ABANDON, abandonuri, s.n. 1. Părăsire a copiilor sau a familiei. 2. Părăsire a unui bun sau renunţare la un drept.
   AB AND ONĂ,a&ancfonez, vb. I.Tranz. A părăsi pe cineva (lăsîndu-1 fără sprijin sau fără ajutor); a renunţa la ceva.
   ABANOS, ăbanoşi, s.m. Nume dat mai multor specii de arbori din zonele tropicale şi subtropicale, al căror lemn, de culoare neagră, greu şi rezistent, se foloseşte la fabricarea unor instrumente muzicale, a unor mobile de lux, a unor obiecte sculptate etc. (Diospy-ros ).
   ABATĂJ, abataje, s.n. 1. Operaţie de tăiere sau de extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zăcă-mînt. 2. Operaţie de doborîre a arborilor (in exploatările forestiere).
   ABĂTERE, abateri, s.f. 1. îndepărtare de la direcţia, poziţia etc. iniţială sau normală. 2. (Mat.) Diferenţa dintre valoarea efectivă sau valoarea-limită admisă a unei mărimi şi valoarea ei nominală. O Abaterea Variabilei aleatorii X, variabila X-M(X), unde M(X) este valoarea medie a acestei variabile.
   ABAŢÎEj abaţii, s.f. Mănăstire catolică (precum şi averea şi domeniile ei), cu statut special, condusă de un abate, şi depinzînd de un episcop sau direct de papă.
   ABDICĂ,. abdic, vb.I. Intranz. A renunţa la tron.
   ABDOMEN, abdomene, s.n. 1. (La vertebratele tetrapode) Parte a corpului, între torace şi bazin, în care se găsesc stomacul, ficatul, pancreasul, splina, rinichii şi intestinul; pîntece, burtă, foaie. 2. (La artropode) Parte terminală, a doua sau a treia, a corpului, moale, nesegmentată (la aralmide), acoperită cu materie chitinoasă, tare (la crustacee, insecte), compusă din mai multe segmente articulate, mobile.
   ABDOMINĂL, -Ă, abdominali, -e, adj. Care aparţine abdomenului, care ţine de abdomen.<^>C<mtafe abdominală, cavitate cuprinsă între pereţii abdomenului, diafragmă şi pelvis.
   ABDtJCENS adj. invar. (Anat.; în expr.) Nert>i abducens, nervi motori, avînd originea în puntea lui Varolio, care pun în acţiune muşchiul drept, extern al globului ocular.
   ABELIĂN adj. (Mat.; în expr.) Grup abelian, grup a cărei lege de compoziţie este comutativă; grup comutativ. [Pronunţat: -li-an]
   ABERĂŢIE, aberaţii, s.f. 1. Abatere de la ceea ce este normal sau corect. 2. (Fiz.) Defecţiune a unui sistem optic care determină obţinerea unor imagini neclare, deformate etc.0 Aberaţie vizuală, astigmatism. Aberaţia luminii, variaţia aparentă a poziţiei unui astru pe cer datorită mişcării pămîntului în jurul soarelui şi faptului că lumina se propagă cu viteză finită. 3. Ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate.
ABIETACEE-ABRUPT
10
   ABEETACÎ3E, abietacee, s.f. (Bot.) Pinacee. [Pronunţat: -bi-e-ta-ce-e]
   ABILITĂTE s-î- Calitate a celui care execută rapid şi precis o anumită mişcare, activitate, operaţie etc.; însuşire a celui care dovedeşte mobilitate într-o acţiune, activitate etc.; îndemînare, iscusinţă, pricepere, dibăcie.
   ABIOG^N, -Ă, abiogeni, -e, adj. (Despre substanţe) Care se produce fără participarea materiei vii, pe cale anorganică. [Pronunţat: -bi-o-]
   ABlGTICr-Ă, abiotici, -ce, adj. Lipsit de viaţă, incompatibil cu viaţa. [Pronunţat: -bi-o-}
   ABIS abisuri, s.n. (Livr.; adesea fig.) Prapastie; adîncime foarte mare.
   ABISiL abisali, -e, adj. 1. Care aparţine abisului, privitor la abis. ♦ Care se află sau care trăieşte la mari adîncimi, în mări sau în oceane.
2.  Care se referă la subconştient, care aparţine subconştientului.
   ABITÎR adv. (Pop. şi fam.) Mai abitir (ca... sau decît...), mai mult, mai bine, mai tare (decît...).
   ABJECT, -Ă, abjecţi, -te, adj. Care provoacă dispreţ, dezgust, indignare; josnic, netrebnic, mizerabil, ticălos, mîrşav, infam.
   ABJECŢIE, abjecţii, s.f. Faptă, atitudine abjectă; josnicie, netrebnicie, ticăloşie, mîrşăvie, infamie.
   ^ABLATIV, ablative, s.n. Caz al declinării, în unele limbi, care exprimă despărţirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstanţial. OAblativ absolut, construcţie sintactică, specifică limbii latine, alcătuită dintr-un substantiv (sau pronume) şi un participiu la cazul ablativ, avînd rol de propoziţie circumstanţială.
   ABNEGAŢIE, abnegaţii, s.f. Atitudine de profund ataşament faţă de o cauza, de o persoană etc. şi hotărîrea
fermă de a le servi fără rezerve şi în orice împrejurare; devotament.
   ABOLÎ, abolesc, vb. IV. Tranz. A desfiinţa prin lege o instituţie (social--politicâ), o stare de lucruri sau anumite obiceiuri statornicite; a anula în mod legal şi oficial o lege, o hotărîre.
   ABOLIŢI ONÎSM s.n. Mişcare politică în faVoarea desfiinţării sclaviei negrilor, apărută, la sfirşitul sec. XVIII, în Statele Unite ale Americii, Anglia şi Franţa, şi care s-a întărit în Statele Unite ale Americii în veacul următor, cînd a îmbrăcat forma unui război civil în urma căruia sclavia a fost formal desfiinţată. [Pronunţat: -ţi-o-]
   ABORDA, abordez, vb. I. Tranz.
1. (Despre nave) A acosta la ţărm. 2. A începe studierea unei probleme, a trata o problemă, a începe o discuţie. ♦ A se apropia de cineva pentru a-i vorbi.
   ABORIGEN, -Ă, aborigeni, -e, adj. (Adesea substantivat) Autohton, indigen, băştinaş.
   ABRAZltXNE, abraziuni, s.f. Proces de ro adere a unui corp ca urmare a frecării lui de un alt corp abraziv sau mai dur; abrazare. [Pronunţat: -zi-u-]
   ABRAZIV,. -1, abrazivi, -e, adj., s.n. (Corp, material dur) care are proprietatea de a roade prin frecare, însuşire pentru care este folosit la şlefuirea metalelor, pietrelor etc.
   ABREYIĂ, abreviez, vb. I. Tranz. A prescurta (în scris sau în vorbire) unul sau mai multe cuvinte; a nota ceva printr-un semn convenţional. [Pronunţat: -vi-a]
   ABROGĂ, abrâg, vb. I. Tranz. A face să înceteze valabilitatea unei legi, a unei dispoziţii oficiale, a unui tratat internaţional.
   ABRtJPT, -Ă, abrupţi, -te, adj., s.n.
1. Adj. (Despre forme de relief, terenuri etc.) Care are o înclinare foarte mare, care este (aproape) vertical, (aproape) drept. 2. S.n. Formă de relief abruptă (1). O Abrupt continen-
11
ABRUTIZA-ABSTINENŢĂ
tal, a doua parte componentă a fundului oceanic, situată între 1 800 —3 000 m adîncime, cu pantă puternic înclinată, pe. care se depun sedimente continentale. 3. Adj. Fig. (Despre stil) Care este alcătuit din contraste puternice, din elemente net contrastante.
   ABRUTIZĂ, abrutizez, vb. I. Tranz. şi refl. A face să-şi piardă sau a-şi pierde însuşirile morale, specific umane; a deveni sau a face să devină insensibil, asemănător cu un animal; a (se) îndobitoci.
   ABSCISĂ, abscise, s.f. (Mat.; în expr.) Abscisa unui punct de pe o axă, numărul real care indică lungimea şi orientarea segmentului cuprins între originea axei şi punctul considerat, determinînd poziţia acestuia. Abscisa unui punct din plan (raportat la reperul format de axele Ox şi Oy), prima coordonată carteziană a punctului respectiv, măsurată pe segmentul dus din punct, paralel cu axa Ox, pînă la axa Oy. Abscisa unui punct din spaţiu, (raportat la reperul format de axele necoplanare Ox, Oy, Oz), prima coordonată carteziană a punctului respectiv, măsurată pe segmentul dus din acest punct, paralel cu axa Ox pînă în planul yOz.
   ABSCONS, -Ă, absconşi, -se, adj. (Livr.) Greu de înţeles; ascuns, tainic; (voit) obscur.
   ABSfiDĂ, abside, s.f. Nişă semicirculară său poligonală, care închidea nava centrală a unei bazilici romane.
   ABSOLtJT, absoluţi, -te, adj., adv.
I.  Adj. 1. Care este independent de orice condiţii şi relaţii, care nu este supus nici unei restricţii, care nu are limite; necondiţionat, perfect, desă-vlrşit. ♦ (Substantivat, n.; în idealismul obiectiv) Principiu veşnic, imuabil, infinit, care ar sta la baza universului. ♦ (In filozofia idealistă) Spirit absolut sau idee, absolută, eu absolut, presupus factor de bază al universului,
identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice) Considerat în raport cu sine însuşi şi nu în comparaţie ou alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. 3. (Chim.; în expr.) Alcool absolut, alcool (etilic) lipsit de apă şi . de alte impurităţi, cu un conţinut de alcool de minimum 99,8% în greutate.
 II. Adv. (Serveşte la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvîrşire; exact, întocmai, perfect.
   ABSOLUTISM s.n. Regim politic în care întreaga putere se află în mîi-nile regelui, care poate dispune de viaţa supuşilor, voinţa sa fiind ridicată la rangul de lege.
   ABSOLUTIST, -Ă, absolutişti, -ste, adj. Care aparţine absolutismului, privitor la absolutism, bazat pe absolutism.
   ABSOLTJTIZĂ, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absolută.
   ABSORBĂNŢ,absorbanţi, adj. (Bot.; în expr.) Perişor absorbant, perişor care absoarbe apa şi sărurile minerale.
   .ABSORBI, absorb, vb. IV. Tranz.
 1.  A suge, a înghiţi, a încorpora ceva, a se îmbiba cu ceva. 2. A prelua cunoştinţe, idei, elemente specifice etc., asimilîndu-le în propria sa structură.
 3. Fig. A preocupa în mod intens.
   ABSORBŢIE, absorbţii, s.f. 1. Fenomen fizic prin care un corp, lichid sau solid, încorporează, prin difuzie din afară, o substanţă lichidă sau gazoasă.
 2.  Fenomen de micşorare sau de anulare a intensităţii unei radiaţii care străbate un mediu. 3. (Anat.; în expr.) Absorbţie intestinală, pătrundere, în sînge şi în limfă, a produşiknvrezultaţi din digestia alimentelor.
   ABSTINENŢĂ, abstinenţe, s.f. Faptul de a-şi impune restricţii de la mîncare, de la băutură, de la satisfacerea unor necesităţi fiziologice etc.; abstenţiune.
ABSTRACT-ACANTĂ
12
  ABSTRĂCT, -Ă, abstracţi, -te, adj. Care este considerat independent, detaşat de obiecte, de fenomene sau de relaţiile în care există în realitate.
  ABSTRACTIZARE, abstractizări, s.f. Operaţie a gindirii prin care se desprind şi se reţin unele dintre caracteristicile şi relaţiile esenţiale ale obiectului cercetării; abstracţie.
  ABSTRÂCŢIE, abstracţii, s.f. 1. Rezultat al abstractizării (noţiune, concept, categorie). 2. Abstractizare.
  A-BSTRACTIONiSM:       S.n.   Curent
artistic, apărut în artele plastice europene, în. cel de-al doilea deceniu al sec. XX, a cărui trăsătură dominantă o constituie încercarea de a elimina din reprezentarea operei de artă orice referire la realitatea exterioară, ideile şl sentimentele fiind redate prin pete de culoare sau prin forme geometrice; artă abstractă, artă nonfigurativă. [Pronunţat: -ţi-o-]
  ABSTÎRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s.n.
1. Adj. Care contrazice gîndirea logică în mod evident, care nesocoteşte legile naturii şi ale societăţii; contrar bunu-lui-simţ, care nu are sens; ilogic. ♦(Mat.; Fii.)Reducere la absurd, metodă de demonstrare în care se presupune că ceea ce trebuia demonstrat nu este adevărat şi, prin deducţii logice, această presupunere duce la o absurditate (la o contradicţie, de regulă, cu ipoteza dată sau cu o anumită axiomă), de unde se trage concluzia că presupunerea făcută este falsă, rămînînd adevărat enunţul a cărui demonstraţie se urmărea de fapt. 2. S.n. Ceea ce este absurd (1).
  ABSURD ITĂTE,      absurdităţi, s.f.
1. însuşirea de a fi absurd; situaţie, idee, afirmaţie, împrejurare etc. absurdă.
2. Aberaţie, prostie, inepţie.
  ABULÎE, abulii, s.f. Boală psihică
manifestată prin lipsa, mai mult sau mai puţin pronunţată, a voinţei.
  ABURCA, aburc, vb. I. Tranz. şi refl. (Reg.) A (se) urca, a (se) sui. ♦ A
(se) căţăra. ♦ A (se) ridica de jos, de la pămînt.
  ABtJZ, abuzuri, s.n. 1. încălcare a legalităţii; faptă săvîrşită de cel care nu respectă o lege, o dispoziţie etc.
2.  întrebuinţare fără măsură a unui lucru; exces.
  ABUZIV, -Ă, abuzivi, -e, adj. 1. Exagerat, excesiv. 2. (Despre acţiunile omului) Arbitrar, ilegal; (despre oameni) care abuzează de puterea sa.
  AC, ace, s.n. 1. Parte mobilă a unei busole, care arată cu exactitate, prin vîrful de culoare neagră, punctul cardinal nord. 2. (La arahnide şi la insectele himenoptere) Mic organ subţire, cu vîrf ascuţit, de natură chitinoasă, situat în partea terminală a abdomenului, pus în legătură cu o glandă cu venin şi folosit ca armă de apărare şi de atac. 3. (Bot.) Frunză modificată, îngustă, ascuţită, caracteristică coniferelor.
  ACADEMIC, -Ă, academici, -ce, adj.
1.  Care ţine de academie, privitor la academie. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerată; convenţional.
  ACADEMÎE, academii, s.f. 1. Societate de învăţaţi, de literaţi, de artişti etc. creată pentru dezvoltarea ştiinţelor, artelor şi culturii; înaltă instituţie culturală de stat, care reuneşte pe cei mai de seamă savanţi şi artişti, care sprijină şi organizează cercetarea ştiinţifică şi activitatea literară şi artistică. 2. Şcoală de învăţămînt superior.
  ACADEMISM s.n. Atitudine estetică manifestată în creaţia artistică şi în aprecierea operelor de artă, caracterizată prin tendinţa conservatoare de a impune idealul estetic, canoanele şi modalităţile de exprimare artistică promovate de un anumit curent sau de o anumită şcoală şi prin refuzul spontaneităţii şi al inovaţiei.
  ACĂNTĂ,, acante, s.f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative, ale căror frunze mari,
13
ACAPARA-ACETAMIDĂ
penate, uneori spinoase, şi rădăcini sînt folosite în medicină (Acanthus).
2. Ornament arhitectonic care imită forma frunzelor de acantă (1), caracteristic capitelurilor corintice şi compozite.
   AC AP ARĂ, acaparez, vb. I. Tranz. A pune stăpînire (în mod necinstit, prin forţă etc.) pe ceva. ♦ A-şi însuşi totul pentru sine în dauna altora.
   ACARENÂTĂ, acarenate, adj., s.f.
1. Adj. (Despre păsări) Care are sternul lipsit de carenă. 2. S.f. (La pl.) Ordin de păsări alergătoare cu sternul lipsit de carenă şi cu aripi reduse; (şi la sg.) pasăre care face parte din acest ordin; ratită.
   ACARIĂN, acarieni, s.m. (La pl.) Arahnide mici, majoritatea parazitare, cu capul, cu toracele şi cu abdomenul, de obicei, nediferenţiate, unele dintre ele fiind purtătoare de germeni ai unor maladii grave; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin. [Pronunţat: -ri-ari]
   ACAUŞTOBIOLfT,acaustobiolite, s.n. Rocă sedimentară-de origine organică, avind proprietatea de a fi necombustibilă. [Pronunţat: -ca-us-to-bi-o-]
   ACCELERATOR, -OĂRE, acceleratori, -oare, adj., subst. 1. Adj. Care accelerează. 2. S.n. (Fiz.) Instalaţie complexă cu ajutorul căreia particulele încărcate electric sînt accelerate sub acţiunea unor cîmpuri electrice şi magnetice, pînă la energii cinetice foarte mari. 3. S.m., adj. (Chim.) (Substanţă) care, adăugată, în cantitate, mică, unui amestec, grăbeşte începerea reacţiei dintre substanţele din amestec sau scurtează timpul lor de reacţie.
_ ACCELERĂŢJE, acceleraţii, s.f. Variaţie a vitezei unui corp (mobil) în unitatea de timp.
   ACCENT, accente, s.n. 1. Pronunţare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvînt sau a unui grup de cuvinte. ♦ Semn spe-
cial (de diverse feluri) care arată această pronunţare sau altă particularitate de pronunţare şi care se pune de obicei deasupra unei vocale.
2. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorităţii acestuia.
   ACCEPT OR, acceptări, s.m. Substanţă chimică sau particulă materială (atom, ion) care poate fixa o substanţă chimică sau o particulă materială (proton, electron). O Acceptor de hidrogen, substanţă chimică ce fixează hidrogenul eliberat de im compus organic care se dehidrogenează. Acceptor de electroni, atom sau ion care primeşte o pereche de electroni de la un donor de electroni, formîndu-se o legătură coordinativă.
   ACCESURI,adj. (Anat.; în expr.) Nervi accesori, cea de-a unsprezecea pereche de nervi cranieni, motori, cu originea în bulb şi în măduva cervicală, care au rolul de a inerva muşchii somatici sternocleidomastoidieni şi tra-pezi.
   ACCIDENTĂL, -Ă, accidentali, -e, adj. 1. întâmplător, incidental. 2. Secundar, neesenţial, neimportant.
   ACEFĂL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Lipsit de cap.
   ACfiRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Care se manifestă cu îndîrjire, cu înverşunare, fără cruţare; îndîrjit, Înverşunat, necruţător.
   ACETALDEHÎDĂ s.f. CH3-CHO. Compus carbonilic alifatic din seria aldehidelor, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros de mere verzi şi care se foloseşte la fabricarea acidului acetic, a alcoolului etilic, a unor ace-taţi şi a unor răşini sintetice; aldehidă acetică, etanal.
   X (TRT A T/n <M. acetdldoli. s.m. (Chim.) Aldol.
   ACETAMÎDĂ s.f. CH3-CO-NH2. Amidă a acidului acetic, substanţă cristalizată, de culoare albă, folosită în in-
acetanilidă-acetilurA
14
dustria de medicamente şi ca stabilizator antioxidant.
  ACETANILÎDĂ, acetanilide, s.f. Substanţă organică din clasa anilidelor, derivat de acilare al anilinei, care se prezintă sub formă de cristale incolore, inodore, amare şi care se foloseşte la fabricarea sulfamidelor; acetilani-lină, fenilacetamidă.
  ACETĂT, acetaţi, s.m.Mn(CH3-C00)n.
 1. Sare a a°.idului acetic, obţinută prin tratarea oxizilor sau a hidroxizilor metalici cu acid acetic. O Acetat de plumb, acetat folosit la fabricarea pig-menţilor pentru vopsele, in medicină, ca astringenl etc. 2. Ester al acidului acetic. <()> Acetat de etil, ester provenit din acid acetic şi alcool etilic, lichid incolor, inflamabil, folosit ca solvent în industria de lacuri şi în medicină. Acetat de vinii, ester care se prezintă ca un lichid volatil, incolor, folosit pentru fabricarea poliacetatului de vinii şi a unor mase plastice. Acetat de celuloză, produs macromolecular, amestec de esteri ai acidului acetic cu celuloză, substanţă solidă, incoloră pînă la slab-gălbuie, termoplastică, neinflamabilă, folosit la fabricarea firelor artificiale, materialelor plastice neinflamabile, benzilor de magnetofon etc.; acetilceluloză.
  ACETIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (în expr.) Acid acetic, CH3COOH, acid alifatic monocarboxilic, obţinut prin distilarea uscată a lemnului, prin fermentaţia acetică a alcoolului, şi, sintetic, prin oxidarea acetaldehidei; se prezintă sub formă de lichid incolor, cu miros înţepător, cu gust acru, solubil în apă şi în diferiţi solvenţi organici, folosit în industria alimentară, a materialelor plastice, a medicamentelor, în industria textilă etc.; acid etanoic. Acid acetic tehnic, acid acetic cu o concentraţie de 30—50% sau de 95%. Acid acetic glacial, acid acetic cu o concentraţie de 99,5%. Fermentaţie acetică, fermen-
 taţie produsă de anumite enzime, care transformă alcoolul etilic în acid acetic, folosită la fabricarea oţetului, prin fermentarea vinului, a alcoolului etc.
  ACETLL, acetili, s.m. CH3GO—. Radical acil monovalent, care derivă formal din acidul acetic, prin îndepărtarea grupării —OH.
  ACETIL ANILÎNĂ, acetilaniline, s.f. (Chim.) Acetanilidă.
  ACETILĂRE, acetilări, s.f. Reacţie chimică de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic cu ajutorul unor substanţe (acid acetic, anhidridă acetică, clorură de acetil etc.)j folosită la fabricarea unor medicamente.
  ACETILCELULOZĂ, acetilceluloze, s.f.. (Chim.) Acetat de celuloză.
  ACETILCOLÎNĂ s.f. Substanţă biochimică ce se produce la excitarea nervilor parasimpatici, avînd rolul de mediator chimic capabil să determine transmiterea influxului nervos la aceşti nervi spre organul efector, la nivelul terminaţiilor, folosită ca medicament contra spasmelor vasculare.
  ACETHJSNĂ s.f. C2H?. Hidrocarbură alifatică nesaturată, primul termen al seriei de alchine, gaz incolor, cu miros specific, toxic în cantităţi mai mari, folosită în industrie, în sinteze organice, la sudura oxiacetilenică etc.; etină.
  acetilEnică, acetilenice, adj. (Chim.; în expr.) Hidrocarbură acetttenică, alchină.
  ACETILŞALICfLIC adj. (în expr.) Acid acetilsalicilic, pulbere albă, cu proprietăţi febrifuge şi analgezice, obţinută prin acetilarea acidului salicilic şi folosită ca medicament; aspirină.
  ACEŢILtJRĂ,' aceliluri, s.f. Derivat al alchinelor, în special al acetilenei, cu metale. O Acetttură de calciu, CaC2, carbid. Acetttură de argint, AgC2, substanţă cristalină, de culoare galbenă, explozibilă prin încălzire. -Acetttură de
15
ACETOFENONĂ-ACILARE
cupru, Cu2C2, substanţă explozibilă prin încălzire.
   ACETOFENGNĂ s.f. CH3COCgH5. Cetonă mixtă, cristalizată, solubilă în alcool, în eter etc., cu miros plăcut, folosită ca substanţă hipnotică şi în industria parfumurilor.
   ACETONĂ s.f. CH3-CO -CH3. Derivat carbonilic alifatic din clasa cetonelor, care se prezintă ca un lichid incolor, volatil, inflamabil, cu miros eteric, solubil în apă, în alcool, în eter şi care se foloseşte, ca solvent, în industria de lacuri şi vopsele, a materialelor plastice, ca intermediar în sinteze organice etc.; propanonă, di-metilcetonă.
   ACETOjVCIAÎîHIDRÎNĂ s.f. Substanţă organică, produs de condensare a acetonei cu acid cianhidric, lichid incolor, solubil în apă, în alcool şi în eter, toxic, folosită în sinteze organice, ca intermediar la fabricarea metacrilatului de metil, ca insecticid etc. [Pronunţat: -ci-an-]
   ACETONITRfL s.m. (Chim.) Nitril acetic.
   ACETON OXIMĂs.f. (CH3)3C=NOH. Produs de condensare a acetonei cu hidroxilamina, solubil în apă, în alcool, în eter.
   ACHENĂ, achene, s.f. Tip de fruct uscat, indehiscent, cu o singură să-mînţă, nesudată de învelişul tare.
   ACHIZIŢIE, achiziţii, s.f. Formă de comerţ care constă în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achiziţionare.
   ACÎCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj.
1. (Bot.; despre flori) Ale cărui organe sînt aşezate în spirală. 2. (Despre substanţe chimice) Care nu conţine nici un ciclu de atomi în molecula sa.
   ACICULĂT, -Ă, aciculaţi, -te, adj. (Despre limbul frunzelor la conifere) In formă de ac: acicular.
   ACID, -Ă, acizi, -de, s.m., adj.
1. S.m. Substanţă chimică, cu gust acru şi cu miros înţepător, care, în soluţie apoasă, înroşeşte hîrtia albastră de turnesol, reacţionează cu metale, dega-jînd hidrogen, neutralizează bazele.
2. S.m. Substanţă chimică capabilă să cedeze protoni; donor de protoni.
3. S.m. (Biol.; în expr.) Acid esenţial, aminoacid asigurat prin alimentaţie, care nu este sintetizat de organism şi care are rol important în metabolismul proteinelor. 4. Adj. Care are proprietăţile unui acid (i); cu gust acru, înţepător.
   ACIDITĂTE s.f. Mărime care arată conţinutul de acid al unei soluţii, exprimată prin pH-xtl soluţiei.
   ACIDOFlLj -Ă,acidofili, -e, adj., s.f.
1. Adj. (în expr.) Lapte acidofil, produs lactat dietetic, de culoare albă-gălbuie, preparat din lapte de vacă sterilizat, cu un anumit conţinut de bacterii şi fermentat. 2. S.f. Leucocită polinu-cleară care are capacitatea de a fixa coloranţii biochimici acizi.
   ACIDOREZÎSTENT, -Ă, acidorezis-tenţi, -te, adj., s.n. (Material, corp etc.) care rezistă la acţiunea agresivă a acizilor.
   ACIDULĂRE, acidulări, s.f. Adăugare a miei cantităţi de acid într-o soluţie pentru a o face să aibă proprietăţile unui acid sau pentru a-i mări aciditatea.
   ACIDULAT, -Ă, acidulaţi, -te, adj. (Despre unele ape subterane) Care conţine un acid, care are gust (înţepător) de acid.
   ACfL,acili, s.m. R—CO—. Radical organic monovalent, care derivă, formal, dintr-un acid carboxilic, prin îndepărtarea grupării —OH. O Grupa acil, R—CO, grupă in care R este un radical alifatic sau aromatic.
   ACILĂRK acilări, s.f. Reacţie chimică prin care se introduce un radical acil in molecula unui compus organic, în scopul obţinerii de esteri, amide, cp-
ACÎLAT-ACORD
16
tone sau al protejării unei grupări funcţionale, în cursul efectuării altor reacţii asupra restului moleculei.
  ACILĂT,.-Ă, adiaţi, -te, adj. (Despre molecule, substanţe, combinaţii organice) în care s-a introdus un radical acil.
  ACIN',. acini, s.m. Mică formaţie anatomică în formă de boabă de strugure, care se găseşte la capătul terminal al unei glande (acin pancreatic), al glandei Brunner din intestinul subţire (acin intestinal) sau al unei bronhiole (acin pulmonar).
  ACIN OS, -OASĂ, acinoşi, -oase, adj. (Anat.) Care are forma unor boabe de strugure.
  ACIPENSERID, acipenserizi, s.m.
(La pl.) Ordin de peşti răpitori, de talie
mare, cu scheletul incomplet osificat,
cu corpul alungit, fără solzi, acoperit
cu cinci şiruri longitudinale de plăci
osoase, care trăiesc în mările şi în apele
                         dulci ale emisferei nordice si sînt ş t t
pescuiţi pentru carnea lor gustoasă, pentru icrele negre şi pentru cleiul lor (Acipenseridae); (şi la sg.) peşte care face parte din acest ordin; sturion, ganoid.
  ACIUA, aciuez, vb. I. Refl. (Pop. şi fam.) A se stabili (vremelnic) undeva sau pe lîngă cineva pentru a-şi găsi un rost, un adăpost, un refugiu ; a se pripăşi, a se oploşi. [Pronunţat: -ciu-a]
  ACLAMĂŢIE, aclamaţii, s.f. Manifestare de aprobare, de entuziasm, de' simpatie a unei mulţimi faţă de cineva sau de ceva, care se exprimă prin strigăte, aplauze etc.
  ACOLADA, acolade, s.f. Semn grafic { sau } prin care se arată că mai multe cuvinte, elemente, formule, ecuaţii, portative muzicale etc. sînt legate între ele; se foloseşte şi cu funcţia de paranteze, în formulele în care sînt necesare mai multe feluri de paranteze.
  ACOLIT. -A,. acoliţi, -te, s.m. şi f. Persoană care urmează, care ajută pe cineva (într-o acţiune, într-un domeniu
de activitate). ♦ Părtaş, complice la o uneltire (criminală).
  ACOMODARE, acomodări, s.f. (Anat.)
1. (în expr.) Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuală), modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului să vadă clar obiectele aflate la diferite distanţe de el. 2. Autoreglare a organelor de simţ în vederea perceperii optime a stimulilor.
  ACOMPANIAMENT, acompaniamente, s.n. Parte muzicală (instrumentală sau vocală) care însoţeşte, susţine sau completează vocile ori instrumentele care execută o melodie. [Pronunţat: -ni-a-]
  ACONT, aconturi, s.n. Parte din suma de bani care se plăteşte înainte, la cumpărare sau la încheierea unei tranzacţii, ca garanţie; acontare, arvună. ♦ Parte din retribuţie.
  ACORD, acorduri, s.n. 1. învoială, convenţie etc. între două sau mâi multe părţi în vederea încheierii, modificării sau desfiinţării unui act juridic. ♦ înţelegere între două sau mai multe state, partide politice, organizaţii cu privire la relaţiile de colaborare dintre ele.
2. (în expr.) Plată (sau retribuţie) in acord, sistem de remunerare a muncii normative în raport cu rezultatele obtinute. Muncă In acord, muncă nor-
  > » mată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. Acord progresiv, plata muncii în proporţie crescîndă în raport cu depăşirea normei. Acord global, formă de organizare şi de retribuire a muncii prin care se determină mărimea veniturilor personale în funcţie de cantitatea, calitatea şi importanţa muncii prestate. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. Potrivire, concordanţă gramaticală (de persoană, număr, gen sau caz) care există între cuvintele ce alcătuiesc împreună o construcţie (sintactică). 4. (Fiz.) Egalitate a frecvenţelor de oscilaţie a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etcu.:, sintonie.
17
ACRANIAT-ACTIV
  ACRANIĂT, acraniate, s.n. (La pl.) Grup de vertebrate primitive lipsite de craniu; (şi la sg.) animal care face parte din acest grup. [Pronunţat: -ni-at]
  ACREDITÂRE,. acreditări, s.f. Procedură de numire şi de intrare în funcţie a unui reprezentant diplomatic permanent, intr-o ţară străină. O Scrisori de acreditare, documente prin care se atestă împuternicirea unui reprezentant diplomatic.
  ACRILIC adj. (în expr.) Acid acrilic, CH2=CH—COOH, acid alifatic mo-nocarboxilic nesaturat, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros înţepător şi care se foloseşte la fabricarea poliacrilaţilor,. a unor cauciucuri sintetice, în sinteze organice etc;
  ACRELONITRÎL s.m. (Chim.) Nitril acrilic.
  ACROLEÎNl s.f. CH2=CH-CHO. Aldehidă alifatică nesaturată, produs de deshidratare internă a glicerinei, lichid incolor cu miros neplăcut, solubil în apă şi în solvenţi organici, care po-limerizează uşor, "folosită ca intermediar în sinteze organice; aldehidă acrilică, propenal.
  ACROMATIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, care nu prezintă aberaţie cromatică.
  ACRQNÎM, acronime, s.n. Cuvînt format din abrevieri (litere sau silabe).
  ACROPOLĂ, acropole, s.f. Citadelă a unor oraşe din Grecia antică, situată pe o înălţime şi adăpostind între zidurile ei o serie de palate, temple şi instituţii.
  acrotEră, acrotere, s.f. • 1. Mic piedestal aşezat în vîrful sau la extremităţile unui fronton pentru a susţine vase, statuete sau alte ornamente.
2.  Statuie, vas sau ornament aşezat pe un asemenea piedestal.
  ACT; acte, s.n. 1. Document eliberat, emis, întocmit, dat etc. de o instituţie împuternicită, prin care se arată un fapt, o obligaţie, identitatea cuiva etc. O Act de acuzare, concluzie scrisă întocmită de organele judiciare spre a dovedi vinovăţia cuiva. 2. Manifestare a activităţii umane; acţiune, faptă, fapt.
  A.C.T.H. subst. (Biol.) Acronim pentru adrenocorticotrop. [Pronunţat: a-ce-te-haş]
  ACTINĂ, adine, s.f. Proteină de forma unui filament subţire, situată la nivelul discurilor clare din constituţia fibrelor musculare, avînd rol contrac-til.
  ACTÎNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiaţii) Capabil să producă reacţii (foto)chimice. O Boală actinică, boală provocată de radiaţii şi manifestată prin dereglarea proceselor metabolice, descompunerea unor substanţe din celule, ionizarea unor atomi etc.
  ACTINÎDE s.n. pl. Grup de 14 elemente radioactive situate, în sistemul periodic al elementelor, după actiniu.
  ACTINIE, actinii, s.f. Animal marin, din încrengătura celenteratelor, solitar, fără schelet, fixat de stînci, cu aspect de floare, foarte frumos şi divers colorat, cu orificiul bucal înconjurat de tentacule: anemonă de mare', dedi-ţel-de-mare, trandafir-de-mare (Actinia ).
  ACTINIU s.n. Ac cu Z =89. Element chimic radioactiv, foarte reactiv, obţinut din minereu de uraniu sau prin reacţii nucleare.
  ACTIN03I(5RF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radială.
  ACTIY, -Ă, activi,       -e, adj., s.n.
1. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acţiune; harnic, vrednic.
2. (Despre operaţii, conturi, bilanţuri) Care se soldează cu un profit, cu un beneficiu. 3. (Chim.; despre corpuri
2 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
ACTIVARE-ACUARELĂ
18
sau substanţe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. O Cărbune activ, cărbune a cărui putere de adsorbţie a fost mărită printr-un tratament fizico-chimic.
II. S .n. 1. Totalitatea mijloacelor economice concrete care aparţin unei întreprinderi, instituţii sau organizaţii economice; parte a bilanţului unde se înscriu aceste mijloace. 2. Colectiv de persoane care activează intens în domeniul vieţii politice şi obşteşti sub conducerea organizaţiilor partidului clasei muncitoare sau a organizaţiilor de masă.
   ACTIVĂRE, activări, s.f. Operaţie prin care se obţine creşterea reactivităţii unei substanţe, a unui material, a unui sistem etc.
   ACTIYĂT, -Ă, activaţi, -te, adj. (Despre substanţe) Care a fost făcut activ. O Moleculă activată, moleculă care, prin activare, posedă un plus de energie faţă de energia, sa iniţială, fapt care o face aptă să intre într-o reacţie.
   ACTIVATOR, - OARE, activatori, -oare, adj., s.m. 1. Adj., s.m. (Substanţă) care realizează activarea unei alte substanţe, a unui material sau a unui sistem; activant. 2. S.m. Microelement care intră în alcătuirea materiei vii, cu
rol de activare a fermenţilor; activant.
                           t /
   ACTIVITATE, activităţi, s.f. 1. Ansamblu de acte fizice, intelectuale şi morale făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat; folosirea sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva; muncă, ocupaţie, îndeletnicire, lucru. 2. (Fiz.) Simbol A, numărul în particule emise de o sursă radioactivă timp de o secundă. ♦ Activitate optică, proprietatea fizică a unor substanţe de a roti spre stînga sau spre dreapta planul de vibraţie al luminii polarizate.
3.  (Chim.: în expr.) Activitate chimică, capacitatea unei particule materiale (atom, moleculă, radical) de a lua parte la o reacţie chimică.
   ACTUĂL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care există sau se petrece în prezent, în momentul de faţă.
   Care are importanţă pentru vremea de faţă; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pronunţat:
-tu-al]
   ACTUALÎSM s.n. Principiu metodologic de cercetare a istoriei pămîntului, bazat pe explicarea fenomenelor geologice din trecut prin comparaţie cu cele actuale. [Pronunţat: -iu-a-]
   ACTUALIZA, actualizez, vb. I. Tranz. A face ca ceva să devină actual, a aduce în prezent; a face ca ceva să corespundă gusturilor, cerinţelor prezentului. [Pronunţat: -tu-a-]
   ACTUALIZARE, actualizări, s.f. Proces de bază al memoriei care constă în recunoaşterea sau în reproducerea materialului păstrat în memorie. [Pronunţat: -tu-a-]
   ACŢIUNE, acţiuni, s.f. I. 1. Desfăşurare a unei activităti, cea mai mare subunitate a activităţii, constituită, la rîndul ei, din şiruri de operaţii şi de mişcări; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). 2. Efect, influenţă, exercitare a unei forţe fizice, chimice etc.; asupra unui obiect, a unui fenomen, a unei persoane etc. 3. Mărime fizică egală cu dublul produsului dintre valoarea medie a energiei cinetice totale a unui sistem de particule, , într-un interval de timp, şi durata intervalului respectiv de timp. 4. (Chim.; în expr.) Legea acţiunii maselor, lege conform căreia raportul dintre produsul concentraţiilor substanţelor ieşite din reacţie şi produsul concentraţiilor substanţelor intrate în reacţie,
   » i * >
la echilibru, este o constantă. II. Hîrtie de valoare care reprezintă o parte anumită, fixă şi dinainte stabilită, a capitalului unei societăţi şi care dă deţinătorului dreptul să primească dividende. [Pronunţat: -ţi-u-]
   ACUARELĂ, acuarele, s.f. 1. Tehnică picturală In care sînt întrebuin-
19
A CUITATE-AC VIFER
ţaţe culori diluate cu apă. 2. Vopsea solidă sau fluidă, solubilă în apă, care se întrebuinţează în acuarelă (1).
 3. Pictură executată în acuarelă (1).
   ACUITATE, s.f. Capacitate a organelor de simţ de a percepe excitaţii oricît de slabe şi de a diferenţia excitaţii foarte asemănătoare între ele; capacitate a minţii, a fanteziei etc. de a pătrunde esenţa unui lucru, nuanţele cele mai fine ale unui fenomen etc. [Pronunţat: -cu-i-]
   ACUMULATOR,, acumulatoare, s.n. Aparat sau rezervor folosit pentru înmagazinarea energiei (sub diferite forme) sau a purtătorilor de energie, astfel încît energia înmagazinată să poată fi apoi eliberată. O Acumulator electric, aparat sau rezervor care înmagazinează, sub formă chimică, energia electrică dată de un curent continuu, în timpul încărcării, şi pe care o restituie, în parte, în timpul descărcării, sub formă de curent continuu. Acumulator de abur, recipient metalic sub presiune, în care se înmagazinează abur produs de o,instalaţie de cazane de abur, folosit pentru reglarea debitului şi, uneori, a presiunii în instalaţia de abur.
   ACURATEŢE s.f. Grijă deosebită, atenţie mare, exactitate în executarea unui lucru, a unei munci.
   ACtJSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj!, s.f. ,1. Adj. Care emite, transmite sau recepţionează sunete, care aparţine acusticii (2), privitor la acustică. QNervi acustici, a opta pereche de nervi cranieni, prin care se transmit senzaţiile auditive la scoarţa cerebrală.
 2. S.f. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul producerii, propagării şi recep-ţionării sunetelor.
   ACllT, -Ă, acuţi, -te, adj. 1. (Despre durere) Intens, pătrunzător, violent.
 2. (Despre boli) Cu evoluţie rapidă, cu caracter de criză; brusc. 3. Care are însuşirea de a distinge, de a înţelege nuanţele cele mai ascunse, cele mai
 subtile ale lucrurilor, fenomenelor etc.
4. (Despre sunete) înalt, ascuţit, subţire.
  ACUZATIV, acuzative, s.n. Caz gramatical care exprimă complementul direct şi unele atribute. O Acuzativ cu infinitiv, construcţie sintactică, specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziţie completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv.
  ACYAFGRTE s.f. invar. 1. Procedeu de gravură care constă în coroziunea, cu ajutorul acidului azotic, a unei plăci de cupru pe care, în prealabil, s-a trasat un desen. 2. (Concr.) Gravură obţinută prin acvaforte (1).
  ACYĂRIU, acvarii, s.n. V.as sau bazin de sticlă sau din beton, cu apă, în care se ţin plante sau animale acvatice vii, în condiţii asemănătoare cu cele din natură, fără bază alimentară proprie, constituind un ecosistem.
  ACYATERĂRIU, acvaterarii, s.n. Dispozitiv spepial amenajat, combinaţie între un acvariu si un terariu, de forma unei cutii cu trei pereţi de sticlă şi unul din plasă de sîrmă, avînd în interior un vas cu apă, unde se cresc amfibieni pentru studiu.
  ACYÂTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj.
1. De apă, care trăieşte în apă. 2. Format din apă.
  ACYATÎNTĂ s.f. 1. Procedeu de gravură cu acid azotic, care imită desenul în tuş. 2. (Concr.) Gravură obţinută prin acvatintă (1). 3. Procedeu de tipar de artă pentru imagini in semitonuri, în care forma de cupru se pregăteşte prin gravare manuală şi prin coroziune chimică.
  ACVIFER, acvifere, adj. 1. (Geol.; în expr.) Strat acvifer, strat subteran care conţine apă (provenită de la suprafaţa pămîntului). 2. (Bot.; în expr.) Pa-renchim acvifer, parenchim care are înmagazinată apă în spaţiile intercelu-lare.
z*
acvilA-adevăr
20
   ĂCVILĂ, acvile, s.f. Gen de păsări răpitoare de zi, mari, puternice, cu ciocul drept la bază şi încovoiat la vîrf, cu pene care acoperă picioarele pînă la degete, cu gheare puternice şi cu aripi lungi şi ascuţite; pajură, aceră (Aquila).
   ADAMĂNT, adamante, s.n. (Min.) Diamant.
   ADAMANTIN, -A, adamantini, -e, adj. (Despre minerale) Diamantin, cu luciul diamantului. O Luciu adamantin, luciu prezentat de substanţele cristaline transparente, cu indice de refracţie mare.
   ADAPTA, adaptez, vb. I. Tranz. A transforma pentru a corespunde anumitor cerinţe; a face să se potrivească.
♦  Tranz. şi refl. A (se) obişnui cu noi condiţii de viaţă, a(se) transforma în raport cu noile condiţii de viaţă.
   ADAPTĂRE, adaptări, s.f. Acţiunea de a (se) adapta şi rezultatul ei. ^ (Biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma căruia rezultă o corelare a structurii morfologice şi a funcţiilor fiziologice ale vieţuitoarelor în raport cu factorii de mediu. ♦ (în expr.) Adaptare literară, modificare a unei opere literare, în vederea reprezentării ei pe scenă, la radio, la televiziune; dramatizare într-un film (ecranizare).
   ADECVÂRE, adecvări, s.f. Mod în care un individ răspunde favorabil la acţiunea concretă a condiţiilor de mediu, căpătînd trăsături individuale noi, premergătoare adaptării.
   ADECVÂT, -A, adecvaţi, -te, adj. Potrivit, corespunzător-, nimerit.
   ADENÎNA s.f. Tip de bază purinică, azotată, existentă în structura chimică a acizilor nucleici.
   A DEN O ZINDIF O SFĂT s.m. Substanţă biochimică, de natură fosfatică, azotată, neproteică, existentă în compoziţia muşchilor, avînd rol important în contracţia acestora; A.D.P.
   ADENOZINŢRIFOSFĂT s.m. Substanţă biochimică, de natură fosfatică, azotată, existentă in compoziţia muş-chilor şi constituind sursa de energie necesară contracţiei acestora; A.T.P.
   ADEPT, -A, adepţi, -te, adj-, s.m. şi f. (Persoană) care aderă la convingerile cuiva; partizan al unei idei, âl unei teorii, al unei doctrine etc.
   ADERA, ader, vb. I. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. ,,la“)
1. A deveni adeptul unui partid, al unei mişcări, al unei ideologii, cunos-cîndu-le şi împărtăşindu-le principiile.
2. (Despre state) A deveni parte la un tratat pe care nu l-a semnat anterior.
   ADERENT, -A, aderenţi, -te, adj., s.m. şi f. (Persoană sau colectivitate) care se declară de acord cu un partid, cu o mişcare etc. (susţinîndu-le, lup-tînd pentru ele etc.).
   ADERENŢĂ,-aderenţe, s.f. (Fiz.) Forţă care menţine alăturate două corpuri aflate în contact.
   ADERMÎNĂ s.f. Vitamina B6.
   ADEVĂR, adevăruri, s.n. 1. Concordanţă între cunoştinţele noastre şi realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realităţii obiective în gîndire; ceea ce corespunde realităţii, ceea ce există sau s-a întîmplat în realitate. O Adevăr obiectiv, conţinutul obiectiv ăl reprezentărilor omului, care corespunde realităţii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevăr relativ, reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realităţii. Adevăr absolut, proces reprezentînd suma adevărurilor relative în succesiunea lor istorică progresivă şi infinită. 2. Justeţe* exactitate. 3. (Mat.; în expr.) Mulţime de adevăr (asociată unui predicat), totalitatea elementelor din mulţimea elementelor cu care variabila (variabilele) de care depinde un predicat poate fi înlocuită şi care conduc la propoziţii adevărate,    —-
21
ADEVĂRAT-AD LITTERAM
  ADEVĂRĂT, -Ă, adevăraţi, -te, adj.
1.  (Adesea adverbial) Conform ou adevărul. ♦ De care nu se poate îndoi nimeni;    netăgăduit, incontestabil,
real. 2. (In opoziţie cu fals) Veritabil, autentic. ♦ (In opoziţie cu eronat) Exact. 3. (Adesea adverbial; în opoziţie cu greşit) Drept, just, corect.
4.  Sincer, neprefăcut.
  ADEZltîNE, adeziuni, s.f. Aderare, ataşare (la ceva), solidarizare conştientă (cu ceva). [Pronunţat: -zi-u-]
  ADEZÎY -Ă, adezivi, -e, adj., s.m.
1. Adj. (Despre materiale) Care stă strins lipit de ceva, care aderă. 2. S.m. Produs care permite încleierea a două suprafeţe din acelaşi material sau din materiale diferite.
  AD-H0C adv. , adj. 1. Adv. Pentru un scop anume (şi imediat). 2. Adj. (In expr.) Divan (sau adunare) ad-hoc, fiecare dintre adunările extraordinare convocate, la 1857, in Ţara Românească şi în Moldova, cu reprezentanţi din toate păturile sociale, care aveau sarcina să hotărască organizarea politică şi socială din ţările române.
  ADIABĂTĂ, adiabate, s.f. (Fiz.) Curbă care reprezintă grafic o transformare adiabatică. [Pronunţat: -di-a-]
  ADIABĂ.TIC, -Ă, adiăbatici, -ce, adj. (Despre fenomene, procese fizice) Care se produce în interiorul unui sistem închis, fără sohimb de căldură cu exteriorul. [Pronunţat: -di-a-]
  ADIACENT, adiacente, adj. (Mat.; în expr.) Unghiuri adiacente, două unghiuri proprii care au acelaşi vîrf, o latură comuna şi interioarele disjuncte. Poliedre adiacente, două poliedre care au una sau mai multe feţe (sau porţiuni de feţe) comune, fiind totodată în întregime exterioare unul faţă de celălalt. Poligoane adiacente, două poligoane care au una sau mai multe laturi (sau porţiuni de laturi) comune, fără să aibă puncte interioare comune. [Pronunţat: -di-a-]
   AD-fNTERIM adj. invar. Care ţine locul titularului, care este provizoriu; interimar.
   ADÎPIC adj. (In expr.) Acid adipic, acid de tip alifatic dicarboxilic, incolor, cristalin, folosit ca materie primă la fabricarea fibrelor sintetice poliami-dice de tip nailon.
   ADIPOS, -OA.SĂ, adipoşi, -oase, adj-Care prezintă caracteristicile grăsimii» de sau cu grăsime; gras.
   ADITÎV, -Ă, aditivi, -e, adj. Referitor la operaţia de adunare. O Notaţie aditivă, notaţie, prin semnul +, a unei legi de compoziţie care prezintă analogii cu adunarea numerică. Grup aditiv, grup a cărui lege de compoziţie are notaţie aditivă.
   ADÎŢIE, adiţii, s.f. 1. (Chim.; şi în expr. reacţie de adiţie) Reacţie chimică specifică substanţelor nesaturate cu legături duble sau triple, în care moleculele reactantului, scindate în perechi de fragmente, se fixează, succesiv, la atomi legaţi cu legătură multiplă.
2. (Fiziol.; în expr^Adifie latentă, apariţie a unei reacţii fiziologice într-un organism în urma mai multor excitaţii suocesive; sumaţie. 3. (Mat.) Adunarea numerelor naturale.
   ADIŢIONĂL, -Ă, adiţionali, -e, adj-Care se adaugă sau care trebuie adăugat; care reprezintă un adaos. [Pr0‘ nunţat: -ţi-o-]
   ADJECTÎY, adjective, s.n. Parte de vorbire flexibilă care arată o însuşire a unui obiect sau a unei fiinţe şi determină numele acestora, fiind acordată ou ele în gen, număr şi caz.
   iADJTÎNCT, -Ă, adjuncţi, adj. Care face parte din conducerea Unei instituţii, a unei întreprinderi sau a unui serviciu diii cuprinsul acestora, avînd funcţia imediat subordonată titularului.
   AD LÎTTERAM adv. Cuvînt cu cuvînt, literă cu literă; întocmai, literal, textual.
ADMISIUNE-ADULMECA
22
   ADMISIl5NE,<2cZmisiwm, s.f. (Tehn.) Fază a ciclului de funcţionare a unor motoare, efectuată în timpul intrării agentului motor în maşină. [Pronunţat: -si-u-]
   ADMONESTA, admonestez, vb. I. Ţranz. A mustra cu severitate (in calitate oficială); a dojeni aspru (pe un subaltern).
   A.D.N. subst. (Biol.) Acronim pentru acidul dezoxiribonucleic. [Pronunţat: a-de-ne]
   ADNOTĂRE, adnotări, s.f. însemnare, notă care explică sau întregeşte un text.
   ADOLESCENT, -Ă, adolescenţi, -te, s.m. şi f. Persoană aflată în perioada adolescenţei.
   ADOLESCENŢĂ s.f. Perioadă a vieţii omului cuprinsă între copilărie şi tinereţe (12,13—-17,18 ani) şi în care are loc maturizarea treptată a funcţiilor fizice şi psihice ale organismului.
   ADOPTĂ, adopt, vb. I. Tranz.
1. A înfia un copil. 2. A-şi însuşi felul de a vedea, de a gîndi sau de a se comporta al cuiva, a accepta o părere, o metodă etc. 3. A accepta ceva în urma unui vot.
   ADORĂ,ador, vb. I. Tranz. A iubi în cel mai înalt grad, fără limite; a-i plăcea extrem de mult.
   ADORĂT, -Ă, ador aţi, -ter adj. (Adesea substantivat) Foarte iubit.
   A.D.P. subst. (Biol.) Acronim pentru adenozindifosfat. [Pronunţat: a-de-pe]
   ADRENALINĂ s.f. C9H1303N. Hormon secretat de glandele suprarenale sau-obţinut pe cale sintetică, stimulator puternic al muşchiului inimii, determinînd vasodilatarea coronarelor, vasoconstricţia tegumentului, mucoaselor şi viscerelor, stimulînd sistemul reticular ascendent şi punînd scoarţa cerebrală în alertă; epinefrină.
   ADRENOCORTICOTROP, (1) S.m., (2) adrenocorticotropi, adj. 1. S.m.
Substanţă care acţionează asupra glandelor endocrine; A.C.T.H. 2(. Adj. (în expr.) Hormon adrenocorticotrop, hormon secretat de lobul anterior al hipofizei, stimulator direct în dezvoltarea şi în funcţionarea glandelor suprarenale.
   ADRESĂNT, -Ă, adresanţi, -te, s.m. şi f. Destinatar.
   ADSORBĂNT, adsor&anZt, s.m. Corp pe suprafaţa căruia se fixează o substanţă, în urma procesului de adsorb-ţie.
   ADSORBĂT, adsorbaţi, s.m. Substanţă fixată, prin adsorbţie, pe suprafaţa unui corp sau a unei substanţe; adsorbtiv.
   ADSORBŢIE, adsorbţii, s.f. Fenomen al materiei vii prin care macro-moleculele acumulează şi fixează, la suprafaţa lor, molecule organice şi anorganice, uşurînd determinarea şi orientarea, într-un anumit sens, a diferitelor reacţii biochimice.
          ■ f
   ADUCTfiR, aductori, adj. (Anat.; în expr.) Muşchi aductor, a) muşchi care apropie un membru de planul de simetrie al corpului sau două organe unul de celălalt; b) (la lamelibranhiate) muşchi fixat cu un capăt pe valva opusă, şi care, prin contracţie, închide puternic valvele, avînd acţiune contrară ligamentului.
   ADtJCŢIE, aducţii, s.f. 1. (Tehn.; în expr.) Conductă de aducţie, conductă destinată transportării apei de la punctul'de captare pînă la cel de folosire.
2.  (Anat.) Mişcare efectuată de un muşchi aductor.
   r
   ADTJLĂ, adulez, vb. I. Tranz. A linguşi pe cineva din interes, a flata (în chip servil).
   ADULMECĂ, adulmec, vb. I. Tranz. (Despre animale) A simţi sau a descoperi, cu ajutorul mirosului, prezenţa unei fiinţe, a hranei etc. + Fig. (Despre oameni) A căuta să afle. ♦Fig. A descoperi, a afla.
23
ADULT-AERODINAMIC
  ADTÎLT, -Ă, adulţi, -te, adj., s.m. şi f. (Organism) care şi-a încheiat procesul de creştere şi a ajuns în stadiul de reproducere; (persoană) aflată în perioada cuprinsă între 17 —18 ani şi 50 de ani.
  ADULTER* -Ă, adulteri, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre soţi) Care a încălcat fidelitatea conjugală. 2. S.n. Infracţiune care constă în încălcarea fidelităţii conjugale de către unul dintre soţi.
  ADUNARE, adunări, s.f. 1. (Mat.; în expr.) Adunarea numerelor naturale, operaţia care constă în reunirea într-un singur număr a tuturor unităţilor conţinute în alte numere; adiţie. Adunarea dementelor unei mulţimi (numerice, oarecare), operaţia algebrică prin care se asociază în mod unic, după o anumită regulă, la oricare două elemente x şi y din mulţimea considerată, elementul x + y din aceeaşi mulţime; legea de compoziţie internă cu notaţie aditivă; se notează prin simbolul + (plus). 2. întrunire a mai multor persoane în scopul discutării unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. 3. (Ist.; în expr.) Adunare ăbştească, organ de conducere din Transilvania feudală, format din nobili şi clerici, care rezolva probleme judecătoreşti, de reglementare a raporturilor dintre biserică şi nobilime cu privire la dijmele bisericeşti, de stabilire a vămilor feudale etc.
  ADYEiSTÎY, -Ă, adventivi, -e, adj.
1.  (Bot.; despre plante) Originar din alte ţări sau continente şi care s-a răspîndit fără a fi cultivat. <0> Rădăcină adventivă, rădăcină care se dezvoltă pe diferite părţi ale plantei. 2. (GeoL; în expr.) Crater adventiv, crater vulcanic secundar, care are altă deschidere decît craterul principal.
  ADVERB, adverbe, s.n. Parte de vorbire, în general neflexibilă, care determină sensul unui verb, al unui
adjectiv sau al altui adverb, arătînd locul, timpul, modul, cauza sau scopul.
  ADVERS, -Ă, adverşi, -se, adj. Aşezat în faţă, opus; fig. potrivnic, ostil, duşmănos.
  ADYERSĂR, -Ă, adversari, -e, s.m. şi f. 1. Persoană care luptă împotriva alteia sau împotriva unei concepţii, a unei idei. 2. Partener de întrecere intr-o competiţie sportivă.
  AjSD, aezi, s.m. Poet epic, recitator şi cîntăreţ în Grecia antică.
  ĂER s.n. Amestec complex de substanţe, cea mai mare parte în stare gazoasă, care alcătuieşte straturile inferioare ale atmosferei, fiind constituit din componenţi permanenţi (oxigen, azot, gaze inerte, dioxid de carbon), componenţi variabili (vapori de apă, particule fine de substanţe minerale, cărbune, polen, bacterii) şi componenţi accidentali cu caracter local (hidrogen sulfurat, amoniac, dioxid de sulf); atmosferă pămîntească.
  AERIFîSR, aerifere, adj. (Bot.; in expr.) Parenchim aerifer, parenchimul plantelor acvatice cu spaţiile inter-celulare mari, pline cu aer. [Pronunţat; a-e-]
  AEROB, -Ă, aerobi, -e, adj.
1. (Biol.; despre microorganisme) Care nu poate trăi fără oxigen; aerobiotic.
2. (Chim.; în expr.) Fermentaţie aerobă, fermentaţie care are loc în prezenţa aerului. [Pronunţat: a-e-]
  AERODINĂMIC, aerodinamici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramură a mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul mişcării aerului şi, în general, al gazelor, precum şi cu studiul mişcării corpurilor într-un mediu gazos.
2. Adj. Care aparţine aerodinamicii, referitor la aerodinamică. O Rezistenţă aerodinamică (la înaintare), forţă care se opune mişcării relative a unui corp solid într-un mediu gazos sau într-un mediu lichid. ♦ (Despre vehicule) Care este astfel construit încît să întîmpine
aeronauticA-afinare
24
o rezistenţă minimă la înaintare prin fluide. [Pronunţat: a-e-]
   AERONAtJTICĂ s.f. Ramură a tehnicii care se ocupă cu construirea avioanelor, planoarelor etc. şi cu problemele zborului acestora. [Pronunţat: a-e-]
   AERONĂVĂ, aeronave, s.f. Vehicul care se menţine şi se deplasează în aer. [Pronunţat: a-e-]
   AEROPORT, aeroporturi, s.n. Ansamblu format dintr-un teren special amenajat, din construcţiile şi instalaţiile necesare pentru decolarea, aterizarea, adăpostirea şi întreţinerea avioanelor. [Pronunţat: a-e-]
   AEROSOL, aerosoli, s.m. 1. Sistem coloidal dispers în care faza dispersă este solidă său . lichidă, iar mediul de dispersie este un gaz (de obicei, aerul), care apare în natură, constituind fumurile, ceţurile etc.,, folosit în agricultură la combaterea unor dăunători, în medicină (dispersii de antibiotice în aer sterilizat) etc. 2. Denumire comercială dată unor agenţi tensioactivi. [Pronunţat: a-e-]
   AER O STĂ TIC, -Ă, aerostatici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramură a mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul echilibrului aerului şi, în general, al gazelor, precum şi cu construirea şi cu dirijarea aeronavelor. 2. Adj. Care aparţine aerostaticii (1) sau aerostatelor, privitor la aerostatică sau la aeronave. [Pronunţat: a-e-]
   AFĂRIL, -Ă. afabili, -e, adj. (Livr.; despre oameni şi manifestările lor) Binevoitor, cordial.
   AFAZÎE, afazii, s.f. Pierdere totală sau parţială a facultăţii de a vorbi, datorită unor leziuni ale centrilor nervoşi corespunzători.
   AFfîCT, afecte, s.n. 1. Reacţie emoţională cu o desfăşurare puternică şi relativ de scurtă durată. 2. (în sens larg) Denumirea generică pentru stările sau reacţiile afective (emoţii, sentimente, pasiuni).
   AFECTÎV, -Ă, afectivi, -e, adj. Care aparţine afectivităţii, privitor la sentimente ; emotiv. ♦ Care denotă afecţiune ; sentimental, sensibil.
   AFECTIVITĂTE s.f. 1. Totalitatea emoţiilor, sentimentelor, afectelor, pasiunilor care caracterizează viaţa sufletească a cuiva. 2. Comportare emotivă; sensibilitate sufletească a cuiva.
   AFELIU s.n. (Astron.) Punctul cel mai depărtat de soare de pe orbita unei planete. [Pronunţat: -li-u]
   AFERĂT, -A, aferaţi, -te, adj. Care este, care pare sau care se preface că este f o arte o cup at.
   AFERENT, -Ă, aferenţi, -te, adj. 1. Care este în legătură cu ceva, care depinde de ceva sau decurge din ceva.
2. (Anat.; în expr.) Vase aferente, vase sangvine care se varsă în alte vase sangvine (mai mari) sau care pătrund într-un organ. Nervi aferenţi, nervi care transmit excitaţiile periferice centrilor nervoşi. 3. (Jur.) Care se cuvine sau revine cuiva.
   AFERENTÂŢIE, aferentaţii, s.f. (Fi-ziol.) Transmitere a excitaţiei de la neuronii receptori periferici la neuronii centrali. O Aferentaţie inversă, conexiune inversă.
   AFILIĂ, afiliez, vb. I. Refl. (Despre organizaţii, instituţii etc.) A se alătura altei organizaţii, instituţii etc.,‘ stabilind raporturi de subordonare sau de colaborare. [Pronunţat: -li-a]
   AFIN,afini, s.m. Arbust pitic, foarte ramificat, cu ramurile avînd muchii ascuţite, cu frunze căzătoare oval--alungite, cu flori de culoare roz deschis, cu fructele bace negre-albăstrui brumate, comestibile, cu gust acrişor, răspîndit în regiunile de munte (Vac-cinium myrtillus).
   AFÎNÂ.'RE,afinări, s.f. Operaţie tehnologică folosită pentru îndepărtarea impurităţilor dintr-o topitură a unui material (metal, sticlă etc.), realizată prin procedee chimice (oxidare, redu-
25
AFINĂ-AGENT
cere etc.), fizice (diluare, segregare etc.) sau electrochimii ce (electroliză).
   ĂFINĂ, afine, s.f. Fructul afinului.
   AFINITĂTE, afinităţi, s.f. 1. Potrivire, asemănare, înrudire între oameni sau între manifestările lor, datorită unor însuşiri (spirituale) comune.
2.  (Chim.) Proprietate a două sau mai multe substanţe de a se combina între ele asigurînd stabilitatea combinaţiei rezultate. O Afinitate faţă de electron, energia necesară pentru formarea unui ion negativ.
   AFIRMĂ, afirm, vb. I. 1. Tranz. A susţine (cu tărie), a declara (în mod hotărît). 2. Refl. A se remarca, a se face cunoscut prin ceva; a se manifesta în chip deosebit.
   AFÎŞ, afişe, s.n. înştiinţare, de obicei imprimată, expusă public, prin care se anunţă ceva, prin care se dau informaţii privitoare la viaţa politică şi culturală. ♦ Gen de artă grafică cu funcţie mobilizatoare, de informare, de reclamă, de instructaj etc.
   AFÎX, afixe, s.n. 1. (Gram.) Nume generic pentru prefixe, sufixe şi infixe.
2.  (Mat.) Numărul complex z = a + + bi, ataşat punctului din plan, care, raportat la un sistem de axe de coordonate rectangulare, are abscisa a şi ordonata b.
   AFÎNĂT, -Ă, afînaţi, -te, adj. (Despre pămînt, zăpadă etc.) Care este puţin compact.
   AFLUENT, afluenţi, s.m. Apă curgătoare mai mică, care se varsă în altă apă curgătoare mai mare. [Pronunţat: -flu-eht]
   AFOCĂL, -k,afocali, -e, adj. (Despre sisteme optice) Care este format din două (grupuri de) lentile, aşezate astfel încît focarul-imagine al uneia să coincidă cu focarul-obiect al celeilalte.
   AFORÎSM, aforisme, s.n. Propoziţie sau frază care exprimă, în puţine cuvinte, păreri despre viaţă, principii etice, reguli de comportare etc. cu
caracter general valabil; maximă, sentinţă, adagiu.
   AFRONT, afronturi, s.n. Insultă, jignire adusă cuiva în public.
   AGrĂLEadf'. Fără grabă; încet, domol, alene.
   AGĂM, -Ă, agami, -e adj. (Biol.) Fără gameţi, fără celule sexuale. OReproducere agama (asexuată), reproducere care se efectuează fără fecundare, în mod vegetativ, prin fragmente de tal, de rădăcini, tulpini sau frunze, prin rizomi, bulbi, tuberculi, muguri şi spori. Specie agamă, specie care se reproduce asexuat, înmulţirea făcîn-du-se fără fecundare.
   .AGAMÎE, agamii, s.f. Formă de înmulţire fără fecundare a două celule sexuale reproducătoare (gârneţii).
   AGAR-AGĂRs.n. Substanţă gelati’ noasă extrasă din unele alge roşii marine şi folosită în medicină, în bacte-riologie (ca mediu de cultură), în industria alimentară, textilă etc.; ge-loză.
   AGATfRŞIs .m. pl. Populaţie scitică ce locuia, în sec. IV î.e.n., în regiunea cursului mijlociu al Mureşului.
   ĂGĂ,agi, s.m. 1. Ofiţer (comandant) din armata otomană. 2. Comandant de ostaşi pedeştri însărcinat, în orîn-duirea feudală din ţările române, cu paza oraşului de reşedinţă, mai tîrziu cu menţinerea ordinii în capitală.
   AGENT, -Ă, agenţi, -te, subst.
1. S.m. şi f. Reprezentant (oficial) al unei instituţii, al unei organizaţii, al unui stat etc., care îndeplineşte anumite însărcinări. O Agent diplomatic, reprezentant oficial al unui stat în alt stat, care îndeplineşte diverse însărcinări. 2. S.m. Factor activ care provoacă diferite fenomene fizice, chimice etc. O Agenţi geografici, factori fizici sau biologici care, prin acţiunea lor, provoacă transformări continue în învelişul geografic. Agent chimic, reactiv. Agent extern, agent care acţionează din afară asupra unui sistem fizico-
AGENŢIE-AGRAR
26
-chimic. Agent patogen, microorganism capabil să pătrundă şi să se înmulţească într-un organism animal sau vegetal, provocind anumite boli. Agent biologic, factor activ care, prin acţiunea pe care o exercită, provoacă diverse transformări In desfăşurarea vieţii din-tr-o anumită zonă. 3. S.n. (Lingv.; In expr.). Nume de agent, substantiv sau adjectiv care indică pe autorul acţiunii unui verb.
  AGENŢÎE, agenţii, s.f. Reprezentanţă, luiala sau sucursală a unei întreprinderi sau instituţii situată în alt punct decît acela în care se află sediul principal.
  ĂGER, -Ă, ageri, -e, adj. 1. Iute în mişcări, sprinten. 2. Inteligent, deştept. ♦ (Despre ochi sau privire) Vioi, viu, pătrunzător, scrutător.
  AGESTRU. agestre, s.n. (Geogr.) Con de dejecţie.
  AGHEĂSMĂ s.f. (în religia creştină) Apă sfinţită.
  AGHI<5S, aghioşi, s.m. (Neobişnuit) Hagiu. [Pronunţat: -ghi-os]
' AGITÂŢIE, agitaţii, s.f. 1. Mişcare intensă încoace şi încolo de oameni, de vehicule etc. 2. Stare de nelinişte excesivă, de tulburare, de tensiune nervoasă (manifestată prin mişcări grăbite şi dezordonate). 3. Mijloc de înrîurire politică, constînd dintr-o activitate sistematică, orală şi scrisă, în scopul întăririi continue a legăturii cu masele, al educării lor politice şi al mobilizării lor.
  AGLICON, agliconi, s.m. Substanţă care intră, alături de una sau de mai multe monozaharide, în structura moleculei de glicozidă.
  AGLGMERÂ, aglomerez, vb. I.
1. Refl. A se aduna la un loc în număr mare; a se îngrămădi; a se concentra.
2, Tranz. A uni între ele părţile componente ale unui material.
  AGLOMERĂT. -Ă. aglomeraţi, -tei adj., s.n. 1. Adj. îngrămădit, adunat,
presat, suprapopulat. 2. Adj., s.n. (Material) obţinut prin presare, sub formă de placă, din rumeguş şi clei sau din alte materiale.
  AGLTJTINlNĂ s.f. (Biol.) Substanţă specifică fiecărui individ, de tipul anticorpilor, care ia naştere în sistemele reticular şi limfocitar, în momentul pătrunderii unui antigen.
  AGLUTINOGEN s.m. (Biol.) Substanţă de natură proteică, conţinută şi în globulele roşii, care, introdusă în organism, provoacă alipirea şi precipitarea hematiilor, stimulînd producerea aglutininei.
  AGNOSTIC, -Ă, agnostici, -ce, adj. Care aparţine agnosticismului, privitor la agnosticism, care susţine agnosticismul.
  AGNOSTICISM s.n. Concepţie filozofică idealistă care neagă, parţial sau total, posibilitatea cunoaşterii obiective a lumii, a esenţei fenomenelor.
  AGONÎE, agonii, s.f. (Adesea fig.) Stare a organismului imediat înaintea morţii.
  AGONISI, agonisesc, vb. IV. Tranz. A dobîndi, a cîşţiga ceva prin muncă.
♦  A strînge, a pune deoparte; a economisi.
  AGQRĂ s.f. 1. Adunarea poporului din Grecia antică, între sec. XII—VIII î.e.n. 2. Piaţă publică din oraşele Greciei antice, unde se aflau principalele instituţii şi unde se ţineau adunările publice.
  AGRAMĂT, -Ă, agramaţi, -te, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care face greşeli grave de exprimare.
♦  Ignorant, incult. 2. Adj. Care cuprinde greşeli grave de exprimare şi de ortografie.
  AGRĂR, »Ă, agrari, -e, adj. Care se referă la proprietatea funciară şi la problemele legate de această proprietate, care se sprijină în special pe agricultură; agrarian, agricol.
27
AGREGARE-ALAMĂ
   AGREGĂRE, agregări, s.f. Fiecare dintre stările de consistenţă şi de rezistenţă diferite sub care se pot prezenta substanţele; starea în care se poate afla o substanţă, caracterizată prin proprietăţi mecanice, termice, electrice, magnetice etc.
   AGREGĂT, agregate, s.n. 1. Grup de maşini care lucrează împreună pentru realizarea unei anumite operaţii tehnice. 2. Material mineral sau organic alcătuit din granule, fibre sau fişii, care intră în compoziţia betoa-nelor, mortarelor sau a altor materiale aglomerate cu un liant.
   AGREMENT, agremente, s.n. Plăcere, distracţie, divertisment; recreare.
   AGRESIUNE, agresiuni, s.f. Folosire a forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, independenţei politice şi integrităţii teritoriale a unui cit stat. [Pronunţat: -si-u-]
   AGRICOL, .-Ă, agricoli, -e, adj.
1. Care aparţine agriculturii, privitor la agricultură, folosit în agricultură. O An agricol, _perioadă de timp cuprinsă între începutul muncilor agricole de toamnă, care privşsc recolta anului următor, şi strîngerea recoltei din acel an. 2. (Despre oameni) Care se ocupă cu agricultura, care lucrează în domeniul agriculturii.
   AGRICULTTÎRĂ, agriculturi, s.f.
1. Cultivare a pămîntului. 2. Ramură de bază a producţiei materiale care are ca obiect cultura plantelor şi creşterea animalelor în vederea obţinerii unor produse alimentare şi a unor materii prime; totalitatea lucrărilor şi a metodelor folosite în acest scop.
   Ă GRI Ş, agrâi, s.m. Arbust cu ramuri spinoase, cu frunze adînc crestate şi cu ; fructe mici, comestibile, care creşte în regiunile de munte (Ribes liva-crispa).
   ĂGRIŞĂ. agrişe, s.f. Fructul agrişului, în forma de boabă verzuie, roşie sau galbenă, cu gust dulce-acri-şor şi cu multe seminţe.
   AGRONOMIE si. Ansamblu de ştiinţe care cuprinde totalitatea cunoştinţelor teoretice şi practice referitoare la producţia agricolă.
   AGROTEHNIC, -Ă, agrotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ştiinţă care studiază legăturile existente între plantele cultivate, pămîntul în care ele se dezvoltă şi condiţiile de dezvoltare ale plantelor, în vederea obţinerii unor producţii cît mai ridioate. ♦ Totalitatea procedeelor tehnice de cultivare a unei plante. 2. Âdj. Care aparţine agrotehnicii (1)> care se referă la agrotehnică.
   AIDOMA adv. La fel, ca şi; asemenea, întocmai.
   ÂlfiyEA adv., adj. I. Adv. 1. în realitate. ♦ Cu adevărat, într-adevăr.
2.  în mod clar, limpede, lămurit.
3.  (înv.) în văzul tuturor, pe faţă; deschis. II. Adj. Real; concret. [Pronunţat: a-ie-]
   AlSBERG. aisberguri, s.n. Gheţar polar de proporţii mari ce se desprinde din calota de gheaţă polară sau dintr-o banchiză şi care pluteşte spre ecuator purtat de curenţii oceanici, constituind un pericol permanent pentru navigaţie; gheţar plutitor.
   AIURĂ, aiurez, vb. I. Intranz.
1.A   delira.+A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde, a debita absurdităţi.
2.   (Rar) A se pierde în visări. [Pronunţat:    a-iu-]
   AJUTAJ, ajutaje, s.n. Tub scurt şi îngust, executat astfel încît curgerea fluidelor să se producă, în fiecare secţiune, la presiunile sau la vitezele dorite; duză.
   ALABĂSTRU s.n. Varietate foarte pură de ghips, de culoare albă sau de alte culori, cu aspect de marmură, străbătută de vine transparente, fin granulară, compactă, folosită în sculptură, la confecţionarea unor obiecte de ornament etc.
   ALÂMĂ, (2) alămuri, s.f. 1. Aliaj de cupru şi de zinc, galben-auriu pînă
ALAMBICAT-ALBUMEN
28
la roşu, maleabil, ductil, uşor de prelucrat, avînd numeroase şi variate întrebuinţări în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alamă O).
  ALAMBICAT, -Ă, alambicaţi, -te, adj. Prea rafinat, excesiv de subtil, greu de înţeles, complicat.
  ÂLANlNĂ s.f. Aminoacid produs prin hidroliza proteinelor naturale; acid a- aminopropionic.
  ALANTOlDĂ, alantoide, s.f. (La reptile, păsări, mamifere) Organ embrionar anexă, în formă de sac rudimentar, cu pereţii vascularizaţi, cu funcţie limitată in dezvoltarea embrionară, avînd rol important în respiraţie şi în primirea de la embrion a produşilor de dezasimilaţie.
  ALAtlN s.n. Şulfat dublu al unui metal trivalent (Al, Fe) şi al unui metal monovalent. O Alaun de potasiu, sulfat dublu de aluminiu şi de potasiu, care se prezintă sub formă de cristale albe, solubile în apă, şi care se foloseşte la epurarea apelor potabile, în tăbăcărie, în industria textilă şi a hîrtiei, ca antidot în intoxicaţiile cu plumb etc.; piatră-acră. [Pronunţat: la-un]
  ALB, -Ă, albi,-e, adj., s.n. 1. Adj. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. O (Fiz.) Lumină albă, lumină care conţine toate radiaţiile spectrului vizibil. 2. S.n. (Obiect, substanţă etc. de) culoare albă (1). O (Chim.) Alb de plumb, PbC03-Pb(OH)2, carbonat bazic de plumb, folosit ca pigment alb în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc, ZnO, oxid de zinc, folosit ca pigment alb în vopsitorie. Alb de titan, Ti02, bioxid de titan.
  ALBĂSTRII, -Ă, albaştri, -stre, adj., s.n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. 2. S.n. (Obiect, substanţă etc. de) culoare albastră (1). O (Chim.) Albastru de Berlin (sau de Prusia), ferocianură de fier, substanţă albastră
a cărei formare serveşte ca reacţie de identificare a ionului feric. Albastru de metilen (sau de metil), colorant albastru, solubil în apă, folosit în vopsitorie, în lucrări de biologie, în medicină.          ,
  ALBĂSTRÎŢĂ, albăstriţe, s.f. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori albastre (rar roşii închis, roz sau galbene), care creşte prin semănături, fiind dăunătoare culturilor de cereale; albăstrea, zglăvoc (Centaurea cyanus),
  ĂLBIE, albii, s.f. Porţiune a unei văi acoperită permanent (albie minoră) sau temporar (albie majoră) de o apă curgătoare.
  ALBILÎŢĂ, albilite, s.f. Fluture de culoare albă, cu vîrfurile aripilor anterioare negre, a cărui larvă trăieşte pe frunzele de varză fiind foarte stricătoare; fluture alb, fluture de varză (Pieris brassicae).
  ÂLBÎNĂ, albine, s.f. 1. Insectă din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt şi pentru lins, iar cu picioarele posterioare pentru strîn-gerea polenului, cu abdomenul prevăzut cu un ac veninos, şi care trăieşte în familii, produclnd miere şi ceară (Apis mellifica). 2. Plantă erbacee cu frunze lanceolate şi cu flori violacee dispuse în spic, asemănătoare cu o albină (1) (Ophrys cornuta).
  ALBÎT s.n. Feldspat plagioclaz cu sodiu, alb-lăptos, verzui, roşiatic, cu luciu sidefiu sau sticlos, folosit în industria ceramicii.
  ALBtJM, albume, s.n. Un fel de caiet, de dimensiuni mai mari decît cel obişnuit, cu foile dintr-o hîrtie specială şi mai groasă, în care se păstrează fotografii, ilustrate, mărci poştale etc.
  ALBUME??, albumene, s.n. Ţesut vegetal secundar din seminţele unor plante, în care se depozitează substanţele nutritive de rezervă şi care serveşte embrionului ca hrană In timpul germinaţiei; endoderm.
29
ALBUMINA-ALCOOL
   ALBUMÎNĂ, albumine, s.f. Proteină macromoleculară termolabilă, solubilă în apă, în acizi, în alcalii diluate, care, prin hidroliză, se descompune în ami-noacizi, iar prin încălzire, sub acţiunea acizilor anorganici, coagulează, şi care intră în compoziţia albuşului de ou, a sîngelui şi a altor lichide organice.
   ALBUMINOÎD, -Ă, albuminoizi, -de, adj., s.m. 1. Adj. De felul albuminei.
2. S.m. Proteină insolubilă, de tipul scleroproteinei, care se găseşte în ţesuturile de natură cartilaginoasă.
   ALCADDSNĂ s.f. Hidrocarbură aciclică nesaturată cu două duble legături in moleculă. [Pronunţat: -di-e-]
   alcalicelulOză, alcaliceluloze, s.f. Produs tehnic obţinut prin acţiunea soluţiilor de hidroxid de sodiu sau de hidroxid de potasiu asupra celulozei, folosit la obţinerea unor eteri ai celulozei, xantogenatului de celuloză, la fabricarea mătăsii artificiale etc.; celuloză sodată.
   ALCĂXIU, alcalii, s.n. Denumire dată hidroxizilor metalelor alcaline şi ai ionului amoniu. O Alcalii caustice, denumire dată hidroxizilor metalelor alcaline (în special ai sodiului şi ai potasiului) care exercită o acţiune corosivă puternică.
   ÂLCÂLÎN, -Ă, alcalini, -e, adj.
1. (Despre substanţe chimice) Care are în soluţie o reacţie bazică, albăstrind hîrtia roşie de turnesol şi neutralizînd acizii. 2. (Despre ape, izvoare) Care conţine (în soluţie) o anumită cantitate de săruri de sodiu şi de potasiu.
   ALCAIINITA'TE s.f. Calitate a unei substanţe de a fi alcalină. ♦ Conţinutul de bază al unei soluţii, exprimat prin concentraţia în ioni de hidroxil.
   ALCALIN OREZISTENT, -Ă, alcali-norezistenţi, -te, adj. (Despre materiale, corpuri etc.) Care rezistă la acţiunea agresivă a alcaliilor.
^ ALCALOÎD, alcaloizi, s.m. Substanţă organică din clasa produşilor natu-
rali de origine vegetală sau produşilor de sinteză, în a căror structură apar unul sau mai multe heterocicluri cu atomul de azot, ca heteroatom, şi mai mulţi atomi de carbon asimetrici, care se prezintă sub formă lichidă sau solidă, optic activă, cu gust amar, cu solubilitate redusă în apă, dar cu solu-bilitate bună în solvenţi organici, cu acţiune fiziologică puternică, stimula: toare, curativă, calmantă sau toxică, în funcţie de doza administrată.
   ALCAN. alcani, s.m. Denumire generică dată hidrocarburilor aciclice saturate; hidrocarbură parafinică, parafină.
   ALCHENĂ, alchene, s.f. Denumire generică dată hidrocarburilor nesaturate aciclice cu o singură dublă legătură în moleculă; hidrocarbură olefi-nică, olefină.
   ALCHÎL, alchili, s.m. Radical hidro-carbonat, aciclic, saturat, monova-lent, care rezultă din eliminarea unui atom de hidrogen din molecula unui alean.
   ALCHILĂRE, alckUări, s.f. Reacţie chimică prin care se introduce un radical alchil în molecula unui compus chimic şi care se foloseşte în diverse sinteze organice.
   ALCHIMIE s.f. Denumire dată chimiei din evul mediu, ale cărei principale obiective erau obţinerea aurului din metale comune, găsirea remediilor contra tuturor bolilor prin pretinse puteri miraculoase şi descoperirea elixirului vieţii, cu ajutorul „pietrei filozofale", despre care se credea că ar putea să execute toate aceste transformări.
   ALCHlîfĂ, alchine, s.f. Denumire generică dată hidrocarburilor aciclice nesaturate cu o legătură triplă în moleculă; hidrocarbură acetilenică.
   ALCOOL, alcooli, s.m. Compus organic care conţine în moleculă una sau mai multe grupări hidroxil, legate de
ALCOOLAT-ALEATORIU
30
un radical hidrocarbonat, cu condiţia ca gruparea —OH să nu fie legată de un atom de carbon inclus într-o legătură dublă sau să nu fie legată direct de un ciclu aromatic. O Alcool primar, R—GH2—OH, alcool în care grupa funcţională este legată de un carbon primar. Alcool secundhr, R2—CH(OH), alcool în care grupa funcţională este legată de un carbon secundar. Alcool terţiar, R3C—OH, alcool în care grupa funcţională este legată de un carbon terţiar. Alcool industrial, alcool obţinut prin fermentarea cerealelor sau a cartofilor bogaţi în amidon. Alcool denaturat, alcool etilic brut sau rafinat căruia i s-au adăugat denaturanţi pentru a-1 face impropriu consumului alimentar, dar care este folosit tn industrie şi ca combustibil menajer. Alcool sanitar, alcool colorat cu albastru de metilen şi denaturat cu salicilat de metil, folosit ca dezinfectant extern. Alcool rafinat, alcool brut rectificat prin îndepărtarea impurităţilor. Alcool solidificat, polimer al aldehidei acetice, întrebuinţat drept combustibil solid. [Pronunţat: -co-olj
  ALCOOLĂT s.m. (Chim.) Alcoxid. [Pronunţat: -co-o-]
  ALCOOLICĂ, alcoolice, adj. (Chim.; în expr.) Fermentaţie alcoolică, fermentaţie a zaharurilor fermentabile în alcool şi în bioxid de carbon, sub acţiunea unor drojdii. [Pronunţat: -co-o-]
  ALCOOLISM s.n. Intoxicaţie cronică cu alcool a organismului, cauzată de consum excesiv şi permanent de băuturi alcoolice; etilism. [Pronunţat: -co-o-]
  ALCOXÎD s.m. R—OM. Substanţă organică derivată din alcooli, prin înlocuirea hidrogenului din gruparea —OH cu metale, folosită în sinteze organice, în analiza compuşilor organici etc.; alcoolat.
  ALDĂMĂŞ, aldămaşuri, s.n. (Pop.) Băutură (şi gustare) oferită de cineva
celui cu care a Încheiat o tranzacţie particulară.
  ALDEHÎDĂ, aldehide, s.f. R -O/
                                                                              XH
Substanţă organică ce conţine în molecula sa una sau mai multe grupări funcţionale carbonil > C =0, legate de un radical hidrocarbonat şi de un atom de hidrogen şi folosită la fabricarea unor coloranţi, răşini sintetice, medicamente, produse cosmetice etc. O Aldehidă formică, formaldehidă. Aldehidă acetică, acetaldeliidă. Aldehidă-alcool, aldol.
  ALDOHEXOZĂ, aldohexoze, s.f. Al-doză cu şase atomi de carbon în moleculă.
  ALDOL, aldoli, s.m. Substanţă organică, hidroxialdehidă, care conţine în 'molecula sa grupările funcţionale hidroxil şi carbonil şi care se obţine prin condensarea a două molecule de aldehidă; acetaldol, aldehidă-alcool.
  ÂLDOLICĂ adj. (Chim.; în expr.) Condensare aldolică, reacţie de condensare a aldehidelor (sau a cetonelor), în care, la gruparea carbonil a unei aldehide, se adiţionează o altă aldehidă prin grupare metilenică din a, astfel că produsul de reacţie este un aldol, substanţă cu funcţie mixtă de aldehidă aldehide şi alcool.
  ALDOXÎMĂ,           aldoxime,   s.f.
R—CH=N—-OH. Combinaţie organică obţinută prin condensarea unei aldehide cu hidroxilamina.
  ÂLDOZĂ, aldoze, s.f. Substanţă organică, hidroxialdehidă din clasa mono-zaharidelor, care se găseşte în natură, în special sub formă de pentoze şi de hexoze.
  ALEATORIU, -IE, aleatorii, adj. Care depinde de o împrejurare viitoare şi nesigură; întîmplător. O (Mat.) Experienţă aleatorie, experienţă al cărei rezultat, variind întîmplător, este incert şi nu poate fi anticipat. Variabilă aleatorie, funcţie definită pe mulţimea
31
ALEGORIC-ALGONKIAN
evenimentelor elementare £i ale unui cimp de probabilitate {£1, K) {K fiind o mulţime de părţi ale lui Q.), cu valori reale, care asociază un număr fiecărui eveniment aleatoriu posibil; se notează (în cazul unei variabile aleatorie discrete referitoare la un
cimp finit): X ^ ^2‘"^n j» unde
xt, x%, ..., xn sint valorile ei posibile, iar pu p2, ..., pn, probabilităţile cu care X ia, respectiv, valoarea corespunzătoare [Pronunţat: -le-a-\
   ALEGORIC, -Ă, alegorici, -ce, adj. Caracteristic alegoriei, care reprezintă o alegorie; exprimat în pilde.
   ALEGORÎE, alegorii, s.f. 1. Procedeu artistic constînd în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. 2. Operă literară sau plastică ce foloseşte procedeul alegoriei (1).
   AU&LĂ, alele, adj. (Biol.; în expr.) Genă alelă (şi substantivat), genă care posedă anumite caractere, în raport de reciprocitate cu altă genă, cu caractere diferite, de pe acelaşi cromozom.
   ALENE adv. Fără grabă; încet, domol, agale.
   ALERTA, alertez, vb. I. Tranz. (Livr.) A da alarma, a anunţa ivirea unui pericol. ♦ Refl. A intra în stare de alarmă.
   ALEXANDRIN, alexandrini, -e, adj. (în expr.) Vers alexandrin (şi substantivat, m.), vers iambic de 12 silabe (cu cezura după silaba a şasea).
   ALEZĂ, alezez, vb. I. Tranz. A prelucra interiorul unei piese cilindrice sau conice, dîndu-i diametrul cerut. ♦ A realiza dimensiunile exacte ale unui orificiu dintr-o piesă mecanică.
   ALFA1 s.m. invar. Numele primei litere a alfabetului grecesc, corespunzătoare sunetului a. O (Chim.) Poziţia alfa, poziţia unui atom de carbon, 1, 8, 4 sau 5, în naftalină, care poate fi ocupată de un substituent. .
   ĂLFA2 s .m. invar. Plantă graminee originară din Algeria, din ale cărei frunze se fabrică hîrtie, ţesături, frîn-ghii etc. (Stipa tenacissima). O Hîrtie alfa, hîrtie de calitate superioară, obţinută din frunzele plantei definite mai sus.
   ALFABET, alfabete, s.n. Totalitatea literelor unei limbi, aşezate într-o anumită ordine (şi reprezentînd sunetele de bază ale_acelei limbi).
   ALFABETIZA, alfabetizez, vb. I. Tranz. A învăţa pe un analfabet să scrie şi să citească.
   ALFABETÎZÂRE. alfabetizări, s.f. Acţiunea de a alfabetiza; instruire a analfabeţilor; combatere a analfabetismului.
   ALGĂ, alge, s.f. Nume generic dat unor plante uni celulare sau pluri celulare, cu corpul simplu, nediferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze, caracterizate prin prezenţa clorofilei şi răspîn-direa în ape dulci, sărate şi pe uscat. O Alge albastre, cianoficee.
   ALGEBRĂ s.f. Ramură a matematicii avînd ca obiect studiul operaţiilor algebrice (aplicate asupra numerelor sau a simbolurilor literale ce substituie numerele), rezolvarea ecuaţiilor şi a sistemelor de ecuaţii, calculul de matrice, teoria structurilor ş.a.
   ALGEBRIC, -Ă, algebrici, -ce adj. Privitor la algebră, care ţine de algebră. O Expresie algebrică, ansamblu de numere şi de litere asupra cărora se aplică operaţii de adunare, scădere, înmulţire, împărţire, ridicare la putere sau de extragere a rădăcinii. Număr algebric, număr iraţional care este rădăcină a unei ecuaţii algebrice cu coeficienţi raţionali.
   ALGOL subst. Limbaj de programare pentru calculatoare electronice adecvat scrierii algoritmelor, apropiat de notaţia matematică obişnuită.
   ALGONKIĂN, -Ă.,algonkieni, -e, s.n., adj. 1. S.n. Cea de-a doua perioadă a
ALGORITM-ALINEAT
32
erei precambriene, căreia îi aparţin formaţiile dintre arhaic şi paleozoic, caracterizată prin vulcanism accentuat, prin mişcări orogenice, prin şisturi cristaline ca roci dominante, prin apariţia crustaceelor inferioare din grupul trilobiţilor şi a algelor; proterozoic.
2. Adj. Care se referă la vîrsta sau la formaţiile algonkianului (1). [Pronunţat: -ki-an]
  ALGORÎTM, algoritme, s.n. 1. Ansamblu de reguli şi de operatori pentru efectuarea unui sistem de operaţii într-o ordine dată în vederea rezolvării unei probleme de un anumit tip.
2. Succesiune determinată de prescripţii precise avînd ca obiectiv rezolvarea problemelor dintr-o - anumită clasă, după un număr finit de faze. O Algoritmul lui Euclid, procedeu prin care se determină cel mai mare divizor comun a două numere întregi sau a două polinoame cu coeficienţi într-un corp.
  ALIĂJ, aliaje, s.n. Produs metalic elaborat, în general, prin solidificarea topiturii a două sau mai multe metale ori a unor metale cu nemetale. [Pronunţat: -li-aj]
  ALIĂNŢĂ, alianţe, s.f. înţelegere politică Intre două sau mai multe state, grupuri sociale, clase, organizaţii sau partide politice, în vederea atingerii unor obiective imediate sau mai îndepărtate, de interes comun (economice, politice, militare etc.). O Alianţă muncitoreascâ-ţărănească, forţă motrice principală a revoluţiei şi construcţiei socialismului, a edificării comunismului. [Pronunţat: -li-an-]
  ĂLIAS adv. (Latinism) Zis şi..., pe nume şi... [Pronunţat: -li-as]
  ALIĂT, -Ă, aliaţi, -te, adj. (Despre metale) Căruia i s-a adăugat o anumită cantitate din unul sau din mai multe elemente chimice, pentru a forma un aliaj. [Pronunţat: -li-at]
  ALIBI, alibiuri, s.n. 1. Dovadă de nevinovăţie rezultată din constatarea
că, la data săvirşirii unei infracţiuni, cel socotit vinovat se afla în altă parte decît la locul săvîrşirii ei. 2. Mijloc de apărare faţă de o învinuire, care aduce in sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuză, justificare (neîntemeiată).
  ALIDĂDĂ, alidade, s.f. Dispozitiv ataşat la diferite aparate topografice, care serveşte la măsurarea unghiurilor.
  ALIENĂ, alienez, vb. I. 1. Tranz. (Jur.) A transmite cuiva un drept sau un lucru prin vînzare, cedare etc.
2. Refl. (Livr.) A înnebuni. ♦ A deveni ostil societăţii, factorilor de civilizaţie; a se simţi izolat în societatea modernă. [Pronunţat: -li-e-]
  ALIENARE, alienări, s.f. 1. (Jur.) înstrăinare a unui bun. 2. (Fii.) Categorie care desemnează procesul istoric al transformării activităţii omeneşti şi a produselor acesteia (produsele muncii şi ale conştiinţei sociale, instituţiile sociale) în forţe străine şi ostile omului; înstrăinare. [Pronunţat: -li-e-']
  ALIENĂŢIE s.f. (Livr.; şi în expr. alienaţie mintală) Termen generic pentru orice boală mintală; nebunie, demenţă. [Pronunţat: -Zi-e-]
  ALIFÂTIC, -Ă} alifatici, -ce, adj. (Despre substanţe chimice organice) Care este format din atomi de carbon legaţi între ei în catenă deschisă.
  ALIGATOR, aligatori, s.m. Numele a doi crocodili cu botul lat, lungi de 4—5 m, răspîndiţi în fluviile Americii, caiman (Alligator mississippiensis) sau ale Chinei, crocodil asiatic, crocodil american (Alligator sinensis), a căror piele este folosită în marochină-rie.
  ALlL, alili, s.m. CH2=CH-CH2-. Radical hidrocarbonat monovalent, derivat din propenă.
  ALINEAT, alineate, s.n. Rînd într-un text care începe mai la dreapta decît celelalte rinduri, pentru a sublinia schimbarea ideii; fragment de text care începe cu un asemenea rînd şi
33
ALINIAMENT-ALPIN
merge pînă la un alt rînd de acest fel. [Pronunţat: -ne-at\
   ALESTAMfîNT, aliniamente, s.n.
1. Linie dreaptă determinată pe un teren prin poziţia mai multor puncte sau obiecte. 2. (Mat.; rar) Coliniaritate.
3. Porţiune dreaptă din traseul unei căi de comunicaţie, cuprinsă între două curbe. [Pronunţat: -ni-a-]
   AUOTMĂN s.n. (Rar) Turcime. [Pro-nuutat: -li-ol-]
   ALITERAŢIE, aliteraţii, s.f. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiaşi sirnet sau aceluiaşi grup de sunete în cuvinte care urmează imul după celălalt. '
   ALIVANCĂ, alivenci, s.f. (Reg.)
1. Un fel de plăcintă făcută din mălai strecurat fin amestecat cu lapte bătut şi cu brînză de vaci şi coaptă în cuptor cu unt sau cu smintînă. 2. (La pl.) Numele unei hore; melodie după care se execută această horă.
   ALIZARtNĂ s.f. C14H805. Colorant natural existent, sub formă de glico-zidă, în rizomii unor plante sau obţinut sintetic, substanţă cristalină, de culoare roşie, solubilă în alcool şi în alcalii şi insolubilă în apă, folosită mult, în trecut, la vopsirea bumbacului; 1,2 -dihicLroxiantrachinonă.
   ALIZfiU, alizee, s.n. Fiecare dintre vînturile regulate care bat în regiunile tropicale, în tot timpul anului, de la NE spre SV (în emisfera nordică) şi de la SE spre NY (în emisfera sudică).
   ALLEGRO adv. (Indică modul de executare a unei piese muzicale) In tempo vioi; repede.
   ALOCA, aloc, vb. I. Tranz. A prevedea într-un buget, pentru im anumit scop, o sumă de bani, materiale etc.
   ALOCAŢIE, alocaţii, s.f. Faptul de a aloca. ♦ (Concr.) Sumă acordată de stat sau de o instituţie pentru im anumit scop. ♦(Concr.) Indemnizaţie acordată de stat, în anumite condiţii, unei persoane.
   . ALOCUŢIUNE, alocuţiuni, s.f. Cu-vîntare (ocazională)' scurtă. [Pronunţat: -ţi-u-]
   ALODIU, alodii, s.n. (în orînduirea feudală) Proprietate funciară provenită din transformarea' lotului de pă-mînt arabil al obştei în proprietate individuală deplină, liberă de orice sarcini de vasalitate şi putînd fi transmisă urmaşilor.
   ALOGĂM, -A, alogami, -e, s.f., adj.
1.  S.f. Plantă a cărei fecundare se face cu polen provenit de la altă plantă din aceeaşi specie. 2. Adj. Referitor la alogamie, în legătură cu alogamia.
   ALOGAMÎE s.f. Fecundare a unei plante cu polen provenit de la alte plante din aceeaşi specie.
   ALOGEN, -A, alogeni, -e, adj. (Despre populaţii) De origine străină, venit din altă parte.
   ALOPOLIPLOIDfEj alopoliploidii, s.f. (Biol.) Fenomen caracterizat prin prezenţa a două sau mai multor seturi ori numere de bază de cromozomi, rezultate prin hibridare. [Pronunţat: -plo-i-]
   ALOTROPIC, -A, alotropici, -ce, adj. (Chim.) Care aparţine alotropiei, care se referă la alotropie.
   ALOTROPÎE s.f. Proprietate a unor elemente chimice de a exista, în mai multe forme, diferite ca structură moleculară.
   ALPACA1, alpacale, s.f. Animal rumegător din America de Sud, forma domesticită a lamei, avînd corpul acoperit cu lină fină, lungă şi deasă (Lama pacos). + Stofă fină fabricată din lîna acestui animal sau din fibre combinate.
   ALPACA2 s.f. Aliaj inoxidabil de nichel, cupru şi zinc, folosit la fabricarea unor instrumente medicale, obiecte casnice etc.
   A T/P ÎN, -A, alpini, -e, adj. 1. Care aparţine munţilor Alpi ori regiunilor
3 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
ALPINISM-ALUMIW
34
muntoase înalte, care se referă la aceşti munţi ori la aceste regiuni, caracteristic acestor munţi ori acestor regiuni; alpestru. 2. (în expr.) Oroge-neză (sau cutare) alpină, totalitatea mişcărilor de ridicare şi de cutare a scoarţei pămîntului, produse în timpurile geologice, în urma cărora s-au format munţii Alpi, Apenini, Carpaţi, Balcani, Caucaz, Himalaia etc.
  ALPINISM s-n- Ramură sportivă care cuprinde ascensiunile în munţi, mai ales escaladarea părţilor greu accesibile ale acestora.
  ALTER EGO subst. A doua înfăţişare, al doilea aspect al unei persoane.
♦  Persoană care se aseamănă întru totul cu alta, încît i se poate substitui.
♦  Om de încredere, prieten nedespărţit al cuiva.
  ALTERN, -Ă,. alterne, adj. 1. (Mat.; în expr.) Unghiuri alterne (interne, respectiv, externe), fiecare dintre perechile de unghiuri formate în interiorul, respectiv, în exteriorul regiunii determinate de două drepte, tăiate de o secantă, de o parte şi de alta a acesteia; în cazul cînd cele două drepte sînt paralele, unghiurile alterne interne, respectiv, alterne externe sînt congruente două cîte două. 2. (Bot.; în expr.) Frunze (sau flori) alterne, frunze (sau flori) aşezate de o parte şi de alta a tulpinii sau a ramurilor, ja niveluri diferite.
  ALTERNĂNŢĂ, alternante, s.f.
1. Succesiune repetată (în spaţiu sau în timp) care face să reapară, rînd pe rînd şi într-o ordine regulată, fiecare element dintr-o serie de elemente.
2. (Biol.; în expr.) Alternanţă de generaţii, succesiune obligatorie a două generaţii, una gametofitică, producătoare de gameţi, şi alta sporofitică, producătoare de spori. 3. Procedeu folosit în arta decorativă, care constă în aşezarea, în mod succesiv, de-a lungul unei frize, a unui chenar etc.,
a două sau mai multor motive decorative.
  ALTERNATIV,. -Ă, alternativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care revine unul după altul la intervale (aproximativ) regulate, egale.
  ALTERN AT(5R, alternatoare, s.n. Generator de curent electric alternativ, monofazat.
  ALTDXETRU, altimetre, s.n. Instrument cu care se măsoară altitudinea faţă de un nivel de referinţă şi care este un barometru etalonat în unităţi de altitudine.
  ALTITUDINĂL, -A, altitudinali, -e, adj. Pe înălţime, pe verticală.
  ALTITtJDINE, altitudini, s.f. înălţime a unui punct de pe suprafaţa pămîntului, considerată în raport cu nivelul mării sau cu un alt punct de pe suprafaţa pămîntului.
  ALTÎTĂ, altiţe, s.f. Porţiune ornamentala în partea de sus a mînecilor unei ii.
  ALTOI1, altoaie, s.n. Mugur sau lăstar detaşate dintr-o plantă-mamă şi folosite pentru a altoi2 o altă plantă.
♦  Planta altoită. ♦ Plantă cultivată pentru a servi la altoire.
  ALTOI2, altoiesc, vb. IV. Tranz. A introduce un altoi1 al unei plante în ţesutul alteia, stabilind astfel un contact între ţesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însuşirile altoiului1.
  ALTRUÎŞM s.n. (în opoziţie cu egoism) Atitudine morală sau dispoziţie sufletească a celui care acţionează dezinteresat în favoarea altora, a întregii colectivităţi; doctrină morală care preconizează o asemenea atitudine.
  ALTRUIST, -Ă, altruişti, -ste, adj., s.m. şi f. (Persoană) care acţionează dezinteresat în favoarea altora.
  ALUMÎN s.n. Varietate de caolin, folosită în industria cauciucului.
35
aluminA-amazoană
   ALUMÎNĂ s.f. A1203. Oxid de aluminiu, obţinut industrial, folosit ca materie primă la fabricarea aluminiului, ca suport pentru catalizatori etc.
   ALUMINIU s.n. Al cu Z= 13. Element chimic cu caracter metalic, de culoare argintie, maleabil, ductil, foarte bun conducător de căldură şi de electricitate, care se întrebuinţează în tehnică, la construcţia de avioane şi de automobile, la confecţionarea cablurilor electrice, ca pigment în vopsitorie etc.
   ALUMIN'OSILICĂTj aluminosUicaţi, s.m. Sare naturală a acizilor silicici, în molecula cărora o parte dintre atomii de siliciu au fost înlocuiţi cu atomi de aluminiu; (rar) alumosilicat.
   ALUMIN OTERMIE s.f. Procedeu tehnic pentru obţinerea unor temperaturi înalte (prin reducerea oxizilor metalici cu pulbere de aluminiu), folosit la sudarea unor metale, în bombele incendiare etc.
   ALUM0SILICĂT, alumosilicaţi, s.m. (Min.; rar) Aluminosilicat.
   ALUNGÎRE, alungiri, s.f. Defor-maţie care constă în mărirea lungimii unui corp sub acţiunea unei forţe exterioare. O Alungire elastică, defor-maţie ce dispare atunci cînd solicitarea care a provocat-o încetează să mai acţioneze.
   ALUNIZĂ, alunizez, vb. I. Intranz. A aseleniza.
   ALUNIZĂRE, alunizări, s.f. Acţiunea de a aluniza şi rezultatul ei; aselenizare.
   ALUYIÂL, -Ă, aluviali, -e, adj. Format din aluviuni. [Pronunţat: -vi-al]
   ALU VIU s.n. (Geol.) Holocen.
   ALTjyitîîîEj aluviuni, s.f. Material de mărimi şi durităţi diferite (bolovă-niş, .pietriş, nisip şi mîl fin) purtat de apele curgătoare şi depus pe fundul albiei minore şi majore pînă la vărsare, în ordinea greutăţii lui, sub formă de straturi. [Pronunţat: -pî-u-]
   ALtfZIE, aluzii, s.f. Cuvînt, expresie, frază prin care cineva vorbeşte indirect despre o persoană, o situaţie, un eveniment, o idee etc.
   ALVEOLĂ, alveole, s.f. 1. (Anat.; în expr.) Alveolă pulmonară, fiecare dintre cavităţile sferice, situate la extremitatea unei bronhiole, de dimensiuni microscopice, cu peretele adaptat schimbului de gaze şi prevăzut cu o bogată reţea de vase sangvine capilare. Alveolă dentară, cavitate, de formă relativ conică, de dimensiuni mici, situată în oasele maxilarului sau ale mandibulei, în care sînt înfipţi dinţii.
 2. (Zool.) Celulă a fagurelui la unele himenoptere. [Pronunţat: -ve-â-]
   AMALGĂM, amalgame, s.n. Aliaj solid sau lichid al unor metale cu mercurul, folosit la extragerea unor metale din minereuri, în stomatologie etc.
   ÂMALGAMĂRE, amalgamări, s.f.
 1. Procedeu de preparare, la rece, a unui amalgam. 2. Procedeu metalurgic de extragere, cu mercur, a unor metale (aur, argint) care se găsesc în stare nativă, în minereuri.
   AMANET, amanete, s.n. Obiect de valoare care se predă cuiva pentru a garanta cu el plata unei datorii, îndeplinirea unei obligaţii etc.; garanţie pe care o reprezintă acest obiect; gaj.
   AMAR ANTA CîEE, amarantacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee, cu frunze întregi, alterne sau opuse, cu flori unisexuate sau hermafrodite, grupate în inflorescenţe; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pronunţat: -ce-e]
   AMARTIZĂRE, amortizări, s.f. Aşe* zare a unei nave cosmice pe planeta "Marte.
   AMAZOĂNĂ, amazoane, s.f. 1. (Mi-tol.) Femeie aparţinînd unui trib războinic legendar, din care erau excluşi bărbaţii. 2. (Livr.) Călăreaţă.
AMBALÂ-ÂMERIZARE
36
  AMBALĂ, ambalez, vb. I. 1. Tranz. A împacheta ceva într-un material protector în vederea uşurării manipulării lui şi a transportului. 2. Refl. Fig. A se lăsa purtat de mînie, de entuziasm, a se avînta într-o discuţie aprinsă; a se antrena, a se aprinde.
  AMBARCĂŢIE, ambarcaţii, s.f. Vas plutitor de dimensiuni mici şi de diferite forme, acţionat cu vîsle, cu vele sau cu motor, folosit în practicarea unor sporturi nautice.
  AMBASĂDĂ, ambasade, s.f. Instituţie diplomatică ce reprezintă interesele unui stat pe teritoriul altui stat,
condusă de un ambasador.
         /
  AMBIANT, -Ă, ambianţi, -te, adj. Care se află în jur, în apropiere; înconjurător. <0> Mediu ambiant, mediul înconjurător cu condiţiile lui biologice. [Pronunţat: -bi-ant]
  AMBIANŢĂ, ambianţe, s.f. Ceea ce se află în jurul cuiva, a ceva, alcătuind lumea lor naturală, materială, socială sau morală; mediu, atmosferă, climat, cadru. [Pronunţat: -bi-an-]
  AMBIDfiXTRU, -Ă, ambidextri, -e, s.m. şi f., adj. (Persoană) care se slujeşte cu aceeaşi îndemînare de ambele mîini.
  AMBIENTAL, -Ă, ambientali, -e, adj. Ce ţine de ambianţă, de mediul fizic, biologic, social, psihologic. [Pronunţat: -bi-en-]
  AMBIGUU, -UĂ, ambigui, -ue, adj. (Livr.; despre cuvinte, gînduri, idei etc.) Care se poate interpreta în mai multe feluri, cu două sau mai multe înţelesuri; echivoc, neclar, confuz. [Pronunţat: -gu-u]
  ĂMBRĂ, ambre, s.f. Substanţă ceroasă, brună-cenuşie, cu miros de mosc, formată în intestinul unei specii de caşalot şi folosită îţi parfumerie; chihlimbar cenuşiu. <> Ambră galbena, chihlimbar.
  AMBREIÂJ, ambreiaje, s.n. Dispozitiv prin care se leagă solidar, pe un
timp ianumit, două mecanisme, permi-ţînd cuplarea sau decuplarea lor în timpul funcţionării. [Pronunţat: -bre-iăj]
   AMBULACRĂR, -Ă, ambulacrari, -e, adj. Care aparţine unui ambulacru, care se referă la ■ ambulacru.
   AMBULĂCRU, ambulacre, s.n. Organ alcătuit dintr-un sistem de tuburi subţiri, elastice, caracteristic echino-dermelor, care se termină în exterior cu ventuze adezive, servind la locomoţie, la respiraţie şi lă pipăit.
   AMENAJĂRE, amenajări, s.f. Ansamblu de lucrări prin care elementele unui sistem (tehnic) sînt dispuse şi folosite astfel încît să corespundă cît mai bine unui anumit scop.
   AMENDAMENT, amendamente, s.n.
1. Modificarej îmbunătăţire sau completare a textului unui proiect de program, de rezoluţie, de lege, de tratat etc. 2. Operaţie de îmbunătăţire a proprietăţilor fizice ale solului cultivat, în scopul obţinerii unor recolte sporite. ♦ Substanţă care se încorporează în sol în vederea ameliorării însuşirilor nutritive ale acestuia, a îmbunătăţirii condiţiilor de nutriţie al& plantelor.
   AMlSNT, amenţi, s.m. Inflorescenţă a unor arbori sau a unor arbuşti, formată din flori foarte mici, unisexuate, înşirate de-a lungul unui ax şi care atîrnă ca un ciucure; mîţişor, mîţ.
-  AMENTTFORM, -Ă, amentiformi, -e, adj. (Bot.; despre inflorescenţe) în formă de ament.
   AMERÎCIU s.n. Am cu Z = 95. Element chimic cu caracter metalic, alb--argintiu, radioactiv, din grupa acti-nidelor, obţinut artificial prin reacţii nucleare.
   AMERIZĂRE, amerizări, s.f. Evoluţie a unui hidroavion prin care acesta coboară şi alunecă pe suprafaţa unei ape pînă la oprire. ♦ Oprire pe apă a unei nave cosmice.
37
AMESTEC-AMFOTER
    AMESTEC, amestecuri, s.n. 1. (Chim.) Sistem format din două sau mai multe substanţe în stare gazoasă, lichidă sau solidă, în care fiecare component îşi păstrează proprietăţile caracteristice şi care, prin metode fizice sau mecanice, poate fi separat de ceilalţi componenţi. 2. Reunire de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; combinaţie, mixtură.
    AMESTECĂRE, amestecări, s.f. Operaţie de omogenizare a mai multor substanţe pentru a se obţine, în masa amestecului, aceeaşi compoziţie medie şi aceeaşi temperatură, folosită în laborator şi în industrie pentru realizarea completă a reacţiilor, pentru mărirea vitezei de reacţie etc.
    AMESTECĂTOR, amestecătoare, s.n. (Tehn.) Aparat care serveşte la realizarea operaţiei de amestecare a unor materiale. O Amestecător biax, ames-tecător la care amestecarea se realizează de către doi arbori prevăzuţi cu palete oblice, care se rotesc într-un jgheab metalic. Amestecător continuu, amestecător la care amestecarea se efectuează neîntrerupt. Amestecător discontinuu, amestecător la care amestecarea se face pe şarje. Amestecător mo-noax, amestecător la care operaţia de amestecare se realizează cu un singur arbore cu elice-palete.
    AMETÎST, ametistp, s.n. Varietate violacee de cuarţ, întîlnită. în geodele filoniene din rocile eruptive, folosită ca piatră semipreţioasă.
    AMFIARTROZĂ, amfiartroze, s.f. Articulaţie a oaselor cu mobilitate redusă, care permite mişcări limitate, datorită interpunerii unei formaţii fi-brocartilaginoase între oasele ce se articulează; articulaţie semimobilă. [Pronunţat: -fi-ar-]
    AMFIBIĂN, amfibieni, s.m. (Zool.) Batracian. [Pronunţat: -bi-an]
                                                   AMFÎBIU, -IE, amfibii, adj. (Despre ' fiinţe) Care poate trăi şi în apă şi pe
uscat, care are o fază de dezvoltare in apă şi una pe uscat.
   AMFIBOL, amfiboli, s.m. Mineral cristalizat sau grup de minerale constituite din silicaţi.hidrataţi de magneziu, fier, aluminiu, calciu sau sodiu, de culoare neagră, foarte răspîndite în rocile eruptive şi în şisturile cristaline.
   AMFIBOLÎT, amfibolite, s.n. Rocă metamorfică, de culoare negricioasă, alcătuită din amfiboli şi din feldspaţi plagioclazi, uneori cu cuarţ, epidot, magnetit etc.
   AMFIBRĂH, amfibrahi, s.m. Unitate ritmică a unui vers alcătuită din trei silabe, dintre care prima şi ultima sînt neaccentuate, iar cea de la mijloc este accentuată (—'■—).
   AMFINEtJRĂ, amfineure, s.f. (La pl.) Clasă de moluşte actuale, marine, din regiunile de coastă, cu caractere primitive, avînd partea dorsală a tegumentului acoperită cu plăci calcaroase, cu larvă trocoforă şi cu sistem nervos scalariform în jurul esofagului (Amphi-neura); (şi la sg.) animal care face parte din această clasă; amfineurian.
   AMFINEURIĂN, amfineurieni, s.m. (Zool.) Amfineură. [Pronunţat: -ne-u-ri-an\
   AMFlON, amfioni, s.m. Ion care posedă şi sarcină electrică pozitivă şi sarcină electrică negativă. [Pronunţat: -fi-on]
   AMFlOX, amfiocşi, s.m. Acraniat marin din zona litorală, cu aspect de peştişor, transparent, lung de 5 —8 cm, cu scheletul de susţinere format din notocordă, cu importanţă filogenetică, deoarece face trecerea de la nevertebrate la vertebrate (Branhiostoma lan-ceolatum). [Pronunţat: -fi-ox]
   AMFOLÎT, amfoliţi, s.m. (Chim.) Electrolit amfoter.
   AMFOTfîR, -Ă, amfoteri, -e, adj. (Despre substanţe, electroliţi etc.) Care, în soluţie apoasă, se comportă fie ca acid, fie ca bază, în funcţie de concen-
AMIANT-AMINĂ
38
traţia în ioni de hidrogen a soluţiei. O Oxid amfoter, oxid care prezintă atît proprietăţi ale oxizilor acizi, cît şi ale oxizilor bazici.
   AMIĂNT s.n. Varietate de azbest din grupul amfibolilor, cu numeroase întrebuinţări în tehnică. [Pronunţat: -mi-ant]
   AMIĂZĂ, amiezi, s.f. 1. Mijlocul zilei, momentul înălţării maxime a soarelui deasupra orizontului (corespunzător aproximativ orei 12). 2. (Concr.) Zenit.
   AMÎBĂ, amibe, s.f. Protozoar microscopic, cu corpul unicelular, lipsit de membrană, format dintr-o masă protoplasmatică, liber sau parazit, care se mişcă cu ajutorul pseudopodelor care au şi rolul de a îngloba hrana (Amoeba proteus).
   AMIBOIDÂL, -Ă, amiboidali, -e, adj. Care seamănă cu amiba. O Mişcări amiboidale, mişcări prin care leuco-citele emit prelungiri cu ajutorul cărora traversează pereţii vaselor capilare. [Pronunţat: -bo-i-]
   AMÎDĂs amide, s.f. R—CO—NH2. Derivat funcţional al unui acid, în care gruparea (—OH) carboxilică a fost înlocuită cu o grupare (—NH2) aminică şi care are diverse întrebuinţări în industria medicamentelor, a sintezelor organice, a maselor plastice etc.
   AMIDON s.n. (C6H10O5)n. Poliza-haridă naturală care se găseşte, ca substanţă de rezervă, în plante, de unde se şi extrage, constituită din resturi glucozice, şi care se prezintă sub formă de granule, de mărimi şi de forme diferite, caracteristice fiecărei plante, cu structură cristalină, insolubilă în apă rece, folosită ca materie primă pentru fabricarea dextrinei şi a glucozei, în alimentaţie, la apreta-rea ţesăturilor etc.
   AMID.tJRĂ, amiduri, s.f. (La pl.) Clasă de substanţe organice care provin din amoniac, prin înlocuirea unui
atom de hidrogen cu metale, substanţe cristaline, stabile numai în stare solidă; (şi la sg.) substanţă care face parte din această clasă.
   AMIELÎNIC, -Ă, amielinici, -ce, adj* (Anat.) Care este lipsit de mielină, fără mielină. O Nervi amielinici, nervi ai căror axoni au fibrele fără teacă de mielină. [Pronunţat: -mi-e-]
   AMIGDĂLĂ, amigdale, s.f. Formaţie anatomică pereche, de natură limfatică, situată de o parte şi de alta a faringelui.
   AMIGDALÎTĂ, amigdalite, s.f. Boală manifestată prin inflamaţia, acută sau cronică, a amigdalelor.
   AMILĂZĂ, amilaze, s.f. Enzimă care hidrolizează amidonul, cu formare de maltoză şi de dextrină, care se găseşte în seminţe, în salivă etc., produsă, în timpul digestiei, de pancreas sau obţinută sub formă cristalizată şi folosită în industria berii, a alcoolului etc.
   AMILICadj. (în expr.) Alcool amilic, alcool aciclic saturat, derivat din pen-tan; pentanol.
   AMILODEXTRlNĂ, amilodextrine, s.f. Polizaharidă obţinută prin hidro-liza parţială a amidonului.
   AMILOPECTiNĂ, amilopectine, s.f. Compus macromolecular natural, poli-ramificat, de tip polizaharidă, constituent de bază (circa 80%) al amidonului, care se găseşte în învelişul exterior, insolubil, al granulelor de amidon.
   . amilGză, amiloze, s.f. Compus macromolecular natural, neramificat, de tip polizaharidă, constituent secundar (circa 20%) al amidonului.
   AMÎNĂ,amine, s.f. Compus organic, derivat al amoniacului, obţinut prin substituirea atomilor de hidrogen cu radicali organici şi folosit, în sinteze chimice, la fabricarea unor medicamente, detergenţi, materiale plastice etc. O Amină primară, R —NH2, derivat monosubstituit al amoniacului cu un radical organic. Amină secundară,
39
AMINO-AMONIAC
R2—NH, derivat disubstituit al amoniacului cu radicali organici. Amină terţiară, R3N, derivat trisubstituit al amoniacului cu radicali organici.
   AMÎNO subst. (în expr.) Grupa amino, NH2, grupare funcţională mo-novalentă rezultată prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula amoniacului.
   AMINOAC^TIC adj. (în expr.) Acid aminoacetic, glicocol.[Pronunţat :-no-a-]
   AMINOACÎD, aminoacizi, s.m.
H2N- R- COOH. Substanţă organică
din clasa compuşilor organici bifunc-
ţionali, în molecula căreia se găsesc
una sau mai multe grupări carboxilice
şi aminice primare legate de un radical
hidrocarbonat, cristalină, uşor solu-i •
bilă în apă, greu solubilă sau insolubilă în solvenţi organici, cu rol important în fiziologie. [Pronunţat: -no-a-]
   aminoalcoOl, aminoalcooli, s.m. Compus organic bifuncţional, avînd în moleculă una sau mai multe grupări amino şi grupări hidroxilice, răspîndit în regnul animal .sau vegetal. [Pronunţat: -no-al-co-ol]
   AMIN OBENZfÎN s.m. (Chim.) Anilină.
   AMIN0GLUTĂRIC adj. (în expr.) Acid aminoglutaric, acid glutamic.
   AMINOPROPIGNIC adj. (Biol.; în expr.) Acid a.-aminopropionic, alanină. [Pronunţat: -pi-o-]
   AMINOTIOPROPiGNIC adj. (Chim.; în expr.) Acid aminotiopropionic, HSGH,CH(NH,)GOOH, acid considerat ca provenit din acid propionic în molecula căruia un atom de hidrogen din grupare metilen (poziţia alfa) este înlocuit cu gruparea amino(—NH2) şi im atom de hidrogen din gruparea metil (poziţia beta) este înlocuit cu gruparea tio (—HS); cisteină. [Pronunţat: -ti-o-pro-pi-o-]
   AMINTÎRI s.f. pl. Gen literar în care scriitorul povesteşte fapte din
propria viaţă şi din epoca în care a trăit.
   amitOză, amitoze, s.f. Diviziune celulară directă, prin strangulare, fără apariţia cromozomilor, care se produce simultan în nucleu şi în citoplasmă, la unele celule din ficat, din cartilaje sau din leucocite; diviziune directă, scizi-paritate.
   AMNAR, amnare, s.n. Bucată de oţel cu care, în trecut, se lovea o bucată de cremene, pentru a produce scîntei (şi a aprinde focul).
   AMNEZIE, amnezii, s.f. Pierdere totală sau parţială a memoriei.
   amniGs, amniosuri, s.n. Organ embrionar anexă, de forma unui sac, ce înveleşte embrionul, la reptile, la păsări şi la mamifere, avînd rol de protecţie prin lichidul amniotic pe care .îl conţine. [Pronunţat: -ni-os]
   AMNiGT, -Ă, amnioţi, -te, adj., s.f. (Zool.) 1. Adj. Care are amnios şi alantoidă. 2. S.f. (La pl.) Grup de vertebrate al căror embrion are amnios şi alantoidă; (şi la sg.) animal care face parte din acest grup. [Pronunţat: -ni-ot]
   AMNIOTIC, -Ă, amniotici, -ce, adj. Care aparţine amniosului, care ţine de amnios. O Cavitate amniotică, cavitate al cărei înveliş este amniosul şi care se dezvoltă mult în timpul evoluţiei embrionare. Lichid amniotic, lichid care se află în cavitatea amniotică, avînd rol de protecţie a embrionului şi, în parte, rol trofic, eliminîn-du-se înainte de naştere. [Pronunţat: -ni-o-]
   AMNISTÎE, amnistii, s.f. Act al puterii de stat prin care se anulează pedepsele aplicate pentru nerespecta-rea prevederilor legilor statului, deţinuţii fiind puşi în libertate.
   AMONIAC! s.n. NH3. Combinaţie a azotului trivalent cu hidrogenul, gaz incolor, cu miros caracteristic înţepător, înecăcios, foarte solubil în apă, cu
AMONIT-AMPLITUDINE
40
proprietăţi bazice, obţinută, industrial, prin sinteză directă, din elemente, şi folosită la fabricarea acidului azotic, a sărurilor de amoniu, a îngrăşămintelor, azotoase etc. [Pronunţat: -ni-ac\
   AMONIT, amoniţi, s.m. (La pl.) Ordin de moluşte cefalopode fosile, cu cochilia în formă de spirală sau dreaptă, împărţită în mai multe camere prin septe, care au trăit în mările erei paleozoice şi mezozoice; (şi la sg.) moluscă care face parte din acest ordin.
   AMONIU s.n. NH^\ Ion pozitiv, cu proprietăţile unui metal monovalent, care se găseşte numai în compuşi.
   AMONTE adv. (în expr.) în amonte, în susul apei curgătoare, către izvor.
   AMORAL, -Ă, amorali, -e, adj. Care
                          nu are noţiunea moralitătii, indiferent t > i
faţă de morală.
   AMORF, -Ă, amorfi, -e, adj.
1.  (Despre unele substanţe solide) Care nu prezintă o structură cristalină regulată; necristalin. 2. Lipsit de formă, fără formă precisă, bine conturată; inform. 3. Fig. (Despre opere de artă) Care nu are o compoziţie bine organizată, care nu reuşeşte să exprime ideea artistică pe care şi-a propus-o autorul ei. 4. Fig. Care este lipsit de o organizare diferenţiată, regulată. 5. Fig. Indiferent, nepăsător.
   AMORTISMENT, amortismente, s.n. Stingere treptată a unei datorii, a unei rente etc.
   AMORTIZĂ, amortizez, vb. I. Tranz-
1.  A împiedica propagarea unui zgomot, a unui şoc. ♦ A scădea, progresiv, în timp, amplitudinea unei oscilaţii sau-a unei mărimi caracteristice unui fenomen ondulatoriu. 2. A stinge trep-ta‘. creditele pe termen lung, prin plăţi succesive sau prin răscumpărarea ere*-anţelor. ♦ A recupera o investiţie.
   AMPER, amperi, s.m. Simbol A. Unitate de măsură pentru intensitatea curentului electric, egală cu intensitatea curentului electric constant care,
circulînd prin două conductoare rectilinii, paralele şi* foarte lungi, aşezate în vid la 1 m unul de altul, produce între aceste conductoare o forţă de 2- IO-7 newtoni pe un metru de lungime.
   AMPERMETRU, ampermetre, s.n. Aparat pentru măsurarea intensităţii curentului electric. O Ampermetru electromagnetic, ampermetru cu bobină fixă şi cu magnet mobil, care funcţionează pe baza forţelor de natură electromagnetică. Ampermetru, magne-toelectric, ampermetru cu bobină mobilă şi cu magnet fix, care funcţionează pe baza forţelor de natură electromagnetică.
   AMPLIFICARE, amplificări, s.f. (Mat:; în expr.) Amplificarea unei fracţii, proprietate ce constă în înmulţirea numărătorului si a numitorului f >
 unei fracţii cu acelaşi număr nenul sau cu aceeaşi expresie algebrică diferită de zero, obţinîndu-se o fracţie egală, respectiv, echivalentă cu cea iniţială. Amplificarea unui radical, proprietate ce constă în înmulţirea cu acelaşi număr natural nenul a indicelui radicalului şi a exponentului puterii de sub radical, obţinîndu-se un radical egal cu cel iniţial.
   AMPLIFICATOR, amplificatoare, s.n. Aparat sau dispozitiv electric care măreşte valorile caracteristice ale unui fenomen cu ajutorul energiei luate de la o sursă separată.
   AMPLITUDINE, amplitudini, s.f.
 1. Distanţa dintre punctele extreme ale unui arc de curbă. 2. (Fiz.) Valoarea maximă a elongaţiei unei mişcări oscilatorii. O 'Amplitudine unghiulară, valoarea maximă a unghiului pe care îl face un corp ce oscilează cu poziţia de echilibru. Amplitudinea unei funcţii periodice, numărul dat de semidife-renţa dintre valoarea maximă şi valoarea minimă a funcţiei. 3. (Biol.; în expr.) Amplitudinea variabilităţii, amploarea pe care o are diversitatea spe-
41
AMPRENTĂ-ANALITIC
 ciilor, raselor, varietăţilor din lumea animalelor şi a plantelor.
   AMPRENTĂ, amprente, s.f. Urmă lăsată, prin presare, pe o suprafaţă. O Amprente digitale, urme lăsate de degete pe o suprafaţă, caracteristice pentru fiecare individ şi care servesc la identificarea unei persoane.
   ĂMPULĂ, ampnle, s.f. 1. (Anat.) Dilataţie a canalelor semicirculare din urechea internă. 2. (Zool.) Organ de mers la echinoderme.
   AMtJRG, amurguri, s.n. Interval de timp care se scurge între apusul soarelui şi apariţia nopţii; înserare, crepuscul.
   AN, ani, s.m. 1. Interval de timp care corespunde unei revoluţii a pămîntului în jurul soarelui. O An (calendaristic) comun, anul cu 365 de zile. An (calendaristic) bisect (sau bisextil ), anul cu 366 de zile, al cărui număr este divizibil cu 4. 2. (Astron.; în expr.) An-lumină, unitate de măsură pentru distanţele mari, egală cu 9 460 800 • 106 km, reprezentînd lungimea drumului parcurs de lumină (cu viteza de 300 000 km/s) într-un an.
   ANABOLlSM s.n. Totalitatea proceselor biochimice care au loc în organismele vii, constituind prima etapă a metabolismului, care asigură transformarea substanţelor alimentare în substanţe asimilabile necesare vieţii; asimilaţie.
   ANACRONISM, anacronisme, s.n. Greşeală care constă în plasarea unor fapte, evenimente etc. în altă epocă decît în aceea în care ele s-au petrecut; introducere (greşită) în prezentarea unei epoci a unor aspecte din altă epocă.
   ANAERGB, -Ă, anaerobi, -e, adj. 1. (Biol.; despre organisme) Capabil să trăiască fără oxigen liber molecular; anaerobiotic. 2. (Chim.; în expr.) Fermentaţie anaerobâ, fermentaţie care are
 loc în absenţa aerului. [Pronunţat: -nc-e-]
   ANAEROBlOZĂ, anaerobioze, s.f. Formă de viaţă a organismelor anaerobe; anoxibioză. [Pronunţat: -na-e-ro-bi-o-]
   ANAFĂZĂ, anafaze, s.f. Diviziune celulară indirectă, a treia fază a mito-zei, cînd cromozomii migrează spre polii celulei.
   ANAFURA, anafore, s.f. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiaşi cuvînt sau a aceloraşi cuvinte la începutul mai multor fraze, propoziţii, strofe sau versuri, pentru accentuarea unei idei sau pentru obţinerea unor simetrii.
   ANAFORIC, anaforice, s.n. Cuvînt sau grup de cuvinte care reia o noţiune, o idee exprimată anterior, în scopul accentuării ei sau pentru obţinerea unor simetrii.
   ANĂL, -Ă, anali, -e, adj. Care ţine de anus, din regiunea anusului.
   ANALFABET, -Ă, analfabeţi, -te, s.m. şi f., adj. (Persoană) care nu ştie să scrie şi să citească; neştiutor de carte. ♦ Fig. (Persoană) care are o cultură cu totul insuficientă, superficială; (om) ignorant, incult.
   ANALFABETISM s.n. Situaţie în care se află analfabeţii; neştiinţă de carte.
   ANALGEZIC, -Ă, analgezici, -ce, adj., s.n. (Medicament) care calmează sau înlătură temporar durerea.
   ANALIST, -Ă, analişti, -ste, s.m. şi f. Persoană (mai ales scriitor) care dovedeşte o însuşire deosebită în cunoaşterea, înţelegerea şi descrierea sufletului omenesc.
   ANALITIC, -Ă, analitici, -ce, adj-
 1. Care se bazează pe analiză, care procedează prin analiză. O Chimie analitică, ramură a chimiei care se ocupă cu analiza calitativă şi cantitativă a elementelor chimice, a compuşilor, precum şi a diferitelor materiale. Limbă
ANALIZA-ANARHIE
42
 analitică, limbă care exprimă raporturile gramaticale cu ajutorul unor cuvinte izolate. 2. (Mat.; în expr.) Geometrie analitică, ramură a geometriei în care se studiază proprietăţile figurilor geometrice cu ajutorul calculului algebric.
   ANALIZĂ, analizez, vb. I. Tranz. A cerceta un întreg, un fenomen etc., examinînd fiecare element în parte. ♦ A examina un text din diferite puncte de vedere (gramatical, literar, stilistic etc.).
   ANALIZĂBIL, -Ă, analizabili, -e, adj. Care poate fi' analizat.
   ANALIZATOR, analizatori, s.m. Aparat al organismului animal, constituit din receptorii senzoriali, căile nervoase de transmisie si centrii cores-
                           9
punzători din scoarţa cerebrală, care culege, transmite, analizează şi sintetizează stimulii senzoriali. .
   ANALÎZĂ, analize, s.f. 1. (Metodă generală de) cercetare a unui întreg (obiect sau proces) bazată pe descompunerea lui în elementele constitutive şi pe studierea (amănunţită a) fiecăruia dintre ele (în raport cu întregul).
♦  (Metodă de) cercetare a unei opere literare bazată pe descompunerea ei în elementele componente (conţinut şi formă), pe studierea amănunţită a fiecăruia dintre ele, urmată de recompunerea întregului în vederea stabilirii valorii generale a operei. 2. Ansamblu de operaţii bazate pe metode chimice şi fizico-chimice, folosite pentru identificarea naturii componenţilor unei substanţe sau a unui amestec (analiză calitativă) sau pentru determinarea proporţiei elementelor care intră în compoziţia unei substanţe sau a unui amestec (analiză cantitativă). 3- (Mat.; în expr.) Analiză matematică, ramură a matematicii bazată pe noţiunile de număr, funcţie şi limită, cuprinzînd calculul diferenţial, calculul integral, studiul seriilor, al ecuaţiilor diferenţiale, al ecuaţiilor cu derivate parţiale, teoria
ecuaţiilor integrale, teoria funcţiilor de variabilă reală, de variabilă complexă, calculul variaţiilor, analiza numerică, analiza funcţională, topologia.
4.  (Fiziol.; în expr.) Analiză corticală, funcţie a scoarţei cerebrale prin care se desprind însuşirile generale şi cele specifice ale obiectelor şi fenomenelor din natură, constituind o complexitate de stimuli care se adresează diferiţilor analizatori.
   ANALIZOR, analizoare, s.n. Instrument sau aparat cu ajutorul căruia se realizează o analiză. <C> Analizor electronic, aparat electronic pentru analiza experimentală a semnalelor electronice.
   ANALOG, -GĂGĂ, analogi, -oage, adj. Asemănător, înrudit (cu...); similar.
   ANALOGÎE, analogii, s.f. Asemănare (parţială) între două sau mai multe obiecte, noţiuni, situaţii, fenomene.
   ANAMNlOT, -Ă, anamnioţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. Care nu are amnios şi alantoidă. 2. S.f. (La pl.) Grup de vertebrate al căror embrion nu are amnios şi alantoidă; (şi la sg.) animal care face parte din acest grup. [Pronunţat: -ni-ot]
   ANANĂS, ananăşi, s.m. 1. Plantă erbacee perenă, originară din regiunile tropicale ale Americii, cu frunze lungi aşezate în spirală, pe o tulpină scurtă, cu o inflorescenţă în formă de spic avînd florile purpurii-violacee şi cu fructe comestibile (Ananas sativus).
2.  Fructul ananasului (1), mare şi cărnos, cu gust dulce-acrişor şi foarte aromat.
   ANAP13ST, anapeşti, s.m. Unitate ritmică a unui vers alcătuită din trei silabe, dintre care primele două slnt neaccentuate iar ultima este accentuată (—--------).
   ANARHÎE s.f. Stare de dezorganizare, de dezordine, de nesiguranţă, de haos într-o ţară, într-o instituţie etc.
43
ANARHISM-ANEXĂ
♦  Atitudine prin care cineva nu ia în consideraţie legile, organele de conducere, disciplina stabilită etc.
   ANARHÎSM s.n. Doctrină şi mişcare social-politică extremistă apărută pe la mijlocul sec. XIX, care susţinea suprimarea imediată a statului, a guvernării şi a oricăror forme de autoritate, considerate ca surse principale ale fenomenelor negative din viaţa socială.'
   ANASON s.m. Plantă erbacee aromatică, din familia umbeliferelor, cu flori mici şi albe, cultivată pentru uleiul eteric şi substanţele grase care se extrag din fructe (Pimpinella ani-sum). ♦ Băutură alcoolică preparată din fructele acestei plante.
   ANASTOMOZÂRE, anastomozări, s.f. Sistem de comunicare prin anasto-moză.
   ANASTOMOZĂ, anastomoze, s.f. Comunicaţie naturală sau artificială (chirurgicală) între două sau mai multe vase sangvine, între două organe cavi-tare, între două segmente ale tubului digestiv, între carialiculele osoase fine etc. ♦ Trecere a fibrelor nervoase de la un nerv la altul.
   ANATOMIC, -Ă, anatomici, -ce, adj. Care se referă la anatomie, care aparţine anatomiei. O Legătură anatomică, legătură structurală, fiziologică între organe, aparate etc.
   ANATOMIE, (2, 3) anatomii, s.f.
1. Ştiinţă care studiază structura organismului* uman, animal sau vegetal, stabilind părţile componente şi raporturile dintre diferitele organe constitutive. 2. Structură a unui organ sau a unui organism. 3. Conformaţie a unui corp.
   ANCESTRĂL, -ă, ancestrali, -e, adj. Care a aparţinut strămoşilor, care s-a transmis de la strămoşi; strămoşesc.
   ANDĂNTE adv. (Indică modul de executare a unei; piese muzicale) Cu o mişcare rară, liniştită.
   ANDEZÎN s.n. Feldspat plagioclaz cu conţinut mediu calcosodic, întîlnit frecvent în rocile eruptive.
   ANDEZlT, andezite, s.n. Rocă vulcanică, cenuşie, negricioasă sau pestriţă, alcătuită din feldspaţi plagioclazi, am-fiboli (hornblendă), uneori cu biotit sau cu piroxeni, mai rar cu cuarţ, folosită, frecvent, ca piatră de pavaj şi de construcţie.
   ANDROCEU, androcee, s.n. Totalitatea staminelor unei flori, care constituie partea bărbătească a florii.
   ANDROGÎN, -Ă, androgini, -e, adj. Hermafrodit.
   ANELfD, anelide, s.n. (La pl.) încrengătură de viermi inelaţi, cu corpul alcătuit dintr-un număr mare de segmente sau de inele *jfAnnellides); (şi la sg.) vierme care face parte din această încrengătură.
   ANEMÎE, anemii, s.f. Stare patologică manifestată prin scăderea cantitativă şi calitativă a globulelor roşii şi a hemoglobinei din sînge.
   ANEMQFfL, -A, anemofili, -e, adj., s.f. (Plantă) ale cărei flori se poleni-zează cu ajutorul vîntului.
   ANEMONĂ, anemone, s.f. 1. (La pl.) Gen de plante erbacee cu flori mari de diferite culori, care înfloresc de obicei primăvara (Anemone); (şi la sg.) plantă care aparţine acestui gen. 2. (Zool.; în expr.) Anemonă de mare, actinie.
   ANESTEZfE, anestezii, s.f. Procedeu medical, realizat prin agenţi fizici sau chimici, de diminuare sau de suprimare a sensibilităţii la dureri.
   ANEUBÎNĂ s.f. Vitamina Bx, tia-mină. [Pronunţat: -rce-u-]
   ANEXĂ, anexez, vb. I. Tranz. A alipi, a alătura, a adăuga, a ataşa la ceva. ♦ (Cu privire la un stat, la un teritoriu) A încorpora prin violenţă, a face un act de anexiune.
   ANEXĂ, anexe, s.f. (Anat.; în expr.) Anexă embrionară, formaţie anatomică
ANEXIUNE-ANIMALIER
44
temporară a embrionului, la reptile, la păsări şi la mamifere, care apare în cursul dezvoltării, avînd rol de protecţie, de nutriţie, de respiraţie şi de
excreţie.
      t
   ANEXltJNE, anexiuni, s.f. Incorporare prin violenţă de către un stat a unui teritoriu aparţinînd altui stat. [Pronunţat: -xi-u-]
   ANGARĂ, angarale, s.f. 1. Obligaţie în muncă impusă, în evul mediu, ţărănimii din ţările române. 2. (Pop. şi fam.; mai ales la pl.) Sarcină, greutate materială pe care cineva o are de suportat; necaz, belea.
   ANGELIC, -Ă, angelici, -ce, adj. (Ca) de înger, îngeresc. ♦ Fig. Care aminteşte perfecţiunea, frumuseţea, puritatea, nevinovăţia unui înger; de o excepţională frumuseţe, puritate etc.
   angiospErm, -ă, arigiospermi, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre plante) Care are seminţele încbise în fructe. 2. S.f. (La pl.) încrengătură de plante„ cu flori, cu seminţe închise în fructe, cu-prinzînd dicotiledonatele şi monocoti-ledonatele, răspîndite pe tot globul; (şi la sg.) plantă care face parte din această încrengătură. [Pronunţat:
-gi-o-]
   ANGLICANÎSM s.n. Religie de stat cu caracter protestant introdusă, în sec. XVI, în Anglia, în locul religiei catolice.
   ANGOĂSĂ, angoase, s.f. (Livr.) Nelinişte, tulburare profundă, îngrijorare, teamă puternică.
   ANGR<5 adv. în cantitate mare; cu ridicata, cu toptanul. [Scris şi: engros]
   ĂNGSTROM, angslromi, s.m. (Fiz.) Simbolul Â. Unitate de măsură tolerată pentru lungimi, egală cu 10~10 rn
   ANGULĂR, -Ă, angulari, -e, adj. (Livr.) Unghiular.
   ANHEDRflDA, anhidride, s.f. 1. (Şi în expr. anhidridă de acid) Substanţă anorganică, oxid al unui nemetal, care, reacţionînd cu apa, formează un
acid; oxid acid. O Anhidridă mixtă, anhidridă (1) care, reacţionînd cu apa, dă doi acizi. Anhidridă sulfurică, trioxid de sulf. Anhidridă sulfuroasă, bioxid de sulf. 2. (Şi în expr. anhidridă de acid carboxttic) Substanţă organică, derivat funcţional al acizilor mo-nocarboxilici sau bicarboxilici, obţinută prin eliminarea apei între două grupuri carboxil. O Anhidridă acetică, (CH3C0)20, derivat funcţional al acidului acetic, substanţă lichidă, cu miros acru şi înţepător, insolubilă în apă, folosit ca agent de acilare, la fabricarea unor coloranţi, a unor medicamente etc.
   ANHEDRÎT s.n. CaS04. Sulfat de calciu anhidru natural, fără apă, substanţă cristalină, rombică, de culoare albă, uşor colorată în brun violaceu sau incoloră, sidefoasă, folosit la fabricarea unei varietăţi de ipsos (ciment de anhidrit), în industria chimică, la confecţionarea unor obiecte de artă etc.
   ANHÎDRU, -Ă, anhidri, -e, adj. (Despre unele substanţe chimice sau despre unele materiale) Din care a fost îndepărtată apa; lipsit de apă.
   ANIHILĂ, anihilez, vb. I. Tranz. A înlătura, a anula efectul unui lucru, acţiunea cuiva sau a ceva.
   »
   ANELÎDĂ, anilide, s.f. Derivat de acilare al anilinei şi al omologilor res- , pectivi, obţinut prin acţiunea acizilor, clorurilor acide, a anhidridelor asupra anilinei şi a omologilor respectivi, şi folosit la caracterizarea aminelor de la care derivă.
   ANILÎNl s.f. C6H5-NH2. Substanţă organică, amină primară aromatică, ce se prezintă ca un lichid uleios, incolor sa'u slab gălbui, cu miros specific, toxică, folosită ca intermediar în sinteza coloranţilor, a unor medicamente, răşini sintetice etc.; aminobenzen, fe-nilamină.
   ANIMALEfîR, -Ă, animalieri, -e, adj.
1. Care se referă la animale, de animal.
45
ANIMISM-ANSĂ
2.  (Despre opere de artă) Care reprezintă animale. 3. (Despre artişti) Care înfăţişează animale în operele lor. ^Pronunţat: -li-er]
   ANIMISM s.n. Formă primitivă a religiei potrivit căreia oamenii credeau că obiectele şi fenomenele ar fi însufleţite datorită unor forţe supranaturale, a unor spirite prezente in ele.
   ÂNIMOZITĂTE, animozităţi, s.f. Atitudine ostilă faţă de cineva; neînţelegere între două persoane.
   ANlON, anioni, s.m. Ion cu sarcină negativă, care, sub acţiunea curentului electric, se orientează spre anod; ion negativ. [Pronunţat: -ni-on]
   ANIS(5L s.m. (Chim.) Eter fenil-metilic.
   ANIZOGAMÎE, anizogamii, s.f. Formă de înmulţire sexuată, efectuată prin unirea a doi gameţi diferiţi ca formă, structură şi mărime; hetero-gamie.
   ANIZOTROP, -A, anizotropi, -e, adj. (Despre corpuri cristalizate) Care au proprietăţi fizice diferite, în funcţie de direcţia de-a lungul căreia au fost măsurate; eolotrop.
   ANIZOTROPÎE, dnizotropii, s.f. Proprietate a corpurilor cristalizate (cu excepţia celor care cristalizează cubic) de a avea însuşiri fizice diferite, în funcţie de direcţia din cristal de-a lungul căreia au fost măsurate.
   ANOD* anozi, s.m. Electrod pozitiv al unei pile electrice, al unui dispozitiv pentru electroliză.
   ANOFfiL, anofeli, adj. (In expr.) Ţinţar anofel, gen de ţînţari caracterizaţi prin poziţia lor oblică în timpul repausului şi ale căror femele înţeapă oamenii şi animalele, transmiţînd malaria.
   ANONIM, -Ă, anonimi, -e, adj. (Despre un text, o operă) Al cărui autor nu este cunoscut. ♦ Fig. Care rămîne neştiut, necunoscut; care este lipsit de personalitate, de merite; obscur.
   ANORGANIC, -A, anorganici, -ce, adj. (Despre corpuri) în compoziţia căruia intră numai substanţe aparţinînd regnului mineral. O Compus anorganic, compus chimic care nu conţine atomi de carbon in moleculă, cu excepţia unor compuşi simpli ai carbonului (oxizii, carburile şi carbonaţii).
   ANORTlT, anortite, s.n. Feldspat plagioclaz cu calciu, cu aspect cenuşiu, cu îuciu sticlos, întîlnit în rocile eruptive bazice şi în unele şisturi cristaline.
   ANOST, -A, anosti, -ste, adj. Plictisitor, searbăd, banal, neinteresant; monoton, uniform. [Accentuat şi: anost]
   ANOTIMP, anotimpuri, s.n. Fiecare dintre cele patru diviziuni ale anului, care prezintă caractere specifice de climă şi de lumină; spec. intervalul de timp necesar soarelui să descrie (în mişcarea sa aparentă) fiecare dintre cele patru arce determinate de punctele fundamentale consecutive ale eclipticii: ye (primăvara), (vara), toe'
(toamna), e'y (iama) —unde y, « şi
e,e’ sînt punctele echinocţiale, respectiv solstiţiale.
   ANOXIBlOZĂ, anoxibioze, s.f. (Biol.) Anaerobioză. [Pronunţat: -bi-o-]
   ANSAMBLU, ansambluri, s.n. 1. Tot unitar rezultat din unirea mai multor elemente (de acelaşi gen); totalitate. 2. Colectiv artistic (cor, orchestră etc.); compoziţie muzicală scrisă pentru un astfel de colectiv.
   An SA, anse, s.f. (Anat.; în expr.) Anse intestinale, formaţii anatomice cu înfăţişare de toartă ale intestinului subţire, reprezentînd segmente ale acestuia, aşezate în două grupe, una orizontal şi alta vertical, în cavitatea abdominală. Ansa lui Henle, al treilea segment al tubului urinifer, în formă de U, format dintr-o ramură descendentă, foarte subţire, care pătrunde în zona medulară, în piramida Malpi-ghi, şi dintr-o ramură ascendentă, mai groasă care, în zona corticală, se continuă cu tubul contort distal.
ANTAGONIC-ANTERIORITATE
46
  ANTAGONIC, -Ă, antagonici, -ce, •adj. Care se află în antagonism (unul faţă de altul); antagonist.
  ANTAGONISM, antagonisme, s.n. Conflict, contradicţie de neîmpăcat între grupuri sociale, clase sociale, state, interese etc.
  ANTAGONIST, -Ă, antagonişli, -ste, adj. Antagonic.
  ANTĂNTĂ, antante, s.f. Nume dat unor alianţe politico-militare între statele capitaliste.
  ANTĂRCTIC, -1, antarctici, -ce, adj. Care este situat la Polul Sud, din regiunea Polului Sud, care posedă caractere proprii acestei -regiuni.
  ANTEBRĂŢ, antebraţe, s.n. Parte a membrului superior al corpului omenesc, de la articulaţia cotului la cea a pumnului, cuprinzînd oasele cubitus şi radius.
  ANTECEDENT, -Ă, antecedenţi, -te, s.n., adj. 1. S.n. Fapt, întîmplare anterioară unei anumite date sau stări. O Antecedent penal, fapt penal existent în trecutul unui inculpat şi de care instanţa judecătorească ţine seamă la stabilirea pedepsei. + (La pl.) Simp-tome (personale sau ereditare) care precedă o boală şi care trebuie să fie cunoscute de medic în vederea stabilirii diagnosticului şi a tratamentului.
2. Adj. Care se află înainte, care s-a întîmplat înainte. 3. (Log.) Primul termen al unei judecăţi ipotetice, introdus prin conjuncţia „dacă“. ♦ Tot ceea ce poate constitui punctul de plecare al unei demonstraţii.
  ANTECESOR, -OĂRE,             antecesori,
-oare, s.m. şi f. Persoană care a deţinut o funcţie sau a ocupat un post înaintea alteia sau care a desfăşurat o anumită activitate înaintea altora, considerată în raport cu aceştia; premergător, înaintaş, predecesor, precursor.
  ANŢEMERIDIĂN, -A, antemeridiani, -e, adj. De dinainte de amiază, de di-
mineaţă; se notează (prescurtat): a.m. [Pronunţat: -di-an]
  ANTENĂT, -1, antenaţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre insecte, crustacee sau miriapode) Care are antene. 2. S.f. (La pl.) Subîncrengătură de artropode care posedă antene ;v(şi la sg.) artropod din această subîiicrengătură.
  ANTENĂ, antene, s.f. 1. Apendice articulat, pereche, situat în partea anterioară a capului unor insecte, al crustaceelor şi al miriapodelor, care serveşte ca organ de simţ. 2. Conductă sau ansamblu de conducte electrice aeriene care formează un circuit electric (folosit în radiocomunicaţie), re-prezentînd un sistem tehnic pentru emisiunea şi recepţia undelor electromagnetice.
  ANTENtJLĂ, antenule, s.f. (Zool.) Cea de-a doua pereche de antene, mai mici şi mai fine, care completează organul de simţ la crustacee.
  ANTEPROIECT, _ anteproiecte, s.n. Schiţă a unui proiect, care cuprinde numai elementele esenţiale şi caracteristice ale unei lucrări. [Pronunţat: -pro-iect]
  ANT&RĂ, antere, s.f. Porţiune mai umflată în vîrful staminei, de forme diferite, în care se află polenul.
  ANTERlDIE,      anteridii, s.f. Organ
sexual bărbătesc la unele plante (alge, muşchi etc.), în formă de burduf, cu peretele unistratificat, în care se formează anterozoizii; gametangiu bărbătesc.
  ANTERIOR, -OĂRĂ, anteriori, -oare, adj. (Adesea adverbial) 1. Care precedă o anumită dată; precedent.
2. Care,este aşezat în partea dinainte. [Pronunţat: -ri-or]
  ANTERIORITATE s.f. Calitatea de a se petrece, de a se produce, de a se situa înaintea unei anumite date sau perioade, a unui anumit eveniment etc. [Pronunţat: -ri-o-~\
47
ANTERIU -ANTILOPĂ
    ANTERIU, anterie, s.n. Haină lungă purtată de preoţii ortodocşi; sutană. ♦ Haină lungă pe care o purtau în trecut boierii români şi (mai tîrziu) lăutarii.
    ANTER OP 0STERI6R, -OĂRĂ,<m-teroposteriori, -oare, adj. Care are direcţia din faţă către spate. [Pronunţat: -ri-or] - .
    ANTEROZOÎD, anterozoizi, s.m. Celulă sexuală masculină, mică şi bi-flagelată, formată în anteridie.
    ANTESTEPĂ, antestepe, s.f. (Geogr.) Silvostepă.
    ANTEVORBITOR, -OĂRE, antevorbitori, -oare, s.m şi f. Persoană care a vorbit, într-o adunare publică, înaintea altor persoane, considerată în raport cu acestea.
    ANTIACÎD, -Ă, antiacizi, -de, adj. (Despre materiale) Care rezistă la acţiunea acizilor, a apelor acide etc. [Pronunţat: -ti-a-~\
    ANTIAERIAN, -Ă, antiaerieni, -e, adj. Destinat să lupte sau să apere împotriva atacurilor aviaţiei. [Pronunţat: -ti-a-e-ri-an] '
    ANTIATOMIC, -Ă, antiatomici, -ce, adj..Care este împotriva războiului sau armelor atomice. [Pronunţat: -ti-a-]
    ANTIBIOTIC, -Ă, antibiotici, -ce, s.n., adj. 1. S.n. Substanţă organică solubilă, produsă de diferite organisme vegetale sau animale ori preparată pe cale sintetică, avînd proprietatea de a distruge anumiţi microbi sau de a le opri dezvoltarea, fapt pentru care se utilizează în tratamentul unor boli in-fecţioase. 2. Adj. Care ţine de un antibiotic (1), care se face cu antibiotice. [Pronunţat: -bi-o-]
    ANTIC, -A,antici, -ce, adj., s.m. şi î.
I. Adj. 1. Care a existat în trecutul îndepărtat sau datează de atunci. ♦ Care aparţine popoarelor din antichitate sau este caracteristic diferitelor aspecte ale culturii sau ale civilizaţiei lor, care este specific antichităţii. 2.
în genul creaţiilor din antichitate.. II. S.m. şi f. Persoană aparţinînd popoarelor din antichitate.
   ANTICATOD, aniicatozi, s.m. Placă metalică în interiorul unui tub de radiaţii X, care, lovită de radiaţii catodice, devine izvor de radiaţii X.
   ANTICHITATE s.f. Epocă’ din istoria omenirii care cuprinde orînduirea comunei primitive şi orînduirea sclavagistă.
   ANTICICLON,anticidoane, s.n. (Regiune care formează un) centru de presiune atmosferică mai înaltă. decît în regiunile învecinate.
   ANTICIPĂŢIE s.f. (în expr.) Literatură de anticipaţie, literatură în care elementul fantastic (predominant) este luat din realităţile presupuse ale viitorului.
   ANTICOROSÎV, -Ă, anticorosivi, -e, adj., s.n. (Substanţă, material) care se foloseşte pentru protecţia diferitelor materiale de construcţii împotriva degradării lor în respectivele medii, îm-piedicînd sau micşorînd coroziunea lor.
   ANTICORP, anticorpi, s.m. Substanţă proteică specială, de tip globulinic, sintetizată de organism, care reacţionează cu antigenul omolog, neutrali-zînd infecţiile.
   ANTU) OT,antidoturi, s.n. Substanţă-care anulează acţiunea unei otrăvi, a unui virus etc. din organism; eontra-otravă. ♦ Fig. Ceea ce serveşte pentru a înlătura un rău social, moral etc.; leac, remediu, soluţie.
   ANTIGlîN,cmZigeni, s.m. (Biol.) Substanţă de natură proteică, care determină, la introducerea în organism, apariţia unui anticorp.
   ANTHMPERIALÎST, -A, antiimpe-rialişti, -ste, adj. Care luptă împotriva imperialismului, potrivnic ideilor şi politicii imperialismului. [Pronunţat:
-ti-im-pe-ri-a-]
   ANTILOPA, antilope, s.f. Grup de animale rumegătoare cu corpul suplu
ANTIMATERIE-ANTISIMETRIE
48
şi cu picioarele lungi şi subţiri, care trăiesc prin ţările calde şi din a căror piele tăbăcită se fabrică mănuşi, genţi, pantofi etc.
   ANTIMATfÎRIE ş.f. Denumire dată unei substanţe ipotetice constituite din antiparticule, care, prin aspect şi prin însuşiri, seamănă cu substanţa corpurilor din jur, dar, în situaţia în care intră în contact cu materia propriu-zisă, ambele se anihilează spontan, degajînd o mare cantitate de energie.
   ANTIMONIU s.n. Sb cu Z = 51. Element chimic cu caracter semimeta-lic, de culoare albă-argintie, cu luciu metalic, întrebuinţat la producerea uiior aliaje speciale pentru litere tipografice, a unor lagăre de maşini etc.; stibiu.
   ANTINEUTRÎNO s.m. (Fiz.) Antiparticula unui neutrino. [Pronunţat: -ne-tt-]
   ANTINOMÎE, antinomii, s.f. Contradicţie aparent de neînlăturat între două idei, două legi sau două principii (filozofice), care se exclud şi care totuşi pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de convingător.
   ANTIORĂR, -Ă, antiorari, -e, adj. (Despre sensul unei rotaţii) Care este invers sensului de rotaţie al acelor ceasornicului. [Pronunţat: -ti-o-]
   ANTIOXIDĂNT, -Ă, antioxidanţi, -te, adj., s.m. (Substanţă sau amestec de substanţe) capabile să împiedice sau să micşoreze oxidarea cu oxigenul din aer a unor compuşi sensibili la oxidare. [Pronunţat: -ti-o-]
   ANTIPARALEL, -Ă, antiparaleli, -e, adj. (Mat.; în expr.) Drepte antiparalele (faţă de două drepte concurente Dx, D2), două drepte concurente dl5 d2 astfel încît intersecţiile lor cu dreptele Dt, Da sînt vîrfurile unui patrulater inscriptibil. Vectori antiparaleli, doi vectori paraleli şi cu sensuri opuse; se notează: "ţj,
   ANTIPARTICULĂ, antiparticule, s.f-Particulă elementară avînd aceeaşi masă şi aceeaşi viaţa medie cu o altă particulă elementară, de care diferă prin semnul sarcinii electrice şi prin alte însuşiri fizice.
   ANTIPATIE, antipatii, s.f. Sentiment de neplăcere, de aversiune, de silă (instinctivă) faţă de cineva; resentiment.
   ANŢIPIRÎNĂ, antipirine, s.f. CnH12N20. Substanţă chimică ce se prezintă sub formă de cristale incolore, fără miros, cu gust amărui, solubilă în apă, întrebuinţată ca medicament analgezic şi antitermic; (şi la pl.) mic comprimat din această substanţă.
   ANTIPOD, -Ă, antipozi, -de, s.m., s.f.
 1. S.m. Loc sau punct de pe suprafaţa pămîntului opus altuia. 2. S.m. (Chim.; în expr.) Antipozi optici, denumire dată perechilor de compuşi chimici stereo-izomeri, optic activi,- deosebiţi unul de celălalt prin sensul în care se rotesc, în: planul de vibraţie al luminii polarizate, unul spre dreapta, dextrogir (+),
 - celălalt spre stingă, levogir (—). 3.
 S.m. Fig. Fiinţă, lucru, fapt, idee etc., în totală opoziţie cu altă fiinţă, cu alt lucru, cu altă idee etc. 4. S.f. (Bot.) Fiecare dintre cele trei celule care se găsesc în sacul embrionar, la polul opus faţă de oosferă.
   ANTISEMITISM, s.n. Doctrină sau atitudine îndreptată împotriva evreilor, cărora li se contestă drepturile cetăţeneşti în cadrul naţiunii în care trăiesc; formă a şovinismului rasist care susţine o atitudine de intoleranţă faţă de evrei.
   ANTlSIMlîTRIC, -A, antisimetrici, -ce, adj. Opus simetriei. O (Mat.) Relaţie antisimetrică, relaţie binară care are proprietatea de antisimetrie.
   ANTIŞIMETRÎE s.f. Proprietate a unei relaţii binare R între elementele x, y ale unei mulţimi, astfel încît xRy şi yRx implică x = y.
49
ANTISOCIAL-ANTRENARE
   ANTISOCIAL, -Ă, antisociali, -e, adj. Care se abate de la regulile de bună convieţuire în societate, care constituie o primejdie pentru societate. [Pronunţat: -ci-al]
   ANTITERMIC, -Ă, antitermici, -ce, adj., s.n. (Medicament) care înlătură sau reduce temperatura; febrifug.
   ANTITEZĂ, antiteze, s.f. 1. Opoziţie dialectică între două fenomene, idei, judecăţi etc. 2. (Fii.) Momentul al doilea al triadei teză-antiteză-sinteză. 3. Procedeu stilistic care constă în opoziţia dintre două idei, fenomene, situaţii, personaje, expresii etc., care astfel se reliefează în mod reciproc.
   ANTITOXINĂ, antitoxine, s.f. Substanţă elaborată de organism, prin globulele albe, capabilă să neutralizeze acţiunea toxinelor microbiene.
   ANTIUMANISM s.n. Orientare în filozofie, în artă etc. care neagă posibilitatea de desăvîrşire a fiinţei umane, precum şi demnitatea, ' valoarea ei, cultivînd dispreţul şi desconsiderarea omului. [Pronunţat: -ti-u-]
   ANTITJMANITĂB, -Ă, antiumani-tari, -e, adj. Care este împotriva sentimentelor omeneşti, duşman al drepturilor şi libertăţilor omului. [Pronunţat: -ti-u-]
   ANTIUNIONIST, -Ă, antiunionişţi,
 -ste, adj., s.m. şi f. (Persoană provenită din rîndul marii boierimi) care se împotrivea unirii Principatelor Române. [Pronunţat: -ti-u-ni-o-] ^
   ANTOLOGIE, antologii, s.f. Culegere de texte reprezentative alese dintr-unul sau din mai mulţi autori; florilegiu, crestomaţie.
   ANTQNfM, antonime, s.n. Cuvînt care, considerat în raport cu altul, are sens contrar.
   ANTOZOĂR, antozoare, s.n. (Zool.) Coralier (1). [Pronunţat: -zo-ar\
   ANTRACEN s.m. C14H10. Hidrocarbură aromatică,' polinucleară, condensată liniar, izomeră cu fenantrenul,
 care se prezintă câ o substanţă cristalizată, de culoare albă-gălbuie, cu fluo-rescenţă albastră şi care se prepară prin distilarea fracţionată a gudronului obţinut din cărbuni; se întrebuinţează ca intermediar la fabricarea unor coloranţi.
  ANTRACHIN<5NĂ s.f. C^HgO,, Substanţă organică derivată din antracen, alcătuită din cristale gălbui, care serveşte ca materie primă la fabricarea unor coloranţi.
  ANTRACIT s.n. Cărbune fosil de calitate superioară, cu un conţinut ridicat de carbon (peste 92%) şi redus de substanţe volatile şi de cenuşă, cu putere calorică ridicată, care se prezintă ca o masă solidă, de culoare neagră-ver-zuie, lucioasă, cu reflexe metalice, folosit la fabricarea cocsului.
  ANTRĂCT, antracte, s.n. Pauză între două acte sau între două părţi ale unei reprezentaţii.
  ANTRANILIC adj. (în expr.) Acid antranilic, HOOC* C6H4-NH2, acid orto-aminobenzoic, substanţă incoloră sau gălbuie, solubilă în apă (la cald), în alcool, în eter, folosit ca intermediar în sinteza coloranţilor şi a odoranţilor, ca reactiv în chimia analitică etc.
  ANTRAX, antraxe, s.n. Boală infec-ţioasă şi contagioasă, la animale şi la oameni, manifestată prin abcese pulmo-, nare, gastrointestinale şi cutanate; dalac, cărbune, pustulă malignă, (pop.) bubă-neagră.
  ANTRENAMENT, antrenamente, s.n. Proces complex de instruire desfăşurat sistematic, continuu şi gradat, de către un sportiv, în vederea adaptării organismului la eforturile fizice şi psihice, în scopul obţinerii unor rezultate bune.
  ANTRENĂNT, -Ă, antrenanţi, -te, adj. Care atrage, care stimulează, care distrează; atrăgător; distractiv.
  ANTRENĂRE, antrenări, s.f. (Chim.) Operaţie de deplasare a unei substanţe, în orice stare de agregare, cu ajutorul
4 — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
ANTROFOFAG-APARAT
unui fluid. O Antrenare cu vapori, distilare cu vapori.
   ANTROPOFAG,, -Ă, antropofagi, -ge, adj., s.m. şi f. (Persoană) care se hrăneşte cu carne de om; canibal.
   ANTROPOID. -Ă, antropoizi, -de, adj., s.n. 1. Adj. (Despre unele maimuţe) Care se aseamănă cu omul; antropomorf. 2. S.n. (La pl.) Grup de maimuţe superioare, asemănătoare cu omul, lipsite de coadă; (şi la sg.) maimuţă care face parte din acest grup.
   ANTROPOLOGIE s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul originii, evoluţiei şi variabilităţii biologice a omului, în legătură cu condiţiile naturale, sociale şi culturale.
   ANTROPOMORF, -Ă, antropomorfi, -e, adj. Antropoid.
   ANTROPOMORFISM s.n. Credinţă mistică potrivit căreia se atribuie lucrurilor şi fenomenelor naturii forme şi sentimente omeneşti. ♦ Reprezentare a zeilor şi a divinităţii sub înfăţişare omenească.
   ANTtJM, -A,antumi, -e, adj. (Despre lucrări scrise) Publicat in timpul vieţii autorului.
   ANTURAJ s.n. Totalitatea persoanelor care înconjură, in mod obişnuit, pe cineva şi cu care acesta are relaţii; compania, societatea în care trăieşte cineva.
   ANŢIs.m. pl. Triburi slave care au locuit în sec. VI—VII în regiunea cuprinsă între Nistru şi Nipru, iar apoi au migrat in partea de răsărit a Peninsulei Balcanice, ocupînd totodată şi Dacia.
   ANUCLEAtA, anudeate,• adj., s.f. (Celulă) lipsită de nucleu. [Pronunţat: -de-a-]
   ANULARE, an'utări, s.f. Egalare cu zero a unei expresii matematice.
   Anus, anusuri, s.n. Orificiu cu care se termină intestinul gros şi care comunică cu exteriorul.
   ANVELOPA, anvelope, s.f. înveliş de protecţie al camerei de aer a unei roţi de vehicul, făcut din cauciuc.
   ANVERGTjRA, anverguri, s.f. (Fran-ţuzism) Desfăşurare, întindere.
   ANXIETATE s.f. Stare de nelinişte,. de aşteptare încordată, de continuă tensiune nervoasă. [Pronunţat: -xi-e-]
   ANXIOS, -OASĂ, anxioşi, -oase, adj. Neliniştit, îngrijorat, încordat. [Pronunţat: -xi-os]
   AN ZERIF 0 RM, -A, anzeriformi, -e, adj., s.f. 1. Adj., s.f. (Pasăre) care are formă de gîscă, asemănătoare cu gîsca.
2. S.f. (La pl.) Ordin de păsări înotătoare, de talie mare şi mijlocie, cu gitul lung, cu ciocul drept şi lătăreţ, cu din-ţişori pe margini, cu picioarele scurte, avînd trei degete unite printr-o membrană interdigitală (Anseriformes); (şi la sg.) pasăre care face parte din acest ordin; palmiped.
   AORTĂ, aorte, s.f. (Şi, adjectival, în expr. arteră aortă) Cea mai mare arteră a corpului la vertebrate, care duce sîngele oxigenat de la inimă în tot corpul.
   AORTTC, -A, aortici, -ce, adj. Care aparţine aortei, privitor la aortă. O Arc aortic, arc constituit din artera aortă, care pleacă din ventriculul sting, urcă 5—6 cm, se curbează, formînd cîrj.a aortică, apoi se îndreaptă in jos, ramificîndu-se în tot corpul.
   APARAT, aparate, s.n. 1. Sistem tehnic cu ajutorul căruia se realizează diverse operaţii, obiecte etc. ♦ Obiect special construit la care sportivii din anumite ramuri se pregătesc sau participă în concurs. 2. Ansamblu de organe anatomice care au structuri diferite, dar care funcţionează împreună, îndeplinind funcţii fundamentale ale organismului. O Aparat Golgi, dictiozom.
3. (în expr.) Aparat vulcanic, structură geologică, de forma unui con înalt, rezultată prin răcirea şi întărirea lavei provenite de la o erupţie vulcanică.
51
APARATURĂ-APĂ
   APARATtJRĂ, aparaturi, s.f. Totalitatea mecanismelor care asigură funcţionarea şi controlul unei anumite instalaţii, maşini etc. ori folosite într-un anumit domeniu de activitate.
   APARENT, -Ă, aparenţi, -te,- adj.
1.  Care este altfel decît pare la prima vedere, decît aşa cum se arată. 2. Care se vede (clar); vizibil.
   APARENŢĂ, aparenţe, s.f. înfăţişare exterioară, adeseori înşelătoare, a cuiva sau a ceva.
   APARTENENŢĂ, apartenenţe, s.f. 1. Faptul de a ţine, de a fi legat de cineva sau de ceva, de a face parte dintr-o organizaţie, dintr-un curent.
2.  (Mat.) Relaţia între un element a şi mulţimea A, din care el face parte, ceea ce se scrie: a £ A (citindu-se, „a aparţine lui .4“); faptul că a nu aparţine lui A se notează: a A.
   APĂRTHEID s.n. Doctrină şi politică de discriminare rasială practicată de guvernul Republicii Africa de Sud împotriva populaţiei băştinaşe de culoare.
   ÂPATÎE, apatii, s.f.. Stare de indiferenţă, lipsă de interes faţă de orice activitate şi faţă de lumea înconjurătoare.
   _ APATRfD, -Ă, apatrizi, -de, s.m. şi f., adj. (Persoană) care nu are cetăţenia nici unui stat.
   APĂ, (2) ape, s.f. 1. H20. Combinaţie a oxigenului cu hidrogenul, lichid incolor în strat subţire, alb astru-verzui în straturi mai groase, inodor şi fără gust în stare pură; oxid de hidrogen. O Apa dură, apă cu un conţinut ridicat de săruri de calciu şi de magneziu, peste limita admisă pentru a fi folosită ca apă potabilă sau industrială. Apă moale, apă cu un conţinut scăzut de săruri dizolvate. Apă potabilă, apă limpede, incoloră, cu un conţinut minim de substanţe minerale, folosită în alimentaţie. Apă industrială, apă folosită în industrie ca materie primă, reactant, agent de
răcire etc. Apă de alimentare, apă folosită pentru alimentarea cazanelor de abur. Apa de cristalizare, apă care, la cristalizare, este reţinută de unele substanţe, în reţeaua lor cristalină; apă conţinută în hidraţi (cristalo-hidraţi). 2. Cantitate mare de apă care formează un rîu, un fluviu, un lac, o mare, un ocean etc., precum şi unul dintre învelişurile pămîntului.
3.  (Urmat de determinări) Denumire dată unor soluţii apoase, unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. O Apa oxigenată, peroxid de hidrogen. Apă tare, a) (ieşit din uz) denumire dată unei soluţii concentrate de acid azotic; b) soluţie de acid clorhidric stinsă cu zinc. Apă grea, combinaţie a oxigenului cu deuteriul, folosită în unele reactoare nucleare. Apă de clor, soluţie gazoasă, galbenă-verzuie, care se păstrează la întuneric, obţinută prin dizolvarea clorului în apă (1), conţinînd clor elementar dizolvat fizic, acid clorhidric şi acid hipocloros şi care este un oxidant puternic folosit ca decolorant în industria textilă şi a hîrtiei, în medicină şi în laborator. Apă amoniacală, soluţie apoasă care conţine în special săruri de amoniu, rezultată din distilarea uscată a cărbunilor de pămînt şi din care, prin separarea componenţilor, se obţin produse valoroase pentru industria chimică. Apă de Var, soluţie apoasă saturată de hidroxid de calciu, obţinută din var nestins şi apă (1) limpede, incoloră, cu reacţie alcalină, care se tulbură în aer datorită absorbţiei bioxidului de carbon şi formării car-bonatului de calciu greu solubil, folosită în industriile alimentară şi farmaceutică pentru proprietăţile ei anti-diareice, antiacide şi antiseptice. Apă de brom, soluţie apoasă obţinută prin dizolvarea bromului în apă (1), folosită ca oxidant în laborator. Apă de barit, soluţie saturată de hidroxid de bariu în apă (1), folosită ca reactiv
4*
APEDXJCT-APOCALIPTIC
52
pentru identificarea bioxidului de carbon.
   APED1ÎCT, apeducte, s.n. 1. Ansamblu de amenajări (specifice antichităţii romane) pentru aducerea apei de la locul de captare la cel de folosire. 2. (Anat.; în expr.) Apeductul lui Sylvius, segment al cavităţii tubului neural, de forma unui canal strimt, care uneşte ventriculul al treilea cu ventriculul al patrulea.
   APELATIV, -Ă, apelatiPi, -e, adj., s.n. (Termen, cuvînt) care denumeşte (prin trăsăturile cele mai generale) o fiinţă, un lucru,'un fenomen.
   APELPISlT, -Ă, apelpisiţi, -ie, adj., s.m. şi f. (înv.) (Om) deznădăjduit, desperat, care nu se mai poate stăpîni.
   APENDICE, apendice, s.n. 1. Parte secundară a unui obiect, care se prezintă ca o prelungire sau ca o completare a acestuia. 2. (Anat.) Mică prelungire a tubului intestinal, situată în partea de jos a cecului. O Apendice vermicular (sau vermiform), organ rudimentar, lung de 6 —8 cm, avînd forma unui deget de mănuşă şi repre-zentînd o parte atrofiată ă cecului, care se prinde de cec la intestinul gros, la maimuţele antropoide şi la om. 3. Organ sau parte componentă a unor aparate anatomice la artro-pode, la arahnide, la crustacee etc.
   APENDICITĂ, apendicite, s.f. Boală care constă în inflamarea apendice-lui (2) şi care se manifestă prin crize dureroase.
   APERCfiPŢIE, apercepţii, s.f. Proces mintal care constă în integrarea percepţiilor în experienţa individuală anterioară.
   APETĂL, -Ă, apetali, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre flori) Care este lipsit de petale; (despre plante) care are florile lipsite de petale. 2. S.f. (La pl.) Grup de plante dicotiledonate cu florile fără petale; (şi la sg.) plantă care face parte din acest grup.
   APETÎTj (rar) apetituri, s.n. Poftă de mîncare, cu rol important în digestie şi în asimilaţie.
   APEXIĂN, apexiene, adj. (Fiziol.; în expr.) Şoc apexian, lovitură executată de vîrful inimii în peretele toracic, determinată de sistola ventriculară în timpul revoluţiei cardiace. [Pronunţat: -xi-an\
   APICĂL, -Ă, apicali, -e, adj. (Anat.) Care este situat lă vîrful, la extremitatea unui organ. O Pol apical, vîrful celulelor epiteliilor de resorbţie din cavităţile stomacului şi ale intestinelor.
   APÎCOL, -Ă, apicoli, -e, adj. Provenit din albinărit; de albinărit; care aparţine apiculturii, privitor la apicultura.
   APICULTOR, -OlRE, apicultori, -oare, s.m. şi f. Persoană care se ocupă cu: apicultura; stupar, prisăcar, albi-nar.
   APICULTtJRĂ s.f. (Ştiinţă care se ocupă cu) creşterea şi îngrijirea albinelor, în scopul folosirii produselor lor; albinărit, prisăcărit, stupărit.
   APLACENTĂRĂ, aplacentare, s.f. (Zool.; la pl.) Grup de mamiferfe femele care nu au placentă sau la care placenta nu este dezvoltată normal; (şi la sg.) mamifer-femelă care face parte din acest grup; metateriană.
   APLÎCĂ, aplice, s.f. 1. Ornament în relief fixat pe suprafaţa unui perete, a. unui obiect etc. 2. Corp de iluminat care se fixează pe perete.
   APLOMB s.n. Siguranţă absolută sau îndrăzneală (adesea nejustificată, nepermisă) manifestată în comportarea cuiva.
   APOCALIPS s.n. Capitol din Biblie în care este înfăţişat în chip alegoric şi in imagini îngrozitoare sfîrşitul lumii; înfăţişare, imagine fantastică, înfiorătoare asupra sfîrşitului lumii.
   APOCALIPTIC, -Ă, apocaliptici, -ce, adj. Care aparţine apocalipsului, spe-
53
 APOCATASTAZĂ-APOSTROFĂ
cific apocalipsului. ♦ Groaznic, înspăi-mîntător, îngrozitor.
  APOCATASTĂZĂ s.f. Sfirşitul lumii conceput ca o revenire la haosul, la dezorganizarea de la începuturile ei.
  APOCRÎF, -Ă, apocrifi, -e, adj. (Despre scrieri) A cărui autenticitate este pusă sub semnul îndoielii.
  APODICTIC, -Ă, apodictici, -ce, adj. (Despre judecăţi, demonstraţii etc.) Care exprimă raporturi şi legături necesare între lucruri sau fenomene; care exclude posibilitatea unei opoziţii; neîndoielnic, de netăgăduit.
  APOFERMfÎNT, apofermenţi, s.m. Moleculă organică proteinică, care, împreună cu cofermentul, alcătuieşte compoziţia chimică a enzimelor.
  APOFlZĂ, apofize, s.f. Proeminenţă pe suprafaţa unui os.
  APOGEU, apogee, s.n. 1. Cel mai înalt punct ori nivel atins în dezvoltarea unei acţiuni, a unui fenomen, în cariera cuiva etc. 2. (Astron.) Punctul cel mai depărtat de pămînt al traiectoriei unui corp care se mişcă sub influenţa preponderentă a acestuia.
  APOLINIC, -Ă, apolinici, -ce, adj. (Despre artă şi cultură) Care este orientat spre ordine, măsură şi armonie, caracterizat printr-o contemplare senină, detaşată, lucidă.
  APOLITIC, -Ă, apolitici, -ce, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care este în afara politicii, care nu se ocupă eu politica.
2.  Adj., s.m. şi f. (Persoană) care susţine apolitismul.
  APOLITISM s.n. Atitudine socială caracterizată prin dezinteres faţă de problemele sociale şi naţionale, prin indiferenţă şi pasivitate faţă de activitatea politică, faţă de confruntările dintre partide, dintre clase sociale, dintre state.
  APOLOGETIC, -Ă, apologetici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care conţine o apologie, care ţine de apologie. 2. S.f.
Sistem de apărare sau de justificare cu orice preţ şi adesea exagerată a unei idei, doctrine etc.
  APOLOGIE, apologii, s.f. 1. Elogiu, laudă înflăcărată (şi adesea exagerată) adusă unei persoane, unei idei etc.; apărare (servilă şi interesată) a cuiva sau a ceva. 2. Discurs, scriere care face apologia (1) cuiva sau a ceva.
  APONEVROZĂ, aponevroze, s.f. (Anat.) Prelungire fibroasă a muşchilor laţi, în tendoane.
  APORIE, aporii, s.f. Termen desem-nind, la filozofii greci antici, o dificultate de ordin raţional greu sau imposibil de rezolvat.
  APOS, -oăsă, apoşi, -oase, adj. 1. Care conţine apă (1); bogat în apă; cu surplus de apă. 2. (Chim.; în expr.) Lichid apos, produs lichid obţinut la distilarea uscată a lemnelor, care conţine, între altele, acid acetic.
  A POSTERIORI adv., adj. invar. Bazat pe experienţă, dobîndit în urma experienţei. [Pronunţat: -n-o-]
  APOSTOL, apostoli, s.m. 1. Nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli (legendari) ai lui Cristos, care răspîndeau religia creştină. 2. Fig. Adept şi propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. ♦ Dascăl, învăţător, profesor care îşi profesează meseria cu mult entuziasm şi cu un devotament dus, la nevoie, pînă la sacrificiu.
  APOSTROF, apostrofuri, s.n. Semn ortografic în formă de virgulă, care arată absenţa întîmplătoare în rostire a unor sunete ori silabe.
  APOSTROFĂ, apostrofez, vb. I. Tranz. A mustra, a certa pe cineva (cu ton aspru).
  APOSTROFĂ, apostrofe, s.f. 1. Mustrare adresată cuiva (pe un ton aspru, violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, între-rupîndu-şi brusc şirul expunerii, se
APOTEMĂ-ARAGAZ
 54
adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat.
   APOTliMĂ, apoteme, s.f. (în expr.) Apotema unui poligon regulat, segmentul de dreaptă care uneşte centrul poligonului cu mijlocul unei laturi. Apotema unei piramide regulate, segmentul de dreaptă care uneşte vîrful piramidei cu mijlocul uneia dintre laturile bazei. Apotema unui trunchi de piramidă regulată, segmentul de dreaptă care uneşte mijlocurile a două laturi ale poligoanelor bazelor de pe aceeaşi faţă laterală.
   APOTEOZĂ, apoteoze, s.f. Onoruri deosebite aduse cuiva; preamărire, slăvire, glorificare. [Pronunţat: -te-o-]
   APOZÎŢIE, apoziţii, s.f. (Gram.) Atribut (exprimat prin unul sau mai multe cuvinte) care se află pe acelaşi plan cu cuvîntul determinat (de obicei în cazul nominativ).
   APRECIERE, aprecieri, s.f. Operaţie a gîndirii care efectuează o ierarhizare pe baza comparaţiei unor obiecte sau fenomene din realitate şi care se exprimă în forma cea mai simplă printr-o judecată de valoare. [Pronunţat: -ci-e-]
   APRlST, apreturi, s.n. Substanţă care se foloseşte la tratarea ţesăturilor sau fibrelor textile pentru a le conferi luciu, asprime, rigiditate, pentru a le face impermeabile, neşifonabile etc.
   APRIĂT, -Ă,apriaţi, -te, adj. (înv.) Care este limpede, clar; evident, precis. [Pronunţat: -pri-at]
   APRIORIC, -Ă, apriorici, -ce, adj. Anterior experienţei, independent de experienţă; bazat numai pe raţiune. [Pronunţat: -pri-o-]
   aprOd, aprozi, s.m. Dregător al curţii domneşti din ţările române, cu atribuţii administrative, fiscale, juridice.
   APROVIZIONARE, aprovizionări, s.f. 1. Activitate de procurare a unor bunuri materiale necesare. 2. Serviciu
dintr-o întreprindere care se ocupă cu aprovizionarea (1). [Pronunţat: -zi-o-]
   APTfiR, -Ă, apteri, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre unele insecte) Lipsit de aripi, fără aripi. 2. S.f. (La pl.) Grup de insecte inferioare din ordinul hemi-pterelor, lipsite de aripi; (şi la sg.) insectă care face parte din acest grup.
   APTITUDINE, aptitudini, s.f. însuşire psihică individuală, relativ stabilă, care condiţionează realizarea, la un nivel calitativ superior, a unei munci, a unei activităţi; aplicaţie, înclinaţie.
   APtfLI s.m. pl. Trib dacic situat în centrul Transilvaniei. [Scris şi: appuli]
   AP ÎJS, apusuri, s.n. 1. Trecere, dispariţie a unui astru sub linia orizontului; asfinţit. 2. Punct cardinal, opus răsăritului, situat în direcţia în care apune soarele; vest.
   AR, ari, s.m. Unitate de măsură pentru suprafeţele de teren, egală cu 100 m2:
   ARABESC, arabescuri, s.n. Ornament specific decoraţiei arabe, constînd din combinaţii de linii, motive geometrice şi stilizări de frunze şi de flori, adesea împletite cu litere din alfabetul arab.
   ARĂBICĂ adj. (în expr.) Gumă arabică, substanţă vîscoasă obţinută din lichidul secretat de unele specii de salcim (sau pe cale sintetică) şi folosită la lipitul hîrtiei.
   ARÂC, araci, s.m. Par de lemn sau stîlp de beton ori de metal care se foloseşte la susţinerea viţei de vie şi a altor plante agăţătoare.
   ARAGAz, (2) aragazuri, . s.n. 1. Denumire comercială dată gazelor petroliere conţinînd circa 90% butan şi circa 10% propan, cu cantităţi neînsemnate de etan şi de pentan, lichefiate sub presiune, în butelii speciale, şi folosite drept combustibil pentru uz casnic. 2. Maşină de gătit sau reşou
55
ARAGONIT-ARC
care foloseşte drept combustibil aragazul (1).
   AR A GONIT s.n. CaC03. Mineral cristalizat,, divers colorat, constituit din carbonat de calciu şi folosit pentru fabricarea unor obiecte ornamentale şi decorative.
   ARAHÎDĂ, arahide, s.f. 1. Plantă leguminoasă cultivată in regiunile sudice, cu flori galbene, cu fructe comestibile, bogate în grăsimi; alună de pămînt (Arachis hypogaea). 2. Fructul acestei plante; alună de pămînt, alună americană.
   ARAHXÎDĂ, arahnide, s.f. (La pl.) Clasă de animale din încrengătura artropodelor, cu corpul format dintr-un cefalotorace cu şase perechi de apendice şi din abdomen, în general moale, nesegmentat; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă.
   ARAHNOÎDĂ, arahnoide, s.f. Membrană mijlocie care înveleşte măduva spinării şi encefalul, subţire şi cu ochiuri, asemănătoare cu pînza de păianjen.
   ARĂMĂ s.f. (Chim.) Cupru.
   ARANJAMENT, aranjamente, s.n. (Mat.; în expr.) Aranjamente de n elemente luate cite k, submulţimile ordonate cu k elemente distincte (0 < k < < n) ale unei mulţimi cu n elemente; numărul lor estfe: A£ =n(n — l)...(n —
   ARĂMÎRE, arâmiri, s.f. (Chim.) Cu-prare.
   ARBITRĂ J, arbitraje, s.n. Rezolvare a unui conflict, a unei neînţelegeri etc. de către o persoană sau o instituţie special desemnată.
   AÎIBITRĂR, -Ă, arbitrari, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care porneşte dintr-o hotărîre luată după propria apreciere, după bunul plac (subiectiv, părtinitor) al cuiva, fără a ţine seamă de părerea altuia, de adevăr etc.; abuziv. 2. Adj. Care este făcut, ales etc. la întimplare.
3.  S.n. Faptă, acţiune, situaţie arbitrară (1, 2).
   ARBÎTRU, -Ă, arbitri, -e, s.m. şi f. Persoană ori instituţie care are sarcina de a cerceta şi de a rezolva o neînţelegere, un conflict, un litigiu.
   ĂRB ORE,arbori, s.m. 1. Nume generic pentru orice plantă cu trunchi înalt şi puternic, lemnos şi cu (mai) multe ramuri cu frunze care formează o coroană; copac. O Arborele vieţii, a) arbore decorativ, originar din Extremul Orient, înalt şi foarte rămuros, cu frunze mici, solzoase; tuia (Thuja orientalis); b) fig. schemă reprezentînd evoluţia omului de-a lungul vieţii sale. Arbore genealogic, reprezentare grafică (de obicei sub forma unui copac cu ramuri), înfăţişînd filiaţia şi gradul de înrudire ale membrilor unei familii.
2.  (Anat.; în expr.) Arbor de vieţii, substanţă albă din interiorul cerebelului, de forma coroanei unui arbore (1). 3. (Şi în expr. arbore cotit) Organ de maşină (sub formă de linie frlntă) care primeşte şi transmite o mişcare prin rotaţia în jurul axei sale.
   ARBORESCENT, -Ă, arborescenţi, -te, adj. (Adesea fig.) Care sire înfăţişarea unui arbore (1), care este ramificat asemenea crengilor unui arbore.
   ARBORET, arboreturi, s.n. Porţiune de pădure, deosebită de restul pădurii din jur, caracterizată printr-o vegetaţie omogenă ca specie, vîrstă etc.
   ARBORÎCOL, -Ă, arboricoli, -e, adj. (Despre animale) Care trăieşte pe arbori (1), prezentînd forme de adaptare la acest mod de viaţă.
   ARBtJST, arbuşti, s.m. Plantă lemnoasă în formă de arbore (1), dar mai mică decît acesta, care se ramifică de la rădăcină ca o tufă şi nu formează o coroană distinctă.
   ARC, (1, 2, 4—7) arcuri, (3, 4—7) arce, s.n. 1. Armă primitivă alcătuită dintr-o vargă flexibilă, uşor încovoiată, şi o coardă prinsă de extremităţile vergii, cu care se aruncă săgeţi, folo-
ARCADĂ-ARGILĂ
56
sită şi astăzi în unele probe sportive.
2.  (Tehn.) Resort. 3. (Mat.; în expr.)
Arc mic de cerc, AB, mulţimea punctelor unui cerc de centru O (O eS | AB|)
situate în interiorul unghiului AOB.
Arc mare de cerc, AB, mulţimea punctelor unui cerc de centru O (O £ IAB I) diferite de A şi B şi nesituate în interiorul unghiului AOB. 4. (Arhit.) Curbă pe care o descrie o boltă. 5. Element de construcţie de formă curbă care îşi sprijină extremităţile pe două puncte solide. O Arc de triumf, monument în formă de portic arcuit, cu una sau mai multe arcade, ridicat în amintirea sau pentru sărbătorirea unui fapt însemnat. 6. (Anat.; in expr.) Arc reflex, ansamblul elementelor nervoase care asigură realizarea reflexelor. 7. (Fiz.; în expr.) Arc electric (sau voltaic), descărcare electrică luminoasă, autonomă, caracterizată prin densitate mare de curent şi tensiune mică, folosită ca sursă de temperaturi înalte (peste 3000°C) şi de lumină intensă.
   ARCADĂ, arcade, s.f. 1. Element arhitectural format din unul sau din mai multe arce şi din elementele care le susţin (coloane, stîlpi, ziduri). 2. Formaţie anatomică de formă arcuită; (şi în expr. arcadă orbitală) proeminenţă curbă, la baza osului frontal, situată deasupra fiecărei orbite.
   ĂRCTIC, -Ă, arctici, -ce, adj. Care este situat la Polul Nord sau în regiunea Polului Nord; care este specific acestei regiuni.
   ARDENT, -Ă, ardenţi, -te, adj. (Livr.) Care este plin de pasiune, de înflăcărare sau de rîvnă; pasionat, înflăcărat, înfocat.
   ARDERE, arderi, s.f. 1. Reacţie chimică de oxidare, însoţită de degajare de căldură şi, uneori, de flacără, care are loc la temperatura obişnuită sau, de obicei, la temperatura de aprindere a substanţei combustibile. 2.
Operaţie, în procesul tehnologic de fabricare a unor materiale (produse ceramice, lianţi etc.), care constă în încălzirea materiei prime în cuptoare' speciale pînă la temperatura la care materia primă se descompune sau îşi modifică structura ori compoziţia chimică.
   ARD$ZIE, ardezii, s.f. Şist format din argile supuse unui metamorfism puternic, la presiuni mari şi la temperaturi înalte, în zonele puţin adînci ale scoarţei terestre, de culoare neagră, cenuşie, verde sau roşie, folosit la acoperirea sau la pardosirea caselor.
   AREAL, areale, s.n. Suprafaţă specifică de răspindire a unui fenomen natural, a unor plante sau animale, a unei formaţii sau unităţi geologice. [Pronunţat: -re-al]
   AR^NA, arene, s.f. (Chim.) Hidrocarbură aromatică.
   ARENDAŞ, arendaşi, s.m. Persoană care ia în arendă (2) de la proprietarul funciar o suprafaţă de teren arabil.
   ARENDĂ, arenzi, s.f. 1. Sumă plătită de arendaş moşierului pentru pămîntul căpătat spre exploatare; sumă plătită de ţărani arendaşului pentru pămîntul luat de la acesta în folosinţă. 2. Cedare temporară spre folosire a unor bunuri (în special a unei suprafeţe de teren arabil), în schimbul unei sume de bani.
   AREOMfiTRU, areometre, s.n. Instrument care serveşte la determinarea densităţii unui lichid sau a concentraţiei unei soluţii, bazat pe legea lui Arhimede. [Pronunţat: -re-o-]
   ARGAT, -A, argaţi, -te, s.m. şi f. Muncitor agricol lipsit de mijloace de muncă şi nevoit să-şi vîndă forţa de muncă proprietarului funciar, în schimbul unui salariu; slugă.
   ARGÎLĂ, argile, s.f. Rocă sedimentară cu compoziţie variabilă, conţinînd produse ale descompunerii aluminosili-caţilor naturali, cu diferite impurităţi minerale (cuarţ, mică etc.) şi cu resturi
57
ARGILOS-ARHITECTDRĂ
de substanţe organice, întrebuinţată în industria ceramică, la fabricarea cimentului, a materialelor refractare, ca decolorant etc. • lut.
   ARGILCS, -OASĂ, argiloşi, -oase, adj. Care conţine (multă) argilă; hu-mos, lutos.
   ARGÎNT s.n. Ag cu Z = 47. Element chimic, metal alb strălucitor, foarte maleabil şi ductil, cu cea mai bună conductibilitate termică şi electrică, şi care se foloseşte la confecţionarea unor instrumente medicale, a unor aparate tehnice, la fabricarea oglinzilor, la argintarea obiectelor etc. O Argint-viu, mercur.
   ARGON s.n. Ar cu Z = 18. Element chimic din grupa gazelor rare, incolor, inodor, care se găseşte in atmosferă şi care se foloseşte pentru producerea unei atmosfere inerte, pentru umplerea becurilor electrice etc.
   ARGOTIC, -Ă, argotici, -ce, adj. Care aparţine argoului, privitor la argou, de argou.
   ARGOU, argouris.n. Limbaj special, cu caracter secret, folosit de un grup social restrîns (mai ales de vagabonzi, răufăcători etc.).
   ARGUMENT, argumente, s.n. 1. Ceea ce constituie o dovadă în sprijinul ori împotriva unei afirmaţii; probă. 2. (Mat.; în expr.) Argumentul unei funcţii, element al domeniului de definiţie al unei funcţii, notat adesea prin x; variabilă independentă. Argumentul unui nujnăr complex, valoarea unghiului format de axa absciselor şi raza vectoare a punctului al cărui afix este numărul complex (nenul) dat.
   ARHĂIC, -Ă, arhaici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. Care aparţine sau este caracteristic unor vremuri extrem de îndepărtate din trecut. + (Despre cuvinte, expresii etc.) Foarte vechi, care nu se mai întrebuinţează de (foarte) multă vreme. 2. S.n. (Geol.) Prima perioadă a erei precambriene, care a durat de
 la coustituirea primei cruste continue pe suprafaţa terestră şi pînă la apariţia vieţii; arheian, azoic. 3. Adj. Care aparţine arhaicului (2), privitor la arhaic. [Pronunţat: -ha-ic]
   ARHAÎŞM, arhaisme, s.n. Cuvînt, expresie etc. arhaică.
   ARHAIZĂNT, -Ă, arhaizanţi, -te, adj. Cu aspect (voit) arhaic, care recurge la mijloace de exprimare care nu se mai folosesc de multă vreme. [Pronunţat: -ha-i-]
   ARHĂNGHEL, arhangheli, s.m. (Bis.) Căpetenie a îngerilor.
   ARHEGON, arhegoane, s.n. (Bot.' Organ feminin de reproducere, în interiorul căruia se formează oosfera, caracteristic pentru muşchi, ferigi şi gimnoşperme.
   ARHEGONIĂTĂ, arhegoniate, adj., s.f. (La pl.) (Plante) care au ca organ vegetativ caracteristic arhegonul; (şi la sg.) (plantă) care face parte din acest grup. [Pronunţat: -ni-a-]
   ARHENTERONj arhenteroane, s.n. (Anat.) Cavitate internă a gastrulei, mărginită de endoderm.
   ARHEOLOGÎE s.f. Ştiinţă care cercetează trecutul istoric al omenirii pe baza urmelor materiale păstrate ori scoase la iveală p^in săpături. [Pronunţat: -he-o-]
   ARHETfP, arhetipuri, s.n. Model iniţial sau ideal (după care se călăuzeşte cineva); forma cea mai veche a unei opere (scrise).
   ARHITECTURĂL, -Ă, arhitecturali, -e, adj. Care aparţine arhitecturii, din domeniul arhitecturii, privitor la arhitectură; folosit în arhitectură; arhitectonic.
   ARHlTECTtJRĂ s.f. Ştiinţa şi arta de a proiecta şi de a construi clădiri.
 ♦ Stilul, caracterul, planul unei clădiri. ♦ Fel in care este construit sau alcătuit ceva.
arhtvA-arivist
58
  ARHIVĂ, arhive, s.f. 1. Totalitatea actelor sau documentelor unei instituţii, unui oraş, unui stat etc. care se referă la activitatea lor din trecut. 2. Birou, instituţie etc. unde se păstrează asemenea acte.
  ĂRHON s.m. (înv.) Titlu de politeţe cu care se adresa cineva unui boier.
  ARHONDOLOGÎE s.f. Istorie a nobilimii; carte care cuprinde lista familiilor nobile dintr-o ţară.
  ARlCI, arici, s.m. Mamifer placen-tar insectivor, cu botul ascuţit şi cu corpul gros, de talie mică, acoperit cu ţepi care ii servesc ca armă de apărare (Erinaceus europaeus).
  ARÎD, -Ă, arizi, -de, adj. (Despre regiuni, soluri etc.) Caracterizat prin-tr-o mare uscăciune. + Care este (foarte) puţin productiv; pe care nu cresc plante (de cultură).
  ĂRIE1, arii, s.f. 1. (Mat.) Număr pozitiv ataşat unei suprafeţe, ca măsură a ei; măsură pentru suprafeţe (exprimată în numere pozitive). 2. Teritoriu pe care este răspindit un fenomen, un element din natură etc.
3. (Anat.; în expr.) Arie striată, suprafaţă situată în regiunea occipitală a creierului, pe care se proiectează imaginea reală şi răsturnată formată pe retină.
  ĂRIE2, arii, s.f. Compoziţie muzicală vocală cu structură bine închegată şi cu acompaniament de pian, orchestră etc., care face parte dintr-o operă, dintr-o operetă, dintr-un oratoriu etc.
  ARlL, arili, s.m. Radical hidrocar-bonat monovalent, derivat dintr-o arenă prin eliminarea unui atom de hidrogen.
  ARlN, arini, s.m. Nume dat mai multor specii de arbori şi de arbuşti
cu frunze ovale, dinţate, şi cu flori verzui-roşietice, grupate in amenţi (Al-nus).
   Aripă, aripi, s.f. 1. (Zool.} Organ al păsărilor, al unor insecte şi al unor mamifere, care le serveşte la zbor. ♦ (Iht.) înotătoare. 2. (Bot.) Membrană a unor fructe sau seminţe, care serveşte la răspîndirea lor cu ajutorul vîntului.
3. (Arhit.) Parte laterală a unui edificiu de proporţii importante. 4. Grupare cu o anumită orientare politică în cadrul unei organizaţii sau al unui partid.
   ARIPIOĂRĂ, aripioare, s.f. (Iht.) înotătoare.
   ARÎSTĂ, ariste, s.f. Prelungire ţepoasă a bracteelor apărătoare de la floarea de grîu.
   ARISTOCRAŢIE, aristocraţii, s.f. Pătură a unei clase sociale sau a unui. grup social care, datorită situaţiei sale economice şi originii sociale, beneficiază de mari privilegii.
   ARITENOÎDĂ, aritenoide, s.f. (Anat.)-I^nul dintre cele două cartilaje ce alcătuiesc partea posterioară a larin-gelui, pe care se prinde unul dintre capetele coardelor vocale.
   ARITMETIC, -Ă, aritmetici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramură a matematicii, care studiază proprietăţile şi operaţiile cu numere (naturale, raţionale, iraţionale), teoria numerelor prime, a divizibilităţii, a rapoartelor şi proporţiilor etc. 2. Adj. Care aparţine aritmeticii (1), privitor la aritmetică. O Medie aritmetică (a două sau mai multe numere), suma a două sau mai multe numere împărţită la numărul lor.
   ARIVIST, -A, arivişti, -ste, s.m. şi f. Persoană care caută să parvină şi să deţină o situaţie bună in societate prin mijlojace necinstite.
59
ARMAŞ-AROMATIZARE
   ARMĂŞ, armaşi, s.m. Dregător din ţările române însărcinat cu comanda artileriei, cu execuţia pedepselor stabilite de domn, cu paza temniţelor etc.
   armătă, armate, s.f. 1. Totalitatea forţelor militare ale unui stat; oaste, oştire, armie. ♦ Serviciu militar. 2. Colectivitate care acţionează în vederea unui scop comun. ♦ Mulţime, ceată, cîrd, şir.
   ARMATOR, armatori, s.m. Persoană care se ocupă cu exploatarea comercială a unei nave, de obicei în calitate de proprietar.
   ĂRMĂ, arme, s.f. Obiect, unealtă, aparat, maşină care serveşte în lupta împotriva inamicului, la vinat, în unele probe sportive etc.
   ARMĂTURĂ, armături, s.f. 1. (Fiz.) Ansamblul conductoarelor unui condensator electric. 2. (Anat.; şi în expr. armătură bucală) Totalitatea părţilor care alcătuiesc aparatul bucal al insectelor, crustaceelor etc.
   ĂRMIE, armii, s.f. (Înv.) Armată, oaste.
   ARMINDEN s.m. Nume popular dat zilei de 1 mai (considerată ca început al primăverii); sărbătoare populară de primăvară (ţinută de 1 mai).
   ARMISTIŢIU, armistiţii, s.n. înţelegere încheiată între statele angajate în război prin care se întrerup temporar operaţiile militare dintre ele.
   ARMONIC, -Ă, armonici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Bazat pe principiul armoniei. O Oscilaţie armonică, oscilaţie a unor mărimi care variază periodic după anumite legi. 2. S.f. (Fiz.) Vibraţie care înpoţeşte vibraţia fundamentală de acelaşi tip şi care are o frecvenţă egală cu un multiplu întreg al irecvenţei vibraţiei fundamentale.
   ARMONIE, armonii, s.f. 1. Potrivire desăvîrşită a elementelor unui întreg.
2.  înţelegere deplină care există în relaţiile dintre două persoane, două colectivităţi etc. 3. Parte a teoriei muzicii care studiază acordurile în compoziţie, relaţiile dintre ele, legile înlănţuirii şi succesiunii lor.
   ARMONIOS, -OĂSĂ, armonioşi,. -oase, adj. Care are armonie, plin de armonie, ale cărui părţi formează un întreg bine închegat. [Pronunţat:
-ni-os]
   A.R.N. subst. (Biol.) Acronim pentru acidul ribonucleic. [Pronunţat: a-re-ne]
   ARNĂUT, arnăuţi, s.m. Ostaş mercenar (de obicei albanez) care făcea parte din garda personală a domnului în ţările române.
   AROGĂNT, -Ă, aroganţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Care se poartă cu aroganţă; care arată, trădează aroganţă.
   AROGĂNŢĂ s.f. Purtare obraznică şi sfidătoare; atitudine de mîndrie dispreţuitoare, lipsită de modestie şi îngîmfată.
   AliOMĂTIC, -Ă, aromatici, -ce, adj.
1.  Care conţine şi răspîndeşte un miros tare şi plăcut, o aromă. 2. (Chim.; despre substanţe organice sau combinaţii) Care are, în moleculă, imul sau mai multe nuclee de 6 atomi de carbon cu o structură specifică şi cu proprietăţi, îndeosebi chimice, caracteristice.
   AROMATIZĂRE, aromatizări, s.f. Denumire generică dată unor procedee catalitice industriale de dehidrogenare. şi de ciclizare a unor alcani în vederea transformării lor în arene, folosite pentru obţinerea unor benzine cu cifra octanică ridicată, pentru producerea unor hidrocarburi aromatice (benzen, toluen, xilen) etc.
AROMAN-ARTrCOL
60
   AROMAN, -A, aromâni, -e, s.m. şi
f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care aparţine unei populaţii de origine română care a migrat înainte de sec. X de la Dunăre spre sudul Peninsulei Balcanice, stabilindu-se mai ales în Macedonia şi în Epir; macedoromân.
2.  Adj. Care aparţine aromânilor (1), privitor la aromâni; macedoromân, aromânesc. ♦ (Substantivat, f.) Dialectul aromânilor (1).
   ARSfiN s.n. As cu Z = 33. Element chimic, semimetal, de culoare cenuşie cu luciu argintiu, foarte toxic, folosit în diferite aliaje, şi, sub formă de combinaţii, ca insecticid, medicament şi gaz de luptă.
   ARSENAL; arsenale, s.n. 1. Întreprindere sau clădire în care se fabrică, se repară sau se depozitează armament. 2. (Adesea fig.) Totalitatea mijloacelor de luptă. ♦ Fig. Totalitatea mijloacelor de care se serveşte cineva într-o acţiune, în exercitarea unei profesii etc.
   ARSENIC s.n. As203. Anhidridă arsenioasă, pulbere fină, albă, cu miros de usturoi, foarte toxică, folosită pentru distrugerea rozătoarelor; şoricioaică. O (Adjectival) Acid arsenic, H3As04, acid obţinut prin oxidarea arsenului pentavalent cu acid azotic diluat, substanţă cristalină, albă, higroscopică, solubilă în apă.
   ARSENIOS adj. (în expr.) Acid
arsenios, H3As03, acid oxigenat al
arsenului trivalent, necunoscut'rn stare
liberă, ci numai ca anhidridă sau sub
formă de arseniti.
                   i
   ARSENÎT, arseniţi, s.m. (Chim.) Sare a acidului arsenios.
   ARTĂ, arte, s.f. 1. Formă a activităţii umane prin care se reflectă realitatea cu ajutorul unor mijloace capabile să trezească emoţii, satisfacţii, plăceri estetice; totalitatea creaţiilor (dintr-o epocă, dintr-o ţară etc.) care aparţin acestei forme de activitate.
2.  Indemînare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie.
   ARTERĂ, artere, s.f. 1. (Anat.) Vas sangvin care asigură circulaţia sîngelui oxigenat de la inimă la diverse organe şi ţesuturi. O Arteră cubiială (sau idna-ră), ramură a arterei branhiale, care se separă în dreptul articulaţiei cotului, mergînd spre palmă, pe lingă cubitus. Arteră cefalică, carotidă. Arteră subda-viculară (sau branhială), fiecare dintre cele două artere (dreaptă şi stingă) care intră în membrele superioare pînă în 'dreptul articulaţiei cotului, unde, pe faţa ei anterioară, se bifurcă.
2.  Drum, cale (principală) de comunicaţie şi de transport (pe uscat, pe apă, in aer).
   ARTERIAL, -A, arteriali, -e, adj. Care aparţine arterelor (1), privitor la artere, care circulă prin artere. O Tensiune (sau presiune) arterială, presiunea pe care sîngele o exercită asupra pereţilor arterelor, luînd naştere în timpul sistolei ventriculare şi menţinîndu-se datorită rezistenţei în-tîlnite de sînge în timpul curgerii sale spre periferia sistemului vascular. [Pronunţat: -ri-al]
   ARTERIALĂ, arteriole, s.f. (Anat.) Ramificaţie subţire a unei artere (1). [Pronunţat: -ri-o-]
   ARTEZIÂNĂ. arteziene, adj. (în expr.) Finănă arteziană (şi substantivat, f.), fintînă din care apa ţîşneşte în sus, realizată prin mijloace tehnice, cu scop decorativ. [Pronunţat: -zi-a-]
   ARTÎCOLj articole, s.n. 1. (Gram.) Parte de vorbire flexibilă care se pune pe lîngă un substantiv, adjectiv sau (mai rar) pe lîngă alte părţi de vorbire pentru a individualiza obiectul, fiinţa, fenomenul etc. pe care aceste cuvinte le denumesc. O Articol hotărtt (sau definit), articol a cărui funcţie principală este să arate că obiectul denumit de substantivul pe care îl determină este cunoscut de vorbitor^ sau este individualizat.
61
ARTICULAR-ASCENSOR
2.  (Zool.; la pl.) Fragmente articulate între ele care alcătuiesc diferite părţi ale corpului crustaceelor, insectelor şi acarienilor.
   ARTICULĂR, -ă, articulari, -e, adj. Care aparţine articulaţiei, privitor la articulaţie, care formează o articulaţie.
O   Apofiză articulară, apofiză care face articulaţia vertebrelor cu coastele.
   ARTICULĂT, -Ă, articulaţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre artropode) Care are. corpul alcătuit din segmente. 2.
S.f. (La pl.) Clasă de animale fosile cu două valve reunite pe o latură a lor; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă.
   ARTICULAŢIE,          articulaţii,  s.f.
(Anat.) Legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor); locul acestei legături; încheietură. O Articulaţie semimobilă, amfi-artroză.
   ARTIFICIĂLj -Ă, artificiali, -e, adj.
1.  Care imită un produs al naturii, care nu este natural. 2. (Despre oameni şi manifestările lor) Nesincef; prefăcut, forţat. [Pronunţat: -ci-al]
   ARTIFÎCIU, artificii, s.n. 1. Mijloc, procedeu ingenios (dar lipsit de adîn-cime, de o bază solidă) folosit într-o anumită împrejurare. ♦ Procedeu folosit spre a înfrumuseţa o operă de artă prin mijloace de expresie ingenioase. 2. (Mat.; în expr.) Artificiu de calcul, procedeu prin care se ajunge la efectuarea unui calcul sau la rezolvarea unei probleme pe o cale mai scurtă şi mai ingenioasă decît calea obişnuită.
3.  (Mai ales la pl.) Amestec de substanţe chimice colorate şi substanţe oarburante, folosit la semnalizări luminoase, în scon decorativ etc.
   ARTÎST, -Ă, artişti, -ste, s.m. şi f. 1. Persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei.
2.  Actor.
   ARTIZANĂT s.n. Ansamblu de activităţi şi de meşteşuguri prin care se execută obiecte de uz casnic-gospodă-
   resc (ţesături, covoare, obiecte de lemn, piele, ceramică etc.), avînd in vedere nu numai utilitatea lor, ci şi aspectul lor artistic (cu specific naţional).
   ARTROPODi, artropode, s.n. (La pl.) încrengătură de animale nevertebrate cu corpul şi membrele formate din inele articulate, cu schelet extern chiti-nos; (şi la sg.) animal din această încrengătură.
   ARŢĂR, arţari, s.m. Arbore rezistent, cu lemnul alb şi tare, cu frunze caracteristice, lucioase, despicate în cinci lobi lungi şi ascuţiţi, cu fructul format din două samare alăturate (Acer platanoides).
   ARVUNĂ, arvune, s.f. (Pop.) Acont.
   ARZ, arzuri, s.n. Memoriu, plîngere, reclamaţie înaintată Porţii otomane de către domnii, boierii sau mitropolitul din ţările române.
   ASAMBLĂ, asamblez, vb. I. Tranz. A reuni, a fixa, a îmbina două sau mai multe piese, mecanisme etc. ale unui sistem tehnic.
   ASANĂ, asanez, vb. I. Tranz. A înlătura, a anula unele obligaţii împovărătoare stabilite anterior.
   ASCARÎD, ascarizi, s.m. (Zool.) Limbric.
   ÂS CĂ, asce, s.f. Organ de fructifica-ţie care produce şi care poartă spori interni rezistenţi, specific unor ciuperci.
   ASCENDENT, -Ă, ascendenţi, -ie, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care urcă; suitor. O (Anat.) Fibre (nervoase) ascendente, fibre nervoase care transmit Ia scoarţa cerebrală informaţia dobîn-dită. ♦Fig. Care se dezvoltă din ce in ce mai mult (de la inferior la superior, de la simplu la complex etc.). 2.
S.m. şi f. Rudă în linie directă care face parte dintr-o generaţie anterioară.
   ASCENSOR, ascensoare, s.n. Instalaţie cu ajutorul căreia se transportă,
ASCET-ASESOR
62
                                                 pe linie verticală, persoane sau obiecte (în clădirile cu mai multe etaje); lift.
  ASCfiî, -Ă, asceţi, -te, s.m. şi f. (Livr.) Călugăr sau călugăriţă care trăiesc izolaţi de lume şi duc o viaţă aspră; pustnic, sihastru, schimnic, eremit, anahoret; fig. perjsoană care duce, în mijlocul societăţii în care trăieşte, o viaţă retrasă şi extrem de cumpătată.
  ASCETISM s.n. 1. Concepţie religioasă sau morală care recomandă un mod de viaţă extrem de cumpătat, restrîngerea la maximum a satisfacerii trebuinţelor materiale etc. 2. Mod de viaţă recomandat de ascetism (1); fig. viaţă extrem de cumpătată şi retrasă pe care o duce cineva în mijlocul societăţii.
  ASCOMICETĂ, ascomicete, s.f. (La pl.) Clasă de ciuperci cu corpul vegetativ format, de obicei, din filamente, care se înmulţesc prin spori produşi de o ască; (şi la sg.) plantă care face parte din această clasă.
                                                 ASCORBIC adj. (în expr.) Acid as-corbic, numele ştiinţific al vitaminei C.
  ASCOSP0R, ascospori, s.m. Spor produs în interiorul unei asce care, prin germinare, dă naştere unei ciuperci.
  ASCUTIT, ascuţite, adj. (Mat.; în expr.) tJnghi ascuţit, unghi mai mic decît un unghi drept.
  ASCUŢITUL GHIC, ascuţitunghice, adj. (Mat.; în expr.) Triunghi ascuţit-unghic, triunghi cu toate unghiurile ascuţite.
  ASfiDIU, asedii, s.n. .încercuire şi atacare cu forţe armate a unui loc întărit deţinut de inamic, pentru a-1 cuceri.
  ASELENIZĂ, aselenizcz, vb. I. In-tranz. (Despre astronave sau despre astronauţi) A lua contact cu suprafaţa lunii, a se aşeza pe lună; a aluniza.
  ASELENIZÂRE, aselenizări, s.f. Faptul de a aseleniza; alunizare.
  ASEMĂNARE, asemănări, s.f. (Mat.) Relaţie binară între două figuri geometrice determinată de o corespondenţă biunivocă între punctele lor, astfel încît raportul dintre distanţa oricăror două puncte ale unei figuri şi distanţa celor două puncte omoloage ale celeilalte figuri să fie constant. O Raport de asemănare, raport constant dintre distanţele perechilor de puncte ale unei figuri şi distanţele, corespunzătoare ale perechilor de puncte omoloage ale figurii asemenea celeilalte. Caz de asemănare (pentru triunghiuri), propoziţie care redă condiţiile necesare şi suficiente pentru ca două triunghiuri să fie asemenea.
  ASEMENEA adj. invar. (Mat.; în expr.) Figuri asemenea, pereche de figuri între punctele cărora există o corespondenţă biunivocă, astfel încît raportul distanţei a două puncte ale unei figuri şi distanţei celor două puncte omoloage ale celeilalte figuri să fie constant. Triunghiuri (sau poligoane) asemenea, două triunghiuri (sau poligoane cu acelaşi număr de laturi) care au unghiurile congruente două cîte două, iar laturile omoloage proporţionale. Monoame asemenea, monoame care au aceeaşi parte literală (aceleaşi litere ridicate la aceeaşi putere), oricare ar fi coeficienţii lor. Termeni asemenea, monoame asemenea care apar într-o sumă.
  ASERŢIUNE, aserţiuni, s.f. Afirmaţie considerată ca exprimînd un adevăr. [Pronunţat: -ţi-u-~\
  ASERVIRE s.f. 1. (în orînduirea feudală) Subordonare totală a ţăranilor iobagi faţă de stăpînii feudali pentru lotul pe care ţăranii îl aveau în folosinţă de la aceştia. 2. Subordonare a unui stat sau a unui popor unor interese sau puteri străine.
  ASESOR, -OĂRE, asesori, -oare, s.m. şi f. Reprezentant al oamenilor muncii în unele gomplete de judecată.
63
ASEXUATĂ-ASOCIAŢIE
   ASEXUATĂ, asexuate, adj. (Biol.; în expr.) Înmulţire (sau reproducere) asexuată, înmulţire (sau reproducere) care se face prin spori sau prin diviziune, fără fecundare. [Pronunţat: -xu-a-]
   A8FĂLT, (2) asfalturi, s.n. 1. Rocă sedimentară formată dintr-un amestec de hidrocarburi răşinoase şi din compuşi ai sulfului şi ai azotului, amorfă, plastică sau compactă, cu luciu gras sau fără luciu, de culoare neagră sau brună-neagră. 2. Material de construcţie , asemănător cu asfaltul (1), obţinut din reziduu de păcură de ţiţei şi folosit ca liant în betoane pentru lucrări de drumuri.
   ASFALTĂT, -Ă, asfaltaţi, -te, adj. (Despre şosele, drumuri, cartoane etc.) Acoperit cu un strat de asfalt (2).
   ASFALTOS adj. (în expr.) Ţiţei asfaltos, ţiţei sărac în parafină, dar bogat în asfalt (1).
   ASFIXÎE, asfixii, s.f. Imposibilitate de a respira (normal) datorită înecării, strangulării, gazelor toxice etc.
   ASIDIÎITĂTE s.f/ Calitate voluntară manifestată prin stăruinţă, silinţă, sîrguinţă, perseverenţă, tenacitate în vederea realizării unui scop. [Pronunţat: -du-i-]
   ASÎDUŢJ, -UĂ, asidui, -ue, adj. Care manifestă, arată stăruinţă, tenacitate, perseverenţă; stăruitor, insistent, perseverent, tenace. [Pronunţat:
 -du-u]
   ASDEETRÎE, asimetrii, s.f. Lipsă de simetrie; disimetrie.
   ASIMILĂ, asimilez, vb. I. 1. Refl. şi tranz. A se integra sau a face să se integreze în alt grup social sau naţional prin pierderea trăsăturilor caracteristice proprii (limbă, obiceiuri etc.). 2. Tranz. A-şi însuşi cunoştinţe, idei etc.
   ÂSDULĂŢIEj^iwiZa^ii, s.f. (Fiziol.) Anabolism.
   ASIMPTOTĂ, asimptote, s.f. (Mat.) Dreaptă asociată unei curbe plane, cu
 puncte .in domeniul de la infinit, astfel încît, atunci cînd un punct al curbei se deplasează spre domeniul de la infinit, distanţa lui pînă la dreaptă tinde către zero.
    ASÎN, asini, s.m. (Zool.; rar) Măgar.
    ASINCRON., -Ă, asincroni, -e, adj. (Fiz.; despre motoare,maş'ini electrice sau despre modul lor de funcţionare) Care are turaţia rotorului diferită de a cîmpului magnetic al statorului.
    ASISTENŢĂ, asistenţe, s.f. 1. Totalitatea persoanelor care iau parte la o conferinţă, la un spectacol etc. 2. Sprijin, ajutor (medical, material etc.).
    ASOCIĂ, asociez, vb. I. Tranz. A pune laolaltă, împreună. ♦ Refl. A se uni, a se grupa cu cineva pentru a acţiona în vederea unui scop comun. + Refl. şi tranz. A lua parte sau a face să ia parte, împreună cu alţii, la
 o acţiune, la o iniţiativă etc. [Pronunţat: -ci-a]
    ASOCIĂT, asociate, adj. (Chim.; ?n expr.) Lichid asociat, lichid ale cărui molecule sînt unite mai multe la un loc. [Pronunţat: -ci-at]
    ASOCIATfV, -Ă, asociaţiei, -e, adj. (Despre unele operaţii algebrice) Care duce la acelaşi rezultat, independent de gruparea (marcată prin paranteze a) elementelor ce intervin în calcul. [Pronunţat: -ci-a-]
    AS 0CIA'HVTIĂTE *.f. 1. (Mat.) Proprietate a unei legi de compoziţie peste tot definită între elementele unei mulţimi, notată cu semnul, *, de a fi asociativă: a; * (y * z) — (x * y) * z, oricare ar fi elementele x, y, z (distincte sau nu ale) mulţimii considerate. 2. (Psih.) Relaţie mintală între noţiuni, informaţii etc. [Pronunţat: -ci-a-]
    ASOCIĂŢEE, asociaţii, s.f. 1. Grupare de persoane creată pentru a atinge un scop comun (ştiinţific, cultural, artistic, sportiv) şi organizată pe baza unui statut. 2. Proprietate a psihicului de a lega între ele mai multe imagini
asociere-astrofizicA
64
 senzoriale, idei etc., apariţia unei reprezentări atrăgînd în conştiinţă o altă reprezentare, asemănătoare sau întîlnită anterior; legătură între idei, fapte, fenomene etc. făcută pe baza acestei proprietăţi. [Pronunţat: -ci-a-]
  ASOCE&RE, asocieri, s.f. Grupare de mai multe organisme (plante sau animale) pe un anumit teritoriu, pentru a trăi împreună. [Pronunţat: -ci-e-]
  ASOLAMENT, asolamente, s.n. Tehnică a împărţirii unui teren cultivat în mai multe loturi şi cultivarea prin rotaţie a plantelor pe aceste loturi.
  ASONĂNŢĂ, asohanţe, s.f. Rimă imperfectă.
  ASPfîCT, aspecte, s.n. Felul cum arată cineva sau ceva; înfăţişare. O Aspect sezonier, înfăţişare diferită a unui ecosistem în funcţie de schimbarea anotimpurilor.
  ASPERITATE, asperităţi, s.f. (Adesea fig.) Proprietatea de a avea o suprafaţă aspră, zgrunţuroasă; (concr.) parte aspră, zgrunţuroasă a unei suprafeţe.
  ASPERSOR, aspersoare, s.n. Dispozitiv cu ajutorul căruia se împrăştie apa adusă prin conducte, sub formă de picături imitînd ploaia, asupra unei culturi agricole.
  ASPÎDĂj aspide, s.f. (Rar) Reptilă fabuloasă despre care se credea că are coada veninoasă.
  ASPIRĂ, aspir, vb. I. 1. Tranz. A' trage aerul (sau unele pulberi) în plă-mîni; a inspira. ♦(Despre o pompă) A trage în sus sau într-o conductă un lichid, un gaz, praful etc. 2. Intranz. Fig. A dori mult să realizeze ceva, să ajungă undeva; a năzui.
  ASPIRĂŢEE, aspiraţii, s.f. 1. Faptul de a aspira. ♦ Deplasare a unui fluid într-o conductă prin micşorarea presiunii aerului din ea. 2. Fig. Dorinţă vie de a realiza ceva, de a ajunge undeva; năzuinţă.
   ASPIRÎNĂ, aspirine, s.f. Denumire comercială dată acidului acetilsalicilic.
   ĂSPRTJ, aspri, s.m. Nume dat unor monede bizantine sau turceşti de argint, cu circulaţie în ţările române începînd din sec. XV. .
   ASTATlNIU s.n. At cu Z =85. Element chimic radioactiv din grupa halogenilor.
   ASTENÎE, ostenii, s.f. Stşu-e de oboseală intensă şi prelungită, însoţită de slăbiciune fizică, de scădere a capacităţii intelectuale de lucru etc.
   ASTERÎDĂ, asteride, s.f. (La pl.) Clasă de animale marine din încrengătura echinodermelor, cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la eare pornesc cinci braţe mobile, care îi dau aspect de stea; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă; stea-de--mare.
   ASTEROtb, asteroizi, s.m. Fiecare dintre micile planete aparţinînd sistemului nostru solar, puţin strălucitoare, ale căror orbite se află de obicei între orbitele planetelor Marte şi Jupiter.
   ASTIGMATlSM s.n. 1. Aberaţie a unui sistem optic care formează o imagine întinsă pentru un obiect. 2. Defect al lentilelor sau al corneei şi al cristalinului ochiului omenesc, care constă într-o abatere de la forma sferică, ele avînd razele de curbură diferite în două planuri perpendiculare, fapt care duce la deformarea imaginilor; aberaţie vizuală.
   ASTRAGĂL, astragale, s.n. (Anat.) Unul dintre cele două oase mai mari ale tarsului.
   A STRINGENT, -A, astringenţi, -te, adj. (Despre substanţe) Care contractă ţesuturile organismului.
   ASTROFÎZICĂ s.f. Ramură a astronomiei care studiază structura şi compoziţia aştrilor şi a materiei dintre stele, procesele din interiorul aştrilor, interacţiunea dintre ei etc.
65
ASTROLOGIE-ATITUDINE
   ASTROLOGIE s.f. Pretinsă ştiinţă, din antichitate şi din evul mediu, care susţinea că poate prezice evenimente pe baza observării poziţiei şi mişcării corpurilor cereşti sau pe baza altor fenomene cereşti.
   ASTRONAUT, -Ă, astronauţi, -te, s.m. şi f. Persoană care călătoreşte în spaţiul cosmic (interplanetar) cu im vehicul special (astronavă); cosmonaut.
   ASTRONĂYĂ, astronave, s.f. Vehicul destinat deplasării omului în spaţiul cosmic; cosmonavă, navă cosmică.
   ASTRONOMIC, -Ă, astronomici, -ce, adj. Care aparţine astronomiei, care se referă la astronomie. O Unitate astronomica, unitate de măsură pentru distanţe cereşti, egală cu distanţa medie de la pămînt la soare, avînd 149 600 000 km; se notează U.A.
♦  Fig. De proporţii foarte mari.
   ASTRONOMIE s.f. Ştiinţă care studiază mişcările, structura şi evoluţia corpurilor cereşti şi a sistemelor formate de ele.
   ĂSTRU, a§tri, s.m. Corp ceresc natural situat pe boltă (planetă, satelit, stea etc.).
   ASUMĂ, asum, vb. I. Tranz. A lua ceva asupra sau pe seama sa; a se angaja să îndeplinească un anumit lucru.
   ASUPRIRE, asupriri, s.f. Acţiunea de a persecuta, de a exploata, de a prigoni (un grup social, o colectivitate).
   ATĂCTIC, -Ă, atactici,-ce, adj. (Despre polimeri) Care are structură spaţială neregulată, succesiunea unităţilor structurale din lanţul macromolecule-lor nerespectînd nici o ordine.
   ATARAXÎE, ataraxii, s.f. Stare bolnăvicioasă de pasivitate a unui organ sau a unei funcţii.
   ATAŞAMENT s.n. Sentiment (puternic şi durabil) care leagă o persoană de cineva sau de ceva.
   ATAVl SM s.n. Apariţie la un urmaş din regnul animal sau vegetal a unor particularităţi (fizice sau psihice) proprii ascendenţilor îndepărtaţi.
   ATEISM s.n. Concepţie care respinge orice religie, orice credinţă în elemente supranaturale şi orice formă de misticism, afirmînd încrederea în valorile umane.
   ATELIER, aidiere, s.n. încăpere, construcţie etc. înzestrată cu maşini şi unelte, în care se desfăşoară o muncă practică organizată, meşteşugărească sau industrială. [Pronunţat: -li-er]
   ATENTĂT, atentate, s.n. încercare de ucidere a unei persoane (de obicei a unei personalităţi politice).
   ATENŢIE s.f. Fenomen psihic de orientare, de activare selectivă şi de concentrare a activităţii în raport cu obiectele lumii înconjurătoare, în vederea reflectării lor mai adecvate.
   ATENUĂNT, -Ă, atenuanţi,-te, adj. Care micşorează intensitatea unui fenomen, importanţa sau gravitatea unui fapt. <> (Jur.) Circumstanţe atenuante, împrejurări care contribuie la micşorarea vinovăţiei cuiva. [Pronunţat: -nu-an£\
   ATESTĂ, atest, vb. I. Tranz. A dovedi că ceva este adevărat. + A exista în scris.
   ATESTĂRE, atestări, s.f. Acţiunea de a atesta şi rezultatul ei. ♦ (Concr.) Cuvînt, informaţie, mărturie care există într-un text (şi care serveşte pentru a dovedi ceva).
   ATICfSM s.n. Ansamblu de trăsături de stil care caracterizează vechile scrieri ateniene; stil caracterizat prin puritate, fineţe, eleganţă (atribuit vechilor scriitori atenieni).
   ATITUDINE, atitudini, s.f. 1. Ţinută sau poziţie a corpului. 2. Fel de a fi sau de a se comporta al cuiva (repre-zentînd adesea o anumită concepţie); comportare.
5 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
ATLAS-ATOMISM
66
  ATLÂS, atlase, s.n. I. Culegere de hărţi (geografice); culegere de planşe, planuri, grafice etc. II. (Anat.) Prima vertebră cervicală, de formă circulară, care se articulează în partea superioară cu occipitalul, iar In partea inferioară cu axisul, suportînd întreaga greutate a capului.
  ATLET, -Ă, atleţi, -te, s.m. şi f. Sportiv cu o pregătire specială, care participă la concursuri într-una din probele de atletism.
  ATLETISM s.n. Ramură sportivă care cuprinde diverse probe de alergări şi de marşuri, de sărituri, de aruncări şi probe combinate, la* care participă atleţii; atletică uşoară.
  ATMOSFERĂ, (4, 5) atmosfere, s.f.
1. înveliş gazos care înconjură pămîntul (sau alt corp ceresc). O Atmosferă pămîntească, aer. 2. Masă de gaze (şi de vapori) aflată într-un spaţiu în care se produce o reacţie fizico-chimică. O Atmosferă ionică, pătură a ionilor de sarcină electrică contrară, care înconjură un ion într-o soluţie de electrolit tare. Atmosferă de electroni mobili, înveliş de electroni mobili aflat în jurul ionilor pozitivi ai reţelei cristaline a metalelor; gaz electronic (sau de electroni). 3. Fig. Ceea ce se află în jurul cuiva, a ceva, alcătuind lumea lor naturală, materială, socială sau morală ; mediu, ambianţă, cadru, climat care se creează în jurul cuiva sau a ceva. 4. (Fiz.; şi în expr. atmosferă fizică) Unitate de măsură tolerată pentru presiune (simbol atm), numeric egală cu forţa exercitată pe centimetru pătrat de o coloană de mercur înaltă de 760 mm, la 0°C; în SI, valoarea este:
1  atm = 1,01325 • 105N/m2. 5. (Fiz.; şi în expr. atmosferă tehnică) Unitate de măsură tolerată a presiunii (simbol : at), numeric egală cu un kilogram-forţă pe centimetru pătrat; în SI, are valoarea:
1  at = 9,860665 • 104N/m2.
  ATMOSFERIC, -Ă, atmosferici, -ce, adj. Care aparţine atmosferei, privi-
tor la atmosferă, care provine din atmosferă. O Presiune atmosferică, presiune exercitată de atmosferă (1) asupra suprafeţei pămîntului şi a corpurilor situate pe ea, pe baza căreia se poate aprecia stabilitatea sau schimbarea timpului.
  ATOL, atoli, s.m. Insulă în formă de inel, alcătuită din schelete calca-roase de corali, în apele puţin adînci şi calde ale mărilor sau ale oceanelor.
  ATOM, atomi, s.m. Cea mai mică particulă dintr-o substanţă care, prin procedee chimice obişnuite, nu poate fi fragmentată în particule mai simple; cea mai mică parte dintr-un element, păstrînd însuşirile chimice ale elementului respectiv şi puţind lua parte la reacţii chimice sau intra în combinaţii chimice. <Q> Atom neutru, formaţie materială complexă constituită dintr-un nucleu încărcat pozitiv şi dintr-un înveliş de electroni încărcaţi negativ, astfel că, în ansamblu, constituie un sistem neutru din punct de vedere electric. Atom excitat, atom care, faţă de atomul neutru de acelaşi fel, posedă un exces de energie. Atom liber, atom bogat în energie, foarte reactiv* format în anumite condiţii (descompunere termică şi fotochimică a moleculelor etc.). Atom asimetric, atom ale cărui valenţe slnt saturate de atomi (sau de grupuri de atomi) diferiţi, astfel că compusul rezultat prezintă activitate optică. Atomul de carbon asimetric, atomul de carbon legat de patru atomi sau de grupuri de atomi diferite. Atom radicalic, atom din structura unui radical liber care are un electron impar. Atom gram, cantitatea în grame dintr-un element, egală numeric cu masa atomică a acestuia.
  ATOMIC, -Ă, atomici, -ce, adj. Care aparţine atomilor, privitor la atomi, alcătuit din atomi.
  ATOMÎSM s.n. 1. Concepţie filozofică (apărută în antichitate) potrivit căreia materia este alcătuită din atomi
67
A.T.P.-AURA
(la început consideraţi indivizibili) lipsiţi de calităţi sensibile, impenetrabili, în veşnică mişcare. 2. Teorie ştiinţifică modernă a structurii şi proprietăţilor atomilor.' 3. Cercetare ştiinţifică sau concepţie care reduce un ansamblu la elementele lui componente, simple.
  A.T.P. subst. (Biol.) Acronim pentru adenozintrifosfat.
  ATRĂGflE, atracţii, s.f. 1. Forţă (gravitaţională, electrică, magnetică etc.) care tinde să apropie corpurile între care se exercită. 2. înclinare puternică spre o persoană, spre un domeniu de activitate sau spre un lucru, decurgînd din interesele, convingerile şi pasiunile omului. ♦ Farmec sau ispită p6J care cineva sau ceva le exercită asupra cuiva. ♦ Ceea ce atrage, farmecă, ademeneşte, distrează.
  ATRIĂL, -A, atriali, -e, adj. (Anat.) Care aparţine atriului, privitor la atriu. O Diastolă atrială, diastolă care precedă diastola ventriculară. [Pronunţat: -tri-al]
  ATREBtJT, atribute, s.n. 1. (Livr.) însuşire (esenţială) a unei fiinţe, a unui lucru, a unui fenomen. ♦ Semn distinctiv. 2. (Gram.) Parte secundară a propoziţiei care determină un substantiv, un pronume, un adjectiv etc.
  ATRIBUTfY, -A, atributivi, -e, adj. Care are funcţie de atribut. <0> Propoziţie atributivă, propoziţie secundară care determină un substantiv sau un echivalent al acestuia.
  ATRIOYENTRICULĂR, -A, atr io ventriculari, -e, adj. (Anat.) Care aparţine atriului şi ventriculelor, privitor la atriu şi la ventricule. [Pronunţat: -tri-o-]
  ATRIU, atrii, s.n. (Anat.) Auricul. [Pronunţat: -iri-»]
  ĂTRIUM s.n. 1. Curte interioară la casele romane, de obicei înconjurată de im portic acoperit. 2. (Rar) Spaţiu deschis, înconjurat adesea de coloane, la intrarea unei bazilici. [Pronunţat: -tri-um]
St
  ATROCE adj. invar. Care este de o mare cruzime; care este imposibil ori foarte greu de suportat; cumplit, înfiorător, îngrozitor, groaznic, înspăimîn-tător, fioros, teribil.
  ATROCITATE, atrocităţi, s.f. Faptă atroce, cumplită, sîngeroasă, de o mare cruzime.
  AUDIBILITĂTE s.f. (Fiz.) Proprietate a unei vibraţii sonore de a putea fi auzită. [Pronunţat: a-u-] AUDIENŢĂ, audienţe, s.f. 1. Întîl-nire oficială acordată- de o persoană cu funcţie de răspundere unei persoane care cere legal acest lucru. 2. Atenţie, interes din partea publicului; succes, reuşită. [Pronunţat: a-u-di-en-]
  AUDIOFREOVENŢĂ. audiofrecvenţe, s.f. (Fiz.) Frecvenţă a unei unde sonore percepută de auz.[Pronunţat: a-u-di-o-] AUDITfY, -A, auditivi, -e, adj. Care aparţine auzului, privitor la auz. [Pronunţat: a-u-]
  AUGÎT, augiţi, s.m. Varietate de piroxen cu fier, sodiu şi titan, de culoare neagră, brună-neagră sau verzuie, cu luciu sticlos. [Pronunţat: o-a-] AUGMENTĂ, augmentez, vb. I. Tranz. (Livr.) A mări, a spori.
  AUGTÎST, -Ă, auguşti, -ste, adj. 1. (Ca epitet dat regilor, împăraţilor etc. şi persoanelor din familiile domnitoare) Preamărit, slăvit. 2. Fig. Care impresionează prin aspect, proporţii etc.; maiestuos, măreţ, impunător.
  ĂTJLĂ, aule, s.f. Sală mare într-o clădire publică, destinată festivităţilor, conferinţelor, cursurilor etc. [Pronunţat: a-u-]
  ĂIJR s.n. Au cu Z =79. Element chimic, metal preţios, galben, strălucitor, foarte maleabil şi ductil, bun conducător de căldură şi de electricitate, care se foloseşte la fabricarea unor aparate de laborator, a unor obiecte de podoabă, de artă etc.
  ĂIJRĂ s.f. (Livr.) 1. Aureolă. 2. Fig. Strălucire pe care cineva pare s-o răs-
AUREOLAT-AUTOCONDENSARE
68
plndească datorită gloriei, faimei, personalităţii etc. sale; aureolă. [Pronunţat: a-a-]
   AUREOLAT, -Ă, aureolaţi,-te, adj. 1-înconjurat cu o aureolă (1). 2. Fig. Plin de glorie, de faimă, de strălucire. [Pronunţat: a-u-re-o-]
   AUREOLĂ, aureole, s.f. 1. Cerc luminos (aurit) cu care pictorii înconjură capetele unor personaje (considerate sfinte); nimb, aură. 2. Fig. Strălucire pe care cineva pare s-o răsplndească datorită gloriei, faimei, personalităţii etc. sale; aură. [Pronunţat: a-u-re-o-']
   AURICUL; auricule, s.n. Fiecare . dintre cele două despărţituri din partea de sus a inimii (la om); atriu. [Pronunţat: a-u-]
   AURICULAR, -A, auriculari, -e, adj.
 1. Care aparţine urechii, care ţine de ureche, privitor la ureche; care seamănă cu urechea. 2. AI auriculului* privitor la auricul. [Pronunţat: a-u-]
   AURORA, aurore, s.f. Fenomen luminos care apare Înainte de răsăritul soarelui pe mari porţiuni ale cerului, în regiunile Polului Nord (auroră boreală) sau ale Polului Sud (auroră australă), sub formă de raze, benzi, draperii sau coroane, de culoare verzuie sau roşiatică, la înălţimea de 60—1 000 km. [Pronunţat: a-u-]
   AUSTER, -A, austeri, -e, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Care dovedeşte extremă cumpătare ori severitate cu sine însuşi în privinţa plăcerilor şi confortului vieţii. ♦ (Despre modul de viaţă al oamenilor) Caracterizat printr-o extremă cumpătare ori severitate. ♦ Care este lipsit de podoabe (inutile). [Pronunţat: a-iw-]
   AUSTERITATE s.f. însuşirea de a fi auster. O Regim de austeritate, ansamblu de măsuri privind reducerea consumului de materii prime, de energie, a cheltuielilor publice etc., impuse, în anumite ţări, de dificultăţi economice. [Pronunţat: a-us-]
  AUSTRAL, -A, australi, -e, adj. Care este spre (sau de la, dinspre) Polul Sud; din emisfera sudică; sudic. [Pronunţat: a-us-]
  AUSTRALOÎD, -A, australoizi, -de, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m.pl.) Populaţie de rasă neagră din Australia şi din Oceania;' (şi la sg.) persoană care face parte din această populaţie. 2. Adj. Care aparţine australoizilor (1), privitor la australoizi. [Pronunţat: a-us-]
  AtJSTRU s.m. Yînt cald, secetos şi regulat, care bate, în toate anotimpurile, dinspre sud-vest în Banat, Oltenia şi Muntenia; (pop.) traistă-goală.
  AUTENTIC, -A, autentici, -ce, adj. Care corespunde adevărului, a cărei realitate nu poate fi pusă la îndoială; recunoscut drept caracteristic unui autor sau unei epoci. ♦ (Despre acte) întocmit cu toate formele legale. ♦ (Despre o operă de artă) Care corespunde celor mai înalte exigenţe; care cultivă, în mod desăvîrşit şi original, un înalt ideal estetic. [Pronunţat: a-u-]
  AUTENTICITATE s.f. Faptul sau însuşirea de a fi (sau de a părea) autentic. [Pronunţat: a-u-]
  AUTENTIFICA, autentific, vb. _ I. Tranz. A face ca un act să devină autentic; a legaliza. [Pronunţat: a-u-] .
  AUTOBIOGRAFIE, autobiografii, s.f. Povestire, expunere orală sau scrisă a vieţii unei persoane, făcută de ea însăşi. [Pronunţat: a-u-to-bi-o-]
  AUTOCLAvA, autoclave, s.f. Recipient metalic închis ermetic, folosit la sterilizări, la efectuarea unor procese fizice sau chimice sub presiune şi, de obicei, la temperaturi ridicate. [Pronunţat: a-u-]
  AUTOCONDENSARE, autoconden-sâri, s.f. Reacţie chimică de condensare între molecule de acelaşi fel. [Pronunţat : a-u-]       y
69
AUTOCONDUCERE-AUTOINDUCŢIE
  AUTO CONDUCERE, autoconduceri, s.f. Conducere a activităţii sociale, economice etc. de către colectivitatea respectivă Însăşi sau de către reprezentanţii ei. [Pronunţat: a-u-]
  AUTOCONSERVARE, autoconservări, s.f. Funcţie esenţială a organismelor de a-şi menţine şi de a-şi apăra propria viaţă (In orice condiţii). [Pronunţat: a-u-]
  AUTOCONTROL, autocontroale, s.n. Control exercitat asupra propriei sale persoane sau a colectivului din care face parte. ♦ (Fiziol.) Supraveghere permanentă şi control exercitat asupra funcţionării proceselor metabolice care au loc în propriul organism. [Pronunţat: a-u-]
  AUTOCRAŢÎE, autocraţii, s.f. 1. Formă de guvernare în care întreaga putere a statului este concentrată în mîna unei singure persoane nealese, putere pe care aceasta o foloseşte după bunul său plac. 2. Stat care are forma de guvernare descrisă mai sus. [Pronunţat: a-u-1
  AUTOCRITIC, -Ă, autocritici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Analiză critică a activităţii şi comportării proprii, care constituie o metodă de bază în acţiunea de îmbunătăţire a muncii şi de educare comunistă a oamenilor muncii. 2. Adj. Făcut pe bază de autocritică, pătruns de spiritul autocriticii; de autocritică. [Pronunţat: a-u-]
  AUTODAFlS, autodafeuri, s.n. Ceremonie, In evul mediu, în cadrul căreia cei condamnaţi de inchiziţie pentru erezie erau puşi să revină la credinţa părăsită, înainte de arderea pe rug, pentru a obţine iertarea dincolo de moarte. [Pronunţat: a-u-]
  AUTODETERMINARE, autodetermi-nări, s.f. Principiu potrivit căruia un popor are dreptul de a-şi hotărî singur destinele politice, regimul politic, organele de conducere etc., fără intervenţie sau amestec din afară. [Pronunţat: a-u-1
  AUTODIDĂCT, -A, autodidacţi, -te, s.m. şi f. Persoană care şi-a însuşit prin mijloace proprii (fără ajutorul unui profesor sau al unei forme de învăţămlnt) cunoştinţe ştiinţifice şi o anumită cultură. [Pronunţat: a-u-]
  AUTODIZOLVA, pers. 3 autodizolvă, vb. I. Refl. (Despre o organizaţie, o societate etc.) A se desfiinţa prin hotărlrea sa proprie. [Pronunţat: a-u-]
  AUTODOTÂ, autodotez, vb. I. Refl. (Despre întreprinderi, instituţii) A-şi procura prin propriile mijloace cele necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii. [Pronunţat: a-u-]
  AUTOFECUNDAţIE, autofecundaţii, s.f. (La unele plante şi la unele specii inferioare de animale) Fecundare rezultată în urma unirii a două celule sexuale provenite de la unul şi acelaşi organism; autofecundare. [Pronunţat: a-u-]
  AUTOFINANŢA, autofinanţez, vb. I. Refl. (Despre întreprinderi) A se finanţa din fonduri proprii; a-şi acoperi cheltuielile de producţie sau de circulaţie, fondurile necesare pentru investiţii etc. din propriile mijloace băneşti. [Pronunţat: a-u-]
  AUTOGESTltJNE, autogestiuni, s.f. Gestiune sau administrare proprie. [Pronunţat: a-u-to-ges-ti-u-']
  AUTOHTON, -A, autohtoni, -e, adj. (Adesea substantivat) Care a apărut şi s-a dezvoltat pe teritoriul unde trăieşte (şi în prezent); aborigen, indigen. [Pronunţat: a-u-]
  AUTODIPTjNERE, autoimpuneri, s.f. Contribuţia voluntară în bani şi în muncă a locuitorilor unei aşezări, cu care aceştia participă la executarea unor lucrări de interes obştesc cu caracter local. [Pronunţat: a-u-to-im-]
  AUTOINDtJCŢIE, autoinducţii, s.f. (Fiz.) Inducţie electromagnetică proprie; selfinducţie. [Pronunţat: a-u-to-in-]
AUTOLINIŞTIRE-AUTOSTRADĂ
70
  AUTOLINIŞTlRE, autoliniştiri, s.f.
1. Atitudine pasivă adoptată în urma unor succese (reale sau aparente). 2. Proces de conştiinţă prin care o persoană îşi judecă propriile fapte, moti-vindu-le, pentru a găsi împăcarea cu sine. [Pronunţat: a-u-]
  AUT OMĂT, -Ă, automaţi, -te, adj., s.n. 1. Adj. (Despre aparate, maşini etc.) Care este acţionat printr-un dispozitiv mecanic; (despre anumite operaţii; adesea adverbial) care se efectuează prin acţiunea unui dispozitiv mecanic. ♦ (Adesea adverbial) Care se face, se execută de la sine, fără participarea raţiunii sau a voinţei. 2. S.n. Dispozitiv, aparat, maşină care efectuează o anumită operaţie fără intervenţia omului. ♦ Fig. Persoană fără voinţă, fără iniţiativă, care face totul
j i          »     i
mecanic. [Pronunţat: a-u-]
  AUTOMATISM, automatisme, s.n. Înlănţuire de reacţii care se desfăşoară în mod mecanic, fără controlul centrilor nervoşi superiori; mişcare, gest, cuvint sau expresie repetată inconştient (la infinit). [Pronunţat:, a-u-]
  AUTOMATIZARE, automatizări, s.f. înzestrare a unei instalaţii, a unei întreprinderi, a producţiei cu dispozitive, aparate şi maşini care îndeplinesc diverse operaţii fără intervenţia directă a omului; folosire a acestei înzestrări în procesul de producţie. [Pronunţat: a-u-]
  AUTOMIŞCĂRE, automişcări, s.f. Mişcare, dezvoltare, devenire neîntreruptă a naturii, societăţii şi gîndirii, provocată de cauze, de contradicţii interne. [Pronunţat: a-u-]
  AUTOMORFlSM, automorfisme, s.n. (Mat.) Izomorfism de la o mulţime cu structura dată (grup, inel, corp) la ea însăşi. [Pronunţat: a-u-]
  AUT02\(5M, -Ă, autonomi, -e, adj. Care se bucură de autonomie. ♦ Care este liber, care nu depinde de nimeni. O (Fiz.) Descărcare autonomă, descărcare
electrică care se întreţine singură. [Pronunţat: a-u-]
   AUTOîhOMÎE s.f. Drept al unui stat, al unei provincii etc. de a-şi alcătui singure legile şi de a-şi stabili organizarea administrativă pe care o consideră necesară.. [Pronunţat: a-u-] AUTOOBSERYĂRE, autoobserpări, s.f. (Psih.) Introspecţie. [Pronunţat: a-u-to-ob-]
   ATJTOP OLENIZĂRE, autopolenizări,. s.f. Trecere a polenului unei flori din anteră pe stigmatul aceleiaşi flori. [Pronunţat: a-u-]
   AUTOPOLIPLOÎD, -Ă, autopoli-ploizi, -de, adj., s.m. şi f. (Organism) care are mai mult de două serii de cromozomi omologi, rezultaţi prin multiplicarea numărului de bază. [Pronunţat: a-u-]
   AUTOPORTRET, autoportrete,. s.n. Reprezentare a propriei persoane în pictură, desen, sculptură sau în literatură. [Pronunţat: a-u-]
   AUT OREPR OD tJ CERE, autor epro-duceri, s.f. însuşire caracteristică materiei vii, prin care organismele îşi asigură, în mod automat şi sigur, urmaşi. [Pronunţat: a-u-]
   AUTORITĂTE, (2, 4) autorităţi, s.f.
1.  Drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare. 2. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri şi să emită dispoziţii cu caracter obligatoriu. 3. Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. 4. Persoană care se impune prin cunoştinţele şi munca sa, prin prestigiul său. [Pronunţat: a-u-]
   AUTORIZĂ, autorizez, vb. I. Tranz. A împuternici pe cineva cu o activitate (publică).'4 A da cuiva dreptul de a face, de a spune etc. ceva. [Pronunţat: a-u-]
   AUTOSTRÂDĂ, autostrăzi, s.f. Şosea modernă rezervată numai pentru autovehicule, prevăzută, de obicei, cu
71
AUTOSUGESTIE-AVANS
2 —3 benzi de circulaţie pentru fiecare sens şi cu o zonă despărţitoare între cele două sensuri. [Pronunţat: a-u-]
   AUTOSUGESTIE^ autosugestii, s.f. Influenţare a propriei conştiinţe, voinţe sau comportări prin reprezentări sau idei care capătă caracter predominant. [Pronunţat: a-u-]
   AUTOTOMÎE, autotomii, s.f. Proces de mutilare a propriului organism, specific unor animale, care constă în însuşirea de a-şi detaşa, în caz de primejdie, o parte a corpului (coadă, picior etc.), care ulterior se poate regenera. [Pronunţat: a-u-]
   AUTOTROF, -A, autotrofi, -e, adj. (Despre organisme vegetale) Care este capabil să transforme substanţele anorganice în elemente organice necesare hranei. [Pronunţat: a-u-]
   AUTOUTILA, autoutilez, vb. I. Refl. (Despre întreprinderi) A se utila din fondurile proprii sau prin muncă proprie. [Pronunţat: a-u-to-u-]
   autozGm, autozomi, s.m. (Biol.) Cromozom care nu ia parte la determinarea sexului. [Pronunţat: a-u-]
   AUTUMNAL, -Ă ? autumnali, -e, adj. (Livr.) Care aparţine toamnei, privitor la toamnă, specific toamnei, de toamnă; tomnatic. O (Astron.) Punct autumnal, unul dintre cele două puncte de intersecţie dintre ecliptică şi ecuatorul ceresc; se notează: to. [Pronunţat: a-u-]
   AUXILIAR, -A, auxiliari, -e, adj., s.n. (Element) care ajută la ceva, care se află pe plan secundar faţă de ceva principal; (element) ajutător. ♦ (Parte de Vorbire, verb) care exprimă raporturi între cuvinte, ajută la formarea timpurilor şi a modurilor compuse etc. [Pronunţat: a-u-gzi-li-ar]
   AUXlNĂ, auxine, s.f. Substanţă hormonală vegetală, produsă de frunzele verzi, care condiţionează şi stimulează creşterea plantelor.’[Pronunţat: a-u-]
   AUXOCROMj -A,auxocromi, -e, s.m., adj. (Şi în expr. grupă auxocromă) (Grupare de atomi) care, introdusă în molecula unei combinaţii organice colorate, închide şi intensifică culoarea ei şi îi conferă afinitate pentru materialul (fire textile, hîrtie, piele etc.) pe care se aplică. [Pronunţat: a-u-] AtJZ s.n. Simţ cu ajutorul căruia se pot percepe sunetele.
   ayAl s.n. (In expr.) în aval, spre vărsarea unei ape curgătoare, mai aproape de vărsare (în comparaţie cu un alt punct al apei, al văii).
   AVALANŞA, avalanşe, s.f. 1. Masă de zăpadă care se desprinde şi se deplasează cu mare viteză pe pantele munţilor. 2. (Fiz.; în expr.) Avalanşă electronică, cantitate de electroni care creşte mereu. Ionizare în avalanşe, ionizare care creşte foarte mult într-un timp foarte scurt.
   AYANGÂRDĂ, avangărzi, s.f. 1. Clasă socială, grup social, organizaţie politică conducătoare care se situează pe poziţiile cele mai înaintate în cadrul unei mişcări sociale, politice, naţionale. 2. Mişcare artistică (literară, plastică etc.) care tinde să înlocuiască canoanele tradiţionale şi care, prin noutăţile aduse, poate avea rol de precursor; avangardism (2).
   AYANGARDÎ SM s.n. 1. Concepţie şi atitudine fals revoluţionare caracterizate prin măsuri şi prin acţiuni aventuriste, premature, care nu corespund cerinţelor etapei istorice date. 2. Avangardă (2).
   AYANGARDÎST, -A, avangardişti, -ste, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (Creator) adept al avangardismului (2). 2. Adj. Care aparţine avangardismului (2), privitor la avangardism.
   AYANPGRT, avanporturi, s.n. Zonă amenajată la intrarea într-un port, pentru o scurtă staţionare a navelor.
   AVÂNS, avansuri, s.n. 1. Plată anticipată a unei părţi dintr-o sumă cuvenită. 2. Interval de timp, distanţă
avantaj-axA
72
în spaţiu etc. cu care cineva sau ceva se află înaintea altuia.
   AVANTĂJ, avantaje, s.n. 1. Folos mai mare pe care îl deţine cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau cu altceva). 2. Favoare, privilegiu de care se bucură cineva sau ceva.
   AVĂRI s.m.pl. Populaţie turcică, originară din Asia Centrală, care, în timpul migraţiei popoarelor (sec. VI), îşi face apariţia în regiunea de la nordul Caucazului, iar apoi se stabileşte în Cîmpia Panoniei, unde va întemeia un stat care va dura pînă la sfîrşitul sec. VIII. ,
   AVARÎE, avarii, s.f. Stricăciune suferită de o navă, de o maşină, de un aparat, de o construcţie etc.
   AVASCIJLĂRĂ, avasculare, adj. (Bot.; în expr.) Criptogamă avascutară, criptogamă care nu are vase de conducere a substanţelor hrănitoare (ta-lofitt- şi briofite).
   AYATĂR, avataruri, s.n. (în unele concepţii religioase) Reincarnare succesivă a unei fiinţe. ♦ Fig. Transformare (neprevăzută şi chinuitoare) care intervine în evoluţia unei fiinţe sau a unui lucru.
   AVENTtJRĂ, aventuri, s.f. 1. Acţiune îndrăzneaţă şi primejdioasă. 2. Legătură de dragoste (întîmplătoare şi) trecătoare.
   AVfliRS s.n. sg. (în opoziţie cu revers) Faţa unei monede sau a unei medalii, înfăţişînd chipul emiţătorului, stema ţării etc.
   AVERSĂ, averse, s.f. Ploaie abundentă (torenţială) de scurtă durată.
   AYERSITjNE, aversiuni, s.f. Sentiment de dezgust faţă de cineva; senzaţie de dezgust faţă de ceva. [Pronunţat:
   AVERTISMENT, avertismente, s.n. înştiinţare prin care se atrage cuiva atenţia (că va suferi de pe urma unei acţiuni condamnabile pe care eventual are de gînd s-o săvîrşească). ♦
Sancţiune administrativă aplicată unui angajat pentru o abatere disciplinară şi prin care se atrage atenţia acestuia că va fi sancţionat mai aspru la o nouă abatere,
   AVERTIZĂ, avertizez, vb. I. Tranz. A atrage cuiva atenţia, a preveni pe cineva (despre consecinţele neplăcute ale unor eventuale acţiuni).
   AYICULTtJRĂ s.f. Ştiinţă care se ocupă cu creşterea raţională a păsărilor de curte în scop economic; profesiune care se bazează pe această ştiinţă.
   AVÎD, -Ă, avizi, -de, adj. Stăpînit de dorinţe puternice, cuprins de interes, de pasiune (pentru lucruri folositoare). ♦ (Peior.) Lacom.
   AVIDITĂTE, avidităţi, s.f. 1. însuşirea de a fi avid. ♦ (Peior.) Lăcomie. 2. Proprietate a unor substanţe chimice de a reacţiona cu intensitate faţă de alte substanţe.
   AVfNT, avinturi, s.n. însufleţire, elan, entuziasm care caracterizează activitatea, acţiunile cuiva.
   AVtJT, -Ă, (1) avuţi, r-te, adj., (2) avuturi, s.n. 1. Adj. Care are o stare materială foarte bună; bogat. 2. S.n. Avere. O Avut obştesc, totalitatea bunurilor aflate în proprietatea societăţii, a organizaţiilor cooperatiste şi a altor organizaţii obşteşti.
   AVUTÎE; avuţii, s.f. Avere.
        *          * 7
   AX, axuri,   s.n. 1. Bucată     de oţel
în formă de bară cilindrică, pe care se învîrteşte butucul unei roţi. 2. (Fiz.; în expr.) Ax optic, dreaptă de-a lungul căreia lumina se propagă deosebit faţă de alte direcţii. 3. (Anat.; în expr.) Ax longitudinal, linie dreaptă care corespunde înălţimii corpului omenesc. Ax transversal, linie dreaptă care corespunde lăţimii corpului omenesc.
   ĂXĂ,    axe, s.f. 1. (Mat.)     Dreaptă
care se    consideră a  fi orientată ca
direcţie şi sens. O Axă de coordonate, dreaptă orientată p,e care se alege un
73
AXEROFTOL-AZEOTROPISM
punct fix (originea) şi o unitate de măsură. Axa absciselor (sau icşilor), una dintre axele de coordonate carteziene pe care se marchează abscisele punctelor ei, din plan sau din spaţiu; se notează: Ox. Axa ordonatelor (sau igrecilor), una dintre axele de coordonate carteziene pe care se marchează ordonatele punctelor din plan sau din spaţiu; se notează: Oy. Axă radicală a dottă cercuri, dreaptă ale cărei puncte au puteri egale faţă de două cercuri (coplanare, neconcentrice) şi care reprezintă locul geometric al punctelor din care se pot duce tangente de lungimi egale la cele două cercuri (exceptînd punctele coardei comune, dacă cercurile sînt secante). 2. Dreaptă închipuită care uneşte polii pămînt,11-lui, trecînd -prin centrul lui şi în jurul căreia se execută mişcarea de rotatie.
             •              • * f , O Axa lumii, dreaptă închipuită, în jurul căreia se roteşte sfera cerească, prelungire a axei (2). 3. Parte componentă a conului angiospermelor, alungită, pe care sînt aşezate, in spirală, florile.
   AXER0FT(5L, axeroftoli, s.m. Vitamina A.
   AXIĂL, -Ă, axiali, -e, adj. Care se referă la o axă, care se află pe o axă, în raport cu o axă. O Simetrie axială, simetrie în raport cu o dreaptă (axă). [Pronunţat: -xi-al]
   AXIOLOGÎE s.f. Disciplină filozofică ce studiază teoria generală a valorilor. [Pronunţat: -ii-o-]
   AXIOMĂTIC« -Ă, axiomatici, -ce, adj. Care se întemeiază pe o axiomă sau pe un sistem de axiome; care are caracter de axiomă. O Metodă axiomatică (şi substantivat, f.), mod de construire a unei teorii (de deducere a proprietăţilor, teoremelor ei) pe baza unui sistem de axiome. [Pronunţat: -xi-o-]
   AXIOMĂ. axiome, s.f. 1. Adevăr fundamental admis fără demonstraţie, fiind evident prin el însuşi. 2. (Mat.)
Enunţ primar care exprimă un adevăr acceptat fără demonstraţie şi care, împreună cu alte propoziţii, permite deducerea tuturor teoremelor unei anumite teorii. O Axioma paralddor sau axioma lui Euclid, propoziţia care afirmă că printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o singură paralelă la dreapta dată. [Pronunţat: -rci-o-]
   ĂXIS, axisuri, s.n. A doua vertebră cervicală, care se articulează eu atlasul şi a cărei apofiză constituie pivotul mişcărilor de rotaţie ale capului.
   AXGN, axoni, s.m. Prelungire fibroasă, subţire şi lungă a neuronului, alcătuită dintr-un fascicul de neurofi-brile (fără corpusculii lui Nilsl), la capătul terminal avînd ramificaţii, dintre care.cele mai fine prezintă cite o umflătură (buton); cilindru-ax^ neurit.
   AXOSOMĂTIC, -Ă, axosomatici, -ce, adj. Care se referă la legătura directă dintre butonii terminali ai axonului unui neuron şi corpul celular al altui neuron, care aparţine acestei legături.
   AZBEST s.n. Silicat natural de magneziu, de culoare alba-gălbuie sau verzuie, fibros şi mătăsos, format ea mineral metamr rfic, necombustibil, folosit în industrie, Ia fabricarea unor piese sau a unor ţesături neinflamabile, a unor materiale izolatoare etc.
   AZBOCIMENT s.n. Material de construcţie rezultat din întărirea obişnuită sau accelerată a produselor fasonate dintr-un amestec de ciment, fibre de azbest şi apă, folosit la fabricarea tuburilor de canalizare, a materialelor de învelitori plane sau ondulate etc.
   AZEOTROP. -Ă, azeotropi, -e, adj. (Chim.; despre amestecuri de lichide) Care prezintă azeotropism. [Pronunţat: -ze-o-]
   AZEOTROPÎSM s.n. Proprietate a unui amestec de lichide de a fi format din componenţi care fierb toţi la aceeaşi temperatură, dînd vapori cu aceeaşi compoziţie ca a amestecului
AZIMUT-AZOTURĂ
74
lichid din care provin; azeotropie. [Pronunţat: -ze-o-]
   AZIMtJT, azimuturi, s.n. Una dintre coordonatele orizontale ale unui punct al sferei cereşti, constînd din unghiul format de meridianul locului şi planul vertical care trece prin locul respectiv şi punctul considerat.
   AZIMUTĂL, -A, azimutali, -e, adj. Care aparţine azimutului, privitor la azimut.
   ĂZO subst. (Chim.; în expr.) Grupă azo, grupă caracteristică azoderivaţi-lor, în care gruparea este legată de doi radicali hidrocarbonaţi.
   AZ ODEItIVĂT,  azoderivaţi, s.m.
R— N=N—R. Substanţă organică din clasa de compuşi organici, în molecula căreia există gruparea funcţională _N=N— legată de doi radicali alif atici sau aromatici, folosită în industria materiilor colorante.
   AZGlC1, azoici, adj. (In expr.) Coloranţi azoici, clasă importantă de coloranţi care se formează prin cuplarea sărurilor de diazoniu cu amine aromatice sau cu fenoli. [Pronunţat: -zo-ic]
   AZOlC2, -A, azoici, -ce, adj., s.n. (Geol.) 1. Adj. . (Despre straturi şi epoci) Lipsit de viaţă. 2. S.n. Arhaic (2). [Pronunţat: -zo-ic]
   AZOL, azoli, s.m. (La pl.) Denumire dată unei clase de compuşi organici care conţin cicluri de cinci atomi, avînd ca heteroatomi, N şi O, S sau N; (şi la sg.) compus organic care face parte din această clasă.
   AZONĂL, -A, azonali, -e, adj. (Despre soluri) Care este în curs de formare, în regiunile inundabile.
   AZOT s.n. N cu Z=7. Element chimic cu caracter nemetalic, goz incolor, inodor şi insipid care se găseşte în atmosferă, în proporţie de 78,4% în volume, parte componentă ă ţesuturilor vegetale şi animale, în combinaţii organice şi anorganice, reactiv la temperaturi ridicate; nitrogen.
   AZOTIC, -Ă adj. (în expr.) Acid azotic, acid oxigenat al azotului, lichid incolor, corosiv, oxidant puternic, care se foloseşte pentru obţinerea îngrăşămintelor agricole, a coloranţilor, a explozivilor şi în diverse sinteze organice; acid nitric, apă tare. Anhidridă azotică, pentoxid de azot.
   AZOTÎTj azotiţi, s.m. Sare a acidului azotos: nitrit.
   AZOT0S, -OĂSĂ adj. (în expr.) Acid azotos, HN02, acid oxigenat al azotului, cu proprietăţi oxidante ' şi reducătoare; acid nitros. Anhidridă azotoasă, N203, oxid al azotului triva-lent, anhidrida acidului azotos, lichid albastru închis, stabil numai la temperaturi joase; trioxid de azot.
   AZOTtJRĂ, azoturi, s.f. Combinaţie binară a azotului cu unele metale, obţinută prin reacţie directă sau prin descompunerea termică a amidurilor; nitrură. O Azotură de magneziu, Mg3N2, combinaţie binară a azotului cu magneziu, care se prezintă sub formă de cristale de culoare cenusie-verde, inso-lubile în apă.
/
B
  BACANĂLE s.f. pl. Sărbătoare la romani, cu dansuri, jocuri şi petreceri închinate lui Bachus, zeul vinului.
  BACĂ, bace, s.f. Fruct cu pericarp cărnos, cu pieliţă subţire şi cu miezul zemos,' în care se află seminţele; boabă.
  BACHELÎTĂ, bachelite, s.f. Denumire dată produselor macromoleculare sintetice obţinute prin policondensarea fenolului cu aldehidă formică, în mediu bazic, deosebite prin structură, prin proprietăţi şi prin utilizările lor. O Bachelita A, rezol. Bachelita B, rezitol. Bachelita C, rezită.
  BACI, baci, s.m. Cioban care conduce o stînă.
  BACÎL, bacili, s.m. Bacterie patogenă în formă de bastonas.
  BACTERIĂN, -Ă, bacterieni, -e, adj. De bacterii, produs de bacterii, privitor la bacterii. O Capsulă bacteriană, înveliş de natură proteică a bacteriilor. [Pronunţat: -ri-«m]
  BACTERICÎD, -Ă; bactericizi, -de, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Preparat, substanţă) care are proprietatea de a distruge bacteriile. 2. Adj. (în expr.) Acţiune bactericidă, acţiune letală asupra bacteriilor, exercitată de unele antibiotice şi dezinfectante.
  BACTERIE, bacterii, s.f. Organism microscopic unicelular, din grupul pro-cariotelor, de natură vegetală, cu unele specii parazite şi provocatoare de boli grave, cu altele saprofite şi utile, care
determină procese ca murarea, fermentarea, putrezirea etc.
  BACTERIOFĂG, bacteriofagi, s.m. Organism microscopic care se hrăneşte cu bacterii, care distruge bacteriile. [Pronunţat: -ri-o-]
  BACTERIOLOGtE s.f. Ramură a biologiei care studiază bacteriile. [Pronunţat: -ri-o-]
  B ACTERI0 YERD ÎNĂ,        bacteriover-
dine, s.f. Pigment asimilator folosit de bacteriile fotosintetizante pentru oxi-darea compuşilor anorganici. [Pronunţat: -ri-o-]
  BĂFTĂ s.f; (Fam.) Noroc, şansă.
  BAGĂ s.f. Substanţă obţinută prin prelucrarea carapacei de broască ţestoasă de mare, folosită la fabricarea pieptenilor, plăselelor de cuţite, ramelor de ochelari, unor obiecte de podoabă etc.
  BAGHETĂ, baghete, s.f. 1. Piesă tehnică de laborator, în formă de cilindru subţire de sticlă, folosită pentru amestecarea şi agitarea soluţiilor în timpul încălzirii lor, pentru prelin-gerea unui lichid în alt lichid. 2, Văr-guţă de lemn, de metal sau de os cu care dirijorul conduce un ansamblu coral sau instrumental.
  BĂIEj băi, s.f. 1. (Chim.) Recipient, cu forme variate, confecţionat din diverse materiale, umplut cu apă, soluţie, ulei etc., care urmează să fie încălzite la diferite temperaturi, folo-
BAIRAM-BALET
76
sit în laborator sau în unele operaţii tehnologice. O Baie de aer, recipient de tablă care serveşte la încălzirea, pe un strat de aer, a vaselor de laborator, pentru efectuarea unei reacţii chimice, a unor distilări etc. Baie de apă, recipient în care se fierbe apa ai cărui vapori servesc ca agent de încălzire, folosit pentru încălzirea vaselor de laborator care nu pot fi puse la flacără directă sau a căror temperatură nu trebuie să depăşească 100°C. Baie de nisip, recipient cu nisip, care se încălzeşte cu o flacără, folosit pentru încălzirea vaselor de laborator care nu pot veni în contact direct cu flacăra, dar care pot fi încălzite la temperaturi superioare băii de apă. ♦ Lichidul, soluţia, nisipul, aerul etc. în care se fac . asemenea operaţii. O Baie electrolitică, soluţie preparată pentru realizarea electrolizei. Baie de developare, soluţie pentru fixarea imaginii, folosită în arta fotografică. 2. (Reg.) Mină (din care se extrag minerale). [Pronunţat: ba-ie]
    BAIRAM, bairamuri, s.n. Numele a două mari sărbători religioase musulmane.
    BALĂDĂ, balade, s.f. 1. Operă literară epică în versuri care povesteşte o acţiune eroică, o legendă, o întîmplare istorică însemnată etc. 2. Piesă muzicală (vocală sau instrumentală) cu caracter epic şi cu tematică eroică sau legendară.
    BALADESC, -Ă, baladeşti, adj. Care aparţine baladei, care se referă la baladă; în genul baladei.
    BALAMĂ, balamale, s.f. Mic dispozitiv metalic format din două piese articulate pe .un ax, dintre care cel puţin una se învirteşte după montare în jurul axului, spre a permite închiderea sau deschiderea unei uşi, unei ferestre etc.
    BALĂNS, balansuri, s.n. Mişcare de pendulare a corpului sau a unor părţi ale lui, în timpul unei acţiuni motrice; balansare.
   BALANSlER, balansiere, s.n. 1. Or-gan-pereche de echilibru pentru zbor la insectele diptere, în formă de măciucă, situat înapoia aripilor, pe metato-race. 2. Piesă care reglează, prin oscilaţiile ei, mişcarea unui mecanism; balansor. TPronunţat: -si-er]
   BALANŢĂ, balanţe, s.f. 1. Instrument pentru măsurarea greutăţii corpurilor prin echilibrarea lor cu greutăţi etalonate. 2. (Fin.) Comparaţie, raport între mai mulţi indicatori care trebuie echilibraţi. ♦ (Concr.) Tabel, situaţie care conţine o asemenea operaţie etc.
   BALĂST, balasturi, s.n. Lest.
   BALCANIADĂ, balcaniade, s.f. (Sport) Jocuri balcanice. [Pronunţat: -ni-a-]
   BALCĂNIC, -Ă, balcanici, -ce, adj. (Sport; în expr.) Jocuri balcanice, întreceri sportive care au loc periodic, cu participarea sportivilor din ţările Peninsulei Balcanice; balcaniadă.
   BALcfz, -Ă, baldzi, -e, adj. (Reg.; despre oameni) Urît, slut, diform, pocit.
   BALDACHIN, baldachine, s. n. 1. Acoperămînt decorativ, împodobit cu perdele, aşezat deasupra unui tron, a unui amvon, a unui pat etc. 2. Lucrare de arhitectură care imită acest acoperămînt decorativ.
   BALEIĂJ, baleiaje, s.n. 1. Eliminare forţată a gazelor de ardere din cilindrul unui motor cu ardere internă. 2. Deplasare a unui fascicul de electroni de-a lungul unei direcţii. [Pronunţat: -le-iaj]
   BALENĂ, balene, s.f. (La pl.) Gen de mamifere acvatice din ordinul ceta-ceelor, care trăiesc în oceanele îngheţate, lungi de 10 —30 m, cu lame cornoase lungi în loc de dinţi (Balaena); (şi la sg.) animal din acest gen.
   BALET, balele, s.n. Spectacol alcătuit din diferite dansuri executate după o compoziţie muzicală cu un anumit subiect/
77
BALISTIC-BANCHER
   BALÎSTIC, -Ă, balistici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ştiinţă care studiază legile mişcării libere a unui corp greu aruncat în spaţiu sub un anumit unghi faţă de orizontală. 2. Adj. Care aparţine balisticii (1), privitor la balistică.
   BALIZĂ, balize, s.f. Semnal sau instalaţie de semnalizare care indică poziţia unui punct topografic, delimitează punctele navigabile, marchează un traseu etc.
   BALNEĂR, -A, balneari, -e, adj. (Despre staţiuni, localităţi etc.) Prevăzut cu băi (pentru scopuri curative); (despre cură, tratamente) care se face In staţiuni special amenajate cu băi. [Pronunţat: -ne-ar]
   BALNEOCLIMATERIC, -A, balneoclimaterici, -ce, adj. Care este balnear şi climateric; balneoclimatic. [Pronunţat: -ne-o-]
   BALON, baloane, s.n. (Chim.) Recipient de sticlă format dintr-o parte bombată şi una îngustă, folosit pentru încălzirea lichidelor şi pentru efectuarea unor reacţii chimice (de laborator).
   BALTĂG, baltage, s.n. Topor cu coadă lungă, mic şi uşor, întrebuinţat în trecut şi ca armă de luptă.
   BĂLŢĂ, bălţi, s.f. întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adîncă, provenită din apa ploilor, din revărsarea rîurilor sau din topirea zăpezilor, cu o vegetaţie şi o faună specifică.
   BALUSTRĂDĂ, balustrade, s.f. îngrăditură scundă, cu rol de protecţie şi de decoraţie, aşezată pe marginea balcoanelor, teraselor, scărilor etc.
   BĂMBUSj bambuşi, s.m. Nume generic dat plantelor exotice arborescente cu tulpină lemnoasă prevăzută cu noduri şi goală pe dinăuntru (Bam-busa).
   BAN1, bani, s.m. 1. Unitate monetară şi monedă egală cu a suta parte dintr-un leu. ♦ Monedă măruntă, divizionară a leului. 2. (La pl.) Echivalent general al valorii mărfurilor, care
se poate schimba oricînd cu orice altă marfă; monedă de metal sau de hîrtie recunoscută ca mijloc de schimb şi de plată. 3. Monedă de aramă de mică valoare, destinată schimburilor interne, emisă în Ţara Românească de Mircea cel Bătrîn.
   BAN2, bani, s.m. Dregător în Ţara Românească, care ocupa primul loc în divan începînd de la sfîrşitul sec. XV şi avea importante atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare, ca reprezentant al divanului în Oltenia.
   BANĂNĂ, banane, s.f. 1. Fructul bananierului, comestibil, de culoare galbenă cînd este copt, de formă lunguiaţă, puţin arcuită, dulce, cu miez făinos, aromat şi zaharos. 2. (Fiz.) Piesă de contact electric formată dintr-un mic cilindru metalic învelit pe jumătate în material izolant, care se montează la capătul unei conducte de curent.
   BANANIER, bananieri, s.m. Plantă tropicală arborescentă, cu tulpina subţire şi înaltă, cu frunze mari alungite şi aşezate în formă de buchet în vîrful tulpinii şi cu fructele (banane) comestibile (Masa paradisiaca). [Pronunţat: -ni-er]
   BANATIT s.n. Rocă magmatică in-truzivă, de culoare cenuşie, cu structură granodioritică, care se găseşte în Banat şi în Munţii Apuseni, folosită ca piatră de construcţie.
   BANC, bancuri, s.n. Masă sau platformă special amenajată pentru efectuarea de lucrări caracteristice unei profesiuni manuale.
   BĂNCĂ, bănci, s.f. întreprindere financiară care efectuează operaţiile de acumulare a mijloacelor băneşti temporar disponibile, de plăţi şi de acordare de credite (organizînd circulaţia bănească).
   BANCHER, bancheri, s.m. Capitalist care, prin intermediul băncii, dă bani cu împrumut sau finanţează, în schimbul unei dobînzi sau al unei părţi din
BAN CHIZA-B ARIE
78
profit, pe capitaliştii sau instituţiile lor din industrie, din comerţ, din agricultură etc.; proprietar sau mare acţionar al unei bănci.
  BANCHIZĂ, banchize, s.f. întindere de gheaţă formată în regiunile polare, de-a lungul coastelor oceanului, din care se formează aisbergurile şi care are o floră specială.
  BANCNOTĂ, bancnote, s.f. Hîrtie--monedă emisă de o bancă şi folosită ca mijloc de plată.
  BANCRtJTĂ, bancrute, s.f. Faliment însoţit de nereguli financiare în dauna creditorilor; crah. ‘
  BANDĂJ, bandaje,' s.n. Fîşie de pînză sau de tifon folosită la fixarea şi la protejarea unui pansament sau la imobilizarea unei părţi bolnave a corpului.
  BĂNDĂ1, bande, s.f. Clan, clică, şleahtă.
  fiĂNDĂ2, benzi, s.f. Fîşie de stofă, de metal, de cauciuc, de material plastic etc., care are diferite întrebuinţări în tehnică. O Bandă de magnetofon (sau magnetică), fîşie magnetică, pe care se imprimă şi de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului.
  BAR, bari, s.m. Unitate de măsură tolerată a presiunii atmosferice egală cu un milion de barii (v. barie).
  BARĂ, barez, vb. I. Tranz. A împiedica trecerea, circulaţia cuiva sau a ceva.
  BARĂJ, baraje, s.n. Construcţie din beton sau din rocă impermeabilă care opreşte cursul unei ape curgătoare, spre a ridica nivelul apei în amonte şi a crea un lac de acumulare.
  BĂRĂ, bare, s.f. Prag de nisip sau de mîl format sub apă, de obicei în faţa gurii de vărsare a unui fluviu, prin depunerea materialului solid transportat de fluviu sau adus de valurile mării şi de curenţii marini.
   BARBĂR, -Ă, barbari, -e, s.m. şi f. Nume dat, în antichitate, de greci şi de romani oricui nu era grec sau rom-an.
   BARBARIE, barbarii, s.f. 1. Stare primitivă de dezvoltare social-cultu-rală. 2. Concepţie, atitudine, comportare care dovedesc lipsă de respect, dispreţ sau ură faţă de cultură şi de civilizaţie; (concr.) faptă care rezultă dintr-o asemenea concepţie; cruzime, sălbăticie.
   BĂRBĂ, barbe, s.f. (Zool.) Fiecare dintre firele fine şi lungi care alcătuiesc lamele unei pene, situate de o parte şi de alta a axului penei.
   BARBOTĂ, barbotez, vb. I. Tranz. A trece forţat un gaz printr-un lichid pentru a elimina impurităţile solide din gaz, pentru dizolvarea gazului (sau numai a unuia dintre componenţii amestecului de gaze), pentru încălzirea, lichidului cu gaze calde etc.
   BARBOTOR, barbotoare, s.n. Recipient folosit pentru a barbota un gaz.
   BARBTJLĂ, barbule, s.f. Fiecare dintre firişoarele foarte fine şi scurte situate pe barbele unei pene.
   BARCĂNĂ, barcane, s.f. Dună în formă de potcoavă sau de semilună, bombată în partea de unde bate vîntul, caracteristică regiunilor de la marginea
deserturilor.
   i
   BARICĂDĂ, baricade, s.f. întăritură şi obstacol improvizat prin aglomerarea de saci cu nisip, vehicule, bîrne, pietre etc. şi folosite în timpul unor lupte de stradă, unor insurecţii ori pentru a împiedica trecerea cuiva sau a ceva.
   BARICfiNTRU, baricentre, s.n. Punctul de aplicaţie al rezultantei unui sistem de forţe; centru de greutate.
   BĂRIE, barii, s.f. Unitate de măsură tolerată pentru presiune, egală cu presiunea exercitată de o forţă de o dină pe un centimetru pătrat.
79
BARIERĂ-BATERIE
  BARIERĂ, bariere, s.f. 1. Obstacol natural sub forma unui uriaş prag submarin format din scheletele calca-roase ale coralilor, specific apelor calde şi puţin adinei din Oceanul Pacific şi Oceanul Indian. 2. (în expr.) Barieră vamală, punct la intrarea într-un oraş, pe un teritoriu, într-o ţară, unde trecerea de mărfuri (străine) este condiţionată de plata unei taxe. [Pronunţat: -ri-e-\
  BARISFERĂ s.f. Partea centrală a globului pămîntesc, cu o rază de circa
3  500 km, alcătuită din elemente chimice cu densitate mare.
  BARÎTĂ, barite, s.f. (Chim.) Bari-tină.
  BARITÎXĂ. baritine, s.f. Sulfat natural de bariu, incolor sau de culoare albă, galbenă, cenuşie ori violetă deschis, cu luciu sidefos, apărînd în cristale prismatice tubulare specifice, folosit în industria petrolieră, în industria coloranţilor; barită, spat greu.
  BĂRIU s.n. Ba cu Z = 56. Metal alcalino-pămîntos, aîb-argintiu, moale, ai cărui compuşi se întrebuinţează la fabricarea vopselelor, a sticlei şi în pirotehnie.
  BAR(50, -Ă, baroci, -ce, adj., s.n.
1. Adj., s.n. (Stil artistic) care a existat în Europa, în sec XVII şi în prima ju’mătate a .sec. XVIII şi care s-a caracterizat prin cultivarea formelor şi a dimensiunilor grandioase, prin libertatea liniilor, prin preferinţa pentru compoziţiile dominate de mişcare şi de tumult afectiv şi prin exuberanţa ornamentaţiei arhitecturale. 2. Adj. (Despre construcţii, mobilă, pictură, sculptură etc.) Care a fost realizat în acest stil. 3. S.n. Stil literar caracterizat printr-o mare libertate şi fantezie în exprimare. 4. Stil muzical apărut la finele Renaşterii, caracterizat prin ritmica încărcată şi varietatea sonoră strălucitoare.
   BAROMETRU, barometre, s.n. Instrument folosit pentru măsurarea presiunii atmosferice.
   BĂSCHET s.n. Joc sportiv care se desfăşoară pe un teren special amenajat, între două echipe formate din cîte cinci jucători, care. marchează punctele făcînd să treacă mingea prin coşul de sfoară împletită fixat de un panou înalt pe terenul echipei adverse; bas-chetbal.
   BASM, basme, s.n. 1. Naraţiune (populară) cu elemente fantastice, supranaturale, care reprezintă forţele binelui şi ale răului în lupta pentru fericirea şi împotriva fericirii omului. 2. (înv. şi pop.) Născocire, minciună, scornitură.
   BĂSNĂ, basne, s.f. (înv.) Povestire, relatare, afirmaţie mincinoasă, scornită, falsă.
   BASORELIEF, basoreliefuri, s.n. Lucrare de sculptură cu figuri sfioase puţin în relief pe un fond cu care fac corp comun. [Pronunţat: -li-ef]
   BASTION, bastioane, s.n. (Adesea fig.) Fortificaţie cilindrică sau poligonală, construită, de obicei, la colţurile unei fortăreţe. [Pronunţat: -ti-on)
   BAŞTINĂ s.f. (în expr.) De baştină, (care este) originar dintr-un anumit' -loc; autohton.
   BATĂL, batali, s.m. Berbec castrat în vederea îmbunătăţirii calităţii cărnii şi a linii.
   BATALION, batalioane, s.n. Unitate militară formată din mai multe companii1. [Pronunţat: -li-ori]
   BĂTĂR adv. (Reg.) Cel puţin, măcar, barein, ♦ (Cu valoare de conjuncţie, urmat de ,,că“) Cu toate că..., deşi.
   BATERIE, baterii, s.f. Grup de aparate, de dispozitive sau de piese legate între ele corespunzător, în vederea executării unei operaţii tehnice. O Baterie de cocsificare, baterie de cuptoare care serveşte la obţinerea cocsului din cărbuni. Baterie electrică, a) baterie
batiscaf-bazA
80
 alcătuită din pile electrice, umede sau uscate, folosită la alimentarea lămpilor de buzunar, receptoarelor radiofonice, aparatelor telefonice etc.; b) reunire a mai multor butelii de Leyda sau a mai multor elemente galvanice spre a produce electricitate.
  BATISCĂF, batiscafuri, s.n. Navă de explorare a marilor adîncimi submarine.
  BATOLÎT, batoliţi, s.m. Formă de zăcămînt a rocilor magmatice intru -zive, care apar ca masive imense în scoarţa terestră.
  BATRACIAN;) batracieni, s.m. (La pl.) Clasă de vertebrate tetrapode, cu-prinzînd animale amifibii, care fac legătura dintre clasa peştilor şi celelalte tetrapode terestre; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă; amfibian. [Pronunţat: -ci-an]
  BAUXÎTĂ, bauxite, s.f. Minereu de aluminiu, cu compoziţie complexă şi de culori diferite, alcătuit din oxid de aluminiu bidratat, oxizi de fier, titan, magneziu şi siliciu, folosit ca materie primă pentru obţinerea aluminiului, la fabricarea materialelor refractare, a abrazivelor etc. [Pronunţat: ba-u-]
  BAZĂL, -Ă, bazali, -e, adj. Referitor la bază, de bază, care ţine de bază. O (Fiziol.) Metabolism bazai, cantitatea de calorii produse într-o oră, în condiţii de repaus al organismului, raportată la un metru pătrat din suprafaţa corpului.
  BAZALT, bazalturi, s.n. Rocă magmatică efuzivă, de culoare cenuşie, cenuşie-neagră, neagră-albăstruie, constituită din minerale bazice, mai ales cu olivină, foarte compactă şi grea, folosită la construcţii şi la pavaje.
  BAZĂR, bazaruri, s.n. Complex comercial de tip oriental, alcătuit dintr-un şir de prăvălii precedate la faţadă de un portic.
  BAZĂ, baze, s.f. I. 1. Parte care susţine ceva; ceea ce formează elementul fundamental, esenţial, principal. O
(Mat.) Baza puterii (unui număr), numărul care se ridică la puterea indicată de exponent. Baza logaritmului (unui număr real şi pozitiv), numărul real, pozitiv şi diferit de 1, care trebuie ridicat la puterea al cărei exponent reprezintă logaritmul respectiv, pentru a obţine numărul dat. Baza unui sistem de numeraţie, numărul natural, b > 2, cu ajutorul căruia un număr poate fi reprezentat sub formă poli-nomială, indicînd numărul de unităţi de un anumit ordin care dă o unitate de ordin imediat superior, precum şi numărul de simboluri permise pentru reprezentarea unei cifre în sistemul de numeraţie respectiv. ♦ Latură a unui poligon (triunghi, patrulater) ori faţă a unui corp geometric, cu o poziţie specifică (de obicei orizontală), cu ajutorul căreia se calculează aria, respectiv volumul figurii respective. ♦ Baza unui spaţiu vectorial, sistem (el5 e2, ...,en) de vectori ai unui spaţiu vectorial V peste un corp K, dacă oricare ar fi x E V există scalarii. ax, a2, ..., an E K astfel încît x = a1e1 + a2e2 + —+anem iar dacă bxex -j- 52e2 + ... + bnen = 0, cu &2, ..., bn E K, atunci bx = b2 = =... =bn =0. 2. Unul dintre cele trei elemente componente ale unui tranzistor. 3. (Anat.; în expr.) Baza craniului, partea inferioară a craniului, care închide, spre ceafă, cutia craniană.
4.  (Şi în expr. bază economică) Categorie fundamentală a materialismului istoric care reprezintă totalitatea relaţiilor de producţie într-o etapă determinată a dezvoltării sociale; relaţii de proc’ucţie, orînduire economică, structură economică. O Baza (tehnică sau tehnico-)materială a societăţii, totalitatea elementelor materiale ale forţelor de producţie. II. Substanţă chi^ mică alcătuită dintr-un atom metalic legat cu unul sau cu mai mulţi hidro-xili, care, în soluţie apoasă, are gust leşietic, albăstreşte hîrtia roşie de turnesol, iar în combinaţie cu acizii formează săruri.
81
BAZIC-BĂŞICA
   BAZIC, -Ă, bazici, -ce, adj. (Despre substanţe) care are proprietăţile unei baze (II).
   BAZICITĂTEj bazicităţi, s.f. 1: Concentraţie în ioni hidroxil a unei soluţii. 2. Numărul total de ioni de hidrogen din molecula unui acid care pot fi substituiţi cu ioni de metal.
   BAZÎDIE, bazidii, s.f. Organ (ce-lulă-ou specială) pe care se formează spori externi şi care este situat pe lamelele radiare ale pălăriilor unor ciuperci.
   bazidiomicEtă, bazidiomicete, s.f.
(La pl.) Clasă de ciuperci saprofite sau parazite la care sporii se formează la exterior, pe bazidii; (şi la sg.) ciupercă ce face parte din această clasă. [PromiTiţat: -di-o-]
   BAZEDIOSPOR, bazidiospori, s.m. Spor extern format pe bazidiile unor ciuperci. [Pronunţat: -di-o-]
   BAZILArA, bazilare, adj. (Anat.; în expr.) Membrană bazilară, membrană formată din fibre de diferite lungimi, care întregeşte lama spirală.
   BAZÎLICĂ, bazilici, s.f. 1. Biserică catolică medievală de mari proporţii, în formă de dreptunghi, împărţită în interior în trei părţi prin şiruri de coloane. 2. Nume dat unei biserici sau unei catedrale impunătoare.
   BAZtN, bazine, s.n. 1. Regiune bogată în substanţe minerale utile, mai ales în cărbuni. 2. (Geogr.; în expr.) Bazin intramontan, regiune situată între şiruri de munţi. Bazin hidrografic, regiune din care un rîu, un fluviu, un lac sau o mare îşi adună apele. Bazin de alimentare, circ (căldare) în care se acumulează gheaţa unui gheţar. 3. (în expr.) Bazin portuar, parte a unui port special amenajată pentru staţionarea navelor, în vederea încărcării şi descărcării lor. 4. (Anat.) Cavitate situată în partea inferioară a abdomenului, formată din oasele centurii pelviene, de care se prind oasele mem-
brelor inferioare (la om) sau cele posterioare (la celelalte tetrapode); pelvis.
   BAZEvET, bazinele, s.n. (Anat.) Segment superior, dilatat, al căilor urinare, care face legătura dintre hilul renal şi ureter, fiind alcătuit prin confluenţa celor trei calice renale; pelvis renal.
   BAZOFÎL, -A, bazofili, -e, adj. (Despre celule) Care are proprietatea de a fixa coloranţii bazici.
   BĂJENÂR, băjenari, s.m. Persoană care îşi părăsea vremelnic casa, ţinutul sau patria din pricina năvălirilor duşmane, a persecuţiilor politice sau a exploatării boiereşti.
   BĂjENLE, băjenii, s.f.. (în trecut) Fugă vremelnică (în masă) a populaţiei de pe un anumit teritoriu din cauza năvălirilor duşmane, a persecuţiilor politice sau a exploatării boiereşti; părăsire vremelnică a locului stabil; timpul petrecut în această situaţie.
   BĂLĂRfE, bălării, s.f. Nume dat plantelor nefolositoare (mari şi stufoase) care cresc (singure) pe locuri necultivate sau printre plantele de cultură.
   bAnAt s.n. (Reg.) Supărare, necaz, ciudă. O Expr. A nu-i fi cuiva cu bănat, se spune cuiva pentru a nu se supăra cînd i se adresează o rugăminte, o întrebare etc.
   BĂKĂRÎT S.n. (Reg.) Bani mulţi; bănet.
   BANTJIAlA, bănuieli, s.f. 1. Presupunere, presimţire, supoziţie. 2. Atitudine de neîncrectere faţă de cineva sau de ceva, presupunere că cineva are o vină sau o intenţie rea; suspiciune. [Pronunţat: -nu-ia-]
   BĂÎftjŢ, bănuţi, s.m. (Biol.) Disc embrionar.
   BAşfCĂ, băşici, s.f. Sac membranos din corpul oamenilor şi al animalelor în care se strîng unele secreţii ale organismului; vezică. O (Pop-) Băşica fie-
6 — Dicţionarul Umbli române pentru elevi'
BÂŞTINAŞ-BENEFICIU
82
rii, vezica biliară. (Pop.) Băşica udului, vezica urinară.
   BĂŞTINĂŞ, -Ă, băştinaşi, -e, adj., s.m. şi f. (Persoană) care se află din timpuri străvechi pe pămîntul pe care locuieşte.
   BEATITUDINE s.f. (Livr.) Stare de fericire deplină. [Pronunţat: be-a-]
   BEC, becuri, s.n. 1.. Sferă sau paxă de sticlă în care se află filamentul unei lămpi electrice. ♦ Lampă electrică. 2. Orificiu prin care ţîşneşte un lichid vaporizat, un jet de gaz sau de amestec de gaze sub presiune, spre a putea fi aprinse. 3. (Chim.; şi în expr. bec de gaz) Arzător folosit în laborator, confecţionat din metal, prevăzut cu un tub lateral pentru accesul combustibilului gazos şi cu un manşon exterior pentru reglarea cantităţii de aer necesar, arderea făcîndu-se cu flacără luminoasă sau neluminoasă. <(^> Bec suflător, bec special în care aerul este suflat cu putere de un mic compresor sau cu ajutorul foalelor, folosit atunci cînd în laborator sînt necesare temperaturi înalte.
   BECĂR, becari, s.m. Semn muzical care, scris pe portativ înaintea unei note, readuce sunetul alterat corespunzător acelei note la înălţimea naturală, anulînd efectul diezului sau bemolului; alteraţie mixtă.
   BECÎSNIC,-Ă, becisnici, -ce, adj., s.m. şi f. (Pop.) 1. Slăbănog, neputincios, bolnăvicios, debil. 2. (Om) vrednic de compătimire, lipsit de personalitate, de inteligenţă şi de energie.
   BECHER, becheri, s.m. (Fam.) Om necăsătorit.
   BEDUIN, beduini, s.m. Arab nomad care se ocupă cu creşterea vitelor.
   BEGONIE, hegonii, s.f. Gen de plante ornamentale cu frunze verzi sau roşii, cu flori albe, roz sau roşii (Begonia).
   BEI, bei, s.m. 1. Guvernator al unui oraş, al unei provincii ■ din Imperiul otoman ori al unui teritoriu supus tur-
 cilor. 2. Titlu dat de turci unor suverani vasali Imperiului otoman.
  BEILERBEI, beilerbei, s.m. Guvernator general al unei provincii din Imperiul otoman.
  BEHIC, beilicuri, s.n. 1. Muncă efectuată gratuit în folosul unui bei sau al feudalilor autohtoni din Imperiul otoman. 2. Dijmă în oi, în ţările române, dată sultanului la preţuri fixate de turci.
  BEIZADEA, beizadele, s.f. (înv.) Fiu de domn; principe.
  BELAD(5NĂs beladone, s.f. (Bot.) Mătrăgună. ♦ Medicament preparat din rădăcinile şi din frunzele acestei plante.
  BELEA, belele, s.f. (Pop. şi fam.) Întîmplare neprevăzută care aduce cuiva necaz, neplăcere, încurcătură; pacoste, bucluc.
  BELEMNÎT, belemniţi, s.m. Nume da,t unor moluşte fosile din clasa cefa-lopodelor, cu cochilia, rotundă şi alungită ca un creion.
  BELETRÎSTIC, -Ă, beletristici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care aparţine literaturii artistice, privitor la literatura artistică. 2. S.f. Literatură artistică.
  BELIGERANT, -Ă, beligeranţi, -te, adj. (Desprestate, armate etc. duşmane; adesea substantivat) Care se află în stare de război.
  BEM(5L, bemoli, s.m. Semn muzical care, scris pe portativ înaintea unei note, coboară cu un semiton sunetul reprezentat de nota respectivă.
  BENEFICIAR, -Ă, beneficiari, -e, s.m. şi f. Persoană, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau spirituale ori al unor servicii. [Pronunţat: -ci-ar]
  BENEFÎCIU, beneficii, s.n. 1. Cîştig, profit sau folos pe care îl are cineva din ceva; profit financiar al unei întreprinderi, reprezentând diferenţa dintre veniturile realizate şi cheltuielile făcute.
2.  (în orînduirea "feudală din apusul Europei) Proprietate atribuită de se-
83
BENIGN-BENZOIC
niori vasalilor şi pe care aceştia o stă-pîneau numai atîta timp cît îndeplineau diverse obligaţii (cu precădere militare) în folosul seniorilor.
   BENÎGN,. -A, benigni, -e, adj. (Despre Taoli) Lipsit de gravitate; uşor.
   BENTONÎT s.n. Varietate de argilă, folosită ca material de umplutură, în industria cauciucului, ca pămînt deco-lorant, ca fluid de foraj, emulgator etc.
   BENTOS s.n. Totalitatea organismelor care trăiesc pe fundul mărilor şi al oceanelor, fixate de substrat.
   BENZALDEHÎDĂ s.f. C6H5-CHO. Aldehidă aromatică, existentă sub formă de glicozidă (amigdalină), lichid incolor, cu miros de migdale amare, folosită ca agent de odorizare, în par-fumerie, în sinteza unor coloranţi etc.; aldehidă benzoică.
   BENZALDEHED- OXÎMĂ s.f. Substanţă organică din clasa oximelor, care rezultă din condensarea benzalde-hidei cu hidroxilamină şi care se foloseşte în sinteze organice.
   BENZAMlDĂ s.f. C6H5-CO-NH2. Amidă a acidului benzoic, care se prezintă sub formă de cristale, solubilă în apă caldă, folosită în sinteze organice.
   BENZEN s.m. C6H6. Hidrocarbură aromatică mononucleară, a cărei moleculă estei formată dintr-un ciclu hexagonal plan, de şase atomi de carbon legaţi prin legături simple şi în care se mai află un sistem de şase electroni mobili uniform repartizaţi' între cele şase legături carbon-carbon ale inelului (sextet aromatic), lichid incolor, cu miros particular, insolubil în apă, solubil în solvenţi organici, folosită ca materie primă în sinteze de coloranţi, de medicamente, de' mase plastice etc. şi ca solvent; benzol.
   BENZEN-CARBOXÎLIC adj. (In expr.) Acid benzen-carbozilic, acid benzoic.
  BENZENSULFONĂT, benzensulfo-naţi, s.m. Sare a acidului benzensulfo-nic. <^> Benzensulfonat de sodiu, C8H5—S03Na, sare a acidului ben-zensulfonic, folosită pentru obţinerea fenolului.
  BENZENSULFONIC adj. (în expr.) Acid benzensulfonic, C6H5S03H, acid sulfonic obţinut prin reacţia de sulfo-nare a benzenului.
  BENZÎL s.m. 1. C6H5GH2-. Radical monovalent provenit din toluen, prin îndepărtarea formală a unui atom de hidrogen din catena laterală. 2. C6H5CO—CO—C6H5. Dicetonă aromatică, substanţă cristalizată, galbenă, insolubilă în apă, folosită în unele sinteze organice, la prepararea unor medicamente. 3. (în expr.) Clorură de benzii, C8H5CH2C1, lichid incolor folosit în unele sinteze organice şi în industria de medicamente.
  BENZDjIDEN s.m. Radical bivalent considerat ca provenind din toluen, prin eliminarea a doi atomi de hidrogen. O Clorură de benziliden, C6HSCHC12, lichid iritant, folosit în unele sinteze organice.
  BENZÎNĂ, benzine, s.f. Produs petrolier de distilare primară a ţiţeiului, de cracare a unor fracţiuni grele petroliere sau produs de sinteză, lichid incolor ori gălbui, cu miros caracteristic, uşor inflamabil, cu putere calorifică ridicată, folosit ca dizolvant, drept combustibil lichid pentru motoarele cu explozie etc.
  BENZOAT, benzoaţi, s.m. Sare sau ester al acidului benzoic. <Q> Benzoat de sodiu, pulbere albă, solubilă în apă, bactericidă, folosită ca dezinfectant, conservant alimentar, expectorant etc. [Pronunţat: -zo-at]
  BENZOFENOnA s.f. Substanţă organică, cetonă aromatică, folosită ca intermediar în industria coloranţilor şi a medicamentelor; difenilcetonă.
  BENZOIC, -A, benzoiei, -ce, adj. (în expr.) Acid benzoic, CsH5COOH, acid
6*
BENZOIL-BETULACEE
84
aromatic monocarboxilic, substanţă solidă, cristalizată, care se găseşte în natură, în unele răşini vegetale şi care se foloseşte, în medicină, ca expecto-rant şi antiseptic, la conservarea alimentelor şi la fabricarea unor coloranţi; acid benzen-carboxilic. Aldehidă benzoică, benzaldehidă. [Pronunţat: -zo-ic]
   BENZOÎL s.m. C6H5CO-. Radical monovalent provenit de la acidul ben-zoic, din care s-a eliminat hidroxilul grupei carboxil. <0 Clorură de benzoil, C6H5COCl, clorură acidă provenită din acidul benzoic.
   BENZOL s.m. Denumire improprie dată benzenului.
   BERBĂNT, berbanţi, s.m. (înv. şi fam.) Bărbat care umblă după femei, căruia îi plac femeile; crai.
   BERBEC, berbeci, s.m. I. Masculul oii. BL. Maşină de război utilizată în antichitate pentru spargerea zidurilor şi porţilor unei cetăţi asediate.
   BERBERI s.m. pl. Populaţie băştinaşă din nordul Africii.
   BERC, BEÂRCĂ, berci, -ce, adj. (Despre animale) Cu coada scurtă sau scurtată; fără coadă.
   BERECHET, berecheturi, s.n., adv. (Din) belşug, (din) abundenţă.
   BEREGĂTĂ, beregate, s.f. (Pop.) La-ringe. ♦ Gîtlej.
   BERETĂ, berete, s.f. Un fel de şapcă moale, fără cozoroc, care face parte din uniforma marinarilor. ♦ Bască.
   BERI-BERI s.n. Boală din Extremul Orient, datorită lipsei vitaminei Bx din organism, manifestată prin tulburări ale sistemului nervos, scăderea sensibilităţii şi atrofia muşchilor.
   BERÎL, beriluri, s.n. Silicat natural dublu de aluminiu şi beriliu, mineral cristalizat, incolor sau divers colorat, transparent sau mat, folosit ca piatră preţioasă, ca minereu de beriliu, la elaborarea unor aliaje speciale etc.
   BERÎLIU s.n. Be cu Z = 4. Element chimic, cu caracter metalic, alcalino--pămîntos, de culoare albă, foarte dur, ductil, maleabil, întrebuinţat la aliaje şi ca dezoxidant.
   BERK^LIU s.n. Bk cu t = 97. Element chimic, radioactiv, din grupa acti-nidelor, obţinut prin reacţii nucleare.
   BERNEYlliCI s.m. pl. (Reg.) Pantaloni ţărăneşti lărgi, făcuţi din stofă groasă.
   BESACTEĂ, besactele, s.f. (înv.) Cutioară (de lemn) frumos ornamentată, în care se păstrau bijuterii, obiecte de cusut, tutun etc.
   BESTIĂL, -Ă, bestiali, -e, adj. De o cruzime sălbatică. [Pronunţat: -ti-a[\
   BfiTA s.m. 1. Numele celei de-a doua litere a alfabetului grecesc, corespun-zînd sunetului b. 2. (Fiz.; în expr.) Radiaţie beta (P), radiaţie emisă de nucleul izotopilor radioactivi, formată din electroni. Poziţia beta, poziţia unui atom de carbon, 2, 3, 7 sau 6 în naftalină, care poate fi ocupată de un substituent,
   BETATR<5N, betatroane, s.n. (Fiz.) Instalaţie de accelerare a electronilor.
   BETEĂLĂ s.f. (Adesea fig.) Mănunchi de fire lungi de metal auriu sau argintiu cu care se împodobesc, de obicei, miresele.
   BETON, betonuri, s.n. 1. Denumire^ dată unor materiale de construcţie, amestecuri omogenizate de liant care, după întărirea liantului, se transformă într-un conglomerat artificial rezistent.
2. (Şi în expr. beton de ciment) Amestec omogenizat de ciment (ca liant), nisip şi pietriş (ca agregate) şi apă, folosit la turnarea elementelor de construcţii. O Beton armat, beton de ciment în masa căruia a fost inclusă o armătură alcătuită din bare de oţel, care îi conferă rezistenţă la întindere şi la încovoiere.
   BETULACEE, Ijetulacee, s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledo-
85
BEZ-BICONCAV
nate, cu flori unisexuate monoice, dispuse în inflorescenţe amentiforme (cele bărbăteşti) sau adunate în amenţi scurţi (cele femeieşti), care se poleni-zează prin intermediul vîntului; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pronunţat: -ce-e]
   BEZ adv. (înv.; astăzi glumeţ) Afară de..., lăsînd la o parte..., fără a mai socoti şi....
   BEZMETIC, -Ă, bezmetici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Care este, acţionează, umblă zăpăcit, fără rost, fără căpătîi.
   BIATOMICj -A, biatomici, -ce, adj. (Despre o substanţă) A cărei moleculă este formată din doi atomi. [Pronunţat: bi-a-1
   BIBÂN, bibani, s.m. Peşte răpitor de apă dulce, cu dungi transversale, mai Închise la culoare pe laturile corpului, cu camea albă, gustoasă; baboi (Perca fluviatilis ).
   BIBAZIC, bibazici, adj. (în expr.) Acid bibazic, a) acid care conţine, în moleculă, doi atomi de hidrogen ce pot fi înlocuiţi printr-un metal; b) acid care cedează doi protoni (ionizează) în trepte.
   BIBELOU, bibelouri, s.n. Mic obiect (de artă) folosit pentru a împodobi un interior.
   BIBILÎCĂ, bibilici, s.f.' Pasăre domestică de mărimea unei găini, cu pene negre-cenuşii împestriţate cu alb şi cu o proeminenţă cornoasă pe cap (Numida meleagris).
   BIBÎLTJRI. s.n. pl. (Pop.) Dantelă lucrată cu acul sau cusătură cu colţi-şori (aplicată ca garnitură la guler, la mîneci sau la poalele cămăşii).
   BÎBLIC, -A, biblici, -ce, adj. Care aparţine Bibliei, privitor la Biblie; asemănător cu Biblia. ♦ Străvechi.
   BÎBLIEj biblii, s.f. Carte care cuprinde legende, mituri şi învăţături religioase, alcătuită din Vechiul testament (recunoscut de creştini şi de evrei)
şi din Noul testament (acceptat numai de creştini).
   BIBLIOGRAFIE, bibliografii, s.f.
1.  Descriere de specialitate sau înşiruire a lucrărilor unui autor sau a lucrărilor referitoare la o anumită problemă. 2. Listă sau carte care cuprinde o bibliografie (1). 3. Material informativ asupra unei probleme. [Pronunţat: -bli-o-']
   BICAMERAL, -A, bicamerali, -e, adj.
1.  (Zool.; despre inima batracienilor) Formată din două camere: un atriu şi un ventricul. 2. (Despre organele legislative ale unui stat) Care este format din două adunări (camere) reprezentative.
   BICARBONAT, bicarbonaţi, s.m. Denumire improprie pentru carbonat acid. <£> Bicarbonat (de sodiu), carbonat acid de sodiu, sare sub formă de pulbere albă, folosită în farmacie şi în gospodărie. Bicarbonat de calciu, carbonat acid de calciu, care se găseşte în apele dure calcaroase şi care, prin încălzirea solului sau în contact cu aerul, se descompune, precipitînd carbonatul de calciu.
   BICEPS, bicepşi, s.m. Muşchi situat între umăr şi cot, care are extremitatea superioară despărţită în două ligamente şi care face să se îndoaie antebraţul.
   BICICLIC, -A, biciclici, -ce, adj. (Chim.) Care conţine două cicluri. <^> Compus biciclic, compus care conţine în molecula sa două cicluri formate din atomi de carbon sau din atomi de carbon şi atomi ai altor elemente.
   BICILlAT, -A, biciliaţi, -te, adj. (Despre anterozoizi, spori) Care are doi cili, care este prevăzut cu doi cili vibratili. [Pronunţat: -li-at]
   BICItfŞCĂ, biciuşti, s.f. Bici scurt şi subţire.
   BICONCÂY, -A, biconcavi, -e, adj. Care are două feţe concave opuse.
BICONVEX-BILOBAT
86
   BIC0NT6X, -Ă, biconvecşi, -xe, adj. Care are două feţe convexe opuse.
   BICROMÂT, bicromaţi, s.m. Sare obţinută prin tratarea cu acid a croma-tului unui metal, oxidant puternic în mediu acid. <^> Bicromat de potasiu, substanţă cristalizată, roşie-portocalie, folosită ca oxidant, în chimia analitică, în industria textilă, în tăbăcărie, în vopsitorie.
   BICUSPÎD, -Ă3 bicuspizi,- -de, adj. (Despre unele formaţii anatomice) Cu două vîrfuri. <^> Valvulă bicuspidă, val-vulă care se găseşte la orificiul atrio-ventricular stîng al inimii vertebratelor, formată din două valve cu două vîrfuri.
   BlfSLĂj biele, s.f. Organ de maşină în forma de bară articulată, care transformă mişcarea rectilinie în mişcare de rotaţie, şi invers. [Pronunţat: bi-e-]
   BIFĂZIC,-Ăj bifazici, -ce, adj. (Despre sisteme, amestecuri etc.) Care este format din două faze.
   BIFILAR, -A, bifilari,         -e,   adj.
 (Despre circuite) Format din două fire.
   BIFLAGELATj -A, biflagelaţi, -te, adj. (Despre organe sexuale la unele alge inferioare) Care are doi flageli, cu doi flageli (ca organe de mişcare).
   BEFUNCŢIONALj -A, bifuncţionali, -e, adj. (Despre substanţe, compuşi etc.) Care conţine, în moleculă, două grupe funcţionale. [Pronunţat: -ţi-o-]
   BIGlSMENI adj. (Anat.; în expr.) Tuberculi bigemeni, cele două mase nervoase voluminoase care alcătuiesc creierul mijlociu la peşti, batracieni, reptile şi păsări.
   BIGOT, -A, bigoţi, -te, adj., s.m. şi f. (Persoană) care urmează cu fanatism toate preceptele şi întreg ritualul unei religii; (om) habotnic.
   BIJECTIyA, bijeăive, adj. (Mat.; în expr.) Funcţie (sau aplicaţie) bijectivă, funcţie f : E -+ F, care este în acelaşi timp surjectivă şi injectivă; bijecţie;
 aplicaţie biunivocă a unei mulţimi E pe o mulţime F.
   BIJECŢIE, bijecţii, s.f. (Mat.) Funcţie (sau aplicaţie) bijectivă.
   BILABIĂTĂ, bilabiate, adj. (Bot.; în expr.) Corolă bilabiată, corolă care are două dintre cele cinci petale cu o conformaţie asemănătoare cu două buze (labii), una superioară şi alta inferioară. [Pronunţat: -bi-a-]
   BILÂNŢ, bilanţuri, s.n. 1. Tablou contabil al activului şi pasivului unei întreprinderi sau al unei activităţi financiare pentru o anumită perioadă de timp. 2. Fig. Rezultatul sintetic al unei activităţi desfăşurate într-o perioadă dată. 3. (In expr.) Bilanţ hidrologic, (calcul care exprimă) raportul dintre cantitatea de apă intrată şi cea ieşită de pe un teritoriu, într-un anumit interval de timp.
   BLLATERÂL, -A, bilaterali, -e, adj.
 1. Care are două părţi (sau două laturi) opuse, simetrice. 2. Care priveşte, în acelaşi timp, două laturi sau două aspecte (fundamentale) ale unui întreg. 3. (Despre date, contracte, convenţii) Care obligă în mod reciproc părţile interesate.
   BÎLĂ, bile, s.f. Lichid de culoare galbenă-verzuie, cu gust amar, secretat de ficat, cu rol în digestia şi în absorbţia grăsimilor şi în excreţia şi epurarea organismului; fiere.
   BILIĂR, -A, biliari, -e, adj. Care se referă la bilă, care aparţine bilei, care formează bilLitiază (sau calcu-loză) biliară, boală caracterizată prin formarea patologică de nisip şi de calculi în bilă sau în canalele excre-toare aferente. [Pronunţat: -li-ar]
   BILINGVISM s.n. Folosire curentă de către aceeaşi persoană a două limbi diferite.
   BLLOBĂT, -A, bilobaţi, -te, adj. (Bot.; despre frunze) Alcătuit din doi lobi.
87
BIMETALISM-BIOGEOGRAFIE
   BIMETALÎSM s.n. Sistem monetar bazat pe valoarea a două metale etalon, aur şi argint.
   BE\TĂ, binale, s.f. Clădire în construcţie sau în reparaţie.
   BEvĂR, -Ă, binari, -e, adj. 1. Compus din două unităţi, din două elemente; care se divide în cîte două elemente. O (Mat.) Sistem de numeraţie binar, sistem a cărui bază este numărul doi şi în care se folosesc cifrele 0 şi 1. (Chim.) Compus sau combinaţie binar (ă), compus sau combinaţie din două specii de atomi, prezente' în proporţii definite. Amestec binar, amestec format din doi componenţi. 2. (Despre culori) Compus din două culori primare, pure.
   BESTÎŞ, binişuri, s.n. Haină boierească lungă, cu mînecile largi şi despicate, de obicei căptuşită cu blană, care se purta în împrejurări solemne.
   BINOCLU, binocluri, s.n. Instrument optic alcătuit din două lunete terestre identice, paralele între ele şi deplasa-bile una faţă de cealaltă, pentru ca fiecare să poată fi adusă în dreptul pupilei ochiului observatorului, folosit pentru a vedea obiectele situate la (mare) distanţă.
   BINOCULĂR, -Ă, binoculari, -e, adj.
1. Care vede cu ambii ochi. 2. (Fiz.; despre aparate) Prevăzut cu două oculare.
   BINOM, binoame, s.n. Polinom cu doi termeni. O (Impr.) Binomul lui Newton, formula care dă dezvoltarea puterii a n-a (n£ N) a unui binom:
(a + b)n = C°an + C^-’i + Cfcn'2&2-f + ... + C*an-ft&ft + ... -f C#n =
= jh(%an-*b\
   k=0
   BINOMIĂL, -Ă, binomiali, -e, adj. Referitor la binom. O Coeficient bi-nomial, fiecare dintre coeficienţii dezvoltării puterii a n-a (n € N) a unui binom, adică numerele: C£, C£, C£, ...,C£. [Pronunţat: -mi-flZ]
   BINUCLEĂTĂ, binudeate, adj. (In expr.) Cdulă binudeată, celulă care are două nuclee. [Pronunţat: -de-a-]
   BIOBIBLIOGRAFÎE, biobibliografii, s.f. Biografie a unui autor împreună cu titlurile lucrărilor lui şi ale celor privitoare la viaţa şi la activitatea lui. [Pronunţat: bi-o-bi-bli-o-]
   Bl0CATALIZATOR, • biocatalizatori, s.m. (Biol.) Enzimă. [Pronunţat: bi-o-]
   BIOCENOZĂ, biocenoze, s.f. Populaţie de plante şi de animale specifice unui biotop. [Pronunţat: bi-o-]
   BIOCHIMÎE s.f^ Ştiinţă care studiază compoziţia şi procesele chimice ale materiei vii; chimie biologică. [Pronunţat: bi-o-]
   BIOCURlSNT, biocurenţi, s.m. Activitate electrică prezentă în ţesuturile şi organele animalelor. [Pronunţat: bi-o-]
   BIODlîRMĂ, bioderme, s.f. Pieliţă vie constituită din microorganisme care acoperă plantele acvatice şi care trăiesc pe ele. [Pronunţat: bi-o-]
   BIOFIZIC, -Ă, biofizici, -ce, s.f., adj.
1.  S.f. Ramură a biologiei care studiază fenomenele fizice din organisme, precum şi influenţa factorilor fizici asupra acestora. 2. Adj. Care aparţine biofizicii. [Pronunţat: bi-o-]
   BIOGEOCHÎMIC, biogeochimice, adj. (Biol.; în expr.) Cidu biogeochimic, totalitatea proceselor în care unele elemente chimice migrează prin corpurile organismelor şi prin materia organică, sub diferite forme, revenind în corpurile organismelor respective pentru repetarea ciclului. Proces biogeochimic, succesiunea transformărilor complexe pe care substanţele organice şi anorganice din sol le suferă prin acţiunea vieţuitoarelor. [Pronunţat: bi-o-ge-o-]
   Bl 0 GE O GR AFÎE s.f. Ştiinţă care se ocupă cu legile distribuirii geografice a plantelor şi a animalelor pe glob. [Pronunţat: bi-o-ge-o-]
BIOGRAFIE-BIROU
88
   BIOGRAFIE, biografii, s.f. Expunere (scrisă şi, adesea, comentată) a vieţii unei (sau unor) persoane. [Pronunţat: b i-o-]
   BIOLOGIE s.f. Ştiinţă care studiază organismele vii şi diversele manifestări ale vieţii din punct de vedere anatomic, fiziologic, zoologic etc. ♦ Ştiinţa organismelor vii, • vegetale şi animale. [Pronunţat: bi-o-]
   BIOSFERĂ, biosfere, s.f. Totalitatea ecosistemelor în care există viaţă pe pămînt, în apă şi în partea inferioară a atmosferei. [Pronunţat: bi-o-]
   BIOSMTfiZA, biosinteze, s.f. Formare a unei substanţe organice într-o fiinţă vie. [Pronunţat: bi-o-]
   BIOSISTfÎM, biosisteme, s.n. Totalitatea relaţiilor pe baza cărora este constituit un sistem în natură, pe un anumit teritoriu. [Pronunţat: bi-o-]
   BlOTIC, -Ă, b iot ici, -ce, adj. Referitor la viaţă, de viaţă. [Pronunţat: bi-o-]
   BIOTlT, biotite, s.n. Mică de culoare neagră, verde sau brună, feromagne-ziană, uneori titaniferă, conducătoare de electricitate, componentă a unor roci magmatice. [Pronunţat: Si-o-]
   BIOTdP, biotopuri, s.n. Porţiune de teritoriu cu înfăţişare caracteristică şi cu condiţii de mediu particulare; habitat. [Pronunţat: bi-o-]
   BIOXlD, bioxizi, s.m. M02. Denumire dată oxidului unui element tetra-valent; dioxid. O Bioxid de carbon, C02, substanţă gazoasă care se găseşte, în natură, în regiunile vulcanice şi în apa unor izvoare, sau care se formează în procesele de oxidare a substanţelor organice, în procesele de fermentaţie, la arderea pietrei de var, întrebuinţîndu-se la prepararea carbo-natului de sodiu, a ureei, în industria zahărului, la producerea apei gazoase etc.; anhidridă carbonică, (impr.) acid carbonic. Bioxid de siliciu, cea mai răspîndită combinaţie a siliciului exis-
tentă în natură, în stare cristalină sau amorfă, ca mineral, sau component al multor roci; silice. Bioxid de sulf, gaz incolor, cu miros sufocant, folosit la fabricarea acidului sulfuric, a sulfiţilor, ca decolorant, conservant al fructelor etc.; anhidridă sulfuroasă. Bioxid de azot, hipoazotidă. [Pronunţat: bi-o-]
   BIPARTIT, -A, bipartiţi, -te, adj. Care este constituit din două părţi. <> Convenţie (sau înţelegere etc.) bipartită, convenţie (sau înţelegere etc.) între 'două state, între două partide etc.
   BEPlSD, -A, bipezi, -de, adj. (Adesea substantivat) Care stă sau care umblă în două picioare.
   BIPOLAR, bipolari, adj. (Anat.; în expr.) Neuron bipolar, neuron cu doi poli (din alcătuirea neuronilor situaţi în retina ochiului mamiferelor).
   BIR, biruri, s.n. Cea mai apăsătoare dintre dările personale pe locuitor din statele feudale româneşti, plătită în bani, începînd din sec. XIV—XV.
   BIRÂU, bir ăi, s.m. (înv. şi reg.) Primar al unei comune.
   BIRMC, -A, birnici, -ce, s.m. şi f. (înv.) Persoană care plătea bir, impozit.
   BIROCRAŢIE, birocraţii, s.f. Interpretare şi aplicare a legilor, a dispoziţiilor, a problemelor administrative, organizatorice etc. în chip formal, cu complicaţii inutile. ♦ Metodă de muncă sau de conducere caracterizată printr-o exagerată precumpănire a muncii de cancelarie, prin tergiversări, prin grijă excesivă pentru latura formală a problemelor şi prin lipsa de interes pentru fondul lor, prin izolarea de popor şi prin neglijarea cerinţelor şi nevoilor lui; birocratism.
   BIROU, birouri, s.n. 1. Masă de scris (cu sertare şi cu compartimente pentru hîrtii, acte etc.). 2. Local, parte dintr-un local sau dintr-o încăpere în care lucrează o persoană sau un colectiv de persoane. 3. Organul executiv şi
89
BIRT-BIUNIVOC
conducătorul activităţii curente a unei organizaţii de partid comunist sau muncitoresc sau a unei organizaţii de masă. ♦ Grup de persoane alese de o adunare constituită ca să-i organizeze lucrările şi să asigure buna lor desfăşurare.
*
   BIRT, birturi, s.n. Restaurant mic şi modest.
   BIRTAş, birtaşi, s.m. Proprietar al unui birt; persoană care serveşte într-un birt.
   BISECT0R, - 0 ARE, bisecloare, s.f., adj. 1. S.f. (Referitor la un unghi) Se-midreaptă cu originea în virful unghiului, interioară lui şi care face unghiuri congruente cu laturile unghiului. <ŞBi-sectoare a unui triunghi, bisectoare a unui unghi al triunghiului; segment determinat de vîrful unghiului unui triunghi şi intersecţia bisectoarei (1); măsura acestui segment. 2. Adj. (In expr.) Plan bisector, plan care trece prin dreapta de intersecţie a două plane, făcînd cu acestea unghiuri die-dre congruente.
   BISERICTÎŢĂ, bisericuţe, s.f. 1. Diminutiv al lui biserică. 2. Fig. Cerc îngust de oameni uniţi prin dorinţa de a-şi rezolva interesele lor personale, în dauna colectivităţii din care fac parte.
   BISEXUAL, -A, bisexuali, -e, adj. Hermafrodit. [Pronunţat: -xu-aT]
   BISEXUAT, -A, bisexuaţi, -te, adj. Hermafrodit. [Pronunţat: -xu-at]
   BÎSMUT s.n. Bi cu Z = 83. Element chimic cu caracter metalic, alb, lucios, cu reflexe roşietice, casant, care este folosit în aliaje uşor fuzibile şi în medicină.
   BISUBSTITUÎTj-Ă, bisubstituiţi, -te, adj. (Despre molecule, combinaţii chimice etc.) în care doi atomi au fost înlocuiţi cu alţi doi atomi sau cu doi radicali.
   BISULFAT, bisulfaţi, s.m. Sare acidă a acidului sulfuric în care un atom de
hidrogen este înlocuit cu un atom de metal; sulfat acid.
   BISULFÎT, bisulfiţi, s.m. Sare a acidului sulfuros în care un atom de hidrogen este înlocuit cu un atom de metal; (impr.) sulfit acid.
   BISULFÎTICĂj bisulţitice, adj.(Chim.; în expr.) Leşie bisulfitică, soluţie de sulfit acid de calciu, cu exces de bioxid de sulf, folosită la fabricarea celulozei din lemn.
   BIŞNIŢAR, bişniţari, s.m. (Fam.) Persoană care practică afacerismul, realizînd profituri personale pe căi necinstite, meschine.
   BITtjM, bitumuri, s.n. 1. Rocă lichidă care se formează, în scoarţa pămîntului, printr-un proces de oxidare şi de dehidrogenare a hidrocarburilor din ţiţei, transformîndu-le în hidrocarburi complexe şi macromoleculare.
2.  Produs artificial al prelucrării, prin cracare, a păcurii parafinoase (bitum de cracare) sau prin distilarea păcurii asfaltoase (bitum de petrol), de compoziţie chimică complexă, de consistenţă variabilă (de la fluid vîscos pînă la solid), de culoare închisă.
   BITtJMEN, bitumene, s.n. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea, în condiţii naturale, a cerii şi a răşinii de origine vegetală.
   BITUMINOS, -OĂSA, bituminoşi, -oase, adj. Care este de natura bitu-menului; care conţine bitum sau bitu-men.
   BIUNIVOC, -A, biunivoci, -ce, adj. Care se află în corelaţie exclusiv de la unu la unu. O (Mat.) Corespondenţă biunivocă, corespondenţă între două mulţimi M şi N, conform căreia, fiecărui element din M i se asociază un singur element din N şi, reciproc, fiecare element din N corespunde unui singur element din M; este o funcţie (sau aplicaţie) bijectivă. [Pronunţat: bi-u-]
BIURETA-BLAZAT
90
   BIURfîTĂ, biurete, s.f. Instrument-de laborator, constituit dintr-un tub de sticlă cilindric, gradat în ml şi în subdiviziuni şi prevăzut, la partea inferioară, cu robinet de sticlă sau cu tub de cauciuc cu clemă, folosit în analiza cantitativă volumetrică, pentru măsurarea volumelor de soluţii sau de gaze.
   BIV adj. invar. (înv.; urmat de un titlu, de un nume de funcţie) Fost.
   BIVALENT, -Ă, bivalenţi, -te, adj. (Despre un element sau un radical chimic) Care, în combinaţii, funcţionează în starea de valenţă doi; diva-lent.
   BÎVÂLV, -Ă, bivaWi, -e, adj. I. (Despre animale) Cu corpul acoperit de două valve. 2. (Bot.; despre capsule) Compus din două părţi.
   BlVOL, bivoli, s.m. Animal rumegător asemănător cu boul, din subfamilia bubalinelor, cu păr negru, foarte rar alb, aspru şi rar, cu coarne inelate întoarse spre spate (Bos bubalus).
   BIZANTINISM, bizantinisme, s.n. Mod de a acţiona în viaţa publică şi particulară prin intrigi, prin subtilităţi inutile sau uşuratice etc.
               $
   BIZĂR, -A, bizari, -e, adj. (Adesea adverbial) Care iese (cu totul) din comun prin aspect, comportare etc.; ciudat, straniu, extravagant; supărător.
   BIZON, bizoni,, s.m. Animal rumegător sălbatic din subfamilia bovinelor, cu fruntea mare, bombată, cu coame scurte, cu umerii mai ridicaţi decît crupa, cu o coamă deasă şi cu păr negru (Bison bison).
   BÎLCÎ, bîlciuri, s.n. Tîrg care se ţine la date fixe, la anumite sărbători etc. şi unde se vînd diverse produse, au loc petreceri şi spectacole populare etc.
   BÎRSÂN, -Ă, btrsani, -e, adj. (Despre oi; adesea substantivat) Cu lină lungă şi aspră. ♦ (Despre lîna acestor oi) Lungă şi aspră.
   BlTLĂN, bitlani, s.m. Pasăre de baltă din ordinul picioroangelor, înaltă de un metru şi chiar mai mult, cu pene cenuşii, cu gîtul, cu ciocul şi cu picioarele lungi şi cu un moţ de cîteva pene date pe ceafă; stîrc cenuşiu (Ardea cinerea ).
   BLAGOSLOVI, blagoslovesc, vb. IV. Tranz. 1. A revărsa asupra cuiva graţia divină; a binecuvînta. 2. A lăuda, a slăvi, a preamări. 3. Fig. A ferici; a înzestra. 4. Fig. (Glumeţ sau ir.) A lovi, a atinge.
   BLAJlN, -Ă, blajini, -e, adj. (Despre oameni) Blînd, omenos, bun, înţelegător; liniştit, paşnic. ♦ (Despre firea, înfăţişarea sau manifestările oamenilor) Care exprimă bunătate, blîndeţe, înţelegere.
   BLAM, blamuri, s.n. Dezaprobare, condamnare publică a atitudinii, faptelor etc. cuiva.
   BLAMĂj blamez, vb. I. Tranz. A exprima în mod public dezaprobarea faţă de o atitudine, de un act, de un gest etc. considerate condamnabile.
   BLĂNĂ, blăni, s.f. Părul sau lîna care acoperă pielea unor animale. ♦. Piele de animal cu păr sau cu lînă cu tot, prelucrată.
   BLASTQMliiR, blastomere, s.n. Celulă rezultată în procesul de segmentaţie a oului, lă metazoare, care rămîne asociată într-o imitate.
   BLASTOPOR,blaslopori, s.m. (Anat.) Deschidere unică a arhenteronului.
   BLASTtÎLĂ, blastule, s.f. Stadiu embrionar la metazoare, de formă globulară, cu celulele dispuse într:un singur strat şi cu o cavitate în interior.
   BLAZĂ, blazez, vb. I. Refl. şi tranz. A-şi pierde sau a face să-şi piardă intensitatea simţurilor şi a emoţiilor; a deveni sau a face să devină indiferent.
   BLAZĂT, >Ă, blazaţi, -le, adj. Care şi-a pierdut vigoarea, prospeţimea sim-
91
BLAZON-BOGOMIL1SM
ţurilor şi a emoţiilor, care nu mai simte plăcere pentru nimic.
   BLAZON, blazoane, s.n.. Ansamblu de elemente care constituie simbolul unui stat, al unei provincii, al unui oraş, al unei familii nobile, al miei bresle etc.
   BLONDĂ, blende, s.f. Sulfură de zinc naturală, mineral cristalizat cu luciu sticlos, de culoare gălbuie, brună sau neagră, principalul mineral folosit la extragerea zincului şi ca substanţă fluorescentă.
   BLEOJDÎT, -A, bleojdiţi, -te, adj. (Reg. şi fam.; despre ochi) Holbat, zgîit.
   BLID, blide, s.n. Vas adînc de pă-mînt, de lemn sau de tablă, din care se mănîncă (la ţară); strachină. ♦ Cantitate de mîncare cuprinsă într-un astfel de vas.         \
   BLINDÂJ, blindaje, s.n. înveliş 'de plăci metalice groase care protejează părţile exterioare ale unui vas de război, ale unui tanc, ale unui sistem tehnic etc.
   BLINDAT, -A, blindaţi, -te, adj., s.n.
1. Adj. Prevăzut, întărit cu un blindaj.
2. S.n. Vehicul de luptă prevăzut cu un blindaj.
   BLOC, blocuri, s.n. 1. Bucată mare şi rezistentă dintr-o materie solidă şi grea; masă solidă şi voluminoasă alcătuită dinţr-o singură bucată. 2. (Med.; în expr.) Bloc cardiac, tulburare a ritmului inimii, datorită blocării fluxului nervos care străbate muşchiul cardiac.
   BLOCADĂ, blocade, s.f. Sistem de măsuri prin care se urmăreşte (de către vin stat sau un grup de state) izolarea unuia ori mai multor state, pentru a le impune anumite condiţii.
   BOĂBĂ, boabe, s.f. (Bot.) Bacă.
   BOĂLĂj boli, s.f. Proces patologic care afectează organismul; maladie, afecţiune.
   BOĂRE s.f. Adiere de vînt (răcoritoare, plăcută).
   BOBÎNĂ, bobine, s.f. (Fiz.) Ansamblu de spire format prin înfăşurarea în serie a unuiâ sau a mai multor conductoare electrice, pe un suport de formă cilindrică. O Bobină de şoc, bobină cu inductanţă mare, care, conectată la o tensiune alternativă de înaltă frecvenţă, opreşte trecerea curentului. Bobină de inducţie, transformator de construcţie specială, utilizat la producerea unei tensiuni electrice alternative înalte, cu alternanţe inegale, folosind o sursă de curent continuu de joasă tensiune.
   BOBOŞĂT, -Ă, boboşaţi, -te, adj. (Reg.; despre ochi) Holbat, bulbucat.
   BOCCEĂ , boccele, s.f. 1. Pachet cu diverse obiecte mărunte (casnice sau personale), puse de obicei într-o pînză ale cărei capete se leagă cruciş. 2. (înv.) Şal mare pe care îl purtau femeile pe spate sau pe cap.
   BOCET, bocete, s.n. 1. Plîns zbuciumat, însoţit de vaiete, strigăte, tîn-guiri. 2. Poezie lirică populară (improvizată) care exprimă sentimente de jale şi care se cîntă pe o melodie tărăgănată la moartea ori la înmormînta-rea cuiva; cîntare de mort. 3. Lamentaţie improvizată, de obicei versificată şi cîntată pe o singură voce, care însoţeşte manifestările folclorice funerare; cîntare de mort.
   BOlSMĂ, boeme, s.f. Grup, cerc, mediu alcătuit din persoane (mai ales scriitori şi artişti) care duc o viaţă de vagabond, neregulată, plină de lipsuri, fără grija zilei de miine, intensă.
   BOGDAPROSTE interj. (Pop.; adesea substantivat) Cuvînt de mulţumire adresat celui care îţi dă ceva de pomană.
   BOGEDfST, -A, bogheţi, -te, adj. (Reg.)
 1. (Despre găini) Cu un smoc de pene pe cap; moţat. 2. Fig. Frumos şi mare.
   BOGOMILÎSM s.n.. Mişcare religioasă creştină apărută,în sec. X, pe teritoriul Bulgariei şi răspîndită apoi în ţările balcanice, în Rusia etc., care contesta treimea divină, ortodoxă,
BOI-BOR
92
 existenţa umană a lui Cristos, respingea riturile ortodoxe şi ierarhia bisericească.
   BOÎ, boi esc, vb. IV. Tranz.. (Pop.) A vopsi.
   BOICOT, boicoturi, s.n. încetare organizată (totală sau parţială) a relaţiilor (comerciale) cu o persoană, cu o organizaţie, cu un stat etc., folosită ca mijloc de constrîngere ori ca sancţiune.
   BGI]§R, boieri, s.m. Mare proprietar de pămînt care adesea deţinea şi o funcţie înaltă de stat. [Pronunţat: bo-ier]
   BOIERESC s.n. Obligaţie a ţăranilor din Moldova medievală de a executa munci (agricole) în folosul boierului, în schimbul unui lot de pămînt primit în folosinţă de la acesta; clacă. [Pronunţat: bo-ie-]
   BOIERÎME s.f. Clasă socială dominantă în orînduirea feudală, proprietară a întinse suprafeţe de pămînt şi exploatînd munca ţăranilor. [Pronunţat: bo-ie-]
   BOJOC, bojoci, s.m. (Pop.) Plămîn (mai ales de animale).
   BOL, boluri, s.n. (în expr.) Bol alimentar, cocolos rezultat din mesteca-rea alimentelor cu saliva, în cavitatea bucală.
   BOLÎD, bolizi, s.m. Meteorit format, în cea mai mare parte, din silicaţi, cu aspect de piatră, care cade pe pămînt cu o mare strălucire, datorită încălzirii prin frecare cu păturile de aer ale atmosferei terestre.
   B(5LNIŢĂ, bolniţe, s.f. (înv.) Spital sau azil (pe lingă o mănăstire sau un aşezămînt de binefacere).
   BOLOHESTRU, b'olometre, s.n. Instrument folosit la măsurarea intensităţii radiaţiilor electromagnetice, îndeosebi a celor din domeniul infra-roşu, bazat pe dependenţa rezistenţei electrice de temperatură.
   BOLOVĂNÎŞ, bolovănişuri, s.n. Rocă sedimentară ceva mai mare decît pietrişul din albia rîurilor.
   BOLTĂ, bolţi, s.f. 1. Zidărie sau construcţie cu partea superioară arcuită in formă de semicerc sau numai bombată în sus. 2. (Anat.; în expr.) Boltă craniană, partea superioară a cutiei craniene.
   BOLTÎRE, boltiri, s.f. Denivelare bombată a scoarţei pămîntului, formată prin înălţarea ei, din care se exploatează gaz metan.
   BOLŢĂR, bolţare, s.n. Bucată de piatră sau de beton special fasonată pentru construirea bolţilor.
   BOMBARDĂ, bombardez, vb. I. Tranz. 1. A arunca bombe, proiectile, rachete etc. asupra unei ţinte duşmane; a trage cu tunul într-un obiectiv duşman. 2. (Fiz.) A proiecta particule elementare (neutroni, protoni etc.) asupra unor nuclee atomice.
   BOMBĂ STIC, -Ă, bombastici, -ce, adj. (Despre cuvinte, stil etc.) Care este pretenţios, plin de afectare; umflat.
   BOMBICÎDĂ, bombicide, s.f. (La pl.) Familia fluturilor-de-mătase, folositori pentru gogoşile lor din care se scoate mătasea; (şi la sg.) fluture care face parte din această familie.
   BON, bonuri, s.n. Bilet provizoriu pe baza căruia se eliberează o marfă, un bun etc.
   BONDĂR, bondari, s.m. Nume dat unor insecte himenoptere mari, folositoare, asemănătoare cu albina; băr-zăun (Bombus).
   BONETĂ, bonete, s.f. (în expr.) Bonetă frigiană, căciuliţă de lină cu vîrful îndoit înainte, devenită, în timpul revoluţiei franceze din 1789—1794, simbol al libertăţii.
   BONOM, bonomi, s.m. (Livr.) Om blînd şi credul, cu gusturi şi cu purtări simple.
                                                      BOR s.n. B cu Z = 5. Element chimic cu caracter semimetalic, negru-
93
BORAN-BRAC
                                                          -cenuşiu, cristalin, care intră în compoziţia unor aliaje, a unor oţeluri etc.
                                                          BORAn, borani, s.m. Combinaţie a borului cu hidrogenul; hidrură de bor.
   BORAIVGÎC, borangicuri, s.n. Fir depănat de pe gogoşile viermilor-de--mătase. ♦ Ţesătură făcută în industria casnică din acest fir.
   BORAt, bor aţi, s.m. Sare a acidului boric.
   BORAX s.n. Sare de sodiu a acidului tetraboric, substanţă cristalină incoloră, folosită în chimia analitică pentru identificarea unor metale, la sudarea metalelor, la obţinerea unor emailuri şi a.unor sticle speciale, în medicină ca antiseptic etc.; tetraborat de sodiu.
   BORD, borduri, s.n. Fiecare dintre părţile laterale ale punţii unui vapor sau unei bărci.
   BOREĂL, -A, boreali, -e, adj. Care este spre (sau de la, dinspre) Polul Nord, din emisfera nordică; nordic. [Pronunţat: -re-aV\
   BORHOT, borhoturi, s.n. Ceea ce rămîne din amestecul fermentat de fructe sau de cereale, după ce a fost folosit la fabricarea ţuicii, a berii, a spirtului etc.
   BORIC adj. (In expr.) Acid boric, oxiacid al borului, care se prezintă ca o pulbere albă, cristalină, fără miros, solubilă în apă, folosit în medicină (ca antiseptic slab), la emailare, în industria textilă, a luminărilor, în tăbăcărie etc.
   BORNĂ, borne, s.f. Piesă de contact montată Ia capătul unui conductor electric.
   BOROBOAŢA, boroboaţe, s.f. (Pop. şi fam.) Faptă regretabilă (dar lipsită de gravitate) pe care o săvîrşeşte cineva; poznă.
   BORTĂ, borte, s.f. (Reg.) Gaură.
   BGRYIZ s.n. Apă minerală.
   BOTANIC, -A, botanici, -ce, s.f., adj.
1.  S.f. Ramură a ştiinţelor biologice
care se ocupă cu studiul plantelor, stabilind structura, dezvoltarea, originea, evoluţia şi clasificarea lor. 2. Adj. Care aparţine botanicii (1), care se referă la botanică.
   BOTFOR, botfori, s.m. (Reg.) Cizmă cu carîmbi tari şi încreţiţi la gleznă.
   BOTGROS, botgroşi, s.m. Pasăre mică, cu penele roşietice pe piept şi brune pe restul corpului, cu ciocul conic, gros şi tare, care se hrăneşte şi cu fructe; cireşar (Coccothrausles cocco-thraustes ).
   BOTÎNA, botine, s.f. Gheată (feme-iască sau de copil) de obicei înaltă şi încheiată cu butoni sau cu elastic; cizmuliţă.
   BOTRÎE, botrii, s.f. (Anat.) Organ special de fixare, de formă alungită (franj, paletă, fantă) la scolexul unor viermi paraziţi; botridie.
   BOTÎT, -A, boţiţi, -te, adj. 1. Care este mototolit, cu dungi, cu încreţituri.
2.  Care are zbîrcituri, încreţituri (pe obraz); zbircit, încreţit.
   BOU, boi, s.m. Taur castrat, feu talie mai mare decît a vacii, folosit ca animal de tracţiune şi mai ales pentru came (Bos taurus).
   BOUR, bouri, s.m. Taur sălbatic, care trăia odinioară şi în ţara noastră, socotit strămoşul direct al vitelor cornute mari; bou sur (Bos primigenius).
   BOURUL, bourei, s.m. (Zool.) Melc.
   BOYÎN, -A, bovini, -e, adj., s.f. 1. Adj. De bou, din familia sau din speţa boului. 2. S.f. (La pl.) Subfamilie din familia rumegătoarelor, avînd ca tip boul; (şi la sg.) animal care face parte din această subfamilie.
   BOX s.n. Ramură sportivă individuală în care doi adversari, respectind anumite reguli, luptă între ei pe ring, cu pumnii îmbrăcaţi în mănuşi speciale; pugilism, pugilistică, pugilat.
   BRAC, bracuri, s.n. (Reg.) Rest, rămăşiţă: sfărîmătură.
BRACTEAL-BRĂCINAR
94
  BRACTEĂL, -Ă, bracteali, -e, adj. Care aparţine bracteei, care ţine de bractee. [Pronunţat: -te-al] BRACTÎÎE, bractee, s.f. Frunzişoară verde sau divers colorată, care se află la baza florilor. [Pronunţat: -te-e] BRACTEOIiĂ, bracteole, s.f. (Bot.) Bractee mică. [Pronunţat: -te-o-\ BRAD, brazi, s.m. Arbore înalt pînă la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu frunze în formă de ace de culoare verde închis, persistente, cu florile şi seminţele în conuri care stau ridicate în sus (Abies alba).
  BRĂGrĂ, brâgi, s.f. Băutură răcoritoare cu gust acrişor şi cu miros specific, preparată din făină de mei, de porumb sau de secară ori din bucăţi de pîine fermentate în apă.
  BRAHIOPOD, brahiopode, s.n. (La pl.) Clasă de animale nevertebrate marine cu cochilia formată din două valve şi cu două braţe pe iaturile gurii (Bra-chiopoda); (şi la sg.) animal care face parte din această clasă. [Pronunţat: -hi-o-]
  BRAHMĂN, -Ă, brahmani, -e, s.m. şi f. Membru al castei preoţeşti indiene, considerată prima dintre cele patru caste indiene în antichitate.
  BRANHIĂL, -Ă, branhiali, -e, adj. Care aparţine branhiilor, care ţine de branhii, format din branhii. O Plex branhial, plexul care ia naştere prin anastomozarea ramurilor ventrale ale ultimelor patru perechi de nervi spinali cervicali cu prima pereche de nervi toracici, care inervează tegumentul umărului şi al membrului superior, nervii centurii scapulare şi ai extremităţii libere a membrului superior. Sifon branhial, sifon prin care apa pătrunde în camera paleală, la branhii, la unele animale acvatice. Inimă branhială, (la cefalopode) grup de vezicule pulsatile care pompează lichid celomic;(la cefa-locordate) grup de vezicule alcătuite din mai multe dilataţii situate în partea anterioară a corpului, cu sînge conţi-
nînd pigmenţi roşii. Arc branhial, os puţin curbat pe care sînt fixate branhiile la peşti. Cameră branhială, încăpere de pe partea laterală a corpului crustaceelor, în care se află branhiile. Fantă branhială, fiecare dintre deschizăturile situate de o parte şi de alta a capului, la peştii cartilaginoşi, ordinul rechinilor şi la unele cordate, prin care apa pătrunde în branhii. [Pronunţat; -hi-al] .
   BRĂNHIE, branhii, s.f. Organ de respiraţie, extern sau intern, întîlnit la majoritatea animalelor acvatice (crustacee, moluşte, peşti etc.).
   BRANHIOPOD, branhiopode, s.n. (La pl.) Ordin de crustacee inferioare de apă dulce, cu corpul segmentat şi cu apendice toracice prevăzute cu o excrescenţă care serveşte la respiraţie (Branchiopodd) ; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin. [Pronunţat: -hi-o-]
   BRĂNŞĂ, branşe, s.f. Ramură, specialitate, domeniu de activitate (în meserii, comerţ etc.).
   BR AŞ O A VĂ. braşoave, s.f. (Fam.) Minciună, palavră.
   BRAŞOVEĂNCĂ, braşovence, s.f. Căruţă sau trăsură mare (cu coviltir).
   BRAŢ, braţe, s.n. Ramificaţie a cursului principal al unei ape curgătoare. <0 Braţ mort, ramificaţie a u-. nei ape curgătoare pe care apa curge numai la revărsări.
   BRAV,-Ă, bravi,-e, adj. Viteaz; curajos, îndrăzneţ.
   BRAVĂDĂ, bravade, s.f. Acţiune, atitudine, manifestare prin care cineva se expune în mod inutil (şi cu obrăznicie).
   BRAZDĂ, brazde, s.f. Fîşie îngustă de pămînt tăiată şi răsturnată de plug.
   BRĂCINÂRj brăcinare, s.n. Şiret, curea sau sfoară cu care se strîng pantalonii (ţărăneşti) în jurul mijlocului.
95
BRAZDAR-BRODI
   BRAZDAR, brăzdare, s.n. 1. Parte a plugului care taie brazda în plan orizontal. 2. Dispozitiv fixat la maşinile de semănat, care introduce seminţele în pămînt.
   BREASLĂ, bresle, s.f. 1. Corporaţie (1). 2. (In Moldova, în evul mediu) Grupare cuprinzînd o categorie de oameni care plăteau dările împreună. 3. (In Moldova, în evul mediu) Grupare de slujitori.
   BREAZ,-A, breji,-ze, adj. 1. (Despre animale) Cu o pată albă în frunte sau cu o dungă albă pe bot. O Expr. A cunoaşte (pe cineva) ca pe un cal breaz, a cunoaşte foarte bine (pe cineva). 2. Fig. (Despre oameni; adesea ir.) Deştept, inteligent, capabil.
   BRECIE, brecii, s.f. Rocă în alcătuirea căreia intră elemente de roci colţuroâse, grohotişuri (de dimensiuni diferite) şi ciment de natură sedimentară sau eruptivă.
   BREVET, brevete, s.n. Document oficial acordat de o autoritate (de stat), prin care se conferă unei persoane o distincţie, o calitate (în virtutea căreia aceasta are anumite drepturi speciale).
   BREVILÎN, -A, brfrăini,-e, s.m. şi f. Tip constituţional (în antropologie) caracterizat prin trup şi prin membre scurte şi groase.
   BREZĂIE, brezai, s.f. Persoană mascată (cu un cap de animal), care joacă prin gesturi pe la casele sătenilor în preajma Crăciunului; joc din teatrul folcloric avînd ca personaj principal această persoană. [Pronunţat: -za-ie]
   BRIGÂDĂ, brigăzi, s.f. 1. Unitate militară mai mare decît regimentul.
2.  Formaţie stabilă de lucru compusă din muncitori (organizaţi adesea pe echipe şi pe schimburi sau pe faze şi pe operaţii). 3. (In expr.) Brigada artistică, colectiv format din artişti amatori, care prezintă (scurte) programe artistice inspirate, de obicei, din viaţa colectivului din care face parte.
   BRIGADIER, -Ă, brigadieri,-e, s.m. şi f. 1. Fersoană care face parte dintr-o brigadă (2). 2. Tehnician din administraţia pădurilor, care conduce o echipă de lucru. [Pronunţat: -di-er]
   BRIGAND, briganzi, s.m. (Franţu-zism) Tîlhar.
   BRILllNT, briliante, s.n. 1. Diamant şlefuit în formă de dublă piramidă, cu numeroase faţete pentru accentuarea reflexului luminii, folosit ca piatră preţioasă, montat în bijuterii. 2. Numele celui mai mic corp de literă tipografică. [Pronunţat: li-ant]
   BRIOFÎTl, briofite, s.f. (La pl.) încrengătură de plante cu corpul foarte mic, redus la un tal, sau diferenţiat în tulpină şi în frunze, răspîndite, de obicei, în locuri umede; (şi la sg.) plantă care face parte din această încrengătură. [Pronunţat: bri-o-]
   BRIZĂNŢĂ s.f. Proprietate a unui exploziv de a arde şi a se descompune într-un timp foarte scurt, dînd o mare cantitate de gaze, astfel încit suflul gazelor poate distruge corpuri solide înconjurătoare.
   BRlZA, brize, s.f. Vînt uşor şi regulat care suflă la ţărmul mării, în timpul zilei de la mare spre uscat, iar în timpul nopţii de la uscat spre mare.
   BRÎNCĂ s.f. (Med.; pop.) Erizipel.
   BROĂSCA, broaşte, s.f. Nume dat mai multor animale tetrapode amfibii, din dasa batracienilor, fără coadă, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă şi cu ochii bulbucaţi. <> Broască ţestoasă, nume dat mai multor specii de reptile cu corpul închis într-o carapace osoasă, dintre care unele trăiesc pe uscat (Testudo graeca, Testudo europaea şi Ţestudo hermanni), iar altele în apă (Emys orbicularis). .
   BRODÎ, brodesc, vb. IV. (Pop. şi fam.) 1. Tranz. A o nimeri bine
BRODNICI-BRUMĂ
96
a duce ceva cu bine la capăt. 2. Refl. A se găsi din întîmplare undeva, la cineva; a se nimeri.
  BRODNICI s.m.pl. Populaţie românească atestată de izvoare în părţile sudice ale Moldovei, în sec. XIII.
  BROM s.n. Br cu Z =35. Element chimic cu caracter de nemetal, din familia halogenilor, lichid roşu sau brun închis, cu miros înţepător, foarte toxic, care se întrebuinţează în industria coloranţilor, a medicamentelor etc.
  BROMBENZiSN s.m. Derivat mono-substituit cu brom al benzenului, lichid incolor, folosit ca dizolvant şi în sinteze organice; monobrombenzen.
  BROMHIDRIC adj. (în expr.) Acid bromhidric, HBr, hidracid al bromului, substanţă gazoasă, incoloră, cu miros înţepător, care fumegă în aer, iar în soluţie apoasă se comportă ca un acid tare, folosit la obţinerea bromurilor şi a unor compuşi organici.
  BROMOYĂL s.n. Substanţă organică din clasa ureidelor, cu efect hipnotic, care se foloseşte ca medicament.
  BROM'CRÂ, bromuri, s.f. Sare a acidului bromhidric. 0> Bromură de argint, substanţă solidă, slab gălbuie, sensibilă la lumină, sare de argint a acidului bromhidric, folosită la fabricarea plăcilor, a filmelor şi a hîrtiei fotografice. Bromură de potasiu, substanţă solidă, incoloră, solubilă în apă, sare de potasiu a acidului bromhidric, folosită în medicină (drept calmant) şi în industria fotografică.
  BRONHIĂL,-Ă, bronhiali,-e, adj. Care ţine de bronhii, privitor la bronhii; bronhie. [Pronunţat: -hi-al\
  BRONHIA-A, bronhiei, -ce, adj. Bron-hial.<> Arbore bronhie, ramificaţia bronhiilor şi a bronhiolelor în plămîni, asemănătoare cu crengile unui arbore. Artere bronhice, arterele care aduc sînge nutritiv în plămîni.
  BRONHIE, bronhii, s.f. (Anat.) Fiecare dintre cele două ramificaţii
ale traheii, prin care aerul ajunge în plămîni.
   BRONHIOLĂ, bronhiole, s.f. (Anat.) Fiecare dintre ramificaţiile bronhiilor, care pătrunde în profunzimea plămî-nilor. [Pronunţat: -hi-o-']
   BRONŞITĂ, bronşite, s.f. Boală a < căilor respiratorii care constă în inflamarea mucoasei bronhiilor şi care se manifestă prin tuse.
   BRONZ s.n. Aliaj de cupru cu sta-niu, plumb etc., mai dur şi mai rezistent decît cuprul, avînd numeroase întrebuinţări în tehnică. <0 Bronz de aluminiu, aliaj al cuprului cu 5 —12% aluminiu, mai ieftin decît bronzul obişnuit. Bronz de mangan, aliaj al cuprului cu 30% mangan. ♦ Pigment metalic de culoare galbenă, cu care se vopseşte un obiect.
   BR0NZĂT,-Ă, bronzaţi,-te, adj. 1. (Despre oameni) Cu pielea înnegrită de soare, de vînt, de ger etc.; pîrlit.
2.  (Med.; în expr.) Boală bronzată, boală endocrină rară şi gravă, provocată de o hiposecreţie a glandelor suprarenale şi manifestată prin slăbire musculară, prin oboseală neobişnuită şi prin culoarea galbenă-arămie a pielii.
   BROŞA, broşez, vb. I. Tranz. 1. A lega împreună colile sau foile unei broşuri, ale unei cărţi, ale unui caiet etc. (punîndu-le într-o copertă moale).
2.  A prelucra prin aşchiere o piesă din metal, găurind-o sau şănţuind-o.
   BROŞtJRĂ, broşuri, s.f. Lucrare tipărită sub formă de carte, care cuprinde un număr redus de foi; filadă.
   BROTĂCEL, brotăcei, s.m. Animal tetrapod amfibiu, înrudit cu broasca, de culoare verde deschis, cu ventuze vîscoase adezive la vîrfurile degetelor, foarte sensibil la presiunea atmosferică, prevestind, prin orăcăit, schimbarea vremii; răcănel, broatec, buratic, brotac, brotan, florinte (Hyla arborea). .
   BRtJMĂ, brume, s.f. 1. Cristale de zăpadă formate noaptea prin înghe-
97
brumAriu-bucium
ţarea vaporilor de apă din atmosferă (în anotimpurile de tranziţie) şi care se depun pe pămînt, pe obiecte etc.
2. Strat fin, alburiu, care acoperă unele fructe (prime, struguri) sau unele plante.
  BRTJMĂRÎU,-ÎE, brumării, adj. 1. De culoarea brumei (1), alb-cenuşiu; brumat. O Oaie brumărie, varietate de oaie cu lîna pestriţă, albă şi neagră.
♦  Care aparţine acestor oi sau pieli-celelor acestor oi. 2. (Bot.; în expr.) Prune brumării, soi de prune acoperite cu brumă (2).
  BRUN,-Ă, bruni,-e, adj. 1. (Despre fiinţe) Care are părul negru şi culoarea pielii închisă. 2. De culoare cafenie închisă.
  BRtJSTURE, brusturi, s.m. Njumele mai multor plante erbacee cu frunze foarte mari şi late, cu flori purpurii sau violete, folosite pentru proprietăţile lor medicinale; lipan (Lappa).
  BRUT,-Ă, bruţi,-te, adj. 1. Care se găseşte în stare naturală, care nu este încă prelucrat, care nu a fost încă transformat în produs finit. 2. (Despre greutatea mărfurilor) Care este socotit împreună cu ambalajul, vasul etc. în care se află; (despre un venit, o retribuţie) care a fost socotit împreună cu impozitele, reţinerile etc.
  BRUTALITATE, brutalităţi, s.f. Atitudine, purtare, vorbă sau faptă lipsită de delicateţe, manifestată faţă de o fiinţă (de obicei mai slabă. din punct de vedere fizic şi incapabilă de apărare) sau faţă de simţămintele ei.
  BRtÎTO adv. Socotit împreună cu ambalajul, cu vasul, cu vehiculul etc. (la o marfă); socotit împreună cu reţinerile, cu impozitele, cu cheltuielile (la un venit).
  BTJBALÎNĂ, bubaline, s.f. (La pl.) Subfamilia bivolilor, vite comute în-
rudite cu taurul, cu capul mare, cu coarnele în formă de semilună, cu pielea groasă şi cu părul de obicei negru; (şi la sg.) animal care face parte din această subfamilie.
   BtJBĂ s.f. (Med.; pop.; în expr.) Bubă-neagră, antrax.
   BUBURtJZĂ, buburuze, s.f. Gîndă-cel de formă semisferică, cu elitrele roşii, pătate cu şapte puncte negre; gărgăriţă, paparugă, boul-lui-Dumne-zeu, boul-Domnului, boul-popii (Coc-cinella septempunctata).
   BUClL,-Ă, bucali,-e, adj. Care ţine de gură, privitor la gură, care se face cu gura, care se ia pe gură. O Cavitate bucală, primul segment al tubului digestiv, în care se află aparatul meste-cător, limba şi glandele salivare, servind şi drept cutie de rezonanţă a aparatului vocal. Aparat bucal, totalitatea pieselor anatomice care alcătuiesc gura artropodelor.
   BUCĂLĂIE, bucălăi, adj. (Zool.; în expr.) Oaie bucălăie, oaie ţigaie care are jarul negru. [Pronunţat: -la-ie]
   BUCĂLĂTS-Ă, bucălaţi,-te, adj. (Despre oameni) Cu obrazul grăsuţ, durduliu; (despre obrazul oamenilor) gră-suliu, plinuţ.
   BtJCHE, buchi, s.f. A doua literă din alfabetul chirilic. + Cunoştinţe elementare' de scris şi de citit. O Expr. Buchea cărţii, exact ce scrie în carte, ca în carte.
   BUCHISÎ, buchisesc, vb. IV. Tranz., intranz. şi refl. A face un lucru cu mare efort şi grijă (dar fără spor); (în special) a citi sau a învăţa ceva cu greutate, cu efort (şi cu grijă,' cu aten-ţie).
   BtJCIUM, buciume, s.n. Instrument muzical popular de suflat în formă de tub foarte lung, drept sau (mai rar) curbat, construit din lemn sau din
7 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
BUCLA-BULBOANA
98
coajă de copac şi folosit (in special de ciobani) pentru chemări şi semnale.
  BtJCLĂ, bucle, s.f. (Mat.) Porţiune finită dintr-o curbă plană mărginită de un punct dublu al curbei (care nu este punct de întoarcere).
  BTJCLtJC, buclucuri, s.n. (Pop. şi fam,) Belea, încurcătură; necaz, supărare.
  BUF,-A, bufi,-e, adj. (Despre comedii, opere) Cu un caracter comic exagerat.
  BUFNIŢĂ, bufniţe, s.f. Cea mai mare pasăre răpitoare de noapte, din ordinul strigiformelor, avînd penajul de culoare brună-argintie, cu dungi negre şi galbene, cap mare şi ochi galbeni--portocalii mari, apropiaţi unul de altul, cu smocuri de pene la urechi; buhă, bufnă, bou-de-noapte (B.ubo bubo).
  BUFON, bufoni, s.m. Personaj comic, îmbrăcat în haine caraghioase, care întreţinea o atmosferă de veselie la curţile suveranilor sau ale seniorilor; măscărici. ♦ (Peior.) Persoană care face pe alţii să rîdă prin glume, gesturi caraghioase etc., care este obiect de batjocură într-o societate.
  BtJGED,-Ă, bugezi,-de, adj. (Reg.; despre obrazul oamenilor) Buhăit, umflat, puhav.
  BUGlST, bugete, s.n. Balanţă a veniturilor şi a cheltuielilor unui stat, unei întreprinderi, unei familii, unei persoane etc., pe o anumită perioadă de timp.
  BUGETvAr,-A, bugetari,-e, adj. Care aparţine bugetului, privitor la buget, prevăzut în buget, de buget.
  BUHĂI, (I) buhai, s.m., (EQ buhaiuri, s.n. I. S.m. (Zool.; pop.) Taur. n. s .n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producîndu-se astfel un. sunet asemănător cu mugetul unui taur.
  BUHĂ, buhe, s.f. (Ornit.; pop.) Bufniţă.
  BUIESTRU s.n. Mers, umblet specific al calului sau al altor animale, în timpul căruia acestea păşesc în acelaşi timp cu ambele picioare din aceeaşi parte. [Pronunţat: bu-ies-]
  BUIMĂC,-Ă, buimaci,-ce, adj. Ameţit (de somn, de beţie, de frică etc.); zăpăcit, năuc, descumpănit, uluit (de o împrejurare neaşteptată).
  BUJÎEy bujii, s.f. Piesă a unor motoare care serveşte la aprinderea combustibilului necesar funcţionării a-cestor motoare.
  BUJOR, bujori, s.m. Nume dat mai multor plante erbacee, dintre care una (numită şi bujor de grădină) are flori mari, roşii, roz sau albe, iar alta (numită şi bujor de ctmp) are flori roşii ca sîngele (Paeonia).
... BtJLĂ, bule, s.f. 1. Băşică de aer sau de alt gaz aflată în masa unui lichid sau a unui solid. 2. Document regal sau papal întărit cu pecete de aur, de argint sau de plumb, prin care se confirmau drepturi şi privilegii nobililor sau clerului.
  BULB, bulbi, s.m. 1. (Bot.) Tulpină subterană a unor plante, alcătuită din frunze în formă de tunici sau de solzi suprapuşi (în care se depun substanţe de rezervă) avînd un înveliş membranos uscat. 2. (Anat.; în expr.) Bulb aortic, dilataţie a arterei aorte situată la ieşirea din inimă, existentă la peşti şi la batracieni. Bulb pilos, partea terminală, umflată, a rădăcinii firului de păr. Bulb rahidian, organ nervos situat în partea inferioară a encefalului, provenit din cea de-a cin-cea veziculă cerebrală.
  BXJLBĂR, -Ă,- bulbari,-e, adj. Care este specific bulbului, care ţine de bulb. O Nucleu bulbar, nucleu format din substanţă specifică bulbului.
  BULBOÂNA, bulboane, s.f. Loc adîn-cit în albia unei ape curgătoare, unde
99
BULETIN-BCRIC
apa formează virtejuri; viitoare, bul-boacă.
   BULETÎN; buletine, s.n. 1. (Urmat de determinări) Scurt comunicat, raport, anunţ sau notă oficială, care conţine informaţii de actualitate şi de interes public. ♦ Nume dat unei publicaţii periodice cu scurte dări de seamă, studii şi informaţii de specialitate etc. ♦ (Adesea cu determinarea „de identitate") Act oficial care atestă identitatea unei persoane. 2. (In expr.) Buletin de vot, imprimat cuprinzînd numele şi prenumele candidaţilor la o alegere, cu ajutorul căruia alegătorii îşi exercită dreptul de vot.
   BULEVARD, bulevarde, s.n. Stradă largă şi frumoasă, de intensă circulaţie, de obicei plantată pe margini cu arbori.
   BUI/OC s.n. (Pop.) Număr mare de oameni strînşi la un loc; droaie, gloată.
 ♦ (Adverbial) In masă, în rînduri strinse, cu grămada; unul peste altul, inghesuindu-se; repede, iute (şi în număr mare).
   BULUCÎ, bulucescvb. IV. Refl. (Pop.) A se îmbulzi, a se îngrămădi, a se Înghesui.
   BUMB, bumbi, s.m. (Pop.) Nasture.
   BUMBÂC s.m. 1. Plantă textilă originară din ţările calde, cu frunze pal-mate, cu flori gălbui sau roşietice şi cu fructele capsule, care, la coacere, crapă în cîte cinci valve, scoţînd la iveală seminţele acoperite cu peri pufoşi (Gossypium). 2. Fibră textilă sau ţesătură obţinută din perii pufoşi ai seminţelor de bumbao (1).
   BUMERĂNG, bumeranguri, s.n. Armă de luptă şi de vînătoare din lemn îndoit în formă de unghi obtuz, folosită de populaţia băştinaşă a Australiei, şi care, datorită formei sale şi a felului în care este aruncată, dacă n-a atins ţinta, revine la locul de aruncare.
   BTjNCĂR, buncăre, s.n. Construcţie specială folosită pentru depozitarea
                                                     pe timp scurt a materialelor granulare, pulverulente sau formate din bulgări.
   BURĂTIC, buratici, s.m. (Zool.) Bro-tăcel.
   BURDTjF, burdufuri, s.n. Primul compartiment al stomacului animalelor erbivore rumegătoare, unde se depozitează iarba în timpul păscutului; burduhan.
                                                     BURATE, bureţi, s.m. 1. Nume generic dat unor ciuperci (comestibile).
2.  (Zool.; în expr.) Burete-de-mare, spongier.
   BURGHEZ,-Ă, burghezime, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine burgheziei, privitor la burghezie, creat de burghezie. O Burghezo-democratic, (despre o mişcare, un regim politic etc.) care urmăreşte să realizeze (sau a realizat) ~ lichidarea completă a relaţiilor feudale (prin lupta revoluţionară a maselor).
2.  S.m. şi f. Persoană care aparţine burgheziei. O Mic-burghez, a) persoană care face parte din mica burghezie; b) (fig.) persoană cu vederi înguste.'
   BURGHEZÎE, burghezii, s.f. 1. Clasă socială, opusă clasei muncitoare, -în orînduirea capitalistă, care stăpîneşte principalele mijloace de producţie, exploatează munca salariată (în scopul. ’ obţinerii de profituri maxime) şi deţine puterea de stat. 2. (In expr.) Mica burghezie, categorie socială intermediară între burghezie şi proletariat, formată în cea mai mare parte din micii producători şi micii comercianţi.
   BURGHÎU, burghie, s.n; 1. Unealtă ascuţită de oţel în formă de spirală care, prin mişcări de înşurubare, serveşte la găurirea cilindrică a materialelor; sfredel. 2. (Fiz.; în expr.) Re- ■ gula burghiului, regulă care stabileşte orientarea produsului vectorial a doi vectori, direcţia fiind perpendiculară pe planul vectorilor, iar sensul cel de înaintare a burghiului, cînd vectorii se rotesc în sensul indicat de produs.
   BURÎCj burice, s.n. 1. (Anat.) Ombilic. ♦ Cordon ombilical prin care
BURLESC-BUTELIE
100
fetusul primeşte hrana din corpul mamei. 2. (în expr.) Buricul degetului, vîrful degetului.
  BURLESC,-Ă, burleşti, adj., s.n. art.
1. Adj. De un comic exagerat, bizar (şi adesea vulgar). 2. S.n. art. Specie de comic rezultat din contrastul dintre demnitatea personajului şi limbajul lui grosolan, din alăturarea absurdă de cuvinte sau din folosirea lor în sensuri neobişnuite, din situaţii absurde, din amestecul problemelor serioase cu cele vesele etc.
  BlJRSĂ1, burse, s.f. Sumă de bani acordată (lunar) de stat, de o instituţie etc. unui elev sau unui student, pentru a-şi acoperi cheltuielile de întreţinere în timpul studiilor; întreţinere gratuită acordată de stat, de o instituţie etc. unui elev sau unui student.
  BtJRSĂ2, burse, s.f. Instituţie capitalistă unde se negociază hîrtii de valoare şi valute străine sau unde se desfăşoară tranzacţii de mărfuri.
  BURStJC, bursuci, s.m. (Zool.; pop.) Viezure. + Fig. Om sau copil mic, îndesat şi greoi; om retras, izolat, ursuz.
  BURUIĂNĂ, buruieni, s.f. Nume generic dat plantelor erbacee necultivate, de obicei fără valoare economică. [Pronunţat: -ru-ia-]
  BUSOLĂ, busole, s.f. Instrument alcătuit dintr-un ac magnetic (care se poate roti liber în jurul unui ax vertical) şi un cadran, care indică, prin orientarea acului magnetic în cîmpul magnetic terestru, direcţia nord-sud.
  BUSUIOC, -OĂCĂ, busuioci, -oace, s.m., adj. 1. S.m. Plantă erbacee de grădină, .din familia labiatelor, cu tulpină păroasă, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros plăcut (Ocimum basi-licum). 2. Adj. (Despre fructe, vin) Cu aromă de busuioc (1). + (Substantivat, f.) Varietate de viţă de vie; strugure produs de această viţă, cu aromă de busuioc (1). [Pronunţat: -su-ioc]
  BUŞON, buşoane, s.n. (Fiz.) Piesă cilindrică din porţelan, care face parte din dispozitivul de siguranţă al unui circuit electric.
  BUŞTEĂN, buşteni, s.m. Trunchi de copac tăiat şi curăţat de crengi; parte a trunchiului unui copac rămasă în pămînt după tăiere.
  BUTADEfiNĂ s.f. Hidrocarbură nesaturată cu două duble legături, care se prezintă ca un gaz incolor şi care se utilizează la fabricarea unor cauciucuri sintetice, a unor lacuri etc. [Pronunţat: -di-e-]
  BUTADLENNITRILACRlLIC adj. (Chim.; în expr.) Cauciuc butadien-nitrUacrilic, cauciuc sintetic rezultat din copolimerizarea butadienei cu acri-lonitril; buna N. [Pronunţat: -di-en-]
  BUTADIENSTIRENTC adj. (Chim.; în expr.) Cauciuc butadienstirenic, cauciuc obţinut prin copolimerizarea butadienei şi a stirenului; buna S. [Pronunţat: -di-en-]
  butân s.m. Hidrocarbură saturată cu patru atomi de carbon în moleculă, substanţă gazoasă care se găseşte în gazele de sondă şi în gazele de cracare sau care se obţine pe cale industrială, fiind folosită în sintpza cauciucului.
  BUTANOL s.m. Substanţă organică din clasa alcoolilor, folosită ca dizolvant pentru lacuri, în sinteze organice etc.; alcool butilic.
  BUTANONA s.f. (Chim.) Metiletil-cetonă.
  BUTĂŞ, butaşi, s.m. Porţiune de lăstar, de rădăcină sau de frunză detaşată de la planta-mamă şi sădită în pămînt, cu scopul de a se înrădăcina şi de a forma o nouă plantă.
  BUTĂŞiRE, butăşiri, s.f. Acţiunea de a înmulţi o plantă prin butaşi.
  BUTfîLLE, butelii, s.f. (Fiz.; în expr.) Butelie de Leyda, condensator electric în formă de ciiindru sau de con, alcătuit dintr-un vas de sticlă cuprins între două armături metalice.
/
101
BUTENA-BUZDUGAN
  BTJTfiNĂ s.f. Substanţă organică, alchenă cu patru atomi de carbon în moleculă, care se prezintă sub forma mai multor izomeri, gaz incolor, inodor, insolubil în apă,, obţinut din gazele de cracare şi folosit ca materie primă în sinteze petrochimice; butilenă.
  BUTfL s.n. C4H,—. Radical hidro-carbonat monovalent provenit din butanul normal, prin eliminarea unui atom de hidrogen.
  BUTILENĂ s.f. (Chim.) Butenă.
  BUTÎLIC,-Ă, butttici, -ce, adj. (Despre substanţe) Care conţine, în moleculă, un radical obţinut prin îndepărtarea unui atom de hidrogen din molecula butanului. O Alcool butilic, butanol.
  BUTÎKĂ, buline, s.f. Substanţă organică, alchină cu patru atomi de carbon în moleculă, care există în două forme izomere, după poziţia triplei legături în catenă.
  BUTIRĂT, butiraţi, s.m. (Chim.) Sare a acidului butiric, cu miros de fructe sau de flori, întrebuinţat în parfumuri şi In industria alimentară
  BUTIRIC adj. (în expr.) Acid butiric, acid alifatic monocarboxilic, care se găseşte, sub formă de gliceride, în untul de vacă şi care se întrebuinţează la obţinerea unor esteri, a unor plas-tifianţi sau a onor materiale plastice.
  BUTIKÎNĂ, butvrine, s.f. Gliceridă naturală a acidului butiric, sub formă de grăsime, în special în untul de vacă,
lichid uleios, incolor, cu gust amărui, insolubil în apă; tributirină.
   BUTIROMfiTRU, butiromclrc, s.n. Instrument în formă de tub gradat utilizat pentru determinarea procentului de unt sau de grăsime din lapte.
   BUTON, butoni, s.m. (Anat.; în expr.) Buton terminal, mică umflătură situată la capătul ramificaţiilor unui axon, -care înlesneşte legătura dintre fibrele nervoase şi celule.
   BUTtJC, butuci, s.m. 1. Trunchi care servea călăului pentru tăierea capului condamnaţilor la moarte. 2. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un ax.
   BtiZĂ, buze, s.f. 1. Fiecare dintre cele două părţi cărnoase care mărginesc gura şi acoperă dinţii. O Buză inferioară, labium. Buză superioară, labrum. Buză de iepure, anomalie congenitală care constă în faptul că buza superioară este despicată ca la iepure.
2. Margine a unei răni pricinuite de o tăietură adîncă. 3. (Tehn.; în expr.) 'Buză de bandaj, partea proeminentă a exteriorului roţilor vehiculelor de cale-ferată, care serveşte la menţinerea şi la conducerea vehiculului respectiv pe şină.
   BUZDUGĂN, buzdugane, s.n. Armă de luptă de forma unui ciomag metalic scurt, cu un capăt bombat şi prevăzut cu numeroase vîrfuri ascuţite, folosită în trecut.
   CABALIN, -Ă, cabalini, -e, adj., s.f.
1.  Adj. Care aparţine oailor, privitor la cai; cavalin. 2. S.f. Denumire ştiinţifică generică dată cailor.
   CABÂNĂ, cabane, s.f. Casă (la munte) construită, de obicei, din lemn, care serveşte pentru adăpostirea turiştilor, a vlnătorilor şi a sportivilor.
   CABINET, cabinete, s.n. 1. Încăpere dintr-o locuinţă sau dintr-o instituţie, folosită pentru exercitarea unei profesiuni. ♦ încăpere In care slnt expuse obiecte de muzeu, de studiu etc. 2. Secţie sau serviciu în organizaţiile politice, In întreprinderi, în instituţii de invăţămînt etc. destinate unor studii şi consultaţii de specialitate, de literatură română, de limbi străine, de ştiinţe sociale etc.
   CACADÎR, cacgdtri, s.m. (Bot.; reg.) Măceş.
   CÂCTIJS, cactuşi, s.m. Numele mai multor plante tropicale cu tulpini ramificate, prevăzute cu ţepi, şi cu flori mari de diferite culori, cultivate la noi ca plante ornamentale.
   CADAVERIC, -Ă, cadaverici, -ce, adj. (Despre oameni) Care are faţa foarte palidă, ca de om mort; (despre faţa, obrazul oamenilor) extrem de palid.
   CADfiîN'ŢĂ, cadenţe, s.f. 1. Mişcare ritmică şi uniformă, regulată. 2. Succesiune ritmică a unor unităţi poetice (picioare, silabe, cuvinte, versuri etc.), care produce un efect auditiv armonios.
   CADlNĂ, cadlne, s.f. Femeie (sclavă) din haremurile mahomedane (mai ales turceşti).
   CĂDMIU s.n. Cd cu Z = 48. Element chimie cu caracter metalic, moale, de culoare albă-argintie, care intră In compoziţia unor aliaje uşor fuzibile, a aliajelor tipografice, dentare etc.
   CADRÂN, cadrane, s.n. 1. (Mat.) Fiecare dintre cele patru regiuni ale unui plan, determinate de două drepte perpendiculare. 2. Suprafaţă (de obicei circulară) prevăzută cu anumite diviziuni şi cifre, pe care se citesc indicaţiile arătate de acul indicator al unui instrument de măsură, al unui ceasornic etc.
   CĂDRU, cadre, B.n. I. 1. Ramă In care se fixează un tablou, o fotografie.
♦  Tablou, fotografie etc. înrămate. 2. Pervaz al unei uşi sau al unei ferestre.
3, Fig. Mediu, ambianţă. 4. Spaţiu in limitele căruia este cuprinsă o imagine pe o peliculă cinematografică. II. (La pl.) Persoane calificate în diferite profesii şi speoialităţi, care îşi desfăşoară activitatea în organizaţii politioe, In unităţi economice, social-culturale etc. ♦ Efectiv de bază al oamenilor muncii dintr-o întreprindere, dintr-o instituţie, dintr-un sindicat eto.
   CADtJC, -Ă, caduci, -ce, adj. 1. (Livr.) Lipsit de trăinicie; şubred, pieritor; trecător. ♦ Fig. învechit, depăşit, perimat. 2. (Despre frunze, flori etc.) Care cade în fiecare an;
103
CAFTAN-CALCHIA
care cade înainte de vreme. 3. (Despre acte cu valori juridice) Care nu mai are putere legală.
   CAFTAN, caftane, s.n. Veşmlnt oriental, alb, lung şi larg, împodobit cu fire de aur sau de mătase, pe care îl purtau domnitorii şi boierii români în sec. XVII-XIX.
   CAIAC, caiace, s.n. 1. Ambarcaţie pentru o singură persoană, construită de eschimoşi din piele şi din oase de focă. 2. Ambarcaţie uşoară, ascuţită la ambele capete, la care se vîsleşte cu una sau cu două padele, din poziţia şezînd. 3. Sport nautic care se practică cu caiacul (2). [Pronunţat: ca-iac]
   CAlER, caiere, s.n. Mănunchi de fibre de lină, de borangic, de in sau de cînepă, care se leagă de furcă pentru a fi tors manual. [Pronunţat: ca-ier]
   CAIMACAM, caimacami,' s.m. Locţiitor al domnitorului, însărcinat cu administrarea Moldovei şi Ţării Româneşti pînă la instalarea pe tron a noului domn sau în absenţa acestuia..
   CAL, cai, s.m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie şi la tracţiune (Equus cabal-lus). ♦ Armăsar castrat. 2. (Entom.; în expr.) Calul-dracului, libelulă. (Iht.) Cal-de-mare, mic peşte marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluşel--de-mare, căluţ-de-mare (Hippocam-piis hippocampus). 3. (Fiz.; îir expr.) Cal-putere, unitate de măsură tolerată pentru putere egală cu 75 de kilogram-metri ţe . secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 4. Piesă la jocul de şah de * forma unui cap de cal (1).
   CALAICAn s.n. (Chim.; pop.) Sulfat feros.
   CALAMITATE, calamităţi, s.f. Nenorocire mare, dezastru care loveşte o colectivitate. ♦ Necaz, neplăcere mare.
   CALCAN, calcani, s.m. Peşte tele-osteân maiin, care trăieşte la adîncime
mai mare de 100 m, cu corpul rombic, lung pînă. la 90 cm, turtit lateral şi asimetric, care stă culcat şi înoată pe partea dreaptă, avînd ambii ochi şi nările pe partea stîngă (Scophthalmus maeoticus ).
   CALCAMfiUj calcanee, s.n. Os care formează călciiul, cel mai mare dintre cele şapte oase tarsiene.
   calcAr, calcare, s.n. Rocă sedimentară de precipitaţie sau organogenă (biogenă), formată din carbonat de ealciuf, de culoare variată, folosită la fabricarea varului, a bioxidului de carbon, în metalurgie, în industria zahărului etc.; piatră-de-var.
   €ALCARÎNAj calcarine, adj. (Anat.; în expr.) Fisură calcarină, şanţ pe faţa internă a emisferelor cerebrale, în lobul occipital.
   CALCAR<5S, -OASĂ, calcaroşi, -oase, adj. Care conţine calcar, format din calcar.
   CALCE1 s.f. (Bot.; în. expr.) Calcea calului, plantă erbacee perenă, toxică, cu frunze groase şi lucioase, în -formă de copită de cal, şi cu flori mari, gal-bene-aurii (Caltha palustris).
   CALCE2 s.f. 1. Var nestins. O Calce sodată, amestec de oxid de calciu cu 5—20% hidroxid de sodiu, care se prezintă sub formă de granule albe sau albe-cenuşii şi absoarbe bioxidul de carbon şi umezeala din aer; fiind folosit la uscarea gazelor, la umplerea extinctoarelor etc. 2. Material refractar obţinut prin calcinarea carbonatului de calciu natural.
   CALCED<5NIE, calcedonii, s.f. Varietate cripto cristalină sau fibroasă de silice, translucidă, divers colorată, dură, folosită ca piatră semipreţioasă, la confecţionarea unor obiecte de ^rtă, ca abraziv etc.
   CALCHIA, calchiez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce un desen sau o schiţă prin copiere, cu ajutorul unei hîrtii speciale. 2. A forma cuvinte sau -expre-
CALCIFEROL-CALE
104
sii noi ori a îmbogăţi un cuvint sau o expresie cu un sens nou după model străin. [Pronunţat: -chi-a]
   CALCIFEROL s.n. Vitamina D2.
   CALCIFIERE, calcifieri, s.f. 1. (Anat.) întărire a unor ţesuturi, oase, leziuni pulmonare prin depunere de săruri de calciu, datorită activităţii fiziologice sau a unei stări patologice; calcificare. 2. (Geol.) Depunere, pe fisurile rocilor, a carbonatului de calciu. [Pronunţat: -fi-e-]
   CALCINĂRE, calcinări, s.f. 1. încălzire a unei substanţe la temperaturi ridicate, în scopul îndepărtării apei, substanţelor volatile etc. şi a producerii unei reacţii cbimice. 2. încălzire, în aer sau în curent de oxigen, a unei substanţe, pentru arderea compuşilor organici pe care îi conţine, cînd se urmăreşte determinarea constituenţilor ei minerali.
   CALCINAT, -Ă, calcinaţi, -te, adj. Care a fost supus unui proces de calci-nare.
   CALCÎT s.n. CaC03. Varietate de carbonat natural de calciu, cristalizată în sistemul romboedric, transparentă, incoloră sau divers colorată, cu luciu sticlos, care se prezintă cristalizată sau in mase compacte, utilizată în industria optică sau la fabricarea varului, a cimentului etc.
   CĂLCITONINĂ s.f. (Biol.) Hormon secretat de glanda tiroidă, cu rol în menţinerea echilibrului fosfocalcic din singe şi din oase; tirocalcitonină.
   GĂÎiCTU s.n. Ca cu Z = 20. Element chimic din grupa metalelor alcalino--pămintoase, moale, de culoare albă--argintie, reactiv din punct de vedere chimic, intrînd în compoziţia unor aliaje.
   CALCOPIRÎTĂ s.f. CuFeS2. Sulfură naturală de cupru şi fier, substanţă cristalizată în sistemul cubic, compactă, de culoare galbenă-verzuie sau verde--negricioasă, cu luciu metalic, frecvent
întîlnită în filoanele hidroţermale, folosită ca minereu de cupru şi la obţinerea acidului sulfuric.
   CÂLCUL, (I) calcule, s-n. , (n) calculi, s.m. I. S.n. 1. Ansamblu de operaţii matematice efectuate cu scopul de a găsi valoarea uneia sau a mai multor mărimi. 2. Capitol al matematicii întemeiat pe un anumit tip de operaţii. O Calculul propoziţiilor, capitol al logicii matematice în care se studiază propoziţiile compuse din punctul de vedere al adevărului sau falsului lor in raport" cu valorile logice ale propoziţiilor simple care le compun. II. S.m. (Med.) Concreţiune formată în orice parte a organismului (mai frecvent în organele cavitare şi in canale), compusă, de obicei, dintr-un nucleu de substanţă organică peste care se depun substanţe anorganice.
   CALCULATOR, calculatoare, s.n. Maşină sau instalaţie, cu sisteme mecanice, electromecanice şi electronice, destinată efectuării automate a operaţiilor matematice şi logice şi prelucrării informaţiilor.
   CALCULOZĂ, calculoze, s.f. Boală care constă în formarea unor calculi intr-un organ intern; litiază.
   CALD, -Ă, calzi, -de, adj. (Despre zone, regiuni, ţări etc.) Care se caracterizează printr-o temperatură ridicată a aerului (aproximativ) in tot timpul anului, printr-o vară (relativ) permanentă.
 . CALD AR IM, caldarimuri, s.n. Pavaj executat cu bolovani, cuburi etc. de piatră sau (în trecut) cu bucăţi de lemn, aşezate şi fixate pe un strat de nisip.
   CALE, căi, s.f. 1. Veche denumire pentru unele străzi mai importante dintr-un oraş, care, de obicei, făceau legătura între centrul oraşului şi o şosea principală. 2. (Astron.; expr.) Calea lactee (sau laptelui), brîu luminos format din circa două sute de miliarde de stele care se vede pe cer
/
105
CALEAŞCĂ-CALITATE
în nopţile senine. 3. (Anat.; în expr.) Căile respiratorii, aparatul respirator. Cale motoare (sau aferentă), legătură anatomică nervoasă sau sangvină prin care ordinul circulă de la centrul de comandă la organul efector.
   CALEÂŞCĂ, căleşti, s.f. (înv.) Trăsură elegantă, spaţioasă, montată pe arcuri foarte flexibile.
   CALEDONIAnA adj. (Geol.; în expr.) Orogeneza caledoniană, totalitatea mişcărilor orogenice manifestate din silurian pînă la începutul devonia-nului, datorită cărora s-au format munţii Grampiani, Scandinavici etc. [Pronunţat: -ni-a-]
   CALENDAR, calendare, s.n. 1. Sistem de împărţire a timpului în ani, luni şi zile, bazat pe fenomenele periodice ale naturii. 2. Indicator sistematic (în formă de carte, agendă sau tablou) al succesiunii lunilor şi zilelor unui an.
   CALENDARÎSTIC, -A, calendaristici, -ce, adj. Privitor la calendar, după calendar. O An calendaristic, an care are un număr întreg de zile, 565 sau 366 de zile, socotit de la 1 ianuarie la 31 decembrie, astfel ca ecbinocţiile şi solstiţiile să cadă pe aceleaşi date ale anului (adică să nu se decaleze faţă de anul tropic). Lună calendaristica., fiecare dintre cele 12 intervale de timp, apropiate de perioada de revoluţie a lunii, în care este divizat anul calendaristic.
   CALFĂ, calfe, s.f. (î n trecut) Lucrător calificat după o perioadă de ucenicie şi obligat (de obicei în cadrul unei bresle) să mai lucreze o vreme la patronul unde şi-a făcut ucenicia; (astăzi) lucrător, meseriaş calificat.
   CALÎCE, calice, s.f. (Anat.; în expr.) Calice renală, fiecare dintre cele trei cavităţi membranoase tubulare care se află la deschiderea papilelor şi care, prin confluenţa lor, alcătuiesc bazine-tul.
   CALICIF()RM,-Ă, caliciformi, -e, adj. (Anat.; despre celulele mucoase, papilele gustative) Care are formă de cupă, din fundul căreia se ridică o proeminenţă tronConică înconjurată de un şanţ circular; circumvalat.
   CALÎCIU, calicii, s.n. înveliş extern al florilor, alcătuit din sepale libere sau unite.
   CALÎF, califi, s.m. Titlu purtat, după moartea lui Mahomed, de succesorii lui la conducerea statului arab, care deţineau atit puterea politică cît şi pe cea religioasă; persoană care avea acest titlu.
   CALIFÂT, califate, s.n. Denumire a statului feudal-teocratic arab, după moartea lui Mahomed.
   CALIFICĂ, calific, vb. I. Refl. şi tranz. A dobîndi sau a ajuta să dobîn-dească un nivel adecvat de pregătire, prin însuşirea unor cunoştinţe şi deprinderi de specialitate.
   CALIFICATÎY, -A, calificativi, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care caracterizează, denumeşte, atribuie o calitate. 2. S.n. Termen prin care este caracterizată o fiinţă sau un lucru; apreciere. ♦ Sis-tfem de notare a sîrguinţei la învăţătură. şi a conduitei elevilor şi studenţilor; fiecare dintre indicaţiile „excepţional", „foarte bine“, „bine11, „sufi-eient“ şi „insuficient" cu care se notează sîrguinţa şi conduita.
   CALIF6RNTU s.n. Cf cu Z=98. Element chimic radioactiv, cu caracter metalic, din grupa actinidelor, obţinut pe cale sintetică.
   CALIGRAFÎE, caligrafii, s.f. Arta şi deprinderea de a scrie frumos. + (Concr.) Scriere frumoasă.
   CALITATE, calităţi, s.f. 1. Totalitatea însuşirilor şi laturilor esenţiale în virtutea cărora un lucru sau un fenomen este ceea ce este, deosebihdu-se de celelalte lucruri sau fenomene. 2. Totalitatea proprietăţilor unui produs, măsura în care el satisface necesităţile
CALM-CALOZĂ
10G
societăţii ca rezultat al performanţelor tehnico-economice şi estetice, al gradului de utilitate şi de eficienţă economică pe care le asigură. 3. (In expr.) Calitatea vieţii, indice care exprimă totalitatea posibilităţilor pe oare societatea le oferă oamenilor (In raport cu cerinţele sau dorinţele acestora).
   CALM, -Ă, calmi, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre oameni, despre manifestările şi stările lor sufleteşti) Care se stăpîneşte; stăpînit, cumpănit, liniştit. ♦ Potolit, domol, aşezat. 2. S.n. Stăpînire de sine, sînge rece, tact în acţiuni, în vorbire.
   CALMĂR, calmari, s.m. (La pl.) Gen de cefalopode comestibile, cu corpul alungit, conic, cu înotătoare triunghiulare, cu gura înconjurată de 10 tentacule, care trăiesc în Marea Mediterană şi în Oceanul Atlantic (Loligo); (şi la sg.) animal care face parte din acest gen.
   CALOFÎL, -Ă, calofili, -e, adj. Care ţine de frumosul formal, gratuit, de suprafaţă.
   CALOFILÎSM s.n. Tendinţa de a cultiva, într-o operă de artă, frumosul decorativ, formal, adesea gratuit, în dauna conţinutului; calofilie.
   CAL01ĂN, caloieni, s.m. Obiect de lut în forma unei păpuşi împodobite cu flori, care, în timp de secetă, se îngropa sau se arunca în apă ca să aducă ploaie, conform unor credinţe populare. [Pronunţat: -lo-ian]
   CALOMEL s.n. Hg2Cl2. Clorură de mercur, care se prezintă sub formă de pulbere albă, insolubilă în apă, inodoră şi care se foloseşte ca purgativ şi ca vermifug; clorură mercuroasă.
   CALOMNIÂj calomniez, vb. I. Tranz. A vorbi pe cineva de rău, â spune lucruri compromiţătoare şi neadevărate despre o persoană; a defăima, a bîrfi, a cleveti, a ponegri. [Pronunţat: -ni-a]
   CALOMNIATOR, -OARE, calomniatori, -oare, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi
f. Persoană care calomniază; defăimător, bîrfitor, ponegritor. 2. Adj. (Rar) Calomnios. [Pronunţat: -ni-a-]
   CALOMNÎE, calomnii, s.f. Afirmaţie mincinoasă despre cineva, făcută cu scopul de a-i compromite onoarea, reputaţia; bîrfire, defăimare, ponegrire, clevetire.
   CAL OMNI OS, -OĂSĂ, calomnioşi, -oase, adj. (Despre afirmaţii, vorbe, scrieri etc.) Care cuprinde o calomnie, bazat pe calomnie; defăimător, calomniator. [Pronunţat: -ni-os]
   CALORÎE, calorii, s.f. (Fiz.) Unitate de măsură tolerată pentru căldură, egală cu căldura necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă distilată de la . 19,5° la 20,5°C. O Calorie mare, kilo calorie.
   CALORIFJfîR, -Ă, caloriferi, -e, adj., s.n. I. Adj. Care transportă căldură. 2. S.n. Instalaţie de încălzire centrală a unei clădiri, în care căldura este transmisă prin intermediul apei, aburului sau aerului la corpurile de încălzire. ♦ Radiator al unei astfel de instalaţii.
   CAL OS, -OĂSĂ, caloşi, -oase, adj. Care are îngroşări, întărituri. O Corp calos, fascicul de fibre nervoase care uneşte cele două emisfere ale creierului mare.
   CALOTĂ, calote, s.f. 1. (Mat.; şi în expr. calotă sferică) Fiecare dintre cele două părţi ale unei sfere, obţinute prin secţionarea ei cu un plan; suprafaţă generată de un arc de cerc care se roteşte în jurul diametrului ce trece printr-una dintre extremităţile lui. 2. (Geogr.; în expr.) Calotă glaciară, masă. de gheaţă care acoperă întinse porţiuni în regiunile polare sau părţile superioare ale munţilor Înalţi.
   CALOZĂ s.f. Substanţă organică care, spre iarnă, astupă orificiile vaselor ciuruite, la plante, întrerupînd circulaţia, şi care, primăvara, se lichefiază, determinînd reînceperea circulaţiei sevei.
107
CALOZITATE-CAMFOB
   CALOZITATE, calozităţi., s.f. întărire şi îngroşare a pielii.
   CALP, -Ă, calpi, -e, adj. (înv.; despre monede) Fals, falsificat.
   CALtJP, calupuri, s.n. Bucată dintr-un material solid (săpun, brînză etc.), de forma tiparului în care materialul a fost turnat în stare lichida.
   calyAr, calvaruri, s.n. Chin, suferinţă, durere îndelungată (şi intensă).
   CALVfN, -A, calvini, -e, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine calvinismului, privitof la calvinism; calvinesc. 2. S.'m. şi f. Adept al cavinismului; calvinist.
   CALVINESC, -EASCA, calvineşti, adj. Calvin (1).
   CALVINÎSM s.n. Doctrină religioasă creştină întemeiată în sec. XVI de Calvin, prin desprinderea de catolicism.
   CAMARÂD, -A, camarazi, -de, s.m. şi f. Persoană cu care cineva este coleg de armată, de şcoală, de muncă etc., considerată în raport cu acesta.
   CAmănA, camene, s.f. (înv.) Impozit anual plătit în .Moldova asupra băuturilor alcoolice.
   cAmată, ' carnete, s.f. Dobîndă (excesivă) pe care o ia cineva pentru sumele date cu împrumut.
   cAmbie, cambii, s.f. Act, document prin care cel care semnează se obligă să plătească necondiţionat, la un anumit termen şi într-un anumit lo o fixat dinainte, o sumă de bani; bilet de ordin.
   CAUIBID, cambii, s.n. Ţesut vegetal din zona generatoare, care asigură creşterea secundară, în grosime, a tulpinii şi a rădăcinii plantelor.
   CAMELEON, cameleoni, s.m. 1. Reptilă arboricolă insectivoră din regiunile tropicale, cu gheare ca un cleşte cu care se prinde de copaci, şi cu proprietatea de a-şi schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurător (Chamadeo vulgaris). 2. Fig. Persoană
 care îşi schimbă purtarea şi convingerile după împrejurări. [Pronunţat: -le-oh]
   CAMELEONISM s.n. 1. însuşire a unor animale de a-şi schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurător, folosită ea mijloc de apărare.. 2. Fig. Schimbare a purtării şi a convingerilor cuiva în funcţie de împrejurări. [Pronunţat: -le-o-]
   CAMELÎD, camelide, s.n. (La pl.) Familie de mamifere erbivore rumegătoare în Africa de Nord, Asia Centrală .şi în sud-vestul Americii, cu gîtul lung, cu cap fără coame, cu. buza superioară despicată, cu stomac cu trei camere, cuprinzînd genurile cămile şi lame; (şi la sg.) animal care face parte din această familie.
   cAmerA, camere, s.f. 1. încăpere într-o clădire.. O Muzică de cameră, compoziţie muzicală pentru un număr restrîns de instrumente. Orchestră de cameră, formaţie orchestrală cu un număr restîins de instrumente. 2. (în unele ţări) Denumire dată adunării legislative. 3. (Anat.) Cavitate anatomică în care se găsesrrîiferite organe sau în care se petrec unele procese fiziologice. 4. (Zool.; în expr.) Cameră paleală sau camera mantalei, spaţiu cuprins între pereţii mantalei şi corpul moluştei. 5. Tub de cauciuc imit la capete, care se umflă cu aer şi care se aşază .înăuntrul anvelopei, pe roata unor vehicule. ♦ (La mingi de sport) Balon de cauciuc situat înăuntrul anvelopei, care se umflă eu aer.
   cAmfor s.n. Substanţă organică, cetonă, biciclică, din clasa terpenilor, existentă în trei forme izomere, dintre care forma dextrogiră (camforul obişnuit), extrasă din lemnul unui arbore exotic (Cinnamonum. camphora) sau obţinută sintetic, este un produs cristalin, incolor, volatil, cu miros caracteristic şi cu gust amar, folosită în farmacie, în industria celuloidului, a peliculelor fotografice etc.
CAMILAFCĂ-CANGUR
108
   CAMÎLĂFCĂ, camilafce, s.f. Potcap acoperit cu un văl, de obicei negru, care atîrnă pe spate, purtat de călugări sau de unii înalţi demnitari ortodocşi, la anumite solemnităţi.
   CAMPANIE, campanii, s.f. 1. Totalitatea operaţilor executate de forţele armate ale unei ţări sau de o parte a lor, pe un cîmp de luptă, într-o anu-. mită perioadă de timp, cu scopuri strategice parţiale. 2. Acţiune organizată după un anumit plan, în vederea realizării unor sarcini politice, sociale etc., într-o anumită perioadă de timp. ♦ Ţimpul cit durează această acţiune.
   CAMPION, -OĂNĂ, campioni, -oane, s.m. şi f. Persoană, echipă etc. care cucereşte primul loc într-o competiţie sportivă naţională, internaţională, continentală, mondială etc. [Pronunţat:
-pi-on]
   CAMPIONĂT, campionate, s.n. Competiţie oficială organizată pe o probă sau pe o ramură de sport, pentru desemnarea celui mai bun sportiv sau celei mai bune echipe şi pentru acordarea titlului de campion. [Pronunţat: -pi-o-]
   CAMUFLĂ, camuflez, vb. I. Tranz-şi refl. A (se) ascunde din raza vizuală a inamicidui sau a cuiva care nu doreşti să te vadă. ♦ Tranz. A acoperi şi a ascunde o sursă de lumină, pentru ca razele ei să nu străbată afară în timpul nopţii.
   CANĂL, (1) canaluri, (1, 2) canale, s.n. 1. Albie creată sau amenajată de om, care leagă între ele două fluvii, două mări, un riu cu un lac etc. si care / » serveşte la navigaţie, la irigări sau la construcţii hidrotehnice. ♦ Curs de apă îndiguit şi drenat în scopul de a-1 face navigabil, de a preveni inundaţiile etc. + Arteră de circulaţie navigabilă, în oraşele aşezate la mare sau pe fluvii. 2. Formaţie organică, la animale sau la plante, asemănătoare cu un tub, cu un -vas sau cu o altă
cale de comunicaţie, prin care circulă substanţele nutritive, secreţiile, apa etc. O (Anat.) Canal rahidian (sau medular), canal, in interiorul coloanei vertebrale, în care se află măduva spinării. Canal ependimar (sau central), canal foarte îngust care porneşte de la ventriculul al patrulea, străbă-tînd, în lung, măduva spinării. Canal inelar, canal marginal din corpul circular al meduzelor, care, împreună cu alte canale, formează aparatul gastro-vascular.
   CANALÎCUL, canalicule, s.n. Nume dat canalelor mici din ţesuturile organismelor.
   CANĂLIE, canalii, s.f. Persoană care săvirşeşte o faptă josnică; mişel, ticălos, netrebnic, nemernic.
   CANALIZARE, canalizări, s.f. Ansamblu de lucrări tehnice executate pentru colectarea, purificarea şi evacuarea apei întrebuinţate într-o localitate, într-un sistem tehnic, pe un teren etc.
   canAr, canari, s.m. Mică pasăre cîntătoare cu pene galbene (Serinus canar ia ).
   CĂNDELĂ, candele, s.f. Lampă mică cu ulei şi cu fitil, care se pune la icoane sau la morminte şi care, în trecut, servea şi la iluminat în locuinţe.
   CANDID, -A, candizi, -de, adj. Plin de candoare; curat, nevinovat, pur,; neprihănit.
   CAND 0ARE s.f. Curăţenie, puritate morală, nevinovăţie. ♦ Naivitate.
   CANGRENĂ, pers. 3 cangrenează, vb. I. Refl. (Despre ţesuturile sau organele unui organism animal) A face o cangrenă.
   CANGRENĂ, cangrene, s.f. Moarte şi putrezire a unei părţi din ţesutul sau organul nnui organism. ♦ Fig. Stare de descompunere morală, de corupţie, de viciu etc.
   CĂNGUR, canguri, s.m. Mamifer erbivor din Australia, înalt pînă la 2 m,
109
CANIBAL-CAP
ou coadă lungă, ou pioioarele anterioare scurte, oare fuge prin salturi şi a cărui femelă are sub pîntece un marsupiu, unde Îşi ţine puii cind slnt mici (Ma-cropus giganteas).
   CANIBAL, -A, canibali, -e, adj., s.m. şi f. 1. Adj. (Despre animale) Care se hrăneşte cu indivizi din aoeeaşi specie. 2. Adj., s.m. şi f. Antropofag.
   CANÎCULĂ, canicule, s.f. Căldură dogoritoare a' aerului, specifică celor mai calde zile de vară; arşiţă, zăpuşeală, zăduf.
   CANtN, -A, canini, -e, adj., s.m. 1. Adj. De ciine, clineso, privitor la cline. 2. S.m. Fiecare dintre dinţii lungi şi ascuţiţi, cu coroana de formă aproape conică, situaţi intre dinţii incisivi şi premolari, foarte dezvoltaţi la animalele carnivore.
   CANION, canioane, s.n. Vale adincă şi foarte strimtă, cu pereţi abrupţi şi ou fundul Îngust, prin care rlurile curg vijelios.
   CAN0E, canoe, s.f. 1. Ambarcaţie uşoară, oonstruită cu prora şi cu pupa ascuţite şi înălţate, şi la care se visleşte ou ajutorul pagaielor, din poziţia pe un genunchi. 2. Sport nautic oare se practică cu canoe (1). [Pronunţat: -no-e]
   CANON, canoane, s.n. 1. Regulă, dogmă bisericească; tipic. ♦ Normă, regulă de vorbire, de soriere, de comportare etc. 2. Pedeapsă dată de biserică la călcarea unui canon (1). ♦ (Pop.) Suferinţă, chin.
   CANOTĂJ s.n. Nume dat sporturilor nautice care se practică In ambar-caţii puse in mişcare, prin forţa braţelor, cu ajutorul vislelor.
   CANTARÎDĂ, cantaride, s.f. Insectă din ordinul coleopterelor, verde-aurie, ou miros caracteristic, care atacă frasinul şi liliacul şi care este folosită în industria farmaceutică; gindacul-fra-sinului, gindao-de-frasin, căţel-de-fra-sin (Lytta vesicatoria).
   CANTĂTĂ, cantate, s.f. Piesă muzicală de mari proporţii, cu caracter Bolemn sau liric, compusă pentru solişti vocali, cor şi orchestră.
   CANTITATE, cantităţi, s.f. 1. Cltime, număr, mărime. 2. Proprietate care poate fi reprezentată printr-un număr obţinut dintv-o măsurare sau dintr-o numărare. 3. Categorie filozofică de-semnlnd determinări inerente ale obiectelor şi fenomenelor, exprimate prin număr, mărime, suprafaţă, volum, masă, durată, ciclu, etape, faze etc. şi care caracterizează- gradul de evoluţie al însuşirilor acestora în legătură indisolubilă cu calitatea.
   CAOLÎN s.n. Rocă argiloasă rezultată din degradarea naturală a feldspa-ţilor, cu un conţinut ridicat de caolinit, care se prezintă sub formă de pulbere albă, fină, insolubilă în apă şi acizi diluaţi, folosită in industria ceramicii, sticlei, hîrtiei etc., precum şi ca material absorbant şi ca dezinfectant.
   CAOLINlT s.n. Silicat natural hidra- • tat de aluminiu, component al caoli-nului şi al altor argile, alb mat sau uşor colorat, care apare în mase pămîn-toase formate pe cale hidrotermală sau prin alterarea rocilor.
   CAOLIMZArE, caolinizări, s.f. Proces de transformare a feldspatului In caolin, prin eliminarea alcaliilor, sub efectul agenţilor naturali (ape naturale încărcate cu bioxid de carbon, ape termale de origine magmatică etc.).
   CAOLINOS, -OĂSĂ, caolinoşi, -oase, adj. (Despre minerale şi roci) Care conţine caolin în compoziţie, care are aspect de caolin.
   CAP, (1, 2) capete, (4) capuri, s.n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simţ şi orificiul bucal. 2. Parte extremă cu care începe sau cu oare se sfirşeşte ceva. 3. (In expr.) Cap de distilare, parte care conţine componentele cele mai volatile ale
CAPACITATE-CAPITALIST
110
unui amestec şi care se distilează primele, atunci cind amestecul este supus operaţiei de distilare. 4. Parte de uscat care înaintează mult in mare.
  CAPACITĂTE, capacităţi, s.f. 1. Volum al unui recipient; mărime care reprezintă cantitatea maximă de materii sau de energie pe care o poate acumula un corp, un sistem etc. O Măsuri de capacitate, măsuri cu care se determină volumul lichidelor, al cerealelor etc. 2. Posibilitatea de a lucra cu bune rezultate intr-un domeniu, de a realiza ceva. ♦ Persoană (extrem de) capabilă, (de) pricepută într-un anumit domeniu de activitate.
  CAPILĂR, -A, capilari, -e, adj. 1. Subţire (ca un fir de păr); fin, îngust. O Vase capilare (şi substantivat, n.; la pl.), cele mai mici vase de sînge, care servesc la hrănirea ţesuturilor şi care fac legătura între vene şi artere.
2. Care aparţine capilarităţii, privitor la capilaritate. O Tub capilar, tub îngust in care se manifestă fenomenul de capilaritate.
  CAPILARITĂTE s.f. Proprietate pe care o au lichidele de a se ridica sau dea coborî, fără intervenţii din afară, în tuburi foarte subţiri sau în spaţii foarte fine ale solului.
  CAPILAROCONSTRÎCŢIE, capUaro-constricţii, s.f. Proces fiziologic care constă în micşorarea lumenului vaselor capilare, prin contractarea peretelui muscular sau a endoteliului capilar sub acţiunea unor mecanisme nervoase, hormonale sau medicamentoase; vaso-constricţie.
  CAPILARODILATĂŢIE, capilarodi-lataţii, s.f. Proces fiziologic care constă în lărgirea lumenului vaselor capilare sub acţiunea unor mecanisme nervoase, hormonale sau medicamentoase; vasodilataţie.
  CĂPIŞTE, capişti, s.f. 1. (înv.) Templu sau altar ridicat in cinstea zeităţi-
lor antice. 2. Fig. (Rar) Loc considerat demn de cinste, de Închinare.
    CAPITĂL1, capitaluri, s.n. Valoare care apare sub formă de avuţie, ca o îngrămădire de bani, de mărfuri, de bunuri materiale în genere, de care dispun capitaliştii şi de cărei se folosesc pentru ca, în cadrul unei anumite relaţii de producţie sociale, să obţină plusvaloarea, prin exploatarea muncitorilor salariaţi, O Capital constant, parte a capitalului folosită pentru cumpărarea de mijloace de producţie (utilaje, maşini, materii prime, combustibil), care nu-şi schimbă mărimea valorii în procesul de producţie. Capital variabil, parte a capitalului folosită pentru cumpărarea forţei de muncă, care Îşi schimbă mărimea valorii in procesul de producţie, fiind sursa plusvalorii. Capital bancar, sumele de bani puse de bancheri la dispoziţia capitaliştilor întreprinzători sau a statului burghez, sub formă de credit, in schimbul dobînzii. Capital industrial, capital investit în orice ramură de producţie exploatată pe baze capitaliste, inclusiv agricultura.
 •  CAPITĂL2, -A, capitali, -e, adj. De cea mai mare importanţă; fundamental,1 esenţial. O Reparaţie capitală, refacere esenţială a unui furnal; a unei maşini, a unei clădiri etc. Pedeapsă capitală, pedeapsă cu moartea.
    CAPITÂLĂ, capitale, s.f. 1. Oraş în care îşi au sediul organele supreme ale puterii de stat. 2. Oraş în care îşi au sediul organele de conducere ale unei unităţi administrative teritoriale dintr-un stat.
    CAPITALÎSM s.n. Orînduire socială care se întemeiază pe proprietatea privat-6apitalistă asupra mijloacelor de producţie şi pe exploatarea muncitorilor salariaţir ultima formaţiune so-cial-economică căreia îi este caracteristică exploatarea omului de către om.
    CAPITALÎST, -Ă, capitalişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine
111
CAPITAŢIE-CAPSULĂ
 capitalismului sau care are trăsăturile capitalismului, privitor la capitalism.
2.  S.m. şi f. Persoană care posedă eapital1 şi care îşi Însuşeşte plusvaloa-rea rezultată din exploatarea muncitorilor salariaţi.
   CAPITĂŢIE} capitaţii, s.f. Impozit direct, sub formă de cote fixe, încasat, în evul mediu, pe fiecare cap de locuitor.
   CAPITAL, capiteluri, s.n. Partea superioară, mai groasă (şi ornamentată), a unei coloane sau a unui pilastru, oare face legătura Intre fusul coloanei şi arhitravă.
   CAPITOL, capitole, s.n. Fiecare dintre diviziunile mai mari ale unei lucrări ştiinţifice, literare, ale unei legi etc.
   CAPÎTUL, capitule, s.n. Inflorescenţă cu receptaculul în formă de disc purtînd numeroase flori, foarte apropiate unele de altele.
   CAPITULĂ, capitulez, vb. I. In-tranz. A Înceta acţiunile militare şi a se preda învingătorului, ca urmare a lnfrîngerilor suferite, a imposibilităţii de a rezista, de a continua lupta etc.
♦   Fig. (Despre oameni) A da înapoi In faţa piedicilor sau a greutăţilor; a nu mai continua o acţiune, o discuţie; a ceda.
   CAPITULĂRII s.n. pl. Acte legislative date de regi, împărţite în capitole.
   CAPITULĂŢIE, capilulaţii, s.f. Act internaţional prin eare un stat stabileşte un regim de privilegii pentru cetăţenii altui stat aflaţi pe teritoriul său.
   CĂPIU, -IE, capii, adj. (Despre oameni) Năuc, zăpăcit.
   CAPODOPERĂ, capodopere, s.f. Operă artistică de o valoare excepţională.
. CĂPRĂ, capre, s.f. 1. (La pl.) Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu păr lung, aspru şi gros, cu coarne mai mari şi diferenţiate la mascul (Capra); (şi la sg.) animal care face
parte din acest gen. ♦ Femela acestui animal. <> Capră-neagră sau capră-de--munte, capră sălbatică, cu blana bru-nă-neagră, cu coame scurte şi curbate la vîrf şi cu două dungi albe în partea anterioară a capului, care trăieşte în regiunile alpine din Carpaţii României, declarată monument al naturii (Rupicapra rupicapra). 2. (Art.) Formă de teatru popular mut care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou, şi care constă din executarea unor dansuri şi figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră sau de cerb, oare bate ritmic din fălci.
♦  Personaj mascat astfel.
  CAPRICIOS, -OĂSĂr capriciofi, -oase, adj. Cu manifestări inegale şi neaşteptate, cu toane; inconsecvent, schimbător. + (Despre lucruri) Neobişnuit, ciudat. [Pronunţat: -ci-os]
  CAPRÎCIU, capricii, s.n. Dorinţă trecătoare şi adesea ciudată, manifestată cu încăpăţînare; gust schimbător, neaşteptat; toană.
  CAPRICORN s.n. Numele unei constelaţii din emisfera australă. O Tropicul Capricornului, paralela aflată la 23°27'27" latitudine sudică.
  CAPRIMtJLG, caprimulgi, s.m. Pasăre migratoare insectivoră cu penajul asemănător cu trunchiul de copac, care trăieşte în cele două Americi, în Europa, în estul şi în sudul Africii; rîndunică-de-noapte, lipitoare (Capri-miilgus europaeus).
  CAPR OLACTĂMĂ             s.f. CgH^ON.
Substanţă organică de tipul amidelor ciclice, care, polimerizînd, dă un compus macromolecular, policaprolactamă, din care apoi, prin filare din topitură, se obţin fibrele şi firele sintetice po-liamidioe de tip relon, capron, perlon etc.
  CAPStJLĂ, capsule, s.f. 1. Fruct uscat dehiscent, cu mai multe loji şi cu numeroase seminţe, provenit din ovare, format din unirea mai multor cârpele şi care, la maturitate, se des-
CAPXIV-CARBAMAT
112
chide foarte diferit; (pop.) măciulie.
2.  înveliş al unor organe animale şi vegetale sau al unor organisme inferioare. 8. Vas de laborator plat, cu fundul plan sau rotund, confecţionat din porţelan, sticlă, cuarţ, platină etc. şi folosit pentru evaporarea unor soluţii. O (Fiz.; in expr.) Capsulă mano-metrică (sau barometrică), cutie cu capac care se deformează sub acţiunea variaţiilor presiunii, constituind partea sensibilă a barometrelor sau a mano-metrelor.
   CAPTIV, -Ă, captivi, -e, adj. Prins şi lipsit de libertate; prizonier.
   CAPTIVĂ, captivez, vb.. I. Tranz. A produce asupra cuiva o impresie, o atracţie puternică (datorită însuşirilor sale); a cuceri, a fermeca, a subjuga.
   CAPTIVĂNT. -A. captivanţi, -te, adj. Care captivează; cuceritor, fermecător.
   CAPTIYITĂTE s.f. 1. Faptul de a
fi captiv; starea în care se află un om
captiv; lipsă de libertate. 2. Acţiunea
                                                de a tine închise animale sălbatice si t »
de a le îngriji cu un anumit scop (economic).
   CAPUCHEHĂIE • s.f. Reprezentant sau agent diplomatic al domnitorilor români la Poarta otomană, în timpul dominaţiei turceşti. [Pronunţat: -ha-ie]
   CARACĂTIŢĂ. caracatiţe, s.f. Animal marin din încrengătura moluş-telor, clasa cefalopodelor, cu corpul rotund, în formă de sac, lung* de 40—100 cm, cu opt braţe puternice, prevăzute cu ventuze (Octopus vulgaris).
   CARACTER, caractere, s.n. 1. Ansamblul însuşirilor fundamentale psi-hico-morale aJe unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile şi în acţiunile sale. ♦ Personalitate morală fermă. ♦ însuşire morală care se manifestă prin perseverenţă, voinţă fermă şi corectitudine.
2.  Individualitate care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară. 3. Trăsătură distinctă,
însuşire specifică a unui lucru, a unei substanţe, a unui fenomen etc. 4. însuşire particulară ă unui organism. O Caracter ereditar (sau moştenit), ansamblu de însusiri care se transmit t
de la părinţi la urmaşi. Caracter de rasă, totalitatea însuşirilor moştenite de un grup de animale care seamănă între ele.
   CARACTERISTIC,-Ă, caracteristici,
-ce, s.f., adj. 1. S.f. însuşire specifică
predominantă, proprie unei fiinţe, unui
lucru, unui fenomen etc. si care dife-
      •                     t
rentiază o fiinţă de alta, un lucru de altul etc. O (Mat.) Caraăeristica logaritmului unui număr pozilib, partea întreagă a acelui logaritm. 2. Adj. Care constituie trăsătura distinctivă a unei fiinţe, a unui lucru sau a unui fenomen. O (Mat.) Funcţia caracteristică a unei submulţimi A, funcţia f: E -> R, notată fA (unde AczE), pen-.          ...      7 1, dacă x E: A
tru care: fA(x) = j 0, dacă x <£ A ’
3. S.f. Curbă care reprezintă modul cum variază o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv în funcţie de o anumită variabilă.
   CARACTERIZĂ, caracterizez, vb. I. Tranz. 1. A constitui caracteristica, specificul cuiva sau a ceva. 2. A înfăţişa ceva sau pe cineva în ceea ce are esenţial, propriu, specific.
   CARAPĂCE, carapace, s.f. înveliş osos, comos sau calcaros, care protejează corpul unor animale.
   ' CARĂSj caraşi, s.m. Peşte de baltă, asemănător cu crapul, de culoare aurie, cu capul scurt şi cu solzii mari (Carassius auratus gibelio).
   CARĂT, carate, s.n. 1. Indice pentru conţinutul relativ în aur al aliajelor acestuia, egal cu a 24-a parte din masa totală. 2. Unitate de măsură a masei pietrelor preţioase, egală cu 205,876 mg.
   CARBAMÂT, carbamaţi, s.m. Sare sau ester al acidului carbamic.
113
CARBAMIC-CARBONATARE
   CARBĂMIC adj. (In expr.) Acid car-bamic, NHZ—CO —OH, acid care nu se cunoaşte decît sub formă de săruri sau de esteri.
   CARBAMÎDĂ s.f. (Chim.) Uree.
   CARBÎD s.n. CaCz. Substanţă chimică, solidă, formată din calciu şi carbon, de culoare cenuşie, folosită la fabricarea acetilenei şi a cianamidei de calciu; acetilură de calciu, carbură de calciu.
   CARB 0 CATENĂRj-Ă, carbocatenari, -e, adj. (Despre catene) Care este format numai din atomi de carbon.
   CARBOCÎCLIG, -Ă, carbociclici,-ce, adj. (Despre combinaţii chimice) Care are în moleculă unul sau mai multe cicluri formate din atomi de carbon.
   CARB 0 GAZOASĂ, carbogazoase, adj. (In expr.) Apă carbogazoasă, apă minerală care conţine o cantitate mare de bioxid de carbon dizolvat; apă gazoasă.
   CARBOHŢDRĂT, carbohidraţi, s.m. (Biol.) Glucidă, zaharidă.
   CARBOHIDRĂZĂ,carbohidraze, s.f. Enzimă care degradează hidraţii de carbon.
   CARBON s.n. C cu Z =6. Element chimic, cu caracter de nemetal, răs-pîndit în natură, component al tuturor substanţelor organice, vegetale şi animale, al produşilor naturali fosili (cărbuni, gaze şi ţiţei), apoi sub formă elementară (de diamant, grafit şi cărbune negru), sub formă de bioxid de carbon (în aerul atmosferic). O Carbon 14, izotop radioactiv al carbonului care ia naştere în atmosferă şi se utilizează la stabilirea vîrstei vestigiilor materiale. Carbon primar, atom de carbon care are o singură valenţă satisfăcută de un alt atom de carbon. Carbon secundar, atom de carbon care are două dintre valenţele sale satisfăcute cu alţi doi atomi de carbon. Carbon terţiar, atom de carbon care are trei dintre valenţele sale satisfăcute cu alţi trei atomi de carbon.
Carbon cuaternar, atom de carbon care are toate oele patru valenţe ale sale satisfăcute de alţi patru atomi de carbon.
   CARBONlDO s.n. Varietate tehnică, impură, de diamant, de culoare neagră sau cenuşie, folosită la tăierea sticlei şi a porţelanului, la armarea burghielor pentru metale dure, la extrudarea filamentelor pentru becurile electrice, ca material abraziv, la foraje etc.
   CARBONĂR, carbonari, s.m. Membru al unor organizaţii revoluţionare secrete din Italia care au luptat, la începutul sec. XIX, împotriva asupririi străine, pentru eliberare naţională şi pentru unificarea Italiei.
   CARBONĂT, carbonaţi, s.m. Sare a acidului carbonic. O Carbonat acid, sare a acidului carbonic în care un singur atom de hidrogen a fost înlocuit de metal; bicarbonat. Carbonat neutru, sare a acidului carbonic în care cei doi atomi de hidrogen au fost înlocuiţi de metal. Carbonat de sodiu, Na2C03, substanţă cristalină, incoloră, uşor solubilă în apă, folosită în industria textilă, a sticlei, a. săpunului etc.; sodă. Carbonat de calciu, CaC03, substanţă care se găseşte în natură, în cantităţi mari, în stare amorfă, sub formă de calcar (piatră-de-var), şi cristalizată, sub numele de calcit şi de aragonit de marmură. Carbonat de amoniu, (NH4)2C03, substanţă cristalină, incoloră, cu miros puternic de amoniac, volatilă şi uşor disociabilă, folosită la aluat, ea praf de copt. Carbonat bazic de cupru, CuC03-Gu(0H)2, pulbere verde, amorfă, folosită ca fungicid. Carbonat bazic de plumb, 2PbC03*Pb(0H)2, substanţă albă, cristalizată, cu luciu diamantin, folosită, mai ales, ca pigment în vopsitorie; ceruză, alb de plumb.
   CARBONATÂRE. carbonatări, s.f. 1. Reacţie chimică de transformare a hidroxizilor în carbonaţi, cu ajutorul dioxidului de carbon. 2. Operaţie teh-
8 — Dicţionarul limbii române pentnj elevi
CARBONIC-CARBURĂ
114
nologică, în procesul de fabricare a zahărului, de eliminare a excesului de var şi de descompunere a mono-zaharatului de calciu cu ajutorul di-oxidului de carbon, folosită după tratarea zemurilor de difuziune cu lapte de var.
  CARBONIC,-Ă, carbonici,-ce, adj. Care conţine (mult) carbon. O> Acid carbonic, a) H2C03, acid slab, existent numai în soluţie, prin dizolvarea dioxi-dului de carbon in apă, folosit în industria alimentară; b) (impr.) dioxid de carbon.
  CARB0N1FJŞR,-Ă, carboniferi,-e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre straturi, roci, terenuri, regiuni) Care conţine zăcăminte de cărbuni, bogat în zăcăminte de cărbuni, care poartă cărbuni etc. 2. S.n. Cea de a cincea perioadă a erei paleo-zoice, caracterizată prin depuneri mari de cărbuni.
  CARB ONIFICĂRE, carbonificări, s.f. Proces de formare a cărbunilor naturali prin ardere lentă, în lipsa oxigenului.
  CARBONÎL, carbonUi, s.m. 1. (Şi în expr. grupare carbonil) ^)C = O. Grupare funcţională divalentă, care apare în moleculele aldehidelor şi ale cetonelor. 2. Combinaţie a oxidului de carbon cu unele metale grele, care se foloseşte pentru obţinerea metalului pur. O Carbonil de nichel, Ni(CO)4, lichid incolor, inflamabil, care se descompune la 180° —200° C, formînd nichel pur.
  CARBONtLIC,*A, carbonilici,-ce, adj. (Despre substanţe) Care conţine, în moleculă, gruparea funcţională carbonil. O Compuşi carbonilici, aldehide şi cetone.
  CARBONIZĂ, pers. 3 carbonizează, vb. I. Refl. (Despre substanţe organice) A se descompune prin încălzire sau prin ardere; (despre cărbuni) a se descompune termic în lipsa oxigenului din aer sau în prezenţa unei cantităţi insuficiente de oxigen; (despre lemne)
a se transforma în cărbune de lemn sau mangal (prin ardere) în prezenţa unei cantităţi mici de aer.
  CARB ONIZĂRE, carbonizări, s.f. Acţiunea de a se carboniza şi rezultatul ei. O Carbonizare la temperatură tnaltă, cocsificare.
  CARBORtJNDUM s.n. (Chim.) Car-bură de siliciu.
  CARBOXIHEMOGLOBÎNĂ s.f. Compus stabil care se formează în sînge din hemoglobină şi oxidul de carbon, în cazul inspirării lui, şi care duce la blocarea unei părţi din hemoglobină, determinînd ' asfixia ţesuturilor (din lipsă de oxigen transportat) şi, respectiv, moartea.
  CARBOXIL, carboxili, s.m. (Şi în expr. grupare carboxil) —COOH. Grupare funcţională caracteristică acizilor organici, în structura căreia gruparea —OH este legată direct de gruparea carbonil, iar atomul de hidrogen poate fi înlocuit cu un metal.
  CARBOXÎLIC adj. (In expr.) Acid carboxilic, R—COOH, substanţă organică ale cărei proprietăţi acide se da-toresc prezenţei, în moleculă, a grupării carboxil (—COOH).
  CARBURĂNT, carburanţi, s.m. Combustibil lichid, volatil, care, în amestec cu aerul, este folosit la alimentarea motoarelor cu explozie.
  CARBURARE, carburări, s.f. Proces de introducere a carbonului în fier sau într-un aliaj feros în stare topită. <> Zonă de carburare, zonă în-tr-un furnal, unde are loc procesul de carburare a fierului cu carbon şi cu oxid de carbon.
  CARBURATOR, carburatoare, s.n. Aparat al unui motor cu ardere internă, cu aprindere electrică, în care se formează amestecul carburant, în proporţia dorită, prin difuzarea combustibilului într-un curent de aer.
  CARBtfRĂ, carburi, s.f. Compus binar al carbonului cu metale sau cu
115
CARCASĂ-CARIE
semimetale. O Carbură de calciu, carbid. Carburâ de siliciu, SiC, substanţă cu duritate apropiată de aceea a diamantului, folosită ca_material abraziv, la confecţionarea pietrelor de polizor şi ca material refractar; carborundum. Carbură de bor, B4G, substanţă cu duritate mai mare decît a diamantului, folosită ca material abraziv. Carbură de fier, Fe3G, substanţă care se formează în furnal, în procesul de elaborare a fontei, fiind un constituent structural al aliajelor fier-carbon; ce-mentită.
   CARCĂSĂ, carcase, s.f. înveliş al unei maşini, al unui apărat sau al unui instrument.
   CARDIÂC,-A, cardiaci,-ce, adj., s.m. şi.f. 1. Adj. Care aparţine inimii, privitor la inimă. O Plex cardiac, plexul format dintr-un plex superficial, situat ventral faţă de arcul aortic şi la bifurcaţi a arterei pulmonare, şi un plex profund, cuprins între arcul aortic şi bifurcaţia trabeii. 2. S.m. şi^f., adj. (Persoană) care suferă de o boală de inimă. [Pronunţat: -di-ac]
   cardiAlă, cardiale, adj. (Anat.; în expr.) Glandă cardială, glandă gastrică situată în stomac, în apropierea orificiului superior, care are formă tubulară, simplă sau ramificată, şi care secretă acid clorhidric, fermenţi şi mucine. [Pronunţat: -di-a-]
   CARDINAL,-A, cardinali,-e, adj., s.n.
1.  Adj. Principal, esenţial, fundamental. O (Geogr.) Punct cardinal, fiecare dintre cele patru locuri de pe orizont (est, vest, sud, nord) care ajută la determinarea poziţiei unui punct de pe glob. (Gram.) Numeral cardinal, numeral care exprimă un număr întreg abstract sau un număr determinat de obiecte, de fiinţe etc. 2. S.n. (Mat.; în expr.) Cardinalul unei mulţimi, număr ataşat unei mulţimi M şi clasei mulţimilor echivalente ei, notat M, n(M), sau card M; în cazul unei mulţimi finite, cardinalul său
reprezintă numărul elementelor mulţimii.
   CARDIOMOTCRI adj. (Anat.; in expr.) Centri nervoşi cardiomotori, centri nervoşi bulbari, care pun în mişcare muşchii cardiaci şi reglează, permanent şi automat, activitatea lor în funcţie de informaţiile primite. [Pronunţat: -di-o-]
   CARDIOYA SCULARj-A, cardiovasculari,-e, adj. Privitor la legătura dintre inimă şi vasele viscerale şi periferice. [Pronunţat: -di-o-]
   CARDÎTĂj cardite, s.f. Inflamaţie a miocardului, datorită mei infecţii mi-crobiene în organism, a tabagismului, a alcoolismului, a reumatismului etc.
   CARENĂ, carene, s.f. 1. (Zool.) Prelungire în formă de lamă a sternului păsărilor, mai mult sau mai puţin dezvoltată, pe care sînt fixaţi muşchii pieptului care acţionează aripile. 2. (Bot.) Parte componentă a florii leguminoaselor, formată din două petale aşezate la partea inferioară, unite între ele.
   CARENŢĂ, carenţe, s.f. Lipsă, deficienţă, neglijenţă.
   CARfiU, careuri, s.n. 1. Formaţie de adunare sau de lucru în care persoanele sînt dispuse pe laturile unui pătrat. 2. Suprafaţă a terenului de fotbal, de tenis etc., marcată cu o culoare distinctă, de obicei albă, care delimitează anumite zone în cîmpul de joc.
   CARICATtJRĂ, caricaturi, s.f. 1. Reprezentare, mai ales în desen, a unei persoane sau a unei situaţii prin exagerarea unor trăsături, îndeosebi negative, cu o intenţie satirică sau umoristică. 2. Imitaţie nereuşită, care denaturează originalul.
   CARIE, carii, s.f. Leziune, de natură microbiană sau chimică, a dinţilor sau a oaselor carej prin evoluţie, formează o cavitate.
8*
CARIERA'-CAROTA
116
  CARIERĂ1, cariere, s.f. Exploatare minieră la zi (în care lucrările se execută sub cerul liber), de unde se extrag diverse substanţe minerale (nisip, pietriş, marmură, argilă etc.) folosite ca materiale de construcţie. [Pronunţat: -ri-e-]
  CARIERĂ2, cariere, s.f. Profesiune, ocupaţie; domeniu de activitate; timp cît cineva lucrează într-un anumit domeniu. ♦ Poziţie în societate; situaţie bună. [Pronunţat: -ri-e-] CARIERISM s.n. Tendinţă de a parveni cu orice preţ şi prin orice mijloace (în carieră2). [Pronunţat; -ri-e-]
  CARI0CHINEZĂ, cariochineze, s.f. (Biol.) Mod de înmulţire a celulelor plantelor şi animalelor caracterizat prin transformări în structura nucleului; diviziune indirectă. [Pronunţat: -ri-o-]
  CARIOFILACfiE, cariofilacee, s.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, anuale sau perene, în general buruieni, cu noduri pronunţate pe tulpini, cu frunze înguste, frecvent păroase, cu flori albe, roz, liliachii, dispuse în inflorescenţe sau solitare în vîrful tulpinii, cu fructele capsule; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pronunţat: -ri-o-fi-la-ce-e]
  CARIOLÎMFĂ, cariolimfe, s.f. Mediul lichid din carioplasmă în care sînt dispersate sau dizolvate molecule de substanţe. [Pronunţat: -ri-o-]
  CARIOPLĂSMĂ, carioplasme, s.f. Parte constituentă în interiorul membranei nucleare, lichid viscos, cu structură coloidală, cu două faze, una de sol (cariolimfa) şi alta de gel (croma-tina), care cuprinde, într-o formă relaxată, substanţe proteice şi acizi nucleici; nucleoplasmă. [Pronunţat: -ri-o-]
  CARlOPSĂ, cariopse, s.f. Tip de fruct uscat, indehiscent, cu peri carpul lipit de sămînţa unică. [Pronunţat: -ri-op-]
   CARITĂTE s.f. Atitudine miloasă, plină de generozitate faţă de cineva.
   CARfMB, carimbi, s.m. Parte a cizmei care îmbracă piciorul de la genunchi pînă la gleznă.
   CARNASEER,-Ă, carnasieri,-e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre animale) Carnivor.
2. S.f. Fiecare dintre cele patru măsele mari şi tăioase ale unor animale carnivore. [Pronunţat: -si-er]
   CARMYGRj-Ă, carnivori,-e, adj., s.n.
1. Adj. Care se hrăneşte în special cu came; carnasier (1). O Plante carnivore, grup restrîns de plante care, pe lîngă nutriţia normală (asimilaţie clo-rofiliană), au Însuşirea de a se hrăni cu animale (insecte, viermi etc.). 2. S.n. (La pl.) Ordin din clasa mamiferelor cuprinzînd animale care se hrănesc mai ales cu came, avînd dentiţia adaptată; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin.
   CAROLEST GIĂ:N,-Ă, carolingieni,-e, adj. Care aparţine dinastiei lui Carol cel Mare, privitor la această dinastie. [Pronunţat: -gi-an]
   CAROSERIE, caroserii, s.f. Parte a unui vehicul aşezată deasupra osiilor şi a roţilor şi servind pentru transportul oamenilor, materialelor, mărfurilor etc.
   CAROTĂJ, carotaje, s.n. Determinare prin foraj a structurii şi compoziţiei straturilor scoarţei terestre, bazată pe analiza carotelor (2) sau pe măsurarea mărimilor fizice caracteristice ale rocii străbătute. O Carotaj ra-dioaăiv, stabilire a caracteristicilor rocilor în timpul forării scoarţei terestre, folosind o sursă de neutroni care determină o radioactivitate indusă a acestor roci.
   CAROTĂ, carote, s.f. 1. Varietate de morcovi timpurii, cu rădăcini scurte, globuloase, de culoare galbenă-roşia-tică. 2. Probă cilindrică de material, luată din fundul găurii unei sonde, pentru a determina structura stratului
117
CAROTEN-CARTELA
străbătut. ^ Probă cilindrică de material, luată din betonul de fundaţie al unei şosele, în vederea determinării proprietăţilor fizico-mecanice ale acesteia în laborator.
   CAR OTEN s.n. C40H56. Pigment roşu--portocaliu care se găseşte în unele vegetale şi în unele produse animale, care, introdus în tubul digestiv, la nivelul mucoasei intestinale, se transformă în vitamina A. O oi-caroten, substanţă cristalizată în prisme de culoare roşie închisă, care se găseşte în frunze, în uleiul roşu de palmier etc., cu o activitate vitaminică mult redusă faţă de modificaţia (3. |3-caroten, pulbere cristalină roşie, solubilă în solvenţi organici, în grăsimi, insolubilă în apă, care se oxidează uşor şi se găseşte în ţesuturile animale, în plante, în special în lucernă şi in morcov, de unde se extrage industrial, folosită la vitaminizarea şi la colorarea margarinei, ca medicament în tratamentul avitaminozei; pro vitamina A.
   CAROTIDĂ, carotide, s.f. Fiecare dintre cele două artere principale, ramuri ale aortei, situate de o parte şi de alta a gîtului, care transportă sîngele oxigenat de la inimă la cap; arteră cefalică.
   CAROTEVOÎDĂ, carotinoide, s.f. Denumire dată unei clase de materii colorante naturale, de origine vegetală, de culoare galbenă, portocalie sau roşie, dintre care unele sînt provita-mine, altele sînt folosite drept coloranţi alimentari sau textili.
   CARP s.n. Grup de opt oase mici care alcătuiesc scheletul încheieturii mîinii, articulîndu-se cu oasele antebraţului şi ale metacarpului.
   CARPfiLĂ, cârpele, s.f. Frunzuliţă modificată care intră în alcătuirea ovarului unei flori şi care poartă ovulele ei..
   CĂRPEN, carpeni, s.m. Arbore înalt, cu frunze ovale, dinţate pe margini, cu flori grupate în amenţi, cu fructul
o samară, cu lemnul tare şi alb, întrebuinţat la construcţii şi în rotărie (Carpinus betulus).
   CARPI s.m. pl. Populaţie geto-dacă ce locuia în sec. II — III e.n. în Moldova, în afara teritoriului dacic stă-pînit de romani.
   CARST, carsturi, s.n. Eroziune şi dizolvare a calcarelor, ghipsurilor şi sării, provocată de apele de suprafaţă sau subterane, care a contribuit la crearea unor forme specifice de relief; formă de relief rezultată din această acţiune.
   CĂ R STIC,-Ă, carstici,-ce, adj. Care aparţine carstului, privitor la carst, specific carstului. O Regiune carstică, regiune cu carst foarte dezvoltat.
   CARTAGINEZ,-A, cartaginezi,-e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care făcea parte din populaţia vechii Car-tagine sau era originară de acolo; pun.
2. Adj. Care aparţine vechii Cartagine sau locuitorilor ei, privitor la vechea Cartagină sau la locuitorii ei; punic.
   CARTĂ, carte, s.f. 1. Nume dat (în evul mediu, în anumite ţări) actelor destinate a consemna privilegii şi libertăţi fundamentale ale unor clase sau pături sociale (şi a servi drept constituţie). 2. Manifest cuprinzînd revendicările unei organizaţii politice, sociale, profesionale etc. 3. Act care stă la baza organizării şi funcţionării unei organizaţii internaţionale. [Scris şi: chartă]
   CARTEL, carteluri, s.n. 1. Formă de monopol capitalist în care întreprinderile participante se înţeleg asupra aprovizionării cu materii prime, a vin-zării mărfurilor, a preţurilor, a pieţelor de desfacere, a cantităţilor de marfă pe care să le producă şi să le vîndă fiecare dintre ele etc. 2. Coaliţie între două sau mai multe partide politice burgheze.
   CARTELĂ, cartele, s.f. 1. Carneţel, bucată de hîrtie sau de carton cu bo-
CARTEZIAN-CASITERIT
118
nuri detaşabile, pe baza cărora se pot obţine produse raţionalizate sau se poate servi masă la o cantină. 2. (In expr.) Cartelă perforată, foaie de hîrtie sau de carton cu orificii ori bandă de bîrtie perforată care serveşte ca element de memorizare, la unele calculatoare numerice, la instalaţiile automate cu comandă directă etc. sau pentru programarea şi prezentarea rezultatelor.
  CARTEZIĂN, -Ă, carteziene, adj. (Mat.; în expr.) Coordonate carteziene, pereche ordonată sau triplet ordonat de numere care stabileşte poziţia unui punct în plan sau în spaţiu, în raport cu două, respectiv trei axe concurente. Sistem de referinţă cartezian sau reper cartezian, sistem de două axe concurente, pentru plan, sau de trei axe concurente, în spaţiu, care serveşte la fixarea poziţiei punctelor unei mulţimi date (sisteme de puncte materiale, figuri, corpuri); dacă axele sînt .perpendiculare două cîte două, sistemul de referinţă se numeşte rectangular sau ortogonal. Ecuaţia carteziană (a unei curbe sau a unei suprafeţe), ecuaţia f(xi V) =r 0 sau f(x,y, z) = 0, unde ■(x, y), respectiv (x,y,z) sînt coordonatele carteziene ale unui punct curent al curbei, respectiv, al suprafeţei. Produs cartezian (a două mtilţimi M, N), mulţimea perechilor ordonate de forma (x, y), unde x £ M şi y £ N,■ notat M x N, în cazul a n mulţimi Mx, M2, ..., Mn (în această ordine) produsul lor cartezian este format din toate grupele (xt, x2,..., xn) de n elemente, în care xx £ x2 £ Mz, ..., ..., xn £ Mn şi se notează x M2x X ... X Mn. [Pronunţat: -zi-an]
  CARTILAGINOS, -OĂSĂ, cartilagi-noşi,• -oase, adj., s.m. 1. Adj. Format din cartilaje, cu cartilaje. 2. S.m. (La pl.) Clasă de peşti cu scheletul cartila-ginos (1), cu gură subterminală prevăzută cu două rinduri de dinţi, cu branhii ce se deschid în exterior, neacoperite de opercul, cu nări situate pe partea ventrală a capului; (şi la sg.)
peşte din această clasă; condropteri-gian.
   CARTILAJ, cartilaje, s.n. Ţesut animal conjunctiv, elastic şi rezistent, care se găseşte în organisme, separat sau formînd scheletul peştilor cartila-ginoşi, învelişul suprafeţelor articulare ale oaselor şi îndeplinind funcţia mecanică de susţinere; zgîrci.
   CARTOTflCĂ, cărtoteci, s.f. Totalitatea fişelor de evidenţă care cuprind date privitoare la materialele sau la persoanele dintr-o instituţie, orînduite după anumite criterii; cartonieră. ♦ Cutie sau dulap în care se păstrează fişe clasate după anumite norme.
   CARUSEL, carusele, s.n. 1. Instalaţie formată din mai mulţi căişOri de lemn (uneori înhămaţi la trăsurici) pe care sau unde se suie copiii şi care se învîr-tesc mecanic; căluşei. 2. Fig. Mişcare, deplasare, circulaţie, rotire continuă a unor oameni, animale sau lucruri, în diversă scopuri.
   CASĂ, casez, vb. I. Tranz. 1. A anula (în întregime sau parţial) o hotărîre judecătorească în urma admiterii recursului. 2. A efectua totalitatea operaţiilor privind scoaterea definitivă din folosinţă şi din inventar a unui mijloc fix a cărui folosire, reparare sau modernizare nu mai sînt economice; a lichida.
   CASANT, -Ă, casanţi, -te, adj. Care se sparge, se rupe sau se sfărîmă uşor; fragil, casabil.
   CASCĂDĂ, cascade, s.f. Cădere naturală de apă pe cursul unui rîu sau fluviu, provocată de întreruperea bruscă a albiei din cauza unei rupturi de pantă; cataractă.
   CASITERÎT s.n. Sn02. Oxid de sta-niu natural care se găseşte, sub formă de cristale brune-negre cu luciu adamantin, în filoane hidrotermale şi în aluviuni, fiind folosit ca minereu de staniu.
119
CAST-CATARIN
   CAST, -A, căşti, -ste, adj. Pur, nepătat, neprihănit (din punct de vedere al relaţiilor fizice).               .
   CASTĂ, caste, s.f. 1. Categorie socială închisă, strict delimitată de altele prin originea comună, ocupaţii, privilegii, cult religios, existentă (în trecut) în unele ţări orientale. 2. Grup social închis care încearcă să-şi păstreze privilegiile, obiceiurile, să-şi realizeze interesele (egoiste) etc. O Expr. Spirit de castă, spirit îngust, exclusivitate.
   CASTEL, castele, s.n. 1. Clădire medievală impunătoare, prevăzută cu şanţuri de apărare, cu ziduri groase şi înalte, avînd din loc în loc turnuri mici şi creneluri, servind ca reşedinţă seniorilor feudali. 2. (In expr.) Castel de apă (sau de echilibru), construcţie specială (în formă de turn), care serveşte ca rezervor de apă.
   CĂSTOEj castori, s.m. Mamifer rozător semiacvatic, lung de circa 80 cm, cu labele posterioare palmate şi cu coada lăţită, care trăieşte în colonii, clădindu-şi, cu măiestrie, cuibul pe marginea apelor, fiind vînat pentru blană; biber (Castor canadensis).
   CASTRA, castrez, vb. I. Tranz. A suprima, a extirpa (terapeutic sau accidental) glandele sexuale, provo cînd sterilitatea.
   CASTRAVETE, castraveţi, s.m. 1. Plantă legumicolă din familia cucurbi-taceelor, cu tulpina agăţătoare, acoperită cu peri aspri, cu frunze mari şi cu flori galbene (Cucumis sativus). + Fructul acestei plante, de formă lunguiaţă, care se consumă crud, murat sau gătit. 2. (Zool.; în expr.) Castra-vete-de-mare, holoturie.
   CÂSTRTJ, castre, s.n. Lagăr, tabără militară fortificată de formă pătrată, construită mai ales de-a lungul căilor de comunicaţie sau în punctele strategice importante din provinciile romane.
   CAŞALOT, căşaloţi, s.m. Mamifer asemănător cu balena, din ordinul ce-
taceelor, care trăieşte în mările calde, caracterizat prin dezvoltarea mare şi asimetrică a capului, cu dinţi pe falca inferioară, din grăsimea căruia se fabrică spermanţetul, iar din intestine se extrage ambra, folosită la fabricarea parfumurilor (Physeter catodon).
   CATABOLÎSM s.n. (Fiziol.) Dezasi-milaţie.
   CATACLÎSM, cataclisme, s.n. Fenomen cu caracter brusc şi distrugător care apare în natură, în urma unor cutremure, erupţii vulcanice, inundaţii, uragane etc.
   CATACOMBĂ, catacombe, s.f. Galerie subterană, naturală sau artificială, care servea primilor creştini drept refugiu, loc de cult şi de înmormîntare.
♦  Orice galerie subterană (în formă de coridor lung şi îngust).
   CATALÎTIC, -A, catalitici, -ce, adj-Care se produce prin cataliză, de cataliză.
   CATALIZA, catalizez, vb. I. Tranz. A produce o cataliză.
   CATALIZATORj,catalizatori, s.m. (Şi în expr. catalizator pozitiv) Substanţă care, în cantitate mică, modifică viteza unei reacţii chimice, deşi, aparent, nu participă la, reacţie, şi se regăseşte, neschimbată, la sfîrşitul reacţiei. O Catalizator negativ, inhibitor. Catalizator organic, enzimă.
   CATALÎZĂ. catalize, s.f. (Şi în expr. cataliză pozitivă) Acţiune prin care se modifică viteza unei reacţii chimice, în prezenţa catalizatorilor. <> Cataliză negativă, proces catalitic în care viteza de reacţie este micşorată, în prezenţa catalizatorului negativ.
   CATARÎN, -A, catarini, -e, adj., s.m. 1. Adj. Care are nările apropiate. 2.
S.m. (La pl.) Grup de maimuţe superioare din ordinul primatelor, din Asia şi Africa, oare au nările apropiate şi coada, de obicei, scurtă; (şi la sg.) maimuţă care face parte din acest grup; catarinian.
catastrofA-cAldare
120
   CATASTROFĂ, catastrofe, s.f. Eveniment tragic de mari proporţii (natural sau provocat), cu urmări dezastruoase, cu numeroase victime omeneşti, cu mari pagube materiale.
   CATfiNĂ, catene, s.f. 1. Şir de încreţituri ale scoarţei pămînteşti formate sub influenţa unei presiuni laterale. 2. Lanţ de atomi legaţi între ei prin valenţe simple sau multiple.
   CATETĂ, catete, s.f. Fiecare dintre laturile unghiului drept al unui triunghi dreptunghic.
   CĂTHARSIS s.n. Acţiune pozitivă (purificatoare) pe care (după Aristotel) ar avea-o arta asupra pasiunilor umane. [Scris şi: katharsis]
   CATlON, cationi, s.m. Ion cu sarcină pozitivă. [Pronunţat: -ti-on]
   CAUCltîC, (2) cauciucuri, s.n. 1. Produs industrial, elastic şi rezistent, fabricat din latexul unor arbori tropicali sau obţinut pe cale sintetică, utilizat la confecţionarea anvelopelor, benzilor elastice, a tuburilor etc. 2. Anvelopă (pneumatică) care Îmbracă roţile automobilelor, bicicletelor etc. [Pronunţat: ca-u-]
   CAYICORN, -Ă, caricorni, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care are coarnele goale în interior. 2. S.n. (La pl.) Grup de animale rumegătoare care au coamele goale în interior şi persistente; (şi la sg.) animal care face parte din acest grup.
   CAYITĂR, -Ă, cavitari, -e, adj. Care are un spaţiu gol în interior. O Organ cavitar, organ care are, normal sau patologic, o cavitate.
   CAYITĂTE, cavităţi, s.f. Spaţiu gol In interiorul organismului sau al unui organ din corpul omului sau al animalelor, în care se află anumite organe. O Calitate generală, celom.
   CAZ, cazuri, s.n. (Gram.) Categorie specifică numelui, prin care se exprimă raporturile logice- dintre nume şi diversele părţi ale propoziţiei. ♦ Fie-
   care dintre formele prin care se exprimă diferitele funcţii sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui şi numeralului.
   CAZEÎNĂ s.f. Fosfoproteidă conţinută în laptele de vacă, sub formă de sare de calciu, solubilă în apă, care, precipitîndu-se sub acţiunea unei en-zime din stomacul animalelor tinere (cheagul sau renina), produce brînza; cazeinogen. O Cazeină tehnică, cazeină folosită la fabricarea galalitului. [Pronunţat: -ze-i-]
   CAZEINOGfiN s.n. (Biol.) Cazeină. [Pronunţat: -ze-i-]
   CAZEMĂTĂ, cazemate, s.f. Lucrare de apărare, construită din lemn şi pămînt sau din beton armat, în care sînt protejate diferite mijloace de luptă (tunuri, mitraliere etc.) împotriva artileriei si bombardamentelor aeriene ina-»
mice.
   CĂDfîREj căderi, s.f. Deplasare, mişcare de sus în jos a unui lucru, coborîre spre pămînt sub efectul gravitaţiei. O Cădere liberă, mişcăm uniform accelerată a corpurilor sub acţiunea propriei greutăţi, îndreptată de sus în jos, spre pămînt. Cădere de potenţial, tensiunea electrică la bornele unui consumator de energie al unui circuit electric.
   CĂIMĂCĂMÎE, căimacămii, s.f. Formă de guvemămînt provizoriu existentă în ţările române în timpul cît tronul rămînea vacant sau pe timpul absenţei domnului; locotenenţă domnească.
   CĂLĂRĂŞ, călăraşi, s.m. (La pl.) Corp militar de slujitori auxiliari ai domniei, în evul mediu, în Ţara Româ' nească şi in Moldova, proveniţi dintre ţăranii liberi care, în schimbul unor privilegii, aveau îndatorirea de a merge în război pe cheltuială proprie; (şi la sg.) persoană care făcea parte din acest corp militar. ’
   CĂLDĂRE, căldări, s.f. (Geogr.) Depresiune rotundă, , cu pereţi înalţi,
121
CĂLDURĂ-CĂPTOŞEALĂ
   situată la mare altitudine. O Căldare glaciară, circ.
   CĂLDURĂ, (1) călduri, s.f. 1. Mărime scalară prin eare se exprimă transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite părţi ale aceluiaşi sistem. <Q> Căldură specifică, mărime fizică egală cu căldura necesară unităţii de masă a unei substanţe pentru a-şi ridica temperatura cu un grad. Căldură molară, mărime numeric egală cu căldura necesară unui mol dintr-o substanţă pentru a-şi ridica temperatura cu un grad. Căldură latentă, căldura dezvoltată la trecerea unităţii de masă dintr-o faza în alta, în condiţii de temperatură şi de presiune constante. 2. Parte a fizicii care studiază fenomenele termice.
   CĂLIFÂR, călifari, s.m. Numele a două specii de păsări acvatice migratoare, asemănătoare cu raţele şi eu giştele: una cu pene albe, negre sau ruginii (Tadorna tadorna), cealaltă cu pene roşii-ruginii ( Tadorna ferruginea).
   CĂLIRE, căliri, s.f. Tratament termic aplicat aliajelor - (sau metalelor) care au cel puţin două structuri diferite, care constă în răcirea materialului de la o temperatură superioară punctului de transformare, cu o astfel de viteză de răcire, încît transformarea structurală să nu se mai producă, iar materialul să aibă, la temperatura obişnuită, structura Ipe care, în mod normal, o are numai deasupra punctului de transformare. O Călirea oţelului, călirea aplicată oţelurilor cu scopul de a obţine un oţel mai dur, în special în stratul de suprafaţă.
   CĂLŢUNĂŞ, colţunaşi, s.m. (Mai ales la pl.) Numele a două plante: a) plantă decorativă căţărătoare, cu flori portocalii, avînd un fel de pinten; eondu-rul-doamnei (Tropaeolum majus); b) toporaş.
   CĂLUŞ, căluşuri, s.n. (De obicei art.) Numele unui dans popular românesc cu ritm sincopat şi cu figuri va-
   riate, jucat de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans.
   CĂMÎLĂ, cămile, s.f. Mamifer erbi-vor rumegător din Africa de nord şi din Asia, de talie mare, cu o cocoaşă de grăsime pe spate (cămila dromader) sau cu două cocoaşe (cămila bactriană), folosit la transport (Camelus drome-darius şi Camdus bactrianus).
   CĂMINAR, căminari, s.m. Boier de rang inferior din ţările române, care era însărcinat cu strîngerea unor impozite.
   CĂPĂSTRU, căpestre, s.n. Bucată de frînghie sau de curea care se pune pe capiii calului, al măgarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-1 duce undeva.
   CĂPĂTUf, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A(-şi) face un rost, o situaţie; a (se) chivernisi.
   CĂPCĂUN, căpcăuni, s.m. Fiinţă fantastică din mitologia românească, închipuită cu trup de om şi cu cap de cîine, uneori cu două capete şi cu două guri, mîncătoare de oameni. ♦ Epitet dat unui om rău, crud, lacom.
   CĂPETENIE, căpetenii, s.f. Persoană care conduce un grup organizat de oameni; conducător, şef.
   CĂPITANĂT, căpitanate, s.n. Unitate administrativ-teritorială cu regim de autonomie, în evul mediu, în ţările române.
   CĂPRĂRfE, căprarii, s.f. (înv.) Mic grup de soldaţi sub comanda unui caporal.
   CĂPTUŞEĂLĂ, căpluşdi, s.f. 1. Material rezistent la temperaturi înalte, la coroziune sau la uzură, folosit ca îmbrăcăminte în interiorul cuptoarelor, al aparaturii chimice etc., pentru a le feri de degradare. 2. (în expr.) Căptuşeală vulcanică, strat care îmbracă, în interior, coşul unui vulcan, întărit prin răcirea materialelor eliminate din interiorul vulcanului.
cApuşă-ceară
122
   CĂPtŞĂ, căpuşe, s.f. (Zool.; la pl.) Ordin de artropode parazite, clasa arahnidelor, care se înfig în pielea animalelor şi a omului şi se hrănesc su-gindu-le sîngele, fiind, în acelaşi timp, şi transmiţătoare de agenţi patogeni (Ixodes); (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin; circel (2).
   CĂRĂBĂNÎ, cărăbănesc, vb. IY. Refl. (Pop. şi fam.) A pleca repede (şi pe furiş) de undeva.
   CĂRĂBtTŞ, cărăbuşi, s.m. (Şi în expr. cărăbuş de mai) Insectă coleop-teră foarte dăunătoare, de culoare cafenie, cu elitrele dure, care apare pe la începutul lunii mai şi se hrăneşte cu frunzele arborilor (iar larvele ei, timp de trei ani, cu rădăcinile unor plante); gîndac-de-mai, găinuşă (Me-lolontha melolonthă).
   CĂRĂMIDĂ, cărămizi, s.f. Material de construţie, de obicei de formă paralelipipedică, produs plin sau cu goluri, obţinut, de obicei, prin arderea formelor umede şi uscate, fasonate manual sau mecanic, dintr-o masă ceramică din argilă, nisip şi apă.
   CĂRBîÎKE, cărbuni, s.m. 1. (Şi în expr. cărbune de pămxni, cărbune fosil, cărbune natural) Rocă sedimentară, combustibilă, de culoare gălbuie, brună pînă la neagră, friabilă, formată în cursul erelor geologice din plante, printr-un proces de incarbonizare, şi folosită drept combustibil şi ca materie primă în industria chimică. <^> Cărbune artificial, cărbune obţinut din diferite substanţe organice prin carbonizare, descompunere la temperatură înaltă. Cărbune de lemn, mangal. Cărbune activ, cărbune obţinut din cojile unor sîmburi de fructe sau din unele varietăţi de lemn, care, supus unor tratamente speciale, a căpătat o suprafaţă de adsorbţie mare, fapt pentru care este utilizat la separarea unor gaze, ca decolorant pentru diferite soluţii, catalizator etc. Cărbune animal (sau de oase), cărbune obţinut
prin calcinarea oaselor degresate, a sîngelui şi a resturilor de animale, produs foarte poros, folosit ca adsor-bant pentru gaze, ca decolorant în industria zahărului şi a glucozei, ca dezinfectant stomacal etc.; negru animal (sau de oase). Cărbune brun, cărbune natural cu im conţinut de 65 — 70% carbon. Cărbune amorf, denumire dată unor varietăţi de cărbune cu aspect amorf, care au, însă, structura micro cristalină. 2. (Med.) Antrax. 3. (Bot.) Tăciune. 4. Creion negru obţinut dintr-un lemn de esenţă foarte moale, carbonizat, folosit la desen pentru crochiuri, schiţe etc.
   CĂRPĂN(5S,-0ĂSĂ, cărpănoşi,-oase, adj., s.m. şi f. (Depr. şi fam.) Zgîrcit, avar.
   CĂRTURAR, cărturari, s.m. Om învăţat, care ştie multă carte; savant.
   CĂRVUNĂR, cărvunari, s.m. Membru al mişcării reformatoare conduse de Ioniţă Tăutu, în Moldova, în 1822, care a adoptat unele principii şi metode de luptă ale carbonarilor.
   CĂTĂNĂ, cătane, s.f. (înv. şi reg.) Soldat, ostaş.
   CĂTINEL adv. (Pop.) încetinel, lin, domol.
   CĂTRĂNIT,-Ă, cătrăniţi,-te, adj. De culoare închisă; tuciuriu, negru. ♦ Fig. Amărît, supărat, necăjit.
   CĂTtJN, cătune, s.n. Aşezare rurală mai mică decît satul, formată din cîteva gospodării ţărăneşti, care nu constituie o imitate administrativă, depinzînd de o comună sau de un sat.
   CĂTlIŞĂ, cătuşe, s.f. 1. Fiecare dintre cele două inele metalice legate între ele printr-un lanţ, cu care se leagă mîinile (şi picioarele) arestaţilor. 2. Fig. Ceea ce frînează, împiedică în mod violent dezvoltarea, evoluţia, progresul.
   CEĂRĂj ceruri, s.f. 1. (Chim.) Substanţă solidă sau păstoasă care conţine un amestec de esteri ai acizilor
123
CEASLOy-CEFALOTORACE
monocarboxilici superiori cu alcooli monohidroxilici superiori (ambii cu catene normale şi cu număr par de atomi de carbon în molecula lor), răspîndită în natură, în plante, ca straturi protectoare pe frunze sau pe, fructe, şi în produse de origine animală. <^> Ceară de albine, amestec de esteri ai alcoolilor cu acizi, substanţă de culoare gălbuie produsă de albine, cu miros plăcut, obţinută prin topirea fagurilor. 2. (Ajaat.) Cerumen.
   CEASLOV, ceasloave, s.n. Carte bisericească ortodoxă cuprinzînd anumite rugăciuni şi cîntări pentru diferite ceasuri ale zilei şi care servea, în trecut, şi ca abecedar.
   CEATA, cete, s.f. 1. (In expr.) Ceată, primitivă, grupare neorganizată de oâmeni formată în faza de început a comunei primitive, în scopul procurării hranei şi al apărării de animale sălbatice. 2. (în. evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Grup organizat de oameni, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domneşti, care avea sarcini militare în timp de război, iar în timp de pace contribuia la strîngerea dărilor; steag.
   CEÂŢÂ', ceţuri, s.f. Picături foarte fine de apă în stare de vapori, care plutesc în aer la mică Înălţime de pămînt şi care îngreuiază foarte mult vederea la distanţă; formă de condensare a vaporilor de apă din atmosferă.
   CEAtJŞ, ceauşi, s.m. (In evul mediu, în Ţara Românească şi in Moldova) Comandant militar care îndeplinea funcţia de curier la turci sau care conducea un mic grup de slujitori cu diverse atribuţii. [Pronunţat: cea-uş]
   CEC1, cecuri, s.n. Mijloc de plată, document utilizat pentru ridicarea numerarului de la banca.
   CEC2, cecuri, s.n. Prima parte a intestinului gros, in formă de fund de sac, cuprinsă între intestinul subţire şi colon. [Variantă: cecum s.n.]
   CECITATE, cecităţi, s.f. Absenţă a vederii datorită mior leziuni ale mediilor transparente oculare, ale retinei, ale căilor nervoase sau ale centrilor vederii; ablepsie, orbire. O Cecitate psihică, pierdere a capacităţii de recunoaştere a obiectelor cu ajutorul văzului. Cecitate verbală, pierdere a capacităţii de a citi sau de a înţelege sensul limbajului scris; alexie. Cecitate diurnă, hemeralopie. .
   CECUM s.n. v. cec2.
   CEDRU, cedri, s.m. Nume dat mai . multor arbori mediteraneeni din familia pinaceelor, cu lemnul tare, ce cresc la altitudine mai mare" (1000 — 2000 m), cu ramuri orizontale^ cu lemnul de culoare brună-gălbuie, ţare, rezistent şi cu miros puternic, folosit Jn construcţiile navale, la fabricarea mobilelor, în sculptură ete. (Cedrus).
   CEFĂLIC,-Ă, cefalici,-ce, adj. Care aparţine capului, care se referă la cap. <> Arteră cefalică, carotidă.
   CEFALOCORDAî, cefalocordate, s.n. (La pl.) încrengătură de animale marine cu scheletul corpului format din coarda dorsală, cu caractere de nevertebrate şi de vertebrate; (şi la sg.) animal care face parte din această încrengătură.
   CEFALOPOD, cefalopode, s.n. (La pl.) Clasă de moluşte marine, animale de pradă cu gura înconjurată de braţe tentaculare prevăzute cu ventuze; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă.
   CEFALORAHIDIAN,-!, cefalorahi-dieni,-e, adj. Care aparţine capului şi coloanei vertebrale, care se referă la cap şi la coloana vertebrală. O Lichid cefalorahidian, lichid incolor care se găseşte în ventriculii cerebrali şi in canalul rahidian, avind rol mecanic şi de protecţie. [Pronunţat: -di-ari]
   CEFALOTORAcE, cefalotorace, s.n. Segment al corpului, la arahnide şi la crustacee, format prin unirea capului
CEGA-CELULA
124
cu toracele, şi de care sint prinse toate apendicele.
   C^GĂ, cegi, s.f. Peşte de apă dulce, din familia acipenseridelor, lung de 80—100 cm, cu botul lung şi ascuţit, avînd o serie de discuri osoase pe spate şi pe laturi (Acipenser ruthenus).
   CELENTERĂT, celenterate, s.n. (La pl.) încrengătură de animale inferioare, marine şi de apă dulce, avînd corpul alcătuit din două straturi de celule şi cu o cavitate digestivă în interior; (şi la sg.) animal care face parte din această încrengătură.
   CELEST, -Ă, celeşti, -ste, adj. (Livr. şi poetic) Ceresc. ♦ Fig. Foarte frumos; minunat, divin.
   CELIBATAR,-Ă, celibatari,-e, s.m. şi f. Persoană (în special bărbat) necăsătorită.
   CELOBlOZĂ s.f. C12H22Ou. Diza-haridă alcătuită din două molecule de glucoză, obţinută prin hidroliza celulozei, pulbere solidă,, microcrista-lină, solubilă în apă, optic activă; zahăr din hidroliza celulozei. [Pronunţat: -bi-o-]
   CELOFĂN s.n. Produs în formă de filme şi de folii transparente, impermeabile, insolubile în apă şi în alcool, obţinut prin filare din soluţii de vis-coză şi prin plastifiere şi folosit la ambalarea mărfurilor (alimente, medicamente etc.).
   CELOFIBRĂ, celofibre, s.f. Fibră textilă sintetică obţinută din celuloză.
   CELOM, celomuri, s.n. Cavitate, la animalele didermice (spongieri şi celenterate), situată între cele două foiţe, una care căptuşeşte ectodermul, cealaltă care acoperă endodermul; cavitate generală.
   CEL03IĂT, celomate, s.n. (La pl.) Animale metazoare, începînd de la viermii cilindrici pînă la mamifere, care au celom; (şi la sg.) animal care face parte din această categorie.
   CEL(3MIC,-Ă, celomici,-ce, adj. Care aparţine celomului, care ţine de ce-
lom. O Lichid celomic, lichid care se găseşte în celom şi care, la viermii laţi şi la cei cilindrici, ţine loc de sînge.
   CELULĂR,-Ă, celulari,-e, adj. Care aparţine celulei, de natura celulei; alcătuit din celule.
   CELULĂZĂ, celuloze, s.f. Ferment rezultat, în intestinul gros al animalelor, prin acţiunea florei intestinale asupra celulozei, care este transformată în glucoză prin eliberarea enzimei respective.
   CELtJLĂ, celule, s.f. 1. Cea mai simplă unitate structurală şi funcţională a organismelor, avînd diferite forme, după variatele funcţii pe care le îndeplineşte, alcătuită din citoplasmă, cu unul sau cu mai multe nuclee, cu sau fără membrană, şi din alte organite citoplasmatice. <> (Bot.) Celulă vegetală, celulă cu citoplasmă, cu sau fără membrană, cu sau fără nucleu, cu vacuole digestive şi cu cloroplaste. (Biol.) Cdulă-ou, celulă rezultată în urma procesului de fecundare, prin contopirea celor două celule sexuale; zigot. Celulă glială (sau nevro-glică), celulă nervoasă cu formă şi de origini diferite, cu rol important în viaţa organismului (protecţie, susţinere, hrănire, secreţie, sinteză a mieli-nei, fagocitoză, antitoxică). Celulă cu bastonaşe, celulă nervoasă modificată din stratul celulelor vezicale din structura retinei, adaptată la vederea nocturnă. Celulă cu conuri, celulă cu prelungiri în formă de conuri, adaptată pentru vederea diurnă colorată. Celulă hexagonală, celulă de forma unei cămăruţe care intră în alcătuirea unui fagure de miere. Celulă cu larvă, celulă în care sînt adăpostite şi cresc larvele albinelor. Cdulă căpăcită, celula acoperită cu un căpăcel de ceară poros, de culoare stacojie, în interiorul căreia se află puiet în stadiu de nimfă. 2. (Chim.; în expr.) Celulă elementară, cea mai mică porţiune dintr-un cristal, care are toate caracteristicile crista-
125
CELULOID-CENTRALISM
lului şi care, în cristal, se repetă de un număr nedefinit de ori. 3. încăpere (strimtă) în închisori, unde sînt ţinuţi închişi arestaţii sau condamnaţii.
   CELULOÎD s.n. Material plastic obţinut din nitrat de celuloză şi camfor, solid, incolor, uneori transparent, lucios, solubil în acetonă, foarte inflamabil, folosit la fabricarea filmelor fotografice, a lacurilor şi a unor obiecte uzuale.
   CELULOZĂ s.f. (C6H10O5)n. Produs macromolecular natural din clasa poli-zaharidelor, format din imitaţi de p-glucoză, eterificate între ele, constituind materialul de rezistenţă al pereţilor celulari din ţesuturile vegetale şi cu rol de schelet de susţinere al plantelor, avînd o largă utilizare în industria hîrtiei, a fibrelor artificiale, a lacurilor, a materialelor plastice etc.
   CEMENTÎTĂ, cementite, s.f. (Chim.) Carbură de fier.
   CENĂCLU, cenacluri, s.n. Grup de scriitori, de artişti etc. uniţi printr-un program estetic comun, uneori avînd şi o publicaţie proprie. ♦ Reunire pe-■riodieă a jmui as£mei*a grup.
   CENESTEZÎE, cenestezii, s.f. Impresie generală nediferenţiată care rezultă din totalitatea senzaţiilor primite de la organele interne, caracteri-zîndu-se printr-o dispoziţie plăcută sau neplăcută.
   CENTĂURj centauri, s.m. Fiinţă imaginară, cu trup de cal şi cu bust omenesc, în mitologia greacă. [Pronunţat:
-ta-ur]
   CENTENAR, centenare, s.n. împlinire a o sută de ani de la un eveniment Însemnat; celebrare a acestui eveniment. + (Adjectival) Care datează de o sută (sau de mai multe sute) de ani.
   CENTE ZQIĂL,-Ă, centezimali,-e, adj. Care reprezintă a suta parte dintr-un întreg. O Grad centezimal, măsură a unui unghi egală cu a suta parte din
măsura unghiului drept; se notează: 1°. Minut centezimal, a suta parte dintr-un grad centezimal; se notează: lc. Secundă centezimală, a suta parte dintr-un minut; se notează: lcc.
   CENTIĂR, centiari, s.m. Unitate subdivizionară de măsură pentru terenuri, egală cu a suta parte dintr-un ar. [Pronunţat: -ti-ar]
   CENŢI GRĂM, centigrame, s.n. Măsură subdivizionară de masă, care reprezintă a suta parte dintr-un gram; se notează: cg.
   CENTILfTRU, centilitri, s.m. Măsură subdivizionară de capacitate, care reprezintă a suta parte dintr-un litru; se notează: cl.
   CENTIMETRU, (1) centimetri, s.m., (2) centimetre, s.n. 1. S.m. Măsură subdivizionară de lungime, care reprezintă a suta parte dintr-un metru; se notează: cm. 2. S.n. Panglică îngustă de muşama* de metal, de material plastic etc. lungă de un metru sau, mai frecvent, de un metru şi jumătate, cu diviziuni zecimale, care serveşte la măsurat în croitorie, în magazine textile etc.
   CENTRĂL,-Ă, centrali,-e, adj., s.f.
 1.  Adj. 1. Care se află (aproximativ) în centru, în mijloc; care provine dintr-un centru. 2. Fig. Care ocupă o poziţie principală, care eonstituie un nucleu în jurul căruia se grupează elementele secundare. ♦ Care se conduce sau se dirijează de la un centru.
 II. S.f. 1. Instituţie, unitate economică ce coordonează şi controlează activitatea şi buna desfăşurare a muncii într-o anumită ramură de activitate.
 2.  Instalaţie sau ansambluri de instalaţii tehnice în care se produce, în mod centralizat, energie, se efectuează o anumită operaţie tehnologică centralizată etc. 3. Staţie unde se efectuează punerea în legătură a posturilor unei reţele de electrocomunicaţii.
   CENTRALÎSM s.n. Sistem de organizare administrativă, economică sau
CENTRALIZA-CENTROSPERMIGENĂ
126
 politică potrivit căruia instituţiile locale se află (In orice problemă) în sub-ordinea instituţiilor centrale şi lucrează după dispoziţiile acestora. O Centralism democratic, principiu de bază al organizării şi activităţii partidelor comuniste şi muncitoreşti, al organizaţiilor socialiste, care îmbină centralismul cu democraţia, conducerea centralizată cu participarea largă şi activă la conducere a membrilor colectivităţii.
  CENTRALIZĂ, centralizez, vb. I. Tranz. 1. A uni, a concentra într-un.. singur tot elemente preexistente. 2/ A face să depindă de o singură conducere. 3. A înscrie date într-un centralizator (2).
  CENTRALIZARE, centralizări, s.f. Acţiunea de a centraliza şi rezultatul ei; concentrare. ♦ Proces de unire a mai multor unităţi economice.
  CENTRALIZATOR, - OĂRE, centralizatori,-oare, adj., s.n. 1. Adj. Care centralizează. 2. S.n. Document în care se centralizează diverse date, informaţii etc.
  CENTRIFUG,-Ă, centrifugi,-ge, adj., s.f. 1. Adj. Care tinde să se îndepărteze de centru; centrifugal. O Forţă centrifugă, forţă care acţionează asupra unui corp aflat în mişcare de rotaţie tinzînd să-l depărteze de axa de rotaţie. Mişcare centrifugă, mişcare a unui corp care se depărtează de centrul lui de rotaţie. Pompă centrifugă, aparat bazat pe efectul forţei centrifuge şi folosit la pomparea apei. 2. S.f. Aparat folosit în laborator şi în industrie pentru separarea componenţilor cu densităţi diferite dintr-un amestec lichid eterogen, cu ajutorul forţei centrifuge dezvoltate prin rotirea, în jurul unei axe, a recipientului în care se găseşte amestecul.
  CENTRIFU GĂL,-Ă,    centrifugali,-e,
adj. Centrifug (1).
  CENTRIFUGARE, centrifugări, s.f. Operaţie de separare, prin sedimen-
tare sau prin filtrare, sub acţiunea forţei centrifuge, a componenţilor cu densităţi diferite dintr-un lichid eterogen.
  CENTRlOL, centrioli, s.m. (Biol.) Unul dintre cei doi corpusculi care alcătuiesc centrozomul. [Pronunţat: -tri-ol]
  CENTRIPET,-!, centripeţi,-te, adj. Care tinde să se apropie de centru; centripetal. O Forţă centripetă, forţă egală, şi opusă forţei centrifuge, care menţine un corp rotitor pe traiectoria circulară. Mişcare centripetă, mişcare a unui corp care se menţine pe traiectoria circulară.
  CENTRIPETAL,-!, centripetali,-e, adj. Centripet.
  CENTRISM s.n. Curent politic oportunist ivit în cadrul partidelor social--democrate ale Internaţionalei a Il-a, care, sub pretextul adoptării unei poziţii de mijloc între oportuniştii făţişi şi aripa revoluţionară marxistă, încerca să subordoneze interesele proletariatului intereselor burgheziei.
  CENTROLOBULĂRĂ, centrolobulare, adj. (Anat.; în expr.) Venă centrolobu-lară, fiecare dintre venele lobilor hepatici care îşi varsă sîngele în venele suprahepatice.
  CENTROMfÎRĂ, centromere, s.f. Zonă luminoasă ce apare ca o strangulare a cromozomului, cu care acesta se fixează de fibra procesului nuclear în timpul diviziunii.
' CENTR0SF15RĂ, centrosfere, s.f. Zonă de citoplasmă mai densă care înconjură cei doi centrioli din centrozom.
  CENTROSPfiRMĂ, centrosperme, s.f. (Bot.) Centrospermigenă.
  CENTROSPERMIGfiNĂ, centrosper-migene, s.f. (La pl.) Grup mare de plante, cu ovarul superior, cu seminţe localizate pe o formaţie din centrul fructului şi cu embrionul curbat, inelat sau spiralat; (şi la sg.) plantă care face parte din acest grup; centrosper-mă._.
127
CENTROZOM-CENUŞA
  CENTROZOM, centrozomi, s.m. Or-ganit citoplasmatic, de formă ovală, situat lingă nucleu, care poate fi observat cu microscopul optic, avînd rol important în diviziunea indirectă a celulei; centru celular.
  CENTRU, (1, 2, 4, 5, 6, 7) centre, s.n., (3) centri, s.m. 1. S.n. (Mat.; în expr.) Centrul unui cerc sau al unei sfere, punct în raport cu care toate punctele unui cerc sau ale unei sfere slnt la aceeaşi distanţă. Centrul de simetrie (al unei figuri), punctul în raport cu care punctele figurii, asociate în perechi, sînt simetrice. Centrul de greutate (al unui sistem de puncte materiale sau al unei figuri, al unui corp), punctul în care acţionează rezultanta forţelor de atracţie gravitaţională, pentru orice poziţie a sistemului de puncte materiale, a figurii, a corpului considerat. Centru de rotaţie, punct în jurul căruia un alt punct sau un corp pot efectua o mişcare de rotaţie. Centrul radical (a trei cercuri), punctul care are aceeaşi putere faţă de trei cercuri coplanare cu centrele necoliniare, situat la intersecţia axelor radicale ale cercurilor respective. 2. S.n. Punct în care încep sau sînt localizate anumite acţiuni, funcţii, un anumit fenomen, act etc. O (Chim.) Centre de cristalizare, puncte în interiorul masei unei topituri, a unei soluţii, a unui lichid, în care începe, în acelaşi timp, cristalizarea substanţei, atunci cînd se atinge temperatura de solidificare sau de congelare. (Fiz.) Centru de greutate, baricentru. 3. S.m. (Anat.) Punct în care sînt localizate anumite funcţii sau acte. O Centru nervos, grup de celule nervoase aflat în encefal, în bulb sau în măduvă, la care vin excitanţii periferici şi de la care pornesc excitaţiile centrale. Centru celular, eentrozom. 4. S.n. (Biol.; în expr.) Centru de activitate, loc sau punct dintr-o zonă, cu hrană abundentă, unde se adună multe organisme formînd mai ipulte lanţuri trofice.
5. S.n. Punct marcat în mijlocul terenului de joc (la fotbal, handbal etc.), de unde începe partida sau de unde se repune mingea în joc, după înscrierea unui gol. 6. S.n. Localitate, parte dintr-o localitate, loc în care sînt concentrate şi se desfăşoară diferite activităţi (industrială, economică, culturală, administrativă, politică).<0> Centru universitar, localitate în care se află (mai multe) instituţii de învăţă-mînt superior. 7. S.n. Unitate de cercetare ştiinţifică mai mică decît un institut, în care se desfăşoară o activitate de un anumit profil.
  CENTtJRĂ, centuri, s.f. 1. (Anat.) Ansamblu osos prin care scheletul membrelor se leagă de trunchi. 2. (Astron.; în expr.) Centură, van Allen (sau naturală de radiaţii), fiecare dintre zonele magnetosferice în care particulele de energie Înaltă ating densităţi maxime, prezentînd nocivitate pentru astronauţi.
  CENTURIE. centurii, s.f. (In Roma antică) 1. Unitate militară formată din o sută de ostaşi. 2. Subdiviziune politică şi administrativă compusă din
o sută de cetăţeni.
  CENTURION, centurioni, s.m. (în Roma antică) Ofiţer care comanda o centurie; sutaş. [Pronunţat: -ri-on]
  CENtJŞĂ, cenuşi, s.f. Reziduu mineral solid, sub formă de pulbere, rezultat din arderea completă a substanţelor vegetale sau animale. O Cenuşă de lemn, cenuşă rezultată din arderea lemnelor, de compoziţie complexă, conţinînd compuşi de potasiu, fosfor, magneziu, calciu etc. şi de microelemen-te, folosită ca îngrăşămînt, în horticultura, în cultura tutunului etc. Cenuşă de pirită, reziduu de la arderea piritelor, care conţine cantităţi variabile de compuşi ai cuprului, folosit ea: îngrăşămînt pentru soluri lipsite de cupru. Centtşăr de termocentrală, cenuşă rezultată din 'arderea cărbunilor naturali în centralele termice, folosită ca
CENZITAR-CERCOPITEC
128
adaos la unele cimenturi, la fabricarea unor materiale de zidărie, ca îngrăşă-mînt etc.
   CENZITĂR, -Ă, cenzitari, -e, adj. Care are la bază censul, adică averea cetăţenilor. O Sistem (electoral) cenzi-tar, sistem electoral in care recunoaşterea dreptului de- vot este în funcţie de îndeplinirea de către alegători a anumitor condiţii, în primul rlnd în funcţie de avere.
   CENZOR, cenzori, s.m. 1. (în Roma antică) Magistrat ales din cinci în cinci ani, care avea misiunea de a stabili obligaţiile băneşti ale cetăţenilor, veniturile statului, de a supraveghea moravurile etc. 2. Persoană care verifică gestiunea unei întreprinderi, a unei cooperative, bănci, organizaţii etc.
   CENZtÎRĂ, cenzuri, s.f. Control prealabil care în trecut asigura păstrarea secretului de stat; control prealabil exercitat în trecut de anumite organe ale statului asupra conţinutului publicaţiilor, spectacolelor, ■ emisiunilor de radio şi de televiziune etc.; organ care exercita acest control.
   CER1, ceri, s.m. Arbore mare din familia fagaceelor, înrudit cu stejarul, înalt pînă la 30 m, cu scoarţa de culoare negricioasă şi crăpată adînc, cu frunze pieloase, dinţate, cu lobi ascuţiţi şi cu fructele ghinde, foarte căutat ca lemn de foc (Quercus cerris).
   CER2, ceruri, s.n. 1. (Şi în expr. bolta cerului) Spaţiu cosmic nesfîrşit în care se află aştrii; (mai ales) parte din acest spaţiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; bolta cerească, firmament.
2.  (Anat.; în expr.) Cerul-gurii, palatul1 bucal.
   CERĂMIC,-Ă,' ceramici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Tehnica şi arta prelucrării argilelor pentru a obţine, prin omogenizarea amestecului plastic, modelarea, decorarea, smălţuirea, uscarea şi arderea formelor crude, diverse obiecte
de artă, de menaj sau materiale de construcţii. 2. Adj. (Despre materiale sau obiecte) Obţinut prin tehnica ceramicii (i); referitor la ceramică, de ceramică.
   CERB, cerbi, s.m. Mamifer erbivor rumegător, de talie mare, cu corpul zvelt, cu coame bogat ramificate, cu coadă scurtă, care trăieşte la munte (CerQus elaphus).<0> Cerb carpatin, cerb care trăieşte în pădurile Munţilor Car-paţi.
   CERBOAlCĂ, cerboaice, s.f. (Zool.) Ciută.
   CERC, cercuri, s.n. 1.1. Curbă plană, loc geometric al punctelor situate la aceeaşi distanţă r (numită raza cercului ) de un punct fix O (centrul cercului); se notează C(0,r).<Ş Cerc mare al unei sfere, cerc obţinut prin intersecţia sferei cu un plan care trece prin centrul ei. Cerc trigonometric (sau unitate), cerc cu raza egală cu unitatea
1 şi cu centrul în originea O a reperului cartezian ortogonal. Cercuri concentrice, cercuri cu acelaşi centru şi cu raze diferite. 2. (Geogr.; în expr.) Cerc polar, fiecare dintre cele două paralele situate la 66 grade şi 33 de minute la nord (cerc polar arctic) sau la sud (cerc polar antarctic) de ecuator, de la care începe zona polară. 3. (Log.; în expr.) Cerc vicios:, eroare de logică constînd în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi definit sau demonstrat decît cu ajutorul primului lucru. II. Grup de oameni legaţi între ei prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei în scop ştiinţific, artistic, social-politic sau in-structiv-educativ; formă organizată de activitate susţinută de un asemenea
grup-
   CERCOPITEC, cercopiteci, s.m. Maimuţă africană inferioară din ordinul primatelor, cu coada lungă, neprehen-sibilă, cu două calozităţi fesiere viu colorate, cu două pungi faringiene
129
CEREBEL-CERVICAL
unde ascunde hrana de rezervă; maimuţă de menajerie (Cercopithecus ru-ber ).
   CEREBEL, cerebele, s.n. Parte a en-cefalului situată în regiunea inferioară a emisferelor cerebrale, la om, şi în regiunea posterioară şi dorsală, faţă de trunchiul cerebral, la animalele inferioare, avînd rol important în coordonarea mişcărilor; creierul mic.
   CEREBEL OS, -OĂSl, cerebdoşi, -oa-se, adj. Al cerebelului, care se referă la cerebel.
   CEREBRAL, -Ă, cerebrali, -e, adj.
1.  Care aparţine creierului, privitor la creier şi la funcţiile lui 2. Intelectual, raţional, mintal. 3. (Despre oameni; adesea substantivat) Care se conduce (uneori exagerat) numai după criteriile raţiunii.
   CEREBROÎD, -Ă, cerebroizi, -de, adj. Care se aseamănă cu creierul. O Ganglioni cerebroizi, ganglioni nervoşi situaţi în partea anterioară a corpului, care, la unele nevertebrate (viermi, moluşte, artropode), au aceeaşi funcţie ca sistemul nervos central la animalele superioare.
   CEREBR0SPINĂL adj. (Anat.; în expr.) Ax cerebrospinal, ansamblu anatomic şi fiziologic format din encefal, din măduva spinării şi din elementele periferice (constituite din ganglioni şi din nervi).
   CEREMONIAL, ceremoniale, s.n. Totalitatea regulilor după care se desfăşoară o ceremonie. [Pronunţat: -ni-al]
   CEREMONIE, ceremonii, s.f. Ansamblu de reguli, de forme exterioare obişnuite la solemnităţi; solemnitate la care se respectă asemenea reguli.
   CERESC, -EiSCl, cereşti, adj. Privitor la cer2, care se află pe cer2. <6> Sferă cerească, sferă aparentă alcătuită prin contopirea bolţilor cereşti, pe care se află, aparent, toate stelele şi faţă de care dimensiunile pămîntului, situat în centrul ei, sînt neglijabile.
Boltă cerească, cer2. Ecuator ceresc, cercul mare al sferei cereşti, situat în planul perpendicular pe linia polilor pămîntului. Parald ceresc, cerc paralel cu ecuatorul ceresc, descris de o stea în mişcarea sa diurnă aparentă. Pol ceresc, fiecare dintre cele două puncte fixe în care axa lumii, ce trece prin cei doi poli tereştri, intersectează sfera cerească. Coordonate cereşti, sistem de numere, de valori ale unor unghiuri care servesc la determinarea poziţiei unui astru pe sfera cerească.
   CERIU s.n. Ce cu Z = 58. Element chimic cu caracter metalic, din grupa lantanidelor, moale, ductil şi strălucitor, folosit la fabricarea pietrelor de brichete, a gloanţelor şi a proiectilelor.
   CERNOZIOM, cernoziomuri, s.n. Grup de soluri foarte fertile, bogate in humus, de culoare închisă (neagră, castanie etc.), formate sub o vegetaţie ierboasă, în condiţiile unei clime continentale.
   CERT, -Ă, cerţi, -te, adj. Care este sigur, neîndoios.
   CERTITUDINE, certitudini, s.f. Faptul, însuşirea de a fi cert; siguranţă, încredere deplină (in ceva sau în cineva).
   CERtÎMEN s.n. Substanţă galbenă, unsuroasă, secretată de glandele din peretele canalului auditiv extern al urechii, avînd rolul' de a păstra elasticitatea timpanului şi de a reţine impurităţile de afară; ceară (2).
   CERTjMINOS, -OĂSA, ceruminoşi, -oase, adj. Care ţine de cerumen, de cerumen, al cerumenului. O Glande ce-ruminoase, glande situate in peretele conductului auditiv extern al urechii vertebratelor, oare secretă cerumenul.
   CERtJZĂ s.f. (Chim.) Alb de plumb.
   CERYICĂL, -Ă, cervicali, -e, adj. Care se referă la partea dindărăt a gitului; de ceafă. O Plex cervical, plexul situat in regiunea cervicală, rezultat prin anastomoza ramurilor primelor
9 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
CERVID-CEZURA
130
patru perechi de nervi cervicali, care inervează tegumentul regiunii antero-laterale a gîtului, umărului şi regiunii parietale şi, parţial, al regiunilor occipitală şi pavilionului urechii.
   CERYÎD, -Ă, cervizi, -de, s.m. şi f. (La m. pl.) Familie de mamifere rumegătoare, bune alergătoare, cu corpul zvelt, acoperit cu blană moale, masculii purtind coarne ramificate, osoase, care cad anual; (şi la sg.) animal care face parte din această familie.
   CfiSIU s.n. Cs cu Z = 55. Element chimic cu caracter metalic, monova-lent, moale, alb-auriu, folosit la realizarea celulelor fotoelectrice.
   CESTOl), cestode, s.n. (La pl.) Clasă de viermi platelminţi, cu corpul în formă de panglică, paraziţi intestinali; (şi la sg.) vierme care face parte din această clasă.
   CETACEU, cetacee, s.n. (La pl.) Ordin de mamifere acvatice care cuprinde cele mai mari animale actuale, adaptate exclusiv la 'viaţa acvatică, cu corpul pisciform, cu membrele anterioare transformate în lopeţi; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin.
   CETACEUM s.n. Grăsime extrasă din cavităţile pericraniene ale unei specii de balene, utilizată în cosmetică şi în farmacologie; alb de balenă. [Pronunţat: -ce-um]
   CETĂTE, cetăţi, s.f. 1. Construcţie sau oraş întărit împotriva atacurilor duşmane. 2. (înv.; în expr.) Cetate de scaun, reşedinţa permanentă a domnului, în ţările româneşti; capitală.
   CETĂŢEAN,-Ă cetăţeni, -e, s.m. şi f. Locuitor al unui stat, care se bucură de anumite drepturi civile şi politice şi care are anumite obligaţii faţă de acel stat.
   CETĂŢENÎE, cetăţenii, s.f. Condiţia juridică de cetăţean, situaţia de cetăţean.
   CETINĂ, cetini, s.f. Ramură, creangă de brad (sau de alte conifere). ♦ Nume dat unor specii de arbori şi de tufe din ordinul coniferelor.
   CETOHEX0ZĂ, cetohexoze, s.f. Ce-toză cu şase atomi de carbon în moleculă.
   CETONĂ, cetone, s.f. Denumire dată unei clase de compuşi organici care conţin, în moleculă, una sau mai multe grupări carbonil, legate de doi radicali hidrocarbonaţi, substanţe lichide ori solide, cu miros plăcut, existente în unele uleiuri eterice din plante, sau preparate sintetic, şi folosite ca solvenţi, ca materie primă în sinteze organice şi la fabricarea unor medicamente, unor produse cosmetice etc.
   CETONIC, -Ă, cetonici, -ce, adj. De cetonă, cu privire la cetonă. O Corpi cetonici, produşi intermediari rezultaţi, în metabolismul lipidelor, prin oxidarea acizilor graşi în organismul animal, într-un proces chimic complicat.
   CETOXÎNĂ, cetoxine, s.f. Combinaţie organică obţinută prin condensarea unei cetone cu hidroxilamină.
   CETOZĂ, cetoze, s.f. Substanţă organică, hidroxicetonă din clasa mono-zaharidelor, care se găseşte în natură,, în special sub formă de hexoze.
   CEYÎĂNĂ, ceviane, s.f. Dreaptă care uneşte un vîrf al unui triunghi cu ,un punct al laturii opuse. [Pronunţat: -vi-a-]
   CEZARO-CRĂlESC, -IĂSCĂ, cezaro--crăieşti, adj. (înv.) Care aparţinea Imperiului austro-ungar (1867 —1913), privitor la Imperiul austro-ungar. [Pronunţat: cră-iesc]
   CEZTjRĂ, cezuri, s.f. 1. Pauză ritmică în cuprinsul unui vers, care împarte versul în părţi de obicei egale (emistihuri), pentru a uşura recitarea şi a susţine cadenţa. 2. (Muz.) Pauză (indicată) la sfîrşitul unui motiv me-
131
CHEAG-CHEMOTEKAPIE
 lodic, In scopul asigurării respiraţiei şi frazării.
    CHEAG, cheaguri, s.n. 1. Ferment extras din sucul gastric al animalelor rumegătoare tinere şi al copilului, care are proprietatea de a Închega laptele; labferment, lactoferment. 2. (In expr.) A prinde cheag, a începe să se Îmbogăţească sau a se îmbogăţi.
 3. (Med.) Masă de diverse forme şi de consistenţă gelatinoasă, produsă prin coagularea plasmei şi a diferitelor elemente figurate. 4. Fig. Element oare serveşte la stabilirea unei legături, a unei unităţi strînse şi trainice.
    CHEFĂL, chefali, s.m. Nume dat la două specii de peşti teleosteeni cu ..corpul alungit, cu gura lată şi obtuză, care trăiesc, de regulă, în apele dulci sau salmastre din golfurile marine mai puţin adînci (Mugii cephalus şi aura-tus).
    CHEI, cheiuri, s.n. Construcţie amenajată pe malul unei ape navigabile (într-un port), care serveşte la acostarea, încărcarea şi descărcarea vapoarelor.
    CHEIE, chei, s.f. 1. (La pl.) Vale îngustă cu pereţi înalţi şi abrupţi, printre care apa curgătoare se strecoară cu repeziciune şi exercită o puternică eroziune de adîncire în roci compacte de calcar, de granit sau de bazalt. 2. (Muz.) Semn convenţional pus la Începutul portativului pentru a indica poziţia unei note de o anumită înălţime şi, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. 3. (In expr.) Cheie de boltă (sau de arc), a) bolţar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolţi sau al unui arc, avînd rolul de a înoheia construcţia şi de a susţine celelalte bolţare; b) fig. felement de bază care explică sau rezolvă o problemă. [Pronunţat: che-ie]
    CHEL 1.R, chdari, s.m. Persoană care avea cheile cămării sau pivniţei unei gospodării boiereşti şi care administra proviziile acesteia.
  CHELEN s.n. Denumire dată clor-etanului folosit ca anestezic local.
  chelicEr, chdicere, s.n. Fiecare dintre cele două apendice ale majorităţii arahnidelor, devenite organe de atac şi de apărare, prin modificarea primei perechi de maxile.
  CHELICERĂT, -Ă, chdiceraţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. De chelicer, privitor la chelicer. 2. S.f. (La pl.) Subîncren-gătură de animale artropode care au chelicer, ca. armă de apărare şi de atac; (şi la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură.
  CHELTUIALĂ, cheltuidi, s.f. Faptul de a cheltui; (concr.) bani cheltuiţi.
♦  (Ec. pol.) Expresia valorică a consumului de mijloace de producţie, de forţă de muncă sau de mijloace băneşti pentru satisfacerea necesităţilor de consum productiv sau neproductiv (social şi individual). [Pronunţat: -tu-ia-]
  CHEMORECEPT0R, -oăre, chemo-receptori, -oare, adj. (Despre organe sau organite) Care poate deosebi reacţiile chimice ale lichidelor sau ale substanţelor cu care vine în contact direct. ♦ Care este impresionat de-excitanţi de natură chimică.
  chemosintEză, chemosinteze, s.f.
Fenomen prin care plantele sau animalele folosesc, în sinteza substanţelor necesare, energia chimică rezultată prin oxidarea unor substanţe minerale.
  CHEMOSORBŢIE, cheniosorbţii, s.f. Proces de absorbţie în care substanţa absorbită este reţinută pe suprafaţa absorbantă prin forţe chimice şi prin legături de valenţă, formîndu-se adevărate combinaţii chimice de suprafaţă.
  CHEMOTACTlSM s.n. (Biol.) Deplasare a unui organism liber spre o sursă de excitaţie de natură chimică.
  CHEMOTERAPÎE s.f. Procedeu de combatere a xnicozelor şi a bacterio-zelor cu substanţe chimice.
cheratinA-chîmic
132
  CHERATÎNĂ s.f. Proteină care intră In structura părului, epidermei, unghiilor, coamelor, copitelor etc.
  OHEEÂTINÎSĂRE, cheratinizări, s.f. îngroşare a stratului comos al pielii, ce apare în unele boli de piele.
  CHEREM s.n. (Pop. şi fam.; în expr.) (A fi sau a se afla, a sta etc.) la cheremul cuiva, (a fi sau a se afla, a sta) la totala dispoziţie a cuiva, la bunul plac al cuiva.
  CHERESTEĂ s.f. (Cu sens colectiv) Material lemnos cu cel puţin două feţe plane şi paralele, rezultat din tăierea mecanică a buştenilor şi întrebuinţat, de 9bicei, în construcţii.
  CHESTIONAR, chestionare, s.n. Listă de întrebări alcătuită cu scopul de a obţine, pe baza răspunsurilor date, informaţii asupra unei persoane sau a unei probleme. [Pronunţat: -ti-o-l
  CED&STQR, chestori, s.m. 1. Magistrat roman care în perioada regalităţii îndeplinea funcţia de judecător, iar în perioada republicii era însărcinat cu socotelile privitoare la tezaurul statului. 2. Şeful organului poliţienesc superior comisarului, în regimul bur-ghezo-moşieresc din România.
  CHEZÂŞ, -Ă, chezaşi, -e, s.m. şi f. (Pop.) Persoană care garantează cu averea sa pentru o datorie făcută de altul; garant; persoană care garantează cu prestigiul ei pentru cineva sau ceva.
  CHIABtJR, -Ă, chiaburi, -e, s.m. şi f. Ţăran care aparţine chiaburimii.
  CIîIABURÎME s.f. Burghezie a satelor cuprinzind pe ţăranii bogaţi care nu-şi pot lucra întregul pămînt cu propriile lor forţe de muncă şi, în consecinţă, folosesc muncă salariată şi exploatează ţărănimea săracă, sau care îşi arendează pămîntul, împrumută bani cu dobîndă excesivă etc.
  CHIĂSMĂ, chiasme, s.f. (Şi în expr. chiasmă optică) Formaţie nervoasă din
interiorul encefalului, alcătuită din încrucişarea parţială a fibrelor nervilor optici.
   CHÎCÎURĂ s.f. (Met.) Promoroacă.
   CHICOTI, chicotesc, vb. IV. Intranz. A rîde pe ascuns, pe înfundate sau cu izbucniri zgomotoase, cu hohote (reţinute).
   CHIHLIMBĂR, chihlimbare, s.n. Răşină fosilă, divers colorată, mai ales galbenă, provenită din unele specii de pini, transparentă sau semitrans-parentă, avînd frecvent incluse resturi sau chiar mici organisme; ambră galbenă. O Chihlimbar cenuşiu, ambră.
   CHIL s.n. (Anat.; în expr.) Chil intestinal, lichid vîscos rezultat din-procesul de digestie intestinală, care urmează să fie resorbit din intestin şi transportat pe cale limfatică in circulaţia generală.
   CHILfE, chilii, s.f. Cameră mică din cuprinsul unei mănăstiri, în care locuieşte un călugăr sau o călugăriţă.
   CHILIFER, -Ă, chilifcri, -e, adj. Care aparţine chilului, privitor la chil. O Fas chilifcr, vas limfatic central care se află în vilozităţile intestinului subţire şi prin care circulă chilul.
   CHIM, chimuri, s.n. (Şi în expr. chim gastric) Masă semilichidă de alimente parţial digerate, omogenă, cu reacţie acidă, care se găseşte în timpul digestiei în stomac.
   CHIMERIC, -Ă, chimerice, adj. (Geol.; în expr.) Ciclu chimeric, ciclu de mişcări orogenice cu intensitate slabă, de la sfirşitul triasicului sau începutul jurasicului pînă la sfirşitul mal-mului (sfirşitul jurasicului), cuprinzind două faze: faza chimerică veche, care a avut loc la începutul ciclului, în triasic-jurasic, şi faza chimerică nouă, de la sfirşitul malmului.
   CHÎMIC, -Ă, chimici, -ce, adj. Care aparţine 'chimiei, privitor la chimie.
133
CHIMIE-CHINTAL
+ Care utilizează substanţe şi metode din domeniul chimiei. O Compus (sau combinaţie) chimic(ă), substanţă pură, omogenă, compusă din două sau din mai multe elemente chimica prezente în proporţii definite. Acţiune chimică, orice proces care produce o schimbare în aranjamentul atomilor din- molecula unei substanţe. Fenomen chimic Bau reacţie, transformare chimică, fenomen în cursul căruia, datorită variaţiei numerice a atomilor din moleculele lor sau a unei rearanjări a lor într-o formă nouă, unele substanţe se transformă în altele, suferind schimbări de stare şi de poziţie. Caracter chimic, ansamblu de proprietăţi fundamentale care caracterizează un element oarecare, o substanţă etc. şi care se manifestă în modul de comportare a lor. Proces chimic, proces de transformare a unor substanţe datorită reacţiilor chimice prin care trec.
   CHCttfE s.f. Ştiinţă care studiază compoziţia, structura, proprietăţile substanţelor, transformările lor (prin regruparea atomilor componenţi), precum şi combinaţiile noi ale substanţelor rezultate în urma acestor transformări. O Chimie anorganică (sau neorganică, minerală), ramură de bază a chimiei, care se ocupă cu studiul elementelor chimice şi al compuşilor lor, cu excepţia anumitor compuşi ai carbonului. Chimie organica, ramură de bază a chimiei, care se ocupă cu studiul hidrocarburilor şi al derivaţilor lor. Chimie fizică, ramură de bază a chimiei, care se ocupă cu studiul proprietăţilor substanţelor, al cursului reacţiilor chimice (In funcţie de compoziţia şi de structura corpurilor particulare sau de condiţiile de existenţă ale sistemului) şi al structurii substanţelor. Chimie biologică, biochimie.
   CHDIILUMINESC^NŢĂ s.f. Emisiune de lumină care Însoţeşte unele reacţii chimice.
   CEIMI(3?v s.m. Plantă erbacee bienală, din familia umbeliferelor, înaltă
de 30—50 cm, cu frunze penate, cu flori mici, albe-liliachii, ale cărei seminţe aromate se întrebuinţează în medicină, în bucătărie, la fabricarea lichiorurilor; chimen (Carum carvi).
   CHIMlR, chimire, s.n. Brîu lat de piele, adesea ornamentat şi prevăzut cu buzunare, pe care îl poartă ţăranii; şerpar.
   CHMIZlRE, chimizări, s.f. 1. Ansamblu de procedee industriale, chimice şi fizico-chimice, de prelucrare a materiilor prime naturale (gaze naturale, ţiţei, cărbuni fosili etc.) prin valorificarea lor superioară, în scopul obţinerii unor noi produse utile. 2. (Agron.) Folosire pe scară largă a îngrăşămintelor chimice, a insecticidelor etc., în scopul creşterii producţiei agricole.
   CHDCDfE s.f. (Pop.) Moment al zilei către apusul soarelui.♦Loc de pe bolta cerească unde se află soarele pe înserat.
   CHLNESTfiZIC,-Ă, , chinestezici,-ce, adj. Care aparţine chinesteziei, care se referă la chinestezie.
   CHJLNESTEZÎE s.f. Totalitatea senzaţiilor care reflectă mişcările omului şi ale părţilor corpului său, precum şi poziţia, orientarea şi echilibrul lor.
   CHtNGĂj chingi, s.f. Fîşie lată de piele sau de ţesătură (de cînepă), cu care se fixează şaua pe cal.
   ORJLN ONĂ, chinone, s.f. Dicetonă ciclică nesaturată, substanţă organică solidă, intens colorată, folosită la fabricarea unor materii colorante şi a unor medicamente.
   CHINOROZ s.n. Funingine foarte fină folosită la fabricarea unor vopsele, a cernelii de tipar etc.
   CE3NTĂL, chintale, s.n. Unitate de măsură pentru masă, egală cu o sută de kilograme, folosită îndeosebi pentru cintărirea cerealelor; se notează: q.
CHINTESENŢĂ-CHIVUŢĂ
134
   CHINTESENŢĂ s.f. Ceea ce este esenţial, de bază, profund Intr-un lucru, într-o concepţie, într-o operă etc.
   CHIONDORÎŞ adv. (Reg.) Chiorîş, saşiu; încruntat, posomorit; cu duşmănie.
   CHIPAROS, chiparoşi, s.m. Arbore răşinos conifer, cu frunze persistente şi solzoase şi cu lemnul rezistent şi parfumat, întrebuinţat în industrie şi cultivat şi ca arbore ornamental, răs-pîndit în regiunea mediteraneană; (livr.) cipru (Cupressus s'empervirens).
   CHlPEŞ,-Ă, chipeşi,-e, adj. (Pop.; despre fiinţe) Frumos, arătos.
   CHIPlU, ckipie, s.n. Un fel de şapcă (de uniformă) cu fundul rotund şi tare şi cu cozoroc.
   CHIR s.m. sg. (înv.; înaintea unor nume proprii de persoană) Domn, jupin.
   CHIRCI, chircesc, vb. IV. Refl. A se dezvolta insuficient; a rămîne pipernicit; a se pipernici; a se face mic.
   CHIRILIC,-Ă, chirilici,-ce, adj. (în expr.) Alfabet chirilic, vechi alfabet slav, compus de Chirii, în sec. IX, şi întrebuinţat la noi (oficial) pînă în anul 1860, care a stat la baza alfabetelor folosite de popoarele slave ortodoxe. Literă chirilică, literă din alfabetul chirilic. ♦ (Despre texte, scrieri etc.) Care este scris cu litere chirilice.
   CHIRPICI s.n. Cărămidă de format mare, din argilă şi din paie tocate, uscată la soare şi nearsă, folosită la construirea locuinţelor modeste.
   CHISEĂ, chisele, s.f. Vas mic de sticlă, de cristal sau de porţelan în care se ţine dulceaţa.
   CHÎSELIŢĂ, chiseliţe, s.f. Fiertură de fructe sau de anumite legume (ştir, lobodă etc.). ♦ Fig. Amestec din care nu se mai poate alege nimic.
   CHIST, chisturi, s.n. Tumoare benignă de forma unei pungi închise, de obicei avînd un conţinut lichid sau semilichid.
   CHIT, chituri, s.n. Pastă formată dintr-un amestec de pulberi minerale şi un lichid vîscos (ulei de in, glice-rină, silicat de sodiu etc.), care se întăreşte în contact cu aerul, fiind folosită în operaţiile de chituire.
   CHITĂNŢĂ, chitanţe, s.f. Act scris prin care se face dovada primirii unei sume de bani, a unor bunuri etc.
   CHITI, chitesc, vb. IV. Tranz., in-tranz. şi refl. (Pop.) A socoti, a chibzui, a crede, a gîndi. ♦ Tranz. A pregăti, a plănui ceva.
   CHITiNĂ s.f. Substanţă organică asemănătoare cu celuloza, care formează partea scheletică din tegumentele unor artropode, fiind uneori impregnată cu carbonaţi sau cu silice.
   CHITIN OS,- OĂSĂ,      chitinoşi,-oase,
adj. Care conţine chitină, format din chitină.
   CHITUIRE, chituiri, s.f. Operaţie de umplere cu chit a găurilor şi de nivelare a suprafeţelor care. urmează să fie vopsite sau lăcuite; astupare cu chit a orificiilor în lemn, în zid etc.; fixare cu ajutorul chitului a geamurilor în cercevele.
   CHIŢCĂN, chiţcani, s.m. Mamifer insectivor asemănător cu şoarecele, cu. blană brună-cenuşie pe spate şi mai deschisă pe pîntece, cu botul alungit, cu ochii mici şi cu urechile ascunse în blană, care trăieşte în păduri, săpînd galerii superficiale (Sorex araneus).
   CHÎVĂRĂ, chivere, s.f. Acoperămînt de cap în formă de chipiu înalt, purtat în trecut de ostaşii unor unităţi militare.
   CHIVERNISI, chivernisesc, vb. IV. (Pop. şi fam.) 1. Tranz. A administra, a conduce. 2. Tranz. şi refl. A face economii; a agonisi. 3. Refl. şi tranz. A ajunge sau a face să ajungă la o situaţie materială bună; a (se) căpătui, a (se) pricopsi.
   CHIVIJŢĂ, chivuţe, s.f. (Reg.) Femeie (de obicei ţigancă) ce se ocupă
135
CIAN-CICLOALCADIENA
cu văruitul caselor cu bidineaua sau care face comerţ ambulant (cu haine vechi).
   CIAN s.n. (Chim.) 1. (Şi în expr. grupă cian) —CN. Grupă care apare în molecula nitrililor. 2. Cianogen. [Pronunţat: ci-an]
   CIANAMtDA s.f. (Chim.) H2N-C=N. Amidă a acidului cianhidric, substanţă cristalină, instabilă, din care se obţine melamină. O Cianamidă de calciu, CaCNa, pulbere de culoare cenuşie pînă la neagră, obţinută prin acţiunea azotului asupra carburii de calciu, la temperaturi ridicate, folosită ca erbicid şi la fabricarea amoniacului. [Pronunţat: ci-a-]
   CIANHÎDRIC adj. (în expr.) Acid cianhidric, HCN, lichid incolor, volatil, cu miros de migdale amare, foarte toxic, folosit la fabricarea acrilonitri-lului, metacrilatului de metil etc.; acid prusie. [Pronunţat: ci-an-]
   CLANH1D RÎNĂ, cianhidrine,         s.f.
(Chim.) Denumire generică dată produşilor de adiţie ai acidului cianhidric cu aldehide şi cetone, compuşi organici conţinînd o grupare hidroxil şi o grupare nitril, folosiţi la obţinerea aminoacizilor şi a unor materiale plastice. [Pronunţat: ci-an-]
   CIAN OFIClSE, cianoficee, s.f. (La pl.) Grup de alge unicelulare procariote, în general de culoare albastră;' alge albastre; (şi la sg.) plantă care face parte din acest grup. [Pronunţat: ci-a-no-fi-ce-e]
   CL4N0GfiN s.n. (CN)2. Gaz incolor, lacrimogen, cu miros de migdale amare, toxic, obţinut sintetic din carbon şi din azot (în arcul eleotric), din descompunerea cianurii de mercur la roşu etc.; cian (2), dician. [Pronunţat: ci-a-]
   CIANOMETÂN s.n. (Chim.) Nitril acetic. [Pronunţat: ci-a-]
   cianurAre, cianurări, s.f. Procedeu industrial de extragere a aurului şi a argintului din minereuri sărace,
cu ajutorul unor soluţii diluate de cianuri alcaline. [Pronunţat: ci-a-]
  CIANtjRĂ, cianuri, s.f. Sare a acidului cianhidric. O Cianură de sodiu, NaCN, substanţă cristalină, solubilă în apă, extrem de toxică, folosită la extragerea metalelor preţioase (aur, argint) din minereuri, ca insecticid şi ca dezinfectant, în arta fotografică, în galvanoplastie etc. Cianură de metil, nitril acetic. [Pronunţat: ci-a-]
  CEBERN£TIC,-A, cibernetici,-ce, s.f., adj. 1. S.f. Ştiinţă care are ca obiect studiul matematic al legăturilor, comenzilor şi controlului în sistemele tehnice şi în organismele vii din punctul de vedere al analogiilor lor formale. 2. Adj. Care aparţine ciberneticii (1), privitor la cibernetică.
  CICATRÎCE, cicatrice, s.f. Urmă (formată din ţesut conjunctiv) lăsată de o rană, de o tăietură etc., după vindecare.
  CÎCLICj-A, ciclici,-ce, adj. Care este în formă de ciclu, care conţine-un ciclu, care aparţine unui ciclu, care se desfăşoară în cicluri; care are catenele închise în ciclu. O (Chim.) Catenă ciclică, lanţ închis alcătuit dintr-un număr variabil de atomi ai elementelor organogene. Compus ciclic, compus care conţine în moleculă unul sau mai multe cicluri de atomi ai elementelor organogene. (Fiz.) Proces ciclic, proces la care starea finală coincide cu starea iniţială.
  CICLÎSM s.n. Sport care se practică cu o bicicletă de construcţie specială şi care cuprinde probe de velodrom, probe de şosea şi probe pe teren variat.
  CICLIZArE, cidizari, s.f. Reacţie chimică prin care are loc transformarea compuşilor organici aciclici în compuşi ciclici şi în care lanţul de atomi din molecula compusului aciclic se închide şi formează un ciclu.
  CICLOALCADlfîNĂj cidoalcadiene, s.f. Hidrocarbură ciclică nearomatică
CICLOALCAN-CICLQSTOM
136
cu două duble legături în moleculă. [Pronunţat: -clo-al-ca-di-e-]
   CICLOALCĂN,cidoalcani, s.m. C„H2n-Denumire generică dată hidrocarburilor ciclice saturate; cicloparafină, hidrocarbură cicloparafinică. [Pronunţat: -do-al-]
   CICLOALCHfîNĂ, cidoalchene, s.f. CnH2n_2. Hidrocarbură ciclică nesaturată cu o dublă legătură în iAolecuIă. [Pronunţat: -do-al-]
   CICLOBUTADDM. s.f. C4H4. Ciclo-alcadienă cu patru atomi de carbon în moleculă şi cu cele două duble legături conjugate continuu, substanţă instabilă, care nu poate fi sintetizată datorită tensiunii prea mari din ciclu şi care se descompune în două molecule de acetilenă. [Pronunţat: -di-e-\
   CICIjQCROS, cidocrosuri, s.n. Probă combinată de ciclism şi de cros, efectuată pe teren variat, în care rularea pe bicicletă este alternată cu cros pe anumite distanţe, pe care sportivul le parcurge alergînd pe lîngă bicicletă sau cu bicicleta pe umăr.
   CICLOHEXĂN s.m. C6H12. Ciclo-alcan cu şase atomi de carbon în moleculă, lichid care se extrage din ţiţei sau se obţine sintetic prin reducerea catalitică a benzenului, folosit ca solvent şi ca materie primă la fabricarea unor fibre sintetice.
   CICL0HEX AN OL s.m. CeHnOH. Alcool derivat din ciclohexan, substanţă organică, cristalizată, cu miros de camfor, solubilă în apă, folosit ca intermediar pentru fabricarea capro-lactamei, ca solvent şi în industria celuloidului.
   CICLOHEXANONĂ s.f. (CH2)5CO. Cetonă ciclică cu şase atomi de carbon în moleculă, ulei cu miros de mentă, folosită ca dizolvant şi ca materie primă pentru fabricarea caprolactamei.
   CICL0IIEXfiN A s.f.. CgH10. Ciclo-alchenă cu şase atomi de carbon în moleculă; tetrahidrobenzen.
   CICLOIDĂL,-Ă, cidoidali,-e, adj. Care se referă la cicloidă, care formează o cicloidă. [Pronunţat: -clo-i-]
   CICLOÎDĂ, cidoide, s.f. Curbă plană descrisă de un punct dat al unui cerc care se rostogoleşte fără alunecare pe o dreaptă fixă.
   CICLON, cidoane, s.n. 1. Vînt puternic specific regiunilor tropicale, însoţit de ploi torenţiale, în care aerul se deplasează în spirală, de la dreapta spre stînga în emisfera nordică, şi invers, în emisfera sudică; uragan, taifun. 2. (Chim.) Aparat constituit dintr-un corp cilindric de tablă, terminat la partea inferioară cu o porţiune tronconică, folosit în industrie pentru separarea particulelor de pulbere dintr-un gaz, prin efectul forţei centrifuge.
   CICLONĂL,-Ă, cidonali,-e, adj. Care aparţine unui ciclon (1), privitor la un ciclon, specific unui ciclon, produs de un ciclon.
   . CICLOP, ciclopi, s.m. 1. Fiinţă închipuită ca un uriaş mîncător de oameni şi cu un singur ochi mare în mijlocul frunţii, în mitologia greacă. 2. (La pl.) Gen de crustacee inferioare, de apă dulce, cu un singur ochi, situat pe cefalotorace, cu corpul oval, mic, cu două antene înotătoare lungi (Cydops); (şi la sg.) animal care face parte din acest gen.
   CICLOPABAFÎNĂ, cidoparafine, s.f. (Chim.) Cicloalcan.
   CICL OP ARAFÎNICĂ adj. (Chim.; în expr.) Hidrocarbură cicloparafinică, cicloalcan.
   CICLOPENTĂN s.m. CbH10. Cicloalcan cu cinci atomi de carbon în moleculă, lichid uleios, folosit ca materie primă în industria chimică.
   CICLOSTGM, cicloslomi, s.m. (La pl.) Clasă de vertebrate acvatice inferioare, cu corpul asemănător cu al peştilor) prevăzut cu gură rotundă; (şi la sg.)
137
CICLOTRON-CIMENT
animal care face parte din această clasă.
   CICLOTRGN, ciclotroane, s.n. Instalaţie care serveşte la accelerarea particulelor grele, pozitive (protoni, deute-roni etc.) folosite în reacţiile nucleare.
   CÎCLU, cicluri, s.n. 1. Succesiune, şir de operaţii, de fenomene, de stări, de manifestări etc. care se realizează într-un anumit interval de timp şi care epuizează, în ansamblul lor, evoluţia unui anumit proces (repetabil). O Ciclu solar, perioadă de 28 de ani după care datele diferitelor zile ale anului cad în aceleaşi zile din săptă-mînă. 2. (Chim.) Lanţ închis de atomi din molecula unei substanţe. 3. (Fiz.; în expr.) Cidu pe secunda, hertz.
   CICOĂRE, cicori, s.f. Plantă erbacee cu flori albastre, trandafirii sau albe, cultivată pentru rădăcinile sale din care se extrage un înlocuitor de cafea (Cickorium intybus).
   CICONUJb'ORMĂ, ciconiiforme, s.f. (La pl.) Ordin de păsări cu gîtul şi cu picioarele lungi, cu ciocul mare, puternic, conic sau lăţit, în general migratoare; (şi la sg.) pasăre care face parte din acest ordin. [Pronunţat: -ni-i-]
   CIFOZĂ, cifoze, s.f. (Med.) Defor-maţie a coloanei vertebrale care duce la o proeminenţă dorsală; cocoaşă.
   ClFRĂ, cifre, s.f. 1. Fiecare dintre cele zece simboluri grafice: 0, 1, 2, 3, 4,5,6,7,8,9, care reprezintă numerele: zero, unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă şi care este folosit pentru scrierea numerelor. ♦ (Impr.) Număr. 2. Cifră (1) care indică valoarea raei mărimi caracteristice, a unei substanţe, a unui fenomen etc.
   CIL, cili, s.m. (Şi in expr. cil vibratil) Prelungire protoplasmatică mobilă în formă de fir subţire, caracteristică pentru unele protozoare, bacterii, alge şi pentru unele celule din corpul metazoarelor, care serveşte, de obicei, la mers şi la deplasarea unor secreţii în organism.
   CILIĂR,ciliari, adj. (Anat.; în expr.) Corp ciliar, prelungire a coroidei spre partea anterioară a globului ocular, avînd, în secţiune, formă triunghiulară şi fiind .învelită, pe partea internă, de retină. Muşchi cttiar, muşchi circular format din fibre netede, care ajută la acomodarea vizuală, la distanţă, a cristalinului. [Pronunţat: -Zt-ar]
   CILIĂT,-Ă, ciliaţi,-te, adj., s.n. 1. Adj. Care are cili, prevăzut cu cili. 2. S.n. (La pl.) Clasă de protozoare care au corpul acoperit cu cili, cu ajutorul cărora se deplasează în mediul acvatic în care trăiesc; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă; infuzor. [Pronunţat: -li-at]
   CILfNDRIC,-Ă,c#imZrici, -ce, adj. Care are forma unui cilindru, referitor la un cilindru. <> Suprafaţă cilindrică, suprafaţă generată de o dreaptă mobilă (numită generatoare) care se sprijină pe o curbă dată (numită directoare)', cilindru (2).
   CILÎXDRU, cilindri, s.m. 1. Corp mărginit de o Suprafaţă cilindrică închisă şi de două plane paralele ce o intersectează, ale căror secţiuni în suprafaţa cilindrică sînt bazele cilindrului. 2. Suprafaţă cilindrică. 3. Obiect în formă de cilindru (1). O Cilindru gradat, recipient cilindric cu picior, din sticlă, gradat în volume, folosit în laborator pentru măsurarea volumelor de lichid. 4. (Bot.; în expr.) Cilindru central, partea centrală a rădăcinilor şi tulpinilor plantelor vasculare, formată din parenchim, în care se află fasciculele liberiene şi lemnoase. 5. (Anat.; în expr.) Cilindru-ax, axon. Cilindru urinar, uretră.
   CÎMĂ, cime, s.f. Tip de inflorescenţă în care axul principal poartă în vîrf o singură floare.
   CIMENT, cimenturi, s.n. 1. Material de construcţie în formă de pulbere fină, obţinut prin măcinarea clincherului şi care, amestecat cu apa, se întăreşte, căpătînd aspectul pietrei. O Ciment si-
CIMERIENI-CIOARECI
138
licios (sau Portland), material de construcţie obţinut prin măcinarea fină a clincherului silicios cu un adaos de ghips, pentru reglarea timpului de priză, folosit ca liant hidraulic. Ciment metalurgic, material de construcţie obţinut prin măcinarea fină a clincherului silicios cu un adaos de zgură de furnal şi de ghips, pentru reglarea timpului de priză, folosit ca liant hidraulic. 2. Material natural care are rol de liant între granulele sau bucăţile din care s-a format o rocă sedimentară (conglomerat, brecie etc.).
   CIMERlfiNI s.m. pl. Populaţie de origine tracă ce a trăit in antichitate, înainte de venirea sciţilor, la nord. de Marea Neagră, de unde a pătruns şi pe teritoriul ţării noastre. [Pronunţat: -ri-eni]
   CIM(5S,-0ĂSĂ, cimoşi,-oase, adj. (Despre inflorescenţe) Alcătuit din cime, care formează cime.
   CIMPANZEU, cimpanzei, s.m. Specie de maimuţă antropomorfă, arbo-ricolă, care ajunge pînă la 4,70 m înălţime, cu blana şi cu pielea neagră, cu braţele scurte şi cu picioarele lungi, care trăieşte în podişurile din Africa Centrală (Antropopithecus troglodytes).
   CIMPOI, cimpoaie, s.n. Instrument muzical popular alcătuit dintr-un burduf de piele şi din mai multe tuburi sonore prin care trece,' cu presiune, aerul din burduf,
   CÎNĂBRU s.n. Sulfură naturală de mercur, de culoare roşie, folosită ca minereu de mercur şi ca pigment roşu la prepararea vopselelor.
   CINCI num. cârd. Număr natural care are în numărătoare locul între patru şi şase şi care se indică matematic prin cifrele 5 şi V. ♦ (Substantivat) Semn grafic cu care se notează
acest număr.
           /
   CINCINAL,-Ă, cincinali,-e, adj., s.n.
1. Adj. Care se întinde pe o perioadă
de cinci ani. 2. S.n. Plan (economic) întocmit pe o perioadă de cinci ani.
   CINE GETIC,-Ă, cinegetici,-ce, adj. Privitor la vînătoare sau la vînat, care aparţine vînătorii sau vlnatului; vînă-toresc.
   CINESCOP, cinescoape, s.n. Tub de raze catodice pentru reproducerea imaginilor în televiziune. [Variantă: kine-sc6p s.n.]
   CINETIC,-Ă, cinetici,-ce, adj., s.f.
1. Adj. Care ţine de mişcare, privitor la mişcare. O Energie cinetică, a) (Fiz.) energie dezvoltată de un corp In mişcare, egală cu semiprodusul dintre masa corpului şi pătratul. vitezei lui; b) (Fiziol.) energie rezultată în urma procesului de dezasimilaţie şi folosită de organism in activitatea sa. Moment cinetic, produsul vectorial dintre vectorul de poziţie al unui punct aflat în mişcare şi vectorul impuls. Artă cinetica, tendinţă în arta plastică contemporană, ce atribuie mişcării reale aceeaşi importanţă estetică pe care o acordă formei, culorii, liniei şi compoziţiei. 2. S.f. Ramură a mecanicii care studiază legile fenomenelor fizice bazate pe mişcarea materiei.
   CtNIC,-Ă, cinici,-ce, adj. (Despre oameni şi manifestările lor; adesea substantivat) Care mărturiseşte, trădează, exprimă etc., deschis şi fără jenă, fapte sau ginduri condamnabile, care calcă, fără sfială, regulile moralei, ale bunei-cuviinţe.
   CINÎSM s.n. Atitudine specifică omului cinic, faptă de om cinic.
   CÎNTEZĂ, cinteze, s.f. Mică pasăre cîntătoare, sedentară, din familia frin-gilidelor, de mărimea unei vrăbii, cu ciocul conic, scurt şi tare, cu penajul cenuşiu-albăstrui sau brun-roşcat, avînd pe aripi o dungă albă (Fringttla codebs).
   CIOARECI B.m.pl. Pantaloni ţărăneşti din postav gros de lină, strlnşi pe picior, adesea Împodobiţi cu găitane.
139
CIOCĂNITOARE-CIRCULANT
   CIOCĂNITOĂRE, ciocănitori, s.f. Nume dat mai multor specii de păsări agăţătoare de pădure cu cioc conic şi puternic, cu aripi scurte, cu două degete îndreptate-înainte şi două înapoi, cu penaj pestriţ, care distruge insectele dăunătoare ‘de pe copaci şi larvele lor; ghionoaie.
   CIOCÎKLĂN, ciocirlani, s.m. Pasăre de culoare brună-cenuşie, cu un moţ în vîrful capului (Galerida cristata).
   CIOCÎRTÎ, ciocîrtesc, vb. IV. Tranz-(Reg.) 1. A tăia în bucăţi; a ciopîrţi-2. A ciopli un lemn (fără pricepere, în mod neregulat).
   CIOCLU, ciocli, s.m. (Peior.) Persoană care transportă morţii la groapă; (reg.) persoană care sapă groapa pentru morţi, gropar.
   CIOCNIRE, ciocniri, s.f. (Fiz.) 1. Contact brusc şi de scurtă durată dintre două sau mai multe corpuri, urmat, în general, de modificarea vitezelor şi a direcţiilor lor de mişcare. O Ciocnire elastică, ciocnire în urma căreia corpurile nu se deformează. Ciocnire plastică, ciocnire în urma căreia corpurile capătă o deformaţie permanentă. 2. Interacţiune între două particule materiale în mişcare, aflate la distanţă suficient de mică una de cealaltă astfel încît să se poată influenţa reciproc.
   CIOCOI, ciocoi, s.m. Termen de dispreţ pentru un exploatator (al populaţiei de la sate) provenit din rindul arendaşilor, vătafilor etc. ♦ (Peior.) Boier.
   CIONDĂNEĂLĂ, ciondăneli, s.f. (Fam.) Ciorovăială.
   CIONDĂNl, dondănesc, vb. IV. Refl. recipr. (Fam.) A se certa cu cineva pentru lucruri mărunte, fără a-şi spune vorbe grele; a se ciorovăi.
   CIORCHÎNEj ciorchini, s.m. 1. Tip de inflorescenţa caracterizat prin dezvoltarea unui ax principal de-a lungul căruia se înşiră numeroase ramificaţii
cu flori; grapă, racem. 2. Grupare de fructe aşezate corespunzător cu un ciorchine (1). ♦ Spec. Strugure.
   CIOROVĂI, ciorovăiesc, vb. IV. Refl. recipr. (Fam.) A se certa uşor, -pentru nimicuri, fără a-şi spune cuvinte aspre; a se ciondăni.
   CIOROYĂIĂLĂ, ‘ ciorovăieli, s.f. (Fam.) Ceartă uşoară (pentru nimicuri); ciondăneală. [Pronunţat: -Pă-ia-]
   CIOŞMOLÎ, doşmolesc, vb. IV. Refl. (Reg.; despre oameni) A se frămînta, a se zvîrcoli (în pat). ♦ A ezita să facă ceva.
   CIOT, cioturi, s.n. 1. Parte rămasă dintr-un copac după ce a fost tăiat sau rupt. 2. Rămăşiţă dintr-o formă de relief care a suferit multă 'vreme un proces de eroziune.
   ClPRU, cipri, s.m. (Bot.; livr.) Chiparos.
   CIRĂC, draci, s.m. 1. Ucenic, discipol (al unei personalităţi). 2. (Depr.) Persoană care împărtăşeşte în mod servil şi mecanic vederile, părerile etc. cuiva.
   CIRC, circuri, s.n. Depresiune circulară formată în regiunile înalte ale munţilor prin acţiunea de eroziune a unui gheţar; căldare glaciară.
   CIRCUIT, circuite, s.n. 1. (Fiz.; în expr.) Circuit electric, sistem de medii prin care poate circula curentul electric furnizat de o sursă de alimentare. Circuit oscilant, circuit electric format dintr-un condensator şi o bobină, în care se produc oscilaţii electromagnetice. Circuit logic, instalaţie electronică cu ajutorul -căreia se pot efectua operaţii aritmetice în sistemul binar. 2. (In expr.) Circuitul apei în natură, proces complex prin care apa trece pe rînd prin stadiile de evaporaţie, de nori, de precipitaţii, de infiltraţie, du formare a apelor subterane şi, in final, de izvoare.
   CIRCULĂNT.-Ă, circulanţi,-te, adj. Care circulă: pus, aflat în circulaţie.
CIRCULAR-CISTIC
140
   CIRCULAR,-A, circulari,-e, adj. în formă de cerc; care aparţine cercului; care descrie un cerc. O Sector circular, figură formată dintr-un arc de cerc şi din razele acelui cerc cu capetele în capetele arcului. Cilindru circular, cilindru cu bazele în cercuri. Con circular, con a cărui bază este un cerc. Con circular drept, con circular a cărui înălţime trece prin. centrul cercului de bază.
   CIRCULĂŢEE, circulaţii, s.f. 1. Deplasare a unei mase de aer, de nori etc. dintr-o regiune în alta a atmosferei.
2.  (Biol.) Mişcare,, deplasare a lichidelor în corpul plantelor şi al animalelor, sau a citoplasmei în interiorul celulelor. <CVCirculaţia mică, deplasarea sîngelui, la tetrapode, de la inimă la plămîni şi înapoi la inimă; circuitul mic. Circulaţia mare sau marea circulaţie, deplasarea sîngelui de la inimă la organism şi reîntoarcerea lui la inimă; circuitul mare. 3. (Ec. pol.; în expr.). Circulaţie a mărfurilor, schimb de mărfuri prin intermediul banilor, care face legătura între producţie şi repartiţie, pe de o parte, şi între producţie şi consum, pe de altă parte, ca faze ale reproducţiei. Circulaţie bănească, mişcarea continuă pe care circulaţia mărfurilor o imprimă în mod direct banilor.
   CIRCUMFERINŢĂ, circumferinţe, s.f. (Rar) Cerc; lungimea unui cerc.
   CIRCUMSCRÎS,-Ă, circumscrişi,-se, adj. (Despre poligoane) Cu toate laturile tangente la un cerc dat; (despre cercuri) care conţine toate yîrfurile unui poligon.
   CIRCUMSPfi CT,-Ă, circumspecţi,-te, adj. (Despre oameni) Care vorbeşte şi acţionează cu prudenţă, cu rezervă; (despre faptele, manifestările oamenilor) care arată, trădează prudenţă, rezervă; precaut, prudent,- rezervat.
   CIRCUMSPECŢIE s.f. Atitudine Specifică omului circumspect; prudenţă, precauţie, rezervă.
   CIRCUMSTĂNŢĂ, circumstanţe, s.f. împrejurare în care are loc o întîmpla-re, un fapt, o acţiune, un fenomen; (la pl.) totalitatea unor condiţii date.
   CIRCUMSTANŢIAL,-Ă, circumstanţiali,-e, adj. (Gram.; în expr.) Complement circumstanţial, complement care arată în ce împrejurare se petrece • o acţiune sau se prezintă o însuşire ori o acţiune. Propoziţie circumstanţială, propoziţie secundară care îndeplineşte, în frază, rolul complementului circumstanţial din propoziţie. [Pronunţat: -ţi-al]
   CIRCUMVALĂT,-Ă, circumvalaţi,-te, adj. (Anat.) Caliciform.
   CIRCUMVOLtJŢIE, circumvoluţii, s.f. Fiecare dintre cutele alungite şi şerpuitoare de pe suprafaţa exterioară a creierului, mărginite de şanţuri; girus cerebral.
   CIREĂDĂ, cirezi, s.f. Grup numeros de animale cornute mari, de obicei aflate la păşune.
   CIROZĂ, ciroze, s.f. Boală cronică a ficatului, caracterizată prin înmulţirea anormală a ţesutului conjunctiv şi prin distrugerea treptată a celulelor hepatice.
   CISALPlN,-Ă, cisalpini,-e, adj. Care, din punctul de vedere al Romei, se află în nordul Italiei şi dincoace de Alpi.
   ClSLĂ,cisZe, s.f. Dare în bani fixată, în orînduirea feudală, unor comunităţi fiscale (judeţe, sate), în raport cu nivelul lor economic.
   CISTEÎNĂ s.f. Acid aminotiopro-pionic, produs primar de scindare a proteinelor.
   CISTERNĂ, cisterne, s.f. Rezervor cilindric din metal sau din alt material corespunzător, pus pe cadrul cu roţi al unui vehicul şi servind la depozitarea sau la transportarea unor lichide.
   CÎSTIC,-Ă, cislici,-ce, adj. Care aparţine vezicii biliare sau vezicii urinare, privitor la vezica biliară sau la vezica
141
CISTICERC-CIUHUREZ
urinară. O Canal cistic, canal care conduce secreţia biliară din vezica biliară In canalul coledoc.
• CISTICfiRC. cisticerci, s.m. Larvă a teniei, avlnd aspectul unei vezicule de mărimea bobului de mazăre, plină cu un lichid transparent în care se află scolexul cu cîteva proglote, şi care se fixează în ţesuturile mamiferelor, provoclnd boala parazitară 'cisticer-coza.
  CISTÎNĂ s.f. Aminoacid natural alcătuit din două moleoule de cisteină legate la nivelul atomilor de sulf.
  CITĂT, citate, s.n. Fragment dintr-o lucrare scrisă, reprodus întocmai şi, de obicei, cu indicarea exactă a izvorului, în 8copul de a întări şi de a ilustra o idee sau o argumentare; citaţie, extras.
  CITĂŢDE, citaţii, s.f. Invitaţie oficială, scrisă, prin care o persqană este chemată să se prezinte la o anumită dată la o instituţie (judecătorie, miliţie etc.).
  CITOCHfMlC,-Ă, citochimici,-ce, adj. (Despre unele procese ohimice) Care are loc în celule.
  CITOCROM, citocromi, s.m. (Biol.) Substanţă proteinică complexă cu rol determinant în procesele de respiraţie celulară din organism.
  CITOLOGÎE s.f. Ramură a ştiinţe lor biologice care studiază structura, dezvoltarea şi funcţiile celulei.
  CITOPLASMĂ, citoplasme, s.f. Component fundamental al celulei, format, în primul rlnd, din proteine, care conţine toţi constituenţii protoplasmei în afară de nucleu şi vacuom.
  CITOPRCCT, citoprocţi, s.m. Orificiu de eliminare a resturilor nedigerate rămase în vacuola digestivă, la parameci, opus citostomului.
  CITOST0Mn cilostomi, s.m. Deschidere a penstomului către citoplasmă, la parameci, opus citoprootului.
   CITOZţNĂ s.f. (Biol.)-Bază azotată pirimidinică, care ia parte la alcătuirea acizilor nucleici.
   C!TRIC,-Ă5 citrice, adj. 1. (Bot.; în expr.) Plante citrice, nume generic dat unor arbori şi arbuşti fructiferi răs-pîndiţi în regiunile mediteraneene şi subtropicale, cu frunze compuse, persistente, lucioase pe partea superioară, cu flori albe (mai rar roz) şi foarte parfumate, ou fructele bace, dulci-acri-şoare (sau amărui), bogate în vitamine şi în uleiuri. 2. (Chim.; în expr.) Acid citric, C6H807, hidroxiacid tricarboxi-lic, care se găseşte în fructe, în special în lămîi, de unde se şi extrage, fiind folosit în industria alimentară şi textilă.
         f
   CIUBĂR, ciubere, s.n. Vas mare (in forma unui trunchi de con) făcut din doage şi prevăzut cu torţi, avînd diferite întrebuinţări.
   CTUB0TĂ, ciubote, s.f. (Reg.) 1. Cizmă. 2. Gheată.
   CIUB’CC, ciubuce, s.n. 1. Pipă (orientală) cu ţeava lungă. + Ţeavă de lulea. 2. Ornament în relief care marchează marginile unui perete, ale tavanului, ale ferestrei etc.; mulură.
   CIUF, ciufi, s.m. (Şi în expr. ciuf de dmp, ciuf de pădure) Pasăre răpitoare de noapte, din ordinul strigi-formelor, asemănătoare cu bufniţa, dar mult mai mică, cu două smocuri de pene deasupra ochilor, cu gheare lungi, acoperite cu pene, folositoare agriculturii, deoarece distruge rozătoarele (Asio otus).
   CIUGULI, ciugulesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A obţine ceva de la cineva în mod abuziv sau a-şi însuşi de undeva mici sume de bani; a fura cîte puţin.
   CTUHURfiZ, ciuhurezi, s.m. Pasăre răpitoare de noapte, din familia bufniţelor, răspîndită pe toată suprafaţa pămintului, fără smocuri de pene la cap, care scoate un ţipăt caracteristic, prelung şi răguşit, şi care îşi face
CIUMA'CÎMP
142
cuibul în scorburi, hrănindu-se cu rozătoare; huhurez (Strix aluco).
            ciume, s.f. Boală infecţioasă şi epidemioă, acută, extrem de gravă, caracterizată prin febră mare, delir, diaree, umflarea ganglionilor, transmisă la om de la şobolani, prin purici; pestă.
   CIUMAfAIE, ciumăfaie, s.f. Plantă erbacee medicinală foarte toxică, din familia solanaceelor, cu flori albe, singuratice, prinse la locul de bifurcare a ramurilor, cu seminţe negre, închise într-o capsulă ou ţepi moi, de la care se folosesc frunzele; laur (Da-tura stramonium). [Pronunţat: -fa-ie]
   CIUPEALĂ, ciupeli, s.f. (Fam.) însuşire (repetată) a unor mici sume de bani, a unor obiecte mărunte etc. care aparţin altcuiva.
   CIURj ciururi, s.n. 1. Ţesătură de sîrmă sau bucată de tablă perforată, cu ochiuri mai mari de 1 mm, folosite la sortarea materialelor după dimensiunea granulelor. 2. Unealtă de cernut prevăzută cu un ciur (1),folosită la sortarea materialelor granulare. 3. (Mat.; în expr.) Ciurul lui Eratostene, procedeu de determinare a numerelor prime mai mioi decît un număr n dat, con-stînd în scrierea numerelor naturale pînă la n şi în suprimarea multiplilor numerelor prime mai mici decît |/n.
   CltfTĂ, ciute, s.f. Femela cerbului, cu talia mai mică decît a masculului şi fără coarne; cerboaică.
   CltJTURĂ, ciuturi, s.f. Găleată sau vas făcut din doage sau dintr-un trunchi de copac scobit, care serveşte la scos apa din fîntînă.
   CÎVIC,-Ă, civici,-ce, adj. Care aparţine cetăţenilor, privitor la cetăţeni; cetăţenesc.
   CTVlLj-Ă, civili,-e, adj. Care priveşte pe cetăţenii unui Btat (cu excepţia militarilor şi a reprezentanţilor bisericii) sau care aparţine, este specific acestor cetăţeni, oare se referă
la raporturile juridioe ale cetăţenilor între ei, preoum şi la raporturile economice ale acestora ou organele şi organizaţiile statului. O Drepturi civile, drepturi de care se bucură o persoană (fizică sau juridică), reglementate şi recunoscute ca atare. Drept civil, ramură a dreptului care studiază şi reglementează relaţiile sociale (convertite în raporturi juridice) existente între persoanele fizice sau juridice dintr-un stat. Stare civilă, situaţia unei persoane aşa cum rezultă din actele sale, privitoare la naştere, oăsătorie, deces.
   CIVILIZAŢIE, civilizaţii, s.f. -Nivel de dezvoltare materială şi spirituală a societăţii, a unui popor, a unui stat etc. dintr-o epooă dată; cultură (materială sau spirituală).
   CIVÎSM s.n. (Livr.) Atitudine de bun cetăţean, care cultivă dragostea, zelul, spiritul de răspundere faţă de colectivitatea socială şi devotamentul, cinstea, datoria faţă de patrie.
   CIZELA, cizelez, vb. I. 1. Tranz. A prelucra, a finisa sau a ornamenta cu dalta, cu ciocanul etc. diferite obiecte pentru a le da forma sau aspectul dorit. 2. Tranz. Fig. A aduce îmbunătăţiri (de stil, de exprimare) unei lucrări (literare, ştiinţifice); a şlefui. 3. Tranz. şi refl. Fig. A face să capete sau a căpăta deprinderi civili- , zate,, cultură etc.
   CÎBLĂ, clble, s.f. .Dare în cereale percepută în Ţara Românească, în sec. ,XIV —XV.
   CÎINE, dini, s.m. Mamifer carnivor domesticit, cu multiple rase, folosit pentru pază, vînătoare eto. (Caniş familiar is ).
   CÎLŢI s.m.pl. Fire scurte rămase in urma trecerii fuiorului de cînepă sau de in printre dinţii daracului, din care se ţese pînză de saci şi de saltele, se fac funii etc.
   ClMP, dmpuri, s.n. 1. Suprafaţă de pămînt (sau formă de relief) joasă
143
ClMPIE-ClRD
(şi Întinsă) şi in general netedă; şes, cîmpie. 2. (Fiz.) Regiune din spaţiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică determinată, mărime care caracterizează o asemenea regiune. O Ctmp de gravitaţie (sau gravitaţional), cimp vectorial care apare în jurul unui corp material, in raza sa de acţiune, asupra oricărei mase acţio-nînd forţe îndreptate spre centrul de masă al corpului. Cîmp electric, cimp vectorial purtător material al interacţiunii dintre sarcinile electrice. Cimp magnetic, cimp vectorial caracterizat, în fiecare punct al său, prin forţe care acţionează asupra magneţilor conductorilor parcurşi de curent electric sau a purtătorilor de sarcină electrică aflaţi în mişcare. Cimp electromagnetic, formă de existenţă a materiei caracterizată printr-un cîmp electric şi unul magnetic, variabile în timp, care se condiţionează reciproc şi se propagă cu viteza luminii. Cimp magnetic tn-vîrtitor, cîmp magnetic generat de un curent trifazat, constant în mărime, care se roteşte cu viteză unghiulară constantă. Cimp mezonic, cîmp purtător material al interacţiunilor dintre nucleoni. Linie de âmp, curbă tangentă, in oricare punct al său, la vectorul intensitate al unui cimp vectorial.
3.  (Mat.) Mulţime de valori ale uneia sau mai multor mărimi (matematice, fizice etc.). O Ctmp de evenimente, mulţimea tuturor evenimentelor aleatorii ce se pot realiza într-o experienţă dată, inclusiv evenimentul sigur şi evenimentul imposibil, adică mulţimea K a părţilor mulţimii £i de evenimente elementare pusă în evidenţă de o experienţă dată (şi avînd 2n evenimente diferite, dacă are n elemente); se notează: { Q., K}. Cimp de probabilitate, mulţimea tuturor evenimentelor aleatorii ce se pot realiza într-o experienţă aleatorie, împreună cu probabilităţile respective; tripletul { Q, K, P}, Tinde { £2, K} reprezintă un cimp de evenimente, iar P, o pro-
babilitate definită pe K. 4. (în expr.) Cimpvl muncii, sfera de activitate a oamenilor muncii; activitate, muncă, producţie. 5. Fond (2).
   CÎMPÎE, cimpii, s.f. Suprafaţă de pămînt (sau formă de relief) joasă (şi întinsă) şi în general netedă; şes, cimp.
   CÎNEPĂ s.f. Plantă erbacee textilă, anuală, cu tulpină înaltă şi dreaptă, acoperită cu peri scurţi, cu frunze alterne cu 5—13 foliole, ascutite si
                             •      > *
dinţate pe margini, cu flori mici, verzui, cultivată pentru fibrele obţinute din tulpini şi pentru uleiul care se extrage din seminţe (Cannabis sa-tiva ).
   CÎNTEC, cîntece, s.n. Compoziţie literară în versuri, adesea însoţită de melodie, care exprimă o mare varietate de sentimente. O Cintec bătrtnesc, baladă populară veche, povestind in-timplări eroice, săvirşite de personaje cu caractere opuse. Cintec de dor, poezie lirică populară cu caracter trist. Cintec de lume, poezie lirică populară care cîntă dragostea. Cintec satiric, cintec care critică defecte morale sau aspecte negative ale societăţii; Cintec de leagăn, cintec liric cu care sînt adormiţi copiii mici.
   CÎNTECfiL, cintecele, s.n. Diminutiv al lui ăntec. O Clntecd comic, monolog comic, satiric (în care părţile recitate alternează cu cele cintate). [Variantă: (reg.) cînticel s.n.]
   CÎNTICfiL s.n^ v. cîntecel.
   CÎRC interj., subst. (Pop. şi fam.; în expr.) A nu (mai) zice (sau spune) (nici) circ, a nu (mai) spune nici o vorbă, a tăcea chitic.
   CÎRCfÎL, ărcei, s.m. 1. Organ vegetal care are aspectul unui fir răsucit în spirală, cu ajutorul căruia planta se agaţă de corpurile din jurul ei.
2.  (Zool.) Căpuşă.
   CÎRD, drduri, s.n. Grup mare de . animale de acelaşi fel, care se află împreună.
CIRDAŞIE-CLASĂ
144
    CÎRDĂŞÎE, drdăşii, s.f. întovărăşi^ cu scopuri condamnabile.
                                               CÎRMĂ, ărme, s.f. Piesă mobilă a unui vapor, a unei bărci, a unui avion etc., care serveşte la menţinerea sau la schimbarea direcţiei de mers a aces-' tora.
     *    +
    CÎRMÎZ, (1) timizi, s.m., (2) s.n.
  1. S.m. Plantă erbacee cu flori mici, albe sau albe-roz, cu fructe în formă de bobiţe mici de culoare roşie sau brună folosite drept colorant (Phy-tolacca decandra). 2. S.n. Materie colorantă extrasă din fructele de cîrmîz (1) sau din gogoşile unei insecte originare din Mexic; carmin.
    CÎRMUÎ, cîrmuiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (înv. şi pop.) A (se) conduce, a (se) guverna, a (se) administra.
    CÎRNÎ, drnesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A (se) îndrepta în altă parte, a (se) întoarce sau a coti.
    CÎRPĂCI, drpaci, s.m. Meseriaş care peticeşte, cîrpeşte încălţăminte, haine etc. ♦ Meseriaş prost, nepriceput.
    CÎRTEĂLĂ, drteli, s.f. (Pop.) Faptul de a protesta, de a-şi exprima nemulţumirea prin murmure ori prin critici (adesea neîntemeiate).
    CÎRTIŢĂ, drtiţe, s.f. Mic mamifer insectivor, cu ochi mici acoperiţi de o membrană, cu blană neagră, cu labele anterioare adaptate pentru săpat, care trăieşte în galerii subterane; sobol ( Talpa europaea).
    CÎŞLfiGI s.f.pl. Interval de timp între două posturi religioase ortodoxe, în care credincioşii au voie să mănînce orice.
    CÎT, dturi, s.n. (Mat.) Rezultatul unei împărţiri; raport care există între două numere sau între două mărimi (de acelaşi fel).
    CLACĂ, daci, s.f. Obligaţie a ţăranilor din Ţara Românească de a munci (gratuit) cu unelte şi cu animale proprii, un număr de zile pe an, pentru proprietarul de pămînt, în schimbul
unui lot de pămînt primit în folosinţă; boieresc.
  CLĂIE, dai, s.f. Grămadă mare de fîn, de snopi de cereale etc., de obicei în formă conică. O Expr. Claie peste grămadă, -înghesuiţi unul peste altul, în dezordine, la întîmplare. [Pronunţat: da-ie\
  CLAN, danuri, s.n. 1. Comunitate caracteristică comunei primitive, formată din oameni legaţi prin relaţii de rudenie şi de limbă. 2. (Livr.) Neam, familie (în care membrii sînt strîns legaţi între ei prin interese egoiste).
3. (Livr.) Grup de persoane legate între ele în acţiuni condamnabile; clică, bandă, şleahtă.
  CLĂPĂ, clape, s.f. Placă articulată care serveşte la închiderea sau la deschiderea unui orificiu.
  CLAPfiTĂ, dapete, s.f. 1. Clapă mică. 2. Parte articulată minusculă care serveşte la închiderea anterelor şi care la maturitate se deschide, pentru a pune în libertate polenul.
  CLARIFICĂRE, clarificări, s.f. (Chim.) îndepărtare a particulelor solide aflate în suspensie într-un lichid sau într-o soluţie, prin procedee mecanice.
  CLAROBSCUR s.n. 1. Procedeu grafic şi pictural cu ajutorul căruia se obţine redarea volumelor prin distribuirea gradată a umbrei şi a luminii sau prin efecte de contrast puternice.
2. Gravură în lemn realizată în mai multe nuanţe ale aceleiaşi culori.
  CLĂSĂ, clase, s.f. 1. Ansamblu de elemente, de obiecte, de fiinţe, de fenomene etc. care au însuşiri comune. O (Mat.) Clasă de resturi (modulo m), submulţime a mulţimii numerelor întregi formată din toate numerele întregi care împărţite la m (mE.N)
                        A
dau acelaşi rest Cr=r ={a;E Z|x mod m =r}, (existînd, pentru un număr natural m dat, clasele de resturi
A A
0, 1, ..., m — 1). Clasă de numeraţie, fiecare dintre grupele de cîte trei
145
CLASIC-CLEMA
cifre considerate de la dreapta la stînga unui număr natural cu mai multe cifre dat în sistemul de numera-ţie zecimal (clasa unităţilor, a miilor, a milioanelor, a miliardelor etc.). 2. (Şi tn expr. clasă socială) Fiecare dintre marile grupuri sociale caracterizat prin locul pe care 11 ocupă într-un anumit sistem de producţie istoriceşte determinat, prin raportul in care se află faţă de mijloacele de producţie, prin rolul pe care îl are în organizarea socială a muncii, prin felul în care participă la producţia socială, prin cantitatea de care dispune din această producţie; prin interesele şi prin ideile lui.
   CLĂSIC,-Ă, clasici,-ce, adj. 1. (Despre opere literare, ştiinţifice, artistice) Care serveşte ca model de perfecţiune, care are o mare valoare; care este scris după regulile obişnuite, tradiţionale. ♦ (Despre scriitori, artişti, oameni de ştiinţă; adesea substantivat) De mare valoare, a cărui operă îşi păstrează importanţa de-a lungul veacurilor, rămîne în cultura sau în ştiinţa unui popor ori a lumii. 2. Care aparţine clasicismului, privitor la clasicism.
3.  Care concentrează caracteristicile (bune sau rele) ale unui lucru, ale unei acţiuni, ale unei situaţii etc.; tipic, caracteristic; care este folosit în mod curent.
   CLAŞICÎSM s.n. 1. Ansamblul culturii şi literaturii antice greco-latine din epoca de maximă înflorire a lor, caracterizat prin cultul armoniei, echilibrului, seninătăţii. 2. Curent în arta şi in literatura europeană din sec. XVII pînă la începutul sec. XIX, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin supremaţia prinoipiilor morale, prin triumful raţiunii asupra sentimentelor şi fanteziei, al intereselor generale asupra celor individuale, prin cultul pentru adevăr şi natural, prin dorinţa realizării unei forme desăvirşite (unitate, armonie, claritate). 3. Perioadă din istoria cul-
turii universale sau naţionale ale cărei creaţii reprezintă un maximum de realizare artistică şi modele demne de urmat.
   CLASIFICĂ, clasific, vb. I. Tranz. A împărţi sistematic, a repartiza pe clase sau într-o anumită ordine; a sorta. ♦ Refl. şi tranz. A ocupa sau a stabili cuiva un anumit loc la un examen, la un concurs etc. pe baza notelor, calificativelor, rezultatelor obţinute.
   CLĂSTICj-Ă, clastici,-ce, adj. (Despre roci) Format din fragmente de minerale şi de roci provenite în urma proceselor de dezagregare şi de acumulare a materialului unor roci preexistente; detritic.
   CLAUSTKĂ, claustrez, vb.I. Refl. şi tranz. (Livr.) A (se) închide într-o mănăstire sau a (se) izola într-un loc retras. [Pronunţat: cZa-us-]
   CLĂTJZĂ, clauze, s.f. Dispoziţie (specială) prevăzută într-o convenţie, într-un tratat, într-un contract etc. [Pronunţat: cla-u-]
   CLAYÎCULĂ, clavicule, s.f. Fiecare dintre cele două oase anterioare ale centurii scapulare, care, la mamifere, se articulează cu sternul şi cu omoplatul.
   CLAVÎR, .citire, s.n. (Rar) Pian.
   CLĂCĂŞ, clăcaşi, s.m. Ţăran liber din punct de vedere personal, • dar obligat să facă clacă pe domeniul feudal, pentru lotul de pămînt primit în folosinţă de la proprietarul funciar.
   CLEAN, deni, s.m. Peşte răpitor de apă dulce cu botul rotunjit, cu corpul gros, aproape cilindric, acoperit cu solzi mari (Leuciscus cephalus).
   CLEI, cleiuri, s.n. Substanţă vâscoasă de natură organică, vegetală, animală sau sintetică, cu ajutorul căreia se pot lipi între ele diverse obiecte sau părţi de obiecte.
   CLLMĂ. deme, s.f. Dispozitiv de strîngere care se montează pe tuburile
10 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
CLEPSIDRA-CLOISONNfi
146
de cauciuc, într-o instalaţie de laborator, pentru reglarea debitului d& gaz care circulă pe tub.
   CLEPSIDRĂ, clepsidre, s.f. Instrument cu ajutorul căruia, în trecut, se măsura scurgerea timpului după cantitatea de apă sau de nisip scurse (printr-un orificiu) dintr-un vas (de sticlă) în altul.
   CLEŞTĂR1, cleştari, s.m. Mic artro-pod din clasa arahnidelor, care se hrăneşte cu făina cerealelor depozitate în magazii; păianjenul-făinii (Tyrogli-phus farinae).
   CLEŞTĂR2 s.n. (Poetic) Cristal.
   CLEVETI, clevetesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vorbi rău despre cineva (în absenţa acestuia); a calomnia, a ponegri, a bîrfi, a defăima.
   CLÎCĂ, clici, s.f. Grup de oameni întovărăşiţi în vederea unui scop condamnabil; clan, bandă, şleahtă.
   CLIENT, clienţi, s.m. (în Roma antică) Plebeu protejat moral şi material de către un patrician, căruia îi datora supunere, credinţă, participarea la' diverse munci, în alegeri şi în războaie. [Pronunţat: cli-ent]
   CLIMĂT, climate, s.n. 1. (Geogr.) Climă. 2. Fig. Ceea ce se află in jurul cuiva, a ceva, alcătuind lumea lor naturală, materială, socială sau morală; mediu, atmosferă, ambianţă, cadru.
   CLIMATERIC, -Ă, climaterici, -ce, adj. (Despre staţiuni, localităţi, regiuni etc.) Cu climă potrivită pentru odihnă, tratarea unor boli, practicarea „turismului etc.; climatic.
   CLlMĂ, clime, s.f. Totalitatea fenomenelor meteorologice (temperatură, vînturi, precipitaţii atmosferice) care caracterizează starea medie a unui loc, timp de mai mulţi ani; climat.
   CLÎNĂ, cline, s.f. Suprafaţă de teren sau coastă de deal cu înclinare do-moală.
   CLlXCHER s.n. Produs intermediar obţinut la fabricarea cimenturilor prin
încălzirea materiei prime (calcar şi argilă, calcar şi bauxită etc.) la temperaturi înalte, şi prin transformarea ei într-o masă compactă şi dură.
   CLESOSTĂT, clinostate, s.n. Aparat cu ajutorul căruia se demonstrează că o plantă aşezată în poziţie orizontală şi rotită continuă să crească în poziţie orizontală, fără curburi, din cauză că forţa de atracţie a^pămîntului acţionează succesiv şi uniform asupra diferitelor părţi ale ei.
   CLIPOCI, pers. 3 clipoceşte, vb. IV. Intranz. (Despre ape) A face un zgomot caracteristic uşor; a . susura, a murmura.
   CLlRINCr s.n. Sistem de plată (folosit mai ales în comerţul exterior) prin compensarea reciprocă a datoriilor şi a creanţelor.
   CLÎSĂ, clise, s.f.. Pămînt argilos îmbibat cu apă, împreună cu care formează o pastă cleioasă.
   CLIŞEU, clişee, s.n. Formulă stilistică, expresie, exprimare etc. banalizată din cauza repetării excesive.
   CLITlSLTJM, clitelumuri, s.n. Grup de şase inele bine dezvoltate, la ane-lide, în vecinătatea cărora se află organele genitale; şa.
   CLIVĂ, pers. 3 clivează, vb. I. Intranz. (Despre minerale, roci, cristale) A se desface în plăci sau în lamele cu suprafeţe plane, sub acţiunea unor forţe exterioare.
   CLIVĂJ, clivaje, s.n. 1. Proprietate a' unor minerale, roci, cristale de a cliva. 2. Faptul de a cliva.
   CLOACĂL, -Ă, cloacali, -e, adj. Care aparţine cloacei, care intră în compunerea cloacei.
   CLOĂCĂ, cloace, s.f. Cavitate în care se deschid tubul digestiv, conductele genitale şi cele urinare, la batracieni, la reptile, la păsări, precum şi la unele mamifere.
   CL0IS0NNTl5 sub st. 1. (Şi în expr. email cloisonne) Tehnică de lucrare a
147
CLONŢ-CLOROPLAST
emailului, care constă în turnarea acestuia în mici despărţituri sau compartimente metalice, în funcţie de motivul decorativ. 2. Obiect astfel realizat. [Pronunţat: cloazone]
   GLONŢ, clonţuri, s.n. (Pop.) Cioc de pasăre.
   CLOR s.n. CI cu Z = 17. Element chimic nemetalic, gaz de culoare galbenă-verzuie, mai greu decît aerul, cu miros înţepător, sufocant, toxic, cu proprietăţi decolorante şi dezinfectante, foarte reactiv, car-e se foloseşte, în industrie, la obţinerea unui mare număr de compuşi chimici, la sterilizarea apei potabile etc.
   CLORACfiTIC adj. (în expr.) Acid doracetic, ClCH2COOH, halogenoacid provenit din halogenarea acidului acetic, care se foloseşte în sinteze organice.
   CLORĂT, doraţi, s.m. Sare a acidului cloric, cu proprietăţi oxidante şi explozive. O Clorat de potasiu, KC103, substanţă solidă, cristalină, incoloră, solubilă în apă, folosită ca oxidant, la fabricarea chibriturilor, în pirotehnie etc. Clorat de sodiu, NaC103, substanţă cristalină, foarte uşor solubilă în apă, folosită ca oxidant.
   CLORBENZ&Î s.m. C6H5C1. Derivat monoclorurat al benzenului, folosit ca materie primă la fabricarea unor coloranţi, a unor medicamente, a insecticidului D.D.T. etc.
   CL0RETĂT\ s.m. C2H5C1. Clorură de etil, lichid incolor, foarte inflamabil, folosit ca anestezic local, ca solvent, ca insectioid, în sinteze organice etc.
   CLORHÎDRIC adj. (în expr.) Acid dorhidric, HC1, hidracid al clorului, gaz incolor, cu miros înţepător, obţinut prin sinteză directă din elemente sau din clorură de sodiu şi acid sulfuric, folosit ca decapant, la sinteze etc.
   CLORIC adj. (în expr.) Acid doric, HC103, oxiacid al clorului pentavalent, cunoscut numai în soluţie, oxidant foarte puternic.
   CLORINĂRE, clorinări, s.f. (Chim.) Clorizare.
   CLORÎT, doriţi, s.m. Mineral natural, aluminosilicat de magneziu şi fier, monoclinic, cu clivaj, de culoare verde, care s-a format hidrotermal, prin metamorfozarea unor roci.
   CLORITGS, -OÂSĂ, cloritoşi, -oase, adj. (Despre roci) Care conţine clorit, care are în structură clorit.
   CLORIZĂRE, clorizări, s.f. Operaţie de sterilizare a apelor naturale cu ajutorul clorului sau al unor substanţe care pot elibera clor; clorinare.
   CLORMETĂN s.n. CH3C1. Clorură de metil, gaz incolor, inflamabil, folosită ca agent frigorific în maşini de produs frig, ca dizolvant, ca anestezic local etc.
   CLOROFICEE, cloroficee, s.f. (La pl.) Clasă de alge verzi, de obicei acvatice, care conţin clorofilă; (şi la sg.) plantă care face parte din această clasă. [Pronunţat: -ce-e]
   CLOROFÎLĂ s.f. Pigment care se găseşte în părţile verzi ale plantelor şi care are rol important în fotosinteză.
   CLOROFILIÂNĂ, clorofiliene, adj. (în expr.) AsimUaţie clorofiliană, proces fiziologic de asimilaţie a substanţelor nutritive, care se produce în franzele plantelor verzi, în prezenţa cloro-filei şi sub influenţa luminii solare, şi care constă în combinarea apei, venită din pămînt prin rădăcini, cu bioxidul de carbon din aer; fotosinteză. [Pronunţat: -li-a-]
   CLOROFORM s.n. CHC13. Derivat triclorurat al metanului, lichid incolor, cu miros caracteristic, întrebuinţat ca narcotic, ca anestezic, ca solvent şi în diferite sinteze organice; triclormetan.
   CLOROPLĂST, doroplaste, s.n. Cor-puscul de culoare verde, cu clorofilă, care se găseşte în citoplasma plantelor şi în care se produce asimilaţia clorofiliană.
10*
CLOROPREN-COACERE
148
   CLOROPRfiN s.n.CH*=C(Cl)-CH=CH2. Derivat clorurat alifatic nesaturat al butadienei, obţinut prin adiţia acidului clorhidric la vinilacetilenă, lichid incolor, greu solubil în apă, solubil în alcool şi în eter, care polimerizează uşor, folosit la fabricarea cauciucului policloroprenic, cunoscut sub denumirea de neopren, sovpren etc.
   CLOROS adj. (în expr.) Acid, doros, HC102, oxiacid al clorului trivalent, obţinut din dioxid de clor şi apă oxigenată, substanţă instabilă în stare liberă, cunoscută numai în soluţie apoasă.
   CLOR O SODIC, -Ă, dorosodici, -ce, adj. (Despre produse) Care conţine clor şi sodiu; care se obţine pe baza tratării chimice a sării.
   CLOR OTIC, -Ă, dorotici, -ce, adj., s.m. şi f. (Om) palid, anemio, bolnăvicios.
   CLORURARE, dorurări, s.f. Reacţie chimică prin care se introduc unul sau mai mulţi atomi de clor în molecula unui compus organic, în scopul obţinerii derivaţilor cu clor.
   CLORtJRĂ, cloruri, s.f. Sare a acidului clorhidric; combinaţie a clorului cu un element chimic sau cu o substanţă organică. O Clorură. de sodiu, NaCl, sare de sodiu a acidului clorhi-drio, substanţă solidă, cristalină, incoloră, solubilă in apă, folosită în alimentaţie, la păstrarea şi la conservarea alimentelor, ca materie primă, în industria clorosodică, pentru obţinerea clorului, sodiului, hidrogenului etc., în industria săpunului, a coloranţilor etc.; sare (de bucătărie). Clorură acidă, derivat al aoidului carboxilic în care gruparea —HO a carboxilului este Înlocuită cu clor. Clorură de acetil, CHgCOCl, clorură acidă provenită din acidul acetic. Clorură de aluminiu, AICI3, substanţă cristalină folosită drept catalizator în industria organică. Clorură ferică, FeCLj, substanţă crista-
lină, de culoare neagră-brună, foarte higroscopică, folosită ca hemostat, agent clorurant. Clorură de metil, CHgCl, gaz incolor, inflamabil, folosit ca anestezic local, refrigerent, solvent etc. Clorură de metilen, CH2C12, lichid incolor, folosit ca refrigerent, solvent, în unele sinteze organice. Clorură de polivinil, policlorură de vinii. Clorură de var, Ca(OCl)Cl, substanţă obţinută prin introducerea clorului în hidroxid de calciu, considerată ca sare mixtă a calciului cu acid hipocloros şi acid clorhidric, folosită ca dezinfectant, de colorant etc. Clorură de vinii, CH2 = CHC1, gaz obţinut prin adiţia acidului clorhidric la acetilenă, folosit la fabricarea policlorurii de vinii.
  CLOYN, do^ni, s.m. Artist comic de circ.
  CLUCfÎR, duceri, s.m. Dregător oare supraveghea şi conducea aprovizionarea curţii domneşti, în Ţara Românească şi în Moldova.
  CNEAGHINĂ, cneăghine, s.f. (înv.) Soţie sau fiică de cneaz sau de ţar.
  CNEAZ, cneji, s.m. 1. Conducător al obştii săteşti, în perioada anterioară cotropirii ei de către feudali. 2. Conducător al unui cnezat.
  CNEZAT, cnezate, s.n. Formă de organizare politico-administrativă de tip statal, la români şi la slavi, specifică perioadei de formare a orînduirii feudale.
  CNIDOBLAST, cnidoblaste, s.n. Celulă urzicătoare din ectodermul unor celenterate, de formă ovală, cu un filament lung şi gol, răsucit In spirală, plină cu un lichid urzicător folosit de animal pentru paralizarea prăzii şi pentru apărare.
  COACERE, coaceri, s.f. (Chim.) Operaţie de încălzire a unei răşini termo-reactive solubile şi fuzibile, pentru a o transforma în răşină insolubilă şi infu-zibilă. J
149
COACERVAT-COBOL
   COACERVĂT, coacervate, s.n. (La pl.) Forme microscopice mărginite de o peliculă, prezentînd fenomene de metabolism, de creştere şi de înmulţire, considerate forme intermediare între substanţele organice şi primele organisme; (şi la sg.) individ care face parte din aceste forme microscopice. [Pronunţat: co-a-]
   COAGULĂ, pers. 3 coagulează, vb. I. Refl. (Despre soluţii coloidale) A se transforma în gel. <> Tranz. Agent care coagulează o soluţie. [Pronunţat: co-a-] COAGULĂNT, -Ă, coagulanţi, -te, adj. (Despre agenţi fizici sau chimici) Care poate coagula o substanţă. [Pronunţat: co-a-]
   COALIŢIE^ coaliţii^ s.f. Alianţă între două sau mai multe state, partide sau clase sociale care acţionează împreună pentru realizarea unor scopuri politice sau militare comune. + (Rar) înţelegere, unire. [Pronunţat: co-a-]
   COALIZĂ, coalizez, vb. I. Refl. recipr. (Despre state, partide,- clase sociale, persoane etc.) A se uni, a se alia împotriva unui duşman sau în scopul unei acţiuni comune. [Pronunţat: co-a-]
   COĂMĂ, coame, s.f. Parte componentă a unei comete, care apare luminoasă pe bolta cerească în prezenţa razelor solare.
   COĂNĂ, coane, s.f. Fiecare dintre canalele interne de comunicaţie, între faringe şi fosele nazale, la vertebrate; nară internă.
   COANOCÎT, coanocite, s.n. Celulă flagelată cu guleraş, din care este alcătuit endodermul spongierilor. [Pronunţat: co-a-]
   COĂPSĂj coapse, s.f. (La oameni) Parte a piciorului cuprinsă între şold şi genunchi; coxa. ♦ (La animale) Partea de sus a picioarelor din spate.
   COĂRDÂ, (1, 2, 3, 5) coarde, (4) corzi, s.f. 1. (Mat.) Segment de dreaptă care uneşte două puncte ale unei curbe
sau extremităţile unui arc de cerc. 2. (Biol.;-în expr.) Coardă vocală, fiecare dintre cele două perechi de formaţii simetrice alcătuite din mucoasa larin-giană şi din muşchi, care fac parte din laringe şi prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală, schelet axial intern situat în partea dorsală a corpului cordatelor, alcătuit dintr-un ax celular elastic învelit într-un manşon de ţesut conjunctiv şi avînd rol de susţinere; notocordă. 3. (Bot.) Ramură tînără şi elastica a butucului viţei de vie. 4. Frînghie folosită de alpinişti în ascensiuni sau în coborîri. 5. (Muz.). Strună.
   COARNĂ, coarne, s.f. 1. Fructul comestibil, roşu şi acrişor, al cornului.
2. Varietate de struguri de masă cu boaba mare, lunguiaţă, neagră sau galbenă-verzuie, şi cu coaja tare.
   COASTĂ, coaste, s.f. 1. Pantă (1), povîmiş. 2. Mal, ţărm (mai înalt) al unui continent, al unei insule, al unei regiuni, la contactul cu marea sau cu oceanul.
   COBĂI, cobai, s.m. Mamifer rozător din familia caviidelor, cu corpul alungit, acoperit cu blană diferit colorată, cu gheare mari, cu coada în formă de ciot, foarte prolific, folosit, în laborator, pentru experimentări ştiinţifice (Cavia cobaya).
   COBALAMÎNĂ s.f. Vitamina B12.
   COBALT s.n. Co şi Z = 27. Element chimic cu caracter metalic, foarte dur, alb-argintiu sau lucios, folosit la elaborarea unor oţeluri speciale, în radioterapie etc.
   COBELIGERĂNT, -Ă, cobdigeranţi, -te, adj., s.m. şi f. (Stat, armată etc.) care se află în război alături de un aliat contra unui inamic comun.
   COBLIZĂN, coblizani, s.m. (Reg. şi peior.) Băiat (sau om tînăr) înalt, solid; lungan, vlăjgan, găligan.
   COBOL s.n. Limbaj de programare pentru calculatoarele electronice, folo-
COBRA-COCOŞ
150
sit pentru rezolvarea problemelor privind operaţii contabile, financiare, economice (care comportă calcule relativ simple asupra unui volum mare de date).
   COBRĂ, cobre, s.f. Şarpe veninos care trăieşte în Africa şi în sudul Asiei, caracterizat printr-un gît foarte lăţit,' şi care, în partea dorsală, are două pete negre mărginite cu alb, asemănătoare unor ochelari, ce ies în evidenţă atunci cînd atacă; şarpe cu ochelari (Naja naja).
   COBZĂ* cobze, s.f. Instrument muzical popular cu coarde, asemănător cu chitara, cu cutia de rezonanţă foarte bombată şi cu gîtul scurt şi încovoiat, întrebuinţat mai ales la acompaniament (prin ciupirea coardielor).
   COC, coci, s.m. Bacterie sferică, izolată sau grupată împreună cu altele, dispuse cîte două (pneumococ), în lanţ (streptococ) sau în formă de ciorchine (stafilococ).
   COCĂRDĂ, cocarde, s.f. Bucată de panglică (în culorile naţionale) sau insignă purtată de militari, la chipiu, sau de civili, la piept, în anumite împrejurări solemne.
   COCCÎDl, coccide, s.f. (La pl.) Gen de insecte homoptere, minuscule, para-•zite sedentare pe plante, dăunătoare, caracterizate printr-un înveliş protector constituit din ceară şi lac sau din chitină; păduche ţestos (Coccinea); (şi la sg.) insectă care face parte din acest gen.
   COCCÎDIE, coccidii, s.f. (La pl.) Gen de protozoare parazite care trăiesc în celulele epiteliale ale organelor unor animale, provocîndu-le boli; (şi la sg.) protozoar care face parte din acest gen.
   COCCIGIĂN. -Ă, coccigieni, -e, adj. Care aparţine coccisului, din regiunea coccisului. O Plex coccigian, plexul care ia naştere din unirea ramurilor anterioare nervului al cincilea sacral
 cu nervul coccigian care inervează tegumentul regiunii anale şi al regiunii coccigiene. [Pronunţat: -gi-an\
   COCCIS, coccisuri, s.n. Os mic, triunghiular, rezultat din sudura a patru-- cinci vertebre de la extremitatea inferioară a sacrumului; (pop.) noadă.
   COCHILIE* cochilii, s.f. înveliş protector de natură calcaroasă (la gasteropode şi la foraminifere) sau de natură silicioasă şi chitinoasă (la radiolari).
   COCLĂURI s.n.pl. Locuri neumblate sau puţin umblate, pustii, îndepărtate; locuri prăpăstioase. [Pronunţat-: -cla-uri]
   COCLEÂLĂ, cocleli,s.f.CuC03-Cu(0H)2. Strat de carbonat bazic de cupru, de culoare verde, toxic, care se formează pe suprafaţa obiectelor de aramă şi de alamă, cînd acestea stau în aer umed şi în contact cu bioxidul de carbon.
   COCLÎ, pers. 3 cocleşte, vb. IV. Refl. şi intranz. (Despre obiecte de aramă şi de alamă) A se acoperi cu un strat de cocleală. ♦ (Despre obiecte din alte metale) A se acoperi cu un strat de oxid; a se oxida, a rugini.
   COCON, coconi, s.m. 1. înveliş protector alcătuit din fibre foarte subţiri secretate de larvele sau de pupele unor insecte. ♦ Spec. Gogoaşă de mătase.
2. înveliş protector făcut dintr-o substanţă gelatinoasă care se solidifica şi cu care îşi înfăşoară ouăle unele animale vertebrate.
   COCOR, cocori, s.m. Pasăre călătoare cu ciocul ascuţit, cu gîtul şi cu picioarele lungi, cu penele cenuşii, cu o pată roşie pe cap (Grus grus).
   COCOS s.m. (în expr.) Nucă de cocos, fructul cocotierului, drupă mare al cărui suc lăptos se întrebuinţează ca hrană şi a cărei coajă este folosită în industrie.
   COCOŞ, cocoşi, s.m. Masculul găinii, mai mare decît aceasta, cu cioc ascuţit, cu pene de culori diferite, cu creastă
151
COCOTIER-COERENŢA
roşie dezvoltată, cu pinteni puternici la picioare.
   COCOTIISR, cocotieri, s.m. Arbore tropical din familia palmierilor, cu tulpină cilindrică şi înaltă, în vîrful căreia se găseşte un buchet de frunze lungi cu multe foliole, cu-numeroase flori mici aşezate în ciorchini şi apărate de un cornet, cu fructe drupe comestibile (Cocos nucifera). [Pronunţat: -ti-er]
   COCS, cocsuri, s.n. Produs solid obţinut din cărbunele de pămînt, din reziduuri de ţiţei sau din gudroane, prin distilare uscată la temperaturi ridicate, folosit ca materie primă sau combustibil. O Cocs metalurgic, cocs obţinut prin distilarea huilei, material dur, rezistent, folosit în operaţiile metalurgice în care încărcătura vine în contact cu combustibilul (furnale, cubilouri etc.).
   COCSERÎE, cocserii, s.f. Ansamblul instalaţiilor sau secţie într-o întreprindere în care se fabrică cocsul. O Gaz de cocserie, gaz obţinut la distilarea cărbunilor de pămînt în instalaţiile de fabricat cocsul.
   COCSIFICARE, cocsificări, s.f. 1. Operaţie de încălzire a cărbunelui, fără exces de aer, la temperaturi înalte de 800° - -1300°C, pentru obţinerea de cocs, de gudroane, de ape amoniacale şi de gaze; carbonizare la temperatură înaltă. 2. Proces de formare a cocsului în timpul distilării distructive a păcurii.
   COD, coduri, s.n. 1. Act normativ care cuprinde o culegere sistematică de reguli juridice sau morale privitoare la o anumită ramură de activitate. O Cod moral, ansamblu de reguli privind comportarea cuiva. 2. Sistem de semne sau de semnale convenţionale care serveşte la transmiterea unui mesaj, a unei comunicări. 3. (Biol.; în expr.) Cod ge'netic, mecanism prin care se înregistrează, se conservă şi se transmite informaţia ereditară.
   CODOMtîNIU, codomenii, s.n. (Mat.) Mulţimea F în care o funcţie, f: E->F, ia valori.
   CODRU, codri, s.m. Pădure (întinsă, deasă, cu copaci mari).
   COEFICIENT, coeficienţi, s.m. 1. (Mat.) Constantă care multiplică o mărime variabilă într-o expresie matematică, o necunoscută sau un produs de necunoscute într-o ecuaţie sau într-o ine-cuaţie, o nedeterminată sau un produs de nedeterminate într-un monom sau într-un polinom. Coeficient unghiular (al unei drepte), tangenta trigonometrică a unghiului u(u < 180°) cu care trebuie rotită axa Ox, în sens direct, pentru a se suprapune peste o paralelă la dreapta dată, dusă prin originea reperului; pantă. 2. (Chim.) Cifră scrisă în faţa formulelor substanţelor chimice participante la o reacţie chimică, avînd rolul de a indica proporţia în care reacţionează sau în care rezultă substanţele chimice respective. [Pronunţat: -ci-ent]
   COERCITÎV, -Ă, coercitivi, -e, adj. Care are puterea, dreptul de a con-strînge. O (Fiz.) Cimp boercitiv, valoarea pe care trebuie să o aibă intensitatea cîmpului magnetic, astfel încît inducţia magnetică să se anuleze.
   COERENT, -Ă, coerenţi, -te, adj. 1. Care se comp.une din elemente strîns legate (şi armonizate) între ele; închegat, unitar. 2. (Fiz.; despre unde) Care are aceeaşi lungime de undă şi diferenţă de fază constantă în timp.
   COERENŢĂ, coerenţe, s.f. 1. însuşirea de a fi coerent; legătură strînsă (şi armonioasă) între părţile sau între elementele unui întreg. 2. (Fiz.) Proprietate a undelor de a avea aceeaşi lungime de undă şi o diferenţă de fază constantă în timp. 3. (Mat.) Proprietate a unui sistem de axiome de a nu prezenta contradicţii între nici o pereche de propoziţii care pot fi deduse din el; consistenţă.
COEXISTENŢA-COLB
152
   COEXISTENŢĂ, coexistenţe, s.f. Existenţă simultană a mai multor lucruri, fiinţe, fenomene, procese. <0> Coexistenţă paşnică, principiu de bază al relaţiilor internaţionale dintre state cu sisteme sociale diferite, po.trivit căruia aceste state se angajează să trăiască in pace şi să rezolve litigiile dintre ele fără a apela la forţa armată.
   COEZIUNE, coeziuni, s.f. Proprietate a particulelor constitutive ale unei substante în stare solidă, lichidă sau gazoasă, de a se menţine unite datorită forţelor inter moleculare care se exercită între ele. [Pronunţat: -zi-u-]
   COFĂ, cofe, s.f. Vas de formă cilindrică, făcut din doage de brad, cu o toartă, în care se ţine, la ţară, apa de băut; doniţă.
   COFERMENT, cofermenţi, s.m. Moleculă organică de lipide sau de glucide, care, împreună cu apofermentul, alcătuieşte compoziţia chimică a enzimelor.
   COGEĂMITE adj. invar. (Pop. şi fam.) Foarte mare, foarte înalt.
   COGNTTÎV,-Ă, cognitivi,     -e, adj.
(Livr.) Care aparţine cunoaşterii, privitor la cunoaştere, capabil de a cunoaşte.-
   COHLEE s.f. Parte a urechii interne, care conţine organele principale ale auzului, canal membranos ce se întinde pe toată lungimea melcului osos, răsucit de două ori şi jumătate în jurul columelei; melc membranos, canal coh-lear, duet cohlear. [Pronunţat: -le-e]
   COHLEĂR, cohleare, adj. (Anat.; în expr.) Canal (sau duet) cohlear, cohlee. [Pronunţat: -le-ar]
   COHORTĂ, cohorte, s.f. Unitate auxiliară de infanterie, din cadrul legiunii romane, formată din cinci sute sau
o  mie de provinciali fără cetăţenie romană.
   COENCÎDE, pers. 3 coincide, vb. III. Intranz. 1. (Despre evenimente, fenomene etc.) A se petrece în acelaşi timp, a se produce în acelaşi loc. 2.
A fi identic, a se potrivi întocmai. + (Despre linii, figuri, suprafeţe) A se suprapune perfect. [Pronunţat: co-in-]
   COINCIDENŢĂ, coincidenţe, s.f. Faptul de a coincide; potrivire (întîmplă-toare) a două laturi, evenimente, fapte etc. [Pronunţat: co-in-]
   COINTERESA, cointeresez, vb. I. Tranz. A face ca cineva să fie interesat într-o acţiune comună împreună cu altul (sau cu alţii); a stimula interesul cuiva pentru ceva (prin recompense materiale sau morale). [Pronunţat: co-in-]
   COL, coluri, s.n. 1. (Anat.) Parte mai îngustă a unui organ sau a unui os. O Col uterin, porţiunea inferioară a uterului, care se continuă cu vaginul. Col femural, porţiunea inferioară a capului femurului, care se continuă cu diafiza. 2. (Bot.) Zonă îngustă care face trecerea între rădăcină şi baza tulpinii; gît, colet.
   COLABORĂRE, colaborări, -s.f. Participare, alături de alţii, la realizarea unei acţiuni sau a unei opere care se
desfăsoară în comun. t
   COLABORAŢIONISM s.n. Atitudine sau politică de trădare a intereselor propriei ţări, specifică celor care au colaborat cu ocupanţii hitlerişti în timpul celui de-al doilea război mondial. [Pronunţat: -ţi-o-]
   COLAGEN" s.n. Scleroproteină ma-cromoleculară existentă în ţesuturile conjunctiv, osos şi cartilaginos, obţinută industrial din piele, din zgîrciuri, din solzi de peşte etc., prin fierbere cu apă, cu gelatină sau cu clei.
   COLĂJ, colaje, s.n. Procedeu artistic care constă în compunerea unui tablou prin lipirea laolaltă a unor elemente eterogene. ♦ Tablou realizat prin acest procedeu.
   COLB, colburi, s.n. (Reg.) Praf. O Expr. A bate (pe cineva) să-i meargă colbul, a bate tare (pe cineva).
153
COLCHICINĂ-COLESTEROL
   COLCHICfNĂ s.f. Alcaloid extras dintr-o specie de brînduşă folosit, în genetică, pentru realizarea unor mutaţii artificiale, şi, in medicină, ca medicament citostatic.
   COLECISTOCHINfNĂ s.f. Hormon elaborat de mucoasa duodenală în contact cu substanţele alimentare, în special cu lipidele, şi care, alături de influxul nervos venit pe calea nervului vag, formează un dublu mecanism de golire a vezicii biliare.
   COLECTÎY, -Ă,. colectivi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care rezultă din participarea, din activitatea, din munca mai multor persoane. 2. Care aparţine tuturor; comun, obştesc; social. II. S.n. Grup de persoane cu interese şi cu concepţii comune, organizat pe acelaşi loc de producţie, în vederea unor scopuri bine determinate, şi în care fiecare persoană poartă răspunderea muncii depuse, se supune unei discipline liber consimţite şi acceptă o conducere unică.
   COLECTIVISM s.n. Principiu de bază al moralei comuniste, care preconizează devotamentul faţă de colectivitate, recunoaşterea liber consimţită a priorităţii intereselor colective,' solidaritatea tovărăşească, ajutorarea reciprocă.
   COLECTIVITATE, colectivităţi, s.f. Grup de oameni care trăiesc şi muncesc în comun. ♦ Societate.
   COLECTOR, -OÂRE, ctlectori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. (Despre vase, tuburi, bazine) în care se adună, se colectează gaze sau lichide. 2. Adj. (Zool.; în expr.) Aparat colector, coşuleţele albinelor lucrătoare, rezultate din modificarea tibiilor celei de a treia perechi de picioare, in care albinele colectează şi transportă polenul. 3. S.n. Organ al
rotorului unor maşini electrice, care j i
schimbă legăturile dintre înfăşurarea rotorului şi circuitul exterior. 4. S.n. Unul dintre cele trei elemente ale unui tranzistor.
   COLEDOC adj. (Anat.; in expr.) Canal coledoc (şi substantivat, n.), canal prin care secreţia bilei, împreună cu secreţiile hepatice, se varsă in duoden.
   COLEGIU, colegii, s.n. Organ de conducere colectivă a unor unităţi centrale ale administraţiei de stat sau a anumitor întreprinderi ori instituţii, care examinează şi hotărăşte asupra problemelor de competenţa acestora.
   COLENCHÎM, colenchimuri, s.n. Ţesut viu de susţinere, elastic, situat sub epidermă, în organele tinere, în curs de creştere, ale plantelor, format din celule alungite, fusiforme, cu membranele celulozice puternic şi inegal îngroşate.
   COLEOPTfîR, coleoptere, s.n. (La pl.) Ordin de insecte cu patru aripi, dintre care cele superioare, tari, chiti-noase (elitre), au rol de protecţie pentru celelalte două, care sînt subţiri, membranoase şi care servesc la zbor; (şi la sg.) insectă care face parte din acest ordin. [Pronunţat: -le-op-]
   COLERGANGj colerganguri, s.n. Utilaj folosit la măcinarea sau la amestecarea materialelor, format din doi tăvălugi (rostogolitori) care se rotesc pe fundul unui taler, fix sau rotativ-, plin sau parţial perforat.
   COLERIC. -A, colerici, -ce, adj., s.m. şi f. (Persoană) care se supără uşor, care are izbucniri de mînie, este neliniştită, impetuoasă, uneori impulsivă, care îşi iese repede din fire.
   COLESTERtNĂ s.f. (Biol.) Colesterol.
   COLESTEROL s.m. G^H^O. Ste-roid caracteristic animalelor superioare, care se găseşte liber sau ca ester în untura de peşte, în bilă, în măduva spinării, în sînge etc., reglementînd permeabilitatea faţă de lichide a membranelor celulare, depunindu-se pe pereţii arterelor (aterom) sau sub formă
COLET-COLOANA
154
                                               de calculi biliari, întrebuinţat ca medicament, în cosmetică etc.; colesterină.
                                                 COLET, colete, s.n. (Bot.) Gol (2). colh<5z, colhozuri, s.n. Formă de
cooperativă agricolă de producţie în U.R.S.S.
   COLIBACfL, colibacili, s.m. Specie de microorganisme prezente în intestinul gros al mamiferelor, care degradează proteinele şi glucidele netransformate de fermenţi, contribuind- la formarea materiilor fecale, dar putînd, uneori, invada, la om, şi alte regiuni ale corpului şi deveni patogene.
   COLIBRI s.m. invar. Nume dat la peste 400 —500 de specii de păsări migratoare din ordinul micropodifor-melor, cu pene viu colorate, care trăiesc în America tropicală, avînd forma ciocului variată, limba cu vîrful despicat ce se proiectează foarte departe, şi care se hrănesc cu nectarul florilor şi cu insecte; pasare-muscă ( Trochilus ).
   COLIMĂ, colimez, vb. I. Tranz. A transforma un fascicul de raze divergent sau convergent într-unul paralel.
   COLIMATOR, colimatoare, s.n. 1. Dispozitiv optic folosit pentru a coli-ma fasciculele de raze. 2. Instrument optic pentru determinarea aproximativă a unei direcţii.
   COLLNÂR, -A, colinari, -e, adj. Care este format din coline, în care predomină colinele.
   COLtNĂ, coline, s.f. Formă de relief mai puţin înaltă decît dealul; deluşor, (pop.) colnic (2).
   colini Ar, -ă, coliniari, -e, adj. (Mat.; despre puncte) Situat pe aceeaşi dreaptă (cu alte puncte). [Pronunţat: -ni-ar]
   COLLNIARITATE s.f. (Mat.) Calitate a trei sau mai multe puncte de a fi coliniare; (rar) aliniament. [Pronunţat: -ni-a-]
                                               COLMATARE, colmatâri, s.f. Astupare, accidentală sau intenţionată, a
 porilor, a fisurilor, a golurilor unui material poros, prin pătrunderea sau prin introducerea unei substanţe.
   COLNÎC, colnice, s.n. 1. Drum îngust care trece peste un deal sau prin pădure. 2. (Pop.) Colină.
   COLOANĂ, coloane, s.f. 1. Stîlp cilindric de marmură, de piatră, de lemn etc. destinat să susţină o parte dintr-un edificiu sau să-l înfrumuseţeze. 2. Formaţie cu aspect de stîlp cilindric apărută în peşteri, prin unirea unei stalactite cu .o stalagmită. 3. (Fiz.) Masă cilindrică de fluid, închisă într-un tub sau ţîşnind cu putere dintr-o conductă sau dintr-un rezervor. Coloană pozitivă, masă de gaz ionizat care face legătura între regiunile catodice şi cele anodice ale descărcării electrice luminescente. 4. (Chim.) Denumire dată unor aparate folosite în industria chimică, alcătuite dintr-o manta cilindrică verticală de met^l, de sticlă etc. care conţine, după caz, materiale absorbante, materiale filtrante sau talere de construcţie specială. O Coloană de absorbţie, aparat . folosit pentru absorbţia unui gaz, dintr-un amestec de gaze, într-un absorbant lichid care se mişcă în contracurent cu amestecul de gaze. Coloană de distilare fracţionată sau coloană de fracţionare, aparat care serveşte la separarea, prin distilare, a componenţilor cu puncte de fierbere diferite ai unui amestec de substanţe lichide. Coloană de rafinare, coloană ' de fracţionare folosită pentru rafinarea alcoolului etilic obţinut prin fermentare. Coloană de sinteză, reactor catalitic. 5. (Mat.) Şir de cifre sau de litere aşezate unele sub altele (într-un tabel) pentru a putea fi înregistrate, adunate etc. O Coloana unei matrice (sau a unui determinant), sistemul de elemente fly ale unei matrice sau ale unui determinant, unde j este fix, iar i ia, succesiv, valorile 1, 2, ..., n (fiind coloana j). 6. Rubrică intr-un formular, într-un registru etc.
155
COLOCVIU-COLONIZA
   COLOCVIU, colocvii, s.n. Convorbire, discuţie (pe o temă dată). ♦ Formă de control a cunoştinţelor dobîndite de studenţi, care constă în discuţii, lucrări de laborator, lucrări practice.
   COLODIU s.n. Nitrat de celuloză cu un procent redus de azot, total solubil în amestec de alcool şi de eter, foţmînd o soluţie limpede, transparentă, care lasă o peliculă aderentă după evaporarea solvenţilor, folosit în fotografie, în medicină, ca lac, clei etc., iar în amestec cu camfor, la fabricarea celuloidului.
   COLOFONTU s.n. Răşină naturală, reziduu nevolatil rămas de la distilarea cu vapori de apă a răşinilor de conifere, după extragerea terebentinei, substanţă solidă de culoare galbenă-roş-cată, folosită în industria hîrtiei, a lacurilor, a cauciucului etc., precum şi la frecarea arcuşurilor instrumentelor muzicale cu coarde; sacîz.
   COLOGARÎTM, cologaritmi, s.m. Opusul logaritmului unui număr pozitiv dat; logaritmul inversului numă-
                             1
rului dat: colog x = log— = — logx.
                             x
   COLOÎD, -Ă, coloizi, -de, adj., s.m. 1. Adj. (Despre unele substanţe sau materii) Ale cărei particule se află in stare de dispersie şi nu difuzează prin membrană. 2. S.m. Sistem dispers eterogen în care particulele fazei dispersate în mediul de dispersie au dimensiuni foarte mici (între 1 şi 100 (im), astfel încît, la o asemenea stare de divizare a substanţei, sistemul prezintă anumite proprietăţi fizico--chimice specifice.
   COLOIDĂL, -Ă, coloidali, -e, adj. (Chim.) Care se referă la coloizi. 0 Sistem coloidal, sistem eterogen dispers în care faza dispersă este constituită din particule a. căror mărime este cuprinsă între 10~6 şi 10"3 fim, ceea ce îi conferă anumite proprietăţi specifice, caracteristice acestui grad de dispersare a substanţei. Stare coloidală,
stare de diviziune a materiei în care particulele constitutive au dimensiuni cuprinse între aceea a moleculelor şi aceea a suspensiilor. [Pronunţat: -lo-i-]
   COL0N1, coloni, s.m. (In Imperiul roman şi în evul mediu timpuriu) Cultivator de pămînt (provenit din oamenii liberi sau din sclavii eliberaţi) care se bucura de libertate personală, dar-era lipsit de dreptul de proprietate asupra pămîntului şi nevoit să ia pămînt în arendă de Ia latifundiari, pentru care avea obligaţii faţă de aceştia, mai ales în natură.
   COLON2, colonuri, s.n. Porţiune a intestinului gros situată între cec2 şi rect.
   COLONIAL, -Ă, coloniali, -e, adj. Care ţine de colonii şi de colonialism, privitor Ia colonii; aflat în colonii, provenind din colonii; în stare de colonie. [Pronunţat: -ni-al]
   COLONIALISM s.n. Politică a ţărilor imperialiste de înrobire şi de exploatare a unor popoare slab dezvoltate din punct de vedere economic şi social. [Pronunţat: -ni-a-]
   COLONIE, colonii, s.f. 1. Centru economic, social, politic şi cultural dependent de metropolă, întemeiat, în antichitate, de fenicieni, de greci sau de alte popoare, pe teritorii străine.
2.  Teritoriu, ţară slab dezvoltată din punct de vedere economic şi social, lipsită de independenţă politică şi economică, înrobită şi exploatată de o ţară imperialistă.. 3. Grup de animale inferioare (colonie de corali) sau de plante unicelulare (colonie de flagelate ) care îşi duc viaţa în asociaţii de mii de indivizi.
   COLONÎST, -Ă, colonişti, -ste, s.m. şi f. Persoană care pleacă din ţara sa ori din locul de origine şi se stabileşte într-o regiune sau într-o ţară străină.
   COLONIZĂ, colonizez, vb. I. Tranz.
1.  A transforma un teritoriu, o ţară într-o colonie. 2. A popula o ţară sau
COLORANT-COMBINAŢIE
156
o regiune cucerită cu oameni aduşi din alte ţări.
   COLORANT, -A, coloranţi, -te, adj., s.m. 1. Adj. Care are proprietatea de a colora. 2. S.m. Substanţă organică, naturală sau sintetică, care, avînd culoare proprie, datorită prezenţei, în structura moleculei ei, a uneia sau a mai multoi* grupări cromofore, are proprietatea de a colora diverse produse. .
   COLORATtJRĂj coloraturi, s.f. Mod de interpretare a muzicii vocale care dă posibilitatea interpretului să-şi valorifice virtuozitatea tehnică.
   COLORAŢIE, coloraţii, s.f. (In expr.) Coloraţie de avertizare, proprietate a unor animale sau a unor plante de a poseda culori vii ale corpului sau ale unor părţi ale corpului, cu ajutorul cărora avertizează pe duşmani de pericol sau atrage insectele, în vederea polenizării.
   COLPORTA, colportez, vb. I. Tranz. A răspîndi ştiri false, zvonuri etc.
   COLŢ, (1, 2, 4) colţi, s.m., (3) colţuri, s.n. 1. S.m. (Anat.) Dinte al animalelor (şi al oamenilor), în special caninul. 2. S.m. (Bot.) Vîrful plantelor, îndeosebi al ierbii, la începutul vegetaţiei lor, cînd încolţesc. 3. S.n. (Geol.) Vîrf ascuţit şi proeminent de stîncă, în special din roci eruptive. 4. S.m. (Tehn.; in expr.) Colţi de malţ, resturi de malţ rămase după fabricarea berii, foarte bogate în proteine şi în vitamine, folosite drept hrană pentru vacile cu lapte.
   COLUMBIFORM, -Ă, columbiformi, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre păsări) Care are formă de porumbel, care seamănă cu porumbelul. 2. S.f. (La pl.) Ordin de păsări, bune zburătoare, răspîndite pe tot globul, monogame, granivore, cu pene tari, fără fulgi, care îşi hrănesc puii, în primele zile, cu un fel de lapte secretat de mucoasa guşii părinţilor; (şi la sg.) pasăre din acest ordin.
   COLUMElA, columele, s.f. Ax sau stîlp în jurul căruia sînt răsucite cochilia gasteropodelor sau melcul din urechea medie şi internă a animalelor vertebrate tetrapode.
   comasA, comasez, vb. I. Tranz. A reuni, a strînge laolaltă loturi de teren, unităţi agricole, unităţi industriale, unităţi comerciale,' instituţii etc.; a concentra.
   COMAŢI s.m. pl. Nume dat de romani dacilor de rînd.
   COMBINARE, combinări, s.f. 1. (Mat.; în expr.) Combinări de n luate cîte k, submulţimile unei mulţimi cu n elemente, avînd fiecare cîte k elemente (o ^ k •< n), numărul lor fiind:
k _ n{n — 1) ... {n — k + 1) k!
-------—------- Combinări comple-
   k!(n—k)!
mentare, două combinări la care suma indicilor superiori este egală cu indicele inferior comun si care sînt egale între ele: Cţ = C£-*’.    2. (Psih.) Pro-
cedeul cel mai utilizat al imaginaţiei de a îmbina elemente anterior disparate.
   COMBINAT1, combinate, s.n. Mare întreprindere de producţie care întruneşte, într-un complex productiv, mai multe ramuri ale industriei, contribuind astfel la folosirea mai completă şi mai economică a materiilor prime şi a combustibilului, la reducerea cheltuielilor de producţie şi de transport, la accelerarea' procesului de producţie şi, în final, la scăderea preţului de cost.
   COMBINAT2, -A, combinaţi, -te, adj. (Chim.; despre atomi, molecule, radicali) Care s-a unit sau a fost unit printr-o reacţie chimică.
   COMBINAŢIE, combinaţii, s.f. Reacţie chimică în care doi atomi sau două molecule se unesc pentru a forma o nouă ţn^leculă.
157
COMBINA-COMITE
  COMBÎNĂ, combine, s.f. Maşină de lucru agricolă care execută simultan mai multe operaţii.
  COMBUSTIBIL, -Ă, combustibili, -e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre materiale) Care are însuşirea de a arde. O Gaze combustibile, substanţe sau amestec de substanţe în stare gazoasă, întrebuinţate drept combustibil. 2. S.m. Material, în general organic, natural sau artificial, solid, lichid sau gazos, care arde dezvoltînd căldură, şi care este folosit ca sursă de energie în industrie şi în economia casnică. O CombustibU convenţional, combustibil teoretic, cu putere calorică de 7 000 kcal/kg, utilizat la compararea diferiţilor combustibili reali, cu putere calorică diferită. CombustibU nuclear, material fisionabil, întrebuinţat ca sursă de energie nucleară.
  COMBIÎSTIE, combustii, s.f. 1. (Chim., Tehn.) Ardere. 2. Metodă de analiză cantitativă folosită în chimia organică pentru dozarea carbonului, hidrogenului, azotului şi a halogenilor dintr-o substanţă organică.
  COMEDIE1, comedii, s.f. Operă dramatică cu caracter vesel, care provoacă rîsul.
  COMEDIE-, comedii, s.f. (Pop. şi fam.) Întîmplare ciudată (şi care provoacă rîsul).
  COMENSUALÎSM s.n. Formă de relaţii temporare între două animale, în care imul foloseşte resturile de hrană ale celuilalt. [Pronunţat :-s«-a-]
  COMENSURĂBIL, -Ă, comensurabili, -e, adj. (Mat.; despre două sau mai multe mărimi) Care pot fi măsurate cu aceeaşi unitate de măsură, valorile amîndurora fiind multipli întregi ai unităţii folosite.
  COMERŢ, comerţuri, s.n. Schimb de produse prin cumpărarea şi prin vin-zarea lor; ramură a economiei în cadrul căreia se desfăşoară circulaţia mărfurilor şi care realizează legătura dintre producţie şi consum.
   COMETĂ, comete, s.f. Corp ceresc alcătuit dintr-un nucleu luminos înconjurat de gaze şi de pulberi, care, uneori, se prelungeşte sub forma unei cozi îndreptate în sens opus soarelui (din cauza presiunii luminii acestuia).
   C(5MIC, -Ă, comici, -ce, adj., subst.
 1. Adj. Care aparţine comediei1, privitor la comedie1. + Care provoacă rîsul; hazliu, vesel. 2. S.m. Actor care interpretează roluri de comedie1. 3. S.n. Categorie estetică cuprinzind manifestările (faptele, gesturile, limbajul etc.), caracterele, situaţiile în care apar personajele în viaţă sau în artă şi care provoacă rîsul; ceea ce constituie temeiul umorului, ironiei, ridicolului, caraghiosului, satirei etc.
   COMIS, comişis.m. Dregător care avea în grija sa caii, grajdurile curţii domneşti şi aprovizionarea cu furaje a grajdurilor curţii în Moldova şi în Ţara Românească, în evul mediu.
   COMISIE, comisii, s.f. 1. Colectiv organizat care funcţionează pe lîngă o instituţie, o adunare etc. şi care are sarcina de a face propuneri, de a lua ho-tărîri sau de a executa mandate în cazuri speciale. 2. Organism internaţional sau organ al unei organizaţii internaţionale.
   COMISURĂLĂ, comisuraîe, adj. (Anat.; în ,expr.) Fibră comisurală, fibră care alcătuieşte o comisură de legătură între două regiuni cerebrale.
   COMIStJRĂ, comisuri, s.f. 1. Punct de legătură intre două formaţii anatomice. 2. Fascicul de fibre nervoase care uneşte două regiuni simetrice ale emisferelor cerebrale sau ale altor segmente din sistemul nervos central.
   COMITĂT, comitate, s.n. Unitate administrativ-teritorială din unele state (în evul mediu).
   COMITE, comiţi, s.m. Conducător al unui comitat, reprezentant local al regelui, cu atribuţii administrative, judecătoreşti, fiscale şi militare.
COMITET-COMPENDIU
158
   COMITET, comitete, s.n. Organ de conducere colectivă a anumitor organizaţii de stat, a unor organizaţii cooperatiste sau a altor organizaţii (politice sau obşteşti).
   COMÎŢn s.n. pl. Adunări ale poporului în Roma antică, mai ales în perioada republicii, avînd atribuţii politice, legislative, judecătoreşti şi religioase. O Comiţii curiate, adunări formate din elemente aristocrate, în statul roman antic, care rezolvau probleme de drept familial.' Comiţii centuriate, organ suprem reprezentativ în statul roman antic, care a înlocuit adunarea curiată din vremea regalităţii, compus numai din magistraţi cu funcţii şi avînd atribuţii electorale, legislative, judiciare, hotărînd- războiul şi încheierea păcii. Comiţii tribute, adunări pe triburi în perioada republicii romane, avînd rolul de a alege magistraţii inferiori, edilii şi chestorii.
   COMPĂNIE1, companii, s.f. Subunitate militară mai mică decît batalionul.
   COMPANIE2, companii, s.f. Faptul de a se afla alături de cineva într-un loc, într-o călătorie etc.; tovărăşie.
   COMPARATIV, -Ă, comparativi, -e, adj. Care este bazat pe comparaţie, care serveşte pentru o comparaţie. O (Gram.) Grad comparativ, unul dintre gradele de comparaţie, care arată superioritatea (grad comparativ de superioritate), inferioritatea (grad comparativ de inferioritate) sau egalitatea (grad comparativ de egalitate) mai multor obiecte (sau acţiuni) cu aceeaşi însuşire sau caracteristică ori a aceluiaşi obiect (sau aceleiaşi acţiuni) în momente diferite.
   COMPARATOR, comparatoare, s.n. Segment al sistemului nervos central care compară efectul obţinut cu forma optimă a acţiunii şi care, prin compararea acestor doi parametri, dă semnalul de corecţie pentru îndeplinirea exactă a scopului propus.
   C0MPARĂŢIE, comparaţii, s.f. 1. Alăturare a două sau mai multor lucruri, fiinţe, idei etc., făcută cu scopul de a se stabili asemănările şi deosebirile dintre ele. O (Gram.) Grad de comparaţie, fiecare dintre formele pe care le ia adjectivul şi unele adverbe pentru a arăta măsura mai mică sau mai mare în care un substantiv sau un verb posedă însuşirea sau caracteristica exprimată de acel adjectiv sau adverb. 2. Figură de stil care constă în alăturarea a două obiecte, fiinţe, acţiuni etc. pentru a scoate în evidenţă unele însusiri comune.
            >
   COMPĂS, compasuri, s.n. Instrument de măsură şi de trasare a cercurilor sau a arcelor de cerc, format din două braţe de lemn sau de metal unite la un capăt printr-un şurub şi prevăzute la celelalte capete cu un vîrf şi cu un dispozitiv de desenat.
   COMPATIBIL, -Ă, compatibili, -e, adj.
1. Care se poate împăca sau care poate exista împreună cu altceva; corespunzător, potrivit. ♦ (Despre o funcţie, o calitate etc.) Care poate fi exercitat în acelaşi timp cu altă funcţie, cu altă calitate etc. 2. (Mat.; în expr.) Ecuaţie compatibilă, ecuaţie de gradul întîi cu o necunoscută, ax = b, care are cel puţin o soluţie (rădăcină). Ecuaţie (compatibilă) determinată, ecuaţia ax =b cu soluţie
unică: x= —(unde a ^ 0). Ecuaţie a
(compatibilă) nedeterminătă, ecuaţia ax =b care admite o mulţime infinită
                           y
de soluţii; ecuaţia la care a = 0 şi b = 0. Sistem compatibil, sistem de ecuaţii liniare care are cel puţin o soluţie. Sistem compatibil determinai, sistem de ecuaţii liniare compatibil, avînd o singură soluţie. Sistem compatibil nedeterminat, sistem de ecuaţii liniare care are mai mult decît o soluţie.
   COMPENDIU, compendii, s.n. Expunere sintetică a unei lucrări, a unei
159
COMPENSA-COMPLEX
discipline, a unei concepţii; publicaţie, lucrare în care se face o asemenea expunere.
   COMPENSA, compensez, vb. I. 1. Tranz. A înlocui ceva consumat sau cheltuit prin altceva (egal în valoare); a completa, a înlocui ceva insuficient cu altceva; a echilibra. 2. Tranz. (Fiz.) A micşora sau a anula efectul unei anumite acţiuni.
   COMPENSATOR, -OĂRE, compensatori, -oare, adj. Care compensează; compensatoriu.
   COMPENSĂŢIE, compensaţii,      s.f.
Ceea ce serveşte pentru a despăgubi, a recompensa, a răsplăti pe cineva sau ceva.
   COMPETENT, -Ă, competenţi, -te, adj. 1. Care este bine informat într-un domeniu; care este capabil, care este în măsură să judece bine un anumit lucru. 2. Care are atribuţia, căderea, autoritatea legală să efectueze ceva; îndreptăţit.
   COMPETENŢĂ, competenţe, s.f. Capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unei probleme pe baza cunoaşterii ei adînci; capacitate a unei autorităţi, a unei persoane etc. de a exercita anumite atribuţii.
   COMPETITIV, -Ă, competitivi, -e, adj. 1. Susceptibil de a suporta concurenţa. 2. Unde se poate concura, în care concurenţa este posibilă.
   COMPETITlVlTĂTE s.f. însusirea de a fi competitiv.
   COMPILĂ, compilez, vb. I. Tranz. A aduna fapte, idei, fragmente din operele mai multor autori pentru a alcătui o lucrare nouă, fără o contribuţie personală.
   COMPLEMENT, complemente, s.n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-1 întregi. <>(Mat.) Complement (al unui ■unghi), unghi a cărui măsură, împreună cu măsura unghiului dat, însumează 90°. Complement algebric al unui element (dintr-un determi-
nant), numărul (—1 )i+i Ai3-, unde A0-este determinantul minor, al elementului considerat. 2. (Gram.) Parte secundară a propoziţiei care determină un verb, un adjectiv sau un adverb.
   COMPLEMENTĂR, -A, complementari, -e, adj., s.f. 1. Adj. Care completează, care se adaugă la ceva spre a-1 întregi. O (Mat.) Unghiuri complementare, două unghiuri a căror sumă a măsurilor este egală cu măsura unghiului drept. 2. . S.f. (Mat.; în expr.) Complementara unei mulţimi M în raport cu o mulţime E (M CE), mulţimea elementelor lui E care nu aparţin lui M; se notează: CEM.
 3. Adj.- (In expr.) Culori complementare, culori care, prin suprapunere, dau culoarea albă (de exemplu: roşu -ţ-verde, albastru -f oranj, violet + galben).
   COMPLEMENTARITATE s.f. însuşirea de a prezenta un caracter complementar, de a fi alcătuit din părţi complementare.
   COMPLETIVĂ, completive, adj. (Gram.; în expr.) Propoziţie completivă (şi substantivat, f.), propoziţie subordonată care are rol de complement pe lîngă verbul din altă propoziţie.
   COMPLEX, -Ă, complecşi, -xe, adj., s.n. 1. Adj. Format din mai multe părţi; care îmbrăţişează sau care întruneşte în sine mai multe elemente sau laturi diferite. <^> (Mat.) Număr complex, număr de forma x — a + bi, unde a şi b sînt numere reale, iar i este unitate imaginară (cu proprietatea i2 = —1) sau, sub forma trigonometrică, i = r (cos u -f- i sin u), unde -r = ]/ar -(- b2 este modulul, iar u, argumentul acelui număr. (Chim.) Compus sau combinaţie complex(ă), compus sau combinaţie chimică rezultate, în general, din combinarea sărurilor cu molecule de apă, amoniac, amine, precum şi din combinarea sărurilor între ele. 2. S.n. întreg, unitate for-
COMPLEXITATE-COMPREHENSIBIL
160
 mată din mai multe părţi; sistem care întruneşte în sine mai multe laturi; combinare, asociere într-un tot a mai multor fenomene, stări de lucruri etc. 3. S.n. Ansamblu-de clădiri, de unităţi industriale, comerciale, de instituţii de cultură etc. care alcătuiesc un tot ce serveşte aceluiaşi scop.
   COMPLEXITATE s.f. Faptul de a fi complex, însuşirea a ceea ce este complex.
   COMPLIMENT, complimente, s.n. A-firmaţie prin care sînt lăudate însuşirile, succesele etc. cuiva.
   COMPLOT, comploturi, s.n. înţelegere secretă a unor persoane care pun la cale înlăturarea unui şef de stat, a unui guvern sau a unui regim politic;. conspiraţie, (rar) conjuraţie.
   COMPLOTA, complotez, vb. I. In-tranz. A pune la cale, a organiza un complot.
   COMPLOTIST, -Ă, complotişti, -ste, s.m. şi f. Persoană care participă la un complot; conspirator.
   COMPONENT, -Ă, componenţi, -te, adj., subst. 1. Adj. Care intră ca parte, ca element într-un întreg; alcătuitor.
2.  S.f. Fiecare dintre vectorii în care se descompune un anumiţ vector şi ale căror efecte însumate sînt echivalente cu efectul vectorului dat. 3. S.n. Fiecare dintre substanţele' sau speciile moleculare care alcătuiesc un sistem fizico-chimic.
   COMPORTA, comport, vb. J. 1. Refl. A avea o anumită purtare, conduită. 2. Tranz. A aduce cu sine, a avea drept rezultat. + A necesita, a impune.
   C O MP O RT A MENT, comportamente, s.n. 1. Mod de a acţiona în anumite împrejurări sau situaţii; conduită, purtare, comportare. 2. Totalitatea manifestărilor obiective ale animalelor şi ale oamenilor prin care se exteriorizează viaţa lor psihică.
  COMPORTAMENTAL, -A, comportamentali, -e, adj. Care ţine de comportament.
  COMPOST, composturi, s.n. Îngrăşămînt organic natural, rezultat în urma fermentării lente a unor resturi diri gospodărie, paie, coji, alte deşeuri vegetale şi animale similare, pentru a mări gradul de asimilare a materiilor fertilizante, folosit la îngrăşarea, în special, a culturilor de legume şi a livezilor.
  COMPOZEE, compozee, s.f. Compozită (2). [Pronunţat: -ie-e]
  COMPOZIT, -A, compoziţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. Alcătuit din elemente disparate, felurite. 2. S.f. (La pl.) Familie de plante superioare, dicotiledonate, erbacee, rar lemnoase, cu frunze de obicei alterne, cu flori mici, simple şi numeroase, dispuse în inflorescenţe în formă de capitule, şi adesea cu latex în organele vegetative; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie; compozee.
  COMPOZITOR, -OARE, compozitori, -oare, s.m. şi f. Persoană care compune lucrări muzicale.
  COMPOZIŢIE, compoziţii, s.f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate, un ansamblu, o substanţă*, un corp, exprimată, de obicei, în procente. 2. Exerciţiu şcolar cu caracter literar prin care elevii tratează în scris o temă dată de profesor sau aleasă de ei înşişi; compunere. 3. Operă, bucată, compunere artistică (în special muzicală).
  compradOr, -Oră, compradori,
-ore, â,dj., s.m. 1. Adj. (În expr.) Burghezie compradoră, parte a burgheziei din ţările coloniale şi dependente care pactizează cu imperialiştii din metropolă. 2. S.m. Membru al acestei burghezii
  COMPREHENSIBIL, -Ă, comprehensibili, -e, adj. (Livr.) Care se poate
161
COMPREHENSIV-COMUN
înţelege uşor; clar, inteligibil, limpede, explicit.
  COMPREHENSIV,-Ă, comprehensivi, -e, adj. (Livr.) 1. Care înţelege ceva repede şi exact; inteligent, pătrunzător. 2. înţelegător, binevoitor.
  COMPRESIBILITĂTE. s.f. 1. Proprietate a unui corp de a-şi micşora volumul, sub acţiunea unei forţe exterioare. 2. Raportul dintre micşorarea relativă a volumului unui corp comprimat şi creşterea forţei care a provocat-o.
  COMPRESIUNE, compresiuni, s.f.
1. Micşorare a volumului unui corp; comprimare. 2. Fază de funcţionare a unei maşini, în timpul căreia fluidul din cilindrul unui motor este comprimat prin deplasarea unui. piston în cilindru. 3. Stare de solicitare a unei piese sub acţiunea a două forţe egale şi de sens contrar. 4. (Anat.; în expr.) Compresiune digitală, apăsare cu degetul pe o arteră sau pe o venă cu scopul de a opri o hemoragie externă. [Pronunţat: -«-«-]
  COMPRESOR, -OĂREj compresori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care comprimă.
2. S.n. Maşină- de forţă, cu piston şi cu rotor, întrebuinţată pentru ridicarea presiunii unui gaz. 3. S.n. Cilindru metalic masiv, cu tracţiune animală sau mecanică, servind la îndesarea terasamentelor, la nivelarea şoselelor etc.
  COMPRIMĂ, comprim, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) restrînge, a (se) reduce (ca proporţii, ca volum etc.).
2. Tranz. A micşora volumul unui gaz cu ajutorul presiunii exterioare; a presa.
  COMPROMIS1, compromisuri, s.n. înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie. ♦ înţelegere între două sau mai multe persoane sau state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele.
  COMPROMIS2, -A, compromişi, -se, adj. 1. (Despre oameni, instituţii etc.) Cu onoarea, reputaţia pierdută, pătată; discreditat. 2. Primejduit; stricat, distrus.
  COMPROMITE, compromit, vb. III.
1. Tranz. şi refl. A face să-şi piardă sau a-şi pierde buna reputaţie, onoarea; a (se) discredita. 2. Tranz. A pricinui un rău, a primejdui; a strica, a. distruge.
  COMPIÎNERE, compuneri, s.f. Alcătuire, îmbinare. O (Mat.) Compunerea funcţiilor, lege de compoziţie care asociază perechii de funcţii f: E-* F, g:F-*■ G funcţia g o f : E-+ G, adică
(g°f)(x)= g(f(x))-
  COMPAS, -Ă, compuşi, -se, adj. Alcătuit din mai multe elemente; rezultat al compunerii, al unei legi de compoziţie. <^> (Mat.) Număr compus, număr natural care admite o descompunere în factori primi. (Gram.) Timp compus, timp format cu ajutorul unui verb auxiliar. (Bot.) Frunză compusă, frunză cu limbul alcătuit din mai multe foliole, dispuse pe un ax principal. Inflorescenţă compusă, inflorescenţă alcătuită din mai multe inflorescenţe simple. Fruct compus, fruct constituit din mai multe fructe concentrate.
  COMtJNj -ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparţine mai multora sau tuturor; care priveşte sau interesează pe mai mulţi sau pe toţi; de care se folosesc mai mulţi sau toţi; obştesc. O (Jur.) Drept comun, parte a dreptului care are aplicare generală. (Mat.) Numitor comun (al mai multor fracţii), cel mai mic multiplu comun al numitorilor fracţiilor considerate. (Astron.) An comun, an calendaristic. (Gram.) Nume (sau substantiv) comun, substantiv care serveşte la indicarea substantivelor de acelaşi fel. 2. Obişnuit, comun, firesc, frecvent. O Loc comun, idee cunoscută de toată lumea, lucru ştiut; banalitate.
11 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
COMUNARD-COMUTA
162
   COMUNARD, -Ă, comunarzi, -de, s.m. şi f. Adept, partizan, membru al Comunei din Paris din 1871.
   COMtÎNĂ, comune, s.f. 1. Aşezare umană rurală alcătuită din unul sau mai multe sate apropiate şi alcătuind o unitate administrativă şi economică de bază. 2. (în expr.) Comuna primitivă, orînduire social-economică proprie epocii de început a societăţii omeneşti, caracterizată prin nivelul scăzut al forţelor de producţie; prin munca în comun, prin proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie, prin repartiţia egală a produselor muncii, prin egalitatea dintre membrii societăţii, prin inexistenţa claselor sociale şi a statului, prin existenţa unor relaţii de colaborare şi de ajutor reciproc între oameni.
   COMUNICANT, comunicante, adj. (Fiz.; în expr.) Vase comunicante, sistem de tuburi sau de vase care comunică între ele, astfel încît un licbid turnat în unul dintre tuburi trece şi în celelalte, ridicîndu-se în toate la acelaşi' nivel.
   COMUNICARE, comunicări, s.f. 1. înştiinţare, ştire, veste; raport, relaţie, legătură. 2. Prezentare, într-un cerc de specialitate, a unei contribuţii personale într-o problemă ştiinţifică.
   COMUNICAT, comunicate, s.n. înştiinţare oficială specială difuzată prin presă, radio, televiziune etc. asupra unor evenimente importante de actualitate.
   COMUNICATIV, -Ă, comunicativi, -e, adj. 1. (Despre oameni, despre firea lor etc.) Care se împrieteneşte uşor cu alţi oameni, căruia îi plac relaţiile cu semenii; sociabil. 2. (Despre unele manifestări ale oamenilor) Care se transmite uşor de la o persoană la alta.
   COMUNICATITITĂTE s.f. însuşirea de a fi eomunicativ; sociabilitate.
   COMUNICAŢIE, comunicaţii, s.f. Mijloc prin care se poate realiza legătura între două puncte diferite din spaţiu.
   COMUNÎSM s.n. 1. Formaţie social--economică caracterizată prin proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie, avînd două faze în dezvoltarea sa: faza inferioară, socialismul, şi faza superioară, comunismul pro-priu-zis, dezvoltat din primul, cînd forţele de producţie ating un nivel foarte ridicat, mijloacele de producţie devin proprietatea unică a întregului popor, nu există clase sociale, apare poporul unic muncitor, dispar deosebirile esenţiale dintre sat şi oraş şi cele dintre munca fizică şi cea intelectuală şi cînd nivelul productivităţii muncii şi al conştiinţei sociale asigură condiţii pentru aplicarea în repartiţie a principiului „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi“. 2. Ideologia, teoria înfăptuirii orînduirii comuniste.
   COMUNÎST, -Ă, comunişti, -ste, adj., s.m'. şi f. 1. Adj. Care ţine de comunism, care se bazează pe principiile comunismului, privitor la comunism.
2.  S.m. şi f. Membru al partidului revoluţionar al clasei muncitoare, militant politic şi social care îşi consacră întreaga sa activitate înfăptuirii ţelurilor comunismului.
   COMUNITATE, (2) comunităţi, s.f.
1.  Faptul de a fi comun mai multor lucruri sau fiinţe; posesiune în comun. '2. Grup de oameni cu interese, cu credinţe, cu norme de viaţă comune; totalitatea locuitorilor unei localităţi, unei ţări etc.
   COMUNltiNE, comuniuni, s.f. Legătură puternică, unire strînsă între două sau mai multe persoane, două sau mai multe popoare etc. [Pronunţat : -ni-u-~\
   COMUTĂ, comut, vb. I. Tranz. î. A schimba legăturile unei porţiuni de circuit electric cu altele sau a modifica succesiv conexiunile mai multor
163
COMUTATIV-CONCENTRAŢIE
circuite electrice. 2. A face racordarea unui circuit electric la reţea.
   COMUTATIV, -Ă, comutativi, -e, adj. (Mat.) Care prezintă comutativitate.
O  Inel (sau corp) comutativ, inel (sau corp) în care înmulţirea este comutativă. Grup comutativ, grup abelian.
   C0MUTATIYITÂTE s.f. (Mat.) Proprietate a unei operaţii matematice, în general a unei legi de compoziţie — notată, de exemplu, cu semnul o — peste tot definită între elementele unei mulţimi, de a fi’ independentă de ordinea elementelor cu care se operează:. xoy = yox, oricare ar fi elementele x şi y ale mulţimii considerate.
   COMUTATOR, comutatoare, s.n. Dispozitiv pentru închiderea sau deschiderea reţelei prin care trece un curent electric sau pentru schimbarea direcţiei lui; întrerupător, şaltăr.
   CON, conuri, s.n. 1. (Mat.) Corp mărginit de o suprafaţă conică închisă şi de planul ce o intersectează prin toate generatoarele. 2. (Mat.) Suprafaţă conică. 3. (Geogr.; în expr.) Con vulcanic, formă de relief conică (de proporţiile unui munte) constituită, în urma erupţiilor vulcanice, din lavă, cenuşă etc. Con de dejecţie, formă de relief cu aspect de evantai, rezultată din acumularea materialului transportat de torenţi şi depus, în ordinea mărimii lui, acolo unde se micşorează panţa; agestru. 4. (Fiz.; în expr.) Con de lumină, mănunchi de raze care pleacă dintr-un punct luminos şi cade pe o suprafaţă. 5. (Bot.; şi în expr. con floral) Organ caracteristic coniferelor, format dintr-un ax pe care sînt prinşi numeroşi solzi lemnoşi, reprezen-tînd florile bărbăteşti şi cele femeieşti din care rezultă seminţele.
   CONCASĂ, concasez, vb. I. Tranz. A sfărîma un material solid în bucăţi mici cu ajutorul concasorului.
   concasOr, concasoare, s.n. Maşină de lucru în care se concasează un material solid.
   CONCAV, -Ă, concavi, -e, adj. Care prezintă o scobitură; în formă de adîn-citură. <Q> (Mat.) Funcţie concavă (pe un interval I), funcţie f: E-*F, (E,F czRJ derivabilă, la care tangenta, în orice punct al graficului ei din intervalul
 I cE, se află deasupra acestui grafic. Curbă concavă, graficul unei funcţii concave. Poligon concav, poligon Ia care dreptele determinate de unele laturi ale sale îl traversează. Poliedru concav, poliedru pe care planele unor feţe îl traversează.
   CONCEDE, conckd, vb. III. Tranz. (Livr.) A admite, a recunoaşte; a îngădui, a încuviinţa; a acorda sau a ceda un drept, un privilegiu.
   CONCENTRĂ, concentrez, vb. I. Tranz. şi refl. 1. A (se) strînge, a (se) acumula într-un (singur) loc, a (se) aduna (în număr mare) în aceeaşi zonă; a (se) îndrepta spre un (singur) punct. 2. Refl. A-şi încorda întreaga atenţie sau gîndire într-o (singură)
 • direcţie; a fi absorbit, preocupat de ceva.
   CONCENTRAT1, concentrate, s.n. 1. Produs minier bogat în minerale utile, îmbogăţit pe cale mecanică, gravimetrică, magnetică etc., prin eliminare de st'eril. 2. Produs alimentar caracterizat prin volum mic şi printr-un conţinut mare de substanţe hrănitoare, obţinut prin metode speciale, în general prin hidroliza proteinelor vegetale sau animale, şi care poate fi consumat după o prealabilă încălzire, fierbere în apă etc.
   CONCENTRAT2, -Ă, concentraţi, -te, adj. 1. Care are o concentrare mare. OFuraje concentrate, nutreţuri de origine vegetală, bogate în proteine şi cu procent redus de apă. 2. (Despre stil, exprimare etc.) Care spune ceva în puţine cuvinte; concis.
   CONCENTRAŢIE, concentraţii, s.f. Raport între cantitatea de solvat şi cantitatea de solvent (sau de soluţie) obţinută. Concentraţie procentuală,
CONCENTRIC-CONCILIANT
164
 numărul de grame de substanţă dizolvată aflat în 100 g de soluţie (procente în greutate) sau de volume de substanţă dizolvată în 100 ml de soluţie (procente în volume).
   CONCENTRIC, -Ă. concentrici, -ce, adj. (Despre două sau mai multe cercuri, sfere, linii curbe care admit un centru) Care au acelaşi centru.
   CONCEPT, concepte, s.n. 1. Noţiune (1). 2. Formă logică reprezentînd cea mai înaltă treaptă de abstracţie, susceptibilă de o continuă perfecţionare prin ridicarea progresivă a gîndirii de la simplu la complex, prin oglindirea din ce în ce mai exactă a realităţii obiective şi subiective în continuă transformare. 3. Lucrare, text scris în primă redactare, în mod provizoriu; ciornă, bruion, schiţă.
   CON CEPTĂCUL, conceptacule, s.n. (Bot.) Cavitate mică sau ădîncitură situată la extremităţile ramificaţiilor unor alge brune, în care se formează gârneţii.
   CONCEPTUAL, -Ă, conceptuali, -e, adj. Care ţine de concept; abstract. [Pronunţat: -lu-al\
   CONCEPŢIE, concepţii, s.f. Fel de a vedea sau ansamblu de păreri, de idei cu privire la probleme filozofice, morale, politice, ştiinţifice, tehnice, literare etc.
   CONCERN, concerne, s.n. Formă'de monopol constînd în unirea mai multor întreprinderi capitaliste din ramuri diferite ale economiei naţionale, care colaborează între ele stabilindu-şi producţia, preţurile, împărţindu-şi sferele de influenţă, şi care sînt, formal, independente, în realitate depinzînd din punct de vedere financiar de grupul marilor capitalişti care le domină.
   CONCERT, concerte, s.n. 1. Executare în public a unor piese muzicale.
2.  Piesă muzicală scrisă pentru unul sau pentru mai multe instrumente solistice, cu acompaniament de or-
chestră, care se distinge prin complexitatea facturii şi prin caracterul ei de virtuozitate tehnică.
  CONCESIE, concesii, s.f. îngăduinţă, cedare faţă de cineva, renunţare (la ceva) în folosul sau în interesul altuia.
♦  Compromis1.
  CONCESltJNE, concesiuni, s.f. Convenţie prin care un stat acordă unor persoane (fizice sau juridice), din ţară sau din străinătate, cu anumite condiţii şi pe un anumit termen, dreptul de exploatare asupra unor bunuri ale statului şi asupra uiTor servicii publice. [Pronunţat: -«-«-]
  CONCHÎDE, conchid, vb. III. Tranz. şi intranz. A trage o concluzie, a încheia o expunere, o cercetare etc. indicînd rezultatele, constatările generale obţinute.
  CONCHIOLÎNĂ, conchioline, s.f. Substanţă organică din cochilia gasteropodelor, care formează straturi ce alternează cu straturile de carbonat de calciu, producind irizaţii sidefii. [Pronunţat: -chi-o-]
  CONCHISTADOR, conchistadori, s.m. Aventurier spaniol plecat să cucerească teritorii în America Centrală şi în America de Sud, imediat după descoperirea acestora. [Scris şi: con-guistador]
  CONCÎCLIC, -Ă, concidici, -ce, adj. (Mat.; despre puncte) Care se află pe acelaşi cerc.
  CONCILIA, conciliez, vb. I. Tranz. A pune de acord, a împăca, a Înlătura neînţelegerile, contradicţiile dintre două sau dintre mai multe păreri, idei, doctrine etc. ♦ (Jur.) A încerca aplanarea sau evitarea unui litigiu prin împăcarea părţilor. [Pronunţat: -li-ă]
  CONCILIĂNT, -Ă, concilianţi, -le, adj. Care se lasă uşor înduplecat, care este dispus să renunţe la o convingere, la o părere spre a evita neînţelegerile. [Pronunţat: -li-ant]
165
CONCILIERE-CONDENSA
    CONCILIERE, concilieri, s.f. împăcare, unire, acord. [Pronunţat: -Zt-e-]
    CONCILIU, concilii, s.n. Adunare a reprezentanţilor înaltului cler catolic dintr-o ţară sau ai întregii biserici catolice din lume, care ia hotărîri privind dogmele, disciplina, morala şi organizarea bisericii; sobor, sinod.
    CONCIS, -Ă, concişi, -se, adj. Care prezintă ceva în puţine cuvinte; concentrat.
    CONCIZIE s.f. Calitatea de a fi concis; exprimare, formulare scurtă, concentrată.
    CONCLUDENT, -Ă, concludenţi, -te, adj. (Adesea adverbial) Care convinge; convingător. + Pe baza căruia se poate trage o concluzie.
    CONCLtîZIE, concluzii, s.f. 1. încheiere a unui şir de judecăţi; gîndire dedusă dintr-o serie de argumente sau de constatări. 2. Ultima parte a unei expuneri sau a unei opere, care cuprinde rezultatele globale. O Expr. A trage concluziile, a rezuma ideile emise de participanţi, în cadrul unei dezbateri, şi a arăta consecinţele care se impun în legătură cu problemele dezbătute. 3. (Mat.) Propoziţie componentă a unei teoreme al cărei adevăr se deduce prin demonstraţie.
    CONCOIDĂL, -A, concoidali, -e, adj. (Geol.) Care are suprafaţă curbă, colţuroasă. [Pronunţat: -co-i-]
    CONCOMITENT, -A, concomitenţi, -te, adj. Care se petrece în acelaşi timp (cu altceva); simultan.
    CONCORDA, pers. 3 concordă, vb. I. Intranz. A fi de acord, a corespunde, a se potrivi.
    CONCORDANŢĂ, concordanţe, s.f. Acord, potrivire, corespondenţă (între lucruri, fenomene etc.).
    CONCORDAT, concordate, s.n. Tratat, înţelegere încheiată între im stat şi papă, cu scopul reglementării situaţiei şi privilegiilor bisericii catolice .în acel stat.
   CONCRET,-Ă,concreţi, -te, adj. (Adesea substantivat) Care poate fi perceput, cunoscut cu simţurile; palpabil; real; care exprimă obiecte perceptibile prin simţuri. ♦ (Substantivat, n.) Categorie filozofică, opusă abstractului, care desemnează latura palpabilă, vizibilă a fenomenelor sau ansamblul desfăşurării lor în timp şi în spaţiu. ♦ Precis, bine determinat.
   CONCRETIZA, concretizez, vb. I. Tranz. A înfăptui (ceva abstract) în mod concret. + Tranz. şi refl. A (se) realiza în mod practic, efectiv; a (se) materializa.
   CONCRETIZARE, concretizări, s.f. Acţiunea de a (se) concretiza şi rezultatul ei; înfăţişare, prezentare concretă; materializare. ♦ Operaţie mintală, opusă abstractizării, constînd din aplicarea noţiunilor, principiilor şi legilor generale în analiza, interpretarea şi explicarea realului în diversitatea laturilor şi formelor sale particulare.
   CONCURĂ, concurez, vb. I. Intranz. A participa la un concurs, la o competiţie sportivă.
   CONCURENT, -Ă, concurenţi, -te, adj., s.m. şi f. 1. Adj. (Despre linii, vectori etc.) Care trece prin acelaşi punct. 2. S.m. şi f. Persoană (sau echipă) participantă la un concurs sau la o competiţie sportivă.
   CONCURENŢĂ, concurente, s.f. 1. Proprietate a două sau mai multe linii (drepte sau curbe) de a avea un punct comun. O -Punct de concurenţă, punctul comun, de intersecţie, a două sau mai multe linii. 2. Rivalitate comercială, luptă dusă, cu mijloace economice, între industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări etc. pentru acapararea pieţei, pentru desfacerea unor produse, pentru clientelă şi pentru obţinerea unor cîştiguri cit mai mari. 3. întrecere, rivalitate într-un cîmp de activitate.
   CONDENSĂ, condensez, vb. I. 1. Refl. (Despre vapori) A se transforma (prin răcire, condensare) in lichid.
CONDENSARE-CONDIŢIONAL
166
 2. Tranz. Fig. A scurta o expunere (scrisă sau orală); a comprima, a prescurta.
   CONDENSARE, condensări, s.f. 1. Trecere a unei substanţe din stare de vapori In stare lichidă, prin răcire, prin comprimare sau prin răcire şi comprimare. O Reacţie de condensare, reacţie chimică ce duce la stabilirea unor noi legături între atomi aparţinînd unor molecule identice sau diferite. 2. Fig. Prezentare în puţine cuvinte, prescurtare a unei expuneri.
   CONDENSATOR, condensatoare, s.n.
 1. Aparat în care se realizează condensarea vaporilor diferitelor substanţe prin cedarea căldurii de condensare unui agent de răcire (apă, aer), fie cu scopul de a recupera substanţa, fie pentru a crea un vid parţial. <> Condensator de amestec, condensator în care agentul de răcire vine în contact .direct cu vaporii. Condensator de suprafaţă, condensator în care transferul de căldură de la vapori la agentul de răcire se face indirect, prin suprafaţa de separare. 2. Sistem de două conductoare, separate printr-un dielec-tric, avînd capacitatea de a înmagazina o anumită cantitate de electricitate.
   CONDESCENDENT, -A, condescendenţi, -te, adj. (Livr.) Care are o atitudine plină de respect, de atenţie sau de bunăvoinţă faţă de cineva.
   CONDESCENDENŢĂ s.f. (Livr.) Purtare, atitudine condescendentă. ♦ (Peior.) Aer, atitudine „de superioritate, de îngîmfare, de semeţie.
   CONDÎL, condili, s.m. Proeminenţă osoasă, articulară, specifică scheletului unor vertebrate. O Condil occipital, fiecare dintre cei doi condili prin care craniul se articulează cu atlasul. Condil mandibular, fiecare dintre condilii prin care cele două ramuri ale mandibulei se articulează la oasele temporale. Condil femural, fiecare dintre cei doi condili prin care femurul se articulează cu tibia.
   CONDIMENT, condimente, s.n. Substanţă care, adăugată unor produse alimentare, le dă un gust sau o aromă specifică, plăcută; mirodenie.
   CONDIŢIE, condiţii, s.f. 1. Fapt, împrejurare de care depinde apariţia sau îndeplinirea unui fenomen sau care influenţează desfăşurarea unei acţiuni. ♦ (Chim.) Valorile mărimilor fizice de care depinde apariţia şi evoluţia unui sistem fizico-chimic. 2. (La pl.) împrejurările în care are loc un fenomen. 3. (Biol.; în expr.) Condiţii de mediu, totalitatea factorilor abiotici şi biotici în care sînt obligate să trăiască organismele. 4. Situaţia socială a cuiva (condiţiile obiective sau subiective în care trăieşte un om). O Condiţia umană, factorii biologici, economici, istorici, sociali, psihologici, culturali, cosmologici care condiţionează şi influenţează existenţa omului în lume. 5. (Sport; în expr.) Condiţie fizică, nivel superior al pregătirii fizice, indispensabil valorificării optime a indicilor «teoretici, tehnici şi tactici ai sportivului în concurs.
   CONDIŢIONA, condiţionez, vb. I. Tranz. 1. A constitui factorul, elementul de care depinde ceva; a fi cauza unui lucru. 2. A limita valabilitatea unui act printr-o condiţie, a face să depindă executarea lui de o condiţie, a-1 supune uneia sau mai multor condiţii. ♦ A admite un lucru cu anumite condiţii, sub rezerva înde-
                                               i J
plinirii unei anumite obligaţii. [Pronunţat: -ţi-o-]
   CONDIŢIONAL, -Ă, condiţionali, -e, adj. Care depinde de una sau de mai multe condiţii; care cuprinde o condiţie. O (Gram.) Mod condiţional, mod personal care exprimă o acţiune a cărei realizare depinde de îndeplinirea unei (sau unor) condiţii. Propoziţie condiţională, propoziţie subordonată circumstanţială' care exprimă o acţiune de a cărei îndeplinire depinde realiza-
167
CONDOR-CONDUCTOR
rea acţiunii din propoziţia regentă. [Pronunţat: -ţi-o-]
   CONDOR, condori, s.m. Pasăre de zi din ordinul falconiformelor, care trăieşte în Munţii Cordilieri, la altitudinea de 3 000 —5 000 m, cu lungimea corpului de circa 1 m şi cu deschiderea aripilor de 3 m, cu lobi pieloşi roşii pe gît, complet mută (Sarcorhamphus gryphns).
   CONDOTIER, condotieri, s.m. Căpetenie de mercenari care se angaja în serviciul unui oraş, al unui principe sau al papei, în Italia medievală. [Pronunţat: -ti-er]
   CONDRÎNĂ s.f. Substanţă fundamentală a ţesutului cartilaginos, alcătuită dintr-un amestec de substanţe organice, impregnate cu puţine săruri de calciu şi de sodiu, în care se găsesc fibre* de colagen elastice şi celule.
   CONDRIOM, condriomi, s.m. (Biol.; în expr.) Condriom celular, ansamblu de condriozomi cu aspecte diferite (sferice, bastonaşe, şiraguri de granule), bogat în enzime. [Pronunţat: -dri-om]
   condriozOm, condriozomi, s.m.
(Anat.) Formaţie organică ce intră în alcătuirea condriomului, avînd diferite aspecte (sferice, bastonaşe, şiraguri de granule etc.), în continuă mişcare. [Pronunţat: -rfrt-o-]
   CONDROCÎT, condrocite, s.n. Celulă cartilaginoasă de formă sferică din ţesutul semidur.
   CONDROPLĂST, condroplaste, s.n. Cavitate a ţesutului cartilaginos în care sînt închise condrocitele.
   C ONDR OPTERIGIĂN. condropteri-gieni, s.m. (Iht.) Cartilaginos. [Pronunţat: -gi-an]
   CONDUCĂTOR, -0ĂRE, conducători, -oare, adj., s.m. şi f. I. Adj. Care conduce, de conducere. II. S.m. şi f. Persoană sau organ care conduce un partid, o organizaţie, o instituţie sau o întreprindere.
   CONDtiCE, conduc, vb. III. Tranz. A îndruma un grup de oameni, o instituţie, o organizaţie etc., avînd întreaga răspundere în domeniul respectiv.
   CONDtJCT, conducte, s.n. 1. Formaţie anatomică cu aspect dfe canal sau de tub. O Conduct auditiv extern, formaţie în formă de tub care face legătura- între mediul extern şi urechea medie, prin intermediul timpanului.
2. (Rar) Ceea ce îndrumă, explică într-un domeniu necunoscut de ştiinţă sau de artă.
   CONDUCTĂNŢĂ, conductanţe, s.f. (Fiz.) Simbol G. Mărime definită în curent continuu ca fiind egală cu inversul rezistenţei.
   CONDtJCTĂ, conduăe, s.f. (Fiz.; în expr.) Conductă forţată, conductă foarte mult înclinată, întîlnită în construcţia hidrocentralelor.
   CONDUCTIBILITĂTE, conduăibili-tăţi, s.f. 1. Proprietate a corpurilor de a transmite căldura, electricitatea etc. O Conductibilitate electrică, proprietate a unor corpuri de a putea fi străbătute de curent electric sub acţiunea unei tensiuni electrice. Condjictibilitate termică, proprietate a corpurilor de a mijloci transportul de căldură de la o regiune cu temperatură ridicată spre o regiune cu temperatură coborîtă.
2. Proprietate esenţială şi specifică a miocardului de a transmite, automat şi ritmic, în toată masa sa, influxurile primite de la ţesutul nodal propriu.
3. Proprietate însemnată a neuronilor de a transmite repede ştirile de la şi înspre periferia corpului.
   C 0NDU CŢ1VITĂ TE, conductivităţi, s.f. (Fiz.) Mărime egală cu inversul rezistivităţii.
   CONDTJCTORj-OĂRE, conductori,-oare, adj., s.n. (Corp sau material) care prezintă conductibilitate electrică sau termică. O Conductor electric, piesă cu rezistenţă electrică mică, folosită pentru realizarea circuitelor electrice.
CONDUCŢIE-CONFESIUNE
168
   CONDtîCTlE, conducţii, s.f. (Fiz.) Denumire dată fenomenului de transmitere a căldurii sau-a curentului electric prin masa unor corpuri, ca rezultat al deplasării ordonate, relativă la mediul considerat," a unor particule microscopice.
   GONDUlTĂ, conduite, s.f. 1. Fel de a se purta, comportare politică, morală, profesională. 2. Comportament.
   CONDtJR, conduri, s.m. (înv.) Pantof femeiesc cu toc înalt, împodobit adesea cu broderii.
   CONECTĂ, conectez, vb.I. Tranz. A lega între ele două sau mai multe conducte electrice; a lega un aparat, o maşină etc. într-un circuit sau la o reţea electrică (pentru a le pune în funcţiune).
   ’CONECTlV,-Ă, conectivi,-e, adj., s.n.
1. Adj. Care poate fi unit. 2. (Bot.) Parte a anterei care suportă şi reuneşte cele două teci în care se află sacii polenici.
   CONECTOR,-OĂRE, conectori,-oare, adj. Care leagă.
   CONEXĂ, conexez, vb.I. Tranz.. (Livr.) A lega împreună, a alătura, a grupa, a asocia lucruri, probleme de aceeaşi natură.
   CONEXIUNE, conexiuni, s.f. 1. (Livr.) Legătură existentă sau stabilită între două sau mai multe obiecte, fenomene sau procese; relaţie, raport reciproc, conexitate. O Conexiune generală (sau universală), legitate obiectivă fundamentală, care exprimă totalitatea formelor de legătură, de condiţionare reciprocă şi de interacţiune a obiectelor şi proceselor în mişcare din întregul univers. 2. (Biol.; în expr.) Conexiitne inversă, transmitere a comenzilor neuronilor de la efect la cauză, cu rol în procesul de autoreglare; aferentaţie inversă, feedback.
   CONFECŢIE, confecţii, s.f. Obiect de îmbrăcăminte (de acelaşi fel) fabricat şi pus în vlnzare (în mari cantităţi).
   CONFECŢIONĂ, confecţionez, vb.. I. Tranz. A produce, a fabrica, a lucra diverse produse (de îmbrăcăminte sau de încălţăminte). [Pronunţat: -ţi-o-\
   CONFEDERĂŢIE, confederaţii, s.f. Uniune de state care îşi păstrează independenţa, .avînd în comun anumite organe de conducere.
   CONFER Termen prin care se face o referire, o trimitere comparativă la un text, la un izvor sau la o lucrare lămuritoare. [Scris şi prescurtat: cf.]
   CONFERI, confer, vb. IV. Tranz. A da, a atribui, a determina o anumită calitate, însuşire, trăsătură etc.
   CONFERINŢĂ, conferinţe, s.f. 1. Expunere făcută în public asupra unei teme din domeniul ştiinţei, artei, politicii etc. cu intenţia de a informa, de a instrui, de a omagia etc. 2. Reuniune a reprezentanţilor unor state, ai unor organizaţii politice, de masă, obşteşti, ştiinţifice etc. cu scopul de a dezbate şi de a hotărî asupra unor probleme curente şi de perspectivă ale activităţii lor. 3. For superior al unei organizaţii de partid, care se întruneşte pentru a dezbate probleme ale activităţii organizaţiei, a alege organele sale de conducere etc. 4. Consfătuire, convorbire. O Conferinţă de presă, întîl-nire în cadrul căreia o personalitate a vieţii politice, sociale, culturale etc. face o expunere sau declaraţii şi răspunde la întrebările reprezentanţilor presei.
   CONFESIONĂL,-Ă; confesionali, -e, adj. 1. Care este în legătură cu o' confesiune religioasă. 2. (Rar) Care are caracterul unei confesiuni, unei mărturisiri, unei destăinuiri intime. [Pronunţat: -SÎ-0-]
   CONFESIUNE, confesiuni, s.f. 1. Mărturisire a unor fapte, a unor gîn-duri sau sentimente intime. ♦ Scriere (literară) care conţine mărturisirea unor gînduri şi sentimente legate de viaţa intimă a autorului. 2. Religie,
169
CONFIA-CONFORMITATE
cult (îmbrăţişat de cineva). [Pronunţat: si-u-]
   CONFIĂ, confiez, vb.I. (Rar) 1. Tranz. A încredinţa cuiva ceva, a lăsa ceva în grija cuiva. 2. Refl. A se încrede în cineva; a se destăinui. [Pronunţat: -fi-a]
   CONFIDENT,-Ă, confidenţi ,-te, s.m. şi f. Persoană căreia i se fac confidenţe; prieten intim, apropiat.
   CONFIDENŢĂ, confidenţe, s.f. încredinţare, mărturisire a unor gînduri intime,.a unei taine; destăinuire.
   CONFIDENŢIĂL,-Ă, confidenţiali,-e, adj. Care se comunică cuiva în taină; secret. [Pronunţat: -ţi-al]
   CONFIGURĂ, pers. 3 configurează, vb.I. Refl. A lua o anumită formă, a căpăta un anumit aspect.
   CONFIGURĂŢIE, configuraţii, s.f.
 1. Formă exterioară a unui lucru, a unui proces eto.; înfăţişare, aspect, configurare. ♦ Totalitatea relaţiilor dintre părţile unui sistem sau dintre mai multe sisteme de aceeaşi categorie.
 2. (Chim.) Formă exterioară, ordine a aşezării, aşezare spaţială & constituenţilor unui atom sau a unei molecule. O Configuraţie sterică (sau spaţială), aşezare spaţială a celor patru substi-tuenţi diferiţi ai unui atom de carbon asimetric în jurul său. Configuraţie moleculară, modul în care sînt aşezaţi, în spaţiu, atomii dintr-o moleculă. Configuraţie electronică, distribuţia, în straturi şi în substraturi, a electronilor în învelişul de electroni al unui element. Configuraţie electronică stabilă, configuraţia de opt sau de doi electroni, în ultimul strat de electroni, pe care o au unele elemente şi pe care o pot dobîndi alte elemente, prin cedare sau prin acceptare de electroni.
   CONFIRMĂ, confirm, vb. I. Tranz. A recunoaşte adevărul, justeţea unei afirmaţii făcute (de altcineva) mai înainte; a dovedi adevărul, autenticitatea, exactitatea unui lucru.
   CONFLAGRĂŢIE, conflagraţii, s.f. •Război în care sînt angrenate numeroase state.
   CONFLICT, conflicte, s.n. 1. Neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism; ceartă, diferend, discuţie (violentă). O Conflict de frontieră, ciocnire între unităţi militare însărcinate cu paza frontierei între două state. ♦ Război. 2. Contradicţie, ciocnire între ideile, interesele sau sentimentele diferitelor personaje dintr-o operă literară sau muzicală, care determină desfăşurarea acţiunii şi evidenţiază caracterele eroilor.
   CONFLUENŢĂ, confluenţe, s.f. Loc, punct unde se unesc două (sau mai multe) cursuri de apă. [Pronunţat: -flu-en-]
   CONFORMĂ, conformez, vb. I. f A se pune de acord cu..., a se adapta la... ♦ A se supune unui ordin, unei legi etc.
   CONFORMĂŢIE, conformaţii, s.f. (Chim.) Structură fizică generală a unei substanţe; constituţie.
   CONFORMAŢIONĂLĂ, conforma-ţionale, adj. (Chim.; în expr.) Formulă conformaţională, reprezentare grafică folosită pentru redarea structurii ciclice a zaharidelor (şi a altor combinaţii ciclice), cu respectarea valorilor normale ale unghiurilor de valenţă. [Pronunţat: -ţ i-o-]
   CONFORMISM s.n. Atitudine specifică conformistului; acceptarea mecanică şi supunerea formală, docilă, neprincipială faţă de orice obiceiuri, idei, hotărîri etc.
   CONFORMIST, -Ă, conformişti, -ste, s.m. şi f., adj. (Persoană) care se conformează, din oportunism, părerilor, convingerilor altora, chiar dacă acestea nu corespund convingerilor sale.
   C ONFORMJLTĂTE ţ.f. Raportul dintre două lucruri asemănătoare ori identice. O Expr. în conformitate cu..., potrivit cu..., de acord cu... Pentru
CONFRATE-CONIC
170
 conformitate, formulă prin care se confirmă exactitatea copiei.scoase după un act sau după un document.
  CONFRĂTE, confraţi, s.m. Coleg, tovarăş de muncă, de profesiune (în domeniul literaturii, artei etc.).
  CONFRUNTĂ, confrunt, vb. I. Tranz.
1.  A pune faţă în faţă două sau mai multe persoane pentru a verifica adevărul spuselor lor. 2. A pune faţă în faţă două sau mai multe obiecte, opere, fenomene, concepţii etc. pentru a le verifica sau pentru a le compara.
3.  Tranz. şi refl. recipr. A pune sau a se afla faţă în, faţă într-o întrecere, într-o luptă.
  CONFUCIANISM s.n. Doctrina filozofică, etică şi social-politică a lui Confucius şi a urmaşilor lui, transformată ulterior în doctrină religioasă, în centrul căreia se află problema conducerii armonioase a societăţii şi a statului, condiţionată de perfecţionarea propriei personalităţi. [Pronunţat: -ci-a-]
  CONFtlZ, -Ă, confuzi, -e, adj. Neclar, neprecis, nelămurit, nedesluşit (ca înţeles, ca aspect).
  CONGENITĂL, -Ă, congenitali, -e, adj. Care există în momentul naşterii; din naştere, înnăscut.
  CONGLOMERĂT, conglomerate, s.n.
1.  Rocă sedimentară provenită din. cimentarea pietrişurilor şi a bolovă-nişurilor cu calcar, argilă, silice. 2. Fig. Adunătură, amestec, îngrămădire de lucruri, de aspecte etc. diferite.
  CONGREGĂŢIE, congregaţii, s.f. Organizaţie religioasă catolică alcătuită din clerici şi din îaici, în scopul intensificării propagandei religioase.
  CONGRES, congrese, s.n. 1. Reuniune naţională sau internaţională îp care delegaţi sau invitaţi dezbat probleme importante de ordin politic, economic, social, organizatoric, ştiinţific, cultural etc. 2. Organ suprem de conducere al unor partide, organizaţii de masă
şi obşteşti. 3. Denumire a parlamentului, în unele ţări, format din Camera reprezentanţilor şi din Senat. 4. Denumire dată unor conferinţe internaţionale la nivelul statelor, convocate, de obicei, pentru încheierea de tratate de' pace.
  CONGRUENT, -Ă, congruenţi, -te, adj. 1. (Livr.) Care concordă, care coincide; corespunzător, potrivit. 2. (Mat.; în expr.) Cercuri congruente, două cercuri, C(0, r) şi C(0', r'), care au razele egale, r=r'; se notează C(0, r) = C(0', r'). Segmente ■congruente, două segmente, |AB| şi |A'B'|, care au lungimile egale, ||AB || = = IjA'B'jl; se notează: |AB| = |A'B'J. Unghiuri congruente, două unghiuri,
AOB şi A'O'B', care au măsurile egale, m(AOB) = m(A'O'B'); se notează: AOB = A'O'B'. Triunghiuri congruente, două triunghiuri, ABC şi A'B'C', la care există (cel puţin) o congruenţă între ele, adică daca |AB | = |A'B'|, |AC| = |A'C'|, |BC| = |B'C'|
   A    A A       A A       A
şi A = A', B = B', C = C'; se notează: AABC= AA'B'C'. [Pronunţat: -gru-ent]
  CONGRUENŢĂ, congruenţe, s.f. 1. însuşirea de a fi congruent. 2. (Mat.) Relaţie binară între figuri geometrice, notată: =. O Congruenţa, modulo m, relaţie binară definită pe mulţimea numerelor întregi, notată a = b (mod m), dacă întregii a şi b dau acelaşi rest la împărţirea cu numărul natural m. [Pronunţat: -gru-en-]
  CONIC, -Ă, conici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care are forma unui con, privitor la con. O Suprafaţă conică, suprafaţă generată de o dreaptă mobilă (numită generatoare) ce trece printr-un punct fix-(numit vîrful suprafeţei conice) şi se sprijină pe o curbă dată (numită directoare); are două pînze, dacă ge-neratoarea este nemărginită în ambele părţi ale vîrfului, şi o singură plnză,
171
conidi'e-conjunctiva
dacă generatoarea este o seffi*dreapia mărginită de vîrf; con (2). 2. S.f. Curbă obţinută prin secţionarea unui con cu un plan, putînd fi: elipsă, cînd planul de secţiune întîlneşte toate generatoarele unei pinze a conului, hiperbolă, cind planul secant intersectează ambele pînze ale conului, sau parabolă, cînd planul de intersecţie este paralel cu o generatoare a conului; secţiune conică.
   CONÎDIE, conidii, s.f. Spor imobil care asigură înmulţirea asexuată a unor ciuperci inferioare.
   CONLDIOFOR, conidiofori, s.m. Ramificaţie a unor hife din miceliul unor ciuperci inferioare parazite, purtătoare de conidii. [Pronunţat: -di-o-]
   CONIFER, conifere, s.n. (La pl.) Ordin de plante lemnoase, de arbori şi de arbuşti, cu canale secretoare de răşină, cu frunze aciculare sau solzoase, în general persistente, cu flori unisexuate în formă de conuri şi cu seminţe aripate; (şi la sg.) arbore sau arbust care face parte din acest ordin.
   CONIVENT, -Ă, conivenţi, -te, adj. (Despre frunze, vaîvule intestinale etc.) îndoit înăuntru, care tinde să se împreuneze.
   CONJUGĂ, conjug, vb. I. 1. Tranz. A modifica formele unui vtxj după persoană, timp, mod şi diateză. ♦ Refl. (Despre verbe) A fi flexibil.'
 2. Refl. Fig. A se îmbina, a se împleti, a se uni.
   CONJUGĂRE, conjugări, s.f. 1. (Biol.) Forma cea mai simplă de fecundaţie, care constă în unirea temporară a doi indivizi (la infuzori) sau a două celule (la unele alge), urmată de un schimb reciproc de substanţe nucleare. 2. (Fiz., Chim.) Denumire dată, uneori, fenomenului de rezonanţă sau de mezo-merie. 3. (Gram.) Faptul de a conjuga
 (i); fiecare dintre cele patru mari clase în care se împart verbele, după terminaţie.
    CONJUGĂT. -Ă, conjugaţi, -te, adj. 1. Unit, legat împreună. O (Mat.) Numere complexe conjugate, perechea de numere complexe z = a + bi, z — a — bi, al căror produs este un număr real. Numere (sau expresii') iraţionale pătratice conjugate, numerele (sau expresiile) de forma ]/a + \/r~b, l/a — l/TT(unde b nu este pătrat perfect), al căror produs este raţional. Hiperbole conjugate, hiperbolele care au aceleaşi asimptote, iar axa transversală a uneia este axa netransversală a celeilalte. Puncte conjugate armonic faţă de două puncte date, pereche de puncte (M, N) . care împart segmentul orientat determinat de punctele date (A, B) în rapoarte opuse; ll^ll 11^ ||
 Wsh-mr 2- (Chim-: in
 expr.) Legături conjugate, legături duble, dispuse într-o catenă liniară sau ciclică, alternînd cu legături simple.
 3. (Fiz.; în expr.) Focare conjugate,
 focare astfel aşezate încît razele de t t
 lumină răsfrînte dintr-unul se unesc în celălalt, şi invers. Puncte conjugate, oricare dintre punctele unui obiect şi punctul corespunzător de pe imaginea obiectului obţinută cu ajutorul unui sistem optic; 4. (Biol.; în expr.) Nervi conjugali, nervi care au aceeaşi funcţie.
    CONJUNCTÎY, -Ă, conjunctivi, -ef adj. 1. Care leagă, care uneşte.O Ţesut conjunctiv, ţesut de susţinere al corpului omului şi al animalelor, care leagă celelalte ţesuturi între ele şi care este format din fibre şi din substanţă intercelulară fundamentală.
 2. (Gram.; în expr.) Mod conjunctiv (şi substantivat, n.), mod personal care exprimă o acţiune posibilă sau realizabilă.
    CONJUNCTIVĂ, .conjunctive, s.f. Membrană subţire şi lucioasă, mucoasă, care căptuşeşte faţa internă a pleoapelor şi suprafaţa anterioară a globului ocular.
CONJUNCTIVITA-CONSERVATOR 2
172
   CONJUNCTIVITĂ, conjunctivite, s.f. Inflamaţie a conjunctivei cauzată de microbi, care se manifestă prin roşeaţă, mîncărime şi secreţie.
   CONJUNCTURĂ, conjuncturi, s.f. Totalitatea factorilor de ordin obiectiv şi subiectiv, sumă de condiţii şi de împrejurări care exercită o influenţă asupra evoluţiei unui fenomen sau asupra unei situaţii, Ia un moment dat, într-un anumit sector de activitate; concurs de împrejurări.
   CONJUNCŢIE, conjuncţii, s.f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii într-o frază sau două cuvinte cu acelaşi rol sintactic dintr-o propoziţie. 2. (Astron.) Poziţia a doi aştri care, la un moment dat, au aceeaşi longitudine cerească. 3. (Mat.; în expr.) Conjuncţie (a două propoziţii p, q), propoziţia „p şi q“, adevărată, cînd p şi q sînt simultan adevărate, fiind falsă în celelalte cazuri; se notează p.q, p/\q, p n q, p & q.
   CONJURĂŢEE, conjuraţii, s.f. (Rar) Complot.
   CONLOCUITOR, -OĂRE, conlocuitori, -oare, adj., s.m. şi f. (Rar) (Persoană) care locuieşte, împreună cu altele, un anumit teritoriu, considerată în raport cu acestea.
   CONSACRĂ, consacru, vb. I. Tranz. 1. A pune la dispoziţie, a dărui cu totul; a închina, a destina, a hărăzi.
 ♦  Tranz. şi refl. A (se) dedica, a (se) devota. 2. A stabili; a consfinţi.
   CONSACRĂRE, consacrări, s.f. Acţiunea de a (se) consacra; consfinţire. ♦ Recunoaştere a capacităţii, a m'eritelor deosebite ale cuiva într-un anumit domeniu de activitate.
   CONSACRĂT, -Ă, consacraţi, -te, adj.
 1. Stabilit; consfinţit prin \iz sau prin tradiţie; unanim recunoscut; dedicat, destinat. 2. (Despre oameni) Care este considerat ca o autoritate într-un anumit domeniu, care se bucură de recunoaştere unanimă.
   CONSECINŢĂ, consecinţe, s.f. Rezultat al unui principiu, al unei teoreme, al unui fapt, al unei acţiuni etc.; urmare.
   CONSECUTIV, -Ă, consecutivi, -e, adj. Care urmează după ceva.
   CONSECVENT, -Ă. consecvenţi, -te, adj., adv., s.n. 1. Adj., adv. (Care acţionează în mod statornic) conform cu principiile, cu părerile sale, credincios ideilor sale. 2. Adj. (Fii.; despre fenomene) Care urmează unui alt fenomen. 3. S.n. (Fii.) Propoziţie care decurge dintr-o altă propoziţie.
   CONSEMNĂ, consemnez, vb. I. Tranz. A trece într-un proces-verbal, într-un act etc. anumite menţiuni în legătură cu un fapt (juridic) sau cu unele discuţii colective.♦ A înregistra, a însemna, a nota, a menţiona.
   CONSENS,, consensuri, s.n. înţelegere deplină, acord unanim, identitate de păreri.
   CONSERVĂRE, conservăfi, s.f. (Chim.; în expr.) Legea conservării masei, lege după care, în cursul unei reacţii chimice, masa totală a substanţelor rămîne constantă. Legea con-sefvarii atomilor, lege după care, intr-o
 reacţie chimică, atomii se conservă. i '
   CONSERVATOR1, conservatoare, s.n. Instituţie de învăţâmînt de grad superior," unde se studiază muzica şi unde se formează compozitori, interpreţi vocali şi instrumentali, dirijori, muzicologi, profesori de muzică etc.
   CONSERVATOR2, -OĂRE, conservatori, -oare, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care este ataşată de formele vechi ale vieţii politice, sociale, economice şi culturale; (persoană) care este refractară faţă de progres. 2. S.m. şi f. Membru al partidului exponent al moşierimii, care se pronunţa pentru menţinerea rîn-duielilor vechi, fiind potrivnic oricărui progres.
173
CONSERVATORISM-CONSTANT
   CONSERVATORISM s.n. Atitudine de ataşament faţă de formele vechi, perimate ale vieţii politice, economice şi culturale şi tendinţa de menţinere a lor şi de împotrivire faţă de ceea ce este nou în viaţă şi în gîndire; conservatism.
   CONSFĂTUIRE, consfătuiri, s.f. în-tîlnire de lucru a angajaţilor unei instituţii sau ai unei întreprinderi, a membrilor unei organizaţii, a reprezentanţilor unor domenii de activitate sau ai unor state etc. în care se discută probleme de interes comun, general.
   CONSFINŢI, consfinţesc, vb. IV. Tranz. A da un caracter durabil, solid; a stabili, a consacra.
   CONSIDERENT, considerente, s.n. Punct de vedere; părere. ♦ Argument logic; motiv.
   CONSILIU, consilii, s.n. 1. Colectiv organizat, cu sarcini de conducere, de administrare, de avizare sau de consultare etc. în activitatea unor organe sau organizaţii de stat, cooperatiste sau obşteşti, a unor instituţii etc. 2. Denumire dată unor organe sau organisme centrale de partid şi de stat din ţara noastră.
   CONSISTENŢĂ, .consistenţe, s.f. (Mat.) Coerenţă.
   CONŞOĂNĂ, consoane, s.f. Sunet al vorbirii produs în anumite puncte ale organului vorbitor prin închiderea şi deschiderea bruscă a acestuia ori prin strîmtarea lui; literă care reprezintă un asemenea sunet.
   CONSOLĂ, consolez, vb. I. Tranz. şi refl. A(-şi) alina, a(-şi) uşura durerea, necazul, întristarea; a (se) mingîia (sufleteşte).
   CONSOLĂRE, consolări, s.f. Acţiunea de a (se) consola şi rezultatul ei; mîngîiere, alinare (sufletească).
   CONSOLĂ, console, s.f. 1. Mobilă in formă de policioară sau de măsuţă rezemată de perete şi pe care se aşază vase, statuete etc. 2. Element arhi-
tectural (ornamental) de lemn, de piatră etc., folosit la sprijinirea unor elemente ale construcţiei.
   CONSOLTDĂ, consolidez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) întări, a face să devină sau a deveni solid.
   CONSOLTDĂRE, "onsolidări, s.f. Acţiunea dea (se) consolida şi rezultatul ei.
   CONSONĂXŢĂ, consonanţe, s.f. 1. Combinare, asociere armonioasă de sunete muzicale. 2. Potrivire de idei, de păreri; înţelegere, acord.
   CONSPECT, conspecte, s.n. 1. Notare sintetică, schematică şi sistematică a datelor esenţiale ale unei probleme, pe baza unor materiale documentare. 2. Privire generală, vedere de ansamblu asupra unor probleme (realizată într-o lucrare).
   CONSPIRĂ, conspir, vb. I. Intranz. A organiza o conspiraţie; a complota, a unelti.
   CONSPIRATIV, -Ă, conspirativi, -e, adj. Care aparţine unei conspiraţii, privitor la o conspiraţie, cu caracter de conspiraţie.♦ Ilegal, clandestin.
   CONSPIRATOR, -OĂRE, conspiratori, -oare, s.m. şi f. Persoană care ia parte la o conspiraţie; complotist.
   CONSFIRĂŢIE, conspiraţii, s.f. Complot.
   CONSTĂNT, -Ă, constanţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. Care rămine neschimbat; invariabil. O (Mat.) Funcţie constantă, funcţie, f:EF, care face să corespundă fiecărui element din E un acelaşi element c din F: f(x) — c. 2. S.f. (Mat.) Mărime a cărei valoare rămine neschimbată; se notează, de obicei, cu primele litere, ale alfabetului latin. 3. S.f. (Fiz.; în expr.) Constantă fizică, mărime fizică ce caracterizează -un fenomen, o substanţă, un aparat etc. şi a cărei valoare nu depinde decit de sistemul de unităţi in care este exprimată.
CONSTANTAN-CONSULAT
174
   CONSTANTAN s.n. Aliaj de cupru şi de nichel, cu coeficient de dilatare mic şi cu rezistenţă electrică mare, întrebuinţat la confecţionarea rezistenţelor electrice, a reostatelor, a ter-moelementelor etc.
   CONSTA TATlV, -Ă, constatativi, -e, adj. (Rar) Care constată, care consemnează, notează, înregistrează ca atare ceva.
   CONSTELĂŢIE, constelaţii, s.f. Grupare aparentă de stele în aceeaşi regiune a cerului, avînd o configuraţie specifică, stabilă pe o perioadă lungă de timp.
   CONSTITUĂNT, -A, constituanţi, -te, adj. Privitor la constituţie; constitutiv. O Adunare constituanta, adunare formată din reprezentanţi aleşi de cetăţeni, după anumite norme, pentru a vota sau pentru a modifica constituţia. [Pronunţat: -tu-ant]
   CONSTITUENT, -Ă, constituenţi, -te, adj., s.n. (Biol.) 1. Adj. Care intră în constituţia organelor, organismelor, substanţelor, rocilor, plantelor, animalelor etc. 2. S.n. Fiecare dintre substanţele organice sau anorganice care intră în constituţia plantelor, animalelor sau rocilor. [Pronunţat: -tu-ent]
   CONSTITUI, constitui, vb. IV. Tranz. A reprezenta, a prezenta, a însemna.
   CONSTITUTIV, -Ă, constitutivi, -e, adj. Care intră în compunerea unui lucru, care reprezintă un element esenţial din structura lui.
   CONSTITUŢIE, constituţii, s.f. 1. (Biol.) Totalitatea particularităţilor morfologice, biofizice, biochimice, funcţionale, fizice şi chimice ale organismelor vii, ale mineralelor, ale rocilor etc. 2. (Chim.) Conformaţie. 3. Lege fundamentală a unui stat, învestită cu o forţă juridică superioară celorlalte legi, care cuprinde principiile esenţiale ale organizării lui, stabileşte drepturile şi datoriile principale ale cetăţenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme şi locale
etc., reflectînd astfel stadiul de dezvoltare socială, economică şi politică, la un moment dat, a statului respectiv.
  CONSTITUŢIONALITATE s.f. însuşire a unei legi, a unei acţiuni, a unui act, a unei politici etc. de a fi în conformitate cu constituţia ori cu principiile generale ale acesteia, cerinţă fundamentală a legalităţii socialiste. [Pronunţat: -ţi-o-] CONSTRUCTIV, -A, constructivi, -e, adj. Care construieşte sau care serveşte spre a construi ceva. ♦ Care ajută la îmbunătăţirea unei activităţi, a unei iniţiative, a unei opere pozitive şi folositoare etc.
  CONSTRUCTIVISM s.n. Curent artistic apărut după primul război mondial, care concepe realitatea într-o viziune de forme geometrice, spaţiale şi care luptă pentru puritatea şi simplitatea liniilor, pentru corelarea artei cu tehnica modernă.
  CONSTRICŢIE, construcţii, s.f. 1. Clădire executată din zidărie, lemn, metal, beton etc., pe baza unui proiect, care serveşte la adăpostirea oamenilor, animalelor, obiectelor etc. ♦ Casă, edificiu, clădire. 2. Faptul de a construi.
  CONSUL, consuli, s.m. 1. Fiecare dintre conducătorii republicii sclavagiste romane, ales din rîndul aristocraţilor, pe o perioadă de un an, avînd puteri nelimitate în timp de război (comanda armatei) şi funcţii administrative în timp de pace (sarcina de a convoca şi de a prezida adunările şi senatul şi atribuţia de a propune legile). 2. Persoană numită de un stat în funcţia de şef al unei reprezentanţe oficiale diplomatice cu rang de consulat (3) în alt stat.
  CONSULAT, consulate, s.n. 1. Perioadă de guvernare a unui consul (1), în republica sclavagistă romană; funcţia de consul (1). 2. Formă de guvernare, existentă în Franţa, între anii
175
CONSUM-CONTAGIOS
1799—1804, potrivit căreia întreaga putere executivă aparţinea primului consul, care era ajutat în conducerea statului de încă doi consuli cu drept de vot consultativ. 3. Reprezentanţă oficială diplomatică a unui stat în alt stat, inferioară ambasadei.
   CONStJM, consumuri, s.n. 1. Folosire a unor bunuri rezultate din producţie.pentru satisfacerea nevoilor producţiei şi ale oamenilor. 2. Cantitate de materiale, materii prime, combustibil sau energie folosită pentru a realiza un produs tehnic, o lucrare.
   CONŞTIENT, -Ă, conştienţi,-te, adj., s.n. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care îşi dă seama de realitatea înconjurătoare, care are conştiinţă. 2. Care este conştient (II) de posibilităţile sale, de rolul care-i revine în societate. ♦ Care realizează scopuri dinainte stabilite; care acţionează pe baza cunoaşterii legilor obiective ale vieţii sociale şi îşi dă seama de consecinţele sociale ale acţiunilor sale. II. S.n. (In opoziţie cu spontan) Ceea ce corespunde nu numai scopurilor individuale, imediate, ci şi scopurilor generale ale tuturor membrilor unei clase sau ale societăţii respective. [Pronunţat: -şti-ent]
   CONŞTIENTIZARE, conştientizări, s.f. Proces intelectual prin care, an-trenînd întregul sistem al activităţilor psihice, atît în ceea ce priveşte procesele senzoriale, primare, cit şi cele intelectuale, secundare, omul înţelege sau decodifică informaţiile primite din lumea exterioară sau interioară. [Pronunţat: -şti-en-]
   CONŞTIINCIOS, -OĂSĂ, conştiincioşi, -oase, adj. (Despre oameni) Care îşi face datoria; serios, corect, scrupulos. ♦ (Despre acţiuni ale oamenilor) Executat cu seriozitate, cu conştiinciozitate, făcut cu scrupulozitate. [Pronunţat: -şti-in-]
   CONŞTIINCIOZITATE s.f. însuşirea de a fi conştiincios; corectitudine, serio-
zitate, scrupulozitate. [Pronunţat: -şti-in-1
   CONŞTIINŢĂ, conştiinţe, s.f. 1. Forma cea mai înaltă de reflectare a realităţii, proprie omului, funcţie a creierului uman, apărută pe baza procesului muncii, a vieţii sociale şi caracterizată prin prezenţa limbajului şi a gîndirii, prin aceea că omul îşi dă seama de relaţiile sale cu lumea înconjurătoare şi, acţionează asupra acesteia în conformitate cu anumite scopuri (dinainte stabilite). 2. Faptul de a-şi da seama; înţelegere.O Conştiinţă de sine, conştiinţa prin care ne dăm seama de pfopria persoană, de locul pe care îl ocupăm în relaţie cu alţii şi cu lumea.
   CONT, conturi, s.n. Socoteală scrisă alcătuită din două părţi (debit şi credit),. care exprimă valoric, în ordine cronologică şi sistematică, existenţa şi mişcările unui anumit proces economic pe o perioadă de timp determi-nată.^ Evidenţa acestei socoteli.
   CONTABILITĂTE, contabilităţi, s.f. Ansamblul operaţiilor de înregistrare, pe baza unor norme şi reguli speciale, a mişcării fondurilor şi materialelor într-o instituţie sau într-o întreprindere ; evidenţă contabilă.
   CONTÂCT, contacte, s.n. 1. Atingere directă, nemijlocită, între două corpuri, între două forţe, între două energii etc. O Contact electric, legătură electrică între două piese sau între două elemente conductoare, realizată prin atingere. (Geogr.) Depresiune de contact, depresiune de legătură,. de apropiere între două forme de relief înalte (un munte şi regiunea vecină); depresiunea de sub munte. (Chim.) Insecticid de contact, insecticid care pătrunde în corpul insectei prin învelişul ei. 2. Apropiere între oameni; relaţie, legătură.
   CONTAGIOS, -OASl, contagioşi, -oase, adj., s.m. şi f. 1. Adj. (Despre boli) Care se transmite de la om la
COrVTAGIUNE-CONTEXT
176
om; molipsitor, epidemic. 2. S.m. şi f., adj. (Persoană) care suferă de o boală ce se transmite de la om la om. [Pronunţat: -gi-os\
  CONTAGIUNE, contagiuni, s.f. (Med.) Epidemie. + Fig. (Rar) Influenţă dăunătoare, nedorită (exercitată asupra unui grup mai mare de oameni). [Pronunţat: -gi-u-~\
  CONTAINER, containere, s.n. Ladă de dimensiuni standardizate, folosită pentru transportul de mărfuri, de materiale etc.
  CONTAINERIZĂ, containerizez, vb.
1. Tranz. A depune şi a transporta mărfurile şi materialele cu ajutorul containerului.
  CONTE, conţi, s.m. 1. Conducător al unei provincii în orînduirea feudală, cu funcţii administrative şi militare.
2. Titlu de nobleţe ereditar, intermediar între viconte şi marchiz, în Occident, sau între baron şi prinţ, în Rusia ţaristă; persoană care avea acest titlu.
  CONTEMPLA, contemplu, vb. I. Tranz. şi refl. (recipr.) A (se) privi îndelung, gînditor, adesea cu admiraţie şi cu emoţie.
  CONTEMPLĂRE, contemplări, s.f. Atitudine de meditaţie sau de privire, de observare pasivă a fenomenelor, opusă atitudinii active. <> Contemplare vie, percepere nemijlocită, concretă a lucrurilor şi a fenomenelor naturii, care apare în procesul interacţiunii dintre om şi lumea înconjurătoare şi care dă oamenilor, pe baza practicii, o justă reflectare a însuşirilor obiectelor; intuire vie.
  CONTEMPLATIV, -Ă, contemplativi, . -e, adj.Care contemplă, care este înclinat spre visare, spre meditaţie; meditativ, visător. ♦ Care se limitează să contemple ceva, neurmărind nici un scop practic.
  CONTEMPLAŢIE, contemplaţii, s.f. Atitudine, stare a celui care contem-
plă; faptul de a contempla; meditaţie, contemplativitate.
   CONTEMPORAN, -A, contemporani, -e, adj. 1. Care există, trăieşte în zilele noastre, care se raportează la prezent, la epoca de faţă; actual. 2. (Despre oameni; adesea substantivat) Care trăieşte sau care a trăit' în acelaşi timp cu..., pe vremea...
   CONTEMPORANEITATE s.f. Epoca contemporană, actuală; actualitate. [Pronunţat: -ne-i-]
   CONTENÎ, contenesc, vb. IV. In-tranz. şi tranz. A (se) întrerupe, a (se) opri (dintr-o acţiune, din mişcare etc.).
   CONTENŢIE, contenţii, s.f. Limitare a mişcărilor unor animale domestice, prin diferite mijloace, în vederea examinării, îngrijirii sau a dirijării lor în scopuri practice, utile omului.
   CONTESA, contese, s.f. Soţie sau fiică de conte.
   CONTESTA, contest, vb. I. Tranz. A nu recunoaşte dreptul sau valoarea cuiva sau a ceva, existenţa sau necesitatea unui lucru, a unei situaţii etc.; a tăgădui-, a nega.
   CONTESTĂRIL, -A, contestabili, -e, adj. Care poate fi contestat, care provoacă contestaţie.
   CONTESTATAr, -A, contestatari, -e, adj. Care contestă, care face obiecţii, care protestează în faţa unei situaţii (nedrepte).
   CONTESTAŢIE, contestaţii, s.f. Cale de atac prin care se face opunere la executarea unei hotărîri (judecătoreşti) sau prin care se cere anularea ei. + (Concr.) Act întocmit în acest scop. ♦ Plîngere îndreptată către un organ -ierarhic superior împotriva actelor ilegale (sau considerate nedrepte) comise de organul ierarhic inferior, fapt pentru care se solicită revizuirea sau anularea hotărîrii respective.
   CONTEXT, contexte, s.n. 1. Fragment dintr-o scriere (în cadrul căruia
177
CONTINENT-CONTRADICŢIE
se găseşte un cuvînt, o expresie, un pasaj etc. interesant). ♦ Text, cuprins.
2.  Fig. Situaţie specifică în care se află cineva sau ceva, în care se petrece ceva etc.; circumstanţă; stare de lucruri existentă.
  CONTINENT, continente, s.n. Suprafaţă foarte mare de uscat mărginită, total sau parţial, de mări sau de oceane, cuprinzînd adesea şi insule sau arhipelaguri (vecine).
  CONTINENTAL, -Ă, continentali, -e, adj. Care se află pe un continent, care aparţine unui continent, privitor la Un continent. O Ape continentale, nume generic dat apelor de la suprafaţa uscatului şi apelor subterane. Climă continentală, climă temperată, uscată, cu schimbări bruşte şi mari de temperatură.
  CONTINGENT, -Ă, contingenţi, -te, s.n., adj. 1. S.n. Totalitatea cetăţenilor (de sex masculin) născuţi în acelaşi an şi aflaţi în evidenţa comisariatelor militare. 2. Adj. (Livr.) Care poate să fie sau să nu fie, să se întîmple sau să nu se întîmple; întîmplător, ocazional, accidental.
  CONTINGENŢĂ, contingenţe, s.f. (Livr.) însuşirea de a fi contingent
(2); relaţie între fenomene, evenimente contingente; întîmplare.
  CONTINUITĂTE, continuităţi, s.f. Faptul, însuşirea de a exista fără întrerupere, de a se produce neînoetat; legătură neîntreruptă. O (Mat.) Continuitate (a unei funcţii), proprietate a unei funcţii de a fi continuă; în cazul unei funcţii reale de o variabilă reală, f:E~* R, continuitatea ei într-un punct x0£EE are loc dacă f are limită în a;0 şi dacă această limită este egală cu valoarea numerică a funcţiei în punctul considerat: lim f (x0) = f (lim x); o funcţie
                X-+X*
f:E-* R este continuă pe o mulţime A cE dacă este continuă în fiecare punct din A. [Pronunţat: -nu-i-]
  CONTINUU, -UĂ, continui, -ue, adj. Care are loc fără întrerupere, care se prelungeşte fără pauză; neîntrerupt, neîncetat. [Pronunţat: -nu-ii]
  CONTOR, contoare, s.n. Aparat cu ajutorul căruia se poate măsura cantitatea consumată de apă, de energie electrică, de gaze etc., sau se pot înregistra şi număra particulele elementare prezente în mediul ambiant.
  CONTORSIONĂT, -Ă, contorsionaţi, -te, adj. Sucit, răsucit. [Pronunţat: -SÎ-0-]
  CONTRĂCT, coniraăe, s.n. Act juridic încheiat ca urmare a înţelegerii intervenite între două sau mai multe persoane (fizice sau juridice), pentru crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii în relaţiile dintre ele; convenţie.
  CONTRACTĂ, pers. 3 contractă, vb.
I. Tranz. şi refl. A (se) strînge, a (se) reduce ca volum, a(-şi) micşora volumul.
  CONTRACTÎL, -Ă, contractili, -e, adj. Care se contractă, care are proprietatea de a se contracta, capabil de a se contracta.
  CONTRĂCŢIE, contracţii, s.f. (Anat.; în expr.) Contracţie musculară, scurtare a unui muşchi, în urma excitării lui, avînd ca efect lucrul mecanic care asigură mişcările animalelor plurice-lulare.
  C ONTRACURENT,         contracurenţi,
s.m. Curgere, în sensuri opuse, a două fluide în contact, în vederea realizării unei acţiuni (de natură fizică sau chimică) între cele două fluide.
  CONTRADICTORIU; -IE, contradic-torii, adj. (Despre fenomene, idei, tendinţe) Care se contrazic între ele, care se exclud reciproc, care sînt incompatibile imul cu altul.
  CONTRADICŢIE, contradicţii, s.f. Categorie care exprimă starea lăuntrică a tuturor obiectelor şi proceselor (corelaţia de unitate, legătură, coexisten-
12 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
CONTRAFACE-CONTROL
178
ţă şi luptă a laturilor, proprietăţilor şi tendinţelor contrare, proprii fiecărui obiect sau proces), constituind conţinutul, motorul dezvoltării, cauza tuturor schimbărilor din univers.
   CONTRAFACE, contrafdc, vb. III. Tranz. A reproduce un document, o operă de artă, un obiect, un preparat original în scop fraudulos, dîndu-1 drept autentic; a falsifica.
   CONTRAFORT, contraforturi, s.n. în-tăritură masivă de beton sau de zidărie în formă de pilastru, care formează corp comun cu un zid' şi care serveşte la mărirea rezistenţei lui.
   CONTRAR, -A, contrari, -e, adj., adv., s.n. 1. Adj. Care se opune altui element; opus.<£> Noţiuni contrare, noţiuni care se află într-un asemenea raport, încît acceptarea uneia presupune înlăturarea celeilalte, fără însă ca înlăturarea uneia să presupună, în mod obligatoriu, admiterea celeilalte. Teoremă contrară (unei teoreme date), teoremă în care ipoteza şi concluzia sînt negaţia ipotezei, respectiv concluziei teoremei date. 2. Adv. împotriva, în contra, neconform cu... 3. S.n. (La pl.; în forma contrarii) Denumire dată noţiunii care desemnează laturi, însuşiri sau tendinţe ale obiectelor, fenomenelor şi proceselor opuse unele altora, astfel încît se exclud reciproc, această opoziţie constituind forţa motrice şi conţinutul principal al dezvoltării acelor obiecte, fenomene sau procese; (şi la sg.) fiecare dintre termenii unei contradicţii. [Variantă: contrâriu, -ie adj., s.n.]
   CONTRAREFORMA s.f. Alianţă reacţionară stabilită în sec. XVI între biserica catolică şi conducătorii unor state feudale absolutiste, care a încercat înăbuşirea reformei (2), întărirea catolicismului şi a dominaţiei monarhiilor absolute.
   CONTRAREV OLtJŢIE, contrarevoluţii, s.f. Acţiune organizată, cu caracter reacţionar, a claselor sociale
înlăturate de la putere împotriva revoluţiei victorioase sau a orînduirii sociale instaurate după revoluţie, în scopul reluării puterii politice şi al restaurării vechilor relaţii sociale.
  CONTRARIETATE, contrarietâţi, s.f. Raport logic între două noţiuni sau intre două judecăţi care se exclud reciproc, dar care pot fi înlăturate ambele în favoarea unei a treia noţiuni sau judecăţi. [Pronunţat: -ri-e-’] CONTRARIU, -IE adj., s.n. v. contrar.
  CONTRAST, contraste, s.n. 1. Diferenţă, deosebire esenţială între două sau mai multe lucruri, fiinţe, stări, procese, fenomene etc. 2. Diferenţă între înnegrirea maximă şi cea minimă a unei imagini fotografice.
  CONTRASTA, contrastez, vb. I. In-tranz. A fi în opoziţie cu ceva sau cu cineva, a constitui un contrast; a nu se potrivi.
  CONTRASTANT, -A, contrastanţi, -te, adj. Care contrastează, care este în contrast, care este net deosebit.
  CONTRAVENI, contravin, vb. IV. Intranz. A săvîrşi o abatere de la o lege, de la un regulament, de la regulile de convieţuire socială etc.
  CONTRAVENŢIE, contravenţii, s.f. Călcare a dispoziţiilor unei legi, ale unui regulament etc., care, avînd un grad redus de pericol social, este sancţionată cu o pedeapsă mai uşoară.
  CONTRIBtJŢIE, contribuţii, s.f. Parte cu care cineva participă la o acţiune sau la o cheltuială comună; aport.
  CONTROL, controale, s.n. 1. Analiză permanentă sau periodică a unei activităţi, a unei situaţii etc. pentru a urmări mersul ei şi pentru a lua măsuri de îmbunătăţire. 2. (Fiz.; în expr.) Lumină de control, indicaţie luminoasă care serveşte la controlul modului de funcţionare a unei instalaţii.
179
CONTROVERSAT-CONVERSIUNE
  CONTROVERSAT, -Ă, controversaţi, -te, adj. Care formează obiectul unei controverse, în privinţa căruia există o controversă; discutat cu aprindere şi de pe poziţii (net) diferite.
  CONTROVERSĂ, controverse, s.f. Discuţie (asupra unei chestiuni principiale) în care părerile sînt (net) deosebite; discuţie aprinsă.
  CONTtJR, contururi, s.n. Linie închisă care mărgineşte o parte dintr-o suprafaţă. ♦ Reprezentare grafică a liniei care mărgineşte un obiect, un corp etc.
  CONTURA, conturez, vb. I. 1. Tranz. A executa, a schiţa, a trasa conturul unui obiect. 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se) închega în forme precise, distincte, clare; a (se) preciza, a (se) profila.
  CONŢINlj'T, conţinuturi, s.n. 1. Totalitatea elementelor din care se compune un obiect sau un proces, formînd
o unitate dialectică cu forma; înţeles, pătrundere, semnificaţie. 2. Fondul de idei şi afectiv al vinei opere literare sau artistice; cuprins, temă, miez.
  CONVECŢIE, corivecţii, s.f. (Fiz.) Mişcare de ansamblu a particulelor unui fluid. O Convecţia căldurii, transmiterea căldurii cu ajutorul curenţilor de fluid. Curenţi de convenţie, mişcare pe verticală a părţilor unui fluid, determinată de inegalitatea densităţilor acestor părţi.
  CONVElER, conveiere, s.n. (Agron.; în expr.) Conveier verde, sistem de organizare a producerii nutreţurilor verzi pentru a se asigura hrănirea continuă a animalelor din primăvară pînă toamna. [Pronunţat: -ve-ier']
  CONVENIENŢĂ, convenienţe, s.f. (Mai ales la pl.) Regulă de purtare impusă de o anumită societate sau de o anumită împrejurare; uzanţă. [Pronunţat:  -ni-en-]
  CONVENŢIE, convenţii, s.f. 1. Înţelegere, acord între două sau mai multe state, instituţii sau persoane cu
privire la anumite probleme sau la anumite obiective. ♦ Contract. 2. (In literatură sau în artă) înţelegere tacită (consacrată prin uz) în legătură cu folosirea unor procedee specifice.
  CONVENŢIONAL, -Ă, convenţionali, -e, adj. 1. Stabilit prin convenţie, acceptat prin tradiţie. 2. Provenit dintr-o convenţie învechită sau practicată mecanic şi contrazisă de realitate; artificial. ♦ (Despre caracter, fire etc.) Lipsit de naturaleţe; nefiresc, artificial. 3. (Geogr.; în expr.) Semn convenţional, fiecare dintre semnele speciale care, pe o hartă sau pe un plan, reprezintă un lucru din natură situat in acel loc. [Pronunţat: -ţi-o-]
  CONVENŢIONALISM s.n. Caracterul a ceea ce este convenţional; spec. (în artă) tendinţă de a se conforma regulilor general acceptate, fără o percepere proprie, realistă a faptelor. [Pronunţat -ţi-o-]
  CONVERGE, pers. 3 converge, vb.
III. Intranz. A se îndrepta spre acelaşi punct, spre acelaşi loc sau spre acelaşi scop.
  CONVERGENT, -Ă, convergenţi, -te, adj. Care se îndreaptă spre acelaşi punct. O (Mat.) Şir convergent, şir (infinit) de numere, (an)neJv, care tinde către un anumit număr finit (numit limita şirului). Serie convergentă, seria 00
23 Mn, la care şirul sumelor parţiale
n=0
(sn)n^o este convergent.
  'CONVERGENŢĂ, convergenţe, s.f. 1. Faptul de a converge, de a se îndrepta (şi de a se întîlni) în acelaşi punct, în acelaşi loc, în acelaşi scop. 2. (Mat.) Proprietate a unui şir ori a unei serii de a fi convergente. 3. (Fiz.) Mărime inversă distanţei focale. 4. (Biol.) Apariţie a unor asemănări structurale şi funcţionale la organisme diferite ca specie, ca rezultat al adaptării lor la condiţii de mediu relativ identice.
  CONVERSIUNE, conversiuni, s.f. 1. Schimbare a condiţiilor unui împru-
12*
CONVERTI-COOPERATI VIZARE
180
mut emis sau făcut anterior de către un stat. 2. Preschimbare a unei valori de natură economică In alta. [Pronunţat: -si-u-]
  CONVERTI, convertesc, vb. IV. 1. Refl. şi tranz. A adopta sau a determina pe cineva să adopte o anumită părere, o anumită convingere (religioasă). 2. Tranz. A schimba în aur sau In devize (banii de hîrtie). ♦Â transforma o valoare în altă valoare.
  CONVERTIZÎRE, convertizări, s.f. Procedeu metalurgic prin care se urmăreşte înlăturarea unor impurităţi dintr-o masă metalică de fontă, de cupru, de plumb etc. aflată în stare de fuziune în convertizor, pe baza unor reacţii de oxidare, prin insuflarea unui curent de aer sau de oxigen şi fără folosirea vreunui combustibil; convertire.
  CONYERTIZOR, converţizoare, s.n. Cuptor căptuşit cu material refractar în care are loc procesul metalurgic de convertizare.
  CONVEX, -Ă, convecşi, -xe; adj. Care este bombat, care prezintă o proeminenţă. O (Mat.) Funcţie convexă (pe un interval I), funcţia f:E~* F, derivabilă, la care tangenta, în orice punct al graficului ei din intervalul
I C E, se află sub acest grafic. Curbă convexă, graficul unei funcţii convexe. Poligon convex, poligon care are proprietatea de a fi în întregime situat de aceeaşi parte a dreptei determinate de oricare dintre laturile lui. Poliedru convex, poliedru care are proprietatea de a fi în întregime situat de aceeaşi parte a planului oricărei feţe. Mulţime convexă, mulţime de puncte care are proprietatea că, o dată cu două puncte distincte oarecare ale ei, conţine toate punctele segmentului determinat de acele puncte.
  CONVIEŢUI, convieţuiesc, vb. IV. Intranz. A trăi laolaltă, în acelaşi loc cu cineva.
  CONVINGERE, convingeri, s.f. Acţiunea de a (se) convinge; (rar) convicţiune. ^ Părere fermă asupra unui lucru, a unei idei eto. adînc implantate şi trăite efectiv, care impulsionează pe cineva spre o acţiune, spre un anumit comportament.
  CONVOI, convoaie, s.n. Şir de vehicule sau de oameni care se deplasează în aceeaşi direcţie.
  OONVCLSLE, convulsii, s.f. 1. (Fiziol.) Succesiune de contracţii involuntare, puternice, ale unor grupe musculare sau ale întregii musculaturi. 2. Fig. Frămîntare, zvîrcolire; încordare.
  CONVULSIV, -Ă, convulsivi, -e, adj. Care se caracterizează prin frămîntare, prin încordare intensă şi repetată, care este însoţit de frămîntări, de încordare.
  COOPERĂ, cooperez, vb. 1. Intranz. A lucra împreună cu cineva, a avea relaţii cu cineva (pentru a realiza ceva în comun); a colabora, a conlucra. [Pronunţat: co-o-]
  COOPERĂRE, cooperări, s.f. Faptul de a coopera; muncă în comun, cooperaţie (1). [Pronunţat: co-o-]
  COOPERATIST, -Ă, cooperatişti, -ste, adj. Care ţine de cooperaţie, privitor la cooperaţie, caracteristic cooperaţiei; care activează în cooperaţie. [Pronunţat: -co-o-]
  COOPERATIVĂ, cooperative, s.f. Unitate social-economică formată prin asocierea liber consimţită a unui grup de persoane (mici producători agricoli, meseriaşi, consumatori), care concentrează mijloace de producţie şi forţă de muncă pentru producerea, cumpărarea, desfacerea în comun a unor produse, pentru acordarea de credit sau pentru munca în comun. [Pronunţat: -co-o-]
  COOPERATIVIZARE, cooperativizări, s.f. Proces de unire treptată şi liber consimţită a micilor producători în cooperative. [Pronunţat: co-o-]
181
COOPERATOR-COPROPRIETATE
   COOPERATOR, -OĂRE, cooperatori, -oare, s.m. şi f. Membru al unei cooperative. O (Adjectival) Ţăran, cooperator. [Pronunţat: co-o-]             \
   COOPERAŢIE, cooperaţii, s.f. 1. Cooperare. 2. Asociere, uniune liber consimţită de persoane in Întreprinderi cooperatiste de producţie, de consum, de desfacere, de credit, de prestări de servicii eto. ♦ Sistemul cooperativelor dintr-un anumit domeniu de activitate economică. [Pronunţat: co-o-]
   CO ORDIN ATÎVĂ, coordinative, adj. (Chim.; în expr.) Legătură coordinativă, legătură chimică ce apare în combinaţiile complexe şi care se realizează prin intermediul unei perechi de eleo-troni provenite numai de la unul dintre atomii participanţi la legătură. [Pronunţat: co-or-]
   CO ORDONĂ, coordonez, vb. I. Tranz. A pune de acord părţile unui. tot, a îndruma în sens unitar o serie de activităţi desfăşurate în vederea aceluiaşi scop. [Pronunţat: co-or-]
   COORDONĂRE, coordonări, s.f. (Gram.; şi în expr. raport de coordonare) Relaţie stabilită sau existentă în cadrul unei afirmaţii, între cuvinte, între construcţii şi între propoziţii care stau pe acelaşi plan, fără ca vreunul dintre elementele afirmaţiei să depindă gramatical de altul. [Pronunţat: co-or-]
   COORDONĂT, -Ă, coordonaţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. Pus de acord (cu toate celelalte părţi sau în toate părţile sale). 2. Adj. (Grain.; în expr.) Propoziţie. coordonată (şi substantivat, f.), propoziţie care stă în raport de coordonare cu alta. 3. S.f. (Mat.) Fiecare dintre numerele (ce exprimă măsuri de segmente orientate sau de unghiuri) care caracterizează poziţia unui punct în raport cu un sistem de referinţă, fiind necesare unul, două sau trei asemenea numere, după cum punctul se află pe o dreaptă, într-un plan sau în spaţiul tridimensional. 4. S.f. (Geogr.)
Fiecare dintre cercurile imaginare (meridiane şi paralele) trasate pe suprafaţa globului pămînteso, cu ajutorul cărora se determină pe glob poziţia exactă a unui punct. 5. S.f. Fiecare dintre elementele care permit precizarea, determinarea, caracterizarea etc. unui proces, unui fenomen, unei situaţii. [Pronunţat: co-or-]
  COORDONATOR, -OĂRE, coordonatori, -oare, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi. f. (Persoană) care coordonează.
2. Adj. (Gram.; în expr.) Conjuncţie coordonatoare, conjuncţie oare leagă propoziţii sau părţi de propoziţie ce nu depind, din punct de vedere formal, una de alta. [Pronunţat: co-or-]
  COPIE, copii, s.f. Reproducere exactă a unui text, a unei opere de artă, a unei fotografii.
  COPILĂRtE, copilării, s.f. 1. Perioadă a vieţii omeneşti de la naştere pînă la adolescenţă; timpul cînd este cineva copil. ♦ Fig. început. 2. Faptă, purtare, vorbe, apucături de copil; naivitate.
  COPÎST, -Ă, copişti, -ste, s.m. şi f. Persoană care, în trecut, se ocupa cu copierea unor lucrări, documente, acte etc.
  COPLANĂR, -Ă, coplanari, -e, adj. (Despre puncte, drepte, vectori, figuri geometrice) Care se află în acelaşi plan.
  COPOLDlER, copolimeri, s.m. Produs macromolecular rezultat prin po-limerizarea concomitentă a două tipuri distincte de monomeri.
  COPOLIMERIZĂRE, copolimerizări, s.f. Reacţie chimică de polimerizare a unui amestec de cel puţin două tipuri de monomeri, din care rezultă un produs macromolecular mixt, cu proprietăţi diferite de proprietăţile polimerilor obţinuţi de la fiecare mo-nomer în parte.
  COPROPRIETĂTE, coproprielăţi, s.f. Stăpînire în comun de către mai multe
COPULATIV-CORDIAL
182
persoane a unui bun neîmpărţit. [Pronunţat -pri-e-]
   COPULATIV, -Ă, copulativi, -e, adj. (Despre conjuncţii) Care leagă părţi de propoziţie sau propoziţii de acelaşi fel. O Verb copulativ, verb care intră în alcătuirea predicatului nominal, fă-cînd legătura dintre subiect şi numele predicativ. Propoziţie copulativă, propoziţie coordonată legata prin asociere de altă propoziţie coordonată din aceeaşi frază.
   COR, coruri, s.n. 1. Grup de cîntă-reţi care execută împreună o compoziţie muzicală corală. 2. Compoziţie muzicală vocală destinată să fie executată de mai multe persoane.
   CORACOlD, -Ă, coracoide, adj. (în expr.)r Os coracoid, os pereche component al centurii scapulare, la batracieni, la reptile şi la păsări. Apofiză coracoidă, proeminenţă a omoplatului, la mamifere, provenită prin sudarea osului coracoid la omoplat. Plex coracoid, plex format din prelungiri sangvine provenite din vascularizaţia pia materului cerebral, trimise în ven-triculii cerebrali, cu rol în secreţia lichidului cefalorahidian.
   CORĂL1, corali, s.m. Animal din încrengătura celenteratelor, care trăieşte sub formă de polipi coloniali (sau solitari) în- mările calde, la adîn-cimi mici, prins pe un . schelet calcaros roşu sau alb; mărgean (Corallium rubrum ).
   CORĂL2, -Ă, corali, -e, adj. De cor (1), pentru cor.
   CORALIER, -Ă, coralieri, -e, s.m., adj. 1. S.m. (La pl.) Grup de animale antozoare din încrengătura celenteratelor, care se caracterizează printr-un schelet calcaros; (şi la sg.) animal care face parte din acest grup; antozoar. 2. Adj. De coralieri (1)? care are caracterul coralierilor; format din coralieri. [Pronunţat: -li-er]
   C ORALI GEN, -Ă, coraligeni, -e, adj. Care rezultă din acumularea ooloniilor
de corali1, produs de corali1.0 Calcar coraligen, calcar provenit din acumularea scheletelor unor colonii de corali1.
   CORĂN s.n. Carte care conţine prezentarea dogmelor şi a tezelor religiei musulmane, precum şi diferite precepte religioase, etice şi juridice, legende şi mituri.
   CORB, corbi,, s.m. Pasăre semiră-pitoare ocrotită de lege, omnivoră, mai mare decît cioara, cu penajul negru cu luciu metalic şi cu reflexe violete, cenuşii şi verzi, cu ciocul negru, cu picioare puternice; croncan (Corvus corax).
   CORCITtJRĂ, corcituri, s.f. Animal sau plantă rezultate prin încrucişarea (sau prin amestecul) a două specii; bastard.
   CORCODtJŞ, corcoduşi, s.m. Arbore sau arbust dm familia rozaceelor, cu frunze eliptice, cu flori albe şi cu fructe mici, de culoare galbenă, vînătă sau roşie; (reg.) zarzăr (Prunus cerasifera).
   CORCODtJŞĂj corcoduşe, s.f. Fructul corcoduşului, de formă sferică, galben, roşu sau vînăt, dulce-acrişor, comestibil; (reg.) zarzără.
   CORD, corduri, s.n. (Anat.; livr.) Inimă.
   CORDĂT1, -Ă, cordaţi, -te, adj. (Despre unele frunze) Care are formă de inimă.
   CORDĂT2, -Ă, cordaţi, -te, adj., s.f.
1.  Adj. (Despre animale) Care are corpul susţinut de o coardă dorsală.
2.  S.f. (La pl.) Grup de animale cu corpul susţinut de coarda dorsală (la cele inferioare) şi de coloana vertebrală (la cele superioare) şi care au sistemul nervos aşezat dorsal şi simetrie bilaterală; (şi la sg.) animal care face parte din acest grup.
   CORDIĂL, -Ă, cordiali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care porneşte din toată inima; afectuos, prietenesc. [Pronunţat: -di-at]
183
CORDIALITATE-CORIAMB
  CORDIALITĂTE s.f. însuşirea de a fi cordial; afecţiune, prietenie. [Pronunţat: -di-a-]
  CORDON, cordoane, s.n. 1. (Anat.; In expr.) Cordon nervos, fascicul de prelungiri ale neuronilor, care face legătura dintre diferiţi ganglioni, la unele animale inferioare (viermi, moluşte). 2. (Geogr.; în expr.) Cordon litoral, fîşie îngustă de Uscat pe ţărmul unei mări sau al unui ocean, acoperită cu nisip, care închide un liman sau o lagună, despărţindu-le de apele mării; perisip.
  CORECŢIE, corecţii, s.f. Cantitatea ce trebuie adăugată sau scăzută din indicaţiile date de un instrument de măsurare pentru a compensa erorile sistematice care afectează măsurarea.
  CORECŢI GNĂL, -Ă, corecţionali, -e, adj. Care pedepseşte un fapt nepermis de lege. [Pronunţat: -ţi-o-] COREGRAFIE s.f. Arta de a crea (şi de a interpreta) dansuri şi spectacole de balet.
  CORELĂ, corelez, vb. I. Tranz. şi refl. A face să fie sau a fi în corelaţie.
  CORELATIV, -Ă, corelativi, -e, adj. Care este în relaţie reciprocă cu ceva, care indică un raport reciproc. O Aro-ţiuni corelative, noţiuni care conţin note arătînd existenţa unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gîndirii. (Gram.) Conjuncţii corelative (şi substantivat, f.), conjuncţii care apar la ambii membri ai unei fraze, fiind coordonatoare sau, mai rar, subordonatoare.
  CORELĂŢIE, corelaţii, s.f. 1. Relaţie, legătură reciprocă între două sau mai multe lucruri sau fenomene; relaţie în care unul dintre elemente nu poate exista fără celălalt. 2. Dependenţă reciprocă, relaţie a două fenomene sau procese Intre variaţiile cărora există o anumită legătură.'
3. (Biol.) Legătură sau dependenţă reciprocă între două sau mai multe organe, fenomene sau procese biologice.
   CORESPONDENT, -Ă, corespondenţi, -te, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care colaborează la un ziar sau la altă publicaţie periodică, trimiţînd spre publicare informaţii, articole etc. din locul unde se află. 2. Adj. Care se află situat în poziţie similară cu altul. O (Mat.) Unghiuri corespondente, perechile de unghiuri nealăturate, formate de aceeaşi parte a unei secante care intersectează două drepte, un unghi fiind situat între cele două drepte, altul în afara regiunii determinate de ele; dacă secanta intersectează două drepte paralele, unghiurile din fiecare pereche sînt egale.
   CORESPONDENŢĂ, corespondenţe, s.f. 1. Raport, legătură între lucruri, fenomene, organe, părţi ale unui întreg care se potrivesc între ele; concordanţă. 2. (Mat.) Relaţie între două mulţimi, M şi N, conform căreia fiecare element al mulţimii M este pus în legătură cu unul sau cu mai multe elemente din mulţimea N (numite imaginea sau imaginile acelui element).<> Lege de corespondenţă, relaţie, y =f(x) („igrec egal cu fe de ics“), care asociază fiecărui element x al unei mulţimi E un singur element y dintr-o mulţime F, fiind imul dintre cele trei elemente de definiţie ale unei funcţii f:E~* F.
   CORESPtJNDE, corespund, vb. III. Intranz. A fi în legătură, a comunica cu ceva; a se afla în dreptul altui element sau obiect.
   CORIĂLĂ, coriale, adj. (Anat.; în expr.) Vilozitate corială, formaţie a unui înveliş fetal din lacunele sangvine ale placentei embrionare, care ia parte la formarea placentei şi în axul căreia se termină sau îşi au originea vasele ombilicale. [Pronunţat: -n-a-]-
   CORIĂMB. corianibi, s.m Picior de vers antic de patru silabe, format
dintr-un troheu şi un iambCi:______L).
[Pronunţat: -ri-amb]
CORIANDRU-CORN 2
184
   CORÎĂNDRU, coriandri, s.m. Plantă erbacee anuală din familia umbelife-relor, cu flori albe sau roz, cu miros pătrunzător, cu fructe in formă de globuleţe, bogate în uleiuri eterice, ale căror seminţe uscate sînt folosite in industria farmaceutică, a parfumu-rilor sau drept condiment (Coriandrum sativum). [Pronunţat: -ri-an-]
   CORlDĂ, coride, s.f. Formă de sport în care persoane special pregătite luptă cu taurii, practicată mai ales în Spania şi în ţările Americii Latine.
   CORIDOR, coridoare, s.n. (Geogr.) Depresiune îngustă şi lungă prin'care trece o apă curgătoare şi care, de obicei, separă un munte de regiunea vecină.
   CORIFEU, -EE, corifei, -ee, sub st.
1. S.m. Conducător al corului, în tragedia şi în comedia greacă antică.
2. S.m. şi f. Persoană cu rol conducător într-un domeniu de activitate; fruntaş; căpetenie.
   CORÎMB, corimbe, s.n. Inflorescenţă în formă de umbrelă cu florile la acelaşi nivel, cele de la bază avînd pedun-culii mai lungi decît cele din vîrf.
   CORINDON B.n. Oxid de aluminiu natural, cristalin (foarte dur), incolor şi transparent în stare pură, ori divers colorat (în nuanţe de galben şi albastru), datorită prezenţei unor oxizi metalici, folosit ca piatră- semipre-ţioasă sau ca material abraziv.
   CORÎNTIC, -Ă, corintici, -ce, adj.
1. (în expr.) Stil (sau ordin) corintic, stil arhitectonic folosit de eleni şi de romani, caracterizat prin supleţea coloanei decorate cu caneluri şi prin capitelul înalt, împodobit cu sculpturi care reprezintă două rînduri de frunze de acantă suprapuse, întoarse în partea de sus a capitelului, în forma de volute. 2. Care aparţine stilului corintic (1), privitor la Corint; din Corint.
   CORM, cormuri, s.n. Organism al plantelor superioare, format din ră-
dăcină, din tulpină şi din frunze, avînd o structură_ anatomică evoluată.
   CORMOFÎT, -Ă, cormofiţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre unele plante) Care are corm. 2. S.f. (La pl.) Grup de plante evoluate care posedă corm; (şi la sg.) plantă care face parte din acest grup.
   CORMORĂN, cormorani, s.m. (La pl.) Gen de păsări acvatice palmipede, dăunătoare pentru că se hrănesc cu peşte, de talie mare, cu pene negre--verzui împestriţate cu alb pe cap şi pe gît, cu cioc lung şi încovoiat la vîrf şi cu coada lungă, rigidă; corb de mare (Phalacrocorax); (şi la sg.) pasăre care face parte din .acest gen.
   CORN1, coarne, s.n. 1. Fiecare dintre cele două excrescenţe, de diferite tipuri, de pe partea frontală a craniului rumegătoarelor, de natură epidermică, simplă şi persistentă (la familia cavicornelor), sau de natură dermică, ramificată şi caducă (la familia cer-videlor). ♦ Excrescenţă pe fruntea sau pe nasul rinocerilor. 2. Denumire dată unor formaţii anatomice cu aspect de corn1 (!).♦ Fiecare dintre cele patru organe tactile şi vizuale ale gasteropodelor. ♦ Fiecare dintre cele două excrescenţe chitinoase situate lîngă ochii unor cărăbuşi. 3. (La sg.) Substanţă de natură cornoasă (din care sînt constituite coarnele animalelor), folosită la fabricarea unor obiecte.
4.  (Bot.; în expr.) Cornul secarei sau corn de secară, ciupercă parazită din clasa ascomicetelor, care trăieşte în ovarul diferitelor plante graminee, apă-rlnd pe spic ca formaţii tari, violete--negricioase, folosită în industria farmaceutică; pintenul-secarei (Claviceps pur pur ea ).
   CORN2, corni, s.m. Arbust sau arbore mic, cu lemnul foarte tare, cu frunze întregi, opuse, cu flori galbene şi cu fructe drupe roşii, acrişoare, comestibile, ale căror frunze se întrebuinţează la vopsit, lemnul în strun-
185
CORNEE-CORP
gărie, iar fructele in industria alimentară (Cornus mas).
   CORNjîE, cornee, s.f. Membrana anterioară, transparentă, a ochiului. [Pronunţat : -ne-e]
   COROĂNĂ, coroane, s.f. 1. Totalitatea crengilor unui arbore sau ale unui arbust (împreună cu frunzele lor); coronament. 2. (Mat.; în expr.) Coroană, circulară, domeniu plan cuprins între două cercuri concentrice, coplanare şi cu razele diferite. 3. (Astron.; în expr.) Coroană solară, regiune, luminoasă în jurul soarelui, formată din stratul exterior cel mai rarefiat şi cu temperatura de ordinul unui milion de grade al atmosferei solare, vizibilă cu ochiul liber în timpul unei eclipse totale de soare; ea produce radioundele solare cu lungimi de undă metrice. 4. (Anat.) Partea vizibilă, superioară, a dintelui omului, care iese din gingie şi este acoperită cu smalţ. ♦ îmbrăcăminte de metal, de porţelan, de acrilat etc. cu care se acoperă un dinte sau o măsea cariată. 5. (Zool.) Partea de deasupra copitei la piciorul calului. 6. Semn muzical de forma unui semicerc cu partea convexă în sus sau în jos şi cu un punct la mijloc care, aşezat deasupra unei note sau unei pauze, lasă deplină libertate interpretului asupra prelungirii duratei notei sau pauzei respective; fermată.
   CORODÂBIL, -Ă, corodabili, -e. adj. (Despre materiale) Care poate fi degradat, distrus prin coroziune.
   COROÎDĂ, coroide, s.f. Membrană subţire, vasculară şi pigmentată a ochiului, situată- între sclerotică şi retină.
   COROLĂR, corolare, s.n. Propoziţie care decurge dintr-o altă propoziţie demonstrată anterior. ♦ Idee care derivă dintr-o teorie, dintr-o afirmaţie etc.
   corGlă, corole, s.f. Totalitatea petalelor, în general viu şi frumos colo-
rate, ale unei flori, constituind învelişul floral intern la majoritatea angio-spermelor.
   CORONAMENT, coronamente, s.n. (Bot.) Coroană (1).
   CORONÂR, -Ă, coronari, -e, adj. (Despre vase sangvine) în formă de coroană (1) în jurul unui organ pe care îl irigă. <C> Artere coronare, arterele care se desprind din artera aortă aproape de originea ei şi vascularizează inima. Vase coronare, artere şi vene care vascularizează inima.
   COROSlT, -i, corosivi, -e, adj. (Despre substanţe chimice) Care are un caracter chimic agresiv; care provoacă o coroziune. O Agent corosiv, substanţă care exercită o acţiune chimică sau electrochimică asupra unui material cu care vine în contact, provocînd coroziunea. Sublimat corosiv, clorură mercurică.
   COROZIUNE, coroziuni, s.f. Proces chimic sau electrochimic de degradare, superficială sau în adîncime, a unui material sub acţiunea agenţilor chimici din mediul exterior (oxigen, apă, diverse substanţe chimice). [Pronunţat: -zi-u-]
   CORP, corpuri, s.n. 1. Totalitatea organelor unei fiinţe vii, care constituie un întreg anatomic şi funcţional; organism. 2. (Chim.) Substanţă (organică sau anorganică). O Corp simplu, substanţă ale cărei molecule sînt formate din atomi de acelaşi fel; element. Corp compus, substanţă chimică ale cărei molecule sînt formate din atomi ai mai multor elemente. Corp străin, impuritate. 3. (Mat.; şi în expr. structură de corp) Mulţime K avînd cel puţin două elemente (distincte), pe care s-au definit două legi de compoziţie, una notată aditiv şi alta notată multiplicativ, astfel încît K este grup comutativ faţă de adunare şi K — {0} este grup faţă de înmulţire (unde 0 este elementul neutru faţă de adunare), înmulţirea fiind distributivă faţă
corporaţie-cosiţA
186
de adunare; dacă înmulţirea este comutativă, corpul se numeşte comutativ. ♦ (Şi în expr. corp geometric) Mulţimea punctelor spaţiului, interioare unei suprafeţe închise, inclusiv această suprafaţă. 4. (Astron.; în expr.) Corp ceresc, astru. 5. (Fiz.; în expr.) Corp negru, corp ce absoarbe complet radiaţiile electromagnetice incidente, în particular lumina (radiaţiile luminoase).
  €ORPORĂŢIE, corporaţii, s.f. 1. (în orînduirea feudală) Organizaţie de meşteşugari constituită (pe meserii) pentru apărarea drepturilor şi intereselor comune de natură profesională; breaslă. 2. Organizaţie profesională ce cuprinde atit muncitori cît şi patroni, înfiinţată mai ales cu scopul abaterii muncitorilor de la lupta de clasă (în capitalism).
  CORPlISCUL, corpus'culi, s.m. Corp de dimensiuni mici, uneori microscopice.
  CORTEGIU, cortegii, s.n. Şir de persoane (în mers) care participă la o ceremonie, la o solemnitate.
  CORTEX, cortexuri, s.n. 1. Scoarţă a unui copac. ♦ Coajă a unui fruct. 2. (Anat.; în expr.) Cortex cerebral, scoarţa cerebrală. Cortex suprarenal, glandă corticosuprarenală.
  CORTICĂL, -Ă, corticali, -e, adj. Care ţine de scoarţa sau de învelişul exterior al unui organ animal sau vegetal. ♦ Spec. Care ţine de scoarţa creierului mare.
  CORTICOSUPRARENALĂ, cortico-suprarenale, adj. (Anat.; în expr.) Glandă corticosuprarenală, glandă endocrină pereche, indispensabilă vieţii, reprezentată de porţiunea corticală a glandei suprarenale, care secretă un mare număr de hormoni sterolici; cortex suprarenal.
  CORTÎNĂ, cortine, s.f. Un fel de perdea care desparte o sală de spectacol de scenă şi care se ridică sau se trage în părţile laterale ale scenei, la
începerea spectacolului şi a fiecărui act.
  COlltJPE, corup, vb. III. 1. Tranz. şi refl. A face să se abată ori a se abate de la linia moralităţii, corectitudinii sau datoriei; a (se) perverti, a (se) deprava. 2. A face să-şi piardă sau a-şi pierde integritatea, puritatea etc.; a (se) deforma, a (se) strica.
  CORUPT, -Ă, corupţi, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care se abate de la morală, de la corectitudine, de la datorie; pervertit. 2. (Despre cuvinte, fraze etc.) Deformat, stricat, alterat; incorect.
  CORUPŢIE, corupţii, s.f. încălcare a normelor sau a atribuţiilor legale şi a îndatoririlor sociale şi morale prin folosirea unor mijloace condamnabile.
  COSĂŞ, cosaşi, s.m. Nume dat mai multor inse.cte din familia lăcustelor, care scot un ţîrîit asemănător cu fîşîi-tul coasei.
  COSECĂNTĂ, cosecante, s.f. Funcţie trigonometrică dependentă de un unghi ascuţit al unui triunghi dreptunghic, ale cărei valori sînt date de raportul dintre lungimea ipotenuzei şi lungimea catetei opuse acelui unghi; ■ funcţie trigonometrică avînd ca valori inversele valorilor nenule ale sinusului pentru acelaşi argument.
  COSINUS, cosinusuri,■ s.n. Funcţie trigonometrică dependentă de un unghi ascuţit al unui triunghi dreptunghic, ale cărei valori slnt date de raportul dintre' lungimea catetei alăturate acelui unghi şi lungimea ipotenuzei; funcţia trigonometrică cos: R-*[— 1, 1], f(t) = cos t, fiind abscisa x a punctului unic F(t) =M(x, y), de pe cercul unitate, asociat prin funcţia F de acoperire universală fiecărui număr real t.
  COSITOR s.n. (Chim.) Staniu.
  COSÎŢĂ, cosiţe, s.f. Părul lung al femeilor, Împletit In una sau In două cozi.
187
COSMIC-COŞULEŢ
  COSMIC, -Ă, cosmici, -ce, adj. Privitor la cosmos, care ţine de cosmos. O (Referitor la un corp ceresc sferic de rază R şi de centru O, care are o distribuţie sferică a densităţii) Prima viteză cosmică, viteza pe care ar avea-o un punct material care s-ar mişca pe o traiectorie ciroulară de rază R, in jurul lui O, in cazul pămîntului Vj = = 7,9 km/s. A doua viteză cosmică, viteza minimă ce trebuie imprimată unui punct material M, care se găseşte pe suprafaţa corpului ceresc, pentru ca M să se Îndepărteze la o distanţă orioît de mare de O; în cazul pămîntului, V« = 11,2 km/s. A treia viteză cosmică, viteza minimă oe trebuie imprimată punctului materialii/ care se găseşte iniţial pe suprafaţa corpului ceresc, pentru ca M să poată ieşi din sistemul planetar respeotiv (din sistemul solar, în cazul pămîntului);  = 16,7 km/s.
Raze .cosmice, radiaţii ionizante cu mare putere de pătrundere, care străbat atmosfera ' in direcţie aproape verticală. Spaţiu cosmic, suprafaţă imensă in care se află planetele, stelele, galaxiile; spaţiu interplanetar; spaţiu aflat intre planete; spaţiu aflat in afara planetei noastre. Radiaţie cosmică, radiaţie corpusculară şi electromagnetică provenită din spaţiul cosmic. Biologie cosmica, ramură a biologiei care se ocupă cu ceroetarea influenţei diferiţilor factori cosmici asupra organismelor.
  COSMOGONIE s.f. Ramură a astronomiei oare studiază originea şi evoluţia corpurilor cereşti şi ale sistemelor de corpuri cereşti.
  COSMOLOGÎE s.f. Ramură a astronomiei care studiază structura şi evoluţia cosmosului şi legile generale care il conduc.
  COSMONAtJT, -Ă, cosmonauţi, -te, s.m. şi f. Astronaut.
  COSMOPOLITISM s.n. Concepţie care propagă indiferenţa faţă de patrie, neîncrederea In capacitatea creatoare
a propriului popor, dispreţul faţă de valorile culturii materiale şi spirituale ale propriei naţiuni, faţă de limba şi de tradiţiile naţionale progresiste.
   COSMOS s.n. 1. Lumea care ne înconjură, fără sfirşit in spaţiu şi in timp; univers, macrocosm. 2. (La grecii antici) Universul, considerat 6a un tot armonios organizat, infinit in timp şi in spaţiu, în opoziţie cu haosul.
   COST s.n. Sumă de bani cheltuită pentru producerea sau pentru cumpărarea unui bun, pentru efectuarea unei lucrări, pentru prestarea unui serviciu etc.
   COSTĂL, -Ă, costali, -e, adj. (Anat.) Al coastei, care ţine de coaste.
   COSTlŞ, -Ă, costişi, -e, adj. (Despre un teren, un loc; adesea adverbial) înclinat, aplecat într-o parte, in jos.
   COSTOBOCI s.m. pl. Populaţie dacică situată în partea de nord-est a Daciei şi menţionată documentar in sec. I-II e.n.
   CO STREI, costrei, s.m. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu rizom tiritor şi cu flori purpurii (Echinochloa crusgalli).
   COŞARCĂ, coşărci, s.f. (Reg.) Coş (pentru ţinut sau pentru transportat diverse obiecte).
   COŞCOGEAMITE adj. invar. (Pop. şi fam.) Care este foarte mare, foarte înalt.
   COŞMAR, coşmaruri, s.n. Vis cu senzaţii de apăsare, de înăbuşire, de groază. ♦ Fig. Grijă apăsătoare şi obsedantă.
   COŞMELfE, coşmelii, s.f. (Reg. şi fam.) Casă veche, mică şi dărăpănată.
   COŞULEŢ. coşuleţe, s.n. (Zool.; în expr.) Coşideţe vibratile, spaţiile lărgite de la întretăierea canalelor din corpul spongierilor, căptuşite cu celule ciliate, care efectuează mişcări neîncetate pro-vocînd curentul de apă.
cot-covalenţA
188
   COT,coturi, s.n. Loc, porţiune unde un drum, un deal, un munte, o apă curgătoare etc. îşi schimbă brusc direcţia.
   COTANGENTĂ, cotangente, s.f. Funcţie trigonometrică dependentă de un unghi ascuţit dintr-un triunghi dreptunghic, ale cărei valori sînt date de raportul dintre lungimea catetei alăturate unghiului şi lungimea catetei opuse; funcţia trigonometrică ctg: ţj a i            ry  . ■- COS X
R — {kiz}keZ -+ R, ctg x = ----------
                              sm x
   COTĂT, -Ă. cotaţi, -te, adj. (Mat.; despre puncte) însemnat, marcat, numerotat potrivit unei anumite ordini; care are o anumită cotă.
   COTĂ, cote, s.f. 1. (Mat.) A treia coordonată carteziană a unui punct in spaţiu, dată de lungimea segmentului dus din acel punct, paralel cu axa Ox, pînă la planul xOy, considerată pozitivă sau negativă, după cum punctul este situat deasupra sau dedesub tul acestui plan; se notează: z. 2. înălţimea (în metri) a unui punct de pe teren, a unei ape curgătoare, considerată în raport cu o suprafaţă de referinţă. 3. (Concr.) Loc pe un teren, corespunzător unei altitudini marcate pe hartă; nivel la care se află un loc, o construcţie etc. O Cota apelor, nivelul unei ape curgătoare. 4. Parte cu care cineva contribuie la formarea unui fond, la o cheltuială comună etc.; parte care îi revine cuiva în urma unei repartizări, a unei împărţeli etc. 5. Contribuţie Obligatorie pe care statul o impune producătorilor, şi care constă în anumite cantităţi de produse agricole ce urmează să fie predate, la termene şi la preţuri fixate de stat.
   COTIDIĂN, -Ă, cotidieni, -e, adj. De fiecare zi; zilnic. [Pronunţat: -di-an]
   COTILEDON, cotiledoane, s.n. 1. (Bot.) Frunză a embrionului plantelor fanerogame, care serveşte la hrănirea plantei, imediat după încolţire. 2. (Anat.) Fiecare dintre cei doi lobi ai placentei.
   COTILEDONĂT,-Ă, cotiledonaţi, -te, adj., s.f. pl. î. Adj. (Despre plante) Care are unul, două sau mai multe cotiledoane. 2. S.f.pl. Nume generic dat plantelor care au cotiledoane.
   COTIZĂŢIE, cotizaţii, s.f. Sumă fixă, proporţională, plătită periodic de membrii unei asociaţii, ai unei organizaţii etc. ♦ Contribuţie bănească la o cheltuială comună.
   COTLON, cotloane, s.n; Colţ, loc ascuns, ferit, neumblat (care poate servi ca ascunzătoare).
   COTROPI, cotropesc, vb. IY. Tranz. A ocupa un teritoriu străin prin violenţă, cu forţa, pentru a-1 exploata.
   COTROPITOR, -OĂRE, contropi-tori, -oare, adj., s.m. şi f. (Persoană, putere de stat, armată etc.) care ocupă prin violenţă un teritoriu străin; invadator, năvălitor.
   COTRtJŢĂ, cotruţe, s.f. (Reg.) Vatră mică (pentru făcut focul) la casele ţărăneşti; parte sau colţ din vatră; adîncitură sub vatră.
   COŢCĂR, coţcari, s.m. (Reg. şi fam.)
1. Şarlatan, pungaş, hoţ. 2. Om căruia îi plac poznele, glumele, farsele.
   .COULOMB, coulombi, s.m. Simbol C. Unitate de măsură pentru sarcina electrică, egală cu sarcina electrică ce traversează într-o secundă secţiunea unui conductor străbătut de un curenţ electric constant de 1 amper.
   COYALENTj -Ă, covalenţi, -te, âdj. (Despre substanţe chimice) între care există legături de covalenţă. O Cristal covalent, tip de cristal în reţeaua căruia se succedă, neîntrerupt, atomi legaţi prin covalenţe. Substanţă cova-
lentă, substantă în molecula căreia
     •          t
atomii sînt legaţi prin . covalenţe.
   COVALENŢĂ, covalenţe, s.f. Legătură chimică ce se realizează între atomii unei molecule, prin punerea în comun a unuia sau a mai multor electroni de către fiecare atom participant
189
COVATA-CREANŢA
la formarea moleculei; legătură atomică.
   COYĂTĂ, coveţi, s.f. Lada de scîn-duri în care curge făina la moară, in timpul măcinatului.
   COVJLLTÎR, coviltire, s.n. Acoperiş la căruţă făcut dintr-un schelet de nuiele curbate în formă de semicerc pe care se întind rogojini, plnză groasă etc.
   COVÎRŞÎ, covîrşesc, vb. IV. Tranz. A depăşi, a întrece (cu mult) în măsură, în număr, în forţă etc.; a copleşi, a învinge, a birui.
   COVRU, covruri, s.n. (Reg.) Vizuină, bîrlog (pentru animalele sălbatice); locuinţă primitivă.
   COXĂL, -Ă, coxali, -e, adj. Care aparţine coapsei, referitor la coapsă.
   COXĂ, coxe, s.f. (Anat.) 1. Şold sau articulaţia şoldului. 2. Unul dintre segmentele picioarelor la artropode.
   CRAB, crabi, s.m. Nume dat mai multor specii de crustacee marine, decapode, cu abdomenul scurt şi îndoit sub cefalotorace (care este mare şi turtit); mal cunoscută este o specie din Marea Neagră, apreciată pentru carnea foarte gustoasă (Carcimis moe-Tias).
   CRACÂRE, cracări, s.f. Procedeu industrial prin care se urmăreşte scin-•darea termică sau catalitică a moleculelor mari ale unor compuşi organici în molecule mai simple, folosit, mai ales, în industria petrolieră, pentru obţinerea benzinei, a unor hidrocarburi nesaturate, a bitumului de cracare etc.; cracaj. O Gaz de cracare, gaz obţinut la cracarea păcurii sau altor produse petroliere grele.
   CRAH, crahuri, s.n. Fenomen economic, caracteristic sistemului capitalist, care se manifestă printr-o stare de dezorganizare bruscă a vieţii economice (scăderea catastrofală a cursului acţiunilor la bursă, lipsa acută a
creditului pe piaţă şi devalorizarea monedei curente).
  CRllNIC, -Ă, crainici, -ce, s.m. şi f. Persoană care citeşte informaţiile, comunicările, ştirile oficiale, programul etc. la o staţie de radio, de televiziune sau la o manifestaţie.
  CRANIĂT, -Ă, craniaţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. Care are craniu. 2. S.f. (Zool.) Vertebrat (2). [Pronunţat: -ni-at]
  CRĂNIU, cranii, s.n. Totalitatea oaselor scheletului capului care adăposteşte creierul, la vertebrate; ţeastă.
  CRAP, crapi, s.m. Peşte teleostean de apă dulce, din familia ciprinidelor, cu corpul lung de 30—60 cm, acoperit cu solzi mari argintii-ruginii, cu buza groasă şi cu două perechi de mustăţi pe falca superioară (Cyprinxis carpio).
  CRĂTER, cratere, s.n. Deschizătură în formă de pîlnie în conul unui vulcan, prin care se scurge lava vulcanică sau sînt azvîrlite gazele, vaporii de apă sau cenuşa, în timpul unei erupţii.
  CRĂTDIĂ, cratime, s.f. Semn grafic de forma unei liniuţe folosit pentru a lega două sau mai multe cuvinte care se pronunţă împreună, pentru a despărţi cuvintele în silabe etc.; liniuţă de unire.
  CRĂIŢĂ, crăiţe, s.f. Numele a două plante erbacee decorative, cu frunze opuse, penate, cu flori galbene-brune sau portocalii, cu miros pătrunzător;, vîzdoagă (Tagetes erecta şi patala).
  CREA, creez, vb. I. Tranz. A face ceva ce nu exista înainte; a întemeia, a înfiinţa; a organiza. ♦ Spec. A inventa, a născoci; a concepe, a executa, a compune o operă literară, o operă de artă plastică, o bucată muzicală etc.
  CREĂNŢĂ, creanţe, s.f. Dreptul creditorului de a pretinde de la debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva. ♦ (ConCr.) Act care stabileşte acest drept. [Pronunţat: cre-an-]
CREASTA-CRENEL
190
  CREĂSTĂ, creste, s.f. 1. Excrescenţă de jiatură conjunctivă sau osoasă, cărnoasă, de obicei roşie, ori moţ de pene pe care le au la cap unele păsări. O Creste epidermice (sau papilare), proeminenţe conice ale dermei, de natură conjunctivă, situate la contactul cu epiderma, formînd rînduri paralele, caracteristice pentru fiecare deget, avînd rol tactil şi termic. Creasta tibiei, proeminenţa osoasă a tibiei. 2. Partea cea mai înaltă a unui munte, a unui deal etc., adesea alungită, îngustă (şi cu povîrnişuri repezi).
  CREATÎNĂ s.f. ,C4H90aN3: Substanţă organică azotată neproteică, existentă în ţesutul muscular şi în sistemul nervos al vertebratelor, cu rol important în contracţia musculară. [Pronunţat: cre-a-]
  CREATINÎNĂ s.f. Substanţă organică bazică, derivat al creatinei, care se găseşte în cantitate mai mică în sînge şi în cantitate mai mare în urină (1 g la litru). [Pronunţat: cre-a-]
  CREATÎV, -Ă, creativi, -e, adj. Care se referă la acţiunea de a crea, de a produce, de a înfiinţa, de a întemeia, de a organiza. [Pronunţat: cre-a-]
  CREAŢIVITĂTE. creativităţi, s.f. Caracteristică a personalităţii incluzînd aptitudini şi motive, aspiraţii, atitudini a căror notă definitorie este origi-nalitatea} producerea a ceva nou, deosebit de ceea ce era cunoscut şi uzual. [Pronunţat: cre-a-]
  CREATOR, -OĂRE, creatori, -oare, adj., s.m. şi f. (Persoană) care creează, care fundează ceva. [Pronunţat: cre-a-]
  CREATtJRĂ, creaturi, s.f. Fiinţă vie; făptură. [Pronunţat: cre-a-]
  CREĂŢIE, creaţii, s.f. Proces specific în cadrul căruia iau naştere operele de artă, operele ştiinţifice etc.
♦  (Concr.) Produs (valoros) al muncii creatoare, operă creată. ♦ Interpretare (cu măiestrie) a unui rol într-o piesă. [Pronunţat: cre-a-]
     CREDÎBIL, -Ă, credibili, -e, adj. Care poate fi crezut; verosimil.
     CREDIT, credite, s.n. Relaţie (economică) bănească ce .se stabileşte între o persoană (creditor) care acordă un împrumut în bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie, şi o altă persoană (debitor) care primeşte împrumutul sau cumpără pe datorie; împrumut acordat cuiva (şi condiţio-N nat, de obicei, de plata unei dobînzi); datorie a celui care a făcut un astfel de împrumut; sumă de bani care reprezintă această datorie.
     CREDITĂ, creditez, vb. I. Tranz. A împrumuta pe cineva cu o sumă de bani sau a vinde cuiva ceva pe datorie.
     CREDITOR, -OĂRE, creditori, -oare, s.m. şi f., adj. (Persoană sau instituţie) care a acordat cuiva un credit, care creditează pe cineva.
     CREIER, creieri, s.m. Partea cea mai importantă a sistemului nervos central la animale, organ al gîndirii şi al conştiinţei la om, situat în cutia craniană şi compus din trunchiul cerebral, creierul mic şi emisferele cerebrale. O Creierul mic, cerebel. Creierul mare, parte a creierului situată în regiunea anterioară şi superioară a craniului. [Pronunţat-: cre-ier]
     CREIONĂ, creionez, vb. I. Tranz. A executa cu creionul un desen, indi-cînd numai trăsăturile generale ale modelului; a schiţa. ♦Fig. (în literatură) A reda în cîteva trăsături un portret, un caracter etc.; a schiţa. [Pronunţat: cre-io-]
     CREMENE s.f. (Min.) Silex.
     CRENĂT, -Ă,. crenaţi, -te, adj. (Despre frunze) Care are marginile cu dinţii rotunjiţi.
     CRENlDL, creneluri, s.n. Fiecare dintre deschizăturile înguste, făcute din distanţă în distanţă, în partea superioară a parapetului unui turn de apărare, a unui castel sau a unei cetăţi
191
CREOL-CREUZET
medievale, prin care se aruncau proiectilele asupra inamicului.
   CREOL, -A, creoli, -e, s.m. şi f. Persoană născută în America Latină sau în colonii, urmaşă a primilor colonişti spanioli, portughezi sau francezi. [Pronunţat: cre-ol]
   CREP s.n. Cauciuc natural de culoare alhă-gălbuie şi translucid, obţinut prin coagularea latexului cu acid acetic sau cu acid formic şi folosit la confecţionarea tălpilor pentru încălţăminte.
   CREPtJSCUL, crepuscule, s.n. Perioadă de timp de după apusul soarelui sau de dinainte de răsăritul lui, în care se trece de la lumina zilei la întunericul nopţii, sau invers; fenomen astronomic care are loc în această perioadă.
   CREPUSCULAR, -Ă, crepusculari, -e, adj. 1. Care ţine de crepuscul, privitor la crepuscul, specific crepusculului. ♦ Slab luminat, abia vizibil. 2. (Despre plante şi animale) Care îşi desfăşoară activitatea în perioada de trecere de la zi la noapte, în timpul crepusculului.
   CRESCĂTOR, -OĂRE, crescători, -oare, adj..l. Care creşte în volum, in valoare etc. O (Mat.) Funcţie crescătoare (pe o mulţime M), funcţie reală de variabilă reală, f : E ->■ R (unde E c J2), care pentru valori crescătoare ale argumentului îi corespund valori crescătoare: f(xx) < f(x2), oricare ar fi xx ^ x2 din M C E. Funcţie strict crescătoare (pe o mulţime M), funcţia reală de variabilă reală, f: E -> R (unde E c R), dacă f(x^ < f(x2), oricare ar fi xx < x2 din M c E. 2. (Mat.; în expr.) Şir crescător, şirul de numere (an)neN, la care fiecare termen este mai mic sau egal cu termenul următor: an < an+1, pentru orice n E N.
   CRESTOMAŢIE, crestomaţii, s.f. Culegere de texte din diferiţi autori, importante pentru valoarea lor filologică, istorică, documentară etc.
   CREŞTIN, -Ă, creştini, -e, adj., s.m. şi f. I. 1. Adj. Care aparţine creştinismului, privitor la creştinism. 2. S.m. şi f. Âdept al creştinismului. II. S.m. şi f. (Pop.) Persoană, om, individ (cumsecade sau de rlnd, necăjit).
   CREŞTINISM s.n. Religie care are la baza Vechiul şi Noul testament, apărută în sec. I e.n., în Palestina, de Unde s-a răspîndit în interiorul şi în afara frontierelor Imperiului roman şi apoi în întreaga lume.
   CRETĂCIC, -Ă, cretacici, -ce, s.n., adj. (Geol.) 1. S.n. Ultima perioadă a erei mezozoice, caracterizată în unele regiuni prin mari depuneri de calcar. 2. Adj. Care se referă la cretacic (1), care aparţine cretacicului.
   CRfiTĂ, crete, s.f. Varietate de calcar poros, alb sau uşor colorat, provenită prin acumularea resturilor şi cochiliilor unor animale sau unor plante marine microscopice. O Cretă furajeră, nutreţ de origine minerală preparat din săruri minerale, cu aspect de făină albă, care se amestecă cu alte nutreţuri.
   CRETlN, -Ă, cretini, -e, adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de cretinism.
♦  (Om) stupid.
   CRETINISM s.n. Boală, de obicei moştenită sau dobîndită în primii ani ai copilăriei, cauzată de o dezvoltare insuficientă a facultăţilor mintale, asociată cu o insuficienţă a glandei tiroide, care se manifestă prin tulburări în creştere, prin înapoiere mintală şi care apare frecvent în regiunile în care este răspîndită guşa endemică.
   CREUZET, creuzete, s.n. 1. Vas de dimensiuni diferite, confecţionat din materiale rezistente la căldură, folosit mai ales în laborator. 2. Porţiune cilindrică, în formă de oală, situată în partea de jos a unui furnal, unde se colectează, în procesul metalurgic, fonta topită, iar, deasupra ei, zgura. [Pronunţat: cre-a-]
CREZ-CRISTAL
192
   CREZ, crezuri, s.n. Totalitatea principiilor sau convingerilor cuiva.
   CREZUL, crezoli, s.m. CHgCgl^OH. Fiecare dintre cei trei izomeri ai metil-fenolului, substanţe lichide care se extrag din gudronul de cărbune sau de lemn şi care sint folosite la fabricarea bachelitei, a unor fungicide sau ca antiseptice; metilfenol.
   CRICOlD, -Ă, cricoizi, -de, adj. Care are formă de inel. O Cartilaj cricoid, cartilaj inelar situat deasupra traheii.
   CRlDĂ, cride, s.f. (Reg.) Bucată de cretă (cu care se scrie pe tablă).
   CRIMINĂL, -Ă, criminali, -e, s.m. şi f. Persoană care a omorît pe cineva. O Criminal de război, persoană care s-a făcut vinovată de crime împotriva păcii şi a umanităţii, de încălcarea tratatelor internaţionale sau a legilor şi uzanţelor războiului.
   CRIN, crini, s.m. 1. Plantă erbacee ornamentală din familia liliaceelor, cu flori albe strălucitoare, în formă de pîlnie, cu miros foarte puternic (Lilium candidum). 2. (Zool.; în expr.) Crin-de--mare, (la pl.) clasă de animale marine, sedentare, fixate de substrat cu un peduncul, cu corpul asemănător unui potir sau unei flori de crin (1), de culoare şi de forme foarte variate, cu braţe bifurcate şi penate, prinse pe marginea corpului; crinoide (Penta-crinus); (şi la sg.) , animal care face .parte din această clasă.
   CRIN Of DE s.f.pl. (Zool.) Crini-de--mare.
   CRIOLÎT s.n. Na3AlF6. Fluorură de aluminiu şi sodiu existentă în natură, ca mineral, sau obţinută sintetic, prin topirea fluorurii de sodiu cu sulfat de aluminiu, şi folosită ca fondant, în metalurgie sau în industria sticlei; fluorură dublă de aluminiu şi sodiu. [Pronunţat: cri-o-]
   CRIOLOGlE s.f. Capitol al fizicii care studiază procedeele de obţinere a temperaturilor joase, proprietăţile corpurilor şi fenomenele specifice care se
 manifestă în apropiere de zero absolut. [Pronunţat: cri-o-]
   CRlPTĂ, cripte, s.f. Construcţie subterană într-un templu antic, destinată păstrării obiectelor de cult, a tezaurului etc.
   CRlPTOCRISTALlN, -Ă, criptocris-talini, -e, adj., (Despre structura mineralelor şi a rocilor) Care este foarte fin cristalizat.
   CRIPTOGĂMĂ, criptogame, s.f., adj.
 1. S.f. (La pl.) Grup mare de plante cormofite, lipsfte de flori, cu înmulţire prin spori, cu vase lemnoase şi libe-riene; (şi la sg.) plantă care face parte din acest grup. 2. Adj. Care aparţine criptogamelor (1), priyitor la criptogame.
   CRISALIDĂ, crisalide, s.f. Stadiu de dezvoltare a unor insecte cu metamorfoză completă, caracterizat prin aceea că individul nu se mişcă, nu se hrăneşte şi suferă schimbări foarte mari pentru a deveni adult; nimfă, pupă2.
   CRISOTlL, crisotili, s.m. (Geol.) Azbest de serpentin, de culoare verde--gălbuie, uneori slab albăstruie, cu luciu mătăsos si sticlos, rău conducă-* • • • tor de căldură şi de electricitate, cu multiple întrebuinţări în industrie.
   CRISPĂ , crispez, yb. I. Refl. (Despre faţă, degete etc. sau despre oameni) A se contracta în mod involuntar, a se încleşta (din cauza unei tensiuni nervoase).
   CRISPAT, -Ă, crispaţi, -te, adj. (De-' spre faţă, degete etc.}. Contractat, încleştat; (despre oameni) cu faţa, cu degetele etc. contractate, încleştate (din cauza unei tensiuni nervoase).
   CRISTĂL, cristale, s.n. Substanţă minerală solidă, omogenă, cu o structură internă regulată, care se prezintă sub forma unor poliedre; (poetic) cleştar2. O Cristal de stincă, varietate de cuarţ incolor, care se prezintă sub formă de prisme hexagonale, terminate cu forme piramidale transparente,
193
CRISTALIN-CRIZA
mari, folosită în industria optică, în radiotehnică, ca piatră semipreţioasă etc.
  CRISTALIN, -Ă, cristalini, -e, adj., s.n. 1. Adj. Limpede, curat, transparent asemenea cristalului; caracteristic cristalului. 2. Adj. (Despre roci, munţi etc.) Care este format din şisturi cristaline. O Şist cristalin, rocă foarte veche şi foarte rezistentă formată prin transformarea în stare solidă a rocilor sedimentare şi eruptive, la o temperatură şi la o presiune foarte mari. 3. S.n. Parte a ochiului care are aspectul unei lentile transparente biconvexe, aşezată înapoia irisului şi care are un rol important în acomodarea vederii la diferite distanţe.
  CRISTALÎT, cristalite, s.n. Monocris-tal microscopic de formă neregulată, care intră în alcătuirea unui corp policristalin, ca o aglomerare de cristale orientate în toate direcţiile; grăunte cristalin.
  CRISTALIZA, cristalizez, vb. I. Refl. şi tranz. A lua sau a da o formă precisă, bine închegată, consolidată; a (se) închega, a (se) limpezi, a (se) clarifica.
  CRISTALIZARE, cristalizări, s.f. Proces prin care substanţele se transformă dintr-o stare gazoasă, lichidă sau solidă-amorfă în starea solidă de cristal.
  CRISTALIZAT, -Ă, cristalizaţi, -te, adj. Care se prezintă sub formă de cristale.
  CRISTALIZCR, cristalizoare, s.n. Vas de laborator sau aparat industrial folosite pentru cristalizarea substanţelor dintr-o soluţie, în vederea separării sau purificării substanţelor; cristaliza-tor.
  CRISTALOGRAFIE s.f. Ştiinţă care studiază formele şi proprietăţile fizice ale cristalelor.
  CRISTAL OBOLDRAT, cristălohidraţi, s.m. Substanţă chimică cristalizată (sare, acid, bază, element chimic)
care conţine un număr oarecare de molecule-de apă legate în mod diferit.
   CRISTfîI, cristei, s.m. Pasăre călătoare cu penele brune-măslinii-roşcate, care trăieşte pe cimp şi în stufărişul din apropierea bălţilor şi care se recunoaşte mai ales după sunetele ei scîrţîitoare (Crex crex).
   CRITERIU, criterii, s.n. Punct de vedere, principiu, normă pe baza cărora se face o clasificare, o definiţie, o apreciere etc. O (Mat.) Criteriu de divi-zibilitate, enunţ care dă condiţia necesară şi suficientă pentru ca un număr natural să fie divizibil printr-un număr inferior lui (de obicei prin 2, 5, 3, 9, 4, 8, 25, 125, 7, 11, 13). Criteriu de paralelism a două drepte, enunţ care dă condiţia necesară şi suficientă pentru ca două drepte să fie paralele.
   CRITICA, critic, vb. I. Tranz. A dezvălui lipsurile, greşelile, defectele unor persoane, ale unei opere, ale unor stări de lucruri etc. (arătînd cauzele şi indicînd mijloacele de îndreptare).
   CRÎTICĂ, critici, s.f. (Metodă de) analiză şi apreciere a activităţii unei persoane sau a unor colectivităţi, în mod obiectiv, just, corect, cinstit, imparţial, prin arătarea greşelilor, lipsurilor, defectelor şi a cauzelor lor şi prin indicarea mijloacelor de înlăturare şi de îndreptare a lor.
   CRÎVĂŢ s.n. Vînt puternic şi rece care bate iama dinspre nord-est, în Moldova şi in Cîmpia Dunării, aducind scăderi mari de temperatură (şi zăpadă).
   CRÎZA, crize, s.f. 1. Manifestare ascuţită a unor neconcordanţe sau contradicţii (economice, politice, sociale, culturale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) în care se manifestă evident neconcordanţele sau contradicţiile. 2. Moment sau perioadă de mare zbucium sufletesc, de mari dureri, suferinţe, nemulţumiri individua-
13  — Dicţionarul Umbli române ptntru elevi
CRlCNI-CROMIC
194
le (adesea manifestate prin izbucniri violente).
   CRÎCNl, crîcnesc, vb. IV. Intranz. A protesta prin vorbe, fără prea multă hotărîre; a murmura cuvinte de protest, de ameninţare, de nemulţumire.
   CRÎMPlSl, crlmpeie, s.n. Parte (mică) ruptă, desprinsă sau rămasă din ceva.
      /
   CRÎNCEN, -Ă, crtnceni, -e, adj. Cumplit, îngrozitor, înverşunat, aprig, crud, violent, nemilos.
   CRÎNG, crlnguri, s.n. Pădure tînără.
   CROCHIU, crochiuri, s.n. Desen care indică, în clteva linii, trăsăturile esenţiale ale unei figuri, ale unui obiect, ale unui peisaj etc.; schiţă.
   CROCODÎL, crocodili, s.m. Reptilă uriaşă din ordinul crocodilienilor, care trăieşte în fluviile din ţările tropicale, cu corpul acoperit cu plăci osoase, cu coadă lungă şi cu cap alungit, mare* cu bot lung şi cu fălci prevăzute cu dinţi puternici (Crocodilus niloticus).
   CROITOR, croitori, s.m. Insectă co-leopteră dăunătoare, de culoare ca-fenie-cenuşie, uneori cenuşie pînă la neagră, caracterizată prin antene noduroase şi foarte lungi de o parte şi de alta a corpului, care trăieşte prin păduri şi ale cărei larve sapă galerii în trunchiurile şi în ramurile arborilor (Ceramhyx cerdo). [Pronunţat: cro-i-]
   CROM s.n. Cr cu Z = 24. Element chimic cu caracter metalic, de culoare albă sau cenuşie deschis, lucios, maleabil, ductil, rezistent, folosit la cro-mare, la fabricarea unor oţeluri speciale sau a unor aliaie, în vopsitorie, în tăbăcărie etc.
   CROMĂ, cromez, vb. I. Tranz. A acoperi un obiect de metal cu un strat subţire de crom, pentru a-1 face rezistent la coroziune, la uzură sau pentru a-i da un aspect plăcut.
   CROMĂRE, cromări, s.f. Acţiunea de a croma; cromaj.
   CROMĂT, cromaţi, s.m. Sare a acidului cromic. O Cromai de plumb, PbCr04, pulbere galbenă sau gaîbenă--portocadie, greu solubilă în apă, folosită ca pigment în. vopsele.
   CROMĂTIC, -Ă, cromatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care se referă la culori sau la colorit. 2. S.f. Artă a preparării şi a folosirii culorilor, în artele plastice, decorative etc. 3. Adj. (Fiz.; în expr.) Aberaţie cromatică, fenomen optic care constă în formarea unei imagini deformate, prin apariţia unor irizaţii pe marginea ei, datorită fenomenului de dispersie a luminii; cromatism.
   CROMATÎDĂ, cromatide, s.f. Fiecare dintre cele două părţi ale cromozomului, rezultată în timpul mitozei.
   CROMATÎNĂ s.f. Substanţă care reprezintă componenta chimică de bază a nucleului celular, la plante şi la animale, avînd o mare afinitate pentru
                                  coloranţii bazici. t
   CROMATISM s.n. (Fiz.) 1. Proprietate a razelor albe de a se descompune
în raze de culori diferite. 2. Aberaţie
                                      t
cromatică.
   CROMâTOFOR, cromatofori, s.m. 1. (Biol.) Organit citoplasmatic care conţine pigment colorat. 2. Corpuscul din celulele plantelor superioare şi ale unor alge, care conţine clorofilă, sau alţi pigmenţi.
   CR OM AT O GRAFlE s.f. Metodă de separare a componenţilor unui amestec de substanţe lichide sau gazoase pe baza adsorbţiei lor diferite pe anumiţi adsorbanţi, sau pe baza coeficientului lor de repartiţie intre două faze lichide nemiscibile sau parţial miscibile.
   CROMIC adj. (în expr.) Acid cromic, H2Cr04, acid inexistent în stare liberă, ci numai în soluţie, cu tendinţa de a trece (prin eliminare de apă) în poli acizi existenţi, de asemenea, numai în soluţie.
195
CROMLEH-CROŞETA
  CROMLEH, cromlehuri, s.n. Monument megalitic cu caracter sacru, din epoca bronzului, alcătuit din mai multe pietre verticale dispuse în cerc, la distanţe egale, în jurul unei pietre mai mari.
  CROMNÎCIIEL s.n. Aliaj care conţine 10—20% crom, 60—70% nichel, restul fier, folosit la construcţia rezistenţelor bobinate pentru temperaturi înalte.
  CROMOF0R, -Ă, cromofori, -e, s.m., adj. (Şi în expr. grupare cromoforă) (Grupare de atomi) care, introdus(ă) in molecula combinaţiilor organice, dă acestora culoare.
  CR OMOGEN, -Ă, cromogeni, -e, adj., s.m. 1. Adj. Care produce, care dă culoare. O Bacterie cromogenă, bacterie care produce pigmenţi ce colorează în roşu, albastru, verde, galben etc. substanţele pe care trăieşte. 2. S.m. Combinaţie biochimică ce conţine în moleculă cromofori.
  CROMOLITO GRAFÎE, (2) cromoli-tografii, s.f. 1. Procedeu de imprimat în mai multe culori. 2. (Concr.) Reproducere obţinută prin acest procedeu.
  CROMOPROTEfDĂ, cromoproteide, s.f. (Chim.) Proteidă colorată în componenţa căreia intră un metal (fier, magneziu); metaloproteidă.
  CROMOSFfiRÂ s.f. Strat de culoare roz, gros de cîteva mii de kilometri, compus din gaze şi din aburi incandescenţi avînd o temperatură ce creşte spre exterior de la 4 000°C la 20 000°C, care înconjură soarele şi este vizibil în timpul eclipselor’ totale, şi în care se formează undele solare radio cu lungimea de undă scurtă.
  CROMOZOM, cromozomi, s.m. (Biol.) Corpuscul de substanţă nucleară care se formează în timpul diviziunii celulare şi care este variabil, ca formă, la fiecare specie.
  CR0M0Z0MIĂL, -Ă, cromozomiali, -e, adj. Referitor la cromozomi, care
aparţine cromozomilor, format din cromozomi; cromozomic.O Aberaţie cro-mozomială, modificare a unei porţiuni a cromozomilor, care afectează baza eredităţii în timpul diviziunii celulare, provocînd mutaţiile, care dau naştere unor forme biologice noi. [Pronunţat: -mi-al]
   CRONIC, -Ă, cronici, -ce, adj. (Despre boli) Care are o evoluţie lentă şi durează mult.
   CRONICĂR, cronicari, s.m. 1. Autor de cronici (1). 2. Colaborator al unui ziar sau al unei reviste, însărcinat cu redactarea de cronici (2).
   CRONICĂ, cronici, s.f. 1. Lucrare cu caracter istoric,! obişnuită mai ales în evul mediu, care cuprinde o înregistrare în ordinea anilor (şi in general necritică) a evenimentelor. 2. Articol de ziar sau de revistă care prezintă (şi interpretează) evenimentele politice, sociale şi culturale de actualitate.
   CRONOLOGÎE, cronolbgii, s.f. Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu datarea orînduirilor social--economice, a epocilor, a etapelor şi a perioadelor istorice, a evenimentelor istorice, pentru a stabili ordinea in care acestea s-au desfăşurat.
   CRONOMETRU, cronometre, s.n. Instrument de precizie care funcţionează pe principiul ceasornicului, permiţînd măsurarea timpului pină la fracţiuni de secundă.
   CROS, crosuri, s.n. Probă sportivă de alergare pe teren variat şi cu obstacole naturale şi artificiale, pe un traseu şi pe o distanţă dinainte stabilite, cu respectarea anumitor norme tehnice.
   CROŞfiTĂ, croşete, s.f. Semn de punctuaţie ori semn grafic de forma unei linii îndoite in unghi drept la capete, care se pune la începutul şi la sfirşitul unei explicaţii, unei precizări etc. suplimentare, pentru a indica un interval inohis de numere
13*
CKOTAL-CUANTÎC
196
reale [fl, 6], precum şi pentru alte notaţii (matematice); paranteză dreaptă, paranteză mare.
  CKOTÂL, crotali, s.m. Şarpe veninos din America de Nord, care produce un sunet caracteristic datorită unor solzi como şi pe care îi are la coadă; şarpe--cu-clopoţei (Crotalus horridus).
  CROTONICĂ adj. (Chim.; în expr.) Condensare crotonică, reacţie de condensare a aldehidelor'sau a cetonelor cu eliminarea unei molecule de apă între oxigenul grupării carbonil şi hidrogenul grupării metilenice a unei alte aldehide. Aldehidă crotonică, CH3- CH =CH- CHO, aldehidă nesaturată rezultată din condensarea crotonică a două molecule de acetaldehidă, lichid incolor, solubil în apă, în alcool, în eter, folosită în sinteze organice.
  CEOYs crovuri, s.n. Formă de relief cu aspect de mică depresiune circulară sau alungită.
  CRUClÎR, cruceri, s.m. Mică monedă de argint sau de aramă oare a circulat în unele ţări europene pînă la sfîr-şitul sec. XIX; creiţar.
  CRUCIADĂ, cruciade, s.f. Fiecare dintre cele opt expediţii militare deJ jaf şi de cotropire organizate şi întreprinse, intre 1G96 şi 1270, la îndemnul bisericii catolice, de către feudalii din Europa apuseană în Orientul Apropiat, sub pretextul eliberării de sub musulmani a „locurilor sfinte", adică a locurilor unde, după tradiţie, ar fi trăit şi ar fi murit Cristos. [Pronunţat: -ci-a-]
. CRUCIĂL, -Ă, cruciali, -e, adj. De o importanţă excepţională, de care depinde întreaga dezvoltare, reuşită etc. a cuiva sau a ceva. [Pronunţat: -ci-al]
  CRUCIĂT, cruciaţi, s.m. Participant la o cruciadă. [Pronunţat: -ci-at]
  CRUCIFICĂ, crucific, vb. I. Tranz. A răstigni pe cruce.
   CRlOlPĂj crupe,.s.f. Partea de dinapoi şi de sus a trunchiului unor mamifere patrupede, cuprinsă între şale şi baza cozii.
   CRUSTÂClîU, crustacee, s.n. (La pl.) Clasă de animale artropode, în general acvatice, cu corpul alcătuit din segmente acoperite cu o carapace chiti-noasă; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă.
   CEtJSTĂj cruste, s.f. Strat de săruri constituit, în cea mai mare parte, din compuşi de calciu şi de magneziu, depus pe pereţii unui recipient, ai unui cazan de abur, ai unei ţevi etc. în care se află sau prin care curge un lichid conţinînd săruri dizolvate.
   CTÎTOR, ”Ă, ctitori, -e, s.m. şi f. Persoană care suportă, în total sau în parte, cheltuielile pentru construirea şi pentru înzestrarea unei biserici sau a unei mănăstiri.
   CTITORIE, ctitorii, s.f. Biserică sau mănăstire întemeiată de un ctitor.
   CUAMĂ, cuante, s.f. Unitate a unei mărimi fizice care poate lua doar valori egale cu multiplii întregi ai acestei unităţi. O Cuantă de energie, cantitate determinată şi finită de energie care poate fi absorbită sau emisă de un* sistem atomic sau nuclear, a cărei valoare este proporţională cu frecvenţa radiaţiei emise sau absorbite.
   CUĂNTIC, -Ă, cuantici, -ce, adj. Referitor la cuantă sau la cuantificare. ' O Mecanică cuantică, capitol al fizicii teoretice care se ocupă cu studiul legilor de mişcare a particulelor elementare (electroni, mezoni, nucleoni) sau a sistemelor de astfel de particule (nuclee, atomi, molecule). Electrodi-ndmică cuantică, ramură a fizicii care studiază interacţiunile electromagnetice dintre particulele elementari, precum şi interacţiunea dintre cîmpul electromagnetic şi substanţe sau corpuri. Chimie cuantică, ramură a chimiei teoretice consacrată studiului na-
197
CUANTIFICA-CUBAJ
turii chimice şi a reactivităţii chimice pe baza concepţiilor, noţiunilor şi metodelor mecanicii cuantice. Număr cuantic, unul dintre cele patru numere care determină, definesc starea unui electron Intr-un atom. Număr cuantic principal, n, număr cuantic ce caracterizează stratul de electroni din care face parte electronul, puţind lua valorile 1, 2, 3, 4, 5, ..., care corespund reprezentării simbolice K,L,M, N, O,... Număr cuantic Secundar (sau azimutdl, orbital), 1, număr cuantic ce caracterizează substratul de electroni din care face parte electronul, puţind lua valorile
0,  1, 2, 3,..., care corespund reprezentării simbolice s, p, d, f,... Număr cuantic de spin, număr cuantic întreg sau fracţionar asociat proiecţiei spinului2 particulei pe o direcţie privilegiată. Număr cuantic magnetic, număr cuantic ce poate lua valorile m = —1, ..., 0, ..., +1, asociat proiecţiei elementului cinetic pe direcţia unui cimp magnetic.
   CUANTIFICA, cuantific, vb. I. Tranz. A stabili valorile discrete (discontinue) pe care le poate lua o anumită mărime fizică; a impune astfel de condiţii unei mărimi fizice încît valorile sale să varieze In salturi (discontinuu).
   CUANTIFICAT (5 R,         cuantificalori,
s.m. Simbol ataşat variabilei unui predicat pentru a menţiona existenţa sau universalitatea ei. O Cuantificator existenţial, simbolul {'3.x) ataşat variabilei x a unui predicat p(x), semnifi-cind că „există cel puţin im x din mulţimea de valori specificară, astfel încît p(x)“,. Notaţia (a*) semnifică faptul că „există un singur x din mulţimea specificată la definirea predicatului, astfel incit p(xJ“. Cuantificator universal, simbolul (Vx) ataşat variabilei x a unui predicat p(x), menţionind că „oricare ar fi a; din mulţimea valorilor specificate are loc p(x)c\
_ cuAntum, cuantumuri, s.n. Cantitate, nivel, sumă la care se urcă o cheltuială, un credit etc.
   CUARŢ, cuarţuri, s.n. SiOz- Dioxid de siliciu natural, foarte răspîndit în scoarţa terestră, constituent al celor mai variate roci şi minereuri, fie în stare amorfă, fie în formă de cristale hexagonale, transparente şi incolore (în stare pură) sau divers colorate (cind conţin substanţe străine), uti-. lizat în tehnică, în industria optică, în industria materialelor refractare.
   CUARŢ IT, cuarţite, s.n. Rocă meta-morfică alcătuită printr-o nouă cristalizare a rocilor de cuarţ (nisipuri, gresii etc.) cu mici cantităţi de mică, homblendă etc., foarte dură, în general de culoare albă, galbenă-cenuşie, roşiatică, utilizată în construcţii, în industria ceramicii, în industria sticlei, a metalurgiei etc.
   CUARŢOS, -OASA, cuarţoşi, -oase, adj. Care conţine cuarţ; cu aspect de cuarţ.
   CUATERNAR, -A, cuaternari, -e, s.n., adj. 1. S.n. Ultima perioadă a erei neozoice, care durează de la sfirşitul pliocenului pînă în zilele noastre, caracterizată prin apariţia omului şi răcirea climei. 2. Adj. Care se referă la cuaternar (1), care aparţine cuaternarului.
   CUB, cuburi, s.n. 1. Paralelipiped dreptunghic care are toate muchiile congruente; hexaedru regulat. 2. Produs al înmulţirii unui număr (sau a unei expresii algebrice) prin el însuşi de trei ori.O (Adjectivai; în expr.) Metru (sau decimetru, centimetru etc.) cub, unitate de măsură pentru volum, egală cu volumul unui corp de formă cubică avind muchia egală cu un metru (sau cu un decimetru, centimetru etc.).
   CUBAj, cubaje, s.n. Determinare a volumului unui corp, recipient etc.;
CUBIC-CULĂ
198
                                                    volum al unui corp, recipient etc.
                                                    CtÎBIC, -Ă, cubici, -ce, adj. 1. în formă de cub (1); privitor la cub.
2.  (Mat.; în expr.) Rădăcină cubică (a unui număr real, a), număr real a cărei putere a treia este a; se notează:
   (JUBîLOlT;, cubilouri, s.n. Cuptor metalurgic vertical, cilindric, format dintr-o carcasă de tablă căptuşită cu cărămidă refractară, în care se încălzeşte materialul pentru a obţine fuziunea metalului sau pentru topirea şi turnarea lui în forme.
   CUBÎSM s.n. Curent artistic de la începutul sec. XX, care analizează şi recompune obiectele din natură în volume şi în planuri geometrice, în-cercînd să exprime simultan existenţa obiectului ca o totalitate, cu toate feţele, liniile şi punctele sale.
   CUBITĂL, -Ă, cubitali, -e, adj. Care aparţine cubitusului, cu privire la cubitus.
   0"CBITUS s.n. Os lung care, împreună cu radiusul, formează scheletul antebraţului; ulnă.
   CUC, cuci, s.m. Pasăre călătoare cu penajul cenuşiu, cu coada lungă cu pete albe, care îşi depune ouăle în cuiburi străine, şi care este cunoscută pentru sunetele caracteristice pe care le scoate (Cuculus canorusJ.<> (Reg. şi fam.) Cuc armenesc, pupăză.
   CUCERNIC, -Ă, cucernici, -ce, adj. Care este foarte credincios şi îndeplineşte întocmai cerinţele bisericeşti; evlavios, cuvios, religios, pios, smerit.
   CUCURBITAC&E, cucurbitacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee di-cotiledonate, cu tulpini tîrîtoare sau agăţătoare, cu frunze mari, cu fructul cărnos avînd coaja tare; (şi la sg.) plantă, care face parte din această familie. [Pronunţat: -ce-e]
   CUCtJTĂ, cucute, s.f. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, foarte otrăvitoare, cu miros caracteristic, cu
frunze mari, cu flori albe şi cu fructe brune-verzui, întrebuinţată ca medicament; dudău, buciniş (Conium ma-culatum).
   CUFUNDÂC, cufundări, s.m. Numele a două păsări palmipede: a) pasăre mai mare decît raţa, cu pene negre strălucitoare, cu puncte albe pe spate, cu ciocul ascuţit şi cu aripile înguste; cufundar (Gavia arctica); b) pasăre de mărimea raţei,, cu un smoc de pene în formă de guleraş, cu două smocuri de pene la cap în formă de urechi; corcodel (Podiceps cristatus).
   CUFUND ĂR, cufundări, s.m. (Ornit.) Cufundac (a).
   CtJGET, cugete, s.n. 1. Capacitatea de a gîndi; gîndire. 2. Gînd, idee, părere. ♦ Imaginaţie, fantezie. 3. Minte, intelect. ♦ Conştiinţă.
   CUGETĂ, cuget, vb. I. Intranz. A urmări o idee; a medita, a se gîndi;
♦  Refl. (Rar) A sta pe gînduri; a chibzui, a cumpăni. ♦ A-şi da seama, a ţine seamă de..., a lua în considerare.
   CUGETĂRE, cugetări, s.f. Gîndire; gînd, idee. ♦ Judecată, raţionament.
♦  Meditaţie, reflecţie; aforism, maximă.
   CUIRASĂT, cuirasate, s.n. Navă de război de mare tonaj, protejată de o cuirasă şi înarmată cu artilerie grea. [Pronunţat: cu-i-]
   CUIRĂSĂ, cuirase, s.f. 1. înveliş de protecţie format din plăci de oţel special, cu care se blindează marile nave de război. 2. Platoşă. [Pronunţat : cu-i-]
   CUIŞOĂRE s.n. pl. Condiment de forma unor cuie mici, obţinut, prin uscare, din mugurii florali (aromatici) ai unei plante lemnoase exotice (Eugenia caryophyllata). [Pronunţat: cu-i-]
   CtJLĂ, cule, s.f. Clădire în formă de turn, cu baza dreptunghiulară, care servea, în trecut, şi ca loc de apărare.
199
CULBEC-CULTURA
  CULBfîC, culbeci, s.m. (Zool.; reg.) Melc (1).
  CULEGĂTOR, -OĂRE, culegători, -oare, adj. Care culege, care adună, care strînge.O (Entom.; în expr.; şi substantivat, f.) Albină culegătoare, albină care aduce în stup nectarul şi apa în guşă, iar polenul în coşuleţele de pe picioarele posterioare.
  CULISĂ, culise, s.f. 1. Spaţiu al unei scene de teatru situat îndărătul decorurilor, de unde intră actorii în scenă. 2. Fig. (La pl.; peior.) Ceea ce se ascunde în spatele unor acţiuni sau a unei stări de fapt. O Expr. în culise, în ascuns, în secret.
  CtJLME, culmi, s.f. Partea cea mai de sus a unui munte sau a unui deal, netedă sau abruptă, de obicei prelungită pe orizontală.
  CULMINÂ, pers. 3 culminează, vb.
1. Intranz. 1. (Despre aştri) A atinge punctul de maximă înălţime deasupra orizontului. 2. Fig. A atinge stadiul cel mai înalt al unei situaţii, al unui proces etc.
  CULOĂRE, culori, s.f. 1. Totalitatea radiaţiilor de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă suprafaţa corpurilor şi care creează asupra retinei ochiului o impresie specifică.
2. Substanţă întrebuinţată pentru ă vopsi, a picta etc.; materie colorantă.
3. Fig. Fel de a descrie sau de a prezenta pe cineva sau ceva .(^Culoare locală, prezentarea trăsăturilor specifice ale unei ţări, ale unei epoci, ale unui mediu etc. într-o operă literară.
  CULPABILITĂTE, culpabilităţi, s.f. Situaţie a unei persoane care a comis un delict; vinovăţie^-
  CtÎLPĂ, culpe, s.f. (Jur.) Greşeală care constă în îndeplinirea neconformă a unei obligaţii sau în neîndeplinirea ei; faptă păgubitoare şi pedepsită de lege. ♦ Greşeală, vină, vinovăţie.
  CULT1, culte, s.n. 1. Adorare mistică a unor fiinţe reale (eroi, strămoşi,
personalităţi), a unor fiinţe fantastice (Dumnezeu, zei) sau a unor noţiuni abstracte (frumuseţea, raţiunea etc.).
♦   Ansamblu de practici religioase prin care, în cadrul unei biserici, se aduce slavă divinităţii. 2. Sentiment de admiraţie, de respect, de dragoste profundă faţă de cineva sau de ceva.
   CULT2, -Ă, culţi, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care are un nivel înalt şi variat de cunoştinţe; instruit. 2. (Despre opere literare, artistice etc.) Care aparţine unor scriitori, unor artişti etc. culţi2 (1); care aparţine unor autori individuali instruiţi şi cunoscuţi (şi se transmite pe cale scrisă, documentară).
   CULTIVĂ, cultiv, vb. I. 1. Tranz. A se ocupa cu grijă, cu zel de ceva; a face să crească, să se dezvolte. ♦ A căuta să cîştige sau să menţină prietenia, bunăvoinţa, încrederea cuiva. 2. Refl. şi tranz. A (se) instrui, a învăţa.
   CULTtJRĂ, culturi, s.f. 1. Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire în procesul practicii social-istorice, precum şi a instituţiilor necesare pentru crearea şi comunicarea acestor valori. 2. (Arheol.) Totalitatea uneltelor, vaselor, aşezărilor, elementelor artistice şi religioase etc., cu trăsături proprii unui anumit teritoriu şi unei anumite perioade istorice, prin intermediul cărora se reconstituie imaginea unei comunităţi omeneşti din trecut, gradul ei de dezvoltare eto. 3. Faptul de a poseda cunoştinţe (variate) în diverse domenii; totalitatea acestor cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. <> Cultură generală, ansamblu de cunoştinţe (de un anumit nivel) (strict) necesare fiecărui individ în viaţa zilnică. 4. Totalitatea lucrărilor agrotehnice folosite pentru a obţine recolte bogate la plantele de cultură. O Cultura plantelor, ramură a agriculturii care are
CULTURISM-CUPĂ
200
ca obiect cultivarea plantelor în vederea obţinerii de alimente, de furaje sau de materii prime. Cultura viermilor de mătase, sericicultură. 5. (în expr.) Cultură fizică, ansamblu de
institutii si de sisteme de educaţie t » >
fizică avînd ca scop dezvoltarea armonioasă a corpului omenesc.
   CULTURISM s.n. Metodă de antrenament bazată pe exerciţii complexe de gimnastică, de atletism şi de ridicări de greutăţi, ce urmăreşte dezvoltarea armonioasă şi viguroasă a corpului, prin prelucrarea analitică a musculaturii fiecărui segment al corpului.
   CUMANI s.m. pl. Popor de neam turcic care, migrînd dinspre est, a ajuns, în sec. XI, şi pe teritoriul ţării noastre.
   CUMATRU, -A, cumetri, -e, s.m. şi
f. 1. Nasul sau nasa consideraţi în t » f
raport cu părinţii copilului botezat ori cu alte rude. 2. Termen de adresare (la ţară) între bărbaţi şi femei (relativ) de aceeaşi vîrstă.
   CtJMEN s.n. C6H5-CH(CH3)2. Substanţă organică, izopropilbenzen, lichid incolor, insolubil în apă, solubil în alcool şi în solvenţi organici, obţinută din ţiţei sau sintetizată din benzen şi propilenă în prezenţa catalizatorilor, folosită ca intermediar la fabricarea fenolului si a acetonei.
                        »
   CUMINECĂTURĂ, cuminecături, s.f-Ritual care constituie una dintre tainele religiei creştine şi care constă în gustarea de către credincios a pîinii şi a vinului sfinţite de preot, simbol al trupului şi sîngelui lui Cristos; împărtăşanie, grijanie.
   CtJMPĂNĂ, cumpene, s.f. 1. Cîntar format dintr-o pîrghie cu braţe egale şi cu o limbă care oscilează la cea mai mică aplecare a talerelor. ♦ Echilibru.
♦  Fig. Limită, măsură, moderaţie. 2. Simbsl al justiţiei, reprezentat printr-o balanţă. ♦ Fig. Apreciere (justă) a dreptăţii cuiva; dreptate. 3. (Geogr.;
în expr.) Cumpăna apelor sau cumpănă . de ape, linie care separă două bazine de ape curgătoare şi care, de obicei, se află la cea mai mare înălţime din zona respectivă.
   CtJMPĂT s.n. Stare de echilibru sufletesc, de judecată dreaptă, de stă-pînire de sine a. cuiva; cumpătare.
   CUMPĂTĂRE, cumpătări, s.f. Atitudine prin care o persoană dovedeşte
                                             moderaţie în consumul de mîncare si > f
de băutură. ♦ Cumpăt.
   CUMPĂTĂT, -Ă, cumpătaţi, -te, adj. (Despre oameni şi despre manifestările lor) Care dovedeşte măsură, stă-pînire de sine, care nu exagerează, nu depăşeşte o anumită limită.
   CtJMUL, cumuluri, s.n. Ocupare de către o persoană a mai multor funcţii sau atribuţii (plătite) în acelaşi timp.
   CUMULĂTĂ, cumulate, adj. (Chim.; în expr.) Legătură cumulată, legătură dublă, dispusă în catenă, la acelaşi atom de carbon.
   CUNEIFORM, -Ă, cuneiformi, -e, adj. Care se referă la sistemul de scriere cu litere în formă de cuie săpate în piatră sau imprimate pe tăbliţe de argilă, folosit de unele popoare orientale, antice; care este scris cu acest sistem. [Pronunţat: ■-ne-i-']
   CUNOĂŞTERE, cunoaşteri, s.f. 1. Reflectare, în constiintă, a realită-
•      • * * ţilor existente. O Teoria cunoaşterii, ramură a filozofiei care studiază posibilitatea, izvoarele, formele, nivelul şi - legităţile cunoaşterii; gnoseologie. 2. Faptul de a poseda informaţii, date asupra unui subiect, asupra unei probleme etc.
   CUNOŞTÎNŢĂ, cunoştinţe, s.f. 1. Faptul de a cunoaşte, de a sti ceva. 2. f > »
(La pl.) Totalitatea noţiunilor, ideilor, informaţiilor pe care le are cineva (într-un domeniu oarecare).
   CtJPĂ, cupe, s.f. 1. Piesă metalică montată la diverse maşini şi în care se pot încărca diverse lichide, piatră,
201
CUPEU-CUPTOR
nisip etc. 2. Obiect de metal (preţios), de cristal etc., de obicei în formă de vază de flori, care se atribuie ca premiu cîştigătorului unei competiţii sportive.
   GUPfiU, cupeuri, s.n. Trăsură de lux închisă ca un automobil, în general cu două locuri, în care vizitiul stă pe capră în afara spaţiului închis al vehiculului.
   CUPLĂJ, cuplaje, s.n. Faptul de a lega între ele două sau mai multe circuite electrice prin rezistoare, bobine, condensatoare sau prin intermediul cîmpului electromagnetic variabil; legătură astfel realizată; ansamblu de două sau de mai multe sisteme mecanice oscilante, legate între ele prin elemente care le permit să se influenţeze reciproc.
   CUPLAT, cuplete, s.n. 1. Piesă muzicală vocală, cu conţinut liric, vesel sau satiric, în care toate strofele se cîntă cu acelaşi refren. 2. Strofă a unui cîntec sau a unei poezii alternată de un refren.
   CtîPLU, cupluri, s.n. 1. Pereche formată din persoane (de sex opus). 2. (Mat.) Pereche ordonată de două elemente distincte sau nu; dacă prima componentă a ei este x şi a doua este y, se notează: (x, y)’ 3. (Fiz.; în expr.) Cuplu de forţe, sistem de două forţe paralele, egale şi de sens contrar, care nu au acelaşi suport.
   CUPOLĂ, cupole, s.f. Partea de formă emisferică, poligonală sau eliptică ce alcătuieşte acoperămintul unei construcţii monumentale.
   CUPRĂRE, cuprări, s.f. Operaţie prin care suprafaţa unor obiecte metalice este acoperită, pe cale electrolitică, cu un strat de cupru; arămire.
   CtÎPRIC, -Ă, cuprici, -ce, adj. (Despre compuşii cuprului) Care conţine un ion de cupru bivalent. O Oxid cu-pric, CuO, substanţă cristalină, de culoare neagră, higroscopică, insolu-
bilă în apă, solubilă in acizi, în cianură de potasiu etc., obţinută prin încălzirea cuprului fin pulverizat în aer, sau prin încălzirea hidroxidului de cupru.
   CUPRGS, -OĂSĂr cuproşi, -oase, adj. (Despre compuşii cuprului) Care conţine un ion de cupru monovalent. O Oxid cupros, Cu20, substanţă cristalină, de culoare roşie, insolubilă în apă, în alcool, în eter, solubilă în acid clorhidric, în clorură de amoniu, obţinută prin reducerea unei sări de cupru bivalent în soluţie de hidroxid de sodiu cu o substanţă reducătoare.
   CUPROXÎD, cuptoxizi, s.m. (Chim.) Oxid de cupru.
   CtJPRU s.n. Cu cu Z = 29. Element chimic cu caracter metalic, de culoare roşiatică, maleabil, ductil, rezistent, foarte bun conducător de căldură şi de electricitate, care se foloseşte în electrochimie, în fotogravură, galvano-plastie, la obţinerea de aliaje etc.; aramă.
   CUPTOR, cuptoare, s.n. Instalaţie specială de forma unei camere metalice căptuşite cu material refractar, în care se încălzesc, se tratează, se topesc etc. diverse materiale, în vederea transformării lor. O Cuptor înalt, furnal. Cuptor vertical, cuptor pentru arderea pietrei de var, folosit la fabricarea varului. Cuptor Martin, cuptor cu vatră folosit pentru elaborarea oţelului prin procedeul Martin. Cuptor rotativ, cuptor tubular, înclinat şi capabil să se rotească, folosit pentru fabricarea cimentului. Cuptor cu arc electric, cuptor în care încălzirea se realizează cu ajutorul căldurii dezvoltate de unul sau de mai multe arcuri electrice create între electrozi sau între electrozi şi materialul topit, folosit mai ales pentru elaborarea aluminiului. Cuptor cu vatră, cuptor orizontal în care materialul se introduce pe vatra unei incinte alungite, folosit la fabricarea sticlei.
CURA-CURENT
202
  CURĂ, pers. 3 cură, vb. I. Intranz. (înv. şi reg.; despre lichide) A curge.
  CtÎRĂ, cure, s.f. Tratament medical aplicat unui bolnav, care constă în băi, regim alimentar, odihnă etc.
  CURB, -Ă, curbi, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre linii şi suprafeţe) în formă de arc; arcuit, încovoiat; (despre un plan) boltit. 2. S.f. Figură geometrică generată prin mişcarea unui punct a cărei poziţie depinde de un singur parametru; este intersecţia a două suprafeţe. O Curbă integrală, curba y = y(x), unde y(x) este o soluţie a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul întîi, care, în fiecare punct (x, y) al ei, este tangentă la direcţia definită de acea ecuaţie diferenţială şi asociată punctului. 3. S.f. (în expr.) Curbă de sacrificiu, măsură luată de clasele dominante din România în timpul crizei economice de supraproducţie din 1929—1933, prin care erau reduse salariile şi. pensiile muncitorilor şi funcţionarilor • publici sau era amînată plata lor.
  CURBILINIU, -IE, curbilinii, adj. Care urmează o linie curbă; alcătuit din (sau închis între) linii curbe.
  CURBtJRĂ, curburi, s.f. 1. îndoitură în formă de arc. ♦ Regiune muntoasă, deluroasă etc. în formă de semicerc. 2. (Anat.; în expr.) Curbură fiziologică, fie.care dintre cele patru îndoituri ale coloanei vertebrale, corespunzătoare unor necesităţi mecanice, de susţinere a capului (curbură cervicală), a toracelui (curbură toracală) şi a abdomenului (curbură lombară), precum şi pentru menţinerea poziţiei de echilibru a corpului (curbură sacrală). Curbură laterală, îndoitură a coloanei vertebrale, la nivelul membrului superior, orientată cu convexitatea spre dreapta sau spre stînga. 3. (Anat.; în expr.) Marea curbură şi mica curbură, fiecare dintre cele două margini (mai mari ori mai mici) ale stomacului mamiferelor.
   CURCUBEU, curcubeie, s.m Fenomen fizic care apare pe bolta cerească ca un uriaş arc de cerc în numeroase culori (şi care se datoreşte refracţiei, reflexiei totale şi dispersiei luminii soarelui în picăturile de apă din atmosferă).
   CURECHI s.m. (Bot.; reg.) Varză (acră).
   CURENT, (1,5) curente, s.n., adj., (3, 4) curenţi, s.m., (2) s.m. 1. S.n. Ansamblu de idei, de opinii (politice, ştiinţifice, artistice) câre slnt adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni. O Curent literar (sau artistic), mişcare literară (sau artistică) alcătuită dintr-un număr de scriitori (sau de artişti) care împărtăşesc concepţii artistice şi ideologice comune şi care dovedesc înclinaţii asemănătoare. 2. S.m. (Fiz.; în expr.) Curent electric, deplasare ordonată, într-o anumită direcţie, a purtătorilor de sarcină electrică. Curent eleăric de conducţie, deplasare ordonată, dirijată a sarcinilor elementare (electroni) sau a particulelor microscopice încărcate electric. Curent electric de deplasare, flux electric variabil în timp, capabil 'să producă un cîmp magnetic rotaţio-nal. Curent electric continuu, curent electric al cărui sens şi a cărei intensitate nu variază periodic în timp. Curent electric alternativ, curent electric al cărui sens şi a cărei intensitate variază periodic în timp. 3. S.m. Deplasare a unei ape curgătoare dinspre izvoare către vărsare. O Curent marin (sau oceanic), mişcare, deplasare a apei în mări şi în oceane, pe orizontală şi pe verticală (provocată de vînt, de gravitaţie etc.). 4. S.m. (Biol.; în expr.) Curenţi protoplasmatici, mişcări permanente ale citoplasmei, datorită reacţiilor biochimice care au loc în celulele unor animale inferioare (spon-gieri, celenterate). 5. Adj. (Mat.; în expr.) Punct curent, punct mobil care parcurge o curbă.
203
CURGĂTOR-CURTEAN
   CURGĂTOR, -OĂRE, curgători, -oare, adj. (Despre ape) Care se deplasează necontenit pe suprafaţa pămîntului, dinspre izvoare către vărsare.
   CtJRIE1, curii, s.f. Diviziune a tribului, la romani, care cuprindea zece ginţi.
   CURÎE2 s.m. Simbol Ci. Unitate de măsură pentru radioactivitate, ecki-valînd cu 3,7- 1010 dezintegrări pe secundă şi reprezentînd activitatea unei mase de radiu de i g. [Pronunţat: ciiri]
   CUREfÎR, -Ă, curieri, -e, s.m. şi f. Persoană (în serviciul unei instituţii) însărcinată să ducă la destinaţie corespondenţă, acte, materiale scrise etc. [Pronunţat: -ri-er]
   CtÎRIU s.n. Cm cu Z = 26. Element chimic radioactiv, cu caracter metalic, din grupa actinidelor, de culoare argintie, obţinut numai pe cale sintetică. [Pronunţat: curiu]
   CURMĂ, curm, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) întrerupe brusc; a (se) termina, a (se) sfîrşi (pe_neaşteptate).
   CURMĂL, curmali, s.m. Arbore tropical din familia palmierilor, înalt pînă la 25 m, care poartă în vîrf frunze mari de 2—3 m, cu numeroase flori mici şi cu fructele brune-roşcate, comestibile, foarte gustoase, suculente şi hrănitoare, care conţin pînă la 70% zahăr (Phoenix dactylifera).
   CURMĂLĂ, curmale, s.f. Fructul curmalului.
   CURMĂTtJRĂ, curmături, s.f. Formă de relief cu aspect de adîncitură, situată în cadrul unei cumpene a apelor, între două vîrfuri de deal sau de munte, deschisă pe ambele direcţii de curgere a apelor şi permiţînd trecerea dintr-o parte în alta; şa.
   CURMEI, curmeie, s.n. Bucată, capăt de funie sau de frînghie întrebuinţate pentru a lega ceva; funie de calitate proastă (făcută din coajă de tei sau de răchită).
   CURMEZÎŞ adv. (Pop.) De-a latul, transversal; pieziş. <> Expr. în lungiş şi (In) curmeziş sau şi (în) cruciş şi (în) curmeziş, în lung şi (în) lat, peste tot, pretutindeni. A se pune (în) cruciş şi (în) curmeziş, a încerca prin orice* mijloace să zădărnicească ceva, a împiedica pe cineva în acţiunile sale; a se opune.
   CtJRPEN, curpeni, s.m. 1. Mlădiţă la viţa de vie sau la alte plante agăţătoare, care se prinde de alte plante sau de araci, de garduri etc. ♦ Ramură tînără şi flexibilă. 2. Arbust cu tulpina subţire, ramificată şi agăţătoare, cu frunze compuse şi cu flori mari, violete sau albe, mirositoare, aşezate în panicule (Clematis vitalba).
   CURS, cursuri, s.n. 1. Mişcare, deplasare a unei ape curgătoare dinspre izvoare către vărsare. ♦ Apă curgătoare. 2. Preţ sau cost, la un moment dat, al unei hîrtii de.valoare în raport cu altă hîrtie de valoare.
   CURSÎY, -Ă, cursivi, -e, adj. (Despre modul de a scrie, de a-vorbi; adesea adverbial) în care cuvintele, frazele, ideile etc. se succedă armonios, cu uşurinţă, curgător.
   CURSIVITĂTE s.f. Caracterul curgător, fluent, bine închegat al vorbirii, al scrierii, al formulării ideilor.
   CtÎRTE, curţi, s.f. 1. Palatul de reşedinţă al unui suveran. 2. Reşedinţa întărită a domnitorului şi a boierilor, care asigura administraţia centralizată a întregului teritoriu al ţării. O Cronică de curte, lucrare cu caracter istoric care prezintă, de obicei tendenţios, evenimente în legătură cu familia şi cu suita unui domnitor sau a unui boier de rang înalt. 3. (Urmat de determinări) Numele unor instanţe (superioare) judecătoreşti şi administrative. + Totalitatea membrilor unor astfel de instanţe.
   CURTEĂN, -Ă, curteni, -e, s.m. şi f. Slujitor cu atribuţii militare sau fiscale aflat în serviciul regelui sau al
CTJRTEEAN-CUVETĂ
204
  domnitorului (şi trăind la curtea acestora).
    CURTEZÂN, curtezani, s.m. 1. Bărbat care adresează unei femei omagii măgulitoare spre a-i cîştiga dragostea.
  *♦ Bărbat neserios, uşuratic. 2. (înv.) Curtean (linguşitor, intrigant).
    CUR'CŢî s.m. pl. 1. Nume dat ţăranilor români şi unguri participanţi la războiul ţărănesc din 1514. 2. Nume dat participanţilor la mişcarea împotriva Habsburgilor desfăşurată pe teritoriul Ungariei şi al Transilvaniei în sec. XVII-XVIII.
    CtJSCRĂ, cuscre\ s.f. Mama unuia dintre soţi considerată în raport cu părinţii celuilalt soţ.
    CtSCRU, cuscri, s.m. Tatăl unuia dintre soţi considerat; în raport cu părinţii celuilalt soţ; (la pl.) părinţii unuia dintre soţi consideraţi în raport cu părinţii celuilalt soţ.
    CUSTODE, custozi, s.m. Persoană însărcinată cu paza şi cu păstrarea unor bunuri (mobile).
    CUSTURĂ, custuri, s.f. (Pop.) Cuţit sau briceag (mai grosolane); lamă, tăiş de cuţit sau de briceag.
    CUTANAT, -Ă, cutanaţi, -te, adj. Care ţine de piele, privitor la piele.
  ♦  (Despre tratamente medicale) Care se aplică pe piele.
    CUTĂRE, cutări, s.f. (Geol.) Proces de îndoire a straturilor şi de formare a cutelor sub acţiunea mişcărilor scoarţei terestre.
    CTlJTĂ. cute, s.f. (Geol.) încreţitură, îndoitură a straturilor din scoarţa pă-mlntului, formată sub acţiunea mişcărilor ei.
    CUTEZĂNŢĂ, cutezanţe, s.f. îndrăzneală, curaj.
    CUTEZĂTOR, -OARE, cutezători, -oare, adj. îndrăzneţ, curajos.
    CUTlCULÂ, cuticule, s.f. 1. Strat subţire şi rezistent care acoperă şi protejează suprafaţa unei celule epi-teliale. 2. Partea superficială, chiti-
  noasă, a tegumentului la artropode, servind drept schelet extern. 3. Strat' ceros care acoperă suprafaţa unor fructe, a unor frunze şi a unor tulpini tinere.
   CUTIE, cutii, s.f. (Muz.; în expr.) Cutie de rezonanţă, parte (de lemn) a unui instrument cu coarde, de forma unei cutii, care serveşte la amplificarea sunetelor produse de coardele întinse deasupra sa.
   CUTÎNĂ, cutine, s.f. Substanţă biochimică ce impregnează membranele celulare epidermice.
   CUTINIZĂRE, cutinizări, s.f. Impregnare a membranelor celulare epidermice cu cutină.
   CUTNÎE, cutnii, s.f. (înv.) Ţesătură cu faţa din mătase şi cu dosul din bumbac.
   CUTREMUR, cutremure, s.n. Mişcare bruscă (şi puternică) a scoarţei pămîntului, verticală, orizontală sau de răsucire, provocată de erupţii vulcanice, de prăbuşiri subterane ale straturilor etc.; seism.
   cutCmă, cutume, s.f. Obicei (3).
   CUŢ OVLĂH,-Ă, cuţovlahi, -e, s.m. şi f. (La m. pl.) Nume dat populaţiei aromâne din Macedonia de către populaţia greacă balcanică; (şi la sg.) aromân din Macedonia.
   CtJVĂ, cupe, s.f. 1. Recipient special, de mărimi şi de forme diferite, confecţionat din metal, lemn, beton, sticlă, material plastic eto. şi folosit în operaţii tehnice sau de laborator. O Cuvă electrolitică, cuvă metalică, căptuşită cu material refractar şi folosită pentru efectuarea electrolizei. Cuvă de developare, cuvă folosită în operaţiile de developare a filmelor fotografice. Cuvă de ulei, rezervor de metal umplut cu ulei, în care se scufundă transformatoarele, reostatele etc. 2. Partea superioară a unui furnal.
   CU VETĂ, cuvete, s.f. (Qeol.) Sincli-nal în forjnă de căldare, cu lungimea
205
CUVIOS-CVINTET
şi cu lăţimea aproape egale şi cu secţiunea orizontală aproximativ rotundă.
   CUYlOS, -OĂSĂ, cuvioşi, -oase, adj. Cucernic. [Pronunţat: -vi-os]
   CUVÎNT, cuvinte, s.n. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor; vorbă.
   CV ADR A GENĂR, -1, cvadragenari, -e, adj., s.m. şi f. (Persoană) care a împlinit patruzeci de ani sau care are între patruzeci şi cincizeci de ani.
   CVADRATtÎRĂ, cvadraturi, s.f. 1. (Mat.) Calculul unei integrale definite, necesar uneori pentru aflarea ariei unui domeniu plan mărginit de o curbă. ♦ Construire, exclusiv cu rigla (negradată) şi cu compasul, a unui pătrat care să aibă aria egală cu aria unei figuri date. O Cvadratura cercului, problemă (nesoluţionabilă) privind construcţia cu rigla şi cu compasul a laturii unui pătrat a cărui arie să fie egală cu a unui cerc dat. 2. (Astron.) Poziţie aparentă în. care doi aştri priviţi de pe pămînt au o diferenţă de longitudine de 90°.
   CVADRI GEMENI adj. (în expr.) Tuberculi (sau corpi) cvadrigemeni, cele patru proeminenţe anatomice nervoase, la mamifere, derivate din tuberculii bigemeni ai celorlalte vertebrate şi situate în partea posterioară a bulbului rahidian, două superioare, mai mari, de care sînt legate reflexele vizuale, şi două inferioare, de care sînt legate reflexele auditive.
   CVABREPÂRTÎT, -Ă, cvadripartiţi, -te, adj. Constituit, format din patru părţi.
   CVADRtÎPLU, -Ă, cvadrupli, -e, adj. (Livr.) De patru ori mai mare;’împătrit.
   CVARTET, cvartete, s.n. Formaţie. muzicală alcătuită din patru voci sau din patru instrumentişti, care execută împreună o piesă muzicală; compoziţie scrisă pentru o asemenea formaţie.
   CVASI adj. invar., adv. (Livr.; precedă adjective şi substantive) (Care este) aproximativ, cam, aproape, oarecum.
   CVASISTĂTIC, cvasistatice, adj. (Fiz.; în expr.) Proces cvasistatic, proces care se desfăşoară cu viteză foarte mică, astfel încît fiecare stare intermediară a sistemului care se transformă să poată fi considerată stare de echilibru.
   CYIETÎSM s.n. 1. Concepţie etică--religioasă care preconizează contemplarea mistică şi neagă importanţa practicii rituale şi a faptelor bune în vederea „izbăvirii". 2. Orice concepţie care recomandă dobîndirea liniştii sufleteşti prin adoptarea unei atitudini pasive şi contemplative faţă de lume; nonacţiune. [Pronunţat: cvi-e-]
   CVINTET, cvintete, s.n. Formaţie muzicală alcătuită din cinci voci sau din cinci instrumentişti, care execută împreună o piesă muzicală; compoziţie scrisă pentru o asemenea formaţie.
   DAC,-Ă, daci,-ce, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m.'pl.) Nume dat de romani populaţiei de neam tracic care a locuit, în antichitate, pe teritoriul ţării noastre şi care, împreună cu populaţia romană din Dacia, a dat naştere ^poporului român; (şi la sg.) persoană care aparţine acestei populaţii; get. 2. Adj. Care aparţine Daciei sau dacilor (1), privitor lâ Dacia sau la daci; dacic, getic.
   DA CÂPO adv. (Indică repetarea unei piese muzicale sau a unei acţiuni, a unei operaţii, a unui proces etc.) De la început, din nou, încă o dată. O Da capo al fine, de la început pînă la sfîrşit, de la un capăt pînă la celălalt.
   DACIĂDĂ, daciade, s.f. Competiţie sportivă românească, organizată anual, care are drept scop stimularea şi atragerea întregului tineret la practicarea sistematică a sportului. [Pronunţat: -ci-a-]
   DACIC,-Ă, dacici,-ce, adj. Care aparţine Daciei sau populaţiei ei, privitor la Dacia sau la populaţia ei; dac (2).
   DACÎT, dacite, s.n. Rocă vulcanică de culoare cenuşie, cenuşie-negricioasă, porfirică, alcătuită din feldspaţi pla-gioclazi (cu andezin), uneori cu sani-dină, cuarţ, homblendă, biotit, folosită ca piatră de -construcţie.
   DAClTIC,-Ă, dacitici,-ce, adj. (Despre unele roci, magme) Care conţine dacit, care are compoziţia chimică a dacitului.
   DACOROMÂN,-Ă,          dacoromani,-e,
s.m. şi f., adj. X. S.m. şi f. (La m.pl.) Populaţie de limbă latină formată în răsăritul Peninsulei Balcanice, mai ales pe teritoriul Daciei, ca urmare a procesului de romanizare a daco-ger ţilof; (şi la sg.) persoană care aparţine acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine dacoromânilor (1), privitor la dacoromâni. [Scris şi: daco-roman]
   DACTÎL, dactili, s.m. (în versificaţia modernă) Unitate a versului formată dintr-o silabă accentuată urmată de două silabe neaccentuate; (în versificaţia antică) unitate a versului formată dintr-o silabă lungă urmată de două silabe scurte.
   DADAÎSM s.n. Curent literar şi artistic, fundat în 1916, care îşi propunea negarea şi răsturnarea valorilor artistice existente, cultivînd . ilogicul,1 arbitrarul iraţional, suprimarea oricărui raport între gîndire şi expresie; dada.
   DAFIN, dafini, s.m. Mic arbore din sudul Europei, cu frunze persistente, lucioase şi aromatice şi cu fructul o bacă ovoidă, frunzele fiind folosite drept condiment, iar seminţele la extragerea unui ulei utilizat în industria farmaceutică; laur (Laurus nobilis).
   DAJDDE, dajdii, s.f. Impozit în bani perceput pe cap de locuitor, în evul mediu, în Moldova şi în Ţara Românească.
207
DALAC-DASCĂL
   DALĂC, (1) s.n., (2) s.m. 1. S.n. (Med:) Antrax, pustulă malignă. 2. S.m. (Bot.) Plantă erbacee otrăvitoare din familia liliaceelor, cu tulpină simplă, dreaptă, cu un verticil de patru frunze, terminată cu o singură floare, galbenă-verzuie, cu fructul o boabă neagră-albăstruie de mărimea unui bob de mazăre (Paris quadri-folia).
   DĂLĂ, dale, s.f. Placă poligonală de piatră folosită pentru pardosirea încăperilor, pentru executarea trotuarelor, a unor poteci în parcuri etc.
   DALB.-Ă, dalbi,-e, adj (Pop. şi poetic) Alb. ♦ Fig. Curat din punct de vedere moral, neprihănit; gingaş; graţios.
   DALIE, dalii, s.f. (Bot.) Gherghină.
   DALMĂTICj-Ă, dalmaţiei,-ce, adj. Care aparţine Dalmaţiei, privitor la Dalmaţia (regiune în Iugoslavia).
   DALTONISM s.n. Boală ereditară manifestată prin incapacitatea distingerii culorii roşii de cea verde sau a ambelor culori.
   DAMBLĂs.f. (Med.; pop.) Paralizie.
   DAMNA, damnez, vb. I. Tranz. (Livr ; în mitologia greco-romană şi în religia creştină) A condamna pe cineva la chinurile iadului. ♦ A blestema.
   DAMNĂT,-Ă, damnaţi,-te, adj., s.m. şi f. (Livr.; în mitologia greco-romană şi în religia creştină) (Om) condamnat la chinurile iadului. ♦ (Om) blestemat, dezaprobat, dispreţuit de semeni, de societate.
   DANĂ, dane, s.f. Porţiune dintr-un port aflată de-a lungul unui chei sau a unui mal, amenajată pentru acostarea vaselor şi pentru .Încărcarea şi descărcarea mărfurilor.
   DANDANĂjdamkmcZe, s.f. (Fam.) 1.' Intîmplare neplăcută; încurcătură. 2. Zgomot mare, tărăboi, tămbălău; petrecere zgomotoasă.
   DANGĂT, dangăte, s.n. Sunet prelung produs de clopot; bangăt.
   DĂNIE, danii, s.f. Proprietate ori alt bun pe care regele, domnitorul, boierii etc. le dăruiau supuşilor lor, în orînduirea feudală.
   DANS, dansuri, s.n. Ansamblu de mişcări ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii şi avînd caracter religios, de artă sau de divertisment.
   DANTtJRĂ, danturi, s.f. Dentiţie (3).
   DARĂ, darale, s.f. Greutatea ambalajului, a recipientului, a vehiculului eto. în care se păstrează, se transportă sau se cîntăreşte o marfă.
   DARABĂNĂ, darabane, s.f. Tobă (mică).
   DARĂC, darace, s.n. Unealtă de pieptănat şi de scărmănat lîna, cînepa sau inul, formată dintr-un sistem <le piepteni cu dinţi mari de oţel, fixaţi pe un suport.
   DARAYlSRĂ, dar averi, s.f. (Pop. şi fam.) Păţanie, încurcătură, bucluc, belea.
   DĂRDĂ, darde, s.f. Suliţă scurtă, prevăzută cu un vîrf de oţel, pentru împuns sau pentru aruncat, folosită în evul mediu.
   DARYINlSM s.n. Concepţie evoluţionistă formulată de naturalistul englez Ch. Darwin, potrivit căreia originea şi evoluţia speciilor actuale de organisme animale şi vegetale se explică prin transformarea treptată a altor specii care au trăit odinioară pe pămînt, drept urmare a interacţiunii dintre variabilitate, ereditate, suprapopulaţie, lupta pentru existenţă şi selecţia naturală.
   DĂSCĂL, dascăli, s.m. 1. (Înv.) învăţător (la ţară). ♦ Profesor. ♦ (Rar) Om de ştiinţă; învăţat, sayant.
2.  Fig. Iniţiator sau propagator al unei doctrine; îndrumător într-un anumit domeniu.
DATA-DEBUT
208
  BATĂ, datez, vb. I. Tranz. A stabili data exactă a unui eveniment, a unui fapt din trecut. ♦ A pune data pe o scrisoare, pe un act etc.
  DĂTĂ, date, s.f. (Mat.) Fiecare dintre valorile numerice sau nenumerice, mărimile, relaţiile etc. care servesc pentru rezolvarea unei probleme sau care sînt obţinute în urma unei cercetări şi urmează să fie supuse unei prelucrări.
  DATINĂ, datini, s.f. Obicei sau deprindere păstrată din timpuri vechi şi devenită caracteristică pentru un popor, pentru o colectivitate de oameni; tradiţie, uzanţă.
  DATÎV s.n. (Gram.) Caz al declinării care exprimă, de obicei, destinaţia acţiunii unui verb, avînd mai ales valoare de complement indirect şi răspunzînd la întrebarea „cui“. O Dativ etic, dativul unui pronume care indică pe cel interesat în acţiune.
  DATORNIC, -Ă, datornici,-ce, s.m. şi f. Debitor (2).
  DĂUNĂ, daune, s.f. 1. Pagubă, vătămare, prejudiciu (material sau moral). 2. Despăgubire. [Pronunţat: da-u-]
  DAYA s.f. Cuvînt geto-dac care înseamnă „aşezare", „localitate" şi care intra în denumirea unor localităţi.
  DĂBILĂR, dăbilari, s.m. (înv.) Persoană care strîngea impozitele, birurile.
  DĂLTUl, dăltuiesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A lucra cu dalta (tăind, cioplind, scobind etc.) un material (din piatră sau din lemn), pentru a obţine un obiect.
  DĂRUÎRE, dăruiri, s.f. Act şi normă morală de devotare, de consacrare deplină a capacităţilor şi sentimentelor unei cauze, unei activităţi sau unei persoane care merită toate acestea;' devotament, abnegaţie, sacrificiu.
  DĂSCĂLÎ, dăscălesc, vb. IV. (Pop. şi fam.) Tranz. 1. A învăţa, a povăţui,
a sfătui pe cineva. 2. Fig. A nu lăsa pe cineva în pace cu observaţiile, cu mustrările, cu reproşurile; a cicăli.
  DĂUNĂ, dăunez, vb. I. Intranz. A pricinui (cuiva) o pagubă, o stricăciune. [Pronunţat: dă-u-]
  D.D.T. subst. Acronim pentru di-clordifeniltricloretan.
  DEAL, dealuri, s.n. Formă de relief mai mică decît muntele, dar mai înaltă decît colina, avînd forma unei ridică-turi cuprinse în general între 200 şi 750 m (cu coastele domoale).
  DlDBIT1, debite, s.n. (Fiz.) Cantitate de fluid sau de pulbere fină care trece, într-o unitate de timp, printr-o secţiune a albiei unei ape, a unei conducte sau a unui canal.
  DEBIT2, debite, s.n. Datorie pe care o are o persoană creditată.
  DEBITĂ1, debitez, vb. I. Tranz.
1. (Fiz.) A furniza o cantitate de fluid, de material pulverulent, de energie etc. 2. A tăia un material în bucăţi cu formele si cu dimensiunile adecvate »
pentru folosirea sau pentru prelucrarea lui ulterioară.
  DEBITĂ2, debitez, vb. I. Tranz. A trece, a înregistra în contul unei persoane, al unei întreprinderi etc. mărfurile care i-au fost predate sau sumele de bani care i-au fost plătite.
  DEBITOR,-OĂRE, debitori,-oare, adj. s.m. şi f. 1. Adj. Care datorează cuiva ceva. 2. S.m. şi f. Persoană (fizică sau juridică) care are de plătit cuiva o datorie; datornic.
  DEBORDĂNT,-Ă, debordanţi,-te, adj. Care nu poate fi stăpînit, care se manifestă cu putere nestăvilită; nestăpînit, năvalnic, furtunos.
  DEBUŞAU, debuşeuri, s.n. Piaţă pe care producătorii îşi pot desface produsele (uşor şi în mari cantităţi).
  DEBtT, debuturi, s.n. începutul activităţii unei persoane într-o pro-
209
DEBUTANT-DECAPANT
fesiune, într-un domeniu, într-un loc etc. + Operă, creaţie, manifestare care constituie acest început.
  DEBUTĂNT;-Ă, debutanţi,-te, s.m. şi f. Persoană oare îşi face debutul.
  DECADENT,-Ă, decadenţi,-te, adj. 1. Care se află în decădere, în declin.
2. Care aparţine decadentismului, privitor la decadentism; specific decadentismului.
  DECADENTISM s.n. X. Mişcare lite-rar-artistică europeană, apărută şi teoretizată în Franţa, la sfirşitul sec. XIX şi caracterizată prin revoltă împotriva vechilor concepţii artistice, prin cultivarea brutală a unor inovaţii formale şi a senzaţiilor tari, prin rafinament stilistic, prin neglijarea unităţii şi coeziunii operei în favoarea detaliului, printr-o tematică nouă. 2. Denumire generală dată tendinţelor unor curente literar-artistice de la sfirşitul sec. XIX şi din sec. XX, care opun realităţii obiective o lume a stărilor subiective (considerată ca singura autentică) sau care cultivă descompunerea morală, violenţa, formalismul etc.
  DECADENŢĂ, decadenţe, s.f. Proces sau stare de decădere socială, culturală, politică, economică, morală; stare (socială, culturală, politică etc.) mai rea decît aceea care exista înainte.
  DECAfiDRU, decaedre, s.n. Poliedru cu zece feţe.
  DECAGON, decagoane, s.n. Poligon cu zece laturi. O Decagon stelat, deca-gon concav, obţinut prin unirea vîr-furilor decagonului.
  DECAGRĂM, decagrame, s.n. Unitate de măsură pentru, masă, egală cu zece grame; se notează: dag.
  DECAHIDRATĂT,-!, decahidra-taţi,-te, adj. (Chim.; despre ionii sau moleculele substanţelor dizolvate) Care a legat, prin hidratare, zece molecule de apă.
  DECAHIDRONAFTALlNi s.f. (Chim.) Deoalină.
  DECALĂJ, decalaje, s.n. X, Distanţare în spaţiu a două obiecte în raport cu poziţia iniţială a: unuia faţă de celălalt; distanţare în timp a două sau mai multe fapte sau evenimente. 2. Fig. Diferenţă, nepotrivire între situaţii, concepţii, atitudini, fapte etc.
  DECALÎNĂ s.f. CjoHy. Substanţă organică, hidrocarbură cicloalcanică conţinînd două inele ciclohexanice condensate, lichid care, împreună cu aerul, formează amestecuri explozive şi este folosit ca dizolvant; decahidro-naftalină.
  DECALlTRU, decalitri, s.m. Unitate de măsură pentru volum, egală cu zece litri; se notează: dai.
  DECAMlDTRU, decametri, s.m. Unitate de măsură pentru lungime, egală cu zece metri; se notează: dăm.
  DECĂN s.m. (Chim.) C10H22. Alean, lichid incolor aproape fără miros, solubil în alcool şi în eter, care formează amestecuri explozive cu aerul, întrebuinţat în sinteze organice.
  DECANTĂ, decantez, vb. I. Tranz. (Livr.) A limpezi, a clarifica, a lămuri.
  DECANTÂRE, decantări, s.f. Separare a particulelor solide dintr-o suspensie, prin depunerea lor sub acţiunea gravitaţiei şi îndepărtarea lichidului prin scurgere sau prin sifonare, după sedimentarea particulelor în partea inferioară a recipientului unde se găseşte suspensia, operaţie folosită la limpezirea apei tulburi, a lichidelor tulburi etc.; decantaţie.
  DECAM'CR, decantoăre, s.n. Recipient sau instalaţie, ou funcţionare continuă sau discontinuă, folosită pentru decantare.
  DECAPĂ, decapez, vb. I. Tranz. A curăţa de oxizi, de grăsimi etc. o suprafaţă (metalică) în vederea operaţiilor ulterioare.
  DECAPĂNT, decapante, _s.n. Substanţă sau amestec de substanţe chimice cu acţiune dizolvantă asupra oxi-
14  — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
DECAPARE-DECLARAŢIE
210
zilor, grăsimilor etc., folosit in operaţiile de.decapare a suprafeţelor materialelor metalice.
   DECAPĂRE, decapări, s.f.'Operaţie de curăţire mecanică, chimică, electrolitică a suprafeţei obiectelor metalice de straturile de oxizi, grăsimi, vopsele vechi, etc., în vederea operaţiilor ulterioare de metalizare, emailare, vopsire etc., care impun suprafeţe curate; decapaj.
   DE CAPITĂ, decapitez, vb. I. Tranz. A ucide sau a executa pe cineva prin tăierea capului.
   DECARB OXILĂRE,        decarboxilări,
s.f. Eliminare a uneia sau a mai multor molecule de dioxid de carbon din molecula unui acid organic, metodă folosită în sinteza organică.
   DECARBURĂltE. decarburări, s.f. Operaţie de reducere a conţinutului de carbon dintr-un aliaj feros prin acţiunea oxigenului (sau hidrogenului) în masa topiturii de metal sau pe suprafaţa lui, folosită în siderurgie, la elaborarea oţelului; decarburaţie.
   DECASTUÎR, decăsteri, s.m. Unitate de măsură pentru volumul lemnelor, egală cu zece steri; se notează: das.
   DECENIU, decenii, s.n. Perioadă de zece ani.
   DECENŢĂ s.f. Respect al bunelor moravuri, bună-cuviinţă; pudoare.
   DECEPŢIE, decepţii, s.f. înşelare a speranţelor cuiva, dezamăgire, deziluzie ; amărăciune.
   DECÎDE, decid, vb. III. 1. Intranz. şi refl. A lua o hotărîre; a alege (între mai multe alternative), a se fixa (între mai multe posibilităţi).^ Tranz. A hotărî, a soluţiona în mod definitiv.
2. Tranz. A determina, a convinge, a îndupleca pe cineva să facă ceva.
   DECIGRĂM, decigrame, s.n. Unitate sub divizionară de măsură pentru masă, egală cu a zecea parte dintr-un gram; se notează: dg.
   DECILÎTRU, decilitri, s.m. Unitate subdivizionară de măsură pentru capacitate, egală cu a zecea parte dintr-un litru; se notează: ăl.
   DECIMETRU, decimetri, s.m. Unitate divizionară pentru lungime, egală cu a zecea parte dintr-un metru; se notează: dm.
   DECIS,-Ă, decişi,-se, adj. Ferm în principiile sau în convingerile sale; hotărit.
   DEGISfV,-Ă, decisivi,-e, adj. Care are un rol hotărîtor într-o împrejurare dată, de care depinde tot ceea ce urmează.
   DECÎZIE, decizii, s.f. Hotărîre luată în urma examinării unei probleme, a unei situaţii etc., soluţie adoptată (dintre mai multe posibile). + Spec. Hotărîre luată de un organ al administraţiei de stat sau de un organ de jurisdicţie.
   DECLAMĂ, declam, vb.I. Tranz. A rosti cu voce tare un text literar (în versuri), folosind o intonaţie şi gesturi corespunzătoare.
   DECLAMATOR, -OĂRE, declamatori,-oare, adj. (Despre cuvinte, expresii, stil) Care este prea căutat; bombastic, emfatic, retoric.
   DECLAMĂŢIE, declamaţii, s.f. 1. Faptul de a declama; arta de a declama. 2. Vorbire (bombastică, umflată) cu ton şi cu gesturi exagerate, teatrale, nenaturale.
   DECLANŞĂ, declanşez, vb. I. Tranz. şi refl. A determina, a pune în mişcare sau a se produce (în mod rapid, brusc) o acţiune, un fenomen etc.
   DECLARĂŢIE,declaraţii, s.f. 1. Mărturisire, afirmare deschisă a unor convingeri, a unor opinii sau a unor sentimente; ceea ce afirmă cineva cu un anumit prilej. 2. Document oficial prin care un stat, un guvern sau un partid politic îşi precizează poziţia în anumite probleme imp'ortante.
211
DECLASAT-DEDICA
   DECLASAT,-A, declasaţi,-te, adj., s.m. şi f. (Om) decăzut sub raport moral sau social, (om) care se află la marginea societăţii.
   DECLÎN, declinuri, s.n. Stare de decădere în care se află o persoană, un popor, o civilizaţie eţc.
   DECLINARE, declinări, s.f. (Gram.) Totalitatea modificărilor suferite de forma unui substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol pentru exprimarea cazurilor (la singular şi la plural).
   DECODIFICARE, decodificări, s.f. Acţiunea de a descifra un cod ori un mesaj scris pe baza unui cod; decodare, decodaj; operaţie inversă codificării.
   DECOLl', pers. 3 decolează, vb. I. Intranz. (Despre avioane, elicoptere etc.) A se desprinde de pămînt sau de suprafaţa unei ape şi a-şi lua zborul.
   DECOLONIZARE, decolonizări, s.f. Proces social, politic şi economic, specific epocii contemporane, caracterizat prin destrămarea sistemului colonial al imperialismului, prin obţinerea şi consolidarea independenţei de către fostele colonii, prin lichidarea subdezvoltării, a moştenirii trecutului etc. de pe aceste teritorii.
   DECONTÂ, decontez, vb. I. Tranz. A justifica în mod detaliat, pe bază de acte, întrebuinţarea unei sume (primite).
   DECOR, decoruri, s.n. (Adesea fig.). Ansamblu de obiecte care servesc la crearea cadrului în care se desfăşoară un spectacol de teatru, de balet, un film.
   DECORĂ, decorez, vb. I. Tranz. 1. A împodobi o clădire, o cameră etc. cu diverse obiecte, ornamente, zugrăveli etc., destinate să înfrumuseţeze; a împodobi un obiect cu motive ornamentale. 2. A acorda, a conferi cuiva o ‘decoraţie.
   DECORATfY,-Ă, decorativi,-e, adj. Care decorează; care serveşte la decorare; ornat, ornamental.
   DECORAŢIE, decoraţii, s.f. Distincţie (ordin, medalie) care se acordă cuiva pentru- merite deosebite într-un domeniu de activitate, pentru o faptă eroică sau pentru servicii excepţionale aduse statului, societăţii.
   DECORTICÂ, decortichez, vb. I. Tranz. A desprinde şi a înlătura cojile de pe unele seminţe, în vederea consumului sau prelucrării lor.
   DECREPIT,-A,      decrepiţi,-te,   adj.
(Livr.) Care se află în stare de decrepitudine; ramolit.
   DECREPITUDINE s.f. (Li vr.) Stare de bătrîneţe avansată, caracterizată prin slăbire maximă şi prin pierderea aproape completă a funcţiilor vitale, mai ales a celor intelectuale; ramolisment. + Fig. Decădere socială, morală etc. extremă.
   DECRfîT, decrete, s.n. Act prin care se stabilesc dispoziţii obligatorii sau prin care se reglementează anumite situaţii individuale, emanat de la or-ganul suprem al puterii de stat.
   DECRETA. decretez, vb.I. Tranz. A da un decret, a hotărî, a ordona prin decret. + Fig. A declara ceva în mod sentenţios; a emite o părere categorică.
   DECUPÂ, decupez, vb.I. Tranz. A tăia bucăţi dintr-un material (hîrtie, stofă, placaj eto.), urmînd conturul unui model; a tăia, a desprinde, a izola o parte (utilă, semnificativă etc.) dintr-un întreg.
   DECUPAj. decupaje, s.n. Faptul de a decupa. ♦ Ceea ce a decupat cineva dintr-un material.
   DECUSAŢIE, decusaţii, s.f. , (Anat.; in expr.) Decusaţie piramidală, încrucişare în formă de X a două fascicule simetrice de fibre nervoase care trec din bulb în măduva spinării.
   DEDICA, dedic, vb.I. 1. Tranz. A închina cuiva o operă proprie în semn de respect, de preţuire,. de dragoste.
2.  Tranz, şi refl. A (se) consacra cu
14*
DEDSCAŢIE-DEFÎNSTIVA
212
toate forţele, cu toată energia unei idei sau unei activităţi.
   DEDICÂŢIE, dedicaţii, s.f. Text de proporţii reduse scris pentru cineva pe o toarte, pe un album, pe o fotografie etc. în semn de respect, de preţuire, de dragoste.
   BEBIŢlîIij dediţei, s.m. 1. Plantă erbacee perenă otrăvitoare, din familia ranunculaceelor, cu frunze păroase şi cu flori aibastre-violete mari, cu proprietăţi colorante şi farmaceutice (Pulsatilla pratensis). 2. (Zool.; în expr.) Dediţel-de-mare, actinie.
   BEBJJB3LÂ, dedublez, vb.I. Refl. A se împărţi în două; a căpăta (în acelaşi timp sau pe rînd) două stări, două aspecte sau două forme deosebite.
 _ BEBUBLĂBE, dedublări, s.f. Acţiunea de a se dedubla şi rezultatul ei. O Dedublarea personalităţii, tulburare a conştiinţei care se manifestă prin împărţirea personalităţii unui'individ în una normală şi alta anormală, fiecare impunîndu-se pe rînd în modul de comportare, în acţiuni.
   DEDtJCE, deduc, vb.III.Tranz. A extrage, a desprinde o judecată particulară din alta generală sau un fapt din altul; a trage o concluzie, pe calea deducţiei, din două sau mai multe premise.
   BEBUCTlV.-Ă, deductivi,-e, adj. Care procedează prin deducţie, care foloseşte deducţia.
   BEB.fTCŢIE, deducţii, s.f. Formă fundamentală de raţionament, care realizează trecerea de la propoziţii generale la propoziţii particulare.
   DEDURIZĂRE, dedurizări, s.f. (Chim ; în expr.) Dedurizarea apei, proces tehnologic care foloseşte metode chimice sau fizico-chimice pentru eliminarea din apele naturale, în special, a sărurilor de calciu şi de magneziu (care le dau duritate), conferindu-le calităţi care le fac apte să fie folosite ca apă potabilă, apă industrială, apă
 pentru alimentarea cazanelor de abur etc.
   DEFAZĂJ, defazaje, s.n. (Fiz.) Diferenţa dintre fazele a două mărimi sinusoidale de aceeaşi frecvenţă.
   DEFĂIMA, defăimez, vb.I. Tranz. A bîrfi, a calomnia, a cleveti, a ponegri.
   BEFECĂŢIE, defecaţii, s.f. Evacuare a fecalelor din intestin;
   DEFECT,-Ă, defecţi,-te, s.n., adj. 1. S.n. Lipsă, scădere, imperfecţiune materială, fizică sau morală; cusur, meteahnă, neajuns, beteşug, hibă. + Spec. Deranjament, stricăciune care împiedică funcţionarea unei maşini, a unui aparat. 2. Adj. Care s-a defectat, s-a stricat; care are un defect.
   DEFECTQLQGlE s.f. Disciplină care se ocupă cu studiul psihologic şi pedagogic al persoanelor cu deficienţe senzoriale, intelectuale etc.
   • BEFERTILIZĂ, defertilizez, vb. I., Tranz. A face ca un teren să devină neproductiv, a provoca pierderea fertilităţii unui teren.
   DEFETÎSM s.n. Opinie, părere, atitudine (condamnabilă) a celui ce nu are încredere în reuşita unei acţiuni.
   i)EFICÎT, deficite, s.n. Diferenţă cu care cheltuielile întrec veniturile (şi care reprezintă o pierdere materială). 4 Pierdere (bănească); lipsă.
   BEFICITĂR,-Ă, deficitari,-e, adj. Ca-, re este în deficit, care reprezintă un deficit.
 . DEFILAU, defileuri, s.n. Vale îngustă, adîncă (şi lungă), cu coaste prăpăstioase, săpată de o apă curgătoare în regiunile muntoase.
   DEFINÎ, definesc, vb.IV. Tranz. A da o definiţie. + A determina, a delimita, a stabili cu precizie, a preciza ceva; a contura, a caracteriza pe cineva. + Refl. A se caracteriza singur; a se autocaracteriza.
   DEFINITIVĂ, definitivez, vb.I. Tranz. A da o ultimă formă unui obiect, unei lucrări etc.
213
DEFINITORIU-DEGRES A
  DEFINITORIU,-IE, definitorii, adj. Care defineşte, care caracterizează ceva sau pe cineva. ♦ Care reprezintă caracteristica esenţială, dominantă.
  DEFINÎŢTE, definiţii, s.f. Enunţ prin care se pun în evidenţă însuşirile esenţiale, proprii ale unei noţiuni sau ale unui obiect, astfel încît acestea să se poată distinge de alte noţiuni sau obiecte.
  DEFLECTOR, deflectoare, s.n., adj.
1. S.n. Dispozitiv utilizat pentru modificarea direcţiei unui curent de fluid.
2. Adj. Care serveşte la producerea deflexiunii.
  DEFLEXltJNE, deflexiuni, s.f. 1. Abatere a unui curent de fluid din direcţia lui de curgere, cu ajutorul unui deflector. 2. Schimbare a traiectoriei unui fascicul de particule încărcate electric, cînd se mişcă în vid sau într-un gaz rarefiat, cu ajutorul unui cimp electric sau magnetic exterior; deviere. [Pronunţat: -xi-u-]
  DEFORMARE, deformări, s.f. Acţiunea de a modifica forma, dimensiunile unui material; deformaţie. O Deformare elastică, deformare a unui corp care se anulează o dată cu cauza ce o produce. Deformare plastică, deformare a unui corp, care se menţine (parţial sau total) şi după înlăturarea cauzei ce a provocat-o, şi care se foloseşte la producerea unor modificări plastice în scopul obţinerii de forme şi de dimensiuni dorite.
  DEFRIŞÂ, defrişez, vb.I.Tranz. A înlătura (prin tăiere sau prin ardere) arborii şi alte plante lemnoase spre a obţine un' teren pentru agricultură, păşunat, construcţii etc. sau pentru a-1 împăduri din nou; a despăduri.
  DEGAJĂ, degajez, vb.I. 1. Tranz. şi refl. (Adesea fig.) A (se) răspîndi, a (se) împrăştia; a (se) desprinde. 2. Tranz. A elibera, a descărca pe cineva de o sarcină, de o îndatorire.
  DEGAJĂRE, degajări, s.f. (Chim.) Eliminare de gaze, de vapori de apă,
de căldură, de miros etc. dintr-o reacţie chimică.
   DEGAZĂNT,-Ă, degazanţi,-te, adj., s.m. 1. Adj. (Despre substanţe) Care realizează degazarea. 2. S.m. Substanţă care se foloseşte pentru îndepărtarea, prin absorbţie, a gazelor dintr-o incintă sau de pe o suprafaţă oarecare.
   DEGAZĂRE, degazări, s.f. Operaţie de îndepărtare a gazelor dintr-o incintă sau de pe o suprafaţă oarecare, pe cale fizică (cu ajutorul unei pompe cu vid) sau pe cale chimică (prin intermediul unei substanţe absorbante).
   DEGAZOLINĂRE, degazolinări, s.f. Operaţie de separare şi de recuperare, printr-un mijloc oarecare, a gazolinei din gazele provenite din exploatările petroliere.
   DEGENERA, degenerez, vb.I. In-tranz. A se schimba în rău; a decădea, a se degrada.
   DEGENERAT,-Ă, degeneraţi,-te, adj. Schimbat în rău; decăzut, degradat. + Decăzut, degradat din punct de •vedere moral.
   DEGLXJTÎŢIE, deglutiţii, s.f. Act fiziologic reflex prin care bolul alimentar trece din gură, prin esofag, în stomac; înghiţire.
   DEGRADARE, degradări, s.f. 1. Pedeapsă militară care eohâtă în luarea gradului. 2. Proces de schimbare în rău; stricare, deteriorare, ruinare. O Degradarea solului, totalitatea schimbărilor produse în solurile spălate intens prin apa de infiltraţie, care determină scăderea fertilităţii acestora. ;
   DEGRADĂT,-Ă, degradaţi,-te, adj. (Despre terenuri, soluri) Care şi-a pierdut fertilitatea, capacitatea de producţie, care a devenit neproductiv.
   DEGRESĂ, degresez, vb.I.Tranz. A îndepărta petele de grăsime de pe suprafaţa unor obiecte.
DEGRESANT-DELÎMITA
214
   DEGRESĂNT,-Ă, degresanţi,-te adj., s.m. 1. Adj. Care degresează. 2. S.m. Substanţă chimică ce dizolvă substanţele grase.
   DEH1DR 0 GENĂBE, dehidrogenări, s.f. Reacţie de eliminare a hidrogenului din molecula compuşilor organici (folosită pentru obţinerea industrială a hidrocarburilor nesaturate).
   DEHISCtSNT,-Ă, dehiscenţi,-te, adj. (Despre fructe, antere, sporangi) Care se deschide spontan, cînd ajunge la maturitate şi cînd este uscat şi are pereţii tari, eliberînd seminţele.
   DEIONIZĂT,-Ă, deionizaţi,-te, adj. (Chim.) Din care' au fost îndepărtaţi anumiţi ioni. O Apă deionizată, apă din care, printr-un procedeu de purificare cu schimbători de ioni, au fost îndepărtaţi ionii străini, dizolvaţi. [Pronunţat: de-i-o-]
   BEÎMPĂRŢÎT s.n. (Mat.) Primul termen al unei împărţiri, element al unei mulţimi care urmează să fie împărţit la un alt element. [Pronunţat: de-îm-]
   DEÎNfllULŢÎT s.n. (Mat.) Primul factor al unei înmulţiri, factor care urmează să fie înmulţit cu cel de-al doilea factor. [Pronunţat: de-tn-]
   DELAPE0Ă, delapidez, vb. I. Tranz. A sustrage, a-şi însuşi, a folosi în scopuri personale etc. bani, valori sau alte bunuri din avutul obştesc aflate în grija sa.
   DELĂSARE, delăsări, s.f. Nepăsare, neglijenţă faţă de o muncă începută.
   DELECTA, delectez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) distra (în cel mai înalt grad), a (se) desfăta, a (se) încînta, a (se) bucura.
   DELEGĂ, deleg, vb. I. Tranz. A transmite cuiva dreptul de a acţiona ca reprezentant al unei persoane sau .al unei instituţii. + A însărcina pe cineva pe timp limitat, cu executarea, cu supravegherea sau cu organizarea unei lucrări.
   DELEGĂT,-Ă, delegaţi,-te, s.m. şi f. 1. Persoană care a primit o delegaţie.
2. Reprezentant sau trimis al unui stat ori al unui guvern la o conferinţă sau la o organizaţie naţională sau internaţională.
   DELEGĂŢIE, delegaţii, s.f. 1. Misiune sau însărcinare de a se prezenta sau de a acţiona în numele cuiva. + (Concr.) Act prin care cineva este desemnat ca delegat. 2. Grup de persoane împuternicit cu o misiune specială.
   DELFÎN, delfini, s.m. Mamifer marin, cetaceu răpitor, cu corpul fusiform, lung de circa 2,5 m, cu botul ascuţit şi prevăzut cu dinţi conici, bun înotător, înzestrat cu inteligenţă deosebită, care trăieşte în toate mările, în grupuri compacte; porc-de-mare (Delphinus delphis).
   DELIBERA, deliberez, vb. I. 1. In-tranz. (Despre membrii unei instanţe judecătoreşti, ai unei adunări legiuitoare etc.) A chibzui, a discuta în comun (şi în secret) asupra unei hotă-rîri de luat sau a unei chestiuni de rezolvat; a dezbate. 2. Tranz. (Rar) A decide, a hotărî, a rezolva, a soluţiona.
   DELÎCT, delicte, s.n. Fapt nepermis de legea penală; infracţiune de mai mică gravitate, care se sancţionează cu amendă penală sau cu închisoare co-recţională.
   DELICVESCENT,-Ă, delicv'escenţi,
-te, adj. (Despre substanţe chimice
solide) Care absoarbe vapori -de apă
din atmosferă pînă la transformarea
într-o substantă uşor solubilă. t >
   DELICVESCfSNŢĂ s.f. Proprietate a unor substanţe solide de a absorbi vaporii de apă din atmosferă pînă la dizolvarea lor.
   DELMITĂ, delimitez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) stabili, a (se) fixa limitele unui lucru, ale unui fenomen etc ; a (se) mărgini, a (se) limita.
215
DEUNCVENT-DEMIURG
 DELINCVENT,-A, delincvenţi, -te, s.m. şi f. Persoană care a săvirşit un delict penal.
 DELÎR,    deliruri, s.n.    1. Stare de
 tulburare    a conştiinţei^ manifestată
 prin năluciri, aiurări, iluzii etc., determinate    de  unele boli  (mintale). 2.
 Fig. Stare   de   entuziasm  nelimitat, de
 excitare excesivă (şi de masă), de pasiune manifestată cu violenţă.
 DELIRA, delirez, vb. I. Intranz. A fi în stare de delir; a aiura.
 Dj&LNIŢĂ, delniţe, s.f. (în evul mediu, în Ţara Românească) 1. Lot de pămînt agricol primit în folosinţă de ţăranii şerbi. 2. Parte din pamîntul agricol al unui sat care se afla în stăpî-nirea ereditară a unei familii de ţărani ce locuia în satul respectiv; jirebie, sesie.
 D&LTA s.m. invar. A patra literă a alfabetului grecesc (în formă de triunghi).
 DflLTĂ, delte, s.f. Formă de relief rezultată prin depunerea, pe un teren cu pantă lină, a mîlului şi a nisipului • transportat de o apă curgătoare la vărsarea într-un lac, în mare sau în ocean.
 DELTOÎD, -A, deltoizi, -de, adj., s.m. 1. Adj. în formă de triunghi.
 2. S.m. Muşchi al articulaţiei umărului, în forma literei delta, fixat pe omoplat, claviculă şi capătul humeru-sului, care determină rotaţia internă şi externă a braţului.
 delurGs,-oAsă, deluroşi, -oase, adj.
 Cu (multe) dealuri, format din dealuri.
 DEMAGOG, demagogi, s.m. Persoană care practică demagogia.
 DEMAGOGÎE, demagogii, s.f. Acţiune de influenţare a maselor cu ajutorul unor principii şi promisiuni'false, prin prezentarea faptelor în mod inexact etc., pentru a le înşela şi a realiza o serie de scopuri condamnabile nemărturisite.
 DEMARCAŢIE, demarcaţii, s.f. Delimitare, despărţire, separare. O Linie
 de demarcaţie, (adesea fig.) linie care desparte două ţări, două suprafeţe de teren etc.
   DEMASCĂ, demâsc, vb. I. Tranz. şi refl. A(-şi) da pe faţă (fără să vrea) intenţiile, planurile, gîndurile (condamnabile) ascunse.
   DEMATERIALIZAT,-!, dematerializaţi,-te, adj. 1. Care a pierdut caracterele specifice materiei. 2. (Despre cuvinte, imagini) Care şi-a pierdut caracterul concret şi sensibil. [Pronunţat: -ri-a-]
   DEMENT,-A, demenţi,-te, adj., s.m. şi f. (Livr.) 1. Adj-, s.m. şi f. (Om) nebun. 2. Adj (Ca) de om nebun; nebunesc.
   DEMENŢA, demenţe, s.f. (Livr.) Nebunie.
   DEMfÎRS, demersuri, s.n. Acţiune întreprinsă (pe lîngă cineva) în susţinerea unei cauze; intervenţie în scopul obţinerii unui anumit rezultat.
   DEMILITARIZARE, demilitarizări, s.f. Măsură prin care (în urma unei convenţii internaţionale ori din proprie iniţiativă), pe un anumit teritoriu, sînt total sau parţial desfiinţate forţele armate, armamentul, instalaţiile militare, producţia de armament etc.
   demineralizAre, deminerali-
 zări, s.f. (Biol.) Desfacere a sărurilor minerale complexe insolubile în forme simple, solubile, şi trecerea lor în sînge.
   demitizA, demitizez, vb. I. Tranz.
 1. A nega, a nesocoti valoarea miturilor. + A contesta existenţa unor mituri tradiţionale, înlocuind aceste mituri cu altele noi. 2. A înlătura exagerările, deformările, iluziile despre originea şi evoluţia lucrurilor, fenomenelor eto. şi a le prezenta în conformitate cu propria lor esenţă, cu realitatea; a reflecta realitatea în limitele obieotivităţii, lucidităţii.
   DEMltJRG s.m. Denumire dată, în filozofia lui Platon, divinităţii, ca pretins principiu raţional, organiza-
DEMN-DEMONSTRATIV
 216
 tor al universului, ea aşa-zis creator al acestuia. + Dumnezeu. + Principiu activ şi creator — omul. [Pronunţat: -mi-urg]
   DEMN,-A, demni,-e, adj. 1. Vrednic (de)... ♦ Capabil, destoinic. 2. Care impune respect, care merită respect.
   DEMNITAR; demnitari, s.m. înalt funcţionar al unui stat.
   DEMNITATE, demnităţi, s.f. 1. Calitatea de a fi demn, de a impune respect; atitudine demnă. 2. Funcţie înaltă în stat.
   DEMOBILIZA, demobilizez, vb. I. Tranz. 1. A lăsa la vatră trupele mobilizate, a trece armata la stare de pace.
2. Fig. A face să slăbească forţa combativă, vigilenţa, tenacitatea cuiva în îndeplinirea unei sarcini, în urmărirea unui scop. + A descuraja.
   DEMOCRAT,-A, democraţi,-te, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Adept) al democraţiei, (persoană) care susţine democraţia. 2. Adj. Care aparţine democraţiei, privitor la democraţie, specific democraţiei.
   DEMOCRATISM s.n. Totalitatea principiilor care exprimă, garantează şi asigură realizarea libertăţilor democratice.
   DEMOCRATIZARE, democratizări, s.f. Proces social, politic şi juridic care asigură participarea din ce în ce mai largă a cetăţenilor la conducerea vieţii politice, economice, sociale şi culturale a ţării.
   DEMOCRAŢIE, democraţii, s.f. Formă de organizare şi de conducere politică a societăţii caracterizată prin aceea că întreaga putere se află în mîinile poporului.
   DEMODULĂŢIE, demodulaţii, s.f. (Fiz.) Separare a oscilaţiei de joasă frecvenţă de unda purtătoare de înaltă frecventă.
        >
   DEM 0 GRÂFICj-Ă, demograf ici,-ce, adj. Care aparţine demografiei, pri-
vitor la demografie. <0 Factor demografic, element constitutiv al societăţii, exprimat de densitatea populaţiei, ritmul ei de creştere, structura şi mobilitatea ei.
    DEMOGRAFIE s.f. Ştiinţă socială care studiază fenomene şi procese privitoare la numărul, repartiţia geografică, structura, densitatea şi mişcarea populaţiei.
    DEMON, demoni, s.m. 1. (Livr.) Diavol, drac, satană. + Fig. Om rău.
• + Fiinţă imaginară considerată ca spirit al răului. 2. (în literatura romantică) Fiinţă care personifică răzvrătirea împotriva destinului propriu sau al mulţimii nedreptăţite, setea de iubire, extraordinara frumuseţe fizică, măreţia, existenţa misterioasă etc. + (în mitologie şi în poezie) Geniu (al binelui sau al răului) chinuit de nelinişte şi care stîrneşte dorinţe, pasiuni etc.
    DEMONETIZA,      demonetizez, vb.
  I. 1. Tranz. A scoate, a retrage din circulaţie anumite monede. 2. Refl. (Despre monede) A-şi reduce valoarea (în raport cu aceea a aurului). ♦ Fig. A-şi pierde, a-şi reduce valoarea; a se deprecia, a se banaliza.
    DEMONIC,-A,    demonici,-ce, adj.
  (Livr.) (Ca) de demon; drăcesc, diabolic, satanic; infernal.
    DEMONSTRA, demonstrez, vb. I.
  1. Tranz. A arăta în mod convingător, prin argumente, prin raţionamente logice sau prin exemple concrete, adevărul sau neadevărul unei afirmaţii, al'unui fapt etc.; a proba, a dovedi. + A face dovada, prin calcule şi prin raţionamente, a adevărului exprimat într-o teoremă, într-o formulă etc.
  2. Intranz. (Despre mulţimi de oameni) A participa la o demonstraţie (8).
    DEMONSTRATIV,-A, demonstrativi,-e, adj. 1. Care demonstrează sau serveşte să demonstreze, ceva; ilustrativ. O (Gram.) Pronume demonstrativ, pronume care arată locul în timp sau în spaţiu al unui obiect faţă de
217
DEMON STR AŢIE-DEN SIMETRTJ
 vorbitor. Adjectiv demonstrativ, adjectiv care arată depărtarea sau apropierea unui obiect faţă de un punct determinat. 2. (Despre gesturi, manifestări etc.) Care exprimă, în mod ostentativ, un sentiment, o părere etc*.
   DEM ON STRAţiE, demonstraţii, s.f. 1. Dovedire, pe bază de argumente şi de exemple concrete, a realităţii unui fapt; demonstrare, argumentare. + Şir de calcule, de argumente, de raţionamente etc. prin care se dovedeşte adevărul unei teoreme sau conţinutul unei formule. 2. Procedeu de stabilire a adevărului unui enunţ. 3. Acţiune prin care masele îşi exprimă diverse cereri cu caracter economic, social sau politic, atitudinea cu prilejul unui eveniment, unei sărbători, aniversări etc.
   DEMORALIZA, demoralizez, vb. I. Tranz. şi refl. A face pe cineva să-şi piardă său a-şi pierde încrederea în sine; a (se) descuraja, a (se) deprima.
   DENATURA, denaturez, vb. I. Tranz. A scbimba (intenţionat) înţelesul, natura sau caracterul real al unor cuvinte, al unor idei etc.; a deforma, a altera, a falsifica.
   DENATURANT,-A, denaturanţi,-te, adj., s.m. (Substanţă) adăugată, în cantităţi mici, în unele produse pentru a le conferi acestora proprietăţi (gust, miros etc.) incompatibile cu folosirea lor în alte scopuri decît cele pentru care au fost destinate iniţial.
   DENATURARE, denaturări, s.f. 1. Operaţie de adăugare, în unele produse, a unei cantităţi mici de denaturant, spre a le face improprii altor întrebuinţări decît cele pentru care au fost iniţial destinate. 2. Modificare reversibilă sau ireversibilă a proprietăţilor proteinelor (prin diferite metode).
   DENDRÎTĂ, dendrite, s.f. 1. Prelungire arborescentă- a protoplasmei celulei nervoase, prin care influxul nervos se propagă centripet în regiunea opusă cilindrului-ax. 2. (Geol.; la pl.) Agregate minerale în formă .arbores-
 centă depuse pe fisurile plane ale rocilor sau ale filoanelor, în special în zăcămintele aurifere.
   DENDROîkESTRU, dendrometre, s.n. Instrument cu ajutorul căruia se determină, cu aproximaţie, înălţimea copacilor.
   DENIGRA, denigrez, vb. I. Tranz. A vorbi pe cineva de rău, cu intenţia de a-i atinge onoarea, reputaţia etc.; a ponegri, a defăima, a calomnia, a discredita.
   DENIGRATOR,-0 ARE, denigratori, -oare, adj., s.m. şi f. (Persoană) care denigrează.
   DENITRIFICArE, denitrificări, s.f. Proces de reducere a nitraţilor şi nitriţilor din sol pînă la azot liber sau amoniac, datorat activităţii bacteriilor anaerobe, care duce la scăderea fertilităţii solului.
   DENITRIFICAT(jR,-OARE, deni-trificatori,-oare, adj., s.m. şi f. (Bacterie) care provoacă denitrificarea, care ia parte la procesul de denitrificare.
   DENIVELA, pers. 3 denivelează, vb.
I.  Refl. (Despre terenuri, drumuri etc.) A-şi pierde suprafaţa netedă, prin formare de gropi şi de ridicături.
   DENIVELARE, denivelări, s.f. Accident de teren (ridicat sau coborît) pe o suprafaţă relativ netedă. ♦ Diferenţă de nivel între două unităţi geografice învecinate.
   DENOMINAŢIE, denominaţii, s.f. (Livr.) Denumire, numire, nume.
   DENOTA, pers. 3 denotă, vb. I. Tranz. A dovedi, a vădi, a indica, a arăta, a demonstra un anumit lucru.
   DENOTAŢIE, denotaţii, s.f. 1. (Log.) Sferă (3). 2. (Lingv.) Sens, semnificaţie.
   DENS,-A, denşi,-se, adj. Care are părţile, elementele componente strîns unite sau foarte apropiate între ele: compact, des.
   DENSIMlîTRU;densimetre, s.n. Areo-metru care indică direct densitatea lichidului în care a fost cufundat.
DENSITATE-DEPEŞĂ
218
  DENSITĂTE, densităţi, s.f. 1. Mărime fizică definită prin raportul dintre masa şi volumul unui corp; masa unităţii de volum, masă specifică. O Densitate relativă, raportul dintre densitatea unei substanţe şi densitatea altei substanţe, considerată substanţă de referinţă (de obicei apa distilată sau aerul uscat). Densitate de curent electric, raportul dintre intensitatea curentului electric care trece printr-un conductor şi secţiunea transversală a acestuia. 2. (Biol.; în expr.) Densitatea (medie a) populaţiei, numărul de oameni (sau de animale) care revin (în medie) pe o unitate de suprafaţă a unui anumit teritoriu. Densitatea plantelor, numărul de plante din aceeaşi specie calculat pe o suprafaţă dată dintr-un teritoriu. Densitatea vieţii, numărul de organisme de pe o suprafaţă dată.
  DENTĂR,-Ă, dentari,-e, adj. 1. De dinte, care aparţine dinţilor, privitor la dinţi. 2. De dentist, care aparţine dentistului, privitor la dentist.
  DENTlNĂ, dentine, s.f. Substanţă proteică, bogat mineralizată, care constituie masa principală a dintelui; ivoriu.
  DENTÎŢIE, dentiţii, s.f. 1. Totalitatea dinţilor mamiferelor, caracteristică, după structură, după formă şi după număr, unui anumit- tip de regim alimentar. 2. Proces de formare şi de apariţie a dinţilor la om Dentiţie de lapte, dentiţie fomîată din 20 de dinţi, care apare între 6 luni şi 3 ani. Dentiţie definitivă, dentiţie formată din 8 incisivi, 4 canini, 4 premolari şi 16 molari, care apare începînd de la 6-7 ani. 3. Mod în care sînt aşezaţi dinţii (în gură); dantură.
  DENUCLEARIZÂ, dehudearizez, vb.
I. Tranz. A interzice, pe baza unui tratat internaţional, producerea, stocarea, instalarea, experimentarea şi folosirea armelor nucleare într-un spaţiu, pe un teritoriu, îritr-o zonă, într-o
ţară, într-un grup de ţări sau în lume. [Pronunţat: -de-a-]
  DENUNŢĂRE, denunţări, s.f. Desfacere a unui contract sau a unui tratat prin manifestarea de voinţă -a uneia dintre părţi.
  DEONTOLOGIE s.f. Disciplină care se ocupă cu îndatoririle ce trebuie îndeplinite în anumite profesiuni ; etică profesională. [Pronunţat: de-on-]
  DEPĂNĂ, depanez, vb. I. Tranz. A repune în stare de funcţionare un vehicul, o maşină, un apărat, în urma unei pene; a repara.
  DEPĂŞI, depăşesc, vb. IV. Tranz.
1. A întrece pe cineva sau ceva care merge în acelaşi sens; a lăsa în urmă.
2. A trece peste o anumită limită; a întrece o anumită măsură, un anumit nivel. ♦ A întrece puterile sau competenţa cuiva.
  DEPENDENT,-A, dependenţi,-te, adj. Care depinde (de cineva sau de ceva).
  DEPENDENŢĂ, dependenţe, s.f. Situaţia, starea cuiva sau a ceva care depinde de altcineva sau de altceva, căruia îi este subordonat. O (Mat.) Dependenţă funcţională (asociată unei funcţii f : A-*B), corespondenţa dintre un element oarecare x al mulţimii A şi imaginea sa f{x), notată y, din mulţimea B (eventual, din aceeaşi mulţime, dacă A — B)\ se notează: y = f(x).^ Spec. Stare de subordonare economică sau politică a unui stat faţă de o putere străină, caracterizată prin absenţa libertăţii naţionale, a dreptului suveran de a hotărî asupra liniei politice şi asupra activităţii interne şi externe.
  DEPERSONALIZĂT,-Ă, depersonalizaţi,-te, adj. (Livr.) Care şi-a pierdut personalitatea; fără personalitate.
  DEPEŞĂ, depeşe, s.f. (înv.) înştiinţare transmisă cuiva prin mijloacele cele mai rapide.
219
DEPÎSTÂ-DERÎVABÎLA
  DEPISTÂ, depistez, vb.I. Tranz. A găsi urma unui lucru ascuns, tăinuit, necunoscut.
  DEPLASARE, deplasări, s.f. (Mat.; în expr.) Deplasare plană, transformare punctuală care este produsul unei translaţii cu o rotaţie.
  DEPLÎNGE, depltng, vb.III. Tranz. A manifesta milă, părere de rău faţă de cineva sau de ceva; a găsi, a socoti pe cineva vrednic de compătimire.
  DEPOETIZĂ, depoetizez, vb.I. Tranz. (Livr.; despre cuvinte, imagini etc.) A face să-şi piardă însuşirea poetică, expresivă, figurată. [Pronunţat: -po-e-j
  DEPOLUA, depoluez, vb.I.Tranz. A reduce sau a înlătura poluarea ori sursele care o provoacă. [Pronunţat: -lu-a]
  DEPOU, depouri, s.n. Clădire în care se adăpostesc, se întreţin şi se repară locomotive şi vagoane de tren sau de tramvai.
  DEPOZIŢIE, depoziţii, s.f. Declaraţie a unui martor, în faţa unui organ de jurisdicţie sau de urmărire penală, cu privire la fapte care-i slnt cunoscute prin propriile simţuri (văz, auz) şi de natură să aducă lămuriri în pricina respectivă.
  DEPRECIĂ, depreciez, vb.I. 1. Tranz. A considera . ceva sub valoarea sa reală. 2. Tranz. şi refl. A(-şi) micşora, a(-şi) pierde valoarea sau calitatea. [Pronunţat: -ci-a]
  DEPRESIUNE, depresiuni, s.f. 1 Formă de relief aflată la un nivel mai coborît decît formele de relief din jur.
2.  (Chim.) Diferenţa dintre valoarea presiunii atmosferice şi valoarea presiunii dintr-un loc oarecare (recipient, parte a atmosferei etc.), cînd aceasta este mai joasă decît presiunea atmosferică. 3. (Livr.) Deprimare.
  DEPRESIV,-A, depresivi,-e, adj. 1. Care provoacă depresiune. 2. Care provoacă scăderea tensiunii cuiva.
  DEPRIMĂ, deprim, vb.I. Tranz. A provoca (cuiva) o stare de descurajare sau de tristeţe apăsătoare.
  DEPRIMARE, deprimări, s.f. Stare sufletească (patologică) de tristeţe şi de descurajare adîncă şi persistentă (asociate cu nelinişte); (livr.) depresiune.
  DEPRINDERE, deprinderi, s.f. 1. Obişnuinţă, obicei. 2. Uşurinţă căpătată de-a lungul timpului într-o îndeletnicire oarecare; dexteritate.
  DEPUTĂT,-A, deputaţi,-te, s.m. şi f. Persoană aleasă într-un organ reprezentativ (legislativ) al puterii de stat.
  DERAIĂ, pers. 3 deraiază, vb.I. Intranz. (Despre mijloace de transport care circulă pe şine) A sări de pe şine. [Pronunţat: -ra-ia]
  DERATIZARE, deratizări, s.f. Acţiunea de a stîrpi rozătoarele dăunătoare prin otrăvire cu substanţe chimice sau prin culturi microbiene.
  DERIYÂ, deriv, vb.I. Intranz. A se trage, a proveni, a rezulta din... + Spec. (Lingv.; despre limbă, cuvinte şi sensul lor) A-şi trage originea din...; (despre cuvinte) a se forma cu ajutorul unui afiş. ♦ Spec. Tranz. (Lingv.) A arăta originea unui cuvînt din altul.
  derivAbilA, derivabile, adj. (Mat.;
în expr.) Funcţie derivabilă într-un punct (x0), funcţie f : E -> R pentru
care limita lim -- X-------— (unde
                                       x-*-x0 X — x0
x0 E E) există şi este finită. Funcţie derivabilă pe o mulţime (M), funcţie f:E-±R derivabilă în orice punct din M (unde M C.E). Funcţie derivabilă la stingă Intr-un punct (x0), funcţie f : E -> R pentru care limita
  lim                  ^ g 2?) există şi
este finită. Funcţie derivabilă la dreapta într-un punct (x0), funcţie f : E R
DERIVABILITATE-DESCĂRCARE
220
p.entru care limita lim
                       x\x, x — x0
(x0 £ E) există şi este finită.
   DERIVABILITĂTE s.f. (Mat.) Proprietate a unei funoţii f:E -*F de a fi derivabilă într-un punct x0 (tc0 £ E) sau pe o mulţime M (M cz E).
   DERIVĂRE, derivări, s.f. 1. Pro-venire, rezultare a unui lucru din... + Spec. (Lingv.) Provenire a unui cuvint din altul; procedeu prin care se formează un cuvint din altul cu ajutorul prefixelor sau al sufixelor.
2.  Operaţie folosită în calculul diferenţial pentru obţinerea derivatei unei funcţii (derivabile).
   DERIVĂT, -Ă, (1) derivaţi, -te, adj., (3) derivaţi, s.m., (2) derivate, s.f. 1. Adj. Care derivă din ceva. + Format prin derivare. 2. S.f. (Mat.; în expr.) Derivata unei funcţii într-un punct fx0), limita (finită) a raportului dintre creşterea funcţiei şi creşterea argumentului, cînd creşterea argumentului tinde către zero, adică:
      f(Xo) =lim «*> ~ f<*°> x-+x, X — x0
(unde f:E-+R este o funcţie reală de variabilă reală, iar x0 £ E). Derivata la stingă a unei funcţii într-un punct
   («>), r.M =l'm f(X) ~ f(Xi>- ■
                     xSx, X — XQ
Derivata la dreapta a unei funcţii într-un punct
(*o) = fi (*,) = lim f(X) ~ ^ ■
                     x\x, X — XQ
Derivata uriei funcţii f:E -»• R, funcţia f' (sau definită pe E, dacă fiecărui punct x £.E îi corespunde numărul f'(x). 3. S.m. (Chim.) Substanţă preparată din altă substanţă şi care, de obicei, păstrează structura de bază a substanţei din care provine. O DeriOat funcţional, compus organic
obţinut prin eliminarea unei molecule de apă între două grupuri funcţionale aparţinînd aceleiaşi molecule organice sau unor molecule diferite.
   DERIVĂŢIE, derivaţii, s.f. Ramificaţie secundară (temporară sau permanentă) a unui curs de apă, a unei conducte, a unui drum etc.
   DERIZORIU, -DE,derizorii, adj. Care are o valoare extrem de mică; fără (nici o) însemnătate; ridicol.
   DlŞRMĂj derme, s.f. Ţesut fibros conjunctiv, stratul mijlociu al pielii vertebratelor, cel mai gros şi cel mai adine, aşezat sub epidermă, conţinînd vase sangvine şi limfatice, terminaţii nervoase, corpusculi tactili, fibre musculare şi conjunctive, glande sebacee şi rădăcinile perilor.
   D^RMIC, -Ă, dermici, -ce, adj. Care se referă la dermă, care aparţine der-mei, care ţine de dermă.
   DEROGĂ, derâg, vb. I. Intranz. A se abate (în mod excepţional) de la o lege, de la im regulament etc.
   DERULĂ, derulez, vb. I. Tranz. A desface, a desfăşura, a întinde ceva care a fost înfăşurat.
   DESAGĂ, desagi, s.f. Traistă formată din doi săculeţi legaţi între ei care se poartă atîmată pe umăr sau pe şa.
   DESĂYÎRŞÎ, desăvîrşe&c, . vb. IV.
1. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni desăvirşit, perfect; a (se) perfecţiona. 2. TranZ. Â face ca o acţiune să capete formă definitivă, a o duce la completa dezvoltare; a împlini.
   DESCALECĂT s.n. Deplasare în regiunile de dincoace de Carpaţi a unor populaţii româneşti venite de dincolo de munţi, şi stabilirea lor în aceste regiuni, în epoca întemeierii statelor feudale Ţara Românească şi Moldova.
   DESCĂRCĂRE, descărcări, s.f. 1. (Chim.) Pierdere a sarcinii electrice a ionilor pe electrozi de semn contrar,
221
DESCĂTUŞAT-DESCRESCĂTQR
în procesul electrolizei unui electrolit.
2. (Fiz.; în expr.) Descărcare electrică, fenomen de trecere a curentului electric printr-un dielectric, sub acţiunea unui cîmp electric extern.
  DESCĂTUŞAT,-A, descătuşaţi, -te, adj. Care a fost eliberat din lanţuri, din cătuşe. + Fig. Care a devenit liber de exploatare, de asuprire eţc.
  DESCAzTJT, descăzuturi, s.n. (Mat.) Primul termen al unei scăderi, elementul din care se scade alt element al aceleiaşi mulţimi.
  DESCENDENT, -Ă, descendenţi, -te, adj. 1. Care coboară, care se lasă în jos; coborîtor. 2. (Despre fiinţe) Care se înrudeşte direct, care se trage direct din..., care coboară direct din...
  DESCENDENŢĂ, descendenţe, s.f. 1. înrudire în linie directă coborîtoare; filiaţie. .2. (Cu sens colectiv) Posteritate, urmaşi.
  DESCENTRALIZA, descentralizez, vb. I. Tranz. A acorda autonomie (administrativă) unor organe locale ale administraţiei de stat.
  DESCIFRĂ, descifrez, vb. I. Tranz. A reuşi să citească şi să înţeleagă un text neciteţ sau scris într-o limbă-străină, cu o scriere necunoscută etc.
♦  A înţelege sau a ghici ceva neclar, ascuns, neştiut.
  DESCÎNDE, descind, vb. III. In-tranz. 1. A-şi avea originea, a proveni din... 2. A ajunge (şi a se opri) într-un loc.
         /
  DESCÎNTEC, desdntece, s.n. Formulă : magică (în versuri) însoţită de gesturi rituale, cu care se descîntă; vrajă, descîntătură, farmec. + Specie a literaturii populare alcătuită din asemenea formule.
  DESCOMPUNĂTGR, -OĂRE, des-compunători, -oare, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care descompune, care ia parte la descompunere. 2. S.m. şi f. Nume dat bacteriilor şi ciupercilor microscopice care desoompun substanţele orga-
nice din plantele moarte şi din cadavrele animalelor şi redau biotopului substanţele anorganice.
  DESCOMPUNE, descompun, vb. III.
1. Tranz. şi refl. A (se) desface în părţile din care este alcătuit. 2. Refl. (Despre materii şi corpuri organice) A se altera, a se strica; a putrezi.
  DESCOMPUNERE, descompuneri, s.f.
1. (Mat.; în expr.) Descompunere în factori ireductibili (a unui polinom cu coeficienţi într-un corp), scriere a po-linomului ca produs de polinoame ireductibile. Descottipunere în factori primi, . scrierea unui număr natural sub forma unui produs de factori primi (la diverse puteri). 2. (Chim.) Desfacere de legături chimice, într-o combinaţie, provocată de diferite forme de energie (termică, radiantă etc.) şi însoţită, eventual, de -formare de legături între atomi sau între radicalii liberi oe rezultă. O Descompunere termică, descompunere, sub acţiunea căldurii, a unei substanţe în elementele componente sau în alte substanţe cu masă moleculară mai mică. Descompunere fotochimică, proces de rupere a unor legături covalenţe dintr-o moleculă, sub acţiunea energiei radiante, cu formare de atomi sau radicali liberi, care se stabilizează apoi în alte structuri decît cele iniţiale.
  DESCRESCĂTOR, -OĂRE, descrescătoare, adj. (Mat.; în expr.) Funcţie descrescătoare (pe o mulţime M), funcţie reală de variabilă reală, f:E -> R (unde E cR), căreia pentru valori crescătoare ale argumentului îi corespund valori descrescătoare: f(xx) > f(xz), oricare ar fi xx<.xz din M C.E. Funcţie strict descrescătoare (pe o mulţime M), funcţie reală de variabilă reală, f:E-f R (unde E c R), dacă f (xt)> >f(x%), oricare ar fi x2 din M cE. Şir descrescător, şirul de numere (an)nt=N lă care fiecare termen este mai mare sau egal cu succesorul său: a,n > an+1, pentru orice nE.N.
DESCKIERE-DESPOT
222
   .DESCRIERE, descrieri, s.f. Scriere sau pasaj dintr-o scriere in care este înfăţişat un aspect, un cadru • din natură, o situaţie etc.; (rar) descripţie.
   DESCRIPTIV, -Ă,descriptivi, -e, adj. Care descrie; care conţine o descriere.
■ DESCUAMÂ, pers. 3 descuamează, vb. I. Refl. (Despre epidermă) A se coji în urma vinei boli contagioase eruptive'. sau de piele.
   DESECĂ, desec, vb. I. Tranz. A elimina excesul de apă de pe terenurile mai joase, în vederea folosirii lor pentru culturi; sau din motive de sănătate.
   DESEMNĂ, desemnez, vb. I. Tranz. A indica, a numi o persoană conside-rînd-o cea mai potrivită pentru desfăşurarea unei activităţi, pentru ocuparea unei demnităţi sau a unei funcţii. + A numi într-o funcţie.
   DESfiN, desene, s.n. 1. Reprezentare grafică a unui obiecţia unei figuri, a unui peisaj pe o suprafaţă prin linii, puncte, pete, simboluri etc. 2. Arta sau tehnica de a desena.
   DESETINĂ, desetine, s.f. Impozit care reprezenta a zecea parte din unele produse obţinute de ţărani, perceput în Moldova, în sec. XY — -XVIII.
   DESFĂCERE, desfaceri, s.f. 1. (Mat.; în expr.) Desfacerea evenimentului sigur (E), ansamblul evenimentelor aleatorii Ax, A2, ..., An, dacă sînt disjuncte două cîte două şi reuniunea tuturor este E, dacă la orice efectuare a experienţei se realizează cu certitudine unul din ele şi numai unul.
2. Descompunere, despărţire; dezorganizare; anulare; vînzare.O Desfacerea mărfurilor, formă de circulaţie a mărfurilor destinate consumului în cadrul producţiei.
   DESFATĂ, desfăt, vb. I. Refl. şi tranz. A-şi petrece sau a face să-şi petreacă timpul în mod (extrem de)
plăcut, cu mari satisfacţii; a (se) delecta.
   DESF0IĂ, desfoi, vb. I. 1. Tranz. A desprinde, a smulge petalele unei flori. 2. Refl. (Despre flori sau boboci) A înflori, a se deschide. [Pronunţat: -fo-ia] ,
   DESFRÎU, desfrturi, s.n. Purtare, atitudine imorală; stare de imoralitate.
   DESHIDRATA RE, deshidratări, s.f.
1.  Eliminare, parţială sau totală, a apei (de cristalizare) din moleculele cristalohidraţilor lă temperatura obişnuită sau la temperatură mai ridicată.
2.  Eliminare a apei dintr-un material prin încălzire, prin distilare, prin acţiune chimică etc.
   DESÎGN s.n. Disciplină care urmăreşte armonizarea mediului uman, în-cepînd de la conceperea obiectelor uzuale pînă la urbanism şi peisaj. {Pronunţat: di-zâin]
   DESENCRONIZĂ, desincronizez, vb.
I.  Tranz. A face să nu se mai desfăşoare, să nu se mai producă în acelaşi timp, a produce un decalaj între două elemente care, în mod normal, coexistă.
   DESINENŢĂ, desinenţe, s.f. (Gram.) Element morfologic care, adăugat la tema unui cuvint, arată cazul şi numărul (la substantive, adjective etc.), genul (la adjective, pronume), numărul şi diateza (la verbe).
   DESORBŢIE, desorbţii, s.f. (Chim.) Proces invers adsorbţiei, constînd în îndepărtarea unei substanţe adsorbite de pe suprafaţa unui adsorbant.
   DESPĂDURf, despăduresc, vb. IV. Tranz. A tăia în mod neraţional pădurea de pe un anumit teritoriu. + A defrişa.
   DESPERĂ, desper, vb. I. Intranz. A se afla într-o stare sufletească foarte apăsătoare şi de totală descurajare din cauza nerealizării unui lucru (multă vreme) aşteptat, dorit; a deznădăjdui.
   DESPOT, despoţi, s.m. 1. Conducător de stat cu puteri absolute, în an ti-
223
DESPOTIC-DETECTA
chitate şi în evul mediu. 2. Fig. Persoana care, în acţiunile sale, nu ţine seama de alţii, sau care vrea să-şi impună cu orice preţ. şi prin orice mijloace voinţa.
   DESPOTIC, -Ă, despotici, -ce, adj. (Despre un stat, un regim politic) în care conducerea se află în mîna unui despot (1).
   DESP0TÎS3I s.n. 1. Regim politic reacţionar caracterizat prin puterea nelimitată, guvernarea arbitrară, neîngrădită de nici o lege, a despotului (1) şi prin lipsa de drepturi a cetăţenilor unui stat; despoţie. 2. Fig. Comportare sau atitudine arbitrară; samavolnicie.
   DESPRĂFUÎRE, desprăfuiri, s.f. 0-peraţie de separare şi de eliminare a prafului din aerul unei încăperi, din gazele de ardere, impusă de necesităţi igienico-sanitare, economice sau tehnice.
   DESPRIMĂVĂRĂ, pers. 3 desprimă-văriaza, vb. I. Refl. A veni primăvara, a se face primăvară.
   DESTlN, destine, s.n. Forţă mai presus de voinţa omului care (în superstiţii) ar hotărî dinainte întreaga viaţă a acestuia; soartă, viitor, fatalitate.
   DESTINATĂ®, -Ă, destinatari, -e,
s.m. si f. Persoană căreia i se trimite t
ceva, îi este destinat ceva; adresant.
   DESTINDERE, destinderi, s.f. Slăbire, încetare a unei încordări; relaxare. + Fig. încetare a unei tensiuni nervoase, a unei stări de surescitare, de încordare psihică; liniştire.
   DESTOINIC, -Ă, destoinici, -ce, adj. Vrednic, harnic; capabil.
   DESŢELENI, desţelenesc, vb. IV. Tranz. A ara adînc un teren (multă vreme) necultivat sau cultivat cu plante perene, pentru a-1 semăna.
   DESUET, -Ă, desueţi, -te, adj. Care nu se mai foloseşte, necorespunzător
modei sau spiritului vremii; demodat, învechit, perimat. [Pronunţat: -su-et]
   DEŞĂNŢĂT, -Ă, deşănţaţi, -te, adj. Care este nepotrivit, nelalocul lui, deplasat (in raport cu împrejurările).
   DEŞERT, -ĂRTĂ, (I) deşerţi, -arte, adj., (II) deşerturi, s.n. I. Adj. 1. Care nu conţine nimic în interior; gol. 2. (Despre terenuri, ţări, regiuni, zone) Lipsit de vietăţi sau de vegetaţie; pustiu. ♦Nelocuit, nepopulat. II.
S.n. 1. Spaţiu gol. 2. Regiune cu climă aspră, cu ploi foarte rare, cu vegetaţie puţină, cu animale rare şi adaptate, cu populaţie umană foarte redusă: pustiu.
   DEŞEU, deşeuri, s.n. Rest dintr-un materisfl croit, tăiat, fasonat etc. care nu mai poate fi valorificat direct pentru realizarea produsului respectiv. + Rest, reziduu rezultat dintr-un proces industrial şi care adesea poate fi valorificat în diverse scopuri.
   DETALIĂ, detaliez, vb. I. Tranz. A arăta, a expune, a analiza, a demonstra ceva în mod amănunţit. [Pronunţat: -Zi-a]
   DETĂLIU, detalii, s.n. Amănunt.
♦  Lucru mărunt, lipsit de importanţă, secundar (în ansamblul celorlalte).
   DETAŞĂ, detaşez, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) desprinde, a (se) desface, a (se) separa (dintr-un ansamblu unitar). 2. A deplasa un angajat în mod temporar şi în interes de serviciu de la o unitate la alta sau dintr-o localitate în alta.
   DETAŞAMENT, detaşamente, s.n. 1. Grup de subunităţi sau de unităţi militare (ori civile) sau formaţii de luptă reunite temporar sub o comandă unică pentru a îndeplini o misiune cu caracter independent. 2. Echipă, grup; colectiv.
   DETECTĂ, detectez, vb. I. Tranz. A identifica, a descoperi, a determina existenţa unui element care este ascuns (vederii).
DETECŢÎE-DETRITUS
224
  DETECŢIE, detecţii, s.f. 1. Operaţie de identificare a prezenţei unui semnal util într-o recepţie de unde electromagnetice. 2. Demodulaţie a oscilaţiilor de înaltă frecvenţă, modulate în amplitudine. 3. Reducere a unei alternanţe pentru oscilaţiile de înaltă frecvenţă, modulate în amplitudine.
  DETENTĂ, detente, s.f. (Fiz.) Expansiune (1).
  DETENŢltÎNE, detenţiuni, s.f. (Jur.)
1. Reţinere a cuiva în stare de arest pentru cercetare. 2. Pedeapsă prevăzută de lege care lipseşte pe cineva de libertate pentru o perioadă dată. [Pronunţat: -ţi-u-Y
  DETERGENT, -Ă, detergenţi, -te, adj., s.m. (Substanţă organică, amestec) care are moleculele compuse dintr-o grupă hidrocarbonată (cu 12 —18 atomi de carbon în catenă) şi o grupă hidro-filă (de obicei, o grupă sulfonică sau un rest de ester al acidului sulfonic), servind ca înlocuitor al săpunului, în scopuri menajere şi industriale.
  DETERMINĂ, detârmin, vb. I. Tranz.
1. A condiţiona în mod necesar apariţia sau dezvoltarea unui fapt, a unui fenomen. 2. A fixa (cu precizie); a stabili. + A calcula, a deduce pe baza unor date.
  DETERMINĂNT, -Ă, determinanţi, -te, adj., s.m. 1. Adj. Care determină sau este de natură să determine ceva; hotărîtor, determinativ. 2. Adj. (Gram.; despre cuvinte sau propoziţii; adesea substantivat) Care precizează sensul altui cuvînt sau al altei propoziţii, fiind subordonat acestora. 3. S.m. (Mat.; în expr.) Determinant (de ordinul n), numărul (unic determinat) care se obţine însumînd toate cele n\ produse formate cu elementele aH (hj =             n) ale unei ma-
trice pătratice A, luate cîte unul din fiecare linie şi din fiecare coloană, produsele fiind precedate de semnul + sau —, după cum numărul de inversiuni în permutările indicilor secunzi (dacă indicii liniilor au fost aran-
jaţi în ordinea naturală) este par sau impar. Determinant, de ordinul doi, numărul rezultat din matricea cu două linii şi două coloane:
                        °21 a22 = fljj flg2  ®12 ®21*
Determinant caracteristic, fiecare dintre determinanţii care se obţin din determinantul principal, relativ la un sistem de m ecuaţii liniare cu n necunoscute, prin adăugarea unei linii secundare şi a coloanei termenilor liberi corespunzători. Determinant principal, determinant nenul de ordin maxim, ce se poate forma cu elementele matricei ataşate unui sistem de m ecuaţii cu n necunoscute.
  BETERMINĂT, -Ă, determinaţi, -te, adj. 1. Precizat, stabilit. 2. Calculat, dedus pe baza unor date. 3. (Despre cuvinte sau propoziţii) Al cărui sens este precizat de un alt cuvînt sau de altă propoziţie.
  DETERMINISM s.n. Teorie, concepţie şi metodă potrivit cărora fenomenele şi procesele sînt determinate de anumite condiţii şi cauze, sînt guvernate de legi obiective şi se află în interdependenţă atît în natură, în societate, cit şi în viaţa psihică.
  DETESTĂ, detist, vb. I. Tranz. şi refl. (recipr.) A nu (se) putea suferi, a (se) dispreţui profund.
  DETONĂNT, -Ă, detonanţi, -te, adj. Care poate produce o detonaţie.
  DETONĂŢIE, detonaţii, s.f. Explozie; zgomot produs de o explozie.
  DETRACTOR, -OĂRE, detractori, -oare, s.m. şi f. (Livr.) Persoană care calomniază, care defăimează; calomniator, defăimător, denigrator.
  DETRÎTIC, -Ă, detritici, -ce, adj. (Geol.) Clastic.
  DETRÎTUS s.n. 1. (Geol.) Material rezultat din sfărîmarea rocilor sau a mineralelor sub acţiunea agenţilor ex-
225
DETUNATURA-DEXTRINĂ
temi. 2. (Biol.) Totalitatea particulelor de materie organică moartă, rezultată din descompunerea organismelor şi amestecată cu mii, cu nisip etc. pe fundul apelor.
  DETUNĂTtJRĂj detunături, s.f. Zgomot puternic (ca al tunetului) produs de o explozie, de o armă de foc etc.; bubuit, bubuitură, detunare, detunet.
  DEUTERIU s.n. Izotop greu al hidrogenului, gaz incolor, mult mai dens decît hidrogenul, cu proprietăţi fizice diferite de ale acestuia, dar cu proprietăţi chimice asemănătoare cu ale lui, folosit drept combustibil termonuclear în reactoarele nucleare; hidrogen greu.
  DEUTERON, deuteroni, s.m. Nucleu al atomului de deuteriu, format din-tr-un proton şi un neutron.
  DEVALORIZARE, devalorizări, s.f. (Adesea fig.) Scădere a valorii. ♦ Spec. Reducere de către stat a valorii monedei în raport cu aurul, cu argintul sau cu valutele străine.
  DEVĂLMĂŞIE* dePălmăşii, s.f. Formă de stăpînire în .comun, de către moşneni şi răzeşi, a unor părţi din pămîntul agricol situat la hotarul satului, specifică obştei săteşti din Moldova şi din Ţara Românească.
  DEVELOPĂRE, developări, s.f. Tratare cu un reactiv chimie a filmelor, plăcilor sau hîrtiei fotografice, astfel încît să apară clar imaginile formate la expunere.
  DEVELOPATOR, developatoare, s.n. Reactiv chimic folosit la developare; revelator.
  DEVERSĂ, deversez, vb.I. Tranz. A scurge undeva surplusul de apă dintr-un rîu, dintr-un fluviu sau dintr-un lac (de acumulare).
  DEVTĂ, deviez, vb.I. Intranz. şi tranz. A (se) abate de la direcţia dată sau avută. [Pronunţat: -vi-a]
  DEVIĂŢIEj deviaţii, s.f. Abatere de la direcţia dată sau normală. O (Fiz.)
Unghi de deviaţie, unghiul format de raza incidenţă şi de cea emergentă, în cazul unei prisme optice. [Pronunţat: -vi-a-]
   DEYITRIFICĂRE, devitrificări, s.f. Proces de formare de microcristale în sticlă, sub acţiunea prelungită a căldurii, manifestat prin pierderea transparenţei sticlei şi uneori prin pulverizarea ei; devitrifiere.
   DEVIZ, devize, s.n. Document, act în care se prezintă, cu anticipaţie şi în amănunt, cheltuielile necesare pentru executarea unei lucrări proiectate.
   DEVIZĂ, devize, s.f. Formulă scurtă care exprimă o idee îndrumătoare în comportarea sau în activitatea cuiva.
   DEVIZE s.n.pl. Documente de credit şi de plată (cambii, cecuri etc.) emise în valută străină şi pe baza cărora beneficiarul obţine o anumită cantitate de valută dintr-o altă ţară; mijloc de plată în valută străină.
   DEVONIĂN,-Ă devonieni,-e, s.n., adj.
1. S.n. A treia perioadă a erei paleozoi-ce, caracterizată prin existenţa plantelor cu organizaţie simplă (criptogame primitive), a nevertebratelor inferioare, a insectelor, iar dintre vertebrate, a peştilor şi batracienilor. 2. Adj. Care se referă la perioada devonianului (1), care aparţine devonianului. [Pronunţat: -ni-an]
   DEVOTAMENT s.n. Ataşament sincer faţă de o persoană sau faţă de o cauză şi hotărîrea de a le servi în orice împrejurare şi cu orice sacrificii; abnegaţie, (rar) devoţiune (2).
   DEVOŢITjNE s.f. 1. (Livr.) Atitudine de profund respect faţă de religie şi de biserica, prin îndeplinirea întocmai a îndemnurilor ' şi învăţăturilor morale ale doctrinei religioase. 2. (Rar) Devotament. [Pronunţat: -Jt-u-]
   DEXTRlNĂ, dextrine, s.f. Produs neunitar obţinut prin degradare termică sau prin hidroliză parţială, enzi-matică sau acidă, a amidonului, care
15  — Dicţionarul limbii române pentru elevi
DEXTROGIR-DEZINFECŢIE
226
se prezintă sub.formă de pulbere albă sau albă-gălbuie, formînd cu apa o suspensie coloidală lipicioasă şi fiind folosită ca adeziv, ca apret pentru ţesături, ca aglutinant la fabricarea unor cleiuri etc.
   DEXTROGlR,-Ă, dextrogiri,-e, adj., s.n. 1. Adj. Care are proprietatea de a roti la dreapta (în sensul mişcării acelor unui ceasornic) planul luminii polarizate. 2. S.n. Compus chimic care are proprietatea de a fi dextrogir (1).
   DEZAGREABIL,-Ă, dezagreabili,-e, adj. Care este neplăcut, supărător, nesuferit. [Pronunţat: -gre-a-]
   DEZAGREGĂ,, pers. 3 dezagrigă, vb.
 I. Refl. A se desface în părţile constitutive. ♦ (Despre nucleul atomic al unui element; impr.) A se dezintegra. + (Despre roci) A se desface în părţile componente sau în părţi mici, datorită dilatării şi contracţiei. ♦ Fig. (Despre o comunitate) A-şi pierde cu totul unitatea, coeziunea.
   DEZAMALGATOR, dezamalgatoare, s.n. Cuvă cu apă, în instalaţia pentru electroliza clorurii de sodiu, în care este pompat amalgamul de sodiu şi în care se formează hidroxidul de sodiu şi hidrogenul.
   DEZAMĂGIRE,dezamăgiri, s.f. Faptul de a-şi pierde speranţele, iluziile; deziluzie, decepţie.
   DEZAMINĂRE, dezaminări, s.f. Transformare a azotului din combinaţiile organice în amoniac, în cursul unor procese de putrezire, sub influenţa anumitor bacterii.
   DEZARMĂRE, dezarmări, s.f. Sistem de măsuri menit să ducă la lichidarea sau la limitarea armatelor şi a armamentelor statelor.
   DEZASDULĂŢIE, dezasimilaţii, s.f. Proces biologic în cursul căruia substanţele complexe, proprii organismului, sînt transformate în substanţe mai simple, nespeoifice şi degradate, pe care organismul le elimină; dezasimilare, catabolism.
   DEZĂSTRU, dezastre, s.n. Nenorocire mare (cu însemnate pierderi materiale şi de vieţi omeneşti); catastrofă.
   DEZAYUĂ, dezamez, vb.I. Tranz. (Livr.) A dezaproba, a condamna spusele sau faptele cuiva, a se desolidariza de poziţia sau de actele unei persoane, ale unei organizaţii politice sau ale unui stat. ♦ A refuza să recunoască un lucru. [Pronunţat: -vu-a]
   DEZAXÂT,-Ă, dezaxaţi,-te, adj. (Despre oameni) Care are o oomportare anormală; dezechilibrat moral (şi mintal).
   DEZBĂTE, dezbat, vb.III. Tranz. 1. A discuta pe larg (şi adesea în contradictoriu) o chestiune, o problemă etc. cu una sau mai multe persoane; a supune ceva discuţiei; 2. A cerceta, a analiza, a judeca.
   DEZECHILIBRU s.n. Lipsă de echilibru. ♦ Fig. Tulburare mintală; lipsă de judecată clară.
   DE ZEMTJL SI ONĂRE,        dezemulsio~
 nări, s.f. Operaţie inversă emulsionării, care constă în separarea, printr-o metodă oarecare (încălzire, centrifugare etc.), a unei emulsii în cele două faze ale ei, folosită în industria petrolieră, a uleiurilor vegetale etc. [Pronunţat: -si-o-]
   DEZGHIOCĂ, pers. 3 dezghioacă, vb.I. Refl. A se desface, a ieşi din ghioc sau din cochilie.
   DEZIDERĂT, deziderate, s.n. Ceea' ce este de dorit să . se întîmple, să se facă, să se realizeze; cerinţă, dorinţă.
   DEZILtJZIE, deziluzii, s.f. Stare sufletească provocată de nerealizarea speranţelor puse într-o persoană sau într-o situaţie; decepţie, dezamăgire.
   DEZBLUZIONĂT,-Ă,<ZeziZwziom^i,-Ze, adj. înşelat în aşteptări, în speranţe, care are o deziluzie; decepţionat, dezamăgit. [Pronunţat: -zi-o-]
   DEZINFECŢIE, dezinfecţii, s.f. Acţiunea de a distruge germenii patogeni din afara organismului pentru a îm-
227
dezinfoema-dezvAlui
piedica orice contaminare; dezinfectare.
   DEZINFORMĂ, dezinformez, vb.I. Tranz. A informa (în mod intenţionat) greşit.
   DEZINTEGRĂ, # dezintegrez, vb.I. Refl. şi tranz. (Fiz.) A (se) transforma spontan în alte nuclee atomice.
   DEZINTERES s.n. Lipsă de interes (faţă de cineva sau de ceva); indiferenţă, nepăsare.
   DEZLOCUlRE, dezlocuiri, s.f. 1. (Chim.) înlocuire a unei substanţe elementare dintr-o combinaţie, prin-tr-o altă substanţă elementară, prin desfacerea şi refacerea de legături chimice, folosită- c,a una dintre metodele generale de obţinere a substanţelor elementare; dislocare. 2. (Fiz.) înlocuire a aerului dintr-un recipient cu un gaz mâi greu.
   DEZMntIŞTiT s.n. .Acţiunea de a ara un strat superficial de pămînt, după strînsul recoltelor de păioase; dezmiriştire.
   DEZMOŞTENIT,-Ă5 dezmoşteniţi,-te, adj. 1. Care a fost înlăturat de la o moştenire. 2. Fig. (Adesea substantivat) Lipsit de bucuriile, de satisfacţiile vieţii.
   DEZNAŢIONALIZARE, deznaţionalizări, s.f. Politică dusă de un stat prin care se urmăreşte ca un popor sau o populaţie să-şi piardă caracterele naţionale (tradiţii, aspiraţii, limbă, obiceiuri etc.). [Pronunţat: -ţi-o-]
   DEZNĂDEJDE s.f. Stare sufletească extrem de apăsătoare şi de totală descurajare din cauza nerealizării unui lucru (de multă vreme) aşteptat, dorit sau din cauza unei anumite împrejurări; desperare.
   DEZN ODĂMÎNT, deznodăminte, s.n. Felul în care se sfîrşeşte, se rezolvă o situaţie, o încurcătură, uri conflict etc. + Spec. Parte finală a unei opere literare (epice sau dramatice), muzicale, a unui film cinematografic, care
constituie sfârşitul acţiunii şi aduce soluţia conflictului.
   DEZOLĂNT,-Ă, dezolanţi,-te, adj. (Livr.) Care întristează, care mîhneşte profund; deprimant.
   DEZONOARE s.f. Lipsă de onoare; necinste. ♦ Ocară, ruşine.
   DEZORDINE, dezordini, s.f. 1. Lipsă de ordine; neorînduială. 2. Lipsă de organizare, de disciplină; debandadă.
 ♦  Tulburare (socială); revoltă, răscoală.
   DEZ OXIDA, dezoxidez, vb.I. Tranz. A îndepărta oxigenul dintr-o substanţă.
   DEZ OXIDANT,-A,      dezoxidanţi,-te,
 adj., s.m. 1. Adj. Care dezoxidează.
 2. S.m. Substanţă folosită în operaţia de rafinare a metalelor, care, oxidîn-du-se mai uşor decît metalul topit, îndepărtează oxigenul din baia metalică.
   DEZOXIREBONUCLEIC adj. (Biol.; în expr.) Acid dezoxiribonucleic, substanţă biochimică complexă, formată din patru tipuri de baze'azotoase, o pentoză şi acid fosforic, care se găseşte, ca parte componentă, în nucleul celulelor vii, avînd rol important în transmiterea ereditară â unor, caractere şi însuşiri; A.D.N. [Pronunţat: -cle-ic]
   dezoxiribOză, dezoxiriboze, s.f. Pentoză care intră în alcătuirea acizilor nucleici.
   DEZRĂDĂCINA, dezrădăcinez, vb.I. Refl. A-şi părăsi locul natal, rupînd orice legătură cu el, şi a se stabili în altă parte, fără a se putea adapta.
   DEZRĂDĂCINAT,-Ă, dezrădăcinaţi, -te, adj. Care şi-a părăsit locurile natale fără a se putea adapta în noul loc în care s-a stabilit; care nu se poate adapta (la noile condiţii de mediu, de viaţă); înstrăinat.
   DEZUMANIZĂT,-Ă,         dezumanizaţi,
 -te, adj. Care şi-a pierdut trăsăturile specific umane.
   DEZVĂLUI, dezvălui, vb.IV.Traliz. A face cunoscut (un lucru pînă atunci secret sau‘necunoscut).
15*
\
DEZVOLTA-DIAGRAMÂ
  DEZVOLTĂ, dezvolt, vb.I. 1. Refl. (Despre materie şi despre fenomenele naturii, societăţii şi gîndirii) A trece de la o stare calitativă veche la alta nouă, de la o treaptă inferioară la alta superioară, de la simplu la complex.
♦   Tranz. A amplifica in mod creator (o doctrină, o teorie, o concepţie), a completa cu idei noi. ♦ A se extinde dobîndind proporţii, însemnătate, forţă; a creşte, a se mări. ♦ (Despre fiinţe) A evolua crescînd treptat (în sens fizic); a creşte; (despre oameni) a evolua treptat (în ceea ce priveşte intelectul). 2. Tranz. A expune în mod amănunţit; a desfăşura.
  DEZVOLTĂT,-Ă, dezvoltaţi,-te, adj.
1.  (Despre fiinţe şi însuşirile lor) Care a ajuns la gradul normal de dezvoltare.
♦   Ajuns îritr-un stadiu înalt, superior.
2.  Expus în mod amănunţit; amplu.
  DIABÎ5T, diabeturi, s.n. Nume dat
mai multor boli metabolice şi endocrine caracterizate prin eliminare abundentă de urină,, prin senzaţie continuă de sete, prin prezenţa glucozei în urină etc.; boală de zahăr. [Pronunţat: di-a-]
  DIABOLIC,-Ă, diabolici,-ce, adj. 1. De diavol, care vine de la diavol; ca de diavol; drăcesc, demonic, satanic.
2.  Care arată, manifestă, trădează o mare cruzime, răutate, viclenie. [Pronunţat: di-a-]
  DIACRITIC, diacritice, adj. (In expr.) Semn diacritic, semn grafic adăugat unei litere, deasupra, dedesubtul sau la dreapta ei, pentru a reda un sunet diferit de cel redat în mod obişnuit prin litera respectivă.
  DIACRONIC,-Ă, diacronici,-ce, adj. (Despre o metodă de studiu, un punct de vedere etc.) Care priveşte, expune, tratează fenomenele evolutiv, istoric, în succesiune. [Pronunţat: di-a-]
  DIADEMĂ, diademe, s.f. Podoabă în formă de cunună, făcută din metal preţios şi împodobită cu pietre scumpe, purtată pe cap de suverani, demnitari bisericeşti etc.; podoabă făcută din
228
diverse materiale şi purtata de femei pe frunte. [Pronunţat: di-a-]
  DIAFÎZĂ, diafize, s.f. Corpul unui os lung, aproape cilindric, cuprins între cele două extremităţi numite epifize. [Pronunţatdi-a-]
  DIAFRĂGMĂ, diafragme, s.f. 1. (Chim.) Perete din ceramică poroasă, pînză de azbest etc. care separă două spaţii, impiedicînd astfel amestecarea soluţiilor respective, dar permiţînd trecerea ionilor dintr-un spaţiu în celălalt. 2. Organ muscular-tendinos care desparte cavitatea toracică de cea abdominală şi care participă la respiraţie. [Pronunţat: di-a-]
  DIAGNOSTIC, diagnostice, s.n. Stabilire de către medic a bolii de care suferă cineva, pe baza datelor clinice, a analizelor medicale etc.; diagnoză. [Pronunţat: di-ag-]
  DJAGONĂL,-Ă, diagonali,-e, adj.; s.f. (Mat.) I. Adj. Privitor la o diagonală; ca la diagonală. O Secţiune diagonală a unui paralelipiped, paralelogramul determinat de două muchii care nu fac parte din aceeaşi faţă a paralelipipedului. II. S.f. 1. Segment de dreaptă determinat de două vîrfuri ale unui poligon sau «de unui poliedru, care nu aparţin acelieiaşi laturi, respectiv feţe.
2. (Pentru o matrice pătratică de ordinul n) Sistemul de elemente aH (i = = 1, 2, ..., n) ale matricei. [Pronunţat: di-a-]
  DIAGRĂMĂ, diagrame, s.f. 1. Reprezentare grafică schematică a unui obiect, a unui fenomen etc. O (Mat.) Diagrama lui Venn, desen prin care se reprezintă elementele unei mulţimi de referinţă E ca puncte într-un dreptunghi, iar elementele oricărei stibmul-ţimi, M <zE, prin interiorul unei curbe închise conţinută în dreptunghiul considerat. 2. Linie lăsată pe o hîrtie de un aparat înregistrator, care reprezintă modul de desfăşurare a unor fenomene. [Pronunţat: di-a-]
229
DIALCOOL-DIAMETRU
   DIALCOOL, dialcooli, s.m. (Chim.) Diol. [Pronunţat: di-al-co-ol]
   DIALDEHlDĂ, dialdehide, s.f. Aldehidă ou două grupări carbonil de tip aldehide în moleculă. [Pronunţat: di-al-]
   DIALECT, dialecte, s.n. Ramificaţie teritorială a unei limbi, cuprinzînd adesea mai multe graiuri. [Pronunţat: di-a-]
   DIÂLECTĂLj-Ă, dialectali,-e, adj. (Despre cuvinte, expresii, vorbire) Caracteristic unui dialect, care aparţine sau se referă la un dialect. [Pronunţat:
   DIALfiCTICj-ĂjdiaZerttcij-ce, s.f., adj.
I.  S.f. 1. (In filozofia marxistă) Teorie despre dezvoltare, concepută ca autodezvoltare determinată de contradicţiile interne ale obiectelor şi fenomenelor; ştiinţă care studiază legile generale de mişcare şi dezvoltare ale naturii, ale societăţii şi ale glndirii. 2. Procesul mişcării şi al dezvoltării fenomenelor realităţii. II. Adj. Care este conform cu dialectica (I) sau care o confirmă; care se bazează pe dialectică; care priveşte fenomenele de pe poziţiile dialecticii. [Pronunţat : di-a-]
   DIALIPETĂLj-Ă, dialipetali,-et adj., s.f. 1. Adj. (Despre plante cu flori) A cărei corolă are petalele libere, separate, neconcrescute. 2. S.f. (La pl.) Subclasă de plante dicotiledonate cu corola dialipetală (1); (şi la sg.) plantă care face parte din această subciasă. [Pronunţat: di-a-]
   DIALISEPĂL,-Ă, dialisepali,-e, adj. (Despre plante cu flori) Al cărui cali-ciu are sepalele separate, libere. [Pronunţat: di-a-]
   DIALOG, dialoguri, s.n. 1. Discuţie eare are loc Intre două sau mai multe persoane, între două sau mai multe personaje ale unei opere literare, muzicale etc. O Linie de dialog, semn ortografic de punotuaţie care indică, într-un text, Începutul vorbirii fiecărui participant la o discuţie. 2. Convorbire
(cu caracter oficial) care are loc între reprezentanţii a două părţi, a două ţări etc. 3. Operă literară scrisă sub formă de dialog (1). [Pronunţat: di-a-] DIAMAGNETlSM s.n. (Fiz.) Proprietate a unui corp de a avea o mag-netizare foarte slabă, de sens contrar intensităţii cîmpului magnetic exterior. [Pronunţat: di-a-]
   DYA'MĂ.'îsT+diamante, s.n. Modificaţie alotropică, cristalină, a carbonului, substanţă în stare pură, incoloră, transparentă, cu indice de refracţie mare, cel mai strălucitor, cel mai pur şi cel mai dur dintre toate mineralele, folosit ca piatră preţioasă, iar varietăţile sale impure în tehnică, la tăierea sticlei şi a altor materiale dure, la armarea diferitelor unelte de găurit, tăiat etc., la şlefuirea pietrelor preţioase etc.; adamant. [Pronunţat: di-a-]
   DIAMAMTFIÎ5R, -Ă, diamantiferi, -e, adj. (Despre minereuri, roci, terenuri etc.) Care conţine diamante, bogat în diamante. [Pronunţat: di-a-]
   DIAMANTIN, -Ă, diamantini, -e, adj. Strălucitor ca diamantul, asemănător cu diamantul. [Pronunţat: di-a-]
   DIAMETRAL, -Ă, diametrali, -e, adj. Care aparţine diametrului, privitor la diametru, care trece prin centrul unui cerc, unei sfere etc. O Puncte diametral opuse, puncte ce sînt capetele unui diametru. ♦ (Adverbial) De la un capăt la altul; de-a ourmezişul. [Pronunţat: di-a-]
   DIAMETRU, diametre, s.n. 1. (Pentru un cerc sau o sferă) Segment de dreaptă determinat de două puncte ale unui cerc sau ale unei sfere şi care conţine centrul lor; lungimea acestui segment. 2. (Pentru o conică cu centru) Dreaptă ce trece prin centrul conicei.
 3. (în expr.) Diametru aparent (al unui astru), unghi sub care un observator terestru vede diametrul (1) unui astru; în cazul soarelui, acest unghi este de 32' i 1/2'. [Pronunţat: di-a-]
DIAPAZON-DICETONĂ
230
  DIAPAZON, diapazoane, s.n. Mic instrument acustic format dintr-o bară de oţel In formă de U, care vibrează la lovire, emiţînd, de obicei, nota muzicală Ta şi servind la acordarea instrumentelor muzicale sau la darea tonului pentru un ansamblu coral. [Pronunţat: di-a-]
  DIAPEDEZĂ, diapedeze, s.f. Trecere a leucocitelor prin pereţii vaselor capilare, determinată de digestie sau de o infecţie. [Pronunţat: di-a-]
  DIAPÎRĂ, diapire, adj. (Geol.; în expr.) Cută sau cutare diapiră, boltire pe verticală â.unor straturi ale scoarţei pămîntului, formată prin procesul de diapirism şi caracterizată prin prezenţa unui simbure de sare sau de alte roci plastice. [Pronunţat: di-a-]
  DIAPEEtlSM s.n. (Geol.) Proces prin care unele roci, devenite plastice sub influenţa presiunii, migrează spre suprafaţă şi boltesc sau străpung straturile acoperitoare, formînd astfel structuri favorabile acumulării unor zăcăminte de petrol şi de gaze. [Pronunţat: di-a-]
  DIAPOZITIV,- diapozitive, s.n. Imagine fotografică pozitivă realizată pe un film sau pe o placă transparentă, care este apoi proiectată pe un ecran cu ajutorul diascopului. [Pronunţat: di-a-]
  DIAREE, diarei, s.f. Stare patologică a tubului digestiv, manifestată prin eliminare frecventă de fecale moi sau lichide, cu dureri abdominale, cauzată adesea de unele -protozoare parazite. [Pronunţat: di-a-re-e]
  DIASCOP, diascoape, s.n. Aparat care serveşte la proiecţia diapozitivelor. [Pronunţat: di-a-]
  DIĂSTOLĂ, diastole, s.f. Relaxare fiziologică ritmică a inimii şi a arterelor, produsă imediat după faza de con-traotare a acestora, în timpul umplerii cavităţilor cardiace cu sîngele adus de vene. [Pronunţat: -di-a-]
  DIASTOlIC,. -Ăj diastolici, -ce, adj. Care se referă la diastolă, care aparţine
diastolei; care are loc în timpul dia-stolei. [Pronunţat: di-a-]
  DIATEZĂ, diateze, s.f. Categorie gramaticală verbală care exprimă raportul dintre subiect şi acţiunea verbului. [Pronunţat: di-ă-] ;
  DIATOMlSE, diatom.ee, s.f. (La pl.) Clasă de alge brune-gălbui, unicelulare, microscopice, cu corpul închis între două valve silicioase de forma unui capac de cutie, existente din devonian şi pînă r.zi, care trăiesc libere sau în colonii; (şi la sg.) algă aparţinînd acestei clase. [Pronunţat: di-a-to-me-e]
  DIATOMÎT s.n. Rocă sedimentară silicioasă, sediment consolidat, formată prin depunerea cochiliilor de diatomee, folosită la fabricarea dinamitei, ca material de izolare termică, ca agregat pentru betoane etc.; pămînt de diatomee, tripoli, kieselgur, pămînţel. [Pronunţat: di-a-]
  DIAZO subst. 1. — N =N—. Grur pare funcţională care, legată de un radical, formează clasa compuşilor organici denumită diazoderivaţi. 2. Element de compunere pentru denumirea diazoderivaţilor. [Pronunţat: di-a-]
  DIAZODERIVĂT, diazoderivaţi, s.m. Compus organic care conţine în molecula lui gruparea funcţională diazo, legată de un radical aromatic sau alifatic obţinut prin acţiunea acidului azotos asupra aminelor primare. [Pronunţat: di-a-]
  DIAZONIU s.n. (Chiim; în expr.) Sare de diazoniu, produs ionic care conţine în' molecula lui una sau mai multe grupări diazo. [Pronunţat: di-a-]
  DIBĂZIC, -Ă, dibazici, -ce, adj. (Despre acizi) Care poate forma două categorii de săruri: acide şi neutre.
  DICARBOXÎLIC adj. (In expr^ Acid dicărboxilic, acid organic cu două grupări carboxil în moleculă.
  DICETONĂ, dicetone, s.f. Combinaţie chimică conţinînd în molecula ei două grupări cetonice.
231
DICHIS-DICŢIONAR
   DICHÎS, dichisuri, s.n. (Pop. şi fam.; la pl.; adesea fig.) Obiecte mărunte care completează ceva.
   DICIĂN s.n. (Chim.) Cianogen. DICLORBENE£N, didorbenzeni, s.m. GjHţCla. Derivat diclorurat al benzenului, cunoscut sub formă de trei izomeri, dintre care importanţă mai mare prezintă izomerul o-didor-benzen, lichid solubil în alcool, în eter, în benzen, folosit ca solvent în industria lacurilor, ca insecticid, şi izomerul p-diclorbenzen, substanţă cristalină, folosită ca insecticid pentru molii.
   DICLORDIFENILTRICLORETÂN s.m. (C6H4C1)2CHCC13. Substanţă solidă, albă, fără miros în stare pură, folosită, sub diferite forme (suspensii apoase, emulsii, aerosoli), ca insecticid de contact şi de ingestie; D.D.T.
   DICL ORFEN QXI ACfiTIC adj. (In expr.) Acid 2,4-diclorfenoxiacetic, GeH3Cl2(0—CH2—COOH), substanţă organică folosită, sub formă de sare de sodiu sau de săruri cu baze organice, ca erbicid selectiv, la stîrpirea buruienilor; acid 2,4 D.
   DICOTELED ONÂT, -Ă, dicotttedo-naţi, -te, adj,, s.f. 1. Adj. (Despre plante) Al cărui embrion are două cotiledoane.
 2. S.f. (La pl.) Clasă de plante angio-sperme al căror embrion are două cotiledoane; (şi la sg.) plantă care face parte din această clasă.
   DICOYALENT, -Ă, dicovalenţi, -te, adj. (Despre elemente chimice) Care poate forma două covalenţe cu elemente monovalente.
   DICTAFON, dictafoane, s.n. Aparat folosit pentru înregistrarea automată a comunicărilor vorbite, de obicei în scopul dactilografierii lor ulterioare.
   DICTĂRE, dictări, s.f. Lucrare şcolară de control care constă în reproducerea olt mai corectă în scris a unui text citit rar şi desluşit de cineva.
   DICTĂT, dictate, s.n. Act de constrîn-gere exercitat asupra unui stat (prin
 presiuni politice, economice, ameninţarea cu forţa armată, blocadă economică sau militară, şantaj) pentru a-1 determina să accepte anumite condiţii Împotriva voinţei sale.
   DICTAT OR, dictatori, s.m. Persoană care conduce un stat, avînd în această calitate puteri politice nelimitate.
   DICTATURĂ, dictaturi, s.f. 1. (In Roma antică) Demnitatea, puterea, autoritatea exercitată de im dictator.
 2. Instituţie politică, putere de stat în care o persoană (sau o colectivitate restrînsă) este învestită eu putere nelimitată prin legi. 3. Dominaţie politică, economică, ideologică a unei sau a unor clase sociale într-o orînduire socială dată; conducerea de stat a societăţii realizată de clasa socială dominantă, în scopul apărării şi dezvoltării avantajelor de care se bucură.
   DICTfiU, dicteuri, s.n. (Rar) Reproducere fidelă, mecanică, automată a unui act de gîndire, fără controlul raţiunii şi fără nici o preocupare de ordin estetic, moral etc.
   DICTIOZGM, dictiozomi, s.m. (Anat.) Organit celular fundamental aşezat într-o reţea care formează un sistem de canalicule dense, fine, neregulate, ca nişte saci turtiţi şi ca nişte vezicule alungite confluente şi anastomozate, ce ocupă zona citoplasmatică perinu-cleară a celulelor organismelor, avînd rol secretor; aparat Golgi. [Pronunţat: -ti-o-]
   DICTON, dictoane, s.n. Expresie, constatare concentrată (formulată de o personalitate celebră) devenită proverb.
   DICŢIONAR, dicţionare, s.n. Operă care cuprinde cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., aşezate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) şi explicate în aceeaşi limbă sau într-o limbă străină. [Pronunţat: -ţi-o-]
DIDACTIC-DIFERENŢĂ
   DIDĂCTIC, -Ă, didactici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. De sau pentru învăţămînt, relativ la învăţămînt. ♦ Care este menit să instruiască, să educe, să înveţe.
2. S.f. Parte a pedagogiei care se ocupă cu principiile şi metodele predării materiilor de învăţămînt şi cu organizarea Invăţămîntului.
   DIDACTICISM s.n. Tendinţă de a instrui, de a învăţa cu orice preţ (pe cineva).
   DIDAHÎE, didahii, s.f. (Bis.; înv.) Predică în care se explică un pasaj din evanghelie; carte care conţine asemenea predici; cazanie.
   DIDfiRMIC, didermice, adj. (In expr.) Animale didermice, animale care au peretele corpului format din două foiţe celulare.
   DIECEL, diecei, s.m. Funcţionar de rang inferior care îndeplinea diverse munci în cancelaria domnească, pe lîngă unii boieri etc. (mai ales la întocmirea şi la copierea actelor). [Pronunţat: di-e-]
   DIEDRU, diedre, s.n. Figură geometrică formată din două semiplane limitate de dreapta lor de intersecţie. O (Adjectival) Unghi diedru, diedru. [Pronunţat: di-e-]
   DlENĂ, diene, s.f. Substanţă organică a cărei moleculă conţine două duble legături care pot ocupa poziţii cumulate (legăturile duble sînt vecine), conjugate (legăturile duble alternează cu cele simple) sau izolate. [Pronunţat: di-e-]
   DD3NCEFĂL, diencefale, s.n. Parte a creierului situată sub emisferele cerebrale, între telencefal şi mezencefal, alcătuită din talamus şi din hipotalamus, care apare în timpul dezvoltării embrionare din vezicula diencefalică, prin segmentarea prozencefalului. [Pronunţat: di-en-]
   DEENCEFÂLIC, -Ă, diencefalici, -ce, adj. Care aparţine diencefalului, care ţine de diencefal. [Pronunţat: di-en-]
232
   DlENICĂ adj. (In expr.) Hidrocarbură dienică, alcadienă. [Pronunţat: di-e-]
   DÎESEL, (rar) diesele, s.n. (Fiz.; în expr.) Motor diesel (şi eliptic), motor cu ardere internă la care combustibilul, pulverizat prin injectare în aerul din cilindru, se aprinde datopită temperaturii înalte a aerului eomprimat. [Pronunţat: dizel]
   DlETĂ1, diete, s.f. Regim alimentar special, recomandat în ca» de boală, pentru păstrarea sănătăţii, scăderea greutăţii corporale etc. [Pronunţat: di-e-]
   DlETĂ2, diete, s.f. Adunare legislativă sau adunare politică reprezentativă existentă în unele state feudale şi capitaliste. [Pronunţat: di-e-]
   DIETETIC, -Ă, dietetici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care aparţine dietei1, privitor la dietă1, de dietă1.2. S.f. Ramură a medicinei care. studiază şi stabileşte. regimurile alimentare indicate în diferite stări de boală. [Pronunţat: di-e-]
   DIEZ, diezi, s.m. Semn muzical care, scris pe portativ înaintea unei note, ridică sunetul corespunzător eu un semiton; sunetul reprezentat de nota respectivă. [Pronunţat: di-ez]
   DIFENILCETONĂ s.f. (Chim.) Ben-zofenonă.
   DIFEREND, diferende, s.n. Deosebire de păreri între două sau mai multe persoane, state etc.; neînţelegere, dezacord.
   DIFERENŢĂ, diferenţe, s.f. 1. Ceea ce deosebeşte o fiinţă de alta, un lucru de altul; deosebire. O Diferenţă specifică, trăsătură caracteristică a unei noţiuni, care o deosebeşte de celelalte noţiuni cuprinse în genul ei proxim. 2. (Mat.) Rezultatul operaţiei de scădere; numărul (elementul unui grup aditiv) care adunat cu scăzătorul dă pe de-scăzut. <0 Diferenţa a două mulţimi (A şi B), mulţimea elementelor care aparţin lui A şi nu aparţin lui B] se
233
DIFERENŢIA-DIGITAL
notează: A\B. Diferenţa simetrică a două mulţimi (A şi B), mulţimea AAB=(A\B) U (B\A).
   DEPERENŢti, diferenţiez, vb. I. Tranz. (Mat.) A calcula o diferenţială. [Pronunţat: -ţi-a]
   DIFERENŢIAL, -Ă, diferenţiali, -e, s.f., adj. I. S.f. (Mat.; în expr.) Diferenţiala unei funcţii f, tn punctul x0 (din intervalul ei de derivabilitate), funcţia f'(x0)h (cu argumentul h = = x—Xq)', se notează: (df)x=x0 . Diferenţiala unei funcţii f, produsul dintre derivata lui f şi diferenţiala argumentului ei: df(x) =f'(x)dx. II. Adj. Care face să se deosebească; care diferenţiază. O (Mat.) Calcul diferenţial, capitol al analizei matematice care are ca obiect studiul derivatelor şi al diferenţialelor funcţiilor şi al aplicaţiilor acestora. Geometrie diferenţială, ramură a geometriei în care se studiază figurile geometrice (curbe, suprafeţe etc.) utilizînd metodele analizei matematice. Ecuaţie diferenţială, ecuaţia de formă F(x,y,y',..., yW) —0, conţinînd variabila independentă x, o funcţie y (x) necunoscută şi derivatele ei, y‘, y", ..., yin), pînă la ordinul n inclusiv (numit ordinul ecuaţiei diferenţiale). [Pronunţat: -ţi-al]
   DIFERENŢIERE, diferenţieri, s.f. Faptul de a stabili deosebirea dintre două sau mai multe fiinţe sau lucruri şi de a delimita trăsăturile lor specifice. [Pronunţat: -ţi-e-]
   DIFIClt, -Ă, dificili, -e, adj. Care este greu de făcut, de realizat, de învins, de Înţeles etc.
   DIFRACŢIE, difracţii, s.f. Fenomen caracteristio propagării undelor de lumină, de radio, acustice etc. în spatele unui obstacol, prin ocolirea marginilor lui şi prin abaterea aparentă de la traiectoria Tectilinie.
   DIFTONG, diftongi, s.m. Pronunţare în aceeaşi silabă a unei vocale cu o se-mivocală; grup de două sunete format
 dintr-o vocală şi o semivocală care se pronunţă în aceeaşi silabă.
   DIFOZ, -Ă, difuzi, -e, adj. Răspîndit în toate părţile sau în diverse părţi; împrăştiat, risipit. ♦ Care este lipsit de un contur clar, de o organizare riguroasă.
   DIFUZltlNE, difuziuni, s.f. 1. îm-prăştiere, răspîndire (profundă şi în toate direcţiile) a razelor unui fascicul de lumină, a undelor de radio etc. care trec printr-un mediu translucid sau care se reflectă cînd întîlnesc o suprafaţă cu asperităţi. 2. Pătrundere a moleculelor unui corp în masa altui corp cu care vine în contact. [Pronunţat: -zi-u-]
   DIFUZOR, difuzoare, s.n. Dispozitiv pentru redarea sunetelor transmise pe cale electrică şi pentru răspîndirea lor în mediul înconjurător; traductor electroacustic ce transformă energia electrică în energie acustică.
   DIG, diguri, s.n. Construcţie de beton, de piatră sau de pămînt, făcută în lungul unei ape curgătoare, pe ţărmul sau în largul mării etc. pentru a apăra un loc de inundaţie, pentru a corecta albia unui curs de apă, pentru a reduce forţa valurilor etc.
   DIGESTIE, digestii, s.f. Proces fiziologic complex în cursul căruia alimentele sînt transformate în substanţe asimilabile; mistuire, digerare.
   DIGESTIV, -1, digestivi, -e, adj. Referitor la digestie, care aparţine digestiei.O Aparat (seu tub) digestiv, ansamblul organelor care participă la digestie. Cavitate digestivă, cavitate internă, la hidrozoare, care se prelungeşte şi în interiorul tentaculelor, în care se află celule digestive, celule flagelate, celule glandulare.
   DIGITAL, -1,digitali, -e, adj., s.f.
 1. Adj. Care aparţine degetelor, care se referă la degete. O Amprentă digitală, urmă lăsată pe un obiect de liniile de pe suprafaţa interioară a vîrfurilor
DIGITALINĂ-DILETA'NT
234
 degetelor de la mină. 2. S.f. (Farm.) Digitalină.
  DIGITALÎNĂ, digitaline, s.f. Substanţă extrasă din frunzele unei plante (degeţel-roşu), întrebuinţată ca tonic cardiovascular; digitală (2).
  DIGITIGRĂD, digitigrade, s.n. (La pl.) Grup de mamifere care se sprijină în mers numai pe degete; (şi la sg.) animal care face parte din acest grup.
  DIGI'TCERIdA, digliceride, s.f. Ester al glicerinei cu acizi graşi la două grupări hidroxil.
  DIGRESIUNE, digresiuni, s.f. Abatere, îndepărtare de la subiectul tratat (în vorbire sau în scris); excurs. ♦ Parte a unei lucrări care conţine o asemenea abatere. [Pronunţat: -si-u-]
  DIHĂNIE, dihănii, s f. 1. Animal sălbatic; fiară, jivină. 2. Fiinţă (reală sau fantastică) cu un aspect ciudat, respingător etc.
  DIHIBRATAT, -Ă, dihidrataţi, -te, adj. (Despre ioni şi moleculele substanţelor dizolvate) Care a legat, prin hidratare, două molecule de apă.
  DIHIDROXIACID,         dihidroxiacizi,
s.m. Acid organic în molecula căruia există două grupări hidroxil. [Pronunţat: -xi-a-]
  DIHIDROXIANTRACHIN0NĂ, dihi-droxiantrachinone, s.f. Substanţă chimică, derivat dihidroxilat al antrachi-nonei, existentă sub forma a zece izo-meri, după poziţia celor două grupări hidro xilice. O 1,2-dihidroxiantrachi-nonă, alizarină. [Pronunţat :-xi-an-']
  DIIIÎBROXILĂT, -Ă, dihidroxilaţi, -te, adj. (Despre substanţe, compuşi etc.) Care a fost făcut să conţină sau care are în moleculă două grupări hidroxil.
  DIHIDROXlLIC, -Ă, dihidroxilici, -ce,' adj. (Despre substanţe, compuşi, derivaţi etc.) Care conţine in moleculă două grupări hidroxil.
  DIHONIE, dihonii, s.f. (Pop. şi fam.) Neînţelegere, ceartă (care duce la duşmănie, ură).
   DIHGR, dihori, s.m. Mamifer carnivor din familia mustelidelor, de mărimea unei pisici, cu corp lung şi subţire, cu picioare scurte, cu blană cafenie, mai închisă pe partea ventrală, care se apără de duşmani răspîndind un miros specific (Putorius putorius).
   BIHOTQMÎE s.f. (Log.) Diviziune în două părţi a unui concept, fără ca acesta să-şi piardă înţelesul iniţial.
   DIJMĂŞ, dijmaşi, s.m. Ţăran dependent obligat să plătească dijmă stăpînului feudal.
   DÎJMĂ, dijme, s.f. Impozit, dare care reprezenta a zecea parte din produsele obţinute, pe care ţăranii dependenţi trebuiau să o predea stăpînului feudal.
   DILATĂ, dilat, vb.I. Refl. şi tranz. A-şi mări sau a face să-şi mărească dimensiunile sub influenţa căldurii.
   DILATĂRE, dilatări, s.f. Dilataţie. <0 Dilatare liniară, dilatare în lungime. Dilatare superficială, dilatare în suprafaţă. Dilatare volumică, dilatare în volum. Dilatare aparentă, dilatarea observabilă (măsurabilă) a lichidelor..
   DILATĂŢIE, dilataţii, s.f. Variaţie a dimensiunilor unui corp sub acţiunea căldurii; dilatare. O Coeficient de dilataţie, creşterea unităţii de lungime, de suprafaţă sau de volum a unui corp, raportată la 1°C de creştere a temperaturii.
   DILATORIU, -IE, dilatorii, adj. Care prieinuieşte sau tinde să pricinuiască •o întîrziere, o amînare, o tărăgănare (a unei acţiuni, a unui proces etc.).
   DELfÎMĂ, dileme, s.f. Raţionament care pune două alternative dintre care trebuie aleasă una, deşi ambele duc la aceeaşi concluzie. ♦ încurcătură in care se află cineva cînd este obligat să aleagă între două alternative cu perspective (aproximativ) egale.
   DILETĂNT, -Ă, diletanţi, -te, s.m. şi f. 1. Persoană care manifestă preocupări într-un domeniu al artei, al
235
DILETANTISM-DEVIORFISM
 ştiinţei sau al tehnicii, fără a avea pregătirea profesională corespunzătoare.
2. Persoană care se ocupă de ceva din a-fara profesiunii sale, numai din plăcere; amator. 3. (Peior.) Persoană care nu adînceşte (sau nu are pregătirea ştiinţifică necesară pentru a adinei) problemele profesiunii sale, ale unei ştiinţe etc.
   DILETANTISM s.n. Atitudine, manifestare, preocupare, comportare proprie diletantului.
   DILUl, diluez, vb.I. Tranz. A micşora concentraţia unei soluţii prin adăugare de solvent (dizolvant). [Pronunţat : -,lu-a]
   DILUĂM?, diluanţi, s.m. Substanţă lichidă care, adăugată într-o soluţie, îi micşorează concentraţia. [Pronunţat: -lu-ant]
   DILUARE, diluări, s.f. Operaţie fizică de micşorare a concentraţiei unei soluţii, prin adăugare de dizolvant. [Pronunţat: -lu-a-]
   DELUĂT,-Ă, diluaţi,-te, adj. (Despre soluţii) Care este mai puţin concentrat. ♦ (Substantivat, n.) Soluţie căreia i s-a micşorat concentraţia prin adăugare de solvent. [Pronunţat: -lu-at]
   DILTjVIU, diluvii, s.n. Potopul amintit în Biblie. ♦ (Livr.) Revărsare mare de ape; potop.
   DIMENSI01STĂL,-Ă, dimensionali,-e, adj. Care arată dimensiunea, privitor la dimensiune. O (Mat.) Spaţiu n-dimensional, spaţiu cu n dimensiuni, ale cărui elemente sînt sisteme ordonate (x^ xz,..., xn) de cîte n (n$N) numere (numite puncte). [Pronunţat: -si-o-]
   DIMENSltJNE, dimensiuni, s.f. Mărime (lungime, lăţime sau înălţime) necesară la determinarea întinderii figurilor şi a corpurilor (geometrice). O Dimensiunea unui spaţiu liniar, numărul maxim de elemente, liniar independente, din spaţiul respectiv. [Pronunţat: -si-u-]
  DIMER, dimeri, s.m. Compus chimic rezultat din combinarea a două molecule din aceeaşi categorie de substanţe.
  DLMERIZĂRE, dimerizari, s.f. (Chim.) Unire, prin adiţie, a două molecule de monomer, cu formarea unui dimer.
  DIMERLÎE, dimerlii, s.f. (Reg.) Unitate de măsură de capacitate pentru cereale, egală cu circa 21 litri; vas (de lemn) care are această capacitate.
  DDIETASILÎCIC adj. (Chim.; în expr.) Acid dimetăsilicic, H2Si205, acid provenit din policondensarea acidului silicic.
  DBIETILAMÎNĂ s.f. (CH3)2NH. Substanţă gazoasă, solubilă în apă, în alcool, în eter, foarte alcalină, folosită în sinteze organice, la fabricarea unor detergenţi, ca accelerator de vulcanizare, în tăbăcărie etc.
  DEMETILBENZEN, dimetUbenzeni, s.m. (Chim.) Xilen.
  DLMETILCETGNĂ S.f. (Chim.) Acetonă.
  DBIETTLTEREFTALĂ T,       dimetil-
tereftalaţi, s.m. Ester metilic al acidului tereftalic, întrebuinţat la fabricarea unor fire şi fibre poliesterice.
  DBHNUĂRE, diminuări, s.f. Micşorare, scădere din punct de vedere cantitativ, calitativ, intensiv etc. [Pronunţat: -nu-a-]
  DDHNUTÎT,-Ă, diminutivi,-e, adj., s.n. (Substantiv, adjectiv sau, rar, altă parte de vorbire) care se formează cu ajutorul unui afix prin care se arată că obiectele, fiinţele, însuşirile etc. denumite sînt considerate mai mici decît cele exprimate de cuvîntul de bază (sau prin care acestea capătă o valoare afectivă).
  DIMORFÎSM s.n. 1. Prezenţa, la aceeaşi specie, a două forme deosebite prin unele caractere morfologice, evidenţiate la mascul şi la femelă (permanente, în cazul dimorfismului sexual).
DINAM-DIOL
236
2.  Proprietate a unor substanţe de a cristaliza în două forme deosebite, fie ale aceluiaşi sistem cristalin, fie aparţinînd la sisteme cristaline diferite.
  DINĂM, dinamuri, s.n. Maşină electrică rotativă generatoare de curent continuu.
  DINĂMIC,-Ă, dinamici,-ce, adj., s.f.
I.  Adj. 1. De mişcare, de forţă, privitor la mişcare, la forţă. 2. (Fiz.; in expr.) Presiune dinamică, presiune exercitată asupra corpurilor aflate intr-un fluid în mişcare relativă faţă de acestea.
II. S.f. 1. Dezvoltare, mişcare intensă, schimbare continuă. 2. (Fiz.) Parte a mecanicii care studiază legile mişcării corpurilor ţinînd seamă de masele lor şi de forţele care se exercită asupra lor.
3.  (Geol.; în expr.) Dinamica externă, totalitatea proceselor geologice care au loc în scoarţa terestră sau la suprafaţa ei sub acţiunea factorilor externi. Dinamica internă, totalitatea proceselor geologice care au loc in scoarţa terestră sub acţiunea factorilor interni.
4.  (Biol.; în expr.) Dinamica populaţiei, totalitatea schimbărilor cantitative suferite de o populaţie de plante sau de animale datorită factorilor de mediu.
  DINAMÎSM s.n. Putere vitală, forţă de acţiune, de mişcare.
  DINAMITĂ s.f. Exploziv detonant constituit din nitroglicerină, ca substanţă explozivă, absorbită intr-un material de bază inert (diatomit, praf de cretă etc.) sau activ (nitrat de celuloză, fulmicoton, trinitrotoluen etc.).
  DINAMOM£TRU, dinamometre, s.n. (Fiz.) Instrument cu ajutorul căruia se măsoară forţele.
  DENASTÎE, dinastii, s.f. Familie ai cărei membri moştenesc tronul unui stat din tată in fiu.
  DINITROBENZfîN, dinitrobenzeni, s.m. (N02)2C5H4. Derivat al benzenului, existent sub formă de trei izomeri,
substanţă cristalină, incoloră, folosită în sinteze organice.
   DINITROFEN(5L, dinitrofenoli, s.m. (N02)2C6H30H. Substanţă organică cristalizată, existentă sub formă de doi izomeri,. de culoare galbenă, folosită ca intermediar în sinteza unor coloranţi.
   DINITROTOLU^N s.n. CHg-CeHg -f +(N02)2. Substanţă organică, toxică, explozivă, obţinută prin nitrarea nitrotoluenului, care se prezintă -sub formă de cristale aciculare, cu miros de migdale amare, solubile în alcool, în eter, în benzen şi folosită ca plastifiant şi ca gelatinizant pentru pulberi. [Pronunţat: -lu-en]
   DINGDĂ, dinode, s.f. Electrod suplimentar al unui fotomultiplicator.
   DINOT^RIU, dinoterii, s.m. Mamifer fosil proboscidian, de mărime uriaşă, cu doi fildeşi mari curbaţi în jos, fixaţi pe maxilarul inferior, care a trăit în miocen şi în pliocen, în Europa, in Asia şi în Africa (Deinotherium).
   DINOZĂUR, dinozauri, s.m. Reptilă terestră fosilă uriaşă, din ordinul dinozaurienilor, cel mai mare animal terestru cunoscut, care a trăit în era mezozoică. [Pronunţat: -za-ur]
   DIODĂ, diode, s.f. Element al unui eircuit electric cu doi electrozi,. care are o rezistenţă mică faţă de un sens de trecere a curentului electric şi foarte mare faţă de sensul opus; tub electronic care are doi electrozi (dintre care unul emite electroni). [Pronunţat: di-o-]
   DI0IC, -Ă, dioici, -ce, adj. (Despre plante unisexuate) Care are florile bărbăteşti pe unii indivizi, iar florile femeieşti pe alţii, în cadrul aceleiaşi specii. [Pronunţat: di-o-]
   DlOL, dioli, s.m. Compus hidroxi-lic organic conţinînd două grupe hidro xil in moleculă; dialcool, glicol. [Pronunţat: di-ol]
237
DIONISIAC-DIPOL
   DIONISIAC, -Ă, dionisiaci, -ce, adj. 1. (In artă şi cultură) Care este minat de voinţă oarbă, de forţe inconştiente, de impulsuri iraţionale, răscolit de pasiuni adinei, de stări de extaz profund. 2. (In expr.) Sărbătorile (sau serbările) dionisiace (şi substantivat, f. pl.), mari serbări care aveau loc periodic în Grecia antică, în cinstea zeului vinului şi al viţei de vie, Diony-sos. [Pronunţat: di-o-ni-si-ac]
   DIOPTRIE, dioptrii, s.f. Simbolul D. 1. Unitate de măsură a puterii unei lentile, avînd la bază convergenţa unui sistem optic centrat cu distanţa focală de un metru. 2. Unitate de măsură pentru puterea optică, reprezentînd puterea optică a unui instrument optic prin care imaginea unui obieot cu dimensiunea transversală de un metru.se vede sub un unghi de 45°. [Pronunţat: di-op-]
   DlOPTRU, dioptre, s.n. (Fiz.) 1. Suprafaţă care separă două medii transparente cu indici de refracţie diferiţi. 2. Dispozitiv sau instrument optic care determină linia de vizare spre un punct dat. [Pronunţat: di-op-]
   DIORĂMĂ, diorame, s.f. (Biol.) Reprezentare spaţială a unei porţiuni din natură în care sînt expuse, în muzee, animale naturalizate, manechine de oameni etc. [Pronunţat: di-o-]
   DIOB.lT, diorite, s.n. Rocă magmatică intruzivă, grăunţoasă, cenuşie, pestriţă sau verzuie, alcătuită din feld-spaţi plagioclazi, piroxeni şi amfiboli, uneori cu biotit şi chiar cu cuarţ, folosită ca piatră de construcţie şi la pavaje. [Pronunţat: di-o-]
   DIOXÎD, dioxizi, s.m. (Chim.) Bioxid. [Pronunţat: di-o-]
   DIPEPTfDĂ, dipeptide, s.f. Substanţă rezultată din combinarea a două molecule de a-aminoacizi, în aşa fel Încît gruparea carboxil a unei molecule să formeze o amidă cu gruparea amino a altei molecule.
   DIPLOFĂZĂ, dipîofaze, s.f. (Biol.) Fază diploidă.
   DIPLOIDĂ adj. (Biol.; în expr.) Fază diploidă, perioadă în dezvoltarea unor organisme în care numărul de cromozomi ai celulelor obişnuite este dublu în raport cu acela al celulelor sexuale; diplofază. Garnitură diploidă, totalitatea celor 46 de cromozomi din celulele corpului omenesc.
   DEPLOMĂT, -Ă, diplomaţi, -te, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Reprezentant oficial al unui stat în relaţiile cu alte state. 2. S.m. şi f. Persoană care ştie cum să trateze o afacere, cum să se comporte într-o situaţie (pentru a-şi atinge scopurile). 3. Adj. Care este abil, subtil, şiret în relaţiile sociale; care arată, trădează abilitate, subtilitate, şiretenie; diplomatic.
   DIPLOMĂ, diplome, s.f. Act oficial care dovedeşte pregătirea profesională a unei persoane, un anumit titlu obţinut, succesul într-un concurs etc.
   DIPLOPOD, diplopode, s.n. (Zool.) Miriapod.
   DIPNOl, dipnoi, s.m. (La pl.) Grup de peşti din Africa şi din America de Sud care respiră atît prin branhii cit şi prin plămîni; (şi la sg.) peşte eare face parte din acest grup.
   DIPOL, dipoli, s.m. (Fiz.; în expr.) Dipol electric, a) sistem (molecular) care conţine două sarcini' electrice apropiate, egale şi de semn contrar, situate la o distanţă mică una de cealaltă; b) antenă de telecomunicaţii formată din două conductoare dispuse şi alimentate simetric. Dipol magnetic, a) model fictiv al unui corp magnetizat, constituit din două sarcini magnetice punctiforme, egale şi de numere contrare, foarte aproape una de alta; b) spiră de diametru mic, perfect conductoare, parcursă de un curent electric de conducţie de intensitate constantă.
DSPOLMOMENT-DISC
   BIPOLMOM^ÎÎT, dipolmomente, s.n. (Fiz.) Produsul dintre mărimea sarcinilor electrice şi distanţa dintre centrele sarcinilor pozitive şi negative ale unui dipol.electric; moment dipol, moment electric.
   DIPTfîR, -Ă, dipteri, -e, adj., s.n. 1. Adj. (în expr.) Insectă dipteră, insectă care are două aripi. 2. S.n. (La pl.) Ordin de;: insecte cu o singură pereche de aripi, cea de-a doua fiind atrofiată şi transformată în organ de echilibru, şi cu aparatul bucal adaptat pentru supt. sau pentru înţepat şi supt; (şi la sg.) insectă care face parte din acest ordin.
   DIBJSCT, -Ă, directe, adj. (Mat.; în expr.) Sens (de rotaţie) direct, sens de rotaţie (adoptat convenţional ca cel) invers mişcării acelor de ceasornic; sens pozitiv, trigonometric. Mărimi direct proporţionale, două mărimi variabile care depind una de alta, astfel încît, dacă una dintre ele creşte (sau descreşte) de un număr de ori, atunci şi cealaltă creşte (sau descreşte) de acelaşi număr de ori. Numere (direct ) proporţionale, mai multe numere a, 6, c, d şi (tot atîtea) alte numere a\ b\ c', d' cu care se formează un şir
de rapoarte egale: — = — = — =
                       a' b' c'
    d
= — » exprimînd faptul că numerele d‘
unui şir sînt produse, prin acelaşi factor k (nenul şi diferit de 1), ale numerelor corespunzătoare din celălalt şir: a = ka', b = kb', c =kc' etc.
   DIRECTIVĂ, directiPe, s.f. Instrucţiune generală dată de un organ superior organelor în subordine, cu scopul de a îndruma, de a orienta sau de a determina activitatea, atitudinea, conduita acestora.
   DIRECTOR, -OĂRE, directori,-oare, adj., s.f. 1. Adj. Care conduce ceva (într-o anumită direcţie), care trasează direcţii; p. ext. care fixează linia de conduită, obiectivul, de realizat,
238
care îndrumează (activitatea). 2. S.f. (Mat.) Curbă pe care se sprijină generatoarele rectilinii ale unei suprafeţe riglate. O Directoare a unei conice, dreaptă din planul conicei cu proprietatea că, pentru orice punct al conicei, raportul distanţelor sale la un focar şi la âceastă dreaptă este constant.
   DIRECŢIE, direcţii, s.f. 1. (Mat.) Proprietate comună tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă dată; clasă de echivalenţă determinată de relaţia de paralelism în mulţimea dreptelor din plan sau din spaţiu. 2. Orientare în spaţiu a unei fiinţe, a unui obiect, a unei acţiuni, a unui fenomen a unei mişcări; sens în care se desfăşoară ceva.
   DIRIGENŢÎE, dirigenţii, s.f. Conducere, îndrumare şi supraveghere a unei clase de elevi de către un profesor (diriginte). ♦ Oră de clasă la care are loc în mod special această îndrumare.
   DÎRIJÂ, dirijez, vb. I. Tranz. 1. A conduce, a îndruma o instituţie, o organizaţie, o activitate etc. 2. A conduce o orchestră, un cor (sau ambele reunite).
   DIRIJOR, -OĂRE, dirijori, -oare, s.m. şi f. Persoană care conduce un cor, o orchestră (sau ambele reunite).
   DISC, discuri, s.n. 1. (Anat.; în expr.) Disc embrionar (sau germinativ), formaţie a embrionului în stadiu de blastulă, la rechini, la peştii teleoste-eni, la reptile şi la păsări; bănuţ. Disc central, parte anatomică la stea-ua-de-mare, de la care pornesc cele cinci braţe. Disc dar, zonă luminată, transversală din miofibrilele ţesutului muscular striat. Disc interdar, zonă întunecată din fibrele musculare striate ale miocardului, reprezentînd joncţiunea dintre două celule miocardice. 2. Placă circulară care serveşte la înregistrarea şi la reproducerea (cu ajutorul unui aparat special) a sunetelor,
239
DISCERNE-DISCRIMINARE
a vocii etc. 3. (Mat.) Mulţimea-re-uniune a unui cerc şi a interiorului său.
   DISCERNE, discern, vb. III. Tranz. A deosebi, a distinge lucrurile, situaţiile, fenomenele etc. unele de altele; a judeca limpede, cu pătrundere şi cu precizie.
   DISCERNĂmInT s.n. Capacitatea, însuşirea de a discerne.
   DISCIPLÎNĂ, discipline, s.f. Totalitatea regulilor de comportare şi. de ordine obligatorii pentru membrii unei colectivităţi; supunere liber consimţită a membrilor unei colectivităţi faţă de dispoziţiile luate de organele superioare în scopul asigurării unei comportări şi unei ordini corespunzătoare.
♦  Ordine; spirit de ordine, deprindere cu o ordine strictă.
   DISCfPOL, discipoli, s.n. Persoană care trăieşte în preajma unei personalităţi, primind învăţăturile ei şi adesea continuîndu-le şi dezvoltîndu-le. ♦ Persoană care adoptă, urmează şi continuă doctrina, învăţăturile, principiile cuiva.
   DISCOIDĂL, -Ă, discoidali, -e, adj.
1. Care are formă de disc. 2. (La peştii osoşi; în expr.) Lamă discoidală, oper-eul (2). [Pronunţat: -co-i-]
   DISCONTINUITATE, discontinuităţi, s.f. 1. (Mat.; în expr.) Discontinuitate a unei funcţii intr-un punct x0, proprietate a unei funcţii de a nu fi continuă în punctul x0. 2. Categorie filozofică, opusă şi corelativă continuităţii, care desemnează o latură internă, contradictorie, a materiei referitoare la starea şi la organizarea ei structurală, precum şi la mişcarea ei în timp sau în spaţiu reprezentînd lipsa de continuitate. [Pronunţat: -nu-i-]
   DISCONTfNUU,-UĂ,discontinui, -ue, adj. Care este lipsit de continuitate; intermitent. [Pronunţat: -nu-u]
   DISCORDÂNT, -Ă, discordanţi, -te, adj. Nepotrivit; nearmonios, strident, distonant.
   DISCORDĂNŢĂ, discordanţe, s.f. Nepotrivire evidentă, supărătoare între două sau mai multe elemente, fenomene etc. asociate; distonanţă, dezacord.
   DISCREDITA, discreditez, vb.I. Tranz. şi refl. A face să-şi piardă sau a-şi pierde'consideraţia, preţuirea, încrederea altora prin săvîrşirea unor acte condamnabile; a (se) compromite.
   DISCREPANŢĂ, discrepanţe, s.f. Nepotrivire, dezacord, deosebire izbitoare între două lucruri, două aspecte, două fenomene, două idei etc.
   DISCRET, -A, discreţi, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care ştie să păstreze un secret ce i s-a încredinţat sau pe care îl cunoaşte; «are este stăpînit, rezervat, reţinut în vorbe şi în acţiuni.
2.  (Fiz., Fii.) Care este alcătuit din elemente distincte; care variază în salturi. 3. Fig. .(Despre obiecte) Care nu atrage atenţia, nu şochează.
   DISCREŢIE, discreţii, s.f. 1.. Calitatea de a păstra o taină încredinţată.
♦   Rezervă în atitudine, reţinere în vorbe şi în fapte. 2. Fig. Calitatea de a nu atrage atenţia, de a nu şoca (prin aspect).
   DISCREŢIONAR, -A, discreţionari, -e, adj. 1. Care acţionează după bunul plac, fără a ţine seamă de legi. 2. Care are prin lege întreaga libertate de acţiune. [Pronunţat: -ţi-o-']
   DISCRIMINANT, -Ă, discriminanţi, -te, adj., s.m. 1. Adj. Care separă, care face deosebire. 2. S.m. (Mat.; în expr.) Discriminantul unei ecuaţii de gradul doi (ax2-\-bx-\-c=0), expresia: — bz—4ac, al cărui semn dă distincţia dintre natura rădăcinilor ecuaţiei de gradul doi; realizantul ecuaţiei.
   DISCRIMINARE, discriminări, s.f. 1. Deosebire, distincţie clară făcută între mai multe elemente. 2. Diferen-
DISCRIMINATIV-DISOCIAŢIE
240
ţiere restrictivă de drepturi pentru o parte a populaţiei unei ţări, pentru o organizaţie sau pentru unele ţări faţă de altele, care le pune astfel într-o situaţie de inegalitate în comparaţie cu altele.
  DISCRIMINATÎV,-Ă5 discriminatei, -e, adj. (Rar) Care face sau creează o discriminare, bazat pe o discriminare; discriminatoriu.
  DISCtRS, discursuri, s.n. Expunere, de obicei pe o temă politică, făcută în faţa unei adunări; cuvîntare.
  DISCURSÎV,-Ă, discursivi, -e, adj. 1. Care deduce prin raţionament o idee din alta, care ajunge la o concluzie treclnd prin mai multe etape sau operaţii preliminare. 2. Care nu este supus în mod strict unei continuităţi riguroase, care conţine numeroase digresiuni.
  DISCtJŢIE, discuţii, s.f. Cercetare, analiză, examinare minuţioasă1 a unei probleme (prin dezbateri). O (Mat.) Discuţia unei ecuaţii sau a unui sistem de ecuaţii liniare, cercetare privind caracterul de a fi compatibilă, respectiv compatibil, ori incompatibilă, respectiv incompatibil, sau privind natura şi semnele rădăcinilor ecuaţiei, după valorile coeficienţilor lor (care depind de un parametru).
  DISECĂ, disec, vb. I. Tranz. A efectua o disecţie. ♦ Fig. A analiza ceva în mod minuţios pentru a scoate în evidenţă caracteristici sau aspecte necunoscute.
  DISECŢIE, disecţii, s.f. Deschidere a unui organism, urmată de separarea şi de scoaterea în evidenţă metodică a diferitelor lui componente, cu ajutorul mijloacelor chirurgicale, în scopul studierii lor anatomice sau al realizării unei operaţii; disecare.
  DISENSltJNE, disensiuni, s.f. Neînţelegere, ceartă determinată de nepotrivirea de interese, de păreri etc.; dezacord. [Pronunţat: -si'-n-]
  DISERTĂŢIE, disertaţii, s.f. Expunere sau lucrare în care se tratează o problemă în mod ştiinţific (şi amănunţit).
  disimEtric,-ă, disimetrici,-ce, âdj. Lipsit de simetrie, de asemănare (între părţile componente); asimetric.
  DISIMETRÎE, disimetrii, s.f. Lipsă de simetrie; asimetrie.
  DISIMTJLĂ, disimulez, vb. I. Tranz. A-şi ascunde adevăratele gînduri, sentimente, fapte etc.*, dîndu-le aparenţe înşelătoare sau amăgitoare; a camufla, a masca, a deghiza.
  DISJUNCT, -Ă, disjuncţi,-te, adj. Care separă, care deosebeşte, care exclude. O (Mat.) Mulţimi disjuncte, două mulţimi (A şi B) care nu au nici un element comun, a căror intersecţie este mulţimea vidă: AC\B=§.
  DISJtJNCŢIE, disjuncţii, s.f. I. (Mat.; în expr.) Disjuncţie (a două propoziţii p, q), propoziţia „p sau q“, adevărată dacă cel puţin una dintre propoziţiile p, q este adevărată, fiind falsă cînd ambele propoziţii sînt false; se notează: p+q, pVq, p\jq- 2. Relaţie logică între două enunţuri care, de obicei, se exclud reciproc; functor logic exprimat prin termenii „sau“, „ori“ şi „fie“.
  DISLOCĂ, disloc, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) mişca, a (se) deplasa din locul unde se află; a (se) desprinde ! (din întregul din care face parte).
  DISQCIĂ, disociez, vb. I. Tranz. 1. (Chim.) A scinda în mod reversibil o moleculă în molecule mai simple sau în ioni; â descompune temporar şi reversibil o combinaţie. 2. A despărţi, a separa, a delimita între ele noţiuni, probleme, idei care formează, de obicei, un ansamblu unic. [Pronunţat: -ci-a]
  DISOCIĂŢIE, disociaţii, s.f. 1. Despărţire, separare, delimitare Intre noţiuni, probleme, idei etc. care aparţin unui ansamblu unic, urmată adesea
241
disociere-distanţa
de precizarea semnificaţiei şi relaţiilor fiecărui element in parte. 2. (Chim.) Disociere. [^Pronunţat: -ci-a-]
  DISOCE&RE, disocieri, s.f. Scindare, desfacere reversibilă a unei molecule în molecule mai simple sau In ioni; descompunere temporară şi reversibilă a unei combinaţii; disociaţie. O Disociere termică, descompunere reversibilă sub acţiunea căldurii a unei substanţe In alte substanţe cu masa moleculară mai mică, care, la scăderea temperaturii, se recombină cu forma* rea substanţei -iniţiale. Disociere electrolitică, desfacere In ioni a unui elec-trolit slab, prin dizolvare. [Pronunţat: -a-e-]
  DISOLtJŢIE s.f. (Livr.) Descompunere, corupţie, degradare (morală).
  DISONĂNŢÂ, disonanţe, s.f. Lipsă de consonanţă, de armonie între sunete; combinare, asociere nearmo-nioasă de sunete muzicale de înălţimi diferite.
  DISPARĂT,-Ă,     disparaţi,-te, adj.
Lipsit de legătură, de armonie, de simetrie (în raport cu celelalte elemente ale unui ansamblu, în raport cu ansamblul).
  DISPECER, dispeceri, s.m. Tehnician sau sistem automat care urmăreşte, coordonează şi reglementează operativ mersul producţiei dintr-o întreprindere, supraveghează mişcarea trenurilor pe o anumită porţiune a liniei etc.
  DISPENSĂ, dispensez, vb. I. 1. Refl. A se lipsi de ajutorul, de concursul etc. cuiva sau a ceva; a renunţa la... 2. Tranz. A scuti pe cineva de o obligaţie, de o îndatorire etc.
  DISPERSĂ, dispersez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) împrăştia, a (se) răspîndi, a (se) risipi în toate părţile.
  DISPERSIE, dispersii, s.f. Imprăş-tiere, răspîndire, risipire; mod în care sînt împrăştiate, răspîndite elementele de acelaşi fel ale unui tot. O (Mat.) Dispersia unei variabile aleatorii X,
  indicator numeric al împrăştierii valorilor variabilei aleatorii în jurul valorii medii, reprezentat de momentul centrat de ordinul doi al variabilei aleatorii X: D(X)=M[(X-M(X))2], unde, M(X) este valoarea medie a acestei variabile aleatorii.
  DISP ONIBILITĂTE, disponibilităţi, s.f. 1. Însuşirea de a fi disponibil; starea a ceea ce este disponibil. O In disponibilitate, scos (temporar) dintr-o slujbă (cu posibilitatea de a fi rechemat în activitate.) 2. Lucru sau bun de care se poate dispune. O Disponibilităţi băneşti, rezerve de bani.
3. (Mai ales la pl.) Stare sufletească în care sentimentele şi raţiunea se manifestă libere şi în plenitudinea lor.
  DISPOZIŢIE, dispoziţii, s.f. 1. Prevedere obligatorie cuprinsă într-o lege sau intr-un regulament; măsură sau hotărîre luată de un organ ierarhic superior şi obligatorie pentru organul în subordine. 2. Aşezare a unor elemente într-un anumit loc, într-un anumit fel, într-o anumită ordine;-alcătuire, construcţie după un anumit plan. 3. Stare sufletească (bune sau rea); dorinţă (momentană) de a face un anumit lucru.
  DISPROPORŢIE, disproporţii, s.f. Lipsă de proporţie, de potrivire, de armonie între mai multe elemente (ale unui ansamblu).
  DISPROSIU s.n. Dy cu Z=66. Element chimic cu caracter metalic din grupa lantanidelor.
  DISTĂL adj. (Anat.; în expr.) Tub contort distal, porţiunea sinuoasă a ramurii ascendente a ansei lui Henle, ultimul segment al tubului urinifer, prin care acesta se varsă în tubul colector din zona corticală a rinichiului.
  DISTĂNŢĂ s.f. (Mat.; în expr.) Distanţă pe o mulţime (M), funcţie
16 — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
DISTIH-DISTRIBUTTVITATE
242
d: M x 2lf->[0,+oo] care îndeplineşte condiţiile:
   a) d(x,y) =0 dacă şi numai dacă
*=y;
   b) d(x,y)=d(y,x);
   c)   d(x^) ^d(x,y)+d(y^), oricare ar fi x, y z din M. Distanţă intre două mulţimi (M şi N), marginea inferioară a distanţelor punctelor x şi y din aceste mulţimi:
   (M,N ) =inf d(x,y),
   x E M
   y e iV.
Distanţa de la un punct la o dreaptă ('sau la un plan), lungimea segmentului de perpendiculară dusă din punctul dat la o dreaptă (respectiv, la un plan).
   DISTIH, distihuri, s.n. Grup de două versuri cu structură metrică asemănătoare sau deosebită care au împreună un sens de sine stătător. 4- (în poezia modernă) Parte a unei strofe (cu înţeles relativ independent).
   DISHLĂRE, distilări, s.f. Vapori-zare a unui lichid, urmată de condensarea vaporilor şi de colectarea separată a lichidului condensat (distilatul) şi a reziduului, folosită pentru separarea amestecurilor de lichide sau pentru separarea unui lichid de o substanţă nevolatilă. O Distilare primară, distilare a ţiţeiului (sau a altor materii prime) pentru separarea lui în diferite fracţiuni. Distilare secundară, distilare a unui reziduu sau a unei fracţiuni grele de la o distilare anterioară. Distilare tn vid (sau în vacuum), distilare efectuată la presiuni mai scăzute decît presiunea atmosferică, folosită atunci cînd substanţele care se separă se descompun la punctul de fierbere. Distilare cu vapori, separare a unui component volatil dintr-un amestec de substanţe organice cu ajutorul vaporilor de apă; antrenare cu vapori. Distilare uscată, proces de piroliză a unui material combustibil (cărbune de
pămînt, lemn), efectuată în absenţa aerului, în instalaţii speciale (cuptoare, retorte etc.), în scopul obţinerii unor produse utile solide, lichide şi gazoase.
    DISTILATCR, distUatoare, s.n. Aparat industrial cu care se efectuează operaţiile de distilare.
    DISTÎNCT,-A, distincţi,-te, adj. Care se deosebeşte prin anumite trăsături proprii de alte lucruri de acelaşi fel sau asemănătoare; deosebit, diferit.
    DISTINCTIV,-A, distinctivi,-e, adj. Care caracterizează şi deosebeşte un lucru de celelalte; prin care un lucru se distinge, diferă de altul; care serveşte pentru identificarea, recunoaşterea cuiva; caracteristic, specific.
    DISTÎNC'ŢIE, distincţii, s.f. 1. Deosebire, diferenţă (între două sau mai multe lucruri, fenomene etc.). 2. Fineţe, eleganţă în înfăţişare şi comportare. 3. Decoraţie sau titlu care se acordă unei persoane pentru merite deosebite.
    DISTONANT,-A, distonanţi,-te, adj. Nepotrivit, nearmonios, strident; discordant.
    DISTONANŢA s.f. Nepotrivire evidentă, supărătoare între două sau mai multe elemente, fenomene etc. (ori între un element şi ansamblul din care el face parte); discordanţă, dezacord.
    DISTRIBUITOR,- OĂRE, distribuitori,-oare, subst. 1. S.m. şi f. Persoană care distribuie ceva, calificată să distribuie, să repartizeze ceva. 2. S.n. Tub de conducere a seminţelor la semănă-torile de cereale. [Pronunţat: -bu-i-~\
    DISTRIBUTIV,-A,        distributivi,-e,
 adj. (Mat.) Caracterizat prin distribu-tivitate.
    DIŞTRIBUTIVITAtE .s.f. 1. (Mat.) Proprietate a unei operaţii f:Mx XM-+M, notată f(x,y) =x o y, faţă de o altă operaţie g: Mx M-+M, notată g(x,y) =x*y, astfel Incit, pentru orice
243
DiSTEIBUŢIE-mVALENT
 x,y,z£.-M sînt satisfăcute egalităţile: xo(y *z)=(xoy) * (xoz) — distribu-tivitate la stînga, sau (y*z)ox = =(y°x)*(zox) — distributivitate la dreapta; operaţia o este distributivă faţă de operaţia*. 2. Proprietate a unei operaţii logice de a putea fi efectuată separat asupra diferiţilor termeni dintr-o expresie, rezultatul astfel obţinut fiind acelaşi ca şi în cazul cînd operaţia ar fi fost aplicată întregii expresii.
   DISTEIBtJŢIE, distribuţii, s.f. !• (Mat.; în expr.) Distribuţie (a unei variabile aleatorii), exprimare a legii probabilistice a variabilei aleatorii considerate; pentru o variabilă aleatorie de tip discret, distribuţia este dată, de regulă, sub forma unui tabel:
 unde xt (ÎG'N) sînt valorile posibile ale variabilei,*iar p{ (i(E$), probabilităţile cu care variabila ia aceste valori (întotdeauna ^ p{ =1); repar-
                       ieff
 tiţie, lege de repartiţie. 2. Distribuire, repartizare; mod de distribuire, de repartizare. O Distribuţia atenţiei, cali-.ţate a atenţiei care se referă la posibilitatea de a desfăşura simultan două sau mai. multe activităţi.
   DISTROFÎE,   distrofii, s.f. Stare
 patologică constînd în alterarea structurii unui ţesut, a unui organ, a unui sistem sau a organismului, în urma tulburărilor de nutriţie.
   DITIOCARBGMC adj. (în expr.) Acid ditiocărbonic, GHO —C(SH) = S, acid a cărui sare (xantogenăt de celuloză), în soluţie, se utilizează la fabricarea fibrelor artificiale de viscoză, a filmelor şi a foilor de celofan. [Pronunţat: -fi-o-]
   DrnGNIC adj. (în expr.) Acid di-tionic, denumire dată compusului rezultat dintr-un acid organic în care ambii atomi de oxigen ai grupării carboxil sînt înlocuiţi cu atomi de
 sulf bivalent, substanţă care nu se cunoaşte în stare liberă. [Pronunţat: -ti-o-]
   DITIKĂMB, ditirambi, s.m. 1. Gîn-tare de slavă care însoţea dansurile rituale în onoarea lui Dionysos (la vechii greci) şi a lui Bacchus (la romani) ; poem liric străbătut de entuziasm, de exuberanţă. 2. Fig. Elogiu exagerat, cu nuanţă retorică şi afectată, adus cuiva.
   DITIRAMBIC,-A,          ditirambici,-ce,
adj. 1. Care aparţine ditirambilor (1), privitor la ditirambi. 2. Fig. (Despre stil, vorbire, cuvinte etc.) Plin de elogii exagerate (şi afectate, nenaturale).
   DItJKN,-Ă, diurnice, adj. 1. De zi, din timpul zilei ; care are loc în timpul zilei, care durează o zi. O' Mişcare (sau rotaţie) diurnă, mişcare aparentă de rotaţie a sferei cereşti (împreună cu aştrii care par fixaţi pe ea) în jurul axei polilor, care durează o zi siderală. 2. (Biol.; în expr.) Fluture diurn, fluture care îşi duce viaţa activă în timpul zilei, caracterizat prin forma măciucată a antenelor şi prin poziţia verticală a aripilor atunci cînd se află în stare de repaus. 3. (Anat.; în expr.) Vedere diurnă, vedere permisă la lumină mai intensă de celulele cu conuri din stratul celulelor vizuale din retină şi din macula lui. [Pronunţat: di-urn]
   DItJENĂ, diurne, s.f. 1. Indemnizaţie plătită cuiva pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în altă localitate în interes de serviciu. 2. Sumă zilnică plătită unui angajat cu ziua. [Pronunţat: di-ur-]
   DIVAGA, divaghez, vb. I. Intranz. A se abate, a se îndepărta de la subiectul în discuţie. ♦ A vorbi fără sens, aiurea, a bate cîmpii.
   DIVAG-ĂŢ1E, divagaţii, s.f. Faptul de a divaga; ceea ce spune, scrie etc. cel care divaghează.
   DIVAU£NT,-Ă, divaleriţi,-te^ adj. (Despre un element sau un radical
16*
DIVAN-DIVIZIBILITATE
244
chimic) Care, in combinaţii, funcţionează în starea de valenţă doi; bivalent.
  DIVĂN, divanuri, s.n. (Ist.) Sfat domnesc.
  DIVERGENT,-Ă, divergenţi,-te, adj.
1.  (Mat.; în expr.) Şir divergent, şir de numere care nu are limită (finită) sau care tinde spre infinit. Serie divergentă, serie la care şirul sumelor parţiale nu are limită (finită) sau care tinde spre +00 sau —00. 2. (Despre linii geometrice, raze luminoase dintr-un fascicul etc.) Care se depărtează dintr-un punct comun în direcţii diferite; (despre fascicule de raze luminoase) a cărui secţiune creşte pe măsura depărtării de un punct de referinţă; (despre un sistem optic) care produce un fascicul de raze de lumină ce se depărtează unele de altele. 3. (Biol.; în expr.) Adaptare divergentă, adaptare diferită a organismelor, de la individ la individ, sau de la specie la specie, la condiţiile de mediu, în lupta lor pentru existenţă. 4. (Despre păreri, concepţii, atitudini) Care se deosebesc, se contrazic între ele; care urmăresc scopuri diferite.
  DIVERGENŢĂ, divergenţe, s.f. (Biol.) Deosebire existentă între indivizi; între specii etc. în procesul de adaptare a lor la condiţiile variate de mediu, în lupta pentru viaţă.
  DIVERS,-Ă,     diverşi,-se, adj. Care
prezintă aspecte, trăsături variate, diferite; diferit, variat, felurit.
  DIVERSIFICĂ, diversific, vb. I. Tranz. şi refl. A face sau a ajunge să prezinte aspecte (mai) numeroase şi (mai) variate.
  DIVERSITĂTE s.f. Caracterul sau însuşirea a ceea ce este divers; varietate, felurime.
  DiVERSrCNE, diversiuni, s.f. 1. încercare de a schimba cursul unei acţiuni, de a abate (prin crearea unor false probleme) intenţiile, gîndurile
sau acţiunile cuiva. 2. Acţiune cu caracter reacţionar întreprinsă de un guvern, un partid, o grupare etc. în scopul distragerii atenţiei maselor de la acţiuni revendicative sau revoluţionare. [Pronunţat: -si-w-]
   DIVERTISMENT, divertismente, s.n. Compoziţie muzicală instrumentală cu caracter distractiv.
   DIVIDEND, dividende, s.n. Parte din profitul unei societăţi pe acţiuni care reyine fiecărui acţionar în raport cu acţiunile pe care le posedă.
   DIVÎN,-Ă, divini,-e, adj. 1. Considerat că provine de la Dumnezeu sau de la zei, în felul lui Dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Făcut de oameni în slujba sau pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. Fig. înzestrat cu însuşiri cu totul excepţionale; minunat, ceresc, perfect.
   DIVINITĂTE, divinităţi, s.f. Fiinţă imaginară cu însuşiri supranaturale, considerată cîrmuitoare a lumii; Dumnezeu, zeu.
   DIVINIZĂ, divinizez, vb. I. Tranz.
1. A trece pe cineva în rîndul divinităţilor, a atribui cuiva putere divină.
2. A iubi nespus de mult pe cineva; a adora, a venera.
   D1V1ZĂ, divizez, vb. I. Tranz. şi refl. (recipr.) 1. A (se) împărţi în mai multe părţi, fragmente, grupuri etc.; a (se) fragmenta. + Tranz. Spec. A trasa diviziuni pe un instrument de măsură. 2. A face să nu se mai înţeleagă sau a nu se mai înţelege între ei; a (se) despărţi, a (se) izola; a (se) dezbina.
   DIVIZIBIL,-Ă,        divizibili,-e, adj.
(Mat.; despre numere întregi sau polinoame) Care se împarte exact (fără rest) cu-un alt număr, respectiv poli-nom.
   DIVIZIBILITĂTE s.f. Relaţie între două numere întregi (sau polinoame) a şi b, care are loc atunci cînd există
245
DIVIZIUNE-DIZOLVARE
un număr întreg (respectiv un poli-nom) c, astfel încît, a =b-c; se notează a : b, b \a.
   PlYlZltJNE, diviziuni, s.f. 1. împărţire, fragmentare, separare. O (Mat.) Diviziune a unui interval, sistem de puncte, A=fxQ, xh..., xn) dintr-un interval închis şi mărginit [a,6], astfel încît a=xa<x1<xz<...<x7l_1<xn =b. Diviziune armonică, configuraţie geometrică formată din patru puncte coliniare A,B,M,N, astfel încît punctele M şi N să împartă segmentul AB în acelaşi raport (în valoare absolută):
JJAfAjL = _ II^IL (segmentele fiind
Ml !|iVB|| orientate). 2. Linioară care indică o anumită valoare pe scara sau pe cadranul unui instrument de măsură; valoare care corespunde acestei linioare.
3.  (Biol.; în expr.) Diviziune directă, amitoză. Diviziune indirectă, cario-chineză. Diviziune tipică, mitoză. 4. (In expr.) Diviziunea socială a muncii, proces economico-social obiectiv şi permanent de împărţire a producţiei sociale pe ramuri de producţie, ca urmare a desprinderii, diferenţierii şi separării din masa producătorilor a unor categorii sociale avînd fiecare o anumită activitate productivă specializată, de sine stătătoare. [Pronunţat: -zi-u-\
   divizOr, divizori, s.m. (Mat.) (Pentru un număr întreg sau polinom, a) Nun).ăr întreg (sau polinom) b, dacă există un număr întreg (sau polinom) c, astfel înoît: a-b-c-, factor al lui a. O Divizor comun (a două numere întregi sau a două polinoame), număr Întreg (polinom) care divide simultan numerele (polinoamele) date. Cel mai mare divizor comun (a două numere întregi sau polinoame, a şi b), număr întreg (polinom) d, care este divizor comun a lui a şi b, iar orice alt divizor comun al lui a şi b divide neapărat şi pe d; se notează: c.m.m.d.c. sau: (a,b). Divizor impropriu (al unui număr întreg), numărul 1 şi numărul însuşi.
Divizor impropriu (al unui polinom, f), divizor de forma k şi kf, unde k=jfcO, k^C, iar f^C[X]. Divizor propriu (al unui număr întreg sau polinom), divizor care nu este impropriu. Divizori ai lui zero, elemente diferite de zero, într-un inel A, al căror produs este zero.
   DIVORŢ, divorţuri, s.n. 1. Desfacere, anulare pe cale legală a unei căsătorii. 2. Fig. Nepotrivire, dezacord care se produce sau există între două însuşiri, acţiuni, idei etc.
   DIZAHARfDĂ, dizaharide, s.f. Compus organic din clasa zaharidelor, provenit din două monozaharide, identice sau diferite, prin eliminarea unei molecule de apă între două grupări hidroxil (eterificare) şi care, prin hidroliză cu acizi sau cu enzime, se descompune în monozaharidele componente.
   DIZENTERIE, dizenterii, s.f. Boală infecţioasă şi contagioasă care se manifestă prin ulceraţii intestinale, dureri abdominale violente şi diaree cu sînge, provocată de germeni dintr-un grup de bacili.
   DIZGRAŢIE s.f. Pierdere a favorii, a bunăvoinţei, a graţiei unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior.
   DIZOLVĂ, dizolv, vb. I. 1. Tranz. A face ca o substanţă, aflată în stare gazoasă, lichidă sau solidă, să se disperseze omogen într-o altă substanţă gazoasă, lichidă sau solidă, spre a forma împreună o soluţie. 2. Refl. Fig. A înceta să mai existe; a dispărea.
   DIZOLVĂNT,-Ă, dizolvanţi,-te, adj., s.m. 1. Adj. Care are însuşirea de a dizolva. 2. S.m. Substanţă lichidă, gazoasă sau solidă, capabilă să dizolve în ea substanţe gazoase, lichide sau solide, şi care, după amestecare, îşi păstrează starea de agregare; solvent.
   DIZOLVARE, dizolvări, s.f. Proces de dispersare şi de amestecare omogenă a moleculelor unei substanţe aflate în stare solidă, lichidă sau ga-
DIZOLV AT-DOFTOROAIE
zoasă, printre moleculele altei substanţe, de asemenea în stare lichidă, gazoasă sau solidă, spre a forma împreună o soluţie; solvatare. O Dizolvare exotermă, dizolvare a substanţelor, însoţită de degajare de căldură. Dizolvare endotermă, dizolvare a substanţelor însoţită de absorbţie de căldură.
   DIZOLVĂTj-Ă, dizolvaţi,-te, adj., s.m. 1. Adj. (Despre substanţe) Care se află dispersat omogen în altă substanţă, cu care formează o soluţie; solvat (1). 2. S .m. Substanţă care se dizolvă în masa altei substanţe; solvat (2).
   DÎMB, dtmburi, s.n. Formă de relief mai mică decît dealul. ♦ Ridică-tură mică de pămînt înălţată la marginea unui şanţ, a unei gropi etc.
   DÎRDÂLĂ, dirdale, s.f. (Reg.) Om vorbăreţ, flecar.
   DÎRJĂLĂ, dirjale, s.f. (Reg.) Nuia lungă; prăjină, par. + Coadă (de sapă, de lopată, de coasă etc.).
   DÎRZlSNIE s.f. 1. îndrăzneală, curaj, hotărîre, cutezanţă. + înverşunare. 2. Neînduplecare, perseverenţă.
♦  îndărătnicie, încap ăţînare. 3. Mîn-drie, semeţie..
   DO s.m. invar. Unul dintre cele şapte sunete ale gamei muzicale, situat pe treapta întîi din gama majoră tip.
   DOBĂ, dobe, s.f. (înv. şi reg.) Tobă.
   DOBÎNDĂ, dobtnzi, s.f. 1. Sumă de bani care se primeşte pentru un împrumut, reprezentînd un anumit procent dba suma împrumutată pe o perioadă dată, de obicei un an, calculată
prin formula: D =             (unde S este
                       100
suma împrumutată, iar p procentul de dobîndă pe an). 2. Cîştig, folos, profit. ♦ Cantitate dintr-un produs oferit (cumpărătorului) în plus.
   DOC,docar j, s.n. Ansamblu de construcţii şi de instalaţii dintr-un port
246
care servesc la încărcarea, descărcarea şi depozitarea mărfurilor.
   DOCÎL,-Ă, docili,-e, adj. (Adesea adverbial) Care se supune la orice cu uşurinţă, fără să protesteze; supus, ascultător.
   DOCTRINĂR,-Ă, doctrinari,-e, adj. Care aparţine unei doctrine, privitor la o doctrină, cu caracter de doctrină.
   DOCTRÎNĂ, doctrine, s.f. Sistem închegat de concepţii şi de principii prin care se exprimă o anumită orientare în domeniul politic, filozofic, economic, ştiinţific, artistic etc.
   DOCUMENT, documente, s.n. 1. Act prin care se adevereşte, se constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaşte o obligaţie. 2. Text scris sau tipărit, inscripţie sau altă mărturie servind la cunoaşterea unui fapt real (actual sau din trecut).
   DOCUMENTĂ, documentez, vb. I. Refl. A se informa amănunţit şi temeinic (pe bază de documente). ♦ Ţranz. A dovedi, a susţine ceva pe bază de documente.
   DODECAEDRU, dodecaedre, s.n. Poliedru cu douăsprezece feţe care pot fi pentagoane sau romburi. O Dode-caedru pentagonul regulat, dodecaedru cu feţele pentagoane regulate, avînd 30 de muchii care pornesc dte trei din cele 20 de vîrfuri, iar măsura unghiului diedru format de două feţe adiacente este de 116° 33'54",2.
   DODECAGON, dodecagoane, s.n. Poligon cu douăsprezece laturi. <> Dodeca-gon stelat, dodecagon concav obţinut prin unirea din 5 în 5 a vîrfurilor unui dodecagon.
   DODII s.f. pl. (Pop. şi fam.; în expr.) A vorbi (sau a grăi) m dodii, a vorbi fără şir, fără nici un sens; a aiura.
   DOFTOROĂIE, doftoroaie, s.f. (Pop.) Femeie (bătrină) care tratează bolile (la ţară) cu ajutorul omor buruieni, al descîntecelor etc.
247
DOGE-DOMENIU
  DOGE, dogi, s.m. Titlu purtat, în evul mediu, de conducătorii politici, aleşi pe viaţă, ai unor republici aristocratice italiene; persoană care avea acest titlu.
  DOGÎ, pers. 3 dogeşte, vb. IV. Refl.
1. (Despre vasele de lemn făcute din doage) A avea doagele desfăcute, depărtate una de alta, rupte. 2. Fig. (Despre voce) A suna răguşit.
  DOGMĂTIC,-Ă, dogmatici,-ce, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care ţine de dogme, privitor la dogme; care se sprijină pe dogme. 2. S.m. şi f. Persoană care susţine şi aplică dogmatismul; dogmatist.
  DOGMATISM s.n. Mod de gîndire rigid, care operează cu idei acceptate necritic şi considerate valabile în orice condiţii şi veşnic.
  DtiGMĂ, dogme, s.f. 1. învăţătură, teză etc. fundamentală a unei religii, obligatorie pentru adepţii ei, care nu poate fi supusă criticii şi nu admite obiecţii. 2. Teză, doctrină politică, ştiinţifică, economică, artistică etc. (considerată de neschimbat, acceptată necritic şi aplicată rigid).
  DOI, DOUĂ num. cârd. Număr natural avînd în numărătoare locul între unu şi trei şi care se indică matematic prin cifrele 2 şi II. + (Substantivat) Cifră care indică numărul doi.
  DOICĂ, doici, s.f. Femeie care alăptează şi îngrijeşte copilul mic al altei femei.
  DOlME, doimi, s.f. Fiecare dintre cele două părţi egale în care se pQate împărţi un întreg; jumătate; se notează: —.
         2
  DOINĂŞ, doinaşi, s.m. (Pop.) Cin-tăreţ de doine.
  DOINĂ, doine, s.f. Poezie lirică specifică folclorului românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., fiind însoţită, de obicei, de o melodie potrivită
conţinutului poeziei; melodie care însoţeşte această poezie (Împreună cu textul respectiv).
   DOINI, doinesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. (Pop.) A cînta doine (din gură, din fluier, din frunză etc.).
   DOLEĂNŢĂ, doleanţe, s.f. Dorinţă, cerere, plîngere (expusă în scris sau oral). [Pronunţat: -le-dn-]
   D QLÎNĂ, doline, s.f. Formă de relief cu aspect de pîlnie, lărgită la suprafaţa pămîntului şi îngustată spre interiorul lui.
   DOLOMlTĂ s.f. CaMg(C03)2. 1. Mineral format din carbonat de calciu şi carbonat de magneziu, cristalizat în sistemul romboedric, transparent, translucid sau sticlos, incolor, alb sau colorat. 2. Rocă monominerală cu aspect grăunţos, formată din dolomită (1), în urma fenomenului de dolomi-tizare, folosită ca material refractar, fondant în siderurgie, în industria chimică, a sticlăriei etc.
   DOLOMIHZĂRE, dolomitizări, s.f. Fenomen natural de formare a dolo-mitei (2) prin îmbogăţirea cu carbonat de magneziu a rocilor calcaroase, sub influenţa soluţiilor de adîncime sau în mediul marin.
   DOM, domuri, s.n. Catedrală impunătoare, biserică principală în unele oraşe italiene, germane etc.
   DOMfîNIU, domenii, s.n. 1. Sector al unei ştiinţe, al urnei arte, al unei activităţi practice etc. 2. (Mat.) Mulţime caracterizată prin aceea că, pentru fiecare punct (număr real sau sistem ordonat de numere reale) al ei, există o vecinătate a lui cuprinsă în mulţime şi prin faptul că oricare pereche de puncte din mulţime se pot uni printr-o curbă (continuă) cuprinsă în acea mulţime. ♦ (Termen folosit prin tradiţie în locul celui de) mulţime. O Domeniul de definiţie al unei expresii algebrice, mulţimea valorilor ce se pot atribui literelor expresiei considerate, astfel încît operaţiile indicate
DOMESTIC-DOROBANŢ
248
 de semnele expresiei să aibă sens. Domeniul de definiţie al unei funcţii, mulţimea E, a unei funcţii f:E-+F; mulţimea de definiţie a funcţiei. Domeniul maxim de definiţie al unei funcţii, domeniul de definiţie al unei funcţii elementare format din toate valorile argumentului, pentru care au sens operaţiile prin care este definită funcţia. Domeniu de integritate, inel comutativ, asociativ, fără divizori ai lui zero.
   DOMESTIC,-Ă, domestici,-ce, adj.
 1. (Despre animale) Care trăieşte pe lîngă casă, fiind folosit în anumite scopuri. 2. Care este legat de casă, de gospodărie, de familie.
   DOMESTICIRE, domesticiri, s.f. Proces îndelungat de transformare a animalelor sălbatice în animale care să trăiască alături de oameni, în gospodărie, prin modificarea caracteristicilor lor biologice, corespunzătoare intereselor economice ale omului; îmblinzire.
   DOMINĂNT,-Ă, dominanţi,-te, adj., s.f. 1. Adj. Care domină. ♦ (Despre însuşiri, factori, trăsături etc.) Predominant, specific, caracteristic. 2. S.f. Trăsătură caracteristică a unei lucrări, a unui proces etc.
   DOMINION, dominioane, s.n. Denumire dată, în trecut, unor teritorii aflate sub dominaţia statului englez care se bucurau de o anumită independenţă. [Pronunţat: -ni-on]
   DOMN, domni, s.m. Titlu purtat de suveranii (conducătorii) Ţării Româneşti şi ai Moldovei, care îşi socoteau puterea acordată de divinitate, aveau stăpînirea supremă asupra întregului teritoriu al ţării, erau comandanţi supremi ai armatei, conducători ai relaţiilor externe, semnau tratate politice şi comerciale, reprezentau ultima instanţă de judecată, hotărau în problemele de ordin administrativ, exercitau tutela asupra bisericii, aveau însemnate atribuţii legislative şi dreptul de a
 emite monedă; persoană care avea acest titlu; domnitor.
   DOMNÎE, domnii, s.f. Autoritate politică şi juridică a domnului; demnitatea, titlul de domn.
   DOMNITOR, domnitori, s.m. Domn.
   DOMOL,-OĂLA, domoli,-oale, adj. (Despre forme de relief sau părţi ale lor) Care este uşor înclinat, cu pantă lină.
   DONDĂNI, dondănesc, vb. I"V. In-tranz. şi tranz. (Pop.) A vorbi încet, nedesluşit (şi cu supărare); a bombăni, a mormăi, a bodogăni. ♦ A spune vorbe fără legătură.
   DONIŢĂ, doniţe, s.f. Cofă.
   DON OR, donori, s.m. Substanţă chimică sau particulă materială (atom, ion) care poate ceda o particulă elementară (proton, electron) sau o substanţă chimică. O Donor de protoni, acid (2). Donor de electroni, atom sau ion care cedează o pereche de electroni unui acceptor de electroni, for-mîndu-se o legătură coordinativă.
   DORIC adj. (în expr.) Stil (sau ordin) doric, cea mai veche dintre cele trei forme arhitectonice antice greceşti, apărută în perioada arhaică (sec. VII—VI î.e.n.), caracterizată’ prin sobrietate, prin masivitate şi prin coloane fără bază, canelate, cu capiteluri simple, rotunde, lipsite de ornamente.
   DORINŢĂ, dorinţe, s.f. 1. Stare sufletească a celui care tinde, rîvneşte, aspiră la ceva; năzuinţă; dor, aspiraţie. ♦ Ceea ce constituie năzuinţa, aspiraţia cuiva. 2. Poftă, gust (de a mîn-ca, de a bea, de a citi sau de a cunoaşte ceva etc.); voie.
   DOROBĂNŢ, dorobanţi, s.m. Ostaş dihtr-un corp de infanterie din Ţara Românească şi din Moldova, angajat mai ales dintre străini, plătit cu leafă şi bucurîndu-se de anumite scutiri de dări; dărăban.
249
dorsal-dregAtor
   DORSĂL, -Ă, dorsali, -e, adj., s.f.
 1. Adj. Care se referă la regiunea superioară sau posterioară a animalelor sau a unui organ, privitor la această regiune. 2. S.f. (Geol.; în expr.) Dorsală marina, lanţ muntos submarin care se desfăşoară pe zeci de mii de kilometri şi corespunde accidentelor tectonice ale scoarţei terestre sub-merse. Dorsală orografică, lanţ muntos care se desfăşoară pe spaţiiri unui continent sau al unui sector mai mare continental.
   D ORS 0 YJENTRĂL, -Ă, dorsoventrali, -e, adj. (Anat.) Care are forma turtită din spate către abdomen.
   DOSĂDf, dosădesc, vb. IV. Tranz. (înv.) A chinui.
   DOSÎ, dosesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (Pop. şi fam.) A (se) ascunde.
   DOSPf, pers. 3 dospeşte, vb. IV. Intranz. (Despre unele materii organice) A fermenta în anumite condiţii de căldură, de umezeală etc.
   DOTĂ, dotez, vb. I. Tranz. 1. A
 utila o instituţie, o întreprindere etc.
                                                       cu cele necesare desfăşurării activitătii: t ii
 a înzestra. 2. A pune la dispoziţia unei instituţii sau unei întreprinderi fondurile băneşti necesare desfăşurării activităţii.
   DOZĂ, dozez, vb. I. Tranz. A folosi ceva în proporţii potrivite, bine echilibrate.
   DRĂCILĂ, dracile, s.f. Arbust cu frunze simple, uneori transformate în spini, cu flori galbene şi cu fructe roşii în formă de boabe, cultivat ca plantă decorativă sau ca gard viu; lemn-gal-ben, măcriş-spinos (Berberis vulgaris).
   DRAGON, dragoni, s.m. 1. Animal fantastic cu trup şi cu coadă de şarpe, cu cap şi cu aripi de acvilă şi cu labe de leu. 2. Reprezentare heraldică avînd profilul unui chip omenesc cu barba formată din şerpi încolăciţi. .
   DRAGOSTE, dragoste, s.f. Sentiment de afecţiune pentru cineva sau
 pentru ceva. ♦ Spec. Sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus; iubire, amor.
   DRAMĂTIC, -Ă, dramatici, -ce, adj.
 1. Care ţine de dramă sau de teatru, privitor la. dramă sau la teatru. O Genul dramatic, gen literar care cuprinde opere scrise (sub formă de dialog) pentru a fi reprezentate pe scenă.
 2. Fig. (Despre întîmplări, împrejurări, situaţii, momente etc.) Bogat în contraste şi în conflicte, în stări de tensiune; impresionant, zguduitor.
   DRAMATÎSM s.n. 1. încordare a acţiunii, intensitate a conflictului, profunzime şi ciocnire a sentimentelor, care caracterizează o operă (dramatică), un spectacol etc. 2. Fig. Situaţie,-împrejurare etc. care creează o luptă ascuţită între sentimente şi interese deosebite; tensiune.
   DRĂMĂ, drame, s.f. Piesă de teatru cu caracter grav, în care se redă imaginea vieţii (reale) în datele ei contradictorii, în conflicte puternice şi complexe, adesea într-un amestec de elemente tragice şi comice.
   DRĂNIŢĂ, draniţe, s.f. Scîndurică
 subţire de brad, mai mare decît sin-
                           • * • . * dnla, folosită la acoperişul caselor
 ţărăneşti; şiţă.
   DRAPERIE, draperii, s.f. (Geol.) Formaţie carstică sub forma unor perdele ale căror falduri cad în jos, rezultată prin depunerea carbonatnlui de calciu în peşteri.
   DRĂUrUÎ, drămuiesc, vb. IV. Tranz. A măsura, a cîntări, a socoti, a împărţi cu precizie (şi cu economie) un material, o substanţă etc.; a drămălui.
   DREGĂTOR, dregători, s.m. (în evul mediu, în Ţara Românească şi în Moldova) Slujbaş al statului care, iniţial, a îndeplinit anumite însărcinări în cadrul curţii domneşti, iar mai. tîrziu (sec. XVI) a făcut parte din sfatul domnesc. O Mare dregător, demnitar (slujbaş înalt) la curtea domnească din Ţara Românească şi din
DREGĂTORIE-DROJDIE
250
Moldova, avind atribuţii în sfatul domnesc, în administraţie!, justiţie, armată.
  DREGĂTORÎE, dregătorii, s.f. Demnitatea, funcţia de dregător.
  DREN, drenuri, s.n. Canal sau conductă care adună şi evacuează apa de pe un teren cu surplus de umiditate, coborînd astfel nivelul pînzei de apă din sol.
  DRENA, drenez, vb. I. Tranz. A aduna şi a evacua apa de pe un teren, de pe un loc apos etc., cu ajutorul drenurilor.^ ^Despre o apă curgătoare) A aduna apele provenite din ploi de pe suprafaţa unui teren, dintr-o reţea hidrografică.
  DREPT, DREĂPTĂ, drepţi, -te, s.f., adj. I. 1. S.f. Noţiune geometrică fundamentală, considerată a fi o mulţime de puncte (o submulţime a planului). ODreaptă orientată, axă (1). Dreăptă reală, mulţimea numerelor reale:   R = (—oo, -f- oo). Dreaptă
reală încheiată, mulţimea formată din toate numerele reale împreună cu —oo şi -}-oo; se notează: R. 2. Adj. (Despre lucruri, fiinţe, părţi ale lor etc.) Care are o poziţie verticală faţă de un reper. O (Mat.) Cilindru drept, cilindru ale cărui generatoare sînt perpendiculare pe planele bazelor. Prismă dreaptă, prismă ale cărei muchii laterale smt perpendiculare pe planele bazelor. Unghi drept, orice unghi congruent cu un supliment al său. Secţiune dreaptă (într-o prismă sau într-un cilindru), secţiune realizată cu un plan perpendicular pe muchiile laterale aJe prismei sau pe generatoarele cilindrului. II. S.n. 1. Totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un stat şi care reprezintă voinţa clasei dominante sau (în socialism) voinţa întregului popor, respectarea lor putînd fi impusă la nevoie prin forţa de constrîngere a statului. 2. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a -avea
o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.
   DREPTĂTE, (rar) dreptăţi, s.f. Principiu şi valoare morală, juridică şi politică majoră, în funcţie de care se aprobă sau se dezaprobă relaţiile materiale, economice, sociale, juridice şi morale dintre indivizi, grupuri, clase sociale, naţiuni, într-o epocă sau într-o orînduire socială dată; echitate; faptul de a recunoaşte drepturile fiecăruia si de a acorda fiecăruia ceea ce i se
>
cuvine.
   DREPTtJNGHI, dreptunghiuri, s.n. Paralelogram cu un unghi drept (deci cu toate unghiurile congruente).
   DREPTtîNGHIC, -Ă, dreptunghici, -ce, adj. (Despre figuri geometrice) Care are unul sau mai multe unghiuri drepte. O Triunghi ' dreptunghic, triunghi care are un unghi drept. Trapez dreptunghic, trapez cu una dintre laturile neparalele perpendiculară pe baze. Paralelipiped dreptunghic, paralelipiped cu toate feţele dreptunghice.
   DREPTUNGHIULAR, -Ă, dreptunghiulari, -e, adj. Care are forma unui dreptunghi; care are un unghi drept. O Aice dreptunghiulare, axe de coordonate care formează între ele un unghi drept.
   DRESĂ J, dresaje, s.n. Învăţarea sau deprinderea unui animal să execute, la solicitarea omului, anumite mişcări sau acţiuni; dresare.
   DRÎMBĂ, drîrnbe, s.f. Mic instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă, elastică de oţel şi care, fiind proptit de dinţi şi făcînd să vibreze lama cu degetul, produce un sunet ce poate fi modelat prin mişcarea buzelor şi a limbii.
   DROB, drobi, s.m. Bucată sau bulgăre mai mare (de sare).
   DROJDIE, drojdii, s.f. 1. Substanţă formată din impurităţile aflate într-un lichid şi depuse pe fundul unui vas.
251
DROMADER-DUCE
2.  Fig. Rămăşiţă, urmă. 3. Fig. (La sg., cu sens colectiv; peior.) Elemente corupte, imorale, de la periferia unei societăţi; pleavă, gunoi.
  DROMADER, dromaderi, s.m. Cămilă cu o singură cocoaşă din nordul Africii şi din sud-vestul Asiei, folosită la călărit şi la transport (Camelus dromedarius).
  DROPIE, dropii, s.f. Pasăre mare de stepă, ocrotită de lege, bună alergătoare, cu penajul spatelui galben--ruginiu, cu pieptul, pîntecele şi vîrful aripilor albe, cu capul şi cu gîtul sur--deschis, a cărei carne este comestibilă (Otis tar da).
  DR0ŞCĂ, droşte, s.f. (înv. şi reg.) Birjă, trăsură.
  DRUMEĂG, drumeaguri, s.n. Drum îngust (şi lateral).
  DRtJPĂ,. drupe, s.f. Fruct indehis-cent, cu mezocarpul de obicei cărnos şi zemos, colorat, cu endocarpul dur, formînd un singur sîmbure.
  DRtJZĂ, druze, s.f. Asociaţie de cristale de minerale, bine dezvoltate, în formele lor de cristalizare proprii, concrescute în mod liber pe pereţii geodelor sau ai cavităţilor din roci.
  DUALÎSM s.n. 1. Calitatea, caracterul a ceea ce este dublu, cu natură dublă, dualitate; coexistenţă a două principii sau a două elemente diferite, opuse. 2. Concepţie, doctrină idealistă care admite ca principiu al existenţei două elemente diferite şi ireductibile, materia şi spiritul. [Pronunţat: du-a-]
  DUALÎST,-Ă, dualişti,-ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine dualismului, al dualismului, privitor la dualism; propriu, caracteristic dualismului. 2. S.m. şi f. Adept al dualismului. [Pronunţat: du-a-]
  DUALITĂTE, dualităţi, s.f. 1. Calitatea, caracterul a ceea ce este dublu sau prezintă o natură dublă; coexistenţă a două elemente sau a două principii diferite sau opuse. ♦ Ansam-
blu format din două elemente diferite.
2.  (In expr.) Dualitatea puterii, regim politic caracterizat prin existenţa concomitentă a două puteri politice în stat, fiecare exprimînd interese de clasă opuse. [Pronunţat: du-a-]
  DUÂNT, duanţi, s.m. (Fiz.) Cavitate în formă de jumătate de cilindru plat, alimentată la o sursă de tensiune alternativă, parte componentă a ciclo-tronului. [Pronunţat: dii-ant]
  DTJBLĂRE, dublări, s.f. Acţiunea de a face să devină sau a deveni de două ori mai mare. O Dublarea cubului, problemă celebră din antichitate, nesoluţionabilă, care coristă în a construi muchia unui cub al cărui volum să fie dublul volumului unui cub cu muchia cunoscută.
  DUBLET, dublete, s.n. (Chim.; şi în expr. dublet electronic) Pereche de electroni din stratul electronic complet ocupat; pereche de electroni cuplaţi într-un orbital comun şi deosebiţi unul de altul prin valoarea numărului cuantic de spin. O Dublei de legătură, pereche de electroni rezultată din punerea în comun a cîte unui electron de către doi atomi aparţinînd aceluiaşi element sau unor elemente diferite. Dublet neparticipant, pereche de electroni liberi care pot realiza legături eoordinative sau semipolare.
  DUBLU-DECALlTRU, dubli-decali-tri, s.m. Unitate de măsură de capacitate pentru cereale, egală cu doi deca-litri; se notează: ddal.
  DUCÂT, (!) ducate, s.n., (2) ducaţi, s.m. 1. S.n. Provincie, teritoriu, stat condus de un duce sau de o ducesă deţinînd puterea militară şi politică şi dispunînd de o suveranitate limitată.
2.  S.m. Monedă de aur sau de argint, la origine italiană, care a circulat, în evul mediu, în mai multe ţări din Europa (şi în ţările române).
  DtJCE, duci, s.m. Titlu purtat de conducătorul unui ducat (1); persoană avînd acest titlu.
DUCESĂ-DUODEN
252
   DUCESĂ, ducese, s.f. Soţia unui duce; femeie care stăpîneşte un ducat (1).
   DIJCO s.n. 1. Lac fabricat pe bază de nitrat de celuloză. 2. Plastifiant, solvent sau colorant folosiţi la fabricarea lacurilor de tip duco (1).
   DUCTÎL,-Ă, ductili,-e, adj. (Despre, metale şi alte' materiale) Care se poate prelucra în fire sau în foi foarte subţiri.
   D1JCHLITÂTE s.f. Proprietate' a. unor materiale, mai ales a metalelor, de a putea fi prelucrate în fire sau în foi foarte subţiri; ductibilitate.
   DUD, duzi, s.m. Numele a două specii de arbori cu frunze lobate asimetric, cu fructe mici, cărnoase, albe (Morus alba) sau negre-roşietice (Mo-rus nigra) cu un gust dulce fad, ale căror frunze constituie hrana viermilor de ^mătase; (reg.) agud, frăgar.
   DUDÂU, dudaie, s.n. (Bot.) Cucută.
   DLnfîT, duete, s.n. Compoziţie muzicală sau parte a unei compoziţii muzicale care se execută pe două voci sau la două instrumente; grup vocal sau instrumental care execută o asemenea compoziţie.
   DUGHEĂNĂ, dughene, s.f. Prăvălie mică, sărăcăcioasă.
   DUGHÎE, dughii, s.f. Plantă erbacee anuală din familia gramineelor, înaltă pînă la 100 cm, cu frunze alungite, aspre şi ondulate pe margine, cultivată ca plantă furajeră; parîng (Setaria italica ).
   DtjGLIŞ,-jL, duglişi,-e, adj., s.m. şi f. (Reg.) (Om) leneş, trindav, puturos.
   DUH, duhuri, s.n. 1. (în concepţiile religioase şi în gîiidirea superstiţioasă) Fiinţă supranaturală, imaterială; arătare, strigoi, stafie. 2. Suflet, spirit (al tmei fiinţe). + (înv.) Respiraţie, suflare, răsuflare.
   DUHOARE, duhori, s.f. Miros urit şi greu, de obicei produs de organisme intrate in descompunere.
   DUHOVNIC, duhovnici,. s.m. Preot căruia credincioşii i se spovedesc. ♦ Fig. Persoană căreia cineva îi încredinţează toate tainele, gîndurile, intenţiile sale intime.
   DUltJM s.n. (Pop.) Midţime, grămadă, droaie (de fiinţe, de obiecte, de întîmplări etc.). [Pronunţat: du-ium]
   DtTMĂ s.f. Nume dat adunării legislative constituite, în' anul 1905, în Rusia ţaristă, care discuta proiectele de legi supuse sancţiunii ţarului.
   DUMBRĂyĂ, dumbrăvi, s.f. Pădure tînără (şi nu prea deasă). ♦ Pădure de stejar.
   DUMBRĂYEĂNCĂ, dumbrăvence, s.f. Pasăre călătoare cu pene albastre--verzui, cu ciocul negru şi picioarele cafenii-gălbui, care se hrăneşte cu insecte; corb albastru (Coracias garrulus ).
   DUMERÎ, dumeresc, vb.IY. Refl. şi tranz. A pricepe sau a face să priceapă clar (după ce fusese nelămurit).
   DtJMPING, dumpinguri, s.n. Politică practicată de un stat capitalist în relaţiile economice internaţionale,. cons;tind în vânzarea mărfurilor pe piaţă externă la preţuri inferioare celor de pe piaţa internă şi mondială, cu scopul înfrîngerii concurenţei, comerciale a altor state, al acaparării unor pieţe de desfacere etc. şi al impunerii ulterioare a unor preţuri ridicate, de monopol. [Pronunţat: ddmpin]
 - DtÎNĂ, dune, s.f. Formă de relief cu aspectul unor coame paralele, înalte între 10 şi 100 de metri, apărută, sub acţiunea vîntului, în regiunile nisipoase.
   DUODEN, duodenuri, s.n. Porţiune a intestinului subţire, cuprinsă între pilor şi jejun, a cărui mucoasă secretă fermenţi şi alte substanţe cu rol in digestie, şi în care se varsă bila şi sucul pancreatic. [Pronunţat: duo-]
253
DUODENAL-DUZINA
  DU0DENAl,-A, duodenali,-e,         adj.
Al duodenului, care se formează în duoden. [Pronunţat: du-o-]
  DUODENfTA, duodenite, s.f. Infla-maţie a mucoasei care căptuşeşte duodenul. [Pronunţat: du-o-]
  DUPLICITAR,-A, duplicitari,-e, adj. (Livr.) Vinovat de duplicitate, cu caracter de duplicitate.
  DUPLICETA.TE s.f. (Livr.) Atitudine specifioă celui care acceptă sau tăgăduieşte, simultan sau succesiv, idei, situaţii sau comportări diferite, adesea contradictorii, in vederea realizării unor avantaje personale, In dauna altora.
  DUR,-A. duri,-e, adj. 1. (Despre corpuri solide) Greu de zgîriat sau de pătruns; tare. 2. (Chim.; despre ape) Care conţine săruri de calciu şi de magneziu peste limita • admisă pentru apa potabilă sau pentru apa industrială.
  dura, durez, vb.I. Tranz. A construi, a zidi, a clădi.
  DURALUMlNTU s.n. Aliaj al aluminiului cu cuprul (3—5%), cu mag-neziul (1%), cu manganul (0,5—0,8%) şi cu mici cantităţi de siliciu, material
uşor, rezistent la coroziune şi la solicitări mecanice, folosit în construcţii aeronautice şi în construcţii mecanice.
  DURA MATER s.f. Membrană rezistentă, formată din fibre colagene şi elastice, una dintre cele trei meninge care înveleşte spre exterior sistemul nervos cerebrospinal, avînd rol de protecţie spre peretele osos.
  DURATA, durate, s.f. Intervalul de timp în care se petrece, se desfăşoară o acţiune; timpul cît durează ceva. O Durata medie a vieţii, vîrsta mijlocie cît trăieşte populaţia unei ţări, într-o etapă istoriceşte determinată.
  DtJRDA, durde, s.f. (înv. şi reg.) Puşcă; flintă.
  DURITATE, durităţi, s.f. 1. Proprietate a unui material de a rezista la acţiunea mecanică de zgîriere, de străpungere, de deformare etc. care tinde să-i distrugă suprafaţa. 2. Caracteristică a unei ape de a conţine săruri de calciu şi de magneziu peste limita admisă pentru apa potabilă sau pentru apa industrială.
  DtJZA, duze, s.f. (Tehn.) Ajutaj.
  DUZÎNA, duzini, s.f. Grup de douăsprezece obiecte de acelaşi fel.
IC
   EBQNlTĂ s.f. Produs de vulcanizare a cauciucului natural, cu un conţinut ridicat (25—47%) de sulf legat, de culoare albă pînă la neagră, rău conducător de căldură, dar bun izolator electric, folosit ca material elec-troizolator şi. anticbrosiv.
   EBRĂIC,-Ă, ebraici,-ce, adj. Care aparţine vechilor evrei, . privitor la vechii evrei. ♦ (Substantivat, ,f.) Limbă semitică vorbită de vechii evrei In Palestina, reintrodusă în prezent ca limbă oficială în Israel. [Pronunţat: -bra-ic]
   ECH&R, echere, s.n. Instrument in formă de triunghi dreptunghic, cu unghiurile ascuţite de 30° şi 60° sau de cîte 45°, întrebuinţat la trasarea dreptelor perpendiculare sau paralele, pentru multiplicarea şi divizarea segmentelor şi a unghiurilor etc.
   ECHICURfîNT,-Ă, echicurenţi,-te, adj. (Despre fluide) Care curge în acelaşi sens cu altul.
   ECHIDISTĂNTj-Ă,       echidistanţi,-te,
adj. (Despre puncte, drepte, plane etc.) Care se află la distanţe egale faţă de un punct, de. o dreaptă, de un plan sau care sînt egal distanţate între ele.
   ECHILATfiR,-Ă, echiiateri,-e, adj. (Despre unele figuri geometrice) Care are elemente liniare congruente. O Cilindru sau con echilater, cilindru circular drept, respectiv, con circular drept, care are generatoarea congruentă
cu diametrul bazei.Hiperbolă echilate-ră, hiperbolă cu semiaxele congruente.
  echilaterăl, echilaterale, adj. (Mat.; în expr.) Triunghi echilateral, triunghi cu laturile congruente.
  ECIIILIBRĂ, echilibrez, vb.I. Tranz. şi refl. A aduce sau a fi în stare de echilibru; a (se) cumpăni. ♦ Tranz. A face ca două valori, elemente, bugete etc. sa fie în proporţie justă unul faţă. de altul; a armoniza.
  ECHILIBRISTICĂ s.f. Capacitate de a efectua exerciţii de echilibru, în diferite poziţii statice sau pe diferite obiecte sau fiinţe în mişcare.
  ECHILIBRU, echilibre, s.n. 1. Stare a unui corp asupra căruia se exercită, forţe care nu-i schimba starea de mişcare sau de repaus; stare a unui sistem în care toate forţele sau tendinţele prezente sînt neutralizate de forţe > §i de tendinţe egale, însă opuse. <> Echilibru dinamic, echilibru determinat de două procese opuse care se desfăşoară simultan. Echilibru termodinamic, stare a unui sistem termodinamic în care parametrii de stare nu variază în timp. Echilibru termic, stare caracterizată prin temperatură constantă. Echilibru chimic, echilibru dinamic stabilit între două reacţii, care decurg simultan, în direcţii opuse (reacţii reversibile), astfel că, la echilibru, vitezele reacţiilor opuse sînt egale şi nu se produce nici o modificare a compoziţiei amestecului (dacă condiţiile exterioare, tempe-
255
ECHIMOLECULAR-ECHIUNITAR
ratura şi presiunea nu se schimbă).
2.  (Biol.) însuşire importantă a organismelor sau a grupurilor de organisme, care constă în autoreînnoirea individuală sau a indivizilor din grupul, familia etc. din care fac parte, păstrîndu-se, în acest fel, integritatea lor. 3. Stare a unei balanţe economice în care părţile componente sau raportate sînt egale. 4. Fig. Proporţie justă, raport just între două sau mai multe lucruri, elemente, valori etc. diferite sau opuse; stare de armonie care rezultă din această proporţie. 5. Fig. Stare de linişte, de armonie, de stabilitate sufletească.
   ECHEVIOLECULĂR, echimoleculare, adj. (Chim.; în expr.) Amestec echi-molecular, amestec de substanţe în care numărul de molecule al fiecăreia dintre substanţe este acelaşi.
   ECHINÎDĂ, echinide s.f. (La pl.) Clasă de echinoderme marine cu corpul sferic, acoperit de spini; (şi la sg.) animal din această clasă; arici-de--mare.
   ECHIN OCŢIĂL,-Ă,     echinocţiali,-e,
adj. (Astron.) Referitor la echinocţiu, care aparţine echinocţiului. O Puncte echinocţiale, fiecare dintre cele două puncte de intersecţie ale eclipticii cu ecuatorul ceresc: punctul vemal (y) şi punctul autumnal (<o) — cînd, la momentul trecerii aparente a soarelui prin ele, ziua este egală cu noaptea. [Pronunţat: -ţi-al]
   ECînNOCŢIII, echinocţii, s.n. Fiecare dintre cele două momente ale anului cînd ziua este egală cu noaptea.
O   Echinocţiu de primăvară, momentul din jurul zilei de 21 martie, cînd soarele trece prin punctul vemal (y), din emisfera australă în cea boreală. Echinocţiu de toamnă, momentul din jurul zilei de 23 septembrie, cînd soarele trece prin punctul autumnal (co), din emisfera boreală în cea. australă.
   ECHINODERM, echinoderme,         s.n.
(La pl.) încrengătură de animale ma-
rine nevertebrate, cu schelet extern calcaros, format din plăci, şi care se mişcă cu ajutorul ambulacrelor; (şi la sg.) animal care face parte din această încrengătură.
   ECHIPAMENT, echipamente, s.n. 1. Ansamblu de piese, de dispozitive şi de mecanisme tehnice, împreună cu elementele de legătură, care aparţine unei instalaţii, unei maşini etc. şi care îndeplineşte o anumită funcţie (industrială) în cadrul acestora. 2. Totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte, de încălţăminte şi a accesoriilor cu care este dotat un sportiv în vederea participării la antrenament sau la competiţie.
   ECHÎPĂ, echipe, s.f. Grup de oameni care, sub conducerea unui şef, îndeplinesc în acelaşi timp o muncă sau o acţiune comună. <> Spirit de echipă, legătură spirituală între membrii unei echipe, care stă la baza conlucrării lor.
   ECHIPOLENT,-Ă, echipolenţi,-te, adj.
1.  (Fiz.) De forţe, de valori egale.
2.  (Mat.; despre vectori) Care au drep-tele-suport paralele sau confundate, sînt de acelaşi sens, iar segmentele ce îi reprezintă geometric sînt congruente; se notează:
   ECHJLPOLENŢĂ, echipolenţe, s.f. Relaţie între vectori echipolenţi.
   ECM1P OTENŢIĂL,-Ă, echipotenţiali, -e, adj. (Fiz.; despre o linie sau o suprafaţă) Pe care potenţialul are aceeaşi valoare. [Pronunţat: -ţi-al]
   ECHITlBIL,-!, echitabili,-e, adj. (Despre acţiuni, idei etc.) întemeiat pe dreptate, pe adevăr; just, drept, nepărtinitor.
   ECHITĂTE s.f. Dreptate, nepărti-nire. ♦ Cinste; omenie.
   ECHITlŢIE s.f. (Sport) Călărie.
   ECHIUNITĂR,-Ă, echiunitari,-e, adj. Care are valoarea egală cu unitatea; egal cu 1. [Pronunţat: -c7u-u-]
ECHIVALENT-ECLIPSĂ
 256
   ECHIVALENT,-A, echivalenţi,-te, adj., s.n. 1. Adj. Care are aceeaşi valoare, acelaşi efect, aceeaşi semnificaţie sau acelaşi sens cu altceva. O (Mat.) Fracţii echivalente, două fracţii, — şi — ,
                                n '       q
dacă m-q =n-p. Expresii algebrice echivalente, două expresii algebrice care iau valori numerice egale pentru acelaşi sistem de valori admisibile atribuite literelor ce le conţin. Ecuaţii sau inecuaţii echivalente, două ecuaţii, respectiv inecuaţii, care au aceeaşi mulţime de soluţii. Sisteme echivalente, două sisteme de m ecuaţii cu n necunoscute (m, n >2, distincte sau nu), care au aceeaşi mulţime de soluţii. Predicate echivalente, două predicate p{x,y,z,...) şi<7(z, y, z, ...), care pentru orice valori, x0, y0, z0, ..., ale variabilelor, propoziţiile p{x{}, y0, z0, ...) şi q(xo, î/0, z0,...) au aceeaşi valoare logică; se notează :p(x, y, z,...) <=>q(x, y, z,...). Segmente orientate echivalente, două segmente care coincid sau care sînt paralele ori coliniare, de acelaşi sens şi congruente. Mulţimi echivalente, două mulţimi între care se poate stabili o , corespondenţă biunivocă, avînd acelaşi cardinal. ♦ (Despre figuri plane sau corpuri geometrice) Care ‘ au aceeaşi arie, respectiv acelaşi volum. 2. S.n. Mărime, număr etc. care caracterizează egalitatea de valoare sau de semnificaţie, dintr-un anumit punct de vedere, a două efecte sau a două acţiuni.
0   Echivalent chimic, cantitate din-tr-un element, dintr-un radical sau dintr-o substanţă compusă, care se combină sau care se substituie unui atom de hidrogen într-o reacţie considerată. Echivalent electrochimie, cantitate de substanţă eliberată la electrozi de cantitatea de electricitate de
1   coulomb. Echivalent-gram, cantitate în grame dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă compusă, numeric egală cu echivalentul chimic respectiv.
3.  S.n. Marfă care, avînd înglobată în ea aceeaşi cantitate de muncă socială
cu o altă marfă, serveşte la exprimarea valorii acesteia din urmă.
  ECHIVALENŢĂ, echivalenţe, s.f. Egalitate (sau înrudire) de valoare, de semnificaţie, de sens ete. între două (sau mai multe) elemente; calitatea a ceea ce este echivalent. + (Log.) Raport existent între două enunţuri sau între două judecăţi care sînt adevărate sau false împreună. O (Mat.) Echivalenţă logică, relaţie logică între două propoziţii p şi q, astfel încît p implică q şi q implică jp, adevărată cînd p şi q sînt simultan adevărate sau simultan false, fiind falsă cînd una dintre aceste propoziţii este falsă, iar cealaltă adevărată; se notează: <=>. Relaţie de echivalenţă (între elementele unei mulţimi), relaţie binară care este reflexivă, simetrică şi tranzitivă.
  ECiilV()C,-Ă, echivoci,-ce, adj. Care poate fi interpretat în mai multe feluri; cu două sau mai multe înţelesuri (la fel de îndreptăţite); ambiguu, neclar, confuz.
  ECLATOR, edatoare, s.n. Aparat electric folosit pentru măsurarea tensiunilor înalte, format din doi electrozi între care se produce o descărcare electrică dacă tensiunea dintre ei depăşeşte o anumită valoare.
  ECLECTIC,-Ă, edectici,-ce, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care practică, susţine eclectismul. 2, Adj. (Despre opere, manifestări etc. ale oamenilor) Caracterizat prin eclectism.
  ECLECTÎSM s.n. 1. îmbinare (mecanică, lipsită de imitate) a unor puncte de vedere, concepţii, elemente eterogene sau opuse. 2. Sistem de gîn-dire neunitar, care, fără a se întemeia pe idei originale, alege din diverse sisteme de gîndire existente ceea ce i se pare mai potrivit.
  ECLEZIĂSTIC,-Ă, edeziastici,-ce, adj. (Livr.) Bisericesc. [Pronunţat: -zi-as-]
  ECLÎPSĂ, edipse, s.f. Fenomen de dispariţie totală sau parţială a imaginii unui astru fără lumină, datorită in-
257
ECLIPTIC-ECTOPAHAZIT
trării acestuia în conul de umbră al unei planete care îl lipseşte de lumina soarelui. O Eclipsă de lună, eclipsă datorită intrării, parţiale sau totale, a lunii în conul de umbră al pămîntului. (Impr.) Eclipsă de soare, fenomen de dispariţie a imaginii soarelui, datorită interpunerii discului lunar între pămînt şi soare. ' ,
  ECLIPTIC,-Ă, ecliptici,-ce, s.f., adj.
1.  S.f. Cercul după care planul orbitei pămîntului intersectează sfera cerească, făeînd cu planul ecuatorului un unghi de circa 23°26'37", ce variază lent.
2.  Adj. Privitor la ecliptică (1), raportat la ecliptică.
  ECLOZIUNE, ecloziuni, s.f. Ieşire a puiului din ou, în urma incubaţiei. [Pronunţat: -zi-n-]
  ECLtJZĂ, ecluze, s.f. Construcţie hidrotehnică executată pe traseul unei căi navigabile, care permite trecerea navelor dintr-o porţiune a traseului cu nivel de apă mai ridicat în altă porţiune cu nivel de apă mai scăzut, şi invers.
  ECOLOGIE s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul interacţiunii dintre organisme şi mediul lor de viaţă.
  ECONOMETRÎE s.f. Ansamblul metodelor matematice şi statistice folosite ca instrument de studiere a corelaţiilor cantitative ale fenomenelor şi proceselor economice.
  ECONOMIC,-A, economici,-ce,         adj.
Care aparţine economiei, privitor la economie.
  ECONOMIE s.f. 1. Totalitatea ramurilor muncii sociale existente într-o anumită orînduire socială, determinate de stadiul de dezvoltare a forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie.
♦   Totalitatea relaţiilor de producţie care constituie cadrul desfăşurării muncii sociale. 2. Ştiinţă care se ocupă cu studiul economiei (1).<> Economie politică, ştiinţă socială care studiază dezvoltarea relaţiilor economice dintre oameni, legile care guvernează pro-
ducţia, repartiţia şi schimbul bunurilor materiale în societate.
   ECONOMISI, economisesc, vb.lV. Tranz. A folosi cu chibzuială banii sau alte mijloace materiale; a agonisi.
   ECONOMIZOR, economizoare, s.n. 1. Instalaţie pentru încălzirea apei înainte de a o introduce în sistemul de fierbere al cazanului cu abur. 2. Dispozitiv adaptat la carburatorul unui motor cu explozie, pentru reducerea consumului de combustibil.
   ECOSISTEM, ecosisteme, s.n. Ansamblu format din biotop şi biocenoză, în care se stabilesc relaţii strînse atît între organisme, cît şi între acestea si factorii abiotici.
   ECOU, ecouri, s.n. Repetare a unui sunet datorită reflectării undelor sonore pe un obstacol. ♦ Unde reflectate care pot fi percepute în mod distinct în raport cu undele directe.
   ecrAn, ecrane, s.n. 1. Suprafaţă mată, de obicei albă, de pînză, de hîrtie etc., întinsă vertical, pe care se proiectează imagini produse de aparate de proiecţie, folosită în cinematografie, în laboratoare etc. O Ecran lumines-cent, perete de sticlă, plan sau uşor curbat, acoperit cu un strat care devine luminescent în punctele de incidenţă cu fasciculele de radiaţii electromagnetice, folosit în tuburile catodice, în instalaţii de radiaţii. 2. Perete sau înveliş de protecţie împotriva anumitor acţiuni fizice.
   ECRANA, ecranez, vb.I.Tranz. A proteja o anumită regiune din spaţiu, un sistem tehnic etc. contra unei acţiuni fizice, cu ajutorul unui ecran (2).
   ECTODERM, ectoderme, s.n. învelişul extern al embrionului animalelor, din care provin tegumentele şi sistemul nervos. + Spec. Tegumentul extern al celenteratelor.
   ECTOPARAZIT.-A, ectoparazi\i,-te. adj., s.f. r 1. Adj. (Şi substantivat) Care trăieşte ca parazit pe suprafaţa
17 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
ECTOPLASMĂ-EDICT
258
corpului omului sau animalelor. 2. S.f. Ciupercă parazită al cărei miceliu se dezvoltă la suprafaţa organelor atacate.
  ECTOPLASMĂ, ectoplasme, s.f. Zonă periferică a citoplasmei celulare; hialoplasmă.
  ECUATOR s.n. (Geogr.) Cerc închipuit pe suprafaţa pămîntului, situat la egală distanţă de cei doi poli. [Pronunţat: -cu-a-]
  ECUÂTORIĂL,-Ă, ecuatoriali,-e, adj., s.n. 1. Adj. Care aparţine ecuatorului, privitor la ecuator; specific, caracteristic ecuatorului. 2. S.n. Lunetă astronomică cu un mecanism care îi permite să se rotească în jurul unei axe perpendiculare pe planul ecuatorului ceresc, în scopul urmăririi unui astru. [Pronunţat: -cu-a-to-ri-al]
  ECUĂŢIE, ecuaţii, s.f. 1. (Mat.) Propoziţie cu variabilă (variabile), în care apare, o singură dată, semnul „ =“ (egal) — iar elementele din mulţimea în care variabila ia valori, cu care înlocuind-o în enunţ, conduc la propoziţii adevărate, reprezintă soluţiile (rădăcinile) ei. O Ecuaţie algebrică (sau ecuaţie polinomială), ecuaţia care poate fi adusă la forma f=0, unde f este un polinom nenul (dintr-un inel numeric) de o nedeterminată sau de mai multe nedeterminate, care sînt necunoscutele ei. Ecuaţie transcendentă, ecuaţie care nu este algebrică. Ecuaţia graficului unei funcţii (f:E -*F), ecuaţia y =f(x), unde x£E, verificată de toate elementele (x,y) graficului funcţiei (şi numai de acestea). Ecuaţia graficului unei funcţii reale de variabilă reală, f:E-+F, ecuaţia y=f(x), unde x £ E. Ecuaţie incompatibilă (sau imposibilă), ecuaţie de gradul întîi cu o necunoscută care nu are soluţie (rădăcină); ecuaţia ax=b la care a—0 şi b= 0. 2. ;(Chim.; în expr.) Ecuaţie chimică, reprezentare prescurtată (simbolică) a reacţiei chimice, în care substanţele partici-
pante la reacţie sau rezultate din reacţie sînt desemnate prin formule şi prin simboluri chimice. 3. (Fiz.; în expr.) Ecuaţie dimensională, relaţie matematică prin care se stabileşte legătura dintre o mărime dată şi mărimile fundamentale. [Pronunţat: -cu-a-]
   ECVESTRU,-Ă, ecveştri,-stre, adj. De călăreţ, călare; (despre opere plastice) care reprezintă o persoană călare.
   ECyiDEU, ecvidee, s.n. (La pl.) Gen de mamifere imparicopitate erbivore caracterizate prin talie mare, dinţi lungi, o singură copită şi prin absenţa vezicii biliare, avînd ca reprezentanţi actuali calul, măgarul, zebra etc.; (şi la sg.) animal care face parte din acest gen; equus.
   ECVTSETACEE, ecvisetacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee, crip-togame vasculare cu un singur gen în flora actuală (coada-calului), cu frunze foarte mici şi solzoase, concrescute într-o teacă în jurul nodurilor, şi care se înmulţesc prin spori (Equise-tum); (şi la sg.) plantă care face parte din această familie; ecvisetină. [Pronunţat: -ce-e]
   ECZEMĂ, eczeme, s.f. Boală de piele, acută sau cronică,' de natură infec-ţioasă sau alergică, caracterizată prin localizarea unor vezicule, leziuni sau abcese, pe porţiuni relativ întinse şi prin senzaţii de mîncărime intense.
   EDEN s.n. (Livr.) Rai, paradis. ♦ Fig. Loc foarte frumos, foarte plăcut, minunat, încîntător.
   EDENIC,-Ă, edenici,-ce, adj. (Livr.) De rai; paradiziac. + Fig. Foarte frumos, foarte plăcut, minunat, încîntător.
   EDENTAT,-Ă, edentaţi,-te, adj., s.n. (Mamifer) fără dinţi, cu dentiţie redusă sau cu dinţii atrofiaţi, din America de Sud, din Africa şi din Asia.
   EDÎCT, edicte, s.n. Act, decret cu caracter obligatoriu dat de o autoritate
259
EDICUL-EFICACITATE
eivilă sau bisericească, în antichitate-şi în evul mediu.
   EDÎCTJL, edicule, s.n. Construcţie de mici dimensiuni ridicată într-un loc public.
   EDIFICĂ, edific, vb. I. (Livr.) I. Tranz. (Adesea fig.) A zidi, a construi, a ridica, a clădi (construcţii monumentale). 2. Tranz. şi refl. A (se) lămuri, a (se) clarifica.
   EDIFICATOR,-OĂRE,           edificatori,
-oare, adj. (Livr.) Care lămureşte, dovedeşte ceva în mod convingător.
   EDILITĂR,-Ă, edilitari,-e, adj. Privitor la administraţia sau la lucrările de folos public ale unui oraş.
   EDITĂ, editez, vb. I. Tranz. 1. A publica (prin tipărire) şi a pune în vînzare cărţi sau ■periodice. 2. A îngriji (c\i competenţă) apariţia, în condiţii ştiinţifice, a unei opere.
   EDITORIĂL,-Ă, editoriali,-e, adj., s.n. 1. Adj. Care aparţine editurii sau editării, privitor la edituri sau la editări. 2. S.n., adj. (Articol de ziar, de revistă etc., de obicei nesemnat). care exprimă părerea conducerii redacţiei faţă de o problemă importantă actuală. [Pronunţat: -ri-al]
   EDITCRĂ, edituri, s.f. întreprindere care editează cărţi, albume, publicaţii periodice sau alte materiale.
   EDÎŢIE, ediţii, s.f. Totalitatea exemplarelor unei opere tipărite prin folosirea aceluiaşi zaţ tipografic.
   EDUCĂŢIE s.f. Fenomen social fundamental apărut o dată cu societatea umană şi specific fiecărei orîn-duiri sociale, îndeplinind funcţia socială de informare şi de formare a omului din punct de vedere intelectual, moral, artistic, sanitar şi fizic; rezultatul acestei activităţi (pedagogice); p. ext. bună creştere, comportare civilizată în societate. O Educaţie fizică, ansamblu de obiective, de mijloace, de metode şi de forme de organizare care au ca scop asigu-
rarea dezvoltării fizice armonioase, întărirea sănătăţii, formarea şi perfecţionarea cunoştinţelor, priceperii şi deprinderilor de mişcare, şi care se aplică şi se desfăşoară în cadrul unui proces de instruire şi de educaţie în concordanţă cu cerinţele sociale.
   EFEB, efebi, s.m. (în Grecia antică) Adolescent care făcea parte dintr-un colegiu (cu caracter militar). + Tînăr ajuns la pubertate. ♦ (Azi) Tînăr de o. deosebită frumuseţe.
   EFECT, efecte, s.n. Ceea ce rezultă în mod necesar dintr-o anumită cauză, ceea ce este produs de o cauză; rezultat, urmare, consecinţă.
   EFECT OR,- OĂRE,       efectori,-oare,
adj., s.m. şi f. (Organ sau dispozitiv) care efectuează răspunsul la comanda primită de la centrul nervos.
   EFECTUĂ, efectuez, vb. I. Tranz, A face, a realiza, a înfăptui (un exerciţiu, un calcul, o operaţie etc.). [Pronunţat: -tu-a]
   EFEMER,-Ă, efemeride, adj. De scurtă durată, care durează (foarte) puţin; trecător, vremelnic.
   EFERENT,-Ă, eferenţi,-te, adj. Care duce, care transportă (în afară). O Fibre nervoase eferente, fibre nervoase prin care excitaţia trece de la centrii nervoşi spre periferia corpului.
   EFERVESCENT,-Ă,      efervescenţi,-te,
adj. 1. (Despre lichide) Care dezvoltă cu putere gaze în timpul unei reacţii chimice. 2. Fig. Care este foarte agitat, frămîntat, viu, intens; clocotitor.
   EFERVESCENŢĂ, efervescenţe, s.f. 1. Degajare energică, zgomotoasă a unui gaz, într-o masă lichidă, datorită unei reacţii chimice (sau fizice). 2, Fig. Agitaţie, frămîntare (neîncetată şi vie), tumult.
   EFICĂCE adj. invar. Care produce efectul aşteptat, care dă un rezultat pozitiv; eficient.
   EFICACITĂTE s.f. Calitatea de a fj eficace; eficienţă.
17*
eficienţA-egalitate
260
   EFICIENŢĂ, eficienţe, s.f. Eficacitate, calitatea de a produce efectul (pozitiv) aşteptat. [Pronunţat: -ci-en-]
   EFILÂT.-Ă, efilaţi,-te, adj. (Despre tuburi de sticlă) Care este subţiat prin tragere la un capăt.
   EFLORESCENT,-Ă, eflorescenţi,-te, adj. 1. (Bot.) Care îhfloreşte, care se află in eflorescenţă. ♦ Fig. Extrem de bogat în aspecte, în detalii. 2. (Chim.; despre cristalohidraţi) Care pierde o parte din apa de cristalizare, modifi-cîndu-şi reţeaua cristalină şi căpătînd aspect de pulbere.
   EFLORESCENŢĂ, eflorescenţe, s.f.
 1.  începutul înfloririi unei plante. ♦ Fig. înflorire, bogăţie, varietate deosebită, neaşteptata de aspecte, de detalii, de manifestări. 2f. (Chim.) Proprietate a cristalohidraţilor unor săruri de a pierde o parte din apa de cristalizare, la temperatura obişnuită sau la o temperatură mai ridicată, atunci cînd presiunea vaporilor din mediul înconjurător este mai mică decît tensiunea de disociaţie a crista-lohidratului, fenomen însoţit de modificarea reţelei cristaline a substanţei respective şi de transformarea ei în pulbere fină.
   EFLtJYlU, efluvii, s.n. 1. Emanaţie gazoasă produsă de diferite corpuri, perceptibilă cu ajutorul mirosului. + Fig. Ceea ce se degajă, se desprinde, se împrăştie 'din ceva; curent, flux, fluid, suflu. 2. Descărcare electrică, sub forma unor şuviţe foarte slab luminoase, în jurul electrozilor aflaţi la o tensiune înaltă.
   EFORT, eforturi, s.n. (Fiz.) Rezultantă a forţelor interioare dintr-o secţiune a unui corp deformabil, cauzată de solicitări exterioare, de căldură etc.
   EFUZltJNE, efuziuni, s.f. Manifestare, exteriorizare puternică, vie, spontană a unor sentimente lăudabile. [Pronunţat: -zi-iz-]
    EFUZÎVj-Ă, efuzivi,-e, adj. (Geol.) Vulcanic.
    EGlL,-l, egali,-e, adj. (Mat.) Care are aceeaşi valoare în aceeaşi imitate de măsură; care reprezintă acelaşi element al unei mulţimi. O Semn egal (şi substantivat, n.), semn grafic format din două liniuţe egale şi paralele aşezate orizontal (=), care indică o egalitate. ♦ (Despre două figuri geometrice) Care reprezintă mulţimi (de puncte) congruente. ♦ (Despre două funcţii, f, g) Care au: a) acelaşi domeniu de definiţie, b) aceeaşi mulţime în care funcţiile iau valori şi c) f(a) = =g(a), oricare ar fi elementul a din domeniul lor (comun). ♦ (Despre două mulţimi) Care sînt formate din aceleaşi elemente (ordinea în care sînt considerate elementele mulţimilor ne-fiind importantă).
    EGALITĂTE, egalităţi, s.f. 1. (Mat.) Echivalenţă între două elemente, două mărimi, doi termeni etc. egali; expresie a acestei relaţii, scrisă cu ajutorul semnului egal. 2. Stare a doua sau mai multor lucruri egale între ele. O Egalitate socială, stare caracterizată prin realizarea aceleiaşi situaţii sociale pentru toţi membrii societăţii (drepturi şi obligaţii egale, raporturi egale faţă de puterea de stat, faţă de legi, faţă de mijloacele de producţie, faţă de valorile materiale şi spirituale). Egalitate în drepturi, a) principiu de bază de rezolvare marxist--leninistă a problemei naţionale, potrivit căruia se asigură şi se garantează, prin lege, egalitatea deplină a tuturor cetăţenilor unei ţări, fără deosebire de naţionalitate, sex sau rasă, participarea la întreaga viaţă economică, politică, socială, folosirea limbii materne şi a culturii naţionale; b) principiu de bază în relaţiile internaţionale contemporane, potrivit căruia toate statele trebuie să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii în cadrul comunităţii mondiale.
261
EGALI ZA-ELEGTOH
  EGALIZA, egalizez, vb. I. Tranz. A face ca două sau mai multe lucruri, situaţii etc, şă fie egale între ele în anumite privinţe.
  EGÎDĂ, egide, s.f. (Livr.) Ocrotire, sprijin, protecţie; îndrumare, îngrijire, grijă.
  EGL<5GĂ, egloge, s.f. Poezie lirică de mică întindere, cu conţinut pastoral, înrudită cu idila.
  EGOCENTRIC,-Ă, egocentrici, -ce, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care priveşte totul prin prisma intereselor şi a sentimentelor personale; (despre manifestările omului) care arată, trădează o asemenea concepţie.
  EGOCENTRÎSM s.n. (Livr.) Acţiune a. celui care priveşte totul prin prisma intereselor şi a sentimentelor personale, tendinţa de a face dip sine „centrul universului".
  EGOÎSM s.n. (în opoziţie cu altruism) Atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale în dauna intereselor altora.
  EGRENĂRE, egrenări, s.f. Acţiunea de a separa, cu ajutorul unor maşini speciale, seminţele de fibrele de bumbac, pentru a obţine puful de bumbac. •
  EGRETĂ, egrete, s.f. (La pl.) Gen de păsări migratoare de baltă, cico-niiforme, de culoare albă, cu spatele împodobit cu un mănunchi de pene ornamentale lungi; stîrc alb (Egretta) ; (şi la sg.) pasăre care face parte din acest gen.
  EGtMEN,-Ă, egumeni,-e, s.m.. şi f. (Bis.) Stareţ(ă).
  EINSTEINIU s.n. Eseu Z=99. Element chimic cu caracter metalic din grupa actinidelor, obţinut artificial prin bombardarea uraniului cu azot de energie mare. [Pronunţat: ainştdi-mu]
   EJECTĂ, ejectez, vb,. I. Tranz. A evacua cu mare viteză, printr-un ajutaj, un curent de fluid.
   EJECTOR, ejeăoare, s.n. Aparat care serveşte la evacuarea unui fluid dintr-un rezervor.
   ELABORA, dqiorez, vb. I. Tranz. A da formă definitivă unei idei, unei doctrine, unui text de lege etc.; a redacta, a compune o lucrare, o operă, un articol etc.
   ELĂN, elani, s.m. Animal rumegător nordic, cel mai mare din familia cer-videlor, cu coame mari ramificate şi lăţite în formă de lopeţi (Alces alces).
   ELĂSTIC,-!, elastici,-ce, adj. (Despre unele obiecte, materiale etc.) Care are proprietatea de a-şi modifica forma şi dimensiunile sub acţiunea unei forţe exterioare şi de a reveni de la sine la forma si la dimensiunile iniţiale, după încetarea acţiunii forţei exterioare care l-a deformat; flexibil.
   ELASTICITATE s.f. 1. Proprietate a . unui corp de a se deforma sub acţiunea unei forţe exterioare şi de a reveni la forma şi la dimensiunile iniţiale după încetarea acţiunii forţei. 2. Fig. (Despre oameni) însuşirea de a se adapta cu uşurinţă împrejurărilor; adaptabilitate.
   ELASTÎNĂ. dastine, s.f. Substanţă organică albuminoidă care face parte din compoziţia fibrelor elastice ale tendoanelor, ale vaselor sangvine, ale pielii etc.
   ELâSTOMER, dastomeri, s.m. Denumire dată materialelor din polimeri sintetici care prezintă, în anumite limite de temperatură, proprietăţi elastice şi plastice, asemănătoare cu ale cauciuoului natural.
   ELECTfY,-Ă, dectivi,-e, adj. Bazat pe alegeri, care are scopul sau dreptul de a alege; care se face, se acordă prin alegeri.
   ELECTOR, -OlRE,            dectori,-oare,
s.m. şi f. Persoană care are mandat
ELECTORAL-ELECTROLIT
262
din partea unui grup de oameni să aleagă prin vot pe cineva.
   ELECTORAL,-Ă,  electorali,-e, adj.
Privitor la alegeri, în vederea alegerilor, penţru alegeri.
   ELECTRI5T, electreţi, s.m. Material care prezintă polarizaţie electrică permanentă la temperatura ambiantă, fără a fi deformat.
   ELECTRIC,-A, electrici,-ce, adj. Care aparţine electricităţii, privitor la electricitate, care produce sau care. are energie legată de prezenţa sarcinilor electrice. 0 Energie electrică, energie proprie cîmpurilor electrice. Lumină electrică, sistem de iluminat în care sursele de lumină sînt alimentate cu energie electrică.
   ELECTRICITATE s.f. 1. Una dintre proprietăţile fizice fundamentale ale materiei, care se manifestă prin ansamblul fenomenelor legate de apariţia, de mişcarea si de interacţiunea » ' t i t t
corpurilor purtătoare de sarcină electrică. + Totalitatea fenomenelor electrice. O Electricitate atmosferică, ansamblul fenomenelor electrice din atmosferă (fulgere, trăsnete etc.). Electricitate animală, energie electrică produsă de ţesuturile vii. Lumină electrică. 2. Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor electrice produse de sarcinile electrice în mişcare (elec-trocinetică) sau în repaus (electrostatică).
   ELECTRIFICA, electrific, vb: I. Tranz. A introduce folosirea energiei electrice, lumina electrică.
   ELECTRIZA, electrizez, vb. I. Tranz. A dezvolta, prin diverse procedee, electricitate în unele corpuri.
   ELECTROCEVEŢIC,-Ă, electroci-netici,-ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramură a electromagnetismului care studiază stările şi fenomenele staţionare din conductoarele electrice parcurse de curenţi electrici de conducţie. 2. Adj. Care se referă la electroeinetică (1), naro aparţine electrocineticii.
  ELECTROCUTARE, electrocutări, s.f. Străbatere a unui organism viu de către un curent electric de intensitate capabilă să-i provoace o vătămare sau chiar moartea.
  ELECTROD, electrozi, s.m. Conductor electric prin care intră sau iese curentul electric dintr-un mediu conductor (solid, lichid sau gazos) sau din vid. O Electrod de referinţă (sau de comparaţie), electrod cu potenţial constant, folosit la măsurarea potenţialului electrochimic al unui metal, la determinarea concentraţiei ionilor de hidrogen dintr-o soluţie etc.
  ELECTRQDINlMIC,-Ă, electrodi-namici,-ce, adj., s.f. 1. Adj. Referitor la stările şi la fenomenele legate de prezenţa cîmpului electromagnetic variabil în timp; referitor la acţiunile care se exercită între conductoarele parcurse de curenţii electrici; care aparţine acestor stări, fenomene şi acţiuni. 2. S.f. Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul proprietăţilor electrice şi magnetice ale materiei.
- ELECTROENCEFALOGRAFIE, electr oencefalograf ii, s.f. Procedeu de.
studiere a activităţii electrice a creierului, bazat pe aplicarea unor electrozi pe pielea capului şi pe înregistrarea grafică, sub formă de unde, a curenţilor corespunzători acestei activităţi. [Pronunţat: -tro-en-.]
  ELECTROIZ OLÂNT,-Ă,     electr oizo-
lanţi,-te, adj., s.m. (Material) care are calitatea de a izola din punct de vedere electric. [Pronunţat: -tro-i-]
  ELECTROLÎT, electroliţi, s.m. 1. Substanţă a cărei soluţie sau topitură are proprietatea de a conduce curentul electric cu transport de materie. O Electrolit tare, electrolit al cărui grad de disociere este mai mare de 30%. Electrolit slab, electrolit al cărui grad de disociere este egal sau mai mic de 5%. 2. Lichid sau topitură supuse electrolizei, conţinute într-un vas de
263
ELECTROLITIC- ELECTRON EG ATI V
formă adecvată, in instalaţia pentru electroliză.
   ELECTROLITIC,-Ă, electrolitici-ce, adj. Privitor la electroliză, produs prin electroliză; folosit la electroliză. O Cupru electrolitic, cupru aproape pur obţinut din cupru brut, prin rafinare, pe calea electrolizei. Fier electrolitic, fier obţinut prin electroliza sărurilor de fier. Rafinare electrolitică, proces tehnologic prin care se îndepărtează prin electroliză impurităţile dintr-un metal.
   ELECTROLIZĂ, electrolize, s.f. Descompunere a unui electrolit cu ajutorul curentului electric care străbate substanţa în. ştare dizolvată sau topită.
   electrolizOr, electrolizoare, s.n.
Aparat sau instalaţie cu care se obţin produse chimice pe cale electrolitică, folosite pentru fabricarea clorului, hi-droxidului de sodiu, hipocloriţilor etc.
   ELECTROMAGNET, electromagneţi, s.m. Dispozitiv format dintr-o bucată de fier moale care capătă proprietăţi magnetice cînd, printr-un fir metalic care o înfăşoară, trece un curent electric. + Corp feromagnetic magnetizat temporar.
   ELECTROMAGNETIC,-Ă,         electro-
magnetici,-ce, adj. Privitor la electromagnetism, bazat pe electromagnetism.
   ELECTROMAGNETISM s.n. Ramură a electricităţii care studiază cimpul magnetic produs de sarcinile electrice în mişcare, acţiunea cîmpului magnetic asupra curentului electric, undele electromagnetice, fenomenul inducţiei electromagnetice etc.
   ELECTROMETRU, electrometre, s.n. Instrument pentru măsurarea diferenţelor de potenţial electric.
   ELECTROMIOGRĂMĂ, electromio-grame, s.f. înregistrare grafică, cu ajutorul unui aparat special, a biocurenţilor musculari produşi în timpul
contracţiei şi al repausului muscular. [Pronunţat: -mi-o-]
  ELECTROMOTOR, -OĂRE, electromotori,-oare, adj., s.n. 1. Adj. Care poate produce curent electric. O Tensiune (sau forţă) electromotoare, tensiune electrică la bornele unui generator, cînd circuitul exterior este deschis. 2. S.n. Motor electric.
  ELECTRON, electroni, s.m. Particulă elementară cu sarcină electrică negativă, care intră în alcătuirea atomilor tuturor substanţelor. O Electron de Valenţă, electron care aparţine ultimului strat electronic al atomilor (la elementele din grupele principale) sau ultimelor două straturi electronice (la elementele din grupele secundare) ale sistemului periodic. Electron ne. participant, electron împerecheat care face parte dintr-un orbital atomic completat, neparticipînd însă la legăturile chimice în care este angajat atomul căruia îi aparţine. Electron sigma (cr), electron rpecific legăturii covalente simple. Electron pi (tt), electron caracteristic legăturii covalente multiple. Electron nelegat (sau liber), electron neîmperecheat cu electronul unui alt atom, într-o legătură covalentă. Electron mobil (sau nelocalizat), electron nelegat, nelocalizat în legătura covalentă dintr-o reţea cristalină, formînd cu alţi electroni un nor electronic comun, care se întinde pe întreg planul de atomi din reţea. Electron impar, electron care se găseşte singur într-un orbital. Electron distinctiv, electron care apare suplimentar în ultimul substrat al unui atom faţă de atomul precedent din sistemul periodic al elementelor; electron prin care se deosebeşte ultimul substrat al unui atom faţă de substratul atomului precedfent din sistemul periodic al elementelor.
  ELECTRONEGATIY,-Ă, electronega-tivi,-e, adj. (Despre unele elemente chimice) Ai cărui atomi captează cu
ELECTRONEGATIVITATE-ELEMENT
264
uşurinţă electroni, transformîndu-se în ioni negativi.
   ELECTRONEGATIVITĂTE s.f. 1. Proprietate a elementelor chimice de a accepta electroni, transformîndu-se în ioni negativi. 2. Mărime care indică într-o scară unică tendinţa elementelor chimice de a forma atît ioni pozitivi (electropozitivitate), cît şi ioni negativi (electronegativitate 1), exprimată prin diferenţa dintre energia de ionizare şi afinitatea pentru electroni a elementului considerat.
   ELECTR(3îvIC,-Ă, electronici,-ce, adj., s.f. 1. Adj. Care aparţine electronilor sau electronicii, privitor la electroni sau la electronică. O Formulă electronică, formulă chimică prin care se reprezintă configuraţia electronică a atomilor. 2. S.f. Ştiinţă care studiază fenomenele legate de mişcarea în diferite medii a particulelor încărcate electric, interacţiunea dintre aceste particule, producerea lor etc., precum şi constricţia şi studiul dispozitivelor şi aparatelor care funcţionează pe baza acestor fenomene. + Ramură a tehnicii care se ocupă cu producerea dispozitivelor, aparatelor etc. electronice (1).
   ELECTR0N-Y(3LT.electr on-volţi, s.m.
Simbol eV. Unitate de măsiiră tolerată
a energiei, egală cu energia dobîndită
de un electron accelerat la o diferenţă
                                     i
de potential de un volt. 1 eV = = 1,60210-IO"19 J.
   ELECTROPOZITIV,-Ă, dectropozi-tivi,-e, adj. (Despre unele elemente chimice) Ai cărui atomi cedează cu uşurinţă electroni, transformîndu-se în ioni pozitivi.
   ELECTROSCOP, electroscoape, s.n. Aparat care serveşte la punerea în evidenţă a stării de electrizare a unui corp şi a felului sarcinii electrice a unui corp.
   ELECTROSTATIC,-Ă, electrostatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Referitor la sarcinile electrice aflate în stare de repaus.
O Maşină electrostatică, generator electric care funcţionează pe baza fenomenului de electrizare. Presiune electrostatică., presiune ce se exercită datorită acumulării de sarcini electrice pe suprafaţa conductoarelor. 2. S.f. Ramură a fizicii care studiază fenomenele ce însoţesc sarcinile electrice aflate în repaus.
   ELECTROTEHNIC,-Ă, dectrotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramură a ştiinţei care studiază fenomenele electrice si
                                          *
magnetice din punctul de vedere al aplicării lor în tehnică. + Ramură a tehnicii care se ocupă cu aplicaţiile fenomenelor electrice şi magnetice, precum şi cu proiectarea, construcţia şi exploatarea utilajului respectiv. 2. Adj. Care aparţine electrotehnicii (1), privitor la aplicarea tehnică a fenomenelor electrice şi magnetice.
   ELE CTR O VALENŢĂ, eleărovalenţe, s.f. Legătură chimică, stabilită în combinaţiile ionice, între ioni cu sarcini electrice de semn contrar, datorită forţelor electrostatice de atractie din-
   >                               9
tre aceştia; legătură ionică, legătură electrostatică.
   ELEGIAC,-Ă, elegiaci,-ce, adj. Care are caraeterele elegiei. + (Despre poeţi) Care scrie elegii sau lucrări cu caracter de elegie. ♦ Trist, melancolic, nostalgic. [Pronunţat: -gi-ac]
   ELEGÎE. elegii, s.f. Specie a poeziei lirice în care sînt exprimate sentimente de melancolie, de tristeţe, de jale, de regret.
   ELEMENT, elemente, s.n. 1. Parte componentă a unui întreg, a unui ansamblu, a unei colectivităţi etc.; parte care contribuie la formarea unui întreg, a unui ansamblu, a unei colectivităţi etc. 2. (Mat.) Obiect fizic sau al gîndirii cu care se formează o mulţime. O Element generic al unei mulţimi, element arbitrar, oarecare, al unei mulţimi. Element neutru (faţă de o lege de compoziţie), element al unei mulţimi care, compus cu oricare ele-
265
ELEMENTAR-ELIPSOID AL
ment a] mulţimii, îl lasă neschimbat; se notează: e (faţă de adunarea numerică, O; faţă de înmulţirea numerică, 1). Element simetric (al unui element x dintr-o mulţime, faţă de o lege de compoziţie), element care, compus cu elementul considerat, dă elementul neutru. 3. Principiu de bază, noţiune fundamentală (a unei discipline, concepţii, teorii etc.). 4. (Chim.; şi în expr. dement chimic) Corp simplu.
   ELEMENTĂR,-Ă, elementari,-e, adj.
1.  De bază, esenţial, fundamental. ♦ (Despre cărţi, manuale etc.). Care cuprinde elementele de bază ale unei ştiinţe. 2. Foarte simplu, uşor.
   ELEVlT,-Ă, elevaţi,-te, adj. (Livr.; despre stil, limbaj etc.) Plin de rafinament; rafinat; (despre oameni şi manifestările lor) nobil, superior, distins (din punct de vedere intelectual sau moral).
   ELEVATOR, elevatoare, s.n. Instalaţie pentru transportarea materialelor (grele) pe direcţie verticală sau aproximativ verticală şi pe distanţe relativ mici. O Elevator cu cupe, dispozitiv de transport al materialului granular sau pulverulent, format din mai multe cupe fixate sau articulate pe un lanţ fără sfirşit sau pe o bandă de cauciuc sau metalică. Elevator pneumatic, elevator la care materialul pulverulent sau granular este transportat cu ajutorul aerului, prin refulare sau aspiraţie.
   ELEYĂŢIE. elevaţii, s.f. (Livr.) Rafinament, * nobleţe, distincţie (în exprimare, comportare etc.).
   ELIBERARE, eliberări, s.f. Punere în libertate; înlăturarea oprimării (naţionale, politice, sociale); dezrobire, descătuşare.
   ELICE, elice, s.f. Parte a unei maşini, de forma unor aripi sau a unor lopeţi (fixate pe un ax rotativ), care serveşte la punerea în mişcare a unui avion, a unui vapor etc.
   ELICOIDĂLĂ adj. (Biol.; in expr.) Structură elicoidală, structură a unei macromolecule de substanţă proteică, unde aminoacizii sînt aşezaţi în spirală, formînd un cilindru central extern. [Pronunţat: -co-i-]
   ELIGIBIL,-!, eligibili,-e, adj. Care întruneşte condiţiile spre a fi ales într-o funcţie sau într-un organ reprezentativ.
   ELÎPSĂ, elipse, s.f. 1. (Mat.) Curbă obţinută prin secţionarea unui con circular cu un plan care taie toate generatoarele unei pînze: locul geometric al punctelor din plan pentru care suma distanţelor la două puncte fixe (numite focare) este constantă, fiind o curbă închisă care admite două axe de simetrie perpendiculare şi
                                                 X^
avînd ecuaţia — + — — 1=0, a2                        b2
unde a şi 6 sînt lungimile semiaxelor ei (reperul cartezian fiind format din cele două axe -de simetrie). 2. (Figură de stil care constă în) omiterea din vorbire sau din scris a unuia sau mai multor cuvinte, fără ca sensul comunicării să se schimbe.
   ELIPSOGRAf, elipsografe, s.n. Instrument care serveşte la desenarea elipselor.
   ELIPSOÎD, elipsoide, s.n. (Mat.) Suprafaţă generată de elipse mobile, omotetice, cu centrele pe o dreaptă d, perpendiculară pe planele lor şi care se sprijină pe o elipsă ce are una dintre axe situată pe această dreaptă d; suprafaţă închisă în spaţiu ale cărei secţiuni plane sînt elipse, cu un centru de simetrie şi trei plane de simetrie, perpendiculare două cite două şi care se intersectează după trei axe de simetrie. O Elipsoid de rotaţie, elipsoid rezultat prin rotaţia unei elipse în jurul unei axe a ei. avînd două dintre cele trei axe de simetrie de aceeaşi lungime.
   ELIPSOIDĂL,-Ă, dipsoidali,-e, adj. Care are formă de elipsoid. [Pronunţat: -.90-z"-]
ELIPTIC-EMBLEMA
266
   ELIPTIC,-Ă, eliptici,-ce, adj. 1. In formă de elipsă (1). 2. Care conţine o elipsă (2).
   ELITRĂ, elitre, s.f. Fiecare dintre cele două aripi externe sau anterioare, tari şi impregnate cu chitină, ale insectelor coleoptere.
   ELOCVENT.-Ă, elocvenţi,-te, adj. Care are darul de a prezenta ceva în mod frumos şi convingător. + (Adesea adverbial) Plin de înţeles, de semnificaţie; grăitor, concludent, semnificativ.
   ELOCVENŢĂ s.f. însuşirea de a fi elocvent; darul, arta de a vorbi frumos, emoţionant, convingător.
   ELOGIĂ, elogiez, vb.I. Tranz. A aduce elogii, a lăuda (în cuvinte înflăcărate) pe cineva sau ceva. [Pronunţat:
   ELOGIU, elogii, s.n. Discurs prin care cineva sau ceva este lăudat în mod deosebit; laudă deosebită adusă unei persoane, unor fapte etc.
   ELONGĂŢIE, elongaţii, s.f. (Fiz.)
1. Valoarea, într-un moment dat, a unei mărimi care variază periodic în timp. 2. Distanţă la care se află la un moment dat un pendul în mişcare faţă de poziţia iniţială.
   ELUCIDA, elucidez, vb.I. Tranz. A clarifica, a desluşi, a limpezi, a lămuri
o  problemă pînă atunci confuză.
   EMĂIL, emailuri, s.n. 1. Masă sticloasă obţinută prin topirea sau prin sinterizarea unui amestec de cuarţ, feldspat, caolin etc., împreună cu oxizi metalici coloraţi, care se aplică pe suprafaţa unor obiecte metalice pentru a le proteja împotriva coroziunii, în scop decorativ etc.; smalţ, glazură.
2. Material de vopsitorie, dispersie de pigmenţi şi, eventual, de substanţe de umplutură în lacuri, care se aplică pe obiecte de lemn, de metal etc. şi care, după uscare, dă pelicule colorate, dure şi lucioase. 3. Obiect emailat.
   EMANĂ, emăn, vb.I. 1. Tranz. A degaja, a împrăştia, a răspindi un
gaz, vapori, un miros etc. 2. Intranz. A proveni, a veni de la...; a izvorî, a-şi avea originea.
   EMANĂŢIE, emanaţii, s.f. 1. Emitere, degajare (de gaze, de vapori, de mirosuri etc.); (concr.) ceea ce se degajează, ceea ce emană. O Emanaţie' vulcanică, a) emitere de produse gazoase legate de activitatea vulcanică; b) produs al activităţii vulcanice, constituit din bioxid de carbon, hidrogen, amoniac, hidrogen sulfurat, clor, azot, oxigen etc. 2. Gaz radioactiv obţinut prin dezintegrarea radiului, toriului sau actiniului.
   EMANCIPĂ, emancipez, vb.I. Refl. şi tranz. A-şi cîştiga sau a face să-şi cîştige independenţa; a (se) elibera (de dominaţia cuiva). + Refl. (Despre copii şi adolescenţi) A-şi lua unele libertăţi nepotrivite cu vîrsta lor.
   EMANCIPĂRE. emancipări, s.f. Acţiunea dea (se) emancipa şi rezultatul ei; emancipaţie. ♦ Eliberare de sub o dominaţie, de. sub o tutelă etc. şi do-bîndirea libertăţii de acţiune.
1  EMBARGO, embargouri, s.n. 1. Interzicere de către un stat a exportului sau importului de mărfuri şi de capital într-o sau dintr-o ţară, Ca sancţiune pentru încălcarea unor reguli sau principii (de drept internaţional) sau ca mijloc de constrîngere politică. 2. Reţinere de către un stat a navelor comerciale sau a mărfurilor altui stat aflate pe teritoriul său (în condiţiile în care a survenit un conflict între statele respective).
   EMBATIC, cmbaticuri, s.n. (în trecut) Formă de arendare a unui teren pe termen foarte lung, în intervalul căruia arendaşul se bucura de toate drepturile de proprietate.
   EMBATICĂR,-Ă, embaticari,-e, s.m. şi f. (în trecut) Persoană care arenda un teren cu embatic.
   EMBLfiMĂ, embleme, s.f. Obiect, imagine care poartă in mod convenţional un anumit Înţeles, care simboli-
267
EMBOLIE-EMISIUNE
zează o anumită idee. ♦ Simbol; figură alegorică.
  EMBOLÎE, embolii, s.f. Astuparea bruscă a unui vas de sînge cu un cheag de sînge, bule de aer, picături de grăsime, paraziţi etc., care poate duce la moarte.
  EMBRIOGENfîZĂ, embriogeneze, s.f. Proces de dezvoltare succesivă a oului şi a embrionului pînă la ecloziune sau pînă la naştere; dezvoltare embrionară. [Pronunţat: -bri-o-]
  EMBRIOLOGÎE s.f. Parte a biologiei care se ocupă cu studiul embrionului, în toate fazele dezvoltării lui, de la formarea celulei-ou pînă la ecloziune sau pînă la naştere. [Pronunţat: -bri-o-]
  EMBRION, embrioni, s.m. Nume dat oricărui organism care ia naştere prin segmentarea oului, din momentul fecundării ovulului şi' pînă cînd toate organele sînt deplin formate şi organismul este capabil de viaţă independentă. ^ Germen al unei plante, existent în sămînţa din care planta va lua naştere prin germinaţie. [Pronunţat: -bri-on]
  EMBRIONAR,-!, embrionari,-e, adj. De embrion, privitor la embrion, ca un embrion. [Pronunţat: -bri-o-]
  EMERGENT,-A, emergenţi,-te, adj. (Despre un corp, o radiaţie etc.) Care iese dintr-un mediu după ce l-a traversat.
  EMERGENŢĂ, emergenţe, s.f. 1. Ieşire a razelor luminoase, corpusculare etc. dintr-un mediu, după ce l-au traversat. 2. Formă a schimbării concepută ca naştere efectivă a ceva nou, a ceva ce nu a existat în acest fel pînă atunci.
  EMERSIUNEj emersiuni, s.f. Ieşire (parţială) a unui corp ceresc din conul de umbră al altui corp ceresc sau din spaţiul aflat în dreptul altui corp ceresc. [Pronunţat: -si-u-]
  EMETROP.-Ă, emetropi,-e, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care are vederea normală.
2.  S.m. şi f. Persoană care are vederea bună, corectă.
   EMFATIC,-Ă, emfatici,-ce, adj. (Despre oameni şi manifestările lor; adesea adverbial) Plin de emfază; declamatoriu, nenatural, pretenţios, bombastic, Umflat.
   EMFAZĂ s.f. Manieră exagerată, pretenţioasă, prea căutată, declamatorie, afectată în atitudini, gesturi, vorbire sau scris; ampolozitate.
   EMIGRĂ, emigrez, vb.I. Intranz. A-şi părăsi patria şi a se stabili în altă ţară; a se expatria.
   EMIGRANT,-Ă, emigranţi,-te, s.m.'şi f., adj. (Persoană) care emigrează.
   EMIGRARE, emigrări, s.f. Părăsire a propriei ţări, de către o persoană sau de către un grup de persoane, pentru a se stabili (definitiv sau temporar) în altă ţară; expatriere, emigraţie.
   EMINAMENTE adv. (Livr.) In gradul cel mai înalt, prin excelenţă, cu deosebire.
   EMINENT.-Ă, eminenţi,-te, adj. Care se distinge prin calităţi (intelectuale, profesionale) deosebite; remarcabil, excelent.
   EMIR. emiri, s.m. 1. Titlu, dat urmaşilor lui Mahomed; persoană care purta acest titlu. 2. Titlu dat unui guvernator sau unui principe domnitor în unele ţări musulmane; persoană care are acest titlu.
   . EMIRĂT, emirate, s.n. Stat arab condus de un emir.
   EMISFERĂ, emisfere, s.f. 1. (Mat.) Jumătate dintr-o sferă. 2. (Astron.) Fiecare dintre cele două jumătăţi ale sferei cereşti, mărginite de ecuatorul ceresc sau de meridianul de referinţă.
   EMISIUNE, emisiuni, s.f. 1. Punere în circulaţie de către stat sau de către o instituţie, o societate autorizată etc. a hîrtiilor de valoare, a bancnotelor, a acţiunilor etc.; emitere. + Punere in circulaţie a unei noi serii de mărci 9 • • poştale sau retipărirea la o anumită
EMISTIH-EMULSIE
268
dată a unei serii mai vechi. 2. Producere, de către un corp sau un dispozitiv, a unor gaze,> a unor unde etc. care se pot propaga în mediul înconjurător. 8. Program transmis prin radio sau prin televiziune într-o ordine dinainte stabilită. [Pronunţat: -si-u-]
   EMISTIH, emistihuri, s.n. Fiecare dintre cele două jumătăţi ale unui vers (despărţite între ele prin cezură).
   EMITANŢĂ, emitanţe, s.f. (Fiz.) Radianţă.
   EMITE, emit, vb. III. Tranz. A produce, a crea ceva, răspîndind (în acelaşi timp sau ulterior) în exterior. + A enunţa, a exprima, a lansa o părere, o teorie etc.
   EMITOll, emitoare, s.n. Unul dintre cei trei electrozi ai tranzistorului.
   EMIŢĂTOR,- OĂRE, emiţători,-oare, adj., s.n. 1. Adj. Care emite. O Post emiţător, post de radioemisiune. 2. S.n. Dispozitiv, aparat sau instalaţie care emit unde sonore ori electromagnetice sau impulsuri de curent. O Emiţător radio, radioemitător.
     7           t
   EMOTIV,-Ă, emotivi,-e, adj. 1. Care se referă la emoţie sau la afectivitate; afectiv. 2. Care se emoţionează uşor; sensibil, impresionabil.
   EMOTIVITATE s.f. Faptul de a se emoţiona uşor; stare emotivă; însuşirea de a fi emotiv.
   EMOŢIE, emoţii, s.f. Reacţie afectivă de intensitate medie şi de durată relativ scurtă, care oglindeşte atitudinea individului faţă de realitate. O Emoţie estetică, stare afectivă oomplexă, spontană şi intensă, determinată de plăcerea sau neplăcerea în actul contemplării operei de artă, naturii etc.
   EMOŢIONĂ, emoţionez, vb. I. Tranz. şi refl. A produce, a provoca sau a fi cuprins de emoţie. [Pronunţat: -ţi-o-]
   EMOŢIONAL,-A, emoţionali,-e, adj. Care este propriu emoţiilor; provocat de o emoţie; care produce emoţie; emotiv. [Pronunţat: -ţi-o-]
   EMOŢIONANT,-A,       emoţionanţi,-te,
adj. Care emoţionează; mişcător, tulburător. [Pronunţat: -ţi-o-]
   EMPIRIC,-Ă, empirici,-ce, adj. Bazat (numai) pe simţuri sau pe experienţă; care priveşte empirismul, care are la bază empirismul; nesistematic şi necritic. O Formulă empirică, formulă obţinută prin prelucrarea pur matematică a unor date experimentale, fără substrat teoretic.
   EMPIRIOCRITIClSM s.n. Curent filozofic pozitivist de la sfîrşitul sec. XIX, care nega existenţa obiectivă a lumii materiale si considera lucrurile » , ca fenomene ale conştiinţei, ca simple complexe de senzaţii; machism. [Pronunţat: -ri-o-]
   EMPIRISM s.n. 1. Concepţie filozofică ce consideră experienţa senzorială ca sursă fundamentală a cunoaşterii şi a cunoştinţelor, negînd valoarea abstracţiilor care nu au la bază senzaţiile. 2. Folosirea exclusivă a experienţei într-un domeniu oarecare de f - .
activitate; subapreciere a rolului teoriei sau al abstracţiei ştiinţifice.
   EMFLĂSTRU, emplastre, s.n. Pre-parat farmaceutic solid, plastic, fabricat dintr-un amestec de săruri de plumb, răşini, cauciuc, medicamente, care se aplică pe piele pentru izolarea rănilor sau pentru fixarea pansamentelor; plasture.
   EMULAŢIE, emulaţii, s.f. Sentiment, dorinţă, efort de a egala sau de a întrece pe cineva într-o activitate; întrecere; competiţie.
   EMULGATOR, eniulgatori, s.m. (Chim.) Substanţă care determină stabilitatea unei emulsii, prin formarea unor pelicule de adsorbţie stabile în jurul picăturilor din emulsie, care împiedică contopirea lor; emulsio-nant.
   EMtJLSEE, emulsii, s.f. (Chim.)
1.  Amestec dispers format din două lichide insolubile unul în celălalt.
269
EMULSIONA-ENDODERM
2.  (Şi în expr. emulsie fotografică) Precipitat de halogenură de argint (bromură şi clorură), dispersat intr-o soluţie viscoasă de gelatină, formînd stratul sensibil la lumină depus pe plăcile şi pe filmele fotografice uscate, precum şi pe hirtia fotografică. O Emulsie nucleară, emulsie fotografică specială folosită pentru înregistrarea traiectoriilor particulelor ionizate.
   EMULSIONĂ, emulsionez, Vb. I. In-tranz. şi tranz. A forma sau a prepara o emulsie. [Pronunţat: -si-o-]
   EMULSIONĂRE,       emulsionări, s.f.
1.  Operaţie de trecere în emulsie a două lichide nemiscibile prin dispersare mecanică, ultrasonică etc., de obicei în prezenţa unui emulgator.
2.  (Biol.) Proces prin care grăsimile sînt divizate de bilă în particule foarte mici. [Pronunţat: -si-o-]
   enantiomEr, cnantiomeri, s.m. (Chim.) Antipod optic al unei substanţe dotate cu activitate optică. [Pronunţat: -ti-o-]
   ENCEFĂL, encefale, s.n. Parte a sistemului nervos central care se găseşte în cutia craniană şi care cuprinde creierul mare, pedunculii cerebrali şi bulbul rahidian.
   ENCEFALÎTĂ, encefalite, s.f. Boală virotică provocată de virusuri foarte periculoase, transmisă, de la om la om, prin intermediul muştelor, al ţinţarilor, căpuşilor etc. şi manifestată prin inflamarea acută sau cronică a encefalului.
   ENGÎCLICĂ, enciclice, s.f. Scrisoare a papei adresată credincioşilor şi clericilor catolici şi cuprinzînd directive oficiale în probleme religioase, etice, sociale şi politice.
   ENCICLOPEDIC,-Ă, enciclopedici,-ce, adj. Care are caracter de enciclopedie, specific unei enciclopedii. 4 Vast, cuprinzător.
   ENCICLOPEDIE, enciclopedii, s.f. Tip de dicţionar, de proporţii diferite,
care tratează sistematic termeni dt bază (nume comune şi proprii), noţiuni din toate domeniile s^u dintr-un anumit domeniu de cunoştinţe, fie în ordine alfabetică, fie pe probleme sau pe ramuri.
  ENCICLOPEDISM s.n. Erudiţie vastă, multilaterală.
  ENCLÎTIC,-Ă, enclitici,-ce, adj. (Despre cuvinte) Care este legat de un cuvînt aflat înaintea lui, cu care formează un singur termen. <0 Articol enclitic, articol hotărît care se leagă de sfirşitul unui cuvînt (cu care formează o unitate).
  ENDECASILABIC,-Ă, endecasilabici,-ce, adj. (Despre versuri) Care are unsprezece silabe.
  ENDEMIC,-Ă, endemici,-ce, adj. (Despre plante sau animale) Care trăieşte numai pe un anumit teritoriu; (despre unele boli) care are cauze locale, specifice unei anumite regiuni, care are caracter permanent în anumite locuri. O Distrofie (sau guşă) endemică, creştere în volum a glandei tiroide din cauza lipsei de iod din alimentaţie.
  ENDOCĂBD, endocarduri, s.n. Membrană subţire, seroasă, care căptuşeşte cavităţile şi valvulele inimii.
  ENDOCRÎN.-Ă, endocrini,-e, adj.
1. (Biol.; în expr.) Glandă endocrină, glandă care îşi varsă direct în sînge secreţiile ce conţin hormoni. 2. Care aparţine glandelor endocrine, privitor la glandele endocrine.
  ENDOCRINOLOGIE s.f. Ramură a biologiei şi a medicinei care studiază hormonii, glandele şi ţesuturile cu secreţie internă şi funcţiile lor, aflate în condiţii normale sau patologice.
  ENDODERM, endoderme, s.n. 1. Foiţa interioară -a embrionului animalelor superioare, din care provin tubul digestiv şi glandele anexe. 2. Strat uni-celular al peretelui corpului la eelen-terate. 3. Albumen.
ENDOENERGETICA-ENOL
270
   ENDOENERGETICĂ, endoenergetice, adj. (Fiz.; în expr.) Reacţie endoener-getică, a) reacţie în care se absoarbe energie; b) reacţie în care energia de reacţie este negativă. [Pronunţat: -do-e-]
   ENDOLÎMFĂ s.f. Lichid care se află în labirintul urechii interne.
   ENDOMÎSIUM s.n. Teacă conjunctivă care înconjură fiecare fibră musculară din compartimentele formate de septuri, suprapunîndu-se sarcolemei. [Pronunţat: -si-um]
   ENDOPARAZÎT,-Ă, endoparaziţi,-te, subst., adj. 1. S.f. Ciupercă parazită al cărei miceliu se dezvoltă în interiorul ţesuturilor plantei-gazdă, provo-cînd boli grave. 2. S.m. şi f., adj. (Animal) care trăieşte parazit în organele interne ale corpului . omenesc şi al animalelor.
   ENDOPLĂSMĂ, endoplasme, s.f. Partea internă sau centrală a celulei organismelor monocelulare, înconjurată de ectoplasmă.
   END O SCHELET, endoschelete, s.n. Schelet de natură chitinoasă, calca-roasă sau silicioasă, existent în interiorul unor animale nevertebrate.
   ENDOSPERM, endosperme, s.n. Ţesut vegetal situat în vecinătatea embrionului, în care se înmagazinează substantele de rezervă necesare eres-
        >                                       » terii embrionului.
   ENDOTELIUj endotelii, s.n. înveliş intern al vaselor sangvine, alcătuit din celule turtite aşezate pe o membrană bazală, în continuarea endocardului; tunică internă.
   END0TERM,-Ă, endotermi,-e, adj. (în opoziţie cu exoterm; despre unele fenomene chimice sau fizice) Care se produce cu absorbţie de căldură din mediul exterior; endotermic.
   ENERGETIC,-Ă, energetici,-ce, adj., s.f. 1. Adj. Privitor la energie, la producerea şi la folosirea diferitelor forme de energie. 0> Sistem energetic,
ansamblu de instalaţii organizat unitar în scopul producerii, transmisiunii şi distribuţiei energiei electromagnetice pe un anume teritoriu. 2. S.f. Ramură a fizicii care studiază fenomenele produse în sistemele fizice din; punctul de vedere al transformărilor de energie dintr-o formă în alta; ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul surselor şi al posibilităţilor tehnice, economice de exploatare şi de utilizare a diferitelor forme de energie, cu construcţia sistemelor energetice etc.;
  ENERGÎE, energii, s.f. 1. Capacitate a unui sistem (fizic) de a efectua lucru mecanic în trecerea dintr-o stare dată în altă stare dată. O (Fiz.) Energie atomică (sau nucleară), energie obţinută prin dezintegrarea atomului în urma unor reacţii nucleare. (Biol.) Energie actuală (sau cinetică), energie chimică acumulată în sub stanţele organice protoplasmatice şi eliberată prin dezasi-milaţiz. Energie potenţială, energie acumulată în substanţa organică protoplasmatică şi destinsă prin procesul de oxireducere. 2. Forţă morală, putere intelectuală, tărie, vigoare, capacitate de a acţiona. ♦ Fermitate, hotărîre în atitudini, în acţiuni.
            j     f
  ENERYĂ,. enervez, vb. I. Tranz. şi refl. A face să-şi piardă sau a-şi pierde calmul, a-şi ieşi sau a scoate pe cineva din fire; a (se) înfuria, a (se) irita; a, (se) indispune.
•  ENIGMĂTIC,-Ă, enigmatici, -ce, adj. Care constituie sau ascunde o enigmă; greu de înţeles, de explicat, de cunoscut; tainic, misterios.
  ENÎGMĂ, enigme, s.f. Lucru greu de înţeles, de explicat, de cunoscut, nelămurit. ascuns; taină, mister. + Ghicitoare; şaradă.
  ENOL, enoli, s.m. R—C(OH)=CH2. Compus organic în molecula căruia gruparea hidroxil este legată de un atom de carbon care are o dublă legătură, substanţă în general insta-
271
ENTEROCHINAZĂ-EOLIAN
bilă, care trece spontan în forma ei tautomeră (derivat carbonilio).
  ENTEROCHINĂZĂ, enterochinaze, s.f. Enzimă elaborată de glande din mucoasa duodenală, care activează acţiunea secreţiei pancreatioe..
  ENTEROCRINlNĂ, enterocrinine, s.f. Hormon produs de mucoasa intestinală sub acţiunea produşilor de degradare ai alimentelor, care, absorbit în sînge şi ajuns la glandele intestinale, declanşează secreţia acestora.
  ENTITATE, entităţi, s.f. Existenţă, realitate de sine stătătoare, determinată (ca întindere, importanţă, valoare etc.).
  ENTOMOLOGIE s.f. Ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul insectelor.
  ENTOMOSTRACfiU, entomostracee, s.n. (La pl.) Grup de crustacee inferioare mici, marine şi de apă dulce, caracterizate prin variabilitatea segmentelor corpului şi picioarelor; (şi la sg.) crustaceu- care face parte din acest grup.
  ENTORSĂ, entorse, s.f. Leziune traumatică a unei articulaţii, provocată de executarea unei mişcări dincolo de limitele fiziologice, fără a fi urmată de o deplasare definitivă a oaselor sau a ligamentelor.
  ENTROPIE, entropii, s.f. Mărime de stare termică a sistemelor fizice, care creşte în cursul oricărei transformări ireversibile a lor şi rămîne constantă în cursul oricărei transformări reversibile, egală cu variaţia căldurii reduse.
  ENTUZIĂSM, entuziasme, s.n. Stare sufletească de însufleţire puternică, de emoţie deosebită, de admiraţie nelimitată; avînt, înflăcărare. [Pronunţat: -zi-asm]
  ENUMERA, enămer, vb. I. Tranz. A număra sau a arăta pe rînd, unul cîte unul;' a numi rînd pe rînd; a înşira.
   ENUMERATÎV.-Ă, enumerativi,-e, adj. Care conţine o enumerare, arată ceva rînd pe rînd; privitor la enumerare.
   ENUMERÂŢIE, enumeraţii, s.f. 1. Faptul de a enumera; enumerare. 2. Figură de stil care constă în înşirarea unor argumente, fapte, elemente etc. privitoare la aceeaşi împrejurare sau temă.
   ENtÎNŢ, enunţuri, s.n. Formulare a datelor unei probleme, a unei judecăţi etc.; formulă prin care se exprimă ceva. ♦ Ansamblu de semne cărora li s-au dat un sens.
   ENUNŢĂ, enunţ, vb. I. Tranz. A formula, a exprima, a expune o idee, o teorie etc.
   ENZIMĂTIC,-Ă, enzimatici,-ce, adj. Care este de natura enzimelor, referitor la enzime.
   ENZIMĂ, enzime, s.f. Substanţă organică naturală, cu structură protei-nică, prezentă în celulele vii sau în sucurile secretate de acestea, care, în concentraţii foarte mici, are rol catalitic în diferite reacţii biochimice (in vivo şi in vitro), dirijînd procesele de sinteză şi de degradare din organismele animalelor şi ale plantelor, pro-ducînd şi păstrînd energie, folosită în numeroase aplicaţii practice, în procesele fermentative, la fabricarea vinului, berii, brînzeturilor, în panificaţie, în industria medicamentelor etc.; ferment, biocatalizator, catalizator organic.
   EOCfiN,-Ă, eoceni,-e, s.n., adj. 1. S.n. Epocă geologică cuprinsă în prima parte a perioadei paleogene, caracterizată mai ales prin existenţa numuliţi-lor, lamelibranhiatelor, gasteropodelor, echinodermelor şi mamiferelor. 2. Adj. Care se referă la epoca eocenuiui (1). [Pronuntat: e-o-]
   EOLIĂN,-Ă. eolieni,-e, adj. Care este produs de vînt, care este pus in mişcare sau în funcţie de vint. [Pronunţat: e-o-li-an]
EPENDIM-EPIGRAF
272
   EPENDÎM, ependime, s.n. Epiteliu care căptuşeşte canalul rahidian, trunchiul cerebral şi ventriculii cerebrali.
   EPIC,-Ă, epici,-ce, adj., s.f. 1. Adj. Care prezintă, în formă de naraţiune, acţiuni, idei, sentimente etc. ale eroilor unei întîmplări reale sau imaginare. O Gen epic, gen literar care cuprinde diverse specii de naraţiuni în versuri sau în proză, dezvăluind cu o relativă obiectivitate portretul fizic şi moral al personajelor, faptele lor, relaţiile lor cu mediul înconjurător etc. + Fig. Demn de o epopee, de proporţii vaste; grandios. 2. S.f. Totalitatea operelor literare aparţinîhd genului epic (1).
   EPICĂRD, epicarduri, s.n. învelişul extern al inimii.
   EPICURIĂN,-Ă, epicurieni,-e, adj., s.m. şi f. l._ Adj. Care ţine de epicu-rism, privitor la epicurism; epicureic.
2.  S.m. şi f. Adept al epicurismului; epicureu. + (Fam.) Persoană care caută plăcerile alese, rafinate, spirituale; persoană înclinată spre plăceri. [Pronunţat: -ri-an]
   EPICURISM s.n. Concepţie filozofică materialistă (a lui Epicur), care explica lumea, fenomenele, cunoaşterea în mod raţionalist şi care punea la baza moralei năzuinţa spre fericire, dobîndită prin practicarea cumpătată a plăcerilor, controlată de raţiune.
   EPIDEMIC,-Ă, epidemici,-ce, adj. (Despre unele boli) Contagios.
   EPIDEMÎE, epidemii, s.f. Extindere pe un anumit teritoriu, într-un timp foarte scurt, a unei boli contagioase şi infecţioase, răspîndite prin contaminare; moliftiă, contagiune.
   EPIDERMĂ, epiderme, s.f. 1. Epiteliu care acoperă corpul omului şi al animalelor superioare, avînd, la animalele nevertebrate, un singur strat de celule, iar la vertebrate mai multe straturi. 2. Ţesut vegetal exterior de protecţie al plantelor, format, de obicei, dintr-un singur strat de celule.
   EPIDERMIC,-Ă, epidermici, -ce, adj. Care aparţine epidermei, privitor la epidermă, de natura epidermei.
   EPIDIASCOP, epidiascoape, s.n. Aparat care proiectează pe un ecran imaginile unor obiecte opace (episcop) şi a unor imagini transparente (diascop). [Pronunţat: -di-a-]
   EPIDIDÎM, epididime, s.n. Organ alungit situat în partea posterioară a testiculului, care conţine porţiunea iniţială a canalului de excreţie.
   EPIEÎT,-Ă, epifiţi,-te, adj. (Despre plante; şi substantivat) Care trăieşte fixat'pe altă plantă, fără a fi parazit, aceasta servindu-i numai ca suport.
   EPIFIZĂ, epifize, s.f. 1. Capătul oaselor lungi, format din ţesut, spongios. 2. Glandă endocrină situată în interiorul craniului, influenţînd dezvoltarea glandelor sexuale şi procesele metabolice; glandă pineală.
   EPIFORĂ, epifore, s.f. Figură de stil care constă în repetarea unui cuvînt sau a unor cuvinte la sfîrsitul
                                      t
propoziţiilor, frazelor sau al unor strofe.
   EPIGLOTĂj epiglote, s.f.- Membrană fibrocartilaginoasă aşezată în partea superioară a laringelui, care acoperă glota în momentul înghiţirii, împie-dicînd pătrunderea alimentelor pe căile respiratorii.
   EPIGON, epigoni, s.m. Scriitor, artist etc. (de valoare minoră) care imită (servil) teme, motive sau mijloacele de expresie specifice unui mare scriitor, artist etc., ale unui curent sau unei şcoli de prestigiu. + Urmaş, succesor (lipsit de valoare).
   EPIGONÎSM s.n. Imitare lipsită de valoare a operelor unor mari creatori din domeniul literaturii, artei etc.
   EPIGRĂF, epigrafe, s.n. Fragment (sau text) scurt, de obicei dintr-o operă celebră, în versuri sau in proză, pus la începutul unei cărţi sau al unui capitol pentru a sugera în mod concis
273
epigrafie-f.pistolA
ideea artistică a lucrării sau a capitolului respectiv; moto.
   EPIGRAF IE s.f. Ştiinţă ajutătoare a istoriei avînd ca obiect de studiu descifrarea şi interpretarea inscripţiilor vechi făcute de obicei pe piatră, metal, lemn etc.
   EPIGRĂMĂ, epigrame, s.f. Specie a poeziei lirice care, în citeva versuri şi într-o formă spirituală, satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situaţii etc., şi care se termină cu o poantă ironică.
   EPILEPSÎEj epilepsii, s.f. Boală a sistemului nervos caracterizată prin convulsii care apar la diferite intervale de timp, însoţite de pierderea
cunostintei, halucinaţii si de alte tul-t > i > t
burări psihice.
   EPILEPTIC,-Ă, epileptici,-ce, adj., s.m. şi f. 1. Adj. (Cu caracter) de epilepsie; asemănător cu manifestările epilepsiei. 2. S.m. şi f., adj. (Persoană) care suferă de epilepsie.
   EPILOG, epiloguri, s.n. 1. Parte finală a unei opere literare (de mai mare întindere) în care autorul rezumă concluziile sale, subliniază anumite idei din opera sa şi face cunoscută, pe scurt, evoluţia viitoare a personajelor sale; încheiere. 2. Fig. Sfîrşit al unei situaţii, al unei acţiuni, al unei în-tîmplări etc.
   EPI3IERÎE, epimerii, s.f. Stereo-izomerie specifică monozaharidelor, determinată de existenţa unei configuraţii diferite la atomii de carbon Cj şi C2, ceilalţi atomi de carbon asimetrici din moleculă avînd configuraţia identică.
   EPINEFRÎNĂ s.f. (Biol.) Adrenalină.
   EPIROGENETIC.-Ă, epirogenetici,-ce, adj. (Despre mişcări ale scoarţei pămîntului) Care se produce sUb formă de oscilaţii şi care determină, de obicei, ridicarea sau coborîrea unor blocuri continentale; epirogenic.
   EPIRO GENEZA, epirogeneze, s.f. Proces de ridicare a unor porţiuni mari din scoarţa terestră, deasupra nive-. lului mării, datorită mişcărilor tectonice oscilatorii, şi care are drept rezultat formarea unor suprafeţe continentale.
   EPISCOP, episcopi, s.m. Grad înalt în ierarhia bisericească, subordonat mitropolitului sau arhiepiscopului; persoană care are acest grad (şi conduce o unitate administrativă bisericească).
   EPISCOPIE, episcopii, s.f. Unitate administrativă bisericească al cărei teritoriu se află sub autoritatea religioasă a unui episcop; reşedinţa episcopului; biserică în care oficiază un episcop.'
   EPISOD, episoade, s.n. 1. Acţiune secundară într-o operă epică sau dramatică, avînd un rol relativ independent. + Parte a acţiunii în teatrul antic delimitată prin intervenţiile corului şi corespunzînd actului în dramaturgia modernă. 2. Întîmplare din viaţa cuiva.
   EPISODIC,-Ă. episodici,-ce, adj. Care ţine de im episod, cu caracter de episod; secundar, întîmplător, incidental.
   EPISTĂT, epistaţi, s.m. (în trecut) Cel mai mic grad de ofiţer de poliţie; persoană care avea acest grad; subcomisar. [Variantă: ipistât s.m.]
   EPISTEMOLOGIE s.f. 1. Parte a gnoseologiei care studiază procesul cunoaşterii aşa cum se desfăşoară in cadrul ştiinţelor; teorie a cunoaşterii ştiinţifice. 2. (Impr.) Gnoseologie.
   EPISTOLĂR.-Ă. epistolari,-e, adj. Privitor la modul, la arta de a redacta scrisori; scris, compus în formă, în stil de scrisoare.
   EPISTOLĂ, epistole, s.f. 1. (Rar) Scrisoare. 2. Specie iiterară aparţinînd poeziei didactice, în care se tratează sub formă de scrisoare un subiect filozofic, moral, artistic etc.
18 — Dicţionaruriimbii române pentru elevi
EPITAF-EPOPEE
274
   EPITĂF, epitafuri, s.n. Inscripţie pe un mormînt, în versuri sau în proză, cuprinzînd o laudă adusă celui mort sau o sentinţă morală; placă pe care se află această inscripţie.
   EPITELIU, epitelii, s.n. Ţesut vascular format dintr-unul sau din mai multe straturi de celule, de diverse forme, care alcătuieşte învelişul pielii, al mucoaselor, al canalelor excretoare, al glandelor etc.
   EPITET, epitete, s.n. Cuvînt sau grup de cuvinte puse pe lîngă un substantiv sau pe lîngă un verb pentru a scoate în evidentă mai nuantat o
                        y              y
 trăsătură a obiectului sau a acţiunii şi pentru a da mai multă expresivitate (artistică) afirmaţiei, creaţiei etc. respective.
   EP1TR0P- epitropi, s.m. (Reg.) Administrator al averii unei instituţii sau organizaţii, mai cu seamă al averii unei mănăstiri sau a unei biserici.
   EPIZONĂ, epizone, s.f. (Geol.) Prima zonă de transformare a metamorfis-mului regional, cuprinsă între suprafaţa pămîntului şi adîncimea de cîţiva kilometri, caracterizată prin temperatură relativ joasă, presiune litostatică mai scăzută, presiune orientată (stress) puternică şi umiditate mare.
   EPIZOOTIE, epizootii, s.f. Extindere în masă şi pe teritorii întinse a unei boli contagioase şi infecţioase la animale; molimă. [Pronunţat: -zo-o-]
   EPOCĂL,-Ă, epocali,-e, adj. Menit să marcheze o epocă; de mare răsunet, de o valoare covîrşitoare: memorabil.
   EPOCĂ, epoci, s.f. 1. Perioadă a dezvoltării istorice a societăţii caracterizată prin anumite trăsături specifice de ordin economic, social, politic, cultural etc. care o deosebesc fundamental de celelalte perioade istorice. O Epoca pietrei, prima şi cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, care a durat sute de mii de ani, incepînd cu desprinderea omului din lumea animală, şi in care principalele materiale pentru con-
 fecţionarea uneltelor si a armelor au t >
 fost piatra, osul şi lemnul. Epoca bronzului, perioadă din istoria omenirii cuprinsă între mileniile IV — II î.e.n., în Orientul Apropiat, iar în Europa cuprinzînd cea mai , mare parte a mileniului II î.e.n., caracterizată prin continuarea confecţionării uneltelor din piatră, dar şi prin generalizarea treptată a uneltelor, a armelor şi a podoabelor din bronz, prin desfăşurarea primei mari diviziuni a muncii. Epoca fierului, perioadă din istoria omenirii cuprinsă, în Europa, între sec. XII î.e.n. şi sec. I e.n.. caracterizată prin dezvoltarea rapidă a forţelor de producţie, mai ales după generalizarea tehnicii prelucrării fierului, prin folosirea uneltelor şi a armelor de fier, prin desfăşurarea celei de a doua şi a treia mari diviziuni sociale, a muncii, prin apariţia şi dezvoltarea proprietăţii private. Epoca metalelor, perioadă din istoria omenirii care cuprinde epoca bronzului şi epoca fierului. (Rar) Epoca medie, evul mediu. Epoca moderna, perioadă istorică cuprinsă aproximativ între izbucnirea revoluţiei burgheze din Anglia din 1642 şi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (1917), caracterizată prin zdrobirea feudalismului şi afirmarea orînduirii capitalist-private asupra mijloacelor de producţie, prin existenţa a două clase fundamentale antagoniste, proletariatul şi burghezia, şi prin remarcabile progrese ale forţelor de producţie. Epoca contemporană, perioada din istoria omenirii, inaugurată de victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917 din Rusia şi care reprezintă trecerea omenirii de la capitalism la socialism. 2. Subdiviziune a unei perioade geologice, care se deosebeşte de celelalte prin anumite fenomene geologice, prin dominarea sau dispariţia unor însemnate forme de viaţă.
  EPOPfîE, epopei7 s.f. Poem epic în versuri, de mari dimensiuni, în care se povestesc fapte eroice, legendare
275
EPOS-ERETE
 sau istorice, dominate adesea de personaje cu însuşiri extraordinare sau supranaturale; epos. + Lucrare, producţie epică de mare întindere. ♦ Şir de fapte, de întîmplări eroice şi glorioase.
   EPOS, eposuri, s.n. (Livr.) Epopee.
♦  Povestire. + Ansamblul principalelor teme epice specifice unei culturi.
   EPRUBETĂ, eprubete, s.f. Tub de sticlă, obişnuită sau de calitate superioară, cu pereţi subţiri şi rezistenţi, închis la un capăt, folosit în lucrări de laborator.
   EPUIZĂ, epuizez, vb.I. Tranz. A lămuri complet, a discuta în toate amănuntele, a isprăvi de studiat o problemă. [Pronunţat: -pu-i-]
   epurIre, epurări, s.f. Operaţie de îndepărtare pe cale fizică, chimică, fizico-chimică sau biologică, dintr-un amestec, dintr-o soluţie etc., a corpurilor nefolositoare sau dăunătoare. O Epurarea apei, operaţie de îndepărtare din apele naturale sau reziduale a substanţelor organice sau anorganice dizolvate sau în suspensie care le fac improprii pentru anumite întrebuinţări.
   EPURATOR, epuratoare, s.n. Aparat cu ajutorul căruia se poate realiza epurarea unui fluid oarecare (apă, gaze, benzină etc.).
   EPtJRĂ, epure, s.f. Desen liniar oare reprezintă în proiecţii diferitele părţi ale unui corp geometric, ale unei maşini sau ale unei piese de maşină, ale unei case etc.
   ERĂ, ere, s.f. 1. Perioadă istorică ce începe cu data unui anumit eveniment sau fapt, real sau legendar, de la care se porneşte numărătoarea anilor. O Era noastră, perioadă istorică ce începe din al 31-lea an al domniei împăratului roman Caius Caesar Au-gustus, an cînd, potrivit tradiţiei creştine, s-ar fi născut Iisus Cristos; se scrie prescurtat e.n. înaintea erei noas-
1S*
tre, perioadă istorică ce începe o dată cu apariţia societăţii omeneşti şi du-rează pînă în al 31-lea an al domniei împăratului roman Caius Caesar Au-gustus, an cînd, potrivit tradiţiei creştine, s-ar fi născut Iisus Cristos; se scrie prescurtat î.e.n. + Epocă. 2. Cea mai mare subdiviziune a timpului geologic.
   ERBICfD, erbicide, s.n. Substanţă chimică, organică sau anorganică, folosită (în agricultură) pentru distrugerea buruienilor.
   ERBIU s.n. Er cu Z =68. Element chimic, cu caracter metalic, din grupa lantanidelor, de culoare albă-argintie, care se găseşte în natură numai combinat (în minerale rare).
   ERBIY0R,-Ă, erbi?ori,-e, adj., s.m. şi f. (Mamifer) care se hrăneşte numai cu plante, în special cu iarbă.
   EREDITĂR, -Ă, ereditari,-e, adj. (Despre particularităţi fizice sau psihice ale vieţuitoarelor) Care se transmite urmaşilor. 2. (Despre un bun, un privilegiu etc.) Care se transmite prin moştenire, care se moşteneşte din tată în fiu sau de la o rudă la alta (potrivit legii); moştenit.
   EREDITĂTE, eredităţi, s.f. Proprietate a vieţuitoarelor de a transmite urmaşilor caracterele morfologice şi fiziologice pe care le-au dobîndit în cursul evoluţiei lor pe pămînt.
   EREMÎT, eremiţi, s.m. (Livr.) Sihastru.
   EREPSÎNĂ, erepsine, s.f. Complex de fermenţi intestinali care desăvirşesc digestia, ducînd la degradarea dipep-tidelor şi tripeptidelor pînă la amino-acizi.
   ERES, eresuri, s.n. Credinţă în forţe miraculoase, supranaturale; concepţie falsă (transformată în deprinderi); prejudecată, superstiţie, eroare, rătăcire.
   ERETE, ereţi, s.m. (La pl.) Gen de păsări răpitoare de zi cu corpul zvelt, cu ciocul scurt şi foarte încovoiat şi cu
ERETIC-EROTIC
276
cîte un smoc de pene pe părţile laterale ale capulu-i (Circus); (şi la sg.) pasăre care face parte din acest gen.
  ER£TIC,-Ă, eretici,-ce, s.m. şi f. (Adesea adjectival) Adept, susţinător, propovăduitor al unei erezii.
  EREZÎE, erezii, s.f. 1. Doctrină sau credinţă religioasă care ia naştere în sînul unei biserici, abătîndu-se de la dogmele consacrate, şi care este condamnată de biserica respectivă. 2. Fig. Greşeală, eroare, rătăcire.
  ERGASTOPLĂSMĂ, erga toplasme, s.f. Organit comun tuturor celulelor vii, format din eanalicule şi din cisteine turtite, pe ale căror suprafeţe dinspre citoplasmă sînt aşezaţi ribozomii.
  ERGONOMIE s.f. Disciplină care se ocupă cu studiul condiţiilor şi al metodelor de muncă, al interacţiunii dintre om, maşină şi mediul de muncă în diferite tipuri de sisteme industriale, condiţionate de relaţiile socio-econo-mice ce caracterizează orînduirea respectivă.
  ERGOSTERINĂ s.f. (Biol.) Ergo-sterol.
  ERGOSTERfiL s.m. C^H^C). Ste-roid cu două duble legături, substanţă cristalină insolubilă în apă, solubilă în alcool, în eter, în benzen etc., care se extrage din secară comută, drojdie de bere etc. şi care, prin iradiere cu radiaţii ultraviolete, trece în vitamina D2; ergosterină.
  ERITROCÎT, eritrocite, s.n. (Anat.) Globulă roşie.
  ERIZIPEL, erizipele, s.n. Boală in-feoţioasă şi contagioasă datorită unui streptococ, care se manifestă prin inflamarea şi prin înroşirea unei porţiuni delimitate a pielii, localizată cel mai des la faţă şi la membre; brincă, orbalţ.
  ERMETIC,-A, ermetici, -ce, adj. 1. Careî nchide perfect sau care este perfect închis, care nu permite să pătrundă sau să iasă nimic. 2. Fig.
Greu de înţeles. O Poezie ermetică, poezie caracterizată prin ermetism.
  ERMETISM s.n. Tendinţă generală în artă (in special în poezia modernă şi contemporană) manifestată prin cultivarea unui limbaj artistic concentrat, greu de înţeles, şi care pretinde a înfăţişa doar esenţele.
  EROĂRE, erori, s.f. 1. Lipsă de concordantă între cunoştinţele noastre » » * şi realitatea obiectivă, confirmată de practică; cunoştinţă greşită, denaturată despre realitatea obiectivă; idee, părere, opinie greşită; ceea ce e greşit; greşeală. 2. Reprezentare greşită asupra unei situaţii de fapt ori asupra existenţei unui act normativ. 3. Diferenţa dintre valoarea reală a unei mărimi şi- valoarea calculată a acestei mărimi. O Eroare sistematică, eroare condiţionată de o aceeaşi cauză. Eroare accidentală, eroare care se datoreşte unor cauze necunoscute ce acţionează în sensuri diferite. Eroare relativă, raportul dintre valoarea absolută a erorii şi valoarea exactă a mărimii.
  ERODĂ, pers. 3 erodează, vb.I. Tranz. şi refl. A produce sau a suferi o eroziune; a (se) roade.
  EROIC,-Ă, eroici,-ce, adj., s.n. 1. Adj. Care ţine de erou, caracteristic eroilor, cu calităţi de erou. ♦ Măreţ, grandios. + (Despre opere literare, artistice) Care are drept subiect faptele unor eroi.'
2.  S.n. Formă a sublimului, expresie viguroasă a unităţii idealului etic cu cel estetic. [Pronunţat: -ro-ic\
  EROÎSM s.n. Capacitatea de a să-vîrşi fapte mari (în împrejurări grele, mai ales în război) specifică unui erou (i); atitudinea, acţiunea, fapta unui erou (1); vitejie, bravură.
  EROTIC,-Ă, erotici, -ce, adj. Privitor la dragoste, de dragoste, propriu dragostei. + (Despre opere literare) Care conţine sentimente de dragoste; care cîntă dragostea. + (Substantivat, f.) Totalitatea creaţiilor literare (ale unui
277
EROTJ-ESEIST
poet, ale unei literaturi etc.) care clntă sentimentul iubirii.
   ER(5U, eroi, s.m. 1. Persoană care se distinge prin vitejie şi prin curaj excepţional în lupta pentru eliberare socială, naţională şi pentru progres social, într-o împrejurare deosebit de grea etc. 2. (In mitologia greco-roma-nă) Persoană născută dintr-o zeitate şi o fiinţă pămînteană, înzestrată cu puteri supraomeneşti sau celebră prin faptele sale deosebite; semizeu.
   EROZIUNE, eroziuni, s.f. Proces complex de degradare sub acţiunea mecanică de roadere şi de săpare pe care o exercită diferiţi agenţi fizici exteriori (apa, vîntul, variaţiile de temperatură) şi organismele asupra scoarţei pămîntului; erodare. ♦ Proces de degradare a corpurilor (conducte, aparate etc.) sub acţiunea mecanică de uzură, datorită frecării şi roaderii provocate de fluide sau de materiale abrazive aflate în suspensie în aceste fluide. [Pronunţat: -zt-u-]
   ERUDIT,-Ă, erudiţi,-te, adj. (Adesea substantivat) Care posedă cunoştinţe temeinice şi vaste în urma unui studiu Îndelungat; savant, învăţat. ♦ (Despre opere ştiinţifice) Care dovedeşte cunoştinţe vaste şi aprofundate.
   ERUDfŢIE s.f. Cunoaştere temeinică a uneia sau a mai multor ştiinţe; oultură vastă a cuiva.
   ERUPTÎY,-Ă, eruptivi,-e, adj., s.n.
1.  Adj. Cu privire la o erupţie (1), care provine dintr-o erupţie, de origine vuloanică. 2. Adj. (Despre boală) însoţit de apariţia unei erupţii (2), care se manifestă printr-o erupţie.
3.  S.n. (Geol.) Totalitatea erupţiilor vulcanice manifestate într-o epocă geologică sau pe un teritoriu.
   ERUPTIVÎSM s.n. Erupţie (vulcanică).
   ERUPŢIE,erupţii, s.f. 1. (Şi in expr. erupţie vulcanică) Fenomen prin care un vulcan aruncă sau revarsă în mod brusc şi violent lavă sau materiale
piroolastice, sau o sondă aruncă gaze sau ţiţei; eruptivism. ♦ Ieşire bruscă şi violentă din pămînt a unui gaz; ţîşnire, izbucnire. 2. Apariţie a unor pete, a unor băşicuţe, a unor plăci etc. pe piele sau pe mucoase, constituind simptomul unei boli (contagioase); (concr.) totalitatea acestor pete, plăci etc. apărute.
   ESCA-LĂ, escale, s.f. Oprire (prevăzută în itinerar) a unei nave sau aeronave pentru aprovizionare, pentru debarcarea sau îmbarcarea călătorilor etc.
   ESCAMOTĂ, escamotez, vb. I. Tranz. (Adesea fig.) A face ca ceva să dispară (fără să se bage de seamă), a ascunde ceva în mod sigur, bine.
   ESCAPĂDĂ, escapade, s.f. Plecare d~e scurtă durată, uneori nepermisă şi pe ascuns, din mediul de fiecare zi, pentru a se destinde, a petreoe; aventură; petrecere organizată cu această ocazie.
   ESCHIMOS,-A, eschimoşi, -se, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La pl.) Populaţie mongolă care trăieşte in ţinuturile arctice din America de Nord, Europa şi Asia; (şi la sg.) persoană care aparţine acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine eschimoşilor (1), privitor la eschimoşi.
   ESCHIVA, eschivez, vb. I. Refl. A se sustrage de la îndeplinirea unei obligaţii; a se da în lături, a se feri. + A se retrage pe furiş.
   ESCORTĂ, escorte, s.f. 1. Grup de oameni înarmaţi care însoţesc pe deţinuţi, pe prizonieri etc. pentru a-i împiedica să fugă. 2. Grup de oameni care însoţeso o persoană cu funcţie înaltă (de stat), în semn de preţuire, pentru a o proteja etc.
   escrOc,-oAcă, escroci, -oace, s.m. şi'f. Persoană care înşală pe alţii şi îşi însuşeşte, prin manopere frauduloase, bunuri străine; pungaş, şarlatan.
   ESEÎST,-Ă, eseişti,-ste, s.m. şi f. Autor de eseuri.
ESENŢĂ-ESTUAR
278
   ESfiNŢĂ, esenţe, s.f. 1. Ceea ce exprimă principalul, necesarul, generalul şi relativ stabilul din obiecte şi din fenomene, natura lor internă, logică şi ascunsă, latura lor care nu este dată sau perceptibilă nemijlocit; ceea ce poate fi cunoscut numai trecînd de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzînd în adîncul lor cu ajutorul gîndirii, prin înţelegere. 2. Lichid volatil cu miros aromatic puternic, extras din plante sau preparat sintetic şi întrebuinţat în farmacie, în parfume-rie sau pentru uzul casnic, mai ales în alimentaţie. 3. Varietate de arbori care intră în alcătuirea unei păduri.
   ESENŢIĂL,-Ă, esenţiali,-e, adj. Care constituie partea cea mai importantă a unei probleme sau a unui lucru; care ţine de esenţă (X), privitor la esenţă; de prim ordin, fundamental, principal. [Pronunţat: -ţi-al]
   ESÎSU, eseuri, s.n. Studiu,de proporţii reduse asupra unor probleme filozofice, literare, culturale, ştiinţifice, compus cu mijloace originale, într-o viziune personală şi fără pretenţia de a epuiza tema tratată.
   ESOFAG, esofaguri, s.n. Segment al tubului digestiv cuprins între fa-ringe şi stomac, prin care trec alimentele înghiţite.
   EST s.n. Punct cardinal aflat în partea unde răsare soarele, opus vestului; loc pe orizont unde răsare soarele; răsărit. + Regiune geografică aflată spre acest punct cardinal; răsărit.
   ESTlDR, esteri, s.m. R—COOR. Derivat funcţional al acizilor minerali oxigenaţi (ester anorganic) sau acizilor carboxilici (ester organic), rezultat dintr-un alcool şi un acid, prin eliminare de apă.
   ESTEREFICĂRE, esterificări, s.f. Reacţie chimică reversibilă intre un alcool sau un fenol şi un acid organic
sau un derivat funcţional al- său, cu eliminare de apă, sau dintre un alcool şi un oxiacid anorganic, cu eliminare de apă, produsul reacţiei fiind un ester.
   'EST£T,-Ă, esteţi,-te, s.m. şi f. Adept (excesiv) al valorilor estetice.
   ESTETIC,-Ă, estetici,-ce, subst., adj.
1.  S.f. Ştiinţă care studiază legile şi categoriile artei, considerată cea mai înaltă formă de creare şi de cunoaştere a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esenţa artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creaţiei artistice, la criteriile şi genurile artei.
2.  S.n. art. Ansamblul însusirilor si al
                                  y       »
fenomenelor studiate de ştiinţa mai sus definită. 3. Adj. Care aparţine esteticii (1), privitor la estetică; care aparţine frumosului, privitor la frumos, corespunzător cerinţelor estetice; frumos.
   Estic,-1, estici,-ce, adj. Care se găseşte spre est, care vine dinspre est; răsăritean.
   ESTIMĂRE, estimări, s.f. Evaluare (apr ximativă), apreciere a mărimii, valorii etc. pe baza unor date incomplete.
   ESŢIVĂL,-Ă , estivali,-e, adj. De vară/ din timpul verii; estiv, văratic.
   ESTOMPĂT,-Ă, estompaţi,-te, adj. (Adesea fig.) Cu conturul şters,, ale cărei umbre sînt atenuate; pierdut în umbră.
   ESTOMPĂ, estompe, s.f. Sul mic de hîrtie sau din alt material moale cu care se atenuează, se şterge conturul unui desen executat în creion, în cărbune sau în culori, pentru a armoniza umbrele şi contururile.
   ESTRADĂ, estrade, s.f. Platformă (demontabilă) de dimensiuni mici pe care se desfăşoară reprezentaţii artistice în săli sau în aer liber.
   ESTUĂR, estuare, s.n. Gură de vărsare a unor fluvii, lărgită şi ădîncită
279
EŞAFOD-ETER
în formă de pîlnie, care se formează pe ţărmurile cu maree puternice. [Pronunţat: -tu-ar]
   EŞAFOD, eşafoduri, s.n. Platformă construită în evul mediu, în pieţele publice, pe care erau executaţi condamnaţii la moarte. + Condamnare la moarte, mai ales prin tăierea capului.
   EŞAFODĂJ, eşafodaje, s.n. Ansamblu de date, de fapte şi de întîmplări, de argumente, de exemple eto. pe care se bazează o operă, o concepţie, o teorie, o ipoteză.
   EŞALONA, eşalonez, vb. I. Tranz. A. dispune, a repartiza un întreg în mai multe părţi la intervale succesive dinainte stabilite.
   EŞANTION, eşantioane, s.n. Cantitate mică luată dintr-un produs, pentru a da posibilitatea să se examineze felul, calitatea sau valoarea produsului; probă, mostră. [Pronunţat: -ii-on]
   EŞEC, eşecuri, s.n. Înfrîngere, insucces, neizbîndă, nereuşită într-o acţiune.
   EŞUl, eşuez, vb.: I. Intranz. A nu reuşi, a nu izbuti (într-o acţiune). [Pronunţat: -fu-c]
   ETALON, etaloane, s.n. Mărime, greutate etc. acceptată oficial în ştiinţă, în tehnică sau în relaţiile economice şi care serveşte ca unitate de bază într-un sistem de măsurare. + Model perfect al unei măsuri-tip, confecţionat cu mare precizie şi acceptat oficial spre a servi ca bază de comparaţie. ♦ Fig. Ceea ce poate servi drept model (de urmat).
   ETĂN s.m. CH3-CH3. Alean cu doi atomi de carbon în moleculă, substanţă gazoasă, incoloră, fără miros, care se găseşte în gazele naturale, în gazele de sondă sau în gazele de rafinărie, folosit la prepararea etenei, la obţinerea unor derivaţi cloruraţi, ca agent frigorigen sau drept combustibil.
                                                           ETANÂL s.m. (Chim.) Acetaldehidă.
                                                         ETANOlC adj. (In expr.) Acid eta-noic, acid acetic. [Pronunţat: -no-ic]
                                                           ETANOL s.m. (Chim.) Alcool etilic.
   ETĂNŞ,-Ă, etanşi,-e, adj. (Despre aparate, recipiente etc.) Care nu permite să pătrundă sau să iasă un fluid.
   ETĂPĂ, etape, s.f. Interval de timp, stadiu, fază în dezvoltarea unui fenomen, a unui proces etc. caracterizate, de obicei, prin evenimente importante.
   ETATIZĂ.RE, etatizări, s.f. Trecere în proprietatea statului a unor bunuri industriale, bancare, agrare sau a unor instituţii particulare (de cultură).
   ETENĂ s.f. H2C=CH2. Alchenă cu doi atomi le carbon în moleculă, substanţă gazoasă, incoloră, inodoră, inflamabilă, obţinută din gazele de cocserie, gazele de cracare şi prin descompunerea termică a etanului şi propanului, folosită ca materie primă la fabricarea polietilenei, a alcoolului etilic, a cauciucului sintetic; etilenă.
   ETfiR, eteri, s.m. R—O—R'. Derivat funcţional al alcoolilor, în care cei doi radicali pot fi alifatici sau aromatici, identici sau deosebiţi, obţinut din două molecule de alcool, prin pierderea unei molecule de apă sau prin tratarea fenoxizilor de sodiu cu un derivat halogenat, substanţă lichidă sau solidă, incoloră, cu miros aromatic specific, folosit ca dizolvant, mediu inert de reacţie etc. O Eter etilic (sau sulfuric), C2H5OC2H5, eter alifatic simplu, derivat funcţional al alcoolului etilic, lichid incolor, foarte volatil şi inflamabil, folosit ca solvent, la fabricarea colodiului, a pulberii fără fum, a mătăsii artificiale, ca anestezic; eto-xietan. Eter fenilmetilic, C6H5—OCH3, substanţă organică, lichid insolubil în apă, folosită ca solvent şi ca materie primă în industria chimică; anisol, metoxibenzen.
ETERIC-ETILIC
280
   ETERIC,-Ă, eterici,-ce, adj. Care are proprietăţi asemănătoare eterului. O Ulei eteric, substanţă uleioasă, volatilă, cu miros puternic, plăcut, extrasă din florile,, frunzele sau fructele anumitor plante (anason, levănţică, trandafir etc.) şi folosită în industria par-fu'meriei, în medicină etc.
   _ ETEREFICĂRE, eterificări, s.f. Reacţie de formare a unui eter, prin eliminarea unei molecule de apă Intre două grupări hidroxil aparţinînd la două molecule de alcooli, sau prin tratarea fenoxizilor de sodiu cu un derivat halogenat.
   ETERÎE s.f. Nume dat unor societăţi patriotice secrete greceşti, create la începutul sec. XIX cu scopul organizării luptei de eliberare naţională a poporului grec de sub jugul otoman.
   ET13RN,-Ă, eterni,-e, adj. (Adesea adverbial) Care există de totdeauna, care nu va înceta niciodată să existe; nepieritor, veşnic.
   ETERNITĂTE, (rar) eternităţi, s.f. Faptul, însuşirea de a fi etern, de a exista veşnic; durată veşnică sau foarte
          9   >           9
lungă; veşnicie.
   ETEROGEN,-Ăj eterogeni,-e, adj. 1. (Despre elementele unui întreg) Diferit, felurit, deosebit; (despre un întreg) compus din elemente diferite, care nu se armonizează între ele. 2. (Chim.; despre substanţe, amestecuri, sisteme de substanţe etc.) Care este format din componenţi, substanţe ne-miscibile între ele, 'compoziţia şi proprietăţile amestecului nefiind aceleaşi în toată masa lui, iar componenţii putînd fi separaţi mecanic sau prin simplă depunere.
   ETERONGMj-Ă, eteronomi,-e, adj. Care se supune unei legi venite din exterior, străină fenomenului respectiv.
   ETIC,-Ă, etici,-ce, s.f., adj. 1. S.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de
clasă şi cu rolul lor în viaţa socială; morală; ramură a filozofiei care studiază problemele teoretice şi practico ale moralei. 2. S.f. Ansamblu de norme morale specifice unei comunităţi sociale, unei clase, unui individ. 3. Adj. Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu etica; moral.
   ETÎL, ctili, s.m. — C2H5. Radical hi-drocarbonat aciclic saturat, mono-valent, rezultat, teoretic, prin eliminarea unui atom de hidrogen din molecula de etan.
   ETILAMtNĂ s.f. C2H5NH2. Substanţă organică din clasa pmihelor, lichid volatil, inflamabil, cu miros de amoniac, solubil in apă, în alcool, în eter, care trebuie păstrată la întuneric, în vase închise, şi care este folosită în sinteze organice.
                   •
   ETILĂRE, etilări, s.f. 1. Introducere a grupării etil într-o moleculă a unui compus organic. 2. îmbunătăţire a cifrei octanice şi a calităţii antideto-nante a benzinei prin adăugare, in benzină, a aditivului antidetonant etil 'fluid.
   ETILBENZEN S.m. CGH5-CH2-CH3. Hidrocarbură aromatică, omolog al benzenului, substanţă lichidă, incoloră, cu miros aromatic, insolubilă în apă, folosită, în special, la fabricarea stire-nului.
   ETILEnI s.f. (Chim.) Etenă.
   ETUENGLICOL s.m. CH2OH-
 —  CH2OH. Alcool alifatic saturat di-hidroxilic, substanţă lichidă, vîs-coasă, cu aspect siropos, cu gust slab dulce, solubilă în apă, folosit ca solvent, în sinteza fibrelor poliesterice, ca lichid antigel, în imprimeria poligrafică, la prepararea pastelor de tipărit color etc.; glicol.
   ETÎLIC,-Ă, etilici,-ce, adj. (Chim.) Care conţine etil; pe bază de etil. O Alcool etilic, C2H5OH, alcool monohi-droxilic alifatic saturat obţinut, sintetic, din etenă, sau, pe cale fermen-
281
ETILISM-EUCLIDIAN
 tativă, din zaharurile conţinute în fructele dulci, în melasă etc., sau din amidonul aflat în cereale, în cartofi etc. şi care se prezintă sub forma unui iichid incolor, cu miros specific, solubil în apă şi în solvenţi organici, excitant în doze mici, dar toxic în doze mari; este folosit ca solvent, intermediar în sinteze, combustibil lichid în motoare cu explozie, în alimentaţie etc.; etanol.
    ETUÎSM s.n. (Med.) Alcoolism.
    ETIMOLOGIE, etimologii, s.f. 1. Stabilire a originii unui cuvînt; origine a unui cuvînt. 2. Ramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi. 3. Termen din care provine un anumit cuvînt dintr-o limbă; etimon.
    ETINĂ s.f. (Chim.) Acetilenă.
    ETIOLARE, etiolări, s.f. Fenomen care apare la plantele crescute la întuneric, manifestat prin alungirea tulpinilor, micşorarea şi albirea frunzelor etc., din cauza lipsei de clorofilă. [Pronunţat: -ti-o-]
    ETIOLĂTĂ. etiolate, adj. (In expr.) Plante etiolate, plante crescute în lipsa luminii şi care prezintă modificări morfologice ale celulelor şi ale organelor. [Pronunţat: -ti-o-']
    ETTRĂRE. etirâri, s.f. Operaţie de tragere a metalelor în fire sau de întindere a fibrelor sintetice, in scopul orientării macromoleculelor şi al creşterii rezistenţei lor mecanice.
    fÎTNICj-iL etnici,-ce, adj. Referitor la apartenenţa la un popor; privitor la formele de cultură şi de civilizaţie specifice unui popor.
    ETNICÎSM s.n. Tendinţă a unor curente sau grupări literare româneşti de la începutul sec. XX, care subordonau cu totul aspectele etice şi estetice celor etnice, cultivînd în mod exclusivist tradiţiile, obiceiurile, credinţele, felul de viaţă etc. specifice ţărănimii.
    ETXOGEXfiZÂ s.f. Origine (şi dezvoltare iniţială) a unui popor, a unei colectivităţi umane; etnogenie.
   ETNO GRAFIC,-Ă,        etnografici,-ce,
 adj. Care aparţine etnografiei, privitor la etnografie.
   ETNOGRAFIE s.f. Ştiinţă care studiază originea, compoziţia şi răspîndi-rea teritorială a popoarelor, urmăreşte evoluţia culturii lor naţionale şi spirituale, moravurile şi particularităţile felului lor de viaţă, legăturile cultural--istorice reciproce.
   fÎTOS s.n. 1. Ansamblu de trăsături morale (sau spirituale) specifice unui grup social sau unei epoci. 2. Specific cultural al unei colectivităţi. [Scris şi: ethos]
   ETOXIs.n.—OC2H5. Grupare alchil--eterică care apare în unii compuşi organici.
   ETOXIBENZlS s.m. (Chim.) Fe-netol.
   ETOXÎD, etoxizi, s.m. Alcoxid al alcoolului etilic. O Eţoxid de sodiu, C2H5ONa, substanţă obţinută prin dizolvarea sodiului în alcool etilic, bază puternic ionizată, folosită în diferite sinteze organice.
   ETOXEETlN s.m. (Chim.) Eter etilic. [Pronunţat: -xi-e-]
   ■EU, euri, s.n. Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva; reflectarea propriei existenţe de către conştiinţa individuală a omului.
   EUCALÎPT, eucalipţi, s.m. (La pl.) Gen de arbori giganţi, tropicali şi subtropicali, cu flori mici, verzi, şi cu frunze persistente, din frunzele şi din scoarţa cărora se extrag uleiuri eterice, folosite în farmacie şi în par-fumerie, iar lemnul, rezistent şi dur, se utilizează în construcţii (Eucalyp-tus); (şi la sg.) arbore care face parte din acest gen. [Pronunţat: e-u-]
   EUCARICTĂ, eucariote, adj., s.f. (Plantă sau animal) care are nucleu individualizat. [Pronunţat: e-u-ca-ri-o-]
   EUCLIDIĂN,-Ă, euclidieni,-e, adj. Referitor la geometria lui Euclid sau la principiile acesteia. O Geometrie eu-
EUFONIE-EVANGHELIE
282
 didiană, ramură a geometriei dezvoltată pe baza postulatului (axiomei) lui Euclid. Distanţă eudidiană (între două puncte), distanţă definită pe un spaţiu real n-dimensional, jRn, prin:
       d(x,V) = y £ (z—2/i)2,
unde x=(xv x2,..., xn) şi y=(yi,ya,... ...,yn)sînt două puncte ale spaţiului considerat (ceea ce, pentru două puncte din plan, revine la:
   d(x,y)=]/ (x1—y1)t+ (xz-yz)\ iar pentru două puncte ale dreptei (reale), d(x,y) = jx—yj). Spaţiu eudidian (real) n-dimensional, mulţime ale cărei elemente sînt sisteme ordonate (xuxz,..., xn) decîten(nE.N) numere reale (numite puncte), pe care s-a definit o distanţă euclidiană între două puncte ale lui (ca.R1=R, dreapta reală; i?2, planul; R3, spaţiul nostru obişnuit); se notează:           Rn.
[Pronunţat: e-u-cli-di-an]
   EUFONÎE, eufonii, s.f. Succesiune armonioasă de vocale şi de consoane care produce o impresie auditivă plăcută. [Pronunţat: e-u-]
   EUFORIC,-Ă, euforici,-ce, adj. De euforie, care se referă la euforie, specific euforiei, care provoacă euforie. [Pronunţat: e-u-]
   EUFQRÎE, euforii, s.f. Stare de bună dispoziţie deplină (sau exagerată), de optimism (nemotivat). [Pronunţat: e-u-]
   EUNtJC, eunuci, s.m. (In Orient) Bărbat castrat care făcea serviciul de paznic al unui harem. [Pronunţat: e-u-]
   EUEÎSTIC,-Ă, euristici,-ce, adj., s.f.
1. Adj. (Despre procedee metodologice) Care serveşte la descoperirea unor cunoştinţe noi. 2. S.f. Parte a ştiinţei care are ca obiect descoperirea de fapte noi. [Pronunţat: e-u-]
   EUEITMlE, euritmii, s.f. Armonie realizată prin potrivirea, prin simetria sunetelor, a accentelor, a liniilor
şi proporţiilor, a mişcărilor etc. (în vorbire, în poezie, în muzică, arte plastice etc.). [Pronunţat: e-u-]
   EUR0PIU s-n. Eu cu Z =63. Element chimic cu caracter metalic, din grupa lantanidelor, existent în natură în unele minerale rare. [Pronunţat: e-u-]
   ETJItOPOÎD,-Ă, europoizi,-de, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m.pl.) Una dintre cele trei principale rase omeneşti, cu pielea de culoare albă, din care face parte populaţia Europei; (şi la sg.) persoană care face parte din această rasă. 2. Adj. Care aparţine europoi-zilor (1), privitor la europoizi. [Pronunţat: e-u-]
   EUTEEIĂN,-Ă, euterieni,-e, adj., s.m. şi f. (Mamifer) care are placentă. [Pronunţat: e-u-te-ri-an]
   EV, evuri, s.n. (Livr.) Perioadă din istoria omenirii caracterizată prin anumite trăsături care o deosebesc de altele. O Evul mediu, epocă istorică căreia îi corespunde feudalismul ca orîn-duire social-economică şi care, în linii mari, a început o dată cu prăbuşirea Imperiului roman de apus (476) şi a ţinut.pînă la revoluţia burgheză din Anglia (1642); (rar) epoca: medie.
   EVACUA, evacuez, vb. I. Tranz. A îndepărta, a elimina surplusul de apă de pe un teren. [Pronunţat: -cu-a]
   EVAGINA.RE, evaginări, s.f. Acţiune prin care se produce la un organ o dilataţie tubulară pentru a da naştere unui alt organ sau unei alte părţi din acelaşi organ, în timpul dezvoltării embrionare.
   EVALTjA, evaluez, vb. I. Tranz. A determina, a stabili preţul, valoarea, numărul, cantitatea etc. a ceva; a calcula, a socoti. [Pronunţat: -lu-a]
   EVANGHELIĂB, evanghdiare, s.n. Carte bisericească în care sînt cuprinse cele patru evanghelii; evanghelie. [Pronunţat: -li-ar]
   EVANGHELIE, evanghelii, s.f. Parte a Bibliei, compusă din patru cărţi,
283
EVAPORA-EVOLUŢIE
recunoscută numai de creştini, care cuprinde povestiri privitoare la viaţa şi la învăţătura lui Iisus Cristos. ♦ Carte bisericească ce cuprinde aceste povestiri; evangheliar.
   EVAPORĂ, evăpor, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) transforma în vapori, a (se) vaporiza numai la suprafaţă, la temperaturi inferioare temperaturii de fierbere a lichidului respectiv.
   EYAP ORATOR, evaporatoare, s.n. Aparat pentru concentrarea soluţiilor prin fierberea lor, de obicei cu ajutorul aburului care circulă printr-o manta sau printr-un fascicul de ţevi.
   EYAZIONÎST,-Ă, evazionişti,-ste, s.m. şi f. (Rar) Persoană care se sustrage de la plata unor obligaţii băneşti către stat (impozite, taxe, contribuţii). [Pronunţat: -zi-o-]
   EVAZÎY,-Ă, evazivi,-e, adj. (Adesea adverbial) Care exprimă ceva în mod neprecis, vag, ocolit.
   EVENIMENT,   evenimente, s.n. 1.
Intîmplare importantă, fapt de mare însemnătate. 2. (In teoria informaţiei) Orice fenomen local şi instantaneu sau orice stare locală şi instantanee.
3.  (Mat.; şi în expr. eveniment aleatoriu sau probabilistic) .Noţiune primară, în teoria probabilităţilor, care constă în producerea sau neproducerea unui fenomen în cadrul unui. experiment. O Eveniment elementar, evenimentul care poate fi realizat de o probă şi numai de una (în teoria axiomatică a probabilităţilor — noţiune primară); se notează: co. Eveniment imposibil, eveniment care nu se realizează la nici o efectuare a experienţei; se notează O. Eveniment sigur, eveniment care se realizează cu certitudine la fiecare efectuare a experienţei; se notează: E sau £1. Eveniment opus (unui eveniment aleatoriu A), eveniment care se realizează cînd A nu se realizează; se notează: Ă sau CA. Evenimente egal posibile (sau egal probabile), evenimente referitoare la aceeaşi expe-
rienţă, care au aceeaşi şansă de a fi realizate. Evenimente compatibile, evenimente care se pot realiza simultan, adică pentru care există cel puţin o probă care realizează pe fiecare dintre ele. Evenimente incompatibile, două evenimente A şi B care nu se pot realiza simultan, adică A DB=0.
   EVENTUĂL,-Ă, eventuali,-e, adj. (Adesea advermal) Care poate să se întîmple; posibil, probabil. [Pronunţat: -îu-al]
   . EVILH§NT,-Ă, evidenţiate, adj. (Adesea • adverbial) Care este atît de clar încît nu mai trebuie dovedit; clar, vădit, neîndoielnic.
   EVIDENŢĂ, evidenţe, s.f. 1. Faptul de a fi evident, caracterul a ceea ce este evident; certitudine. 2. Activitate care asigură informarea permanentă şi precisă despre situaţia dintr-un anumit domeniu, prin înregistrarea şi prin controlul proceselor' fenomenelor, lucrurilor, bunurilor, persoanelor, cărţilor etc. din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
   EYTDENŢIĂ, evidenţiez, vb. I. 1. Refl. şi tranz. A ieşi sau a scoate în evidenţă; a (se) deosebi, a (se) distinge, a (se) remarca. 2. Tranz. A recunoaşte oficial meritele sau succesele obţinute în muncă de cineva. [Pronunţat: -ţi-d]
   EVLĂYEE, evlavii, s.f. Sentiment religios manifestat printr-o supunere totală faţă de biserică şi printr-o severă îndeplinire a practicilor bisericeşti. ♦ Fig. Comportare respectuoasă şi admirativă faţă de cineva sau de ceva.
   EVOCĂRE, evocări, s.f. Faptul de a reaminti (în scris sau oral) fapte, evenimente, întîmplări trecute.♦(Concr.) Compoziţie literară în care se înfăţişează, în mod sugestiv, fapte, eveni- • mente, întîmplări din trecut (trăite sau auzite de autor).
   EVOLUŢIE, evoluţii, s.f. Dezvoltarea, în natură, a plantelor, a animalelor sau a unor grupări de organisme,
JEVOLUŢIONISM-EXCEDENTAR
284
a fenomenelor biologice sau geologice, constînd din schimbări cantitative neînsemnate, imperceptibile, necontenite, desfăşurate timp îndelungat, care pregătesc schimbări calitative, radicale.
  EVOLUŢIONlSM s.n. 1. Concepţie după care universul, fiinţele, societatea etc. sînt supuse unui continuu proces de dezvoltare (şi de transformare) istorică. 2. (Biol.) Teoria lui Lamarck, Darwin etc. despre evoluţia speciilor de plante şi de animale, despre transformarea lor unele într-altele; trans-formism. [Pronunţat:-ii-o-]
  EYOLUĂT,-Ă, evoluaţi,-te, adj. Care a ajuns, se află într-o fază superioară, înaintată de dezvoltare. [Pronunţat: -,lu-at]
  EVOLtJŢIE, evoluţii, s.f. Dezvoltare în timp a unui fenomen, a unui proces, a unui eveniment, a unei fiinţe etc.
  EVRICA interj. (Livr.) (Exclamaţie de bucurie folosită mai ales la rezolvarea unei probleme dificile) Am găsit! Am descoperit!
  EXACERBAT,-Ă, exacerbaţi,-te, adj. (Livr.; despre dureri, senzaţii, sentimente) Intensificat, accentuat, exagerat.
  EXACT,-Ă, exacţi,-te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este conform cu realitatea, care este în deplină concordanţă cu adevărul. ♦ Ştiinţe exacte, ştiinţe în care formulările pot fi prezentate in formă matematică. + Care reproduce întocmai un model, pare redă întocmai originalul. 2. Punctual. II. Adv. I. în concordanţă cu realitatea. + Tocmai, chiar. '2. în conformitate cu un program, fără abatere, cu punctualitate. [Pronunţat: egzact]
  EXALĂ, pers. 3 exală, vb. I. Tranz. A împrăştia, a degaja vapori, mirosuri etc. [Pronunţat: egzala]
  EXALTĂ, exalt, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) înflăcăra, a (se) entuziasma peste măsură. [Pronunţat: egzalta]
   EXALTĂRE, exaltări, s.f. Entuziasm, încîntare, înflăcărare duse pînă la limita maximă, exagerate. [Pronunţat: egzaltare]
   EXĂMEN, examene, s.n. Mijloc de verificare şi de apreciere a cunoştinţelor dobîndite. de elevi, de studenţi, de candidaţi pentru ocuparea unui post, a unui loc etc. [Pronunţat: egzamen]
   EXANTEMĂTIC adj. (în expr.) Tifos exantematic, boală infecţioasă şi epidemică gravă, provocată de bacterio-virusuri (ricketsii) transmise omului de păduchele de corp şi care se’ manifestă prin temperatură foarte ridicată, convulsii şi erupţie pe piele. [Pronunţat: egzantematic]
   EXASPERĂ, exasperez, vb. I. Tranz. A irita, a enerva peste măsură; a (a)duce la desperare; a scoate din .minţi, din sărite. [Pronunţat: egzas-peră]
   EXASPERĂNT,-Ă,            exasperanţi,-te,
 adj. Care exasperează; înnebunitor. [Pronunţat: ggzasperant]
   EXASPERĂT,-Ă, exasperaţi,-te, adj. Iritat, enervat peste măsură; adus în stare de desperare; înnebunit. [Pronunţat: egzasperai\
   EXCAVATOR, excavatoare, s.n. Maşină de lucru de mare putere întrebuinţată pentru săpat şi încărcat pămîntul (pe şantierele de construcţie), minereul (în mine) etc.
   EXCEDENT. excedente, s.n. Cantitate care depăşeşte o anumită limită estimată, care rămîne după satisfacerea tuturor necesităţilor; surplus, prisos. ♦ Spec. Sumă, cantitate, valoare cu care încasările, veniturile sau resursele depăşesc plăţile, nevoile, cheltuielile sau consumul. •
   EXCEDENTĂR,-Ă,             excedentari,-e,
 adj. Care are ceva în plus, care are mai mult decît îi este necesar; care reprezintă un excedent.
285
EXCELENŢĂ-EXCLAMAŢIE
   EXCELENŢĂ s.f. (în expr.) Prin excelenţă, în cel mai înalt grad, în primul rînd.
   EXCENTRIC,-Ă, excentrici,-ce, adj., s.n. 1. Adj. Care iese din limitele obişnuitului, foarte original; neobişnuit, ciudat, bizar. 2. (Mat.; despre un punct) Care se află în afara centrului unei figuri; (la pl.; despre figuri geometrice, piese etc.) care nu au un centrii comun.
   EXCENTRICITĂTE,          excentricităţi,
 s.f. (Mat.) Calitatea unui punct de a se găsi în afara centrului unei figuri. O Excentricitatea (unei conice), raportul constant al distanţelor de la un punct al unei conice la focar şi la directoarea corespunzătoare, avînd valoarea sub-unitară, echiunitară sau supraunitară, după cum conica este de genul elipsă, parabolă sau hiperbolă; se notează: e.
   EXCES, excese, s.n. 1. Cantitate de substanţă, de reactiv, de material etc. care este în plus faţă de cantitatea necesară într-o operaţie chimică sau tehnică. 4- P. gener. Cantitate în plus din ceva; surplus. 2. Exagerare, abuz. + Spec. Lipsă de cumpătare, de măsură (în regimul de viaţă, alimentar etc.).
   EXCESÎV.-Ă. excesivi,-e, adj. Care depăşeşte limita normală; exagerat; abuziv. ♦ (Adverbial) Din cale-afară de..., nespus de..., prea...
   EXCIPIENT,-Ă, excipienţi,-te, adj., s.n. (Substanţă sau amestec de substanţe) care este inactiv(ă) faţă de organism şi în care se încorporează diferite medicamente, pentru a servi ca mijloc de transport al substanţei medicamentoase active. [Pronunţat: -pi-cnt]
   EXCITĂ, excit, vb. I. Tranz. 1. A provoca (prin mijloace fizice, chimice sau biologice) reacţia, intrarea în acţiune a unei celule, a unui ţesut sau a unui organ. 2. A aţîţa, a întărită. + A provoca, a stîrni o senzaţie, un sentiment. 3. A produce un cimp magnetic util într-o maşină electrică sau în-
 tr-un aparat electric; a produce un surplus de energie.
   EXCITĂNT,-Ă, excitanţi,-te, adj., s.n. 1. Adj. Care excită; exoitator.
 2.  S.n. Substanţă care stimulează capacitatea funcţională a organismului; ceea ce provoacă o excitaţie. O Excitant complex, obiect care acţionează concomitent asupra mai multor analizatori, fiind purtătorul mai multor însuşiri diferite.
   EXCITAT0R,-OĂRE, excitatori, -oare, adj., s.f. 1. Adj. Excitant. 2. S.f. Maşină electrică pentru alimentarea înfăşurării de excitaţie a altor maşini electrice.
   EXCITĂŢIE, excitaţii, s.f. 1. Proces fiziologic care se manifestă prin activitatea funcţională (contracţie, secreţie sau generare de impulsuri) a unei celule, a unui ţesut sau a unui organ, ca răspuns la un factor stimulator intern sau extern. O Excitaţie nervoasă, proces nervos de iradiere, de transmitere a unui impuls nervos din exterior spre interior. 2. Prelucrare a unui cîmp magnetic util în maşini, aparate sau instrumente electrice. 3. Producere a cîmpului magnetic inductor util în maşinile electrice, în unele aparate electrice şi în instrumente electrice.
   EXCLAMĂ, exclam, vb. I. Tranz. A spune ceva cu ton ridicat (şi prelungit), ca urmare a unei stări afective (emoţie, supărare etc.) puternice.
   EXCLAMATIVĂ, exclamative, adj. (Gram.; în expr.) Propoziţie exclamativă (şi substantivat, f.), propoziţie care exprimă o stare afectivă.
   EXCLAMAŢIE, exclamaţii, s.f. 1. Cuvînt (de obicei interjecţie), propoziţie, frază rostite cu un ton ridicat (şi prelungit) pentru a exprima o stare afectivă puternică (emoţie, supărare etc.). 2. Figură de stil prin care aut-orul exprimă, cu ajutorul unei exclamaţii (1), un sentiment puternic (de bucurie, de indignare, de surpriză etc.).
EXCLUSIV-EXERCIŢIU
286
   EXCLUSÎV,-Ă,   exclusivi,-e, adj.,
adv. 1. Adj. Care se elimină unul pe altul, care nu poate exista împreună cu altul. + Care se referă, se limitează la un singur lucru, care nu admite nimic altceva. 2. Adv. Cu eliminarea oricăror altor posibilităţi. + Numai (şi numai). ♦ In afară de..., exceptînd.
   EXCLUSIVISM s.n. 1. Atitudine condamnabilă a aceluia care refuză să ţină seamă şi de părerile sau ideile altora. 2. Caracterul, însuşirea a ceea ce este exclusiv.
   EXCOMUNICARE, excomunicări, s.f. Excludere (temporară sau definitivă) a unui credincios din comunitatea religioasă căreia îi aparţine.
   EXCREMENT, excremente, s.n. Materie rezultată din digestie, care se elimină din corpul oamenilor sau al animalelor prin anus; (materii) fecale.
   EXCRESCENŢĂ, excrescenţe, s.f. (Adesea fig.) Masă de ţesut nou format pe suprafaţa unui organ, în organism etc., avînd adesea aspectul unei umflături.
   EXCRETORj- OĂRE, excretori,-oare, adj. Care se referă la excreţie. O Canal excreior, formaţie organică în formă de tub sau de vas ori cale de comunicaţie prin care se face excreţia. Glandă ex-cretoare, organ anatomic în formă de tub care produce o secreţie, conducînd-o în afara organismului. Aparat excretor, ansamblu de organe anatomice care servesc la îndeplinirea procesului de eliminare a pro duşilor rezultaţi din dezasimilaţia organismului animal.
   EXCREŢIE, excreţii, s.f. Eliminare a produşilor rezultaţi prin procesele de dezasimilaţie ale organismului animal. 4 Substanţă eliminată de organism, ca rezultat al proceselor biochimice.
   EXCURSIE, excursii, s.f. Plimbare sau călătorie făcută, de obicei în grup, pe jos sau cu un mijloc de transport, în scop recreativ, educativ-patriotic
şi pentru cunoaşterea frumuseţilor patriei, naturii şi a realizărilor economico--sociale.
   EXCURSIONlST,-Ă,      excursionişti,
-sie, s.m. şi f. Persoană care participă la o .excursie. [Pronunţat: -si-o-]
   EXECUTfV,-Ă, executivi,-e, adj. Care are sarcina de a executa dispoziţiile organelor superioare. [Pronunţat: egze-cutiv]
   EXEGfiZĂ, exegeze, s.f. Interpretare, comentare, explicare istorică şi filologică a unui text literar, religios, juridic, filozofic etc.
   EXEMPEĂR1, exemplare, s.n. Fiecare obiect dintr-o serie de obiecte identice (reproduse după un model comun). ♦ Reprezentant al unei categorii de fiinţe sau de obiecte asemănătoare, luat izolat. [Pronunţat: egzem-plar]
   EXEMPLĂli2,-Ă, exemplari,-e, adj.
1. Care poate servi drept model prin calităţile sale deosebite; pilduitor. 2. Care are un caracter sever, aspru (servind ca avertisment). [Pronunţat: egzemplar)
   EXEMPLIFICĂ, exemplific, vb. I. Tranz. A lămuri, a demonstra, a ilustra prin exemple. [Pronunţat: egzem-plifica]
   EXERCITĂ, exârcit, vb. I. Tranz.
1. A practica, a îndeplini o profesie, ■ o funcţie etc. 2. A face să fie simţit, a valorifica un drept, un privilegiu, o influenţă eto. [Pronunţat: egzercita]
   EXERCÎŢIU, exerciţii, s.n. 1. Acţiune fizică sau intelectuală, făcută sistematic şi repetat, în scopul do-bîndirii sau perfecţionării unor deprinderi sau unor îndemînări. + Temă servind ca mijloc pentru dobîndirea sau dezvoltarea îndemînării, cunoştinţelor etc. într-un anumit domeniu.
2. (Despre un funcţionar, o persoană oficială; în expr.) în exerciţiul func- ' ţiunii, în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu. [Pronunţat: egzerciţiu]
287
EXERSA-EXOCRIN
   EXERSĂ, exersez, vb. I. Intranz. şi tranz. A face exerciţii, a încerca să înveţe, să deprindă ceva (prin exerciţii). [Pronunţat: egzersa] EXFOLESRE, exfolieri, s.f. (Bot.; în expr.) Exfolierea scoarţei ramurilor, boală a pomilor fructiferi şi a arborilor de pădure, provocată de ciuperca Physaîospora cydoniae, care se manifestă prin înnegrirea scoarţei şi prin apariţia pe ea a unor crăpături neregulate. [Pronunţat: -li-e-] EXHAUSTIV,-Ă, exhaustivi,-e, adj. (Livr.) Care epuizează un subiect, care discută ceva din toate punctele de vedere; complet. [Pronunţat: -ha-us-] EXHAUSTOR, exhaustoare, s.n. Ventilator centrifuga] folosit pentru evacuarea forţată a aerului sau a altor gaze dintr-o încăpere, dintr-o nişă, dintr-o instalaţie industrială, dintr-o exploatare minieră etc., în vederea aerisirii, a desprăfuirii, a transportului de materiale în suspensie în aer sau în gaze, a Îmbunătăţirii tirajului din cuptor eto. [Pronunţat: -ha-us-] EXHIBIŢIE, exhibiţii, s.f. Faptul de a arăta ceva în public (în mod ostentativ); etalare. + (La pl.) Jonglerii, scamatorii (la circ).
   EXIGENT,-Ă, exigenţi,-te, adj. Care pretinde multă grijă, stricteţe, corectitudine de la alţii (şi de la sine însuşi) în privinţa îndeplinirii unei datorii; pretenţios, sever.
   EXIGlDNŢĂ, exigenţe, s.f. Faptul de a fi exigent; ceea ce pretinde cineva de la altul (şi de la sine însuşi) în privinţa îndeplinirii unei datorii; pretenţie, cerinţă.
   EXlL, exiluri, s.n. 1. Pedeapsă aplicată In unele ţări pentru abateri politice, constînd în izgonirea unui cetăţean din ţara sau din localitatea în care trăieşte; surghiun. + Părăsirea voluntară a propriei ţări sau a unei localităţi, de obicei pentru a scăpa de o persecuţie, de o urmărire; pribegie. 2. Situaţie în care se găseşte o
persoană obligată la exil (1). [Pronunţat: egzil]
   EXlNĂ, exine, s.f. (Bot.) Partea exterioară a membranei duble care înveleşte un grăuncior de polen şi care prezintă, la suprafaţă, ridicături, şanţuri, ţepi, creste, aşezate într-un anumit fel, formînd ornamentaţii caracteristice fiecărei specii de plante.
   EXISTENŢĂ, existenţe, s.f. Faptul de a exista; categorie filozofică centrală, în ontologie, cu conţinutul cel mai larg (căreia i se opune nonexis-tenţa, neantul), care cuprinde fiinţa, tot ceea ce există, se dezvoltă şi devine, se structurează şi se restructurează. + Viaţă; mod de viaţă, fel de trai. [Pronunţat: egzistenţă] EXISTENŢIĂL,-Ă, existenţiali,-e, adj. Privitor la existenţă, care ţine de existenţă, de faptul că ceva există, se află. [Pronunţat: e-gzis-ten-ţi-al] EXISTENŢIALISM s.n. Curent filozofic idealist contemporan care propagă o concepţie tragică asupra existenţei, generată de sentimentul înstrăinării individului în condiţiile crizei societăţii burgheze, şi care consideră că omul şi-ar dobîndi libertatea şi adevărata trăire prin desprinderea de relaţiile social-istorice concrete. [Pronunţat: e-gzis-ten-ţi-a-lism] EXISTENŢIALIST,-Ă, existenţialişti,-ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine existenţialismului, privitor la existenţialism. 2. S.m. şi f. Adept al existenţialismului. [Pronunţat: e-gzis-ten-ţi-a-list]
   EXÎNSCRlS,-Ă, exinscrişi,-se, adj. Care este situat, desenat în afara unei figuri geometrice. O Cerc exinscris unui triunghi, cerc tangent unei laturi a unui triunghi şi prelungirilor celorlalte laturi, avînd centrul la intersecţia bi-sectoarei (interioare a) unghiului opus laturii tangente cu bisectoarele exterioare* ale celorlalte două unghiuri.
   EXOCRlN,-Ă, exocrini,-e, adj. Care are secreţie externă. O Glandă exo-
EXOD-EXPEDIENT
288
 crină, glandă cu secreţie externă (su-doripară, sebacee, mamară, salivară, lacrimală etc.) al cărei conţinut se elimină printr-un canal excretor.
  EXOD, exoduri, s.n. Deplasare, fugă a unei populaţii din localitatea, regiunea ori ţara în care se află, in altă localitate, regiune sau ţară, pentru a se stabili acolo (definitiv ori pentru o vreme).
  exoenergEtică, exoenergetice, adj. (Fiz.; în expr.) Reacţie exoenerge-tică, a) reacţie în care se degajă energie;
b) reacţie în care energia de reacţie este pozitivă.
  EXOFTALMÎE, exoftalmii, s.f. Proeminenţă accentuată a globilor oculari în afara orbitelor, constituind un simptom al anumitor boli.
  EXO SCHELET, exoschelete, s.n. Schelet de natură chitinoasă, calca-roasă sau cornoasă, secretat de tegument şi situat la exteriorul corpului unor animale.
  EXOTERIC,-Ă, exoterici,-ce, adj. (Despre doctrine filozofice sau ritualuri religioase) Accesibil sau destinat tuturor; public.
  EXOTERM,-Ă, exotermi,-e, adj. (Despre unele fenomene chimice sau fizice) Care se produce cu degajare de căldură în mediul înconjurător; exoter-mic.
  EXOTIC,-Ă, exotici,-ce, adj. Care se află într-o regiune foarte îndepărtată (faţă de Europa) şi care adesea impresionează prin aspectele neobişnuite, ciudate pe cel venit din alte părţi; care provine dintr-o asemenea regiune, care aparţine, care este propriu acestei regiuni. [Pronunţat: egzotic]
  EXOTÎSM s.n. însuşirea de a fi exotic; aspect al unei regiuni exotice; plăcerea pentru ceea ce este exotic. + Tendinţă specifică artei şi literaturii europene (m&i ales a celei romantice) de a zugrăvi (în mod idilic) pitorescul peisajului geografic şi etnografic (ieşit
din comun) specific regiunilor exotice. [Pronunţat: egzotisrri]
                                                EXPANSlliIL,-Ă, expansibtti,-e, adj. Care tinde să ocupe un spaţiu sau o suprafaţă din ce în ce mai mare; (despre gaze) care se poate dilata. EXPANSIONISM s.n. Politică si ten-
                                    *
dinţă, specifice statelor imperialiste, de a-şi extinde dominaţia şi influenţa politică, economică şi ideologică asupra unor ţări şi popoare străine; politică de expansiune. [Pronunţat; -si-o-] EXPANSltJNE, expansiuni, s.f. 1. Creştere a volumului ocupat de un sistem fizico-chimic, provocată de o cauză oarecare (creşterea temperaturii, scăderea presiunii, o reacţie chimică etc.); detentă. + (în sens restrîns) Creştere a volumului unui gaz ca urmare a scăderii presiunii. 2. Extindere a influenţei şi dominaţiei economice şi politice a unui stat asupra altuia; acaparare de teritorii străine. [Pronunţat : -si-u-]
   EXPANSlV,-Ă, expansivi,-e, adj. Care are tendinţa de a-şi împărtăşi deschis şi spontan impresiile şi sentimentele; vioi, exuberant, comunicativ, deschis.
   EXPATRIĂ, expatriez, vb. I. Refl. A emigra. [Pronunţat: -tri-a]
   EXPECTATIVĂ, expectative, s.f. Aşteptare bazată pe anumite drepturi, promisiuni, probabilităţi sau calcule; neintervenţie în anumite chestiuni sau situaţii şi aşteptarea unui moment potrivit.
   EXPEDIĂ, expediez, vb. I. Tranz. A trimite o scrisoare, bani, un pachet etc. la o anumită adresă (prin poştă, prin calea-ferată). [Pronunţat: -di-a]
   EXPEDIŢIE, expediţii, s.f. Călătorie de lungă durată (şi anevoioasă) făcută de un grup organizat, în regiuni îndepărtate, cu scop ştiinţific sau comercial.
   EXPEDIENT, expediente, s.n. Mijloc ingenios cu ajutorul căruia se poate face faţă (temporar) unei situaţii di-
289
EXPERIENŢA-EXPLOATAT
ficile, încurcate; mijloc improvizat (şi adesea necinstit) prin care cineva îşi procură cele necesare existenţei. [Pronunţat: -di-ent]
  EXPERIENŢĂ, experienţe, s.f. 1. Totalitatea cunoştinţelor pe care oamenii le dobîndesc, în mod nemijlocit, despre realitatea înconjurătoare, în procesul practicii social-istorice, al interacţiunii materiale dintre om şi lumea exterioară. 2. Verificare a cunoştinţelor pe cale practică, prin cercetarea fenomenelor din realitatea înconjurătoare. 3. Procedeu, metodă de lucru în laborator, care constă în provocarea intenţionată, de multe ori repetată, a unor fenomene în condiţii optime pentru studierea lor şi descoperirea legilor care le guvernează, pe baza corelării şi interpretării rezultatelor obţinute, precum şi pentru verificarea unor cunoştinţe teoretice pe cale practică. [Pronunţat: -ri-erc-]
  EXPERIMENT, experimente, s.n.
Procedeu de cercetare în stiintă, care
                             / t i
constă în provocarea intenţionată a unor fenomene în condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează; observaţie provocată. + Lucrare de factură nouă, cu caracter de experienţă.
  EXPERIMENTĂ, experimentez, vb.I. Tranz. A încerca, a verifica prin experienţă.
     *
  EXPERDIENTĂL,-Ă, experimentali,-e, adj. (Adesea adverbial) De experienţă, bazat pe experienţă, rezultat din experienţă; cu titlu de încercare. + Care verifică în mod practic însuşirile unor soiuri de plante, rase de animale etc. pentru îmbunătăţirea şi mărirea producţiei vegetale şi animale.
  EXPERTj-Ă, experţi,-ie, s.m. şi f. (Adesea adjectival) Persoană care posedă cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu; specialist de mare clasă. + Spec. Persoană competentă intr-un anumit domeniu, numită de un
organ de stat sau de părţile interesate pentru a face o expertiză.
   EXPERTÎZĂ, expertize, s.f. Cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert, la cererea unui organ de jurisdicţie sau de urmărire penală ori a părţilor, asupra unei situaţii, unei probleme etc. a cărei lămurire interesează soluţionarea cauzei.
   EXPIRĂ, expir, vb. I. 1. Tranz. A elimina din plămîni aerul (în procesul respiraţiei). 2. Intranz. (Despre un contract, o convenţie etc.; la pers. 3) A înceta să mai fie valabil. 3. In-tranz. (Despre un termen, o perioadă de timp etc.; la pers. 3) A se împlini; a se termina.
   EXPIRĂRE, expirări, s.f. Faptul de a expira. + Scadenţă a unui termen.
   EXPIRĂŢIE, expiraţii, s.f. Act fiziologic prin care se elimină din plămîni dioxidul de carbon rezultat din respiraţie.
   EXPLICIT,-Ă, expliciţi,-te, adj. (Adesea adverbial) Care este exprimat limpede, desluşit, lămurit, clar.
   EXPLICITĂ, explicitez, vb. I. Tranz. (Livr.) A reda explicit, a explica pînă la detalii, a clarifica totul.
   EXPLOATĂ, exploatez, vb. I. Tranz.
l.A folosi, a pune în valoare (lucrînd, prelucrînd, îngrijind, extrăgînd) o anumită bogăţie a unei regiuni, a unei ţări etc. 2. A-şi însuşi o parte din rezultatul muncii producătorilor nemijlociţi de bunuri materiale.
   EXPLOATĂRE, exploatări, s.f. Însuşire gratuită de către proprietarii individuali ai mijloacelor de producţie a unei părţi din munca producătorilor nemijlociţi de bunuri materiale.
   EXPLOATĂT,-Ă, exploataţi,-te, adj., s. m. şi f. 1. Adj. (Despre terenuri, mine, păduri etc.) De unde se exploatează o substanţă utilă, un material folositor etc. 2. Adj., s.m. şi f. (Cel) pe care exploatatorul îl exploatează;
18  — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
EXPLOATATOR-EXPOZANT
290
(cel) care este nevoit să-şi vîndă forţa de muncă.
  EXPLOATATOR,- OĂRE, exploatatori,-oare, s.m. şi f., adj. 1. (Persoană) care exploatează munca altuia, însu-şindu-şi fără echivalent o parte din produsul, acestei munci. 2. (Rar) (Persoană) care exploatează o mină, o pădure, o moşie etc.
  EXPLORĂ, explorez, vb. I. Tranz. A cerceta o regiune necunoscută, puţin cunoscută ori puţin cercetată, în scopuri ştiinţifice, pentru a-i descoperi bogăţiile (solului şi subsolului), frumuseţile etc. + Spec. A cerceta posibilităţile de a extrage', de a folosi un anumit zăcămînt.
  EXPLORATOR,-OĂRE,           explora-
tori,-oare, s.m. şi f. Persoană (de obicei om de ştiinţă) care explorează (regiuni îndepărtate, greu accesibile).
  EXPLOZIBIL,-Ă, explozibili,-e, adj., s.n. 1. Adj. Exploziv (1). 2. S.n. Exploziv (2).
  EXPLOZIE, explozii, s.f. 1. Reacţie chimică sau fizică foarte rapidă, violentă, însoţită de efecte mecanice, sonore, termice, luminoase etc., provocate de descompunerea substanţelor explozive pe care le conţine un dispozitiv de distrugere. 2. Proces fizico-chimic de ardere sau de descompunere a unei substanţe, însoţit de degajarea
unei mari cantităti de căldură, de eres-
                  >          ~ f
terea bruscă a presiunii, de zgomot şi de lumină. 3. (Impr.) Ardere a amestecului de carburant şi de aer din cilindrul unui motor cu ardere internă. O Motor cu explozie, motor la care arderea combustibilului se face într-un timp foarte scurt şi este provocată de o seînteie.
  EXPLOZfYj-Ă, explozibile, adj., s.n. 1. Adj. Care poate exploda, care oroduce explozie; explozibil (1). + Fig. Care are loc în proporţii foarte mari într-un interval scurt de timp.
2.  S.n. Substanţă sau amestec de substanţe care, prin încălzire, prin
lovire sau sub acţiunea altui factor mecanic, se descompune brusc şi violent, cu o mare dezvoltare de căldură, de lumină şi de gaze, provo cînd o creştere puternică a presiunii la locul exploziei; explozibil (2).
   EXPONENT,-Ă, exponenţi,-te, subst.
1. S.m. şi f. Persoană sau grup social care reprezintă şi apără o idee, un curent etc.; reprezentant. 2. S.m. (Mat.) Număr, scris cu caractere mai mici, la dreapta şi mai sus faţă de un număr sau o expresie matematică, indicînd operaţia de ridicare la putere a acestora. O Exponent natural, exponent, număr natural care arată de cîte ori trebuie înmultit un factor
                            3
cu el însuşi.
   EXP ONENŢIĂL,-Ă, exponenţiali,-e, adj. Care are un exponent (variabil, necunoscut, nedeterminat). <> Funcţie exponenţială, funcţie de forma: f{x) = = ax (a > 0, a ^ 1), definită pe mulţimea numerelor reale cu valori reale pozitive. Ecuaţie exponenţială, ecuaţie (transcendentă) în care necunoscuta figurează la exponent. [Pronunţat: -ţi-al]
   EXP ONOMÎiTRU, exponometre, s.n. Instrument folosit pentru stabilirea duratei corecte de expunere la lumină a unui film sau a unei plăci fotografice.
   EXPORT, exporturi, s.n. Faptul de a exporta; operaţie cu caracter comercial prin care o parte dintre mărfurile produse, prelucrate, completate sau reparate într-o ţară se vînd şi se scot pe piaţa altor ţări; exportare.
♦  (Concr.) Totalitatea mărfurilor exportate.
   EXPORTĂ, export, vb. I. Tranz. A vinde în afara ţării mărfuri care au fost produse, prelucrate, completate sau reparate în ţari.
   EXPOZĂNT,-Ă, expozanţi,-te, adj., s.m. şi f. (Persoană, ţară etc.) care prezintă, expune ceva (la o expoziţie).
291
EXPOZEU-EXSICATOR
   EXPOZEU, expozeuri, s.n. Prezentare dezvoltată, amănunţită şi sistematică, expusă oral sau scris, a unor fapte, a unei situaţii, a unor idei etc.; dare de seamă, expunere.
   EXPOZÎŢIE, expoziţii, s.f. I. 1. Prezentare publică ă unor obiecte (selecţionate), pentru a pune în lumină specificul unei activităţi, realizările unor persoane, instituţii, întreprinderi etc. sau in scop instructiv. 2. Loc sau clădire special amenajate unde sînt expuse aceste obiecte. II. Parte a unei opere literare (în special dramatice), situată la începutul acesteia, în care se schiţează datele fundamentale ale acţiunii, profilul personajelor etc.
   EXPRES,-A, expreşi.-se, adj. Care este exprimat clar, care nu lasă nici o îndoială. ♦ (Adverbial) Special pentru..., precis; anume.
   EXPRESIE, expresii, s.f. 1. Formulare în cuvinte a unor idei sau sentimente; exprimare. + Construcţie concisă (cu caracter fix) care exprimă, de obicei în mod sugestiv, o idee.
2.  Fig. înfăţişare exterioară a figurii, care arată starea sufletească a omului; reflectare a stării interioare a cuiva în privire, pe figură. 3. (Mat.) Ansamblu de elemente (numere, litere etc.) legate intre ele prin simboluri ce exprimă operaţii matematice.
   EXPRESIONISM s.n. Curent artistic şi literar întemeiat pe ideea exprimării spontane a trăirilor interioare şi a protestului violent cu ajutorul lor împotriva modului de viaţă burghez, împotriva realismului, estetismului etc. [Pronunţat: -si->]
   EXP RE SI 0N f ST,-Ă, expresionişti, -sie, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care ţine de expresionism, care reprezintă expresionismul. 2. S.m. şi f. Adept al expresionismului. [Pronunţat: -«'-o-]
   EXPRESÎYj-Ă. expresivi,-e, adj. (Despre cuvinte, gesturi etc.) Care înfăţişează ceva în mod viu, plastic, elocvent, sugestiv. + (Despre opere li-
terare, artistice) Care prezintă, evocă ceva sugestiv, în imagini vii. + (Despre ochi, faţă etc.) Care reflectă în mod pregnant stări interioare.
  EXPRESIVITATE s.f. Calitatea, capacitatea de a fi expresiv.
  expropriA, expropriez, vb. I. Tranz. 1. A trece un bun particular în proprietatea statului, a societăţii pentru nevoi de interes obştesc (prin acordarea unei despăgubiri). 2. (în orînduirile bazate pe exploatare) A deposeda pe producători de produsele muncii lor şi de- mijloacele de subzistenţă. 3. (în perioada revoluţiei socialiste) A deposeda pe exploatatori de mijloacele de producţie şi de bunurile dobîndite prin exploatare, tre-cindu-le în proprietatea obştească a oamenilor muncii. [Pronunţat: -pri-a]
  Expropriere, exproprieri, s.f. Acţiunea de a expropria. [Pronunţat: -pri-e-]
  EXPTjLSIE, expulsii, s.f. 1. împingere în afară a unui gaz, a unui lichid etc. 2. Eliminare din organism a unui produs fiziologic, patologic, a unui corp străin etc.
  EXPULZARE, expulzări, s.f. Acţiune prin care un stat obligă pe unul sau mai mulţi cetăţeni ai altui stat aflaţi pe teritoriul său, să-l părăsească.
  EXPUNERE, expuneri, s.f. 1. Faptul de a prezenta, de a înfăţişa, de a povesti ceva prin cuvinte; (concr.) ceea ce se prezintă, se înfăţişează, se povesteşte prin cuvinte. 2. Faptul de a supune acţiunii luminii un material fotografic sensibil, pentru a obţine un clişeu sau o fotografie.
  EXSICATOR. exsicatoare, s.n. Aparat de sticlă, folosit în laborator, pentru uscarea şi pentru păstrarea in stare uscată a substanţelor, cu ajutorul altor substanţe foarte higroscopice, capabile să absoarbă apa din substanţa care urmează să fie uscată.
19*
EXTATIC-EXTERN
292
   EXTĂTIC,-Ă, extatici,-ce, adj. (Livr.) Care este în extaz, care ţine de extaz, caracteristic extazului, provocat de extaz; fermecat, încîntat în gradul cel mai înalt; extaziat.
   EXTAZ, extaze, s.n. 1. Stare sufletească de mare intensitate, caracterizată prin admiraţie profundă, entuziasm nemărginit, adoraţie, veneraţie, prin pierderea aparentă a contactului cu realitatea, prin scăderea controlului asupra propriei persoane, sub influenţa unei creaţii artistice remarcabile, a unei măiestrii interpretative, a unui peisaj grandios, a unor ritualuri sau practici religioase etc. + (Med.) Stare nervoasă în care bolnavul, urmărit de idei fixe şi de exaltare mintală, este lipsit de senzaţii şi incapabil de .mişcări voluntare. 2. Admiraţie profundă, neţărmurită faţă de cineva sau de ceva; adoraţie, veneraţie.
   EXTENSÎBIL,-Ă, extensibili,-e, adj. Care se poate extinde, care poate fi alungit fără să se rupă.
   EXTENSIUNE (EXTENSIE) s.f. 1. Dezvoltare, creştere; amplificare; extindere. + Proces prin care un cuvînt îşi lărgeşte înţelesul. 2. (Mat.; în expr.) Extensie (a funcţiei f : E F la mulţimea M, ilf p E), funcţie f : M -> F, astfel încît f(x) =f(x), pentru x£;E; prelungire. 3. (Anat.) Alungire sau întindere a unui membru ori a unui trunchi anatomic, în caz de luxaţie sau de fractură.
   EXTENSIV,-Ă, extensivi,-e, adj. 1. (în expr.) Agricultură (sau cultură) extensivă, agricultură (sau cultură) care dă o producţie (relativ) mică în raport cu suprafaţa cultivată, care îşi bazează sporirea producţiei agricole pe mărirea suprafeţelor cultivate. 2. Care are proprietatea de a (se) extinde.
   EXTENSOR,-OĂRE,. extensori,-oare, adj., s.n. 1. Adj. Care are rolul de a întinde. O Muşchi extensor (şi substantivat, m.), muşchi de suprafaţă, care ajută la întinderea diferitelor părţi ale
corpului, în special a membrelor. 2. S.n. Aparat pentru dezvoltarea muşchilor, format dintr-unul sau din mai multe arcuri de oţel sau din benzi de cauciuc cu capetele prinse în două minere, care trebuie întinse cu mîinile.
   EXTENUĂ, extenuez, vb. I. Refl. şi tranz. A (se) obosi peste măsură; a (se) istovi, a (se) epuiza. [Pronunţat: -nu-a\
   EXTENUĂT,-Ă, extenuaţi,-te, adj. Extrem de obosit; istovit, epuizat. [Pronunţat: -nu-at]
   EXTERIOR,-OARĂ, exteriori,-oare, adj., s.n. 1. Adj. Care este pe din afară, aflat dincolo de o limită, de o frontieră. O (Mat.) Puncte exterioare (faţă de o linie închisă p dintr-un plan 7r sau faţă de o suprafaţă închisă s din spaţiul S), punctele E ale submul-ţimii {E} CÎT-j?, respectiv {E\ a S-s, din care se pot duce semidrepte care nu intersectează linia p sau suprafaţa s. Unghi exterior (unui poligon), unghi adiacent cu unul dintre unghiurile poligonului şi suplimentar cu el; fiecare dintre unghiurile formate de o latură a poligonului şi prelungirea celeilalte, dincolo de vîrful comun. Unghi exterior (unui cerc), unghi cu vîrful în exteriorul cercului, iar cu laturile sale, secante sau tangente la cerc. 2. S.n. (în expr.) Exteriorul unui cerc, C(or), sau unei sfere, S(Or), mulţimea punctelor P din plan (din spaţiu) pentru care \\OP|| >r. [Pronunţat: -ri-or]
   EXTERIORIZA, exteriorizez, vb. I. Tranz. şi refl. A comunica, a exprima, a manifesta gînduri, sentimente etc. prin cuvinte, gesturi, fizionomie. [Pronunţat: -ri-o-]
   EXTERN,-A, externi,-e, adj. 1. Care se află aşezat în afară; din afară, exterior; străin. 2. Care acţionează din afară asupra suprafeţei pămîntului, modificînd-o într-un anumit fel. 3. (Mat.; în expr.) Unghi extern, fiecare dintre unghiurile formate de o secantă
293
EXTEROCEPTTVA-EXTREM
şi două drepte, aflat în afara regiunii dintre drepte.
   EXTEROCEPTÎVĂ, exieroceptive, adj. (Anat.; în expr.) Căile sensibilităţii exieroceptive, căi care duc la centrii nervoşi stimulii tactili, termici, dureroşi, olfactivi, gustativi, vizuali, auditivi din mediul extern.
   EXTEROCEPT0R, exleroceptori, s.m. Organ specializat de recepţie din sistemul nervos central, care culege stimulii din mediul extern.
   EXTINCTOR,-OĂRE, extinctori,-oare, adj., s.n. 1. Adj. Care are proprietatea de a stinge o flacără, o scînteie, un 'foc. 2. S.n. Stingător de incendiu.
   EXTINCŢIE, extincţii, s.f. Micşorare sau anulare a intensităţii unui fascicul de lumină.
   EXTÎNDE, extind, vb. III. Tranz. şi refl. A face să ocupe sau a ocupa un spaţiu mai mare decît cel iniţial; a (se) lărgi (ea sferă de acţiune); a (se) întinde, a (se) mări.
   EXTIRPĂRE, extirpări, s.f. Acţiunea de a scoate, de a înlătura, pe cale chirurgicală, un organ sau o porţiune dintr-un organ (bolnav).
   EXTRABUGETAR,-!, extrabugetari,-e, adj. Care nu este înscris în buget, care se face în afara bugetului.
   EXTRA CELULĂ R,-Ă, exlracelulari, -e, adj. Care se află în afara celulelor, care nu aparţine celulelor, care nu ţine de celule.
   EXTRACON JUGĂL,-Ă, extraconju-gali,-e, adj. Care se produce în afara căsătoriei.
   EXTRACTÎY,-Ă, extractivi,-e, adj. Care serveşte la extragerea unor substanţe utile.
   EXTRĂCŢEE, extracţii, s.f. 1. (Chim.) Procedeu de separare, în echicurent sau în contra curent, a anumitor componenţi dintr-un amestec solid sau lichid, în solvenţi potriviţi, folosit în laborator sau în industrie la obţinerea uleiurilor vegetale, la rafinarea uleiurilor mine-
 rale etc. 2. (Med.) îndepărtare a unui corp străin introdus în organism. + Extrageri a unei măsele sau a unui dinte.
   EXTRADOS, extradosuri, s.n. 1. Suprafaţa exterioară convexă a unei bolţi. 2. Faţa convexă a unei palete de turbină sau faţa superioară a unei aripi de avion.
   EXTRĂGERE, extrageri, s.f. (Mat.; în expr.) Extragerea rădăcinii dintr-un număr, operaţia prin care se calculează rădăcina de ordinul n (n > 2, n £ N) dintr-un număr dat a (a£R; a > 0, dacă n este par), indicată prin semnul radical p1'a.
   EXTRAP OLĂRE, extrapolări, s.f. 1. (Mat.) Metodă de determinare aproximativă a unei funcţii continue pentru valori situate în afara unui interval de valori continue. 2. (Fii.) Extindere ipotetică a unei noţiuni, legi, teorii etc. de la un domeniu la altul; trecerea de la o idee la alta, mai complexă, cu o sferă mai largă etc.
   EXTRÂS, extrase, s.n. Citat.
   EXTRAŞCOLĂR,-Ă, extraşcolari,-e,
adj. în afara programului şi activităţii
şcolare.
i
   EXTRA VAGĂNT,-Ă, extravaganţi,-te, adj. (Adesea substantivat). Care caută cu orice preţ să iasă din comun; excentric. + Neobişnuit, ciudat, bizar.
   EXTRA YERT ÎT,-Ă, extravertiţi,-te, adj. (în expr.) Tip extravertit, tip psihologic caracterizat prin proiectarea tendinţelor psihice interioare asupra lumii înoonjurătoare, prin . exteriorizarea sentimentelor; sociabil. ♦ (Despre oameni) Care este de tip extravertit.
   EXTRĂDĂ, extrădez, vb. I. Tranz. A preda pe cineva (urmărit de justiţie sau condamnat) altui stat, la cererea acestuia, în condiţiile prevăzute de convenţiile internaţionale.
   EXTREM,-Ă, extremi,-e, adj-, subst.
I. Adj. 1. Aşezat în locul cel mai îndepărtat, la capăt, la margine, la
EXTREMISM-EZOTERIC
294
vîrf. 2. Care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile pe care le poate avea o mărime. II. 1. S.n. Maximul sau minimul unei funcţii. 2. S.m. (La pl.; şi în expr. extremii unei proporţii ) Numărătorul primului raport şi numitorul raportului al doilea dintr-o proporţie.
  EXTREMISM s.n. Atitudine unilaterală, exagerată, rigidă în rezolvarea unor probleme (politice).
  EXTREMIST,-Ă, extremişti,-ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care ţine de extremism, care depăşeşte limitele normale, moderate; privitor la teoriile, ideile, opiniile, metodele, măsurile etc. împinse la extrem. 2. S.m. şi f. Adept al extremismului.
  EXTREMITATE, extremităţi, s.f. Punct final, limită, parte situată la capătul unei suprafeţe, unui obiect etc.
  EXTRINSEC,-Ă, extrinseci,-ce, adj. Care vine din afară, care nu provine din esenţa lucrurilor.
  EXTROSPfiCŢIE,               s.f. (în
opoziţie cu introspecţie) Observare a fenomenelor, a trăirilor psihice ale altuia; observaţie psihologică aparţinînd altcuiva.
  EXTRUDĂRE, extrudări, s.f. Procedeu tehnologic de prelucrare a materialelor prin deformare plastică, con-
stînd din trecerea forţată a materialului printr-o matriţă de formă şi de construcţie corespunzătoare, în scopul obţinerii de fire, bare profilate, ţevi etc., folosit la fabricarea cărămizilor, ţevilor de plumb, ţevilor de polimeri, tuburilor din cauciuc etc.; ex-truziune.
  EXTRUZrONE, extruziuni, s.f. Extrudare. [Pronunţat: -zi-u-]
  EXUBERĂ1STT,-Ă, exuberanţi,-te, adj. Care îşi manifestă sentimentele prin numeroase demonstraţii exterioare; de o mare vioiciune sau intensitate, foarte vioi; expansiv.
  EXUBERĂNŢĂ; exuberanţe, s.f. însuşirea de a fi exuberant; manifestare exuberantă.
  EXULTĂ, exult, vb.I. Intranz. (Livr.) A. simţi o mare bucurie, a fi foarte fericit; a radia. [Pronunţat: egzulta]
  EXULTĂNT,-Ă, exultanţi,-te, adj. (Livr.) Care exultă; foarte vesel, extrem de fericit. [Pronunţat.: egzultănt]
  EZITĂ, ezit, vb.I. Intranz. şi tranz. A sta la îndoială în luarea unei ho-tărîri; a şovăi, a se codi, a pregeta.
  EZOTERIC,'-Â., ezoterici,-ce, adj. (Despre doctrine, ritualuri etc.) Care poate fi înţeles numai de cei iniţiaţi; ascuns, secret.
    FA s.m. invar. Unul dintre cele şapte sunete ale gamei muzicale, situat pe treapta a patra din gama majoră tip.
    FABRICĂ, fabric, vb. I. Tranz. A produce o marfă In serie şi în cantităţi mari, prelucrînd materia primă într-o fabrică, într-o uzină etc. + (Fam.) A face, a confecţiona, a realiza.
  ♦ Fig. A născoci, a plăsmui, a inventa.
    FABRICAŢIE, fabricaţii, s.f. Proces tehnologic de producere a mărfurilor intr-o fabrică, într-o uzină etc.; producţia unei asemenea unităţi industriale.
    FABRICĂ, fabrici, s.f. întreprindere industrială care produce, în cantităţi mari, cu ajutorul unor maşini, diverse bunuri (finite).
                                                  FABULĂ, fabulez, vb. I. Tranz. A născoci, a inventa scurte povestiri ' alegorice, folosind procedeul personificării animalelor, plantelor şi lucrurilor.
    FABULĂRE, făbulări, s.f. Operaţie a gîndirii, caracteristic^ copiilor, prin care se născocesc diferite întîmplări, folosind procedeul personificării lucrurilor, plantelor, animalelor sau oamenilor.
    FABULĂŢEE, fabulaţii, s.f. Totalitatea faptelor şi întîmplărilor care alcătuiesc acţiunea unei opere literare (epice sau dramatice); aJabulaţie. ^ Subiectul unei opere literare (epice sau dramatice); (rar) fabulă (2).
   FĂBULĂ, fabule, s.f. 1. Specie a genului epic, de obicei în versuri şi de mică întindere, cu caracter alegoric, în care autorul, plasînd acţiunea in lumea animalelor, a plantelor sau a lucrurilor, satirizează moravuri, ' deprinderi sau concepţii înapoiate, cu scopul de a le îndrepta. + Istorisire, relatare inventată. 2. (Rar) Subiect al unei opere literare; fabulaţie.
   FABULOS,-OĂSl, fabuloşi, -oase, adj., s.n. 1. Adj. Care aparţine lumii fabulelor, a legendelor, a mitologiei; de basm, legendar, închipuit, fantastic.
2.  S.n. art. Element fabulos (1), fantastic. 3. Adj. (Despre sume de bani, preţuri, averi) Care depăşeşte orice închipuire (prin proporţii, valoare etc.); enorm, extraordinar, de necrezut, nemaipomenit.
   FACLĂLy-Ă, faciali,-e, adj. Care aparţine feţei, privitor la faţă. [Pronunţat: -ci-al\
   FĂCIES, faciesuri, s.n. 1. Totalitatea particularităţilor mineralogice şi paleontologice ale unei roci sau ale unor depozite de roci, determinate de condiţiile genetice ale mediului în care s-a format roca respectivă. 2. Aspect caracteristic al feţei, în cursul unei boli, al unei stări emotive etc.;p.gener. fizionomie. [Pronunţat: -ci-es]
   FACÎL,-Ă, facili,-e, adj. 1. Care se poate face, obţine, produce etc. fără eforturi, cu uşurinţă. 2. Care este lipsit de profunzime; superficial, uşor.
FACILITA-FAETON
296
   FACILITĂ, facilitez, vb. I. Tranz. A înlesni, a uşura îndeplinirea unei acţiuni.
   »
   FACILITĂTE, facilităţi, s.f. însuşirea de a realiza, de a face, de a obţine ceva cu uşurinţă.
   FĂCLĂ. facle, s.f. Băţ (avînd la un capăt o substanţă inflamabilă) care, aprins şi- ţinut în mînă, serveşte la iluminat (mai ales cu prilejuri festive); torţă.
   FACSIMIL, facsimile, s.n. Reproducere exactă a unui text, a unei semnături, a unui desen sau a unei picturi cu ajutorul fotografiei, al foto-tipiei, prin copiere manuală etc.
   FĂCTICj-Ă, factici,-ce, adj. (Rar) Care se referă la acţiunea de a crea, de a alcătui, de a forma, de a fabrica ceva.
   FACTICE adj. invar. (Livr.) Artificial, nefiresc; prefăcut.
   FĂCTOR, factori, s.m. 1. Element, condiţie, împrejurare care determină apariţia unui proces, a unui fenomen,
2.  (Mat.) Fiecare dintre elementele care, prin înmulţire, formează un produs. O Factor comun, factor numeric sau literal care apare în toţi termenii unei sume neefectuate sau ai unui polinom. Factor liniar normalizat (al unui polinom), factor exprimat prin-tr-un binom de gradul întîi la care coeficientul nedeterminatei este 1. 3. Mărime caracteristică pentru un sistem tehnic, un material etc., stabilită prin raportul altor două mărimi diferite. 4. (Fii.; în expr.) Factor prim, ceea ce este primordial, ceea ce are rol determinant. Factor secund, ceea ce urmează factorului prim, ceea ce este derivat, ceea ce este determinat. 5. Cauză, împrejurare care determină apariţia unui fenomen, care explică ceva.
   FACTORIĂL, factoriale, adj., s.n. (Mat.; în expr.) Faăorial de n sau n farinTixd, produs al primelor n nu-
mere naturale: 1 • 2• 3 •... • n; se notează: n! [Pronunţat: -ri-al\
   FACTOTUM s.m. invar. (Livr.) Persoană care (într-o instituţie, într-o organizaţie etc.) iniţiază, hotărăşte şi rezolvă (aproape) toate problemele care se ivesc.
   FACTtÎRĂ1, facturi, s.f. Structură, constituţie (intelectuală, psihică, morală etc.). + Caracter, aspect exterior, specific al unei opere de artă plastică.
♦  Ansamblul mijloacelor de expresie care determină specificul unei opere literare sau muzicale.
   FACTtÎRĂ2, facturi, s.f. Act justificativ privind vînzările şi cumpărările de mărfuri, lucrările executate şi serviciile prestate, precum şi mărfurile lăsate în păstrare; formular tipărit pe care se întocmeşte un astfel de act.
   FACTUREfiR, facturiere, s.n. Carnet care cuprinde formulare pentru facturi2. [Pronunţat: -ri-er]
   FACŢltÎNE, facţiuni, s.f. Grup de persoane unite pe baza unor interese politice comune (şi care, de obicei, se manifestă prin violenţă). [Pronunţat: -ţi-u-1
   FĂCULĂ,jfacuZe, s.f. Partea mai strălucitoare de pe discul solar.
   FACULTĂTE, facultăţi, s.f. I. Capacitate, posibilitate, însuşire morală sau intelectuală a cuiva; aptitudine. + însuşire, capacitate pe care o are un fenomen, un obiect, un sistem etc-de a acţiona, de a se dezvolta, de a rezolva ceva. II. Unitate din cadrul unei instituţii de învăţămînt superior în care se predau materii dintr-un anumit domeniu de specialitate.
   FACULTATIV,-Ă, facultativi,--e, adj. Care este lăsat la alegerea, la voia cuiva, care nu este obligatoriu; benevol.
   FAETON, faetoane, s.n. Trăsură înaltă, uşoară, cu patru roţi şi cu două bănci pentru persoane. [Pronunţat: fa-e-]
297
FAG-FATJ5ITATE
   FAG, fagi, s.m. Arbore înalt pînă la 30 de m, cu tulpină puternică avînd scoarţa netedă de culoare alburie sau cenuşie, cu frunze ovale, netede şi lucioase şi cu perişori fini pe margini, cu fructul o achenă (numită jir), cu lemnul tare, foiosit în industrie sau drept combustibil (Fagus silvatica).
   FAGOCÎT, fagocite, s.n. Globulă albă sangvină a animalelor, care apără organismul de infecţie, digerînd elementele străine pătrunse în el.
   FAGOCITĂR, -Ă, fagocitari, -e, adj. Cu privire la fagocite, referitor la fagocite.
   FAGOCITOZĂ, fagocitoze, s.f. Proces de înglobare şi de digerare a microbilor şi a altor corpuri străine din organism de către fagocite sau alte celule ale corpului.
   FĂGURE, faguri, s.m. Strat de ceară format din celule mici hexagonale, produs de albine lucrătoare, în stup, pentru a-şi depune ouăle şi mierea.
   FAIĂNŢĂ, faianţe, s.f. Produs ceramic alb, poros, glazurat, asemănător cu porţelanul, fabricat prin arderea unui amestec de caolin, feldspat, cuarţ etc. şi folosit pentru obiecte tehnico--sanitare, casnice, plăci pentru căptu-şirea pereţilor etc. [Pronunţat: fa-ian-]
   FĂDIĂ, faime, s.f. Părere (bună, mai rar rea) pe care o colectivitate largă de oameni o are despre cineva sau ceva; reputaţie, renume.
   FAIMOS,-OĂSĂ, faimoşi,-oase, adj. Extrem de cunoscut; renumit, celebru.
   FĂIEPLAY s.n. Acceptare loială, deschisă şi aplicată în fapt, a regulilor unei. competiţii sportive. [Pronunţat: fer piei]
   FALĂNGĂ, falange, s.f. Fiecare dintre oasele mici, alungite, care alcătuiesc scheletul degetelor.
   FALANSTER, falanstere, s.n. Ansamblu de clădiri în care, potrivit concepţiei socialist-utopice a lui Ch. Fourier, aveau să fie concentrate lo-
cuinţele, atelierele, bibliotecile, cantinele etc. destinate celor ce urmau să constituie nucleul (de producţie şi de consum al) orînduirii sociale preconizate.
   FALA 's.f. Faimă bună, glorie, renume.
   FÂLCE. fălci, s.f. Unitate de măsură pentru supiafeţele agricole, egală cu aproximativ un hectar şi jumătate, folosită în Moldova, pînă la începutul sec. XX.
   FALCOMFGRM,-!, falconiformi,-e, adj., s.f. 1. Adj., s.f. (Pasăre) care are formă de şoim. 2. S.f. (La pl.) Ordin de păsări răpitoare de zi, cu corpul puternic, cu aripi lungi, cu ciocul gros şi încovoiat, care se hrănesc cu pradă vie; (şi la sg.) pasăre care face parte din acest ordin.
   FALEZĂ, faleze, s.f. Mal înalt şi abrupt (drept) al unei mări sau al unui lac, creat prin acţiunea (de eroziune a) valurilor.
   FĂLIE, falii, s.f. (Geol.) Ruptură apărută în scoarţa pămîntului (in lungul căreia se produc denivelări de straturi pe verticală, ca rezultat al mişcărilor tectonice).
   FALIMENT, falimente, S.n. 1. Incapacitate de plată a datoriilor în care se află un comerciant, un industriaş, un bancher etc., constatată de o instanţă judecătorească. 2. Fig. Nereuşită, eşec total.
   FALÎT.-Ă, faliţi,-te, adj., s.m. şi f. (Adesea fig.) (Persoană) care se află în stare de faliment.
   FALNIC,-!, falnici,-ce, adj. Care impresionează prin mărime, aspect, frumuseţe, ţinută etc.
   FALS,-Ă, falşi,-se, adj. Care este contrar adevărului; mincinos, neîntemeiat; care are numai aparenţa adevărului, autenticităţii; imitat, artificial.
   FALSITĂTE s.f. 1. Caracterul a ceea ce este fals, mincinos, neautentic,
FAMAT- FANON
298
lipsit de adevăr. 2. Atitudine, comportare făţarnică; ipocrizie, făţărnicie, prefăcătorie.
   FAMAT,-A, famaţi,-le, adj. (în expr.) Rău famat, care are o faimă, o reputaţie proastă; deocheat.
   FA.MEN, fameni, s.m. (înv.) Bărbat castrat. + Fig. Bărbat decăzut din punct de vedere moral.
   FAMILIAL,-A, familiali,-e, adj. Care aparţine familiei, privitor la familie, destinat familiei. [Pronunţat: -li-al]
   FAMILIAR,-Ă, familiari,-e, adj. 1. (Despre exprimare, limbaj, stil) Care este folosit, specific, în (sau apropiat de) vorbirea obişnuită; simplu, fără pretenţii. + (Despre atitudini, comportări etc. sau despre oameni) Simplu, prietenos, apropiat; p.ext. care este prea puţin respectuos. 2. Care este bine cunoscut, obişnuit cuiva. [Pronunţat : -li-ar]
   FAMILIARfSM s.n. Atitudine de intimitate exagerată, neprincipială între membrii unui colectiv; familiaritate. [Pronunţat: -li-a-~\
   FAMILIARIZA, familiarizez, vb.I. Refl. şi tranz. A (se) obişnui, a (se) deprinde cu ceva sau cu cineva, prin contact (mai) îndelungat, prin practică etc. [Pronunţat: -li-a-]
   FAMILIE, familii, s.f. 1. Formă de comunitate umană, bazată pe căsătorie, care uneşte pe soţi şi pe urmaşii acestora prin relaţii strînse (de ordin biologic, economic, psihologic şi spiritual). 2. Totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoş comun; neam, descendenţă. 3. Fig. Grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese şi idealuri comune. 4. Categorie sistematică în botanică şi în zoologie, inferioară ordinului, care cuprinde mai multe genuri de organisme cu caractere comune. 6. (în expr.) Familie de cuvinte, grup de cuvinte derivate şi compuse, formate de la acelaşi cuvînt de bază.
♦  Grup de limbi care provin dintr-o limbă comună, iniţială. 6. (Mat.; în
expr.) Familie de curbe (sau de suprafeţe), mulţime de curbe (sau de suprafeţe) care au o caracteristică intrinsecă comună (distinctă de faptul că ele aparţin mulţimii), ecuaţiile lor conţinînd un parametru real.
  FANARIOT,-Ă, fanarioţi,-te, s.m., adj. 1. S.m. Grec din păturile orăşeneşti înstărite care locuia în cartierul Fanar din Constantinopol; demnitar al Porţii otomane ori dregător sau domn în ţările româneşti care provenea din această pătură greacă înstărită. 2. Adj. Care aparţine fanarioţilor (1), privitor la fanarioţi. O Epoca fanariotă, perioadă din istoria Moldovei (1711 —1821) şi a Ţării Româneşti (1716—1821), caracterizată prin conducerea acestor ţări de către domni fanarioţi (2), numiţi direct de sultan, prin intensificarea exploatării şi asupririi turceşti, prin adîncirea dependenţei politicefata .de Poarta otomană. [Pronunţat: -ri-ot]
  FANATIC,-A, fanatici,-ce, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Om) dominat de fanatism. 2. Adj. (Despre manifestările oamenilor) Care exprimă, dovedeşte fanatism.
  FANATÎSM s.n. Ataşament excesiv, pătimaş, iraţional pentru o convingere, o persoană etc., însoţit de o totală intoleranţă faţă de alte convingeri, faţă de alte persoane etc.
  FANEROGAMĂ,/arcerogame, s.f. (La pl.) Grup de plante cu flori care se înmulţesc prin seminţe; (şi la sg.) plantă care face parte din acest grup.
  FANFARĂ, fanfare, s.f. Ansamblu muzical format din persoane care cîntă la instrumente de suflat şi de percuţie.
  FANFARON,- O ANĂ , fanfaroni,-oa-ne, s.m. şi f., adj. (Persoană) care se laudă pe sine pentru merite închipuite, care face caz de acţiunile, realizările etc. sale; lăudăros.
  FANON, fanoane, s.n. 1. Fiecare dintre lamele cornoase lungi fixate de maxilarul superior al balenelor. 2. îndoitură a pielii de pe marginea infe-
299
      rioară a gîtului, la1 bovine şi la unele rase de ovine; salbă. FANTASMAGORIE, fantasmagorii, ]    s.f. 1. Idee, teorie, afirmaţie, măni-
j    festare etc. ciudată, lipsită de bază
      reală. 2. Imagine vizuală ciudată, în-}    chipuită, proprie unei imaginaţii bol-
      nave; vedenie, nălucire.
      FANTĂSMĂ, fantasme, s.f. Fiinţă |    fantastică, imaginară, închipuită, cu
[    aspect ciudat, respingător sau înspăi-
      mîntător. + Fig. Imagine, privelişte \    neclară, ciudată, aparţinînd parcă altei
      lumi.
      FANTĂST,-Ă, fantaşti,-ste, s.m. şi f. (Livr.) Persoană stăpînită de idei fan-tastice, ireale sau nerealizabile.
[ FANTĂSTIC,-Ă, fantastici,-ce, adj.,
J    s.n. 1. Adj. Care nu există în realitate;
!■   creat, plăsmuit de imaginaţie; ireal.
      2.      S.n. art. Categorie a esteticii care |        dezvăluie frumosul prin crearea unui
|    univers închipuit, prin zugrăvirea rea-
      lităţii în lumina imaginaţiei, sau prin împletirea aspectelor reale cu cele supranaturale. 3. Adj. Care pare o plăsmuire a imaginaţiei (atît este de ieşit din comun prin proporţii, aspect etc.); care este foarte mare, foarte frumos, foarte bun, foarte intens etc. O Literatură fantastică, gen de literatură în care domină elementul fantastic.
      EĂNTĂ, fante, s.f. (Fiz.) Deschidere sau crăpătură îngustă.
      FANTEZÎE, fantezii, s.f. 1. Imaginaţie. + Imaginaţie bogată, liberă, specifică unui creator (în artă, literatură, ştiinţă, tehnică etc.). + Produs al imaginaţiei; plăsmuire, născocire. 2. Compoziţie muzicală instrumentală de formă liberă, avînd un caracter de improvizaţie şi de virtuozitate.
      FANTEZÎST,-Ă, fantezişti,-ste, adj.
      1. Care nu are nimic comun cu realitatea, care este un produs al imaginaţiei. 2. (Despre oameni) Care este dominat de idei fantastice, nerealizabi-(e; care se conduce mai mult după fantezie.
fantasmagorie-faringitA
   FANTOMĂTIC,-Ă,          fantomatici,-ce,
 adj. (Adesea adverbial) Cu aspect de fantomă, ca o fantomă.
   FANTOMĂ, fantome, s.f. Fiinţă ireală pe care cred (sau pretind) că o văd unii oameni cu imaginaţia tulburată sau pe care o creează fantezia scriitorului; nălucă, stafie, strigoi, vedenie.
   FANTOŞĂ, fantoşe, s.f. (Livr.; adesea fig.) Păpuşă sau figurină manevrată cu ajutorul unui fir de aţă; marionetă, paiaţă.
   FAR, faruri, s.n. 1. Construcţie (înaltă) prevăzută cu o sursă de lumină puternică, situată în apropierea coastelor primejdioase sau la intrarea în porturi şi servind la orientarea navelor (în timpul nopţii, pe vreme rea etc.).
 2. Corp de iluminat (la automobile, locomotive etc.) care' proiectează lumina într-o anumită direcţie, sub forma unui fascicul divergent.
   FARĂD, farazi, s.m. Simbol F. Unitate de măsură a capacităţii electrice în SI, egală Cu capacitatea unui condensator care acumulează o sarcină de un coulomb la tensiunea de un volt.
   FARĂDIC adj. (în expr.) Curent faradic, curent electric alternativ produs prin inducţie electromagnetică.
   FARAON, faraoni, s.m. Titlu purtat de vechii regi ai Egiptului (care se considerau de natură divină şi erau stăpînii deplini ai teritoriului şi populaţiei ţării); persoană care avea acest titlu.
   FARÎNGE, faringe, s.n. Canal mem-branos şi musculos, de forma unei pîlnii cu vîrful în jos, care porneşte din cavitatea bucală şi sfirşeşte în esofag şi care constituie locul de încrucişare a căii respiratorii cu calea digestivă.
   FARINGIĂj\T,-Ă, faringieni,-e, adj. Care apafţine faringelui, privitor la faringe, localizat în faringe. [Pronunţat: -gi-an]
   FARINGÎTĂ, faringite, s.f. Boală care constă în inflamaţia faringelui.
FARlSEISM-FATALISM
300
   FARISEISM s.n. Ipocrizie, făţărnicie, duplicitate.
   FARISEU, farisei, s.m. Om prefăcut, ipocrit, făţarnic.
   FĂRMEC, farmece, s.n. 1. Folosire a unor mijloace, formule etc. ieşite din comun, supranaturale, care (mai ales în basme) ar avea puterea să transforme fiinţele, lucrurile, fenomenele, să ducă la obţinerea unor lucruri deosebite; vrajă. 2. Plăcere deosebită, încîntare pe care o simte cineva sau pe care o produce cineva sau ceva.
   FĂRSĂ, farse, s.f. 1. Comedie cu conţinut uşor, în care comicul provine, în primul rînd, din vorbe de spirit şi din situaţii amuzante, uneori burleşti (şi nu din studiul aprofundat al caracterelor). 2. Faptul de a păcăli pe cineva cu scopul de a se amuza; mijloace folosite în acest scop; păcăleală, festă.
   FASCICUL, fascicule, s.n. Mulţime de mai multe elemente de acelaşi fel, aşezate în formă de mănunchi. O (Mat.) Fascicul de cercuri, mulţimea cercurilor din plan care trec prin punctele de intersecţie a două cercuri distincte. Fascicul de drepte, mulţimea dreptelor dintr-un plan care trec printr-un punct dat. + (Fiz.) Mănunchi de raze luminoase sau vizuale cu secţiune bine delimitată; ansamblu de particule aflate în mişcare ordonată.
♦  (Anat.) Grup de fibre care au aceeaşi aşezare şi aceeaşi distribuţie, în vederea îndeplinirii aceleiaşi funcţii.
   F A SCI CUL AT ,-Ă, fasciculaţi,-te, adj. Dispus în formă ae fascicul, de mănunchi, de tufă.
   FASCIE, fascii, s.f. Membrană conjunctivă care înveleşte muşchii sau alte regiuni anatomice.
   FASCII s.f. pl. Mănunchi de nuiele de mesteacăn, legat cu o curea, avînd la mijloc, in partea superioară, o secure şi purtat de lictorii care însoţeau pe unii magistraţi romani.
   FASCINĂ, fascinez, vb. I. Tranz.
1.  A atrage pe cineva în mod irezistibil cu privirea. 2. A produce cuiva o impresie deosebită prin însuşiri (atrăgătoare) ieşite din comun; a captiva, a subjuga, a fermeca.
   FASCINĂNT,-Ă, fascinanţi,-te, adj. Care fascinează, care captivează; captivant.
   FASCÎSM s.n. Curent politic, ideologic şi mişcare socială, expresie a celor, mai reacţionare şi agresive interese şi poziţii ale burgheziei imperialiste, care promovau rasismul, discriminarea, şovinismul, demagogia socială, cultul,forţei, concepţii mistice iraţionale, anticomunismul, lichidarea oricăror drepturi şi libertăţi democratice, a mişcării muncitoreşti, a partidelor şi organizaţiilor democratice, crearea unei organizări statale dictatoriale, teroriste, militariste, agresive şi expansioniste.
   FASCÎST,-Ă, fascişti,-ste, adj., s.m. şi f. 1. S.m. şi f. Adept, susţinător al fascismului. 2. Adj. Care aparţine fascismului, privitor la fascism, specific fascismului.
   FAST s.n. Splendoare, lux, măreţie.
   FASTIDIOS,-OĂSĂ, fastidioşi,-oase, adj. (Livr.) Plictisitor, searbăd, anost. [Pronunţat: -di-os]
   FASTU(3S,-OĂSĂ, fastuoşi,-oase, adj. (Livr.) Plin de măreţie, de splendoare, de bogăţie; măreţ, splendid, bogat. [Pronunţat :-£îi-os]
   FATĂL,-Ă, fatali,-e, adj. 1. Care se crede că are urmări nenorocite pentru cineva sau ceva; care (se crede că) produce moartea cuiva. ♦ Nefericit, nenorocit; trist. 2. Care nu poate fi înlăturat; inevitabil.
   FATALÎSM s.n. Doctrină filozofică, religioasă sau convingere falsă după care dezvoltarea istorică şi, In general, toate evenimentele din viaţa oamenilor sînt dinainte determinate de o forţă
301
fatalitate-fAtAlAu
   pe care omul nu o înţelege şi în faţa căreia el este cu totul neputincios.
   FATALITATE s.f. 1. (In concepţii filozofice, religioase, în practici superstiţioase) Forţă supranaturală care ar hotărî dinainte, definitiv şi de neînlăturat, mersul lucrurilor şi viaţa oamenilor; soartă, destin, fatum. + Ceea ce este inevitabil. 2. Concurs nefericit de împrejurări (care nu poate fi evitat).
   FATA MORGANA s.f. Fenomen optic din regiunile călduroase, care face ca obiectele aflate la orizont sau dincolo de el să apară ca într-o apă (în imagini simple sau multiplicate, drepte ori răsturnate); miraj. + Fig. Iluzie trecătoare, apariţie înşelătoare.
   FATÎDIC,-X, fatidici,-ce, adj. (Livr.) Hotărît de soartă; profetic. + Care ar aduce nenorocire.
   FATUM s.n. (Livr.) Fatalitate (1), soartă, destin.
   FAŢADĂ, faţade, s.f. Fiecare dintre părţile exterioare (verticale), aflate la vedere, ale unei construcţii.
 •  FAUNĂ, faune, s.f. Totalitatea speciilor de animale dintr-o regiune, de pe globul terestru, dintr-o epocă geologică, din perioada actuală etc. [Pronunţat: fa-u-]
   FAYOARE, favoruri, s.f. Avantaj acordat cuiva, cu preferinţă faţă de alţii; dovadă deosebită de bunăvoinţă faţă de cineva; hatîr.
   FAYORITÎSM, favoritisme, s.n. Faptul de a acorda ouiva în mod abuziv avantaje nemeritate (nedreptăţind pe alţii); avantaj nemeritat făcut cuiva (prin abuz).
   FAzA, faze, s.f. 1. Fiecare dintre etapele distincte din evoluţia unui proces din natură sau din societate; fiecare dintre stările succesive ale unei transformări. + Fiecare dintre aspectele suocesive pe care le iau luna şi unele planete, determinate de orientarea pe care o au faţă de pămînt părţile din suprafaţa lor iluminate de
   soare. 2. (Fiz.) Fiecare dintre circuitele componente ale unui sistem de circuite electrice. + Argument al unei mărimi care variază sinusoidal în timp şi care caracterizează mărimea în orice moment. 3. (Chim.) Porţiune omogenă dintr-un sistem eterogen, separată de restul sistemului prin suprafeţe de separare.
   FAZOTRON, fazotroane, s.n. (Fiz.) Ciclotron în care micşorarea perioadei de rotaţie a particulelor supuse accelerării este compensată prin micşorarea frecvenţei tensiunii alternative de alimentare a acceleratorului.
   FĂGAŞ, făgaşe, s.n. Formă de relief avînd aspectul unui şanţ îngust (şi puţin adînc) săpat de şuvoaiele apelor de ploaie pe părţile înclinate ale unui munte, ale unui deal etc.
   FĂINArE, făinări, s.f. Boală a plantelor provocată de anumite ciuperci parazite şi manifestată prin apariţia, pe organele atacate, a unui strat făinos alb-cenuşiu. [Pronunţat: fă-i-]
   FĂL0S,-OAsA, făloşi, -oase, adj. (Pop.) Mîndru, mulţumit (de cineva sau de ceva). ♦ (Peior.) Care are o încredere exagerată în propriile sale însuşiri (dispreţuind pe ceilalţi); în-gîmfat.
   FĂRĂDELEGE, fărădelegi, s.f. (înv. şi pop.) Faptă rea, care trebuie condamnată, dezaprobată; nelegiuire, ticăloşie, mişelie.
   FĂT, feţi, s.m. 1. (Anat.) Fetus. 2. (Pop. şi poetic) Fecior, fiu, băiat; copil.
♦  (Şi ca nume propriu) Făt-Frumos, erou principal din basme, înzestrat cu frumuseţe fizică şi morală, cu bunătate, simţ al dreptăţii, curaj şi vitejie ieşite din comun.
   FÂTAlAu, fătălăi, s.m. (Pop.) Om oare are caractere specifice ambelor sexe; hermafrodit. + (Peior. şi glumeţ) Băiat căruia îi place mai mult compania fetelor, care este timid sau are apucături de fată.
FAŢARNIC-FELOGEN
302
   FĂŢARNIC, -Ă, făţarnici, -ce, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Lipsit de sinceritate; prefăcut, ipocrit, fals.
   FAţARNÎCÎE, făţărnicii, s.f. Lipsă de sinceritate (în purtare, atitudini etc.); purtare, atitudine prefăcută, ipocrită; prefăcătorie, ipocrizie, falsitate.
   FĂURAR, făurari, s.m. (înv., reg. şi poetic) Fierar. [Pronunţat: fă-u-]
   FÂURÎ, făuresc, vb. IV. Tranz. A crea, a înfăptui, a realiza, a construi, a face. [Pronunţat: fă-u-]
   FEBRÎL,-A, febrili,-e adj. (Adesea adverbial) Încordat, agitat; intens, viu.
   FEBRILITATE s.f. Stare de încordare, de agitaţie; activitate intensă, vie.
   FECALE s.f. pl. (Şi, adj., în expr. materii fecale) Excremente.
   FECIORELNIC,-A,       feciorelnici,-ce,
 adj. Care este curat din punct de vedere moral; neprihănit, nepătat, nevinovat, imaculat.
   FECtJND,-Ă, fecunzi,-de, adj. Fertil, productiv, roditor, mănos.
   FECUNDAŢIE, fecundaţii, s.f. Actul sau procesul de unire sau de contopire a două celule sexuale de sex diferit, avînd ca rezultat celula-ou sau zigotul, din care se formează un nou reprezentant al speciei; fecundare.
   FECUNDITATE s.f. Capacitate a animalelor şi a plantelor de a se reproduce şi de a da descendenţi normal dezvoltaţi. + Capacitate a unui teren de a produce roade bogate; rodnicie, fertilitate. + Fig. Capacitate a cuiva de a scrie, de a compune, de a crea mult (şi cu uşurinţă).
   FEDERAŢIE, federaţii, s.f. Formă de stat reunind mai multe state republicane care îşi păstrează fiecare organizarea proprie, dar diBpun de unele legi şi organe politico-administrative rom une.
   F12EDB4CK s.n. (Biol.) Conexiune inversă. [Pronunţat: fidbec]
   FEERIC,-A, feerici,-ce, adj. Cu aspect sau caracter de feerie, nespus de frumos, plin de poezie; minunat, încîn-tător.
   FEERÎE, feerii, s.f. 1. Privelişte nespus de frumoasă, încîntătoare, strălucitoare, ca în basme. 2. Reprezentaţie teatrală, de circ etc. cu personaje
si cu tematică luate din basme ori t
din mitologie, cu montare şi costumaţie pline de fast, de strălucire (şi cu numeroase trucaje şi efecte scenice).
   FfÎLDSPAT, feldspaţi, s.m. Nume generic dat unor minerale din clasa aluminosilicaţilor alcalini sau alcalino--pămîntoşi, formînd circa 50% din scoarţa pămîntului, sub formă de roci eruptive şi metamorfice, şi care cristalizează în sistemele triclinic şi mono-clinic, cu luciu sticlos, fin, transparente, . incolore sau divers colorate, întrebuinţate ca fondant în industria ceramică, în industria sticlei etc.
   FELEGEAN, felegene, s.n. (înv.)
 Ceaşcă fără toartă, fixată într-un * i
suport.
   FELÎD, felide, .s.n. (La pl.) Familie de mamifere carnivore, cu corpul zvelt, mlădios, cu capul rotund, gîtul scurt, coada lungă, digitigrade, cu gheare retractile, în general nocturne; (şi la sg.) animal care face parte din această familie; felină.
   FELfN,-A, felini,-e, adj., s.f. 1. Adj. Care aparţine familiei felidelor. 2.
S.f. Felid.
   FELODfiRM, feloderme, s.n. Ţesut vegetal ale cărui celule au pereţii celulozici şi subţiri, proveniţi din activitatea felogenului; scoarţă secundară.
   FELOGEN, felogene, s.n. Ţesut vegetal generator, format, în diferite părţi ale plantei, din celulele periciclului, alcătuit din celule .alungite care se divid tangenţial, dînd naştere, spre
303
feiuelA-fenoplast
exterior, suberului, iar spre interior, felodermului.
  FEMELA, femele, s.f. Animal de sex feminin.
  FEMINÎN.-A, feminine, adj. (In expr.) Gen feminin (şi substantivat, n.), gen gramatical care cuprinde numele de fiinţe de sex femeiesc, precum şi numele de lucruri care, prin tradiţie sau prin analogie cu cele dintîi, sînt socotite de acelaşi sex. Substantiv feminin, substantiv care are forme atribuite în gramatică numelor care denumesc fiinţe de sex femeiesc.
  FEMINTTĂTE s.f. Totalitatea însuşirilor care alcătuiesc specificul caracterului feminin.
  FEMUR, femururi, s.n. Os lung care formează scheletul coapsei.
  FENANTREN s.n. Hidrocarbură aromatică polinucleară, cu nuclee condensate angular, substanţă cristalină, incoloră, obţinută din gudronul rezultat-la distilarea fracţionată a cărbunilor şi folosită la fabricarea coloranţilor, a produselor cosmetice etc.
  FENETCL s.m. G6H5OC2Hs. Lichid insolubil în apă, solubil in alcool, în eter; etoxibenzen.
  FENIC adj. (Chim.; în expr.) Acid fenic, fenol (1).
  FENÎL, fenili, s.m. (Chim.) C6H5—. Radical organic monovalent rezultat din benzen, prin îndepărtarea unui atom de hidrogen.
  FENILACETAMÎDĂj fenilacetamide, s.f. (Chim.) Acetanilidă. FENILACETILENĂ s.f. c6h5c=ch.
Hidrocarbură derivată de la acetilenă, prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu un radical fenil.
  FENIL AM ÎNĂ s.f. (Chim.) Anilină.
  FENILETENĂ, fenilelene, s.f. (Chim.) Stiren.
  FENOL, (2) fenoli, s.m. I. C6H5-OH. Compus organic, derivat monohidro-xilic al benzenului, substanţa cristali-
zată, incoloră, toxica şi caustică folosită la fabricarea unor răşini sintetice, coloranţi, tananţi, erbicide, medicamente etc., iar în soluţie diluată, ca dezinfectant cu acţiune bactericidă; acid fenic. 2. Nume generic dat compuşilor organici, derivaţi, mono- său polihidroxilici, ai hidrocarburilor aromatice, în care gruparea hidroxil este legată direct de un radical arii şi care sînt folosiţi în industria coloranţilor, medicamentelor, răşinilor sintetice etc.
   FENOLĂT. fenolaţi, s.m. (Chim.) Fenoxid.
   FEN OLFTALEÎXĂ, fenolftaleine, s.f. Colorant sintetic de tip trifenilmetanic, obţinut prin condensarea anhidridei ftalice cu fenolul, substanţă cristalizată, albă, solubilă în alcool sau eter, folosit (în soluţie alcoolică de 0,1%) ca indicator (incolor, în mediu acid şi neutru; roşu-vişiniu, in mediu alcalin).
   FEN0L(3GIC,-Ă, fenologici,-ce, adj. Vizibil, care poate fi observat direct.
   FENOMEN, fenomene, s.n. 1. Manifestare exterioară a esenţei unui lucru, unui proces etc., care este accesibilă, perceptibilă în mod nemijlocit. 2. Proces, transformare, evoluţie din natură şi din societate. O Fenomen de tranziţie (sau tranzitoriu), fenomen care se produce în cursul trecerii unui sistem fizic sau chimic de la un regim la altul.
   FENOMENALÎSM s.n. Concepţie filozofică idealistă după care omul poate cunoaşte numai latura exterioară, aparenta a fenomenelor, iar nu esenţa lucrurilor, proceselor etc.
   FENOMENOLOGIE s.f. Doctrină filozofică idealistă care îşi propune să studieze fenomenele conştiinţei prin prisma orientării şi a conţinutului lor, făcind abstracţie de omul real, de activitatea lui psihică concretă şi de mediul social.
   FENOPLĂST, fenoplaste, s.n. Denumire generică dată produşilor macro-
FENOTIP-FERIVIENEA
304
moleculari sintetici obţinuţi prin poli-condensarea, în mediu acid sau bazic, a fenolului cu aldehidă fonnică sau cu alte aldehide.
   FENOTÎP, fenotipuri, s.n. (Biol.) Ansamblu de însuşiri şi de caractere care se manifestă în mod vizibil la un individ si care este determinat de baza * * • • ereditară şi de condiţiile de mediu.
   FENOXÎD, fenoxizi, s.m. Sare a fenolului cu metalele alcaline, obţinută prin dizolvarea fenolului în hidroxid alcalin; fenolat.
   FEREĂSTRĂ, ferestre, s.f. (Anat.; în expr.) Fereastră ovală, orificiu în vestibulul urechii medii, situat în osul temporal, care adăposteşte urechea medie şi prin care se face legătura cu ciocanul, nicovala şi scăriţa. F'e-reastră rotundă, orificiu în vestibulul urechii medii, situat în osul temporal, prin care se face legătura cu urechea internă.
   FERCHEZUÎ, ferchezuiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (Pop. şi fam.) A da sau a căpăta un aspect îngrijit; a (se) îmbrăca cu grijă, cu gust, elegant; a (se) dichisi, a (se) găti.
   FERECĂ, ferec, vb. I. Tranz. 1. A acoperi, total sau parţial, cu metal un obiect de lemn, pentru a-i da rezistenţă şi durabilitate; a întări un obiect (de lemn) prin legături metalice. + A Îmbrăca un obiect cu plăci din metal preţios, a împodobi ceva cu aur, cu argint sau cu pietre scumpe. 2. A lega cu fiare, cu lanţuri, cu obezi etc. un om arestat sau condamnat; a încătuşa. 8. (Pop.) A încuia, a zăvori o uşă, o încăpere.
   FERECĂT,-Ă, ferecaţi,-te, adj. (Pop.) Încuiat, zăvorit; fig. ascuns, tăinuit (în adîncuri).
   FEREGEĂ, feregele, s.f. Manta ori pelerină din stofă fină şi subţire sau din, mătase, purtată de boieri sau de soţiile lor, peste îmbrăcămintea obişnuită.
   FERESTRUf, pers. 3 ferestruieşte, vb. IV. Tranz. (Despre apele curgătoare) A-şi face, a-şi deschide, a-şi tăia drum printre munţi (prin eroziune).
   F]5RIC,-Ă, ferici,-ce, adj. (Despre compuşi chimici) Care conţine fier trivalent.
   FERIClÂjfttJEĂ, fericianuri, s.f. Combinaţie complexă a fierului trivalent, substanţă mai puţin stabilă decît ferocianura, cu caracter oxidant relativ puternic, toxică; hexaciano-ferat. <5> Fericianură de potasiu, K3[Fe(CN)s], fericianură obţinută prin tratarea unei soluţii apoase provenite dintr-o sare a fierului trivalent cu soluţie de cianură de potasiu, care se prezintă sub formă de cristale de culoare roşie, solubile în apă; hexaciano-ferat (III) de potasiu. [Pronunţat: -ci-a-]
   FERICÎRE, fericiri, s.f: Stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină.
   F&RIGĂ, ferigi, s.f. Nume dat mai multor specii de criptogame vasculare, în general erbacee, unele arborescente, cu frunze mari şi dinţate, pe dosul cărora se găsesc sporangi cu spori.
   FERM, -Ă, fermi,-e, adj. Solid, stabil, sigur; plin de siguranţă şi de hotă-rîre; hotărît, neşovăitor, neclintit.
   FÎ5RMĂ, ferme, s.f. 1. Subunitate agricolă socialistă de producţie în cadrul unei întreprinderi agricole de stat sau a unei cooperative agricole de producţie, specializată în creşterea unor specii de animale, de vegetale sau în care se organizează atit producţia animală cît şi cea vegetală. 2. (în ţările capitaliste) Gospodărie agricolă particulară bine amenajată, alcătuită dintr-un teren şi din amenajările, construcţiile, utilajele etc. necesare exploatării terenului respectiv.
   FERMENEĂ, fermende, s.f. Haină scurtă de stofă, împodobită cu broderii din fire de mătase sau de metal, purtată odinioară de boieri.
305
FERMENT-FERTILITATE
   FERMENT, fermenţi, s.m. 1. (Biol.) Enzimă. 2. Fig. Element care produce şi dezvoltă o anumită stare, un anumit fenomen, aspect etc.
   FERMENTĂŢEE, fermentaţii, s.f. Proces biochimic, spontan sau declanşat, de transformare, de descompunere, de alterare, sub acţiunea enzimelor, a unor produse organice naturale cu structuri complexe în produşi cu structură mai simplă; fermentare. + Substanţă fermentată.
   FERMIER, -A, fermieri,-e, s.m. şi f. Proprietar sau arendaş al unei ferme (2). [Pronunţat: -mi-ef]
   FERMITATE s.f. Hotărîre neclintită, tărie morală, statornicie de ,care dă dovadă o persoană, un grup de persoane, o organizaţie etc.
   FERMII! s.n. Fm cu Z=100. Element chimic cu caracter metalic, din grupa actinidelor, produs pe cale artificială.
   FEROALlAj, feroaliaje, s.n. Aliaj de fier cu unul sau cu mai multe elemente chimice (metale sau nemetale), folosit în siderurgie ca adaos pentru elaborarea oţelurilor aliate şi pentru afinarea băii metalice. [Pronunţat: -ro-a-li-aj]
   FEROCE, feroci, adj. De o mare cruzime.
   FEROCIANtJRĂ, ferocianuri, s.f. Combinaţie complexă a fierului bivalent, substanţă solidă, netoxică; hexa-cianoferat (II). <y Ferocianură de potasiu, K4[Fe(CN)6], ferocianură obţinută prin tratarea unei soluţii apoase provenite dintr-o sare a fierului bivalent cu soluţie de cianură de potasiu, care se prezintă sub formă de cristale galbene, solubile în apă şi se foloseşte ca reactiv pentru fier, la cleirea vinurilor, pentru îndepărtarea excesului de fier; hexacianoferat (II) de potasiu. [Pronunţat: -ci-a-] FEROMAGNÎiTIC,-Ă, feromagne-tici,-ce, adj. (Despre metale şi aliaje) Care prezintă feromagnetism.
   FEROM AGNETÎSM s.n. 1. Proprietate a unor substanţe de a fi atrase puternic de cîmpul magnetic şi de a căpăta astfel o magnetizare permanentă, pe care nu o pierd decît prin încălzire deasupra unei temperaturi determinate (punct Curie) pentru fiecare substanţă. 2. Ansamblul fenomenelor magnetice. 3. Capitol al fizicii în care se studiază proprietăţile corpurilor feromagnetice.
   FERONERIE, feronerii, s.f. Artă a prelucrării fierului prin ciocănire şi modelare la cald. ♦ Lucrare artistică executată din fier prin ciocănire sau prin deformare la cald, din care rezultă grilaje ornamentale, balustrade etc.
   FEROS,-OĂSĂ, feroşi,-oase, adj. (Despre compuşi chimici) Care conţine fier bivalent.
   FEROSELÎCIU s.n. Feroaliaj cu 12 — —90% siliciu, folosit la elaborarea oţelului silicios (pentru industria electrotehnică), a fontei silicioase antiacide, ca dezoxidant la elaborarea oţelului etc.
   FEROTEPfE s.f. Procedeu de reproducere fotografică în care materialul sensibil este format dintr-o emulsie de colodiu aplicată pe o tablă smălţuită.
   FEROVANADIU s.n. Feroaliaj cu un conţinut ridicat (40 —60%) de vanadiu, folosit ca adaos la elaborarea oţelurilor aliate speciale.
   FEROYIAr,-A, feroviari,-e, adj-, s.m. şi f. 1. Adj. (Despre întreprinderi, instalaţii, transporturi) Care este. legat de calea-ferată, care se face pe calea--ferată. 2. S.m. şi f., adj. (Persoană) care lucrează la căile-ferate. [Pronunţat: -pi-ar]
   FERTfL,-A, fertili,-e, adj. (Despre terenuri agricole) Care dă (multe) roade, care produce mult; roditor, productiv, fecund, mănos.
   FERTILITATE, fertilităţi, s.f. însuşire a pămîntului de a produce
20 — Dicţionarul limbii romlne pentru elevi
FERTILIZA-FIBRA
306
 multe roade, de a asigura din belşug plantelor (cultivate) apa şi substanţele organice de care acestea au nevoie pentru a se dezvolta; rodnicie, fecunditate.
   FERTILIZA, fertilizez, vb. I. Tranz. A mări fertilitatea unui teren (prin îngrăşăminte, irigaţii etc.).
   FEftUGJGVOS, -OĂSĂ, feruginoşi, -oase, adj. 1. Care conţine oxizi de fier. 2. (în expr.) Bacterii feruginoase, bacterii care trăiesc în soluri şi în ape cu nămol ruginiu şi oxidează sărurile care conţin fier, punînd în libertate energie.
   FERVOĂRE s.f. (Livr.) Ardoare, înflăcărare, înfocare, pasiune, zel.
   FfiSĂ, fese, s.f. Fiecare dintre cele două părţi posterioare, cărnoase, ale corpului omenesc sau ale unor animale; bucă.
   FESHiR,-Ă, fesieri,-e, adj. Care aparţine feselor, din regiunea feselor. [Pronunţat: -si-er]
   FESTIVĂL, festivaluri, s.n. Manifestaţie artistică cuprinzind o serie de reprezentaţii (şi avînd caracter sărbătoresc).
   FESTIN, festoane, s.n. Motiv decorativ constînd din mici semicercuri înlănţuite, aplicat pe marginea unei broderii sau a unei piese sculptate.
   FEŞTILĂ, feştile, s.f. Fitil (de luminare, de lampă, de opaiţ). ♦ (Rar) Luminare.
   FETlD,-Ă., fetizi,-de, adj. (Livr.) Care împrăştie un miros puternic şi respingător; puturos, împuţit.
   FETlŞ, fetişuri, s.n. Obiect considerat, în credinţele superstiţioase, ca fiind înzestrat cu o putere magică, supranaturală şi capabil să dea ajutor celui care îl posedă sau îl poartă. ♦ Fig. Idee, principiu, normă etc. care constituie obiectul unei adoraţii oarbe, ne justificate.
   FETIŞISM s.n. Faptul de a venera fetişuri, cultul fetişurilor. + Fig. Vene-
raţie exagerată lipsită de discernămînt, faţă de o idee, de un principiu etc.
   FETIŞIZĂ, fetişizez, vb. I. Tranz. (Livr.) A transforma în fetiş, a venera ca pe un fetiş, în mod exagerat, fără discernămînt.
   FfiTUS, fetuşi, s.m. Produs de concepţie din uterul mamiferelor, din momentul în care începe să aibă mişcări proprii şi formele caracteristice speciei pînă cînd se naşte; făt.
   FETJBĂL,-Ă, feudali,-e, s.m., adj.
 1. S.m. Reprezentant al clasei dominante în feudalism (mare proprietar de pămînt). 2. Adj. Care aparţine feudalului (1) sau feudalismului, privitor la feudal sau la feudalism. [Pronunţat: fe-u-]
   FEUDALISM s.n. Orînduire social--economică situată, în general, între sec. V-XVII, caracterizată prin proprietatea feudalului asupra pămîntului, proprietatea incompletă a feudalului asupra iobagului şi exploatarea iobagilor de către feudali; orînduire feudală. [Pronunţat: fe-u-]
   FEtJDĂ, feude, s.f. Domeniu sau moşie pe care regele sau seniorul din orînduirea feudală le dădea în stăpînire vasalului lor, în schimbul îndeplinirii de către acesta a anumitor obligaţii.
   FIABILITĂTE s.f. Ansamblul calităţilor unui sistem tehnic care determină caracteristica acestuia de a fi utilizat im timp cît mai îndelungat în scopul pentru care a fost construit. [Pronunţat: fi-a-]
   FÎBRĂ, fibre, s.f. 1. Fir sau filament de natură vegetală, animală sau minerală, constituind fie o celulă vegetală alungită cu pereţii îngroşaţi şi ligni-ficaţi (fibră lemnoasă), fie o celulă vegetală alungită, cu lumenul redus şi cu pereţii nelignificaţi, dispusă izolat sau în fascicule în tulpini şi în frunze, fie formaţii alungite care alcătuiesc ţesuturi reprezentate prin celule modificate (fibră musculară) sau printr-o prelungire celulară (fibră ner-
307
fibrilA-fierbe
coasă). 2. Corp în formă de fir subţire, netors, de provenienţă vegetală, animală ori minerală, sau produs pe cale sintetică, folosit, de obicei, ca materie primă la fabricarea ţesăturilor. O Fibră sintetică, fibră obţinută prin filarea polimerilor din soluţie sau din topitură. Fibră artificială, fibră obţinută prin transformarea parţială a unor produse macromoleculare naturale.
  FIBRfLĂ, fibrile, s.f. Fir foarte subţire din citoplasma unei celule musculare, care dă fibrei musculare un aspect striat.
  FIBRÎNĂ, fibrine, s.f. Substanţă organică, de culoare alb.ă-Cenuşie, care se găseşte în sînge şi în limfă şi care provine din fibrinogen, în timpul procesului de coagulare a sîngelui.
  FIBREVOGliN s.n. Substanţă organică proteică dizolvată în plasmă şi care se transformă în fibrină, în timpul coagulării sîngelui.
  FIBR0CARTILAGIN<5s,-01sĂ, fi-
brocartUaginoşi,-oase, adj. Care este format din fibre conjunctive specifice cartilajelor.
  FIBR(iS,-OAsĂ, fibroşi, -oase, adj. Alcătuit din fibre, cu aspect de fibre. O Ţesut fibros, ţesut conjunctiv elastic care are rolul de a susţine elementele mobile ale organelor.
  FÎBULi, fibule, s.f. Agrafă (ornamentală) de metal, întrebuinţată, în antichitate, pentru a încheia un obiect de îmbrăcăminte.
  FICOERITRfNĂ. ficoeritrine, s.f. Pigment colorat din celulele algelor roşii, care dă acestora culoarea respectivă.
  FICTÎYj-Ă, fictivi,-e, adj. Care nu există în realitate, care este creat în mod convenţional; imaginar, aparent, fals.
  FICŢltîNE, ficţiuni, s.f. Reprezentare produsă de imaginaţia cuiva şi care nu corespunde realităţii (existente la un moment dat); recreare a
unei realităţi închipuite, pornind de la realitatea existentă; plăsmuire a imaginaţiei în limitele realului. [Pronunţat: -ţi-u-]
   FÎCUS, ficuşi, s.m. Plantă lemnoasă, tropicală şi subtropicală, cu frunze mari, groase, lucioase, totdeauna verzi, răspîndită în ţara noastră ca plantă ornamentală de cameră (Ficus elastica ).
   FIDEISM s.n. Concepţie care dă prioritate credinţei religioase faţă de ştiinţă ori le pune pe acelaşi plan sau acordă o anumită valoare credinţei religioase.
   FIDfjL,-Ă, fideii,-e, adj. 1. Statornic în sentimente, în convingeri etc.; foarte devotat, credincios (faţă de ceva sau de cineva). 2. Care reproduce, urmează cu exactitate un model, o normă, un obicei; care păstrează (ceva) întocmai.
♦   (Adverbial) In mod exact, cu exactitate.
   FEDELITĂTE s.f. Insusirea, calita-
                             *         • •
tea de a fi fidel. <0 Fidelitatea memoriei, însuşirea memoriei de a recunoaşte, păstra şi reproduce materialul întipărit.
   FIDUCIĂR,-Ă, fiduciari,-e, adj. Care are o valoare fictivă, convenţională. O Monedă fiduciară, monedă de hîrtie avînd o valoare convenţională şi servind ca mijloc de schimb doar în interiorul unei ţări. Circulaţie fiduciară, circulaţie a monedei fiduciare. [Pronunţat : -ci-ar]
   FIER s.n. Fe cu Z =26. Element chimic cu caracter metalic, metal greu, de culoare cenuşie, cu luciu albăstrui, maleabil, ductil, cu proprietăţi fero-magnetice, care, aliat cu carbonul şi cu alte elemente, se foloseşte pe scară largă în industrie.
   FEERBĂTGR, fierbătoare, s.n. Aparat carş serveşte la fierberea unor lichide; plonjor.
   FEfiRBE, fierb, vb.III. Intranz. şi tranz. A face să treacă un lichid în stare de vapori, prin formarea, sub
20*
FIERBERE-FILATOR
308
acţiunea căldurii, în întreaga masă a lichidului, a unor bule de vapori care se ridică la suprafaţă; a (se) yaporiza în toată masa lichidului.
   FIERBERE, fierberi, s.f. 1. Acţiunea de a fierbe şi rezultatul ei; vaporizare în toată masa lichidului. 2. Fig. Stare de agitaţie, de nelinişte puternică, de aşteptare Încordată a rezolvării unei situaţii dificile.
   FlfÎRE s.f. (Anat.) Bilă.
   FIGURĂT,-Ă, figuraţi,-te, adj. (Despre cuvinte, expresii sau despre sensul lor) întrebuinţat în alt sens decît cel obişnuit, propriu, de obicei pentru obţinerea unor efecte stilistice. O (Substantivat, n.) La figurat, într-un sens deosebit de cel propriu. ♦ (Despre stil, limbă etc.) Figurativ (1).
   FIGURATlV,-Ă, figurativi,-e, adj. 1. Care conţine (multe) figuri de stil; figurat. 2. (Despre unele arte) Care se bazează pe reprezentarea plastică şi uşor identificabilă a fiinţelor şi a obiectelor din realitate.
   FIGURĂŢIE, figuraţii, s.f. (Rar) Ansamblul figurilor de stil dintr-un text, dintr-o operă literară; folosire a figurilor de stil într-un text, într-o operă literară.
   FIGtfRĂ, figuri, s.f. 1. înfăţişare a feţei, a obrazului cuiva; chip, faţă, obraz. 2. Imagine plastică a unei fiinţe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. 3. (Mat.; în expr.) Figură geometrică, o anumită mulţime de puncte: un punct, o linie, o suprafaţă sau un corp. 4. (In expr.) Figură de stil (sau poetică), procedeu stilistic prin care se modifică Înţelesul propriu al unui cuvînt sau se asociază cuvintele în aşa fel, încît sensurile vechi să se îmbogăţească, pentru a da mai multă forţă, culoare, expresivitate imaginii sau expunerii prezentate într-o operă literară.
   FIGURINĂ, figurine, s.f. Mic obiect (de artă) de marmură, de bronz, de
porţelan etc., reprezentînd plastic o fiinţă şi servind ca ornament; bibelou.
   FIINŢĂ, fiinţez, vb.I. Intranz. A exista, a fi în fiinţă; a-şi desfăşura activitatea. [Pronunţat: fi-in-]
   FllNŢĂ, fiinţe, s.f. 1. Tot ceea ce are viaţă (şi se mişcă); vieţuitoare, vietate. ♦ Spec. Om; persoană. 2. Existenţă; viaţă.
   FILĂBIL,-Ă, fUabili,-e, adj. (Despre materiale) Care poate fi transformat, prin filare, în fire.
   FILĂDĂ, fUade, s.f. (înv.) Broşură.
   FILAMENT, filamente, s.n. Formaţie în formă de fir lung şi subţire a unor celule din ţesuturile animale sau vegetale. ♦ Spec. Picioruşul sau codiţa unor stamine.
   FILAMENT 6S,- OĂ SĂ, filamentoşi, -oase, adj. Care are filamente, format din filamente; cu aspect de filamente.
   FILANTROPIE s.f. Acţiune de binefacere, de ajutor făcută în folosul oamenilor săraci.
   FILĂRE, filări, s.f. 1. Acţiunea de a transforma, prin răsucire (mecanică), fibrele textile în fire textile; toarcere. 2. (Chim.) Procedeu industrial de transformare a polimerilor în fibre, care se execută din soluţie sau din topitură de polimer.
   FILĂRIE, filării, s.f. Nume dat mai multor viermi lungi şi subţiri ca o aţă, care trăiesc paraziţi, la oameni şi la animale (Filaria).
   FIL ARM 0NIC,-Ă,       filarmonici,-ce,
adj., s.f. 1. Adj. Care se referă la activitatea de răspîndire a culturii muzicale prin concerte, recitaluri, spectacole muzicale. 2. S.f. Orchestră simfonică (aparţinînd unei instituţii filarmonice 1).
   FILATOR,- OĂRE, filatori, -oare, s.m. şi f. Muncitor din industria textilă
309
filaturA-filoxekA
care lucrează la transformarea fibrelor textile în fire.
   FHATtJBĂ, filaturi, s.f. Ramură industrială care se ocupă cu transformarea fibrelor textile în fire textile; torcătorie. ♦ întreprindere în care se desfăşoară această transformare.
   FÎLDEŞ, (1) fildeşi, s.m., (2) filde-şari, s.n. 1. S.m. Fiecare dintre dinţii incisivi ai unui elefant. 2. S.n. Substanţă osoasă de'culoare albă din care sînt alcătuiţi dinţii incisivi de elefant, de hipopotam etc. şi din care se fac diferite obiecte ornamentale, de toaletă etc.; ivoriu.
   FELlîT, filetdri, s.n. Şanţ elicoidal tăiat pe suprafaţa interioară sau exterioară a unei piese cilindrice sau conice, servind pentru asamblarea, prin Înşurubare, a acesteia cu o altă piesă care are un şanţ corespunzător.
   FILIĂŢIE, filiaţii, s.f. Legătură de rudenie între copii şi părinţi; descendenţă. ♦ Legături de rudenie în linie dreaptă. ♦ Fig. Legătură între lucruri, întîmplări, fenomene, idei etc. care derivă unul sau unele din celelalte. [Pronunţat: -Zi-a-]
   FILIERĂ, filiere, s.f. 1. Piesă în formă de placă de oţel perforată prin care se trage, în fire (trefilare) sau în bare (etirare), un metal ductil. 2. Piesă de metal cilindrică, avînd fundul prevăzut cu orificii, prin care se trage în fire (filare) soluţia de mătase artificială sau de fibre textile obţinută pe cale chimică. 3. Unealtă sau port-unealtă folosită pentru tăierea (file-tareaj unui filet pe o bară sau pe o ţeavă. 4. Fig. Succesiunp de mijloace, de trepte, de etape etc. care intervine pînă la ajungerea la un anumit rezultat. [Pronunţat: -Zi-e-]
   FILIF0RM,-Ă, filiformi,-e, adj. Care are forma unui fir.
   FILIGRÂN, filigrane, s.n. 1. Lucrătură artistică de giuvaergerie, asemănătoare ca aspect cu o dantelă, realizată din fire subţiri de aur, de argint
etc. sudate între ele. 2. Marcă transparentă imprimată în timpul procesului de fabricaţie în structura unei hîrtii.
   FILIGRANĂ, filigranez, vb.I. Tranz.
 1. A prelucra un metal preţios sub formă de filigran (1). 2. A aplica un filigran (2) în timpul fabricării hîrtiei.
   FILIPICĂ, filipice, s.f. (Livr.) Discurs violent şi cu caracter de acuzaţie, pronunţat împotriva unei persoane.
   FILISTIN, filistini, s.m. (Livr.) Om mulţumit de sine, mărginit, făţarnic şi laş.
   FILtT, filite, s.n. Rocă metamorfică fin cristalină, foarte şistoasă, formată în condiţii de epizonă şi alcătuită din cuarţ, sericit, uneori şi clorit, calciţ, grafit, turmalină etc.
   FILODORMĂ, fîlodorme, s.f. Sumă de bani pretinsă in mod abuziv de cineva pentru obţinerea unui privilegiu, cedarea unui beneficiu eto.
   FILOGENÎE, filogenii, s.f. 1. Procesul evoluţiei formelor organice (ori a unui grup de animale sau de plante) în decursul dezvoltării istorice a lumii vii; filogeneză. 2. Ramură a biologiei care studiază filogenia (I).
   FILOLOGÎE s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul culturii scrise a popoarelor, în special cu studiul textelor vechi şi al operelor literare, din punctul de vedere al limbii, al influenţelor suferite, al modului în care ni s-au transmis şi al autenticităţii, precum şi cu publicarea lor.
   FIL03D&LĂ, filomele, s.f. (Ornit.; înv.) Privighetoare.
   FILON, filoane, s.n.. Corp geologic cu formă tabulară, format prin injecţia şi consolidarea magmei în crăpăturile scoarţei terestre sau prin depunerea mineralelor din soluţii hidro-termale; vină. ♦ Fig. Sursă, izvor, origine.
   FILOXERĂ, filoxere, s.f. 1. Insectă mică, dăunătoare, din ordinul homop-terelor, ou forme aripate şi nearipate,
FILOZOFIE-FINIT
310
 care produc excrescenţe pe frunzele şi pe rădăcinile viţei de vie (Phyllo-xera vastatrix). 2. Boală a viţei de vie cauzată de filoxeră (1).
   FILOZOFÎE, filozofii, s.f. Domeniu distinct al cunoaşterii constituit dintr-un ansamblu închegat de noţiuni şi de idei care reflectă ■ şi interpretează realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepţie generală despre lume şi viaţă, formă a conştiinţei sociale avînd o funcţie ontologică, gnoseologică, metodologică, axiologică şi praxiologică.
   FILTRA, filtrez, vb.I. Tranz. 1. A separa părţile omogene dintr-un amestec eterogen cu ajutorul unui filtru.
2.  A împiedica trecerea printr-un mediu a unora dintre componentele mo-nocromatice ale luminii incidente. 3. A selecta dintF-un complex de oscilaţii cu frecvenţe diferite oscilaţiile care au frecvenţe cuprinse între anumite; limite.
   FILTRANT,-A, filtranţi,-te, adj. Care filtrează, care serveşte la filtrare.
   FILTRARE, filtrări, s.f. Separare a unui fluid de corpurile solide aflate, în suspensie, în el, efectuată cu ajutorai unui filtru, care reţine corpul solid, însă este străbătut ' de lichid.
   FÎLTRU, filtre, s.n. 1. Dispozitiv, aparat sau instalaţie folosite pentru separarea unui fluid de particulele solide aflate în suspensie în masa lui, cu ajutorul unui material poros filtrant. O Hîrtie (de) filtru, hîrtie poroasă specială, fabricată din celuloză pură sau din bumbac, folosită în laborator, ea material filtrant pentru filtrarea anumitor suspensii, pentru separarea unui precipitat dintr-o soluţie etc. Filtru-presă, filtru industrial în care filtrarea este accelerată cu ajutorul presiunii produse de pompe sau de compresoare. 2. Dispozitiv format din medii transparente, colorate, care lasă să treacă numai unele componente monocromatice ale luminii
incidente. 3. Sistem de circuite electrice, sonore etc. cu care se selectează, dintr-un complex de oscilaţii cu frecvenţe diferite, oscilaţiile cu frecvenţe cunrinse între anumite limite.
   FIN AL,-A, finali,-e, adj. Care reprezintă sfîrşitul, încheierea, care marchează ultima fază (a unui proces, a unei acţiuni, a unui eveniment etc.); care se află în urmă, la sfîrşit.
   FINALÎSM s.n. Concepţie filozofică idealistă, opusă determinismului, conform căreia orice fenomen sau proces reprezintă realizarea unui scop dinainte stabilit.
   FINALITATE s.f. Scop în vederea căruia are loc o activitate. ♦ Tendinţă sau orientare a cuiva sau a ceva spre vin anumit scop.
   FINANCIAR,-A, financiari,-e,        adj.
Care ţine de organizarea finanţelor, privitor la finanţe, la circulaţia banilor, a creditului etc.; bănesc. [Pro-nuntat: -ci-ar]
   FINANŢA, finanţez, vb.I. Tranz. A întreţine sau a susţine cu bani o persoană, o instituţie, o întreprindere etc. ♦ (Fam.) A împrumuta pe cineva cu bani.
   FINANŢE s.f.pl. Totalitatea mijloacelor băneşti care se găsesc la dispoziţia unui stat şi care sînt necesare pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale; relaţii sociale de natură economică ce apar în procesul repartiţiei produsului social şi a venitului naţional în legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului.
   FINfT,-A, finiţi,-te, adj. 1. Care are o existenţă limitată, care s-a sfîrşit, s-a isprăvit, s-a încheiat. O (Rar) Număr finit, fiecare dintre numerele reale. ♦ (Substantivat, n.) Categorie filozofică ce se referă la stările relative ale materiei care au o existenţă limitată şi se pot transforma unele într-al-tele. 2. (Despre produse, mărfuri etc.) Care a trecut prin toate fazele de transformare a materiei prime şi poate
311
FÎONG-FIŞIC
fi Întrebuinţat In scopul pentru care a fost făcut.
   FIONG, fionguri, s.n. (Înv. şi reg.) Fundă (făoută din panglici cu ciucuri) purtată de femei ca podoabă (pe cap).
   FIOR, fiori, s.m. Emoţie puternică (manifestată printr-un tremur uşor). [Pronunţat: fi-or]
   FI(jRD, fiorduri, s.n. Golf al mării care pătrunde mult în interiorul uscatului, strimt şi întortocheat, cu pereţii ţărmului abrupţi.
   FIOROS,-OĂSĂ, fioroşi,-oase, adj. Care sperie, înspăifnîntă, îngrozeşte; înspăimîntător, groaznic, îngrozitor. [Pronunţat: fi-o-]
   FER., fire, s.n. 1. Produs de torcătorie sau de filatură, de formă lunga şi subţire, obţinut prin toarcerea unor fibre textile. 'Fir cu plumb, dispozitiv pentru determinarea sau pentru verificarea direcţiei verticale, format dintr-o sfoară subţire avind atîmată la un capăt o greutate metalică. 2. Sirmâ de telefon, de telegraf etc., alcătuită din două, uneori din trei conductoare subţiri, izolate şi de obicei răsucite.
3. (Anat.; în expr.) Fir terminal, partea extremă a măduvei spinării, de la conul medular pînă la coccis.
   FÎRAVj-Ă, firavi,-e, adj. Care este slăbuţ, plăpînd, puţin rezistent.
   FÎRE, firi, s.f. Mod de a fi, de a se purta, de a reacţiona caracteristic naturii (psihice, sufleteşti, morale a) unei fiinţe; caracter, temperament.
   FIRFIRIC, firfirici, s.m. Monedă mică de argint, care a circulat în trecut.
   FIRMAMENT s.n. (Livr.; adesea fig.) Cer.2
   FIRMĂÎÎ, firmane, s.n. Decret, ordin al sultanilor Imperiului otoman (prin care erau numiţi sau maziliţi domnii în ţările române).
   FIR0SC(5S,-0ĂSĂ,       firoscoşi,-oase,
adj. (Pop. şi fam.) Care se pricepe (sau pretinde că se pricepe) ]a toate, învătat şi deştept.
   FIROSEĂLĂ, firoseli, s.f. (înv. şi pop.) Risipă, pagubă.
   FISIONĂ, fisionez, vb. I. Tranz. A diviza, a scinda un nucleu atomic în mai multe fragmente (cu mase de valori comparabile). [Pronunţat: -si-o-]
   FISIOjVĂBIL,-Ă, fisionabili, -e, adj. (Despre nuclee atomice) Care poate fi fisionat, care se poate fisiona. [Pronunţat: -si-o-]
   FISltlîsE, fisiuni, s.f. Fenomen spontan sau indus de scindare a nucleului atomic în mai multe fragmente (cu mase de valori comparabile). [Pronunţat: -SI-U-]
   FISTICHÎU,-fE, fistichii, adj. (Fam.) Care este neobişnuit, ieşit din comun; curios, ciudat, bizar.
   FfSTULĂ, fistule, s.f. (Med.) Canal format accidental sau în urma unei operaţii, care comunică spre interior cu o glandă sau cu o cavitate naturală sau patologică şi care drenează în afară secreţia acestora; ulceraţie adîncă într-un ţesut al organismului.
   FISURĂ, fisurez, vb.I. Tranz. şi refl. A produce sau a căpăta fisuri.
   FIStJRĂ, fisuri, s.f. Crăpătură foarte îngustă la suprafaţa sau în interiorul unui corp solid (rocă, beton, metal, aliaj etc.) sau adîncitură naturală într-un organ, într-un ţesut etc. •
   FÎŞĂ, fişe, s.f. 1. Foaie (mică) de hîrtie sau de carton pe care îşi face însemnări cel ce strînge material pentru elaborarea urnei opere, pe care se redau extrase dintr-o lucrare etc. ♦ (în biblioteci) Foaie de carton de format unitar pe care se trec datele bibliografice fundamentale privitoare la o carte sau la o publicaţie periodică. 2. (Fiz.) Piesă de la capătul unui cordon de reţea, care se introduce într-o priză, într-un cuplu etc. spre a stabili legătura cu o linie electrică, telefonică etc.
   FIŞÎC, fişicuri, s.n. Teanc de monede de aceeaşi valoare (şi mărime)
FITIL-FLAGEL
312
 aşezate tuia peste alta şi înfăşurate în hîrtie sub forma unui cilindru.
   FITlL, fitiluri, s.n. Fir de bumbac răsucit sau ţesut, în fofmă de sfoară, şiret, panglică sau tub, care se introduce, spre a fi aprins, în mijlocul luminărilor, într-un lichid care arde (la o lampă) etc.
   FITOFĂG,-Ă, fitofagi,-ge, adj., s.m. (Animal) care se hrăneşte cu plante, provocînd pagube.
   FITOPATOLOGlE s.f. Ramură a biologiei care studiază bolile plantelor, agenţii care le produc şi metodele de combatere şi de prevenire a îmbolnăvirilor.
   FIXĂ, fixez, vb. I. Tranz. 1. A aşeza ceva (rar pe cineva) într-un loc determinat, astfel încît să nu mai poată fi mişcat, clintit. ♦ A se uita ţintă la cineva sau la ceva; a pironi cu privirea. ♦ Refl. A se stabili, a se statornici undeva. 2. A stabili o oră, un preţ etc. anumit; a determina. ♦ Refl. A se hotărî, a se decide. 3. A trata cu un reactiv chimic materialele fotografice developate, pentru a le face insensibile la acţiunea luminii.
   FIXATlY,-Ă, fixativi,-e, adj., s.n. (Substanţă, soluţie) care fixează.
   FIXÎSM s.n. (Biol.) Concepţie care neagă procesul evoluţiei lumii vii şi care consideră că speciile de animale şi de plante sînt invariabile în decursul întregii istorii a pămîntului.
   FIXIST,-Ă, fixişti,-ste, adj., s.m. şi f.
1.  Adj. Care aparţine fixismului, privitor la fixism. 2. S.m. şi f. Adept al fixismului.
   FlZIC,-Ă, fizici,-ce, adj., s.f. 1. Adj. Care aparţije materiei, alcătuirii, aspectului unui corp, privitor la materia, la alcătuirea, la aspectul unui corp. O Fenomen fizic, fenomen în cursul căruia substanţele îşi păstrează identitatea, suferind numai o schimbare de stare sau de poziţie. 2. S.f. Ştiinţă fundamentală din ciclul ştiinţelor na-
turii, care studiază proprietăţile şi structura materiei, formele mişcării ei şi legile generale ale fenomenelor naturii anorganice, precum şi transformările reciproce ale acestor forme de mişcare.
   FIZIOL0GIC,-Ă, fiziologici,-ce, adj. Care aparţine fiziologiei, privitor la fiziologie. [Pronunţat: -zi-o-]
   FIZIOLOGIE, fiziologii, s.f. 1. Ramură a biologiei care studiază funcţiile organismului viu (animal sau vegetal). 2. Scriere de mică întindere, cu intenţii vădit satirice, în care se prezintă un caracter uman, considerat ca tip reprezentativ pentru categoria sa, prin zugrăvirea însuşirilor fizice, dar mai ales morale. [Pronunţat: -zi-o-]
   FIZIONOMIE, fizionomii, s.f. 1. (Biol.) înfăţişare particulară a mediilor naturale, a animalelor şi a plantelor sau a grupărilor lor. 2. Totalitatea trăsăturilor feţei cuiva, care determină expresia ei particulară; chip. 3. Fig. Caracter distinctiv, înfăţişare particulară a unei epoci, a unei colectivităţi umane, a unei activităţi artistice, culturale, sociale etc. [Pronunţat: -zi-o-]
   FIZIOTERAPIE s.f. Metodă de tratament medical cu ajutorul agenţilor fizici (aer, lumină, apă, electricitate etc.). [Pronunţat: -zi-o-]
   FÎN s.n. Iarbă oosită şi uscată, servind ca nutreţ pentru vite; fînaţ.
   FÎNEĂŢĂ, fineţe, s.f. Teren (în regiunea de deal sau de munte) acoperit cu ierburi cultivate sau crescute spontan, care se cosesc şi din care se obţine finul.
   FÎRTĂT, firtaţi, s.m. (Pop.) Prieten nedespărţit al cuiva, legat de el prin jurămînt pînă la moarte. ♦ Tovarăş (de muncă, de drum etc. al cuiva).
   FLAGfîL, (1) flageli, s.m., (2) flageluri, s.n. 1. S.m. (Biol.) Filament protoplasmatic mobil, existînd la unele protozoare şi la spermatozoizi, care
313
FLAGELAT-FLOARE
serveşte ca organ de locomoţie. 2. S.n. Calamitate, dezastru, sinistru.
   FLAGELĂT,-A, flagelaţi,-te, adj., s.f.
1.  Adj. (Despre organisme, celule) Care are flagel (1), prevăzut cu flagel.
2.  S.n. (La pl.) Clasă de protozoare microscopice unicelulare prevăzute cu unul sau cu mai mulţi flageli (1), unele avînd cromatofori cu clorofilă; (şi la sg.) protozoar care face parte din această clasă.
   FLAGRĂNT,-Ă, flagranţi,-te, adj. Care este izbitor, evident. O Flagrant delict, infracţiune descoperită în momentul săvlrşirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat.
   FLAMINGO, flamingi, s.m. Pasăre călătoare de apă, de mărimea unei berze, ou gltul şi picioarele foarte lungi şi cu pene de culoare albă cu nuanţe roz (Phoenicopterus ruber).
   FLĂMURĂ, flamuri, s.f. (Astăzi poetic) Steag, drapel.
   FLANC, flancuri, s.n. Partea din stingă sau din dreapta a unei unităţi militare, a unei armate.
   FLASHs.n. Tub electric care produce o luminăţie puternică de scurtă durată, folosit in arta fotografică, în construcţia laserelor etc. [Pronunţat: fleş]
   FLAŞNETĂ, flaşnete, s.f. Mică orgă mecanică mobilă, care execută diverse melodii prin învîrtirea cu mina a unei manivele.
   FLATĂ, flatez, vb. I. Tranz. A măguli, a linguşi.
   FLĂUT, flaute, s.n. Instrument muzical de sufiat alcătuit dintr-un cilindru îngust de lemn sau de metal, prevăzut cu găuri şi cu clape.
   FLECĂR,-Ă? flecari,-e, s.m. şi ţ f. Persoană căreia ii place să vorbească mult şi despre lucruri neimportante; limbut, guraliv, palavragiu.
   FLEGMĂTIC,-Ă, flegmatici,-ce, adj. (Despre oameni şi caracterul, temperamentul lor) Care este (sau rămlne) nepăsător, liniştit, calm.
   FLER, fleruri, s.n. Simţ de orientare rapidă într-o împrejurare sau într-o situaţie dificilă; perspicacitate.
   FLEŞCĂIT,'-A,fleşcăiţi,-te, adj.Moale, fără consistenţă.^ Fig. (Despre oameni) Lipsit de forţă, de vigoare; moleşit.
   FLEXIBIL,-Ă, flexibili,-e, adj., s.n.
1.  Adj. Care are proprietatea de a se îndoi, de a se încovoia uşor (şi de a-şi reveni la forma iniţială); mlădios. ♦ Elastic. + (Gram.) Care are flexiune; flexionar. 2. S.n. Grup de lamele flexibile (1) de cupru, folosit în legăturile electrice.
   FLEXIUNE, flexiuni, s:f. (Gram.) Fiecare dintre modificările pe care le suferă forma unui cuvînt pentru a exprima diverse raporturi. [Pronunţat: -xi-u-]
   FLlNTĂ, flinte, s.f. Puşcă cu ţeavă lungă, folosită în trecut; sîneaţă.
   FIAŞ,flişuri, s.n. Formaţie geologică tipică de geosinclinal, alcătuită dintr-o âlternanţă de depozit.e marine de mare adîncime (2000 —3000 m) conţinînd argile, mame, gresii, conglomerate, în general foarte sărace în fosile, formată în timpul cind fundul mării era în continuă ridicare, şi care a devenit un lanţ muntos.
   . FLOĂRE, flori, s.f. I. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată şi care are, în general, o corolă frumoasă şi divers colorată.
2.  Orice plantă erbacee care face flori (1) colorate. O Floarea-soarelui, plantă erbacee dicotiledonată, din familia compozitelor, cu tulpină înaltă, cu florile grupate într-un capitul mare, rotund ca un disc, de culoare galbenă, heliotropică, cultivată pentru seminţele ei oleaginoase; (reg.) sora-soa-relui (Helianthus annuus). 3. (Geol.; in expr.) Flori .de mină, depuneri de cristale de cuarţ, calcit, ghips, baritină, blendă, galena, pirită, calcopirită, sti-bină etc. în geodele din roci sau din filoane. 4. (Chim.; în expr.) Floare de sulf (sau de pucioasă), pulbere crista-
FLOCON-FLUIDIZAT
314
lină de sulf, obţinută prin sublimarea sulfului; sulf farmaceutic.
  FLOCCN, flocoane, s.n. (Chim.) Particulă, relativ mare, rezultată din aglomerarea particulelor mai mici, la coagularea unei soluţii sau unei suspensii coloidale.
  FLORĂL,-Ă, florali,-e, adj. Care ţine de floare (1). format din flori. O Formulă florală, mod de reprezentare a părţilor componente ale unei flori prin litere, cifre şi semne convenţionale.
♦  Care înfăţişează o floare; în formă de floare.
  FLORĂR, florare, s.n. Instrument confecţionat din lemn, tablă sau celuloid, care prezintă curbe variate, folosit de desenatori pentru trasarea curbelor plane.
  FLORĂ, flore, s.f. Totalitatea plantelor care se găsesc într-o regiune a globului, într-o anumită perioadă geologică, într-un anumit mediu etc. <> Floră micr.obiană (sau bacterianâ), totalitatea microorganismelor vegetale dintr-un mediu natural, din cavitatea bucală, din intestin etc.
  FLORÎN, florini, s.m. Monedă de aur şi de argint care a circulat în diverse ţări din Europa (şi la noi), pînă în sec. XIX.
  FLOTĂ, flotez, vb. I. Tranz. Â îndepărta, prin decantare, substanţele care plutesc la suprafaţa unui lichid.
  FLOTĂBIL,-Ă, flotabili,-e, adj. 1. (Despre corpuri) Care poate pluti la suprafaţa unui lichid. 2. (Despre ape curgătoare) Care permite deplasarea plutelor.
  FLOTĂÎSTT,-Ă, flotanţi,-te, adj. Care pluteşte; plutitor.
  FLOTĂŢIE, flotaţiij s.f. Procedeu de separare, pe cale umedă, a mineralelor utile din minereuri sau a cărbunilor de steril; flotare.
  FLOTĂ, flote, s.f. Totalitatea navelor (şi aeronavelor) care aparţin unui
stat, care se află într-o anumită regiune etc.
   FIjOTOR, flotoare, s.n. l^ume dat unor obiecte care plutesc la suprafaţa apei, destinate să efectueze măsurători sau reglaje sau să susţină la suprafaţă corpuri submersibile; plutitor.
   FLUCTUĂ, pers. 3 fluctuează, vb. I. Intranz. A fi schimbător; a oscila, a varia. [Pronunţat: -tu-a]
   FLUCTUĂŢEE, fluctuaţii, s.f. Aba tere foarte mică, întîmplătoare şi temporară faţă de o anumită stare, faţă de un anumit reper. + Schimbare neîntreruptă, oscilaţie; mutare dintr-un loc în altul. [Pronunţat: -tu-a-]
   FLtnSNT,-Ă, fluenţi,-te, adj. în care elementele componente se succedă in mod armonios, curgător, limpede.
   FLUID,-Ă, fluizi,-de, adj., s.n. 1. Adj. (Despre corpuri) Cu coeziune slabă între molecule. 2. S.n. Corp în stare lichidă sau gazoasă ce ia forma vasului în care este conţinut, schim-bîndu-şi aspectul sub acţiunea unei forţe exterioare foarte mici şi tinzînd să atingă, prin curgere, un nivel minim de energie potenţială.
   FLUIDITĂTE s.f. 1. Stare, însuşire a ceea ce este fluid, curgător. 2. Armonie, coerenţă, muzicalitate a expresiei (într-o operă literară). [Pronunţat: flu-i-]
   FLUIDIZĂRE, fluidizări, s.f. Procedeu industrial prin care un material pulverulent este dispersat într-un fluid şi adus într-o stare pseudolichidă, folosit în transportul pneumatic al materialelor pulverulente, pentru uscarea lor, pentru obţinerea unui amestec intim în care se pot produce reacţii chimice etc. [Pronunţsft: flu-iî]
   FLUIDIZĂT,-Ă, fluidizaţi,-te, adj. (Despre materiale pulverulente) Adus, prin fluidizare, într-o stare pseudolichidă, cu proprietăţi asemănătoare lichidului. [Pronunţat: flu-i-]
315
FLUOR-FLtJXMETRU
   FLUOR s.n. F şi Z=9. Element chimic, din grupa halogenilor, cu caracter nemetalic, gaz de culoare gal-benă-verzuie, cu miros înăbuşitor, toxic, caracterizat printr-o reactivitate chimică neobişnuit de mare, fiind elementul cel mai electronegativ.
   FLUORESCENT,-Ă, fluorescenţi,-te, adj. Care prezintă fluorescenţă; bazat pe fluorescenţă. O Tub fluorescent, izvor de lumină bazat pe principiul descărcării electrice într-un amestec de gaze şi de vapori de mercur aflat într-un tub de sticlă. [Pronunţat: flu-o-]
   FLUORESCENŢI, fluorescenţe, s.f. Proprietate a unor substanţe (de obicei în soluţie) de a absorbi, cînd sînt iradiate cu' radiaţii luminoase, ultraviolete, radiaţii cu o anumită lungime de undă, şi de a emite, în schimb, atîta timp cît sînt iradiate, radiaţii cu lungime de undă diferită, de obicei mai mare. [Pronunţat: flu-o-]
   FLUORHfDRIC adj. (In expr.) Acid fluorkidric, hidracid al fluorului, care se prezintă sub formă de gaz incolor, cu miros înăbuşitor, toxic, care, în soluţie apoasă, atacă sticla şi majoritatea metalelor, folosit la gravarea pe sticlă, la solubilizarea silicaţilor, la obţinerea unor mase plastice etc. [Pronunţat: flu-or-]
   FLUORÎNĂ' s.f. (Chim.) Fluorită. [Pronunţat: flu-o-]
   FLUORÎTĂ s.f. CaF2. Fluorură de calciu naturală, substanţă cristalizată, transparentă sau diferit colorată, fluorescentă, folosită la prepararea acidului fluorhidric; fluorină. [Pronunţat: flu-o-]
   FLUOR'CRĂ, fluoruri, s.f. Compus binar al fluorului cu metale sau cu nemetale, considerat ca sare a acidului fluorhidric. C>Fluorură de sodiu, NaF, substanţă cristalină, incoloră, solubilă în apă şi în alcool, folosită ca antiseptic, în industria alcoolului, la impregnarea lemnului, a tapetelor etc.
Fluorură de calciu, fluorită. Fluorură dublă de aluminiu şi sodiu, criolit. [Pronunţat: flu-o-]
   FLtJTURE, fluturi, s.m. Nume generic dat insectelor din ordinul lepidopterelor, care au corpul bombat sau alungit şi catifelat, patru aripi membranoase acoperite cu solzi mărunţi de culori diferite şi aparat bucal adaptat pentru supt, a căror larvă este o omidă.
   FLtJYIU, fluvii, s.n. Apă curgătoare foarte mare, cu mulţi afluenţi, care se varsă într-o mare, într-un ocean sau într-un lac.
   FLUX, fluxuri, s.n. 1. Fază de ridicare periodică, timp de 6h12,n303 a nivelului apei oceanelor sau a mărilor deschise, în cadrul fenomenului de maree, sub influenţa perturbaţiilor mişcării de rotaţie a pămîntului şi a atracţiei lunii şi a soarelui. 2. (Fiz.) Curent, mişcare de particule. O Flux de căldură (sau termic), energie termică transferată dintr-o suprafaţă dată în unitatea de timp. Flux luminos, energia radiantă pe care o emite un izvor de lumină într-o unitate de timp. Flux electric (sau al inducţiei electrice), produsul dintre inducţia electrică şi aria suprafeţei perpendiculare pe ea pe care o străbate. Flux magnetic (sau al inducţiei magnetice), produsul dintre inducţia magnetică şi aria suprafeţei perpendiculare pe ea pe care o străbate. 3. (In expr.) Flux tehnologic, circulaţia continuă a materiei prime, a semifabricatelor etc. in succesiunea operaţiilor dintr-un proces tehnologic. Producţie tn flux, formă de organizare superioară a producţiei, în cadrul căreia produsele se obţin în condiţii de adincă divizare a procesului tehnologic. Flux de informaţie, raport între cantitatea de informaţie şi timpul în care ea este transmisă.
   FLUXMETRU, fluxmetre, s.n. Instrument folosit pentru măsurarea fluxului luminos sau a fluxului magnetic.
FOAIE-FOIŢĂ
316
   FOĂIE, foi, s.f. (Bot.) Frunză.ţPro-nunţat: foa-ie]
   FOBÎE, fobii, s.f. Stare patologică de nelinişte şi de frică obsedantă, lipsită de o cauză obiectivă sau precisă. ♦ Repulsie, antipatie pentru ceva.
   FOC, focuri, s.n. 1. Ardere violentă cu flacără şi cu dezvoltare de căldură; (concr.) materie în curs de ardere. O Foc de artificii sau foc bengal, ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. 2. (în expr.) Foc grecesc, lichid foarte inflamabil alcătuit dintr-un amestec de bitum natural, răşină şi sulf, lansat de către bizantini (incepînd din sec. VII) în timpul asediiîor, cu ajutorul unor maşini de război.
   FOCAL,'-Ă-,. focali,-e, adj. (Fiz.) Privitor la focarul lentilelor sau al oglinzilor. O Distanţă focală, distanţa dintre centrul unei lentile sau al unei oglinzi şi focarul său. Plan focal, plan perpendicular pe axa optică, în focar.
   FOCALIZA, focalizez, vb. I. Tranz. A face să treacă printr-un singur punct toate razele unui fascicul.
   FOCAR, focare, s.n. 1. (Mat.; referitor la o conică) Punct (în cazul parabolei) din planul conicei avînd proprietatea că raportul distanţelor unui punct al curbei la el şi la o dreaptă fixă (directoarea) este constant; (pentru elipsă şi hiperbolă) suma sau diferenţa distanţei de la un punct oarecare al ourbei la cele două focare avînd proprietatea de a fi constante. 2. Punct situat pe axa optică a unui sistem optic în care se întîlnesc razele reflectate sau refractate ce au căzut paralele pe sistem. O Focar real, punctul în care se strînge un fascicul de lumină convergent, obţinut prin reflexia pe o oglindă sau prin refracţia printr-o lentilă a unui fascicul luminos paralel. Focar virtual. punctul în care
se strîng prelungirile virtuale ale razelor ce formează un fascicul divergent obţinut prin deflexiunea pe o oglindă convexă sau prin • refracţia printr-o lentilă divergentă. 3. .Parte a cuptoarelor, a căldărilor de abur sau a instalaţiilor de încălzit în care se produce arderea combustibilului.
   FOCA, foci, s.f. (La pl.) Nume dat mai multor genuri de mamifere acvatice din ordinul pinipidelor, carnivore, cu corpul fusiform şi membrele transformate în lopeţi, care trăiesc mai ales în regiunile polare (Phoca); (şi la sg.) animal care face parte din unul dintre aceste genuri.
   FOILETON, foiletoane, s.n. Articol (de literatură, de ştiinţă, de artă) sau fragmente de roman tipărite în partea de jos a paginilor unui ziar, unei reviste etc. ♦ Articol de ziar (cu caracter satiric) care tratează teme de actualitate. [Pronunţat: fo-i-]
   F0I()S,-0ASĂ, foioşi,-oase, adj., s.n.
1.  Adj. (Despre arbori) Care are frunze late şi căzătoare şi care face parte din încrengătura angiospermelor.
♦   (Substantivat, f. pl.) Denumire dată unor specii de arbori şi de arbuşti care au astfel de frunze. 2. S.n. Una dintre cele patru încăperi ale stomacului animalelor rumegătoare, în care trece hrana după cea de-a doua rumegare. [Pronunţat: fo-ios]
   FOIŞOR, foişoare, s.n. 1. Construcţie exterioară, situată de obicei în axul faţadei, destinată să protejeze intrarea şi să creeze un spaţiu de observaţie. 2. Turn de observaţie prevăzut la ultimul etaj cu un foişor (1). O (înv.) Foişor de foc, turn de observaţie pentru incendii. [Pronunţat: fo-i-]
   FOÎŢĂ, foiţe, s.f. (Biol.; în expr.) Foiţe embrionare, straturile de celule (endodermul, mezodermul şi ectoder-
317
FOLCLOR-FOR
mul) din care este format embrionul în stadiul de gastrulă şi din care se dezvoltă ţesuturile şi organele noii fiinţe.
   FOLCLOR s.n. 1. Totalitatea operelor artistice, literare, muzicale etc. create şi răspindite de popor, în primul rînd de ţărani. 2. Ştiinţă care studiază folclorul (1).
   FOLIĂR,-Ă, foliari,-e, adj. Privitor la frunze, care este în legătură cu frunzele unei plante. [Pronunţat: -li-ar]
   FOLÎCUL, foliculi, s.m. Nume generic dat formaţiilor anatomice în formă de săculeţ, avînd diferite funcţii.
   FOLICULĂR,-Ă, folicular i,-e, adj. Privitor la foliculi, care este în legătură cu foliculii. O Hormon folicular, foliculină.
   FOLÎCULĂ, folicule, s.f. Fruct uscat dehiscent, de tipul capsulei, format dintr-o singură carpelă îndoită în formă de cornet, cu mai multe seminţe în interior, deschiderea făcîndu-sepe o singură linie.
   FOLICULINĂ, foliculine, s.f. Hormon secretat de glandele sexuale f&-minine; hormon folicular.
   FOLlOLĂ, foliole, s.f. Fiecare dintre frunzuliţele care intră in alcătuirea unei frunze compuse. [Pronunţat: -Zi-o-]
   FON, foni, s.m. (Fiz.) Unitate de măsură pentru nivelul de intensitate al unui sunet, apreciat după senzaţia auditivă pe care o produce acesta.
   FONAŢrONE, fonaţiuni, s.f. Ansamblul fenomenelor care produc vocea. [Pronunţat: -ţi-u-]
   FONCIERĂ, fonciere, s.f. (înv.) Impozit care se plătea pentru proprietăţile agricole. [Pronunţat: -ci-e-]
   FOND, fonduri, s.n. 1. Conţinut.
2.  Culoare de bază a unui tablou, a unei ţesături etc. pe care se conturează desenele sau figurile; cimp. 3. (Fiz.) Radiaţie greu de Înlăturat sau ine-
vitabilă, cu caracter parazit, în prezenţa căreia se efectuează o experienţă sau o măsurare.
   FONDĂNT,-Ă, fondanţi,-te, adj., s.m.
1. Adj. Care se moaie, care se topeşte uşor. 2. S.m. Substanţă sau amestec de substanţe care se adaugă la topirea sau la arderea unui amestec de materiale pentru a cobori punctul de topire al acestora sau pentru a separa impurităţile.
   FONliM, foneme, s.n. Cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are fracţia de a diferenţia cuvintele între ele, precum şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvînt. + (în trecut) Sunet.
   FONETIC,-Ă, fonetici,-ce, s.f., adj.
1. S.f. Ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiţia şî evoluţia sunetelor unei limbi.
2. Adj. Privitor la sunetele unei limbi; care ţine de fonetică (1), privitor la fonetică.
   FON ©IZOLATOR,- OĂRE, fono-izolatori,-oare, adj. Care izolează împotriva zgomotelor şi sunetelor. O Material fonoizolator, material cu densitate aparentă mică, poros, cu absorbţie fonică bună, folosit în construcţii pentru izolarea încăperilor împotriva zgomotelor de orice fel, asigurind desfăşurarea normală a activităţilor din încăperile respective. [Pronunţat: -7W-Î-]
   FON0N,/orwni, s.m. (Fiz.) Particulă fictivă asociată vibraţiilor care se propagă prin masa unui corp cristalin, avînd frecvenţe comparabile cu cele ale sunetelor; cuantă de sunet. '
   FONTĂ, fonte, s.f. Aliaj fier-carbon cu peste 1,7% carbon şi cu cantităţi mici de alte elemente, produs in furnalele înalte şi folosit, fie direct, la turnarea unor piese, fie indirect, la elaborarea oţelului; (pop.) tuci.
   FOR, (2) foruri, s.n. 1. Piaţă publică în Roma antică, unde era concentrată viaţa socială, politică, religioasă şi economică a oraşului şi unde
FORA-FORMAŢIE
318
se judecau procesele. 2. Autoritate, instanţă, organ de stat. 3. (în expr.) For interior, conştiinţă. [Variantă: fdrum s.n.].
   FORA, forez, vb. I. Intranz. A săpa găuri de sondă (pentru cercetarea structurilor geologice, explorarea sau exploatarea unor zăcăminte de substanţe minerale etc.).
   FORAMENXFER, foraminifere, s.n. (La pl.) Ordin de protozoare rizopode marine, cu corpul învelit într-o cochilie calcaroasă, alcătuită din cămăruţe care comunică între ele prin mici orificii, constituind o caracteristică paleontologică pentru diferite etaje ale mezozoicului, paleogenului şi mio-cenului; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin.
   FORESTIER,-Ă, forestieri,-e, adj. Care aparţine pădurilor, privitor la păduri, care formează păduri; (despre întreprinderi, industrie etc.) care prelucrează lemnul pădurilor. [Pronunţat: -ti-er]
   FORFETAR,-Ă, forfelari,-e, adj. (Despre tarife, taxe, impozite etc.) Care este dinainte stabilit la o sumă globală şi invariabilă.
   F6RFOTĂ s.f. Mişcare grăbită şi zgomotoasă de colo pînă colo (a unei mulţimi).
   FORJĂ, forjez, vb. I. Tranz. A lucra, a prelucra un metal sau un aliaj prin deformare plastică, la cald sau la rece, cu ajutorul unui ciocan sau al unei prese.
   FORJĂ, forje, s.f. Instalaţie pentru încălzirea metalelor care urmează să fie forjate.
   FORMĂL,-Ă, formali,-e, adj. 1. Privitor la formă, care ţine de formă, de aparenţă. + (Adverbial) In aparenţă, aparent. 2. Formulat precis; categoric, expres. 3. Pătruns de formalism; făcut numai de formă, pentru a salva aparenţele.
  FORMALDEHfDĂ s.f. HCHO. Compus carbonilic alifatic, primul termen al clasei de aldehide aciclice saturate, gaz incolor, cu miros înţepător, solubil în apă, cu reactivitate chimică ridicată, cu caracter puternic reducă-tor şi cu mare tendinţă de polimerizare, folosit la fabricarea răşinilor sintetice, coloranţilor, medicamentelor, explozivelor, în tăbăcărie, ca dezinfectant etc.; aldehidă formică, metanal.
  FORMALÎNĂ s.f. (Chim.) Formol.
  FORMALÎSM s.n. 1. Orientare în artă care rupe forma de conţinut, tinzînd să supraaprecieze forma operei de artă in dauna conţinutului, să considere forma un scop în sine şi nu ca o expresie a conţinutului. 2. Atitudine caracterizată prin respectarea strictă a aspectelor de formă în dauna fondului problemelor, într-o activitate oarecare. + A titudine conformistă, exagerat protocolară.
  FORMALÎST,-Ă, formalişti,-ste, s.m. şi f., adj. (Persoană) care aderă la formalism; (persoană) care, într-o activitate, pune accent pe formă, în dauna conţinutului.
  FORMALITĂTE, formalităţi, s.f. Condiţie de formă,impusă de o dispoziţie legală pentru îndeplinirea şi valabilitatea unui act juridic.
  FORMALIZĂRE, formalizări, s.f.
1. (Log.) Procedeu prin care se dau regulile de formare a enunţurilor şi de derivare a lor unele din altele. 2. Supărare, jignire pricinuită de nerespec-tarea unor reguli (neînsemnate) de politeţe.
  FORMĂT, formate, s.n. Ansamblul dimensiunilor care caracterizează forma şi mărimea unei hîrtii de desen, a unui corp plat; dimensiune. ♦ Totalitatea dimensiunilor unei tipărituri în funcţie de modul în care sînt împăturite colile de tipar care o alcătuiesc; dimensiunile zaţului pe o pagină.
  FORMĂŢEE, formaţii, s.f. 1. Alcătuire, întocmire, organizare, consti-
319
FOKIUAŢITJNE-FORMULA
tuire. 2. (Concr.) Strat de roci caracterizate prin anumite particularităţi ale constituţiei lor şi care s-au format în anumite condiţii geologice dintr-o anumită perioadă de timp. 3. Categorie a economiei politice şi a materialismului istoric care desemnează o treaptă istorică determinată, concretă a dezvoltării societăţii, definită în esenţă . prin nivelul forţelor de producţie şi relaţiile de producţie şi schimb corespunzătoare, prin structura socială determinată de acestea, prin formele de comunitate umană şi prin suprastructura respectivă; orînduire. 4. Fel in care este dispusă o unitate militară pentru adunare, marş sau luptă. 5. Pregătire într-un anumit domeniu obţinută prin efort sistematic. 6. Ansamblu, echipă artistică, sportivă etc. [Variantă: formaţiune s.f.]
     FORMAŢltJNE s.f. v. formaţie.
     FORMĂ, forme, s.f. 1. Categorie care desemnează modul de existenţă, de organizare şi de structurare a elementelor constitutive ale obiectului sau fenomenului, structura lui internă şi externă. 2. (Geogr.; în expr.) Formă de relief, neregularitate a suprafeţei pămîntului, rezultat al interacţiunii agenţilor geografici interni şi externi.
  3. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conţinutului unei opere artistice.
  4. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul exterior al unui cuvint pentru a exprima o valoare sau o funcţie gramaticală. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. <> Formă de guvernămtnt, mod de organizare şi de funcţionare a conducerii statului. 6. (Mat.) Aspectul unei figuri în care nu se ţine seamă de mărimea ei. 7. (Tehn.) Piesă (metalică) prevăzută cu o cavitate corespunzătoare, în care se toarnă un material şi care reprezintă negativul obiectului obţinut prin turnare.
     FORMIĂT, formiaţi, s.m. Compus al acidului formic eu metale sau cu
radicali organici. O Formiat de sodiu, HCOONa, substanţă .cristalină obţinută prin neutralizarea acidului for.-mio cu hidroxid de sodiu şi prin evaporarea în soluţie, folosită la obţinerea acidului formic şi a acidului oxa-lic, în unele sinteze organice. [Pronunţat: -mi-al]
   F0RMIC adj. (In expr.) Acid formic, HCOOH, acid alifatic monocarboxilic, lichid incolor, volatil, cu miros puternic înţepător, caustic pentru piele, care se găseşte în unele plante şi animale (urzici, furnici roşii) şi care se prepară şi sintetio, folosit în industria textilă, farmaceutică, alimentară, în tăbăcărie şi în sinteze organice.
   FORMOL s.n. Denumire dată unei soluţii apoase de 40% formaldehidă, lichid incolor, volatil, cu miros înţepător, iritant, folosită oa dezinfectant, germicid, fungicid şi antiseptic, precum şi la fabricarea răşinilor fenolice, a mătăsii artificiale, a esterilor celulozici, a explozivelor etc.; formalină.
   FORMULĂR, formulare, s.n. Imprimat cu mai multe spaţii albe, care se completează in vederea întocmirii unui act, a unui tabel etc.
   FORMtJLĂ, formule, s.f. 1. Enunţ precis al regulii de urmat pentru efectuarea unei anumite operaţii; expresie precisă generală şi invariabilă a unei legi, aunei relaţii etc. 2. Relaţie alcătuită din numere, litere şi semne matematice, constituind o identitate in care unul dintre membri este considerat ca expresie a celuilalt sau ca regulă de urmat pentru a calcula valoarea celuilalt.
3.  (Chim.) Reprezentare simbolică a compoziţiei substanţelor chimi-ce. O Formulă chimică, formulă in care se indică prin simboluri chimice compoziţia calitativă şi cantitativă a unei substanţe. Formulă brută, formulă chimică ce indică natura elementelor şi proporţia relativă a numărului de atomi din aceste elemente care compun molecula. Formulă structurală (sau
fort-forţA
320
de structură), reprezentare simbolică a compoziţiei unui compus chimic, în care se indică legăturile de valenţă ale atomilor componenţi, succesiunea legării lor în moleculă şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită particularitate structurală.
   FORT, forturi, s.n. Lucrare de fortificaţie construită din zidărie, cu contur poligonal, care face parte dintr-un sistem de întărituri şi care este menită să apere un centru important sau o linie strategică.
   FORTĂREĂŢĂ, fortăreţe, s.f. Loc important din punct de vedere militar, puternic întărit, pregătit pentru apărare circulară şi pentru luptă îndelungată în caz de asediu.
   FORTIFICAŢIE, fortificaţii, s.f. Construcţie special făcută pentru apărarea aşezărilor omeneşti şi a luptătorilor împotriva atacurilor militare sau a pătrunderii de trupe inamice din afară.
   FORTRÂN s.n. Limbaj de programare pentru calculatoarele electronice, folosit la rezolvarea problemelor teh-nico-ştiinţifice şi economice care necesită un volum mare de calcule numerice.
   FORTUÎT,-Ă, fortuiţi,-te, adj. (Livr.) V enit pe neaşteptate; neprevăzut, inopinat, întîmplător.
   FORŢĂ, forţe, s.f. I. 1. Capacitate pe care o au fiinţele vii de a depune un efort, de a executa acţiuni fizice prin încordarea muşchilor; putere fizică, vigoare, tărie. O Tur de forţă, acţiune greu de realizat, care cere multă putere fizică, multă abilitate şi multă energie morală. 2. Tărie, putere. + Energie (morală). + Aptitudine, capacitate, putinţă de a realiza ceva. 3. Persoană Înzestrată cu putere şi cu energie, care acţionează intens într-un anumit domeniu de activitate; grup, organizaţie politică sau clasă socială care se manifestă ca un element social şi politic activ. 4. (De obicei la pl. şi urmat de determi-
narea „armată*1) Totalitatea unităţilor militare ale unui stat; armată. 5. (Ec. pol.; în expr.) Forţă de'muncă,
a)    capacitatea de muncă a omului, totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale care există în organismul omului şi pe care el le pune în funcţie atunci cînd îndeplineşte o activitate socială utilă; b)• totalitatea persoanelor care dispun de capacitate de muncă. Forţe de producţie, latură a modului de producţie care include forţa de muncă şi mijloacele de producţie, privite in unitatea şi în interacţiunea lor dialectică, exprimînd conţinutul material al producţiei, raporturile oamenilor faţă de obiectele şi de forţele naturii, pe care le folosesc în scopul producerii de bunuri materiale necesare satisfacerii nevoilor de consum; infrastructură. II. Energie existentă în natură. + (Fiz-) Mărime fizică ce măsoară interacţiunea dintre corpuri care le schimbă starea de repaus sau de mişcare sau le deformează; acţiune mecanică ce schimbă starea de mişcare a unui corp; mărime dirijată care reprezintă această acţiune. O Forţă aplicată, forţă exercitată prin contact sau prin intermediul clmpului. Forţă coulombiană (sau electrostatică), forţa de interacţiune dintre purtătorii de sarcină electrică. Forţă de I legătură, forţa exercitată de legătura ce limitează posibilităţile de mişcare ale unui sistem. Forţă motoare, energie folosită pentru punerea în mişcare a corpurilor. Forţă de schimb, forţă care se manifestă între particulele identice aflate la mică distanţă (nucleoni în nucleu, electroni în atom etc.). Forţă de tracţiune, forţă exercitată de un vehicul motor (locomotivă, navă, tractor etc.) asupra unei maşini sau a unui vehicul pe eare le remorchează. Forţă elastică, forţă avînd la origine o deformaţie elastică, proporţională cu deformaţia, dar de sens contrar. Forţă electrodina-mică, forţă de natură electromagnetică ce se exercită Intre conductorii prin
321
FORUM-FOSFORIC
care circulă curenţi electrici. Forţă electromagnetică, forţă ce acţionează asupra unui conductor parcurs de un curent aflat într-un cîmp magnetic. Forţă exterioară, interacţiunea . dintre un sistem şi un altul. Forţă interioară, rezultatul interacţiunii dintre părţile componente ale aceluiaşi sistem. Forţă lorcntziană (sau Lorentz), forţa care acţionează asupra unui purtător de sarcină în cîmp magnetic. Forţă nucleară, forţă care acţionează între particulele elementare pe care le conţin nucleele atomice.
   FORUM s.n. v. for.
   FtfSĂ, fose, s.f. (Anat.) Cavitate sau scobitură (largă şi puţin adîncă) de pe suprafaţa unei structuri anatomice. O Fosă nazală, fiecare dintre cele două despărţituri ale cavităţii nazale, separate prin sept.
   FOSETĂ, fosete, s.f. (Anat.; în expr.) Fosetă olfaăivă, gropiţă cu două deschideri, unde se află ramificaţii ale nervilor olfactivi care transmit stimulii la lobii olfactivi din creierul mare.
   FOSFĂŢ, fosfaţi% s.m. Sare a acidului fosf'oric. O Fosfat (neutru), sare neutră a acidului fosforic în care cei trei atomi dfe hidrogen sînt înlocuiţi cu atomi de metale. Fosfat monoacid, sare a acidului fosforic în care doi atomi de hidrogen sînt înlocuiţi cu atomi de metale. Fosfat biacid, sare a acidului fosforic în care un. atom de hidrogen este înlocuit cu un atom de metal.
   FOSFATfDĂ, fosfatide, s.f. (Biol.) Fosfolipidă.
   FOSFlNĂ s.f. PHS. Substanţă gazoasă, incoloră, cu miros caracteristic neplăcut, foarte toxică, foarte puţin solubilă în apă, agent reducător puternic, folosită în unele sinteze organice; hidrogen fosforat.
   F 0 SF 0 CĂLCIC.-Ă, fosfocalcici,-ce, adj. (Despre substanţe biochimice) Care este constituit din fosfor şi calciu.
  F 0 SF 0 CREAT ÎNl s.f. Substanţă organică, azotat neproteic, cu rol important în contracţia musculară; fosfa-gen. [Pronunţat: -cre-a-]
  FOSFOLIPÎDĂ, fosfolipide, s.f. Substanţă din grupul lipidelor, ester al acizilor graşi cu alcooli polivalenţi, în a cărei moleculă intră fosforul, prezentă .mai ales in ţesutul nervos; fosfatidă.
  FOSFOPROTEÎDĂ, fosfoproteide, s.f. Ester al acidului fosforic cu diverşi aminoacizi.
  FOSFOR s.n. P şi Z=15. Element chimic cu caracter nemetalic, care se găseşte în natură numai sub formă de compuşi şi care se prezintă în mai multe modificaţii alotropice. O Fosfor alb, substanţă cristalină, moale, albă, toxică, inflamabilă, fosforescentă, solubilă în sulfură de carbon, foarte activă din punct de vedere chimic. Fosfor roşu, formă alotropică a fosforului, cea mai stabilă la temperatura obişnuită, care se prezintă ca un praf roşu închis, fără miros, neotrăvitor, insolubil în apă şi în sulfură de carr bon, întrebuinţată la fabricarea chibriturilor. Fosfor negru, formă alotropică a fosforului, formată din ma-cromolecule uriaşe alcătuite din atomi de fosfor legaţi covalent, de culoare cenuşie pînă la neagră, fără toxicitate.
  F0SF0RĂT,-Ă, fosforaţi,-te, adj. Care conţine fosfor combinat cu hidrogen. O Hidrogen fosforat, fosfină.
  FOSFORESCENT,-Ă, fosforescenţi, -te, adj. Care poate produce fenomene de fosforescenţă.
  FOSFORESCENŢĂ, fosforescenţe, s.f. Proprietate a unor substanţe de a emite radiaţii cu lungimi de undă diferite, de obicei mai mari decit cele ale radiaţiilor absorbite, emisiunea continuînd şi după încetarea iradierii; calitatea de a lumina şi în întuneric-
  FOSFORIC,-Ă, adj. (In expr.) Acid fosforic, H3P04, oxiacid tribazie al fosforului pentavalent, substanţă cris-
XI — Dicţionarul limbii române pentru elevi
FOSFORIT-FOTOELECTRIC
322
talină incoloră, solubilă în apă, folosit la fabricarea de îngrăşăminte mixte, la acidularea unor băuturi răcoritoare etc.; acid ortofosforic. Acid fosforic glacial, acid metafosforic. Anhidridă fosforică, pentoxid de fosfor.
   FOSFORÎT, fosforite, s.n. Rocă sedimentară, produs de transformare lentă a apatitului sub acţiunea agenţilor atmosferici, compusă, în special, din fosfat de calciu, folosită, ca materie primă, pentru fabricarea îngrăşămintelor fosfatice şi, uneori, pentru extragerea fosforului.
   F0SF0R<5S,-0lSĂ adj. (în expr.) Acid fosforos, H2(HP03), oxiacid bi-bazic al fosforului.trivalent, substanţă cristalină, incoloră, delicvescentă, solubilă in apă, în alcool şi în eter, folosit ca agent reducător puternic; acid ortofosforos. Anhidridă fosforoasă, tri-oxid de fosfor.
   FOSFOTEMIE, fosfotemii, s.f. Concentraţie a fosforului în sînge.
   FGSFTÎRĂ, fonf uri, s.f. Combinaţie a fosforului cu un metal. O Fosfură de calciu, Ca3P2, fosfură care apare in fabricaţia cianamidei de calciu. Fosfură de zinc, Zn3P2, fosfură folosită pentru combaterea rozătoarelor.
   FOSGEN s.n. COCl2. Diclorură a acidului carbonic, obţinută din reacţia dintre oxid de carbon şi clor, gaz incolor, uşor licbefiabil, cu miros slab de fîn umed, extrem de toxic, iritânt puternic al ochilor, folosită în industria medicamentelor, coloranţilor etc. şi ca gaz de luptă.
   FOSÎL,-Ă, fosili,-e, s.f., adj. 1. S.f. Rest sau urmă a unui animal sau a unei plante dintr-o epocă geologică anterioară celei actuale, conservate în straturile pămîntului. 2. Adj. (Despre organisme, formaţii geologice etc.) Care a existat, care s-a format în trecutul geologic al pămîntului.1 O Apă fosilă, strat de apă subterană care însoţeşte zăcămintele petrolifere.
   FOTĂ, fote, s.f. Parte a costumului popular femeiesc formată dintr-o ţesătură dreptunghiulară de lînă, de obicei bogat ornamentată, care se petrece în jurul corpului, de la talie în jos, ţinînd locul fustei.
   FOTBAL s.n. Joc sportiv între două echipe formate din cîte 10 jucători de cîmp şi cîte un portar, ce se desfăşoară pe o durată de timp determinată, pe un teren special amenajat.
   FOTOAUTOTROFj-Ă, fotoautotrofi, -e, adj., s.f. (Plantă) care foloseşte energia luminii în procesul de sinteză a substanţelor hrănitoare; fotosinte-tizant. [Pronunţat: -to-a-u-]
   FOTOCÂTOD, fotocatozi, s.m. Ca-tod a cărei emisiune de electroni se face prin efect fotoelectric.
   FOTOCELtJLĂ, fotocelule, s.f. (Fiz.) Celulă fotoelectrică.
   FOTOCHÎMIC,-Ă, - fotochimici,-ce, adj. Care ţine de foto chimie, relativ la reacţiile chimice ale luminii.
   FOTOCHIMÎE s.f. Parte a chimiei care se ocupă cu studiul reacţiilor chimice declanşate, ajutate sau accelerate de lumină.
   FOTOCONDUCTIBILITĂTE, foto-conductibilităţi,. s.f. Conductibilitate e-lectrică a semiconductorilor, produsă prin iluminarea suprafeţei acestora; fotoconducţie, efect fotoconductiv.
   FOTODIODĂ, fotodiode, s.f. 1. Diodă a cărei funcţionare este dependentă de fluxul luminos care cade asupra ei.
2.  Celulă fotoelectrică. [Pronunţat: -di-o-']
   F0T0ELlSCTRlC,-Ă, fotoelectrici,-ce, adj. 1. (Despre emisiunea de electroni din metale) Provocat de incidenţa radiaţiei luminoase. O Efect fotoelectric extern, emisiune de electroni de pe suprafaţa, metalelor sau a semiconductorilor sub acţiunea luminii. Efect fotoelectric intern, variaţie a conduc-tibilităţii unui semiconductor (sau a unui dielectric) sub acţiunea luminii.
323
FOTOELEMENT-FOTOSFERA
 2. Referitor la efectul fotoelectric intern sau extern; bazat pe acest efect. O Cdulă fotoelectrică, element de circuit electric, cu doi electrozi, care se bazează pe efectul fotoelectric şi care lasă să treacă prin el un curent mai mare sau mai mic, după cum fluxul luminos ce cade asupra lui este mai mare sau mai mic; fotodiodă (2), fotocelulă.
   FOTOEtEMENT, fotodemenle, s.n. Generator electric care realizează transformarea energiei cuantelor de lumină în energie electrică, prin efectul îoto-electric; pilă fotovoltaică, celulă foto-voltaică.
   FOTO GENĂ, fotogene, adj. (Bot.; în expr.) Bacterie fotogenă, bacterie saprofită pe alimente, pe trunchiuri de copaci putrezi, care emite radiaţii luminoase, observabile pe întuneric, datorită unui 'proces de oxidare care se petrece în citoplasmă.
   FOTO GRĂFIC,-k,fotografici,-ce, adj. Care ţine de fotografie, privitor la fotografie. O Hirtie fotografică, hîrtie specială, acoperită pe o faţă cu un strat sensibil la acţiunea luminii, pe care se obţin copiile fotografice.
   FOŢOGRlMĂ, fotograme, s.f. Fotografie (luată din avion sau din puncte înalte) care îndeplineşte condiţia de a oferi o perspectivă centrală, pe baza căreia se pot face măsurători .precise asupra obiectului a cărui imagine o reproduce, şi care se foloseşte, mai ales, în topografie şi în cartografie.
   FOTOGRATCRÂ, fotogravuri, s.f. 1. Procedeu fotografic cu care se pot obţine clişee în vederea imprimării planşelor în tipografie; gravură obţinută prin acest procedeu. 2. Helio-gravură (2).
   FOTOLUffiNESCENTĂ, fotolumines-cenţe, s.f. Luminescenţa provocată de excitarea, prin iluminare, a unei anumite substanţe, cu radiaţii de lungime de undă convenabilă.
   FOTOMETRÎE s.f. Parte a opticii care se ocupă cu măsurarea intensităţii izvoarelor de lumină, a iluminării etc.
   FOTOMETRU, fotometre, s.n. Instrument care serveşte la măsurarea intensităţii izvoarelor de lumină.
   FOTOMONTĂJ, fotomontaje, s.n. 1. Ansamblu de fotografii şi de fragmente de fotografii, reunite cu scopul de a obţine un nou clişeu fotografic. 2. Mijloc de agitaţie vizuală care constă dintr-o serie de fotografii şi de ilustraţii aranjate pe un panou spre a ilustra un subiect sau o problemă.
   FOTOMULTIPLICAT0R, fotomul-tiplicatoare, s.n. Dispozitiv folosit pentru amplificarea fluxurilor luminoase, in care curentul fotoelectric, provenit de la fotocatod, creşte foarte mult datorită amplificării repetate a electronilor.
   FOTON, fotoni, s.m. (Fiz.) Particulă asociată cimpului electromagnetic, potrivit dualismului undă-corpuscul, care posedă energie şi impuls şi care are masă de repaus şi sarcină electrică nule.
   FOTOIS'ASTÎE, fotonastii, s.f. Mişcare a plantelor provocată de variaţia intensităţii luminii.
   FOTOREZISTIY,-Ă, fotorezistivi,-e, adj. Care se referă la dependenţa rezistenţei electrice a conductoarelor sau a semiconductorilor de iluminarea suprafeţei lor.
   FOTOREZIST0R, fotorezistoare, s.n. Element de circuit electric realizat prin depunerea unui strat semiconductor pe un suport izolant care prezintă proprietăţi de conducţie diferite la iluminări diferite.
   FOTO SENS ÎBtL.-Ă, fotosensibUi,-e, adj. (Despre substanţe sau materiaJe) Care este sensibil la lumină.
   FOTOSFERÂ s.f. Stratul exterior al globului solar sau al unei stele, format
21*
FGTOSINTEZA-FRACŢIUNE
324
din gaze şi din vapori metalici cu temperaturi înalte, şi care radiază lumină.
  FOTOSINTEZĂ, fotosinieze, s.f. (Bot.) Asimilaţie clorofiliană.
  FOTOTACTÎSM s.n. Proces prin care microorganismele mobile se orientează, reacţionînd la intensitatea luminii.
  FOTOTIPÎE, (2) fototipii, s.f. 1. Procedeu prin care se execută reproduceri, apropiate ca aspect de fotografie, cu ajutorul unui clişeu format dintr-un strat subţire de gelatină bi-cromatată, aşezat pe o placă de cupru.
2.  Reproducere obţinută prin acest procedeu.
  FOTOTROPÎSM s.n. însuşire a unor plante de a-şi îndrepta florile, frunzele etc. într-o anumită direcţie deter-
                               t
minată de orientarea luminii; helio-tropism.
  FOTOYOLTĂIC,-Ă, fotovoltaice, adj. (Fiz.; în expr.) Efect fotovoltaic, apariţie a unei tensiuni electromotoare într-o joncţiune semiconductoare sau într-un contact metal-semiconductor. Pilă (sau celulă) fotovoltăică, fotoelement. [Pronunţat: -ta-ic]
  FOURIERÎSM s.n. Doctrină socialistă utopică franceză, creată de Ch. Fourier şi de discipolii lui, în prima jumătate a sec. XIX. [Pronunţat: fu-ri-e-rism]
  FRĂCŢIE, fracţii, s.f. (Adesea urmat de determinarea „ordinară") Număr format din una sau mai multe unităţi fracţionare; o pereche de numere naturale m şi n ^ 0, scrisă sub
forma —. O Fracţie algebrică raţio-n
nală, o pereche de polinoame f şi g,
  • - f
scrisa —, unde g trebuie să fie diferit g
de polinomul nul. Fracţie algebrică simplă, fracţie algebrică raţională la care numărătorul este o constantă sau un binom de gradul întîi (eventual fără terni en liber), iar numitorul, un binom de gradul întîi (complet sau nu), respectiv
un trinom de gradul doi, ireductibil în mulţimea R.
  FRACŢIONĂR,-Ă, fracţionările, adj. (Mat.) Care are forma unei fracţii, care conţine o fracţie sau se compune din fracţii. O Număr fracţionar, fracţie.
  Unitate fracţionară, o parte dintr-un întreg împărţit în părţi la fel de mari. Partea fracţionară a unui număr real,
a, diferenţa dintre numărul a şi partea sa întreagă [a]; se notează: {a}. [Pronunţat: -ţi-o-]
  FRACŢIONĂRE, fracţionări, s.f. Separare a unui amestec de două sau mai multe substanţe în componente pure sau în fracţiuni bogate în anumite componente, care se poate realiza prin distilare, cristalizare, centrifugare, filtrare etc. [Pronunţat: -ţi-o-]
  FRACŢIONĂT,-Ă, fracţionaţi,-te, adj. Separat în fracţiuni. O Distilare frac-ţionată, separare, prin distilare, a componenţilor unui amestec de lichide, colectînd separat fracţiuni de distilare, care fierb fiecare la o altă temperatură. Cristalizare fracţionătă, cristalizare treptată a unui amestec de componenţi cu temperaturi de solidi-ficare diferite, care pot fi separaţi unul de altul în stare solidă, sau a unui amestec de substanţe dizolvabile, folosind diferenţa lor de solubilitate într-un solvent. [Pronunţat: -ţi-o-]
  FRACŢIONfSM s.n. Acţiune politică în cadrul unui partid politic (revoluţionar) prin care se creează o neînţelegere profundă (în probleme de principiu, de orientare) între mai multe grupuri, ducînd la fărîmiţarea unităţii partidului. [Pronunţat: -ţi-o-]
  FRACŢItJNE, fracţiuni, s.f. 1. Parte distinctă (mică) dintr-un întreg; frîn-tură, fragment. 2. (Chim.) Porţiune obţinută prin fracţionarea unui amestec de două sau mai multe substanţe.
3. Grupaire de membri, în cadrul unui partid politic, care îşi organizează un centru conducător aparte, îşi stabileşte un program diferit de linia poli-
325
fragment-frecvenţa
tică fundamentală a partidului şi o disciplină proprie, luptînd împotriva majorităţii membrilor acelui partid. [Pronunţat: -ţi-u-]
   FRAGMENT, fragmente, s.n. 1. Bucată, parte (ruptă, desprinsă, izolată) dintr-un tot. 2. Parte dintr-o scriere.
   FRAGMENTĂ, fragmentez, vb. I. Tranz. A rupe, a tăia, a împărţi un tot în mai multe părţi.
   FRANCHEŢE s.f. Faptul de a-şi spune deschis gîndurile; calitatea de a fi sincer, loial, cinstit, de a spune pe faţă, fără înconjur ceea ce gîndeşte.'
   FRANCISCĂN,•&franciscani,-e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Călugăr catolic sau călugăriţă catolică din ordinul întemeiat de Francisc din Assisi, la începutul sec. XIII. 2. Adj. Care ţine de franciscani (1), privitor la franciscani.
   FRĂNCIU s.n. Fr cu Z =87. Element chimic radioactiv cu caracter metalic, din grupa metalelor alcaline, care a fost produs pe cale artificială şi care, în comportare, se aseamănă mult cu cesiul.
   FRANCMASONERIE s.f. Asociaţie secretă cu scopuri etico-religioase, politice şi filantropice, care a îmbinat, la origine, tradiţiile de solidaritate ale unor corporaţii medievale cu diverse tradiţii oculte şi care, mai tirziu, a căpătat un caracter retrograd.
   FRĂNCO adv.,. adj. în care toate cheltuielile de transport al mărfurilor, de asigurare etc. sînt cuprinse in preţul de vînzare. + Francat.
   FRĂNJĂ, franje, s.f. (Fiz.) Fiecare dintre dungile alternativ luminoase şi întunecoase obţinute pe un ecran prin fenomenul de interferenţă sau de difracţie în lumină monocromatică.
   FRANŢUZÎT,-Ă, franţuziţi,-ie, adj. (Adesea substantivat) Care imită obiceiurile franceze şi foloseşte (nejustificat) multe cuvinte şi expresii franceze (in propria limbă); (despre lim-
baj) plin de cuvinte şi expresii franceze.
   FRAPĂ, frapez, vb.I. Tranz. A se impune atenţiei cuiva prin caracteristici izbitoare;, a impresiona puternic.
   FUAJPĂNT,-!.,frapanţi,~te, adj. Care frapează; izbitor, şocant.
   FRATERNTTĂTEs.f. Legătură strîn-să de rudenie (între fraţi şi surori) şi de solidaritate, de prietenie şi ajutor reciproc între oameni, colectivităţi sau popoare;1 frăţie, frăţietate.
   FRATERNIZĂRE, fraternizări, s.f. Faptul de a face cauză comună cu adversarul, în timpul unui război, al unor manifestaţii etc., ca protest Împotriva duşmanului comun.
   ' FRÂTJDĂ, fraude, s.f. înşelăciune, act de rea-credinţă săvîrşit de cineva, de obicei pentru a realiza un profit material de'pe urma atingerii drepturilor altcuiva; hoţie. + Sumă sustrasă prin înşelăciune, prin defraudare. [Pronunţat: fra-u-]
   FRĂZĂ,fraze, s.f. îmbinare de propoziţii (aflate în raporturi de coordonare sau de subordonare) care exprimă una sau mai multe judecăţi.
   FRAZEOLOGIE s.f. (Rar) Vorbire fără conţinut, care ascunde sărăcia de idei; vorbe goale şi umflate; pălăvrăgeală, flecăreală. [Pronunţat: -ze-o-]
   FREĂTICj-Ă. freatici,-ce adj. (Despre ape sau pînze de apă subterane) Care se găseşte pe primul strat impermeabil de la suprafaţa pămîntului şi care alimentează izvoarele, fintînile etc., influenţind formarea şi proprietăţile solului. [Pronunţat: fre-a-]
   FRECVENŢĂ,/recpenje, s.f. 1. Repetare deasă şi regulată a unui fapt, a unei acţiuni. 2. (Mat.; in expr.) Frecven-ţă.rdativă (a unui eveniment aleatoriu într-o serie de n probe), raportul dintre frecvenţa absolută a evenimentului şi numărul n de probe considerate; probabilitate posteriori. Frecvenţă relativă (a unei valori a caracteristicii la o
FRECVENŢMETRU-FRIGORIFIC
326
populaţie statistică), raportul dintre frecvenţa absolută a acelei valori şi efectivul total al populaţiei. Frecvenţă absolută (a unui eveniment aleatoriu într-o serie de n probe), numărul probelor în care evenimentul s-a realizat. Frecvenţă absolută (a unei valori a caracteristicii la o populaţie statistică), numărul de unităţi ale populaţiei corespunzătoare acelei valori. 3. (Fiz.) Mărime care arată de cîte ori se produce un fenomen periodic într-o unitate de timp. O Curent de înaltă (sau de joasă) frecvenţă, curent electric care îşi schimbă sensul de un număr mare (sau mic) de ori într-o unitate de timp. Frecvenţă proprie, frecvenţa oscilaţiei proprii a unui sistejn. Frecvenţă fundamentală, frecvenţa sunetului fundamental. Frecvenţă de prag, frecvenţa minimă (a luminii) la care se poate produce efect fotoelectric.
  FEE CV ENŢMETRU,           frecvenţmetre,
s.n. (Fiz.) Instrument folosit pentru măsurarea frecvenţei unei mărimi care variază periodic.
  FRENETICĂ,-Ă, frenetici,-ce, adj. Care se află în stare de frenezie, care exprimă, trădează o asemenea stare. + (Adesea adv.) Puternic, violent; pasionat.
  FRENEZIE, frenezii, s.f. Stare de excitare excesivă, de patimă violentă, greu de stăpînit. 0> Cu frenezie, ca în delir, frenetic, violent, pasionat.
  FRl3NIC,-Ă, frenici ,-ce, adj. Care este în legătură cu diafragma. O Nerv fre-nic (şi substantivat, m.), nervul motor principal al diafragmei.
  FREONj freoni, s.m. Substanţă gazoasă, stabilă, netoxică şi necorosivă, folosită ca agent frigorific de calitate superioară, preoum şi la prepararea aerosolilor cosmetici.
  FRESCĂ, fresce, s.f. 1. Tehnică de a picta cu culori dizolvate în apă de var pe tencuiala încă udă a unui zid. + Pictură murală decorativă (de dimensiuni mari) realizată prin această teh-
nică. 2. Fig. Compoziţie literară sau muzicală de proporţii mari, care înfăţişează tabloul de ansamblu al unei
» t                 *   \j •
epoci, al unei societăţi etc.
  FREUDISM s.n. (Psih.) Psihanaliză (1). [Pronunţat: froi-dism]
  FRIĂBIL,-Ă, friabili,-e, adj. (Despre roci, materiale; şi fig.) Care se sparge uşor, care se fărîmiţează repede. [Pronunţat: fri-a-]
  FRICŢltJNEj fricţiuni, s.f. (Fiz.) Interacţiune a două corpuri aflate în contact; frecare. [Pronunţat: -ţi-u-]
  FRIG, (2) friguri, s.n. 1. Temperatură scăzută a aerului, care dă senzaţia de rece. + Senzaţie de rece provocată de temperatura scăzută a aerului. 2. (Med.; la pl., şi în expr. friguri de baltă sau friguri palustre) Malarie.
  FRIGIDER, frigidere, s.n. Dulap de construcţie specială echipat cu un agregat frigorigen, care menţine o temperatură scăzută produsă cu ajutorul energiei electrice, al gazului metan sau al unui combustibil lichid, destinat răcirii şi păstrării temporare a alimentelor şi a produselor uşor alte-rabile.
  FRIG0R1f£R,-Ă, frigoriferi,-e, adj. (Despre un sistem fizico-chimic sau tehnic) Care transferă frigul. O Lanţ frigorifer, serie de instalaţii frigorifice prin care se asigură conservarea şi transportul la rece al alimentelor. Agent frigorifer, agent frigorific care transferă frig la un mediu ce trebuie răcit de la un mediu care se află la o temperatură mai joasă. + (Substantivat, n.) Clădire sau încăpere prevăzute cu instalaţii de răcire sub temperatura mediului înconjurător şi folosite pentru conservarea unor cantităţi mari de alimente, medicamente etc.
  FRIGORÎFIC,-Ă, frigorifici,-ce, adj. Care ţine de frig, privitor la frig; care serveşte la producerea frigului. O Agent frigorific, substanţă sau amestec de substanţe care produc sau transportă
327
FRIGORIGEN-FRTJ CTOZ A
frig. Instalaţie frigorifică, sistem tehnic alcătuit dintr-un agent frigorigen,
o  Încăpere răcită, o instalaţie de comandă şi de control şi dispozitive anexe, utilizat pentru răcire.
  FRIG ORIGfÎN,-Ă, frigorigeni,-e, adj. Care poate produce frig. O Agent frigorigen, substanţă cu putere de vapori-zare mare, care absoarbe căldura. Instalaţie frigorigenă, parte compo-. nentă a unei instalaţii frigorifice, în cafe, prin consum de energie, agentul frigorigen îşi modifică continuu starea de agregare, producînd frig.
  FRIGOTEHNICA s.f. Ramură a tehnicii care studiază mijloacele şi instalaţiile de producere a frigului şi procedeele de utilizare în practică a acestuia.
  FRENGILtDĂ, fringilide, s.f. (La pl.) Familie de păsări cîntătoare cu cioc conic şi scurt; (şi la sg.) pasăre care face parte din această familie.
  FRIPTURÎSM s.n. (Peior. şi fam.) Tendinţă de a se îmbogăţi pe orice cale, cu orice preţ; goană după profituri (ilegale).
  FRIVOL,-Ă, frivoli,-e, adj. (Despre oameni) Care este preocupat de lucruri neserioase, care umblă după plăceri uşoare; uşuratic. + (Despre lucruri, fapte, atitudini) Lipsit de seriozitate, de temeinicie, de importanţă; uşuratic.
  FRÎNC,-Ă, frlnci,-ce, s.m. şi f. (Adesea adjectival) Nume atribuit, in trecut, la noi, apusenilor de origine romană.
  FRÎNTĂ, frinte, adj- (în expr.) Linie frtntă, linie formată din segmente de dreaptă consecutive şi de direcţii diferite.
  FRONT, fronturi, s.n. 1. Teritoriu pe care se desfăşoară acţiuni militare în timpul războiului. 2. Aljanţă a unor organizaţii politioe şi de masă creată pe baza unui program de acţiune comun. 3. Fig. , Grup organizat de oameni in vederea unei lupte comune,
a unui scop comun. 4. (Fiz.; în expr.) Front de undă, ansamblul punctelor pînă la care ajunge o oscilaţie la un moment dat.
  FRONTĂL,-Ă, fronlali,-e, adj. l..Care ţine de regiunea frunţii. 2. Din faţă, aşezat în faţă. 3. (în expr.) Dreaptă frontală (şi substantivat, f.), dreaptă paralelă cu planul vertical de proiecţie.
  FRONTESRĂ, frontiere, s.f. 1. Linie naturală sau convenţională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau de întinderi de apă care nu fac parte din teritoriul său; graniţă, hotar. 2. (Mat.; în expr.) Frontiera unui semiplan, dreaptă, d, care limitează semiplanul (deschis) |dA (A £ | dA). [Pronunţat: -ti-c-]
  FRONTISPICIU, frontispicii, s.n. I. Partea superioară a faţadei principale a unui edificiu sau a unui monument. 4- Faţada principală a unui edificiu.
2. Prima pagină a unei cărţi, care, pe lîngă titlu, poartă adesea numele autorului, gravuri simbolizind cuprinsul lucrării etc. + Partea de sus, de pe prima pagină, a unui ziar, cuprinzând titlul şi unele indicaţii.
  FRUCT, fructe, s.n. Organ al unei plante care apare şi se dezvoltă din pistilul unei flori fecundate şi care conţine seminţele.
  FRUCTIFER,-Ă, fructiferi,-e, adj. (Despre pomi) Care produce fructe comestibile; roditor. ♦ (Despre organele unei plante) Care poartă fructele.
  FRUCTIFIClŢIE, fructificaţii, s.f.
1. Proprietate a plantelor de a produce fructe; proprietate a pomilor fructiferi şi a viţei de vie de a da lăstari fertili; fructificare. 2. Totalitatea organelor reproducătoare la criptogame.
3. Perioadă in care se formează fructele.
  FRUCTOZĂ s.f. CgHjjjOe. Monoza-haridă de tipul cetohexozelor, substanţa cristalizată, cu gust dulce, care apare, in stare liberă, în fructele dulci şi în miere, sau, in combinaţii, in di-,
fructuos-fumarolA
328
tri- şi polizaharide; zahăr de fructe, levuloză.
   FRU CTIJ <3 S,- OĂSA, fructuoşi,-oase, adj. Care dă rezultate bune; folositor, avantajos. [Pronunţat: -Zw-os]
   FRUGIVORj-I. frugivori,-e, adj-, s.m. şi f. (Animal) care se hrăneşte în special cu fructe.
   FRUMOSUL s.n. art. Categorie fundamentală a esteticii referitoare la creaţiile umane ori la obiectele naturii care provoacă o satisfacţie estetică datorită organizării lor armonioase.
   FRUjNtZÂR, frunzare, s.n. 1. Desiş format din crengile pline de frunze ale unui copac sau ale unei tufe.
2.  Umbrar făcut din crengi bogate în frunze. 3. Frunze uscate servind ca aşternut sau ca nutreţ pentru vite.
   FRUNZA, frunze, s.f. Organ principal al plantei, care îi serveşte la respiraţie, la transpiraţie şi la asimilaţie, format, de obicei, dintr-o lamă verde (limb) prinsă de tulpină printr-o codiţă (peţiol); foaie.
   FRUST,-Ă, fruşti,-sle, adj. (Livr.) Brut, neprelucrat; rudimentar; natural; simplu.
   FRUSTRÂ, frustrez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva (în special statul sau o instituţie a lui) de un drept sau de un bun; a păgubi. + A înşela.
   FTÂLIC,-Ă adj. (în expr.) Acid fta-lic, C6H,j(COC)H)2, acid aromatic di-carboxilic, substanţă cristalină, albă, solubilă în apă şi în alcool, folosit, sub formă de ester dibutilic, ca plastifiant şi la fabricarea anhidridei ftalice. Anhidridă ftalică, anhidridă a acidului ftalie, cu un ciclu de cinci atomi în moleculă, care se foloseste în cantităti
     •                          * * ma^i pentru obţinerea unor răşini sintetice (răşini gliptalice), a unor materiale plastice şi a unor coloranţi.
   FTIZÎE, ftizii, s.f. (Med.) Tuberculoză pulmonară; oftică.
   FUTf)R. fuioare, s.n. Mănunchi de einepă, de in, de lină sau de borangic
gata pentru tors. [Pronunţat: fu-ior]
   FULGER, fulgere, s.n. 1. (Met.) Descărcare electrică în scinteie care se produce în atmosfera terestră, Intre doi nori. 2. Fig. Lumină, sclipire puternică şi trecătoare; scăpărare, străfulgerare.
   FULMICOTON s.n. Denumire dată nitratului de celuloză* cu un conţinut ridicat de azot (12,5—13,5%), cores-punzînd aproximativ trinitratului de celuloză, substanţă cu aspect fibros, solubilă în solvenţi organici, care este folosit la fabricarea pulberii fără fum şi a mătăsii artificiale.
   FULMIKANT,-Ă, fulminanţi,-te, adj. (Despre vorbe, discursuri, scrieri etc.) Care este plin de violenţă, de ‘ ameninţări, care arată o mînie nestăvilită.
   FULMINĂT, fulminaţi, s.m. Sare a acidului fulminic. O Fulminat de mercur, Hg(CNO)2, sare de mercur a acidului fulminic, exploziv detonant, foarte toxic, care se prezintă sub forma unui praf cenuşiu, cu gust metalic.
   FULMfiVIC adj. (în expr.) Acid fulminic, C =N— OH, izomer al acidului cianic, care, împreună cu unele metale, formează săruri foarte explozibile.
   FUMANS adj. (Despre acizi) Care fumegă în contact cu aerul. O Acid azotic fumans, acid azotic în concentraţie de 98%.
   FUMĂRIC adj. (în expr.) Acid fumărie, HOOC —CH =CH —COOH, acid organic dicarboxilic nesaturat, izomerul trans- al acidului maleic, produs cristalin acicular, solubil în apă, intermediar în metabolismul glucidelor şi al acizilor graşi.
   FUMAROLA, fumarole, s.f. Produs gazos (hidrogen, azot, clor, oxigen, oxizi de carbon etc.) cu temperatură ridicată, emis de vulcani, prin cratere şi prin crăpături laterale, sau degajat din curgerile de lavă; degajare a acestor gaze.
329
fumArit-funcţionai,
   FURIĂRÎT s.n. Impozit încasat în trecut pentru fiecare coş de fum al caselor sau al bordeielor locuite de ţărani.
   FUNAMBULESC,-£SCĂ,           funambu-
leşti, adj. (Livr.) Echilibristic, acrobatic. + Bizar, excentric, extravagant.
   FUNCIĂR,-Ă, fundările, adj. 1. Care se referă la proprietatea particulară, la averi imobiliare. 2. Fig. Care aparţine naturii, firii, structurii intime a cuiva; de bază. [Pronunţat: -ci-ar]
   FUNCTOR, functori, s.m. Semn sau simbol care realizează legătura logică între propoziţii (din propoziţii simple formîndu-se propoziţii compuse); conector, operator logic propoziţional.
   FUNCŢIE, funcţii, s.f. 1. Activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat şi organizat într-o instituţie, în schimbul unei retribuţii; serviciu, slujbă. 2. Sarcină, rol. <> Funcţiile statului, activităţile esenţiale pe care le desfăşoară statul pentru a-şi îndeplini rolul său pe plan politic-economic, social-cultural şi de apărare. 3. (Mat.; în expr.) Funcţie definită pe o mulţime E cu valori Intr-o mulţime F, lege (procedeu sau convenţie etc.) prin care oricărui element x (numit argument sau variabilă) din E
i se asociază un unic element y (notat f(x)) din F; E fiind domeniul de definiţie, F domeniul valorilor (codome-niul) ei, iar f (sau g, h, <p ori log, sin, aresin etc.) legea (de corespondenţă); notaţie: f : E -+ F. Funcţie de gradul tntii, funcţie liniară. Funcţie de gradul doi, funcţie (polînomială), f : R, -»R, f(x) = ax* 6a; -f c (vinde a, b, c£R şi a ^ 0), al cărei grafic este o parabolă. Funcţia-semn (sau funcţia sig-num), funcţia sgn:Ii-*{—1, 0, 1}, astfel încît:
                                                              r— l,dacăa:<0 sgn x = J 0 dacă x = 0
                                                              > 1 dacă x > 0. Funcţia de
                                                  acoperire universală a cercului-unitate C,
 funcţia F : R -*• C, F(t) — M(x, y), astfel încît:
 dacă t E [0, tc], atunci x = cos t, y =
 —  sin t
 dacă t E (tt, 2k), atunci x = — cos (t — 7r), y = — sin (t — tt) daca i £ (' -J- 2krc, t' £ [0, 27t), k E Z, atunci F(t) = F(t'); se foloseşte la definirea funcţiilor trigonometrice de argument real. 4. Ansamblu de proprietăţi fizico-chimice ale unui compus organic, determinat de prezenţa unui anumit element sau unei grupe de elemente (grupare funcţională) din molecula sa. ♦ (Şi în expr. funcţie organică) Clasă de substanţe organice care conţin în molecula lor, în afară de carbon şi de hidrogen, una Siau mai multe grupări funcţionale. O Funcţie simplă, clasă de substanţe care conţine o singură grupare funcţională de un anumit tip. Funcţie multiplă, clasă de substanţe care conţine două sau mai multe grupări funcţionale de un anumit tip. Funcţie mixtă, clasă de substanţe care conţine două sau mai multe grupări funcţionale diferite. 5. (Fiz.; în expr.) Funcţie de stare, funcţie care depinde de parametrii de stare ai sistemului. Funcţie de undă, funcţie de probabilitate care descrie starea unui sistem în mecanica cuantică.
 6. Activitate proprie unui organ, aparat, ţesut al unui animal sau al unei plante. [Variantă: funcţiune s.f.]
   FUNCŢIONĂL,-Ă. funcţionali,-e, adj.
 1, (Mat.) Care ţine de o funcţie, privitor la o funcţie. ♦ (Substantivat, f.) Funcţie definită pe o mulţime de funcţii avînd valori reale. 2. (Chim.) Care conţine o funcţie organică. O Grupare (sau grupă) funcţională, atom sau ansamblu de atomi străini din molecula unui compus organic, purtătoare a unui ansamblu de proprietăţi chimice specifice, pe care le imprimă moleculelor ce o conţin. ♦ Care provine dintr-o funcţie organică.
FUNCŢIONARISM-FURAJER
330
O Analiză funcţională, ansamblu de metode folosite în chimie pentru recunoaşterea grupărilor funcţionale dintr-o substanţă organică, In scopul identificării sau al stabilirii structurii substanţei respective. [Pronunţat: -£i-o-] .FUNCŢIONARfSM s.n. Tendinţă birocratică de a considera problemele din punct de vedere individual, nu general; atitudine indiferentă, lipsită de interes şi de devotament faţa de muncă. [Pronunţat: -ţi-o-]
  FUNCŢIUNE s.f.v. funcţie.
  FUNDĂ, fundez, vb.I. Tranz. A pune la bază; a întemeia, a înfiinţa, a institui, a crea, a realiza.
  FUNDAMENT, fundamente, s.n. 1. Element de construcţie sau ansamblu de astfel de elemente prin intermediul cărora se sprijină o construcţie, o lucrare etc.; fundaţie, bază, temelie.
2. Fig. Element care serveşte de sprijin, pe care se întemeiază ceva'; bază, temei.
  FUNDĂŢIE, fundaţii, s.f. 1. Element sau ansamblu de elemente de construcţie care servesc ca suport sau ca bază de susţinere a unei construcţii, a unui utilaj’, a unei maşini etc. 2. Instituţie cu caracter obştesc căreia, . pentru realizarea scopurilor sale, i se afectează un fond special; aşezămînt. + Fond constituit pentru întreţinerea unei activităţi de interes obştesc.
  FtJNDICĂ, fundice, adj. (Anat.; în expr.) Glande fundice, glandele principale ale stomacului, situate în fundul şi în corpul stomacului, tubuloase, ramificate sau simple, care secretă acid clorhidric, pepsină, labferment şi mucină.
  FUNDtîC, funduci, s.m. Monedă turcească de aur care a circulat în ţările româneşti In timpul stăpînirii otomane.
  FUNERĂLII s.n. pl. Ceremonie fas- . tuoasă a înmormîntării sau a incinerării unei (mari) personalităţi.
   FUNERĂR,-Ă, funerari,-e, adj. Care ţine de funeralii, privitor la funeralii ; de înmormîntare. <> Urnă funerară, vas în care se păstrează cenuşa unui mort incinerat. Piatră funerară sau monument funerar, lespede sau monument care se aşază pe un mormînt.
   FUN GlBIL,-Ă, fungibili,-e, ad j. (J ur.; despre lucruri) Care poate fi înlocuit cu altul de acelaşi fel,,de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate, în cazul cînd formează obiectul unei obligaţii.
   FUNGICÎDj-Ă, fungicizi,-de,        s.n.,
 adj. (Substanţă) folosită pentru com-' baterea ciupercilor vătămătoare plantelor.
   FUNGIF<3RM,-Ă, fungiformi,-e, adj. în formă de ciupercă. O Papile fun-giforme, papile asemănătoare cu nişte ciuperci, care se găsesc pe limbă, reprezentînd receptori gustativi.
   FUNÎCUL, funiculi, s.m. Mic picioruş care prinde ovulul de pereţii placentei.
   FUNICULĂR, funiculare, s.n. Mijloc de transport aerian format din unul sau mai multe cabluri suspendate pe stîlpi, pe care circulă cabinele cu pasageri şi vagonetele sau cărucioarele cu materiale, folosit în regiunile muntoase greu accesibile.
   FUNINGINE, funingini, s.f. Materie de culoare neagră, ca o pulbere (rezultată din arderea incompletă a corpurilor organice), care se depune pe partea interioară a coşurilor de sobe, a sobelor etc.
   FURĂJ, furaje, s.n. Totalitatea nutreţurilor vegetale, animale sau minerale folosite pentru hrana animalelor; masă verde.
   FURAJER,-Ă,       furajeri,-e, adj. 1.
 Care este folosit pentru hrana animalelor; în care cresc (ori sînt cultivate) plante ce servesc la hrana animalelor.
 2. Care aparţine furajelor, cu privire la furaje. O Balanţă furajeră, planificare a hranei, pe o perioadă mai în-
rpv/
 331
 FURAN-FUZANT
 delungată, cu întocmirea raţiilor şi a tainurilor pentru toate animalele din-tr-o fermă.
  FUR An s.m. C4H40. Compus hetero-ciclic cu ciclu de cinci atomi, hetero-atomul fiind atomul de oxigen, substanţă care se prezintă sub formă lichidă, incoloră, foarte volatilă, insolubilă în apă, dar solubilă în solvenţi organici (alcool, eter), folosit ca solvent, ca intermediar în sintezele organice şi de medicamente.
  FURANOZICĂ, furanozice, adj. (Chim.; în expr.) Formă furanozică, formă structurală a unor monozaharide, asemănătoare furanului, întîlnită mai ales la pentoze şi la hexoze.
  FURîTJROL, furfuroli, s.m. Combinaţie heterociclică, aldehidă provenită din furan sau obţinută industrial din pentozanii conţinuţi în unele deşeuri agricole, prin hidroliză cu acid sulfuric, lichid uleios, cu miros caracteristic, folosită ca solvent selectiv de rafinare a uleiurilor minerale şi vegetale, la fabricarea unor mase plastice, ca insecticid, fungicid, vermicid etc.
  FURNĂL, furnale, s.n.' 1. (Şi în expr. furnal înalt) Cuptor de dimen-siurfi mari, în formă de turn cu profil special, folosit la elaborarea fontei, prin topirea minereului de fier amestecat cu combustibil solid, cu fondant şi, eventual, cu diferite adaosuri; cuptor înalt. O Gaz de furnal, gaz produs în furnal (1), la elaborarea fontei.
2. Instalaţie industrială prevăzută cu un asemenea cuptor.
  FURNICĂR, /«rnicare, s.n. 1. Ridică-tură mică de pămînt care adăposteşte o colonie de furnici; muşuroi. ♦Totalitatea furnicilor dintr-un muşuroi. 2. Fig. Mulţime (de oameni) care mişună.
  FUBNÎR, furnire, s.n. Produs lemnos sub formă de foi subţiri (0,2—6 mm), de calitate superioară, folosit în industria mobilei şi la fabricarea placajelor, panelelor sau altor materiale lemnoase.
   f FURNIZĂ, furnizez, vb. I. Tranz. A procura mărfuri, a oferi diferite articole, bunuri, servicii etc. (contra plată).
   FUBMZOR,-OĂRE, furnizori,-oare, s.m. şi f. Persoană fizică sau juridică .ce furnizează, ce procură (diverse materiale).
   FTJRTtJNĂ, furtuni, s.f. Vînt puternic însoţit, în mod obişnuit, de ploi mari, de grindină şi de descărcări electrice; vijelie.
   FUS, fusuri, s.n. 1. (Mat.; în expr.) Fus sferic, porţiune din suprafaţa unei sfere cuprinsă între două cercuri mari care au un diametru comun. (Geogr.) Fus orar, fiecare dintre cele 24 de porţiuni în care este împărţită suprafaţa pămîntului prin meridiane, distanţate la 15° unul de altul (sau prin alte linii de demarcaţie convenţionale) şi pe care soarele o străbate
                          360°
(aparent) în timp de-------------=1 oră.
                        24 • 15°
Fus orar de origine sau fusul O, fusul orar al cărui meridian mijlociu trece prin Observatorul astronomic din Greenwich. 2. (Anat.; în expr.) Fus neuromuscular, formaţie receptoare nervoasă alcătuită din fibre musculare modificate, înconjurate, în spirală, de ramificaţiile neuronilor spinali. 3. (Bot.; în expr.) Fus nuclear (sau de diviziune), formaţie celulară apărută în profază, în timpuT diviziunii celulare, cînd firişoarele citoplasmatice se unesc la cei doi poli.
   FUTURÎSM s.n. Curent literar-ar-tistic apărut în Italia, la începutul sec. XX, ca o reacţie violentă împotriva formelor tradiţionale reci, care a încercat să sugereze, în literatură, ritmul trepidant al vieţii moderne, care a recomandat deplina libertate a expresiei (înlăturarea legăturilor sintactice, a punctuaţiei etc.).
   FUZĂXT,-Ă, fuzanţi,-te, adj. (Despre proiectile) Care explodează in aer într-un anumit punct al traiectoriei.
FUZEL-FUZIDNE
332
   FUZ^L s.m. Amestec de alcooli superiori, acetaldehidă, glicerina etc., care rămîne în reziduul de la distilarea alcoolului etilic industrial, obţinut prin fermentaţie alcoolică, folosit ca solvent pentru răşini, lacuri, grăsimi, uleiuri, la fabricarea substanţelor aro-matizante şi a parfumurilor.
   FUZELĂ J, fuzelaje, s.n. Parte componentă a avionului sau a planorului, care face legătura între aripi şi ampenaj şi care susţine încărcătura, postul de pilotaj, comenzile etc.
   FUZÎBEL,-Ă, fuzibili,-e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre metale) Care poate fi topit (uşor). 2. S.m. Element al unei siguranţe electrice' în formă de fir sau de lamelă, care se topeşte atunci cînd este parcurs de un curent mai mare decît cel admis.
   FUZIONÂ, fuzionez, vb. I. Intranz. A realiza o fuziune; a se contopi, a se reuni. [Pronunţat: -zi-o-]
   FUZIONARE, fuzionări, s.f. Acţiunea de a fuziona şi rezultatul ei. [Pronunţat: -zi-o-']
   FUZrftNE, fuziuni, s.f. 1. (Fiz.) Reacţie nucleară de sinteză a unui nucleu greu, mai stabil, din două nuclee uşoare, însoţită de eliberarea unei energii egale cu diferenţa dintre energia de legătură a nucleului rezultat şi cea a nucleelor uşoare. 2. (Chim.) Topire. 3. Contopire a două sau mai multor state, partide, organizaţii, grupări, instituţii, întreprinderi etc. 4. îmbinare, reunire, contopire strînsă, structurală între mai multe elemente. [Pronunţat: -zi-u-]
G
   GABARÎT, gabarite, s.n. Şablon 5n al cărui contur, format din linii drepte sau curbe, trebuie să se cuprindă dimensiunile unui profil; contur, format din linii drepte sau curbe, care limitează dimensiunile maxime ale profilului unui obiect, ale unei construcţii etc. ♦ Greutate care depăşeşte limita maximă admisă sau pe cea normală.
   GABROU, gabrouri, s.n. Rocă magmatică intruzivă bazică, alcătuită din feldspaţi plagioclazi bazici, piroxeni, olivină şi, uneori, biotit, holocrista-lină, masivă, compactă şi dură, de culoare cenuşie-închisă pînă la neagră. folosită în construcţie şi la pavaje.
   GADOLÎMU s.n. Gd şi Z =64. Element chimic cu caracter metalic din grupa lantanidelor.
   GĂEE, găi, s.f. Nume dat unor păsări răpitoare de zi, asemănătoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice şi cu coada bifurcată (Mii^ vus). [Pronunţat: ga-ie]
   GAJ, gajuri, s.n. Garanţie depusă în contul unei datorii sau al executării unei lucrări; bun care se depune drept garanţie; amanet, zălog. + Asigurare, garanţie morală dată cuiva.
   GALACTOFOB, -Ă, galaciofori, -e, adj. (Anat.) Care conduce laptele*spre exterior.
   GALÂNT, -Ă, galanţi, -te, adj. -(Despre oameni şi manifestările lor) Dar-
nic, generos; (despre bărbaţi şi manifestările lor) curtenitor, deosebit de politicos, de plăcut^ de tandru, de amabil cu femeile. O Aventură, (sau intrigă, poezie) galantă, aventură (sau intrigă, poezie) de dragoste.
   GALANTĂR, galantare, s.n. Vitrină (a unui magazin).
   GALAXfE, galaxii, s.f. Fiecare dintre sistemele stelare din univers, con-ţinînd sute de miliarde de stele, a căror structură interioara este de formă spirală (peste 80% din totalitatea lor) ori eliptică sau de forme neregulate (acestea fiind p[iai rare, circa 3%). O Galaxia noastră, sistemul spiral de aproximativ 150 miliarde de stele, între care şi soarele, ce cuprinde sistemele solare, materia interstelară şi razele cosmice, avînd configuraţia unui disc foarte turtit cu diametrul de circa 100 000 ani-lumină şi grosimea maximă de 16 000 ani-lumină (a cărui proiecţie pe sfera cerească este Calea Lactee) şi care are o mişcare de rotaţie (diferenţiată, cu viteze mai mari spre centru) cu o perioadă de 200 milioane de ani.
   GĂJA, gale, s.f. Spectacol (sau şir de spectacole) cu caracter festiv, sărbătoresc, organizat în anumite împrejurări şi la care participă persoane oficiale.
   GA-LBEîv, -Ă, galbeni, -e, adj., s.m.
1.  Adj. De culoarea aurului sau a lă-mîii.<> Rasă galbenă, grup de po-
galenA-gambă
334
poare care se caracterizează prin culoarea galbenă-brună a pielii. 2. S-m. Nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variate, care au circulat în trecut şi în ţările româneşti.
   GALÎ3NĂ s.f. PbS. Sulfură naturală de plumb, substanţă cristalizată în sistemul cubic, de culoare cenuşie sau albă-argintie, cu luciu metalic, cu duritate mică, cu greutate specifică mare, de origine hidrotermală, folosită ca minereu de plumb, în radiotehnică, la prepararea unor vopsele etc.
   GALERĂ, galere, s.f. Veche corabie comercială sau militară, lungă şi cu puntea joasă, cu vîsle (şi cu pînze auxiliare), pusă de obicei în mişcare de către sclavi sau condamnaţi.
   GALERIE, galerii, s.f. 1. Coridor subteran în formă de tunel care permite accesul minerilor la zăcămînt şi îngăduie executarea lucrărilor miniere.
2. Canal subteran de comunicaţie care face legătura intre două puncte ale unei lucrări hidrotehnice.
   G-&LEŞ, -A, galeşi, -e, adj. (.Despre privire, ochi) Care exprimă duioşie, dragoste sau o uşoară tristeţe.
   GĂLIC adj. (în expr.) Acid galic, C0H2(OH)3COOH, hidroxiacid aromatic monocarboxilic, substanţă solidă, cristalizată, solubilă în apă, astringen-tă, hemostatică, antiseptică, extras din gogoşile de ristic şi din coaja de stejar, folosit în tăbăcărie, la fabricarea cemelurilor de culoare neagră, a coloranţilor şi a unor medicamente.
   CtALIFORÎVI, -Ă, galiformi, -e, adj., s.f. 1. Adj. Care are formă asemănătoare cu găina. 2. S.f. (La pl.) Ordin de păsări asemănătoare cu găina, te-ricole sau arboricole, unele domestice, altele sălbatice, greoaie la zbor, cu talie variată, cu gheare la picioare pentru scormonit; (şi la sg.) pasăre care face parte din acest ordin:
   GÂLIU s.n. Ga cu Z = 31. Element chimic cu caracter metalic, alb-argin-tiu, foarte uşor fuzibil, nemaleabil,
care se foloseşte la obţinerea unor aliaje uşor fuzibile şi la umplerea termometrelor pentru temperaturi între 500° şi 1 200°C.
   GALVAISTZĂRE, _ galvanizări, s.f. (Procedeu de) acoperire, prin depunere electrolitică, a pieselor metalice (în special de oţel) cu un strat subţire metalic pentru a le mări rezistenţa la coroziune.
   GALVĂNOMfiTRU, galvanometre, s.n. Instrument cu . care se constată prezenţa şi se măsoară intensitatea unui curent electric continuu slab^ poate fi folosit şi ca voltmetru sau pentru detectarea sarcinii electrice.
   GALVANOPLASTÎE s.f._ Procedeu tehnic de reproducere în relief a obiectelor, constînd în acoperirea lor sau a tiparului lor cu un strat de metal depus electrolitic.
   GALVANOSTEGÎE s.f. Procedeu tehnic de depunere pe cale electrolitică a unui strat metalic aderent pe un obiect metalic, în scopul protejării sau înfrumuseţării Iui.
   GALVANOTfîHNICĂ s.f. Parte a electrometalurgiei care se ocupă cu galvanoplastia şi cu galvanostegia.
   GAMA s.f. (Fiz.; în expr.) Raze (sau radiaţie) gama, radiaţie electromagnetică de natura luminii, emisă de nucleele radioactive, avînd o putere de pătrundere extrem de mare.
   GAMĂ, game, s.f. 1. Succesiune de sunete (şi note) care cuprinde toate sunetele unei scări muzicale, dispuse în ordinea ascendentă sau descendentă a sunetelor şi luînd tonul şi numele notei cu care începe succesiunea. 2. Fig. (Pict.) Serie de tonuri şi de culori dispuse într-o succesiune armonioasă.
3.  Fig. Serie, succesiune de obiecte, de fenomene, de elemente, de situaţii etc. care alcătuiesc un întreg sau un sistem (armonios).
   GĂMBĂ, gambe, s.f. (La om) Parte a piciorului, de la genunchi pînă la
335
GAMET-GASTRIC
labă; (la cal) parte a membrelor posterioare cuprinsă intre încheietura genunchiului şi copită.
   GAMET, gameţi, s.m. Denumire generică dată celulelor sexuale ale animalelor şi ale plantelor.
   GAMETANGKJ, gametangii, s.m. (Bot.; în expr.) Gametangiu bărbătesc, anteridie. Gamelangiu femeiesc, oogon.
   GAMETOFÎT, gametofiţi, s.m. Una dintre cele două generaţii din ciclul de dezvoltare a plantelor sexuate, cea producătoare de gameţi.
   GAMEXAN s.n. (Chim.) Hexaclor-ciclohexan.
   GANG, ganguri, s.n. Loc de trecere (lung şi îngust) aflat sub o construcţie.
♦  Coridor, galerie, culoar.
   GANGĂ, gange, s.f. Partea sterilă, conţinînd minerale, în general inutilizabile, care însoţeşte mineralele utile dintr-un minereu, şi care, în procesul de concentrare a minereului, se îndepărtează prin procedee mecanice sau prin flotaţie; steril.
   GANGLION, ganglioni, s.m. Formaţie anatomică, de formă sferică sau alungită, alcătuită dintr-o masă de celule, situată pe traiectul unui nerv sau al unui vas de sînge. [Pronunţat: -gli-on]
   GANGLIONAR, -Ă, ganglionari, -e, adj. Cu privire la ganglioni, care este alcătuit din ganglioni, care aparţine ganglionilor; cu ganglioni. O (Zool.) Lanţ ganglionar,0şir de ganglioni nervoşi legaţi prin fire nervoase şi constituind . sistemul nervos al multor nevertebrate. [Pronunţat: -gli-o-]
   GANOÎD, ganoizi, s.m. (Iht.) Aci-penserid.
   GARANT, -Ă, garanţi, -te, s.m. şi f. Chezaş.
   GARANŢIE, garanţii, s.f. Obligaţie în virtutea căreia o persoană sau o instituţie răspunde de ceva; mijloc legal prin care se asigură executarea unei obligaţii (materiale); (conor.) ceea
ce serveşte drept asigurare că o obligaţie luată va fi ţinută.
   GARDĂ, gărzi, s.f. Pază, supraveghere într-o unitate militară sau într-o instituţie civilă.
   GARDÎST, gardişti, s.m. (în trecut) Persoană însărcinată cu paza unei instituţii, unei străzi, unei personalităţi politice etc.; gardian.
   GARNITtjRĂ, garnituri, s.f. Piesă confecţionată dintr-un material adecvat (piele, cauciuc, carton etc.), care se montează la îmbinarea a două elemente ale mei instalaţii, ale unei aparaturi etc. prin care circulă un fluid, pentru a realiza sau pentru a îmbunătăţi etanşeitatea lor, prevenind astfel scăparea de gaze, scurgerea fluidului etc.
   gArNIŢĂ, garniţe, s.f. Vas de metal cu care se transportă lapte şi alte lichide.
   GARNIZOANĂ, garnizoane, s.f. Unitate sau ansamblu de unităţi şi de instituţii militare stabilite într-o localitate sau (în timp de război) într-un loc întărit (pentru a-1 apăra).
   GAROAFĂ, garoafe, s.f. Plantă erbacee ornamentală, dicotiledonată, din familia cariofilaceelor, cu frunze opuse şi liniare, cu flori de culori diverse şi cu miros specific, plăcut; floare--domnească (Dianthus caryophyllus).
   GAROU, garouri, s.n. Bandă sau tub, de obicei din cauciuc, care serveşte la întreruperea temporară a circulaţiei sîngelui într-o anumită regiune a corpului (mai ales la braţ).
   GASTEROPOD, gasteropode, s.n. (La pl.) Clasă de moluşte cu corpul moale, adăpostit într-o cochilie şi care se mişcă cu ajutorul unui picior cărnos, situat sub pintece (Gastropoda); (şi la sg.) animal care face parte din această clasă; melc.
   GASTRIC, -Ă, gastrici, -ce, adj. Care aparţine stomacului, privitor la
gastrinA-gazoduct
336
stomac. O Suc gastric, suc secretat de glandele stomacale, cu rol în digestie.
   GASTRÎNĂ, gastrine, s.f. Substanţă biochimică secretată de mucoasa gastrică din regiunea pilorică, uşor absorbită de sînge, stimulînd puternic, pe această cale, secreţia glandelor gastrice, în special secreţia acidului clorhidric.
   GA STRO CNEMIĂN, gastrocnemieni, adj. (Anat.; în expr.) Muşchi gaslro-cnemian, muşchiul situat, la tetrapode, pe partea dorsală a membrului posterior, prins cu un tendon de femur şi cu celălalt tendon ■ de oasele gambei. [Pronunţat: -mi-an]
   GASTROLÎT, gastroliţi, s.m. Granulă de calcar existentă în stomacul racului şi care ajută la refacerea crustei.
   GASTROSECRETCRI adj. (Anat.;
în expr.) Centri gastrosecretori, centri
nervoşi situati în bulb, la care vin ti i
influxuri pe căi senzitive de la receptorii din cavitatea bucală, din faringe, din esofag şi din stomac.
   GASTROYASCULĂR, gastrovascu-lare, adj. (In expr.) Aparat gastrovascu-lar, aparat cu rol în" digestie, care îndeplineşte şi funcţia de circulaţie, de respiraţie şi de excreţie, caracteristic celenteratelor.
   GASTROZOÎD, gastrozoizi, s.m. Individ cu rol de hrănire într-o colonie de sifonofore.
   GASTRtLĂ s.f. (Biol.) Stadiu de segmentare a oului, la metazoare, în formă de sac, care are două straturi de celule: ectodermul şi endo-dermul.
   GĂTER, gatere, s.n. Ferăstrău mecanic format dintr-un cadru în care sînt prinse şi întinse perfect 1 —24 de pînze, care .transformă buşteanul în scînduri; joagăr.
   GAZ. gaze, s.n. 1. Nume generic dat corpurilor fluide, de densitate redusă, uşor deformabile şi expansi-
bile, care, din cauza coeziunii moleculare slabe, nu au formă proprie stabilă şi tind să ocupe întregul volum în care se află. O Gaz perfect (sau ideal), gaz (ipotetic) care se comportă după legea Boyle-Mariotte. Gaz real, gaz a cărui comportare este descrisă de legea Van der Waals. Gaz nobil (sau rar, impropriu, inert), element chimic situat în grupa zero, în sistemul periodic al elementelor, şi caracterizat prin inerţia lui chimică. 2. Substanţă sau amestec de substanţe în stare gazoasă, întrebuinţate drept combustibil. O Gaz aerian (sau de iluminat), gaz obţinut prin distilarea distructivă a huilei.
 3.  (La pl.) Nume dat unor substanţe •toxice, iritante sau asfixiante, folosite în război. 4. (Pop.) Petrol iampant.
    GAZlRE, gazări, s.f. Expunere a unui spaţiu limitat acţiunii unor gaze toxice pentru distrugerea anumitor organisme vii dăunătoare (şoareci, insecte).
    GĂZDĂ, gazde, s.f. (Biol.; în expr.) Gazdă intermediară, organism pe care (sau în care) trăieşte un animal parazit aflat în stare larvară. Gazdă definitivă, organism sau organ în care ori pe care trăieşte un animal parazit în stare adultă.
    GAZ^L, gazeluri, s.n. Poezie cu formă fixă, de origine orientală, alcătuită din distihuri, în care al doilea vers din fiecare distih are aceeaşi rimă cu versul primului distih şi care de obicei cîntă dragostea şi vinul.
    GAZfiLĂ, gazde, s.f. Nume dat mai multor genuri de mamifere din ordinul paricopitatelor rumegătoare, familia antilopelor, cu corpul suplu, cu picioarele lungi, cu coame în formă de liră, care trăiesc prin stepele şi prin deşerturile africane şi asiatice (Gasella); (şi la sg.) animal care face parte din unul dintre aceste genuri.
    GAZODtJCT, gazoducte, s.n. Conductă pentru transportarea gazelor naturale.
237
GAZOGEN-GELATINA
   GAZ0G15N, gazogene, s.n. Aparat sau instalaţie folosite pentru transformarea unui combustibil solid in combustibil gazos; generator de gaze.
   GAZ03E6TRU, gazometre, s.n. 1. Rezervor folosit în industrie pentru în-magazinarea gazelor. 2. Aparat folosit pentru măsurarea cantităţii de gaz care trece printr-o conductă.
   GAZ(5S, -OAsA, gazoşi, -oase, adj. 1. Care are structura gazului (1), care este format din gaz (l).O Stare gazoasă, stare de agregare a substanţelor, caracterizată printr-o mişcare liberă, dezordonată a particulelor constitutive, care ocupă întreg spaţiul disponibil şi exercită o presiune pe pereţii care delimitează spaţiul ocupat. 2. (Despre lichide) Care conţine dizolvat, sub presiune, un anumit gaz. O Apă gazoasă, apă care conţine o cantitate mare de dioxid de carbon dizolvat.
   GABUÎ, găbuiesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A prinde, a înhăţa pe cineva care a fugit, s-a ascuns etc.
   GAÎNA, găini, s.f. Pasăre domestică din ordinul galiformelor, familia fazanilor, terestră, slab zburătoare, cu aripi scurte şi rotunjite, cu picioarele tetradactile prevăzute cu gheare puternice. (Gaîlus bankiwa domestica)
♦  Femela cocoşului.
   GĂITAN, găitane, s.n. Şiret ţesut, împletit ori răsucit, din fire de metal, de lînă, mătase etc., cusut ca ornament pe unele obiecte de îmbrăcăminte. [Pronunţat: gă-i-]
   GĂLBEAzA, gălbeze, s.f. 1. Vierme parazit din clasa trematodelor, de forma unei seminţe de dovleac, mare de 3—4 cm, care trăieşte în ficatul ovinelor- şi bovinelor, inmulţindu-se prin ouă şi folosind gazde intermediare (Fasciola hepatica sau Distomum hepaticum). 2. Boală de ficat a ovinelor şi a bovinelor, provocată de găl-bează (1).
   GĂLBEJI, gălbejesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A deveni palid, tras la faţă.
   GĂLBENTJŞ, gălbenuşuri, s.n. Partea centrală, sferică, de culoare galbenă, a oului de pasăre şi de reptilă, bogată în substanţe nutritive; vitellus.
   GĂLBIOARE, gălbinări, s.f. (Med.; pop.) Icter.
   GALETÂRÎT s.n. Dijmă în cereale plătită de ţăranii din Ţara Românească, în sec. XV.
   GARGARIŢĂ, gărgăriţe, s.f. (Entom.) Buburuză.
   GĂSELNIŢĂ, găselniţe, s.f. Fluture mic de circa 5 cm, cenuşiu-roşiatic, cu pete încercuite cu alb, ale cărui larve rod fagurii de miere, in special pe cei vechi; molia-stupului (Galleria melo-nella ).
   GÂTEj, găteje, s.n. Creangă subţire şi uscată ruptă dintr-un copac, care serveşte la aprinderea focului; vreasc.
   GEAMÎE, geamii, s.f. Construcţie destinată celebrării cultului la musulmani, de obicei mai mare decît moscheea.
   GEAMLÎC, geamlicuri, s.n. Perete format' din geamuri (fixate pe un schelet metalic său din lemn).
   GEAMPARAlE s.f. pl. Numele unui dans popular românesc cu mişcare vioaie; melodie după care se execută acest dans.
   GEANABfiT. geanabeţi, s.m. (Rar) Om rău, afurisit, ticălos.
   GEL, găuri, s.n. (Chim.) Sistem dispers coloidal, de lichid în solid, de consistenţă vîscoasă, cu proprietăţi specifice deopotrivă lichidelor şi solidelor, obţinut prin ^elificare din soluţii coloidale.
   GELATINA, gelatine, s.f. Substanţă proteică coloidală extrasă, prin fierbere cu apă, din piele, din oase, din cartilaje etc., folosită în industria alimentară (jeleuri, limpezirea vinului etc.), la fabricarea adezivilor, ceme-lurilor, umor mase plastice etc.
22  — Dicţionarul limbii romlne pentru elevi
GELATINIZARE-GENERALIZARE
338
   GELA.TINIZA.EE, gelatinizări, s.f. (Chim.) Transformare reversibilă a soluţiei coloidale de gelatină în gel de gelatină.
   GELATINOS, - O AsA, gelatinoşi, -oase, adj. Ca gelatina, de gelatină, care conţine gelatină.
   GELEP, gelepi, s.m. Negustor oriental din evul mediu care cumpăra vite şi oi din ţările române spre a le vinde la Constantinopol.
   GELIFICARE, gelificări, s.f. Transformare a unei soluţii coloidale în gel, sub acţiunea diferiţilor factori externi (căldură, electroliţi etc.); gelifiere.
   GEL(5ZA, geloze, s.f. (Biol.) Agar--agar.
   GELOZÎE, gelozii, s.f. 1. Sentiment chinuitor şi obsedant pe care îl provoacă în sufletul cuiva bănuiala sau certitudinea că fiinţa iubită îi este necredincioasă. 2. (Rar) Invidie, pizmă.
   GENTILA, genule, s.f. Grup de celule nediferenţiate, învelite într-o pătură de spicule silicioase suprapuse, constituind o formă de rezistenţă a spongierilor la unele condiţii nefavorabile.
   GEN, genuri, s.n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezintă un obiect, o fiinţă, un fenomen, un proces etc.).
♦  Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obţinută prin clasificarea creaţiilor artistice după formă, stil, temă. <0> Pictură de gen, pictură care înfăţişează aspecte ale vieţii de toate zilele. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare şi care cuprind oreaţiile asemănătoare prin modul specific de a reprezenta realitatea; mod de a reflecta, de a recrea aspecte ale realităţii (într-o operă literară). 4. Categorie gramaticală bazată pe deosebirea dintre fiinţe şi obiecte, precum şi dintre fiinţele de sex masculin şi cele de sex feminin. 5. (Biol.) Categorie sistematică, sub-
ordonată familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 6. (Log.) Clasă de obiecte care au note esenţiale comune şi cuprind cel puţin două specii, i
   GENĂ, gene, s.f. (Biol-) Element din molecula de A.D.N. a unui cromozom, care asigură transmiterea caracterelor de la ascendenţi la descendenţi.
   GENEALOGIC, -A, genealogici, -ce, adj. Care aparţine genealogiei, privitor la genealogie. [Pronunţat: -ne-a-]
   GENEALOGIE, genealogii, s.f. înşiruire sistematică a înaintaşilor unei familii, pentru stabilirea originii, filiaţiei şi gradului de rudenie al membrilor ei. [Pronunţat: -ne-a-]
   GENERA', pers. 3 generează, vb. I. Tranz. A produce, a determina, a da naştere la...
   GENERAL, -A, generali, -e, adj. Care este comun tuturor (sau marii majorităţi a) fiinţelor sau obiectelor dintr-o anumită categorie. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este comun tuturor (sau marii majorităţi a) fiinţelor sau obiectelor dintr-o anumită categorie; categorie filozofică reflectînd trăsăturile esenţiale comune obiectelor dintr-o clasă. + Care priveşte pe toţi, care cuprinde pe toţi, la care participă toţi (sau marea majoritate). + Care priveşte ceva în ansamblu, tn trăsăturile fundamentale, care se ocupă în linii mari de ceva.
   GENERALIZA, generalizez, vb. I., Tranz. 1. A da o formulare concentrată, sintetică mai multor situaţii particulare care au unele trăsături comune; a extinde prin gîndire însuşirile comune ale unui grup de obiecte sau de fenomene asupra tuturor obiectelor şi fenomenelor din categoria respectivă. 2. Tranz. şi refl. A face să capete sau a căpăta un caracter general.
   GENERALIZARE, generalizări, s.f. Acţiunea de a generaliza şi rezultatul
339
GENERATOR-GENIU
ei. + Operaţie logică prin care se trece de la noţiuni cu o sferă mai restrînsă la noţiuni cu o sferă mai largă.
   GENERATOR, -OĂRE, generatori, -oare, adj., subst. 1. Adj. Care generează, produce, determină ceva. 2. S.n. Aparat, maşină sau instalaţie care serveşte la producerea unei forme de energie, folosind o altă formă de energie. 3. S.n. (Chim.; în expr.) Generator de săruri, halogen. Generator de gaze, gazogen. Gaz de generator, amestec combustibil de oxid de carbon, hidrogen şi azot (şi dioxid de carbon) obţinut în generatoare (2), prin trecerea unui curent de aer şi de abur peste cocs încălzit la roşu.
4.  S.f. (Geom.) Dreaptă sau curbă care, deplasîndu-se după o anumită lege, generează o suprafaţă.
   GENERAŢIE, generaţii, s.f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate socială dată) care sînt cam de aceeaşi vîrstă. 2. Totalitatea indivizilor care aparţin aceleiaşi specii sau rase şi care s-au născut în acelaşi an.
3.  (în expr.) Teoria generaţiei spontanee, teorie materialistă naivă, conform căreia, din materii minerale sau organice pot lua naştere unele organisme vii în mod spontan.
   GENERIC, -A, generici, -ce, adj. Care aparţine unei categorii întregi, privitor la o categorie întreagă (de obiecte, de fiinţe, de fenomene); care cuprinde toate cazurile de acelaşi fel.
   GENEROS, -OAsA, generoşi, -oase, adj., s.m. 1. Adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Care ajută dezinteresat pe alţii; mărinimos, darnic. + însufleţit de sentimente alese, de idei progresiste, de dorinţa vie de a se dărui umanităţii (pînă la jertfă). 2.
5.m.   pl. art. Denumire dată socialiştilor din România, de la sfîrşitul sec. XIX, proveniţi din rîndurile burgheziei liberale, care au renunţat la privilegiile conferite. de apartenenţa de clasă, dedicîndu-se idealurilor de pro-
gres şi îmbrăţişînd socialismul, dar care, pînă la urmă, au părăsit mişcarea muncitorească.
   GENEROZITATE s.f. Calitatea omului generos; mărinimie, dărnicie.
   GENETIC, -Ă, genetici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramură a biologiei care studiază fenomenele şi legile eredităţii şi variabilităţii organismelor. <> Gene-tică moleculară, ştiinţă care studiază ereditatea, la nivelul sub celular, cău-tînd să descifreze mecanismele intime ce stau la baza eredităţii şi a modificării eredităţii la microorganisme, la plante şi la animale. 2. Adj. Care aparţine geneticii (1) sau genezei, privitor la genetică sau la geneză.
   GENEZĂ, geneze, s.f. Proces de naştere şi de formare a unei fiinţe, a unui lucru, a unui fenomen; origine.
♦  Ansamblu de fapte, de împrejurări, de elemente care au dus la apariţia, la formarea unui lucru, a unui fenomen etc.
   GENlAL, «A, geniali, -e, adj. înzestrat cu geniu (1); de geniu; care dovedeşte geniu. [Pronunţat: -riî-al]
   G15NIC, -A, genici, -ce, adj. Privitor la gene, care aparţine genelor.
   GENITAL, -A, genitali, -e, adj. Care serveşte la reproducerea, la procrearea organismului animal.
   GENITÎY, genitive, s.n. (Gram.) Caz al declinării care indică dependenţa, apartenenţa, posesiunea şi care îndeplineşte- funcţia sintactică de atribut.
   GENITOR, -OAre, genitori, -oare, adj., s.m. şi f. (Rar) (Element, factor) care determină, produce, provoacă ce-va.
   GfiNIU, genii, s.n. 1. Cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor, care, pe lîngă realizarea creatoare, originală a activităţii, permite obţinerea unor produse noi, de importanţă istorică pentru viaţa societăţii, pentru progresul cunoaşteri umane, care creează epocă într-un anumit domeniu
*2*
GENOCID-GEOLOGIE
340
de activitate; persoană care are o asemenea înzestrare. 2. Fire, natură, caracter specific.
   GENOCÎD, genociduri, s.n. Act criminal care constă în exterminarea, în întregime sau în parte, a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios.
   GENOTÎP, genotipuri, s.n. (Biol.) Totalitatea genelor şi plasmogenelor unui organism. ♦ Constituţie genetică, informaţie genetică.
   GENTlL, -Ă, gentili, -e, adj. Amabil, politicos; curtenitor; îndatoritor.
   GENTILEŢE s.f. Calitatea omului gentil; comportare, faptă de om gentil; amabilitate, politeţe.
   GENTÎLIC, -Ă, gentilici, -ce, adj. Care aparţine gintei, privitor la gintă.
   GENTILOM, gentilomi, s.m. (în societatea feudală apuseană) Nobil, aristocrat. + Fig. (Adesea ironic) Om cu maniere alese; persoană distinsă.
   GENŢIĂNĂ, genţiane, s.f. Nume generic dat mai multor specii de plante erbacee montane, cu frunze întregi, cu flori mari, decorative, de culoare albastră sau galbenă, cu fructul o capsulă; (pop.) ghinţură (Gentiana). [Pronunţat: -ţi-a-]
   GENUÎN, -Ă, genuini, -e, adj. (Livr.) Natural, veritabil, pur.
   GENtJNE, genuni, s.f. (Livr.) Prăpastie adîncă.
   GEOCENTBIC, -Ă, geocentrici, -ce, adj. Privitor la centrul pămîntului; care are pămîntul drept centru. O Mişcare geocentrică, mişcare aparentă a unui astru împrejurul pămîntului, considerat ca centru. Sistem geocentric, geocentrism. [Pronunţat: -ge-o-]
   GEOCENTRÎSM s.n. Concepţie după care pămîntul ar fi centrul imobil al universului, în jurul căruia s-ar învîrti soarele şi ceilalţi aştri; sistem geocentric. [Pronunţat: ge-o-]
   GEOCHXMÎE s.f. Ramură a chimiei care studiază răspîndirea şi distribu-
ţia elementelor chimice din scoarţa pămîntului. [Pronunţat: ge-o-]
  GEODĂ, geode, s.f. Cavitate într-o rocă, de formă neregulată şi cu dimensiuni diferite, care adăposteşte a-gregate de minerale cristalizate sau con-creţionate, depuse succesiv, de la pereţi spre centru, întîlnită frecvent în filoanele hidrotermale. [Pronunţat: ge-o-]
  GEODEZIC, -Ă, geodezici, -ce, adj. Care aparţine geodeziei, privitor la geodezie. O Linie geodezică, curbă mai scurtă decît oricare altă curbă situată pe aceeaşi suprafaţă şi trecînd prin aceleaşi puncte. [Pronunţat: ge-o-]
  GEODEZIE s.f. Ştiinţă aplicată care are ca obiect determinarea formei şi dimensiunilor globului pămîntesc, măsurarea suprafeţei terestre şi a distanţelor dintre diferitele ei puncte, în scopul reprezentării acesteia pe planuri şi pe hărţi. [Pronunţat: ge-o-]
  GEOFÎZIC, -Ă, geofizici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ştiinţă care studiază structura şi proprietăţile fizice ale globului terestru. 2. Adj. Care aparţine geofi-zicii (1), privitor la geofizică. [Pronunţat: ge-o-]
  GEOGRAFIE s.f. Ştiinţă care studiază şi descrie învelişul pămîntului, cu toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, al populaţiei etc. O Geografie umană, geografie care studiază populaţiile şi aşezările umane; antropogeografie. [Pronunţat: ge-o-]
  GEOlD, geoizi, s.m. Corp geometric care reprezintă forma teoretică a pămîntului, redusă la nivelul oceanelor, aproximativ ca un elipsoid de rotaţie. [Pronunţat: ge-.o-]
  GEOLOGIE s.f. Ştiinţă care studiază structura şi compoziţia pămîntului şi modul de formare a mineralelor şi rocilor, determinînd raporturile dintre Toci şi aşezarea lor în scoarţă, procesele care produc modificări în structura, compoziţia şi relieful scoarţei, precum şi fazele de dezvoltare ale
341
GEOMETRIC-GERMINATIV
faunei şi florei, stabilind, în timp şi în spaţiu, evoluţia pămîntului. [Pronunţat: ge-o-]
    GEOMETRIC, -Ă, geometrici, -ce;, adj. 1. Care aparţine geometriei, privitor la geometrie. O Xoc geometric, mulţimea punctelor din plan sau spaţiu care au o proprietate caracteristică comună. Media geometrică (a n numere pozitive), rădăcina de ordinul n din produsul celor n numere. Desen geometric, desen executat fără a ţine seamă de perspectivă. Transformare geometrică, corespondenţă între elementele a două mulţimi de puncte; funcţie definită pe plan cu valori în plan. 2. Care are forma figurilor din geometrie ;schematic. [Pronunţat: g e-o-]
    GEOMETRIE, geometrii, s.f. Ramură a matematicii în care se studiază figurile geometrice, formele şi proprietăţile corpurilor, precum şi raporturile lor spaţiale. O Geometrie absolută, geometrie ale cărei teoreme sînt independente de axioma paralelelor. Geometrie In spaţiu, geometrie în care se studiază figurile ale căror elemente sînt situate în plane diferite. [Pronunţat: ge-o-]
    GEOPOLITICĂ s.f. Teorie care susţine, în mod neştiinţific, că politica unui stat ar fi determinată • în primul rînd de situaţia sa geografică, iar nu de cea economică. [Pronunţat: ge-o-]
_ GEOSFfîRĂ, geosfere, s.f. Fiecare dintre învelişurile concentrice ale pămîntului, cu formă aproximativ sferică, care, după ipotezele actuale, ar intra în alcătuirea scoarţei terestre. [Pronunţat: ge-o-]
    GEOSDÎCLINĂL, geosindinale, s.n. Regiune mobilă a scoarţei terestre, care suferă în decursul timpului geologic o scufundare intensă, însoţită de modificări vulcanice şi de acumulare de depozite sedimentare de mare grosime, transformîndu-se, ca urmare a mişcărilor tectonice, într-un lanţ muntos cutat. [Pronunţat: ge-o-]
   GEOTECTONICĂs.f. Ramură a geologiei care studiază alcătuirea scoarţei pămîntului şi cauzele mişcărilor şi deformărilor pe care le suferă aceasta. [Pronunţat: ge-or]
   GEOTfiRMIC, -Ă, geotermici, -ce, adj. .Care aparţine căldurii din interiorul scoarţei pămîntului, privitor la această căldură. [Pronunţat: ge-o-]
   GEOTROPÎSM s.n. însuşire a (organelor) unor plante de a creşte cu o anumită orientare faţă de verticala locului, sub influenţa gravitaţiei. [Pronunţat: ge-o-]
   GEPiZIs.m.pl. Populaţie germanică originară din Scandinavia, care, pe la mijlocul sec. III, a migrat spre sud şi s-a aşezat temporar şi în nordul şi vestul Daciei.
   GER, geriiri, s.n. Temperatură foarte scăzută a aerului (specifică perioadei din mijlocul iernii); frig.mare.
   GERĂOTOL s.n. C10H17OH. Alcool din clasa terpenoidelor, component principal al uleiului de trandafir. [Pronunţat: -ni-oT]
   GERIATRIE s.f. Ramură a medici-nei care studiază şi tratează bolile bă-trîneţii. [Pronunţat: -ri-a-]
   GERMĂNIU s.n. Ge cu Z- 32. Element chimic cu caracter semime-talic, de culoare cenuşie deschisă, folosit la fabricarea semiconductoarelor electrice, a tranzistoarelor si a re-
            7                   #
dresoarelor.
   GERMEN, germeni, s.m. Corpuscul sau sămînţă care, puse în condiţii favorabile, se dezvoltă şi dau naştere unei fiinţe vii; oul fecundat; embrionul plantei.
   GERBUCfD, germicide, s.n. Substanţă, agent care distruge germenii dăunători omului, animalelor şi plantelor.
   GERMINATIV, -Ă, germinativi, -e, adj. Care- aparţine germinaţiei,, privitor la germinaţie; care poate produce germinaţia; germinator.
GERMINATOR-GHERGHEF
342
  GERMITnATC)R, -OXRE, germina-tori, -oare, adj-, s.n. 1. Adj. (Adesea fig.) Germinativ. 2. S.n. Aparat, instalaţie sau vas folosite pentru germinaţia seminţelor sau care determină, în mod natural sau pe cale artificială, procesul de germinaţie a seminţelor.
  GERMINĂŢIE, germinaţii, s.f. Proces fiziologic de trecere a unui germen
                                           de la viata latentă la viata activă si. t . #> t
care duce la naşterea unei plante sau a unui organ vegetal; germinare.
  GERUNZIU, gerunzii, s.n. (Gram.) Mod verbal care exprimă o acţiune în
                                           curs de desfăsurare, ■ fără a arăta nici
                                   fi-
                       autorul şi nici momentul acţiunii.
  GEST, gesturi, s.n. 1. Mişcare a mîinii, a capului etc. care exprimă o idee, un sentiment, o intenţie, înlocuind uneori vorbele sau dînd mai multă expresivitate vorbirii. 2. Faptă sau purtare dictată de un anumit scop, de anumite interese, avînd o anumită
                                semnificaţie etc. t
  GESTĂNTĂ, gestante, adj. (Despre feţnele vivipare) Care poartă în uter, de la concepţie pînă la naştere, embrionul.
  GEST'ĂŢIE, gestaţii, s.f. Perioadă din viaţa organismelor femele, care ţine de la fecundarea ovulului pînă la naşterea fătului.
  GESTIONĂR, -Ă, gestionari, -e, s.m. şi f. Persoană însărcinată cu o gestiune. + Persoană încadrată în muncă şl care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri ale unei unităti so-
•              i *
                                                     cialiste. [Pronunţat: -ti-o-]
  GESTltÎNE, gestiuni, s.f. Administrare a bunurilor unei întreprinderi, instituţii sau persoane; răspundere a păstrării bunurilor şi a mînuirii fondurilor unei întreprinderi, instituţii sau persoane; ansamblu de operaţii privind primirea, păstrarea şi eliberarea unor bunuri materiale aparţinînd- altcuiva; (concr.) totalitate a bunurilor
încredinţate cuiva în vederea administrării lor. [Pronunţat: -ti-u-']
   GET, -Ă, geţi, -te, s.m. şi f. Nume dat de greci dacilor. O (Adjectival) Populaţia getă.
                                                 GHEÂRĂ, gheare, s.f. Formaţie cornoasă, ascutită si curbată, crescută i f f i ■ m
 la vîrful degetelor unor reptile, păsări şi mamifere, care foloseşte mai ales la apărare şi la atac. O Gheară retractilă, gheară, la unele feline, care poate fi ascunsă într-o teacă.
   GHEĂŢĂ s.f. 1. Apă aflată în stare solidă, în urma îngheţării* substanţă cristalizată, în condiţii obişnuite de temperatură şi de presiune, în sistemul hexagonal, folosită, în special, ca agent de răcire, ca atare sau împreună cu alte substanţe. 2. Denumire dată unor' substanţe cu aspect de gheaţă (1). O Gheaţă uscată, dioxid de carbon în stare solidă, presat în formă de blocuri sau de cuburi compacte, folosit pentru producerea de temperaturi scăzute.
   GHEIZER, gheizere, s.n. Izvor de origine vulcanică, care aruncă la intervale regulate coloane de apă fierbinte şi vapori (datorită încălzirii şi vaporizării rapide a apei din golurile subterane). [Scris şi: geiser]
   GHEPĂRD, gheparzi, s.m. .Mamifer carnivor din familia felinelor, cu capul mic, coada lungă, picioarele înalte, blana gălbuie cu pete mici închise, care se hrăneşte cu rumegătoare mici şi mijlocii şi cu iepuri, foarte şiret şi abil la vînat, specific stepelor din Africa şi din sud-estul Asiei (Acinonyx jubatus).
   GHERETĂ, gherete, s.f. Construcţie mică, de obicei cu o singură încăpere, făcută din materiale uşoare, în care se vînd alimente, ziare etc.; chioşc, tonetă.
   GHERGHEF, gherghefuri, s.n. Cadru de lemn sau de metal pe care se întinde o ţesătură pentru a fi brodată sau firele de urzeală pentru ţeserea unor stofe sau a covoarelor.
343
GHERGHINĂ-GHIONOAIE
   GHERGHINĂ, gherghine, s.f. Plantă erbacee perenă ou tulpina Înaltă, cu flori mari, de culori şi forme variate, cultivată ca plantă decorativă; dalie (Dahlia variabilis).
   GHETOU, ghetouri, s.n. Cartier al unui oraş în care erau- constrînse să trăiască anumite grupuri de populaţie din unele ţări, în urma discriminărilor (rasiale).
   GHEŢĂR, gheţari, s.m. Buoatâ uriaşă de gheaţă (1) formată în regiunile muntoase înalte şi In cele polare, care adesea se deplasează încet (sub influenţa gravitaţiei), în lungul unei văi sau pe o pantă. O Gheţar plutitor, aisberg.
   GHICITOĂRE, ghicitori, s.f. Specie scurtă a literaturii populare, de obicei în versuri, în care se cere să se ghicească un obiect, o fiinţă sau un fenomen care sînt prezentate indirect, în cuvinte învăluite, metaforice etc.; cimilitură.
   GHIDĂ, ghidez, vb.I. 1. Tranz. şi refl. A (se) călăuzi, a (se) conduce, a (se) orienta. 2. Tranz. A determina o anumită mişcare unei piese, unui mecanism etc. (cu ajutorul ghidajului).
   GHIDĂJ, ghidaje, s.n. 1. Faptul de a ghida. 2. Dispozitiv mecanic fix al unui mecanism, care permite deplasarea unei piese mobile doar într-o anumită direcţie şi între anumite limite.
   GHEDtJŞj-Ă, ghiduşi,-e, adj., s.m. şi f. (Fam.) (Persoană) care face ghiduşii, căreia ii plac ghiduşiile.
   GHIDUŞÎE, ghiduşii, s.f. (Fam.) Poznă, ştrengărie, năzdrăvănie, glumă, farsă.
   GHÎLDĂ, ghilde, s.f. Uniune, asociaţie, corporaţie a negustorilor constituită, In evul mediu, în unele ţari din apusul Europei, în scopul apărării împotriva feudalilor, al înlăturării concurenţei pe piaţă, al monopolizării comerţului etc.
   GHILIMELE s.f. pl. Semn de punctuaţie în formă de două mici unghiuri sau de două mici virgule, dispuse alăturat şi paralel, care închid între ele citate, o vorbire directă, titluri de opere ori nume de instituţii, cuvinte cărora li se dă un sens (stilistic) special sau asupra cărora vorbitorul vrea să insiste etc.; semnele citării.
   GH1L0TÎNĂ, ghilotine, s.f. Instrument folosit (în unele ţări) pentru executarea condamnaţilor la moarte prin tăierea capului.
   GHlMPE, ghimpi, s.m. Fiecare dintre prelungirile tari şi ascuţite, uneori încovoiate, care cresc pe tulpinile, pe ramurile sau pe frunzele unor plante; spin.
   GHÎNDĂ, ghinde, s.f. Fructul stejarului sau al altor copaci, o achenă măre, oval-cilindrică, avînd la bază o cupă provenită din axa florală, cu o singură sămînţă, bogată in substanţe uleioase.
   GHINION, ghinioane, s.n. Intim -plare, conjunctură nefavorabilă pentru cineva; nenoroc, neşansă. [Pronunţat: -ni-on]
   GHÎNŢURĂ, ghinţure, s.f. (Bot.; pop.) Genţiană.             _
   GHIOĂGĂ, ghiodge, s.f. Armă veche de luptă, alcătuită dintr-un fel de ciomag (de lemn sau de fier) cu capătul umflat în care erau fixate cuie speciale.
   GHIOC, ghiocuri, s.n. Gasteropod marin cu cochilie mare cît pumnul, ovală, cu aspect de porţelan, folosită ca ornament (Oypraea tigris); cochilie a melcilor din acest gen. [Pronunţat: ghi-oc]
   GHIOL, ghioluri, s.n. Lac sau baltă (mare) cu apă dulce ori sărată şi cu fundul plin de mii.
   GHIONOĂIE, ghionoi, s.f. (Omit.; pop.) Ciocănitoare. [Pronunţat: ghi-o-noa-ie]
GHIPS-GIR
344
   GHIPS s.n. CaS04-2H20; Sulfat de calciu dihidratat natural, incolor sau divers colorat, cu aspect sticlos, side-fos sau mătăsos, cu duritate mică, folosit la fabricarea ipsosului, ca adaos la fabricarea cimenturilor, în industria porţelanului, la fabricarea acidului sulfuric etc.
   GHIRLÂNDĂ, ghirlande, s.f. împletitură în formă de lanţ sau de cunună, făcută din frunze, flori (şi fructe), hîrtie colorată etc., folosită ca podoabă. ♦ Element ornamental, în arhitectură şi în artele decorative, avînd aspectul vinei astfel de împletituri.
   GHIŞEU, ghişee, s.n. Mică fereastră ori deschizătură special făcută în uşa sau în peretele unui birou, prin care publicul poate vorbi cu funcţionarii unei instituţii.
   GHIUJ, ghiujij s.m. (Reg. şi peior.) Bărbat bătrîn (şi ramolit, neputincios).
   GHIULEĂ, ghiulele, s.f. Proiectil sferic, din metal sau din piatră, folosit la tunurile de tip vechi.
   GHÎZDAY,-k, ghizdavi,-e, adj. (înv.) Frumos, graţios, plăcut (la înfăţişare).
   GIGĂNT, gighnţi, s.m. Fiinţă (reală sau închipuită) de proporţii uriaşe; uriaş. + Fig. Persoană cu însuşiri excepţionale (într-un domeniu de activitate).
   GIGĂNTIC,-Ă, gigantici,-ce, adj. Care este de proporţii uriaşe; colosal, enorm.
   GIGANTÎSM s.n. 1. însuşirea de a fi gigantic, uriaş. 2. Boală endocrină provocată de hipersecreţia lobului anterior al bipofizei, la copii, care constă în creşterea excesivă în lungime a corpului sau a unor părţi ale lui.
   GIMNĂSTICĂ s.f. Formă de practicare a exerciţiilor fizice, reprezentată printr-un ansamblu de mişcări avînd drept scop dezvoltarea armonioasă a corpului, Întărirea sănătăţii, corectarea deficienţelor fizice şi realizarea obiectivelor antrenamentului sportiv,
ea constituind, în acelaşi timp, şi o ramură sportivă.
   GIMNO SPERMĂ, gimnos'perme, s.f. (La pl.) încrengătură a spermatofi-telor, cuprinzînd plante lemnoase, cu frunze persistente, întregi, rar divizate, aciculare sau solziforme, cu seminţe care se dezvoltă pe o carpelă deschisă; (şi la sg.) plantă care face parte din această încrengătură.
   GINECEU, ginecee, s.n. (Bot.) Pistilul unei flori..
   GÎNGAŞ,-Ă, gingaşi,-e, adj. Plăpînd, firav; delicat, fin.
   GINGĂŞÎE, gingăşii, s.f. 1. Calitate a ceea ce este gingaş, plăpînd, firav, delicat, fin; frăgezime, graţie, delicateţe. ♦ Manifestare plină de delicateţe, de sensibilitate, de duioşie. 2. însuşire a unei plante de a nu putea rezista frigului sau căldurii excesive.
3.  Situaţie delicată care cere tact şi pricepere pentru a putea fi rezolvată.
   GINGIRlCĂ, gingirici, s.f. Mic peşte marin, asemănător cu scrumbia de Dunăre sau cu hamsia (Clupeonella delicatula).
   GÎNTĂ, ginţi, s.f. Grupare socială şi economică fundamentală a societăţii primitive, alcătuită din urmaşii recunoscuţi ai aceluiaşi strămoş. O Gintă matriarhală (sau matriliniarâ), formă de organizare socială specifică epocii, pietrei şi caracterizată prin rolul deosebit al femeii în viaţa economică, prin stabilirea înrudirii din cadrul gintei după mamă. Gintă patriarhală (sau patrilinţară), formă de organizare socială specifică epocii bronzului şi caracterizată prin creşterea rolului bărbatului în viaţa economică şi prin stabilirea înrudirii din cadrul gintei după tată.
   GIR, giruri, s.n. 1. Semnătură pusă pe o cambie, prin care proprietarul cambiei dispune plata sumei prevăzute în document către o anumită persoană şi la o dată anumită. 2. Mijloc, act prin care cineva garan-
345
GIRAFA-GÎNDITOR
tează pentru acţiunile, cinstea, angajamentele etc. cuiva.
   GIRAFĂ, girafe, s.f. Gen de mamifere rumegătoare, din ordinul paricopi-tatelor, cu gîtul şi cu picioarele de dinainte foarte lungi, cu capul mic, cu coame goale şi acoperite cu piele, cu blană albicioasă cu pete brune, care trăiesc exclusiv în Africa, la sud de Sahara (Giraffa); animal care face parte din acest gen.
   GIRATORIU,-IE, giratorii, adj. (Despre o mişcare) De rotaţie, circular.
   GIRAţIE, giraţii, s.f. (Tehn.) Mişcare circulară, de rotaţie.
   GIREAdA, girezi, s.f. (Reg.) Şiră, stog, claie (de griu, de paie, de fîn etc.).
   GIROSCOP, giroscoape, s.n. 1. Corp rigid avînd o axă de simetrie care, atunci cînd acesta se roteşte în jurul ei, păstrează o direcţie fixă în spaţiu indiferent de mişcarea (de translaţie sau de rotaţie) în care este antrenat corpul. 2. Dispozitiv care asigură stabilitatea şi orientarea în spaţiu a unui avion, a unui submarin etc.
   GIRUETA, giruete, s.f. Instrument cu care se determină direcţia şi intensitatea vîntului; anemoscop. [Pronunţat: -rit-e-]
   GÎRUS, girusuri, s.n. (Anat.; în expr.) Girus cerebral, circumvoluţie.
   GIUBEĂ, giubde, s.f. Haină lungă şi largă din postav, adesea căptuşită cu blană, purtată, în trecut, de boieri.
   GltJliGIU, giulgiuri, s.n. Pînză (subţire şi fină) care se aşterne peste ceva, care acoperă ceva (mai ales un mort).
   GIUMBUŞLUC, giumbuşlucuri, s.n. Faptă, gest, atitudine, vorbă care înveseleşte, distrează; ghiduşie.
   GfDE, gîziy s.m. (Pop.) Călău (care execută condamnaţii la moarte).
   GÎLCEAyă, gttcevi, s.f. (Pop.) Ceartă (zgomotoasă, aprinsă).
   GÎLCEVIT0R,-OARE, gilcevitori,-oare, adj., s.m. şi.f. (Pop.) (Om) certăreţ.
   GÎND,- gînduri, s.n. Proces de gîndire sau rezultatul procesului de gîndire; idee, cuget.
   GÎNDAC, gîndaci, s.m. Nume generic popular dat insectelor din ordinul coleopterelor şi ortopterelor.
   GÎNDÎRE, gtndiri, s.f. 1. Formă superioară a psihicului omenesc care reflectă în mod nemijlocit şi generali-zat-abstract realitatea prin noţiuni, judecăţi, teorii etc. O Gîndire inductivă, formă a gîndirii caracterizată prin aceea că porneşte de la analiza unor cazuri particulare şi se desfăşoară în direcţia desprinderii şi formulării unor concluzii ori reguli generale. Gîndire deductivă, formă a gîndirii care se desfăşoară de la general spre particular, bazîndu-se pe regula: „ceea ce se aplică universalului se aplică şi particularului". Gîndire analogică, formă a gîndirii care se desfăşoară în direcţia apropierii, a stabilirii unor punţi de legătură între domenii foarte diferite ale realităţii, în zonele de intersecţie ale fenomenelor. 2. Idee, gînd, cuget; meditare, reflecţie. 3. Imaginaţie, fantezie.
   GÎNDIRÎSM s.n. Curent ideologic din România, din sec. XX, care, în ciuda unor preocupări acceptabile (dezvoltarea unei literaturi cu pronunţat specific naţional, cultivarea valorilor estetice autentice), a propovăduit misticismul religios, tradiţionalismul înapoiat, naţionalismul şi unitatea naţională deasupra claselor sociale, sub îndrumarea bisericii.
   GÎNDITOR,- 0 Are, gînditori,-oare, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care este cufundat în gînduri, predispus la meditaţie; îngîndurat. ♦Absent; distrat. 2. S.m. Persoană care reflectează asupra problemelor vieţii, străduindu-se să descopere legile naturii, societăţii şi gîn-dirii, să contribuie la dezvoltarea cunoaşterii etc. 4- Spec. Filozof.
GÎNJ-GLICERIDA
346
   GÎNJ, gînjuri, s.n. (Pop.) Nuia mlădioasă trecută prin flacără şi apoi răsucită, folosită de ţărani ca fringhie.
   GÎRBOV,-Ă, girbovi,-e, adj. Gîrbovit.
   GÎRBOVÎT,-!, gîrbonţi,-te, adj. (Despre oameni) Care, are spinarea încovoiată (de bătrîneţe, de muncă aspră); gîrbov.
   GÎRLĂ, girle, s.f. Apă curgătoare (mai mică); braţ (mic) al unei ape curgătoare.
   GÎRLÎCI, gtrliciuri, s.n. Intrare cu scară spre pivniţă, frecvent situată sub foişorul casei, caracteristică arhitecturii vechi româneşti.
   GlRNIŢĂ, girniţe, s.f. Arbore înrudit cu stejarul, cu tulpina dreaptă a cărei scoarţă are la exterior un strat
                                                    solzos, care se fărîmitează uşor, cu
                                                    9 • 9 • . frunze mari, cu fruct mic cilindric
şi cu lemn tare şi rezistent care se utilizează in construcţii (Quercus frai-netto ).
   GÎT, gtturi, s.n. 1. Parte a corpului (la om şi la unele animale) care uneşte capul cu trunchiul. ♦ Gîtlej. 2. (Bot.) Col (2).
                                                     GÎŢIŢĂ, gitiţe, s.f. (Reg. şi fam.) Partea interioară a gîtului; gîtlej.
   Gfzl, gîze, s.f. Nume dat insectelor mici zburătoare.
   GLACIAL,-Ă, glaciali,-e, adj. (Livr.) 1. De gheaţă; rece ca gheaţa; care îngheaţă. 2. Fig. (Despre acţiuni, manifestări ale oamenilor) Lipsit de orice căldură, de bunăvoinţă, de prietenie; distant, rece. [Pronunţat: -ci-aZ]
   GLACIĂR,-Ă, glaciari,-e, adj. 1. (în expr.) Perioadă (sau epocă) glaciară, perioadă de timp, din diferite ere geologice, în care gheţarii ocupau suprafeţe foarte întinse pe pămînt şi în care alternau intervalele reci cu cele calde. .^Care aparţine acestei .perioade, privitor la această perioadă. 2. Provenit din topirea gheţarilor. [Pronunţat : -ci-ar]
   GLACIÂŢIE, glaciaţii, s.f. Perioadă de timp în care condiţiile climatice au determinat formarea, înaintarea şi apoi retragerea gheţarilor pe suprafeţe mai mult sau mai puţin întinse. [Pronunţat: -ci-a-]
   GLADIATOR, gladiatori, s.m. (în Roma antică) Luptător în spectacolele publice, recrutat dintre condamnaţii la moarte sau la munci grele, dintre sclavi sau chiar dintre voluntari, care lupta în arenă cu alt gladiator sau cu animale sălbatice. [Pronunţat: -di-a-]
   GLAGORE subst. (Pop.) Minte; isteţime, pricepere.
"GLĂNDĂ, glande, s.f. Organ în formă de tub care produce o secreţie, conducînd-o în exteriorul organismului, în sînge, în limfă etc.
   GLAlNDULĂRj-Ă, glandulari,-e, adj. Care aparţine glandelor, privitor la glande, care are aspectul sau constituţia unei glande. O Folicul glandular, mică veziculă, parte componentă a unui lobul din glanda tiroidă, care conţine coloidul tiroidian.          .
t
   GLAZURĂ, glazurez, vb.I. Tranz. A acoperi cu un strat de email; a emaila, a smălţui. ■
   GLAZtJRĂ, glazuri, s.f. Amestec de substanţe, în suspensie apoasă, care se depune pe suprafaţa unui.produs ceramic, care apoi se arde, astfel că, după topirea amestecului şi după răcirea lui se obţine, pe suprafaţa produsului ceramic, un strat subţire de sticlă colorată, care îi conferă un aspect estetic; smalţ, email.
   GLICEMÎE, glicemii, s.f. Prezenţă a glucozei în sîngele din organismul uman; cantitatea de glucoză din sînge.
. GLICERÎDĂ, gliceride, s.f. Ester al glicerinei cu acizi graşi carboxilici superiori, substanţă răspîndită în natură (constituind, ca amestecuri, grăsimile) obţinută, prin sinteză, din glicerină şi din acid gras sau, prin izolare, din grăsimi. O Gliceridă simplă, ester al
347
GLICERINĂ-GLIFTAL
glicerinei cu un singur. acid gras. Gliceridă mixtă, ester al glicerinei ou doi sau cu trei acizi graşi diferiţi.
  GLICERÎNĂ s.f. C3H803. Alcool tri-hidroxilic, derivat din propan, substanţă lichidă, cu consistenţă siropoasă, solubilă în apă şi în alcool, incoloră, inodoră, cu gust dulceag, obţinut prin hidroliza gliceridelor din grăsimi sau, sintetic, din propenă, şi folosit ca solvent, în parfumerie, în medicină etc.
  GLICÎL s.m. NH2—CH2—CO—. Radical monovalent rezultat prin eliminarea grupării OH din grupa carboxil a glicocolului.
  GLICILALANÎNĂ, glicUalanine, s.f. Dipeptidă rezultată din combinarea glicocolului cu alanină.
  GLIdLGLICÎNĂ, glicttglicine, s.f. Dipeptidă rezultată prin combinarea a două molecule de glicocol, substanţă cristalină solubilă în apă.
  GLICÎNĂ, (2) glicine, s.f. 1. (Chim.) Glicocol. 2. (Bot.) Arbust agăţător decorativ din familia leguminoaselor, avînd flori asemănătoare cu ale salcîmului, albastre sau violete şi parfumate (Wistaria sinensis).
  GLICOCOL .s.m. H2N—CH2—COOH. Aminoacid alifatic saturat, substanţă cristalină, incoloră, solubilă în apă, cu gust uşor dulceag, component structural al majorităţii proteinelor, folosit în analiza chimică, ca medicament, ca revelator fotografic; glicină, acid a-aminoacetic.
  GLICOGEN s.m. (C6Hl0O5)„. Poli-zaharidă naturală specifică organismului animal, depozitată în ficat, avînd o structură ramificată, pulbere •albă, solubilă în apă, puternic dextro-giră, constituind rezerva de zaharide a organismului animal.
  GLICO GEN 0 GENEZĂ, glicogeno-geneze, s.f. Funcţie a ficatului care constă în formarea glicogenului din glucoză şi în depunerea acestuia în
diferite depozite (ficat, muşchi etc.); glicogeneză.
  GLICOGENOLÎZĂ, glicogenolize, s.f. Transformare a glicogenului în glucoză.
  GLICOE, glicoli, s.m. (Chim.) 1. Diol. 2. Etilenglicol.
  GLICOLIC adj. (In expr.) Acid gli-colic, CH20H—COOH, acid hidroxi-acetic, substanţă cristalină incoloră, solubilă în apă, folosit la fabricarea lacurilor, răşinilor etc., în imprimeria textilă; acid hidroxiacetic.
  GLICOLlZĂ, glicolize, s.f. Proces de descompunere a glucozei, care are loc în două faze: una anaerobă, cînd rezultă acidul lactic, şi alta aerobă, cînd se ajunge la dioxid de carbon şi apă.
  GLICOPROTEtNĂ, ,glicoproteine, s.f. Proteină complexă 'alcătuită din principalii constituenţi organici celulari, care conţine glucoză.
  GLICOZÎDĂ, glicozide,-s.f. Denumire dată unor compuşi naturali din plante sau obţinuţi sintetic, care conţin, în moleculă, una sau mai multe monozaharide şi o substanţă care nu este o zaharidă, hidrolizabili cu acizi diluaţi (la cald) sau cu enzime (la rece).
  GLICOZURÎE, glicozurii, s.f. Prezenţa (normală sau patologică) a glucozei în urina din organism; cantitate de glucoză aflată în urină.
  GLÎE, .glii, s.f. (Pop.) Pămînt (arabil), ogor; fig. pămînt strămoşesc, patrie.
  GLIOXlL s.n. CHO-CHO. Dialde-hidă, substanţă cristalină, de culoare galbenă, solubilă în solvenţi organici anhidri, care polimerizfează, prin şedere sau în aer, obţinută prin oxidarea catalitică a glicolului şi folosită în sinteze organice. [Pronunţat: gli-o-']
  GLIPTĂL, gliptali, s.m. Produs macromolecular de tip poliesteric, rezultat din condensarea glicerinei cu an-
GLIPTALICA-GLQMERULA
348
hidrida ftalică, folosit la fabricarea unor lacuri de calitate superioară.
   GLIPTĂLICĂadj. (în expr.) Răşina gliptaîică, polimer sintetic rezultat din condensarea anhidridei ftalice cu glicerina, folosit la fabricarea unor lacuri şi vopsele.
   GLISĂ,pers. 3glisează, vb. I. Intranz.
1. ţMai'ales despre piese tehnice) A aluneca, a se deplasa de-a lungul altei piese (printr-o frecare minimă). 2. (Despre hidroavioane) A aluneca la. suprafaţa apei.
   GLISi-NT,-kglisanţi,‘te, adj. (Tehn.; despre o suprafaţă),Pe care poate aluneca un corp (printr-o frecare minimă); (despre o piesă) care alunecă (printr-o frecare minimă) de-a lungul altei piese cu care se află. în contact.
   GLOĂBĂj gloabe, s.f. Sumă de bani plătită pentru răscumpărarea unei pedepse, în Ţara Românească şi în Moldova.
   GLOB/1) globuri, s.n., (2) globi, s.m.
1. S.n. Corp sferic sau sferoidal. ♦ Planetă locuită de oameni; pămîntul. O (Geogr.) Glob terestru (sau pâmîntesc, geografic), obiect sferic pe a cărei suprafaţă exterioară este înfăţişat aspectul continentelor, mărilor şi oceanelor care alcătuiesc planeta noastră. (AstrOn.) Glob ceresc, obiect sferic pe a cărei suprafaţă exterioară este înfăţişat aspectul sferei cereşti. 2. S.m. (Anat.; în expr.) Glob ocular sau globul ochiului, parte a ochiului, de formă sferoidală, adăpostită în orbită.
   GLOBĂL,-Ă, globali,-e, adj. Care ţine seamă de toate elementele unui întreg, care rezultă1 din. toate elementele componente; total, de ansamblu.
   -  GLOBIGERlNĂ, globigerine, s.f. (La pl.) Gen de foraminifere cu cochilia perforată şi împărţită în mai multe camere; (şi la sg.) animal care face' parte din acest gen.
   GLOBÎNĂ,gZo6me, s.f. Proteină complexă, incoloră, constituent al hemo-
globinei, bogată în numeroşi amirio-acizi.
   GLOBtJLs.m. v. globulă.
   GLOBIyLkfglobule, s.f. Fiecare dintre particulele minuscule, de formă sferică sau ovoidală, în general turtite ca un disc, care alcătuiesc sau se găsesc în diverse lichide organice. O Globulă roşie, celulă roşie, anucleată, la mamifere, şi nucleată, la celelalte vertebrate, care conţine hemoglobină şi care intră în alcătuirea sîngelui, avînd funcţie dublă în respiraţie, de a duce oxigenul de la plămîni la ţesuturi şi de a aduce la plămîni bioxidul de carbon de la ţesuturi; hematie, eri-trocit. Globulă albă, celulă mononuclea-ră sau polinucleară* fără hemoglobină, care intră în compoziţia sîngelui, cu citoplasma bogată în enzime, omogenă sau cu granulaţii, de formă schimbătoare, avînd rol important în apărarea organismului; leucocită. Globulă polară, organit citoplasmatic care apare în timpul diviziunii reducţionale. [Variantă: globul s.m.]
   GLOBULÎNĂ, globuline, s.f. Denumire dată unei clase de proteine globulare simple, insolubile în apă, care dau, prin hidroliză enzimatică sau acidă, numai aminoacizi şi care se găsesc în plasma sangvină, în lapte, în vegetale, folosite în medicină.
   GLOI), gloduri, s.n. (Pop.) Noroi; loc, drum noroios.
   GLOMER1ÎL s.m. v. glomerulă.
   GLOMERULĂR,-Ă, glomerulari,-e, adj. Care aparţine glomerulelor, privitor la glomerule, format din glome-rule, cu glomerule.
   GLOMERtJLĂ, glomerule, s.f. 1. Agregat de pămînt, de mici dimensiuni, format prin alipirea unor particule elementare ale solului. 2. (In expr.) Glomerulă renală, formaţie anatomică reprezentînd un ghem de capilare sangvine, tuburi capilare, nervi, care participă la filtrarea sîngelui. 3. Tip de inflorescenţă, la plantele chenopodia-
349
GLORIE-GNAIS
cee, in care florile par a fi prinse la acelaşi nivel de o axă; tip de fruct, dezvoltat în aceste inflorescenţe, alcătuit din cîteva fructe uscate, concrescute. [Variantă: glomerul s.m.]
   GLORIE, glorii, s.f. Onoare, mărire, slavă adusă unei persoane, unui eveniment etc.; faimă, renume obţinute de cineva sau de ceva pentru fapte ori pentru însuşiri excepţionale.
   GLOSĂ, glose, s.f. Poezie cu formă fixă, în care fiecare vers din prima strofă este comentat pe rînd în clte o strofă ulterioară, încheiată cu versul respectiv, iar ultima strofă reia, în ordine inversă, versurile din prima strofă.
   GL 0 S OF ARIN GEfîNI adj. (Anat.; în expr.) Nervi glosofaringieni, nervi micşti, care au originea în bulb şi care asigură inervaţia muşchilor faringelui, sensibilitatea gustativă şi secreţia glandei parotide. [Pronunţat: -gi-enî\
   GLOTĂ, glote, s.f. (Anat.) Porţiunea cea mai îngustă a laringelui, cuprinsă între cele două coarde vocale.
   GLUCAGCN, glucagoni, s.m. Hormon secretat de pancreasul endocrin, care intervine în metabolismul glucidelor, cu acţiune hiperglicemiantă, antagonică efectului insulinei.
   GLUClDĂ, glucide, s.f. (Biol.) Za-haridă.
   GLUCOCORTICOtD, glucocorticoizi, s.m. Hormon secretat de glanda corti-cosuprarenală, ou rol în reglarea metabolismului glucidelor, lipidelor şi protidelor, precum şi în cel al apei şi al electroliţilor.
   GLUCOZĂ s.f. CjH^Og. Monozaha-ridă de tipul aldohexozelor, care se găseşte liberă în fructele dulci, în miere, în organismul animal, în sînge şi în toate ţesuturile, iar combinată In majoritatea dizaharidelor şi în toate polizaharidele; substanţă cristalizată, dextrogiră, solubilă în apă şi în alcool, cu gust dulce, care se obţine, industrial,
prin hidroliza acidă a amidonului şi se foloseşte- in industria alimentară şi in medicină; zahăr din struguri. O Glucoză cristalizată, glucoză cu puritate de 99%. Glucoză tehnică, glucoză cu puritate de 65—70%. 'Sirop de glucoză, glucoză de concentraţie 32 —40%.
  GLUCOZÎDĂ, glucozide, s.f. Glico-zidă în care moriozaharida componentă este glucoza.
  GLtJMĂ, glume, s.f. Frunză brac-teală situată la baza fiecărui spiculeţ al unei plante graminee, cu funcţia de a apăra spiculeţul.
  GLUTACÎD s.m. (Chim.) Acid glu-tamic.
  GLTJTĂMIC adj. (In expr.) Acid glutamic, aminoacid dicarboxilic, substanţă cristalină albă, solubilă în apă, extrasă din proteine vegetale şi animale, component al moleculei gluta-tionului, al acidului folie, al insulinei;— folosit ca materie primă pentru fabricarea unor fibre sintetice; acid amino-glutaric, glutacid.
  GLUTĂRIC adj. (In expr.) Acid glutaric, HOOC (CH^gCOOH, acid dicarboxilic saturat cu cinci atomi de carbon în moleculă.
  GLUTâTION s.n. Tripeptidă compusă din acid glutamic, cisteină şi glicină, substanţă cristalină, solubilă in apă, extrasă din drojdia de bere, ţesuturi musculare, ficat, din unele plante etc., cu un rol foarte important în oxidările fiziologice. [Pronunţat: -ti-OTÎ\
  GLU'I'j£Pî s.n. Substanţă proteică complexă, viscoasă, moale şi elastică, existentă în boabele şi în făina cerealelor.
  GNAIS, gnaisuri, s.n. Rocămetamor-fică constituită din cuarţ, feldspat şi mică, uneori şi amfiboli, şistoasă sau granulară, provenită din metamorfozarea rocilor granitice sau argi-loase. O Gnais ocular, gnais in care cuarţul sau feldspatul formează ochiuri
GNATOSTOM-GRAD
350
între suprafeţele paralele de şistuozi-tate.
   GNATOST0M, gnatostOmi, s.m. (La pl.) Subîncrengătură de vertebrate acvatice şi terestre care au gura prevăzută cu fălci mobile; (şi la sg.) animal care face parte din această subîncrengătură.
   GNOMIC,-!, gnomici,-ce, adj. Care exprimă un adevăr general sub formă de proverbe, maxime, reflecţii morale.
   GNOMONjgno/noane, s.n. Instrument antic folosit pentru determinarea direcţiei meridianului locului (direcţia nord-sud).
   GNOSEOLOGIE Ş.f. Teoria cunoaşterii; teorie filozofică asupra principiilor, izvoarelor şi formelor cunoaşterii, asupra capacităţii omului de a cunoaşte realitatea şi de a ajunge la adevăr. [Pronunţat: -se-o-]
   GOBLEN, goblenuri, s.n. Tapiserie, broderie, ţesătură artistică executată din fire colorate şi reprezentînd o imagine plastică.
   GOGOlŞĂ, gogoşi, s.f. înveliş protector alcătuit din fire de mătase, în care are loo transformarea larvelor unor insecte în nimfe. O Gogoaşă de mătase, gogoaşă a viermelui de mătase; cocon.
   GOGOMĂN,-Ă, gogomani,-e, adj., s.m.. şi f. (Fam. şi depr.) (Om) prost, nătărău.
   GOLJ?, golfuri, s.n. Crestătură largă şi adîncă a ţărmului, în care apele unui ocean, ale unei mări sau ale unui lac pătrund mult în interiorul uscatului; parte a unui ocean, a unei mări sau a unui lac care pătrunde într-o asemenea crestătură a uscatului.
   GONÂDĂ, gonade, s.f. Glandă sau organ care produce gameţi.
   GONADOTR0P, gonadotropi, s.m. Hormon secretat de lobul anterior al hipofizei, cu acţiune stimulatoare asupra dezvoltării glandelor sexuale.
   GONOZOÎD, gonozoizi, s.m. Individ care asigură reproducerea sexuată a sifonoforelor.
   GORÎLĂj gorile, s.f. Cea mai mare dintre maimuţele antropoide, care trăieşte in pădurile Africii ecuatoriale, are părul lung şi îşi poartă puiul în braţe (Gorilla go'rilla).
   GOSPODĂRÎE, gospodării, s.f. Totalitatea bunurilor care constituie ave rea (imobilă a) unui locuitor, îndeosebi a unui ţăran (şi a familiei lui). + Unitate formată dintr-o locuinţă şi din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, avînd buget comun şi valorificînd în comun bunurile dobîndite prin munca lor.
   GOŞTINĂ, goştini, s.f. Dare repre-zentîna a zecea parte din numărul porcilor sau vacilor proprietate personală, plătită de ţărani în ţările române, în evul mediu.
   GOTIC,-Ă, gotici,-ce, adj. Al goţilor, privitor la goţi. O Scriere gotică sau litere gotice, alfabet gotic, scriere, litere sau alfabet cu caractere colţuroase, întrebuinţate în evul mediu, în apusul Europei, astăzi mai ales în Germania.
   GOŢI s.m. pl. Neam germanic originar din Scandinavia, care prin sec. II a început să migreze spre sud, fiind semnalat în secolul următor între Nipru şi Don, iar în seo. IV reprezentînd elementul politic dominant în Dacia.
   GRAD, grade, s.n. 1. Nume dat mai multor unităţi de măsură pentru diverse mărimi, în cadrul unor sisteme sau scări de reper. QGrad de libertate, indice care arătă posibilităţile de mişcare ale (elementelor) unui sistem mecanic (Mat.) Gradul unui monom (în raport cu O nedeterminată sau cu mai multe nedeterminate), exponentul acelei nedeterminate, respectiv, suma exponenţilor nedeterminatelor. Gradul unui polinom (în raport cu o nedeterminată sau cu mai multe nedetermi-
351
GRADA-GRAFOLOGIE
nate, eventual cu toate nedeterminatele), cel mai mare dintre exponenţii acelei nedeterminate, respectiv, cel mai mare dintre gradele monoamelor componente In raport cu acele nedeterminate. Gradul unei ecuaţii (algebrice), gradul polinomului prin care se redă ecuaţia, în raport cu necunoscuta (sau .cu necunoscutele). 2. Fiecare dintre diviziunile în care se împarte un sistem sau o scară de reper, de măsură. 3. Etalon sau criteriu de apreciere a felului cum se realizează un proces tehnic, o însuşire a unui material etc. 4. (Urmat de determinări) Treaptă, nivel, stadiu într-un proces, într-o situaţie etc. 5. (Chim.) Valoare a mai multor mărimi considerate în raport cu o valoare de referinţă. O Grad de disociaţie (sau de disociere, de ionizare), raportul dintre moleculele disociate şi numărul total de molecule dizolvate în soluţia unui electrolit oarecare, la echilibru. Grad de polime-rizare, indice valoric care arată număr rul de molecule de monomer care alcătuiesc un lanţ polimeric de macro-molecule, determinat ca valoare medie din raportul dintre masa . moleculară medie a polimerului şi masa moleculară a monomerului.
   GRADĂ, gradez, vb. I. Tranz. 1. A marca gradele (2), a împărţi în grade (un instrument sau o scară).
2. A repartiza, a împărţi în raport cu o scară sau cu un punct fix; a mări sau a micşora treptat In raport cu un punct de plecare, cu un nivel.
   GRADĂ.T,-Ă, gradaţi,-te, adj. 1. (Despre scări, instrumente etc.) Împărţit In grade (2). 2. Care suie sau coboară treptat, care are loc, se produce pe rind, într-o succesiune ascendentă sau descendentă.
   GRADĂŢIE, gradaţii, s.f. 1. Creştere sau descreştere treptată, progresivă, Înaintare succesivă (a unui proces, a unui fenomen, a unei acţiuni etc.). 2. Fiecare dintre diviziunile
care se găsesc pe suportul unui instrument de măsură cu scări gradate. 3. Figură de stil constînd în trecerea treptată, crescîndă sau descrescîndă, de la o idee la alta.
   GRAfIC3-Ă, grafici,-ce, adj., s.n., s.f. 1. Adj. Care ţine de sau privitor la felul în care se realizează o tipăritură; care se referă la aranjarea elementelor unui text, la aşezarea cuvintelor într-o pagină. 2. S.n. Reprezentare prin linii, prin figuri geometrice, hărţi, cifre etc. a unor date din diverse domenii de activitate. 3. S.f. Ramură a artelor plastice la baza căreia se află desenul de sine stătător.
   GRAFÎE, grafii, s.f. Mod de redare In scris a cuvintelor;, scriere. + Fel specific de a scrie al cuiva; scris. ♦ Linie specifică a unui desen, care caracterizează pe .auţorul lui.
   GRAFÎT s.n. Modificare alotropică a carbonului nativ, cristalizat în sistemul hexagonal, care se prezintă sub forma unei mase cenuşii-negre, opace, moi şi unsuroase la pipăit, cu luciu metalic, cu densitate şi cu duritate mică, corp bun conducător de căldură şi de electricitate, care se găseşte în şisturile bituminoase-cărbunoase metamorfozate şi care este folosită ca material refractar, lubrifiant, anticorosiv, la fabricarea minelor de creion, a electrozilor ete.
. GRAFITlTj.Ă, grafitaţi,-te, adj. Acoperit cu grafit; asemănător cu grafitul. <C> Cărbune grafitat, material asemănător cu grafitul, cu structură microcristalină de grafit, bun conducător de electricitate, obţinut, prin încălzirea, în anumite condiţii, â unui amestec de cărbune praf, aglomerat cu un liant organic (gudron sau smoală de petrol).
   GRAFOLOGÎE s.f. Studiul particularităţilor individuale ale scrisului, cu aplicaţii în criminalistică, în psihologie, psihiatrie etc.
GRAFOMETRU-GRATIE
352
, GRAFOMÎÎTRU, grafometre, s.n. Instrument pentru jalonarea şi măsurarea unghiurilor dintre două direcţii.
  GRAI, graiuri, s.m 1. Glas, voce. -2. însuşirea de a vorbi. 3. Limbă. + Fel de a vorbi: + Unitate a limbii subordonată dialectului, caracteristică pentru o regiune mai puţin întinsă.
  GRAM, grame, s.n. Unitate de măsură pentru masa unui corp, egală cu a mia parte dintr-un kilogram; se notează: g.
  GRAMATICAL,-Ă,    gramaticali,-e,
adj. Care aparţine gramaticii, privitor la gramatică. <> Instrument gramatical sau unealtă gramaticală, cuvînt care nu se poate întrebuinţa singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă, exprimînd raporturi.
  GRAMATICALIZA, pers. 3 gramaticalizează, vb. I. Refl. (Despre- cuvinte cu sens lexical) A se transforma în instrument gramatical, în cuvînt de legătură, a ajunge să exprime doar o relaţie gramaticală.
  GRAMATICĂ, gramatici, s.f. Ansamblu de reguli cu privire la modificarea formei cuvintelor , şi la îmbinarea lor în propoziţii. + Ramură a lingvisticii care stabileşte acest ansamblu de reguli.
  GRANDILOCVENT,-!, grandilocvenţi,-te, adj. (Livr.; despre stil, exprimare, expresii etc.) Caracterizat prin grandilocvenţă; pompos, umflat, bombastic.
  GRANDILOCVENŢĂ s.f. (Livr.) Folosire (în scris sau în vorbire) a unor cuvinte sau fraze afectate, căutate, bombastice, umflate, care să producă efect.
  GRAND OĂRE, grandori, s.f. (Livr.) Aspect măreţ, falnic, impunător; măreţie.
  GRANDOMANIE, grandomanii, s.f. Mania de a se crede om însemnat,
valoros, de a-şi acorda o importanţă nejustificată.
   GRANÎT, granituri, s.n. Rocă magmatică, instruzivă, acidă, constituită din cuarţ, feldspat, mică etc., cu structură granulară, masivă, foarte dură, de culoare cenuşie, folosită ca piatră de drumuri, piatră ornamentală, material de construcţie etc.
   GRĂNIŢĂ, graniţe, s.f. Linie naturală sau convenţională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau de întinderi de apă care nu fac parte din teritoriul său; frontieră, hotar.
   GRANIV<3R,-Ă, granivori,-e, adj., s.m. şi f. (Animal) care se hrăneşte predominant cu seminţe, cu grăunţe etc.
   GR AN ODIORÎŢ, granodiorite, s.n. Rocă magmatică, intruzivă, acidă, cu compoziţie intermediară între granit şi diorit, grăunţoasă, alcătuită din cuarţ, feldspat potasic şi plagiodaz, mică sau homblendă, utilizată ca piatră de construcţie, de pavaj, de ornament etc. [Pronunţat: -di-o-]
   GRANTILĂTj-Ă, granulaţi,-te, adj. Care a fost transformat în granule; compus din granule; care are aspect de granule.
   GRANtJLĂj granule, s.f. Particulă solidă, de dimensiuni redus®, care intră în componenţa unui corp solid cu structură eterogenă sau care rezultă din sfărîmarea, tăierea unui corp solid. O (Astron.) Granulă solară, formaţie mai strălucitoare pe un fond întunecat, care apare intermitent pe suprafaţa soarelui.
   GRĂPĂ, grape, s.f. (Bot.) Ciorchine (1).
   GRAS, graşi, adj. (Chim.; în expr.) Acid gras, acid monocarboxilic saturat aciclic, care se combină cu glicerina, formînd glicerida, component principal al grăsimii.
   GRĂTIE, gratii, s.f. Fiecare dintre barele de metal care se fixează (paralel)
353
GRATIFICAŢIE-GKAMATIC
în tocul (sau în faţa) uşilor, ferestrelor, vitrinelor etc., ca măsură de siguranţă.
   GRATUTCĂŢIE, gratificaţii, s.f. Recompensă bănească ce se acordă unui om al muncii peste retribuirea obişnuită, de obicei la sfîrşitul anului, pentru îndeplinirea în .bune condiţii a sarcinilor de muncă sau pentru depăşirea lor.
   GRATITUDINE, gratitudini, s.f. (Livr.) Recunoştinţă.
   GRATUÎT,-Ă, gratuiţi,-te, adj. Care se dovedeşte inutil, nejustificat.
_ GRATUITĂTE, gratuităţi, s.f. Inutilitate, zădărnicie sau netemeinicie a unei acţiuni, a unei fapte , preocupări, împrejurări etc. [Pronunţat: -tu-i-]
   GRAŢIĂ, graţiez, vb. I. Tranz. A acorda unui condamnat iertarea, parţială sau totală, în executarea pedepsei printr-un act emis de şeful statului. [Pronunţat: -ţi-a]
   GRĂŢIE, graţii, s.f. 1. Drăgălăşenie, gingăşie, fineţe, dovedite de o fiinţă în atitudini, în mişcări, în gesturi etc.; atracţie pe care o provoacă cineva sau ceva prin aspect, mişcare, comportare etc.; farmec ascuns. 2. Bunăvoinţă, preferinţă, favoare de care se bucură cineva.
   GRAŢIOS,-OĂSĂ, graţioşi,-oase, adj.
1. Plin de graţie, de gingăşie, de farmec. 2. (înv.) Binevoitor, prietenos. [Pronunţat: -ţi-os]
   GRĂUR, grauri, s.m. Pasăre migratoare din ordinul paseriformelor, mai mare decît o vrabie, cu oiocul ascuţit şi gălbui şi cu pene negre-verzui, cu pete mici albe (Sturnus vulgaris).
   GRAVĂ, gravez, vb. I. Tranz. A săpa o imagine, ornamente, litere etc. într-un material, ou ajutorul unor instrumente sau al unor mijloace tehnice speciale, pentru a obţine un clişeu de imprimare sau în scop decorativ.
   GRAVITĂ, gravitez, vb. I. Intranz.
1. A fi sau a se mişca în cîmpul de gra-
vitaţie al altui corp. 2. Fig. A evolua, a trăi, a avea loc în junii sau în apropierea (şi sub influenţa) cuiva sau a ceva.
   GRAVITĂTE s.f. Aspect extrem de important prin consecinţele neplăcute, primejdioase pe care le poate avea.
   GRAVITĂŢIE s.f. (Fiz.) Fenomen de atracţie reciprocă a corpurilor, dependent de masa lor. O Centru de gravitaţie, a) punctul de aplicaţie al rezultantei forţelor de gravitaţie exercitate asupra forţelor care alcătuiesc un corp; b) (fig.) loc în jurul (şi sub influenţa) căruia evoluează, trăieşte cineva sau ceva.
   GRAVtJRĂ, (2) gravuri, s.f. 1. Gen al graficii (3) în care imaginea este obţinută prin reproducerea după o placă pe a cărei suprafaţă a fost trasat şi gravat desenul, în adîncime sau în relief. 2. Placă de cupru, de piatră, de lemn, de linoleum etc. pe care s-a gravat o imagine spre a fi reprodusă.
♦  Imagine reprodusă după o astfel de placă.
   GRĂDÎNĂ, grădini, s.f. Suprafaţă de teren plantată cu iarbă şi flori (şi amenajată cu alei, bănci), care serveşte, şi ca loc de plimbare. O Grădină botanică, instituţie ştiinţifică prevăzută cu o suprafaţă de teren pe care sînt cultivate colecţii de plante vii (în scopul prezentării şi studierii lor). Grădină zoologică, instituţie ştiinţifică prevăzută cu o suprafaţă de teren pe care slnt crescute animale vii din diverse regiuni ale globului (spre a fi expuse publicului sau studiate).
   GRĂDDfÎŢĂ, grădiniţe, s.f. Instituţie pentru educarea şi instruirea copiilor între 3 şi 6 ani.
   GRĂIT OR,-OĂRE, grăitori,-oare, adj. Convingător, elocvent, concludent. [Pronunţat: gră-i-]
   GRĂMĂTIC, grămătici, s.m. Per-soană care îndeplinea funcţia de secretar într-o cancelarie domnească sau boierească.
23 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
GRANICER-GRIFON
354
   GRĂNICER, grăniceri, s.m. Militar care păzeşte graniţele unei ţări.
   GRĂSIME, grăsimi, s.f. Amestec natural, solid sau lichid, de compoziţie complexă, alcătuit, în cea mai mare parte, din gliceride, în special triglice-ride mixte, alături de ceruri, coloranţi, proteine, glicozide, vitamine, acizi graşi liberi etc., sintetizat de organisme animale sau de unele organe ale vegetalelor, şi folosit în alimentaţie, în industria săpunului, a lacurilor şi vopselelor etc.
   GRĂtJNTE, grăunţi, s.m. 1. Sămînţa unor plante, mai ales a .cerealelor; bob. 2. (Chim.; în expr.) Grăunte cristalin, cristalit.
   GRAUNŢOS,-OASA, grăunţoşi, -oase, adj. Care este format din grăunţi, din boabe sau care are aspectul unor grăunţi, unor boabe. [Pronunţat: gră-un-]
   GREAbAN, grebene, , s.n. Regiune a corpului unor bovine şi cabaline, situată între gît şi spinare.
   GREGAR,-Ă, gregari,-e, adj. (Despre animale) Care trăieşte în turme, în cete, în cîrduri. O Spirit gregar, atitudine de supunere oarbă a cuiva.
   GREGORIAN, gregorieni, adj. (în expr.) Calendar gregorian, calendar întocmit la sfirşitul sec. XVI din ordinul papei Grigore al XlII-lea şi adoptat, în prezent, de toate ţările Europei. [Pronunţat: -ri-an]
   GRENADĂ, grenade, s.f. Proiectil uşor, alcătuit dintr-un corp metalic alungit, o încărcătură explozivă şi un focos, care se aruncă cu mîna, cu puşca sau cu un dispozitiv special.
   GRESIE, gresii, s.f. 1. Rocă sedimentară foarte dură, formată prin cimentarea nisipurilor cu diverse materiale şi folosită în construcţii, în industrie etc. 2. Nume dat unor obiecte de olă-rie dure şi opace, avînd la bază o argilă plastică.
   GREUTATE, greutăţi, s.f. 1. Forţă cu care sînt atrase spre pămînt (sau spre o altă planetă) corpurile aflate în cîmpul său gravitaţional; apăsare pe care o exercită un corp asupra unei suprafeţe (orizontale) pe care se sprijină; însuşirea unui corp de a fi greu. O Greutate specifică, greutatea unităţii de volum dintr-un anumit corp; mărime care indică, în procente, raportul în care se află o parte a unei colectivităţi faţă de întreaga colectivitate; valoare proprie a unui lucru. Centru de greutate al unui corp, punct de aplicaţie al rezultantei greutăţilor tuturor punctelor materiale care alcătuiesc corpul. Greutate atomică, număr care arată de cîte ori atomul unui element este mai greu decît a 12-a parte din masa atomului de carbon; masă atomică. Greutate moleculară, număr egal cu suma greutăţilor atomice ale elementelor unei molecule; masă moleculară. Greutate aparentă, diferenţa dintre greutatea unui corp şi forţa arhimedică în cazul în care corpul se găseşte cufundat într-un fluid. 2. Corp, obiect etc. avînd o masă relativ mare. [Pronunţat: gre-u-]
   GREvA, greve, s.f. Formă a luptei sociale, specifică în orînduirea capitalistă, constînd în încetarea lucrului de către oamenii muncii în scopul satisfacerii revendicărilor lor economice (grevă economică), sociale sau politice. O Grevă generală, grevă la care participă (aproape) toţi oamenii muncii dintr-o ţară sau din mai multe ţări. Greva foamei, refuzul de a mînca, folosit de cineva ca semn de protest împotriva unor acte abuzive ale autorităţilor.
   GRIFON, grifoni, s.m. Monstru mitologic cu corp de leu, cu aripi, cap şi gheare de vultur şi cu urechi de cal. ♦ Motiv decorativ reprezentînd acest monstru.
I
 355
 GRIJANIE-GROTA
   GRIJANIE, grijanii, s.f. (Bis.; pop.; adesea în imprecaţii) Taina cuminecăturii, împărtăşanie.
   GRÎLĂ, grile, s.f. Electrod în formă de sită, de spirală, intercalat între anodul şi catodul unui tub electronic sau între alţi doi electrozi-, prin deschiderile căruia poate trece un flux de electroni sau de ioni.
   GRIND, grinduri, s.n. Formă de relief nu prea înaltă (alungită sau lată ca un evantai) rezultată din depunerile aluvionare ale unei ape curgătoare sau ale mării. O Grind continental, grind format în lungul unei ape curgătoare, de o parte şi de alta a malurilor.
   GRÎNDĂ, grinzi, s.f. Element ' de construcţie din lemn, oţel, beton armat etc., cu lungimea mare în raport de celelalte dimensiuni, folosit de obicei la asigurarea rezistenţei unei construcţii.
   GRÎNDINĂ, grindine, s.f. Precipitaţie atmosferică din particule de gheaţă, 'sub formă de pietricele, cu diametrul între 5—50 mm.
   GRIŞ, grişuri, s.n. Denumire dată, în industrie, granulelor (cărbune, metal etc.) de dimensiuni mici, convenţional acceptate. O Cr;ş de cărbune, cărbuni mărunţi (sub 10 mm) obţinuţi din cărbuni bruţi, prin ciuruire sau prin spălare. Griş de zinc, produs subsidiar obţinut în metalurgia zincului, constituit din pulbere de zinc oxidat, amestecat cu resturi de alte metale, folosit în vopsirea metalelor.
   GRIZtT s.n. Amestec natural gazos, inflamabil şi explozibil, în care predomină metanul şi care se degajă în timpul lucrărilor miniere.
   GRÎNJlR, grtnare, s.n. Regiune (de cîmpie) sau ţară care produce mari cantităţi de cereale.
   GRÎUŞGR, grtuşori, s.m. Mică plantă erbacee dm familia ranunculaceelor, cu flori galbene-aurii, cu frunze groase, lucioase, cordate sau reniforme în-
 23*
tregi, folosite ca salată, cu rădăcini adventive tuberizate; sălăţică, unti-şor (Rănunculus ficaria). [Pronunţat: grt-u-1
   GROBIANÎSM, grobianisme, s.n. (Rar) Faptă, atitudine specifică unui onj lipsit de bună creştere; grosolănie, bădărănie, mitocănie. [Pronunţat: -bi-a-]
   GROP, grofi, s.m. Latifundiar maghiar sau german din Transilvania (în evul mediu).
   GROHOTÎŞ, grohotişuri, s.n. îngrămădire de fragmente colţuroase de roci, de forme şi mărimi diferite, pe versanţii munţilor şi la poalele pantelor abrupte, formată prin dezagregarea stîncilor.
   GRdPNIŢĂ, gropniţe, s.f. 1. încăpere situată între pronaosul şi naosul unei biserici, în care- de obicei se găsesc mormintele ctitorilor. 2. Cavou, criptă, mormînt sau cimitir situate lîngă o biserică.
   GROS, groşi, s.m. Monedă de argint de largă circulaţie europeană între sec. XIII-XIX.’
   GROSIER,-Ă, grosieri,-e, adj. (Livr.) Care esţe făcut fără grijă, fără fineţe; grosolan. ♦ Fig. Care este lipsit de educaţie, de cultură, de bune maniere; grosolan. [Pronunţat: -si-er]
   GROSÎME, grosimi, s.f. Diametrul secţiunii transversale a unui corp cilindric; distanţa dintre feţele unui corp, unui strat etc.
   GROSISMfiNT, grosismente, s.n. Raportul dintre unghiul sub care se vede un obiect cu ajutorul unui instrument optic şi unghiul sub care se vede acelaşi obiect cu ochiul liber pentru obiecte foarte îndepărtate; raportul dintre tangenta unghiului sub care se vede un obiect cu ajutorul unui instrument optic şi tangenta unghiului sub care se vede acelaşi obiect cu ochiul liber, pentru obiecte apropiate.
   GROTĂ, grote, s.f. (Livr.) Peşteră.
GROTESC-GUDRON
356
   GROTESC,-!, groteşti, adj. Care este de un comic exagerat prin aspectul caricatural, neobişnuit de. caraghios; burlesc. + (Substantivat, n.) Categorie estetică, opusă sublimului, reflec-tînd realitatea în forme fantastice, bizare, caricaturale, uneori monstruoase, cu contraste violente.
   GRUI, gruieT s.n. (Reg.) Vîrf al unui deal; parte înclinată, coastă a unui deal; formă de relief mai mică decît dealul, movilă, colină.
   GRUMĂZ, grumaji, s.m. (Pop.) Gît; ceafă; partea superioară a gîtului (la unele animale); cerbice.
   GRUND, grunduri, s.n. 1. Primul strat de material special aplicat pe suprafaţa unei piese, a unui obiect, a unui element de construcţie care urmează să fie finisată. 2. Strat de vopsea albă care se aplică pe pînza, pe cartonul, pe scîndura pe care apoi se pictează.
   GRUNZ, grunji, s.m. Bucată dintr-o materie tare si sfărîmicioasă;
                       s                 i
bulgăre. + Spec. Bulgăre de noroi îngheţat.
   GRUP, grupuri, s.n. (Mat.; şi în expr. structură de grup) Mulţime nevidă G, între elementele căreia s-a definit o lege de compoziţie, astfel încît: a) este peste tot definită, b) este asociativă, c) există în G element neutru faţă de acea lege de compoziţie şi d) orice element din G admite un simetric în raport cu legea de compoziţie definită; dacă această lege de compoziţie este comutativă, grupul se numeşte comutativ sau abdian; s-e notează: (G, * ), (dacă prin * s-a notat legea de compoziţie dată).
  . GRtJPĂ, grupe, s.f. 1. Şir vertical din sistemul periodic al elementelor, care cuprinde elementele cu aceeaşi configuraţie electronică pe ultimul strat de electroni şi deci cu proprietăţi chimice asemănătoare. O Grupă • analitică, totalitatea cationilor (sau a anio-nilor) care precipită în soluţie cu un
anumit reactiv, specific lor. Grupă principală, oricare dintre şirurile verticale I — VIII din sistemul periodic al elementelor. Grupă secundară, fiecare dintre cele 10 şiruri verticale de cîte 3 elemente tranzitoriale ale sistemului periodic al elementelor; subgrupă. 2. Subdiviziune (în ştiinţă) care cuprinde elemente cu trăsături comune. <0 Grupă sangvină, fiecare dintre categoriile de clasificare a sîngelui, întemeiate pe ansamblul de caracteristici ale globulelor roşii şi ale plasmei sangvine.
    GUAJVÎNĂ s-f- (Biol.) Bază purinică ce intră în alcătuirea Ă.D.N. şi A.R.N.
    GUĂNO s-n- Îngrăşămînt organic natural, bogat în fosfor (şi în azot), provenit din depozitarea şi descompunerea (în peşteri a) excrementelor de lilieci şi a cadavrelor de păsări.
    GUAŞĂ, guaşe, s.f. 1. Culoare preparată din pigmenţi minerali, gumă arabică şi apă, folosită în pictură.
 2.  Tablou executat cu guaşă (1).
    GtJBAY,-Ă. gubavi,-e, adj. (Reg.; despre fiinţe) Bolnăvicios; lipsit de putere, slab.
    GUDRON, gtidroane, s.n. 1. Lichid uleios, vîscos, de culoare închisă, nea-' gră sau brună, de compoziţie complexă, cu miros specific, obţinut prin distilarea uscată a unor materii organice. O Gudron de lemn-, gudron obţinut la distilarea uscată a lemnului pentru fabricarea mangalului, folosit la impregnarea lemnului, gudronarea am-barcaţiilor de lemn, a pavajelor de lemn, drept combustibil etc. Gudron de cărbune (sau de cocserie, de huilă), gudron rezultat la fabricarea cocsului prin distilarea uscată a cărbunilor de pămînt, folosit >ca materie primă pentru obţinerea unor produse (benzen, toluen, fenol, crezol, antracen etc.).
 2.  (Şi în expr. gudron acid) Reziduu rezultat la rafinarea cu acid sulfuric a unor produse petroliere.
357
GTJGIUM AN-GUVERN
   GUGIUMlN, gugiurnxtne, s.n. Că-oiulă din blană de samur cu fundul alb pentru domnitor şi cu fundul roşu pentru boieri, purtată pînă la începutul sec. XIX.
   _ GUGUŞTltJC, guguştiuci, s.m. Specie de turturică de culoare cenuşie--brună pe spate şi pe pîntece, cu o dungă neagră la gît (Streptopelia de-caocto ).
   GtÎMĂ, gume, s.f. Substanţă vîs-ooasă, obţinută pe cale sintetică sau din secreţia unor plante, care se întăreşte în contact cu aerul, cu diverse întrebuinţări în industrie.
   GtJBĂ, guri, s.f. 1. Deschizătură a unui obiect, a unei incinte, a unui aparat, a unei instalaţii etc., prin care intră, se. introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabileşte o comunicaţie eto. O Gură de alimentare (sau de încărcare), deschidere la partea superioară a unui furnal, a unui cuptor etc., prin care se introduce şarja de materii prime necesare efectuării procesului tehnologic. Gură de par, deschidere la partea inferioară a cuptorului vertical pentru fabricarea varului, prin oare acesta este evacuat. Gură de aer, deschidere practicată în cuptorul de var, prin care se suflă aerul necesar combustiei. Gură de Hnt, deschidere practicată în furnal, prin care se suflă aerul necesar combustiei.
2. Ultima parte a cursului unui fluviu, prin oare apele sale se varsă în mare sau în ocean.
   GtJREŞj-Ă, gureşi,-e, adj. (Despre oameni) Care vorbeşte (prea) mult; guraliv.
   GUST, gusturi, s.n. I. Simţ prin care organismul primeşte (cu ajutorul limbii şi al mucoasei bucale) informaţii asupra proprietăţilor chimice ale unor substanţe cu care vine în contact; senzaţia produsă de o substanţă (alimentară) prin excitarea limbii şi mucoasei bucale; proprietatea unor substanţe (alimentare) de a provoca această senza-
ţie. H. Fig. 1. Capacitate de a înţelege sau de a aprecia frumosul (în natură, fia societate, în artă). 2. înclinaţie, predispoziţie, pornire. + Preferinţă. 3. Plăcere, dorinţă, poftă.
   GUSTATÎV,-Ă, gustativi,-e, adj. Care aparţine gustului (I), privitor la gust, care provoacă senzaţia de gust.
   GtJŞĂ, guşi, s.f. I. 1. (La păsări) Dilataţie a esofagului, sub formă de pungă* în care alimentele stau temporar şi se moaie înainte de a trece în stomac. 2. (La albine) Prelungire a părţii anterioare a tubului digestiv, unde nectarul, sub acţiunea unor fermenţi, este transformat în miere. II. (La oameni; şi în expr. guşă exoftal-mică) Umflătură patologică formată în partea anterioară a gîtului, prin mărirea glandei tiroide; boală care provoacă această umflătură.
   guşog£n,-ă, guşogeni,-e, adj. Care produce guşa (II).,
   GtJŞTER, guşteri, s.m. Specie de şopîrla de culoare verde, cu coada lungă (Lacerta viridis).
   GUTAPfiRCĂ s.f. Substanţă macro-moleculară, izomer al cauciucului natural, extrasă din latexul unor plante tropicale, folosită ca material dielec-tric, • ciment dentar, la confecţionarea unor instrumente medicale etc.
   GUTĂŢIE, gutaţii, s.f. Eliminare, a apei la unele plante, sub formă de picături.
   GTJTĂ, gute, s.f. Boală de nutriţie provocată de depunerea sărurilor de acid uric în regiunea unor articulaţii, care se manifestă prin umflături ale articulaţiilor, însoţite de dureri violente; podagră.
   GUVERN, guOerne, s.n. 1. (în statele socialiste) Organ suprem al' administraţiei de stat constituit de către organul suprem al puterii de stat şi avînd putere executivă şi de dispo-
GUVERNA-GUVID
358
ziţie; Consiliu de Miniştri. 2. (în statele capitaliste sau feudale) Organ de stat care exercită puterea executivă; cabinet.
   GUVERNĂ, guvernez, vb.I. Tranz. A conduce, a administra, a dirija un stat, un teritoriu, un popor.
   GUVERNATOR, guOernatori, s.m. Persoană care conduce, în numele şefului statului, o provincie, un teri-
toriu, o colonie etc., avînd largi atribuţii pe plan local.
   GUVÎD, giivizi, s.m. Nume generic dat la circa 600 de specii de peşti mici, teleosteeni, cu lungimea de 6 — —24 cm, cu pielea fără solzi, cu înotătoarele legate între ele, la rădăcină sau pe toată lungimea lor, formînd o ventuză sau un disc, cu capul rotunjit,-care trăiesc în mări sau în lacurile salmastre de pe litoral (Gobius).
   HABITĂT, habitate, s.n. Suprafaţă locuită de o populaţie, de o specie de plante sau de animale; biotop.
   HAB_ITl5DINE,AaS^udtnt, s.f. (Livr.) Obişnuinţă, deprindere, obicei.
   HĂENIU s.n. Hf cu Z = 72. Element chimic cu caracter metalic, de culoare albă-argintie strălucitoare, greu fuzibil, cu proprietăţi mecanice foarte bune, cu o activitate chimică redusă, care intră în compoziţia unor aliaje şi este folosit în tehnica nucleară, în turboreactoare, în rachete etc.
   HAGEALÎC, hagealicuri, s.n. Călătorie făcută de un creştin la Ierusalim sau de un mahomedan la Meka, locuri socotite sfinte,pentru iertarea păcatelor.
   HAGIOGRAFIE s.f. Ramură a teologiei care se ocupă cu vieţile sfinţilor. [Pronunţat: -gi-o-~\
   HAGÎU, hagii, s.m. Creştin sau mahomedan care a fost în hagealîc.
   HĂHN1U s.n. Hn cu Z = 105. Element chimic din grupa elementelor transuranice, obţinut artificial prin bombardarea califomiului cu nuclee de azot.
   HAIDAMÂC, haidamaci, s.m. (Fam.) Om zdravăn, solid, puternic (şi derbedeu, bătăuş, haimana).
   HAEDllC, haiduci, s.m. Bărbat (mai ales ţăran) care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, îşi părăsea casa şi trăia in păduri, singur sau în cete, jefuind pe bogaţi şi ajutind pe săraci.
  HAIDUCIE, haiducii, s.f. Formă a luptei sociale, manifestată, la sfirşitul evului mediu, în ţările române şi în Peninsula Balcanică, şi caracterizată prin lupta armată a unor cete de haiduci împotriva asupritorilor.
  HAÎNj-Ă, haini,-e, adj. (Despre oameni) Care se poartă fără milă, cu cruzime; crud, cîinos.
  HAIT, haituri, s.n. Iaz artificial creat prin colectarea unor ape de munte cu ajutorul unui baraj, pentru a permite, la deschiderea barajului, pornirea plutelor spre vărsarea apei.
  'HAL, haturi, s.n. Stare rea, vrednică de plîns. ♦ (înv.) Categorie.
  HALEBÂRDĂ, halebarde, s.f. Armă medievală in formă de lance cu un vîrf de fier ascuţit, prevăzut pe. o parte cu o secure, iar pe partea opusă cu un cirlig.
  HAL6, halouri, s.n. 1. Cerc luminos, colorat, care apare, în anumite condiţii atmosferice, în jurul soarelui, sau al lunii, şi care se datoreşte reflexiei şi refracţiei luminii în cristalele de gheaţă aflate în atmosferă, la mari înălţimi. 2. Zonă luminoasă care încer-cuieşte imaginea fotografică a unui punct strălucitor.
  HALOGlSN,-Ă, halogeni,-e, s.m., adj. 1. S.m. Nume generic dat elementelor fluor, clor, brom, iod şi astatiniu, din grupa a Vil-a principală a sistemului periodic al elementelor, foarte active, cele mai electronegative elemente, care
HALOGENARE-HANG
360
se pot combina direct cu metalele, dînd săruri; generator de săruri. O Halo gen reactiv, halogen dintr-un compus halogenat, care,' datorită reactivităţii sale, participă la reacţii' de alchi-lare. 2. Adj. Care dă naştere la săruri.
   HAL 0 GENĂRE, halogenări, s.f. Reacţie chimică de introducere a halo-genilor în molecula unui compus organic. O Haîogenare directă, substituirea unui atom de hidrogen dintr-o hidrocarbură, prin reacţie directă între aceasta şi un halogen.
   HALOGENĂT,-Ă, halogenaţi,-te, adj. (Despre substanţe) Care conţine în moleculă (sau în molecula căruia s-a introdus prin haîogenare) unul sau mai mulţi atomi de halogen. O Acid halogenat, hidracid al-halogenilor. Compus halogenat, combinaţie organică a unui halogen.
   HALQGENOACID, halogenoacizi, s.m. Combinaţie organică în molecula căreia se află una sau mai multe grupări carboxil şi unul sau mai mulţi atomi de halogen, obţinută fie prin halogeharea directă a acizilor dicar-boxilici, fie prin tratarea oxiaeizilor sau a acizilor nesaturaţi cu hidracizi. [Pronunţat: -no-a-]
   HALOGENtJRĂ, halogenuri, s.f. Compus al unui halogen cu un alt element chimic, cu un radical organic sau anorganic. O Halogenurâ acidă, derivat funcţional al unui acid carboxilic, în care gruparea hidroxil carboxilic este înlocuită cu un halogen.
   ÎI ALU CIN ĂNT,-Ă,   halucinanţi,-te,
adj. Care provoacă halucinaţii. + Fig. Care impresionează puternic; impresionant, uluitor, înnebunitor.
   HALUCINAŢIE, halucinaţii, s.f. Tulburare psihică sub stăpînirea căreia cineva are convingerea că ar percepe un obiect sau un fenomen, fără ca acesta să existe în realitate şi care poate afecta toate simţurile; nălucire, vedenie.
   HAMĂDĂ, hamade, s.f. Podiş în deşerturile din zonele intertropicale, în special în Sahara, acoperit cu pietre colţuroase, rezultat al dezagregării; deşert de piatră.
   HĂLTĂ, halte, s.f. Gară mică.
   HAMBĂR, hambare, s.n. Construcţie specială (mare) în care se păstrează diferite produse agricole, în special cereale.
   HAMJ5I s.m. Plantă dicotiledonată dioică, cultivată şi sălbatică, din ordinul urticalelor, cu tulpină volubilă, cu florile femeieşti grupate la subsuoara unor bractee alcătuind conuri de culoare verzuie-galbenă, cu brac-teele prevăzute cu glande care secretă o substanţă uleioasă, aromatică, numită lupulină, cu gust amărui, folosită la prepararea berii (Humulus lupulus ).
   HAN1, hani, s.m. Titlu purtat, în evul mediu, de conducătorii mongoli şi preluat de suveranii multor ţări feudale din Orient; persoană care avea acest titlu.
   HAN2, hanuri, s.n. Construcţie cu restaurant si cu camere de dormit,
              *                          • •
unde poposeau, în trecut, drumeţii pentru a mînca şi a se odihni peste noapte (împreună cu animalele de tracţiune şi cu vehiculele lor).
   HANĂT, hanaturi, s.n. Formă de stat feudal condus de un han1.
   HÂNDBAL s.n. Joc sportiv ce s;e desfăşoară pe un teren special amenajat şi pe o durată de timp determinată, între două echipe formate fiecare din cîte şase sau zece jucători de cîmp şi cîte un portar.
   HANDICĂP, handicapuri, s.n. (Sport) Avantaj acordat unui concurent mai slab sau unei echipe sportive inferioare ca valoare.
HANG s.n. (Pop. şi fam.; în expr.) A ţine (cuiva) hangul, a) a acompania o melodie executată de cineva; b) (fig.) a însoţi, a întovărăşi (pe cine-
361
HANGER-HAŞURA
va) în tot ce face, ce spune; c) (fig.) a aproba (pe cineva) în tot ce face, ce spune (pentru a-i fi pe plac).
   HAN GER, hangere, s.n. Pumnal mare, încovoiat.
   HANGIU, hangii, s.m. Proprietar al unui ban2.
   HĂNTRU, hantri, s.m. Unitate convenţională de măsură comuna a lucrărilor agricole mecanizate, care exprimă necesarul energetic la tracţiune pentru executarea arăturii eu tractorul pe un hectar, la o adîncime de 18—20 cm, pe un sol cu rezistenţă medie.
   HĂOS, haosuri, s.n. 1. Stare de dezordine generală în care s-ar fi aflat materia înainte de apariţia universului cunoscut de om. 2. Fig. Stare generală de confuzie, de dezordine într-un anumit domeniu.
   HAOTIC, -Ă, haotici, -ce, adj. în care domneşte haosul, dezordinea, confuzia.
   HAPLOFĂZĂ, haplofaze, s.f. (Biol.) Fază haploidă.
   HAPLOÎDĂ, haploide, adj. (Biol.; în expr.) Fază haploidă, stare în care se află celulele, ţesuturile sau organismele în nucleele cărora există o jumătate din numărul de cromozomi caracteristic celulelor somatice; ha-plofază.
   HAPPY-END s.n. (Englezism) Sfîr-şit, epilog fericit al (acţiunii) unei opere dramatice, cinematografice etc. [Pronunţat: hepi-end]
   HAPSÎN, -Ă, hapslni, -e, adj., s.m. şi f. (Om) rău sau lacom.
   HAR, haruri, s.n. 1. (în religia creştină) Dar, ajutor, milă acordată omului de Dumnezeu. 2. însuşire, înzestrare naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admiraţie.^ Talent, vocaţie, dar.
   HARABĂ, harabale, s.f. (Reg.) Căruţă mare folosită mai ales pentru transportul cerealelor.
  HARABAGÎU, harabagii, s.m. (Reg.) Căruţaş (care conduce o haraba).
  HÂRĂCI, haraciuri, s.n. Tribut pe care ţările române îl plăteau anual Imperiului otoman, în sec. XV —XIX.
  HARĂM s.n. (Pop.) Jaf, pradă. O De haram, a) lăsat la voia întîm-plării, fără stăpîn, expus jafului;
b)  (obţinut) cu sila, pe nedrept.
  HARĂPNIC, harapnice, s.n. (Reg.) Bici cu coadă scurtă şi cu împletitură lungă de cînepă sau de curele, terminat în vîrf cu un şfichi (de mătase), ca să pocnească tare sau să lovească usturător.
  HARBUZ, harb'uji, s.m. (Reg.) Pepene verde.
  HAR13M, haremuri, s.n. Totalitatea cadînelor unui mahomedan poligam.
  HARNAŞAMflNT, harnaşamente, s.n. Ansamblu de materiale şi de obiecte folosite pentru înhămarea, înşeuarea sau conducerea calului.
  HĂRPĂ, harpe, s.f. Instrument muzical format dintr-o ramă mare triunghiulară pe care sînt fixate coarde, diferite ca lungime şi ca acordaj, puse în vibraţie prin ciupire cu degetele de la ambele mîini.
  HARPON, harpoane, s.n. Unealtă în formă de lance, constituită dintr-o bară metalică sau de lemn, cu vîrf în formă de săgeată, prinsă cu o frânghie lungă şi groasă şi folosită la vîna-rea balenelor, a rechinilor etc.
  HĂRTĂ, harţi, s.f. Reprezentare (în plan orizontal şi la scară redusă) a suprafeţei totale sau parţiale a globului pămîntesc.
  HĂRŢĂ s.f. încăierare; ceartă. + (înv.) Ciocnire uşoară (şi repetată) între două unităţi militare duşmane.
  HAŞURĂ, haşurez, vb. I. Tranz. A acoperi cu haşuri un desen sau o hartă ori numai o porţiune dintr-un desen sau dintr-o hartă.
HAŞURÂ-HECTOMETRU
362
   HAŞtfRĂ, haşuri, s.f. Fiecare dintre liniile paralele sau întretăiate, continue sau întrerupte, de aceeaşi grosime, trasate la distanţe egale, înclinate de obicei la 45°, la dreapta sau la stînga
                          fată de o linie de contur sau de o
   t
axă a unui desen.
   HATIŞERIF, hatişerifuri, s.n. Document, ordin, decret important emis de cancelaria Porţii otomane în numele sultanului, purtînd pecetea acestuia.
         r
   HATÎR, hatîruri, s.n. (Pop. şi fam.) 1. Plăcere, poftă, plac. 2. Favoare, concesie; serviciu. O Expr. A face (cuiva) hatlrul ('sau un hatîr), a acorda (cuiva) o favoare; a satisface (cuiva) o dorinţă, un capriciu.
   HĂTMAN,- hatmani, s.m. 1. Titlu dat în Moldova, în evul mediu, dregătorului însărcinat cu ‘funcţia de pîrcălab, de portar al Sucevei şf de comandant al armatei; persoană care avea acest titlu. 2. Titlu purtat, în evul mediu, de marii comandanţi ai oştilor polone şi căzăceşti; persoană care avea acest titlu.
   HAU ST ()R, haustori, s.m. Prelungire celulară,1a plantele parazite, pînă la vasele de lemn si de liber din tul-
                                                >
pina plantei-gazdă, de unde îşi iau apa şi substanţele organice necesare hranei.
   HAVALEA, havalele, s.f. Prestaţie în bani sau în natură, făcută de ţările române către Imperiul otoman, în contul haraciului.
   HAYERSIĂN, haversiene, adj. (în expr.) Ţesut osos hdversian, ţesut osos alcătuit din canale cu vase de sînge şi cu ţesut conjunctiv lax, înconjurate de lame concentrice, care se îmbracă unele pe altele. [Pronunţat: -si-an]
   HAYtJZ, havuzuri, s.n. Bazin de apă descoperit, 'construit îii parcuri, de obicei cu fîntînă arteziană în mijloc. + Fîntînă arteziană.
   HAZĂRD, hazarduri, s.n. împrejurare (favorabilă sau nefavorabilă) a cărei cauză este necunoscută şi care poate determina un anumit efect.
   HAZARD Ă, hazardez, vb. I. Refl. A întreprinde ceva bazîndu-se pe întîmplare, pe noroc; a risca, a se expune, a se. aventura, a se încumeta.
   HAZNĂ, haznale, s.f. 1. Bazin subteran pentru colectarea apei şi resturilor menajere. 2. (înv.) încăpere în care se păstra tezaurul public sau obiecte de preţ; vistierie.
   .HĂLĂDUI, hălăduiesc, vb. IV. In-tranz. (Pop.) A trăi într-un loc în libertate, în linişte, ferit de primejdie.
   'HĂMESIT, -Ă, hămesiţi, -te, adj. (Fam.) Foarte flămînd.
   HĂRĂZI, hărăzesc, vb. IV. Tranz. A hotărî, a stabili dinainte cui să fie dat, pentru ce să fie folosit; a destina.
   HĂŢIŞ, hăţişuri, s.n. Loc greu de străbătut (mai ales într-o pădure), format din arbuşti spinoşi, mărăcini si tufişuri.
*      *
   HĂU, hăuri, s.n. Prăpastie adîncă, abis, genune. <> Expr. (Pop.) Cît (e) hăul, niciodată; cu nici un preţ.
   H.C.H. subst. (Chim.) Hexaclorciclo-hexan.
   HECTĂR, hectare, s.n. Unitate de măsură pentru suprafeţe agrare, egală cu o sută de ari (10 000 m2); se notează: ha.
   HECTOGRĂF, hectografe, s.n. Şapi-rograf.
   HECTOGRĂM, hectograme, s.n. Unitate de măsură pentru masă, egală cu o sută de grame; se notează: hg.
   HECTOLITRU, hectolitri, s.m. Unitate de măsură pentru capacităţi, egală cu o sută de litri, folosită mai ales pentru măsurarea cerealelor; se notează: hl.
   HECTOMETRU, hectometri, s.m. Unitate de măsură pentru lungime, egală cu o sută de metri; se notează: hm.
363
HECTOWATT-HEM
 ' HECTOWĂTT, .hectowaţi, s.m. (Fiz.)        HELIOGRAFÎE s.f. 1. Reproducere
 Unitate de măsură a puterii, egală cu       în mai multe exemplare a unei imagini
 100 de waţi.                 '              cu ajutorul heliografului. 2. Procedeu
 HEDONfSM s.n. Concepţie etică po-       de tipar care foloseşte clişee pe plăci
 trivit căreia scopul vieţii este plăcerea;  de cupru obţinute pe cale fotochimică
 cultul plăcerii.      ’                     şi acoperite cu un strat de granule
 HEGEMONIE s.f. Întîietate, supe- foarte de asfalt « (înv.) Helio-rioritate în forţă, în influenţă; poziţie   gravura (1). [Pronunţat: -h-o-]
 dominantă sau rol conducător al unei        HELIOGRAVtJRĂ, hdiogravuri, s.f.
 clase sociale faţă de alta, al unui         1. Ansamblu de procedee chimice şi
 partid politic faţă de altul etc. __________fizice , cu care se execută clişeele de
 HELEŞTfiU, heleşteie, s.n. Bazin cu     cupru pentru imprimarea heliografică;
 apă sau iaz special amenajat, pentru        (înv.) heliografie. 4 Gravură obţinută
 creşterea şi înmulţirea peştilor.           printr-un astfel de procedeu. 2. Pro-
 HELICOTRlîMĂ, hdicotreme, s.f.          ced®u fptomecanic de gravare a for-
 (Anat.) Deschidere, în urechea internă,     melor de tipar adînc; fotogravură.
 la vîrful melcului, prin care comunică      [Pronunţat: -Zi-o-]
 între ele 'rampa vestibulară cu        cea  HELIOMETRU, heliometre, s.n.         In-
 cohleară.                                   strument optic pentru determinarea
 HELIOCENTRIC,-!, heliocentrici,-ce,     diametrului aparent al soarelui şi el
 adj. Care aparţine heliocentrismului,       planetelor. [Pronunţat: -Zi-o-]
 referitor la hel’iocentrism; care      are  hELION, helioni, s.m. Nucleu          al
 soarele drept centru. O Sistemul hdio-      at0mului de heliu. [Pronuntat: -li-on]
 centnc, teorie fundamentată de Co-                          ,           ’
 pernic, conform căreia soarele se     află  HELIOPLASTIE, ^ helioplastii,       s.f.
 în centrul sistemului nostru planetar,      Procedeu de gravură fotografică, prin
 iar pămîntul şi celelalte planete se        care se °bţin planşe gravate în relief,
 rotesc în jurul său; heliocentrism.         [Pronunţat: -Zi-o-]
 [Pronunţat: -li-o-]                         HELIOSCOP, helioscoape, s.n. Apa-
 IIELIOGRĂF, hdiogrăfe, s.n. Nume        rat sau dispozitiv optic care se ata-
 dat mai multor aparate servind la:          şează la o lunetă pentru a proteja ve-
 a) reproducerea, prin copiere, a dese-      derea în timpul observării soarelui,
 nelor executate pe hîrtie de calc cu        [Pronunţat: -Zi-o-]
 ajutorul unei hîrtii speciale, impreg-      HELIOTROPÎSM s.n. (Bot.) Foto-
 nata cu o soluţie sensibila la lumina,      tropism. rpronuntat: -Zi-o-]
 developarea facmdu-se cu vapori de
 amoniac; b) transmiterea semnalelor         HELIU s.n. He cu Z =2. Element
 luminoase prin dirijarea, cu ajutorul       chimic din familia gazelor nobile, rare,
 unei oglinzi, a reflectării razelor solare; incolor, inodor, neinflamabil, cel mai
 c) măsurarea puterii calorice a soa-        uşor dintre toate gazele din atmosferă,
 relui şi înregistrarea perioadelor din      întrebuinţat la umplerea baloanelor
 zi cu timp însorit; d) fotografierea        dirijabile, iar, sub forma unui amestec
 soarelui. [Pronunţat: -Zi-o-]               de heliu şi de oxigen, la respiraţia sca-
 HELIOGRlFIC,-!, hdiografici,-ce,        fandrilor etc.
 adj. Referitor la heliogrşiie. O Hîrtie                HEM s.n. C34H3204N4Fe. Compus
 hdiografică, hîrtie specială, sensibilă organic care constituie grupul prostetic la acţiunea luminii, pe care se copiază,    al hemoglobinei şi substanţa colorantă
 la heliograf, desene făcute pe hîrtie       propriu-zisă din globulele roşii ale
 de calc. [Pronunţat: -Zi-o-1                sîngelui vertebratelor.
HEMATIE-HEPATIC
364
   HEMATIE, hematii, s.f. Globulă roşie; eritrocit.
   HEMATlT s.n. a-Fe203. Oxid natural de fier, cristalizat, foarte dur, de culoare roşie sau brună, cu luciu, fără proprietăţi magnetice, folosit ca minereu de fier şi ca pigment roşu în vopsitorie.
   HEMATOFĂG,-Ă. hematofagi, -ge, adj., s.m. şi f. (Animal) care se hrăneşte cu sîngele altui animal.
   HEMATOPOD§TIC,-Ă, hematopoie-tici,-ce, adj. (Despre organe) Care produce celule sangvine; care se referă la bematopoieză. [Pronunţat: -po-ie-]
   HEMATOPOlEZĂ sg.f. Proces de formare şi de dezvoltare a celulelor sangvine, care constă într-o diferenţiere celulară specială şi care are loc în organele cu funcţia de a produce aceste celule din corpul vertebratelor; hemo-poieză. [Pronunţat: -po-ie-]
   HEMERÂLOPlE, hemeralopii, s.f. Slăbire sau pierdere a vederii în condiţii de iluminare redusă, datorită incapacităţii rodopsinei de a se mai reface din cauza lipsei vitaminei A; cecitate diurnă.
   HEMICICLTJ, hemicicluri, s.n. Spaţiu mare sau construcţie în formă de semicerc, pentru săli de cursuri, de spectacole etc.
   HEMIPTERj hemiptere, s.n. (La pl.) Ordin de insecte cu prima pereche de aripi parţial chitinizată şi a doua membranoasă; (şi la sg.) insectă care face parte din acest ordin.
   HEMOCIANlNĂ, hemocianine, s.f. Proteină de culoare albastră, conţinînd cupru, prezentă în hemolimfa unor protozoare şi a crustaceelor. [Pronunţat: -ci-a-]
   HEMOFILlE, hemofilii, s.f. Boală ereditară transmisă de mamă, numai băieţilor, determinată de o genă rece-sivă (alela h), situată în cromozomul X, şi caracterizată prin hemoragii.
  HEM 0 GLOBlNĂ s.f. Proteidă cu funcţie respiratorie a hematiilor, alcătuită din 94% globină şi 6% hem, care fixează, reversibil, în aparatul respirator, oxigenul (oxihemoglobină) şi dioxidul. de carbon : (carbohemoglobi-nă) determinînd procesul respirator, dar ireversibil oxidul de carbon (car-boxihemoglobină stabilă), putînd provoca asfixia ţesuturilor şi, respectiv, moartea.
  HEMOLlMFĂ, hemolimfe, s.f. Lichid organic care are aceleaşi proprietăţi cu ale sîngelui şi care se găseşte în aparatul circulator al -nevertebratelor, bogat în celule amiboidale ce fac schimburile de substanţe.
  HEMOLITIC,-Ă, hemolitici,-ce, adj. Care distruge hematiile.
  HEMOPOlEZĂ s.f. (Biol.) Hemato-poieză. [Pronunţat: -po-ie-]
  HEMORAGIE, hemoragii, s.f. Ieşire a sîngelui; din y'ase, internă sau externă, în urma ruperii sau tăierii peretelui unui vas de sînge.
  HEMOSTĂTIC, -Ă, hemostatici, -ce, adj., s.n. (Substanţă) care are însuşirea de a opri o hemoragie.
  HEMOSTĂZĂ, hemostaze, s.f. Oprire a unei hemoragii prin procedee medicale sau chirurgicale; hemeostazie. O Hemostază fiziologică, totalitatea mecanismelor fiziologice care se opun pierderilor de sînge (vasoconstricţia, aglutinarea trombocitelor şi coagularea sîngelui).
’ HENRY s.m. (Fiz.) Simbol H. Unitate de măsură a inductanţei; reprezintă inductanţa unui circuit electric format dintr-o spiră care, fiind străbătut de un curent continuu cu intensitatea de un amper, produce un flux magnetic propriu de un weber.
  HEPĂTICj-Ă, hepatici,-ce, adj. 1. Care aparţine ficatului, de ficat, referitor la ficat. O Hil hepatic, locul pe unde pătrund în şi ies din ficat vasele, nervii şi canalul hepatic. 2. (Bot.; în
365
hepatitA-heteroatom
expr.) Muşchi hepatici, clasă de muşchi inferiori, cu organizaţie simplă, cu caractere care o apropie de alge.
   HEPATITĂ, hepatite, s.f. Denumire generică dată afecţiunilor inflamatorii de natură virotică, microbiană sau toxică ale ficatului.
   HEPATO CREVlNĂ,       hepatocrinine,
s.f. Hormon secretat de mucoasa duodenală în contact cu produsele de digestie gastrică, cu rol în mecanismul secreţiei biliare.
   HEPATOPANCREĂS, hepatopan-creasuri, s.n. Glandă anexă a tubului digestiv, la moluşte şi la unele artropode, care îşi varsă secreţia, ce conţine fermenţi digestivi, în intestinul mediu, şi care are rol de depozit al substanţelor nutritive de rezervă (glucide şi lipide). [Pronunţat: -cre-as\
   HEPTAHIDRAŢĂT,-Ă, heptahidra-taţi,-te, adj. (Chim.; despre ioni şi moleculele substanţelor dizolvate) Care a legat, prin hidratare, şapte molecule de apă.
   HEPTODĂ, heptode, s.f. Tub electronic cu vid, care are şapte electrozi.
   HEPTOXID, heptoxizi, s.m. Oxid al elementelor cu valenţa şapte. O Hep-toxid de dor, C1207, oxid al clorului cu valenţa şapte, anhidrida acidului percloric, lichid uleios, incolor, solubil în apă, care se descompune cu explozie. Heploxid de mangan, Mn207, anhidrida acidului permanganic, lichid uleios, de culoare brună, solubil în apă, oxidant puternic, care se descompune cu explozie la încălzire.
   HERĂLDIC.-Ă, heraldici,-ce, s.f., adj.
1.  S.f. Disciplina auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul stemelor statelor, al semnelor convenţionale ale caselor domnitoare, familiilor nobiliare, oraşelor etc. 2. Adj. Care aparţine heraldicii (1), privitor la heraldică.
   HERCtNIC,-Ă,hercinici,-ce, adj. (Ge-
ol. ; în expr.) Orogeneza hercinică, totalitatea mişcărilor de cutare a scoarţei
          •                          i
terestre, manifestate din devonian pînă în permian, în urma cărora s-au format Munţii Hercinici. + Care s-a format prin (sau în) orogeneza hercinică.
   HERGHELIE, herghdii, s.f. Crescătorie de cai.
   HERING, heringi, s.m. Peşte marin migrator, din ordinul teleosteenilor, care trăieşte în Oceanul Atlantic, în Oceanul Pacific şi în Marea Nordului, ajungînd la lungimi mai mari de 30 cm, cu spinarea verde-albastrie şi laturile argintii, foarte prolific, de o mare importanţă economică (Ciupea haren-gus)
   HERM AFR OD iT,-Ă. hermafrodiţi,-te, adj. (Despre plante şi animale) Cqj’e are organele de reproducere de ambele sexe pe acelaşi individ; androgin, bisexual, bisexuat.
   HERMINĂ, hermine, s.f. Mamifer carnivor din familia mustelidelor plan-tigrade, cu blană cafenie vara şi albă iama, şi cu vîrful cozii mereu negru, care se hrăneşte cu rozătoare, trăieşte în nordul Europei şi Asiei şi este vînat pentru blana Iui foarte scumpă; her-melină, cacom, helge (Mustda ermi-nea ).
   HERTZ, hertzi, s.m. (Fiz.) Simbol Hz. Unitate de măsură pentru frecvenţă, egală cu frecvenţa unei mişcări periodice a cărei perioadă este de o secundă; ciclu pe secundă. [Pronunţat: herţ]
   HERTZIĂj\t,-Ă, hertzieni,-e, adj. Referitor la Tindele electromagnetice radio, care aparţine acestor unde. O Undă (sau rază) hertziană, undă electromagnetică prin care se fac transmisiile radiofonice. Cablu hertzian, sistem de transmisie a mesajelor prin unde hertziene. [Pronunţat: -ţi-an]
   HflRŢOG, herţogi, s.m. (înv.) Duce transilvănean.
   HETEROATOM, heteroatomi, s.m. Atom bivalent sau polivalent (în afară de atomul de carbon), care înlocuieşte
HETEROAUXINA-HEXAMETILENTETRAMINĂ
366
un aţom de carbon dintr-un ciclu. [Pronunţat: -ro-a-]
   HETEROAUXINĂ, heteroauxine, s.f. Hormon vegetal care stimulează creşterea, prezent în porumb, în ciuperci, mai ales în drojdie şi care poate fi sintetizat artificial. [Pronunţat: -ro-a-u-]
   HETERO CATENAR,-Ă, heterocate-nari,-e, adj. (Despre catene) Care este format din atomi de carbon şi din alte specii de atomi ai elementelor cel puţin bivalente (oxigen, azot, sulf).
   HETEROCICLIC, heterociclici, adj. (în expr.) Compus heterociclic, compus organic ciclic (aromatic), care conţine în ciclu, pe lîngă atomi de carbon 4, atomi ai altor elemente; hetero-ciclu (2).
   HETEROCÎCLU, (1) heterocicluri, s.n.,
(2)  heterocicli, s.m. 1. S.n. Ciclu de atomi de carbon şi atomi ai altor elemente (azot, sulf, oxigen etc.). 2. S.m. Compus heterociclic.
   IîETER 0 CROM O Z 0Mj heterocromo-zomi, s.m. (Biol.) Heterozom.
   HETERODÎNĂ, heierodine, s.f. Generator electronic cu ajutorul căruia se produc oscilaţii de înaltă frecvenţă.
   HETEROGAMET, heterogameţi, s.m. Gamet inegal, raportat la alt gamet, din punct de vedere morfofiziologic.
   HETERO G AIVilE, heterogamii, s.f. (Biol.) Anizogamie.
   HETEROMGRF,-Ă, heteromorfi,-e, adj. (Despre unele substanţe) Care are două sau mai multe forme cristaline diferite.
   HETEROPROTEÎNĂ, heteroproteine, s.f. Proteină formată din aminoacizi şi o substanţă străină (lipidă etc.).
   HETER0TR6F,-Ă, heterotrofi,-e, adj., s.m. şi f. 1. Adj. (Despre organisme) Care este obligat să preia substanţele organice din mediul înconjurător, sintetizate de organismele autotrofe. 2. S.m..şi f. Organism care are ca sursă de hrană plante sau animale vii şi
materie organică rezultată după moartea organismelor.
   HETEROZIGGT, heterozigoţi, s.m. Organism care formează mai multe tipuri de gameţi, posedînd diferite alele ale aceleiaşi gene.
   HETEROZOM, heterozomi, s.m. Cromozom sexual, (xx şi xy); hetero-cromozom.
   HEXÂCIAN OFERÂT, hexacianofe-raţi, s.m. (Chim.) Ferocianură. O Hexa-cianoferat (II) de potasiu, ferocianură de potasiu. Hexaciano fer at (III) de potasiu, fericianură de potasiu. [Pronunţat : -ci-a-]
   HEXACLORĂN s.m. (Chim.) Hexa-clorciclohexan.
   HEXACLORBENZEN s.m. C8C1Ş. Compus organic obţinut prin substituirea atomilor de hidrogen din benzen cu atomi de clor, substanţă cristalină, folosit la combaterea mălurii grîului, prin tratarea seminţelor, şi ca intermediar în unele sinteze organice.
   HEXACLORCICLOHEXĂN s.m. C6H8C16. Substanţă organică obţinută prin adiţia clorului, în prezenţa luminii (de obicei ultravioletă), amestec de 5 stereoizomeri geometrici, folosită ca insecticid; gamexan, H.C.H., hexa-cloran.
   HEXAfiDRXJ, hexaedre, s.n. Poliedru cu şase feţe. <> Hexaedru regulat, cub.
   HEXAGON, hexagoane, s.n. Poligon cu sase laturi.
   »
 ' HEXAGONĂL,-Ă, hexagonali,-e, adj. în formă de hexagon; care ţine de hexagon. O Piramidă (sau prisma) hexagonală, piramidă sau prismă cu baza, respectiv bazele, în formă de hexagon.
   HEXAMETILENTETRAMÎNĂ s.f. (CH2)6N4. Substanţă chimică, crista-. lizată, solubilă în-apă, folosită ca antiseptic, ca accelerator de vulcanizare, ca intermediar în fabricarea unor răşini sintetice, ca reactiv pentru identificarea unor metale etc..; urotropină.
367
HEXAN-HIDRATARE
  HEXĂN s.m. C6H14. Hidrocarbură din clasa alcanilor, existentă în fracţiunile uşoare din petrol, de unde se extrage.
  HEXANDIAMfNĂ s.f. H,N-(GH,),-NHt
Diamină a acidului adipic, substanţă cristalizată, higroscopică, solubilă în apă, folosită ca intermediar la fabricarea fibrelor de nailon; hexa-metilendiamină. [Pronunţat: -di-a-]
  HEXAPODj-Ă, hexapozi,-de, adj., s.f.
1. Adj. (Despre insecte) Care are şase picioare. 2. S.f. (La pl.) Clasă de insecte cu şase picioare; (şi la sg.) insectă care face parte din această clasă. + Denumire veche dată insectelor.
  HEXAYAL£NT,-Ă, hexavalenţi,-te, adj. (Despre elemente chimice sau radicali) Care are valenţa şase.
  HEXODĂ, hexode, s.f. Tub electronic cu vid, care are şase electrozi.
  IIEXOZĂ, hexoze, s.f. Monozaharidă cu şase atomi de carbon in moleculă.
  HIALÎN,-Ă, hialini,-e, adj. Care are înfăţişarea şi transparenţa sticlei. O Cartilaj hialin, cartilaj care conţine un procent mai ridicat de condrină şi care se găseşte în coaste. Ţesut hialin, ţesut rezultat din transformarea patologică a substanţei ţesutului conjunctiv într-o masă sticloasă, omogenă. [Pronunţat: hi-a-]
  HIALOfDĂ, hialoide, s.f. Membrană subţire care înveleşte corpul vitros. [Pronunţat: Ai-a-]
  HIALOPLĂSMĂ, hialoplasme, s.f. (Anat.) Partea nestructurală a cito-plasmei, fibroasă şi granulară, în care se află organitele celulare; ectoplasmă. [Pronunţat: hi-a-]
  HIBERNĂRE, hibernări, s.f. Stare de amorţeală, de somnolenţă, de viaţă latentă, în care petrec unele animale iarna, cînd metabolismul este încetinit şi temperatura corpului scăzută; hi-bemaţie.
  HIBRID,-Ă, hibrizi,-de, s.m., adj.
1. (Organism) provenit din încrucişa-
rea a doi indivizi de specii, de soiuri, de genuri sau de rase diferite. 2. Fig. (Idee, faptă, realizare etc.) alcătuită din elemente disparate, luate la întîm-plare, lipsite de armonie.
   HIBRIDĂRE, hibridări, s.f. Proces spontan sau artificial de încrucişare sexuată sau vegetativă între doi indivizi de specii, de soiuri sau de rase diferite; hibridizare (2).
   HIBRIDIZARE, hibridizări, s.f. 1. Fenomen prin care orbitalii atomici din stratul exterior al unui atom, deosebiţi prin formă, orientare spaţială şi stare energetică, se transformă în tot atîţia orbitali (hibrizi) echivalenţi din punct de vedere geometric şi energetic. 2. (Biol.) Hibridare.
   HIDÂLGO s.m. Titlu purtat, în Spania feudală, de cavalerii mici şi mijlocii; persoană care avea acest titlu.
   HIDOSj-OÂSĂ, hidoşi,-oase, adj. Care are un aspect sau o comportare extrem de urîtă,. de respingătoare; dezgustător, oribil, groaznic, monstruos.
   HIDRAClD, hidracizi, s.m. Nume dat acizilor formaţi numai din hidrogen şi un element electronegativ. O Hidracid al halogenilor, acid format numai din hidrogen şi un halogen; acid halogenat.
   HIDRANT, hidrante, s.n. Dispozitiv, la conductele de distribuţie' a apei sub presiune, care permite deschiderea şi închiderea unuia sau a mai multor furtunuri în acelaşi timp.
   HIDRARGIR s.n. (Chim.) Mercur.
   HIDRJlT, hidraţi, s.m. 1. Formă de existenţă a ionului în soluţie. 2. Compus chimic anorganic solid, de obicei o sare, cristalizat cu un număr oarecare de molecule de apă de cristalizare. 3. (Impr.) Hidroxid. 4. (în expr.; înv.) Hidrat de carbon, zaharidă.
   HEDRATĂRE, hidratări, s.f. 1. Proces exoterm de interacţiune prin care se stabilesc legături ion-dipol (dintre ionii) sau dipol-dipol (dintre molecu-
HIDRATAT-HIDROCHINONA
368
lele) unei substanţe dizolvate în solu-ţie-, apoasă şi moleculele polare ale apei. 2. Reacţie de combinare a substanţelor chimice cu apa. 3. Reţinere a apei de către corpurile, materialele etc. solide, prin absorbţie.
  ţUDEATĂT,-Ă, hidrataţi,-te, adj. 1« (Despre ioni) Care a interacţionat în soluţie apoasă cu molecule de apă, reţinînd în jurul său moleculele de apă prin legături ion-dipol. 2. (Despre substanţe chimice) Care s-a combinat cu apa. 3. (Despre corpuri şi materiale solide) Care a reţinut apa în interiorul său, prin absorbţie.
  HIDRAtJLICj-Ă, hidraulici,-ce, s.f., adj. 1. S.f. Ştiinţă care studiază legile de echilibru şi de mişcare ale lichidelor şi aplicarea lor în tehnică. 2. Adj. Care aparţine hidraulicii (1), referitor la hidraulică. <0 Presă hidraulică, presă al - cărui mecanism este alcătuit dintr-un cilindru cu piston acţionat de apă sub presiune. 3. Adj. Care rezistă la acţiunea apei. 0> Var hidraulic, var obţinut prin arderea calcarelor mar-noase, folosit ca liant hidraulic (3) în construcţii, la mortare hidraulice, la betoane de fundaţie şi de umplutură etc.
  HIDRAZÎDĂ s.f. R-CO—NH—NH?. Substanţă organică din grupa ami-delor, derivată din hidrazină, cristalizată, cu caracter bazic pronunţat şi cu proprietăţi reducătoare, folosită in sinteze organice şi ca medicament.
  HIDRAZÎNĂ s.f. H2N-NH2. Substanţă organică obţinută din amoniac şi din hipoclorit de sodiu, lichid incolor, care fumegă în aer, solubil în apă, în alcool etc., toxic, bază tare, puternic reducător, folosită ca agent redu-cător, antioxidant, anticorosiv şi de vulcanizare etc.
  HIDRAZOBENZ^N s.m.
C6H5—NH—NH—C6H5. Substanţăorga-nică, difenilhidrazină simetrică, cristalizată, incoloră, solubilă în alcool,
folosită ca intermediar în sinteza coloranţilor şi a medicamentelor.
  HIDRÂzONĂ s.f. R2C = N -NH2. Substanţă organică din clasa compuşilor organici rezultaţi din condensarea hidrazidei cu un compus carbonilic, care se prezintă în stare solidă, cristalină.
  HÎDRĂ, hidre, s.f. (Mitol.) Monstru închipuit ca un şarpe uriaş, cu mai multe capete, care, tăiate, creşteau la loc.
  HIDROBIOLOGÎE s.f. Ramură a biologiei care studiază viaţa animală şi vegetală din mediul acvatic, precum şi toate procesele care au loc în apă. [Pronunţat: -bi-o-]
  HIDRO CARB ONĂT, hidrocarbonaţi, adj. (în expr.) Radical hidrocarbonat, rest al unei hidrocarburi legat de o grupă funcţională într-o moleculă a unui compus organic.
  HIDROCARBURĂ, hidrocarburi, s.f. Compus organic alcătuit numai din carbon şi din hidrogen, în care atomii de carbon se leagă între ei prin cei patru electroni de valenţă, cu legături covalenţe simple sau multiple, valenţele rămase libere fiind satisfăcute cu atomi de hidrogen; hidrură de carbon.
  HIDROCELUL0ZĂ, hidroceluloze, s.f. Produs obţinut prin hidroliza parţială a celulozei, sub acţiunea acizilor mine-rali, şi care se prezintă ca o pulbere amorfă, de culoare albă.
  HIDROCENTRALĂ, hidrocentrale, s.f. Ansamblu de clădiri cu instalaţiile
                               *
lor tehnice aferente, în care se produce energie electrică, folosind, ca agregat motor, turbine hidraulice, în care apa acţionează pe firul ei , sau pornind din acumulări realizate prin baraje sau prin pompare, iar ca agregat generator de energie, generatoare electrice de.mare putere; centrală hidroelectrică.
  HIDROCHINGNĂ s.f. C6H4(OH)2. Substanţă cristalină, foarte so-
369
HIDROCINEMATICĂ-HIDROGEN
lubilă în alcool şi în eter, agent redu-cător, folosită ca revelator fotografic (în soluţie slab alcalină), în medicină, ca antioxidant şi ca intermediar în unele sinteze organice.
  HIDEOCEfEMĂTTCĂ s.f. Ramură a hidrodinamicii care studiază mişcarea fluidelor, independent de forţele care se exercită asupra lor.
  HIBE ODINÂMIC,-Ă, hidro dinamici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramură a hidromecanicii care studiază legile de mişcare ale fluidelor. 2. Adj. Care se referă la legile mişcării fluidelor.
  HIDROELECTRIC,-Ă, hidroelectrici, -ce, adj. (Despre instalaţii) Care transformă energia hidraulică în energie electrică. O Centrală hidroelectrică, hidrocentrală. + (Despre centrale electrice) Care foloseşte debitul şi căderea unui rîu sau al un vii fluviu. [Pronunţat: idro-e-]
  HIDROENERGETIC,-!, hidroenergetici,-ce, adj. Care produce energie cu ajutorul apei, care foloseşte energia apei. [Pronunţat: -dro-e-~\
  RU)ROFÎL,-Ă, hidfofili,-e, adj., s.f.
1. Adj. (Despre materiale) Care absoarbe apa în mare cantitate; care se îmbibă uşor cu apă; care manifestă afinitate pentru apă, avid de apă. O Grupă hidro filă, grupă cu puternică afinitate pentru apă, dotată cu capacitatea de a se solvata cu molecula de apă, mărind astfel solubilitatea substanţei organice care o conţine în moleculă. 2. Adj., s.f. (Bot.) (Plantă) la care florile se polenizează în apă sau la suprafaţa apei; hidrogamă.
  HlDEOFILlE s.f. Proprietate a unei substanţe (a unui material) etc. de a fi hidrofilă.
  HXDROFINĂRE, hidrofinări, s.f. Operaţie de eliminare, prin hidrogena-re catalitică, a sulfului sau a combinaţiilor sulfului, precum şi a altor elemente (oxigen, carbon, azot) din unele produse, petroliere.
   HIDROFOB, -Ă, hidrofobi, -e, adj. (Despre materiale) Care nu se îmbibă de apă, care nu manifestă afinitate pentru apă; hidrofug.O Grupă hidro-fobă, grupă lipsită de capacitatea de a se solvata cu molecula de apă, dimi-nuînd astfel, pînă la anulare, posibilitatea dizolvării substanţei în apă.
   HIDROFGN, hidrofoane, s.n. Aparat pentru semnalizarea sub apă cu ajutorul sunetelor, format din microfoane acţionate electromagnetic.
   HIDROFOR, (1) hidrofore, adj., (2) -oare, s.n. 1. Adj. (Zool.; în expr.) Canal hidrofor, canal în care circulă apa în sistemul ambulacrar, la echinoderme, şi care începe de la pla'ca madreporică şi se deschide într-un tub circular din jurul esofagului. 2. S.n. Instalaţie care asigură presiunea necesară în reţeaua de distribuţie a apei dintr-un cartier, dintr-o clădire înaltă etc.
   HIDROFUG, -Ă, hidrofugi, -ge, adj. Hidrofob.
   HIDROFU GĂRE, hidrofugări, s.f. Operaţie de micşorare a capacităţii de umezire a materialelor, a elementelor de construcţie, a clădirilor etc.
   HIDBOGĂMĂ, hidrogame, adj., s.f. (Bot.) Hidrofil(ă) (2).
   HIDRO GEL, hidrogeluri, s.n. (Chim.) Gel în care faza dispersă este apa.
   HIDROGEN s.n. H cu Z = 1. Element chimic cu caracter nemetalic, gaz biatomic, inodor, cel mai uşor dintre toate gazele, care se găseşte în stare liberă în cantităţi mici în atmosferă, în unele gaze de emanaţie din scoarţa pămîntului, şi se obţine industrial prin electroliza apei, din gazul de apă etc., folosit în sinteza amoniacului, la hidrogenarea unor substanţe organice, la obţinerea combustibililor lichizi sintetici etc.O Hidrogen atiiv, atom de hidrogen dintr-o moleculă organică, ce poate fi substituit cu metale. Hidrogen molecular, hidro-
24 — Dicţionarul limbii romine pentru elevi
HIDROGENARE-HIDROPEROXID
370
gen sub formă moleculară. Hidrogen tn stare născindă, hidrogen considerat, în momentul formării lui într-o reacţie chimică, mai reactiv declt hidrogenul molecular, datorită existenţei atomilor de hidrogen care nu s-au unit încă în molecule. Hidrogen atomic, hidrogen în stare de atomi, care se recombină în hidrogen molecular cu mare degajare de căldură, fapt pentru care este folosit în aparatul de sudură cu hidrogen atomic.
   HIDROGENĂRE, hidrogenări, s.f. Introducere a hidrogenului în molecula compuşilor organici, prin reacţii de adiţie sau de substituţie.O Hidro-genare catalitică, hidrogenare efectuată în prezenţa catalizatorilor, prin adiţia hidrogenului la legăturile duble sau triple ale combinaţiilor organice nesaturate, folosită la hidrogenarea benzinelor, grăsimilor, acizilor graşi etc.
   HIDROGENĂT, -Ă, hidrogenaţi, -te, adj. (Despre compuşi organici) In molecula căruia s-a introdus hidrogen; care s-a combinat cu hidrogenul; care conţine hidrogen.
   HIDRO GENBACTfiRIE, hidrogen-bacterii, s.f. Bacterie care trăieşte în unele ape şi în nămolul acestora unde se produce hidrogen şi "care oxidează hidrogenul cu oxigenul, punînd în libertate mari cantităţi de energie.
   HIDRO GRAFIE s.f. Ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul apelor de suprafaţă (curgătoare şi stătătoare) dintr-o regiune.
   HIDROLĂZĂ, hidrolaze, s.f. Denumire dată unei clase de enzime care produc hidroliza legăturii C—O sau a legăturii C —N a diferitelor substanţe organice.
   HIDROLIZl, pers. 3 hidrolizează, vb. I. Intranz. 1. (Despre ionii unor săruri dizolvate în apă) A interacţiona cu apa, în urma căreia soluţia capătă caracter acid sau bazic. 2. (Despre unii derivaţi funcţionali şi, în general, despre produşi de condensare însoţiţi
de eliminare de apă) A interacţiona cu apa în mediu acid sau bazic, în urma căreia are loc descompunerea compusului organic.
  HIDROLIZĂ, hidrolize, s.f. Reacţie chimică între ionii unei sări (provenite din acizi şi din baze de tării diferite sau ambele slabe) dizolvate şi ionii apei, în urma căreia soluţia capătă caracter chimic, acid sau bazic, determinat de componentul sării cu grad maxim de ionizare. <0 Reacţie de hxdro-liză, reacţie chimică între un compus organic (derivat funcţional şi, în general, produşi rezultaţi din reacţii de condensare) şi apă, produsă în prezenţa unui catalizator, în urma căreia are loc descompunerea compusului organic. Hidroliza enzimatică, reacţie enzimatică de hidroliză a unor substanţe organice, sub influenţa hidro-lazelor.
  HIDROLOGIE s.f. Ştiinţă care studiază proprietăţile generale ale apelor de la suprafaţa scoarţei terestre, legile generale care dirijează procesele din hidrosferă, influenţa reciprocă dintre bidrosferă, atmosferă, litosferă şi biosferă, precum şi prognoza evoluţiei elementelor hidrologice, în vederea folosirii lor raţionale în economie.
  HIDROMECANIC, -Ă, hidromecanici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ştiinţă care studiază legile echilibrului şi ale mişcării fluidelor, precum şi acţiunea corpurilor solide cu care fluidele vin în contact. 2. Adj. Care aparţine hidromecanicii (!)•
  HIDRONIU, hidronii, s.m. H3d+. Ion rezultat din unirea protonului cu o moleculă de apă; hidroxoniu, oxoniu.
  HIDROPEROXlD,         hidroper oxizi,
s.m. R— O— OH. Nume dat unei clase de compuşi organici conţinînd grupa —O— O— H, care rezultă din oxidarea hidrocarburilor saturate sau nesaturate, din alchilarea apei oxigenate în prezenţa hidroxizilor alcalini etc., substanţe, în general, instabile, unele cu
371
HIDROSFERĂ-HIDROXIL
 caracter exploziv în mediu apos, agenţi oxidanţi şi reducători.
   HIDRO SFfÎRĂ s.f. învelişul .de apă . al globului terestru, alcătuit din oceane, mări, lacuri, gheţari, ape curgătoare, ape subterane, zăpezi şi gheţuri, în care îşi desfăşoară viaţa diferite organisme adaptate acestui mediu.
   HIDRO S OL, hidrosoli, s.m. (Chim.) Sol (soluţie coloidală) în oare mediul . de dispersie este apa.
   HIDROSTATIC, -ă, hidrostatici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramură a hidromecanicii care studiază legile eohilibrului fluidelor şi ale corpurilor scufundate în ele. 2. Adj. Care se referă la echilibrul fluidelor. O Balanţă hidrostatică, balanţă cu braţe egale, întrebuinţată pentru determinarea densităţii solidelor şi lichidelor..
   HIDROTEHNIC, -Ă, hidrotehnici, -ce, s.f., adj, 1. S.I. Ramură a tehnicii care se ocupă cu folosirea apei şi cu proiectarea şi executarea lucrărilor de folosire a apei, a energiei hidraulice şi a lucrărilor de prevenire a distrugerilor provocate de ape. 2. Adj. Privitor la hidrotehnică (1), care aparţine hidrotehnicii.
   HIDROXIACfiTIC adj. (In expr.) Acid hidroxiacetic, acid glioolic. [Pronunţat: -xi-a-~\
   HEDROXIACÎD, hidroxiacizi, s.m. HO—R—COOH. Compus organic bi-funcţional, care conţine în molecula lui una sau mai multe grupări hidroxil şi grupări carboxil legate de un radical hidrocarbonat; oxiacid. [Pronunţat: -xi-a-]
   HIDROXIALDEHÎDĂ, hidroxialde-hide, s f. Compus organic bifuncţional cu grupări hidroxil şi grupare carbonil (aldehidică) în moleculă; oxialdehidă. [Pronunţat: -xi-al-]
   HXDR0XICET(5NĂ,       hidro xicetone,
 s.f. Compus organic bifuncţional cu grupări hidroxil şi grupare carbonil (cetonioă) In moleoulă; oxicetonă.
   HIDROXICHIN ONĂ, hidroxichinone, s.f. Denumire dată unei clase de combinaţii organice rezultate prin introducerea uneia sau inai multor grupări hidroxil în nucleul chinonelor, fapt care determină intensificarea şi închiderea culorii iniţiale a chinonelor şi de la care derivă coloranţii naturali ai unor fructe, ciuperci şi plante; oxichinonă.
   HIDROXÎD, hidroxizi, s.m. Denumire dată produşilor rezultaţi în urma reacţiei dintre un oxid şi apă, după comportarea lor putînd fi unii baze, alţii acizi.O Hidroxid de sodiu, NaOH, substanţă albă foarte higroscopică, solubilă în. apă, cu degajare mare de căldură, bază tare, folosită în industria săpunului, a mătăsii artificiale, a hîrtiei, în industria petrolieră, în industria organică de sinteză etc.; sodă caustică. Hidroxid de potasiu, KOH, substanţă albă, higroscopică, solubilă în apă, cu degajare mare de căldură, bază tare, folosită la fabricarea săpunurilor moi şi de ras, la uscarea gazelor, la fabricarea sărurilor de potasiu etc.; potasă caustică. Hidroxid de calciu, Ca(OH)s, substanţă obţinută prin reacţia dintre oxidul de caloiu (var nestins) cu apă, substanţă cristalină, incoloră, puţin solubilă în apă, bază tare, folosită în construcţii. Hidroxid de amoniu, NH4OH, denumire dată mei soluţii apoase de amoniac, care nu poate fi obţinută în stare pură deoarece, la concentrarea soluţiei, amoniacul se elimină complet, folosită ca reactiv, în laborator. Hidroxid alcalin, hidroxid al metalelor aloaline.
   HEDROXfLj hidroxtti, s.m. —OH. Radical monovalent format dintr-un atom de hidrogen şi un atom de oxigen, a cărui prezenţă, în compoziţia unei substanţe, îi conferă acesteia anumite proprietăţi; grupare hidroxil, (impr.) oxidril. '
24*
HIDROXILAMINA-HIMENOPTER
372
   HIDROXILAMÎNĂ s-f- NH2OH. Derivat al amoniacului, substanţă cristalizată sub formă de ace de culoare albă, delicvescentă, solubilă în apă, se descompune, prin încălzire, cu explozie, în mediu alcalin, agent reducător puternic, folosit la sinteza oximelor, iar, sub formă de săruri, în fotografie şi în analiza chimică.
   HIDROZOĂR, hidrozoare, s.n. (La pl.) Clasă de celenterate marine şi de apă dulce, care trăiesc solitare sau în colonii, cuprinzînd hidrele şi sifono-forele; (şi la sg.) animal din această clasă. [Pronunţat: -zo-ar]
   HIDROTERMÂL, -Ă, hidrotermali, -e, adj. Care se referă la ape.lierbinţi, provenite prin răcirea topiturilor magmatice.
   HIDRtJRĂ, hidruri, s.f. Combinaţie a hidrogenului cu alte elemente chimice. O Hidrură covalenţă, hidrură a elementelor electronegative şi slab elec-tropozitive, în care hidrogenul este legat covalent de element. Hidrură ionică, hidrură a elementelor puternic electropozitive care conţine ionul negativ de hidrogen (ion hidrură), alături de cationii metalici respectivi. Hidrură interstiţială, hidrură a metalelor tranziţionale, în care atomii de hidrogen sînt intercalaţi între atomii din reţeaua cristalină a metalului. Hidrură de carbon, hidrocarbură. Hidrură de bor, boran. Hidrură de siliciu, silan.
   HIERÂTIC, -Ă, hieratici, -ce, adj.
 1. Care ţine de lucruri sfinte. 2. (In artă; despre concepţii, orientări, opere etc.) Care reprezintă sau susţine reprezentarea personajelor în atitudini convenţionale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase. [Pronunţat: hi-e-]
 .HIERATfSIVI s n- Spirit sau sistem hieratic ; caracter, aspect hieratic. [Pronunţat: hi-e-]
   HIEROGLIFĂ, hieroglife, s.f. Semn sau desen din scrierea vechilor egip-
 teni, care reprezenta cuvintele sau noţiunile prin figuri de fiinţe şi de obiecte. + Fig.. Scris neciteţ, indescifrabil. [Pronunţat: hi-e-]
   HÎFĂ, hife, s.f. Filament de celule, alungit, de obicei ramificat, care constituie miceliul majorităţii ciupercilor, care iă naştere din spori şi pe care se dezvoltă organele de reproducere.
   HIGROGRAF. higrografe, s.n. Aparat folosit pentru înregistrarea gradului de umiditate a aerului din atmosferă.
   HIGROLOGÎE s.f. Disciplină care se ocupă cu studiul umidităţii aerului.
   HIGROMETRÎE s.f. Ramură a meteorologiei care se ocupă cu descrierea metodelor şi aparatelor utilizate în determinarea umidităţii aerului atmosferic.
   HIGROimSTRU, higrometre, s.n. A-parat cu care se măsoară umiditatea gazelor.
   HIGROSCGP, higroscoape, s.n. Instrument folosit pentru studierea variaţiei umidităţii aerului atmosferic.
   HIGROSCOPICITÂTE s.f. 1. Proprietate a unor substanţe anhidre de a absorbi vaporii de apă din atmosferă, trecînd în cristalohidraţi. 2. Proprietate a unor materiale poroase de a absorbi apa sau vaporii de apă dintr-un mediu oarecare.
   HIGROTROPÎSM, higrotrop:$me\ s.n. Mişcare de orientare a rădăcinilor plantelor superioare şi a miceliilor de ciuperci spre locurile mai umede ale solului.
   HEL, hiluri, s.n. 1. (Anat.) Regiune pe suprafaţa unui organ pe unde pătrund vasele de sînge şi nervii. 2. (Bot.) Cicatrice aflată pe tegumentul seminţei, la locul unde aceasta s-a desprins de piciorul ovulului.
   HDlEN0PTl3R,^>nercopZere, s.n. (La pl.) Ordin de insecte cu ambele perechi de aripi membranoase, transparente şi foarte fine, cu aparat bucal pentru
 373
HIMERA-HIPERPARAZITISM
supt şi pentru lins, bune zburătoare, care duc o viaţă solitară sau organizată în colonii, la care 6e observă un accentuat polimorfism, corespunzător specializării pe funcţii, cu metamorfoză completă; (şi la sg.) inseotă care face parte din acest ordin.
  HIMERĂ, himere, s.f.l. Închipuire fără temei, fantezie irealizabilă; iluzie.
2. Monstru, în mitologia antică greacă, închipuit ca tui animal cu-cap de leu, cu corp de capră şi cu coadă de şarpe.
  HDE&RIC, -Ă, himerici, -ce, adj. Care se bazează pe himere (1); lipsit de orice temei real. + (Substantivat, n. art.) Element himeric.
  HIPERBARÎSM s.n. Presiune atmosferică. ridieată. O Condiţii de muncă în hiperbarism, activitate în subteran, sub apă etc., unde presiunea atmosferică este ridicată, iar mecanismid umoral este intens solicitat, trecerea la condiţii normale de muncă şi de viaţă trebuind să se facă gradat.
  HIPERBOLĂ, hiperbole, s.f. 1. (Mat.) Curbă obţinută prin secţionarea unui con circular cu un plan care taie ambele plnze ale conului; locul geometric al punctelor din plan pentru care diferenţa distanţelor la două puncte fixe (numite focare) est« constantă, fiind o curbă cu ramurile infinite, care admite două asimptote şi două axe de simetrie perpendiculare (axa transversă şi axa netransversă), a că-
                                                -v V
rei ecuaţie este----------— —1=0, unde
a şi b sînt lungimile semiaxelor ei (reperul cartezian fiind format din cele două axe de simetrie).O Hiperbolă echUateră raportată la axele ei, hiperbolă cu semiaxele egale, situate pe axele reperului cartezian rectangular, avînd ecuaţia x* — y* — a* = 0 (unde a este valoarea comună a semiaxelor). Hiperbolă echUateră raportată la asimptote, hiperbolă cu semiaxele egale ale cărei asimptote sînt situate pe axele reperului cartezian rectangular, avînd
ecuaţia xy — k2 (unde k = j/Tp 0
valoarea comună a semiaxelor). 2. Figură de stil prin care se exagerează intenţionat însuşirile unei fiinţe sau caracteristicile unui obiect, unui fenomen sau ale unei întîmplări.
   HIPERBOLIC, -Ă, hiperbolici, -ce, adj. 1. (Mat.) De forma hiperbolei (1).
2. Care conţine hiperbole (2). ♦ Care are însuşirile hiperbolei, care formează o hiperbolă, cu hiperbole. + Exagerat.
   HIPERBOLOÎD, hiperboloizi, s.m. Suprafaţă generată de elipse mobile, omotetice, cu centrele pe o dreaptă perpendiculară pe planele lor şi care se sprijină pe o hiperbolă ce are una dintre axe situată pe $cea dreaptă. O Hiperboloid de rotaţie, suprafaţă generată de o hiperbolă care se roteşte în jurul axei transverse (hiperboloid cu două pînze) sau în jurul axei ne-transverse (hiperboloid cu o pînză).
   HIPEREMOTlY, -Ă, hiperemntivi, -e, adj. (Livr.) Foarte emotiv, excesiv de impresionabil.
   ffiPERFtÎNCŢIE, hiperfuncţii, s.f. Activitate peste limitele normale ale unui ţesut sau ale unui organ.
   HIPERGLICEMÎE, hiperglicemii, s.f. Creştere a concentraţiei glucozei sangvine, peste valorile normale (0,9 — l,2°/oo), întîlnită'în diabetul zaharat.
   HIPERMETROP,-Ă, hipermetropi,-e, adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de hipermetropie. <Q> (Adjectival) Ochi hipermeţropi, ochi la care focarul imaginii este situat dincolo de retină; ochi care suferă de hipermetropie.
   HIPERMETROPIE, hipermetropii, s.f. Defect de vedere care se datoreşte faptului că razele paralele se focalizează' înapoia retinei; hipermetropism, hiperopie.
   HlPERPARAZITfSM s.n. Fenomen biologic care constă în instalarea unui parazit într-un alt parazit.
HIPERSECREŢIE-HIPOPOTAM
374
   HIPERSECR£ŢIE, hipersecreţii, s.f. Secreţie exagerată a unei glande.
   HIPERTEN SITÎNE,       hipertensiuni,
s.f. Creştere, trecătoare sau constantă, a presiunii sangvine in sistemul arterial sau în cel venos, datorită unor stări nervoase, boli renale, cardiovasculare, endocrine etc.; hipertonie, boală hipertonică. [Pronunţat: -si-u-j
   HIPERTGNIC,-Ă, hipertonici,-ce, adj. (Despre ţesuturi şi organe) Cu toni citate exagerată. <0> Boală hipertonică, hipertensiune.
   HIPERTROFIE, hipertrofii, s.f. Dezvoltare excesivă a volumului unui organ sau al unui ţesut, fără înmulţirea celulelor acestuia, datorită unei funcţii nutritive exagerate ori din cauza unui proces maladiv.
   HIPERVENTILĂŢIE, hiperventilaţii, s.f. (Fiziol.) Ventilaţie pulmonară disproporţionat de mare faţă de aportul de oxigen de care dispune.
   HIPN6TIC,-Ă, hipnotici,-ce, adj. Care provoacă un somn artificial; provocat de hipnoză.
   HIPNOTIZĂT,-Ă, hipnotizaţi,-te, adj. Care este în stare de hipnoză. + Fig. Care simte o atracţie puternică, nestăpînită pentru cineva sau ceva; captivat, fascinat.
   HIPNOZĂ, hipnoze, s.f. Stare asemănătoare cu somnul, -provocată artificial (prin sugestie), în timpul căreia persoana hipnotizată se supune voinţei celui care i-a provocat această stare. + Fig. Atracţie puternică, nestăpînită pentru cineva sau ceva; fascinaţie.
   HIPOAZOTÎDĂ s.f. N02. Anhidridă mixtă a azotului tetravalent; bioxid de azot. [Pronunţat: -po-a-]
   HXPOBARÎSMs.n. Presiune atmosferică scăzută, la 4000 —5000 m altitudine, pe munte sau în avion.
   HIPOCLORÎT, hipocloriţi, s.m. Sare a acidului hipocloros, obţinută prin acţiunea clorului asupra unei soluţii de hidroxid alcalin sau pe cale electroli-
. tică. O Hipoclorii de sodiu, NaOCl, sare de sodiu a acidului hipocloros, oxidant foarte puternic, în soluţie apoasă, folosită ca dezinfectant şi ca decolorant.
   HIPOCLOROS adj. (în expr.) Acid hipocloros, HOC1, oxiacid al clorului monovalent, care nu poate fi izolat şi nu este cunoscut In stare pură, obţinut numai în soluţie apoasă, uşor descompus, sub acţiunea luminii, în acid clorhidric şi în oxigen, acid foarte slab, oxidant foarte puternic, folosit ca decolorant şi ca oxidant.
   IIIP 0 CRISTALÎI\,-Ă, hipocristalini, -e, adj. (Despre structura unor roci magmatice) Care este alcătuit din cristale mari prinse într-o masă micro-cristalină sau amorfă sticloasă; por-firic.
   HIPOFÎZĂ, hipofize, s.f. Glandă endocrină, la vertebrate, situată la baza encefalului, care secretă diverşi hormoni cu o mare influenţă asupra organismului şi a celorlalte glande, în special asupra glandelor sexuale şi a tiroidei; glandă pituitară.
   H1P OFtJN CŢIE,          hipofuncţii, s.f.
Diminuare a activităţii unui organ, a unui aparat, a unui sistem, a intensităţii unei funcţii.
   H1P O GLICEMÎE, hipoglicemii, s.f. Scădere a concentraţiei de glucoză din sînge sub valorile normale.
   HEPOGL(5S, hipogloşi, adj. (în expr.) Nerv hipoglos, nerv motor cu originea în bulbul rahidian, situat dedesubtul limbii, care inervează musculatura limbii.
   HIPOPOTĂM, hipopotami, s.m. Mamifer erbivor nerumegător, din ordinul paricopitatelor, cu corpul greoi, cilindric, cu capul enorm şi cu botul turtit de sus în jos, cu pielea groasă lipsită de păr, cu picioarele scurte, terminate cu patru degete învelite în copite, care trăieşte în fluviile şi în lacurile din Africa ecuatorială, în turme mari, ieşind din apă la păscut numai noaptea (Hippopotamus dmphibius).          .
375
HIPOSECREŢIE-HOLOCEN
  HIPOSECRJfiŢEE, hiposecreţii, s.f. Scădere a secreţiei unei glande sub valorile normale.
  HIPOTALĂMUS s.n. Formaţie cenuşie a creierului, care corespunde părţii bazale a encefalului, despărţită de tala-mus prin şanţul hipotalamic, avînd un rol important în reglarea funcţiilor organelor interne, precum şi în unele reacţii legate de instincte sau de stări emoţionale; neurohipofiză.
  HIPOTENSltlNE, hipotensiuni, s.f. Tensiune redusă. <> Hipotensiune arterială, scădere trecătoare sau menţinere constantă a tensiunii arteriale sub limitele fiziologice; hipotonie. [Pronunţat: -si-u-]
  HIPOYENTILĂŢIE, hipoventilaţii, s.f. (Fiziol.) Ventilaţie pulmonară redusă; scăderea frecvenţei şi a amplitudinii respiraţiei.
  . HIRTJDIN&E, hirudinee, s.f. (La pl.) Clasă de viermi din încrengătura ane-lidelor, cu corpul segmentat, puţin turtit dorsoventral, cu cîte o ventuză la cele două extremităţi, care trăiesc, în general, în apele dulci stătătoare şi se hrănesc cu sînge/ prezentînd un parazitism temporar; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă. [Pronunţat: -ne-e\
  HIRUDIKÎNĂ, hirudinine, s.f. Substanţă anticoagulantă şi hemolitică secretată de glandele care se deschid în faringele hirudineelor.
  HISTEREZIS s.n. Fenomen cu caracter ireversibil care constă în faptul că succesiunea stărilor unei substanţe, determinate de variaţia unui parametru, diferă de succesiunea stărilor determinate de variaţia în sens contrar a aceluiaşi parametru.
  HISTOGRAMĂ, histograme, s.f. Reprezentare grafică a unei repartiţii statistice, constînd dintr-o succesiune de dreptunghiuri verticale.
  HISTOLOGlE s.f. Disciplină bio-ogică ce studiază caracterele structu-
rale şi funcţionale ale celulelor, ale ţesuturilor şi ale formaţiilor necelulare, la plante şi la animale.
  ULMŢI s.m. pl. Populaţie indo-euro-peână care a pătruns către sfirşitul mileniului II î.e.n. in Asia Micâ şi care este considerată prima care a folosit fierul.
  HÎRClOG, htrciogi, s.m. Mamifer rozător care trăieşte pe toată suprafaţa globului, animal robust cu blană frumoasă, pufoasă, roşcată-cafenie, cu coada scurtă şi cu două buzunare la amîndoi obrajii, care îi servesc la transportul proviziilor în galeriile subterane unde hibernează, acumulînd rezerve pînă la 50 kg; grivan (Cricetus cricetus).
  HÎRŢOĂGĂ, hirţoage, s.f. (Depr.) Hîrtie scrisă, document, act vechi, uzat sau fără mare valoare.
  HÎTRU,-Ă, hîtri,-e, adj., s.m. şi f. (Reg.) 1. (Om) glumeţ, mucalit, poznaş. 2. (Om) isteţ, deştept. + (Om) şiret, viclean.
  HLAMÎDĂ, hlamide, s.f. Obiect de îmbrăcăminte în formă de mantie, făcut dintr-o bucată dreptunghiulară de stofă albă sau roşie prinsă cu o agrafă pe umăr, purtat de vechii greci şi romani în călătorii, la ocazii solemne etc.
  HLIZÎ, hlizesc, vb. IY. Refl. (Reg. şi fam.) A rîde mult şi fără rost.
  HOĂRDĂ, hoarde, s.f. 1, Grupare în care erau organizate popoarele nomade mongole primitive. 2. Ceată primitivă.
  HOIT, hoituri, s.n. (Adesea fig.) Cadavru intrat în decompunere; mortăciune, stîrv, leş.
  HCJMA adv. (Reg.) Mereu.
  HOLMIU s.n. Ho cu Z=67. Element chimic din grupa lantanidelor, cu caracter metalic şi cu valenţa III.
  HOLOC£iNVĂ, holoceni,-e, subst., adj. 1. Subst. Ultima epocă a perioadei cuatemare; aluviu. 2. Adj. Care apar-
HOLOCRISTALIN-HORN
376
ţine holocenului (1), care se referă la holocen.
  HOLOCRISTALÎN,-Ă, holocrista-lini,-e, adj. (Despre structura rocilor cristaline) Care este în întregime cristalizat.
  HOLOPROTEÎNĂ, holoproteine, s.f. Proteină formată numai din amino-acizi.
  HOLOTURÎD, holoturide, s.n. (La pl.) Clasă de animale marine, din încrengătura echinodermelor libere, fără schelet, cu o coroană de tentacule în jurul gurii, care trăiesc la coastă şi în mări adinei, fiind folosite pentru hrană (Cucumaria); (şi la sg.) animal care face parte din această clasă.
  HOLOTURIE, holoturii, s.f. Animal echinoderm cu corpul moale şi alungit; castravete-de-mare.
  HOLTEI, holtei, s.m. Bărbat necăsătorit; burlac, becher, celibatar. + (Rar) Tînăr bun de însurat; flăcău.
  HOMĂR, homari, s.m. Crustaceu marin comestibil, din ordinul deca-podelor, cu lungimea de 30—50 cm, de culoare albastră marmorată, care posedă un cleşte mai mare şi altul mai mic (Homarus vulgaris).
  HOMEOSTAZÎE. homeostazii, s.f. Proprietate a organismului de a menţine.. la valoarea normală constantele fiziologice ale mediului intern; homeo-stază. [Pronunţat: -me-o-]
  HOMEOTERMj-Ă,         homeotermi,-e,
adj., s.m. şi f. (Organism) care îşi păstrează temperatura internă a corpului constantă, indiferent de variaţiile mediului ambiant. [Pronunţat: -me-o-]
  H0MERIC,-Ă, homerici,-ce, adj. 1. Al lui Homer, privitor la Homer, în genul epopeii lui Homer. + De proporţii neobişnuite, extraordinare, grandioase. 2. (în expr.) Epoca homerică, perioadă din istoria Greciei antice cuprinsă între sec. XII—VIII
î.e.n., căreia îi corespund destrămarea comunei primitive şi afirmarea democraţiei militare.
  HOMINÎD, hominizi, s.m. 1. (La pl.) Familie de primate din subordinul catarinilor, care cuprinde omul actual şi precursorii săi fosili din perioada cuatemară (Hominidae); (şi la sg.) reprezentant al acestei familii. 2. (La pl.) Oameni-maimuţă care au trăit în faza de început a comunei primitive.
  HOMOCROMÎE, homocromii, s. f. Potrivire de culoare şi de formă între un animal şi mediul său de viaţă, folosită ca mijloc de apărare.
  HOMOPTfÎR, homoptere, s.n. (La pl.) Ordin de insecte cu două perechi de aripi membranoase asemănătoare; (şi la sg.) insectă care face parte din acest ordin.
  HOMOZIGOT, homozigoţi, s.m. Organism cu caractere stabile în descendenţă, rezultat din unirea a doi gameţi genetic identici.
  HOMtÎNCULUS, homunculuşi, s.m. Omuleţ artificial pe care alchimiştii pretindeau că au reuşit să-l realizeze pe cale artificială. + Om foarte mic de statură, nedezvoltat, pipernicit; fetus uman. <0 tfbmunculus senzitiv, proiecţie corticală senzitivă, reprezentînd un om în miniatură răsturnat, mult deformat ca proporţii în ceea ce priveşte diferitele componente ale corpului. Homunculus motor, silueta răsturnată a corpului omenesc în zona corticală motoare, ca o reprezentare monstruoasă, la care ies în relief elementele predominante din corp: mîna cu degetele ei şi capul.
  HORMON, hormoni, s.m. Substanţă biochimică, secretată de glandele endocrine sau de alte ţesuturi animale şi vegetale, care stimulează şi coordonează activitatea anumitor organe sau a întregului organism.
  HORN, hornuri, s.n. Parte a coşului de fum la o casă, formată din canalul îngropat în zidărie (şi din por-
377
HORNBLENDĂ-HUNI
ţiunea ieşită în afară prin acoperiş); cămin.
   HOENBL1-5NDĂ, horhblende, s.f. Mineral în formă de cristale de culoare verde sau brună închis, cu luciu sticlos, format din silicaţi de magneziu, de fier, de calciu, de aluminiu etc.
   HORST, horsturi, s.n. Regiune mai înaltă a scoarţei terestre, delimitată de falii, care a rămas ridicată după scufundarea regiunilor vecine.
   HORTICULTOR,-OĂRE, horticultori,-oare, s.m. şi f. Persoană care se ocupă cu cultivarea pomilor fructiferi, a legumelor, a florilor, a plantelor de grădină.
   HOTNOG, hotnogi, s.m. Vechi grad militar în Moldova, comandant peste o' sută de ostaşi; persoană care avea acest grad.
   HRĂPĂREŢ, -EĂŢĂ, hrăpăreţi, -e, adj. Care încearcă să se îmbogăţească cu orice preţ, prin orice mijloace; care încearcă să supună pe alţii pentru a le lua bunurile.
   HRIB, hribi, s.m. Ciupercă comestibilă, cu pălăria de culoare brună-găl-buie şi cu piciorul alb, gros; mînă-tarcă (Boletus edulis).
   HRISOV, hrisoave, s.n. Act emis de cancelaria domnească în Ţara Românească şi Moldova şi întărit cu pecetea mare a ţării, iar începînd din a doua jumătate a sec. XVI şi cu iscălitura domnului, prin care domnul (împreună cu sfatul domnesc) acorda sau confirma cuiva anumite privilegii.
   HRONIC, hronice, s.n. (înv.) Cronică (1); letopiseţ.
   HRtTBĂ, hrube, s.f. încăpere sau galerie construită sub pămînt.
   HTJCEĂG, huceaguri, s.n. (Reg.) Pădure mică, tînără şi deasă; tufiş, cring.
   HUHUREZ, huhurezi, s.m. Numele a două păsări răpitoare de noapte, din
ordinul strigiformelor, care seamănă cu bufniţa, fără smocuri de pene pe cap, care scot un strigăt caracteristic şi trăiesc în scorburi de copaci; ciu-hurez (Strix aluco şi urdensis).
   HtJIET, huiete, s.n. Zgomot puternic şi prelungit; vuiet. [Pronunţat: hu-iet]
   HUÎLĂ, huile, s.f. Varietate de cărbune fosil cu un conţinut de 80—90%C, cu putere calorică de 7500 —8200 kcal/kg, care se prezintă ca o masă compactă, de culoare neagră strălucitoare, dură şi fragilă, folosită drept combustibil superior, dar mai ales la fabricarea cocsului metalurgic, a gazului de iluminat şi a gudroanelor de cărbune.
   HULÎ, hulesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A aduce cuiva jigniri; a batjocori pe cineva sau ceva; a ponegri, a calomnia.
   HULIGANISM s.n. Tulburare a ordinii şi a moralei publice prin manifestări care arată lipsă de cuviinţă sau de respect faţă de regulile de convieţuire socială.
   HTjLPAY,-Ă, hulpavi,-e, adj. (Reg.; adesea adverbial) Foarte lacom (la mîncare).
   HtJMĂ, hume, s.f. Argilă (întrebuinţată la spoitul caselor).
   HtÎMERUS s.n. Os lung, pereche, din scheletul tetrapodelor, cuprins între umăr şi cot, formînd scheletul braţului.
   HtJMUS s.n. Amestec de substanţe organice amorfe aflat în stratul afinat de la suprafaţa scoarţei pămîntului,. care rezultă din transformarea vegetalelor (sub acţiunea microorganismelor) şi care asigură permanent fertilitatea solului.
   HUNI s.m. pl. Triburi nomade de origine asiatică, de neam turanic,
HURAL-HUZUR
378
care în sec. IV au migrat în Europa, trecînd şi prin ţara noastră.
 HURAL, hurale, s.n. Denumire dată organelor locale ale puterii de stat în R.P. Mongolă.
 HURDUCĂ, pers. 3 hurducă, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) clătina, a (se) scutura (tare); a (se) zdruncina, a (se) zgudui (în timpul mersului).
 HUSITÎSM s.n. Mişcare religioasă şi social-politică iniţiată de cehul
Jan Hus, la începutul sec. XV, care s-a ridicat împotriva exploatării, abuzurilor bisericii catolice, feudalilor germani şi orăşenimii bogate, preconizînd instaurarea dreptăţii sociale şi libertăţii, răsturnarea prin luptă armată a orînduirii feudale şi înlăturarea asupririi naţionale.
   HUZTJR s.n. Viaţă îmbelşugată, lipsită de griji (şi de preocupări serioase) pe care o duce cineva.
   IAC, iaci, s.m. Gen de mamifer erbivor, rumegător, din familia cavi-comelor, cu capul masiv, acoperit cu păr lung, de culoare cafenie închisă, cu o cocoaşă pe ceafă, care trăieşte în stare sălbatică şi domesticit în regiunile Înalte din Tibet, din Asia Centrală şi din Altai şi care este folosit ca animal de povară; bou grohăitor (Poephagus grunnienş).
   IĂDEŞ, iadeşuri, s.n. Os, în formă de furcă, de la pieptul păsărilor, format din oasele claviculelor sudate în partea inferioară.
   IĂMA s.f. art. (Pop. şi fam.; în expr.) A da iama, a năvăli, a se repezi (risipind, distrugînd).
   IAMB, iambi, s.m. Unitate ritmică a unui vers alcătuită din două silabe, dintre care prima este neaccentuată iar a doua accentuată sau (în prozodia antică) dintre care prima este scurtă şi a doua lungă.
   IĂRBĂ, ierburi, s.f. Nume generic dat plantelor erbacee anuale sau perene, cu părţile aeriene verzi, subţiri şi mlădioase, mai frecvent graminee-lor de pe pajişti, utilizate pentru hrana animalelor.
   IARMAROC iarmaroace, s.n. Tîrg ţinut în anumite locuri şi la date fixe; nil oi.
   IĂRNĂ, ierni, s.f. Anotimpul cel mai friguros, care urmează după toamnă şi precedă primăvara, cuprins între
solstiţiul de la 22 decembrie şi echinoo-ţiul de la 21 martie.
   IAROVIZlRE, iarovizari, s.f. Unul dintre stadiile de dezvoltare individuală a plantelor, care urmează după germinare, şi care se desfăşoară la o temperatură specifică fiecărei plante.
   IĂSCĂ s.f. Nume dat mai multor ciuperci parazite din clasa bazidio-micetelor, de consistenţă cărnoasă sau lemnoasă, de forme variate, majoritatea saprofite sau parazite pe rănile copacilor, în care caz provoacă pagube în economia forestieră, folosite, în trecut, la aprins focul sau, în medicina populară, ca hemostatic.
   IASOMÎE, iasomii,, s.f. Mic arbust originar din India, cu ramuri lungi, subţiri, verzi şi cu frunze opuse, formate din 7—9 foliole, cu flori albe plăcut mirositoare şi cu fructul o bacă, adesea cultivat ca plantă decorativă (Jasminum officinale).
   IATAGrĂN, iatagane, s.n. Sabie turcească, de lungime mijlocie, cu lama curbă şi lată şi cu două tăişuri.
   IAZ, iazuri, s.n. 1. Lac artificial format printr-un baraj de pămînt oare stăvileşte im curs de apă, folosit pentru creşterea peştilor, pentru irigaţii, morărit etc. 2. Lac natural mic format într-o adîncitură de teren în albia unui rîu, prin adunarea apelor.
   ÎBIS, ibişi, s.m. Pasăre asemănătoare cu barza, de (mioare albă (Thres-
IBRIŞIN-IDEALIZARE
380
kiornis aethiopica) sau roşie (Guara rubra) pe corp şi neagră pe cap şi pe coadă, cu cioc lung şi curbat în jos, care trăieşte în ţările calde şi se hrăneşte cu insecte.
  IBRIŞlN, ibrişine, s.n. Fir de aţă albă sau colorată, răsucită, din bumbac sau din mătase, înfăşurat pe un sul subţire de carton si întrebuintat la
    *                    9 *• cusut, la brodat sau la împletit.
  ICNI, icnesc, vb. IV. Intranz. A geme, a gîfîi adînc şi scurt (din cauza efortului, a unei izbiri, a durerii etc.).
  ICOĂNĂ, icoane, s.f. 1. Reprezentare pictată a unor divinităţi, sfinţi sau scene cu temă religioasă şi care serveşte ca obiect de cult. + (înv.) Tablou, desen, ilustraţie. 2. Fig. Imagine, reprezentare a cuiva sau a ceva rămasă în amintirea .unei persoane (şi evocată de ea).
  ICONOGRAFIE, iconografii, s.f. 1. Disciplină care se ocupă cu studiul operelor realizate în diverse arte plastice; studiu, al operelor de acest fel privitoare la un anumit subiect. 2. Totalitatea imaginilor documentare referitoare la o epocă, la o problemă, la o localitate etc.
  ICONOSTĂS, iconostase, s.n. 1. Peretele despărţitor (împodobit cu icoane) dintre altar şi restul bisericii; catapeteasmă, tîmplă. 2. Pupitru în biserică, pe care se pune o icoană.
  ICOSAJfîDRU, icosaedre, s.n. Poliedru cu douăzeci de feţe. <0> Icosaedru regulat, icosaedru cu feţele triunghiuri echilaterale ce fac, două cîte două, unghiuri diedre de cîte 138011'26",6, avînd 30 de muchii şi 12 vîrfuri din care pornesc cîte 5 muchii.
  ÎCRĂ, icrej s.f. (Mai jQes ja pl.) Denumire generică dată ovulelor de peşte. O Icre negre, icre de culoare cenuşie închis sau neagră, produse de morun, de nisetru sau de păstrugă; caviar. Icre de Manciuria, icre de culoare galbenă-portocalie, produse de
unii peşti din mările Extremului Orient.
   ÎCTER, ictere, s.n. Boală a ficatului şi a veziculei biliare, caracterizată prin coloraţia în galben a pielii şi a mucoaselor bolnavului, provocată de impregnarea acestora cu pigmenţi biliari; (pop.) gălbinare.
   IDEĂL,-Ă, (l, 2) ideali,-e, adj.,
(3)  idealuri, s.n. 1. Adj. Care atinge perfecţiunea; perfect, desăvîrşit. 2. Adj. Care ţine de domeniul ideilor, privitor la gîndire; care există numai în mintea, în sensibilitatea omului; spiritual. 3. S.n. Scopul suprem spre care se îndreaptă conştient şi sistematic năzuinţele şi activitatea creatoare umană în toate domeniile ei; reprezentare a acestui scop. [Pronunţat: -de-at]
   IDEALISM s.n. Orientare fundamentală în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conştiinţa, gîndirea ca factor primordial, iar materia, natura, existenţa obiectivă ca factor secund, derivaţi <^> Idealism, obiectiv, idealism care concepe factorul spiritual, pus la baza existenţei, ca o realitate de sine stătătoare, independentă de conştiinţa individuală. Idea lism subiectiv, idealism care identifică spiritul cu conştiinţa individuală, ne-gînd existenţa independentă de aceasta a realităţii materiale. [Pronunţat: -de-a-]
   IDEALIZĂ, idealizez, vb. I. Tranz. A atribui unui lucru sau unei fiinţe calităţi ideale (1). + A transforma realitatea într-o operă de artă, potrivit unui ideal (3). [Pronunţat: -de-a-]
   IDEALIZARE, idealizări, s.f. Acţiunea de a idealiza şi rezultatul ei; încercare de a atribui unei fiinţe, unui lucru sau unui proces însuşiri deosebite. ♦ Proces de schematizare, de simplificare a realităţii, întîlnit în orice proces de abstractizare. [Pronunţat: -de-a-]
381
IDEATIC-IDOL
   IDţllTICj-Ă, ideatici,-ce, adj. (Livr.) Referitor la idei, de idei. [Pronunţat: -de-a-]
   IDEĂŢIE, idealii, s.f. Proces (psihic) de' formare şi de înlănţuire a ideilor. [Pronunţat: -de-a-]
   IDEE, idei, s.f. 1. Termen general pentru diferite forme ale cunoaşterii raţionale, logice; noţiune, concept. + Tot ceea ce este dat în minte ca produs al activităţii de gîndire. 2. (In expr.) Idee artistică, atitudinea şi aprecierea estetică asupra realităţii, cuprinsă într-o creaţie artistică.
   IDEIUPQTfiNŢĂ s-f- (Mat.) Proprietate a unei legi de compoziţie internă, *, potrivit căreia compusul unui element a cu el însuşi este elementul considerat :a * a = a.
   IDŞNTIC.-Ă, identici,-ce, adj. Care coincide întru totul cu ceva sau cu cineva; la fel cu altcineva sau cu altceva; exact, întocmai. O (Mat.) Polinom identic nul, polinomul format cu termeni neasemenea, în care toţi coeficienţii lui sînt zero (luînd valoarea zero pentru orice valoare a nedeterminatei sale). Funcţia identica (sau aplicaţia identică a unei mulţimi M), funcţia f: M M, astfel încît f(x) = x pentru orice x£ M; se mai notează: iM.
   IDENTIFJCl, identific, vb. I. Tranz.
1.  A considera mai multe noţiuni, obiecte, fiinţe etc. diferite ca fiind identice. 2. A constata, a stabili identitatea unei persoane; a constata, a preciza natura'unui lucru, care 11 deosebeşte de altul. ^ Refl. A se transpune în situaţia altuia, a simţi şi a acţiona aşa cum ar face-o altul; a deveni acelaşi cu...
. EDENTETlTE. identităţi, s.f. 1. Calitatea de a fi la iei cu sine însuşi, de a rămîne xeea. ce este, deosebindu-se de altul. ♦Asemănare, similitudine perfectă, potrivire totală. 2. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană. 3. (Mat.) Egalitate între două funcţii de una sau mai multe variabile,
care este verificată pentru orice valori din domeniul lor de definiţie. Identitate condiţionată, egalitate între două funcţii, care este verificată pentru o submulţime din domeniul lor de definiţie, în cazul în care variabilele satisfac o anumită condiţie.
   IDEOGRÂMĂ, ideograme, s.f. Semn grafic din unele limbi care notează un cuvînt nu prin litere, ci prin desemnarea noţiunii. [Pronunţat: -de-o-']
   IDEOLOGIE, ideologii, s.f. Totalitatea ideilor şi concepţiilor care reflectă, într-o formă teoretică, interesele şi aspiraţiile unei clase sau ale unei pături sociale, determinate de condiţiile obiective de existenţă ale acestora şi care servesc la consolidarea sau la schimbarea relaţiilor sociale existente. + Totalitatea ideilor şi concepţiilor care constituie partea teoretică a unui curent, a unui sistem etc. + Ştiinţă care are ca obiect de cercetare studiul ideilor, al legilor şi al originii lor. [Pronunţat: -de-o-]
   IDiLĂ, idile, s.f. Poezie lirică de mică întindere, care prezintă în mod optimist ori idealizat sentimentul iubirii sau scene de viaţă în toată simplitatea şi puritatea lor, într-un cadru natural, rustic; bucolică. + Iubire curată, naivă şi tinerească.
   £D|LIC,-Ă. idilici,-ce, adj. Care este specific unei'idile; bucolic, pastoral. ♦ (Despre natură) De la ţară; cîmpenesc, rustic. ♦ (Despre sentimente) • Simplu, naiv. + Care scrie idile.
   IDILIZĂ, idilizez, vb. I- Tranz. A vedea sau a prezenta un fapt de viaţă mai frumos sau mai bun decît este în realitate, a prezenta ceva în mod exagerat optimist, fără rezerve critice.
   IDIOM, idiomuri, s.n. Termen general care denumeşte o limbă, un dialect sau un grai. [Pronunţat: -di-om]
   IDOL, idoli, s.m. Divinitate pagină, zeu; figură, statuie care reprezintă o asemenea divinitate, servind ca obiect
idolatriza-iezAturA
382
de cult in religiile politeiste. + Fig. Fiinţă sau lucru pentru care cineva manifestă admiraţie deosebită, adoraţie sau iubire puternică.
   IDOLATRIZA, idolatrizez, vb. Tranz. A slăvi pe cineva sau ceva ca pe un idol, a iubi cu pasiune, în mod nelimitat; a diviniza, a adora. +A iubi în mod exagerat.
   ÎE, ii, s.f. Bluză femeiască, caracteristică portului popular românesc, făcută din pînză albă de bumbac, de in sau de borangic şi împodobită la guler, la piept şi la mîneci cu cusături alese, cu mărgele etc.
   IEDERĂ, iedere, s.f. Arbust tîrîtor sau agăţător din ordinul ranalelor, cu frunze verzi strălucitoare si cu flori
   • • • • * mici galbene-verzui, cultivat frecvent ca plantă decorativă (H'edera heliic).
   IENIBAHĂR s.n. Fructe mici, sferice şi negre ale unei plante exotice (Myrthus pimenta), care se folosesc drept condiment.
   IENICER, ieniceri, s.m. Soldat care făcea parte dintr-un corp de elită al infanteriei turceşti (creat la mijlocul sec. XIV şi menţinut pînă la începutul sec. XIX), recrutat dintre prizonierii de război, iar mai tîrziu dintre copiii turciţi ai populaţiilor creştine.
   IENtJPĂR, ienuperi, s.m. Arbust răşinos, foarte ramificat, cu frunzele totdeauna verzi, aciculate, aşezate cîte trei, tari şi persistente, cu flori lipsite. de înveliş floral şi cu fructele cărnoase de formă sferică, de culoare neagră--albăstruie; jneapăn (2) (Juniperus communis ).
   IEPURE, iepuri, s.m. Gen de mamifere din ordinul rozătoarelor, cu urechile lungi, cu doi dinţi incisivi suplimentari pe falca superioară, cu picioarele dinapoi mai lungi decît cele dinainte şi cu coada foarte scurtă; (şi la sg.) animal care face parte din, acest gen, vînat pentru carnea şi pentru blana lui.
   IERARHÎE, ierarhii, s.f. Organizare socială în care fiecare persoană, instituţie etc. se află pe o anumită treaptă şi într-un anumit raport (de j. subordonare) faţă de alte persoane, instituţii etc.
   IERARHIZÂ, ierarhizez,yb. I. Tranz. A aşeza, a organiza pe baza unei ierarhii; a stabili o ierarhie.
   IERBÂR1, ierbare, s.n. Colecţie de plante uscate, presate între foi de hîrtie (sugativă) şi păstrate în cutii sau în mape etichetate şi orînduite pe grupe sistematice, constituind un material pentru studiile de botanică. + Catalogul sau mapă în care se păstrează o asemenea colecţie.
                            »
   IERBÂR2. ierbare, s.n. Cel mai mare dintre cele patru compartimente ale stomacului rumegătoarelor, în care alimentele se înmagazinează şi se macerează sub acţiunea florei bacteriene, a fermenţilor şi a peristaltismului pereţilor; rumen.
   IERBICÎI), ierbicide, s.n. Substanţă chimică, cu efect distrugător numai asupra plantelor sălbatice din culturi, folosită în combaterea buruienilor.
   IEREMIĂDĂ, sremiade, s.f. (Livr.) Plîngere, tînguire, văicăreală (fără sfîr-şitj. [Pronunţat: -mi-a-]
   IERtJNCĂ, ierunci, s.f. Pasăre puţin mai mare decît o cioară, cu pene de culoare brună-roşcată cu pete albe, negre şi cenuşii, cu un cerc roşu în jurul ochilor şi cu un moţ pe cap, vî-nată pentru came (Tetrastes bonasia).
   EfSSLE, iesle, s.f. Jgheab în care se pune hrana animalelor (în grajd).
   IEŞfRE, ieşiri, s.f. Parte a unei reţele electrice, a unui element de automatizare, a unui sistem de transmisie etc., pe unde sînt transferate, spre exterior, puterea sau semnalul, pe unde se leagă cu un circuit exterior etc.
   IEZĂTtJRĂ, iezături, s.f. Baraj (de pămînt, de piatră etc.) construit de-a
383
IEZER-ILTC
curmezişul unei văi pentru a opri apa şi a forma un iaz.
   EfîZER, iezere, B.n. Lac adine (de munte).
   JEZÎ, iezesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A stăvili o apă printr-un baraj. + Refl. (Despre ape) A se aduna, fornăind un iaz.
   IEZUITÎSM s.n. Lipsă de principii morale in alegerea mijloacelor pentru atingerea scopurilor; ipocrizie, perfidie. [Pronunţat: -zu-i-]
   ÎFOS, ifose, s.n. (Fam.) Mindrie neîntemeiată faţă de însuşirile proprii; orgoliu, înfumurare.
   IGIENĂ s.f. Ramură a medicinei umane şi veterinare care studiază normele de păstrare a sănătăţii omului şi a animalelor domestice. [Pronunţat: -gi-e-]
   IGNIFtJG,-Ă, ignifugi,-ge, adj. (Despre materiale) Care se aprinde şi arde foarte greu sau nu arde deloc, împie-dicînd propagarea focului.
   IGNORI, ignorez, vb.I. Tranz. 1. A nu şti, a nu cunoaşte ceva. 2. A neglija în mod voit ceva sau pe cineva, a nu ţine seamă, a trece cu vederea.
   IGNORĂNT,-Ă, ignoranţi,-te, adj., s.m. şi f. (Om) lipsit de cunoştinţe (elementare); (om) incult, neştiutor.
   IGNORANŢĂ s.f. 1. Lipsă de cunoştinţe (elementare), de învăţătură; incultură. 2. (înv.) Faptul de a ignora, de a nu şti ceva.
   IGUĂNĂ, iguane, s.f. (La pl.) Gen de şopîrle arboricole gigantice, care ajung la 1,40 —2 m lungime, viu colorate, cu capul mare, cu corpul turtit lateral, cu coadă lungă, cu picioarele puternice, cu o creastă dinţată cu ţepi moi, de la ceafă pînă la vîrful cozii şi pe guşă, care sînt vînate pentru carnea şi ouăle lor comestibile (Iguana); (şi la sg.) animal care face parte din acest gen.
   IHTIOLOGÎE s.f. Ramură a zoologiei care se ocupă cu studierea peştilor. [Pronunţat: -£i-o-]
   ILAR,-Ă, ilari,-e, adj. (Rar) Ilariant.
   ILARIĂNT,-Ă, ilarianţi,-te, adj. 1. Care stîmeşte rîsul general; hazliu, ilar; ridicol. 2. (Chim.; în expr.) Gaz ilariant, N20, gaz incolor, cu gust dulceag, care, inspirat în cantităţi mici, provoacă o stare de veselie, folosit, asociat cu oxigenul, ca anestezic; protoxid de azot. [Pronunţat: ri-ant]
   ILARITĂTE s.f. Explozie generală de rîs, la auzul sau la vederea unui lucru,amuzant, caraghios, ridicol.
   ILÂTJ, ilaie, s.n. (Reg.) Nicovală.
   ILEGĂL,-Ă, ilegali,-e, adj. 1. Care nu este în conformitate cu legea, care calcă legea. 2. Care nu este recunoscut, admis de lege, aprobat de autorităţile unei ţări, care desfăşoară în ascuns o activitate (politică). + Care serveşte acestei activităţi; conspirativ, clandestin.
   ILEGALIST,-Ă, ilegalişti,-ste, s.m. şi f. Persoană care luptă, activează în ilegalitate împotriva regimului capitalist.
   ILEGALITATE s.f. Situaţie ilegală în care se află, activează o organizaţie (politică), o persoană.
   ILEOCECĂL, ileocecale, adj. (Anat.; în expr.) Orificiu ileocecal, orificiul dintre ileon şi cec, închis de o valvulă. [Pronunţat: -le-o-]
   ILEON, ileonuri, s.n. Porţiunea terminală a intestinului subţire. [Pronunţat: -le-on]
   ILIĂCj-Ă, iliaci,-ce, adj. (Anat.) Care este aşezat în partea de mijloc a corpului, în regiunea şoldurilor. O Arteră iliacă, ramificaţie a aortei abdominale, care se divide în artera iliacă internă şi artera iliacă externă sau femurală. [Pronunţat: -li-ac]
   ELÎC, ilice, s.n. Pieptar (ţărănesc) fără mîneci, încheiat în faţă, confec-
ILICIT-IMAGINAR
384
ţionat de obicei din catifea sau din postav roşu sau negru (şi împodobit cu găitane, cu mărgele etc.).
  ILICÎT,-Ă, iliciţi,-te, adj. Interzis de lege, contrar unei legi sau unei norme.
♦  Necinstit.
  ILiON, ilionuri, s.n. Unul dintre cele trei oase sudate care formează osul coxal. [Pronunţat: -li-ori]
  ILOGICI-A, ilogici,-ce, adj. Care nu este conform cu logica, care contrazice logica lucrurilor; .absurd.
  ILUMINĂ, iluminez, vb. I. 1. Tranz. A (produce şi a) răspîndi lumină (artificială) într-o încăpere, pe o stradă etc. 2. Refl. Fig. (Despre faţă, ochi etc. sau despre oameni) A deveni strălucitor de bucurie, de mulţumire etc.
  ILUMINARE, iluminări, s.f. 1. Acţiunea de a ilumina şi rezultatul ei.
2. Mărime fotometrică ce caracterizează suprafeţele iluminate, reprezentînd limita raportului dintre fluxul luminos incident şi aria suprafeţei iluminate, cînd aceasta tinde către zero.
  ILUMINAT s.n. Faptul de a ilumina. + Tehnica (producerii şi a) răspîndirii luminii (artificiale). O Iluminat electric, tehnica producerii şi răspîndirii luminii electrice.
  ILUMINĂŢIE, iluminaţii, s.f. Iluminare puternică a unui oraş, a unei străzi eto. cu ocazia unei sărbători, a unei festivităti etc.
                  »
  ILUMINISM s.n. Mişcare ideologică şi culturală, antifeudală şi anticleri-cală, a burgheziei în ascensiune, desfăşurată în sec. XVII —XIX în ţările Europei şi ale Americii, care a luptat pentru înlocuirea regimului feudal printr-o orinduire bazată pe raţiune, pe libertate, pe drepturile naturale ale omului, promovând o concepţie idealistă a fenomenelor sociale, condiţionînd înlăturarea exploatării, asupririi sociale, schimbarea vieţii oamenilor, a
întregii dezvoltări sociale de răspîn-direa culturii, a „luminilor” în rîndul maselor, interpretând materialist fenomenele naturii.
  ILUSTRĂ, ilustrez) vb. I. 1. Tranz. A împodobi cu ilustraţii o carte, un text etc. 2. Tranz. A lămuri mai bine o problemă, a dovedi, a întemeia o afirmaţie, o părere, o acţiune etc. prin exemple, prin fapte, prin gesturi etc. + A reprezenta (printr-un desen, printr-o imagine etc.) pentru a lămuri.
3.  Refl. A se remarca într-un anumit domeniu.
  ILtJSTRU,-Ă, iluştri,-stre, adj. Care a ajuns celebru, vestit prin calităţile sale deosebite.
  ILTjZIE, iluzii. s.f. Percepţie falsă sau deformată a unui obiect existent, determinată fie de legile de formare a percepţiilor, fie de anumite stări organice; cunoaştere falsă sau deformată, considerată adevărată; aparenţă înşelătoare. 4 (în literatură, artă) Imagine din realitate, intenţionat deformată, transfigurată pentru a spori stările emoţionale sau semnificaţia operei de artă. + Fig. Speranţă neîntemeiată, dorinţă neîndeplinită; amăgire.
  ILUZIONÂ, iluzionez, vb. I. Refl. şi tranz. (Rar) Â(-şi) face iluzii; a (se) amăgi. [Pronunţat: -zi-o-]
  ILUZORIU,-IE, iluzorii, adj. Care nu poate fi realizat, care nu există în realitate; amăgitor, înşelător.
  IMACULĂT,-Ă, imaculaţi,-te, adj. Care este fără pată; curat. + Fig. Pur, neprihănit, cast.
  IMAGINĂ, imaginez, vb. I. Tranz. A-şi închipui ceva. + A concepe, a crea, a inventa, a născoci.
  IMAGINĂR,-Ă, imaginari,-e, adj. 1. Care există numai în imaginaţie; creat de imaginaţie; închipuit, născocit, fictiv. + (Substantivat, n.) Domeniu al imaginaţiei; ceea ce este imaginat.
2.  (Mat.; învechit; despre numere) Care reprezintă rădăcina pătrată a unui
385
IMAGINAŢIE-IMITA
număr real negativ. O Unitate imaginară, numărul (convenţional) i, cu proprietatea i2 = — 1 (sau i = |/ —1).
  BIAGINÂŢIE, imaginaţii, s.f. Proces psihic prin care se creează reprezentări sau idei noi pe baza experienţei anterioare; capacitate a unor oameni de a desfăşura o activitate creatoare pe baza acestui proces; imaginea sau produsul astfel realizat; închipuire, fantezie.
  DliGINE, imagini, s.f. 1. Reflectare a realităţii înconjurătoare în mintea omenească pe baza impresiilor dobîndite prin simţuri; reprezentare vizuală sau auditivă; obiect perceput prin simţuri. + Reflectare concretă (prin cuvinte, sunete culori etc.) şi subiectivă a realităţii înconjurătoare, cu ajutorul unor procedee specifice artei. 2. Figură obţinută prin intersecţia direcţiilor de propagare ale razelor provenite de la un obiect, după ce acestea au străbătut un sistem optic. O Imagine reală, imagine obţinută direct cu razele emergente. Imagine virtuală, imagine obţinută prin prelungirea razelor emergente. 3. (Mat.) Elementul b din mulţimea F ce corespunde elementului a din mulţimea E printr-o funcţie f : E -* F; elementul b, transformatul lui a prin funcţia f; valoarea funcţiei fin a.
  IMAGISTIC,-Ă , imagistici,-ce, adj., s.f. 1. Adj. Privitor la imagini, de imagini, cu imagini (artistice).. 2. S.f. Gen de poezie sau de proză în care predomină imaginile; ansamblu de imagini care există în asemenea creaţii.
  IMAN35NT,-Ă, imanenţi,-te, adj. Care este propriu naturii obiectului, care acţionează în interiorul obiectului, care este condiţionat de esenţa obiectului; intrinsec.
  IMĂŞ, imaşuri, s.n. Teren necultivat pe care creşte iarbă, folosit ca păşune pentru vite; izlaz.
  IMATERIĂL,-!, imateriali,-e, adj. Care exista numai în conştiinţă; spiri-
tual. + Care nu are formă precisă, lipsit de contur sau de consistenţă. [Pronunţat: -ri-al]
   IMBEBÎŢIE, imbibiţii, s.f. Pătrundere a apei în celule vegetale (tinere, fără vacuole) bogate în substanţe co-loidale hidrofile deshidratate.
   IMBOLD, imbolduri, s.n. Ceea ce îndeamnă la o acţiune; îndemn, stimulent, impuls.
   IMEMORllL,-Ă, imemoriali,-e, adj. Care aparţine unei epoci foarte îndepărtate, străvechi, uitate. [Pronunţat: -ri-al]
   im£ns,-ă, imenşi,-se, adj. Care este foarte mare, foarte întins; enorm, colosal.
   IMENSITATE, imensităţi, s.f. însuşirea a ceea ce este imens; întindere uriaşă; număr, cantitate foarte mare.
   IMERG£NT,-Ă, imergenţi,-te, adj. (Despre raze luminoase) Care străbate un mediu oarecare.
   IMERSItJNE, imersiuni, s.f. 1. Afundare parţială sau totală a unui corp într-un lichid; stare a unui corp afundat într-un lichid. 2. Pătrundere a unui corp ceresc în conul de umbră al altui corp ceresc. [Pronunţat: -si-u-]
   IMIGRĂNT,-Ă, imigranţi,-te, s.m. şi f. Persoană care vine să se stabilească într-o tară străină.
        >
   IMIGRĂRE, imigrări, s.f. Deplasare a unei persoane sau a unui grup de persoane dintr-o ţară in altă ţară şi stabilirea în această ţară.
   IMINEl s.m. pl. Pantofi cu vîrful ascuţit, purtaţi, în trecut, de ţărani; pantofi de modă turcească (făcuţi din marochin) şi purtaţi odinioară de boieri.
   niIN3îNT,-Ă, iminenţi,-te, adj. Care este gata să se producă, să se întîmple (şi nu se poate amina sau evita); inevitabil.
   IMITĂ, imit, vb. I. Tranz. 1. A adopta întocmai felul de gîndire, de comportare etc. al cuiva; a lua pe ci-
25  — Dicţionarul limbii române pentru elevi
IMIXT1UNE-IMPEDANŢĂ
386
neva ca exemplu. ^ A reproduce felul de a vorbi, de a cînta sau gesturile caracteristice ale cuiva. 2. A lua ca model opera sau felul de a lucra al unui artist, al unui scriitor etc. ^ A reproduce cu fidelitate; a copia.
   IMIXTIUNE, imixtiuni, s.f. Amestec
nemotivat si nedorit în treburile al-i
tuia. [Pronunţat: -ti-u-]
   IMN, imnuri, s.n. 1. Poezie lirică, cu caracter solemn, compusă pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou etc. 2. Cîntec solemn (şi festiv) compus pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou (legendar) etc. + Cîntec solemn adoptat oficial de un stat ca simbol al unităţii sade naţionale.
   IMNIC,-A, imnici,-ce, adj. . (Livr.) Care are caracterul imnului, care aparţine imnului, privitor la imn.
   IMOBIL,-Ă, imobili,-e, adj. Care stă, se află în nemişcare; neclintit, fix.
   IMOBILIAR,-A, imobiliari,-e, adj.
1.  (Despre bunuri materiale) Care nu poate fi transportat. 2. Care se ocupă de bunuri fixe, imobile. [Pronunţat:
-li-ar]
   IMOBILISM s.n. Atitudine de opoziţie sistematică şi permanentă>fa’ţă de orice’ inovaţie, invenţie, progres etc.; închistare.
   IMOBILIZĂ imobilizez, vb. I. Tranz. A aduce pe cineva sau ceva în stare de nemişcare, de neclintire, a face să nu se mai poată mişca, să nu mai poată .acţiona; a ţintui..
   IMORAL,-A, imorali,-e, adj. Kkre este contrar moralei, care nu respectă principiile ei, care nu are nici un principiu moral.
   IMORALFTĂTE, imoralităţi, s.f. Atitudine, comportare etc. imorală a unui individ sau a unei colectivităţi; caracterul a ceea ce este imoral.
   IMORTALIZA, imortalizez, vb. I. Tranz. A face ca cineva sau ceva să .
trăiască veşnic în memoria oamenilor; a face nemuritor.
   IMPACIENT,-A, impacienţi,-te, adj. (Livr.) Nerăbdător; neliniştit, îngrijorat. [Pronunţat: -ci-ent]
   IMPACIENT^, impacientez, vb. I. Refl. (Livr.) A-şi pierde răbdarea, a deveni nerăbdător sau a se îngrijora, a se nelinişti. [Pronunţat: -ci-en-] IMPACT, impacturi, s.n. Influenţă, creştere a influenţei unui fenomen, a unui proces.
   bipAr.-ă, impari,-e, adj. (Despre numere întregi) Care nu este divizibil cu doi; care este fără soţ; se notează, în general, n = 2k — 1 ('ftGNj. O Funcţie impară, funcţie reală, f, de variabilă reală x, al cărei domeniu de definiţie, I, este simetric faţă de zero şi care are proprietatea că f( —x) = — f(x) pentru orice xGl-Permutare impară, permutare la care numărul de inversiuni este impar.
   IMPARICOPITÂT,-Â, imparicopi-taţi,-te, adj. (Despre animale) Care are un număr impar de degete; impari-digitat. + (Substantivat, n.pl.) Ordin de mamifere erbivore nerumegătoare, adaptate la fugă, care prezintă această caracteristică; (şi la sg:) animal care face parte din acest ordin.
   IMPARHATE s.f. însuşirea, calitatea de a fi impar.
   IMPARŢlAL,-A, imparţiali,-e, adj. Care este capabil să facă o apreciere justă, obiectivă; nepărtinitor, obiectiv, drept. [Pronunţat: -ţi-al]
   IMPAS, impasuri, s.n. Situaţie dificilă în care se află cineva şi din. care nu ştie cum să iasă; încurcătură.
   IMPECAbIL,-A, impecabili,-e, adj. Care este fără cusur, ireproşabil, perfect, desăvîrşit.
   impedAnţA, impedanţe, • s.f. Mărime caracteristică unui circuit electric de curent alternativ, egală cu raportul dintre tensiunea eficace la bornele unui circuit electric prin care
387
IMPENETRABIL-IMPUCAT
trece un curent alternativ şi intensitatea eficace a acestuia.
   PIPENETRÂBIL,-Ă, impenetrabili, -e, adj. 1. Care nu Iasă să treacă ceva prin el. + Prin care nu se poate străbate cu privirea; de nepătruns. + Fig. De neînţeles; ascuns. + Fig. Care îşi ascunde glndurile sau sentimentele.
2. (Fiz.) Care ocupă un asemenea spaţiu încît exclude de acolo prezenţa oricărui alt corp.
   IMPERATÎY,-Ă, imperativi,-e, adj., s.n. 1. Adj. Care porunceşte, ordonă; poruncitor. O Mod imperativ (şi substantivat, n.), mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interzicere, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziţie imperativă, propoziţie care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S.n. Necesitate categorică şi necondiţionată, care cere o rezolvare imediată; obligaţie.
   DIPERCEPTÎBIL,-Ă, imperceptibili, -e, adj. Care nu poate fi (sau care poate fi cu greu) observat cu ajutorul simţurilor. ♦ Care este abia perceptibil, care trece aproape neobservat, insesizabil.
   IMPERFECT adj. (în expr.) Timpul imperfect (şi substantivat, n.), timp verbal al modului indicativ care exprimă o acţiune din trecut, neterminată în momentul la care se referă vorbirea.
   IMPERIALfSM s.n. 1. Capitalismul ajuns în stadiul de dezvoltare în care s-a statornicit dominaţia monopolurilor şi a capitalului finanoiar, a căpătat o însemnătate deosebit de mare exportul de capital, a început împărţirea lumii între uniunile monopoliste internaţionale, a luat sfîrşit împărţirea întregului teritoriu al globului între cele mai mari ţări capitaliste şi a început lupta pentru reîmpărţirea lui. 2. Politică de cotropire a unor teritorii străine (de către un stat imperialist). [Pronunţat: -ri-a-]
   IMPERlOS.-OĂSĂ, imperioşi,-oase, adj. (Adesea adverbial) Care este ab-
solut necesar, care cere o rezolvare imediată, obligatorie.[Pronunţat: -n'os] IMPERIU, imperii, s.n. Stat (întins) condus de un împărat.
   IMPERMEĂBIL,*Ă, impermeabili,-e, adj. Care nu lasă să treacă prin el un fluid. [Pronunţat: -me-a-]
   IMPERS ONÂL,-Ă, impersonali,-e, adj. Care nu se referă la nici o persoana; desprins de propria persoană; care are un caracter obiectiv (general, universal). 4. (Despre verbe, forme şi" construcţii verbale) Care exprimă o acţiune ce nu este atribuită nici unei persoane, care nu are subiect propriu--zis şi se întrebuinţează numai la persoana a treia singular. + Fig. Lipsit de personalitate.
   IMPERTURBĂBIL, -Ă, imperturbabili, -e, adj. Care îşi păstrează calmul, liniştea, care nu poate fi tulburat de nimic; liniştit, stăpîn pe sine; care arată stăpînire de sine.
   DIPETUOS, -OĂSĂ.,impetuoşi, -oase, adj. Care dovedeşte o forţă sau se manifestă ca o forţă de nestăpînit; năvalnic, tumultuos, nestăvilit. [Pronunţat : -tu-os]
   IMPEEGrĂT, -Ă, impiegaţi, -te, s.m. şi f. 1. Persoană care organizează şi controlează mişcarea trenurilor într-o gară. 2. (înv.) Funcţionar de stat de grad inferior.
   IMPIETÂ, impietez, vb. I. Intranz. A interveni în treburile altuia, neso-cotindu-i drepturile; a leza. [Pronunţat: -pi-e-]
   IMPLACĂBIL, -Ă, implacabili, -e, adj. Care nu poate fi înduplecat, îm-blînzit, atenuat; neîndurător, inexorabil.
   IMPLICA, implic, vb. I. Tranz. 1. (La pers. 3) A atrage după sine, a avea ceva drept consecinţă (imediată).
2. A amesteca pe cineva într-o situaţie neplăcută, într-un proces.
   DIPLlCiT, -Ă, implicaţi, -te, adj. Inclus.
IMPLICAŢIE-IMPRESIE
388
  IMPLICAŢIE, implicaţii, s.f. 1. (Mat.) Relaţie logică între două propoziţii p şi q, astfel încît din p rezultă q, fiind falsă dacă p este adevărată şi q falsă, şi adevărată în celelalte cazuri; se notează: p •-> q (citit: „p implică (atrage) q“, „din p rezultă q“, „dacă p atunci q“). 2. Idee, fapt urmînd în mod implicit din altul sau apărînd ca o consecinţă imediată a acestuia. + (Log.) Relaţie între două concepte în care adevărul ori falsitatea unui concept atrage după sine, cu necesitate, adevărul ori falsitatea celuilalt concept.
  IMPLICIT, -Ă, impliciţi, -te, adj. (Adesea adverbial) Care este inclus, cuprins în altceva (fără a mai fi exprimat direct); care se înţelege de la sine (fără a mai fi exprimat).
  IMPOLITEŢE, impoliteţi, s.f. Lipsă de politeţe; faptă, atitudine sau comportare nepoliticoasă; necuviinţă, mojicie, bădărănie.
  DIP ONDERĂBIL, -Ă, imponderabili, -e, adj. Care nu are greutate. + Care nu poate fi observat, cunoscut sau sesizat; care trece aproape neobservat; subtil, fin.
  DIPONDERABELITĂTE s.f. Caracterul sau starea unui corp asupra căruia nu acţionează forţe gravitaţionale sau a cărui greutate a fost anihilată de alte forte.
            »
  DIP ORT, importuri, s.n. Totalitatea operaţiilor cu caracter comercial prin care se introduc într-o ţară mărfuri produse în şi cumpărate din alte ţări.
  IMPORTA, pers. 3 impârtă, vb. I. Tranz. şi intranz. A prezenta importanţă, interes (pentru cineva).
  DEPOSÎBIL, -Ă, imposibili, -e, adj. Care nu este posibil, care nu se poate îndeplini.
  DIPOST0R, - OĂRE, impostori, -oare, s.m. şi f. Persoană care încearcă să înşele, profitînd de neştiinţa sau de buna-credinţă a unor oameni; şarla-
tan, pungaş. + Individ care se dă drept altcineva pentru a obţine anumite avantaje la care altfel nu ar avea dreptul.
  IMPOSTtJRĂ, imposturi, s.f. Faptă săvîrşită de impostor; şarlatanie, pungăşie; înşelătorie; minciună.
  niPOZABfr, -Ă, impozabili, -e, adj. Care poate fi sau este impus la plata unui impozit.
  IMPOZĂTvT, -Ă, impozanţi, -te, adj. Care impune respect sau admiraţie prin înfăţişare, ţinută, -comportare; impunător, mîndru.
  IMPOZIT, impozite, s.n. Plată obligatorie către stat, în bani sau în produse, stabilită prin lege. O Impozit direct, impozit încasat de stat direct de la persoane sau de la instituţii, şi fixat în raport cu averea, venitul etc. acestora. Impozit indirect, impozit fixat asupra vînzării unor bunuri (mai ales de consum), asupra unor servicii etc. şi suportat indirect de persoane şi de instituţii.
  IMPRECĂŢIE, imprecaţii, s.f. Blestem; ocară; înjurătură. + Figură de stil care cuprinde un blestem sau o înjurătură.
  DIPREGNĂRE, impregnări, s.f. Operaţie de îmbibare a unui material poros oarecare cu o substanţă sau cu un amestec de substanţe lichide, în vederea îmbunătăţirii sau obţinerii anumitor însuşiri ale acestuia (impermeabilitate, inflamabilitate, rezistenţă etc.).
  IMPRESCRIPTIBIL, -Ă, imprescriptibili, -e, adj. Care nu se poate prescrie, care nu poate înceta, care rămîne valabil totdeauna.
  IMPRESIE, impresii, s.f. Efect lăsat în conştiinţa omului de fiinţe, de lucruri sau de întîmplări din jurul lui cu care vine în contact; (la pl.) gînduri. imagini Întipărite în amintire. + Senzaţie, părere. + (La pl.) Puncte de vedere, aprecieri (fugitive) asupra unui fapt, asupra unei Întîmplări, asupra
389
IMPRESIONA-IMPUNATOR
unor opere de artă etc.; păreri personale (neaprofundate).
   IMPRESIONĂ, impresionez, vb. I. Tranz. (Despre lumină) A acţiona asupra substanţei sensibile de pe o placă, de pe un film sau de pe o hîrtie fotografică, dînd naştere unui proces chimic datorită căruia se Înregistrează o imagine. [Pronunţat: -st-o-]
   IMPRESIONĂM1, -Ă, impresionanţi, -te, adj. Care produce o puternică impresie, vin efect puternic. [Pronunţat: -si-o-]
   IMPRESIONISM s.n. Mişcare artistică apărută către sfirşitul sec. XIX, caracterizată prin surprinderea (printr-o acută interiorizare) şi evocarea directă a impresiilor fugitive, prin jocuri de culoare şi lumină, prin atenuarea treptată a contururilor şi detaliilor, prin interes pentru nuanţe şi ambianţă, pentru clipa care fuge etc., pentru a sugera mişcarea continuă a vieţii, fiorul ei spontan, exuberanţa de moment. [Pronunţat: -st-o-]
   IMPRESIONIST, -Ă, impresionaţi, -ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine impresionismului, privitor la im-"presionism, specific impresionismului.
 2. S.m. şi f. Adept al impresionismului; creator care aparţine impresionismului. [Pronunţat: -si-o-]
   IMPREVIZIBIL, -Ă, imprevizibili, -e, adj. Care nu poate fi prevăzut, dedus, ghicit; de neprevăzut.
   IMPRIMĂ, imprim, vb. I. Tranz.
 1. A face, a lăsa urme prin apăsare; a întipări. 2. Fig. A impune, a determina.
   IMPROBITĂTE, improbităţi, s.f. (Livr.) Lipsă de cinste, de corectitudine, de integritate morală; act, faptă care demonstrează această lipsă.
   Dff R0PRIETĂTE,improj3rtetâ£i, s.f. Lipsă de corectitudine, greşeală în folosirea unui cuvînt, a unei construcţii lexicale etc.; cuvînt, construcţie
 lexicală etc. folosite în mod incorect.. [Pronunţat: -pri-e-]
   IMPROPRIU, -IE, improprii, adj.
1. (Despre cuvinte, expresii etc.; adesea adverbial) Care nu este propriu, potrivit, corect sau indicat. 2. Care nu este corespunzător, recomandabil (pentru ceva).
   D1PR0VIZĂ, improvizez, vb. I. Tranz. A compune, a alcătui repede, pe nepregătite o bucată literară sau muzicală, un discurs etc.; a face, a pregăti, a confecţiona, a construi ceva la repezeală, din ce se găseşte.
   EV1PROYIZĂŢEE, improvizaţii, s.f. Faptul de a improviza; ceea ce improvizează cineva. + Lucru făcut la repezeală, la moment. + (Concr.) Termen, construcţie etc. folosite impropriu. + Executare spontană, nepregătită a unei compoziţii muzicale, pe care interpretul o creează pe măsură ce o cîntă în faţa publicului; (concr.) compoziţie muzicală astfel creată.
^ IMPRUDENŢĂ, imprudenţe, s.f. Lipsă de prudenţă; nesocotinţă; nepreve-dere. + Faptă, vorbă etc. nesocotită, riscantă.
   IMPtJDIC, -Ă, impudici, -ce, adj. Lipsit de ruşine; neruşinat, necuviincios.
   DIPtJLS, impulsuri, s.n. 1. Ceea ce îndeamnă la o acţiune; îndemn, stimulent, imbold. 2. Mărime fizică egală cu produsul dintre masa şi viteza unui corp în mişcare. 3. Variaţie bruscă, intensă şi de scurtă durată a unei mărimi variabile.
   IMPULSIONĂ, impulsionez, vb. I. Tranz. A da impuls, a provoca un impuls. + A imprima o mişcare, a stimula, a îndemna, a îmboldi la o acţiune. [Pronunţat: -si-o-]
   IMPULSÎY, -Ă, impulsivi, -e, adj. (Despre oameni) Care acţionează violent sub influenţa primului impuls.
   IMPUNĂTOR, -OĂRE, impunători, -oare, adj. Care impune respect sau
IMPUNE-INAMIC
390
admiraţie prin înfăţişare, ţinută, comportare; impozant.
  IMPTÎNE, impun, vb. III. 1. Tranz. A face ca o idee, o măsură, o directiva, un’ exemplu etc. să fie acceptate şi urmate; a face necesară îndeplinirea unei acţiuni; a obliga pe cineva să accepte, să execute ceva. 2. Intranz. A insufla cuiva respect. + Tranz. A determina respectul, stima sau teama faţă de cineva. + Refl. A căpăta prestigiu, a se afirma; a învinge, a birui.
  IMPtJR, -Ă, impuri, -e, adj. (Adesea fig.) Care nu este pur, curat; murdar.
  IMPURITĂTE, impurităţi, s.f. Substanţă străină care se găseşte în masa altui corp sau a unui material şi a cărei prezenţă determină modificarea proprietăţilor respectivului material, depăşirea unei anumite limite fiind, de obicei, dăunătoare; corp străin. O Impuritate donoare, impuritate ce determină o conducţie dominant electronică unui semiconductor. Impuritate acceptoare, impuritate ce determină o conducţie dominant lacunară unui semiconductor.
  IMPUTĂRE, imputări, s.f. Reproş, învinuire; mustrare, ceartă, dojană.
  IMPUTĂŢEE, imputaţii, s.f. Faptul de a atribui cuiva o vină; învinovăţire; măsură prin care se dispune reţinerea, din cîştigul unui angajat sau al unui cooperator, a despăgubirilor pentru paguba cauzată de aceştia instituţiei sau întreprinderii unde lucrează. + (Concr.) Sumă care trebuie plătită pentru această pagubă; imputare.
  IMUĂBIL, -Ă, imuabili, -e, adj. Care rămîne veşnic acelaşi, care nu se schimbă; permanent, constant., [Pronunţat : -mu-a-]
  IMUNITATE, imunităţi, s.f. Rezistenţă a organismului faţă de acţiunea factorilor patogeni sau a produselor toxice ale acestora.
  IN s.m. Plantă erbacee cu tulpina subţire, ramificată în partea superioară, din care se extrag fibre textile, cu frunze mici, înguste şi cu flori albastre sau albe, cu fructul o capsulă cu seminţe turtite, netede şi lucioase, de culoare brună, din care se obţine un ulei folosit în pictură şi în industria vopselelor şi a lacurilor (Linum usi-tatissimum ).
  INACCESIBIL, -Ă, inaccesibili, -e, adj. 1. La care nu se poate ajunge, de care nu te poţi apropia; neaccesibil, inabordabil. 2. (Sport; despre piscuri, creste, vîrfuri ale munţilor) Care nu poate fi, teoretic, atins sau escaladat.
  INACTIVIZĂ, inactivizez, vb. I. Tranz. (Chim.) A micşora sau a anula reactivitatea unei substanţe oarecare; a inactiva.
  INÂCTIYIZĂRE, inactivizări, s.f. (Chim.) Acţiunea de a inactiviza şi rezultatul ei; inactivare.O Inactiviza-rea catalizatorului, operaţie prin care se scoate catalizatorul din uz, prin care „se otrăveşte” catalizatorul.
  INACTUĂL, -Ă, inactuali, -e, adj. Care nu este actual sau de actualitate; depăşit, învechit. [Pronunţat: -tu-al]
  INADAPTĂBIL, -Ă, inadaptabili, -e, adj. Care nu se poate deprinde, acomoda, obişnui cu o situaţie (nouă sau existentă); neadaptabil.
  INADECVĂT, -Ă, inadecmţi, -te, adj. Care nu corespunde, nu este potrivit; nepotrivit, neadecvat.
  INADERENŢĂ^ inaderenţe, s.f. (Livr.) Imposibilitate sau incapacitate de a adera la ceva, de a împărtăşi ceva, de a preţui ceva la justa valoare.
  INALIENĂBIL, -Ă, inalienabili, -e, adj. (Despre bunuri, drepturi) Care, potrivit legii sau voinţei părţilor, nu poate fi înstrăinat. [Pronunţat: -li-e-]
  INAMIC, -Ă, inamici, -ce, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f., adj. (Stat, ţară, putere etc.) care se află în stare de război sau de duşmănie cu alt stat, cu
391
INAMOVIBIL-INCIDENT
altă ţară, putere etc. 2. Adj. Duşmănos, ostil. + Care produce neplăceri, neajunsuri.
  INAMOYfBIL, -1. inamovibili, -e, adj. Care nu poate fi transferat, înlocuit sau destituit din funcţie. + (Despre o funcţie) Din care nu poate fi destituit cineva.
  INANlŢIE s.f. Stare anormală a organismului provocată de lipsa mai îndelungată de hrană, manifestată prin pierderea în greutate, scăderea forţei fizice, ameţeli etc.
  IN APETENŢĂ, inapetenţe, s.f. Lipsă de poftă de mîncare.
  INCANDESCENT, -Ă, incandescenţi, -te, adj. (Adesea fig.) Care se află în stare de incandescenţă. O Cărbune incandescent, cărbune adus la roşu.
  INCANDESCENŢĂ s.f. Stare a unui corp care, datorită temperaturii ridicate, emite lumină (şi radiaţii infra-roşiiJ-O Lampă cu incandescenţă, lampă eleotrică în care lumina este produsă cu ajutorul încălzirii electrice a unui fir metalic, la temperaturi înalte şi într-un spaţiu vidat.
  INCANTĂŢIE incantaţii, s.f. (Livr.) (Stare de) incîntare; farmec, vrajă; delectare.
  INCAPĂBIL, -Ă; incapabili, -e, adj. (Adesea substantivat) Care nu este în stare, nu este capabil, nu se pricepe, nu are competenţa să facă un lucru.
  INCAPACITĂTE s.f Lipsă de capacitate, de pricepere, de pregătire, de competenţă a cuiva.
  INCABBONIZĂRE s.f. Proces care are loc la formarea cărbunilor de pămînt din plante, în cursul erelor geologice, şi care constă în creşterea lentă a conţinutului în carbon, ca urmare a eliminării de hidrogen, oxigen şi azot, sub acţiunea microorganismelor, Ia temperatura şi la presiunea înaltă din interiorul scoarţei pămîntului.
  INCARNĂ, incarnez, vb. I. Refl. şi tranz. A căpăta sau a da formă con-
cretă, materială, reală; a (se) întrupa.
  INCATENĂT, incatenaţi, adj. (Despre atomi) Care există în catena de atomi.
  INCENDIĂ, incendiez, vb. I. Tranz. A da foc, a provoca un incendiu. (în scopul distrugerii). ♦ Fig. A îndemna la acţiuni violente. [Pronunţat: -di-a]
  INCENDIĂR, -Ă, incendiari, -e, adj. Care provoaca (sau poate provoca) un incendiu. + Fig. Care îndeamnă la acţiuni violente; de o extremă violenţă. [Pronunţat: -di-af\
  INCENDIU, incendii, s.n. Foc mare care cuprinde (şi distruge parţial sau total) o clădire, o pădure etc.; pîrjol.
  INCERT, -Ă, incerţi, -te, adj. Care nu este sigur, cert; nesigur, îndoielnic; schimbător.
  INCERTITUDINE, incertitudini, s.f. Lipsă de siguranţă, de certitudine; nesiguranţă, îndoială; ezitare, şovăială.
  incEşţ, incesturi, s.n. Legătură sexuală, oprita de legile juridice şi de principiile morale, între părinţi şi copii sau între fraţi şi surori.
  INCHIZITOR, inchizitori, s.m. Judecător al inchiziţiei.
  INCHIZÎŢIE s.f. Instituţie a bisericii catolice creată în sec. XIII, de papa Inocenţiu al III-lea şi folosită, pînă la începutul sec. XIX, pentru judecarea, torturarea şi arderea pe rug a celor consideraţi necredincioşi ori duşmani ai catolicismului.
  INCIDENT, -Ă, incidenţi, -te, s.n., adj. 1. S.n. Intlmplare neaşteptată (şi neplăcută) oare apare în desfăşurarea unei acţiuni, putînd schimba atitudini, destine, mersul acţiunii etc. 2. Adj. (Despre cuvinte sau propoziţii) Care este intercalat între părţile unei propoziţii sau unei fraze. 3. Adj. (Fiz.; în expr.) Rază incidenţă, rază de lumină care cade pe suprafaţa unui corp sau pe suprafaţa care separă două medii.
INCIDENŢA-INCOMUNICABIL
392
  IXCIDENŢĂ, incidenţe, s.f. Întîlnire a unor raze (sau a unor fascicule de raze) de lumină între ele sau cu o suprafaţă. <^> Punct de incidenţă, punct în care o rază de lumină întîlneşte un corp sau suprafaţa de separaţie a două medii. Unghi de incidenţă, unghi format de raza incidenţă cu perpendiculara în punctul de incidenţă.
  INCINTĂ, incinte, s.f. Ansamblul zidurilor (de apărare) care înconjură un castel, o mănăstire, o cetate, un oraş etc. (în evul mediu). + Spaţiu închis între aceste ziduri. + Spaţiu mare închis în interiorul unei construcţii.
  incinerăţie, incineraţii, s.f. Ardere a cadavrelor umane (în cadrul unor ceremonii funerare); incinerare.
  INCIPIENT,. -Ă, incipienţi, -te, adj. Care se află la început, în prima fază; începător. [Pronunţat: -pi-ent]
  INCISIV1, incisivi, s.m. (Şi, adjectival, în expr. dinte incisiv) Fiecare dintre dinţii laţi ai mamiferelor, cu rădăcinile neramificate, aşezaţi în partea anterioară a arcadei dentare, sus şi jos sau numai jos la (rumegătoare), cu număr variabil, folosiţi pentru tăierea alimentelor.
  INCISÎY2, -Ă, incisivi, -e, adj. Pătrunzător, tăios, muşcător. Critică incisivă.
  INCITĂ, incit, vb. I. Tranz. (Livr.) A aţîţa, a îndemna pe cineva la acţiuni condamnabile; a instiga.
  INCITĂRE, incitări, s.f. (Livr.) Acţiunea de a incita si rezultatul ei:
                      *                                    " aţîţare, întărîtare, instigare, incitaţie.
  INCfZEE, incizii, s.f. Tăietură, secţionare făcută într-un ţesut cu un instrument sau cu un obiect foarte ascutit.
     »
  INCLtJDE, includ, vb. III. Tranz. A cuprinde, a conţine, a îngloba (într-un ansamblu).
  INCLL'ZItîNE, incluziuni, s.f. 1. Particulă de metal străin conţinută în
masa unui corp solid. 2. Defect de fabricaţie al unei piese, datorat prezenţei unor incluziuni (1) sau unor particule metalice izolate în masa ei. 3. (Mat.) Relaţie între două mulţimi A şi B, desemnînd că orice element al lui A este şi un element al lui B; se notează: C. [Pronunţat: -zi-u-~\
  INCOERENT, -Ă, incoerenţi, -te, adj. Lipsit de legătură logică (în gîndire, în exprimare, în acţiuni). [Pronunţat: -co-e-]
  INCOERENŢĂ, incoerenţe, s.f. Lipsă de legătură logică (în gîndire sau în acţiune). [Pronunţat: -co-e-]
  INCOGNOSCIBIL, -Ă, incognoscibili, -e, adj. (Livr.) Care nu poate fi cunoscut de raţiunea omenească (deşi se presupune că există în realitate).
  INC OL OR, -Ă, incolori, -e, adj. Care nu are culoare, care nu e colorat. ♦ Fig. Fără personalitate, fără strălucire; şters, searbăd.
  INCOMENSURĂBIL, -Ă, incomensurabili, -e, adj. 1. (Mat.; despre mărimi, segmente etc.) Care nu are o unitate de măsură comună, care să se cuprindă de un număr întreg de ori în fiecare dintre ele. 2. Care nu poate fi măsurat (atît e de mare); nemăsurat, nelimitat. + Care nu poate fi evaluat (atît e de valoros).
  INCOMPATIBIL, -Ă, incompatibili, -e, adj. Care nu poate exista în acelaşi timp cu altceva, care nu este compatibil cu altceva; care nu se împacă, nu, se potriveşte cu altceva.
  INCOMPRESÎBIL, -Ă, incompresi-bili, -e, adj. Care nu este compresibil, care nu se poate comprima; necompresibil.
  INCOMTJNICĂBIL, -Ă, incomunica-bili, -e, adj. Care nu poate fi comunicat, exprimat în cuvinte; inexprimabil, inefabil. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu poate fi comunicat, exprimat în cuvinte (ţinînd de natura intimă a omului).
393
INCONSECVENT-INCURSIUNE
   INCONSECVENT, -Ă, inconsecvenţi, -te, adj. Care îşi schimbă (des) ideile, părerile, atitudinea etc,; schimbător, nestatornic, instabil, inconstant.
   INCONSECVENŢĂ, inconsecvenţe, s.f. Lipsă de statornicie în idei, în păreri, în atitudini, în acţiuni etc.; necon-secvenţă, instabilitate, nestatornicie, inconstanţă.
   INCONSISTENT, -Ă, inconsistenţi, -te, adj. Care este lipsit de tărie, de soliditate. + Fig: Care este lipsit de temeinicie.
   INCONŞTIENT, -Ă, inconştienţi, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care nu este conştient; care şi-a pierdut cunoştinţa ca urmare a unei stări patologice. 2. S.n. Totalitatea fenomenelor psihice care scapă conştiinţei, activitate psihică a omului de care el nu-şi dă seama. [Pronunţat: -şti-ent]
   INCONŞTIENŢĂ s.f. 1. Lipsă sau pierdere a cunoştinţei, care apare în diferite boli neuropsibice. 2. Lipsa unei atitudini conştiente, raţionale faţă de realitatea înconjurătoare; stare sufletească în care omul nu-şi dă seama de actele sale. [Pronunţat: -şti-en-]
   INCONTESTĂBIL, -Ă, incontestabili, -e, adj. Care nu poate fi contestat, tăgăduit, care nu poate fi pus la îndoială; de netăgăduit,, indiscutabil, sigur. •
   INCONVENIENT, inconveniente, s.n. Dificultate, obstacol, piedică în realizarea unui lucru; neajuns, dezavantaj. [Pronunţat: -ni-ent]
   INCORUPTIBIL, -Ă, incoruptibili, -e, adj. Care nu poate fi corupt; integru, onest, cinstit.
   INCREĂT s.n. Ceea ce există fără să fi fost creat; starea iniţială a universului, concepută prin nediferenţie-re, prin nemişcare şi linişte totală. [Pronunţat: -cre-at]
   INCREDIBIL, -Ă, incredibili, -e, adj. Care nu poate fi crezut, care este de necrezut.
   INCRIMINĂ, incriminez, vb. I. Tranz. A acuza o persoană de săvirşirea unor fapte criminale sau pentru comiterea unor greşeli, abuzuri, ilegalităţi etc.
   INCRIMINĂT, -Ă, incriminaţi, -te, adj., s.m. şi f. (Om) care este învinuit de crimă sau pentru comiterea unor greşeli, abuzuri, ilegalităţi etc.; (om) care este pedepsit de lege; acuzat.
   INCRUSTĂRE, incrustari, s.f. Tehnică decorativă constînd din introducerea şi fixarea în adînciturile unui motiv ornamental incizat pe suprafaţa unui obiect a unor materiale diferite (de obicei mai preţioase) de culori contrastante faţă de obiectul suport.
   INCUBATOR, incubatoare, s.n. Instalaţie, special amenajată, de clocire artificială, pentru asigurarea condiţiilor de temperatură, umiditate, ventilaţie, întoarcerea ouălor, securitate etc., necesare dezvoltării normale a embrionului de ou. ♦ Cameră special amenajată în care se poate asigura dezvoltarea, în condiţii optime, a copiilor născuţi prematur.
   INCUBĂŢIE, incubaţii, s.f. 1. Proces de dezvoltare, naturală sau artificială, a embrionului de păsări, sub influenţa anumitor factori fizici (temperatură, umiditate, lumină etc.). 2. Timpul cuprins între primul contact al unui organism cu un agent patogen şi apariţia primelor simptome ale bolii provocate de acesta.
   INCULTtJRĂ s.f. Lipsă de cultură, de cunoştinţe, sau cultură insuficientă a unui om.
   INCUNĂBUL, incunabule, s.n. Exemplar dintr-o carte tipărită în primele decenii ale existenţei tiparului (1440 — 1520). ♦ Carte foarte veche, rară (şi preţioasă).
   INCURSltÎNE, incursiuni, s.f. Cercetare, documentare, studiu făcut de cineva într-un domeniu, într-un subiect străin de preocupările obişnuite sau de tema tratată. [Pronunţat: -si-u-]
IN-CVARTO-INDICE
394
  IN-CVĂRTO adj. invar. (Despre formatul unei cărţi) în care coala de hîrtie imprimată este îndoită în patru, formînd patru foi sau opt pagini.
  INDANTREN s.m. /Şi în expr. albastru de indantren) Pulbere albastră, insolubilă în apă şi în cei mai mulţi solvenţi organici, care prezintă rezistenţă excepţională faţă de lumină şi faţă de căldură şi care se foloseşte drept colorant în industria textilă.
  INDECENT, -Ă, indecenţi, -te, adj. Care calcă sau contrazice legile decenţei; lipsit de pudoare; necuviincios, neruşinat, impudic.
  INDECENŢĂ, indecenţe, s.f. Lipsă de decenţă,, de bună-cuviinţă; vorbă, faptă, purtare necuviincioasă; necuviinţă, neruşinare.
  INDEHISCENT, -Ă, indehiscenţi, -te, adj. (Despre fructe) Care nu se deschide spontan la maturitate, spre a pune în libertate seminţele.
  INDEMNIZĂŢIE, indemnizaţii, s.f. Sumă de bani care se acordă cuiva, in afara retribuţiei, destinată să acopere cheltuielile făcute de un angajat în scopul îndeplinirii unei sarcini de serviciu; indemnizare.
  INDEPENDENT, -Ă, independenţi, -te, adj. 1. Care nu depinde de cineva sau de ceva; (despre un popor, un stat) nestăpînit de alt stat, care se bucură de independenţă, liber, autonom. 2. (Despre oameni şi manifestările lor) Care se bizuie pe puterile proprii, cu iniţiativă personală.
  INDEPENDENŢĂ s.f. Situaţie a unui stat sau a unui popor care îşi hotă-răşte singur soarta, modul de dezvoltare, problemele interne etc.
  INDETERMINl SM s.n. Concepţie filozofică idealistă, opusă determinismului, care respinge cauzalitatea, legitatea obiectivă, nu recunoaşte necesitatea şi absolutizează întîmplarea, afir-mînd că oamenii dispun de o libertate absolută a voinţei.
   ÎNDEX, indexuri, s.n. Listă alfabetică sau pe materii, pusă la sfîrşitul sau la începutul unei cărţi ori apărută în volum separat, cuprinzînd materiile, autorii sau cuvintele (semnificative) conţinute în carte, cu indicarea paginilor (şi a volumelor) unde acestea se găsesc; indice. .
   INDICĂ, indic, vb. I. Tranz. A arăta, a face cunoscut, a semnala ceva sau pe cineva.
   INDICATIV adj. (în expr.) Mod' indicativ (şi substantivat, n.), mod personal care exprimă, de obicei, o acţiune prezentată de către vorbitor ca adevărată, reală.
   INDICATOR, - OĂRE, indicatori, -oare, adj-, s.n., s.m. 1. Adj. Care indică, care face cunoscut. 2. S.n. Aparat, instrument, dispozitiv care serveşte la indicarea anumitor mărimi, fenomene, informaţii etc. Indicator de acord, ochi magic. 4. Semnal, simbol etc. care serveşte la indicarea direcţiei, distanţei sau etapelor unui drum. 3. S.n. (Mat.; în expr.) Indicatorul sau funcţia lui Euler (al unui număr natural, n), funcţia şir care asociază fiecărui număr ngiV, numărul an al numerelor naturale mai mici decît n şi prime cu n; se notează: y.(n).
4. S.m. (Chim.) Substanţă organică cu ajutorul căreia se determină caracterul acid sau bazic al altei substanţe ori sfîrşitul unei reacţii chimice. 5.
5.m.   Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un fenomen social-economic din punctul de vedere al compoziţiei, structurii, schimbării în timp, al legăturii reciproce cu alte fenomene etc.
   ÎNDICE, indici, s.m. (Mat.) Număr, literă sau simbol literal, aşezat la dreapta, mai jos (indice inferior) sau mai sus (indice superior) faţă de simbolul numeric sau literal, căruia îi precizează semnificaţia sau valoarea. O Indicele unui radical, numărul natural n^2 ataşat semnului radical pentru a-i specifica ordinul.
395
INDIFERENT-INDIVIDUALITATE
   INDIFERENT, -Ă, indiferenţi, -le, adj. (Chim.) Care nu manifestă nici o afinitate chimică, care nu reacţionează Sn nici un fel. O Oxid indiferent, oxid care nu formează hidroxizi nici pe cale directă, nici pe cale indirectă, care nu reacţionează nici cu acizii, nici cu bazele.
   INDIGEN, -Ă, indigeni, -e, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care este originară dintr-o anumită ţară, care se află din moşi-strămoşi pe pămîntul pe care îl locuieşte; autohton, băştinaş, aborigen. 2. Adj. (Despre animale, plante, mărfuri, materii prime etc.) Care creşte sau se produce în propria ţară.
   INDIGNARE, indignări, s.f. Stare de revoltă amestecată cu amărăciune, mînie şi dispreţ, provocată de o faptă nedreaptă, ruşinoasă etc.
   INDIGO, indigouri, s.n. Colorant, natural, extras din frunzele unor plante tropicale, sau sintetic, pulbere albastră cu reflexe arămii, folosit pentru vopsirea fibrelor textile, lînii, bumbacului şi mătăsii în albastru intens şi foarte rezistent. 4 Culoare de la marginea spectrului undelor electromagnetice în domeniul vizibil.
   INDIRECT, -Ă, indirecţi, -le, adj. (Mat.; în expr.) Sens (de rotaţie) indirect, sens de rotaţie (adoptat convenţional) asemănător cu mişcarea acelor de ceasornic; sens negativ, retrograd.
   INDISCRET, -A, indiscreţi, -te, adj. Care se amestecă din curiozitate şi nedelicat în secretele cuiva (comuni-cîndu-le altora).
   INDISOLUBIL, -Ă. indisolubili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care nu poate fi desfăcut, rupt, destrămat (de rest), care este de nezdruncinat.
   IN DISPENSABIL, -Ă. indispensabili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este absolut necesar, neapărat trebuincios, de care nu te poţi lipsi.
. fNDIU s.n. In cu Z = 49. Element chimic cu caracter metalic, alb-argin-tiu, moale, maleabil, semănînd în comportarea chimică cu galiul, folosit la acoperirea suprafeţelor metalice şi în unele aliaje uşor fuzibile, aliaje de lipit şi dentare.
  INDIYÎD, -A, indivizi, -de, s.m. şi f. 1. Persoană privită ca imitate distinctă faţă de alte persoane; ins. 4 (Peior.) Om necunoscut, suspect sau vrednic de dispreţ. 2. Fiinţă de origine animală sau vegetală privită ca imitate distinctă a speţei din care face parte; exemplar dintr-o categorie de fiinţe. 3. (Mat.) Unitate statistică.
  INDITIDUAL, -A, individuali, -e, adlj. 1. Care este propriu, specific unui individ; personal. 4 Care priveşte un sau aparţine unui singur exemplar dintr-o categorie de lucruri sau de fiinţe. 4 (Substantivat, n.) Concept estetico--literar care desemnează exemplarul (individul, situaţia, fenomenul etc.) izolat, cazul particular, subordonat cazului general, reprezentativ, etern.
2.  (Biol.; în expr.) Nivel individual, nivel de organizare a materiei vii, avînd drept unităţi reprezentative indivizi biologici sau sisteme individuale — microorganisme, plante şi animale. [Pronunţat: -du-at\
  INDIVIDUALISM s.n. 1. Denumire generică pentru concepţiile care iau ca punct de plecare individul izolat, considerat independent de societate.
2.  Atitudine a celui care subordonează interesele generale celor personale, care este preocupat exclusiv sau excesiv de propria sa persoană. [Pronunţat: -du-a-]
  INDIVIDUALITATE, (3) individualităţi, s.f. 1. însuşire esenţială universală a obiectelor, fenomenelor şi proceselor, care rezultă din diversitatea şi din caracterul lor irepetabil. 2. Totalitatea particularităţilor specifice unui individ sau unei persoane care deosebeşte un individ de altul sau o
INDIVIDU ALIZ A-INDU CŢIE
396
persoană de alta. 3. Persoană cu însuşiri morale sau intelectuale deosebite; personalitate. [Pronunţat: -du-a-']
   INDIYEDIJALIZĂ,        individualizez,
vb. I. Tranz. 1. A scoate în evidenţă trăsăturile specifice ale unei fiinţe, ale unui fapt, ale unei situaţii etc.
♦  .A caracteriza, a defini. 2. A considera pe cineva sau ceva în mod individual, a-i da un caracter propriu, făcîndu-1 să se deosebească de ceilalţi. + A distinge. 3. A determina un lucru prin caracterele sale individuale. [Pronunţat: -du-a-]
   INDIVIDUALIZĂRE^mZiVirfuaZiză/'i, s.f. Adaptare şi aplicare a unei concepţii, a unei legi etc. la cazuri particulare. + Principiu estetico-literar prin care o idee artistică este întruchipată într-o imagine concretă, individuală. [Pronunţat: -du-a-]
   INDI VIDUâLIZĂT, -Ă, individualizaţi, -te, adj. Care este conturat prin trăsături specifice individuale. <0 Nucleu individualizat, substanţă nucleară organizată într-un nucleu bine conturat. [Pronunţat: -du-a-]
   INDIYIZÎBIL, -Ă, indivizibili, -e, adj. Care nu este divizibil, care nu poate fi divizat, împărţit; de neîmpărţit, nedivizibil.
   IND O-EUROPEĂN, -Ă, indo-euro-peni, -e, s.m.pl., adj. 1. S.m.pl. Denumire dată unui grup de populaţii răspîndite în regiunile Asiei Centrale, care la sfîrşitul mileniului III şi începutul mileniului II î.e.n. au migrat spre vest şi spre sud-vest şi au asimilat străvechile populaţii de pe aceste teritorii. 2. Adj. Care aparţine indo--europenilor (1), privitor la inda-euro-peni. [Pronunţat: -e-u-]
   IND OL s.m. C8H7N. Compus heterociclic care conţine un inel benzenic şi un inel de pirol, izolat din gudroane de cărbune, din plante şi obţinut sintetic.
   INDOLENT, -Ă, indolenţi, -te, adj. Care este lipsit de energie, nepăsător sau leneş.
   INDtJCE, induc, vb. III. Tranz. (în expr.) A induce, tn eroare, a înşela, a amăgi.
   INDUCTĂNŢĂ, inductanţe, s.f. (Fiz.) Mărime caracteristică unui circuit electric sau unei perechi de circuite alăturate, egală cu raportul dintre fluxul magnetic care străbate suprafaţa mărginită de conturul unuia dintre circuite şi intensitatea curentului electric care produce acest flux; inductivitate.
   INDUCTIV, -Ă, inductivi, -e, adj. Care procedează prin inducţie, care se bazează pe inducţie. O Metodă inductivă, metodă de cercetare care procedează de la particular la general, de la efect la cauză.
   INDUCTOR, - OĂRE. inductori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. (Despre procese fizice) Care produce sau care influenţează un alt proces cu care evoluează concomitent. 2. S.n. Organ al unei maşini electrice, al unui aparat electric etc. care produce fluxuri magnetice inductoare. 3, S.n. Mic generator de curent alternativ, cu magneţi permanenţi, acţionat manual şi folosit în instalaţiile telefonice pentru producerea semnalului de apel.
   INDtJCŢIE, inducţii, s.f. 1. Formă fundamentală de raţionament, care realizează trecerea de la propoziţii particulare la o oarecare propoziţie generală. -O Inducţie matematică, procedeu de demonstrare a unei proprietăţi, P(n), depinzînd de un număr natural, prin parcurgerea următoarelor etape: a) stabilirea celui mai mic număr natural n0 pentru care proprietatea are sens; b) verificarea proprietăţii în cazul n =n0; c) demonstrarea faptului că P(n-{-1) este adevărată, pe baza presupunerii că P(n) este adevărată. 2. Producere sau influenţare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decît printr-o acţiune me-
397
indulgenţA-inedit
canică nemijlocită. O Inducţie electrică, mărime fizică vectorială care determină macroscopic starea electrică a cîmpului electromagnetic dintr-un mediu. Inducţie electromagnetică, fenomen de apariţie a unei tensiuni electromotoare lntr-un circuit electric, datorită variaţiei in timp a fluxului magnetic care străbate conturul circuitului. Inducţie electrostatică, electrizare prin influenţă. Inducţie magnetică, mărime fizică vectorială care determină macroscopic starea magnetică a cîmpului electromagnetic dintr-un mediu. 3. Mecanism nervos prin care o stare de excitaţie sau de'inhibiţie aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariţia stării opuse într-un alt centru nervos.
  INDULGENŢĂ, indulgenţe, s.f. Act, document eliberat de papă prin care, în schimbul unei sume de bani, se iertau păcatele credincioşilor catolici.
  INDtJS, -Ă,: induşi, -se, adj., s.n.
 1. Adj. (Despre fenomene fizice) Care este produs sau influenţat de un alt proces fizic cu care evoluează concomitent. + (Despre tensiuni electromotoare şi curenţi electrici) Care se produce prin inducţie electromagnetică. 2. Adj. (Biol.; In expr.) Mutaţie indusă, mutaţie obţinută în laborator în mod artificial. 3. S.n. Parte componentă a unui sistem electromagnetic în care se produc tensiunile electromotoare induse de cimpul magnetic al inductorului.
  INDUSTBIĂL, -Ă, industriali, -e, adj. Care ţine de industrie sau se bazează pe industrie, care este produs de (sau In) industrie; cu o industrie dezvoltată. [Pronunţat: -tri-al]
  INDTJ STRIALIZĂBE,           industriali-
 zări, s.f. Proces de apariţie şi de dezvoltare a marii producţii industriale, pe baza căruia industria devine ramura principală şi conducătoare a economiei naţionale; prin industrializare, o ţară agrară se transformă la început
 în agrar-industrială, apoi în industrial--agrară.4 Prelucrare industrială a unor materii prime, transformarea lor în produse industriale. + Aplicare a unor metode, procedee (tehnice, organizatorice etc.) specific industriale în alte ramuri. OIndustrializare socialistă, proces de dezvoltare planificată, pe baza proprietăţii socialiste şi a tehnicii celei mai înalte, a marii industrii modeme şi, în primul rînd, a industriei grele, cu ramurile ei principale, în vederea reconstrucţiei tuturor ramurilor economiei, a făuririi bazei tehni-co-materiale a socialismului, a dezvoltării armonioase, echilibrate şi în ritm rapid a întregii economii naţionale. [Pronunţat: -tri-a-]
  INDUSTRIE, industrii, s.f. 1. Ramură a producţiei materiale şi a economiei naţionale, în cadru] căreia au loc activităţile de exploatare şi de transformare a bunurilor naturale şi a altor bunuri în mijloace de producţie şi în bunuri de consum. 2. (Urmat de determinări) Subdiviziune a industriei
(1), cuprinzind un anumit domeniu de activitate.
  INDtJZIE, induzii, s.f. (Bot.) înveliş membranos care protejează spo-rangii de la ferigi şi care se desprinde din frunză.
  INECH1TĂTE, inechităţi, s.f. (Livr.) Nedreptate.
  INECUĂŢIE, inecuaţii, s.f. (Mat.) Propoziţie cu variabilă (variabile), în care apare, o singură dată, unul din semnele:           (mai  mic) sau „>“
(mai mare) ori „ <“ (mai mic sau egal) ori (mai mare sau egal) — iar elementele din mulţimea în care variabila ia valori, cu care înlocuind-o in enunţ, fac ca acesta să- exprime un adevăr, reprezintă soluţiile ei. [Pronunţat: -cu-a-] .
  INEDÎT, -Ă, inediţi, -te, adj. Care nu a mai fost publicat, care se publică pentru prima dată. + Fig. Necunoscut mai înainte; original; neobişnuit.
INEFABIL-INERŢI AL
398
   INEFABIL, -A, inefabili, -e, adj. Care nu poate fi exprimat în cuvinte; inexprimabil. + (Substantivat, n.) Categorie estetică desemnînd o stare sufletească, o trăire absolut personală, care nu poate fi exprimată direct, ci doar sugerată.
   INEGALABIL, -A. inegalabili, -e, adj. Care nu poate fi egalat sau comparat cu nimic (atît e de mare, de frumos, de profund etc.); neegalabil.
   INEGALITATE, inegalităţi, s,f. Lipsă de egalitate între două sau mai multe elemente. O (Mat.) Inegalitate strictă, relaţie între două elemente ale unei mulţimi, care arată că unul este mai mic sau xnai mare decît celălalt; se notează: < sau > (ceea ce se citeşte: „mai mic decît“, respectiv, „mai mare decît“). Inegalitate nestrictă, relaţie între două elemente ale unei mulţimi, care arată că unul dintre ele este mai mic sau egal, ori mai mare sau egal, decît celălalt; se notează:
<   ori > (se mai citeşte: „mai mic sau egal“ sau „cel mult egal“, respectiv „mai mare sau egal“ sau „cel puţin egal"). Inegalitatea triunghiului, proprietate a modulului numerelor reale, conform căreia modulul sumei a două numere este mai mic sau egal decît (cu) suma modulelor acelor numere: |a + b|< |a| + |b|.
   EvEL, inele, s.n. 1. (Zool.) Fiecare dintre segmentele din care este alcătuit corpul unor viermi. + Fiecare dintre striurile concentrice de pe solzii, de pe operculele şi de pe alte formaţii osoase ale peştilor, care permit evaluarea vîrstei acestora. 2. (Bot.) Fiecare dintre zonele inelare concentrice care se observă într-o secţiune transversală făcută în tulpina sau în rădăcina plantelor lemnoase, rezultate din activitatea cambiului, care indică creşterea în grosime şi virsta acestora.
3.  (Mat.; şi în expr. structură de inel) Mulţime nevidă A, înzestrată cu două legi de compoziţie, numite adunare şi
înmulţire (notate cu -f- şi • ), care satisfac axiomele: a) A este grup abelian faţă de adunare; b) înmulţirea este asociativă; c) există în A un element neutru faţă de înmulţire, 1; d) înmulţirea este distributivă faţă de adunare, la stînga şi la dreapta. O Inel cu divizori ai lui zero, inel în care produsul a două (sau mai multe) elemente este egal cu 0, fără ca nici unul dintre factori să fie 0.
   INELAR, -A, inelari, -e, adj., s.m., s.n. 1. Adj. Care are aspectul sau forma unui inel. 2. S.m. Fluture dăunător, de culoare galbenă-cafenie, care depune ouă în formă de inel pe ramurile pomilor fructiferi şi ale stejarilor şi a cărui larvă provoacă mari pagube (Malacosoma neustria). 3. S.n. Degetul aflat între degetul mijlociu şi cel mic, pe care se poartă, de obicei, inelul.
   INEPŢÎE, inepţii, s.f. Faptă sau vorbă prostească, stupidă; prostie, stupiditate, absurditate.
   INEPUIZABIL, -A, inepuizabili, -e, adj. (Adesea fig.) Care nu se termină niciodată. + Extrem de abundent, de bogat. [Pronunţat: -pu-i-]
   INERENT, -A, inerenţi, -te, adj. Care face parte integrantă din ceva, care aparţine în mod firesc la ceva, care este nedespărţit de un lucru sau de o fiinţă.
   IN13RT, -A, inerţi, -te, adj. 1. Nemişcat, fără viaţă, neînsufleţit. + Lipsit de vigoare, de vioiciune. 2. (Chim.; despre elemente sau substanţe) Lipsit de reactivitate faţă de alte elemente sau faţă de alte substanţe.O Gaz inert, gaz care nu arde şi nu întreţine arderea, folosit la stingerea incendiilor provocate de produse petroliere. 3. (Fiz.; despre corpuri) Care are inerţie
 (2); (despre masa corpurilor) care se referă la inerţie.
   INERŢIAL, -A, inerţiali, -e, adj. (Fiz.; despre un sistem de referinţă)
399
INERŢIE-INFERN
In raport cu care se verifică principiul inerţiei (3). [Pronunţat: -ţi-al]
   INERŢIE, inerţii, s.f. 1. Stare de inactivitate, de pasivitate sau de lipsă de energie. 2. (Fiz.) Proprietate a corpurilor de a-şi păstra starea de repaus relativ sau de mişcare rectilinie şi uniformă atîta timp cît nu sînt supuse acţiunii unei forţe exterioare. O Forţă de inerţie, forţă care apare în virtutea legii acţiunii şi reacţiunii atunci cînd un punct (sau un corp) material se află în mişcare accelerată.
3.  Proprietate a unui sistem fizico-
- chimic sau tehnic de a reacţiona slab sau cu îiitîrziere la acţiunea factorilor externi.
   INERYĂŢIE, inervaţii, s.f. 1. Ansamblul formaţiilor nervoase periferice, care constituie aparatul nervos al unui ţesut sau al unui organ, cuprinzînd receptori şi fibre senzitive, fibre motorii şi uneori ganglioni nervoşi. 2. Activitate fiziologică caracteristică nervilor.
   INESTETIC, -Ă, inestetici, -ce, adj. Care este urît, respingător.
   INESTDIĂBIL, -Ă, inestimabili, -e, adj. Care nu poate fi preţuit (atît este de valoros); de nepreţuit, foarte valoros, de mare preţ.
   INEYITĂBIL, -Ă, inevitabili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care nu poate fi evitat, care este de neînlăturat, de neocolit; ineluctabil, neevitabil.
   INEXISTENT, -Ă, inexistenţi, -te, adj. Care lipseşte total, care nu există.
♦   Fig. (Despre oameni) Care nu se face remarcat; lipsit de importanţă, de valoare; şters, neglijabil.
   INEXORĂBIL, -Ă, inexorabili, -e, adj. Care nu poate fi înduplecat sau înlăturat, evitat.
   INFĂM, -Ă, infami, -e, adj. 'Care merită dispreţul societăţii; josnic, ticălos, mîrşav.^ Oribil, groaznic.
   INFAMÎE, infamii, s.f. Caracterul a ceea ce este infam; faptă sau vorbă
josnică, ticăloasă; josnicie, ticăloşie, mîrşăvie.'
   INFANTIL, -Ă, infantili, -e, adj. De copii, pentru copii, referitor la copii, al copiilor; specific copiilor.
   INFĂRCT, infarcte, s.n. Boală care constă în distrugerea unui organ sau a unei părţi dintr-un organ, ca urmare a astupării unei artere sau a unei vene. O Infarct miocardic, boală care constă în producerea unui infarct în miocard, în urma astupării unei ramuri a arterei coronare.
   INFATUĂT,. -Ă, infatuaţi, -te, adj. Plin de sine însuşi, îngîmfat, încrezut. [Pronunţat: -tu-at]
   INFECTĂ, infectez, vb. I. Refl. A face sau a contracta o infecţie.
   INFECŢIE, infecţii, s.f. Proces rezultat prin pătrunderea şi dezvoltarea în organismul animal sau vegetal a unor agenţi patogeni (microbi, paraziţi sau viruşi) şi din reacţia ţesuturilor la acest atac (manifestată prin inflamaţii, supuraţii, cangrene etc.).
   INFECŢI OS, -OĂSĂ, infecţioşi, -oase, adj. (Despre boli) Care se transmite foarte repede de la o fiinţă la alta şi care provoacă infecţie. [Pronunţat: -ţi-os]
   INTER A, inferez, vb. I. Intranz. (Rar) A trage o concluzie generală din măi multe fapte particulare.
   INFERENŢĂ, inferenţe, s.f. Operaţie logică de trecere de la un enunţ la altul şi în care ultimul enunţ este dedus din primul.
   INFERN s.n. 1. Loc închipuit unde, după religia creştină şi necreştină, ar trăi sufletele celor păcătoşi, după moarte, supuse la chinuri veşnice; iad, gheenă. 2. Fig. Loc de dezordine şi de confuzie; viaţă mizerabilă, plină de chinuri; chin sufletesc extrem. 3. (In expr.) Infern verde, denumire dată regiunilor de pădure virgină situate în zonele cu climă caldă, ecuatorială.
INFERNAL-INFLEXIBIL
400
   INFERNĂL, -Ă, infernali, -e, adj. De infern (1), din infern; drăcesc, diabolic. + Fig. Înspăimîntător, groaznic, teribil.
   ESTE STĂ, pers. 3 infestează, vb. I. Tranz. (Despre elemente nocive, dăunătoare sănătăţii) A invada, a bîntui, a vicia, a otrăvi, a contamina un organism, un mediu de viaţă etc.
   INFEDELITĂTE s.f. Lipsă de credinţă, de devotament; nestatornicie în sentimente; (în special) încălcare a
 devotamentului fată de sot sau de t t
soţie.
   INFILTRĂ, pers. 3 infiltrează, vb.
1.  Refl. (Despre lichide) A pătrunde, a străbate, a trece, a se strecura treptat (într-un mediu poros).
   INFILTRĂŢIE, infiltraţii, s.f. Pătrundere a apei în adîncime (în pămînt sau în roci) prin pori, găuri sau crăpături, sub influenţa gravitaţiei, a presiunii hidrostatice etc.
   INFINÎT, -Ă, (1) infiniţi, -te, adj., (3) s.m., (2) infinituri, s.n. 1. Adj. Care nu are margini, limite; nesfîrşit, nemărginit; foarte mare, considerabil.
2.  S.n. (Fii.) Categorie care exprimă natura absolută a materiei, proprietatea ei de a fi nelimitată în spaţiu şi în,timp şi inepuizabilă pentru cunoaştere; spaţiu şi timp nemărginit. <C> Expr. La infinit, fără încetare, întruna, mereu. 3. S.m. (Mat.) Denumire dată simbolului oo sau +oo (plus infinit) considerat ca fiind limita şirului numerelor naturale, şi simbolului —do (minus infinit) considerat ca fiind limita şirului numerelor întregi strict negative.
   EVFINITĂTE s.f. Cantitate, număr nelimitat sau foarte mare d£...
   INTINITEZniĂL^-Ă, infinitezimali, -e, adj. 1. Foarte mic, infim. 2. (Mat.; înv.; despre mărimi variabile) Care' tinde către zero. O Calcul infi-
nitezimal, denumire tradiţională a calculului diferenţial şi integral.
   INFINITIV .adj. (în expr.) Mod infinitiv (şi substantivat, n.), mod nepersonal, considerat drept forma de bază a verbului şi care denumeşte acţiunea exprimată de verb fără nici o indicaţie privitoare la mod, timp sau persoană.
   INFIRMĂ, infirm, vb. I. Tranz. A anula, a respinge, a declara nevalabil; a dovedi ca neadevărat.
   EVFIRMIl5R,-Ă, infirmieri,-e, s.m. şi f. Persoană din personalul medica] ajutător care lucrează într-un spital, într-o policlinică, într-un dispensar. [Pronunţat: -mt-er]
   INFIRMITĂTE, infirmităţi, s.f. Defect fizic înnăscut sau dobîndit în urma unei boli, a unui accident etc.; beteşug. + Fig. Slăbiciune, scădere morală.              '
   INFLAMĂBH,-Ă,          inflamabili,-e,
 adj. Care se aprinde uşor, care ia foc şi arde repede. + (Chim.) Care produce, la o temperatură relativ joasa, gaze sau vapori care, împreună cu aerul atmosferic, pot da un amestec combustibil, ce se aprinde nu numai de la o flacără, ci şi de la obiecte calde.
   INFLAMĂŢIE, inflamaţii, s.f. în-roşire şi umflare a unei părţi din organismul omenesc sau animal, datorită unui agent patogen care acţionează în corp, provo cînd temperatură şi durere; umflătură.
   INFLĂŢIE, inflaţii, s.f. Fenomen specific perioadelor de criză din economia capitalistă, constînd în deprecierea banilor de hîrtie aflaţi în circulaţie, ca urmare, fie a emiterii un,ei mase băneşti peste nevoile reale ale circulaţiei, fie a reducerii volumului producţiei şi circulaţiei mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor.
   INFLEXÎBIL,-Ă, inflexibili,-e, adj. Care nu poate fi Îndoit; neflexibil. +
401
INFLEXIUNE-INFRASUNET
Fig. Care nu poate fi convins să cedeze, să facă concesii; neînduplecat, ferm, intransigent.
  INFLEXltlNE, inflexiuni, s.f. Schimbare a înălţimii unui sunet (în cursul vorbirii) schimb are a tonului, a accentului în vorbire sau în cînt; uşurinţa cuiva de a-şi modela tonul vorbirii. [Pronunţat: -xi-u-]
  INFLORESCENŢĂ, inflorescenţe, s.f. Ansamblu de flori dispuse pe un ax sau pe un sistem de axe în diferite moduri, specific diferitelor familii de plante cărora le aparţine.
  INFLUENŢĂ, influenţez, vb. I. Tranz. şi intranz. A face sau a convinge pe cineva să ia o anumită hotărîre în vederea săvîrşirii unui act; a înrîuri., [Pronunţat: -flu-en-]
  INFLUENŢĂ, influenţe, s.f. Acţiune exercitată asupra unui lucru sau asupra unei fiinţe şi care poate duce la schimbarea, la modificarea acestora. <0> (Fiz.) Electrizare prin influenţă, separare a sarcinilor electrice şi redistribuirea lor pe suprafaţa unui conductor, datorită acţiunii unui cîmp electric; inducţie electrostatică. [Pronunţat: -flu-en-]
  INFLtJX, influxuri, s.n. (Fiziol.; în. expr.) Influx .nervos, propagare a unei excitaţii de-a lungul unei fibre nervoase, în sens centripet şi centrifug.
  INF<5RM,-Ă, informi,-e, adj. Care nu are o formă determinată, precisă, fără formă; care este lucrat grosolan, care are o formă lipsită de armonie, primitivă, dizgraţioasă. + Fig. Imperfect, nedesăvîrşit, necizelat.
  INFORMĂTICĂ s.f. Ştiinţă care are ca obiect studiul metodelor şi al mijloacelor de prelucrare a informaţiei cu ajutorul sistemelor automate de calcul.
  INFORMĂŢIE, informaţii, s.f. Fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a unui
grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, indicaţie a unui instrument, imagini plastice etc.). O Teoria infor-maţieit teoria matematică a proprietăţilor generale ale surselor de informaţie, ale canalelor de transmisie şi ale instalaţiilor de păstrare şi de prelucrare a informaţiilor.
  INFORMAŢIONĂL,-Ă, informaţionali,-e, adj. Care conţine sau dă informaţii înlăturînd- o incertitudine; de informaţie. [Pronunţat: -ţi-o-]
  INFRACELULĂR.-Ă, infracelulari, -e, adj. (Biol.; despre microorganisme) Incomplet organizat, care îşi realizează metabolismul numai ca parazit în celula vie.
  INFRACŢlţjNE,     infracţiuni, s.f.
Faptă care prezintă pericol social, să-vîrşită cu vinovăţie şi pedepsită de lege în raport cu gravitatea ei. [Pronunţat: -ţi-u-]
  INFRAMICROBIOLOGÎE s.f. Virusologie. [Pronunţat: -bi-o-]
  INFRARGŞUj-IE,    infraroşii, adj.,
s.n. 1. Adj. (In. expr.). Radiaţii infraroşii, radiaţii electromagnetice invizibile, penetrante, cu proprietăţi termice pronunţate, situate în spectru între limita roşie a domeniului luminii vizibile şi microundele radio. 2. S.n. Domeniu spectral al radiaţiilor infraroşii (1), situat între limita roşie a spectrului vizibil şi radiaţiile hertziene.
  INTRA STRU CTIjRĂ,     infrastruc-
turi, s.f. 1. Ansamblul elementelor care susţin partea principală a unei construcţii, care o fixează de teren şi care transmite acestuia forţele. 2. (în expr.) Infrastructură, socială, forţele de producţie (în totalitatea laturilor lor interne şi în raport cu natura). 3. (Rar) Baza tehnică materială a unei societăţi, v. bază.
  INFRAStJNET, infrasunete, s.n. Vibraţie mecanică a unui mediu, neper-cepută de urechea umană, care se propagă sub formă de unde, ca şi sunetele,
26  — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
INFUZA-INHIBIŢIE
402
dar avînd o freovenţă mai mică decît a acestora.
   INFUZĂ, infuzez, vb. I. Tranz. A introduce, a face să pătrundă în ceva (determinînd prospeţime, noi semnificaţii, adîncime etc.).
   INFUZÎBIL,-Ă,   infuzibili,-e, adj.
(Despre unele substanţe, materiale, corpuri etc.) Care nu se poate topi sau care se topeşte extrem de greu din cauza temperaturii sale de topire foarte înalte.
   INFUZIE, infuzii, s.f. Soluţie apoasă obţinută dintr-o plantă prin opărirea ei cu apă clocotită, în scopul extragerii principiilor active pe care le conţine; medicament astfel obţinut. O Infuzie de ftn, fîn înmuiat în apă, la temperatura camerei de laborator, pentru obţinerea bacilului finului.
   INFUZOR, infuzori, s.m. (La pl.) Clasă de protozoare care au corpul acoperit cu cili, cu ajutorul cărora se deplasează; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă; ciliat.
   INGAMBAMENT,            ingambamente,
s.n. Procedeu poetic, impus de necesităţi prozodice sau de dorinţa de a scoate în relief anumite cuvinte, care constă într-o abatere de la exprimarea logică normală prin deplasarea unor cuvinte care, sintactic, aparţin unui vers, în versul următor.
   IN GENI6 S,- OĂSĂ, ingenioşi,-oase, adj. Care este înzestrat cu imaginaţie bogată, scormonitoare, care găseşte soluţii iscusite, cu minte ageră; iscusit, dibaci, isteţ. 4 Făcut, realizat cu măiestrie, cu iscusinţă. [Pronunţat: -ni-os]
   INGENIOZITĂTE, ingeniozităţi, s.f. Calitatea de a fi ingenios; iscusinţă, dibăcie; procedeu, lucru, faptă, acţiune etc. ingenioasă. [Pronunţat: -ni-o-]
   INGENUITĂTE s.f. Simplitate, naturaleţe împletită cu sinceritate şi naivitate în comportare; puritate, candoare, inocenţă. [Pronunţat: -nu-i-]
' INGENUU,-UĂ,      ingenui,-ue, adj.
Care vădeşte ingenuitate, plin de ingenuitate; pur, candid, inocent. [Pronunţat: -nu-u]
  INGERINŢĂ, ingerinţe, s.f. Amestec ilegal, nedorit, forţat, intervenţie in treburile unei persoane sau în viaţa unui stat, tinzînd la ştirbirea libertăţii şi a independenţei de acţiune şi la impunerea arbitrară a unui anumit punct de vedere.
  INGESTIE, ingestii, s.f. înghiţire, introducere pe cale bucală a alimentelor sau a altor substanţe (în stomac). O Insecticid de ingestie, insecticid care pătrunde în corpul insectei pe cale bucală.
  INGRĂT,-Ă, ingraţi,-te, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care nu-şi manifestă recunoştinţa pentru serviciile pe care i le-a făcut cineva, pentru bunăvoinţa pe care cineva i-a arătat-o; (om) nerecunoscător. 2. Adj. Care nu satisface, nu corespunde eforturilor făcute. 4 Greu, dificil.
  INHALĂNT, inhalante, adj. (Zool.; în expr.) Sifon inhalant, sifon situat în partea inferioară a corpului lameli-branhiatelor, prin care apa intră în camera mantalei.
  INHIBĂ, inhib, vb. I. 1. Tranz. A frîna, a Împiedica, a încetini un proces fiziologic, o reacţie chimică etc.
2. Refl. A se abţine, a se reţine.
  INHIBITOR,-OĂRE,          inhibitori,
-oare, adj., s.m. 1. Adj. Care inhibă; inhibitiv. 2. S.m. Substanţă chimică, care, adăugată in cantităţi mici într-un mediu de reacţie, este capabilă să încetinească sau chiar să împiedice anumite reacţii chimice; catalizator negativ.
  INHEBÎŢIE, inhibiţii, s.f. 1. Proces fundamental al activităţii nervoase, opus excitaţiei, care se manifestă prin diminuarea, frînarea sau suprimarea efectelor excitaţiei. 2. Fenomen de oprire, de întîrziere sau de micşorare a
403
INIMAGINABIL-INJURIE
vitezei de desfăsurare a unei reacţii
   # # » t
chimice cu ajutorul inhibitorilor.
   INDIA GINÂBIL,-Ă, inimaginabili, -e, adj. Care întrece orice închipuire, care nu se poate imagina, de neînchipuit; extraordinar, neimaginabil.
   ÎNDIÂ, inimi, s.f. Organ intern musculos central al aparatuluL cir-culator, situat în partea stingă a toracelui, oare are rolul de a asigura, prin contracţiile sale ritmice, circulaţia sîngelui în organism, la om şi la animalele superioare; cord. O Inimă tubu-Iară, inimă multicamerală sau poligonală, aşezată dorsal, la artropode şi la cordate. Inimă bicamerală, inimă cu un atriu şi un ventricul, înconjurată de pericard, la gasteropode şi la peşti. Inimă tricamerală, inimă cu două atrii şi un ventricul, la lamelibranhiate, la oefalopode şi la reptile (cu excepţia crocodililor). Inimă tetracamerală, inimă cu două atrii şi două ventricule, la crocodili, păsări, mamifere şi om.
   INIMITĂBIL,-Ă, inimitabili,-e, adj. Care nu poate fi (uşor) imitat; neimi-tabil; unic.
   INIŢIÂ, iniţiez, vb. I. Tranz. şi refl. A da cuiva sau a căpăta primele cunoştinţe într-un domeniu, a (se) introduce într-un domeniu de activitate în care nu a mai lucrat. [Pronunţat:
ii-a]
   INIŢIĂL,-Ă, iniţiali,-e, adj., s.f.
1.  Adj. (Adesea adverbial) Care este la început, de la început; începător.
2.  S.f. Literă cu care începe un cuvînt. [Pronunţat: -ţi-al]
   INIŢIATÎYĂ, iniţiative, s.f. Faptul de a propune, de a organiza sau de a începe o acţiune, antrenînd după sine şi pe alţii, însuşirea celui care îndrăzneşte sau este dispus să întreprindă cel dintîi ceva, din îndemn propriu. [Pronunţat: -ţi-a-]
   INIŢIATOR., iniţiatori, s.m. (Chim.; in expr.) Iniţiator de polimerizare, substanţă organică ce conţine o legătură foarte slabă in moleculă şi care
se rupe uşor in radicali liberi, folosită în procesul industrial de polimerizare pentru a o iniţia şi pentru a o conduce, controlat, pînă la gradul de polimerizare dorit; promotor de polimerizare. [Pronunţat: -ţ i-a-]
   INIŢIERE, iniţieri; s.f. (Chim.) Pu-nere abazelor, organizare şi conducere, uneori controlată, aunei reacţii chimice (explozie, reacţie de polimerizare etc.), în sensul dorit. [Pronunţat: -ţi-e-]
   INJECTĂ, injectez, vb. I. Tranz. A introduce, sub presiune, în masa unui material sau într-un spaţiu închis, un fluid sau o suspensie.
   INJECTÎVĂj injective, adj. (Mat.; în expr.) Funcţie (sau aplicaţie) in-jectivă, funcţia /: i? -+ F care, la valori diferite ale argumentului, ia valori diferite, adică oricare ar fi x1E.E şi xzG.E, astfel încît x^ ^ z2, rezultă f(xx) =£ f(x2) sau, ceea ce este acelaşi lucru: f(x1)=f(xz)=>xi=x2; aplicaţie biunivocă a mulţimii E în mulţimea F; injecţie (2).
   INJECTORj injectoare, s.n. 1. Dispozitiv care serveşte la injectarea combustibilului lichid sau pulverulent în camera de ardere a motoarelor cu ardere internă sau a. amestecului carburant în focar, la instalaţiile cu focar.
2.  Dispozitiv folosit la alimentarea cu apă a cazanelor de abur în care apa este antrenată de un curent de abur sub presiune; dispozitiv folosit la unele turbine.
   INJECŢIE, injecţii, s.f. 1. Introducere, sub presiune, a unui fluid, a suspensiilor unui corp pulverulent sau a unor particule intr-un material sau într-un spaţiu închis. 2. (Mat.) Funcţie sau aplicaţie injectivă.
   INJTjREE, injurii, s.f. Infracţiune care constă în atingerea adusă onoarei sau reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin acte jignitoare; insultă, jignire (gravă), invectivă.
INOCENT-INSECTIVOR
404
  INOCENT,-A, inocenţi,-te, adj. Curat la suflet; nevinovat; candid. + Care arată, demonstrează nevinovăţie, candoare.
  INOCENŢĂ s.f. (Adesea fig.) Puritate, curăţenie sufletească; nevinovăţie, candoare.
  INOCULA, inoculez, vb. I. Tranz. A introduce (încetul cu încetul, pe neobservate) în mintea cuiva anumite concepţii, idei etc.
  INODORj-Ă, inodori,-e, adj. Care nu emană miros; fără miros.
  INOFENSÎV,-A,         inofensit>i,-e, adj.
Care nu face rău;, nevătămător.
  INOPINAT,-A,           inopinaţi,-te, adj.
La care nu te aştepţi, care vine deodată, neanunţat; neprevăzut, neaşteptat.
  INOPORTtJN,-A, inoportuni,-e, adj. Care nu este sau nu Se petrece la timpul potrivit; nepotrivit, neoportun.
  INOROG, inorogi, s.m. Animal fabulos, imaginat , sub forma unui cal cu un corn în frunte, considerat, în evul mediu, ca simbol al purităţii şi virginităţii, întîlnit mai ales în arta şi în literatura medievală.
  INOYÂŢIE, inovaţii, s.f. Noutate, înnoire, schimbare, prefacere. + Rezolvare a unei probleme de tehnică sau de organizare a muncii cu scopul îmbunătăţirii (productivităţii) muncii, perfecţionării tehnice sau raţionalizării soluţiilor aplicate.
  INOXIDÂBEL ,-A, inoxidabili,-e, adj. (Despre substanţe) Care nu se poate combina cu oxigenul; (despre metale sau aliaje) care este rezistent la oxi-dare sau la contactul cu apa, care nu rugineşte; neoxidabil. O Oţel inoxidabil, oţel înalt aliat, cu un conţinut ridicat de crom, nichel etc., rezistent la coroziunea agenţilor chimici.
  INPUT subst. Cuvînt englezesc care Înseamnă „intrare" şi care este folosit frecvent în limbajul cibernetic.
  INSALtJBRTJ, -A, insalubri, -e, adj. Dăunător sănătăţii (prin nerespectarea regulilor de igienă); neigienic, nesănătos.
  INSATISFACŢIE, insatisfacţii', s.f. Nemulţumire, neplăcere, nesatisfacţie.
  INSCRIPTIBIL, -A, inscriptibili, -e, adj. Care poate fi înscris într-un cerc, într-o sferă sau într-o suprafaţă dată. O Patrulater inscriptibil, patrulater pentru care există un cerc care să treacă prin toate vlrfurile lui.
  INSCRIPŢIE, inscripţii, s.f. Text scurt, de obicei gravat pe piatră, pe metal sau în lemn, care vorbeşte despre o persoană, o întîmplare etc.
  INSECTÂR, insectare, s.n. Colecţie de insecte conservate prin anumite procedee şi clasate după anumite criterii; cutie specială în care se păstrează o astfel de colecţie.
  INSECTA, insede, s.f. (La pl.) Clasă de animale mici nevertebrate din încrengătura artropodelor, cu corpul format din segmente' diferenţiate în cap, torace şi abdomen, cu trei perechi de picioare articulate, respirînd prin trahee sau prin tegumentul care este chitinizat şi avînd dezvoltare prin metamorfoză; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă.
  INSECTICID, -A,, insecticide, adj., s.n. 1. Adj. Care distruge insectele dăunătoare sau parazite. 2. S.n. Substanţă chimică toxică (sau amestec de substanţe), organică sau anorganică, sintetică sau naturală, folosită pentru combaterea insectelor, larvelor sau ouălor dăunătoare sau parazite.
  INSECTIYOR, -A, insectivori, -e, adj., s.n. 1. Adj.,, s.n. (Animal) care se hrăneşte cu insecte. 2. S.n. (La pl.) Ordin de mamifere de talie In general mică, cu dentiţie slab dezvoltată şi adaptată, plantigrade, cu forme terestre, arboricole, subterane şi acvatice, care se hrănesc în special cu insecte şi cu larvele acestora şi care sînt răspln-dite pe toate continentele, cu excepţia
405
INSECTOFUNGICID-INSTANŢĂ
 Australiei şi a unei părţi din America de Sud; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin.
   INSECTOFUNGICÎD, -Ă, insectofun-gicizi, -de, adj., s.n. 1. Adj. Care combate insectele dăunătoare şi ciupercile parazite. 2. S.n. Substanţă chimică (sau amestec de substanţe) folosită pentru combaterea insectelor dăunătoare şi a ciupercilor parazite.
   IN SERĂ, inserez, vb. I. Tranz. A introduce, a adăuga, a include im adaos într-un text, într-un şir de numere, într-un tabel etc.; a introduce o informaţie într-un ziar.
   INSERŢIE, inserţii, s.f. (Anat.) Fixare pe os a capătului terminal al unui muşchi.
   INSIGNIFIANT, -Ă, insignifianţi, -te, adj. (Livr.) Care nu înseamnă nimic sau care are o foarte mică însemnătate; neînsemnat. [Pronunţat: -fi-ant]
   .INSINUA, insinuez, vb. I. Tranz. A strecura cu dibăcie o aluzie, o idee răutăcioasă, jignitoare (la adresa cuiva). [Pronunţat: -nu-ă\
   INSINUARE, insinuări, s.f. Acţiunea de a insinua şi rezultatul ei; aluzie (răutăcioasă, calomnioasă, jignitoare etc.). [Pronunţat: -nu-a-]
   INSIPÎD, -A, insipizi, -de, adj. (Despre substanţe chimice, alimente etc.) Fără gust.
   INSISTENŢA, insistenţe, s.f. Stăruinţă pe care o depune cineva pentru atingerea unui scop.
   INSOLENT,-!, insolenţi, -te, adj. (Adesea adverbial) Obraznic, impertinent; neruşinat; necuviincios.
   INS0LÎT, -A, insoliţi, -te, adj. (Livr.) Care uimeşte, surprinde prin caracterul său neobişnuit, contrar uzului.
   INS OLYABELj-A, insolvabili,-e, adj. Care nu este solvabil, care nu-şi poate plăti datoriile; nesolvabil.
   INSOMNÎE, insomnii, s.f. Stare bolnăvicioasă care se manifestă prin lipsă
 de somn sau prin reducerea duratei şi a profunzimii somnului şi care este Intîlnită în astenii, boli psihice, nevroze etc.
   INSONDABILj-A, insondabili,-e, adj. Cu neputinţă de cercetat sau de lămurit; de nepătruns.
   IN SPIRĂ, inspir, vb. I. 1. Tranz. A face să se trezească în conştiinţa cuiva un gînd, un sentiment, o hotărîre. 2. Refl. A-şi găsi un izvor de inspiraţie în...; a se orienta, a se conduce după...
   INSPIRAŢIE, inspiraţii, s.f. 1. Tragere, inhalare a aerului în plămîni, primul timp al respiraţiei. 2. Fig. Avînt, forţă, entuziasm creator; complex de idei creatoare, stare de maximă tensiune creatoare. 3. Fig. Idee, soluţie apărută pe neaşteptate în conştiinţă, în minte (după căutări sau după Încercări).
   INSTABIL, -A, instabili,-e, adj. (Despre sisteme fizico-chimice, tehnice, despre obiecte) Care nu este stabil, care nu prezintă stabilitate; schimbător, variabil; nestabil.
   INSTALAŢIE, instalaţii, s.f. Ansamblu de construcţii, de maşini, de aparate, de mecanisme etc. montate astfel încît să formeze un tot în scopul executării unei anumite funcţii sau operaţii, în procesul de producţie.
   INSTANTANEU,-EE instantanei, -ee, adj., s.n. 1. Adj. (Adesea adverbial) Care se produce foarte repede (şi durează foarte puţin), care se iveşte brusc, pe neaşteptate; pe moment. 2. Adj. (Fiz.; despre mărimi) Care se referă la un anumit moment sau care este definit pentru un anumit moment.
3. S.n. Fig. Imagine (fugară) surprinsă într-un moment dat, redusă la un singur aspect esenţial.
   INSTANŢA, instanţe, s.f. Organ de stat însărcinat cu rezolvarea neînţelegerilor dintre diferite părţi şi cu aplicarea legilor în cazul infracţiunilor.
INSTAURA-INSULINA
406
   INSTAURA, instaurez, vb. I. Tranz. A statornici, a stabili o nouă stare de fapt; a întrona. [Pronunţat: -sta-u-]
   INSTIGA, instig, vb. I. Tranz. A provoca la acţiuni duşmănoase, la violenţă; a aţiţa, a incita.
   INSTIGATOR,-OĂRE,        instigatorii
-oare, adj., s.m. şi f. (Persoană) care instigă; aţîţător, provocator.
   INSTINCT, instincte, s.n. Complex de reflexe înnăscute, necondiţionate, proprii indivizilor dintr-o anumită specie şi care le asigură dezvoltarea organismului, alimentarea, apărarea, reproducerea.
   INSTINCTIV,-A, instinctivi,-e, adj. I. Instinctual. 2. (Adesea adverbial) Făcut din instinct, pe negîndite; inconştient.
   instinctual,-A, instinctuali,-e,
adj. Care aparţine instinctelor, privitor la instincte, determinat de instincte; instinctiv. [Pronunţat: -tu-al] ‘
   INSTITUTOR,- OÂRE, institutori, -oare, s.m. şi f. învăţător la oraş.
   INSTITtJŢIE, instituţii, s.f. 1. Organ sau organizaţie de stat care desfăşoară activităţi din domeniul conducerii statului sau al serviciilor publice .care nu contribuie (direct) la producţia sau la circulaţia produsului social. 2. Formă de organizare a raporturilor sociale, repetate şi tipizate potrivit normelor juridice, stabilite pe domenii de activitate şi oglindind caracterul, istoric al orinduirii societăţii respective.
   IN STITUŢIONAL,-A, instituţionali, -e, adj. Care ţine de instituţii, privitor la instituţii; care se face în cadrul unei instituţii. [Pronunţat: -ţi-o-]
   INSTRUCTA, instructez, vb. I. Tranz. A îndruma, a instrui, a pregăti o persoană sau un colectiv în vederea desfăşurării unei activităţi.
   INSTRUCŢIE, instrucţii, s.f. Ansamblu de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi predate cuiva sau căpătate de cineva, prin care se urmăreşte însuşirea unei
culturi generale şi a unei specializări profesionale; învăţătură; învăţămînt.
  INSTRUCŢltJNE, instrucţiuni, s.f.
1. Indicaţie dată cuiva cu privire la îndeplinirea unui lucru. 2. (La pl.) îndrumări date de către conducerea unui organ ierarhic superior organelor administrative în .subordine; textul sau broşura care cuprinde aceste îndrumări. [Pronunţat: -ţi-u-~]
  INSTRUI, instruiesc, vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) pregăti într-un domeniu; a învăţa. 2. Tranz. A pregăti ostaşii în vederea însuşirii teoriei şi practicii militare. 3. Tranz. (Jur.) A cerceta, a ancheta, a analiza (culegînd probe, mărturii).       1
  INSTRUMENT, instrumente, s.n. 1. Unealtă, aparat cu ajutorul căruia se poate executa o anumită operaţie (tehnică). 2. Aparat construit pentru a produce sunete muzicale. 3. (în expr.) Instrument de ratificare, document special prin care se ratifică un tratat internaţional.
  INSTRUMENTAL,-A, instrumentali, -e, adj. 1. Făcut, executat cu ajutorul instrumentelor (2). 2. (Gram.; în expr.) Complement circumstanţial instrumental, complement circumstanţial care arată mijlocul prin care se realizează o acţiune.
          >
  INSUFICIENŢA, insuficienţe, s.f. (Med.; în expr.) Insuficienţă cardiacă, stare patologică manifestată prin imposibilitatea miocardului de a mai asigura un debit cardiac suficient în raport cu nevoile organismului. [Pronunţat : -ci-en-]
  INSUFLA, insuflu, vb. I. Tranz. A stîrni cuiva un sentiment, o idee; a inspira.
  INSULA, insule, s.f. Suprafaţă de pămînt înconjurată din toate părţile de apele unui ocean, ale unei mări, ale unui lac sau ale unui rîu ori fluviu.
  INSULINA s.f. Hormon secretat de pancreas, care reglează metabolismul
407
INSURECŢIE-INTEGRITATE
glucidelor, lipidelor, protidelor şi mineralelor din organism, lipsa ei pro-duclnd o acumulare de glucoză în sînge şi eliminarea ei în urină, şi pro-vocînd boala denumită diabet.
  INSURECŢIE, insurecţii, s.f. Formă de luptă armată şi organizată a forţelor sociale progresiste, patriotice, revoluţionare, cu sprijinul larg al maselor populare, avînd ca scop înlăturarea unui regim politic reacţionar, izgonirea unei armate ocupante etc.
  INSURGENT, -A, insurgenţi, -te, s.m. şi f. Persoană care participă la o insurecţie.
  INTACT,-A, intacţi, -te, adj. întreg, neatins, neştirbit.
  INTEG&A, integrez, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) include, a (se) îngloba, a (se) încadra într-un tot, intr-un ansamblu unitar (constituit). 2. Tranz. (Mat.) A calcula primitivele unei funcţii (care admite primitive).
  INTEGRABIL, -Ă, integrabili, -e, adj. Care poate fi integrat. O Funcţie integrabilă (pe un interval [a, 6]), orice funcţie f: [a, b] -+ R, care admite o integrală definită.
  INTEGRAL, -A, integrali, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea adverbial) întreg, complet. 2. S.f. Simbolul matematic f folosit pentru a indica operaţia de integrare. 3. S.f. Funcţie care se obţine prin integrarea unei ecuaţii diferenţiale. O Integrală definită (a unei funcţii f: [a, 6] -+R), limita (deci, numărul) :
   //■= lim Y) fffl>) (xp -X&), p-+®
dacă există şi este finită, unde a = x(0p> < xf/} < 4PJ < -                  <
<  xrfp> == b este o diviziune din şirul de diviziuni {/}p, p = 1, 2, ..., a intervalului [a, b], G (xfA, xfipj),i =
—  1, 2, np şi lim [max ţx£pi —
                      P—■»
~ xt-i)] — 0; se notează:             f(x)dx.
Integrală nedefinită (a unei funcţii f:I-+~R, cu /CR (/ interval), mulţimea F + C, C GR, a tuturor primitivelor funcţiei f(x), unde F este o primitivă a lui f(x); se notează: J f(x)dx =F(x) + C. 4. Adj. (In expr.) Calcul integral, capitol ai analizei matematice în care se studiază integralele funcţiilor şi aplicaţiile lor.
  INTEGRANTA, integrante, adj. (In expr.) Parte integrantă, parţe care intră în mod necesar în alcătuirea unui tot.
  INTEGRARE, integrări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) integra şi rezultatul ei; integraţie. 2. (Ec.,; în expr.) Integrarea producţiei, reunirea, în acelaşi loc, în cadrul uneia şi aceleiaşi unităţi de producţie, a activităţilor de producţie succesive, începînd cu obţinerea materiei prime, pînă la fabricarea produsului finit. Integrarea tnvăţămint-producţie-cercetare, stabilire a unei unităţi reale şi efective între însuşirea cunoştinţelor teoretice cu activitatea practică productivă şi cercetarea ştiinţifică. Integrare economică, proces concret istoric şi complex de dezvoltare a economiei mondiale în condiţiile contemporane, care, în esenţă, constă în dezvoltarea interdependenţelor dintre economiile diferitelor state şi este determinat de un ansamblu de factori, între care revoluţiei ştiinţifice-tehnice îi revine un rol esenţial. Integrare socială, proces de încadrare a unei persoane, a unui tînăr în diferitele aspecte ale vieţii sociale pe planul producţiei, profesional, moral, politic, ideologic, civic etc.
3. (Mat.) Determinare a integralei (definite sau nedefinite) a unei funcţii continue f. + Determinare a soluţiei unei ecuaţii diferenţiale sau cu derivate parţiale.
  INTEGRITATE, integrităţi, s.f. 1. (Ist.; în expr.) Integritate teritorială, principiu de bază al dreptului internaţional, care obligă statele să se
INTEGBU-INTENSIVA
408
abţină de la orice acţiune de natură să ducâ la dezmembrarea teritorială a unui stat, care interzice pătrunderea cu forţa armată pe teritoriul altui stat, ocuparea acestuia în totalitate sau în parte, impune respectarea suveranităţii statului şi a frontierelor de stat. 2. însuşirea de a fi integru; cinste, probitate, onestitate.
  INTEGRU, -Ă, integri, -e, adj. Cinstit, onest; care nu poate fi corupt; incoruptibil.
  INTEGTJMfiNT, integumente, s.n. (Biol.) înveliş al ovulului.
  INTELECT, intelecte, s.n. Capacitatea de a gîndi, de a cunoaşte, de a avea activitate raţională, de a opera cu noţiuni; minte, gîndire, raţiune.
  INTELECTUAL, -A, intelectuali, -e, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine intelectului, care se referă la activitatea minţii, la intelect. 2. S.m. şi f. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică şi lucrează în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei etc.; persoană care aparţine intelectualităţii. [Pronunţat: -tu-.al]
  INTELECTUALITATE s.f. 1. Categorie socială formată din oameni ai muncii, parte a poporului, cu pregătire şi cu calificare superioare (obţinute în instituţii de învăţămînt superior), a căror activitate o constituie munca intelectuală. 2. Totalitatea intelectualilor; mulţime de intelectuali. [Pronunţat: -tu-'a-']
  INTELIGENT, -A, inteligenţi, -ie, adj. înzestrat cu inteligenţă; deştept, ager la minte, pătrunzător. + Care denotă inteligenţă.
  INTELIGENŢĂ, inteligenţe, s.f. Aptitudine generala complexă care constă în capacitatea de utilizare suplă a experienţei proprii, de stabilire rapidă şi uşoară a relaţiilor, în vederea adaptării la situaţii noi şi variate; deştep-tăciune. + Persoană inteligentă.
•  INTELIGIBIL, -A, inteligibili, -e, adj. Care poate fi înţeles cu ajutorul gîndirii logice; clar, limpede.
   INTEMPERĂNŢĂ, intemperanţe, s.f. (Livr.) Lipsa de cumpătare; necum-pătare, exces, abuz. /
   INTEMPERIE, intemperii, s.f. Stare atmosferică neprielnică, nefavorabilă (cu ploi, vînturi etc.); vreme rea.
   INTEMPESTIV, -A, intempestivi, -e, adj. (Livr.) Care se produce pe neaşteptate şi într-uiTmoment nepotrivit; neaşteptat şi nedorit.
   INTfiNS, -A, intenşi, -se, adj.' Care este puternic, viu.
   INTENSIFICĂ, intensific, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) face mai intens, mai puternic, mai viu; a (se) înteţi, a (se) întări, a (se) mări.
   INTENSITATE, intensităţi, s.f. 1. însuşirea de a fi intens; grad de tărie, de putere, de forţă. 2. (Fiz.) Valoare a anumitor mărimi. O Intensitatea cîmpu-lui electric, mărime vectorială ce caracterizează cîmpul electric, egală cu raportul dintre forţa care acţionează asupra unei sarcini electrice şi această sarcină. Intensitatea ctmpului gravitaţional, mărime ce reprezintă forţa ce acţionează asupra unui corp de masă egală cu unitatea. Intensitatea ctmpului magnetic, mărime vectorială ce caracterizează cîmpul magnetic, care nu depinde de proprietăţile magnetice ale mediului. Intensitatea curentului electric, mărime fundamentală în SI, egală numeric cu raportul dintre sarcina electrică ce străbate un conductor într-un interval de timp şi acest interval. Intensitatea luminoasă, mărime foto-metrică, egală numeric cu raportul dintre fluxul luminos şi unghiul solid în care se propagă lumina. Intensitatea sunetului, însuşire a senzaţiei auditive, care permite ordonarea sunetelor pe o scară de la slabe la puternice şi care depinde de energia undelor sonore.
   INTENSIVĂ, intensive, adj. (în expr.) Agricultură (sau cultură) intensivă,
409
INTENŢIE-INTERDIGITAL
agricultură (sau cultură agricolă) care foloseşte mijloace tehnice avansate pentru a obţine o producţie cit mai ridicată în raport cu suprafaţa cultivată.
   INTENŢIE, intenţii, s.f. Dorinţă, gînd de a face, de a întreprinde ceva; proiect, plan. + Atitudine psihică a unei persoane care îşi dă seama de caracterul (ilicit, al) faptei sale, pre-văzindu-i şi dorindu-i sau acceptîndu-i efectele.
   INTENŢIONA, intenţionez, vb. I. Tranz. A avea de gind să facă ceva; a plănui. [Pronunţat: -ţi-o-]
   INTENŢIONAT, -A, intenţionaţi, -te, adj. Cu intenţie, cu un anumit gînd; anume plănuit, voit. [Pronunţat: -ţi-o-]
   INTERACŢIUNE, interacţiuni, s.f.
1.  Categorie a determinismului dialectic care exprimă cea mai generală formă de legătură între obiecte şi fenomene etc., care se manifestă printr-o influenţare, condiţionare sau acţiune cauzală reciprocă, în care cauza şi efectul îşi schimbă reciproc locul.
2.  (Fiz.) Influenţă reciprocă intre două particule, sisteme de particule, corpuri, fenomene etc. + Formă de legătură între corpuri realizată direct sau prin intermediul cîmpurilor fizice. 3. (Biol.; în expr.) Interacţiunea genelor, fenomenul de conlucrare a; două sau mai multe gene nealele, avînd drept rezultat manifestarea unui caracter. [Pronunţat: -ţi-u-]
   INTERBELIC,-A, interbelici,-ce, adj. Dintre două războaie (mai ales dintre cele două războaie mondiale).
   INTERCALA, intercalez, vb.I. Tranz. şi refl. A (se) introduce ceva intr-un şir, a (se) adăuga între alteia, a (se) pune ceva printre...
   INTERCALAREA, intercalari,-e, adj-1. (Agron.; in expr.) Cultură intercalară, cultură a unei plante timpurii printre rindurile de plante tirzii ale unei alte culturi. 2. (Anat.; in expr.) Discuri intercalare, articulaţie a fibrelor muşchiu-
lui inimii, care reprezintă funcţia dintre două celule miocardice.
  INTERCARDIN'Al,   inter cardinale,
 adj. (în expr.) Punct intercardinal, fiecare dintre cele patru direcţii aflate între punctele cardinale principale, care ajută la determinarea mai precisă a unui punct de pe glob.
  INTERCEPTOR, intefeeptori, s.m. Ramificaţie nervoasă care culege sti-mulii de la nivelul organelor interne.
  INTERCONDIŢIONArE, intercondi-ţionâri', s.f. Formă specifică a legăturii generale dintre fenomene, în care un fenomen îl condiţionează pe altul, şi invers. [Pronunţat: -ţi-o-]
  INTERCONEXItJNE, interconexiuni, s.f. 1. Legătură stabilită între mai multe reţele electrice prin intermediul unor linii de transport de energie electrică; interconectare. 2. Ansamblul mijloacelor tehnice necesare pentru realizarea interconexiunii (1) unor sisteme energetice. [Pronunţat: -rri-u-]
  INTERCO OPERATIST,-Ă, intercoo-peratişti,-ste, adj. Care se referă la legăturile de asociere între două sau mai multe cooperative agricole de producţie. [Pronunţat: -co-o-]
  INTERDEPENDENT,-A, interdepen -denţi, -te, adj. Care se află în stare de dependenţă reciprocă cu alt lucru, fenomen, proces etc.
  INTERDEPENDENŢA S.f. Categorie a dialecticii care desemnează totalitatea formelor de legătură dintre obiectele şi fenomenele naturii, ale societăţii şi ale gindirii; legătură şi condiţionare reciprocă între obiecte, fenomene, procese etc.; legătură universală.
  INTERDICŢIE, interdicţii, s.f. Prevedere legală prin care se interzice cuiva săvirşirea unor fapte sau acte.
  INŢERDIGITALj-A, inierdigitali,-e, adj. între (sau dintre) două degete. O Membrană interdigitală, membrană care uneşte degetele păsărilor înotătoare, a mamiferelor pinipede şi a cetaceelor.
INTERDISCIPLINAR-INTERJECŢIE
410
  INTERDISCIPLINĂR,-Ă, interdisci-plinari,-e, adj- Care se află sau care are loc între două sau mai multe discipline, care priveşte două sau mai multe discipline.
  INTERDISCIPLINARITĂTE s.f. Concept care vizează raportul de interacţiune între disciplinele şcolare sau stiintifice, dar care au statut > > * # ştiinţific autonom şi un specific epistemologic şi metodologic propriu.
  INTERFĂŢĂ, interfeţe, s.f. Suprafaţă de separare a porţiunilor care reprezintă faze diferite într-un sistem fizi-co-chimic.
  INTERFERA, pers. 3 interferează, vb. I. 1. Intranz. şi refl. recipr. A se încrucişa, a se combină, a se întîlni; a se suprapune. 2. Intranz. (Despre mişcări vibratorii, despre unde) A se suprapune compunîndu-şi efectele, a produce fenomenul interferenţei.
  INTERFERENŢĂ, interferenţe, s.f. 1. încrucişare, combinare, întîlnire, întrepătrundere a două sau mai multe fenomene, întîmplări, fapte etc. 2. Fenomen de suprapunere, în acelaşi punct din spaţiu, a două sau mai multe unde provenite de la surse reale sau virtuale. O Interferenţă staţionară, interferenţă în cazul undelor coerente.
  INTERFEROMETRIE, interferome-trii, s.f. Ansamblul metodelor de măsură a unor mărimi fizice, care se bazează pe fenomenul de interferenţă.
  INTERFEROîVIETRU, interferomeire, s.n. Instrument optic de măsurat sau de control, bazat pe fenomenul, de interferenţă. + Instrument pentru determinarea vitezei de propagare a sunetelor într-un fluid, bazat pe fenomenul de interferenţă staţionară (a undelor sonore).
  INTERFERON, interferoni, s.m. Substanţă proteică antivirală, • secretată de celula-gazdă în timpul infec-
ţiei virale, capabilă să inbibe multipli carea virusului.
  INTERFRĂN JĂ, interfranje, s.f. (Fiz.) Distanţa dintre două maxime de interferenţă consecutive.
  INTERFUNCŢIONĂL,-Ă, interfiinc-ţionali,-e, adj. Care se referă la relaţiile dintre funcţiile unui proces, ale unui organism etc. [Pronunţat: -ţi-o-]
  INTERIMĂRj-Ă, interimari,-e, s.m. şi f., adj. (Persoană) care exercită provizoriu o funcţie în locul titularului.
                                 *
  INTERIOR,-OĂRĂ,        interiori,-oare,
adj., s.n. 1. Adj. Care este situat înăuntrul unui spaţiu limitat, _ al unui lucru etc. O Puncte interioare (faţă de o linie închisă p dintr-un plan P sau faţă de o suprafaţă închisă s din spaţiul S)', punctele I ale sub mulţimii {/} C P — p, respectiv {1} c S — s, din care orice semidreaptă dusă intersectează linia p, respectiv suprafaţa s, în cel puţin un punct. 2. S.n. Parte -interioară (1) a unui obiect, a unui anumit spaţiu. O (Mat.; în expr.) Interiorul unui unghi propriu, (h, k), mulţimea-interseeţie a semiplanului deschis limitat de suportul laturii h şi care conţine latura k, şi a semiplanului deschis limitat de suportul laturii k şi care conţine latura h. Interiorul unui poligon convex, mulţimea--intersecţie a semiplanelor deschise limitate de suporturile laturilor poligonului şi care conţin vîrfurile nesituate pe laturile respective. Interiorul unui cerc, C(0, r) sau unei sfere S(0, r), mulţimea punctelor P din plan (din spaţiu) pentru care || OP || < r. [Pronunţat: -ri-or]                    /
  INTERIORIZĂ, interiorizez, vb. I. Tranz. A înfăţişa, a transfigura elemente ale realităţii obiective prin prisma propriei sensibilităţi, a eului său intim, profund. [Pronunţat: -ri-o-]
  INTERJECŢIE, interjecţii, s.f. Parte de vorbire neflexibilă care exprimă
411
INTERLOCUTOR-INTERNAŢIONALISl
sentimente şi manifestări de voinţă sau care imită sunete şi zgomote.
  INTERLOCUTOR,-OĂRE, interlocutori,-oare-, s.m. şi f. Persoană care participă la o discuţie, considerată în raport cu ceilalţi participanţi la discuţie.
  INTERLUDIU, interludii, s.n. Fragment muzical care face legătura între două momente mai importante ale unei compoziţii muzicale; piesă muzicală care leagă între ele două momente ale unei lucrări dramatice.
  'Intermediar,-!, intermediari,--e,
s.m. şi f. Element, factor care mijloceşte un proces de cunoaştere, de informare. [Pronunţat: -di-ar]
  INTERMETĂLIC, -Ă, intermetalici,' -ce, adj. (In expr.) Combinaţie interme-talică (sau compus intermetalic), combinaţie care se formează în unele aliaje între elementele lor, de compoziţie constantă, dar în care metalele nu dezvoltă valenţele lor normale, aşa cum sînt ele cunoscute în combinaţiile chimice obişnuite.
  INTERMEZZO s.n. Divertisment muzical (care se intercalează într-o reprezentaţie teatrală). [Pronunţat: inter-meţo]
  INTERMITENT, -Ă, intermitenţi, -te, adj. Care încetează şi reîncepe la anumite intervale de timp, care acţionează cu întrerupere. + (Adverbial) Din cînd în cînd, la anumite intervale.
  INTERMITENŢĂ, intermitenţe, s.f. întrerupere, discontinuitate.
  INTERN, -ă, interni, -e, adj. Care se află in interior, în limitele a ceva. O (Fiz.) Motor cu ardere internă, motor care foloseşte energia unui combustibil ars în interiorul cilindrului. Energie internă, funcţie de stare a unui sistem termodinamic ce înglobează totalitatea formelor de energie pe care le posedă particulele sale.
  INTERNAŢIONAL, -Ă. inter naţionali, -e, adj. Care are loc între mai
multe naţiuni ori state, care angajează sau priveşte mai multe ţări, privitor la raporturile dintre naţiuni ori state; la care participă reprezentanţii mai multor state; care are o importanţă ce depăşeşte graniţele unei singure ţări. [Pronunţat: INTERNAŢIONALISM s.n. Principiu actual al politicii tuturor forţelor revoluţionare, democratice, progresiste şi antiimperialiste contemporane care preconizează solidaritatea, colaborarea şi cooperarea liber consimţită între partide, organizaţii revoluţionare şi democratice, naţiuni independente şi egale, popoare şi ţări în lupta pentru lichidarea subdezvoltării şi inegalităţii, pentru făurirea noii ordini economice internaţionale, pentru dezarmare, pentru eliberarea omenirii de coşmarul unor noi războaie, pentru pace în lume prin participare activă la soluţionarea democratică, corespunzător intereselor fiecărui popor, a tuturor problemelor complexe ale lumii de azi.<0> Internaţionalism proletar, unul dintre principiile fundamentale aleideo-logiei marxist-leniniste, care exprimă unitatea şi solidaritatea de clasă, internaţională a oamenilor muncii din toate ţările în lupta împotriva exploatării şi asupririi, pentru înlăturarea capitalismului şi construirea socialismului şi comunismului în propria ţară şi în întreaga lume. Internaţionalism socialist, solidaritatea şi unitatea ţărilor socialiste, a forţelor sociale şi politice progresiste, întemeiată pe colaborarea şi întrajutorarea tovă-tăşească dintre naţiuni şi state independente şi suverane.[Pronunţat: -ţi-o-] INTERNAŢIONALIST, -A, internaţionalişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care are caracterul internaţionalismului, care aplică principiile internaţionalismului, care aparţine internaţionalismului. 2. S.m. şi f. Partizan al internaţionalismului; organizaţie sau persoană care luptă pentru triumful internaţionalismului. [Pronunţat: -ţi-o-]
INTERN OD-INTERVAL
412
   INTERN <3D, internoduri, s.n. Porţiune a tulpinii unor plante, cuprinsă între două noduri.
   INTEROGATORIU, interogatorii, s.n. Totalitatea întrebărilor puse de judecător unei părţi implicate într-un proces şi a răspunsurilor date de acesta, care contribuie la rezolvarea cazului; (concr.) act In care sînt consemnate aceste întrebări şi răspunsuri.
   INTEROGAŢIE, interogaţii, s.f. Figură de stil constînd în adresarea unei întrebări (sau unei serii de întrebări) unei persoane sau mai multor persoane reale sau imaginare, nu pentru a obţine un răspuns, ci spre a comunica o idee sau o atitudine.
   INTEROSOÂSĂ, interosoase,   adj.
 (Anat.; în expr.) Membrană inter osoasă, membrană care leagă două oase Intre ele.
   INTERPARLAMENTAR, -A, interparlamentari, -e, adj. Care priveşte med multe parlamente; care reuneşte membrii mai multor parlamente.
   INTERPELA ^interpelez, vb. I. Tranz. A cere cuiva sa dea un răspuns, să dea socoteală asupra unui fapt.
   INTERPOL A, interpolez, vb. I. Tranz. A introduce într-un text (manuscris) cuvinte, pasaje sau capitole străine de acest text.
   INTERPOLARE, interpolări, s.f. 1. Acţiunea de a interpola şi rezultatul ei; ceea ce interpolează cineva într-un text (manuscris). 2. (Mat.) Operaţie de intercalare, într-un şir de valori cunoscute, a una sau mai multor valori determinate sau estimate. + Determinare a unei funcţii, de obicei polinom, care să aproximeze pe un interval [a, i] o funcţie ale cărei valori sînt cunoscute numai în anumite puncte a = x0 <    < ... < xn = b.
 . INTERPRET, -A, interpreţi, -te, s.m. şi f. Persoană care traduce pe loc şi oral ceea ce spune cineva în altă limbă, mijlocind astfel Înţelegerea dintre
 două sau mai multe persoane; translator, tălmaci.
   INTERPRETĂ, interpretez, yb. I. Tranz. A da un anumit înţeles, o anumită semnificaţie unei idei, unei teorii etc. + A comenta şi a explica (într-o viziune proprie) un text (literar).
   INTERPRETATIV, -A, interpretativi, -e, adj. Care serveşte pentru a interpreta, care poate fi interpretat; care explică.
   INTERPUNE, interpăn, vb. III. Tranz. A pune ceva intre...
   INTERREGN, interregnuri, s.n. Perioadă în care un stat monarhic este lipsit de suveran.
   INTERSECŢIE, intersecţii, s.f. (Mat.) 1. Mulţimea p'unctelor comune a două liniij a două suprafeţe ori corpuri sau a oricare dintre acestea. 2. Operaţie care asociază la două (sau mai multe) mulţimi date mulţimea elementelor comune tuturor mulţimilor date; se notează Mf\N (pentru mulţimile M
           n
 şi N) sau O Mi (în cazul a n mulţimi l*=l
                             ao
 M{, i = 1, ..., n) sau fi M{ (în
                             t=i
 cazul unui şir de mulţimi Mx, i =
   ■ 1,   n., ...J.
   INTERSPECÎFICĂ, interspecifice, adj. (Biol.; în expr.) Relaţie interspe-cifică, legătură între indivizi de specii-diferite.
   INTERSTADIĂL. -Ă, inter stadiali,
 -e, adj. Care priveşte mai multe stadii, faze, etape, cicluri ale aceluiaşi fenomen. [Pronunţat: -di-al]
   INTERSTAŢĂL, -A, interstatali, -e, adj. Care priveşte mâi multe state, care are loc între mai multe state.
 w INTERVĂL, intervale, s.n. 1. Distanţă în timp între două fenomene, între două perioade, Intre două faze, între două evenimente; răstimp. 2. (Mat.; în expr.) Interval deschis (de extremi-
413
INTERVENŢIE-INTRADUCTIBIL
tăţi a, b, cu a < b), mulţimea numerelor reaJe cuprinse între a şi b, adică {x | a < x < 5} ; se notează: (a, b): Interval închis (de extremităţi a, b, cu a <b), mulţimea numerelor reale cuprinse între a şi b, inclusiv a şi b, adică    {x | a < x < &}; se   notează:
[a, b]. Interval deschis la stingă şi închis la dreapta (de extremităţi a, b, cu a < b), mulţimea numerelor reale cuprinse între a şi b, inclusiv numărul b, adică    {x | a < x < b}; se   notează:
(a, 6]. Interval închis la stingă şi deschis la dreapta (de extremităţi a, b, cu a <b), mulţimea numerelor reale cuprinse între a şi b, inclusiv numărul a, adică    {x ) a < x < 5}; se   notează:
[a, b). Interval nemărginit, semidreap-tă; dreapta reală. Interval de monotonie (al unei funcţii reale de variabilă reală), interval pe care funcţia este, monotonă.
  INTERVENŢIE, intervenţii, s.f. A-mestec al unui stat în treburile interne ale altui stat sau ale unui popor, în scopul impunerii propriei sale dominaţii.
  INTERYERTEBRĂL, -Ă, interverte-brali, -e, adj. (Anat.) Care se află între două vertebre. <> Disc interverte-bral, cartilaj fibroelastic interpus între corpurile a două vertebre alăturate şi contribuind la solidarizarea lor.
  INTERYÎU, interviuri, s.n. Convorbire, discuţie între o personalitate politică, oulturală etc. şi un publicist, la cererea acestuia, în cursul căreia publicistul pune întrebări spre a afla părerile personalităţii respective în diverse probleme (de actualitate), în vederea publicării lor în presă sau a difuzării lor la radio şi la televiziune. + Text al acestei convorbiri apărut în presă sau difuzat prin radio sau prin televiziune.
  INTESTIN, intestine, s.n. Parte a aparatului digestiv, la oameni şi la unele animale, în formă de tub, care se întinde de la orificiul pilorie pînă
la anus, fiind alcătuită din două părţi distincte.
  INTESTINĂL, -Ă, intestinali, -e, adj. Care aparţine intestinului, care se referă la intestin, care se produce sau se află în intestin.
  ÎNTIM, -Ă, intimi, -e, adj. 1. Care constituie partea esenţială, profundă a unui lucru, a unei probleme etc.; lăuntric. 2. (Despre oameni; adesea substantivat) Legat de cineva printr-o prietenie strînsă, prin relaţii foarte apropiate. + (Despre relaţiile dintre oameni) Familiar, apropiat, prietenos, afectuos, cordial. 3. Care se referă la viaţa particulară sau familială a cuiva; personal, secret. + Caracteristic unui mediu restrîns, unui cadru limitat, familial; care are loc într-un cadru restrîns. [Accentuat şi: intim]
  INTIMITĂTE s.f. 1. Prietenie bazată pe legături strînse, apropiate. + Profunzime, adîncime (a unui sentiment, a unui gînd etc.). 2. Cadru social limitat la familie şi la prietenii apropiaţi.
  INTOLERĂBIL, -Ă, intolerabili, -e, adj. Care nu se poate îngădui, admite sau suporta; de neîngăduit, de nesuferit, netolerabil, inadmisibil.
  ESTOLERĂNT, -Ă. intoleranţi, -te, adj. Care nu îngăduie, nu admite sau nu suportă ceva; neîngăduitor, netolerant.
  INTONĂŢEE, intonaţii, s.f. Schimbare de înălţime a vocii în timpul vorbirii, al citirii sau al interpretării unui text etc.; inflexiune, ton.
  INTOXICAŢIE, intoxicaţii, s.f. Rezultat al introducerii sau al acumulării în organism a unor substanţe toxice; stare a celui intoxicat; otrăvire.
  INTRACELULĂR, -Ă, intracelidari, -e, adj. Care se află, care se petrece în interiorul celulei.
  INTRADUCTIBIL. -Ă, intraductibili, -e, adj. Care nu poate fi tradus exact dintr-o limbă într-alta.
INTRALOBULAR-INTUITIV
414
   INTRALOBULĂR, -Ă, intralobulari, -e, adj. (Despre canalele biliare) Care este aşezat între lobulii hepatici.
   INTRAM OLE CULĂRĂ,          intramole-
 culare, adj. (Chim.; în expr.) Reacţie intramoleculară, reacţie în care transferul electronilor se produce în interiorul aceleiaşi molecule.
   INTRAMONTĂN, -Ă, intramontani, -e, adj. (Despre depresiuni, regiuni, drumuri etc.) Care se află înconjurat de munţi, care are loc între munţi.
   INTRANSIGENT, -Ă, intransigenţi, -te, adj. Care nu se abate de la o anumită linie adoptată, care nu acceptă concilieri sau compromisuri; incoruptibil.
   INTRANSIGENŢĂ s.f. însuşire, atitudine a celui care nu acceptă compromisuri, concesii, care nu se abate de ia o anumită linie.
   INTRANZITIV, -Ă, intranzitivi, -e, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Gram.) (Verb) care nu poate fi construit cu un complement direct din cauză ca acţiunea lui nu se exercită în mod nemijlocit asupra unui obiect. 2. Adj. (Mat.; despre o relaţie binară, R) Care nu este tranzitivă, adică din aRb şi bRc, nu rezultă aRc (cazul relaţiei de perpendicularitate).
   INTRAUTERIN, -Ă, intrauterini, -e, adj. Care are loc, care se află în interiorul uterului. [Pronunţat: -tra-u-]
   ÎNTRIGĂ, intrigi, s.f. l. Acţiune (ascunsă) care foloseşte mijloace ne-permise pentru realizarea sau pentru împiedicarea unui plan; uneltire. 2. Acţiune, subiect al unor opere-literare, prezentate în liniile lor generale.
   INTRINSEC, -Ă, intrinseci, -ce, âdj. Care constituie partea lăuntrică, proprie şi esenţială a unui lucru; care există prin sine însuşi (independent de relaţiile sale cu alte obiecte).
   INTRODtJCERE, introduceri, s.f. Partea de la început a unei lucrări scrise,
 a unei scrisori, a unei opere muzicale etc.
   INTROSPECTIV, -Ă, introspectivi, -e, adj. Care se foloseşte de introspecţie, bazat pe introspecţie, care ţine de introspecţie, care se referă la introspecţie.
   INTROSPECŢIE, introspecţii, s.f. (în opoziţie cu extrospecţie) Observare, analiză a fenomenelor propriilor trăiri psihice; autoobservare. + Studiu psihologic bazat pe această metodă.
   INTROVERTIT, -Ă, introvertiţi, -te, s.m., adj. 1. S.m. Tip temperamental care se caracterizează printr-o viaţă psihică orientată spre interior, spre lumea sa lăuntrică. 2. Adj. Care este concentrat sau obsedat de propria sa lume interioară, neglijînd-o-pe~cea exterioară.
   INTRtTS, -Ă, intruşi, -se,, s.m. şi f., adj. (Persoană) care intră, se duce undeva sau la cineva fără a avea vreo calitate, fără a fi chemată sau dorită.
   INTRUZltfNE, intruziuni, s.f. 1. Faptul de a intra fără drept într-o societate, într-o funcţie etc. 2. Proces de pătrundere şi de consolidare a magmei în crăpăturile scoarţei terestre sau de-a lungul suprafeţelor cu rezistenţă slabă. 3. Corp de roci magmatice formate în urma acestui proces [Pronunţat: -zi-u-']
   INTRUZlV, -Ă, intruzivi, -e, adj. Format prin intruziune (2).
   INTUI, intuiesc, vb. IV. Tranz. A înţelege, a sesiza, a pătrunde ceva prin intuiţie, ţn mod nemijlocit, ori pe baza unor cunoştinţe anterioare temeinice sau a experienţei acumulate.
   INTUIRE, intuiri, s.f. Faptul de a intui. O Intuire vie, reflectarea directă, nemijlocită, prin senzaţii ^realităţii înconjurătoare; contemplare vie.
 . INTUITIV, -Ă, intuitivi, -o, adj. Care se bazează pe intuiţie, pe cunoaşterea nemijlocită a realităţii prin observarea directă a obiectelor sau feno-
415
INTUIŢIE-INVERS
 menelor.O Metodă intuitivă, metodă folosită în pedagogie, care îmbină prezentarea teoretică a problemelor cu observarea directă a obiectelor sau fenomenelor. [Pronunţat: -fu-t-]
   INTUIŢIE, intuiţii, s.f. 1. Capacitate a conştiinţei de a descoperi (în mod spontan), pe cale senzorială sau raţională, esenţa, sensul unei probleme, al unei situaţii, al unui obiect, inefabilul unei opere de artă etc. + Principiu didactic conform căruia procesul predării şi însuşirii cunoştinţelor trebuie să pornească de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor şi a fenomenelor studiate. 2. Descoperire bruscă, neaşteptată a unui adevăr, a unei soluţii etc. [Pronunţat: -tu-i-']
   INUMAN, -Ă, inumani, -e, adj. Care nu este uman; care este neomenos, rătt', fără suflet; crud, feroce, neuman.
♦  Care nu este caracteristic sau propriu oamenilor.
   INUNDAŢIE, inundaţii, s.f. Revărsare neregulată şi temporară a apelor unui rîu, unui fluviu sau unui lac peste maluri, produsă de topirea bruscă a zăpezilor sau in urma unor ploi abundente şi de lungă durată.
   INUTILIZABIL, -A, inutilizabili, -e, adj. Care nu poate fi folosit, întrebuinţat; neutilizabil.
   INVADA, invadez, vb. I. Tranz. A intra prin violenţă (şi cu mari forţe) pe un teritoriu străin (ocupînd, pusti-ind, prădînd); a cotropi.
   invaginAre, invaginări, s.f. Pătrundere spre interior a unei părţi dintr-o formaţie anatomică, formînd o pungă deschisă pe suprafaţa iniţială; invaginaţie.
   INVALIDA, invalidez, vb. I. Tranz. A constata şi a declara nevalabile anumite acte de procedură; a declara nevalabilă alegerea membrilor organelor reprezentative la congrese sau la conferinţe interne sau internaţionale.
   INVALIDITATE, invalidităţi, s.f. 1. Stare a celui invalid; infirmitate. 2. (Jur.) Lipsă de validitate (a unui act, a unui mandat etc.).
   INVARIABIL, -A, invariabili, -e, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este variabil, care nu se schimbă; neschimbător, constant, fix. 2. (Gram.; despre cuvinte) Care este lipsit de flexiune. 3. (Mat.) Constant. [Pronunţat: -ri-a-]
   invAzie, invazii, s.f. 1. Acţiune de pătrundere armată jnasivă şi rapidă a unui stat pe teritoriul altui stat, Însoţită de controlul forţat asupra teritoriului şi populaţiei respective. 2. Moment în care, după incubaţia unui virus sau a unui microb într-un organism, apar primele semne importante de boală.
   INVECTIVA, invective, s.f. Expresie violentă, jignitoare, vorbă de ocară la adresa cuiva; injurie. + Expresie, exprimare violentă, directă, folosită într-o scriere literară în scopuri satirice sau polemice.
   INVENTARE&RE, inventarieri, s.f. (Rar) Inşirare, enumerare a unor fapte, a unor procedee etc. [Pronunţat: -ri-e-]
   INVENTIV, -A, inventivi, -e, adj. (Despre oameni, despre mintea lor etc.) Care poate inventa, care are talentul de a inventa; ingenios, ager.
   IN ViîNŢIE, invenţii, s.f. 1. Rezolvare sau realizare tehnică într-un domeniu al cunoaşterii care prezintă noutate şi progres faţa de stadiul cunoscut pînă atunci. 2. Afirmaţie care susţine ca adevărate lucruri inexistente, imaginare, mincinoase; minciună.
   INVERS, -A, inverşi, -se, adj. (Mat.; în expr.; adesea substantivat) Element (sau număr, matrice etc.) inver-s(ă) (altui element dat, x, faţă de o lege de compoziţie notată multiplicativ), elementul (din aceeaşi mulţime, dacă există), care, înmulţit cu cel dat, dă elementul unitate faţă de legea de compoziţie considerată; se notează:
INVERSIE-IN VITRO
416
ar1 (in cazul unui număr real x ^ 0, ar1 = - şi x • x_1 = 1). Matrice in-
        SC %
 versă (a unei matrice nesingulare A), matricea A~\ obţinută din matricea reciprocă a lui A împărţită la determinantul matricei date A, cu proprietatea: A • A-1 = A~XA =U, unde U este matricea imitate. Funcţie inversă '(sau reciprocă a unei funcţii bijective, f : E-± F), funcţia f"1 : F -* E, care, compusă cu cea dată, dă funcţia identică: fof-1 = 1F şi f-t-of = ÎE.
   INVERSIE s.f. v. inversiune.
   EN VERSltJNE, inversiuni, s.f. 1. Schimbare a ordinii obişnuite a cuvintelor în frază (pentru a obţine efecte stilistice). 2. (Log.) Operaţie prin care dintr-o judecată dată se derivă o nouă judecată care are ca subiect contradictoriul subiectului judecăţii iniţiale. 3. (Mat.) Transformare geometrică punctuală determinată de un punct O (numit centrul sau polul ei) şi de un număr real k (numit modulul ei),jastfel că unui punct M îi corespunde punctul M', coliniar cu O şi M, pentru care: OM • OM' = ±k2, segmentele OM şi OM' (numite raze vec-toare reciproce) fiind de acelaşi sens sau de sens contrar, după cum k2 este precedat de semnul + sau —. O Inversiune (într-o permutare, cr), pereche de numere naturale (im, in) cu im>in
 este o permutare. 4. (Ghim.; în forma inversie) Hidroliză a zaharozei,. sub acţiunea enzimei (invertază din drojdia de bere) sau a acizilor tari; cu formarea unui amestec de două mono-zaharide, glucoză şi fructoză, soluţia transformîndu-se din dextrogiră în levogiră; invertire. [Pronunţat: -si-u-.
 —  Variantă: inversie s.f.]
   INVERS OR, inversoare, s.n. Aparat sau dispozitiv folosite pentru inversarea sensului mişcării organelor mo-
 bile ale unei maşini, ale unui vehicul etc.
  EN VERTĂZĂ, invertaze, s.f. (Biol.) Zaharază.
  INVERTIRE, invertiri, s.f. (Chim.) Inversie.
  INVESTIGARE, investigări, s.f. însuşirea de a cerceta. + Studiu minuţios cu scopul de a descoperi ceva; investigaţie.
  INVESTIGAŢIE, investigaţii, s.f. Cercetare, studiere amănunţită şi sistematică făcută cu scopul de a descoperi ceva; investigare.
  INVESTIŢIE, investiţii, ş.f. Plasare a unor sume de bani în domeniul economic, social-cultural, administrativ, militar etc., cu scopul de a asigura
baza tehnică-materială si forţa de
                            t t
muncă necesare desfăşurării şi lărgirii activităţii acestora. ♦ Sumă alocată, fondurile alocate pentru această operaţie.
  INVETERĂT, -Ă, inveteraţi, -te, adj. (Despre oameni) învechit în rele, în vicii. + (Despre defecte, vicii etc.) învechit, , înrădăcinat.
  INVIDIE, invidii, s.f. Sentiment e-goist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situaţia bună a altuia; pizmă.
  INVINCIBIL, -Ă, invincibili, -e,"adj. (Adesea fig.) Care nu poate fi învins; de nebiruit.
  INVTOLĂBIL, -Ă, inviolabili, -e, adj. Care nu poate fi atins, încălcat; care se bucură de ocrotire legală pentru a nu fi urmărit, atins sau pedepsit. [Pronunţat: -vi-o-]
  IN YIOLABILITĂTE, inviolabilităţi, s.f. Normă de drept internaţional care prevede respectarea, ocrotirea suveranităţii naţionale, a • frontierelor de stat etc. împotriva oricăror agresiuni sau încălcări. [Pronunţat: -vi-o-]
  IN VlTRO adv. (în legătură cu modul de experimentare a unui pro-
417
IN VIVO-IODOFORM
ces fiziologic, biofizic etc.) în afara organismului viu; în laborator.
   IN YÎVO adv. (în legătură cu modul de experimentare a unui proces fiziologic, biofizic etc.) în interiorul organismului viu.
   INVIZÎBIL, -A, invizibili, -e, adj. Care nu se poate vedea.
   INVOCAŢIE, invocaţii, s.f. Chemare adresată -(în mod convenţional) de un poet, de obicei la începutul operei sale, unei divinităţi, unei muze, ca să-i dea ajutorul să ducă la bun sfir-şit opera începută. + Procedeu artistic prin care poetul sau oratorul se adresează unei persoane imaginare, unei personalităţi dispărute sau absente ori unui obiect.
   INYOLtîCRU, involucre, s.n. (Bot.) 1. Totalitatea bracteelor grupate la baza unor flori sau a unor inflorescenţe. 2. Membrană care înveleşte pălăria tînără la unele bazidiomicete, înainte ca aceasta să iasă din pămînt.
   INVOLUNTAR, -A, involuntari, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este făcut fără voie; neintenţionat.
   INVOLtjŢEE, involuţii, s.f. Proces de transformare de la un stadiu superior la altul inferior.
   INVULNERABIL, -A, invulnerabili, -e, adj. Care nu poate fi rănit. + Care nu poate fi atacat sau învinuit; de care nu te poţi atinge cu nimic; nevulnerabil.
   IOANÎŢI s.m. pl. Membri ai unui ordin monaho-cavaleresc înfiinţat în Palestina, la începutul sec. XII. [Pronunţat: i-oa-]
   IOBAG, iobagi, s.m. Ţăran lipsit de proprietate asupra pămîntului, dependent de stăpînul feudal, lipsit de dreptul de strămutare şi obligat să plătească rentă feudală pentru lotul de pămînt avut în folosinţă; şerb, rumân, vecin.
   IOBĂGIE s.f. Sistem de relaţii feudale bazat pe proprietatea feudalului
asupra pămîntului şi celorlalte mijloace de producţie, pe proprietatea incompletă asupra iobagului şi pe însuşirea de către feudal a celei mai mari părţi a roadelor muncii iobagului, sub forma rentei feudale; serbie, rumânie, vecinie.
   IOD s.n. J sau I cu Z = 53. Element chimic cu caracter de nemetal, solid, cu aspect de cristale lamelare, de culoare brună închis, formînd, la încălzire, vapori violeţi, foarte volatil, puţin solubil în apă, solubil în alcool şi în alţi .solvenţi organici, mai puţin reactiv decît ceilalţi lialogeni, întrebuinţat în industria coloranţilor, în medicină etc. O Tinctură de iod, soluţie de iod în alcool, folosită la dezinfectarea rănilor.
   iodAt, iodaţi, s.m. Sare a acidului iodic.
   IODETAN s.m. (Chim.) Iodură de etil.
   IODHfDRIC adj. (în expr.) Acid iodhidric, HI, hidracid al iodului, gaz incolor, cu miros înţepător, care fumegă în aer umed, uşor solubil în apă, uşor oxidant, cu eliberare de iod elementar, agent reducător, folosit în sinteze organice.
   IODIC adj. (în expr.) Acid iodic, HI03, substanţă cristalină, incoloră, foarte solubilă in apă, insolubilă în eter, în cloroform, obţinută prin oxi-darea iodului sau prin reacţie de dez-locuire din iodaţi.
   IODMETAn s.m. (Chim.) Iodură de metil.
   IODOCAPTARE, iodocaptâri, s.f. Reţinere a iodului radioactiv de un ţesut, în specia] de ţesutul tiroidian.
   IODOFORM s.n. CHI3, triiodmetan, substanţă cristalină, de culoare galbenă, cu miros caracteristic, neplăcut şi persistent, foarte puţin solubilă în apă, solubilă in alcool, eter, glicerină etc., folosit, în medicină, ca antiseptic, anestezic, cicatrizant etc.
ZI — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
iodurA-ionizabil
418
   IODtJRĂ, ioduri, s.f. Sare a acidului iodhidric; combinaţie a iodului cu un element chimic sau cu o substanţă organică.<0 Iodură de sodiu, Nai, substanţă cristalină, incoloră, solubilă în apă şi în alcool. Iodură de potasiu, KI, substanţă cristalină, solubilă în apă şi în alcool, folosită în radiografie. Iodură de metil, CH3I, lichid incolor, care se îngălbeneşte la lumină, fcflosit în microscopie, în sinteze organice; iodmetan. Iodură de melilen, CH2I2, lichid incolor, puternic refrigerent, care se închide la culoare la lumină si la
                                        >
aer, se hidrolizează în apă, formînd aldehidă formică,'folosit în microscopie şi la determinări mineralogice. Iodură de etil, C2H5I, lichid incolor, solubil în apă, în alcool şi în solvenţi organici, folosit în sinteze organice, în medicină, în inhalaţii, în iodotera-pie; iodetan.
   iOn, ioni, s.m. Particulă materială (atom, grupare de atomi, radical sau moleculă) încărcată . cu sarcină electrică de un anumit semn, existentă în diferite medii (în apă, în solvenţi ionizanţi, în cristale, în gaze ionizate). O I°n pozitiv, cation. Ion negativ, anion. Ionmonoatomic (sausimplu), ion care poartă una sau mai multe sarcini pozitive sau negative. Ion poliatomic (sau compus), ion format dintr-o grupă de atomi care poartă una sau mai multe sarcini pozitive sau negative. Ion complex, ion rezultat din unirea unui ion (anion sau cation) cu molecule .nedisociate.- Ion hidratat, ion care leagă molecule de apă în soluţie apoasă; formă de existenţă a ionilor în soluţie. Ion de hidrură, H', ion negativ al hidrogenului care apare în hidrurile metalelor alcaline. Ion de hidroniu (sau de oxoniu, de hidroxoniu), Hs0+, ion care se formează prin stabilirea unei legături covalent coordinative între proton şi oxigenul moleculei de apă. Ion solva-iat, ion care leagă molecule polare de solvent din soluţia respectivă. Ion de
hidrogen, H+, ion pozitiv de hidrogen; proton. Ion.de amoniu, NH+, amoniu. Ion clorură, CI—, ion negativ de clor. Ion carboxilat, —COO-, ion negativ obţinut din grupa carboxil prin pierderea unui proton. Ion hidroxil, 0H~, ion negativ format din oxigen şi hidrogen; hidroxil. Ion azotură (sau ion nitrură), N3-, ion negativ de azot. [Pronunţat: i-oti]
   IONIC1, -•&, ionici, -ce, adj., s.m. 1. Adj. (Arhit.; în expr.) Ordin (sau stil) ionic, ordin sau stil caracterizat prin coloane zvelte cu capitelul împodobit cu volute şi prin ornamentarea antablamentului cu o friză continuă. 2. Adj. (Despre construcţii sau elemente arhitectonice) Care ţine de ionic1 (1), care se referă la ionic1. 3. S.m., adj. (Picior de vers antic) format din patru silabe, două lungi şi două scurte. [Pronunţat: i'-o-]
   IONIC2, -Ă; ionici, -ce, adj. (Chim.) Care aparţine ionilor, care se referă la ioni, care conţine ioni.O Compus ionic sau combinaţie ionică, compus chimic care ia naştere prin transfer de electroni, între atomi sau între grupe de atomi. Cristal ionic, cristal al unei substanţe, constituit din ioni, menţinuţi în reţeaua cristalină prin forţe electrostatice. Lichid ionic, lichid format din ioni, bun conducător de electricitate. Formulă ionică, formulă chimică ce indică tipul şi numărul de ioni din care este formată substanţa ionică. Concentraţie ionică, numărul de ioni-gram dintr-un anumit ion, conţinut într-un litru de soluţie. [Pronunţat: i-o-]
   IONIZĂ, ionizez, vb. I. Tranz. A produce ionizarea unui mediu, unei substanţe, unei particule materiale (atom, moleculă, radical), transfor-mîndu-le în ioni; a folosi ionizarea. [Pronunţat: i-o-]
   ionizAbtl, -ă, ionizabili, -e, adj. (Despre atomi, molecule, radicali etc.)
419
10N7ZANT-IRADIA
                                                    Care se poate transforma in ioni prin procesul de ionizare. [Pronunţat: i-o-]
   IONIZÂNT, -Ă, ionizanţi, -te, adj. (Despre agenţi sau factori fizici) Care poate produce ionizarea. [Pronunţat: i-o-]
   IONIZARE7 ionizări, s.f. Proces de transformare a unei particule materiale (atom, moleculă, radical) în ion, prin captare sau prin cedare de electroni, sub acţiunea descărcărilor electrice sau sub acţiunea radiaţiilor ionizante ale gazelor, prin dizolvarea sau prin topirea unui electrolit etc. [Pronunţat: i-o-]
   ION O SFERĂ s.f. Pătură superioară a atmosferei, cuprinsă aproximativ între 100 şi 1 000 km, în care particulele de gaze componente sînt ionizate, în măsură apreciabilă, prin radiaţiile solare ultraviolete (densitatea maximă de ioni situîndu-se la circa 300 km) şi care are proprietatea de a reflecta undele radio, permiţînd realizarea de comunicaţii terestre la mare distanţă. [Pronunţat: t-o-]
   IORGOYĂN, iorgovani, s.m. (Bot.; reg.) Liliac1.
   IPOCRÎT, -Ă, ipocriţi, -te, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care se arată altfel de cum este, pentru a înşela pe cei din jur; (om) prefăcut, făţarnic. 2. Adj. (Despre manifestări ale oamenilor, fizionomie etc.) Care arată, trădează pe omul ipocrit (1).
   IP OH ONDRÎE, ipohondrii-, s.f. Stare psihică bolnăvicio'asă, manifestată prin nelinişte continuă, teamă exagerată şi preocupare obsesivă de starea sănătăţii proprii; idee fixă a cuiva care orede că suferă de o boală pe care în realitate nu o are.
   IPOSTĂZĂ, ipostaze, s.f. Situaţie, stare, înfăţişare sub care se prezintă una şi aceeaşi fiinţă, unul şi acelaşi fenomen, lucru etc.
                                                    IPOSTAZIERE, ipostazieri, s.f. Transformare mintală a unei relaţii, a
unei însuşiri sau a unei noţiuni într-o ' realitate de sine stătătoare. [Pronunţat: -zi-e-]
   IPOTENlJZĂj ipotenuze, s.f. Latură care se opune unghiului drept într-un triunghi dreptunghic.
   IPOTETIC, -Ă, ipotetici, -ce, adj. Bazat (numai) pe o ipoteză; prezumtiv, presupus; nesigur.O Compus ipotetic, compus a cărui apariţie intermediară într-o reacţie chimică trebuie admisă, deşi nu se poate izola, pentru a putea explica formarea produsului final al reacţiei din produsele iniţiale.
   IPOTEZĂ, ipoteze, s.f. 1. Presupunere, enunţată pe baza unor -fapte şi legi cunoscute, cu privire la anumite fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esenţa fenomenelor, la cauza sau la mecanismul intern care le produce; presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente la un moment dat sau pe baza intuiţiei, impresiei etc. şi care urmează să fie confirmată ulterior. 2. (Mat.) Ansamblul elementelor care sînt date şi pe baza cărora se demonstrează o teoremă sau se rezolvă o problemă.
   IPSO FĂCTO Expresie latinească însemnînd „prin însuşi acest fapt, chiar prin aceasta".
   ÎPSOS,ipsosuri, s.n. Praf alb obţinut prin arderea pînă la deshidratarea parţială sau totală a ghipsului, folosit ca liant nehidraulic. Q Ipsos de construcţii, ipsos obţinut prin arderea ghipsului, pînă la 180°C, amestec de sulfat de calciu semihidratat şi sulfat de calciu anhidru, care, cu apă, se întăreşte rapid formînd o masă compactă de cristale mici de ghips, folosit ca liant nehidraulic la mortare, modele de tipare şi forme pentru reproducerea obiectelor de artă, în ortopedie etc.
   IRADIĂ, iradiez, vb. I. Tranz. şi intranz. A trimite, a împrăştia raze de lumină, de căldură etc.; a (se) propaga. ♦ Intranz. (Despre radiaţii) A
81*
IRADIAŢIE-IRIDIU
420
cădea pe suprafaţa unui corp. [Pronunţat: -di-a]
  IRADIAţLE, iradiaţii, s.f. Emisiune de raze de lumină, de căldură etc. de către un corp; fascicul de raze luminoase sau calorice emise de un izvor. [Pronunţat: -di-a-]
  IRADIERE, iradieri, s.f. Acţiunea de a iradia şi rezultatul^ ei. + (Fiz.) Expunere a unui corp, a unui material etc. la acţiunea unui flux de fotoni sau de particule. [Pronunţat: -di-e-]
  IRASCIBIL, -Ă, irascibili, -e, adj. Care se supără, se înfurie uşor, iute la minie; iritabil.
  IRASCIBILITATE s.f. Caracter, stare a celui irascibil; iritabilitate.
  IRAŢIONAL,. -Ă, iraţionali, -e, adj. 1. Care nu se conduce după gîndirea logică, contrar raţiunii; lipsit de raţiune, de justificare. 2. (Mat.; în expr.) Număr iraţional, număr real care nu este raţional, care nu se poate reprezenta printr-un raport de numere întregi. Ecuaţie iraţională, ecuaţie care conţine necunoscuta sub semnul radical. [Pronunţat: -ţi-o-]
  IRAŢIONALÎSM s.n. Concepţie filozofică, .apărută în sec. XIX, cşire neagă ori sub apreciază posibilitatea raţiunii de a cunoaşte realitatea şi afirmă primatul intuiţiei, credinţei, voinţei, instinctului, trăirii etc. asupra cunoaşterii raţionale. [Pronunţat: -ţi-o-]
  IRAŢIONALf^T, -A,. naţionaliştii -sie, adj. Care aparţine iraţionalismului, privitor la iraţionalism, specific iraţionalismului. [Pronunţat: -ţi-o-]
  IREAL, -A, ireali, -e, adj. Care nu există (sau pare că nu există) în realitate; nereal, imaginar, fantastic. [Pro-' nunţat: -re-aV]
  IRECONCILIABIL, -A, ireconciliabili, -e, adj. Care nu se poate împăca, nu poate fi pus de acord cu nici un preţ (cu ceva, cu cineva); de neîmpăcat. [Pronunţat: -li-a-]
   IREDENTISM s.n. Mişcare politică de eliberare a teritoriilor şi populaţiilor naţionale de sub ocupaţie străină, devenită, după primul război mondial, mişcare naţionalistă, şovinistă şi expansionistă.
   IREDUCTIBIL, -A, ireductibili, -e, adj. Care nu poate fi redus la o formă mai simplă, care nu mai poate fi simplificat. O Fracţie ireductibilă, fracţie la care numărătorul şi numitorul nu au un divizor comun, care nu se poate simplifica. Polinom ireductibil (într-un corp), polinomul cu coeficienţi într-un corp numeric, care nu se poate scrie ca un produs de polinoame cu coeficienţi în acelaşi' corp.
   IREFLEXÎY, -A, ireflexiPi, -e, adj. Care este lipsit de reflexie, de reflexivitate. O (Mat.) Relaţie ireflexivă, relaţie lipsită de proprietatea de reflexivitate; XilX (cazul, inegalităţii stricte x-^x).
   IREMEDIABIL, -A, iremediabili, -e, adj. Care nu se poate remedia, îndrepta; care este fără leac, fără soluţie. + (Adverbial) Cu desăvîrşire, categoric, definitiv. [Pronunţat: -di-a-]
   IREPETABIL, -A, irepetabili, -e, adj. Care nu se repetă; nerepetabil, unic.
   IREVERSIBIL, -A, ireversibili, -e, adj. (Despre fenomene, transformări, reacţii etc.) Care nu £e poate produce în sensul invers al fazelor sale de desfăşurare; nereversibil. O Proces ireversibil, proces de trecere dintr-o stare în alta, fără posibilitatea realizării lui şi în sens invers. ♦ Ale cărui urme nu mai pot fi înlăturate după revenirea la starea iniţială.
   IREVOCABIL, -A, irevocabili,            -e,
 adj. Care nu se poate anula, amîna sau schimba.
IRlDIU s.n. Ir cu Z = 77. Element în stare metalică, din grupa elementelor tranziţionale, alb-argintiu, foarte dur, puţin ductil, greu fuzibil, întrebuinţat la confecţionarea unor instrumente folosite în fizică şi în chirurgie,
421
IRIGA-ISPRAVNIC
a vîrfurilor de peniţă pentru stilouri sau, sub formă de aliaje cu platina, pentru cupluri termoelectrice.
   IRIGĂ, irighez, vb. I. Tranz. A asigura apa necesară unui teren cultivat, cu ajutorul irigaţiilor. [Prez. ind. şi: irig]
   IRIGAŢIE, irigaţii, s.f. Ansamblu de lucrări de îmbunătăţiri funciare, care asigură aprovizionarea dirijată cu apă a culturilor de plante, în vederea sporirii productivităţii.
   IRIS, (1) irisuri, s.n., (2) irişi, s.m.
1.  S.n. Formaţie discoidală a globului ocular, străbătută la mijloc de pupilă şi de celule conjunctive ce conţin pigmentul care dă culoarea ochiului. 2.
S.m. Plantă monocotiledonată din familia iridaceelor, cu rizom, cu frunze în formă de sabie, cu nervaţiune paralelă, cu floare violetă şi cu fructul o capsulă, cultivată în parcuri şi în grădini; stînjenei (Iris germanica).
   IRITĂ, irit, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) enerva, a (se) supăra, a (se) necăji (în urma situaţiei create);
   IRITABILITÂTE, 'iritdbttităţi, s.f. Proprietatea de a se irita (uşor); stare a celui iritabil; irascibilitate. + (Fi-ziol.) Proprietate generală a materiei vii de a reacţiona la acţiunea anumitor factori externi prin modificarea metabolismului.
   1RITĂŢIE, iritaţii, s.f. 1. Stare de enervare, de surescitare nervoasă. 2. Congestie uşoară sau inflamaţie (dureroasă) a unui organ, a pielii etc.
   IRIZĂ, irizez, vb. I. Intranz. A emite culori asemănătoare cu ale curcubeului; a luci în lumini multicolore.
   IRIZĂŢIE, irizaţii, s.f. Coloraţie similară curcubeului, apărută în urma unui proces de interferenţă a luminii albe prin straturi transparente subţiri.
   IRMILlC, irmilici, s.m. Monedă turcească de argint sau de aur, care a circulat şi la noi (mai ales în Moldova), în prima jumătate a sec. XIX.
   IROD, irozi, s.m. (Rar) Comedian, paiaţă; (ir.) om caraghios.
   IRGNÎE, ironii, s.f. Expresie, afirmaţie etc. care conţine o (uşoară) batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind, de obicei, semnificaţii opuse sensului obişnuit.
   IROSI, irosesc, vb. IV. Tranz. A consuma, a risipi, fără rost, fără folos. + Refl. A depune eforturi zadarnice.
   IRtJPE, irup, vb. III. Intranz. A ieşi la iveală, a se manifesta brusc şi cu putere; a izbucni; a năvăli.
   ISCĂ, pers. 3 iscă, vb. I. Refl. A se naşte, a lua fiinţă, a se ivi, a se produce, a apărea (pe neaşteptate, deodată).
   ISCHlON, ischionuri, s.n. Os care, împreună cu ilionul şi cu pubisul, formează osul iliac. [Pronunţat: -chi-on]
   ISOOĂDĂ, iscoade, s.f. (Pop.) Spion.
   ISCODI, iscodesc, vb. IV. Tranz. A cerceta ceva sau pe cineva cu atenţie (şi în ascuns) pentru a afla un secret, adevărul etc.
   ISCODITOR,-OĂRE, iscoditori, -oare, adj. Care iscodeşte.
   ISCUSINŢĂ, iscusinţe, s.f. Îndemî-nare, dibăcie, pricepere.
   ISCUSÎTj-Ă, iscusiţi,-te, adj. înde-mînatic, dibaci, priceput, talentat.
   ISON, (rar) isoane, s.n. Sunete prelungite folosite în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale. O Expr. A ţine (cuiva) isonul, a aproba, a susţine (orbeşte) vorbele sau faptele cuiva, a-i face pe plac.
   ISOSCfiL, isoscele, adj. (Despre un triunghi) Care are două laturi congruente; (despre un trapez) ale cărui laturi neparalele sînt congruente.
   ISPĂŞf, ispăşesc, vb. IY. Tranz. A executa o pedeapsă cu închisoarea, în urma condamnării.
   ISPITI, ispitesc, vb. IV. Tranz. A atrage (spre rău); a ademeni, a tenta.
   ISPRĂVNIC, ispravnici, s.m. Dregător, în Ţara Românească şi în Moldova,
isprAvnicel-iută
422
 care aducea la îndeplinire o poruncă domnească, asigura stăpînirea unui proprietar feudal asupra pămîntului şi ţăranilor săi, iar, mai tîrziu, avea conducerea administraţiei într-un judeţ sau într-un ţinut.
   ISPRĂVNICEL, isprăvnicei, s.m. Ajutor al vătafului, care supraveghea munca robilor său argaţilor de pe o moşie.
   ISTERICĂLE s.f. pl. (Fam.; adesea cu sens atenuat) Criză, acces de isterie.
   ISTERÎE, isterii, s.f. Boală nervoasă manifestată prin accese (aparent) nemotivate de rîs sau de plîns, prin convulsii, sufocări etc. (determinate de şocuri emotive, sugestie, autosugestie etc.); (cu sens atenuat; mai ales la pl.) ieşire, manifestare nervoasă.
   ISTl^Ţ, -EĂŢĂ, isteţi,-e, adj. Inteligent, deştept; iscusit, priceput.
   ISTM, istmuri, s.n. 1. Fîşie îngustă de pămînt care leagă două continente sau o peninsulă de un continent, sepa-rînd două mări sau două golfuri. 2. (Anat.) Denumire generică pentru gî-tul sau partea îngustată a unui organ.
   ISTORIC,-Ă, istorici,-ce, adj. Care aparţine istoriei, privitor la istorie.
♦  Care are importanţă deosebită (în dezvoltarea societăţii).
   ISTORIE s.f. Ştiinţă care studiază apariţia şi dezvoltarea societăţii omeneşti.
   ISTORIOGRĂF, istoriografi, s.m. Persoană însărcinată oficial să scrie istoria unei epoci sau a unei domnii. [Pronunţat: -ri-o-]
   ISTORIOGRAFIE, istoriografii, s.f. Totalitatea scrierilor istorice (dintr-o ţară, dintr-o anumită perioadă de timp, cu privire la o anumită problemă etc.). [Pronunţat: -ri-o-]
   ISTORÎSM s.n. Unul dintre principiile de bază ale metodei dialectice de cercetare, potrivit căruia evenimentele şi fenomenele trebuie studiate în procesul apariţiei şi dezvoltării lor,
în legătura lor indisolubilă cu condiţiile concrete care le-au generat.
 ’ ISTOY s.n. (înv. şi pop.) Sfîrşit, capăt.
   ISTOYÎ, istovesc, vb. IY. 1. Tranz. (înv. şi pop.) A sfîrşi, a termina, a duce la capăt. 2. Refl. şi tranz. A (se) obosi foarte tare; a (se) extenua.
   ISTROROMÂNI s.m. pl. Populaţie de origine română stabilită în peninsula Istria (Iugoslavia);
   IŞLÎC, işlice, s.n. Căciulă din blană scumpă sau din postav, cilindrică sau în patru colţuri, purtată de domnitori sau de boieri (la care mărimea era în funcţie de rang) şi, mai tîrziu, de negustori, de lăutari etc.
   ITERĂŢIE, iteraţii, s.f. Repetare a unui anumit procedeu de calcul, prin aplicarea lui la rezultatul calculului din etapa precedentă.
   ITINERĂR, itinerare, s.n. Traseu, drum pe care îl parcurge cineva, cu indicarea localităţilor, a punctelor prin care trece, a opririlor etc.
   IŢĂRI s.m. ph Pantaloni ţărăneşti lungi, strimţi şi încreţiţi pe picior, specifici portului popular românesc.
   ItJGĂR, iugăre, s.n. Unitate de măsură pentru suprafeţele agrare, folosită în trecut, în Transilvania, egală cu
 0,5775 hectare . (5775 m2).
   ItJNCHER, iuncheri, s.m. 1. Membru al clasei moşierilor germani. 2. Elev al unei şcoli militare, în vechea terminologie a unor armate. [Scris şi: juncher]
   iEreş, iureşuri, s.n. Asalt, năvală, atac; fugă, goană.
   iEtă, iute, s.f. Numele a două plante anuale tropicale, înalte pînă la 3 m, cu frunze ovale la baza tulpinii, lobate la mijloc şi lanceolate la vîrf, cu flori galbene, cu fructul o capsulă rotundă sau alungită, cu seminţe numeroase, de culoare verde sau brună şi foarte mici, cultivate pentru fibrele
423
rVAR-IZOLAŢIE
 lor textile care se extrag din tulpină (Corchorus olitorius şi capsularis).
  ÎYĂR, ivăre, s.n. (Pop.) Clanţă (de la uşă); zăvor, încuietoare (la uşă).
  IVORIU s.n. 1. (Livr.) Fildeş. 2. (Anat.) Dentină.
  IZBtJC, izbucuri, s.n. Izvor carstic, care curge la anumite intervale (cu perioade de pauză).
  IZLĂZ, izlazuri, s.n. Teren necultivat pe care creşte iarbă, folosit ca păşune pentru vite; imaş.
  ÎZMĂ, izme, s.f. Plantă dicotiledo-nată erbacee, perenă, din familia la-biatelor, cu frunzele peţiolate şi cu florile roşii-violete, dispuse în spice la vîrful tulpinilor sau ramurilor, cu fructul o tetrachenă, întreaga plantă conţinind ulei cu miros plăcut, caracto-ristic; mentă (Mentha piperita).
  IZNOĂVĂ, iznoave, s.f. (Pop.; în expr.) De iznoavă, din nou, încă o dată.
  IZOALCĂN, izoalcani, s.m. Denumire, dată hidrocarburii aciclice saturate, ramificate. [Pronunţat: -zo-al-]
  IZOBĂR,-Ă, izobari,-e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre procesele sau transformările unui sistem fizic) Care are loc la presiune constantă. QLinie (sau curbă) izobară, linie care uneşte pe o hartă, pe o diagramă etc., punctele cu aceeaşi presiune. 2. Adj., s.m. (Fiecare dintre atomii) care au aceeaşi masă atomică, dar care diferă prin numărul atomic.
  IZOBUTĂN s.m. C4H10. Izomer al butanului, gaz incolor, greu solubil în apă, solubil în alcool, în eter, inflamabil, obţinut din gazele de sondă, de rafinărie sau din gazolină, folosit drept combustibil (gaze lichefiate), in sinteza organica, in carburanţi sintetici cu cifra octanică mare etc.
  IZOBUTÎLIC adj. (In expr.) Alcool uobutilic, (CHs)2CH-CHoOH, alcool primar, care derivă din izobutan prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu un hidroxil, lichid obţinut din fuzel sau, catalitic, dintr-un amestec de oxid
de carbon şi hidrogen, puţin solubil în apă, folosit în sinteze organice.
   IZOC0R,-Ă, izocori,-e, adj. (Despre procesele sau transformările sistemelor fizice) Care are loc la un volum constant. O Linie (sau curbă) izocoră, linie care uneşte, pe o hartă, pe o diagramă etc., punctele cu acelaşi volum.
   IZ OCR(3A ,A» izocroni,-e, adj. (Despre procesele sau transformările de stare fizică sau chimică) Care are durată egală.
   IZ 0 GAMET, izogameţi, s.m. Gamet care se aseamănă morfologic cu alt gamet.
   IZOGAMÎE, izogamii, s.f. Formă primitivă de înmulţire sexuată, la plantele inferioare, în care cei doi gameţi care participă la fecundare sînt asemănători din punct de vedere morfologic.
   IZOLĂ, izolez, vb. 1. Tranz. (Fiz.) A Împiedica transmiterea căldurii, a umezelii, a zgomotului etc. dintr-un mediu (sau corp) în altul; a separa un corp prin care trece curentul electric de alt corp bun conducător de electricitate.
   IZOLĂRE, izolări, s.f. (Chim.) Operaţie de separare a unei anumite substanţe din amestec sau de purificare a unei substanţe prin îndepărtarea impurităţilor pe care le conţine.
   IZOLĂT,-Ă, izolaţi,-te, adj. Separat; (despre sisteme fizice) care nu inter-acţionează cu mediul.
   IZ OLATORj- OĂRE, izolatori,-oare, adj., s.n. 1. Adj. Care izolează. 2. S.n. Corp, material rău conducător de electricitate sau de căldură; piesă fabricată dintr-un astfel de material, care serveşte la izolare.
   IZOLĂŢIE, izolaţii, s.f. (Biol.; în expr.) Izolaţie reproductivă, izolare datorită deosebirilor foarte accentuate dintre populaţiile unor specii, astfel incit indivizii acestor populaţii, deşi din aceeaşi specie, nu se mai pot încrucişa intre ei.
IZOMER-IZOMORFISM
424
   IZOMfiR,     izomeri,    s.m. Unul   din-
tre doi sau mai mulţi compuşi care au aceeaşi formulă moleculară (aceeaşi compoziţie chimică), dar care diferă prin structură (modul de aranjare a atomilor în moleculă) şi prin proprietăţile fizice   si chimice. O Izomeri de
   >           i                    v
poziţie, izomeri   care   diferă prin  pozi-
ţia grupei funcţionale în moleculă. Izomeri de catenă, izomeri care diferă prin ramificaţia catenei de atomi de carbon. Izomer cis, izomer geometric specific derivaţilor etenei, la care substituenţii de la cei doi atomi de carbon, uniţi prin dublă legătură, sînt situaţi de aceeaşi parte a planului care trece prin dubla legătură. Izomer trans, izomer geometric specific derivaţilor etenei, la care substituenţii de la cei doi atomi de carbon, uniţi prin dublă legătură, sînt situaţi la ambele părţi ale planului care trece prin dubla legătură.
   IZOMERÎE s.f. Proprietate a unor substanţe cu aceeaşi formulă moleculară de a avea însuşiri fizice şi chimice diferite, datorită modului diferit de aşezare a atomilor în moleculă. O Izomerie de catenă, izomerie prezentată de hidrocarburile aciclice, cu cel puţin patru atomi de carbon, bazată pe ramificaţia catenei de atomi de carbon, care afectează în special proprietăţile fizice ale substanţelor. Izo-rrierie de poziţie, izomerie prezentata de compuşi organici, determinată de poziţia diferită pe care o poate ocupa in moleculă o anumită particularitate în structură (grupare funcţională, radical, legătură multiplă, heteroatom etc.), care afectează proprietăţile fizice şi chimice ale substanţelor. Izomerie geometrică, izomerie prezentată de compuşi organici în care, datorită prezenţei unei particularităţi în structură (dublă legătură, ciclu etc.), apare un plan de referinţă al moleculei, faţă de care substituenţii de la doi atomi de carbon, legaţi direct, ocupă poziţii diferite în spaţiu, determinate de imposi-
bilitatea rotirii libere a celor doi atomi de carbon în jurul legăturii care îi uneşte. Izomerie cis-trans, izomerie geometrică specifică derivaţilor etenei, manifestată prin aşezarea diferită în spaţiu a substituenţilor de la cei doi atomi de carbon uniţi prin dublă legătură, în raport cu planul care trece prin dubla legătură. Izomerie optică, izomerie specifică substanţelor cu structură asimetrică, manifestată prin sensul diferit (la dreapta sau la stînga) în care rotesc (în soluţie, sau în topitură) planul de vibraţie al luminii polarizate. Izomerie de conformaţie (sau de rotaţie), izomerie determinată de posibilitatea rotirii libere a doi atomi de carbon în jurul legăturii lor simple, fără modificarea unghiurilor de valenţă, şi care generează conformaţii elip-sate sau intercalate. Izomerie de funcţie, izomerie datorită căreia substanţele aparţinînd unor clase de compuşi complet deosebiţi prezintă aceeaşi compoziţie. Izomerie dinamică, tautomerie.
  IZOMlSTRICĂ, izometrice, adj. Fi-ziol.; în expr.) Contracţie izometrică, contracţie musculară voluntară de maximă intensitate, prin care se realizează creşterea tensiunii fibrelor musculare fără ca acestea să se scurteze, tensiunea fiind variabilă şi nedeter-minînd mişcarea, iar lucrul mecanic realizat, static.
  IZOMETRfE, izometrii, s.f. (Mat.) Transformare geometrică ce duce puncte diferite în puncte diferite şi orice segment intr-unui congruent cu el.
  IZOMORFISM, izomorfisme, s.n. 1. Relaţie, corespondenţă între două obiecte, fenomene etc. care au aceeaşi structură; identitate de structură. 2. (Chim.) Proprietate a unor substanţe, cu compoziţie chimică diferită, dar cu structură moleculară înrudită, de a se prezenta în aceeaşi formă cristalină. 3. (Mat.; în expr.) Izomorfism de grupuri, funcţia bijectivă definită pe un grup G (la care legea de compo-
425
IZOOCTAN-IZVOR
ziţie este notată cu ţ), cu valori în grupul G' (la care legea de compoziţie este notată cu _L), astfel încît: f(xTV) = f(x)±.f(y), pentru orice xQG, y £<?. Izomorfism de inele, funcţie bijectivă definită pe un inel A, cu valori în inelul A', astfel încît:
  a) f(x+y)=f(x)+f(y), b) f(x-y) = —f(x)'f(y)i pentru orice x<=A, yEA. Izomorfism de corpuri, funcţie bijectivă definită pe corpul K, cu valori în corpul K\ astfel încît: a) f(x-f-y) = =f(x)+f(y),b) (f(x-y) =f(x) •f(y), pentru orice xEK, y£.K- Se notează prin semnul
    IZOOCTĂN s.m. C8H18. Alean, imul dintre izomerii de catenă ai octanului, lichid incolor, solubil în solvenţi organici, puternic antidetonant în motoarele cu explozie, cu cifra octanică 100, folosit, în amestec cu heptanul, la stabilirea cifrei octanice a carburanţilor lichizi şi la corectarea cifrei octanice a unor benzine. [Pronunţat: -zo-o-]
    IZOPEfiN s.m. C5H8. Alcadienă, 2-metil-butadienă, monomerul cauciucului natural, obţinut şi sintetic, sub formă de lichid incolor, puţin stabil, uşor oxidabil, cu tendinţă de polime-rizare, folosită în sinteza unor cauciucuri sintetice şi ca intermediar în alte sinteze organice.
    IZOPROPILBENZSNs.m. C9H12. Hidrocarbură din clasa arenelor, omolog superior al benzenului, lichid incolor, insolubil în apă, solubil în alcool şi in alţi solvenţi, uşor inflamabil, folosită la fabricarea fenolului şi a acetonei; cumen.
    IZOPROPÎLIC adj. (In expr.) Alcool izopropUic, (CH3)Ş—CH2—OH, alcool secundar, care derivă din propan, prin înlocuirea atomului de hidrogen din poziţia 2 cu gruparea hidroxil, lichid incolor, solubil în apă, în alcool, în eter, folosit la fabricarea acetonei şi ca dizolvant.
    IZOTĂCTIC, :Ă, izotactici, -ce, adj.
. (Despre polimeri) Care are o structură
 spaţială regulată, în ale cărui lanţuri macromoleculare, succesiunea unităţilor structurale respectă aceeaşi ordine.
   IZOTERM, -Ă, izotermi, -e, adj. (Despre transformările’ sistemelor fi-zico-chimice) Care se produce la o temperatură constantă. O Linie (sau curbă) izotermă, linie (sau curbă) care uneşte pe o hartă, pe o diagramă etc. punctele cu aceeaşi temperatură medie a aerului, a apei sau a solului, într-o anumită perioadă.
   IZOT0NICĂ, izotonice, adj. (Fi-ziol.; în expr.) Contracţie izotonică, contracţie în timpul căreia fibrele musculare se scurtează efectuîndu-se un lucru mecanic, tensiunea rămînînd aceeaşi.
   IZOTOP, -Ă, izotopi, -e, s.m., adj. (Atom, nucleu atomic) care are acelaşi "număr de ordine ca şi alt atom ori nucleu atomic, dar diferă de acest atom sau nucleu prin masa atomică.
   IZOTROP, -Ă, izotropi, -e, adj. (Despre corpuri, substanţe etc.; adesea substantivat, m.) Care are proprietăţi independente de direcţia în spaţiu.
 ♦  (Despre materiale) Care are, pe toate direcţiile, aceleaşi proprietăţi mecanice, optice etc.
   IZYOD, izvoade, s.n. (înv.) Manuscris; text. + Document.
   IZVODI, izvodesc, vb. IV. Tranz. (înv.) A traduce sau a extrage (tra-ducind) dintr-un text (străin); a scrie.
   IZY(5R, izvoare, s.n. 1. Apă subterană care iese sau care ţîşneşte la suprafaţa pămîntului. 2. Loc unde o apă subterană iese la suprafaţa pămîntului, dînd naştere unui piriiaş. 3. Sursă de lumină sau de căldură. O Izvor cald, sursă de căldură a unei maşini termice. Izvor rece, sursă ce preia căldura care nu este transformată în lucru mecanic la o maşină termică. 4. Document scris sau nescris care înfăţişează fapte, lucruri, aspecte din trecutul istoric.
   ÎMBĂLSĂMĂRE, îmbălsămări, s.f. Conservare a unui cadavru omenesc prin introducerea (prin artere) în interiorul său a unor substanţe care împiedică procesul de putrezire.
   ÎMBĂRBĂTĂ, îmbărbătez, vb. I. Tranz. şi refl. A(-şi) da curaj; a (se) încuraja.
   ÎMBIBĂ, îmbib, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) pătrunde, a (se) umple de un licbid, de un gaz etc.
   ÎMBINĂ, îmbin, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) lega, a (se) uni, a (se) împreuna, a (se) asocia strîns între ele pentru a forma un singur element.
   ÎMBÎCSÎT, -Ă, îmbîcsiţi, -te, adj.
1. Care este plin de praf, de murdărie etc. 2. (Rar) Care este umplut pînă la refuz; ticsit.
   ÎMBLlNZlRE, îmbltnziri, s.f. (Zool.) Domesticire.
   ÎMBUCĂTţJRĂ, îmbucături, s.f. Loc în care se împreunează două elemente ale unui obiect, pentru a forma împreună un tot.
   ÎMBUENĂT, -Ă, îmbufnaţi, -te, adj. (Fam.) Supărat.
   ÎMBUEBĂT, -Ă, îmbuibaţi, -te, adj. Ghiftuit de mîncare şi de băutură.
   ÎMBU.TORĂT, -Ă, îmbujoraţi, -te, adj. (Despre obraji, faţă) Roşu, aprins; (despre oameni) care are obrajii roşii, aprinşi.
   ÎMBULZEĂLĂ, îmbulzeli, s.f. îngrămădire mare de oameni; înghesuială, aglomeraţie.
   ÎMBURGHEZÎ, îmburghezesc, vb. IV. Refl. A deveni burghez, a căpăta deprinderi, năravuri de burghez; a se burghezi.
   ÎMPĂCIUITORISM s.n. Atitudine conciliatoristă, de aplanare a conflictelor de clasă prin concesii făcute claselor exploatatoare sau ideologiei lor. [Pronunţat: -ciu-i-]
   ÎMPĂRĂT, împăraţi, s.m. Conducătorul unui imperiu.
   ÎMPĂRŢÎRE, împărţiri, s.f. (Mat.)
1. (Pentru numere) Operaţie care asociază, după anumite reguli, perechii de numere a şi b (b ^ 0) numărul c (care, în mulţimea N sau Z, există numai dacă a este multiplu lui b), astfel încît: a = b - c. 2. (Pentru polinoame cu o nedeterminată şi cu coeficienţii într-un corp numeric dat) Operaţie care asociază perechii formate din polinoamele f şi g (considerate pentru orice nedeterminată. reală sau complexă ale cărei valori nu anulează pe g) polinomul h, astfel încît:f=g-h.
3. (Pentru un grup multiplicativ G) Operaţie care asociază unei perechi de elemente a, b E G elementul a • 6-1, unde b"1 este simetricul (inversul) lui b.
   ÎMPĂRŢITOR, împărţitori, B.m. (Mat.) Număr, element prin care se
427
IMPIETRI-1N CARURUIRE
împarte deîmpărţitul; al doilea termen al unei împărţiri.
   ÎMPIETRI, împietresc, vb. IV. In-tranz. A rămîne pe loc, nemişcat; a încremeni, a înlemni, a înmărmuri.
   ÎMPILĂ, împilez, vb. I. Tranz. A asupri, a oprima un popor, o populaţie, o clasă socială etc.
   ÎMPÎNZÎ, împînzesc, vb. IV. Tranz. şi refl. 1. A (se) aooperi, a (se) întinde, a (se) răspindi peste tot şi în mare număr. 2. A (se) tulbura, a face să-şi piardă sau a-şi pierde claritatea vederii.
   ÎMPOPQŢONĂ, împopoţonez, vb. I. Refl. şi tranz. (Fam. şi peior.) A (se) găti cu (prea) multe podoabe nepotrivite, caraghioase; a (se) înzorzonâ.
   ÎMPRESURĂ, împresor, vb. I. Tranz. A înconjura din toate părţile (de obicei pentru a prinde, a cuceri). ♦ A cuprinde cu braţele, cu mîinile; a îmbrăţişa.
   ÎMPRICINĂT, -Ă, împricinaţi, -te, adj., s.m. şi f. (Gel) care este implicat, acuzat într-un proces; (cel) care este parte într-un proces.
   ÎMPROPRIETĂRIRE, împroprietăriri, s.f. Act prin care statul atribuie unei persoane un teren agricol, un loc de casă sau o locuinţă (cu sau fără plată).
   ÎMPROSPĂTĂRE, împrospătări, s.f. Faptul de a înnoi, de a înviora etc. prin schimbare, prin înlocuire.
   ÎMPURPURĂ, împurpurez, vb. I. Refl. A se înroşi (tare, viu).
   ÎNADÎNS adv. (Pop.) Cu un anumit scop; anume, intentionat.
   ÎNĂLT, -Ă, înalţi, -te, adj. 1. (Despre sunete) Ascuţit, subţire, acut. 2. (Despre tensiunea curentului electric, despre presiuni) Care are valoare mare.
♦  (Despre frecvenţă) Cu un număr mare de perioade pe unitatea de timp.
   ÎNAPOIÂT, -Ă, înapoiaţi, -te, adj. (Despre popoare, ţări etc.) Care a rămas în urmă în economie, în cultură,
în politică; care este puţin dezvoltat. [Pronunţat: -po-iat]
   ÎNĂBUŞITOR, -OĂRE, înăbuşitori, -oare, adj. Care împiedică pe cineva să respire (normal); sufocant.
   ÎNĂLBĂSTRf, înălbăstresc, vb. IV. Intranz. şi refl. (Despre oameni) A se învineţi (de mînie).
   ÎNĂLŢÎMEj înălţimi, s.f. 1. Distanţă de la nivelul pămîntului (sau de la un nivel orizontal) pînă la un punct situat deasupra lui; altitudine. 2. Formă de' relief care are o înălţime (1) oarecare. 3. (Pentru un triunghi) Perpendiculara prin vîrful unui triunghi pe dreapta determinată de latura opusă; segmentul determinat de vîrf şi piciorul perpendicularei; lungimea acestui segment. ♦ (Pentru im trapez) Distanţa dintre laturile paralele. ♦ (Pentru prismă, cilindru, trunchi de piramidă, trunchi de con) Distanţa dintre planele bazelor. ♦ (Pentru o piramidă sau un con) Distanţa de la vîrf la planul bazei. ♦ (Pentru o calotă sferică) Distanţa de la centrul bazei la polul corespunzător planului bazei (situat pe calotă). + (Pentru o zonă sferică) Distanţa dintre planele paralele care o delimitează. 4. (Astron.; în expr.) înălţimea deasupra orizontului, -una dintre coordonatele orizontale ale unui punct al sferei Cereşti, constînd în unghiul format de raza vizuală a punctului (a stelei) cu planul orizontului, care se măsoară de la orizont spre zenit prin valori de la 0° la 90°; se notează: h. 5. (Fiz.; în expr.) înălţimea sunetului, numărul de vibraţii pe secundă ale unui sunet.
   ÎNCĂI adv. (Reg.) Cel puţin, măcar, barem."
   ÎNCĂLTEA adv. (Reg.) Măcar, barem, cel puţin.
   ÎNCARTERUfRE, încartiruiri, s.f. Stabilire temporară a locuinţelor trupelor şi ofiţerilor dintr-o unitate mi-
ÎNCATUŞA-ÎNCRENGATURĂ
428
litară într-o localitate situată în afara sediului acestei unităţi.
   ÎNCĂTUŞA, încătuşez, vb. I. Tranz. A pune cuiva cătuşe; a lega pe cineva cu lanţuri. + Fig. (Despre sentimente, preocupări) A pune cu totul stăpînire pe cineva.
   ÎNCETINITOR, încetinitoare, s.n. Dispozitiv care micşorează viteză unor sisteme tehnice.
   ÎNCHEGĂT, -Ă, închegaţi, -te, adj. Care formează o unitate, cu elemente bine legate între ele.
   ÎNCHIABURIRE, închiaburiri, s.f. Faptul de a deveni chiabur; p. genei. îmbogăţire.
   ÎNCHINĂTĂ, închinate, adj.^ (în expr.) Mănăstire închinată, mănăstire ortodoxă din ţările române, subordonată, din punct de vedere administrativ şi economic, unei patriarhii sau unei mănăstiri străine.
   ÎNCHIPUIRE, (2) închipuiri, s.f.
1.  Faptul, puterea, capacitatea de a(-şi) închipui; imaginaţie, fantezie.
2.  Produs al imaginaţiei; plăsmuire, ficţiune; iluzie; halucinaţie. + Idee, gînd, părere, opinie, presupunere (subiectivă, lipsită de temei). + (Rar) Chip, imagine.
   ÎNCHISTĂRE, închistări, s.f. (Biol.) Acoperire a corpului unor bacterii, alge, protozoare etc. cu o membrană, închidere a acestora într-un chist şi trecere la o viaţă latentă, pentru a rezista astfel la uscăciune, la temperaturi ridicate sau scăzute etc.
   ÎNCHISTĂT, -Ă, închistaţi, -te, adj. Care rămîne ori persistă să rămînă izolat, neschimbat (în ciuda unor cerinţe contrare).
   ÎNCIFRĂRE. încifrări, s.f. Faptul de a reda o idee, un sentiment etc. în mod indirect, simbolic, metaforic.
   ÎNCÎLCl, încîicesc, vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A (se) încurca (fire de aţă, de păr etc.). 2. Refl. Fig. (Despre
gînduri, idei, acţiuni) A deveni neclar, confuz.
   ÎNCÎNTĂT, -Ă, încîntaţi, -te, adj. Plin de bucurie, de mulţumire, de entuziasm; fermecat,. vrăjit.
   ÎNCLINĂT, -Ă, înclinaţi, -te, adj. Care este aplecat într-o parte sau în jos; care formează o pantă.
   ÎNCLINÂŢIE, înclinaţii, s.f. Vocaţie, atracţie, dispoziţie naturală pentru ceva.
   ÎNCORDĂT, -Ă, încordaţi, -te, adj. Care se află în stare de tensiune, de încordare; cu coarda întinsă. + Fig. Concentrat, atent, vigilent; înfrigurat.
♦  Fig. (Despre raporturile dintre oameni, dintre state etc.) Ajuns într-o stare de tensiune maximă; înăsprit, neprietenos.
   ÎNCORPORĂ, încorporez, vb. I. Tranz. A încadra recruţii într-o unitate, pentru efectuarea stagiului militar.
   ÎNCORSETĂ, încorsetez, vb. I. Tranz. A împiedica sau a îngrădi pe cineva în acţiunile sau în gîndurile sale.
   ÎNCOTOŞMĂNĂT, -Â.,încotoşmănaţi, -te, adj. îmbrăcat (prea) gros; înfofo-. lit.
   ÎNCOVRIGĂ, încovrig, vb. I. Refl. şi tranz. A (se) răsuci, a (se) prinde Infăşurîndu-se pe ceva.
   ÎNCREDERE s.f. Sentiment de siguranţă faţă de cinstea, buna-credinţă sau sinceritatea cuiva; credinţă. O Expr. Om (sau persoana) de {mare) încredere, persoană căreia i se poate încredinţa orice secret; orice misiune. A pune chestiunea de încredere, a cere deputaţilor să-şi precizeze, în anumite împrejurări, prin vot, atitudinea faţă de politica guvernului. A da vot de încredere, a aproba în parlament activitatea sau programul unui guvern.
   ÎNCRENGĂTURĂ, încrengături, s.f. Diviziune a-regnului animal sau a celui vegetal, superioară clasei.
429
increzut-ingaima
  ÎNCREZtjT, -Ă, încrezuţi, -te, adj. Care are o idee foarte bună despre sine; îngîmfat, înfumurat.
  ÎNCRÎNCENĂRE, încrîncenări, s.f. încordare îndîrjită, îndîrjire, înverşunare (în acţiuni, în atitudine).
  ÎNCROPÎ, încropesc, vb. IV. Tranz.
1. A încălzi puţin un lichid. 2. A aduna un bun (cu greu, puţin cîte puţin); a înjgheba, a înfiripa.
  ÎNCRUCIŞĂRE, încrucişări, s.f. Proces de unire, pe calea reproducerii sexuate, a unor indivizi aparţinînd unor specii, rase sau soiuri diferite, obţinîndu-se urmaşi cu însuşiri superioare.
  ÎNCRUCIŞATĂ, încrucişate, adj. (Biol.; in expr.) Fecundaţie încrucişată, fecundaţie a ovulului de la celenterate cu spermatozoizi proveniţi de la alt individ.
  ÎNCRUŞÎT, -Ă, încruşiţi, -te, adj. (Reg.) înroşit, roşu.
  ÎNDATORIRE, îndatoriri, s.f. 1. (înv.) Obligaţie bănească. 2. Obligaţie mo/ală; sarcină obligatorie.
  ÎNDE prep. (înv. şi reg.) între; laolaltă, împreună. Ei înde ei.
  ÎNDELETNICIRE, îndeletniciri, s.f. Ocupaţie permanentă a cuiva; profesiune, meserie.
  ÎNDEMÎNĂTIC, -Ă, îndemînatici, -ce, adj. Priceput să facă orice lucru; iscusit.
  ÎNDÎRJÎT, -Ă, îndîrjiţi, -te, adj-Care arată dîrzenie, înverşunare, stăruinţă.
  ÎNDOBITOCIT, -Ă, îndobitociţi, -te, adj. Care şi-a pierdut facultăţile intelectuale şi morale; prostit.
  ÎNDOIĂLĂ, îndoieli, s.f. Atitudine, stare de neîncredere, de ezitare, de şovăială. [Pronunţat: -do-ia-]
  ÎNDREPTĂ, îndrept, vb. I. Tranz. A arăta cuiva drumul bun, a îndruma pe cineva pe drumul cel bun.
   ÎNDUPLECĂ, înduplec, vb. I. Tranz. A convinge pe cineva să facă ceva sau să fie de acord cu ceva.
   ÎNFĂPTUI, înfăptuiesc, vb. IV. Tranz. A îndeplini, a realiza ceva; a obţine rezultatul dorit.
   ÎNFEUDĂRE, înfeudări, s.f. Subordonare economică şi personală a ţăranilor de către feudali. [Pronunţat: -fe-u-]
   ÎNFIERĂ, înfierez, vb. I. Tranz.
1.  A însemna un animal cu ajutorul fierului înroşit. 2. Fig. A condamna cu toată severitatea, a osîndi în public; a stigmatiza.
   ÎNFIRIPĂ, înfiripez, vb. I. Tranz. A alcătui, a face ceva la repezeală, din elemente puţine, modeste, diferite sau necorespunzătoare; a înjgheba.
   ÎNFLĂCĂRĂT, -Ă, înflăcăraţi, -te, adj. 1. Care este aprins, care dogoreşte.
♦   De culoare roşie ca focul. 2. Care este avîntat, pasionat, entuziasmat.
   ÎNFLORITOR, -OĂRE, înfloritori, -oare, adj. Care este în plină dezvoltare economică, socială, culturală; care a atins un înalt grad de dezvoltare..
   ÎNFOCĂRE s.f. Stare sufletească de mare entuziasm, de intensă pasiune.
   ÎNFRĂŢIT, -Ă, înfrăţiţi, -te, adj. (Despre popoare, oameni etc.) Care se află în relaţii de strînsă prietenie.
   ÎNFRUNTĂ, înfrunt, vb. I. Tranz. A avea curajul să se opună cuiva, să reziste în faţa unei primejdii.
   ÎNFULECĂ, înfulec, vb. I. Tranz. (Fam.) A mînca sau a înghiţi mîncarea lacom şi repede.
   ÎNFUMURĂRE, înfumurări, s.f. în-gîmfare, mîndrie nejustificată; orgoliu, aroganţă.
   ÎNGĂDIĂ, îngăim, vb. I. Tranz. A vorbi, a rosti vorbele cu greutate, nedesluşit, încurcat; a bolborosi, a îndruga.
ÎNGEMANA-ÎNOTĂTOR
430
   ÎNGEMĂNĂ,togemăn, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) uni, a (se) împreuna, a (se) îmbina strîns.
   ÎNGHIT, îngheţuri, s.n. Fenomen de trecere’a apei din stafeTlichidă in stare solidă, datorită faptului că temperatura (aerului) scade sub 0°C. ♦ Stare de frig (a mediului).
   ÎNGHIŢIRE, înghiţiri, s.f. (Fiziol.) Deglutiţie.
   ÎNGÎMFĂRE, îngîmfări, s.f. Atitudine de încredere exagerată în propriile sale însuşiri; trufie, orgoliu.
   ÎNGOGOŞĂRE, îngogoşări, s.f. închidere a larvelor unor fluturi într-o gogoaşă rezultată dintr-un fir secretat de glandele sericigene.
   ÎNGRĂDIRE, îngrădiri, s.f. Măsură de limitare a unui drept, a unei libertăţi, a unei acţiuni; restricţie.
   ÎNGRĂŞĂMÎNT, îngrăşăminte, s.n. Produs natural sau sintetic, mineral sau organic, care conţine unul sau mai multe elemente nutritive pentru plantele de cultură şi care se adaugă în solul agricol cultivat, pentru a mări fertilitatea acestuia, în scopul sporirii şi îmbunătăţirii calităţii recoltelor a-gricole.
   ÎNHUMĂRE, înhumări, s.f. îngropare a unui om mort; înmormîntare.
   ÎNJGHEBĂ, înjghebez, vb'. I. Tranz. A alcătui, a face ceva Ia repezeală, din elemente puţine, modeste, diferite sau necorespunzătoare; a înfiripa.
   ÎNJUMĂTĂŢI, înjumătăţesc, vb. IV. Tranz. A împărţi, a tăia, a desface etc. în două; a reduce la jumătate.
   ÎNJUMĂTĂŢÎRE s.f. Acţiunea de a înjumătăţi şi rezultatul ei. <0> (Fiz.) Timp de înjumătăţire, timpul mediu necesar pentru dezintegrarea a jumătate din nucleele unei cantităţi oarecare dintr-un izotop radioactiv.
   ÎNLESNI, înlesnesc, vb. IV. Tranz. A uşura munca, eforturile cuiva; a
sprijini pe cineva pentru a realiza un lucru.
   ÎNLUMINĂ, tnluminez, vb. I. Tranz. (înv.) A împodobi o carte (manuscris) cu miniaturi, viniete, litere colorate.
   ÎNMĂNUNCHEĂ, înmănunchez, vb.
I. Tranz. şi refl.. A (se) aduna, a (se) strînge la un loc.
   ÎNMIRESMĂT, -Ă, înmiresmaţi, -te, adj. Care miroase frumos; parfumat.
   ÎNMLĂDIĂ, înmlădiez, vb. I. Refl. şi tranz. A (se) îndoi uşor; a (se) legăna (uşor) într-o parte şi în alta; a (se) mlădia. [Pronunţat: -di-a]
   ÎNMUGURIRE, înmuguriri, s.f. 1. (Bot.) Faptul de a se forma pe tulpini muguri axilari şi terminali. ♦ Mod de înmulţire asexuată la unele plante. 2. (Zool.) Mod de înmulţire asexuată la spongieri şi la celenterate.
   ÎNMULŢIRE,înmulţiri, s.f. 1. (Mat.; pentru numere naturale) Operaţie care asociază perechii formate din numerele a şi b numărul c, astfel încît: c — a + a ... + a, unde suma are b termeni. ♦ Operaţie definită pe o mulţime M, prin analogie cu înmulţirea numerelor naturale, asocierea (a-b)-+ c făcîndu-se după anumite reguli specifice mulţimii cu ale cărei elemente se operează; se notează: axb sau a-b sau ab (semnul înmulţirii suprimîndu-se cînd cel puţin unul dintre factori este literal). 2. (Biol.) Reproducere a organismelor vii prin formare de noi indivizi.
   ÎNMULŢITOR, înmulţitori, s.m. (Mat.) Element cu care se înmulţeşte un alt element; factor al operaţiei de înmulţire (1).
   ÎNNOPTĂT, -Ă, înnoptaţi, -te, adj. Peste care s-a lăsat noaptea. + Fig. Întunecat, posomorit.
   ÎNOTĂTOR, -OĂRE,înotători, -oare, adj., subst. 1. Adj., s.m. şi f. (Fiinţă) care ştie să înoate. 2. S.f. Aripioară în formă de membrană susţinută de raze scheletice, la peşti sau la alte
431
INRIURI-INSTRÂINA
animale acvatice, care serveşte la propulsie şi la stabilitate.O înotătoare pectorală, aripioară pereche situată in partea anterioară a corpului, imediat după cap. înotătoare abdominală, aripioară pereche situată în regiunea abdomenului. înotătoare dorsală, aripioară nepereche situată pe muchea dorsală, aproximativ în regiunea mijlocie a spatelui. înotătoare anală, aripioară nepereche aşezată înapoia anusului. înotătoare codală, aripioară aşezată în prelungirea cozii, împărţită în doi lobi, egali sau inegali. înotătoare membranoasă, bandă flexibilă situată împrejurul abdomenului, la sepie. înotătoare interdigitală, membrană inter-digitală, la unii batracieni, la unele reptile, păsări şi mamifere acvatice. ♦ Parte terminală a corpului cetaceelor.
3. Adj. (In expr.) Vezică înotătoare, vezică membranoasă, la peşti, formată din două compartimente pline cu gaze, legată de faringe, oare serveşte la echilibru, la ridicarea şi la coborîrea peştelui în apă şi, uneori, la respiraţie.
4. S.m. (Zool.) Necton.
   ÎNRÎURl, tnrluresc, vb. IV. Tranz. şi intranz. A avea o influenţă asupra cuiva sau a ceva; a influenţa. [Pronunţat: -r£-u-]
   ÎNROBITOR, -OĂ.~RE, înrobitori, -oare,, adj., s.m. şi f. (Persoană) care înrobeşte, supune, aserveşte pe cineva.
   ÎNSĂMÎNŢĂRE, tnsămtnţări, s.f. Acţiunea de a răspîridi seminţele de plante agricole în sol.
   ÎNSĂMÎNŢĂT, -Ă, insămtnţaţi, -te, adj. (Chim.; despre soluţii sau topi-turi) In care s-a introdus un cristal, cu scopul de a provoca cristalizarea respectivei substanţe dizolvate sau topite.
   ÎNSCENĂ, înscenez, vb. I. Tranz.
I. A regiza un spectacol, a pune în scenă. 2. Fig. A pune la cale acţiuni rău intenţionate spre a aduce cuiva prejudicii.
   ÎNSCRIE, înscriu, vb. III. Tranz.
1. A trece numele (şi alte date) într-un catalog, într-o condică etc.; a înregistra, a înmatricula. 2. A construi o figură geometrică în perimetrul alteia, astfel încît,unele puncte ale celei dintîi să fie tangente la cealaltă.
3. A marca unul sau mai multe goluri, seturi, coşuri etc., la fotbal, hochei, handbal etc.
   ÎNSCRIS1, înscrisuri, s.n. Act, dovadă, document.
   ÎNSCRÎS2, -Ă, înscrişi, -se, adj. (Despre poligoane) Cu vîrfurile situate pe cerc; (despre poliedre) cu vîrfurile situate pe suprafaţa unei sfere, a unui con sau a unui cilindru. O Unghi înscris (unui cerc), unghi ale cărei laturi sînt coarde ale cercului avînd cîte un capăt comun. Cilindru înscris tn sferă, cilindru circular drept ale cărui baze sînt cercuri ale sferei. Con tnscris în sferă, con circular avînd ca bază un cerc al sferei şi vîrful pe sferă. Cerc îjiscris (într-un triunghi sau într-un poligon regulat), cerc tangent la toate laturile triunghiului sau ale poligonului. Sferă înscrisă (într-un poliedru regulat), sferă tangentă la toate feţele poliedrului.
   ÎNSEMN, însemne, s.n. Semn distinctiv- al unei demnităţi, al unui rang; insignă.
   ÎNSORI, pers. 3 însoreşte, vb. IV Refl. A apărea iarăşi soarele (după ce vremea fusese întunecată); a se însenina.
   ÎNSPICĂRE, înspicări, s.f. Faptul de a face spic, faptul de a da în spic.
   ÎNSPICAT, -Ă, înspicaţi, -te, adj. (Despre plante) Care a făcut spic, care a dat în spic, care are spic.
   ÎNSPUMĂT, -Ă, înspumaţi, -te, adj. Plin de spumă, cu spumă.
   ÎNSTRĂINA. înstrăinez, vb. I. 1. Tranz. A trece cuiva (prin vinzare) stăpînirea unui lucru; a aliena un
ÎNSUMA-ÎNTREPRINDERE
432
bun material. ♦ A sustrage, a fura.
2. Refl. A-şi părăsi familia, locul de naştere sau de reşedinţă, stabilindu-se în altă parte. ♦ Â se îndepărta sufleteşte; a pierde afecţiunea, simpatia cuiva. [Pronunţat: -siră-i-]
   ÎNSUMĂ, însumez, vb. I. Tranz. A aduna laolaltă, a totaliza, a cuprinde.
   ÎNŞFĂCĂ, Insfăc, vb. I. Tranz. A apuca brusc, a prinde cu putere şi cu violenţă pe cineva sau ceva; a înhaţă.
   ÎNTEŢI, înteţesc, vb. IV. Refl. şi tranz. A (se) face mai puternic, mai intens, mai viu; a (se) intensifica.
   ÎNTIPĂRI, întipăresc, vb. IV. Refl. A se imprima, a lăsa o urmă într-un material prin apăsare. + Fig. A se fixa (pentru totdeauna) în mintea, în conştiinţa cuiva.
   ÎNTÎMPINĂ, tntimpin, vb. I. Tranz. A-i ieşi cuiva înainte pentru a-1 primi.
   Fig. A avea de suportat necazuri, piedici, obstacole în calea unei realizări.
   ÎNTÎMPLĂRE, întîmplări, s.f. 1. Ceea ce se întîmplă; fapt, eveniment. ^ Peripeţie, aventură (neplăcută). 2. Categorie a determinismului dialectic, corelativă cu necesitatea, care desemnează însuşiri şi legături, raporturi,, care au temei, fie extern, fie intern, dar sînt neesenţiale, individuale, singulare, vremelnice, accidentale, netipice, nerepetabile ale obiectelor şi proceselor, avînd însă întotdeauna un
                        caracter obiectiv si o determinare t
cauzală; hazard, contingenţă.
   ÎNTRAJTJTORĂRE,         întrajutorări,
s.f. Ajutorare reciprocă, ajutor mutual.
                                               ÎNTRECERE, întreceri, s.f. (în expr.) întrecere socialistă, mişcare cu caracter de masă, specifică orînduirii socialiste, care stimulează initiativa crea-i i
toare şi entuziasmul oamenilor muncii, îi mobilizează la realizarea şi depăşirea sarcinilor profesionale.
   ÎNTREG, -EĂGĂ, întregi, adj., s.n.
1. Adj. (Mat.; în expr.) (Şi substanti-
vat, m.) Număr întreg, fiecare dintre numerele ..., —n,..., —2, —1, 0, 1,
2, ..., n, ... a căror mulţime se notează cu Z. Partea întreagă a unui număr real, a, cel mai mare număr întreg care este cel mult egal cu a; se notează: [a]. 2. S.n. Totalitatea elementelor, aspectelor, fenomenelor etc. care constituie un ansamblu sau se organizează (într-un anumit mod) într-un tot unitar.
   ÎNTREPĂTRUNDE,       întrepătrund,
vb. III. Refl. recipr. A pătrunde, a intra unul în altul; a se amesteca unul cu altul.
   ÎNTREPRINDERE, întreprinderi, s.f. Unitate economică de producţie, de construcţii, de prestări de servicii sau de comerţ. O întreprindere socialistă, unitate de bază în care se desfăşoară activitatea economico-socială şi în care oamenii muncii îşi exercită prerogativele ce decurg din tripla lor calitate de proprietari, de producători şi beneficiari ai bunurilor materiale. întreprindere de stat, întreprindere în care maşinile, utilajele, clădirile, materiile prime, respectiv mijloacele de producţie, se găsesc în proprietatea statului şi sînt date întreprinderilor pentru a le folosi în vederea desfăşurării unei activităţi necesare societăţii (în industrie, agricultură, transporturi, construcţii etc.). întreprindere agricolă de stat, unitate agricolă socialistă bazată pe gestiunea economică,' în care pămîntul şi celelalte mijloace de producţie, precum şi producţia obţinută se află în proprietatea întregului popor, activitatea este organizată pe bază de plan, iar retribuţia, lucrătorilor se face în mod global, după cantitatea şi calitatea muncii şi a rezultatelor obţinute în producţie. întreprindere cooperatistă, întreprindere în care mijloacele de producţie sînt proprietate cooperatistă (de grup), adică a cooperatorilor care lucrează în uni-
433
ÎNTREPRINZATOR-ÎNVEDERAT
tatea respectivă. întreprindere mixtă, unitate economică bazată pe cooperarea ţării noastre cu alte ţări sau cu întreprinderi din alte ţări.
   ÎNTREPRINZĂTOR,-OĂRE, întreprinzători,-oare, adj. Care are spirit de acţiune; care are iniţiativă.
   ÎNTRERUPĂTOR,-OĂRE, întrerupători,-oare, adj., s.n. (Aparat, dispozitiv) care serveşte la întreruperea sau la restabilirea unui circuit electric, hidraulic etc.; comutator.
   ÎNTRETĂIĂT,-Ă, întretăiaţi,-te, adj. Care se încrucişează, se intersectează cu altul. [Pronunţat: -tă-iat]
   ÎNTRETĂIERE, întretăieri, s.f. Loc unde se încrucişează două drumuri, două linii etc. (Pronunţat: -tă-ie-]
   ÎNTREVEDEĂ, întrevăd, vb. II. Tranz. A vedea ceva în mod neclar, vag, cu greutate'; a întrezări. ♦ Fig. A avea danii să bănuiască ceea ce se va întîmpla; a prevedea.
   ÎNTRUCHIPA, întruchipez, vb. I. Tranz. A înfăţişa in forme concrete; a reprezenta. + Refl. A-şi găsi o expresie concretă în cineva sau în ceva, a lua formă concretă; a se realiza, a se concretiza.
   ÎNTRULP,-Ă, întrulpi,-e, adj. (Neobişnuit) Yoinic, robust, trupeş.
   ÎNTRUNI, întrunesc, vb. IV. Refl. şi tranz. A (se) uni la un loc, a (se) stringe laolaltă, a (se) aduna, a (se) însuma.
   ÎNTRUPĂ, întrupez, vb. I. Refl. şi tranz. A căpăta sau a da formă concretă, materială, reală; a (se) concretiza.
   ÎNŢELEGERE,. înţelegeri, s.f. 1. Proces mintal care implică posibilitatea de a pune, conştient, în evidenţă, articulaţiile, posibilitatea de a explica rolul fiecărui element în cadrul ansamblului şi de a justifica această organizare. -2. Comuniune de idei, de sentimente; acord, învoială.
   ÎNŢELEPCIUNE s.f. Capacitate superioară de înţelegere şi de judecare a lucrurilor. + Cumpătare, prudenţă, moderaţie determinată de experienţă; spirit de prevedere.
   ÎNŢELEPT,-EĂPTĂ,         înţelepţi,-te,
adj., s.m. şi f. (Persoană) care are însuşirea de adîncă înţelegere şi de judecare a lucrurilor.
   ÎNŢELES, înţelesuri, s.n. Semnificaţie (a unui lucru, a unei vorbe, a unui gest etc.); sens, tîlc, noimă.
   ÎNTĂŢĂRE, învăţări, s.f. Activitate specială destinată achiziţionării unei experienţe noi, formării unor capacităţi şi a unor deprinderi care să permită individului să rezolve situaţiile problematice înainte .inaccesibile, sau să-şi optimizeze raporturile sale cu lumea externă.
   ÎNYĂŢĂCEL, învăţăcei, s.m. (Fam.) Şcolar, elev, ucenic (al unei mari personalităţi).
   ÎNYĂŢĂMÎNT, (2) învăţăminte, s.n.
1.  Domeniu şi activitate organizată de instruire şi de educare (prin şcoli). + Totalitatea instituţiilor şcolare dintr-o ţară, dintr-un judeţ, dintr-un oraş etc. 2. învăţătură (4).
   ÎNVĂŢĂTURĂ, (1, 4) învăţături, s.f. 1. Sistem de îndrumări teoretice şi practice într-un anumit domeniu de activitate; doctrină; principiu teoretic sau practic. 2. Cunoştinţe, cultură; erudiţie, înţelepciune. 3. Pregătire, studiu, şcoală; ucenicie. 4." Concluzie la care cineva ajunge prin experienţă practică sau prin pregătire teoretică; învăţămmt (2), povaţă, sfat.
   înyedErâ, învederez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) arăta în mod clar, evident; a (se) evidenţia.
   ÎNYEDERĂT.-Ă, învederaţi,-te, adj. (Şi adverbial) Care se poate vedea sau înţelege bine; care este vizibil sau evident.
28  — Dicţionarul limbii române pentru elevi
ÎNVELIŞ-ÎNZÂUAT
434
    ÎNVELIŞ, învelişuri, s.n. Strat exterior al unui obiect, al unui organism etc. O înveliş geografic, ansamblu alcătuit din partea externă solidă a globului pămîntesc, din aer, apă şi din vieţuitoare, care se întrepătrund în permanenţă. înveliş electronic (sau de electroni), totalitatea electronilor care gravitează în jurul nucleului unui atom; regiunea exterioară a atomului. înveliş electronic stabil, înveliş electronic realizat atunci cînd grupul exterior de substraturi cu energie apropiată este ocupat în întregime cu electroni. înveliş de valenţă, învelişul exterior al unui atom, în care se găsesc electroni de valenţă.
                            t
    ÎNVESTI, învestesc, vb. IV. Tranz* A acorda cuiva în mod oficial un drept, o autoritate, o demnitate, o atribuţie. + (în evul mediu) A da cuiva învestitura.
   învestitură, învestituri, s.f. Act solemn prin care seniorul acorda vasalului său o feudă sau o slujbă.
   ÎNVÎLTORÎ, pers. 3 învîltoreşte, vb. IV. Refl. (Reg.) A se ridica în vîrte-juri.
   ÎNVÎRTE JÎ, învîrtejesc, vb. IV. Refl. şi tranz. A (se) mişca, a (se) în-vîrti în vîrtejuri; a (se) învolbura.
   ÎNVOLBURĂ, pers. 3 învolburează, vb. I. Refl. (Despre ape, furtuni etc.) A se mişca, a se ridica în vîrtejuri.
   ÎNV OLBURĂT^-Ă,         învolburaţi,-te,
adj. (Despre ape, furtuni etc.) Care se mişcă, se ridică în vîrtejuri.
   ÎNVRĂJBÎ, învrăjbesc, vb. IV. Refl. recipr. A se certa şi a se duşmani cu cineva. ♦ Tranz. A face să se certe şi să se duşmănească.
   ÎNZĂUĂT,-Ă, înzăuaţi,-te, adj. (Rar) Care are aspectul, strălucirea unor zale. [Pronunţat: -ză-uat]
   JAD, jaduri, s.n. Piatră semipre-ţioasă‘compusă din silicat natural de sodiu si aluminiu, de culoare albă-
       *                            • • -verzuie pînă la verde închis, cu luciu sticlos. + Obiect de artă făcut din această piatră.
   JAF, jafuri, s.n. Furt săvîrşit prin violenţă; jefuire.
   JAGUĂR, jaguari, s.m. Animal carnivor feroce din familia felidelor, cu blana galbenă-roşiatică cu pete negre circulare, cu capul rotund, cu fălcile scurte şi puternice, digitigrad, cu ghearele ascuţite şi retractile, ■ cu pupila dilatată, activ mai mult noaptea, cu mişcări graţioase, care trăieşte în America Centrală şi în America de Sud (Felix onca).
   JĂLBĂ, jalbe, s.f. (înv. şi pop.) Plîngere, reclamaţie (făcută în scris).
   JALON, jaloane, s.n. Bară lungă de lemn sau de metal, care, înfiptă vertical în pămînt, serveşte la marcarea şi la semnalizarea unor puncte de pe teren.'
   JANDĂRM. jandarmi, s.m. Militar din corpul de poliţie de la sate, care avea în trecut sarcina de a păzi şi de a menţine ordinea.
   JÂNTĂ,janie, s.f. Partea exterioară periferică a unei roţi de automobil, de bicicletă etc., construită astfel încît să permită montarea pe roată a unui pneu; geantă. O Expr. A rămtne
(sau a fi) pe jantă, a) a avea cauciucul dezumflat; b) (fig.) a rămînefără bani, a fi lefter.
   JAR s.n. Parul scurt de pe partea din faţă a capului şi de pe extremităţile membrelor, la ovine.
   JARET, jarete, s.n. Articulaţie a membrului posterior, la mamiferele patrupede, situată între gambă şi fluierul piciorului.
   JARGfrN, jargoane, s.n. Limbaj specific anumitor categorii sociale sau profesionale, caracterizat prin abundenţa de cuvinte şi de expresii pretenţioase sau de strictă specialitate.
   JASP s.n. Rocă silicioasă compactă, variat colorată, alcătuită din calce-donie şi din compuşi ai fierului, întrebuinţată ca piatră semipreţioasă, în arta decorativă.
   JAYlCL s.n. (în expr.) Apă de javel, soluţie apoasă de hipoclorit de sodiu, folosită ca dezinfectant.
   JAZ, (2) jazuri, s.n. 1. Muzică uşoară (de dans), adesea cu caracter de improvizaţie, provenită din împletirea elementelor folclorice nord-americane (muzica populară a negrilor) cu muzica popoarelor europene, caracterizată printr-un ritm vioi, sincopat. 2. Orchestră formată, de obicei, din instrumente de suflat şi de percuţie care execută această muzică; jazband. [Scris şi: jazz]
JDER-JONCŢIUNE
436
  JDER, jderi, s.m. Mamifer carnivor din familia mustelidelor, asemănător cu dihorul, cu corpul mic, alungit, cu picioarele scurte, cu blana castanie cu o pată galbenă-portocalie la gît, digitigrad, cu coada lungă şi stufoasă, bun căţărător, care trăieşte în pădurile din Europa şi este căutat pentru blana lui scumpă (Martes martes).
  JEFUI, jefuiesc, vb. IV. Tranz. A stoarce pe cineva de bani sau de alte bunuri materiale prin forţă, prin înşelătorie sau prin exploatare.
  ■JEJtJN, jejunuri,' s.n.. Parte a intestinului subţire, cuprinsă între duoden si ileon.
  JELER, jeleri, s.m. (în evul mediu, în Transilvania) Ţăran fără pămînt sau cu pămînt puţin, care muncea pe moşiile nobililor, fără a avea regimul juridic al iobagilor.
  JENĂNT,-Ă, jenanţi,-te, adj. Supărător, neplăcut; stînjenitor; penibil.
  JEP, jepi, s.m. Arbust din familia pinului, cu tulpini ramificate flexibile, adesea culcate la pămînt, cu frunze aciculare, răspîndit în zona alpină, sub formă de tufe dese; jnea-păn (1) (Pinus mugo).
  JERTFĂ, jertfe, s.f. (În unele ritualuri religioase) Ceea ce se aducea ca dar divinităţii (mai ales vietăţi sacrificate pe altar). + Fig. Persoană care suferă (şi e sacrificată) pe nedrept.
  JET, jeturi, s.n. Curent de lichid sau de gaz care ţîşneşte cu presiune printr-un orificiu.
  JEŢ, jeţuri, s.n. Scaun înalt cu spetează şi braţe.
  JGHEAB, jgheaburi, s.n. 1. Canal sau conductă de scurgere pentru apă.
♦   Şanţ adîncit de apele curgătoare repezi provenite din ploi şi prin care acestea cară aluviunile. 2. Un fel de vas lung de lemn din care vitele beau apă.
  JICLOR, jicloare, s.n. Parte a carburatorului, de forma unui dop, cu un orificiu care dozează debitul de combustibil necesar formării amestecului carburant la motoarele cu ardere internă.
  JIGĂRÎT,-Ă, jigăriţi,-te, adj. (Fam.) Cu aspect urît, neîngrijit, degradat.
  JÎLAV,-Ă, jilavi,-e, adj. Umed.
  JILETCĂ, jiletci, s.f. Vestă (la un costum bărbătesc).
  JIR s.n. Fructul fagului, achenă cu trei muchii, ascuţită la vîrf, de culoare brună-roscată, care conţine trei se-* , > , minţe bogate în ulei, prinse într-o cupă ghimpoasă, ruginie, hrana preferată a mistreţilor.
  JITĂR, jitari, s.m. (Reg.) Persoană angajată să păzească semănăturile (ca să nu le strice vitele).
  JITMCER, jitniceri, s.m. Mic boier care administra magaziile cu grîne ale curţii domneşti moldovene.
  JIVINĂ, jivine, s.f. Animal sălbatic; fiară, dihanie, lighioană.
  JNEĂPĂN, jnepeni, s.m. (Bot.) 1. Jep. 2. Ienupăr.                    ,
  JOĂGĂR, joagăre, s.n. Ferăstrău mecanic pus în mişcare de o apă curgătoare, cu mai multe pînze drepte, verticale, care taie buşteanul în mai multe scînduri; gater.
  JOĂRDĂ, joarde, s.f. Nuia lungă, subţire şi flexibilă; vargă, jordie.
  JOIMĂRÎŢĂ, joimăriţe, s.f. Fiinţă imaginară, închipuită sub înfăţişarea unei femei urîte, zdrenţăroase, despre care se credea, în popor, că pedepseşte, în noaptea care precedă joia mare din săptămîna Paştilor, fetele şi femeile leneşe la tors.
  JONCŢltJNE, joncţiuni, s.f. Legătură, unire; locul unde se realizează legătura, unirea unor părţi, unor elemente etc. <0 (Fiz.) Joncţiune p.n.,' regiune de tranziţie între cele două
437
JONGLER-JUNCAN
regiuni ale unei diode semiconductoare. [Pronunţat: -ţi-u-]
   JONGLER, jongleri, s.m. Artist jşi muzicant (vocal şi instrumental) din evul mediu.
   JOULE, jouli, s.m. (Fiz.) Unitate de măsură a' energiei, egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa de un newton, cînd punctul ei de aplicaţie se deplasează cu un metru în direcţia şi în sensul forţei; se notează: J. [Pronunţat: juT\
   •TOYIĂL.-Ă, joviali,-e, adj. Bine dispus, vesel, voios; care exprimă l>ună dispoziţie, veselie, voioşie. [Pronunţat: -vi-al\
   JtJDE, juzi, s.m. 1. (în evul mediu, în Transilvania) Conducător al sfatului orăşenesc. 2. Demnitar cu atribuţii judecătoreşti şi administrative, în vechea organizare a ţărilor româneşti; cneaz.                ,
   JtJDEC, judeci, s.m. Ţăran devenit liber, în Ţara Românească, după răscumpărarea din rumânie.
   JUDECĂ, judec, vb. I. 1. Tranz. A-şi forma o opinie, o părere despre cineva sau despre ceva, examinind argumentele, luînd în considerare împrejurările, urmările etc.; a discerne, a chibzui. 2. Tranz. A aprecia, a preţui, a califica. V A considera, a socoti drept... 3. Tranz. şi refl. (recipr.) A (se) critica, a (se) condamna, a (se) mustra. 4. Tranz. A examina o cauză sau o persoană în calitate de judecător şi a da o hotărîre judiciară. + A hotărî, a decide ca arbitru, a soluţiona un litigiu. ♦ Refl. recipr. A fi în proces, în litigiu cu cineva.
   JUDECĂTĂ, judecăţi, s.f. 1. Facultatea de a gîndi logic; raţiune, inteligenţă, gîndire. O Loc. Cu judecată, cu bun-simţ, cu tact; serios, temeinic. + Părere, idee, socoteală. 2. Formă logică fundamentală a gîndirii care reflectă raporturile existente, în realitatea obiectivă, între lucruri şi însu-
şiri, exprimată printr-o propoziţie in . care se afirmă sau se neagă ceva despre ceva.
     JUDECĂTOR,-OĂRE, judecători, -oare, s.m. si f. 1. Funcţionar de stat,
      •            ■* > , numit sau ales, care soluţionează pe calea justiţiei procesele, prin pronunţarea unei hotărîri. 2. Persoană solicitată să-şi dea părerea într-o chestiune în vederea stabilirii adevărului; arbitru.
     JUDEŢ, (1) judeţi, s.m., (2, 3) judeţe,
  s.n. 1. S.m. Conducător aii sfatului
  orăşenesc în Ţara Românească, în
  evul mediu. 2. S.n. (înv.) Proces (5). 3.
  S.n. Unitate administrativ-teritori'ală
  alcătuită din mai multe comune si oraşe.
                                   i *
     JUDICIĂR, -Ă,judiciari, -e, adj. 1. Care ţine de justiţie, privitor la justiţie; judecătoresc. 2. Făcut prin autoritatea justiţiei. [Pronunţat: -ci-ar]
     JUDICIOS,- OĂSĂ, judicioşi,-oase, adj. Care judecă cu pătrundere şi cu discemămînt; înţelept. + (Despre acţiuni, idei etc.) Bine gîndit, chibzuit, socotit. [Pronunţat:, -ci-os]
     JtJG, juguri, s.n. 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor comute care trag la car, la plug etc. sau, în unele ţări, se fixează de coarnele lor.. Expr. A munci la jug, (despre oameni) a munci din greu, peste puteri. + Fig. Muncă grea, neplăcută; robie, dominaţie, tiranie.
  2. Şir de culmi muntoase puţin înalte, formate din şisturi cristaline, alcătuind un fel de punte de legătură între
                                                          două şiruri. de munţi mai înalţi, i i »
     JUGULĂR.-Ă, jugulari,-e, adj. Care aparţine gîtului, privitor la gît, din regiunea gîtului. O Venă jugulară, venă a gîtului care colectează sîngele din regiunea gîtului şi a capului.
     JUMĂTĂTEy jumătăţi, s.f. Fiecare dintre cele două părţi egale în care se poate diviza un întreg; doime.
     JUNCĂN, juncani, s.m. Bou tînăr (între doi şi patru ani).
JUNCANA-JURIST
438
   JUNCĂNĂ, juncane, s.f. Vacă tînără (între trei şi patru ani); juncancă.
   JtÎNCĂ, junei, s.f. Vacă tînără (între doi şi trei ani) care nu a avut încă viţel.
   JUN GIIER, junghere, s.n. (înv.) Pumnal.
   JIÎNGLĂ, jungle, s.f. Pădure tropicală sau subtropicală deasă şi umedă, greu de străbătut datorită lianelor şi tufişurilor, de multe ori extinsă în regiuni mlăştinoase.
   JUNlNCĂ, juninci, s.f. Viţea tînără (între un an şi doi ani).
   JUNIOR,- OĂRĂ, juniori,-oure, s.m. şi f., adj. (Persoană) care practică sportul de performanţă într-o anumită jamură sportivă, la una dintre categoriile de vîrstă cuprinse între 13 şi 19 ani, acestea variind de la o specialitate sportivă la alta. + (Substantivat) Categorie de clasificare sportivă.. [Pronunţat : -ni-or\
   JUPĂN, jupani, s.m. 1. Persoană care făcea parte din vîrfurile nobilimii de dinaintea formării statelor române.
2.  Titlu dat, în evul mediu, în ţările române, celor mai de seamă boieri şi dregători; persoană care avea acest titlu.
   JtJPĂ, jupe, s.f. (Livr.) Fustă.
   JUPI, jupesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A jupui.
   JUPÎN, juplni, s.m. Titlu de politeţe (mai ales de adresare) dat (în trecut) unei persoane, echivalînd cu „domn".
   JURĂSIC,-Ă, jurasici,-ce, s.n., adj.
1.  S.n. A doua perioadă a mezozoi-cului, în care predomină gimnosper-mele şi apar angiospermele, fauna fiind reprezentată prin aproape toate tipurile de vieţuitoare. + Grup de roci formate în această perioadă. 2. Adj. Care aparţine jurasicului (1), privitor la jurasic.
   JURĂT1, juraţi, s.m. Membru al sfatului orăşenesc în Transilvania, în evul mediu.
   JURAT2,-Ă-, juraţi,-te, adj. (înv.) Care a făcut un jurămînt de credinţă; .legat printr-un jurămînt de credinţă; fidel, credincios.
   JURĂMÎNT, jurăminte, s.n. 1. Afirmare, promisiune, făgăduială solemnă făcută de o persoană de a spune adevărul în legătură cu anumite fapte.
 2. Angajament solemn, exprimat, de obicei, printr-o anumită formulă, prin care cineva se obligă să-şi facă datoria (faţă de popor, de stat etc.). 3. Promisiune, făgăduială fermă de a face ceva.
   JURIDIC,-Ă, juridici ,-ce, adj. Care ţine de justiţie sau de drept, privitor la justiţie sau la drept. O Persoană juridică, organizaţie cu patrimoniu propriu şi administraţie de sine stătătoare, care se bucură de capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.
   JURISCONStJLT, -Ă., jurisconsulţi,-te, s.m. şi f. 1. Specialist în ştiinţele juridice, de mare autoritate, care este consultat în probleme dificile de drept.
 2. Specialist în ştiinţele juridice angajat de o organizaţie socialistă, care se ocupă de problemele cu caracter juridic ale organizaţiei respective.
   JURISDICŢIE, jurisdicţii, s.f. 1. Putere, competenţă de a judeca a unui judecător sau a unei instanţe. 2. Totalitatea instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad. 3. Ansamblul organelor care au competenţa de a judeca pricini de aceeaşi categorie. 4. Teritoriu în care un judecător sail o instanţă jude-, cătorească îşi exercită puterea.
   JURISPRUDENŢĂ, jurisprudenţe, s.f. Totalitatea hotărîrilor pronunţate de organele de jurisdicţie într-un anumit domeniu.
   JURÎST,-Ă, jurişti,-ste, s.m. şi f. Specialist în ştiinţele juridice; persoană care se îndeletniceşte cu dreptul.
439
JURIU-JUXTAPUNERE
   JtîItlU, jurii, s.n. Comisie de specialişti desemnată pentru clasificarea candidaţilor sau a concurenţilor şi pentru decernarea unor premii la examene, la competiţii ştiinţifice, culturale, artistice etc.
   JURNĂL, jurnale, s.n. însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente curente legate, de obicei, de împrejurări din viaţa sa.
   JURNALÎSTICj-Ă, jurnalistici,-ce, adj. Care ţine de presă, privitor la presă; ziaristic, gazetăresc.
   JUSTj-Ă, juşli,-ste, adj. (Adesea adverbial) 1. Conform cu adevărul sau cu echitatea; drept, adevărat, echitabil. ♦ (Despre oameni) Care acţionează şi judecă în conformitate cu dreptatea. + Fundat, legitim, legal. 2. Potrivit, corespunzător.
   JUSTEŢE s.f. însuşirea a ceea ce este just (1); dreptate. + Precizie, exactitate.
   JUSTIFICABIL,-Ă,         justificabili,-e,
adj. Care poate fi justificat, motivat.
   JUSTIŢIÂR,-Ă,      justiţiari,-e, adj.
Care face dreptate, care urmăreşte să facă dreptate. [Pronunţat: -ţi-ar]
   JUSTIŢIE, justiţii, s.f. 1. Totalitatea organelor de jurisdicţie dintr-un stat; ansamblul legilor şi al instanţelor judecătoreşti; sistemul de funcţionare a acestor instanţe. 2. Una dintre formele fundamentale ale activitătii sta-
                                  >
tului, care constă în judecarea pricinilor civile sau penale şi în aplicarea pedepselor prevăzute de lege. 3. Dreptate, echitate.
   JUVÂŢ, juveţe, s.n. (Pop.) Laţ făcut-la capătul unei funii.
   JUVENIL,-Ăj juvenili,-e, adj. Care aparţine tinereţii, specific tinereţii; tineresc.
   JUXTAPtJNE, juxtapun, vb. III. Tranz. A pune mai multe obiecte, mai mulţi termeni etc. unul lîngă altul; a alătura.
   JUXTAPtjjNTERE, juxtapuneri, s.f. Acţiunea de a juxtapune şi rezultatul ei; alăturare.
   KĂLIU s.n. (Chim.) Potasiu.
   KĂTHARSIS s.n. v. catharsis.
   KENOTRON, kenotroane, s.n. Tub electronic cu doi electrozi, folosit pen-. tru redresarea curenţilor alternativi de înaltă tensiune.
   KEYNESÎSM s.n. Principalul curent de gîndire economică burgheză contemporană, a cărui doctrină economică a servit drept bază teoretică unor ţări capitaliste dezvoltate, rezultat al reflectării stării de criză generală a societăţii burgheze, şi care propagă speranţa posibilităţii evitării catastrofei, dacă se realizează un anumit gen de unire a forţei monopolurilor cu forţa statului. [Pronunţat: ke-y-]
   KIESELGUR s.n. (Min.) Diatomit. [Pronunţat: chizelgur]
   KILOCALORÎE, kilocalorii, s.f. Unitate de măsură pentru căldură, egală cu o mie de calorii; calorie mare; se notează: kcal.
   KILOGRĂM, kilograme, s.n. Unitate de măsură pentru masă în sistemul internaţional, reprezentînd masa prototipului internaţional, confecţionat în formă de cilindru cu diametrul şi cu înălţimea de 39 mm, din aliaj de platină 90% cu iridiu 10% (adoptat, în 1889, la Conferinţa Internaţională de Măsuri şi Greutăţi de la Paris şi depozitat la Pavilionul din Sevresj.
   KILOGRAMMETRU, kilogramme-tri, s.m. Unitate de măsură tolerată
pentru lucrul mecanic, egală cu lucrul mecanic efectuat pentru ridicarea unei greutăţi de un kilogram la înălţimea de un metru; se notează: kgm.
   KIL0H1ÎRTZ, kilohertzi, s.m. Unitate de măsură pentru frecvenţă, egală cu o mie de hertzi; se notează: kHz. [Pronunţat: -herţ]
   KILOLfTRU, kilolitri, s.m. Unitate de măsură pentru volume (capacităţi), egală cu o mie de litri; se notează: kl.
   KILOMETRĂ J,       kilometraje, s.n.
Instrument de măsură montat la unele vehicule pentru a înregistra distanţele parcurse de vehicul sau viteza de deplasare.
   KILOMETRU, kilometri, s.m. Unitate de măsură, pentru lungime, egală cu o mie de metri; se notează: km.
   KILOMCL, kilomoli, s.m. Cantitate dfe substanţă a cărei masă, exprimată în kg, este numeric egală cu masa moleculară; se notează: kmol.
   KILOVOLT, kilovolţi, s.m. Unitate de măsură pentru tensiunea electrică sau diferenţa de potenţial electric, egală cu o mie de volţi; se notează: kV.
   KILOYOLTAMPER, kilovoltamperi, s.m. Unitate de măsură pentru puterea electrică aparentă, egală cu o mie de voltamperi; se notează: kVA.
   KILOWĂTT, kilowaţi, s.m. Unitate de măsură a puterii, egală cu o mie de waţi; se notează: kW. O Kiloivatt-oră,
441
KINESCOP-KRIPTON
unitate de măsură a energiei, egală cu energia produsă într-o oră de o sursă cu puterea de un kilowatt; se notează: kWh.
   KINESCOP s.n. v. cinescop;
   KITSCH s.n. Cuvînt german care defineşte arta de prost gust şi prostul gust în general, apărute datorită alterării gustului estetic în condiţiile vulgarizării, industrializării, confecţionării în serie si comercializării masive a »
producţiei de artă şi a celei artizanale. [Pronunţat: chici]
   KtWI s.f. invar. Pasăre acarinată din Noua Zeelandă, pe cale de dispariţie, înaltă de 30 cm, cu aripile atrofiate, lipsită de claviculă, care se hrăneşte cu larve de insecte şi duce o viaţă nocturnă (Apteryx australis).
   KMPTON s.n. Kr cu Z =36. Element chimic din grupa gazelor rare, gaz incolor, monoatomic, care se gă-
seste în cantităti mici în aerul atmosfe-t t
ric şi care se extrage din aerul lichid, prin distilare fracţionată.
   LA1 s.m. invar. Unul dintre cele şapte sunete ale gamei muzicale, situat pe treapta a şasea din gama majoră tip.
   LA2, Iau, vb. I. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) spăla (pe cap); a (se) scălda. [Prez. ind.: Iau, lai, la, lăm, laţi, Iau]
   LABFERMENT, labfermenţi, s.m. (Biol.) Cheag (1).
   LABIĂT.-Ă, labiaţi,-te, adj. (Despre corole şi calicii) Care are forma unei pîlnii cu marginea tăiată în doi lobi principali, aşezaţi unul deasupra celuilalt ca nişte buze. + (Despre plante) Care are corola şi caliciul de forma descrisă mai sus. + (Substantivat, f. pl.) Familie de plante dicotiledonate cu frunze opuse, cu peri glandulari ce secretă uleiuri eterice, cu flori în inflorescenţe compuse, cu tulpini în patru muchii, de la care se folosesc frunzele
în industria farmaceutică si în cea aii-
                             t
mentară; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pronunţat: -bi-at]
   LABÎL,-Ă, labili,-e, adj. (Livr.) 1. Nestatornic, schimbător, instabil. 2. (Despre un sistem fizic) Care se află în stare de echilibru instabil.
   LABEElfNT, labirinturi, s.n. 1. Construcţie cu un mare număr de camere şi coridoare, care, prin aşezarea lor complicată, îngreuiază orientarea în interior şi ieşirea. ♦ Grup decorativ de arbuşti care alcătuiesc alei întortocheate. ^ Fig. încurcătură, încîlcitură. de drumuri în care te orientezi cu greu-
tate. ♦ Fig. Problemă, situaţie încurcată, fără ieşire. 2. (Anat.) Totalitatea cavităţilor (şi a organelor) care formează urechea internă. O Labirint osos, parte a urechii interne, pre-zentînd un sistem de camere săpate în osul temporal (vestibul, canale,semicirculare, cohlee sau melc osos), pline cu perilimfă. Labirint membranos, parte a urechii interne constituind un sistem de camere cu pereţi membranoşi (canale semicirculare membranoase, utricula, sacula şi canalul cohlear), pline de endolimfă.
   LĂBIUM s.n. 1. (Zool.) Piesă chiti-noasă din aparatul bucal al insectelor şi al unor miriapode; buză inferioară.
2. (Bot.) Fiecare dintre cele două frun-zişoare, una superioară şi alta inferioară, care formează lobii principali ai labiatelor. [Pronunţat: -bi-um]
   LABORATOR, laboratoare, s.n. Local sau încăpere prevăzute cu instalaţii speciale (apă, gaz, curent electric, ventilaţie etc.), mobilier adecvat, aparate şi instrumente, destinate activităţii ştiinţifice experimentale şi lucrărilor practice în domeniul ştiinţelor experimentale sau aplicate.
   LĂBRUM s.n. Piesă chitinoasă din aparatul bucal al insectelor şi al unor miriapode; buză superioară.
   LAC1, lacuri, s.n. Apă stătătoare mai adîncă aflată într-o depresiune şi avînd izvoare, proprii.
443
LAC2-LACUNA
  LAC2, lacuri, s.n. 1. Material de vopsitorie, soluţie de substanţă peliculo-genă (răşini naturale sau sintetice, ulei vegetal sicativ, bitum etc.) într-un solvent volatil, cu sau fără adaos de colorant, care, întins în strat subţire pe o suprafaţă, formează, după evaporarea solventului, o peliculă incoloră sau colorată, lucioasă, transparentă, rezistentă la acţiunea mediului exterior, folosită pentru acoperirea diferitelor obiecte, în scop decorativ sau de protecţie. O Lac de garantă, vopsea pentru pictură de culoare roşie închisă. 2. Piele (sau imitaţie de piele) cu faţa netedă, lucioasă, acoperită cu un strat de lac2 (1).
  LACHEU, lachei, s.m. Bărbat aflat în serviciul personal al unui stăpîn bogat (şi îmbrăcat, de obicei, într-o uniformă specială). + Fig. Persoană slugarnică, servilă.
  LACOLÎT, lacolite, s.n. Corp intru-ziv în formă de ciupercă, concordant cu straturile de roci sedimentare în care a fost injectat.
  LACONIC, -A, laconici,-ce, adj. (Despre vorbire, stil) Care se exprimă în puţine cuvinte; scurt, succint, concis, lapidar. + (Despre ^oameni) Care vorbeşte puţin (şi precis).
  lactămâ, lactame, s.f. Denumire dată amidelor interne ale unor amino-acizi, rezultate prin eliminarea ■unei molecule de apă între gruparea carbo-xilică şi gruparea aminică a aminoaci-zilor respectivi, astfel încît conţin o grupare caracteristică — NH—CO—, legată de restul moleculei.
  LACTAT,-A, lactaţi, -te, adj. Făcut, preparat sau format din lapte; care fabrică, prepară diverse produse alimentare pe bază de lapte.
  LACTĂŢIE, lactaţii, s.f. 1. Proces de formare şi de secreţie a laptelui prin glandele m am are ale femelelor mamiferelor. 2. Acţiunea de a alăpta un
copil. O Perioadă de lactaţie, timpul necesar de hrănire a fătului cu lapte matern.
  lActic,-A, lactice, adj. (Chim.; în expr.) Acidlactic, CH3CHOH COOH, hidroxiacid alifatic monocarboxilic, care apare în natură în stare liberă, în unele produse de fermentare (lapte acru, iaurt, varză acră), ca produs de degradare a zaharidelor (in muşchii animalelor superioare) şi care se obţine industrial prin fermentaţia lactică a zaharidelor sau prin sinteze; substanţă lichidă, siropoasă, incoloră, inodoră, solubilă în apă şi în alcool, folosită în industria alimentară, în medicină etc. Bacterie lactică, bacterie care provoacă fermentarea laptelui. Fermentaţie lactică, fermentaţie a zaharurilor fermentabile cu formare de acid lactic, folosită la fabricarea produselor lactate şi a brînzeturilor fermentate.
  LACTEFER,-A, lactiferi,-e, adj. (Anat.) Care poartă laptele.
  lactodensdiEtru, lactodensi-
metre, s.n. Aparat cu ajutorul căruia se determină calitatea laptelui.
  LACTOFERHD0NT, , lactofermenţi, s.m.(Biol.) Cheag (1).
  LâCTOFLAVÎNA s.f. Vitamina B2.
  LACTOzA s.f. C12H220i1. Compus organic natural din clasa dizaharidelor, care se găseşte în laptele mamiferelor, obţinîndu-se ca produs secundar la fabricarea brînzeturilor, substanţă cristalină, incoloră, solubilă în apă, cu gust dulce, prin hidroliză formează glucoză şi galactoză; folosit ca aliment pentru convalescenţi, la producerea penicilinei, ca excipient la tabletarea unor medicamente etc.; zahăr de lapte.
  lacunAr,-A, lacunari,-e, adj. Care prezintă lacune, goluri.
  lacTjnA, lacune, s.f. 1. Spaţiu gol în interiorul unui corp; gol, lipsă în continuitatea, în integritatea unui lucru. 2. (Bot.) Spaţiu mare umplut cu aer, situat între celulele unui ţesut din
LACUNOS-LAMĂ2
444
limbul frunzelor. 3. (Zool.) Spaţiu prin oare trece lichidul circulant la unii viermi şi la moluşte. 4. (Anat.; în expr.) Lacună sangvină, fiecare dintre spaţiile placentei în care se deschid vasele sangvine ale mamei.
   XACUNOS. lacunoase, adj. (Bot.; în expr.) Ţesut lacunos, ţesut din frunzele plantelor, situat sub ţesutul pali-sadic şi format din mai multe straturi de celule ovale, poliedrice sau alungite, care lasă între ele goluri.
   LACUSTRU,-Ă, lacustri,-strc, adj. Privitor la lac1, specific lacului1, care aparţine lacului1; care trăieşte sau care creşte în lacuri1; format din lacuri1. O Locuinţă (sau aşezare etc.) lacustră, locuinţă (sau aşezare etc.) clădită pe stîlpi la suprafaţa apei unor lacuri1, caracteristică mai ales pentru epoca preistorică.
   LAGĂR, lagăre, s.n. I. 1. Loc de staţionare a trupelor în corturi sau în barăci. 2. Loc în care sînt tinuti închişi
.                            f   *       3
şi sub supraveghere prizonierii de război sau (în unele ţări) persoanele considerate primejdioase pentru stat., n. Organ de maşină pe care se sprijină, se ghidează şi, uneori, se mişcă o axă, o osie, un arbore.
   LAGUNĂ, lagene, s.f. Mică prelungire a saculei din urechea peştilor.
   LA GUXĂR.-Ă, lagunari,-e, adj. Care aparţine lagunelor, privitor la-lagune; format din sau în lagune. O Facies lagunar, facies cnre cuprinde roci de precipitaţie fizico-chimică depuse în lagune.
   LAGUNĂ, lagune, s.f. Parte din bazinul unei mări sau al unui ocean separată aproape complet de acestea printr-o fişie îngustă de uscat.
   LAI, LĂIE, lăi, adj-, s.f. (Oaie) de culoare neagra sau de culoare neagră amestecată cu alb.
   LĂIC.-Ă, laici,-ce, adj. (Adesea substantivat) Care este din afara religiei, şi a slujitorilor ei, specific acestui
domeniu; mirean, lumesc. [Pronunţat: la-ic]
   LĂIE s.f. Grup, ceată dezorganizată şi zgomotoasă (de copii, de oameni). [Pronunţat: la-ie\
   LĂENTIC,-Ă, lainici,-ce, s.m. . şi f.' (Reg.) Om care umblă fără rost; hoinar, haimana.
   LĂITMOTIV, laitmotive, s.n. 1. Motiv ritmic, melodic sau armonic din-tr-o compoziţie muzicală, care caracterizează un personaj, o situaţie etc. şi care revine ori de cîte ori apare în scenă personajul sau situaţia dată. + Fragment sau motiv muzical repetat.
2. Fig. Idee călăuzitoare a unei lucrări literare, ştiinţifice etc., reluată în mai multe rînduri în acea lucrare. [Scris şi: leit-motiv\
   LALEĂ, lalele, s.f. Plantă erbacee monocotiledonată din familia lilia-ceelor,. cu bulb alungit, cu frunze se-sile lanceolate, groase şi late, dispuse altern, cu tulpina înaltă, care face o singură floare mare de diverse culori-în vîrful tulpinii, cu fructul o capsulă; trăieşte sălbatic, în stepa din Asia Mică, sau cultivată, ca plantă decorativă (Tulipa gesneriana).
   LAMARCKÎSM s.n. Teorie biologică după care evoluţia vieţuitoarelor se explică prin influenţa variaţiilor de mediu asupra comportamentului şi morfologiei lor şi care consideră că însuşirile astfel dobîndite se transmit ereditar.
   LĂMĂ1, lame, s.f. 1. Placă mică şi subţire de sticlă pe care se aşază substanţele ce urmează să fie examinate la microscop. 2. Unealtă de forma unei aşchii obţinute prin cioplire, avînd lungimea de circa două ori mai mare decît lăţimea, folosită în epoca de piatră.
   LĂMĂ2, lame, s.f. (La pl.) Gen de mamifere rumegătoare din familia camelidelor, care trăiesc pe platourile din America de Sud, de talie mică, cu
445
lambriu-lamurA
capul relativ mare, cu picioare înalte şi zvelte, cu lînă de culoare albă, neagră, roşiatică, cafenie-închisă şi care, domesticite, sînt folosite ca animale de povară (masculii), iar femelele pentru lina lor fină (Lama); (şi la sg.) animal care face parte din acest gen.
  LAMBRlU, lambriuri, s.n. îmbrăcăminte din plăci de marmură, de lemn sau de stuc (deseori împodobite cu motive decorative sculptate), cu care se acoperă, total sau parţial, pereţii unei încăperi.
  LAMELĂ, lamele, s.f. Mică placă subţire de metal, de sticlă sau de lemn, cu diferite întrebuinţări tehnice.
  LAMELIBRANHIĂT,-Ă, lamdi-branhiaţi,-te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre unele moluşte) Cu branhiile în formă de lamele. 2. S.f. (La pl.) Clasă de moluşte cu corpul turtit lateral, cu cochilia bivalvă, cu un picior pentru deplasare şi pentru fixare şi cu branhiile în formă de lamelă (Lamelli-branchiata); (şi la sg.) animal care face parte din această clasă. [Pronunţat: -hi-at]
  LAMENTĂ, lamentez, vb. I. Refl. A se plînge (în mod zgomotos şi adesea exagerat) de cineva sau de ceva; a se tîngui, a se văicări, a se jeli.
  LAMENTĂBIL,-Ă, lamentabili,-e, adj. 1. Care este vrednic de plîns, de compătimit. 2. (Adesea adverbial) Rău, prost, mizerabil (în comportare, în aspect etc.).|
  LAMINĂ, laminez, vb. I. Tranz. 1. A prelucra un material (în special un metal) prin deformare plastică, cu ajutorul laminorului. 2. A reduce secţiunea de curgere a unui fluid.
  LAMINĂR,-Ăj laminari,-e, adj. Care este alcătuit din lamele sau din straturi paralele. O Curgere laminară, curgere a unui fluid care are loc prin deplasarea pe traiectorii paralele a straturilor componente.
  LAMINĂRE, laminari, s.f. 1. Procedeu tehnologic de prelucrare a metalelor, prin deformare plastică, cu ajutorul laminorului, realizîndu-se o întindere longitudinală a materialului şi, concomitent, o creştere a densităţii lui, o structură cristalină mai fină, o micşorare a unor defecte de turnare etc., folosit pentru transformarea lin-gourilor în semifabricate sau a aces-^ tora în produse finite (laminate). 2. Operaţie de întindere, de subţiere, de paralelizare şi de omogenizare, cu laminorul, a fibrelor textile, în procesul de filare, în vederea toarcerii lor.
  LAMIftTĂT,-Ă, laminaţi,-te, adj., s.n.
1. Adj. Care a fost supus operaţiei de laminare. 2. S.n. Produs metalic obţinut prin laminare.
  LAMINOR, laminoare, s.n. 1. Instalaţie constituită din cilindri speciali, prin care se trece materialul metalic care urmează să fie laminat. 2. Maşină de lucru care serveşte la laminarea benzilor de materie primă textilă, pentru a-i uniformiza grosimea şi pentru a-i face firele paralele.
  LAMPADĂR, lampadare, s.n. Suport sau stîlp vertical înalt pe care sînt montate una sau mai multe lămpi ori imul sau mai multe becuri.
  LAMPADOFGR, lampadofori, s.m. (Neobişnuit) Persoană care continuă, extinde şi consolidează o concepţie, nn mod de gîndire, un stil etc. (în artă, în literatură etc.).
  LĂMPĂ, lămpi, s.f. Aparat sau dispozitiv care produce lumină prin arderea unui combustibil sau cu ajutorul curentului electric. O Lampă de radio, tub electronic. Lampă de lipit, aparat care produce o flacără foarte puternică, necesară în operaţia de lipire a unor piese metalice.
  LĂMURĂ s.f. Partea cea mai bună, mai curată, mai aleasă dintr-un lucru' (comestibil).
LANCE-LAPTE
446
   LĂNCE, lănci, s.f. Veche armă de atac, formată dintr-o prăjină lungă de lemn prevăzută cu un vîrf metalic ascutit.
      »
   LANCE OLĂT,-Ă, lanceolaţi,-te, adj. (Bot.; mai ales despre frunze) Care are forma asemănătoare cu un vîrf de lance. [Pronunţat: -ce-o-]
   LAN GUR<5 S,- 0 A SĂ, languroşi, -oase, adj. (De obicei peior. sau ir.; adesea adverbial) Plin de duioşie, de dragoste, de, melancolie (visătoare).
   LANGtJSTĂ, languste, s.f. Crustaceu marin din ordinul decapodelor, asemănător cu racul, dar de talie mai mare, cu carapacea spinoasă, de culoare violacee, a cărui carne este foarte gustoasă; trăieşte în Oceanul Atlantic şi în Marea Mediterană (Palinurus vulgaris).
   LANSĂ Jansez, vb. I. Tranz. 1. A da drumul pe apă unui vas nou construit sau reparat, a-1 face să plutească pentru prieria oară (după construire sau după reparare). 2. A arunca, a azvîrli (spre un obiectiv).
   LANTĂN s.n. La cu Z =57. Element chimic cu caracter metalic, alb-argin-tiu, maleabil şi ductil, chimic foarte activ, şi care, fiind atacat de aer, se păstrează în benzen.
   LANTANÎDĂ. lantanide, s.f. (La pl.) Nume dat unei grupe- de 14 elemente chimice cu numerele de ordine între 58 şi 71, care, în sistemul periodic al elementelor, urmează după lantan, şi care fac parte din grupa pămînturilor rare; (şi la sg.) element chimic care aparţine acestei grupe.
   LANTERNĂ, lanterne,. s.f. 1. (Rar) Felinar. 2. Turn mic construit deasupra unei turle, unei cupole cu scopul de a le lumina şi de a le împodobi.
   LANŢ, lanţuri, s.n. 1. Şir continuu de elemente, fiinţe, lucruri, stări asemănătoare. 2. (Fiz.; în expr.) Reacţie in lanţ, reacţie care, producîndu-se într-un anumit punct al unui corp,
se propagă în toată masa lui, dînd naştere unei succesiuni de reacţii elementare. 3. Şir de munţi format din mai multe culmi paralele, de lungimi si cu înălţimi relativ mari.
* y
   LAPIDĂ, lapidez, vb. I. Tranz. (Livr.) A lovi sau a omorî pe cineva cu pietre (ca pedeapsă sau ca răzbunare).
   LAPIDĂR,-Ă, lapidari,-e, adj. (Despre stil, vorbire etc.) Care exprimă ceva în puţine cuvinte; scurt, concis, laconic.
   LAPIDARIU, lapidarii, s.n. Colecţie de pietre de mari dimensiuni, sculptate sau gravate (basoreliefuri, statui, lespezi funerare etc.); loc în care se păstrează o astfel de colecţie.
   LAPlEZ, lapiezuri, s.n. Formă de relief cu aspect de mici şănţuleţe ramificate, despărţite prin creste scunde, formate de apele de ploaie care curg pe unele povîrnişuri din calcar, ghips ori sare. [Pronunţat: -pi-ez]
   LAPISLAZtJLI s.n. Silicat natural de aluminiu şi de sodiu, asociat cu sulfură de sodiu, de culoare albastră intensă, cristalizat, folosit la confecţionarea unor obiecte de artă, la pre1 pararea unor vopsele; lapis, lazurit.
   LAP(5N,-Ă, laponi,-e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f.-Persoană care aparţine populaţiei băştinaşe din regiunile extreme ale nordului Europei. 2. Adj. Care aparţine laponilor (1), care se referă la laponi, caracteristic laponilor.
   LĂPOVIŢĂ, lapoviţe, s.f. Ploaie a-mestecată cu ninsoare.
   LĂPSUS, lapsusuri, s.n. Incapacitate momentană a cuiva de a-si aduce
   • > aminte de un lucru ştiut. + Eroare, inadvertenţă comisă din neatenţie de o persoană care vorbeşte sau scrie ceva.
   LĂPTE s.n. 1. Lichid alb-gălbui, produs al secreţiei glandelor mamare ale femelelor mamiferelor, constituind o emulsie de grăsime într-o soluţie apoasă de cazeină şi de săruri minerale,
447
LAPŢI-LATEX
foarte hrănitoare, fiind folosit in alimentaţie, ca atare sau ca materie primă pentru prepararea şi pentru fabricarea unor produse derivate. O Lapte integral, lapte nesmîntînit. 2. (Agron.; în expr.) Coacere in lapte, stadiu de coacere a cerealelor păioase cînd conţinutul bobului este lăptos.
 3. Suc al unor plante sau fructe, asemănător ca aspect laptelui (1), folosit ca materie primă în industria chimică •sau farmaceutică. 4. Suspensie apoasă de pulbere fină dintr-un material oarecare, asemănătoare ca aspect cu laptele (1). O Lapte de var, suspensie foarte fluidă de var stins în apă, folosită la zugrăveli, la dezinfectări, în industrie etc.; apă de var^ Lapte de ciment, amestec format din praf de ciment şi apă, folosit în lucrările de asfaltare, de construcţii etc. Lapte de malt, malt măcinat si amestecat
        » J    *           »
 cu apă, folosit la prepararea berii.
   LAPŢI s.m. pl. Produse sexuale ale peştilor masculi, conţinînd spermatozoizi, cu aspectul unor mase gelatinoase lăptoase.
   LĂUICE, larici, s.f. (Bot.) Zadă.
   LARÎNGE, laringe, s.n. Partea superioară a traheii, de forma unei cutii cartilaginoase, în structura căreia intră şi coardele vocale; beregată.
   LARINGlTĂ,laringite, s.f. Boală care constă în inflamaţia mucoasei larin-gelui.
   LĂRMĂ s.f. Zgomot mare (de glasuri); gălăgie.
   LĂRVĂ, larve, s.f. Stadiu de dezvoltare individuală a unor animale inferioare după ieşirea din ou, deosebit prin formă şi prin mod de viaţă de stadiul adult.
   LASCIV,-Ă, lascivi,-e, adj. (Despre gesturi, cuvinte etc.) Care aţîţă la plăceri senzuale; senzual, voluptuos; obscen, imoral.
   LASCIyiTÂTE s.f. Caracterul a ceea ce este lasciv; înclinare spre senzua-
 lism; senzualitate, voluptate; obscenitate, imoralitate.
   -  LĂSER, lasere, s.n. Instalaţie pentru generarea şi amplificarea radiaţiilor electromagnetice din domeniul vizibil, bazată pe fenomenul de emisie stimulată a radiaţiei.
   LAŞ,-Ă, laşi,-e, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Om) lipsit de curaj şi de sentimentul onoarei; (om) fricos, mişel. 2. Adj. Care . demonstrează) trădează lipsă de curaj şi de sentiment al onoarei.
   LAŞITĂTE, laşităţi, s.f. Atitudine, purtare sau faptă a omului lipsit de curaj şi de onoare.
   LATENLĂNĂ adj. (în expr.) Epoca lateniană, a doua perioadă a epocii fierului din Europa, cuprinsă între sec. V î.e.n. şi sec. I e.n., caracterizată prin generalizarea metalurgiei fierului, prin intensificarea utilizării uneltelor şi armelor de fier, prin folosirea pe scară largă a roţii olarului; a doua vîrstă a fierului. [Pronunţat: -ni-a-]
   LATEÎvT^-Ă, latenţi,-te, adj. 1. (Livr.) Care există dar nu se manifestă în exterior, putînd izbucni oricînd; potenţial. 2. (Bot.; în expr.) Viaţă latentă, perioadă din viaţa unei plante, înainte de încolţire, cînd funcţiile vitale ale seminţei sînt mult încetinite.
   LATENŢĂ, latenţe, s.f. (Livr.) Stare latentă.
   LATERĂL,-Ă, • laterali,-e, adj. Situat pe (una dintre) laturi, pe o parte a unui obiect sau a unui corp geometric; situat la margine.
   LĂTEX, latexuri, s.n. Suc lăptos alb-gălbui (sau portocaliu) secretat de părţile laticifere ale unor plante. OLatex natural (sau de cauciuc), suc lăptos obţinut din arbori producători de cauciuc, constituit dintr-o dispersie coloidală, emulsie de cauciuc în apă, cu mici cantităţi de alte substanţe, cu aspect lăptos, şi din care, prin coagulare, se obţine cauciucul natural
LATICIFER-LĂCRIMIOARĂ
448-
brut. Latex sintetic, dispersie coloidală de răşini sintetice în apă, folosită pentru fabricarea adezivilor, a vopselelor, a materialelor plastice poroase etc.
. LAŢrCIFER,-Ă, laticiferi,-e, adj. (Despre ţesuturi, vase, tuburi ramificate ale unor plante) Care secretă sau poartă latex.
  LATICKxI5N,-Ă, laticigeni,-e, adj. Care secretă lapte.
  LATIFUNDIAR, -Ă, latifundiari, -e, s.m. şi f. Mare proprietar de pămînt. [Pronunţat: -di-ar]
  LATIFTÎNDIU, latifundii, s.n. Suprafaţă întinsă de pămînt arabil care aparţine unui proprietar individual.
  LATIN, -Ă, latini, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La pl.) Triburi care pop]ilau, la sfîrşitul mileniului II î.e.n. şi în mileniul I î.e.n., zona de litoral al Latiumului — regiune situată în Italia centrală, la sud de gurile fluviului Tibru. 2. Adj. Care aparţine latinilor (1), privitor la latini.
  LATINITĂTE s.f. Caracterul latin sau originea latină a unei limbi.
  LATINIZANT, -Ă, latinizanţi, -te, adj. Care urmăreşte să dea limbii un caracter cît mai apropiat de acela al limbii latine; care a primit o formă, un aspect apropiat de acela din limba latină. .
  LATITUDINE, latitudini, s.f. Distanţa unui punct de pe glob faţă de ecuator (măsurată pe meridianul locului care trece prin punctul respectiv şi) exprimată în grade, minute şi secunde.
  LĂTURĂ, laturi, s.f. (Mat.; în expr.) Latură a unui unghi sau a unui poligon, fiecare dintre semidreptele care formează un ungbi sau dintre segmentele determinate de vîrfurile poligonului.
  LAUDATÎY, -Ă, laudativi, -e, adj. Care laudă; favorabil, elogios. [Pronunţat: la-u-]
  LĂUR, lauri, s.m. 1. (Bot.) Dafin.;
♦  (La pl.) Frunzele dafinului (cu car& se încununau, odinioară, eroii, poeţii, oratorii). + Fig. Glorie în lupte, într-un domeniu, într-o întrecere. 2. Arbust cu frunze persistente şi lucioase şi cu fructe roşii (Ilex aquifolium).
3. Plantă anuală medicinală, dicoti-ledonată, din familia solanaceelor, cu tulpina în partea superioară bifurcată, ramificată, cu frunze ovate, cu margini neregulat dinţate, cu flori singuratice avînd caliciul tubulos si corola albă, şi cu fructul o capsulă ţepoasă; ciumăfaie (Datura stramonium).
  LAVĂNDĂ, lavande, s.f. (Bot.) Le-văntică.
  LĂYĂ, lave, s.f. Materie minerală în stare lichidă şi fierbinte pînă la incandescenţă, azvîrlită din interiorul pămîntului de un vulcan în erupţie.
  LAYÎNĂ, lavine, s.f. Masă de zăpadă care se desprinde din partea de sus a unui munte şi se deplasează cu mare forţă la vale; avalanşă.
              *> *
  LĂYIŢĂ, laviţe, s.f. Scîndură lată fixată pe ţăruşi de-a lungul unui perete, în casele ţărăneşti, pe care se stă.
  LAWRENTIU s.n.Lwcu Z = 103. Element chimic radioactiv, din grupa actinidelor, obţinut artificial, prin bombardarea câliforniului cu .ioiii d.e bor
acceleraţi.
         *                           ,
  LAX» -Ă, lacşi, -xe, adj. întins,,care nu este strîns.O Ţesut conjunctiv lax, ţesut conjunctiv alcătuit din unele celule fixe cu forme variate si dintate,
•                     •        *  A • J
iar altele libere, printre ele fiind şi fibre cu substanţă fundamentală, care are rolul de a lega diferite ţesuturi şi organe.
-  LAZURÎT s.n. (Min.) Lapislazuli, lapis.
  LĂCRIMIOARĂ, lăcrimioare, s.f. Plantă erbacee monocotiledonată din familia liliaceelor, cu flori albe, mici, plăcut mirositoare, înşirate ca nişte
449
LAICEK-LEGATURA
clopoţei la partea superioară a tulpinii, care creşte, primăvara, spontană sau cultivată în grădini; mărgăritar, măr-găritărel (Convallaria majalis).
  LĂICÎ5R, lăicere, s.n. (Reg.) Covor ţărănesc de lină, lung şi îngust, care se aşterne pe jos sau cu care se împodobesc laviţele si pereţii. [Pronunţat: lă-i-] .
  lĂIifu, -ÎIE, lălii, -îie, adj. (Mai ales despre femei) Care are mişcări greoaie, leneşe, lipsite de eleganţă.
  LĂPTIŞOR s.n. (în expr.) Lăptişor de matcă, produs secretat de glandele faringiene ale albinelor-doici, care constituie hrana larvelor de matcă, utilizat în medicină şi în cosmetică.
  LĂPT0C, lăptoace, s.n. Jgheab de scînduri prin care curge apa la moară pentru a învîrti roata; scoc.
  LĂSTĂR, lăstari, s.m. Ramură tî-nără dezvoltată dintr-un mugur aflat pe rădăcina sau tulpina unei plante (lemnoase).
  LĂSTtJN, lăstuni, s.m. Pasăre migratoare mică, asemănătoare cu rîn-dunica, avînd însă coada mai despicată decît a acesteia (Ddichon urbica).
  LĂTURĂŞ, -Ă, lăturaşi, -e, s.m. şi f. (In orinduirea feudală) Ţăran liber lipsit de pămînt, aflat, de obicei, în slujba domniei sau a unor boieri.
  LĂŢÎME, lăţimi, s.f. însuşirea de a fi lat; cea mai mică dintre cele două dimensiuni ale unui dreptunghi. + Dimensiunea mijlocie a unui corp paralelipipedic.
  LĂtJTĂ, lăute, s.f. Instrument muzical cu coarde, asemănător cu cobza, cu cutia de rezonanţă foarte bombată, ou gîtul lung şi încovoiat şi care produce sunete prin ciupirea coardelor.
  LĂtJZĂ, lăuze, s.f. Femeie care se află , imediat după naştere.
  LĂTJZÎE, lăuzii, s.f. Starea lăuzei; timpul cit femeia este lăuză. [Pronunţat: lă-u-1
  LEAC, leacuri, s.n. (Pop.) Mijloc folosit pentru vindecarea unei boli; medicament, doctorie; tratament.
  LEĂGĂ1V, leagăne, s.n. Loc de origine; loc unde s-a născut, a apărut, s-a. format (cineva sau ceva).
  LEAH, -Ă, Ieşi, -e, s.m. şi f. (înv.) Polonez.
  LEĂL, -Ă, leali, -e, adj. Care îşi respectă cuvîntul, care este fidel faţă de angajamentul luat; corect, cinstit, sincer, franc. [Pronunţat: le-al]
  LflBĂDĂ, lebede, s.f. Gen de păsări acvatice migratoare din ordinul anze-riformelor, de talie mare, cu gîtul lung şi arcuit, cu penele albe, mai rar negre (Cygnus); (şi la sg.) pasăre care face parte din acest gen.
  LECTÎCĂ, lectici, 5s.f. Vehicul în formă de pat sau de scaun, purtat de cai sau de oameni, întrebuinţat- mai întîi în Orient şi preluat de romani.
  LfiCTOR, -Ă, lectori, -e, s.m. şi f. (Livr.) Cititor.
  LEFEGÎU, lefegii, s.m. Mercenar din ţările române, în evul mediu.
  LEGALITĂTE, legalităţi, s.f. Principiu potrivit căruia respectarea legilor este obligatorie pentru toate organele şi organizaţiile de stat sau obşteşti, pentru cetăţeni şi pentru toţi ceilalţi locuitori ai unei ţări.
  LEGALIZĂ, legalizez, vb. I. Tranz. A atesta autenticitatea; a da formă legală unui act, unui document. + A da caracter legal unui fapt, unei situaţii, a face să fie recunoscut în mod oficial.
  LEGĂŢIEj legaţii, s.f. Reprezentanţă diplomatică permanentă inferioară în rang unei ambasade, condusă de un ministru plenipotenţiar sau de un însărcinat cu afaceri.
  LEGĂTJpRĂ, legături, s.f. 1. (Şi în expr. legătură chimică) Mod în care se leagă între ei atomii elementelor; interacţiune care se exercită între ato-
29 — Dicţionarul Umbli romane pentru elevi
LEGĂTURĂ
450
mii elementelor, prin intermediul electronilor de valenţă, si care conduce
                     ; , ' y
la formarea substanţelor chimice. ♦ Simbol utilizat în formulele de constituţie ale substanţelor pentru a arăta legăturile de valenţă între atomi. <0 Legătură ionică (sau heteropolară, elec-trovalentă), legătură chimică nedirijată, neorientată, care apare în combinaţiile ionice si care constă în atractia
    y            t                        *
electrostatică dintre ioni cu sarcini electrice de semn contrar, proveniţi din atomi participanţi, la legătură, prin transfer de electroni care se face în direcţia ce dă învelişuri electronice
         y                 >
exterioare complete pentru ambii a-tomi; electrovalenţă. Legătură atomică (sau homeopolară, covalenţă), legătură bhimică ce se realizează prin intermediul unuia sau mai multor dubleţi "de electroni, prin punerea în comun a aceluiaşi număr de electroni de către ■ * '
fiecare dintre cei doi atomi participanţi la legătură; covalenţă. Legătură covalenţă nepolară, legătură atomică ce se realizează în molecule formate din atomi ce nu diferă prin electrone-gativitatea lor. Legătură covalenţă polară, legătură atomică ce se realizează în molecule formate din atomi ce di-. feră prin electronegativitatea lor şi în care dubletul electronic de legătură este deplasat spre atomul cel mai elec-tronegativ, conferind moleculei o anumită polaritate. Legătură simplă, legătură atomică ce se realizează prin intermediul unui dublet de electroni de valenţă, între atomi de specii identice sau diferite. Legătură dublă, legătură atomică ce se realizează prin cuplarea a două perechi de electroni de valenţă, între atomi de specii identice sau diferite a căror covalenţă este egala cu cel puţin doi. Legătură triplă, legătură atomică ce şe realizează prin cuplarea a trei perechi de electroni valenţă, între atomi identici sau diferiţi a căror covalenţă este egală cu cel puţin trei. Legătura coordinativă (sau cdvalent coordinativă), legătură
atomică ce se realizează prin intermediul unui dublet de electroni proveniţi numai de la unul dintre atomii participanţi la legătură. Legătură semi-polară, denumire folosită uneori pentru legătura atomică în care dubletul electronic de legătură provine de la un singui'' atom (atom donor). Legătură metalică, legătură de tip special, nedirijată, care se stabileşte între atomii unui metal, în reţeaua cristalină a acestuia, prin punerea în comun a electronilor de valenţă între foarte mulţi atomi, astfel încît electronii nelocalizaţi se mişcă liber între toţi atomii din reţea. 2. (Şi în expr. legătură fizică) Mod în .care se leagă între ei atomii sau moleculele, interacţiune care se exercită între atomii elementelor sau moleculelor prin intermediul forţelor fizice slabe, de natură electrostatică. O Legătură de hidrogen, legătură de natură electrostatică inter- sau intramolecu-lară, caracteristică combinaţiilor care conţin în moleculă atomi de hidrogen legaţi de atomi puternic electronega-tivi. Legătură ion-dipol, legătură fizică ce se stabileste în soluţie între • . . * '• • *0 • ionii unui compus chimic îomzabil şi
dipolii moleculelor solicitantului, care duce la fenomenul de solvatare; legătură care se stabileşte în hidraţii sărurilor ionice, moleculele polare ale apei fiind fixate în general de cationi. Legătură dipol-dipol, legătură fizică ce se realizează între moleculele polare datorită atracţiei electrostatice dintre polii electrici opuşi ai moleculelor. Legătura Van der Waals, legătură fizică care se stabileşte între atomii gazelor rare sau între moleculele substanţelor solide, lichide şi gazoase şi explică posibilitatea lichefierii şi solidifi-cării lor. 3. (Fiz.) Mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă şi care permite,
de obicei, transmiterea unor mişcări ' t
de la unul la celălalt; legare. ♦ Cuplare a mai multor conductoare elec-
451
LEGE-LEGIC
trice, a mai multor acumulatoare, pile etc. ♦ Unire a unor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. O Energie de legătură, energie eliberată la formarea unui sistem material. 4. Relaţie între fenomene, persoane, colectivităţi etc. O Legătură universală, interdependenţă. Legătură inversă, conexiune inversă. ♦ Contact stabilit şi menţinut între diferite per: soane, instituţii, state etc.
   LEGE, legi, s.f. I. Categorie a determinismului dialectic care exprimă raporturile sau legăturile esenţiale, necesare, generale, repetabile şi relativ stabile dintre laturile interne/ ale aceluiaşi obiect, dintre procese şi fenomene diferite sau dintre stadiile succesive ale unui anumit proces. ♦ Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, într-un proces etc., exprimînd esenţa lui. O Lege economică, relaţie care exprimă legăturile legice dintre fenomenele şi procesele economice. Legea creşterii productivităţii muncii, lege economică generală care reflectă mişcarea ascendentă a eficienţei muncii umane, respectiv raportul dintre rezultatele utile dobîndite şi efortul de muncă depus. Legea economiei de timp, lege obiectivă, care acţionează în toate orînduirile sociale, exprimînd relaţia cauză-efect dintre dezvoltarea părţilor de producţie şi economia de timp de muncă (concretizată în micşorarea cheltuielilor de muncă pe unitate de produs şi în obţinerea unor rezultate maxime într-o anumită unitate de timp). Legea repartiţiei după muncă, lege economică specifică socialismului, care exprimă relaţiile dintre membrii societăţii socialiste ce se stabilesc în legătură cu crearea şi cu repartizarea acelei părţi a produsului social (respectiv, a venitului naţional) destinată consumului individual în funcţie de cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii depuse de fiecare. II. 1. Normă cu caracter obligatoriu, stabilită şi apărată
de puterea de stat. O Lege juridică, normă care exprimă necesitatea şi libertatea socială, organizarea raţională a activităţilor socialiste a colectivelor şi a indivizilor. Lege nescrisă, lege morală, tradiţie, obicei al pămîntului. Omul legii, a) reprezentant al autorităţii de stat; b) persoană care respectă cu stricteţe prevederile legale. Om de lege, jurist; avocat. 2. Legalitate; constituţionalitate. HI. (Mat.; în expr.) Lege de compoziţie internă (pe o mulţime M), funcţie f definită pe o parte a produsului cartezian M X M cu valori în M, asociind cuplurilor de elemente (a, b) (=M un element şi numai unul cgJK şi care se notează printr-unul din semnele: +, —, X, •o, *, ~Ţ, J_; operaţie algebrică internă. Lege de compoziţie externă (între elementele unei mulţimi M şi elementele unei mulţimi K), funcţia definită pe o parte a produsului cartezian K x M cu valori în M. Legea numerelor mari, lege statistică prin care se afirmă că raportul dintre numărul de apariţii ale unui eveniment aleatoriu A şi numărul total n de experienţe, în care evenimentul poate apărea, tinde spre probabilitatea lui A, cînd n creşte foarte mult.
  LEGENDĂ, legende, s.f. 1. Specie a genului epic (popular), în proză sau în versuri, care, folosind întîmplări miraculoase, fantastice, încearcă să dea o explicaţie asupra originii unor fenomene, fiinţe, lucruri, construcţii monumentale etc., asupra faptelor unor eroi sau asupra unor însuşiri ale oamenilor, animalelor, plantelor. 2. Text, inscripţie prin care se explică semnele convenţionale de pe o hartă, de pe un plan, de pe o imagine desenată sau fotografiată etc. ♦Completare sub formă de memoriu anexată la o schemă etc., privind unele date care nu se pot exprima grafic.
  LEGIC, -Ă, legici, -ce, adj. Care are caracter de lege obiectivă.
29*
legifera-lentilA
452
   LEGIFERĂ, legiferez, vb. I. Tranz. A stabili ceva prin lege, a redacta şi a adopta legi.
   LEGIQNĂR, -Ă, legionari, -e, subst.
1. S.m. Soldat care făcea parte dintr-o legiune romană. 2. S.m. şi f. Membru al unei organizaţii teroriste de tip fascist din România, între cele două războaie mondiale. [Pronunţat: -gi-o-]
   LEGISLATIV, -Ă, legislativi, -e, adj. Referitor la legi, la legiferarea legilor, la elaborarea şi la adoptarea lor. O Organ legislativ, organ care are împuternicirea de a elabora şi a adopta legile. Putere legislativă, una dintre cele trei puteri în care se împarte puterea statului constituţional burghez, care are atribuţia de a face legi. Consiliu legislativ, consiliu care cercetează proiectele de lege şi contribuie la îmbunătăţirea şi la definitivarea lor.
   LEGISLATURĂ, legislaturi, s.f. Perioadă legală pentru care este ales sau în care a funcţionat un organ legislativ (sau organul suprem al puterii).
   LEGISLĂŢIE, legislaţii, s.f. Totalitatea legilor (şi a decretelor, hotărî-rilor etc.) dintr-o anumită ţară.
   LEGITĂTE, legităţi, . s.f. (Fii.) însuşire a fenomenelor de a se desfăşura în conformitate cu anumite legi (obiective); ansamblul legilor din natură, din societate şi din gîndire.
   LEGITIM, -Ă, legitimi, -e, adj. 1. Care este întemeiat pe lege, care se justifică prin lege. O Legitimă apărare, situaţie în care cineva comite un act de violenţă pedepsit de lege, dar justificat ca act de apărare împotriva unei agresiuni imediate şi injuste. 2. Care este justificat, îndreptăţit; just, echitabil.
   LEGltJNE, legiuni, s.f. Unitate militară romană permanentă care, cuprindea 4 200 —6 000 de soldaţi, recrutaţi din rîndul cetăţenilor. [Pronunţat: -gi-u-]
  LEGUMICOL, -Ă, legumicoli, -e, adj. Care aparţine culturilor de legume sau legumicultorii, privitor la culturile de legume său la legumi cultură.
  LEGUMICULTtRĂ s.f. Ramură a agriculturii care se ocupă cu teoria şi cu practica culturii legumelor; cultivarea legumelor.
  LEGUMÎNĂ s.f. Globulină oare se găseşte în seminţele plantelor cu păstăi.
  LEHAMITE s.f. (Pop. şi fam.) Plictiseală, silă, dezgust (faţă de cineva sau de ceva).
  LELE s.f. 1. Termen de respect cu care se adresează, la ţară, un copil sau o persoană mai tînără unei femei mai în vîrstă sau cu care vorbeşte despre ea. 2. (în expr.) Fecior (sau pui, fiu) de lele, om şmecher, şiret, haimana sau ticălos.
  LELlŢĂ, leliţe s.f. (Pop.) Diminutiv al lui lele.
  LEMâ, leme, s.f. 1. Enunţ preliminar, ajutător, folosit la demonstrarea unei teoreme. 2. Propoziţie preliminară a unei demonstraţii, care trebuie
                       » 7
demonstrată la rîndul ei.
  LEMURIĂN, lemurieni, s.m. (La pl.) Ordin de mamifere arboricole, asemănătoare cu maimuţele; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin; prosimian. [Pronunţat: -ri-ari]
  LENTIClSLĂ, lenticele, s. f. Fiecare dintre porii care străbat scoarţa arborilor, de forma unei butoniere alungite, prin care se face respiraţia ţesuturilor interne.
  LENTICULĂR, -Ă, lenticulari, -e, adj. Care are forma unei lentile.
  LENTILĂ, lentile, s.f. Piesă optică transparentă, de obicei mărginită de două suprafeţe curbate (sau de una sferică şi de una plană), care dă imaginea reală sau virtuală a unui obiect.
O  Lentilă subţire, lentilă cu grosime foarte mică faţă de razele suprafeţelor care mărginesc lentila. Lentilă convergentă, lentilă ce. transformă un fasci-
453
LEOPARD-LEUCOCITĂ
cui paralel de lumină într-un fascicul convergent, la trecerea acestuia prin lentilă. Lentilă divergentă, lentilă ce transformă un fascicul paralel de lumină într-un fascicul divergent, la trecerea acestuia prin lentilă. Lentilă electrică, dispozitiv utilizat în optica electronică ce creează un cîmp electric. Lentilă magnetică, dispozitiv utilizat în optica electronică ce creează un cîmp magnetic.
   LEOPĂRD, leoparzi, s.m. Animal carnivor din familia felidelor, cu blană de culoare gălbuie cu pete roşcate sau negre, care trăieşte în Asia şi în Africa; panteră (africană) (Felis pardus).[Pronunţat: le-o-]
   LEPIDOPTER, lepidoptere, s.n. (La pl.) Ordin de insecte cuprinzînd fluturii, care au patru aripi membranoase acoperite cu solzişori microscopici, a-desea viu coloraţi, şi aparat bucal cu aspect de trompă spirală adaptat pentru supt, cu larvă omidă; (şi la sg.) insectă care face parte din acest ordin.
   LEPTURĂRIU lepturarii, s.n. (înv.) Antologie.
   LESNE adv. Uşor (de făcut, de realizat), cu uşurinţă.
   LESNICIOS, -OĂSĂ, lesnicioşi, -oase,
adj. Care este uşor de făcut sau de.
respectat; care uşurează efectuarea
unei munci, a unei acţiuni etc. i >
   LEST, lesturi, s.n. încărcătură formată din nisip, pietriş, plumb etc., care asigură stabilitatea navelor de apă sau aeriene; balast.
   LEŞlE, leşii, s.f. 1. Soluţie alcalină de hidroxid de sodiu sau de hidroxid de potasiu. 2. Soluţie alcalină obţinută din cenuşă de plante terestre (care conţin carbonat de potasiu) sau de plante marine (care conţin carbonat de sodiu) şi care este folosită la spălatul rufelor, în diverse procese industriale etc.
   LETĂL, -Ă, letali, -e, adj. Care provoacă moartea; mortal, de moarte.
   LETARGIE, letargii, s.f. Indiferenţă; inerţie, inactivitate totală.
   LETCON, letcoane, s.n. Unealtă în formă de ciocan pentru încălzirea pieselor metalice în vederea lipirii lor eu cositor, cu plumb etc.; ciocan de lipit.
   LETOPISEŢ, letopiseţe, s.n. Scriere veche cu caracter istoric, în care evenimentele sînt arătate an cu an.
   LEU1, lei, s.m. Mamifer carnivor de talie mare, din familia felidelor, cu corpul acoperit cu blană scurtă, de culoare gălbuie şi cu o coamă bogată în jurul gîtului şi capului, deosebit de puternic şi de feroce, care trăieşte în Africa şi în Asia meridională (Pan-thera leo).
   LEU2, lei, s.m. Unitate monetară principală în R.S. România, egală cu 100 de bani şi definită printr-un conţinut de 148,112 mg aur fin.
   LEUCĂ, leuci, s.f. Parte a carului sau a căruţei formată dintr-un lemn puţin încovoiat, cu capătul de jos îmbucat în osie, iar cu cel de sus prins de loitră.
   LEUCEMIE, leucemii, s.f. Boală a sîngelui caracterizată prin creşterea patologică a numărului de leucocite din organism şi prin apariţia unor leucocite imature; leucoză. [Pronunţat: le-u-]
   LEUClNĂ. leucine, s.f. Aminoacid constituent al unui lanţ peptidic din codul genetic al organismelor vii. [Pronunţat: le-u-]
   LEUC0ClTĂR, -Ă, leucocitari, -e, adj. Care ţine de leucocite, privitor la leucocite. O Formulă leucocitară, exprimare procentuală a diferitelor categorii de leucocite în sîngele normal, care dă indicaţii despre starea de sănătate a organismului. [Pronunţat: le-u-]
   LEUCOCÎTĂj leucocite, s.f. Globulă albă din sînge şi din limfă, care are un rol important în protejarea
LEUCOM-LIBERALISM
454
organismului împotriva microbilor. [Pronunţat: le-u-]
   LEUCOMj leucoame, s.n. (Med.) Albeaţă. [Pronunţat: le-u-]
   LEUCOPLÂSŢ, leucoplaste, s.n. Plas-tidă incoloră, sferică sau alungită, care se găseşte din abundenţă în celulele sexuale, în celulele embrionului şi în cele tinere de la vîrful rădăcinii. [Pronunţat: le-u-]
   LEUCOZĂ, leucoze, s.f. (Med.) Leucemie. [Pronunţat: le-u-]
   LEVĂNŢÎCĂ s.f. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu flori albastre plăcut şi puternic mirositoare, întrebuinţată în medicină şi în industria parfumurilor; lavandă (llavanăula an-gustifolia ).
   LEVOGIR, -Ă, levogiri, -e, adj. (Despre substanţe optic active) Care roteşte planul de vibraţie al luminii polarizate în sens invers acelor unui ceasornic.
   LEVULGZA s.f. (Chim.) Fructoză.
   LEXIC s.n. Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă, dintr-un limbaj, dintr-o operă etc.; vocabular.
   LEXICÂL, -Ă, lexicali, -e, adj. Care aparţine lexicului, privitor la lexic, de lexic.
   LEXICON, lexicoane, s.n. Dicţionar (dintr-un anumit domeniu de specialitate).
   LEZĂ, lezez, vb. I. Tranz. 1. (Livr.) A vătăma, a răni. + Fig. A ofensa.
2.  A aduce (cuiva) un prejudiciu, a păgubi (pe cineva).
   LEZltjNE, leziuni, s.f.- Rană provenită prin lovire sau boală; plagă. [Pronunţat: -zi-u-]
   LIĂNĂ, liane, s.f. Nume generic dat plantelor cu tulpina foarte lungă, subţire şi flexibilă, care se agaţă sau se încolăcesc pe trunchiurile sau, pe ramurile copacilor, pe ziduri etc., în special în zonele tropicale. [Pronunţat: ii-a-]
   LIĂNT, lianţi, s.m. 1. Material de natură minerală sau organică, natural sau artificial, fluid sau adus în stare fluidă, care are proprietatea de a lega, prin întărire fizică sau fizico-chimică, diferite alte materiale solide cu care a fost amestecat, folosit la producerea unor mortare, a unor betoane, la brichetarea cărbunilor, în lucrări de drumuri etc. 2. Substanţă care serveşte la- fixarea unui pigment pe fibra textilă. 3. Element care leagă între ele părţile unui ansamblu (contribuind la unitatea acestuia). [Pronunţat:
li-ant]
   LIBELtJLĂ, libelule, s.f. (La pl.) Grup de insecte carnivore din ordinul odonatelor, cu capul mare, cu abdomenul lung, subţire şi zvelt, prezen-tînd culori strălucitoare, cu reflexe metalice, cu două perechi de aripi membranoase şi transparente, neegale şi îndreptate lateral, care trăiesc pe lîngă apele dulci; (şi la sg.) insectă care face parte din acest ordin.
                                                      LÎBER, -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni şi manifestările lor) Care se bucură de libertate, de independenţă individuală si cetăţenească, care are * • • 9
drepturi politice şi cetăţeneşti depline. + (Despre popoare, state, oraşe) Independent, neatîrnat, nesupus (unei puteri străine); autonom. 2.,, (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acţiona după voinţa sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus unei restricţii cu caracter arbitrar.
3.  (în expr.) Versuri libere, versuri care nu sînt supuse unei măsuri regulate. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul plac, care este în afara obligaţiilor (profesionale). 5. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, uşor.
   LIBERALÎSM s.n. Concepţie (burgheză) despre libertate potrivit căreia trebuie lăsată omului posibilitatea de a întreprinde orice doreşte (inclusiv posibilitatea de exploatare şi asuprire).
455
LIBER ARBITRU-LICEB
  LIBER ARBÎTRU subst. Noţiune filozofică şi etică, în concepţiile idealiste, care susţine libertatea absolută a voinţei omului, independenţa ei totală faţă de orice determinare.
  LIBER-CUGETĂT OR, liberi-cugetă-tori, s.m. Adept al unui curent ideologic care promovează o atitudine critică faţă de religie şi faţă de biserică.
  LIBERIÂN, -I, liberieni, -e, adj. 1. (Despre ţesuturile, vasele etc. plantelor) Prin care circulă substanţele organice din frunze spre diverse părţi ale plantei. 2. (Despre fibrele plantelor) Care formează ţesutul liberian (1), vasele liberiene etc. [Pronunţat: -ri-an]
  liberolemnOs, -olsi, liberolem-
noşi, -oase, adj. (Bot.; despre fascicule şi cambii) Care este format din ţesut liberian şi lemnos.
  LIBER-SCH1MBÎSM s.n. Curent în politica economică a burgheziei, promovat mai ales în sec. XIX, urmărind asigurarea libertăţii comerţului şi neamestecului statului în activitatea comercială a capitaliştilor.
  LIBERTĂTE, libertăţi, s.f. 1. Posibilitate de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă, în cunoştinţă de cauză. ♦ Categorie a determinismului social, specific umană, exprimînd raportul în care se află. activitatea oamenilor faţa de legile obiective ale naturii şi ale societăţii, presupunînd posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpînirii prin acţiune a) legilor de dezvoltare ale realităţii obiective şi subiective. 2. Stare a unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat; lipsă de exploatare şi de asuprire.
♦   Starea celui care nu este supus unui stăpîn. 3. Independenţă, neatîr-nare (ă unui stat faţă de o putere străina).
  LIBERTÎN, -Ă, libertini, -e, adj. (Adesea substantivat) Care sfidează
regulile decenţei şi ale moralei; indecent, uşuratic, desfrînat.
   LIBERTEYĂJ s.n. Comportare, viaţă de libertin; desfrîu, destrăbălare.
   LIBIDINOS, -OĂSĂ, libidinoşi, -oase, adj. Care se lasă fără ruşine stăpînit de pofta plăcerilor senzuale, înclinat spre lascivitate.
   LIBRET, librete, s.n. Textul unei creaţii muzicale ample (operă, operetă, oratoriu).
   LICENŢĂ, licenţe, s.f. 1. Titlu obţinut la terminarea studiilor superioare, pe baza unui examen, prin care se dobîndeşte dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare studiilor făcute; examen dat pentru obţinerea acestui titlu. 2. Contract prin care posesorul unui brevet de invenţie acordă dreptul altei persoane sau statului de a folosi sau de a valorifica invenţia sa, care a fost brevetată.
3.   (In domeniul comercial) Aprobare specială eliberată, în anumite condiţii, de organele de stat competente, prin care se acordă unei persoane fizice sau juridice dreptul de a importa sau de a exporta anumite mărfuri. 4. (în expr.) Licenţă poetică, abatere (de mică importanţă) de la regulile limbii, cerută de necesitatea rimei, ritmului, de dorinţa de a realiza o notă stilistică particulară, de probleme de conţinut etc.
   LICENŢIĂT, -Ă, licenţiaţi, -te, s.m. şi f. Persoană care a obţinut o licenţă
(1). [Pronunţat: -ţi-at]
   LICENŢIOS,-OĂSĂ, licenţioşi, -oase, adj. Care calcă regulile bunei-cuviinţe şi ale moralei; indecent, impudic, imoral. [Pronunţat: -fi-os]
   LICEU, licee, s.n. Şcoală de cultură generală, în care sînt admişi absolvenţi ai şcolilor generale (gimnaziului) şi unde se predau cunoştinţele necesare încadrării în producţie, în diverse specialităţi, său continuării studiilor în învăţămîntul postliceal sau superior.
LICHEA-LIGĂ
456
   LICHEĂ, lichele, s.f. Om fără caracter, lipsit de demnitate; netrebnic; secătură.
   LICHEFIĂ, Uchefiez, vb. I. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni lichid, a trece (un corp gazos) în stare lichidă. [Pronunţat: -fi-a]
   LICIIEFIĂT, -Ă, lichefiaţi, -te, adj. (Despre corpuri gazoase) Care a fost adus în stare lichidă, care a devenit lichid. O Gaz lichefiat, amestec din pro-pan şi din butan obţinut, prin extragere directă, din gaze de sondă sau, prin distilare, din unele produse petroliere, distribuit în stare lichidă, la presiune de cîteva atmosfere, în butelii, şi folosit drept combustibil. [Pronunţat: -fi-at]
   LICHEN, licheni, s.m. (La pl.) încrengătură de plante inferioare, al căror tal este alcătuit dintr-o ciupercă şi o algă (verde sau albastră) aflate în simbioză, care cresc pe scoarţa arborilor bătrîni, pe ziduri, pe stînci etc.; (şi la sg.) plantă care face parte din acest grup. .
   LICHENÎNĂ, lichenine. s.f. Substanţă organică complexă de natură glu-cidă, care se extrage din unele specii de licheni şi se foloseşte în alimentaţia omului.
   LICHÎD, -Ă, lichizi, -de, adj., s.n.
1.  Adj-, s.n. (Corp, substanţă) care se află într-o stare de agregare intermediară, prin proprietăţile sale, între starea solidă şi starea gazoasă, fără o formă stabilă proprie, fapt pentru care curge, sub greutatea proprie, sau ia forma vasului în care se află. O (Fiz.) Lichid ideal, lichid incompresibil şi fără viscozitate. Lichid real, lichid compresibil şi vîscos. 2. Adj. (în expr.) Avere lichidă, avere alcătuită din bani (aflaţi la dispoziţia titularului). Bani lichizi, bani aflaţi ca atare în posesia cuiva şi de care posesorul. poate dispune ori cînd; bani peşin, bani gheaţă.
   LICHIDĂ, lichidez, vb. I. Tranz.
1.  A termina, a pune căpăt unei ac-
ţiuni, unui fapt, unei activităţi etc.
2.  A îndeplini toate formele necesare pentru ca o situaţie juridică sau financiară să ia sfîrşit. ♦ A plăti (o datorie).
   LICITĂŢIE, licitaţii, s.f. Vînzare a urnii bun făcută în public, după reguli speciale, avînd drept rezultat atribuirea obiectului de vînzare persoanei care a oferit preţul cel mai mare; (pop.) mezat.
   LlCOPODlNĂ, licopodine, s.f. (La pl.) Clasă de pteridofite, cu frunze mici, solzoase, cu spice sporifere aşezate la extremitatea tulpinilor, răs-pîndite mai ales în zone montane; (şi la sg.) plantă care face parte din această clasă; licopodială.
   LICUĂŢEE, licuaţii, s.f. Fenomen de separare a compuşilor saLU a elementelor (in special a metalelor) cu puncte de topire diferite dintr-un amestec sau dintr-un aliaj, prin încălzire, unul dintre compuşi topin-du-se înaintea celuilalt. [Pronunţat: -cu-a-]
   LÎDER, lideri, s.m. Conducător (şi exponent) al unui partid politic, al unei organizaţii de masă etc.
   LIDÎTĂ, lidite, s.f. (Chim.) Melinită.
   LIED, lieduri, s.n. Compoziţie muzicală (vocală) cu caracter de obicei liric, creată pe textul unei poezii scurte. [Pronunţat: li£\
   LIFT, lifturi, s.n. Ascensor. .
   LÎFTĂ, lifte, s.f. Denumire injurioasă sau depreciativă dată, în trecut, unei persoane, mai ales străinilor.
   LIGAMENT, ligamente, s.n. Fascicul de fibre conjunctive, tare şi puţin elastic, care leagă între ele, în articulaţii diferite, părţi ale scheletului osos sau care ajută la fixarea viscerelor.
   LÎGĂ, ligi, s.f. 1. Alianţă politico--militară a statelor greceşti din antichitate, sub conducerea unuia dintre ele, care căută să-şi impună supremaţia în lumea greacă. 2. Confedera-
457
LIGNIFICAT-LIMBAJ
ţie medievală, cu caracter economic şi politic, care cuprindea mai multe oraşe. 3. Asociaţie de persoane, de oraşe, de state etc., creată în 'scopul realizării unor interese comune.
   LIGNUlCĂTj-Ă, lignificaţi,-te, adj. (Despre fibre, membrane etc.) Care este transformat în lemn; care este impregnat cu lignină.
   LIGNÎNĂ, lignine, s.f. Compus macromolecular, cu caracter aromatic complex, care însoţeşte celuloza în ţesuturile plantelor lemnoase, la cele tinere umplînd spaţiile dintre celule şi formînd cu ele un agregat rigid, la cele mature apărînd în interiorul celulelor şi căptuşind pereţii, cărora le dă impermeabilitate şi rigiditate.
   LIGNÎT s.n. Cărbune natural, cu un conţinut. mediu de carbon de 66—78%, de culoare brună-negri-cioasă, cu structură pămîntoasă sau lemnoasă, cu putere calorifică relativ mică, sfărîmicios, folosit drept combustibil, în special în termocentralele din apropierea minelor.
   LIGULĂŢ.-Ă, ligulaţi,-te, adj. (Despre unele corole) Care are forma unei limbi.
   LIGTÎLĂ,ligule, s.f. Membrană transparentă, situată în unghiul format de limbul şi de teaca frunzei de grîu, care opreşte pătrunderea apei în teacă.
   LIHNÎT,-Ă, lihniţi,-te, adj. Foarte flămînd, chinuit de foame; slăbit, sfîrşit de foame.
   LILIAC1, lilieci, s.m. Arbust înalt cu frunze ovale, cu flori plăcut mirositoare, albe sau colorate în diferite nuanţe de .violet sau alb astru-violet, crescute în formă de buchete, cultivat ca plantă ornamentală ; iorgovan, scum-pie (Syringa vulgaris). [Pronunţat: -Zt-cc]
   ULIĂC2, lilieci, s.m. Animal mamifer insectivor, asemănător cu şoarecele, cu aripi adaptate la zbor, formate dintr-o membrană care leagă degetele
membrelor anterioare cu cele posterioare şi cu coada, şi care trăieşte prin locuri întunecoase, de unde iese numai noaptea (Plecotus auritus şi Nyctalus noctula). [Pronunţat: -li-ac]
   LILLACEEj liliacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee monocotile-donate, cu bulbi, rizomi sau tuberculi, cu frunze întregi avînd nervuri paralele şi cu fructul, de obicei, o capsulă sau o bacă; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pronunţat: -li-a-ce-e]
   LDIĂN, limanuri, s.n. 1. Lac rezultat prin bararea cu aluviuni a gurii de vărsare a unei ape curgătoare. 2. Ţărm, mal (al unei ape mari). O Expr. A ieşi la liman, a scăpa dintr-o primejdie; a ajunge la o situaţie mai bună.
   LIMĂX, limacşi, s.m. Numele mai multor gasteropode terestre, lipsite de cochilie, dăunătoare, cu corpul alungit, colorat în cenuşiu, negru sau brun-roşcat şi cu două perechi de tentacule pe cap; melc fără casă.
   LIMB, limburi, s.n. Partea lăţită şi în general verde a frunzei, legată de ramură (sau de tulpină) prin codiţă, avînd forme foarte variate, şi fiind importantă pentru funcţiile do fotosinteză, de respiraţie şi de transpiraţie.
   LIMBĂ J, limbaje, s.n. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gîndurile, sentimentele şi dorinţele; limbă. 2. Limbaj
(I)  specific unei comunităţi umane istoriceşte constituite. 3. Mod specific de exprimare a sentimentelor şi a gîndurilor în cadrul limbii comune sau naţionale. O Limbaj comun, a) fel de a se exprima simplu, nepretenţios; limba obişnuită; b) mijloc, bază de înţelegere. Limbaj artistic, modalitate de comunicare specifică artei, în cadrul căreia ideile, sentimentele etc. sînt exprimate prin culoare, sunete muzicale etc. Limbaj formalizai, limbaj artificial alcătuit dintr-un
LIMBĂ-LINGÂV
458
sistem de semne convenţionale şi adecvat scopului de a exprima precis structura formală a unei teorii, în constituirea căruia se pleacă de la limbajul natural.
  LÎMBĂ, limbi, s.f. I. (Anat.) Organ muscfilo-membranos, mobil, situat în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea şi la înghiţirea alimentelor, la om fiind şi organul principal de vorbire. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gîndurile, sentimentele şi dorinţele; limbaj. 2. Limba (II 1) specifică unei comunităţi umane istoriceşte constituite. 3. Totalitatea altor mijloace şi procedee (decît sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei şi sentimente.
  LIMBRÎC, limbrici, s.m. Numele unor viermi nematelminţi, cu lungimea de circa 25 cm, paraziţi în intestinul subţire la om (Ascaris lumbri-coides), la porci (Ascaris suum) etc. şi puţind provoca tulburări grave; ascarid.
  LIMBtJT,-Ă, limbuţi ,-te, adj., s.m. şi f. (Persoană) care vorbeşte mult (şi fără rost); guraliv, flecar, vorbăreţ.
  LIMFĂTIC,-Ă, limfatici,-ce, adj. Care se referă la limfă, care conţine limfă. O Ganglion limfatic, formaţie anatomică, constind dintr-o reţea de celule reticulare, în ochiurile cărora se găsesc numeroase limfocite, în toate stadiile de dezvoltare. Folicul limfatic, folicul din zona corticală a unui ganglion limfatic, ale cărui celule dau naştere la limfocite.
  LÎMFĂ, limfe, s.f. (Biol.) Lichid transparent sau gălbui, uşor alcalin, din sistemul lacunar şi din vasele şi ganglionii limfatici, care are rolul de a transporta diferite substanţe între sînge şi ţesuturi.                  '
  LIMFOCÎT, limfocite, s.n. Tip de leucocită voluminoasă, care se găseşte
în limfă şi în sînge, cu rol important în procesul de imunitate.
   LIMFOlDj-Ă,          limfoizi,-de,   adj.
(Despre ţesuturi) în care se fofmează limfocitele. O Organ limfoid, organ bogat în ţesuturi limfoide.
   LÎMITĂ, limite, S;f. 1. Punct extrem, margine. ^'Limită teritorială,         linie
care marchează graniţa unui stat, a unei provincii, a unui judeţ etc. 2. (Mat.; în expr.) Limita unui şir (de numere reale, cn), numărul a, dacă există, unic, astfel incit, in afara oricărei vecinătăţi a lui a se află (cel mult) un număr finit de termeni ai şirului; se folosesc notaţiile: lim an = a sau an-*a. Limita unei funcţii (într-un punct de acumulare x0 al domeniului de definiţie E al funcţiei, f), numărul l, dacă există, unic, astfel încit, oricare ar fi şirul xn-+x0 format din puncte xn^x0 din E, şirul (f(xn)) al valorilor funcţiei tinde către l; se notează lim f(x) —l.
X-+XQ
   LîMMGE, limnee, s.f. (La pl.) Gen de gasteropode, cu cochilie elicoidală, ascutită la vîrf, care-trăiesc în bălti
   • 9 9 şi în lacuri (Limnaea); (şi la sg.) gasteropod din acest gen. [Pronunţat: -ne-e]
   LIMONlT s.n. Fe203.H20. Oxid feric hidratat, natural, substanţă cristalină sau amorfă, de culoare galbenă--brună sau roşcată pînă la negru, cu aspect compact, pămîntos, oolitic etc folosit ca minereu de fier.
   LIN, lini,, s.m. Peşte din apele stătătoare, cu corpul gros, de culoare brună-roşcată, cu solzi mici (Tinca tinca ).
   linacEe, linacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee dicotiledonate, cu frunze întregi, cu flori-hermafrodite, actinomorfe, cu fructele capsule; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pronunţat: -ce-e]
   LÎNGAV,-Ă, lingavi,-e, adj. (Pop.; adesea fig.) Slab, firav, plăpînd, neputincios.
459
LINGOU-LINŢOLIU
   LINGOU, lingouri, s.n. Bloc de metal sau de aliaj obţinut prin turnare într-o formă metalică (lingotieră) şi care urmează să fie prelucrat ulterior prin laminare, prin forjare etc.
   LINGTJliĂ, lingule, s.f. (La pl.) Gen de brahiopode nearticulate, cu cochilie mică, ovală sau alungită, cu valvele aproape egale, netedă sau ornamentată cu striuri concentrice, cunoscute din silurian pînă astăzi; (şi la sg.) animal din acest gen.
   LINGUREĂ, Ungurele, s.f. (Pop.)
1.  Extremitatea inferioară a osului stern, împreună cu cele două cartilaje ale coastelor fixate de acest os; furca--pieptului. 2. Cavitate situată în partea inferioară a lingurelei (1).
   LINGUŞI, linguşesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A căuta să cîştige bunăvoinţa, favoarea etc. cuiva satisfăcîndu-i vanitatea, a se pune bine cu cineva prin atitudini şi prin vorbe măgulitoare la adresa lui, prin laude exagerate şi ipocrite; a flata, a măguli, a peria.
   LINGVÎSTIC,-Ă, lingvistici,-ce, s.f., adj. 1. S.f. Ştiinţă care studiază limba şi legile ei de dezvoltare. 2. Adj. Care aparţine lingvisticii (1), privitor la lingvistică.
                liniari,-e, adj. 1. Care este în formă de linie dreaptă. 2. (Mat.; în expr.) Funcţie liniară (sau funcţie de gradul întîi), funcţie f: R->R, f (x)=axJ{-b (unde a,&£R şi a={= 0), al cărei grafic este o (linie) dreaptă. Combinaţie liniară' (a două sau mai multe expresii, JE1 şi Ez), suma acelor expresii, existente la puterea întîi, înmulţite fiecare cu cîte un factor, a şi b, adică: aE±-{-bEr Spaţiu liniar, spaţiu vectorial. Relaţie de dependenţă liniară, egalitate de forma +a2v24:...+anz>n=0, unde sînt elemente (vectori) ale unui spaţiu vectorial V peste un corp K, iar altaz, sînt scalari, nu toţi nuli, din K. Transformare liniară, aplicaţia f:V-*V\
unde V şi V' sînt două spaţii vectoriale peste acelaşi corp K, astfel încît: f(x+y)=f(x)+f(y), oricare ar fi. x şi y din V, şi f(ax)=af(x), pentru orice a din K şi x din V. 3. (Chim.; în expr.) Catenă liniară sau lanţ liniar, lanţ de atomi ai elementelor organo-gene, legaţi între ei prin legături co-valente, aşezaţi în linie dreaptă. 4. (Fiz.; în expr.) Mişcare liniară, mişcare rectilinie. [Pronunţat: -m-cr]
   LÎNIE, linii, s.f. 1. Trăsătură simplă şi continuă, în formă de fir, făcută pe o suprafaţă cu tocul, cu creionul, cu creta etc. ♦ (Mat.) Intersecţie a două suprafeţe; curbă. 2. Trăsătură ce dă forma, aspectul, caracterul unui ohiect, unui tot, unei figuri, unei siluete; contur, profil.
   LINITjŢĂ, liniuţe, s.f. Linie (i) scurtă; linioară. O Liniuţă de unire, a) semn ortografic care serveşte pentru a arăta rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte sau pentru a despărţi cuvintele în silahe; b) semn de punctuaţie folosit pentru a uni două sau mai multe cuvinte legate între ele printr-un strîns raport lexical, morfologic sau sintactic; cratimă. [Pronunţat: -ni-u-]
   LIN 0 GRAYTJRĂ, linogravuri, s.f. Tehnică a gravurii în care imaginea este obţinută prin imprimarea unei plăci gravate de linoleum; (concr.) imagine obţinută prin acest procedeu.
   LINŞĂJ, linşaje, s.n. Ucidere fără judecată a unei persoane de către un grup de indivizi sau de către o mulţime aţîţată.
   lintiţă, lintiţe, s.f. Nume dat mai multor plante acvatice lipsite de frunze şi de rădăcini, cu tulpina scurtă şi lăţită, care formează colonii pe suprafaţa bălţilor sau a apelor care curg lin (Lemna).
   LINŢOLIU, linţolii, s.n. (Livr.) Giulgiu.
LIOTĂ-LITERÂ
460
  LÎQTĂ, liote, s.f. (Pop. şi fam.) Grămadă, mulţime, droaie (de fiinţe, mai ales de copii).
  LIPĂZĂ, lipaze, s.f. Enzimă care hidrolizează esterii acizilor graşi cu glicerina, secretată şi prezentă în sucurile digestive din gură, stomac, intestin, ficat, pancreas, avînd un rol important în metabolismul lipidelor.
  LIPÎDĂ, lipide, s.f. Substanţă organică grasă, insolubilă în apă, solubilă în eter, în alcool, în cloroform, constituentă principală a organismelor vii.
  1IPITQĂRE, lipitori, s.f. 1. (Zool.) Anelid parazit acvatic cu două ventuze (Hirudo medicinalis). 2. (Omit.) Ga-primulg.
  LIPITtJRĂ s.f. (în credinţe populare) Boală din dragoste care se manifestă prin fiori, prin moleşeală, prin aiurări, prin slăbire fizică etc.1
  LIPOÎDĂ, lipoide, s.f. Lipidă complexă insolubilă în acetonă, căreia substanţele organice din constituţie îi conferă proprietăţi diferite de cele ale lipidelor simple.
  LIPOPRGTEINĂ, lipoproteine, s.f. Substanţă organică rezultată prin combinarea lipidelor cu proteinele, care intră în constituţia protoplasmei şi a membranelor celulare, avînd rol plastic.
  LÎRĂ, lire, s.f. Nume dat mai multor unităţi monetare principale folosite în diferite ţări şi în diverse epoci.
  LÎRIC,-Ă, lirici,-ce, adj. 1. (Mai ales despre poezii) Care exprimă direct sentimente şi emoţii personale. ♦ (Substantivat, f.) Poezie lirică (1); genul reprezentat de această poezie.
♦  (Substantivat, f.) Totalitatea operelor lirice (1) ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci etc. 2. Care aparţine poeziei (sau literaturii) lirice (1), care este caracteristic creaţiei lirice, privitor la creaţia lirică. ♦ (Despre
scriitori) Care serie poezii lirice (1) sau literatură lirică.
   LIRÎSM s.n. Conţinutul liric (1) al unei opere; inspiraţie, atitudine lirică; mod exagerat, aprins peste măsură de a trăi sau de a-şi exprima sentimentele.
   LlŞIŢĂ, lişiţe, s/f. Pasăre călătoare de baltă, cu pene negre şi 6u O pată albă între ochi, vînată pentru carnea ei comestibilă (Fulică atra).
   LITĂNIE, litanii, s.f. 1. Rugăciune lungă (rostită sau cîntată alternativ de preot şi de credincioşi). 2. Fig. Expunere, enumerare lungă, monotonă, plictisitoare.
   LITĂ'RGĂ s.f. PbO. Oxid de plumb, substanţă cristalină, de culoare galben ă-roşiati că, puţin solubilă în âpă, solubilă în acizi, folosit la fabricarea sticlei optice, a glazurii, ca pigment în vopsitorie etc.
   LITERĂL,-Ă, literali,-e, adj. 1. Care se face, se reproduce etc. cuvînt cu cuvînt, literă cu literă, întocmai; textual, exact. 2. (Mat.; despre ecuaţii, probleme etc.) Care conţine coeficienţi, mărimi, date notate cu litere.
   LITERĂR,-Ă, literari,-e, adj. Care
aparţine literaturii, care se referă la
literatură, care corespunde cerinţelor
literaturii. Q Limbă literară, _aspectul
cel mai corect al unei limbi naţionale,
                                                                                          i •
produs al unei continue prelucrări din partea scriitorilor, a publiciştilor, a oamenilor de stiintă etc. si consti-
   • 9 9 9 tumd o sinteză a posibilităţilor de exprimare ale limbii întregului popor, la un moment dat.
   LITERATURĂ, literaturi, s.f. 1. Artă sau creaţie artistică al cărei mijloc de exprimare este limba. 2. Totalitatea operelor literare ale unei epoci, ale unei ţări, ale unui scriitor etc.
   LITERĂ, litere, s.f. Fiecare dintre semnele care împreună alcătuiesc alfabetul unei limbi.
461
litiazA-lob
   LITIĂZĂ, litiaze, s.f. Boală caracterizată prin formarea patologică de nisip şi de calculi în anumite organe sau în canalele excretoare; calculoză. [Pronunţat: -ti-a-]
   LITÎGIU, litigii, s.n. Conflict între persoane, instituţii, state etc. care poate forma obiectul unui proces, unui arbitraj etc.
   LÎTIU s.n. Li cu Z=3. Element chimic, cu caracter metalic, din familia metalelor alcaline, puţin răspîn-dit în natură, în special sub formă de aluminosilicaţi, de culoare albă-ar-gintie, care îşi pierde repede luciul în aer, moale, foarte uşor, folosit în unele aliaje speciale, ca dezoxidant şi dega-zaht, precum şi în fonte superioare.
   LITOGRAFIĂT,-Ă, _ litografiaţi,-te, adj. Imprimat, multiplicat prin litografie. [Pronunţat: -fi-ai]
   LITOGRAFIE, litografii, s.f. Metodă de reproducere şi de multiplicare pe hîrtie a textelor, desenelor, figurilor etc., prin folosirea de negative gravate său desenate pe o placă specială, calcaroasă. + (Concr.) Text, desen, pictură etc. obţinute prin această metodă.
   LITORĂL,-Ă, (1) litoraluri, s.n.,
(2)  litorali,-e, adj. 1. S.n. Porţiune (îngustă) de teren situată de-a lungul ţărmului unui ocean, al unei mări sau al unui lac, acoperită cu nisip sau cu pietriş (pe care, de obicei, o udă apele continuu). 2. Adj. Privitor la litoral (1), care formează litoralul.
   LITOSPERĂ s.f. învelişul extern solid al globului terestru, .alcătuit din sili-caţi, pe care sau într-o parte a căruia se manifestă, sub diverse forme, viaţa.
   LITOTĂ, litote, s.f. Figură de stil care constă în exprimarea unei idei sau a unui sentiment prin negarea contrariului lor sau care lasă să se înţeleagă mult în cuvinte puţine.
   LÎTRU, litri, s.m. Unitate de măsură pentru volume (capacităţi), egală cu volumul ocupat de un kilogram de apă distilată la temperatura de +4°C şi la presiunea de o atmosferă; se notează 'l.
   LÎŢĂ, liţe, s.f. Fascicul de fire subţiri de metal, răsucite sau nerăsucite, folosit drept conductor electric.
   LIVlD,-Ă,      livizi,-de, adj. (Despre
faţa omului) Vînăt, învineţit (de emoţie, de frig, de oboseală); (despre oameni) care are faţa vînătă, învineţită (de emoţie, de frig etc.).
   LIVRĂ, livrez, vb. I. Tranz. A transmite, a preda, a furniza (mărfuri, materiale etc.).
   LIVRESC,-Ă, livreşti, adj. Care se limitează numai la cunoştinţele din cărţi. + (Despre cuvinte, expresii, limbaj etc.) Folosit numai în cărţi şi de către oamenii culţi.
   LIZIERĂ, liziere, s.f. Margine a unei păduri unde se interferează pădurea cu terenul neîmpădurit, loc cu condiţii biologice optime pentru găzduirea unei bogate micro- şi macrofaune. [Pronunţat: -zi-e-]
   LIZÎNĂ s.f.NH2(CH2)4CHNH2COOH. Diaminoacid esenţial, prezent în multe proteine animale şi vegetale, care nu poate lipsi din hrană, substanţă solidă, solubilă în apă şi în alcool.
   LIZOZÎMĂ, lizozime, s.f. Proteină cristalizabilă, prezentă în salivă, în lacrimi şi în albuşul de ou, cu puternică activitate enzimatică asupra unor germeni patogeni.
   LOB, lobi, s.m. 1. Diviziune anatomică şi funcţională a unui organ intern, de obicei despărţită de rest prin cute adînci. + Partea inferioară a urechii externe. 2. (Bot.) Diviziune, prelungire, excrescenţă a unei frunze, a unei petale sau a unei sepale, separată de rest prin crestături adînci.
LOBAT-EOGARITMIC
462
                          LOBAT,-1, lobaţi,-te, adj. (Despre frunze) Care are limbul divizat tn lobi
(2), alcătuit din lobi.
                           LOBtJL, lobuli, s.m. Subdiviziune
                          anatomică si funcţională, macrosco-t i i
pică sau microscopică, a unui lob (1)..
   LOCALITĂTE, localităţi, s.f. Aşezare omenească (cătun, sat, comună sau oraş).
   LOCALIZĂ, localizez, vb. I. Tranz. (Despre scriitori) A da (unei opere literare) un caracter local, a adapta (o operă literară) la specificul local, la împrejurările specifice (istorice, sociale etc.) ale unei epoci, ale unei ţări sau ale unei regiuni.
_ LOCALIZÂRE, localizări, s.f. Acţiunea de a localiza şi rezultatul ei. + (Concr.) Operă literară adaptată la condiţiile specifice dintr-un anumit loc sau timp.
   LOCĂŞ, locaşuri, s.n. Loc unde trăieşte cineva sau în care îşi are sediul ceva.
                           LOCATĂR,-Ă, locatari,-e, s.m. şi f.-
1.  Persoană care locuieşte într-o casă
                      v   *
(ca chiriaş). 2. Persoană care primeşte un lucru în folosinţă.
                      »
                           LOCATÎY,-Ă, locativi,-e, s.n., adj-
1.  S.n. Caz al flexiunii nominale, în unele limbi, care arată locul unde se petrece acţiunea verbului. 2. Adj. Privitor la casele închiriate; al caselor închiriate.
                          , LOCAŢIE, locaţii, s.f. 1, închiriere.
♦   Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosinţă temporară. •o Taxă de locaţie, taxă care se plăteşte drept sancţiune în caz de depăşire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale-ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.) Contract prin care una dintre părţi' se obligă să procure şi să asigure celeilalte părţi folosinţa unui lucru pentru
un timp determinat în schimbul unei sume de bani.
   LOCOMOTÎVĂ, locomotive, s.f. Vehicul motor de cale-ferată, cu sursă de energie proprie sau străină, folosit pentru a remorca şi a deplasa vagoanele.
   LOCOMOTOR,, locomotoare, adj. (Anat.; în expr.) Aparat locomotor, aparat alcătuit din sistemul osos şi sistemul muscular, servind pentru deplasarea vertebratelor.
   LOCOMOŢIE s.f. Deplasare, mişcare dintr-un loc într-altul.
   LOCOTENENŢĂ s.f. (în expr.) Loco-tenenţă domnească, căimăcămie.
   LOCUŢltJNE, locuţiuni, s.f. Grup de cuvinte cu înţeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca un cuvînt unic, ca o singură parte de vorbire. [Pronunţat: -ţi-u-J
   LOCYĂCE adj. invar. (Livr.) Care vorbeşte mult (şi cu uşurinţă).
   LODBĂ, lodbe, s.f. (Reg.) Bucată lungă de lemn, de obicei despicată dintr-un trunchi de copac.
   LOESS, loessuri, s.n. Rocă sedimentară neconsolidată, de origine eoliană, de culoare galbenă-cenuşie, cu aspect poros* formată mai ales din praf silicios şi argilos. [Pronunţat: los]
   LOGARÎTM, logaritmi, s.m. (Referitor la un număr real pozitiv, a) Exponentul la care trebuie ridicat un număr pozitiv şi diferit de 1, b (numit bază), pentru a obţine numărul dat a; se noteazălogba. O Logaritm natural. (sau neperian), logaritm a cărui bază este numărul e; (în loc de logea;) .se notează: In x.
   LOGARlTMIC,-Ă,       logaritmici,-ce,
adj. Care se referă la logaritmi; care cuprinde logaritmi, care se face cu ajutorul logaritmilor. O Ecuaţie lo- . garitmică, ecuaţie (transcendentă) în care expresiile ce conţin necunoscuta apar că bază sau ca argument al unor logaritmi. Funcţie logaritmică, func-
463
LOGIC-LOTKU
ţie de forma: f(x)=logax (unde agB, a>0, a^l), definită pe (0, + oo) cu valori în R.
   LOGIC,-Ă, logici,-ce, s.f., adj. I.
S.f. 1. Ştiinţă a demonstraţiei, al cărei obiect este stabilirea condiţiilor corectitudinii gîndirii, a formelor şi a legilor generale ale raţionării corecte, conforme prin ordinea ideilor cu organizarea legică a realităţii obiective.
2.  Gîndire justă, raţionament corect, consecvent şi temeinic. + Fel de a gîndi al cuiva. II. Adj. Care este în concordanţă cu regulile logicii (I); raţional, just, întemeiat, corect.
   LOGOFĂT, logofeţi, s.m. Titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, .membru al sfatului domnesc în timpul orînduirii feudale din Ţara Românească şi din Moldova; persoană care avea acest-titlu. O Mare logofăt, şeful cancelariei domneşti, în Moldova şi în Ţara Românească, în evul mediu, care avea ca atribuţii principale redactarea actelor domneşti, păstrarea sigiliului domnesc, iar, în lipsa domnului sau a mitropolitului, prezida divanul.
   L0G0PEDÎE s.f. Ramură a medicinei şi a pedagogiei care studiază, tratează şi corectează defectele de pronunţare şi de emisiune vocală (mai ales la copii).
   LOGOS,, logosuri, s.n. 1. Termen folosit în filozofia materialistă antică pentru a denumi ordinea cosmică, raţiunea cosmică sau destinul, o ipostază a divinităţii; formă superioară a gîndirii omeneşti. 2. (Ir. şi fam.) Cuvîntare, discurs.
   LOIĂL,-Ă, loiali,-e, adj. Care îşi îndeplineşte corect obligaţiile pe care le are ori pe care şi le-a luat; sincer, cinstit, leal. [Pronunţat: lo-ial]
   LOlTRĂ, loiire, s.f. Fiecare dintre cele două părţi laterale ale carului sau ale căruţei.
   LOJĂ, loji, s.f. 1. Compartiment cuprinzînd un număr redus de locuri pentru spectatori, aşezat, alături de
altele, în jurul unei săli de spectacol şi deschis către scenă. 2. (Bot.) Denumire dată uneia sau mai multor camere ale ovarului, în care se află ovulele.
   L0MBĂR,-Ă, lombari,-e, adj. Care se referă la şale, din regiunea şalelor, care ţine de şale. O Vertebră lombară, vertebră din regiunea şalelor, voluminoasă, lipsită de apofize transversale, avînd apofize care reprezintă resturi de coaste. Curbură lombară, curbură a coloanei vertebrale în regiunea şalelor. Plex lombar, plexul rezultat din anas-tomozarea ramurilor ventrale ale primelor trei perechi de nervi lombari şi parţial al patrulea şi al doisprezecelea nerv intercostal, care inervează tegumentul membrului inferior, muşchii anterolaterali şi posteriori ai abdomenului, muşchii şoldului şi ai coapsei.
   LONGOTJDINĂL,-Ă, longitudinali, -e, adj. Care se întinde de-a lungul, aşezat în direcţia lungimii.
   LONGITUDINE, longitudini, s.f. Distanţa unui punct de pe glob faţă de primul meridian (măsurată pe eoua-tor şi exprimată în grade, minute şi secunde).
   LORD, lorzi, s.m. 1. Denumire dată în Anglia medievală unui mare proprietar funciar. 2. (In Anglia) Titlu nobiliar ereditar sau acordat de rege; persoană care are acest titlu. 3. Membru al Camerei Lorzilor a parlamentului englez.
   L0RD(5ZĂ, lordoze, s.f. Deficienţă fizică ce constă în curbarea accentuată, cu convexitatea anterioară a coloanei vertebrale, în regiunea lombară, datorită rahitismului, malformaţiei, paraliziei sau altor cauze.
   L(5TCĂ, lotci, s.f. Barcă pescărească îngustă, cu cele două capete ascuţite şi ridicate în sus.
 I L(5TRU, loătră, lotri, loatre, s.m. şi f. (înv. şi pop.) Hoţ; tilhar. ♦ (Pop.) Om ştrengar, şmecher.
LOTUS-LUMEN
464
  LOTUS, lotuşi, s.m. Nume dat mai multor plante'acvatice, cu flori mari, plăcut mirositoare, albastre (Nym-phaea coerulea), trandafirii (Nym-phaea nucifera) sau albe (Nymphaea lotus thermalis).
  LOZINCARD,-Ă, lozincarzi,-de, adj. (Peior.) Care are caracter de lozincă; care arată un entuziasm fără temei, de paradă.
  LOZÎNCĂ, lozinci, s.f. Formulare concisă şi pregnantă a unei idei călăuzitoare, a unei chemări pentru îndeplinirea unei sarcini. ♦ Placardă, afiş etc. pe care se află o inscripţie cu un astfel de conţinut. <
  LUBRIFIĂNT, lubrifiahţi, s.m. Material de natură minerală sau organică, natural sau sintetic, sub formă lichidă, păstoasă sau solidă, capabil să realizeze o peliculă aderentă între suprafeţele în contact direct şi în mişcare relativă ale unui mecanism, ale. uriei maşini etc., menită să înlocuiască frecarea uscată cu una fluidă şi, astfel, să împiedice sau să reducă la minim frecarea, uzura, încălzirea: etc., asigurînd funcţionarea optimă şi prelungită a mecanismului, a maşinii etc. [Pronunţat: -fi-ani\
  LUCEĂFĂR, luceferi, s.m. Numele popular al planetei Venus şi al altor stele strălucitoare. + Epitet dat unui bărbat cu însuşiri deosebite.
  LUCARNĂ s.f. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foi şi cu flori albastre--violete, cultivată pentru hrana animalelor (Medicago saliva).
  luc!d,-ă, lucizi, -de, adj. Care judecă limpede, care este conştient de realitate, care înţelege şi exprimă clar situaţiile, faptele, fenomenele etc. ♦ (Adverbial) în mod conştient sau raţional.
  LUCIDITĂTE s.f. însuşire a unei persoane sau a unei minţi lucide; claritate în gîndire.
  LtJCIU,-IE, (1) lucii, adj., (2) tuciuri, s.n. 1. Adj. (Despre ape) Care are suprafaţa strălucitoare (şi liniştită). 2. S.n. Aspect prezentat de suprafaţa unui corp solid, legat de modul în care aceasta reflectă lumina.
  LtJCRU, lucruri, s.n. 1. Tot ceea ce există (în afară de fiinţe) şi care este conceput ca o unitate de sine stătătoare. <0 Lucru în sine, noţiune a filozofiei lui Kant, desemnînd realitatea obiectivă existentă independent
                                                  de cunoaşterea noastră, care, desi t • 1 *
percepută, sub formă de reprezentare, nu poate fi cunoscută în esenţă ei; nourtien. 2. (Fiz.; în expr.) Lucru mecanic, mărime ce măsoară variaţia de energie a corpurilor sau sistemelor, egală cu produsul -dintre componenta forţei care acţionează asupra corpului în direcţia .deplasării punctului ei de aplicaţie şi mărimea acestei deplasări. Lucru mecanic motor, lucru mecanic cu valoare pozitivă: Lucru mecanic rezistent, lucru mecanic cu valoare negativă.
  LUfîTĂ, luete, s.f. Apendice cărnos, mobil şi contractil, aflat în fundul cavităţii bucale, care reprezintă marginea liberă a vălului palatin; omuşor, uvulă. [Pronunţat: lu-e-]
  LUGrtJBRU, -Ă, lugubri, -e, adj. Care exprimă sau provoacă groază; care aminteşte de moarte; înfiorător, macabru, sinistru.
  LtJJER, lujeri, s.m. Tulpină sau porţiune de tulpină subţire (la plantele erbacee); ramură tînără (de 1 — —2 ani) la plantele lemnoase.
  LtJMEN, (1) lumeni, s.m:', (2) lume-ne, s.n. 1. S.m. Unitate de măsură a fluxului luminos, reprezentînd fluxul luminos emis într-un unghi solid de un steradian de către o sursă punctiformă cu intensitatea de o candelă.
2.  S.n. Spaţiu din interiorul unui organ sau al unei formaţiuni cavitare, la animale (intestin, vas sangvin),
465
LTJMENMETRU-LUNETĂ
sau al unor fibre textile, la plante (vase liberiene şi vase lemnoase).
  LUMENMETRU, lumenmeîre, s.n. Instrument folosit la determinarea fluxului luminos.
  LUMINĂNŢĂ, luminanţe, s.f. (Fiz.) Strălucire.
  LUMINATOR, luminatoare, s.n. Panou translucid sau transparent care înlocuieşte o porţiune dintr-un perete, dintr-un plafon sau din învelitoarea unui acoperiş, în scopul asigurării iluminării naturale a unei încăperi.
  LUMINĂ, lumini, s.f. Radiaţie sau complex de radiaţii electromagnetice emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente şi care impresionează ochiul omenesc; efectul acestei radiaţii. O Presiune a luminii, presiune exercitată de radiaţia luminoasă asupra corpurilor, pusă în evidenţă prin lucrul mecanic efectuat de radiaţia luminoasă.
  LUMINESCENT, -Ă, luminescenţi, -te, adj. Care prezintă luminescenţă.
  LUMINESCENŢĂ, luminescente, s.f. Emisie de radiaţie luminoasă, vizibilă sau invizibilă, obţinută prin descărcare electrică în gaze (electrolumines-cenţă), printr-o reacţie chimică (chimi-luminescenţă), prin iluminare sau prin radiaţii de lungime de undă convenabilă (fotoluminescenţă), prin încălzire la o temperatură inferioară celei de incandescenţă a unui corp (termblu-minescenţă) etc.
  LUMINISM s.n. Iluminism.
  LUMINIŞ, luminişuri, s.n. 1. Suprafaţă fără arbori şi cu iarbă în cuprinsul unei păduri; poiană. 2. întindere de apă (stătătoare) situată într-o regiune cu papură sau cu stuf.
  LUMINIŢĂ, luminiţe, s.f. Plantă dicotiledonată perenă, meliferă, din familia oenoteraceelor, cu tulpina dreaptă şi Înaltă, cu frunze alterne, cu flori
mari, plăcut mirositoare, de culoare galbenă şi cu fructul o capsulă păroasă (Oenothera biennis).
  LUMINOFOR, luminofori, s.m. Substanţă care are proprietatea de luminescenţă, folosită la acoperirea tuburilor fluorescente.
  LUMIN OZIŢĂTE, luminozităţi, s.f. însuşirea unui corp de a fi luminos; strălucire. + (Fiz.) Caracteristică a instrumentelor optice, exprimată prin raportul dintre iluminarea imaginii şi strălucirea obiectului.
  LUMPENPROLEŢARIĂT s.n. Pătură socială alcătuită din elemente declasate, provenite din diferite categorii sociale împinse la „periferia" societăţii (cerşetori, vagabonzi, aventurieri etc.), consecinţă a şomajului şi a sărăcirii maselor. [Pronunţat: -ri-at]
  LtJNĂ, (2) luni, s.f. 1. Astru, satelit natural al pămîntului, cu diametrul de 3 476 km, situat la distanţa de 384 400 km de pămînt, în jurul căruia se roteşte, ca şi în jurul propriei axe, cu aceeaşi perioadă de 27,3 zile. O Lună nouă, momentul în care luna este în conjuncţie cu soarele, cînd se vede o mică porţiune din suprafaţa sa iluminată de acesta; faza, înfăţişarea lunii în acest moment. Lună plină, momentul în care luna este în opoziţie cu soarele şi se vede în întregime datorită iluminării de către acesta; faza, înfăţişarea lunii în acest moment. 2. (Şi în expr. lună calendaristică) Interval de timp egal cu fiecare dintre cele 12 diviziuni ale anului calendaristic, cu o durată de 28 pînă la 31 de zile.
  LtJNCĂ, lunci, s.f. Zona inundabilă a unui rîu sau a unui fluviu, care corespunde albiei majore şi unde se depun aluviunile aduse de ape.
  LUNETĂ, lunete, s.f. Instrument optic alcătuit din mai multe lentile (şi prisme) dispuse într-un tub şi destinat observării obiectelor îndepărtate, prin formarea unei imagini virtuale ale
30 — Dicţionarul Umbli rorofine pentru elevi
/
LUNGIME-LUXURIANT
466
acestora, mai apropiată. O Lunetă astronomică, lunetă alcătuită dintr-un sistem obiectiv (convergent) şi un sistem ocular (convergent), care formează imagini virtuale, răsturnate faţă de obiect. Luneta terestră, lunetă care conţine pe lîngă sistemul ocular şi obiectiv, întîlnite la luneta astronomică, şi un sistem ce îndreaptă imaginea. Luneta Galilei, lunetă caracterizată de un sistem ocular divergent.
   LUNGIME, lungimi, s.f. Mărime fizică fundamentală care exprimă distanţa; dimensiunea cea mai mare a unui corp, a unui paralelipiped sau a unui dreptunghi. ;
   LtJNTRE, luntre, s.f. Ambarcaţie cu fundul plat şi cu prora şi pupa înclinate, folosită pe apele liniştite.
   LUNtJLĂ, lunule, s.f. (Anat.) Zonă albă, în formă de semilună, care se află la baza unghiei de la mînâ omului.
   LUP, lupi, s.m. Mamifer carnivor
din familia canidelor, cu corpul lung,
acoperit cu blană sură, cu gîtul gros,
cu capul mare, cu botul şi urechile
ascutite si cu coadă mare si stufoasă > t . i
(Caniş lupus).
   LtJPX, lupe, s.f. Instrument optic format dintr-o lentilă convergentă sau dintr-un sistem convergent de lentile care formează imagini virtuale şi mai mari ale obiectelor observate.
   LlJPTĂ, lupte, s.f. Ciocnire armată între două părţi inamice; bătălie. O Luptă de clasă, înfruntare ireductibilă (pe plan economic, politic şi ideologic) între clase sociale cu interese fundamentale opuse, determinată, în mod obiectiv, de contradicţiile inerente ale modurilor de producţie antagoniste, întemeiate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, care scindează societatea în pro-
prietari şi deposedaţi, exploatatori şi exploataţi, asupritori şi asupriţi.
   LUT, (rar) luturi, s.n. Argilă.
   LUTEÎNĂ s.f. Hormon galben secretat de corpul galben din ovarul mamiferelor, qu rol important în nidaţia şi în dezvoltarea oului, precum şi în formarea placentei; progesteron.
   LUTEŢIU s.n. Lu cu Z = 71. Element chimic cu caracter metalic, din grupa lantanidelor.
   LUT0S,-OĂSĂ, lutoşi, -oase, adj. Argilos.
   LtJTRĂ, lutre, s.f. Animal carnivor din familia mtistelidelor, cu corpul acoperit cu blană deasă, cenuşie-roş-cată, cii degetele unite cu o membrană interdigitală, animal dăunător deoarece consumă mult peşte, vînat pentru blana sa mult apreciată; vidră (Lutra lutra ).
   LUX1, lucşi, s.m. (Fiz.) Unitate de măsură a iluminării, egală cu iluminarea unei suprafeţe care primeşte un flux luminos de un lumen, repartizat uniform pe un metru pătrat.
' LUX2, (rar) luxuri, s.n. Nivel de viaţă excesiv de costisitor; risipă.
♦   Fast, eleganţă, somptuozitate, splendoarea
   LUXĂŢIE, luxaţii, s.f. Deplasare a extremităţilor osoase ale unei articulaţii din poziţia obişnuită, însoţită de pierderea mişcărilor normale, ca urmare a unui efort dur şi în afara limitelor de mişcare ale articulaţiei respective; luxare, scrîntitură.
   LUXMETRU, luxmetre, s.n. Instrument fotometric pentru măsurarea, iluminării.
   LUXURIĂNT, -Ă, luxurianţi, -te, adj. (Despre vegetaţie) Care este extrem de bogat (specific regiunilor ecuatoriale). [Pronunţat: -ri-ant]
M
  MACABRU, -Ă, macabri, -e, adj. (Adesea adverbial) Care stîrneşte groază; groaznic, înfiorător, lugubru, sinistru. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce provoacă groază.
  MACARĂ, macarale, s.f. Aparat, dispozitiv sau sistem tehnic construit pe principiul scripeţilor, cu care se ridică şi se deplasează greutăţi (mari) pe distanţe scurte.
  _ MACARAGIU, macaragii, s.m. Muncitor care manipulează o macara; macaragist.
  MACĂZ, macazuri, s.n. Dispozitiv montat în locul unde se ramifică două linii de cale-ferată sau de tramvai, cu ajutorul căruia trenul sau tramvaiul este îndrumat pe una dintre aceste linii; porţiune de şină mobilă care se deplasează cu ajutorul acestui dispozitiv.
  MACEDOROMÂN,-Ă, macedoromâni, -e, s.m. şi f., adj. Aromân.
  MACHETĂ, machete, s.f. Reproducere, de obicei la scară redusă, a unei lucrări de arhitectură, a unei opere de artă, a unei piese tehnice etc.'
♦  Text integral sau fragmentar al unei opere (ştiinţifice), destinat discuţiei înainte de publicare.
  MACHIAVELIC,-Ă, machiavelici, -ce, adj. Care este abil şi fără scrupule; perfid, viclean. [Pronunţat: -chi-a-\
  MACHIA YERLfc,        machiaverlicuri,
s.n. (Rar) Acţiune vicleană; perfidie; machiavelism. [Pronunţat: -chi-a-]
  MACROANlON, macroanioni, s.m. Anion, anorganic sau organic, cu masă moleculară mare; anion macromolecular. [Pronunţat: -cro-a-ni-ori]
  M A CR 0 C ATI ON, macrocationi, s.m. Cation, anorganic sau organic, cu masă moleculară mare; cation macromolecular. [Pronunţat: -ti-ori]
  MACROCOSM s.n. (în opoziţie cu microcosm) Cosmos.
  MACROELEMENT, macroelemente, s.n. Fiecare dintre cele nouă elemente chimice care alcătuiesc, în cantitate relativ mare şi în diverse combinaţii, cotpul plantelor (C, O, N, P, S, H, K, Ca şi Mg).
  MACROfiRGIC,-Ă, macroergici, -ce, adj. Care pune în libertate o mare cantitate de energie. <0 Legătură ma-croergică, legătură chimică prin ruperea căreia se pune în libertate o mare cantitate de energie.
  MACROlON, macroioni, s.m. Ion cu catenă lungă, care se formează în procesul polimerizării (ionice). [Pronunţat: -cro-i-on]
  MACROMfiR, macromere, s.n. Celulă (mare) bogată în vitellus, situată la polul vegetativ al blastulei, în procesul de segmentare a oului, la metazoare.
  MACROMOLECULĂR,-Ă, macromo-leculari, -e, adj. Care este alcătuit din macromolecule.O Anion macromolecular, macroanion. Cation macromolecular, macrocation. Produs macro-
30*
MACROMQLEOULÂ-MAGIC
468
molecular, combinaţie' chimică, anorganică sau organică, naturală sau de sinteză, alcătuită din macromolecule.
  MACROMOLECULĂ, macromolecule, s.f. Moleculă de dimensiuni mari (comparativ cu moleculele obişnuite), alcătuită dintr-un mare număr de atomi (peste 1500 de atomi în moleculă), legaţi prin covalenţă, cu masă moleculară foarte mare (cuprinsă, în general, între 104 şi IO6), care poate fi naturală sau obţinută sintetic (prin polimerizare sau prin . policondensare).
  .MÂCRONUCLlSU, macronuclee, s.n. Nucleu mai mare, cu rol important în procesele vegetative, la ciliate.
  M Â CR O RÂD IC ĂL, macroradicali, s.m. Radical cu catenă lungă, cărei se formează în procesul polimerizării prin radicali (cu iniţiatori) şi care conţine, în general, un atom de carbon cu valenţă liberă.
  MACROSCOPICj-1, macroscopici, -ce, adj. Care se referă la cercetările făcute cu ochiul liber; care se poate vedea cu ochiul liber, care se poate cerceta direct, folosind simţurile noastre.
  MACROSPOR, macrospori, s.m. (Bot.) Spor femei la unele criptogame vasculare.
  MACROSPORÂNGE, macrosporangi, s.m. Unul dintre cele două ovule fixate pe macrosporofila din floarea feme-iască a unor criptogame vasculare.
  MACROSPOROFÎLĂ, macrosporo-file, s.f. Solz fertil care poartă cele două ovule din floarea femeiască a coniferelor.
  MACROSPOROGENlgZĂ: s.f. (Bot.) Proces de naştere şi de formare cu ajutorul macrosporilor, la unele criptogame vasculare.
  MACRO STRUCTtJRĂ, macrostructuri, s.f. Structura unui metal sau a unui aliaj, aşa cum apare la examinarea cu ochiul liber sau cu o lupă.
   MiCULĂ s.f. (Anat. ; în expr.) Macula lutea, zonă ovală, de culoare galbenă, situată la polul posterior al axului vizual în ochiul unor vertebrate, în retină, care reprezintă locul de pe retină unde se formează imaginile cele mai clare; pată galbenă.
   MADONĂ, madone, s.f. 1. Reprezentare plastică a Maicii Domnului (avînd în braţe pe Iisus). > Maica Domnului.
2. Fig. Personificare a perfecţiunii feminine. + (Ir.) Femeie cu atitudini solemne, rigide saii prefăcute; mironosiţă.
   MADREPORĂR, madreporari, s.m. (La pl.) Ordin de hexacoralieri coloniali din clasa antozoarelor, cu schelet calcaros, care formează recife coraliere în mările tropicale (Madrepora); (şi la sg.) hexacoralier care aparţine acestui ordin; madrepor.
   MADRIGAL, madrigale, s.n. Poezie lirică scurtă, cu caracter idilic sau galant, curtenitor (pentru o femeie), de obicei cu un limbaj şi un stil căutat.
   MâESTRUj-Ă, maeştri, -stre, s.m. şi f. Persoană cu calităţi excepţionale şi cu contribuţii deosebit de valoroase într-un anumit domeniu de activitate (mai . ales artistic), considerată, de obicei, model, creator de şcoală, de curent, de mişcare etc.
   MAGHIÂR,-Ă, maghiari, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Ungariei sau este originară de acolo; ungur. 2. Adj. Care aparţine maghiarilor (1) sau Ungariei, privitor la maghiari sau la Ungaria; unguresc.
   MAGHIRĂN, maghirani, s.m. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu flori albe său roşietice, cultivată în grădini pentru mirosul ei plăcut (Ori-ganum majorana).
   MĂGIC,-Ă, magici, ■ -ce, adj. 1. Care aparţine magiei, cu privire la magie. 2. Fig. Fermecător, încîntător.
469
MAGIE-MAGNETIT
   MAGÎE, magii, s.f. 1. Ansamblu de acţiuni, ritualuri, formule, gesturi, atitudini izvorite din credinţa omului primitiv în posibilitatea de a obţine minuni prin invocarea unor forţe supranaturale; vrăjitorie. 2. Fig. Putere de atracţie deosebită (şi oferind mari satisfacţii); farmec, încîntare.
   MAGÎSTRU, magiştri, s.m. (Livr.) Profesor. .
   MAGISTRÂLj-Ă, magistrali, -e, adj. Excepţional; perfect,, desăvirşit.
   MAGISTRĂLĂ, magistrale, s.f. Cale principală de circulaţie pe uscat, pe apă, aeriană.
   MAGMĂTIC,-Ă, magmatici, -ce, adj. Care se referă la fenomenul de apariţie, de erupţie şi de solidificare a magmei. O Strat magmatic, strat geologic provenit din solidificarea magmei. Proces magmatic, proces de mişcare şi de consolidare a magmei in zonele de minimă rezistenţă a scoarţei terestre. Zăcămint magmatic, zăcămînt care este legat prin geneză de activitatea magmatică. Rezervor (sau bazin) magmatic, a) spaţiul din interiorul scoarţei terestre unde este acumulată magmă topită şi de unde aceasta, în anumite condiţii, se deplasează spre suprafaţă;
b) acumulare de magmă în interiorul scoarţei terestre.
   MĂGMĂ, magme, s.f. Masă incandescentă, fluidă sau vîscoasă, din interiorul scoarţei pămîntului, formată- din silicaţi, cu un anumit conţinut de vapori de apă şi de alte gaze, şi care, prin solidificare, dă naştere rocilor magmatice; topitură.
   MAGNĂLIU s.n. Aliaj uşor de aluminiu şi de magneziu, folosit, în special, în industria aeronautică.
   MAGNĂT, magnaţi, s.m. 1. Mare latifundiar din Ungaria sau din Polonia medievală. 2. Mare capitalist (în domeniul industriei, finanţelor).
3. (Rar) Persoană influentă, bogată, care ocupă o funcţie înaltă.
   MAGNET, magneţi, s.m. Corp din material feromagnetic sau ferimagnetic aflat în stare de magnetizare şi pro-ducînd, în spaţiul înconjurător, un cîmp magnetic, care are proprietatea de a atrage obiectele din fier sau de a acţiona asupra conductoarelor parcurse de curent. O Magnet natural, magnet care are proprietăţi magnetice prin natura substanţei din care este confecţionat. Magnet artificial, magnet care are proprietăţi magnetice provocate (induse). Magnet permanent, magnet care îşi păstrează în timp proprietăţile magnetice. M’agnet molecular, magnet care se datoreşte existenţei unor curenţi moleculari.
   MAGNETIC, -Ă, magnetici, -ce, adj. (Despre fenomene, forţe etc.) Care se referă la magnet sau la magnetism; (despre corpuri) care este feromagnetic, care poate fi magnetizat.<0> Pol magnetic, a) fiecare dintre cele două puncte sau regiuni de la extremitatea-unui magnet; b) fiecare dintre cele două puncte ale globului pămîntesc către care se orientează vîrfurile unui ac magnetic.
   MAGNETISM s.n. 1. Proprietate pe care o au corpurile magnetice de a se magnetiza şi de a interacţiona la scară macroscopică prin intermediul cimpu-lui magnetic. <£> Magnetism terestru (sau pămîntesc), totalitatea fenomenelor magnetice caracteristice pămîntului, care se datorează.faptului că pămîntul se comportă ca un magnet permanent uriaş. 2. Parte a fizicii care studiază proprietăţile magnetice ale substanţei.
   MAGNETÎT s.n. Feg04. Oxid fero-feric natural, substanţă cristalizată în sistemul cubic, de culoare neagră sau cenuşie închis, greu solubilă în acizi, feromagnetică, care apare în cristale octoedrice sau în agregate grăunţoase, cu un conţinut de aproximativ 72% fier, folosit ca principal minereu de fier.
MAGNETIZA-MAIESTUQS
470
  MAGNETIZĂ, magnetizez, vb. I. Tranz. A face ca un corp să capete, permanent sau temporar, proprietăţi de magnet; a transforma în magnet.
  MAGNETIZÂRE,. magnetizări, s.f. Stare a unui corp magnetizat concretizată prin modificarea structurii magnetice a corpului datorită orientării într-o anumită direcţie a magneţilor elementari, sub acţiunea unui cîmp magnetic exterior, sau datorită unei deformări.
  MAGNETIZĂŢIE, magnetizaţii, s.f. Mărime care caracterizează starea de magnetizâre a corpurilor; intensitate de magnetizare.
  MAGNETOFON, magnelofoane, s.n. Aparat care înregistrează şi reproduce sunetele cu ajutorul, unei benzi acoperite cu o substanţă feromagnetică.
. .MAGNETON, magnetoni, s.m. (Fiz.; în expr.) Magneton Bohr-Procopiu, simbol p.B, valoare minimă a momentului magnetic al electronului într-un atom. Magneton nuclear, simbol fx^, moment:magnetic elementar egal cu a 1836,12 parte din magnetonul Bohr--Procopiu.
- MAGNETOSFERĂ şrf. Regiune îndepărtată a atmosferei, la, peste; 650 — —700 km înălţime, în care materia se află în- special sub formă de plasmă, care, supusă influenţei cîmpului magnetic a.1 pămîntului, se aşază după direcţia liniilor lui de forţă.
  MAGNETOSTRICTÎV adj. (Fiz.; în expr.) Efect magnetostrictiv, deformare a unui corp prin aplicarea unui cîmp magnetic; măgnetostricţiune.
  MAGNEZÎT s.n., MgG03. Carbonat de magneziu natural, substanţă cristalizată, de culoare albă-'gălbuie sau brună, cu luciu sticlos, solubil.în acizi, folosit ca minereu de magneziu, materie primă pentru fabricarea produselor refractare magnezitice etc. . '
  MAGNEZIU s.n. Mg cu Z=12. Metal alb-argintiu, strălucitor, care îşi
păstrează luciul la aer, acoperindu-se cu un strat protector de‘.oxid, nşor ductil, rezistent, bun conducător de electricitate, activ din punct de vedere chimic, cu mare afinitate pentru oxigen; în formă de pulbere sau de sîrmă arde, dezvoltînd o lumină orbitoare; folosit la- elaborarea multor aliaje* uşoare cu o largă utilizare în aviaţie, în fotografie etc.
   MAGNÎFIC,-Ă, magnifici,-ce, adj. (Livr.) Măreţ, grandios; superb, minunat.
   MAGNOLIE, magnolii, s.f. Nume dat mai multor arbori exotici cu flori frumoase, mari, albe sau roşii, uneori roz, plăcut mirositoare, cu frunzele totdeauna verzi, cultivaţi ca plante decorative (Magnolia).
   MAHMUDEĂ, mahmudele, s.f. Monedă turcească de aur care a avut putere de circulaţie şi în ţările româneşti. .    \
   .MAHOMEDĂN,-Ă, mahomedani,-e, s.m. şi f., şdj. 1. S.m. şi f. Adept al mahomedanismului; musulman. 2. Adj. Care aparţine mahomedanismului, privitor la mahomedanism; musulman.
   MAHOMEDANISM s.n. Cult religios întemeiat în sec. VII d.e Mahomed şi răspîndit în Asia şi in Africa; islamism, islam.
   MAI, maiuri, s.n. Nume pentru diferite unelte sau părţi de unelte în formă de .ciocan (de lemn),„care. servesc la bătut, îndesat, nivelat etc.       v .
   MĂIA s.m. invar. Denumire dată unor triburi de indieni din America Centrală, care- au creat o strălucită civilizaţie în antichitate. [Scris şi: maya. — Pronunţat: ma-ia]
   MAIDAN, maidane, s.n. Teren deschis în interiorul sau la marginea unei localităţi, folosit în trecut şi ca loc de vînzare a mărfurilor.
   MAIESTU 0 S,- O ASĂ, maiestuoşi, -oase, adj. Care atrage, domină prin înfăţişarea măreaţă, solemnă, prin dl-
471
MAIEUTICA-MALEABILITATE
mensiunile impunătoare; falnic. [Pronunţat: ma-ies-tu-os]
  MAIEtÎTICĂ s.f. Metodă prin care se urmăreşte ajungerea la adevăr pe calea discuţiilor, a dialogului. [Pronunţat: ma-ie-u-]
  MAIMtÎŢĂ, maimuţe, s.f. Denumire generică dată mamiferelor simiene, cu mîinile şi labele picioarelor prehen-sibile, terminate cu unghii, cu faţa. fără păr, foarte asemănătoare cu omul, inteligente, sociabile, cu spirit de imitaţie foarte dezvoltat, în general vegetariene, care trăiesc în Asia, în Africa şi în America de Sud.
  MĂISTRU, maiştri, s.m. 1. Persoană care are (şi practică) o meserie; meşter, meseriaş. ♦ Muncitor calificat care
         *  T
conduce, de obicei, o secţie productivă într-o întreprindere sau într-un atelier; maestru. ♦ Persoană iscusită, în-demînatică, abilă, pricepută. 2. Persoană care învaţă, instruieşte pe cineva.
  MA JORITĂR,-Ă, majoritari,-e, adj. Care face parte din majoritate, care reprezintă cel mai' mare număr, cea mai mare parte dintr-o colectivitate; care întruneşte majoritatea.
  MA JORITĂTE, majorităţi, s.f. Partea sau numărul cel mai mare dintr-o colectivitate. ♦ Superioritatea numerică cerută (prin lege) sau deţinută în alegeri. O Majoritate absolută, număr (de voturi) egal cu cel puţin jumătate plus unu din total. Majoritate relativa, numărul cel mai mare de voturi obţinut de cineva în raport cu voturile obţinute de fiecare dintre ceilalţi candidaţi.
  MAJ1JSCUL,-Ă, majuscule, s.f., adj. (Literă sau caracter de literă) care se foloseşte pentru a scrie iniţiala numelor proprii şi a cuvintelor cu care începe o propoziţie sau o frază, pentru a individualiza un cuvînt într-un text etc., şi care diferă de celelalte prin corpul mai mare; (literă) mare.
  MAL, maluri, s.n. Fişie de pămînt situată (de o parte şi de alta) de-a lungul unei ape; ţărm.
  MALADÎE, maladii, s.f. Boală. O Maladie ereditară, boală transmisă de la părinţi la copii.
  MALADÎY,-Ă, maladivi,-e, adj. Care este provocat de o boală; care are sau arată, denotă, trădează o constituţie fragilă; cu aspect bolnăvicios.
  MALAHfT s.n. CuC03-Cu(0H)2. Carbonat bazic de cupru natural, de culoare verde, cristalizat, întrebuinţat la fabricarea unor obiecte decorative, a unor vopsele, ca minereu de cupru etc.
  MALĂRIE, malarii, s.f. Boală in-fecţioasă provocată de infecţia cu liematozoarul palustra (transmis prin înţepătura femelei ţînţarului anofel) şi manifestată prin febră foarte ridicată, accese puternice de friguri; pa-ludism, friguri (palustre).
  MALAXARE, malaxori, s.f. Operaţie de amestecare sau de frămîntare în malaxor a unuia sau a mai multor materiale în formă de granule, de pulbere sau de pastă, pentru a obţine un produs omogen.
  MALAXOR, malaxoare, s.n. Maşină alcătuită dintr-un recipient în care se introduc materialele ce urmează a fi supuse malaxării şi care funcţionează fie prin rotirea recipientului, fie prin rotirea unui agitator cu palete în interiorul recipientului.
  MALEÂBIL,-Â,        maleabili,--e, adj.
(Despre metale) Care poate fi deformat, fără să se fisureze, sub acţiunea unor forţe exterioare. + Care poate fi prelucrat în foi subţiri la o temperatură inferioară aceleia de topire. + (Despre alte materiale) Care poate fi uşor modelat. [Pronunţat: -le-a-]
  MALEABILITÂTE s.f. Proprietate a metalelor de a se deforma, fără a se fisura, sub acţiunea unor forţe exterioare. 4- Proprietate a unor metale
MALEFIC-MANAGEMENT
472
de a putea fi prelucrate în foi subţiri. ♦ Proprietate a unor materiale, altele decît, metaiele, de a se modela. [Pronunţat: -le-a-]
   MALEFIC,-Ă, malefici,-ce, adj. Care are o influenta nefastă, fatală.
   MALElC,-Ă adj. (în. expr.) Acid maieu-, HOOC—CH=CH-C90H, acid alifatic nesaturat dicarboxilic, izomer geometric (eis) al acidului fumărie (trans), obţinut prin oxidarea catalitică, la temperaturi ridicate, a benzenului, şi care se prezintă sub formă de cristale solubile în apă, folosit pentru obţinerea răşinilor alchidice. Anhidridă maleică, anhidridă obţinută prin încălzirea acidului maleic, substanţă cristalină de culoare albă, solubilă în apă, folosită la fabricarea răşinilor alchidice. [Pronunţat: -le-ic]
   MĂLIC adj. (în expr.) Acid, malic, HOOC- CH2- CHOH - COOH, hidroxid dicarboxilic, derivat monohidroxilat al acidului succinic, izolat din mere.
   MALÎGN.-Ă, maligni,-e, adj. (Despre boli sau procese patologice) De natură gravă, foarte primejdios, adesea fatal. O Tumoare malignă, tumoare canceroasă. Pustulă malignă, antrax.
   MALIŢlO S,- OÂSl,  maliţioşi,-oase,
adj. (Livr.; despre oameni şi manifestările lor; adesea adverbial) Răutăcios, caustic, usturător. [Pronunţat: -ţi-os]
   MALONIC adj. (în expr.) Acid ma-lonic, HOOC -CH2- COOH, acid alifatic saturat, dicarboxilic, substanţă cristalină, incoloră, solubilă în apă, în alcool şi în eter, folosit în sinteze, organice.
#  MALTHUSIANÎSM s.n. Teorie reacţionară potrivit căreia populaţia globului ar creşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de existenţă cresc în progresie aritmetică. [Pronunţat: -si-a-]
   MALTOZĂ s.f. C12H22011. Compus organic natural din clasa dizaharidelor, constituit din două molecule de glucoză
eterificate între ele,, substantă cris-
                       7          >
talizată în ace fine, incoloră, cu gust dulce, solubilă în apă, cu activitate optică şi cu proprietăţi reducatoâre, care, prin hiclroliză acidă sau eiizima-tică, se transformă în glucoză; zahăr
din malt.
         » . .
   MALTRATÂ, maltratez, vb. I. Tranz. A provoca cuiva dureri fizice sau .morale, a trata cu violenţă pe cineva; a brutaliza.
   MALT s.n. Produs obtinut din boabe
         » ■ •,           i
de cereale (mai ales de orz) încolţite,
uscate si măcinate, folosit la fabricarea t •
berii şi a spirtului sau, prăjit, la fabricarea unui surogat de cafea; slad.
   MALVACEE, malvacee, s.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate,' avînd flori hermafrodite cu cinci petale şi multe stamine, iar fructul o capsulă cu multe seminţe, cu mare importanţă economică; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pronunţat: -ce-e]
   MAMlR,-Ă, mamari,-e, adj. Referitor la mamelă, de mamelă; mamelar. O Glandă mamară, organul secreţiei lactate la mamifere.
   MAMELĂ, mamele, s.f. Organ care secretă, lapte la mamiferele femele; sîn, piept, ţîţă. .
   MAMIFER, mamifere, s.n. (La pl.) Clasă de vertebrate superioare caracterizate prin prezenta mamelelor, cu corpul acoperit cu păr, cu temperatura relativ constantă, care nasc pui vii şi îi hrănesc cu lapte matern; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă.
   MAMtjT, mamuţi, s.m. Specie de elefant fosil din a doua jumătate a pleistocenului, de talie mare, cu corpul acoperit cu păr lung de culoare brună-roşcată sau galbenă-cenuşie, cu fildeşi mari curbaţi (Elephas primi-genius).
• MANĂGrEMENT s.n. 1. Activitatea şi arta de a conduce. 2. Ansamblul
473
manA-maniament
activităţilor de organizare şi de conducere în scopul adoptării deciziilor optime în proiectarea şi în reglarea proceselor microeconomice. 3. Ştiinţa organizării şi conducerii unei întreprinderi. [Pronunţat: menigiment]
   MĂNĂ s.f. 1. Lichen comestibil care creşte pe stînci, în forma unor mici gheme cenuşii (Lecanora esculenta).
2.  Denumire dată mai multor boli provocate de unele ciuperci parazite.
3.  Rouă sau ploaie de vară pe vreme însorită, care aduce pagube în dezvoltarea plantelor cultivate; pagubă provocată plantelor de cultură de soarele prea fierbinte care apare imediat după o ploaie.
   MĂNCO s.n. Ceea ce lipseşte. + Spec. Lipsă de bani constatată la încheierea unor socoteli; pierdere (estimată) la o marfă, cu prilejul'transportului, al desfacerii etc. :
   MANDÂT, mandate, s.n. 1. însărcinare, împuternicire dată unei persoane de a reprezenta o colectivitate, de a încheia un act politic, juridic etc. în numele altei persoane. 2. (Jur.) Dispoziţie, ordin.
   MANDATĂR,-Ă, mandatari,-e, s.m. şi f. Persoană căreia i s-a încredinţat un mandat (1), care a primit o împuternicire. + Persoană căreia i s-a încredinţat administrarea unei unităţi comerciale (de obicei alimentare).
   MANDÎBULĂ, mandibule, s.f. 1. Os în formă de potcoavă (la om) sau de Y (la. celelalte vertebrate), situat în partea anteroinferioară a craniului şi articulat cu osul temporal; maxilar inferior. 2. Fiecare dintre cele două părţi ale ciocului păsărilor. 3. Fiecare dintre cele două piese bucale chitinoase, la insecte, servind la rupt, la supt, la mestecat, la înţepat sau ca armă de apărare şi de atac.
   MA1NTDRÎNĂ mandrine, s.f. Dispozitiv de fixare pe o maşină-unealtă a unei piese, în vederea prelucrări aces-
teia, sau a unei scule cu care se/efectuează operaţia de prelucrare.
   MAÎvECHÎN, manechine, s.n. Figură de lemn, de ceară, de material plastic etc. care înfăţişează corpul omenesc sau o parte a lui şi este folosită ca model în pictură sau în sculptură, ca suport pentru a drapa o ţesătură, pentru a proba sau pentru a expune o haină etc.
   MANGÂLs.n. Cărbune artificial obţinut prin descompunerea termică a lemnului, la temperatură relativ joasă, în absenţa aerului, combustibil uşor, sfărîmicios, fabricat, fie primitiv, prin arderea incompletă a lemnelor în grămezi acoperite cu pămînt, fie modem, prin distilarea uscată a lemnului în retorte.
   MANGĂN s.n. Mn cu Z=25. Element chimic cu caracter metalic, ce-nuşiu-deschis, prezentînd patru modificări alotropice, activ din punct de vedere chimic, întrebuinţat în metalurgie, la fabricarea unor aliaje.
   MANGANÎN s.n. Aliaj din cupru, mangan şi nichel, folosit, în special, la fabricarea rezistenţelor electrice, pentru valoarea foarte scăzută a coeficientului său termic (practic nulă).
   MANGOSlT,-Ă, mangosiţi,-te, adj., s.m. şi f. (Reg. şi fam.) (Om) nătărău, care hu valorează nimic; tont.
   MANGROYE s.f. pl. Fitocenoză tropicală de arbori şi de arbuşti, cu rădăcini adventive, caracteristică ţărmurilor marine mlăştinoase, inundate în timpul fluxului, şi care conţine o faună interesantă.
   MANIAC,-Ă, maniaci,-ce, adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă sau care este obsedată de o manie. + (Om) care este obsedat de o idee fixă sau care manifestă o preocupare exagerată pentru ceva, avînd adesea deprinderi ciudate; tipicar. [Pronunţat: -ni-ac\
   MANIAMl^NT, maniamente, s.n. Loc de depozitare a grăsimii sub pielea
\
manie-manoperA
   \
   v
corpului, la animale, prin palparea căruia se apreciază gradul de îngră-şare a\animalului. [Pronunţat: -ni-a-]
   MANÎE, manii, s.f. 1. Boală mintală care se manifestă prin agitaţie excesivă, prin halucinaţii, prin vorbire continuă, inutilă, lipsită de legături logice etc.
2. Preocupare' exagerată şi obsedantă pentru ceva,i deprindere ciudată.
   MANEVRĂ, maniere, s.f. 1. (La pl.) Mod de a se comporta sau de a se prezenta in societate; comportare, ţinută.
2. Fel, chip, mod, procedeu; modalitate.
3. Ansamblujde mijloace de' expresie şi de procedee caracteristice unui artist. + Folosire mecanică ă unor procedee stilistice într-o operă literară, din care cauză se j ajunge la artificialitate. [Pronunţat: -ni-e-]
   MANIERÎSM s.n. 1. Comportare manifestată prin lipsă de naturaleţe; artificialitate, afectare. 2. Tendinţă a unuia sau a mai multor artişti de a copia, imita, combina mijloacele de expresie şi procedeele altor artişti sau de a le reproduce mereu pe cele proprii, ceea ce duce la formalism în realizarea operelor de artă şi a celor literare. [Pronunţat: -ni-e-]
   MANIFJfîST,-Ă,   manifeşti,-ste, s.n.,
adj. 1. S.n. Declaraţie prin care şeful statului, guvernul, un partid politic, o grupare literară etc. îşi fac cunoscute, în mod public, programul, hotărîrile, concepţiile, intenţiile etc. ^ Text cu conţinut politic, răspîndit în public, reprezentînd un mijloc de agitaţie pentru a determina desfăşurarea unor acţiuni imediate. 2. Adj. (Adesea adverbial) Vădit, clar, evident; indiscutabil. ♦ Care a fost declarat, exprimat în mod categoric; făţiş.
   MANIFESTARE, manifestări, s.f. Acţiunea de a (se) manifesta şi rezultatul ei. 1. Exteriorizare (prin vorbe, fapte, acţiuni) a gîndurilor, sentimentelor, personalităţii etc. cuiva. 2. (De obicei la pl.) Acţiune, fapt prin care
                                    /
                                                                                     /
                                                                                   /
_______________________________     474
cineva îşi manifestă existenţa, activitatea..
  MANIFESTĂŢIE, manifestaţii, s.f. Demonstraţie cu caracter de masă pentru exprimarea aprobării, a ataşamentului, a simpatiei, a solidarităţii sau a protestului faţă de un regim politic, de un eveniment social, politic, faţă de activitatea unui partid, a unui om politic etc.
  MANlOC s.m. Plantă tropicală erbacee din familia euforbiaceelor, care produce tuberculi mari subterani, din care se prepară tapioca, o făină bogată în amidon (Manihot esculenta). ♦ Tapiocă. [Pronunţat: -ni-oc]
  MANIPULĂNT,-Ă, manipulanţi,-te, s.m. si f. Persoană care mînuieste co-
     9                          »
menzile unei maşini, aparate, mecanisme, sisteme tehnice etc.; manipulator
(3).
  MANIPULATOR,- OĂRE, manipulatori,-oare, subst. 1. S.n., Aparat cu care se apucă şi se manipulează piesele calde, într-o uzină sau într-un atelier. 2. S.n. Dispozitiv cu ajutorul căruia se întrerupe şi se restabileşte circuitul electric într-o instalaţie telegrafică. 3. S.m. şi f. Manipulant.
  MANIVELĂ, manivele, s.f. Dispozitiv alcătuit dintr-un braţ şi dintr-un miner care serveşte (prin învîrtire) la punerea în mişcare a uniii mecanism, la transformarea unei mişcări de rotaţie într-o mişcare rectilinie (şi invers) etc.
  -MANOMETRÎE s.f. Tehnică a măsurării presiunii gazelor sau a vaporilor dintr-un spaţiu închis cu ajutorul manometrului.
  MANOMETRU, manometre, s.n. Instrument cu care se măsoară presiunea şi diferenţele de presiune ale fluidelor închise în recipiente.
  MANOPERĂ, manopere, s.f. Muncă manuală depusă pentru efectuarea unei lucrări; remuneraţie plătită pentru această muncă.
475
MANTA-MARFĂ
   MANTĂ, mantale, s.f. 1. (Zool.) Răsfrîngere a tegumentului care căptuşeşte cochilia moluştelor; palium.
2.  înveliş solid al pămîntului, gros de circa 1700 km, acoperind nucleul, format din nichel, fier şi silicaţi de magneziu. 3. înveliş care serveşte la protejarea unei piese, a unui sistem tehnic (furnal, cazan, cutie de foc etc.).
   MANTISĂ, mantise, s.f. Partea zecimală (totdeauna pozitivă, prin convenţie) a logaritmului unui număr pozitiv.
   MANUAL,-Ă, manuali,-e, s.n., adj.
1.  S.n. Carte (de şcoală) care cuprinde noţiunile de bază ale unei ştiinţe, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice. 2. Adj. Care este făcut cu mîna; demînă, 3. Adj. (Despre oameni) Care execută lucrări de mînă. [Pronunţat: -nu-al]
•   MANtJBRIU, manubrii, s.n. Forma-' ţie tubulară a corpului meduzelor, pe care se află orificiul bucal-anal.
   MANTJFACTtJRĂ, manufacturi, s.f.
1.  Formă de producţie capitalistă, premergătoare marii industrii, bazată pe predominarea muncii manuale, pe diviziunea socială a muncii şi pe folosirea muncii salariate. 2. întreprindere industrială în care predomină munca manuală, în care un rol important îl au abilitatea şi talentul lucrătorului şi care este destinată în special producerii unor bunuri de larg consum.
   MANTJSCRlSj-Ă, manuscrişi,-se, s.n., adj. (Text) scris de mînă sau dactilografiat.
   MARAFET, marafeturi, s.n. (înv.) Meşteşug, dibăcie, iscusinţă; abilitate.
   MARĂMĂ, marame, s.f. Bucată dreptunghiulară de ţesătură din fire de borangic cu marginile împodobite, cu care (mai ales în Oltenia şi în Muntenia) îşi acoperă capul femeile de la ţară, cînd se îmbracă în costum naţional.
   MARCASlT, marcasite, s.n. Sulfură naturală de fier, galbenă-verzuie, cris-
talizată şi cu luciu metalic, ale cărei cristale sînt utilizate la confecţionarea bijuteriilor.
   MARCATOR,-OĂRE, marcatori, -oare, subst. 1. S.n. Unealtă agricolă folosită pentru trasarea rîndurilor şi pentru marcarea cuiburilor în care se pun răsadurile sau sămînţa. 2. S.m. şi f. Persoană care marchează (un semn pe) diverse obiecte.
   MĂRCĂ, mărci, s.f. 1. Semn distinctiv aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un animal etc. pentru a-1 deosebi de altele, pentru a-1 recunoaşte etc. + Tip, model, inscripţie (care indică sursa) de fabricaţie. 2. Fisă de metal cu număr de ordine cu care lucrătorii îşi dovedesc prezenţa la lucru sau pe care o laşa în schimbul -uneltelor primite. 3. Fig. Semn distinctiv, trăsătură specifică, însuşire caracteristică"; particularitate.
   MARCOTĂJ, marcotaje, s.n. Operaţie de înmulţire a plantelor, în special a viţei de vie, prin înrădăcinarea ramurilor de la plantele vecine, pentru completarea golurilor dintre rînduri.
   MARCOTĂ, marcote, s.f. Lăstar al unei plante, nedesprins de ea, înfipt cu capătul liber în pămînt pentru a prinde rădăcină, şi care, tăiat şi răsădit, după ce a făcut rădăcină, dă o plantă nouă.
   MĂRE, mări, s.f. Apă stătătoare de mare întindere, adîncă şi sărată, localizată în scobiturile mari ale scoarţei pămîntului, în imediata vecinătate a unui continent, care comunică de obicei cu oceanul (prin strîmtori).
   MAREE, maree, s.f. Mişcare oscilatorie zilnică (de înaintare şi de retragere de la ţărm) a apelor mărilor şi oceanelor, datorită atracţiei lunii şi soarelui. [Pronunţat: -re-e]
   MĂRFĂ, mărfuri, s.f. Produs al muncii care satisface o nevoie a omului şi este destinat schimbului prin intermediul vînzării-cumpărării.
MARGARINĂ-MARTIR
476
   MARGARlNĂ s.f. Produs alimentar asemănător cu untul, folosit ca înlocuitor al acestuia, emulsie în apă sau în lapte a unui amestec de grăsime (vegetală hidrogenată sau animală) şi de substanţe de însoţire (coloranţi, vitamine); unt artificial.
   MĂRGINE, margini, s.f. 1. Loc unde se termină o suprafaţă; extremitate.
2.  (Mat.; în expr.) Margine inferioară (a unei mulţimi McRJ, număr a cu proprietăţile: a) a<£, pentru orice x £ M; b) pentru orice e > 0 există un element x£eM, astfel încît a + e> >xc; se notează: inf M sau inf {a;}.
                       >           aeAf
Margine superioară (a unei mulţimi il/cR), număr a cu proprietăţile: a) a>£, pentru orice îg!; b) pentru orice e>0 există un element astfel încît a—s<x£; se notează: sup M sau sup {#}.
     xsM
   MARIĂJ, mariaje, s.n. (Livr.) Căsătorie, căsnicie. [Pronunţat: -ri-aj] marIn,-Ă, marini,-e, adj. Care ţine de mare, care trăieşte sau creşte în mare, care este produs de acţiunea unei mări; caracteristic mării, de mare.
   MARIONETĂ, marionete, s.f. Păpuşă sau figurină acţionată de o persoană (cu ajutorul unei sfori) spre a interpreta diferite roluri în teatrul de păpuşi. ^ Fig. Persoană care execută orbeşte ceea ce i se cere. [Pronunţat: -ri-o-]
   MARITIM,-Ă, maritimi,-e, adj. Care este pentru navigaţia pe mări şi pe oceane, care se face pe mări şi pe oceane.
   MĂRJĂ, marje, s.f. (Livr.) Rezervă de care se poate dispune între anumite limite.
   MĂRKETING s.n. Ansamblul activităţilor, metodelor şi tehnicilor care au ca obiect studiul cererii consumatorilor şi satisfacerea acestor cereri cu produse şi servicii care, prin caracteristicile lor, prin preţurile şi prin disponibilitatea lor în timp şi în locu-
rile unde sînt cerute, pot oferi o serie de avantaje prin care se asigură cumpărarea lor repetată de către consumatori.
    MlRMURĂ, (2, rar) mar muri, s.f.
  1. Rocă metamorfica calcaroasă, cristalizată, formată din granule de calcit, uneori şi de dolomit, de culoare uniformă albă sau cu un desen natural multicolor (datorită impurităţilor pe care le conţine), care se taie, se ciopleşte şi se lustruieşte relativ uşor, folosită în lucrări de sculptură, în arhitectură, în construcţii etc. 2. Bloc sau bucată de marmură (1) cioplită şi lustruită; sculptură, statuie de marmură.
    MĂRNĂ, marne, s.f. Rocă sedimentară formată dintr-un amestec de argilă şi de calcar, în proporţii variabile, de culoare cenuşie, vineţie, negricioasă etc., folosită la fabricarea cimentului.
    MARN<5S,-0ĂSĂ, marnoşi,-oase, adj. Care conţine multă mamă, care, prin compoziţie, şe aseamănă cu compoziţia marnei. O Calcar marnos, rocă formată dintr-un amestec de calcar şi 10 —30% argilă, folosită la fabricarea varului hidraulic.
    MAROCHIN s.n. Piele fină de capră tăbăcită vegetal, pentru a căpăta fineţe şi lustru.
    MARSUPIĂL,-Ă, marsupiali,-e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre animale) Care are marsupiu, care posedă marsupiu.
  2.  S.n. (La pl.) Ordin de mamifere
- inferioare aplacentare, caracterizate
  prin prezenţa, la femele, a marsupiu-lui, şi care trăiesc în Australia şi în America de.Sud; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin. [Pronunţat: -pi-aî]                 .
    MARStJPIU, marsupii, s.n. Pungă . abdominală, la femelele din ordinul marsupialelor, în care sînt adăpostiţi puii, după naştere, şi în care se găsesc mamelele pentru alăptare.
    MARTÎR,-Ă, martiri,-e, s.m. şi f.
J Persoană care îndură suferinţe, chi-
477
martor-masA
nuri îngrozitoare sau moartea pentru credinţa, ideile, convingerile sale.
   MĂRTOR,-Ă, martori,-e, s.m. şi f. Persoană care se află de faţă la o in-tîmplare, la o discuţie, la un eveniment etc. (şi care poate arăta cum au decurs ele).
   MARŢIĂL,-Ă, marţiali,-e, adj. (Livr.; despre acţiunile, comportarea etc. oamenilor) Care exprimă multă seriozitate, care impune prin seriozitate. [Pronunţat: -ţi-al]
   MARTJFLĂRE, maruflări, s.f. Tehnică de lipire a unei pînze pictate pe un suport mai rezistent (altă pînză^ lemn, perete). + Lipire a unei pînze pe perete în vederea pictării ei.
   MARXÎSM s.n. Concepţie ştiinţifică materialistă despre lume a proletariatului revoluţionar, întemeiată de K. Marx şi F. Engels; teoria şi practica comunismului ştiinţific.
   MARXISM-LENEsîSM s.n. învăţătura lui K. Marx ş. F. Engels, dezvoltată de Y.I. Lenin în noile condiţii istorice ale epocii imperialismului şi revoluţiilor proletare.
   MARXIST-LENES'fST,-Ă, marxist--leninişti,-ste, s.m. şi f-, adj. 1. S.m. şi f. Adept al marxism-leninismului. 2. Adj. Care aparţine marxism-leninis-mului, privitor la marxism-leninism.
   MAS, masuri, s.n. (Reg.) Popas pe care cineva îl face undeva (peste noapte); găzduire (peste noapte).
   MÂSĂ, mase, s.f. 1. Mulţime compactă de oameni, considerată ca o unitate; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercurile largi ale populaţiei. 2. (Zool.; în expr.) Masă germinativă, grup diferenţiat de celule în interiorul sporocistului, la viermele de gălhează, din care iau naştere rediile. Masă viscerală, parte a corpului gasteropodelor, în interiorul cochiliei, care cuprinde organele interne. 3. îngrămădire de elemente (de aceeaşi natură sau diferite) care
alcătuiesc împreună un singur corp; corp format printr-o asemenea îngrămădire de elemente. 4. Cantitate de materie a unui corp considerată ca o mărime caracteristică (în raport cu volumul); cantitate de materie care ia parte la o reacţie chimică ori la un proces oarecare. <0 Maso. atomica (relativă ), numărul care arată de cîte ori masa unui atom este mai mare decît unitatea de masă atomică (a
12-a parte din masa atomului de 120); greutate atomică. Masă atomică absolută, masa proprie a unui atom reprezentînd raportul dintre masa atomică şi numărul lui Avogadro. Masă moleculară, suma maselor atomice relative ale tuturor atomilor care intră în compoziţia moleculei unui corp compus. Masă moleculară medie, masa moleculară a unui corp neomogen (aer, polimer etc.), calculată ca medie, în funcţie de compoziţie. Masa unui mol sau masă molară, număr exprimat în grame, numeric egal cu masa relativă a unităţii de structură (atom, moleculă, grup de ioni). Masă de aer, porţiune imensă, relativ omogenă, a troposferei, cu proprietăţi distincte faţă de porţiunile înconjurătoare. 5. Mărime caracteristică unui corp, măsură a inerţiei şi a capacităţii acestuia de a crea cîmpuri gravitaţionale. O Masă critică, masa minimă a unei substanţe fisionabile pentru producerea reacţiei în lanţ. Masă inertă, masă ce caracterizează proprietăţile inerţiale ale corpurilor. Masă de repaus, masa unui corp sau particulă în repaus, egală cu masa inertă. Masă de mişcare, masa unui corp (sau particulă) în mişcare, care pentru viteze mari ale corpului (particulei) diferă de masa de repaus. Masă gravitaţională, masă a corpurilor ce intervine în legea atracţiei universale, caracterizind capacitatea lor de a crea cîmpuri gravitaţionale şi de a suferi acţiunea lor, egală cu masa inertă. Masă specifică, densitate.
mascaradA-matcă
478
   MASCARĂDĂ, mascarade, s.f. Acţiune sau atitudine care încearcă să
7
ascundă adevărul sub aparenţe false, pozitive.
   MĂSCĂ, măşti, s.f. 1. Bucată de stofă, de mătase, de carton etc. (înfăţişînd o figură omenească sau figura unui animal) cu care îşi acoperă cineva faţa sau o parte a ei (pentru a nu fi recunoscut), lăsînd numai ochii descoperiţi. O Mască mortuară, mulaj în ghips al feţei unei persoane, luat îndată după deces. + Expresie neobişnuită a feţei, provocată de o emoţie, de un sentiment puternic etc. 2. Machiaj.
5 MASCULIN, masculine, adj. (Gram.; în expr.) Gen masculin (şi substantivat, n.), gen gramatical care cuprinde numele de fiinţe de sex bărbătesc, precum şi numele de lucruri care, prin tradiţie sau prin analogie cu cele dintîi, sînt socotite de acelaşi sex. Substantiv masculin, substantiv care are .forma atribuită în gramatică numelor care denumesc fiinţe de sex bărbătesc.
   MĂSER, masere, s.n. (Fiz.) Dispozitiv pentru generarea şi amplificarea cuantică a undelor electromagnetice din domeniul microundelor.
   MASETI3R, maseteri, adj., s.m. (Şi în sintagma muşchi maseter) Muşchi al feţei, ridicător al mandibulei/ cu rol important în masticaţie.
   MASIV, -Ă, masivi, -e, adj., s.n.,
1.  Adj. Care se prezintă ca o masă bine închegată, cu elemente strîns unite; format dintr-un material fără goluri, plin. + Care are aspectul unei mase unitare, impunătoare (prin proporţii). 2. S.n. Unitate de relief care înmănunchează mai multe şiruri sau culmi muntoase alcătuind împreună un ansamblu bine individualizat faţă de relieful din jur.
   MASS-MEDIA s.n.pl. Comunicaţiile de masă (presa, afişul publicitar,1 radioul, cinematograful, televiziunea, magnetofonul etc.). [Pronunţat: -di-a]
   MASTÎC, masticuri, s.n. Material (fluid sau vîscos) alcătuit dintr-un amestec de substanţe minerale sau vegetale, care are proprietatea de a se întări în contact cu aerul şi care serveşte la lipit, chituit, nivelat etc.
♦   Preparat vîscos obţinut pe bază de colofoniu şi întrebuinţat pentru acoperirea pomilor fructiferi în locurile unde aceştia sînt tăiaţi, găuriţi etc.
   MASTICATOR, -OĂRE, masticatori, -oare, adj. Care serveşte la masticaţie, care se referă la masticaţie. O Muşchi masticator, fiecare dintre muşchii situaţi între cele două maxilare, care iau parte la procesul de masticaţie prin mişcările pe care le imprimă mandibulei.
   MASTICĂŢIE, masticaţii, s.f. Proces de fragmentare şi de triturare a alimentelor în cavitatea bucală, care se efectuează (la om şi la mamifere) cu ajutorul dinţilor, al limbii şi al muşchilor masticatori, implicînd şi acţiunea secreţiei salivare.
   MASTOÎDĂ, mastoide, s.f. Fiecare dintre cele două proeminenţe ale osului temporal, situate în partea postero--inferioară a conductului auditiv extern.
   MAŞÎNĂ, maşini, s.f, Sistem tehnic alcătuit din piese cu mişcări relativ determinate, care transformă o formă de energie în altă formă de energie sau în lucru mecanic util. O Maşină--unealtă, maşină de lucru înzestrată cu scule, care permite prelucrarea, prin operaţii mecanice, a materialelor metalice. + Dispozitiv, instrument, aparat; mecanism, maşinărie.
   MATAHĂLĂ, matahale, s.f. (Pop. şi fam.) Fiinţă sau lucru de proporţii foarte mari, prea mari; namilă, colos.
   MĂTCĂ, mătci, s.f. 1. Fîşie de teren pe care un pîrîu, un rîu sau un fluviu îşi poartă în mod normal apele; albie minoră a unei ape curgă toare. 2. (Entom.) Albină femelă mai mare decît albinele lucrătoare, cu organele
479
MATEMATIC-MATRIARHAT
sexuale complet dezvoltate, care are rolul de a depune ouă; regină, mamă.
  MATEMATIC, -I, matematici, -ce, adj. Care se referă la matematică, care ţine de matematică, bazat pe principiile matematicii.
  MATEMĂTICĂ, matematici, s.f. Ştiinţă în care se studiază.mărimile, relaţiile cantitative şi formele spaţiale, fumizînd metoda generală de investigaţie a aspectelor structurale.
  MATERIĂL, -Ă, materiali, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care aparţine realităţii obiective, existînd independent de conştiinţă şi In afara ei; care este alcătuit din materie. O. Particulă materială, totalitatea particulelor (atomi, ioni, molecule etc.) din care este alcătuită o substanţă. + Care constă în bunuri economice, care ţine de venit, de avere, de aspectul economic sau pecuniar; * care se referă la trai sau la întreţinerea vieţii. O Cultură .materială, totalitatea bunurilor şi a deprinderilor de producţie existente pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii. 2. S.n. Totalitatea materiilor prime sau semifabricate (şi prelucrate în piiese) din care pot fi executate diverse bunuri. O Material auxiliar, 'material folosit la producerea unui bun, care nu se regăseşte sub nici o formă în bunul produs. + Ceea ce constituie fondul, substanţa unei lucrări. [Pronunţat: -ri-al]
  MATERIALISM s.n. Orientare fundamentală în filozofie, care (in opoziţie cu idealismul) dă un răspuns adecvat problemei fundamentale a filozofiei (a raportului dintre materie şi conştiinţă), considerind materia, natura, existenţa ca factor primordial, iar conştiinţa, spiritul, gîndirea ca factor secund, derivat. O Materialism dialectic, concepţia filozofică ştiinţifică, care îmbină organic rezolvarea consecvent materialistă a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica. Materialism istoric, parte integrantă
a filozofiei materialist-dialectice, reprezentînd concepţia filozofică despre istorie şi societate, despre legităţile generale şi forţele motrice ale dezvoltării sociale. [Pronunţat: -ri-a-]
  MATERIALITATE s.f. Atribut principal al existenţei materiale; însuşirea de a fi material, de a fi alcătuit din materie, de a avea existenţă materială, reală; natura materială a ceva. [Pronunţat : -ri-o-]
  MATERIALIZĂ, materializez, vb. I. Tranz. şi refl. A da sau a căpăta formă materială, reală, efectivă, a (se) transpune în viaţă; a (se) concretiza, a (se) întrupa. [Pronunţat: -ri-a-]
  MATlSRIE, materii, s.f. 1. (Fii.) Realitatea obiectivă fundamentală, entitate prin care există toate obiectele, însuşirile, fenomenele şi relaţiile acestor obiecte; realitatea obiectivă care-există în afară şi independent de
conştiinţa omenească si care este re-t f t
flectată de aceasta; diversitatea fenomenelor reprezentînd diferite forme de
mişcare ale acestei realităti. 2. Sub-i # » t
stanţă din care sînt făcute diverse obiecte; obiect, corp, element considerat din punctul de vedere al compoziţiei sale. O Materie primă, produs natural sau material semifabricat care constituie un material de fabricaţie. Materie colorantă, colorant, culoare. Materie cenuşie, parte a sistemului nervos central situată la suprafaţa
                                                       creierului si în interiorul măduvei t 9
spinării, care dă naştere fluxului nervos. 3. Totalitatea cunoştinţelor care se predau în cadrul unui obiect de studiu (in învăţămînt).
  MATE* ĂL,-Ă, matinali,-e, adj. (Livr.) De dimineaţă. + (Despre oameni) Care se scoală de dimineaţă, care îşi începe activitatea devreme.
  MATRIARHĂT s.n. Treaptă istorică în dezvoltarea orinduirii comunei primitive în care descendenţa se stabileşte pe linie maternă, femeia avind rolul
MATRICE-MAXIM
480
principal în viaţa economică şi socială. [Pronunţat: -tr.i-ar-']
   MATRÎCE, matrice, s.f. 1. (Mat.; şi în expr.) Matrice de tip (m,n), tablou format din m-n numere reale sau complexe (i=i, 2,...,m, j =lj 2,...,n), dispuse în m linii şi n coloane; se notează:
Am,n = II aij|K^ =^’                  2,...,n)
    an         ••%n 
sau «21 «22-   -a2n 
    aml am 2*. amn  
O Matrice-coloană, matrice de tip (m,î), deci de forma .
                                                an
                                                U2l
                                               ®ml
Matrice-linie, matrice de tip (1 ,n), deci de forma
li«n
Matrice pătratică, matrice la care numărul liniilor este egal cu numărul coloanelor (m =n); se notează: |l cy || n. Matrice nesingulară, matrice pătratică al cărei determinant este diferit de zero. Matrice singulara, matrice pătratică al cărei determinant este zero. Matrice transpusa (a unei matrice A), matrice care se obţine schimbînd în A liniile în coloane. Matrice reciprocă (a unei matrice A sau matricea adjunctă a lui A), matricea care se obţine înlocuind în matricea transpusă fiecare element cu complementul său algebric. Matricea-unitate, matrice pătratică de ordinul n, care are pe diagonala principală numerele 1, iar restul elementelor sînt 0; se notează In. Matricea zero, matricea cu toate elementele egale cu zero; se notează: Om,n*
        2.          (Log.) Tabel reprezentînd valoarea de adevăr a unui enunţ pe baza valorii de adevăr a elementelor sale componente. 3. (Anat.) Uter. + Fig. Obîrşie, origine.
  M ATRIM ONIĂL,-Ă, matrimoniali,-e, adj. (Livr.) De căsătorie. [Pronunţat: -ni-al] ,
  MATRÎŢĂ, matriţe, s.f. 1. . Unealtă cu o cavitate interioară, alcătuită din unul sau din mai multe elemente, folosită la fasonarea, prin deformare plastică sub presiune, a unor materiale.
2. Formă în care se toarnă literele de tipografie.
  MATtJR,-Ă, maturi,-e, adj. Care se află la o deplină dezvoltare (fizică şi intelectuală); care arată multă judecată, multă experienţă.
  MATURITĂTE s.f. 1. (Biol.) Stare de dezvoltare deplină (fizică sau intelectuală) a unui organ sau a unui organism întreg; calitatea de â fi matur. O Maturitate sexuală, stare de dezvoltare a organismului animal capa-bil de reproducere. + Stare de deplină dezvoltare a plantelor, în special a fructelor; coacere. 2. Fig. Stadiu înaintat de experienţă, de însuşire a cunoştinţelor; seriozitate, profunzime (determinată de vîrstă, de experienţă).
  MAUSOLEU, mausolee, s.n. Monument funerar de proporţii mari, ridicat în memoria unui om ilustru, a unor eroi etc.
  MAXILĂR, maxilare, s.n. Fiecare dintre cele două oase ale feţei, pe marginea inferioară a cărora se află alveolele dentare şi dinţii; falcă. <0 Maxilar inferior, mandibiilă (1).
  MAXtLĂ, maxile, s.f. (Zool.) Fiecare dintre cele două piese bucale chiti-noase situate înapoia mandibulelor, la artropode, la unii viermi şi la moluşte.
  MAXILIP15D, maxilipede, s.n. Fiecare dintre cele şase apendice, la crustacee, grupate în trei perechi, situate în partea anterioară a toracelui şi folosite pentru prins hrana.
             ,   maximi,-e, adj., s.n.
1. Adj. Care are cea mai mare valoare, dimensiune, durată, intensitate etc.;
481
MAXIMA L-MAGTJRĂ
maximal (1). 2. S.n. (Mat.; în expr.) Punct de maxim (local, al unei funcţii), valoare a a argumentului unei funcţii reale, f, de variabilă reală, x, cu proprietatea că există o vecinătate U a lui, astfel încît ' f(a)^f(x), pentru orice xEiUfll, unde I este intervalul pe care este definită funcţia. Maximul unei funcţii, numărul f(a), unde a este un punct de maxim (ţj,2) al funcţiei reale de variabilă considerată.
  MAXIMĂL,-Ă, maximali,-e, adj., s.n. 1. Adj. Maxim (1). O Preţ maximal, preţ a cărui depăşire este interzisă de lege. 2. S.n. Taibel care conţine preţurile curente fixate de stat pentru mărfurile micilor producători.
  MĂXIMĂ, maxime, s.f. Propoziţie sau frază care exprimă, în puţine cuvinte, păreri despre viaţă, principii etice, reguli de comportare etc. cu caracter general valabil; adagiu, aforism, sentinţă.
  MĂXWELL, maxwelli, s.m. (Fiz.) Unitate de măsură a fluxului magnetic egală cu 10~® Wb. Simbol:              Mx.
[Pronunţat:    maxuel] :
  MAZÎL, mazili, s.m. (în evul mediu, în ţările române) Mic boier sau urmaş de mic boier (fără funcţie publică). + Persoană (de obicei răzeş) însărcinată cu strîngerea birurilor.
  MAZILI, mazilesc, vb. IV. Tranz. A înlătura de la tron un domn sau a scoate din slujbă un boier.
  MĂCEŞ, măceşi, s.m. Denumire dată unor specii spontane de plante din familia rozaceelor, cu frunze penate--compuse, cu flori roz, albe sau galbene, cu fructe mici roşii, bogate în vitamina C; cacadîr, rujă, răsură, trandafir sălbatic (Rosa).
  MĂCrULÎE, măciulii, s.f. (Bot.; pop.) Capsulă.
  MĂCRÎŞ, măcrişi, s.m. Plantă erbacee perenă, înaltă pînă la 1 m, cu frunze alungite cu gust acrişor, folo-
  site în alimentaţie şi în medicină (Rumex acetosa).
  MĂDUVĂ, măduve, s.f. 1. (Anat.) Substanţă moale, de culoare gălbuie sau roşie, aflată în canalul oaselor, care ajută la formarea sîngelui şi â ţesutului osos. O Măduva spinării, măduvă situată în canalul vertebral, la animalele vertebrate, care, împreună cu encefalul, formează sistemul nervos cerebrospinal, constituită din substanţă albă     (la periferie) şi cenuşie (în
partea internă) şi îndeplinind funcţia de centru reflex. Măduvă osoasă, măduvă aflată     în canalele   sau în  alte
cavităţi    ale oaselor, constituită   din
ţesut conjunctiv reticulat, bogată în vase sangvine şi în terminaţii nervoase. Măduvă osoasă roşie, măduvă cu rol în osteogeneză şi în bematopoieză. Măduvă osoasă galbenă, măduvă alcătuită din celule adipoase, provenită
din măduva nervoasă roşie, la adulţi,
                            f >        f •
prin procesul de metaplazie. Măduva părului, formaţie constituită din celule mari, ovale, situată în axul tulpinii părului. 2. (Bot.; în expr.) Măduva lemnului, partea centrală, alcătuită din ţesut parencliimatic, situată în cilindrul central al tulpinii şi al rădăcinii şi servind, uneori, la depozitarea unor materii nutritive de rezervă.
  MĂGĂÎt, măgari, s.m. Animal din familia calului, mai mic decît acesta, cu părul de obicei sur, cu capul mare şi cu urechile lungi, folosit ca animal de povară şi de tracţiune; asin (Equus asinus).
  MĂGULI, măgulesc, vb. IV. 1. Tranz. A satisface amorul propriu sau vanitatea cuiva prin vorbe sau prin fapte; a flata; a linguşi. 2. Refl. (înv.) Â se amăgi cu..., a se împăca cu..., a se incinta cu...
  MĂGURĂ, măguri, s.f. Formă de relief bine conturată, alungită şi mai înaltă faţă de tot ce se găseşte in jurul ei, avînd aspectul unei movile, provenită prin acţiunea unei ape curgătoar-
31 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
mAiestrie-măsura
482
   care şi-a deschis o vale transversală printr-o culme deluroasă sau muntoasă.
     MĂIESTRIE, măiestrii, s.f. Pricepere, iscusinţă deosebită; talent, dibăcie; O Măiestrie artistică, totalitatea elementelor pe care le pune în valoare artistul în procesul desăvîrşirii unei opere literare sau de artă. [Pronunţat: mă-ies-]
     MĂIESTRU, MĂIĂSTRĂ, măieştri, măiestre, adj. (Despre oameni) Talentat, priceput, iscusit; (despre realizări ale oamenilor) care este făcut cu talent, cu pricepere. [Pronunţat: mă-ies-]
     MĂLtTRĂ, mâluri, s.f. Boală a. griului şi a altor păioase, cauzată de unele specii de ciuperci, care distruge boabele şi le umple cu o pulbere neagră, formată din sporii ciupercii.
     MĂN6S,-0ĂSĂ, mănoşi,-oase, adj. (Despre pămînt) Care dă rod bogat; fertil, roditor. + (Despre recolte) îm-_ belşugat, bogat.
     MĂNUNCHI, mănunchiuri, s.n. 1. Cantitate de fire de grîu, de iarbă etc. care poate fi cuprinsă cu palma. 2. Legătură de mai multe obiecte de acelaşi fel (sau asemănătoare) strînse laolaltă.
     MĂRĂCINE, mărăcini, s.m. Nume generic dat unor plante a căror tulpină este acoperită cu spini.
     MARE interj. (Pop.) Exclamaţie care arată mirare, curiozitate, nedumerire, surprindere, uimire, admiraţie etc. sau cu care cineva se adresează cuiva.
     mărgărităr, (i) mărgăritare, s.n., (2) s.m. 1. S.n. Perlă. + Fig. Lucru de mare valoare, fără cusur. 2. S.m. (Bot.) Lăcrimioară. ,
     MĂR GĂRITĂREL, mărgăritârele, s.n. (Bot.) Lăcrimioară.
   MĂRGEĂN s.n. (Zool.) Coral1.
   MĂRGINIT,-Ă,      mărginiţi,-te, adj.
Care are o putere de înţelegere limitată, îngustă, un nivel cultural scăzut.
   MĂRÎME, mărimi, s.f. X. Însuşirea de a fi mare. 2. Proprietate comună a unor obiecte, pe baza căreia acestea pot fi ordonate într-un şir. O (Astron.) Mărime stelară, măsură a strălucirii unei stele.
   MĂRINIMIE s.f. Bunăvoinţă, înţelegere, bunătate, generozitate, dărnicie arătate de cineva.
   MĂRIRE, măriri, s.f. (Fiz.) 1. Operaţie de copiere fotografică priri proiecţie, în scopul obţinerii unor pozitive mai mari decît negativele copiate. 2. (în expr.) Mărire transversală, raportul dintre dimensiunea transversală a imaginii obţinute printr-un instrument optic şi dimensiunea transversală a obiectului. .
   MĂRTURÎE, mărturii, s.f. Declaraţie făcută de o persoană despre un lucru văzut, ştiut, cunoscut.
   MĂRTURISI, mărturisesc, vb. IV. Tranz. A face o mărturie.
   MĂSCĂRICI, măscărici, s.m. Bufon.
   MĂSLIN, măslini, s.m. Plantă arborescentă dicotiledonată, din familia oleaceelor, înaltă de 10—20 m, cu frunze persistente, lanceolate şi pie-loase, de culoare verde deschis pe partea superioară şi albă-argintie pe partea inferioară, cu flori albe, cu fructe ovoide, drupe comestibile, cultivată, în ţările din bazinul mediteranean, pentru lemn, fructe şi uleiul valoros extras din fructe (dlea euro--paea ).
   MĂSLÎNĂ, măsline, s.f. Fructul măslinului, comestibil, de culoare brună--verzuie, foarte bogat în ulei.
   MĂSURĂ, măsdr, vb. I. Tranz. A determina (cu instrumente sau cu aparate de măsură, etaloane, unităţi
483
mAsurabil-mAzAriche
de măsură etc.) valoarea unei mărimi (lungime, masă, greutate, temperatură etc.); â lua măsura.
  MĂSURĂBIL,-Ă, măsurabili,-e, adj. Care se poate măsura.
  MĂSURĂRE, măsurări, s.f. Acţiunea de a măsura; determinare a valorii unei mărimi; măsură; măsurătoare, măsurat. + Metodă ştiinţifică ce realizează trecerea de la descriere şi clasificare la explicarea teoretică a faptelor pentru formularea legilor, de la datele cantitative şi empirice la datele calitative şi raţionale.
  MĂSURĂT,-Ă , .măsuraţi,-te, adj. (Despre corpuri, fenomene, mărimi) Determinat, evaluat prin măsurare.
  MĂStJBĂ, măsuri, s.f. 1. Valoare pozitivă a unei mărimi, determinată prin raportare la o unitate dată. O (Mat.) Măsura unui segment orientat,
AB (de pe o axă), lungimea segmentului |AB|, cu semnul + sau —, după cum |AB| are acelaşi sens sau nu cu al
axei. Măsura unui vector, AB, măsura
segmentului orientat AB ce conţine vectorul dat. Măsura unui unghi (în grade), funcţie m: U-»[0, 180], unde U este mulţimea unghiurilor, care satisface următoarele axiome:
m(AOB)=0, dacă şi numai dacă AOB
este un unghi nul şi m(AOB)=180,
dacă şi numai dacă AOB este un unghi alungit, iar pentru orice număr a £ (0, 180) există o semidreaptă unică |OB inclusă într-un semiplan limitat de o semidreaptă dată | OA, astfel
încît m(AOB) = a şi pentru două
unghiuri adiacente AOB şi BOC există
egalitatea m(AOB)+m(BOC) =m( AOC).
Măsura unui arc AB al unui cerc C(0,r), număr real nenegativ, astfel
 încît: m(AB) —
                     ^ m(AOB), dacă AB este arc mic (situat
                     în interiorul AOB),
                     360—m(AOB), dacă
AB este arc mare (nesituat în interiorul AOB),
                     180, dacă AB este semicerc. 2. Unitatea convenţională peatru măsurarea dimensiunilor, cantităţilor etc. 3. Unitate metrică alcătuită dintr-un anumit număr de silabe accentuate şi neaccentuate sau (în versificaţia antică) din-tr-un anumit număr de silabe lungi şi scurte, care determină ritmul unui vers.
4. Categorie a dialecticii care reflectă legătura dintre cantitate şi calitate, cuprinzînd intervalul în limitele căruia schimbările cantitative pe care le suferă un anumit lucru sau un anumit fenomen nu duc la o transformare a calităţii lor.
  MĂTĂSE, mătăsuri, s.f. Fibră textilă naturală de borangic prelucrat; ţesătură făcută din aceste fibre. O Mătase artificială, fibră textilă, similară ca aspect celei naturale, obţinută pe cale chimică (din nitrat de celuloză, viscoză, cazeină etc.); ţesătură făcută din aceste fibre.
  MĂTBĂGtjjVĂ, mătrăgune, s.f. Plantă erbacee otrăvitoare din familia solanaceelor, cu flori brune-violete (care conţin atropină) şi cu fructe negre, întrebuinţată în medicină pentru proprietăţile ei antispastice şi cardiace; beladonă, (pop.) doamnă--mare (Atropa belladona).
  JUTREIţĂ s.f. Părticele din stratul cornos al epidermei, celule complet cheratinizate, de culoare albicioasă, care se desprind de pe pielea capului.
  MĂZĂRÎCBE s.f. Nume dat mai multor specii de plante furajere din familia leguminoaselor.
 51*
MEANDRU-MEDIAN
484
   MEÂNDRU, meandre, s.n. Fiecare dintre cotiturile mari ale albiei unei ape curgătoare care străbate o formă de relief foarte puţin accidentată. [Pronunţat: me-an-]
   MEĂT, meaturi, s.n. 1. (Anat.) Canal îngust şi subţire sau orificiul acestuia, aflate intre două organe. O Meat nazal, fiecare dintre cele trei spaţii delimitate de peretele lateral şi de cometele nazale. Meat nasofaringian, şănţuleţ între cavitatea nazală şi faringe. Meat acustic, mic canal care leagă între ele utricula şi sacula. Meat urinar, spaţiul dintre nefroni. 2. (Bot.) Spaţiu, interstiţiu'între celulele unui ţesut vegetal. [Pronunţat: me-at\
   MECA s.f. (Rar) Localitate considerată drept centru spiritual, cultural.
   MECĂNIC,-Ă, mecanici,-ce, s.f., adj.
I. S.f. 1. Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul celei mai simple mişcări, denumită mişcare mecanică; tehnica procedeelor în care intervin mişcarea sau echilibrul corpurilor sub acţiunea forţelor. <0 Mecanica fluidelor, capitol al mecanicii care se ocupă cu studiul lichidelor în echilibru sau în mişcare. Mecanică cuantică, capitol al fizicii care se ocupă ou studiul legilor de mişcare a particulelor elementare sau al sistemelor de particule elementare, avînd la bază proprietăţile ondulatorii şi corpusculare ale microparticulelor. Mecanică relativistă, capitol al fizicii în care se studiază interdependenţa dintre spaţiu, timp şi materia în mişcare, atît la viteze relativ mici, cit şi în cazul vitezelor relativ foarte mari, comparabile Cu viteza luminii. 2. Disciplină tehnică al cărei obiect îl constituie construcţia şi funcţionarea maşinilor, îndeosebi a pieselor şi a mecanismelor care servesc la transmiterea mişcării. II. Adj. 1. Care aparţine mecanicii (I), privitor la mecanică, de mecanică. 2. Care este pus în mişcare de o maşină sau de un mecanism; mecanizat.
   MECANICISM s.n. Concepţie care explică fenomenele biologice, sociale, psihice etc. pe baza principiilor şi legilor mecanicii (I), reducînd întreaga diversitate calitativă a fenomenelor şi a proceselor naturii la fenomene şi la procese mecanice.
   MECANISM, mecanisme, s.n. Sistem tehnic alcătuit din mai multe piese fixe şi mobile care sînt angrenate între ele, astfel încît unele elemente mobile, transmiţînd forţele de la elementul conducător la elementele conduse, pot antrena mişcarea acestora.
   MECANIZÂ, mecanizez, vb. I. Tranz. A introduce în procesul de producţie maşini, aparate etc. pentru a uşura şi a grăbi executarea unor operaţii.
   MECI, meciuri, s.n. întrecere sportivă care se desfăşoară între două echipe sau între doi sportivi, pe baza unor reguli stabilite în cadrul fiecărei ramuri sportive; întîlnire, partidă, joc.
   MEDALIE, medalii, s.f. Piesă de metal în formă de monedă, gravată cu figuri şi cu inscripţii, emisă în cinstea unei personalităţi, în memoria unei acţiuni glorioase etc. + Piesă de metal dată ca premiu la diferite concursuri sau ca distincţie pentru merite (deosebite) într-un anumit domeniu de activitate.
   MEDALION, medalioane, s.n. Bijuterie de formă rotundă sau ovală, care încadrează sau care închide între două capace o fotografie, o pictură, o şuviţă de păr etc. şi care se poartă, de obicei, pe un lănţişor, la gît. + Ramă ovală sau rotundă în care este fixată o fotografie sau un tablou. [Pronunţat:
-li-on]
   MEDELNICfiR, med'elniceri,            s.m.
Titlu dat, în trecut, boierului care turna domnului apă ca să se spele pe mîini (înainte de masă) şi care servea mincărurile la masă; persoană care avea acest titlu.
   MEDIĂN, -Ă, mediani, -e, s.f., adj.
1.  S.f. Fiecare dintre cele trei drepte
485
MEDIATOR-MEDIU1
ce unesc un vîrf al triunghiului cu mijlocul laturii opuse vlrfului; segmentul determinat de vîrf şi mijlocul laturii opuse; lungimea acestui segment. ♦ Fiecare dintre cele patru drepte care unesc un vîrf al tetraedru-lui cu centrul de jgreutate al feţei opuse. 2. Âdj. Care se află la mijloc; medial. [Pronunţat: -di-an]
   MEDIATOR,-OĂRE, mediatori, -oa-re, subst., adj. (Mat.) 1. S.f. Perpendiculară dusă prin mijlocul unui segment. O Mediatoarele unui triunghi, mediatoarele laturilor triunghiului. 2. Adj. (In expr.) Plan mediator [ol unui segment de dreaptă), plan perpendicular pe segment şi care trece prin mijlocul acestuia. . 3. S.n. Mediator chimic, substanţă secretată de veziculele aflate în butonii ramificaţiei terminale ale axonului unui neuron, care mijloceşte transmiterea influxului nervos. [Pronunţat: -di-a-]
   MEDICAMENT, medicamente, s.n. Substanţă de origine animală, vegetală sau sintetică, folosită pentru prevenirea, tratarea sau vindecarea bolilor.
   MEDICÎNĂ, medicine, s.f. Ştiinţă care are ca obiect păstrarea şi restabilirea sănătăţii şi care studiază, în acest scop, procesele biofizice şi biochimice, structurile şi fenomenele organismului, cauzele şi mecanismele de producere a bolilor, precum şi mijloacele de diagnosticare, de tratare şi de prevenire a lor.
   MEDIEVAL, -A, medievali, -e, adj. Care aparţine evului mediu, privitor la evul mediu, specific evului mediu. [Pronunţat: -di-e-]
   MEDÎMNA, medimne, s.f. Unitate de măsură de capacitate (pentru cereale) echivalentă cu 52,5 1, folosită de greci, în antichitate.
   MEDIOCRU, -A, mediocri, -e, adj. 1. Care se află între două limite extreme; mijlociu, potrivit; care nu iese din comun, nu se evidenţiază prin nimic; modest, banal. 2. Lipsit de inteligenţă,
de capacitate, de cultură, de spirit; fără valoare. [Pronunţat: -di-o-]
   MEDITA, meditez, vb. I. 1. Intranz. A cugeta, a gîndi adînc asupra unui lucru. 2. Tranz. (înv.) A examina ceva din toate punctele de vedere; a studia. 3. Tranz. (înv.) A pune ceva la cale; a plănui, a urzi.
   MEDITATIV, -A, meditativi, -e, adj. înclinat spre meditaţie; care se caracterizează prin meditaţie (1).
   MEDITAŢIE, meditaţii, s.f. 1. Faptul de a gîndi îndelung şi profund; meditare, cugetare, reflecţie. 2. Specie a poeziei lirice în care lirismul se împleteşte ou cugetarea filozofică asupra problemelor fundamentale ale existenţei umane.
   MEDITERANEAN, -A, mediteraneeni, -e, adj. Care aparţine Mării Medi-terane sau regiunilor înconjurătoare^ privitor la Marea Mediterană sau la regiunile din jurul ei. O Clima mediteraneana, climă cu ierni blinde (+6°C) şi cu veri foarte călduroase (pînă la +40°C), caracteristică regiunilor din jurul Mării Mediterâne. [Pronunţat: -ne-an]
   MfiDIU1, medii, s.n. 1. (Şi în expr. mediu geografic) Natura înconjurătoare în care se află fiinţele şi lucrurile, precum şi totalitatea factorilor 4e climă, de relief, bogăţiile solului şi subsolului, căile naturale de comunicaţie etc. O (Biol.) Mediu de viaţă, totalitatea forţelor şi energiilor lumii materiale care influenţează viaţa unei fiinţe. Mediu abiotic, totalitatea factorilor fizici şi chimici care determină viaţa unui organism. Mediu biotic, totalitatea plantelor şi animalelor care condiţionează viaţa unui organism. Mediu aerian, totalitatea factorilor abiotici şi biotici oferiţi de atmosferă unor vieţuitoare. Mediu subteran, condiţiile abiotice şi biotice de care depinde viaţa animalelor subpămîntene. Mediu biologic, mediu alcătuit din plantele şi din animalele din jur, care oferă
MEDIU^MEGAWATT
486
omului produse alimentare sau produse din care el îşi confecţionează îmbrăcămintea, obiecte de uz casnic, de adăpost, medicamente etc. Mediu intern, totalitatea umorilor care scaldă celulele organismului. Mediu de cultură, soluţie nutritivă sterilă, utilizată pentru înmulţirea microbilor în laborator. Mediu social, luniea, societatea în mijlocul căreia trăieşte cineva; ambianţă. 2. Substanţă solidă, lichidă sau gazoasă, cîmp electromagnetic sau gra-' vitaţional etc. în care se desfăşoară fenomenele fizice. 3. Persoană care poate fi trecută în stare de hipnoză, de transă şi despre care, în practicile oculte, se crede că poatş comunica cu spiritele şi poate servi ca intermediar Intre ele şi cei vii.
   MEDIU2, -IE, medii, adj-, s.f. 1. Adj. Care se află la mijloc; de mijloc, mijlociu. + Fig. Moderat, echilibrat, ponderat. 2. Adj. Care reprezintă o medie* (3). 3. S.f. Valoarea mijlocie a măi multor mărimi. ♦ Rezultatul obţinut din adunarea notelor primite de un elev, de un student etc. şi împărţirea acestora prin numărul lor total. 4. S.f. (Mat.) Număr asociat, prin anumite procedee de calcul, unui grup de numere, astfel Încît: a) este cuprins între cel mai mic şi cel mai mare dintre numerele considerate; b) este egal cu numerele considerate, dacă acestea sînt egale între ele. <3> Medie proporţională, media geometrică a două numere pozitive; rădăcina pătrată din produsul acelor numere. Medie armonică (a ti numere), inversa mediei aritmetice a inverselor acelor numere; în cazul a două numere
                                                X1 *2 2
   MEDULĂR, -A, medulari, -e, adj. 1. Care aparţine măduvei spinării sau măduvei osoase, care se referă la măduva spinării sau la măduva osoasă
ori care are caracterul lor; care alcătuieşte maduva. 2. Care aparţine măduvei lemnului, care se referă la măduva lemnului. O -Roze medulare, grup de; celule alungite, aşezate radiar, generate de celulele cu cambiu din structura secundară a gimnospermelor, dicotiledonatelor lemnoase şi erbacee perene.
  MEDULOŞUPRARENAlA, medu-losuprarenale, adj. (In expr.) Glandă medulosuprarenală (şi substantivat, f.), glandă endocrină care formează porţiunea centrală a glandelor suprarenale.
  MEDtJZĂ, meduze, s.f. (Şi în expr. meduză fără val) Nume generic dat unor celenterate marine, reprezentînd generaţia şexuată a hidrozoarelor şi sifonoforeloi*, cu corpul în formă de ciupercă, gelatinos şi transparent, care . trăiesc şi în Marea Neagră.
  MEFISTOFELIC, -Ă, mefistofelici, -ce, adj. (Livr.; adesea adverbial) Diabolic; răutăcios, perfid.
  MEGAFON, megafoane, s.n. 1. Difuzor de mare putere, folosit pentru transmiterea programelor sonore în pieţe, pe stadioane etc. 2, Instrument de forma unei pîlnii, folosit pentru comunicări verbale la distanţă.
  MEGALÎT, megaliţi, s.m. Monument (funerar sau religios) construit, în epoca neolitică şi la începutul epocii .. bronzului, din unul ori din mai multe blocuri mari suprapuse de piatră brută sau cioplită sumar.
  MEGALÎTIC, -Ă, megalitici , -ce, adj. Care aparţine megaliţilor sau epocii lor de construire, privitor la megaliţi sau la epoca construirii lor.
  ME GAL OMĂN,          -ă, megalomani,,
-e, adj., s.m. şi f. (Persoană) care are o părere exagerat de bună despre calităţile sale; grandoman.
  MEGAWĂTT, megawaţi, s.m. (Fiz.) Simbol MW. Unitate de măsură pentru putere, egală cu un milion de waţi.
487
MEGIEŞ-MELINTTA
   IHEGlfiŞ, -Ă, megieşi, -e, s.m. şi f-, adj. 1. S.m. şi f. Ţăran liber, stăpin de pămint, în Moldova şi in Ţara Românească, în evul mediu. 2. Adj. (Pop.) Vecin. [Pronunţat: -gi-eş]
   MEGLENOROMÂN, -Ă, meglenoromâni, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de origine românească stabilită în provincia Meglen din Macedonia. 2. Adj. Care aparţine meglenoromânilor-(1), privitor la meglenoromâni.
   MEI s.m. Plantă erbacee monocoti-ledonată din familia gramineelor, cu inflorescenţă ramificată, cu flori albe--gălbui, cu fructul o cariopsă, folosită ca nutreţ pentru vite, iar fruotele pentru hrana păsărilor (Panicum milia-ceum).
   MElOZĂ, meioze, s.f. Proces de diviziune prin mitoză, în urma căruia, prin separarea de perechi de cromozomi din nucleu, se formează gameţi cu nucleul haploid; diviziune reducţională. [Pronunţat: me-io-']
   MELAMÎNĂ s.f. C3(NH2)3N3. Substanţă organică obţinută prin încălzirea ciandiamidei sub presiune sau a ureei cu amoniac, puţin solubilă în apă, insolubilă în aloool şi în eter, folosită Ia fabricarea unor răşini.
   MELĂNĂ s.f. Denumire dată, în ţara noastră, fibrelor textile sintetice poliacrilonitrilice, cu proprietăţi asemănătoare lînii.
   MELANCOLIC, -Ă, melancolici, -ce, adj. 1. (Adesea adverbial) Stăpînit de melancolie (1); înclinat spre melancolie. + Care exprimă melancolie; care rezultă dintr-o stare de melancolie.
♦  (Despre lucruri, peisaje etc.; adesea adverbial) Care inspiră melancolie, care predispune la melancolie; trist, posomorit. 2. Care este bolnav de melancolie (2).
   MELANCOLfE, melancolii, s.f. 1. Stare de tristeţe, de deprimare, amestecată cu visare şi eu dorinţa de izolare. 4 Tristeţe (uşoară). 2. Boală psihică
ce se manifestă printr-o continuă depresiune, prin tristeţe morbidă, prin apatie, delir, halucinaţii, anxietate şi obsesia sinuciderii.
   MELANÎNĂ, melanine, s.f. Pigment organic de culoare neagră sau brună--închis, care conţine fier şi azot şi care se găseşte, în concentraţii diferite, în piele, în păr, în coroida oculară şi în anumite regiuni din sistemul nervos central.
   MELANfSM s.n. Fenomen prin care unele organisme, plante sau animale capătă, sub influenţa mediului, o culoare mai închisă.
   MELANOCÎT, melanocite, s.n. Celulă dermică ce formează melanina.
   MELĂSĂ, melase, s.f. Reziduu siropos, de culoare brună, provenit de la extragerea zahărului din sfecla de zahăr sau din trestie de zahăr şi care . serveşte ca materie primă la fabricarea spirtului, a romului etc. şi ca hrană pentru vite.
   MELC, melci, s.m. 1. Nume dat mai multor specii de moluşte din clasa gasteropodelor, care trăiesc pe uscat şi în ape, cu corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală, şi cu patru tentacule sensibile la cap; culbec, bourel. 4 Gasteropod. O Melc fără casă, limax. 2. Partea osoasă a labirintului urechii interne. O Melc membranos, cohlee.
   MELEAG, meleaguri s.n. (De obicei la pl.) Loc, ţinut, regiune.
   MELIFfiR, -Ă, mdiferi, -e, adj., s.f.
 1.  Adj. (Despre plante) Care are flori cu mult nectar şi polen, pe care albinele le culeg şi din care produc mierea şi ceara. 2. Adj. (Despre regiuni) Bogat în plante melifere (I). 3. S.f.pl. Grup de insecte himenoptere (cuprin-zlnd albinele şi viespile) care culeg nectarul şi polenul din flori, producînd apoi mierea şi ceara.
   MELINfTĂj meliniie, s.f. Nume dat acidului picric topit, substanţă folo-
MELODIE-MEMORIE
488
 sită ca exploziv, la confecţionarea fitilurilor detonante; lidită.
   MELODÎE, melodii, s.f. Succesiune de sunete de înălţimi şi durate diferite, îmbinate după regulile ritmului şi ale modulaţiei, pentru a .alcătui o unitate cu.sens expresiv. + Compoziţie muzicală; cîntec.
   MELODRAMATIC, -Ă, melodramatici, -ce, adj. 1. Care se referă la melodramă, privitor la melodramă, de melodramă, specific melodramei. 2. (Depr.) Cu un caracter patetic exagerat, fals.
   MELODRĂMĂ, melodrame, s.f. Piesă de teatru cu acţiune neverosimilă, cu
                 t                .7
situaţii exagerate şi rezolvate artificial (adeseori fericit), cu tendinţă moralizatoare, cu personaje schematice aflate în conflicte violente.
   MELOPJîE, melopei, s.f. Melodie lentă, monotonă, tărăgănată (care acompania, în trecut, o declamaţie). , [Pronunţat: -pe-e]
   MELOS s.n. 1. Melodie, cîntec; muzică. 2. Aspect cantabil, melodios, expresiv al muzicii.
   MEMBRĂNÂ, membrane, s.f. 1. Peliculă subţire şi simplă, foarte diferită ca structură, care acoperă, căptuşeşte, leagă, susţine sau delimitează anumite celule, organe sau părţi din organe; pieliţă. O Membrană celulară, diferenţiere oitoplasmatică sau celulozică care înveleşte şi delimitează celula animală şi cea vegetală. 2.. (Chim.) Corp foarte subţire, în formă de foaie, folosit pentru a separa două medii. O Membrană permeabilă, membrană care lasă să treacă atît solventul, cît şi substanţele dizolvate. Membrană semipermea-bilă, membrană prin care trece solventul, insă nu pot trece substanţele dizolvate sau substanţele în stare co-loidală, folosită pentru determinarea presiunii osmotice a soluţiilor. 3. (Fiz.) Corp subţire, elastic şi omogen, întins în toate direcţiile de o tensiune egală (fixată de-a lungul conturului), care
vibrează cu frecvenţe ce depind , de tensiunea mecanică, de masa distribuită pe unitatea de suprafaţă, de mărimea şi de forma conturului, folosit la recepţia, la înregistrarea şi la reproducerea sunetelor (la telefon, microfon etc.).
   MEMBRANOS, -0ĂSĂ, membranoşi, -oase, adj. Care are structura, aspectul membranei (i); format din una sau din mai multe membrane.
   MEMBRU, membri, s.m. (Mat.) Fiecare dintre cele două părţi ale unei egalităţi, ale unei ecuaţii sau ale unei in ecuaţii. j
   MEMORÂBIL, -A, memorabili, -e, adj. Care merită să fie ţinut minte. + Foarte important; remarcabil.
   MEMORANDUM, memorandumuri, s.n. Document care cuprinde fapte sau argumente juridice privitoare la problemele relaţiilor dintre state.
   MEMORIAL, memoriale, s.n. Specie literară, asemănătoare cu însemnările de călătorie si cu memoriile, care con-
             *                            •• semnează observaţii ştiinţifice, amin-. . » > > tin ori impresii personal^ asupra faptelor sau evenimentelor a la care a participat autorul sau care s-au petrecut în timpul vieţii sale. [Pronunţat: -ri-al]
   MEMORIALISTIC, -A, memorialistici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Gen de scriere literară care cuprinde memorii; (cu sens colectiv) totalitatea lucrărilor literare care conţin memorii, însemnări
                >          7
de călătorie, amintiri. 2. Adj. Care aparţine memorialisticii (1), care se referă la memorialistică. [Pronunţat: -ri-a-]
   MEMORIE, memorii, s.f. 1. Proces psihic care reflectă lumea şi relaţiile omului cu lumea prin întipărirea, păstrarea şi reactualizarea experienţei anterioare (senzaţii, sentimente, mişcări, cunoştinţe etc.). ♦Minte considerată ca sediu al procesului de memorare. 2. Păstrarea în amintire, reprezentare mintală, aducere-aminte, amin-
489
MEMORIU-MENTOL
tire. 4 Amintire pe care posteritatea o păstrează oamenilor iluştri sau evenimentelor de seamă. 3. Parte a calculatorului electronic în care se înregistrează instrucţiunile, cuvintele, valorile numerice etc., după o codificare prealabilă; memorator.
   MEMORIU, memorii, s.n. 1. Expunere scrisă, amănunţită şi documentată, asupra unei probleme, unei situaţii etc. 2. (La pl.) Lucrare literară cu caracter evocator, prezentînd însemnări asupra evenimentelor principale petrecute în timpul vieţii autorului (şi la care el a luat parte).
   MENAJERIE, menajerii, s.f. Loc în care sînt ţinute animale vii, mai ales sălbatice, pentru a fi arătate publicului; totalitatea animalelor care se află într-un asemenea loc.
   MENDELEEYIU s.n. Md cu Z=101. Element chimic cu caracter metalic, din grupa, actinidelor, obţinut prin bombardarea einsteiniului cu nuclee de heliu. [Pronunţat: -le-e-\
   MENESTREL, menestreli, s.m. Poet şi muzicant (ambulant) din Franţa evului mediu, care cinta şi recita versuri acompaniindu-se cu un instrument muzical. 4 Gîntăreţ popular.
   MENGHINĂ, menghine, ' s.f. Dispozitiv de prindere a unor piese care urmează să fie prelucrate, alcătuit din două fălci şi dintr-un şurub cu manivelă cu ajutorul căruia se face apropierea şi depărtarea fălcilor.
   MENHIR, menhire, s.n. Monument megalitic (cu caracter funerar sau religios, întîlnit mai ales în provincia franceză Bretagne şi în sudul Angliei), format dintr-un bloc înalt de piatră necioplită, înfipt vertical în pămînt, izolat sau în giup.
   MENINGE, meninge, s.n. Fiecare dintre cele trei membrane care învelesc creierul şi măduva spinării.
   MENtRE, meniri, s.f. Rol, funcţie pe care trebuie s-o îndeplinească cineva sau ceva. Soartă, destin.
   MENÎSC, meniscuri, s.n. 1. (Anat.) Formaţie semicirculară fibrocartilagi-noasă, existentă între unele articulaţii ale scheletului, care corijează diverse nepotriviri dintre capetele oaselor. 2. Lentilă subţire convexă pe o parte şi concavă pe partea opusă. 3. Curbură a suprafeţei unui lichid, care apare din cauza aderenţei sau a lipsei de^ aderenţă în punctele de contact cu un corp solid.
   MENOPĂUZĂ, menopauze, s.f. Fenomen fiziologic complex, care constă în încetarea definitivă a menstruaţiei la femei, ca urmare a încetării funcţiei ovariene. [Pronunţat: -pa-u-]
   MENSTRUĂL, -Ă, menstruali, -e, adj. Care se referă la menstruaţie, de menstruaţie. O Ciclu menstrual, menstruaţie. [Pronunţat: -stru-al]
   MENSŢRUĂŢIE, menstruaţii, s.f. Hemoragie fiziologică din mucoasa uterină, care apare regulat, lunar, la primatele femele, începînd din epoca pubertăţii şi pînă la menopauză; ciclu menstrual, period, (pop.) soroc. [Pronunţat: -stru-a-]
   MENŞEVÎC, menşevici, s.m. Adept al menşevismului.
   MENŞEYÎŞM s.n. Curent oportunist apărut în mişcarea muncitorească din Rusia, la începutul sec. XX, care era potrivnic luptei revoluţionare şi organizării partidului revoluţionar al clasei muncitoare pe baza principiilor mar-xist-leniniste, pronunţîndu-se pentru o politică de subordonare a proletariatului faţă de burghezie.
   MENTALITĂTE, mentalităţi, s.f. Felul propriu de a gîndi al unui individ, al unei colectivităţi, al unei epoci.
   MENTĂ s.f. (Bot.) Izmă.
' MENTAL s.n. Substanţă volatilă, cu miros aromatic caracteristic, cristalizată, obţinută din ulei de mentă şi pe cale sintetică, folosită în farmacie şi în cosmetică.
MENTOR-MEREMEUSI
490
  MENTOR, mentori, s.m. (Livr.) Persoană care îndrumă, povăţuieşte pe cineva (avînd capacitatea şi autoritatea necesare).
  MENŢltJNE, menţiuni, s.f. Distincţie, recompensă materială sau morală (mai mică decît premiul) acordată cuiva pentru rezultatele meritorii obţinute într-un domeniu de activitate.
  MENTJfîT, menuete, s.n. Vechi dans francez (de origine populară), cu caracter ceremonios şi cu ritm moderat, devenit dans de curte si de salon:
                         *           •
melodie după care se execută acest dans. [Pronunţat: -nu-et]
  MER, meri, s.m. (Chim.) Unitate elementară constitutivă, fragment molecular cu structură şi cu masă dată şi invariabilă, care se repetă, în mod constant, de un număr oarecare de ori, într-un lanţ macromolecular al unui polimer.
  MERCANTIL,-Ă, mercantili, -e, adj. (Livr.) 1. Comercial, negustoresc, 2. (Peior.) Care se preocupă numai de cîştigul material, care urmăreşte, în orice împrejurare, să profite; interesat, materialist. 4 (Despre sentimente) Bazat pe interese materiale.
  MERCANTILISM s.n. (Livr.) Spirit negustoresc, interes comercial; (peior.) preocupare, tendinţă de a cîştiga bani prin orice mijloace.
  MERCAPTĂN, mercaptani, s.m. (Chim.) Tioalcool.
  MERCENĂR, mercenari, s.m. 1. Ostaş angajat cu leafă într-o armată străină. 2. Fig. Persoană care se angajează în slujba cuivă şi comite fapte condamnabile în schimbul unor avantaje materiale.
  MERCEOLOGÎEj merceologii, s.f. Disciplină al cărei obiect îl constituie studierea proprietăţilor fizice şi chimice ale mărfurilor în vederea stabilirii calităţii lor şi a condiţiilor de păstrare. [Pronunţat: -ce-o-]
  MERCERIZĂRE, mercerizări, s.f. Operaţie de tratare a firelor sau ţesă-
turilor de bumbac cu o soluţie concentrată de hidroxid de sodiu pentru a le face mai netede, mai mătăsoase, mai cornpacte şi pentru a le mări afinitatea faţă de coloranţi şi rezistenţa faţă de intemperii.
   MERCtJR s.ri. Hg cu Z = 80. Element chimic cu caracter metalic, lichid la temperatura . obişnuită, de culoare albă-argintie, cu luciu puternic, cu densitate mare, mobil, slab conducător de căldură şi de electricitate, toxic, folosit la umplerea termometrelor, barometrelor, a lămpilor cu vapori de mercur, la obţinerea amalgamelor etc.; hidrargir, argint-viu.
   MERCURIĂL, mercuriale, s.n. Lista zilnică oficială de preţuri la produsele alimentare, care se afişează în pieţe. [Pronunţat: -ri-al]
   MERCtJRIC, -Ă, mercurici, -ce, adj. (Despre compuşii mercurului) Care conţine un ion de mercur divalent; în care mercurul este bivalent. O Clorură mercurică, HgCl2, substanţă care se obţine prin combinarea directă a mercurului cu clorul şi care se prezintă sub formă de cristale incolore sau de pulbere albă, greu solubile In apă, dar uşor solubile într-o soluţie de clorură de sodiu (cu care formează un complex), toxică, folosită ca dezinfectant extern; sublimat corosiv. Sulfura mercurică, HgS, sare a acidului sulfhidric, existentă în două forme cristaline, una naturală, mineral de culoare roşie (cinabru) ■ şi cealaltă rezultată din precipitarea cu hidrogen sulfurat a soluţiei apoase, acide, a unei sări mercurice.
   MERCUR OS, -OĂSĂ, mercuroşi, -oase, adj. (Despre compuşii mercurului) Care conţine un ion de mercur mono-valent, în care mercurul este monova-lent. <> Clorură mercuroasă, calomel.
   MEREMETTSl, meremetisesc, vb.IV. Tranz. (înv. şi reg.) A pune în ordine; a aranja, a dichisi într-un anumit fel.
491
MERIDIAN-MEŞTEŞU G AR
   MERIDIĂN, -A, meridiane, s.n., adj.
1. S.n. Fiecare dintre liniile imaginare care rezultă din intersecţia suprafeţei pămîntului cu semiplanul ce trece prin axa polilor geografici. O Meridian ceresc, cerc mare, imaginar, al sferei cereşti, care trece prin. zenitul looului şi prin polii cereşti. Meridianul locului, linia de intersecţie a planului meridianului ceresc al locului respectiv cu planul orizontului. 2. Adj. Referitor la un meridian (1), care trece printr-un meridian. [Pronunţat: -di-an)
   MERIDIONĂL, -Ă, meridionali, -e, adj. Sudic. [Pronunţat: -di-o-]
   MERÎNDE, merinde, s.f. (Pop.) Hrană, mîncare (rece) pe care o ia cineva cînd pleacă la drum sau la lucru.
   MERISTEM, meristeme, s.n. Ţesut vegetal tînăr situat la extremitatea rădăcinii, tulpinii şi ramurilor, care se înmulţeşte în vederea creşterii acestora.
   MERITORIU, -IE, meritorii, adj. (Despre acţiuni sau realizări ale oamenilor) Care este vrednic de apreciere, oare are merite, merituos; care este destul de bun, de reuşit, de valoros.
   MESA adv. (Fam.; în expr.) A băga (pe cineva) mesa, a face (ca cineva) să ajungă într-o situaţie neplăcută, într-o încurcătură, într-un necaz.
   MESAGERIE, mesagerii, s.f. 1. Oficiu, întreprindere, loc de unde se expediază mărfurile sau, în trecut, de unde plecau diverse mijloace de transport pentru călători. 2. Sistem de transport al mărfurilor sau, în trecut, al călătorilor, cu trenul, ou vaporul sau cu autocamionul, organizat de o mesagerie (1).
   MESfj, mesaje, s.n. 1. Apel oral sau scris (cu caracter oficial) adresat poporului, armatei etc. 2. însărcinare de a comunica ceva cuiva, comunicare (care trebuie) încredinţată cuiva. + Ceea ce se predă sau se comunică cuiva, ceea ce trebuie predat sau comunicat cuiva; ştire, veste, comuni-
care. O Mesaj artistic, încărcătura de idei şi de sentimente, de sensuri, de semnificaţii şi de atitudini pe care o comunică opera de artă; semnificaţie profundă a unei opere literare, artistice.
   MESCHIN, -A, meschini, -e, adj. 1. Care este preocupat de interese personale mărunte; mic la suflet, egoist, josnic. + Care arată micime sufletească. 2. Lipsit de importanţă, de valoare.
   MESCHINĂRIE, meschinării, s.f. 1. Caracter, atitudine, faptă de om meschin (1). 2. Lipsă de importanţă, de valoare; fapt banal.
   MESERIĂŞ, -A, meseriaşi, -e, s.m. şi f. Persoană care are (şi practică) o meserie; meşteşugar. [Pronunţat: -ri-aş]
   MESIA s.m. art. Personaj legendar căruia i se atribuie, în textele biblice, rolul de mîntuitor, de salvator al lumii.
   MESTEĂCĂN, mesteceni, s.m. Arbore din clasa dicotiledonatelor, familia be-tulaceelor, cu coaja albă, cu lemnul alb-gălbui sau roşiatic, cu ramuri flexibile, cu frunze ovale, verzi-cenuşii, cu flori grupate în amenţi, cu fructul o achenă aripată, care creşte în regiunea de coline şi de munte (Betula verrucosa ).
   MEŞĂ, meşe, s.f. Bucată de tifon sau de vată care se introduce într-o rană pentru a o curăţa, pentru oprirea unei hemoragii, pentru grăbirea vindecării ei etc.
   MEŞtNĂ, meşine, s.f. (Bucată de) piele de oaie sau de capră, tăbăcită cu substanţe vegetale şi folosită pentru oăptuşirea încălţămintei, a poşetelor şi genţilor, la legătoria de cărţi etc.
   BEEŞTEŞtJG, meşteşuguri, s.n. Meserie, profesiune, ocupaţie care se bazează de obicei pe o muncă manuală calificată.
   MEŞTEŞUGĂR, meşteşugari,           s.m.
Persoană calificată într-un meşteşug;
META-METAFOSFORIC
492
persoană care are (şi practică) un meşteşug; meseriaş. '
   META subst. (Chim. ; în expr.) Poziţia meta, poziţia a doi atomi, 1 şi 3, în nucleul benzenic, care poate fi ocupată de doi substituenţi.
   METABOLIC, -A, metabolici, -ce, adj. Care se referă la metabolism, care aparţine metabolismului. O Proces metabolic, metabolism. Lanţ metabolic, sir de reacţii succesive care duc la apariţia unui produs final şi în care intervin o serie de gene, fiecare inducînd sinteza enzimei ce intră în şirul reacţiilor succesive.
   METABOLISM s.n. Totalitatea proceselor complexe de sinteză, de asimilare (cu înmagazinare şi cu eliberare de energie), de degradare şi dezasimilare, cu caracter continuu, pe care le suferă organismul viu, avînd drept rezultat perpetuarea vieţii; proces metabolic.                         .
   METACÂRP, metacarpuri, s.n. Parte din scheletul mîinii cuprinsă între carp şi falange, formată din cinci oase dispuse radiar. + Os care formează baza fluierului la picioarele din faţă ale unor animale.
   MET A CARP I An , -A, metacarpieni, -e, adj. Care aparţine metacarpului, privitor 3 a metacarp. [Pronunţat: -pi-an]
   METACRILAT, metacrilaţi, s.m. Ester al acidului metacrilic. <> Metacrilat de metil, ester metilic al acidului metacrilic, lichid incolor, cu miros neplăcut, insolubil în apă, care polime-rizează uşor, folosit la fabricarea poli-metacrilatului de metil şi a unor copolimeri cu alţi compuşi nesaturaţi.
   METACRlLTC adj. (în expr.) Acid metacrilic, CH2 =C(CH3)—COOH, acid alifatic mono carboxilic nesaturat, obţinut sintetic din acetonă şi din acid cianhidric, care se.prezintă ca un lichid incolor, cu miros specific neplăcut, solubil în apă şi în alcool, cu mare
tendinţă de polimerizare, folosit la fabricarea polimerilor de tip acrilic (plexiglas, stiplex etc.); acid metil-acrilic.
   METADERIVAT, metaderivaţi, s.m. Derivat disubstituit al benzenului în care cei doi substituenţi ocupă poziţia metâ (1, 3) în nucleul benzenic.
   MKTAFÂZA, metafaze, s.f. Fază, în mitoză şi în meioză, în care dispare membrana nucleară şi se formează fusul central, iar cromozomii bi cromatici se condensează.
   METAFIZIC, -A, metafizici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Parte a filozofiei avînd drept obiect studierea fenomenelor care nu pot fi percepute cu simţurile noastre, care depăşesc cadrul experienţei; metodă generală de cunoaştere a realităţii caracterizată prin cercetarea izolată, unilaterală, rigida a obiectelor şi fenomenelor, prin subaprecierea mişcării, dezvoltării. + Atitudine, concepţie avînd la bază metafizica (1). 2. Adj. Care aparţine metafizicii (1), privitor la metafizică; care nu poate fi perceput cu simţurile noastre, depăşind cadrul realităţii.
   METAFORA, metafore, s.f. Figură de stil care constă în înlocuirea unui cuvînt sau unei expresii proprii prin alt cuvînt sau prin altă expresie figurată, pe baza unei comparaţii subînţelese.
   METAFORIC, -A, metaforici, -ce, adj. Care ţine de metaforă; exprimat prin metafore; bogat în metafore. + Figurat.
   METAFOSFAT, metafosfaţi, s.m. Sare a acidului metafosforic, cu moleculă polimerizată. O Metafosjfat de sodiu, sare de sodiu a acidului metafosforic, care se prezintă ca o masă amorfă, sticloasă, solubilă în apă, folosită la dedurizarea apei, în tăbăcărie etc.
   METAFOSFORIC adj. (în expr.) Acid metafosforic, HP03, acid oxigenat . al fosforului, obţinut din acidul fosforic prin eliminare de apă, sub-
493
METAL-METAMORFICA
stanţă solidă, incoloră, cu aspect sticlos, solubilă în alcool şi în eter, care există numai In stare polimerizată; acid fosforic glacial.
   METĂL, metale., s.n. 1. Nume generic dat elementelor chimice electropo-zitive caracterizate printr-un ansamblu de proprietăţi generale fizice, chimice şi tehnologice bine definite (luciu caracteristic, opacitate, conductibilitate termică şi electrică, maleabilitate, ductilitate etc.) şi prin proprietăţi specifice proprii fiecărui element în parte, elemente situate în sistemul periodic în partea din stînga şi în toată partea de jos; element metalic.O Metale alcaline, denumire dată metalelor din grupa I, principală, a sistemului periodic, datorită caracterului bazic, alcalin, al hi-droxizilor lor. Metale alcalino-pămtn-toase, denumire dată metalelor din grupa a Il-a, principală, a sistemului periodic, datorită faptului că oxizii şi hidroxizii lor au o comportare intermediară între cei ai metalelor alcaline şi ai aluminiului, reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de „pămînturi". Meţale rare, metale care se găsesc în natură în cantităţi mici în raport cu metalele cele mai folosite, sau se află în stare dispersă în scoarţa pămîntului. Metale nobile, metale rare care se oxidează sau se corodează greu, mai puţin electropozitive, uşor dezlocuite din combinaţiile lor. Metale comune, metale care formează uşor săruri dezlocuind alte metale, uşor oxidabile şi corodabile. Metal preţios, aurul, platina şi argintul. 2. Denumire dată, în practică, metalelor
(1)   şi aliajelor lor, cînd diferenţa dintre ele nu este esenţială, precum şi amestecurilor sinterizate -de v pulberi metalice, compuşilor intermetalici etc.
   METĂLIC, -I, metalici, -ce, adj. 1. Făcut din metal, de metal. O Element metalic, metal (!).♦ Care are însuşiri asemănătoare cu ale metalului, care are luciul sau culoarea metalului. O Luciu metalic, luciu puternic, ca-
racteristic corpurilor .cu reflexie aproape totală. 2. (Despre sunete, zgomote) Produs prin ciocnirea sau prin lovirea obiectelor de metal; cu rezonanţă (ca) de metal.
   METALIFER, -Ă, metaliferi, -e, adj. Care conţine metale, bogat în metale.
   METALDIBÂ J, metalimbaje, s.n. Totalitatea enunţurilor despre o anumită limbă (naturală sau formalizată) supusă analizei; propoziţie despre o propoziţie ce aparţine limbajului studiat; metalimbă.
   METALOÎD, metaloizi, s.m. Denumire improprie dată nemeţalelor.
   METAL OPROTEÎDĂ, metaloprolei-de, s.f. (Biol.) Cromoproteidă.
   METALtJRGIC, -Ă, metalurgici, -ce, adj. Care aparţine metalurgiei, privitor la metalurgie; folosit în metalurgie.
   METALURGÎE s.f. 1. Ştiinţă care se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice şi chimice ale metalelor (şi aliajelor lor), al proceselor fizico-chimice care au loc în operaţiile industriale de extragere, de preparare din minereuri şi de elaborare, pînă la obţinerea de semifabricate. 2. Tehnică a extragerii metalelor şi a elaborării aliajelor tehnice, precum şi a prelucrării lor în semifabricate.
   METAM&R. metamere, s.n. (Anat.) Fiecare dintre elementele constitutive ale corpului viermilor anelizi, artropo-delor, miriapodelor, embrionului şi coloanei vertebrale, la vertebrate, aşeza-te succesiv; segment.
   METAMERÎE, metamerii, s.f. (Anat.) Împărţire a corpului de-a lungul axei anteroposterioare în segmente mai mult sau mai puţin asemănătoare, care se succed, caracteristică viermilor, ar-tropodelor, miriapodelor, vertebratelor in stare embrionară etc.; segmentare.
   METAMORFICĂ, meîamorfice, adj. (Geol.; în expr.) Rocă metamorfică, rocă rezultată din metamorfozarea ro-
METAMORFISM-METAZOAR
494
cilor sedimentare sau a rocilor magmatice.
   METAMORFÎSM, (rar) metamorfis-me, s.n. Totalitatea transformărilor mineralogice structurale şi chimice suferite de rocile în stare solidă, sub acţiunea căldurii şi a presiunii magmei terestre, a reacţiilor chimice, sau în timpul mişcărilor scoarţei. O Metamor-fism de contact termic (sau regional), metamorfism rezultat în urma mişcă-
                                    »
rilor scoarţei, care determină presiuni laterale sau verticale asupra rocilor.
   METAMORFOZĂ, metamorfozez, vb.
I. Refl. şi tranz. A, suferi sau a face să sufere o metamorfoza; a (se) transforma.
   METAMORFOZĂ, metamorfoze, s.f.
1. Totalitatea transformărilor pe care le suferă unele animale în cursul dezvoltării lor, de la ieşirea din ou pînă la faza de adult. O Metamorfoză completă, proces prin care, de la ieşirea din ou pînă la stadiul adult, larvele trec prin mai multe stadii. Metamorfoză incompletă, metamorfoză în care stadiile de dezvoltare sînt ou, larvă şi apoi adult. 2. Transformare morfologică şi funcţională a unor organe ale plantelor. 3. Transformare, schimbare a înfăţişării sau, fig., a caracterului, a felului de a fi al unei persoane. + Transformare a unei fiinţe, a unui obiect etc. 4. (Mitol.) Transformare a unei fiinţe umane în animal, în plantă sau într-un lucru neînsufleţit.
   METĂN s.n. CH4. Primul termen din seria alcanilor, foarte răspîndit în natură, în zăcăminte de gaze naturale (gaz metan), în minele de cărbuni (gaz grizu), în emanaţiile gazoase ale bălţilor (gaz de baltă), în gazele de sondă, de cocserie şi de iluminat, ce se prezintă sub formă de gaz incolor, inodor, inflamabil, insolubil în apă, solubil în alcool şi în hidrocarburi, cu o putere calorică ridicată, folosit drept combustibil, ca materie primă pentru obţinerea
unor substanţe chimice şi a unor produse de larg consum.
   METANĂL s.m. (Chim.) Formalde-hidă, aldehidă formică.
   METANEFRIDIE, meianefridii, s.f. Organ excretor tubular deschis spre . cavitatea generală a corpului prin pavilioane vibratile, iar spre exterior prin pori excretori, caracteristic aneli-delor şi moluştelor, şi servind atît pentru eliminarea produşilor toxici, cît şi pentru expulzarea gârneţilor.
   METĂNOlC adj. (în expr.) Acid metanoic, acid formic. [Pronunţat: -no-ic]
   METANOL s.m. (Chim.) Alcool me-tilic.
   METASILÎCIC adj. (în expr.) Acid metasiiicic, H2Si03, pulbere amorfă, incoloră, stabilă la circa 0°C, care formează uşor geluri în apă, iar la temperatura obişnuită se transformă in acid dimetasilicic, substanţă cristalizată.
   METASTABÎL, -Ă, metastabili, -e, adj. (Despre echilibru) Care aparent este stabil, dar care, la cea mai uşoară perturbaţie exterioară,. se distruge.
   METATĂRS, metatarsuri, s.n. 1. Primul articol de la piciorul insectelor, care leagă restul tarsului de tibie. 2. Parte a scheletului membrului posterior, la tetrapode şi la om, situată între tars şi falange, formată din cinci oase dispuse radial.
   METATARSIĂN, -Ă, metatarsieni, -e, adj. Care aparţine metatarsnlui, privitor la metatars. [Pronunţat: -si-an]
   METATEORÎE, metateorii, s.f. Teorie asupra unei teorii date, aplicată mai ales asupra sistemelor formalizate. [Pronunţat: -te-o-]
   METATERIĂNĂ, metateriene, s.f. (Zool.) Aplacentară. [Pronunţat: -ri-a-]
   MEi’AZOĂR, metazoare, s.n. (La pl.) Subregn de animale constituite dintr-un număr mare de celule, specializate funcţional şi diferenţiate struc-
495
METEAHNĂ-METILIC
 tura]; (şi ]a sg.) animal care face parte din acest grup. [Pronunţat: -zo-ar]
   METEĂHNĂ, metehne, s.f. (Pop.) 1. Defect, cusur, lipsă, imperfecţiune. + Pasiune, patimă, slăbiciune. 2. Boală, infirmitate, beteşug.
   METtâC, meteci, s.m. Străin liber stabilit într-un polis grecesc, care nu participa la viaţa politică, fiind lipsit de calitatea de cetăţean al polisului.
   METENCEFĂL, metencefale, s. n. Subdiviziune a creierului encefal, din care se formează, pe partea ventrală, puntea lui Yarolio, iar pe partea dorsală, cerebelul.
   METEOR, meteori, s.m. Fenomen care constă în apariţia, pe bolta cerească, a unui punct luminos (reprezentînd corpuscule cosmice pătrunse în atmosfera terestră, încălzite pînă la incandescenţă); punct luminos, corpuscul cosmic etc. prin care se manifestă acest fenomen. [Pronunţat: -te-or]
   METEORIC, -Ă, meteorici, -ce, adj. Care aparţine meteorilor, referitor la meteori. O Apă meteorică, apă provenită din ploi sau din zăpezi, nepotabilă din cauză că conţine microbi şi este lipsită de săruri minerale. [Pronunţat: -te-o-]
   METEORÎT, meteoriţi, s.m. Bucată desprinsă dintr-un corp cosmio, care, strabătînd atmosfera, cade, izolat sau în grupuri, pe suprafaţa pămîntului. [Pronunţat: -te-o-]
   METEOROLOGIE s.f. Ramură a geofizioii care se ocupă cu studiul proprietăţilor atmosferei şi cu fenomenele oare au loc în aceasta. [Pronunţat: -te-o-]
   METEREZ, metereze, s.n. 1. Val de pămînt întărit cu material lemnos sau cu nuiele, prevăzut cu mici deschizături pentru tragere. 2. Partea superioară a zidurilor şi turnurilor de apărare ale unei cetăţi, prevăzută Cu deschizături pe unde se trage împotriva inamicului. 3. (Rar) Intăritură la stîl-pii unui pod.
  METÎL, metili, s.m. Radical organic monovalent, derivat din metan prin îndepărtarea unui atom de hidrogen.
  METELACRÎLIC adj. (In expr.) Acid metilacrttic, acid metacrilic.
  METHAMfNĂ s.f. CHSNH2. Substanţă gazoasă, incoloră, solubilă în apă şi în alcool, inflamabilă, folosită ca intermediar în sinteze de coloranţi, medicamente, insecticide etc.; mono-metilamină.
  METELĂRE, metUări, s.f. (Chim.) Operaţie de introducere a grupării metil într-un compus organic. O Agent de metilare, reactiv prin care se introduce gruparea metil în diferiţi compuşi organici.
  MEULBENZfiN s.m. (Chim.) Toluen.
  METfflfîN, metileni, s.m. Radical organic bivalent, derivat din metan prin îndepărtarea a doi atomi de hidrogen.
  METILETILCETONĂ S.f. CH3COC2H5. Cetonă cu doi radicali diferiţi legaţi de gruparea carbonil, lichid inflamabil cu miros de acetonă, obţinută prin oxidarea butanolului secundar, prin fermentaţie sau sintetic, şi folosită ca solvent, ca intermediar la fabricarea pulberii fără fum, a unor răşini sintetice incolore, a unor medicamente; butanonă.
  METILFENGL, metttfenoli, s.m. (Chim.) Crezol.
  .METÎLIC, -Ă, metUici, -ce, adj. (Despre compuşi organici) Care derivă din metan. O Alcool metilic, CH3OH, alcool monohidroxilic alifatic obţinut, industrial, din fracţiunea de acid piro-lignos rezultată la distilarea uscată a lemnului, sau, prin sinteză, din oxid de carbon şi hidrogen, care se prezintă ca un lichid incolor, cu miros slab, solubil în apă, toxic, folosit ca solvent, la fabricarea formaldehidei şi a unor intermediari in industria coloranţilor, drept combustibil etc.; metanol, spirt de lemn.
METILORANJ-MEZAT
496
  METILORĂNJ s.n. Substanţă colorantă acidă de tip azoic1, solidă, solubilă în apă, folosită ca indicator la titrarea acizilor şi a bazelor tari; heliantină.
  METILSTIREN s.m. C6H6-C(GH8) = =CH2. Substanţă organică, derivat metilat al stirenului, lichid incolor, greu solubil în apă, care polimerizează uşor, folosită ca monomer, în copo-limerizare cu butadienă, la fabricarea cauciucului sintetic carom. METIlURJîE s.f. CH3-NH-CO-NH2.
                     Substantă chimică cristalină, solubilă > i
în apă, în alcool, insolubilă în eter, instabilă la încălzire, folosită în unele sinteze organice. [Pronunţat: -re-e] METILVIOLfiT s.n. (Chim.) Violet cristalizat. [Pronunţat: -vi-o-]
  METlS, metişi, s.m. Persoană care provine din căsătoria a doi indivizi de rase diferite.
  metOdă, metode, s.f. 1. Mod (sistematic) de cercetare, de cunoaştere si de transformare a realitătii obiective. » »
2. Procedeu sau ansamblu de procedee folosite pentru a obţine vua rezultat concret.
  METODIC, -Ă, metodici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Care se conformează unei metode, făcut după un plan organizat; sistematic.
  METODOLOGIE s.f. 1. Parte a filozofiei care se ocupă cu analiza teoretică a metodelor de cunoaştere. 2. Totalitatea metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă. 3. Metodă de cunoaştere cu maximum de generalitate; metoda cea mai generală de cunoaştere.
  METONIMIE, metonimii, s.f. Figură de stil care constă în exprimarea părţii prin întreg sau a întregului prin parte, a cauzei prin efect şi a efectului prin cauză, a unei idei abstracte prin una concretă si invers etc.
  METOXl s.m. (Chim.)-OCH3. Grupare alchileterică ce apare în diferiţi compuşi organici.
  METOXIBENZEN, metoxibenzeni, s.m. (Chim.) Eter fenilmetilic.
  METRIC,-Ă, metrici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Despre sisteme de unităţi de măsură) Care are metrul drept unitate fundamentala pentru lungime. <ySistem metric internaţional, sistem internaţional de unităţi de măsură pentru lungimi, masă, timp, capacităţi, bazat pe unităţi fixe, ai căror multipli şi submultipli se formează după sistemul zecimal. Relaţie metrică, relaţie care priveşte măsurile unor segmente. 2. Adj., s.f. (Care se referă la) structura ritmică a versurilor, (care are o anumită) structură ritmică.
  METROLOGIE s.f. Ramură, a fizicii care se ocupă cu măsurarea exactă a mărimilor fizice, cu stabilirea unităţilor de măsură ale acestor mărimi, cu activităţile legate de supravegherea şi de exploatarea aparatelor şi instrumentelor de măsură.
  METRONOM, metronoame, s.n. Instrument care marchează, prin bătăile regulate ale unui pendul, intervale egale de timp şi care se întrebuinţează în laborator, în muzică etc.
  METROPOLĂ, metropole, s.f. 1. Stat-
-oraş antic, considerat în raport cu
coloniile pe care le-a întemeiat. 2.
Stat imperialist considerat în raport
cu coloniile sale. 3. Denumire dată
marilor oraşe ale lumii, de obicei t » t
marilor capitale.
  METROU, metrouri, s.n. Mijloc de transport în comun în unele oraşe mări, alcătuit din cîteva vagoane, care circulă rapid pe o cale-ferată subterană.
  METRU, metri, s.m. Unitate fundamentală de măsură pentru lungime (în sistemul metric), egală cu 1650-763,73 lungimi de undă, în vid, ale radiaţiei care corespunde tranziţiei atomului de kripton 86 între nivelele 2pi0 şi 5d5; se notează: m.
  MEZĂT, mezaturi, s.n. 1. (Jur.) Licitaţie. 2. Acordare a tronului ţărilor
497
MEZENCEFAL-MEZOMERIE
române de către sultan celui care oferea mai mulţi bani.
  MEZENCEFÂL, mezencefale, s.n. Veziculă mijlocie a creierului embrionar, la vertebrate, din care se dezvoltă, ventral, pedunculii cerebrali, şi, dorsal, lama sau, respectiv, corpii bigemeni sau cvadrigemeni, implicată în controlul tonusului muscular, al reflexelor de redresare şi de orientare şi, parţial, în perceperea luminii şi sunetelor.
  MEZENT15R, mezentere, s.n. Porţiune a peritoneului care leagă intestinul subţire de peretele posterior al abdomenului şi în care se găsesc vase sangvine şi limfatice, nervi şi ganglioni limfatici; mezoblast, prapur.
  MEZENT^RIC, -A, mezenterici, -ce, adj. Care aparţine mezenterului, privitor la mezenter. O Arteră mezenterică, arteră (superioară şi inferioară) care alimentează cu sîhge oxigenat intestinul gros. Venă mezenterică, venă (superioară şi inferioară) care colectează sînge de la intestinul subţire şi de la intestinul gros.
  MEZI s.m. pl. (Mat.; în expr.) Mezii anei proporţii, numărătorul primului raport şi numitorul celui de al doilea raport dintr-o proporţie.
  MEZfN,     -Ă, tnezini, -e, adj., s.m.
şi f. (Fratele) cel mai tînăr dintre mai mulţi fraţi şi surori, considerat în raport cu aceştia.
  MEZOBLĂST, mezoblast e, s.n. (Anat.) Mezenter.
  MEZOD^RM, mezoderme, s.n. Foiţă embrionară mijlocie a metazoarelor tridermice, situată între ectoderm si » * endoderm,    formată în   cea mai   mare
parte din    mezenchim    şi  eare  este
generatoare a ţesutului conjunctiv muscular,    a sîngelui,   a  aparatului
circulator şi a aparatului urogenital.
  MEZODfiRMIC, -A, mezodermici, -ce, adj. Care aparţine mezodermului, privitor la mezoderm. O Muguri mezodermici, evaginări ale peretelui endo-
dermic al gastrulei, bilateral simetrice, din care se dezvoltă mezodermul.
  MEZOFÎL, mezofile, s.n. 1. Ţesut situat între epiderma superioară şi cea inferioară a frunzei, cuprinzînd parenchimul cu vase conducătoare şi cu celule clorofiliene. 2. Microorganism care se dezvoltă la temperaturi medii.
  MEZOFÎTĂ, mezofite, adj., s.f. (Plantă) care se dezvoltă în regiuni cu climă temperată şi în condiţii de umiditate moderată.
  MEZOGLlSE, mezoglee, s.f. Strat celular, gelatinos, intermediar între straturile celulare extern şi intern ale corpului spongierilor şi celenteratelor. [Pronunţat: -gle-e]
  MEZOLÎTICĂ adj. (în expr.) Epoca mezolitică (şi substantivat, n.), perioadă din istoria omenirii care face trecerea între epoca paleolitică şi epoca neolitică, cuprinsă între mileniile X-VIII î.e.n. în Orientul Apropiat, şi între mileniile X-VII î.e.n. în Europa, caracterizată prin folosirea uneltelor şi armelor mici de piatră, prin practicarea culesului, pescuitului, vînătorii şi domesticirii animalelor, prin inventarea arcului şi săgeţii, prin marea dezvoltare pe care o iau uneltele de os şi corn, prin inventarea primelor mijloace de transport pe apă şi pe uscat.
  MEZOMflR. -Ă. mezomeri, -e, adj. Care se referă la mezomerie. O Structură (sau formulă) mezomeră, structură limită, fictivă, cu ajutorul căreia se tinde să se dea o imagine a structurii electronice reale a unor molecule organice.
  MEZOMERIE s.f. Fenomen imaginat pentru reprezentarea fictivă a structurii moleculelor unor substanţe organice, a căror comportare nu poate fi explicată în întregime prin formule structurale obişnuite, clasice sau electronice. + Fenomen potrivit căruia structura electronică reală a unor molecule este intermediară unor structuri limită (structuri mezomere) ireale,
32 — Dicţionarul Umbli rom&ne pentru elevi
M EZON-MICROBI O LOGIE
498
reprezentate însă prin structuri clasice; rezonanţă, (rar) conjugare.
  MEZ6N, mezoni, s.m. Particulă elementară instabilă, cu masa cuprinsă între cea a electronului şi a protonului, cu sarcină pozitivă sau negativă (egală în valoare absolută cu cea a electronului), sau neutră.
  MEZOTĂRTRIC adj. (Chim.; în expr.) Acid mezotartric, dihidroxiaeid alifatic dicarboxilic, izomer steri o, optic inactiv, al acidului tartric, substanţă cristalină, de culoare albă, solubilă în apă şi în alcool.
  MEZOZOlC, -A, mezozoici, -ce, s.n., adj. 1; S.n. Eră geologică (subîmpăr-ţită în triasic, jurasic şi cretacic) caracterizată prin apariţia plantelor cu flori, a peştilor osoşi, prin evoluţia maximă a reptilelor, prin apariţia primelor păsări şi mamifere, şi în care au loc mişcări epirogenetice, marcînd începutul orogenezei alpine şi acoperind perioada de la dezvoltarea amoni-ţilor şi belemniţilor pînă la apariţia mamiferelor superioare; era secundară.
2.  Adj. Care aparţine mezozoicului
(1), privitor la mezazoic. [Pronunţat: -zo-ic\
  MI s.m. invar. Unul dintre cele şapte sunete ale gamei muzicale, situat pe treapta a treia din gama majoră tip.
  MTlSMĂ, miasme, s.f. (Adesea fig.) Miros neplăcut (şi nesănătos), emanaţie rău mirositoare; duhoare, putoare. [Pronunţat: mi-as-]
  MIAZĂNOĂPTE s.f. (Geogr.) Nord.
  MIAZĂZI s.f. (Geogr.) Sud.
  MICAŞlST, micaşisturi, s.n. Rocă metamorfică cu structură şistoasă, alcătuită, în cea mai mare parte, din straturi paralele de cuarţ şi de mică.
  MÎCĂ, mice, s.f. Familie de minerale cristalizate conţinînd aluminosilicâţi dş potasiu sau de sodiu şi de metale (fier, magneziu etc.), de culoare diferită, de la alb (mică albă, muscovit) la
negru (mică neagră, biotit), care cli-vează uşor în foiţe subţiri, de obicei elastice, transparente, cu luciu sidefos, argintiu, folosite în industria electrotehnică, ca materie primă la fabricarea unor sorturi de hîrţie şi vopsele etc.
  BHCtâLĂ, micele, s.f. Agregat de particule foarte mici de substanţe organice dispersate în sistemul coloidal sau în soluţiile eitoplasmatice, putîn-du-se grupa în complexe mai mari şi în continuă mişcare.
                 *
  MICELIĂN, -Ă, micelieni, -e, adj. Care aparţine miceliului, care seamănă cu miceliul. [Pronunţat: -li-ari]
  MICELIU^ micelii, s.n. Sistem de filamente subţiri şi ramificate care alcătuieşte aparatul vegetativ al majorităţii ciupercilor.
  MICORÎZĂ, micorize, s.f. Simbioză a unor ciuperci cu rădăcinile unei plante superioare, pentru realizarea unei nutriţii.
  MICOZĂ, micoze, s.f. 1. Nume generic dat bolilor infecţioase provocate de ciuperci microscopice; microsporie. 2. Boală infecţioasă şi contagioasă a plantelor, provocată de ciuperci parazite.
  MICROAMPfîR, microamperi, s.m. IO-3 A. Unitate de măsură pentru intensitatea curentului' electric, egală cu o milionime de amper. [Pronunţat: -cro-airi-]
  MICROB, microbi, s.m. Nume generic dat unor fiinţe vii unicelulare, microscopice, care trăiesc în sol, în apă, în aer, în corpul plantelor şi al animalelor şi care sînt agenţi ai bolilor infecţioase^ ai fermentaţiilor, ai putrefacţiilor etc.
  MICROBIĂN, -Ă, microbieni, -e, adj. Care se referă la microbi; care este cauzat de microbi; care răspîndeşte microbi. [Pronunţat: -bi-an]
  MICROBIOLOGÎE s.f. Ramură a biologiei care studiază morfologia şi fiziologia microorganismelor, precum şi metodele de combatere a microorga-
499
MICROCENTRALA-MICRORECEPTOR
nismelor patologice pentru animale şi pentru plante şi de folosire a celor utile- [Pronunţat: -ii-o-]
  MICROCENTRAlA,         microcentrale,
s.f. Centrală electrica sau centrală de alimentare cu căldură de mică putere, folosită mai ales la ţară.
  MICROCLIMAT, microclimate, s.n. Totalitatea condiţiilor de climă specifice unor spaţii mici.
  MICROCOSM, (rar) microcosmosuri, s.n. (Chim.; în opoziţie cu macrocosm) Lumea particulelor elementare, în care au. loc fenomene ealitativ diferite, guvernate de legi deosebite de cele din macrocosm, energia sistemelor de aici variind întotdeauna discontinuu (prin cuante). + Omul, considerat ca o reprezentare redusă a universului.
  MICROCRISTALlN, -A, microcris-talini, -e, adj. (Despre minerale, roci etc.) Care este format din cristale microscopice.
  MICR OELEMlăNT,        microelemente,
s^. Element ohimic care intră în compoziţia hormonilor, a enzimelor, a fermenţilor etc. şi care se găseşte, în oantităţi foarte mici, în sol şi în organism.
  MICROFAunA, microfaune, s.f. Totalitatea animalelor microscopice dintr-o regiune sau dintr-un spaţiu restrîns de pe globul terestru. [Pronunţat: -fa-u-]
  MICROFÎL, -Ă,' microfili, -e, adj. (Despre plante) Care are frunze mi oi sau foarte mici.
  MICROFILM, microfilme, s.n. Film fotografic pe care sînt copiate documente sau cărţi, la o scară foarte mică, obţinîndu-se o mare economie de spaţiu.
  MICROFON, microfoane, s.n. Aparat care transformă vibraţiile sonore în oscilaţii electrice, folosit în radiotele-viziune şi în telecomunicaţii.
  MICROLÎTE s.n. pl. Unelte şi arme mici din piatră cioplită, folosite în co-
32+
muna primitivă (mai ales în epoca mezolitică).
  MICROMlSR, micromere, s.n. Celulă mai mică a blastulei, situată în jurul polului animal.
  MICROMlSTRIC, -A, micrometrici, -ce, adj. 1. Care aparţine micrometrului sau micrometriei, privitor la microme-tru sau la micrometrie; care serveşte la măsurarea dimensiunilor mici şi foarte mici. 2. (Despre şuruburi) Care are filetul foarte fin şi precis prelucrat, puţind fi utilizat la construcţia instrumentelor de măsură.
  MICROMlDTRU, (1) micrometre, s.n.,
(2) micrometri, s.m. 1. S.n. Instrument de măsură pentru măsurarea dimensiunilor mici şi foarte mici. 2. S.m. Micron.
  MICROMILIMETRU, micromilime-tri, s.m. Micron.
  MICRON, microni, s.m. Unitate de măsură pentru lungimi egală cu a mia parte dintr-un milimetru; micrometru
(2), micromilimetru.
  MICRO OHM, microohmi, s.m. Unitate electrică de rezistenţă, egală cu a milioana parte dintr-un ohm. [Pronunţat: -om}
  MICROORGANISM, microorganisme, s.n. Denumire generală dată organismelor unicelulare vegetale şi animale de dimensiunea micronului. [Pronunţat: -cro-or-]
  MICROPARTÎCULĂ, microparticule, s.f. Particulă de dimensiuni foarte mici.
  MICROPÎL, micropile, s.n. 1. (Bot.) Deschidere microscopică în învelişurile ovulului, la plantele superioare, situată la polul apical, prin care tubul polinic pătrunde la oosferă. 2. (Zool.) Deschidere în membrana ovulului prin care pătrund spermatozoizii în procesul fecundării.
  MICRORECEPTORj microreceptoare, s.n. Ansamblu format de microfonul şi de receptorul telefonic cu legăturile aferente, reunite printr-un mîner şi
MICROSCOP-MIERŢA
500
legate de aparatul telefonic printr-un cordon.
  MICROSCOP, microscoape, s.n. Aparat optic construit pe baza unui sistem de lentile şi folosit pentru observarea obiectelor foarte mici, care nu pot fi distinse cu ochiul liber.
  MICROSCOPIC, -Ă, microscopici, -ce, adj. 1. Care nu se poate vedea sau cerceta decît cu microscopul. 2. Care aparţine microscopului, privitor la microscop. 3. Fig. Foarte mic; minuscul.
  MICROSFfîRĂ, microsfere, s.f. (Biol.) Sferă microscopică ce ia naştere prin aglomerarea proteinoizilor în contact cu apa, constituind stadiul spre geneza materiei vii.
  MICROSPOR, microspori, s.m. Spor foarte mic, format în microsporange, la unele plante criptogame.
  MICII 0 SP ORĂN GE, microsporange, s.n. Sjporange în care se dezvoltă microsporii la unele criptogame vasculare.
  MICROSTRUCTURĂ, microstructuri, s.f. Structură de amănunt a materialelor, observată cu ajutorul microscopului sau prin alte procedee.
  MICR OVILOZITĂTE, microvilozităţi, s.f. Proeminenţă a citoplasmei celulare ce contribuie la mărirea suprafeţei celulei, favorizînd schimbul de substanţe dintre celule şi lichidul intersti-ţial şi sporind suprafaţa de aderenţă-a celulelor între ele.
  MICROYOLTj microvolţi, s.m. 10-6F. Unitate de forţă electromotoare sau de rezistenţă diferită de potenţial, egală cu a milioana parte dintr-un volt.
  MICROVOLTMETRU, microvoltme-tre, s.n.Instrument de măsură a tensiunilor joase de ordinul milionimilor de volt.
  MICSĂNDRĂ, micsandre, s.f. Numele a două plante erbacee din fariiilia cruciferelor, cu tulpina simplă sau ramificată, cu frunzele acoperite cu
peri cenuşii, cu flori albe, roşii, roz, albastre sau violete, plăcut mirositoare; micşunea (Matthiola incana şi annua).
   MIC.ŞUNEl, micşunele, s.f. 1. Plantă erbacee .din familia cruciferelor, cu flori parfumate, galbene-aurii, cultivată ca plantă ornamentală (Cheiran-thus cheiri). 2. (Pop.) Micsandră.
   MICŢlUNE, micţiuni, s.f. Actul fi- . ziologic de eliminare a urinei; urinare. [Pronunţat: -ţi-u-]
   MIDRIĂTIC,-Ă, midriatici,-ce, adj. Care provoacă mărirea (diametrului) pupilei ochiului. [Pronunţat: -dri-a-]
   MIE, mii, num. card. Număr natural egal cu lt)3; se notează: 1000 sau (cu cifră romană) M.
   MEELENCEFĂL, mielencefale, s.n.
A cincea veziculă a encefalului vertebratelor, rezultată r din diviziunea rombencefalului. si care devine bulbul
                   *
rahidian. [Pronunţat: mi-e-]
   MEBLÎNĂ s.f. Substanţă de culoare albă, constituită din colesterol, fosfo-lipide şi acizi graşi, care formează teaca medulară a unor fibre nervoase. [Pronunţat: mi-e-]
   MEELOBLĂST, mieloblaste, s.n. Celulă nediferentiată din măduva osoasă hematogenă, cu citoplasmă bazofilă, fără granulaţii şi nucleu, sferică sau ovoidală, capabilă de diviziune. [Pronunţat: mi-e-]
   ME&RLĂ, mierle, s.f. Pasăre din ordinul paseriformelor, familia cincli-delor, care prezintă dimorfism sexual, masculul avînd penaj negru şi cioc galben, femela penaj brun şi cioc brun, şi care se hrăneşte, în special, cu insecte acvatice (Turdus merula).
   MIEROS,-OĂSĂ, mieroşi,-oase, adj. (Pop. şi fam.; despre vorbe, privire etc.) Care arată (multă) prietenie, dragoste, politeţe, respect, preţuire (prefăcută, nesinceră).
   MEERŢĂ, mierţe, s.f. Unitate de capacitate pentru cereale folosită în
501
MIGALA-MIUGRAM
  trecut; în gările româneşti, echivalentă aproximativ cu zece baniţe.
    MIGĂLĂ s.f. Grijă deosebită, atenţie, răbdare în efectuarea unei munci; munfeă făcută cu multă grijă, atenţie, răbdare.
    MIGDĂL, migdali, s.m. Arbore fructifer mediteranean, din familia roza-ceelor,' Înalt de 6 —8 m, cu frunze lan-ceolate sau îngust-ovâle şi cu fructe drupe comestibile (Amygdalus com-munis).
    MIGD ALĂT,-Ă, migdalaţi,-te, adj. (Despre ochi) Care are forma migdalei, ca migdala; alungit.
    MIGDĂLĂ, migdale, s.f. Fruct, al migdalului, de formă alungită, al cărui sîmbure, cu gust dulce sau amar, este comestibil. Sîmburele acestui fruct. ■
    MIGRĂ, migrez, vb. I. Intranz. A se deplasa în masă dintr-o regiune în alta, dintr-o ţară în alta.
    MIGRATOR,-OĂRE, migratori, -oare, adj. Care migrează, care îşi schimbă habitatul în funcţie de anotimp, de climat, de hrană, de adăpost, de necesitate de reproducere.
    MIGRĂŢIE s.f. v. migraţiune.
    MIGRAŢltiNE, migraţiuni, s.f. 1.
; Fenomen biologic constînd în deplasarea în masă a unor insecte, peşti, păsări, în funcţie de anotimp, climat, necesitate de hrană, de adăpost şi de reproducere, de obicei cu caracter ritmic şi cu trasee relativ stabile. 2. Acţiune de deplasare in masă a unor triburi; a unor populaţii, a unor popoare de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici, naturali; migrare. [Variantă: migrâţie s.f.]
    MIÎME, miimi, s.f. Număr egal cu a mia parte dintr-o unitate; o parte dintr-un Întreg care a fost Împărţit în o mie de părţi egale. [Pronunţat: mi-i-]
   MIJÎ, pers. 3 mijeşte, vb. IV. Intranz. A începe să se zărească, să apară, să crească. O Expr. A(-i) miji (cuiva) mustaţa, a începe să-i crească (unui tlnăr) mustaţa, a fi pe punctul de a deveni bărbat.
   MÎJLOC, mijloace, s.n. 1. Ceea ce serveşte ca unealtă pentru realizarea unui seop; (la pl.) posibilităţi (materiale sau morale) de care dispune cineva pentru un anumit scop. + Cale, metodă, procedeu. 2. (Concr.; la pl.) Unelte, utilaj.
   MÎLĂ1, mile, s.f. 1. Sentiment de înţelegere faţă de suferinţa sau de nenorocirea cuiva; compătimire, îndurare; milostenie. 2. Ajutor, binefacere. 3. Stare jalnică, de compătimit în care se află cineva; mizerie. + Tristeţe, melancolie, jale.
   MfLl2, mile, s.f. Unitate de măsură pentru distanţe terestre, egală cu 1609 m, folosită în unele ţări. O Milă marină, unitate de măsură pentru lungimi, folosită in navigaţie, egală cu 1852 m.
   MILEÎfĂR,-Ă, milenari,--e, adj. Care există de o mie (sau de mii) de ani, care durează de un mileniu (sau de mii de ani).
   MILENIU, milenii, s.n. Perioadă de timp de o mie de ani; interval de timp socotit de la unitate pînă la completarea miei.
   MELIAMPlSR, miliamperi, s.m. Unitate de măsură a intensităţii curentului electric, egală ou a mia parte dintr-un amper; se notează: mA. [Pronunţat: -li-am-)
   MILIAMPERMlîTRU, miliamper-meţre, s.n. Ampermetru pentru măsurarea intensităţilor reduse ale curentului electric. [Pronunţat: -li-am-]
   MUIaRD, miliarde, num. card. Număr natural egal cu o mie de milioane (IO9); bilion; se notează: 1000000000. [Pronunţat: li-ard]
   MILIGRĂM, miligrame, s.n. Unitate de măsură pentru masă, reprezen-
MILILITRU-MINERAL
502
tind a mia parte dintr-un gram; se notează: mg.
   MILILÎTRU, mililitri, s.m. Unitate de măsura pentru capacităţi, reprezentînd a mia parte dintr-un litru; se notează: ml.
   MILIMETRU, milimetri, s.m. Unitate de măsură pentru lungime, egală cu a mia parte dintr-un metru; se notează: mm.
   MILI 6A\ milioane, num. card. Număr natural egal cu o mie de mii (10®); se notează: 1 000 000. [Pronunţat: -li-on]
   MILITĂ, militez, vb. I. Intranz. A activa intens într-un domeniu social, politic, cultural; a lupta pentru înfăptuirea unui principiu, unui ideal' (al colectivităţii) etc.
   MILITANT,-Ă, militanţi,-te, s.m. şi f. Persoană care militează.
   MILITARIZĂRE, militarizări, s.f. Acţiune de subordonare a întreprinderilor, teritoriilor etc. unui scop sau unui regim militar.
   MILÎŢIE, miliţii, s.f. Organ de stat care are drept scop menţinerea ordinii şi a securităţii publice, apărarea proprietăţii socialiste, precum şi a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.
♦  Reprezentanţii acestui organ.
   MILIVOLT, miliPolţi, s.m. Unitate de măsură a tensiunii electrice şi electromotoare, egală cu a mia parte dintr-un volt; se notează: mV.
   MILIVOLTMETRU, mUivoltmetre, s.n. Instrument de măsură pentru tensiuni electrice foarte joase (de ordinul milivoltului).
   MIMĂ, mimez, vb. I. Tranz. A imita gesturile, vocea, felul de a fi al cuiva.
   MIMETIC,-Ă, mimetici,-ce, adj. Care imită, care rezultă dintr-o imi-
tatie.
   t
   MIMETÎSM s.n. 1. însuşire dobîn-dită în cursul selecţiei naturale de unele animale lipsite de mijloace ac-
tive de apărare, de a avea sau de a lua forma, culoarea, comportamentul unor animale ce posedă asemenea mijloace. 2. Capacitatea, însuşirea, atitudinea celui care imită; manifestare care rezultă dintr-o imitaţie.
   MÎMICĂ, mimici, s.f. Arta de a exprima (pe scenă, în . film etc.) prin mişcările feţei (şi prin gesturi), sentimente, stări sufleteşti, idei.
   MIM0ZĂ, mimoze, s.f. Nume dat mai multor specii de plante erbacee exotice din familia leguminoaselor, cu frunze compuse, cu flori mici cu simetrie radiară, roz sau albe, dispuse în capitule sau în spice, foarte sensibile la atingere, cu fructul o păstaie ( Mimosa ).
   MINARET, minarete, s.n. Turn înalt alipit unei moschei, amenajat In partea superioară cu un foişor sau eu un balcon, de unde preoţii musulmani cheamă credincioşii la rugăciune.
   MÎNĂ, mine, s.f. Loc subteran cu zăcăminte de substanţe minerale utile, care constituie obiectul unei exploatări (miniere).
   MINDÎR, mindire, s.n. (Reg.) 1. Saltea (umplută cu paie). 2. Coş de formă lungă, făcut din trestie.
   MDfERĂL,-Ă, minerali,-e, s.n., adj.
 1.   S.n. Corp solid, cu compoziţie chimică bine definită şi cu proprietăţi. fizice şi chimice constante, care se găseşte în natură, în stare cristalină sau amorfă, în componenţa rocilor şi a minereurilor. 2. Adj. Care conţine minerale (1), care ţine de minerale, privitor la minerale, de natura mineralelor. O Apă minerală sau ape (ori izvoare) minerale, apă (sau ape, izvoare) ce conţin în soluţie săruri, gaze sau substanţe radioactive cu proprietăţi terapeutice; loc, staţiune în care se găsesc asemenea ape; tratament făcut cu astfel de ape. Ulei mineral, ulei obţinut prin distilarea fracţionată a ţiţeiului, folosit ca
503
MINER AIjOCORTICOID-MINUNAT
 lubrifiant, material dielectric, lichid răcitor, insecticid în agricultură etc.
   MINERAL 0 C 0 RTIC 0 fi), minera-locorticoizi, adj. (Biol.; în expr.) Hormon mineralocorticoid, hormon secretat de glanda corticosuprarenală, care intervine în metabolismul sărurilor minerale şi al apei, uşurînd eliminarea potasiului.
   MINERALOGIE s.f. Disciplină geologică fundamentală care se ocupă cu studierea formării structurii caracterelor morfologice, fizice şi chimice ale mineralelor, precum şi cu modul de formare a acestora şi a asociaţiilor lor naturale.
   MINEREU, minereuri, s.n. Zăeă-mînt de rocă alcătuit din unul sau din mai multe minerale cu un conţinut care justifică exploatarea lor tehnico--economică.
   MINIATURĂ L,-Ă, miniaturali,-e, adj. Care se referă la miniaturi, privitor la miniaturi, de proporţiile unei miniaturi. [Pronunţat: -ni-a-]
   MINIATtjRĂ, miniaturi, s.f. Operă de artă plastică (In special pictură) de dimensiuni reduse, lucrată cu multă fineţe şi cu minuţiozitate. [Pronunţat: -ni-a-1
   minuSr,-!, minieri,-e, adj. Care se referă la mine, care aparţine minelor. + In care se găsesc (multe) mine. [Pronunţat: -ni-er]
                minimi,-e, adj., s.n. 1. Adj. Care are cea mai mică valoare, dimensiune, durată, intensitate etc.; minimal. 2. S.n. (Mat.; în expr.) Punct de minim (local, al unei funcţii), valoare a a argumentului unei funcţii reale, f, de variabilă reală, x, cu proprietatea că există o vecinătate U a lui, astfel înclt f(a) ^f(x), pentru orice xQU f)I, unde I este intervalul pe care este definită funcţia. Minimul unei funcţii, numărul f(a), unde a este un punct de minim (||,1) al funcţiei reale de variabilă reală considerată.
  MmniÂL,-Ă, minimali,-e, adj. Minim (1). O Definiţie minimală, definiţie care trebuie să conţină numai elementele strict necesare caracterizării obiectului de definit.
  MINIMALIZA, minimalizez, vb. I. Tranz. A micşora fără temei meritele, valoarea, importanţa cuiva sau a ceva; a subaprecia.
  MINISTER, ministere, s.f. 1. Organ central al administraţiei de stat care se ocupă de o anumită ramură a activităţii statului şi car.e este condus de un ministru; instituţia respectivă; localul acestei instituţii. 2. (înv.) Guvern (2).
  MÎNIU s.n. Denumire dată unor pigmenţi de culoare roşie-portocalie, insolubili în apă, cu putere mare de acoperire şi cu proprietăţi anticorosive bune, folosiţi în grunduri şi în vopsele. O Miniu (de plumb), Pb304, oxid mixt al plumbului bi- şi tetravalent, folosit, în specia], ca pigment în grunduri şi în vopsele pentru construcţii metalice, poduri, vagoane, rezervoare. Miniu de fier, Fe203, oxid de fier, pigment folosit în grunduri şi în vopsele pe metal, la zugrăveli, în lucrări de ciment colorat etc.
  MINOR, minori, adj. (Mat.; în expr.) Determinant minor (al unui element a{j, într-un determinant dat), determinant de ordinul n—1 care se obţine dintr-un determinant de ordinul n suprimîndu-i linia i şi coloana j.
  MINORITĂTE, minorităţi, s.f. Partea mai puţin numeroasă a unei colectivităţi.
  MINTĂL,-Ă? mintali,-e, adj. 1. Care aparţine minţii, privitor la minte. O Alienaţie mintală, nebunie. Debil mintal, persoană care prezintă întîrzieri sau opriri în dezvoltarea facultăţilor psihice. 2. Care se face,’ se produce, se petrece în minte.
  MINUNĂT,-Ă,    minunaţi,-te, adj.
(în basme) Care face minuni, lucruri
MINUNE-MIOPIE
504
                                                 pe care nu le pot face oamenii; care are însuşiri mai presus de cele omeneşti.
♦  Vrăjit, fermecat.
   MINtJNE, minuni, s.f. 1. (în credinţele religioase şi în superstiţii) Fenomen ieşit din comun, surprinzător,
                                                  atribuit forţei divine sau altor forte t t
supranaturale; miracol (1). 2. Lucru, fapt, fenomen uimitor, neobişnuit, extraordinar; miracol (2), minunăţie.
   MiNUS, (1, 2) minusuri, s.n., (3) adv. 1. S.n. Semn de forma unei liniuţe orizontale, folosit pentru indicarea operaţiei de scădere sau pentru caracterizarea numerelor negative. 2.
S.n. Deficit, lipsă. 3. Adv. Mai puţin, fără.
   MINT?SCUL,'-Ă, minusculi,-e, adj. De dimensiuni (foarte) mici.
   MINtÎT, minute, s.n. 1. Unitate de măsură a timpului egală cu a 60-a parte dintr-o oră şi care cuprinde 60 de secunde. 2. (Mat.) Unitate de măsură pentru unghiuri şi pentru arce de cerc, submultiplu al gradului.
   MINUTAR, minutare, s.n. Ac care indică minutele pe ceasornic. ♦ (La pl.) Fiecare dintre cele două ace ale ceasornicului.
   MINtJŢIE s.f. (Livr.) Grijă, atenţie deosebită (şi perseverentă) în cercetarea sau în realizarea unui lucru.
   MINUŢIOS,-OĂSĂ, . minuţioşi,-oase, adj. (Adesea adverbial) Care supune lucrurile unei cercetări amănunţite, atente (şi răbdătoare); făcut cu multă atenţie, cu deosebită grijă, cu migală. [Pronunţat: -ţi-os]
   MIOCĂRD, miocarduri, s.n. Muşchiul inimii, alcătuit din fibre musculare striate cu un singur nucleu central, aşezate în zigzag, şi din celule nervoase care îi asigură funcţionarea independentă automată. [Pronunţat: mi-o-]
   MIOCĂRDIC,-Ă, miocardici,-ce,' adj. Care aparţine miocardului, care se referă la miocard. [Pronunţat: mi-o-]
   MIOCfiN s.n. Una dintre cele patru diviziuni ale erei terţiare, caracterizată prin floră şi prin faună asemănătoare cu cele actuale, în care s-au format contururile actuale ale continentelor şi principalele lanţuri de munţi (Alpi, Anzi, Himalaia); în ţara noastră, s-a continuat adîncirea Podişului Transilvaniei, s-a izolat bazinul dacic de bazinul panonic, au fost puşi în evidenţă munţii vulcanici Oaş, Gutîi, Căliman, Gurghiului şi Harghita. [Pronunţat: mi-o ]
: MIOEPITELIĂL,-Ă, mioepitdiali,-e, adj. (Despre celule musculare) Care este situat printre celulele epiteliale ce alcătuiesc ectodermul animalelor celen-terate. [Pronunţat: mi-o-e-pi-te-li-aZ]
   MIOFIBRILĂ, miofibrile, s.f. Diferenţiere filamentoasă ectoplasmatică a fibrei musculare, alcătuită din proteine contractile, actină şi miozină şi care determină contracţia musculară. [Pronunţat: mi-o-]
   MIOFILAMENT, miofilamente, s.n. Diferenţiere a miofibrilelor^ mai groasă, formată din miozină, la nivelul discurilor opace, sau mai subţire, formată din actină, la nivelul discurilor clare, cu rol important în contracţia muşchiului. [Pronunţat: mi-o-]
   MIOGLOBlNĂ, mioglobine, s.f. Proteină necontractilă, asemănătoare cu hemoglobina, care dă culoarea roşie
a. muşchiului şi care transportă oxigenul necesar reacţiilor biochimice musculare. [Pronunţat: mi-o-]
   MIOMÎiR, miomere, s.n. Segment al benzilor musculare longitudinale, la acrăniate şi la peşti, separate prin miosepte, şi care uşurează îndoirea corpului în plan orizontal, în timpul înotului. [Pronunţat: mi-o-]
   MIOPlE, miopii, s.f. Defect al vederii caracterizat prin imposibilitatea de a distinge clar obiectele situate la o distanţă mai mare, datorită unui viciu de refracţie- sau âlungirii globu-
505
MIOSEPT-MISTIC
lui ocular, fapt care face ca imaginea unui obiect îndepărtat să se formeze înaintea retinei; miopism, vedere scurtă. [Pronunţat: mi-o-]
   MIOSEPT, miosepte, s.f. Membrană subţire, conjunctivă, îndoită în unghiuri ascuţite, care separă miomerele; miocom. [Pronunţat: mi-o-]
   MIOZÎ3SĂ, miozine, s.f. Substanţă proteică de tipul globulinei, reprezen-ţînd 40% din totalul proteinelor musculare. [Pronunţat: mi-o-]
   MIRĂBIL,-Ă, mirdbili,-e, adj. (Rar) Minunat; care merită să fie admirat.
   MIRĂCOL, miracole, s.n. 1. Minune (1). 2. Minune (2).
   MIRACULOS,-OĂSĂ,           miraculoşi,
-oase, adj. Care are aspectul unui miracol, rezultat dintr-un miracol. ♦ (Substantivat, n. art.) Totalitatea elementelor supranaturale din basme, legende etc.
   MIRĂJ, miraje, s.n. 1. Fata morgana. + Imagine înşelătoare; închipuire. 2. Fig. Farmec, atracţie.
   MIRĂ, mire, s.f. 1. Imagine-tip transmisă pe ecranul televizoarelor pentru reglarea imaginii acestora. 2. Riglă cu diviziuni speciale care serveşte la măsurarea indirectă a distanţelor sau a înălţimilor.
   MIREĂN,-Ă, mireni,-e, s.m. şi f., adj. (Persoană) . care nu aparţine clerului; laic.
   MIREĂSMĂ, miresme, s.f. 1. .Miros foarte plăcut şi puternic (al florilor); aromă, parfum. 2. (La pl.) Substanţe plăcut mirositoare cu care se unge corpul, se parfumează în casă etc.
   MIRIAPOD, miriapode, s.n. (La pl.) Clasă de artropode cu corpul alcătuit din numeroase segmente sau din inelei, fiecare prevăzut cu o pereche sau cu două perechi de picioare, şi avînd respiraţie traheală (Myriapo’da); (şi la sg.) animal care face parte din această clasă; diplopod. [Pronunţat: -ri-c-] •
   MIRÎFIC,-Ă, mirifici,-ce, adj. (Livr.) Minunat; măreţ.
   MÎRIŞTE, mirişti, s.f. Teren agricol pe care au rămas după recoltare părţile inferioare (cu rădăcina în sol) ale tulpinilor unor plante cultivate.
   MIRODENIE, mirodenii, s.f. Condiment.
   MIRT, mirţi, s.m. Arbust ornamental mediteranean din familia mirta-ceelor, cu frunfce lanceolate, persistente, lucioase, cu miros aromatic, cu flori mici, albe, solitare, cu fructe bace negre (Myrtus communis).
   MISCELANfiU, -ÎîE, miscelanee, adj., s.n. şi f. (Livr.) (Rubrică în unele publicaţii, sau carte) care are un conţinut divers.
   MISCfBH,-Ă, miscibili,-e, adj. (Despre substanţe) Care poate forma (împreună cu alte substanţe) un amestec omogeni
   MISIONĂR,-Ă, misionari,-e, s.m. şi f. Persoană, de obicei călugăr sau preot, trimisă să răspîndească creştinismul în ţări cu altă religie dominantă. [Pronunţat: -si-o-]
   MISÎT, misiţi, s.m. Persoană care mijloaceşte afaceri comerciale; samsar.
   MISlONE, misiuni, s.f. 1. însărcinare, împuternicire, sarcină pe care o primeşte sau şi-o ia cineva de a face un anumit lucru. 2. Grup de persoane (oficiale) trimis într-o ţară străină cu un anumit scop (de obicei diplomatic); delegaţie. [Pronunţat: -si-u-]
   MISTER, mistere, s.n. Ceea ce este (încă) necunoscut, nedescoperit sau neînţeles; taină, secret.
 - MISTERIOS,-OĂSĂ, misterioşi, -oase, adj. Care este (încă) necunoscut, neînţeles, de nepătruns, tainic; enigmatic. [Pronunţat: -ri-os]
   MISTIC,-Ă, mistici,-ce, adj., subst. li Adj. Care aparţine misticismului,
                          care se referă la misticism; care vădeşte • . * misticism. 2. S.m. şi f. Adept al misticismului. 3. Adj. Care are un înţeles
MISTICISM-MIT
506
ascuns; care rămîne neînţeles; inexplicabil pe cale raţională; secret, tainic. 4. S.f. Totalitatea orientărilor şi practicilor propagate de misticism sau de o doctrină mistică (1).
   MISTICISM s.n. Formă a concepţiei idealiste despre lume, de natură religioasă, care propagă credinţa în existenţa unor forţe supranaturale şi posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forţe (prin revelaţie, intuiţie, extaz).
   MISTUI, mistui, vb. IV. 1. Tranz. A transforma alimentele introduse în organism în substanţe direct asimilabile de organism;‘ a digera. 2. Refl. A înceta să mai existe; a' dispărea, a pieri. ^ Tranz. şi refl. Fig. A (se) chinui sufleteşte, a (se) distruge moral şi fizic (încetul cu încetul).
   MIŞCĂRE, mişcări, s.f. 1. (Fii.) Ansamblu de procese şi de schimbări care au loc în univers, in natură, în societate, în gîndire. 2. (Biol.) Deplasare a unui organism dintr-un loc în altul. O Mişcare elicoidală, mişcare de înşurubare efectuată de un infuzor în mediul în care trăieşte. Mişcare reflexă, reacţie de răspuns a organismului la o excitaţie a unui stimul, realizată cu participarea sistemului nervos. 8. (Geol.; în expr.) Mişcări tectonice (sau ale scoarţei), deplasări ale scoarţei terestre provocate de forţele interne sau de gravitaţie şi care duc la modificarea structurii geologice a scoarţei. Mişcare epirogenetică, mişcare ondulatorie de ridicare a unor blocuri continentale din scoarţa terestră. Mişcări orogenice, mişcări ale scoarţei terestre provocate de procesele tectonice de mare anvergură, avînd ca rezultat formarea de lanţuri muntoase. 4. Acţiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activităţi de interes (mai) general, al unei idei sau al unei concepţii. Acţiune (organizată) de masă cu caracter revendicativ; agitaţie, re-
voltă, revoluţie. O Mişcare comunistă, mişcare socială, politică şi ideologică reprezentată de partidele comuniste şi muncitoreşti, care urmăreşte, ca ţeluri principale, promovarea intereselor vitale ale oamenilor muncii, ale popoarelor, înlocuirea revoluţionară a capitalismului cu socialismul şi comunismul, apărarea păcii şi securităţii internaţionale. Mişcare de eliberare naţională, ansamblu de acţiuni organizate (politice, diplomatice, econo-mice, militare etc.) întreprinse de popoarele din ţările coloniale şi semicoloniale în lupta lor pentru înlăturarea dominaţiei imperialiste şi cucerirea independenţei naţionale. Mişcare muncitorească, mişcare politică, socială, ideologică a clasei muncitoare pentru condiţii mai bune de muncă şi de viaţă, pentru eliberare socială şi naţională, pentru pace, democraţie şi socialism. Mişcare revoluţionară, totalitate a forţelor sociale şi a organizaţiilor politice al căror scop este schimbarea orinduirii sociale perimate şi făurirea unei noi orînduiri; activitatea practică şi ideologică transformatoare desfăşurată de acestea. Mişcare ţărănească, totalitatea acţiunilor desfăşurate de ţărănime pentru apărarea intereselor sale economice, sociale, politice, pentru eliberare socială şi naţională, pentru progres social.
   MIŞEL,-El, mişei,-ele, adj., s.m. şi f. (Om) care face fapte nedemne, condamnabile, demne de dispreţ; ticălos, nemernic; (om) fricos, laş.
   MIŞELEŞTE adv. Ca un ticălos, ca un nemernic; ca un laş, ca un fricos.
   MIŞUNĂ, pers. .3 mişună, vb. I. Intranz. (Despre fiinţe) A se mişca, a umbla în număr mare de colo pînă colo; a forfoti, a viermui, a.se foi, a colcăi.
   MIT, mituri, s.n. (Adesea fig.) 1. Povestire fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor (antice) despre originea universului şi a fenomenelor
507
MITIC-MÎNDRIE
naturii, despre zei şi eroi legendari etc. + Poveste; legendă; basm. 2. Reprezentare deformată a unui lucru, a unui fenomen, a unei situaţii etc.
   MÎTIC,-Ă, mitici,-ce, adj. Care aparţine unui mit, referitor la mit; legendar, fabulos,
   MÎTINGr, mitinguri, s.n. Întrunire publică ţinută in scopul exprimării aprobării sau a protestului faţă de un eveniment politic.
   MITOCÂN, mitocani, s.m. Bărbat cu comportări grosolane, vulgare; bădăran, mojic.
   MIT 0CONDRIĂL, -Ă, mitocondriali, -e, adj. Care aparţine mitocon-driilor, cu privire la mitocondrii. O Creste mitocondriale, cute în interiorul unei mitocondrii, care o comparti-mentează în numeroase îneăperi. [Pronunţat: -dri-al\
   MITOCONDRIE, mitocondrii, s.f. Organit citoplasmatie de formă sferică sau ovoidală, cu membrană dublă, cea internă cutată, oare conţine enzime, cu rol important în desfăşurarea fenomenelor de oxidoreducere, fiind centrul respirator şi energetic al celulelor.
. MITOLOGÎE, mitologii, s.f. Totalitatea miturilor create de un popor sau de un grup de popoare înrudite. + Disciplină care se ocupă cu explicarea, compararea şi clasificarea miturilor, cu -originea şi evoluţia lor etc.
   MIT0MĂÎÎ,-Ă, mitomani,-e, s.m. şi f. Persoană care suferă de mitomanie.
   MITOMANÎE, mitomanii, s.f. Boală psihică ce se caracterizează prin tendinţa de a denatura adevărul, de a inventa fapte care nu s-au petrecut în realitate. + Mania de a minţi.
   MITOZĂ, mitoze, s.f. Diviziune celulară indirectă, care are drept rezultat apariţia cromozomilor şi separarea conţinutului citoplasmatie în două celule diploide; diviziune tipică.
   MITROPOLÎT, mitropoliţi, s.m. Rang înalt în ierarhia bisericii ortodoxe, imediat inferior patriarhului; persoană care are acest rang.
   MIŢ6S,-OAsĂ, miţoşi,-oase, adj. (Despre blănuri, lînă sau obiecte de blană, de lînă) Cu fire lungi, (creţe şi) bogate, flocos; (despre animale) care are blana, lîna cu fire lungi, (creţe şi) dese.
   MIXOTROFj-Ă, mixotrofi,-e, adj. (Despre organisme) Care se hrăneşte atît cu substanţe organice preparate de ele însele cit şi cu cele luate din mediul înconjurător; care sînt atît autotrofe, cît şi heterotrofe.
   MIXT,-!, micşti,-xte, adj. Alcătuit din elemente deosebite (ca natură, ca funoţie, ca origine etc.).
   MIXTtJRĂ, mixturi, s.f. (Livr.) A-mestec de elemente deosebite; amestecătură.
   MIZANTROP,-Ă, mizantropice, s.m. şi f. Persoană stăpînită de mizantropie; persoană nesociabilă, neprietenoasă, ursuză.
   MIZANTROPIE s.f. Neîncredere, dispreţ, ură faţă de oameni; tendinţă bolnăvicioasă de a ocoli, de a evita oamenii şi societatea.
   MIZERIE, mizerii, s.f. 1. Stare de extremă sărăcie; situaţie nenorocită, vrednică de plîns. ♦ Aspect exterior care arată o mare sărăoie, murdărie ori dezordine, 2. Ceea ce provoacă neplăceri, greutăţi, suferinţă, griji, necazuri.
   MÎL, mtturi, s.n. Nămol.
   MÎjVĂTÂRCĂ, mtnătărci, s.f. Ciu-peroă comestibilă cu pălăria cărnoasă, foarte bombată, de culoare brună-găl-buie, şi ou piciorul solid, de obicei umflat la bază; hrib (Boletus edulis).
   MÎNDRfE, mîndrii, s.f. Sentiment de 'mulţumire, de satisfacţie, de plăcere, de bucurie;, ceea ce produce mulţumire, satisfacţie, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calităţile proprii. ♦ Ceea ce con-
MÎNEA-MOCIRLĂ
508
stituie prilej de laudă, de fală, de mulţumire.
   MÎNEĂ, mln, vb. II. Intranz. (Pop.) A petrece undeva noaptea; a rămine, a poposi peste noapte.
   MÎN GÎIET OR,- O ARE, mtngtietori, -oare, adj. 1. Care potoleşte, linişteşte durerea, supărarea, suferinţa cuiva.
 2. Care produce plăcere, încîntare. [Pronunţat: -gî-ie-]
   MÎNlE, mînii, s.f. Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva; furie, supărare mare.
 ♦  Necaz, ciudă.
   MlNTUIĂLĂ s:f. (în expr.) De mtn-tuială, (care se face său a fost făcut) în mod superficial, grăbit, prost. [Pronunţat: -tu-ia-]
   MÎŢ, mîţi, s.m; (Bot.) Ament.
   MÎŢIŞ OR, mtţişori, s.m. (Bot.) Ament.
   MLĂCĂ, mlăci, s.f. (Reg.) Mlaştină, smîrc.
   MLĂDĂ, thlăzi, s.f. (Cu sens colectiv) Vegetaţie formată din arbori (tineri şi deşi); pădure tînără şi deasă.
   MLĂJĂ, mlăji, s.f. Arbust cu ramurile flexibile, cenuşii sau verzi, cu frunzele puţin ondulate şi acoperite cu peri mătăsoşi, care creşte mai ales pe malurile rîurilor; răchită (Salix viminalis)•
   MLĂŞTTNĂ, mlaştini, s.f. Depresiune fără scurgere, în care se adună şi rămîne mai mult timp apa provenită din precipitaţii, din inundaţii sau din pînza freatică; smîrc, (reg.) mlacă.
   MLĂDlO S,- OĂSĂ, mlădioşi, -oase, adj. Care se îndoaie foarte uşor (fără să se frîngă); flexibil. [Pronunţat: -di-os]
   MLĂDlŢĂ, mlădiţe, s.f. Lăstar. + Ramură; tînără, subţire şi flexibilă, a unei plante lemnoase.
   MLĂŞTINOS,- OĂSĂ, mlăştinoşi, -oase, adj. (Despre terenuri) Cu mlaştini.
   MNEMOTEHNIC,-Ă, mnemotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ansamblu de procese care înlesnesc memorarea cunoştinţelor pe baza unor asociaţii dirijate;
mnemotehnie. 2. Adj. Care aparţine, mnemotehnicii (1), privitor la mnemotehnică.
   MOĂRĂ, mori, s.f. Maşină de lucru folosită la măcinarea materiilor prime. O Moară cu bile, moară, -ou funcţionare continuă sau periodică* constituită dintr-un tambur metalic, cilindric sau cilindro-conic, căptuşit cu plăci de uzură, în care măcinarea se produce prin căderea şi prin rostogolirea unor bile de metal, de silex, de porţelan etc. Moară cu ciocane, moară constituită dintr-un ax prevăzut cu braţe echipate la capăt cu ciocane articulate cu bolţuri oare se rotesc şi lovesc materialul, fărîmiţîndu-1, folosită la sfărîmarea materialelor semi-tari şi friabile. Moară cu impact, moară cu ciocane, la care sfărîmarea se realizează prin proiectarea materialului , către organele de mărunţire. Moară tubulară, moară de formă cilindrică lungă, uneori compartimentată în interior, avînd drept corpuri de măcinare bile sau bare cilindrice. Moară vibratoare cu bile, moară formată dintr-un corp cilindric pus în vibraţie printr-un dispozitiv elastic, folosită la măcinarea foarte fină a materialelor.
   MOĂRE s.f. (Reg.) Apă cu sare sau ou oţet (folosită la conservarea legumelor); lichid acru în care se ţin ori s-au ţinut murături, mai ales varză.
   MOBIL,-Ă, mobili,-e, adj., s.n. 1. Adj. Care se mişcă, se deplasează sau care poate fi mişcat ori deplasat.
2.  S.n. Corp aflat în mişcare. 3. S.n. Cauză care provoacă un anumit efect.
   MOBILITĂTE, mobilităţi, s.f, (Adesea fig.) Capacitatea de a fi mobil (1), de a se mişca, de a-şi schimba locul sau poziţia; proprietatea de a fi mişcat, deplasat.
   MOCĂN, mocani, s:m. Locuitor (român) din regiunile muntoase (în special ale Transilvaniei).
   MOCIRLĂ, mocirle, s.f. 1. Apă stătătoare ou o suprafaţă restrînsă şi
509
MOCN1T-MODERNISM
puţin adîncă, plină de mîl şi noroi, provenită din ploi sau din revărsarea apelor curgătoare. 2. Fig. Decădere morală; mediu decăzut din punct de vedere moral; faptă, atitudine care arată decăderea morală a cuiva.
   MOCNÎT,-Ă, mocniţi,-te, adj. Care este lipsit de vioiciune, de viaţă (fiind adesea gata să izbucnească).
   MOD, moduri, s.n. 1. Fel de a fi, de a se manifesta al cuiva sau a ceva; fel în care se efectuează ceva; cale, procedeu, metodă, modalitate. O Mod de producţie, modul istoriceşte determinat în care se produc bunurile materiale necesare existenţei societăţii şi dezvoltării ei; unitatea dialectică dintre forţele de producţie (care exprimă raportul dintre oameni şi natură) şi relaţiile de producţie (care exprimă raportul dintre oameni în procesul general de producţie). Mod de viaţă, conţinutul şi formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale şi spirituale ale grupurilor, colectivităţilor, claselor sociale dintr-o anumită societate, în funcţie de nivelul de trai (resurse economice), precum şi mentalităţile, obiceiurile, tradiţiile corespunzătoare, determinate istoric. 2. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă felul cum prezintă vorbitorul acţiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin oare se exprimă această categorie.
   MODĂL,-Ă, modali,-e, adj. (Gram.) Care aparţine modului (2), care se referă la mod, care exprimă modul. + Care indică modul (2), de mod.
   MODALITĂTE, modalităţi, s.f. Procedeu, mijloc, metodă folosită în vederea realizării unui scop; mod (1), manieră.
   MODĂ, mode, s.f. Obicei, deprindere ooleotivă specifică la un moment dat unui mediu social. + Spec. Gust, preferinţă generalizată la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbrăca.
   MODlîL, modele, s.n. 1. Ceea ce poate servi ca orientare pentru reproduceri sau pentru imitaţii; tipar. + Sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările altui sistem, mai complex, cu care primul sistem prezintă o analogie. 2. Persoană, realizare, operă care, prin valoare sau calităţi, poate servi ca exemplu. + Exemplu, pildă servită de o asemenea persoană, realizare, operă; realizare, operă.
   MODELĂ, modelez, vb. I. Tranz.
 1. A da unui jnaterial plastic forma dorită sau cerută de un model. 2. (Despre agenţi externi) A da unei forme de relief im anumit aspect.
   MODELĂRE, modelări, s.f. Procedeu metodic de optimizare a procesului de pregătire şi de perfecţionare a sportivilor, care structurează şi ordonează conţinutul domeniului educaţiei fizice şi sportului, în scopul elaborării modelelor celor mai corespunzătoare, în funcţie de care este dirijată pregătirea sportivă.
   MODERĂT,-Ă, moderaţi,-te, adj. 1. Care este potrivit ca intensitate, valoare, mărime etc. 2. Care arată cumpătare, chibzuială, care nu cade în extreme, care are o poziţie de mijloc.
   MODERATOR,-OĂRE, moderatori, -oare, subst., adj. 1. S.m. şi f., adj. (Element) care moderează, frînează, potoleşte. 2. S.m. (Chim.) Inhibitor mai stahil care încetineşte reacţia de polimerizare. 3. S.m. Substanţă folosită pentru încetinirea mişcării neutronilor. 4. S.n. Dispozitiv de reglare a vitezei de mişcare a unui mecanism.
   MODERĂŢIE, moderaţii, s.f. însuşirea de a fi moderat; atitudine moderată; cumpătare, măsură.
   MODERNISM s.n. 1. însuşirea de a fi modem, caracterul a ceea ce este modem; atitudine modernă; preferinţă (exagerată) faţă de tot ce este nou, modem. 2. Tendinţă din arta şi din
MODERNITATE-MOLARITATE
510
 literatura sec. XX care neagă tradiţia şi susţine principii de creaţie noi.
   MODERNITATE s.f. Caracterul a ceea ce este modem, nou.
   MODERNIZĂ, modernizez, vb. I. Tranz. A adapta la cerinţele, la exigenţele prezentului, a face să devină modern, să corespundă progresului actual, gusturilor şi cerinţelor actuale; a înnoi.
   MODfîST, -Ă, modeşti, -ste, adj. De dimensiuni mici; de valoare sau de importanţă redusă. 2. Care este lipsit de îngîmfare.
   MODtJL, module, s.n. 1. Fiecare dintre părţile principale (şi detaşabile) ale unei nave cosmice. O Modul lunar, parte a vehiculului de explorare lunară. 2. (Mat.; în expr.) Modulul unui număr real (sau valoarea absolută), număr nenegativ, | x |, ataşat unui număr real, x, astfel încît:
 x =
 x, dacă x > 0,
 0, dacă x = 0,
 —x, dacă x < 0.
 Modulul unui număr complex, număr real nenegativ, | z |, ataşat unui număr complex, z = a bi, dat de egalitatea:
                                   | z | = l/ă2 + b2.
 3. Unitate de lungime convenţională folosită în arhitectura clasică pentru determinarea proporţiilor elementelor componente ale unei construcţii, ale unui ordin arhitectonic.
   MOFfîTĂ, mofete, s.f. Produs gazos constituit, în cea mai mare parte, din bioxid de carbon, care se degajă, prin crăpăturile scoarţei terestre, în unele regiuni vulcanice, în faza finală a activităţii vulcanice.
   MOFLtJZ, -Ă, mofluji, -ze, s.m. şi f., adj. (Pop. şi fam.) (Om) înşelat, păgubit. + (Om) nemulţumit, dezamăgit.
   MOFT, mofturi, s.n. (Fam.) Lucru, problemă, afirmaţie etc. fără valoare, fără însemnătate; fleac, nimic, bagatelă.
   MOFTANGIU,          moftangii,    s.m.
 (Fam.; rar) Moftolog.
   MOFTOIiOG, moftologi, s.m. (Fam.; rar) Om neserios, flecar şi şmecher; moftangiu.
   MOH<5R s.m. Nume dat mai multor plante erbacee cu frunze liniare şi cu flori galbene-ruginii aşezate în spice cilindrice, folosite la hrana animalelor (Setaria).
   MOHOR ÎT, -Ă, mohorîţi, -te, adj. 1. Lipsit, de lumină (suficientă); întunecos. 2. De culoare închisă.
   mojAr, mojare, s.n. Vas de formă semisferică cu pereţii groşi, din porţelan, sticlă, metal etc., care serveşte, în farmacii şi în laboratoare, la mărun-ţirea fină a diferitelor substanţe.
   MOJICÎE, mojicii, s.f. Comportare grosolană; obrăznicie, grosolănie.
 . MOL, moli, s.m. (Chim.) 1. Cantitate de substanţă exprimată în grame, numeric egală cu masa moleculară a compusului respectiv; moleculă-gram.
 2. Cantitate de substanţă care cuprinde 6,023 • 1023 molecule (numărul lui Avo-gadro). 3. (în expr.) Mol de atomi, cantitate de substanţă care conţine
 6,023-IO23 atomi.
   MOLALITĂTE s.f. Numărul de moli dintr-o substanţă, dizolvaţi într-un kilogram de dizolvant, constituind una dintre modalităţile de exprimare . a concentraţiei unei soluţii.
   MOLARI, molari, adj. (în expr.) Dinte molar (şi substantivat, m.), dinte mare cu suprafaţa lată, cu mai multe rădăcini, care serveste la sfărî-
          •                           * marea şi la măcinarea alimentelor.
   molAr2, -A, molari, -e, adj. (Chim.) Care aparţine molului, privitor la mol. O Soluţie molară, soluţie care conţine un mol substantă la un litru de soluţie.
                3                     9
 ♦  (Substantivat, n.) Substanţă conţinută într-un litru de soluţie.
   MOLARITĂTE s.f. Numărul de moli dintr-o substanţă dizolvaţi într-un litru de soluţie, constituind una dintre
511
MOLATIC-MONADA
 modalităţile de exprimare a concentraţiei unei soluţii.
   MOLĂTIC, -Ă, molatici, -ce, adj. (Cam) moale (în mişcări), lent, lin, domol; cu mişcări potolite, domoale sau leneşe; lipsit de energie.
   MOLCOM, -Ă, molcomi, -e, adj. (Pop.; adesea adverbial) Liniştit, domol, potolit.
   MOLCOMI, molcomesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) linişti, a (se) potoli, a (se) calma.
   MOLECULĂR, -Ă, moleculari, -e, adj. 1. Care aparţine moleculei, privitor la moleculă; de natura moleculei. O Formulă moleculară, formulă chimică ce indică tipul şi numărul de atomi care intră tn compoziţia unei molecule. Strat molecular, strat de substanţe de mărimea unei molecule care se formează prin adsorbţie la suprafaţa unui adsorbat. 2. Care aparţin?, moleculei--gram, privitor la molecula-gram; de natura moleculei-gram. C> Volum molecular, volum ocupat de o moleculă--gram din orice gaz, la temperatura de 0°C şi la presiunea de 760 mm Hg, o constantă a tuturor substanţelor în stare gazoasă, şi egală cu 22,412 litri. 3. (Biol.; în expr.) Arhitectură moleculară, mod de aşezare a moleculelor în macromolecula acizilor nucleici.
   MOLECtJLĂ, molecule, s.f. Particulă materială alcătuită din doi sau mai mulţi atomi, identici sau diferiţi, legaţi între ei prin legături covalenţe. O Moleculă activă (sau reactivă), moleculă care posedă suficientă energie pentru a intra în reacţii. Moleculă asociată, agregat de două sau mai multe-molecule din aceeaşi substanţă, legate prin legături fizice. Moleculă iiatomică (sau diatomică), moleculă formată din doi atomi, identici sau diferiţi, legaţi între ei prin legături covalenţe. Moleculă ionizată, molecula substanţei gazoase, care a pierdut sau a cîştigat electroni, ca urmare a procesului de ionizare. Moleculă' dublă, dimer. Moleculă-gram,
mol (1). Moleculă marcată, moleculă în care cel puţin unul dintre atomii constituenţi este radioactiv.
  MOLIBDEN s.n. Mo cu Z =42. Element chimic cu caracter metalic, obţinut prin reducerea toridului de molibden cu hidrogen, metal de culoare albă-argintie, lucios, maleabil, ductil, rezistent, care se foloseşte la elaborarea oţelurilor speciale şi a altor aliaje.
  MOLÎD, molizi, s.m. Arbore răşinos, înalt pînă la 50 de metri, cu rădăcina lemnoasă şi foarte ramificată la suprafaţa solului, cu tulpina dreaptă şi cu ramuri de jur-împrejurul ei, din ce în ce mai scurte spre vîrf (de unde şi coroana de formă conică), acoperite cu o coajă de culoare brună-roşiatică, cu frunze persistente, lungi, subţiri, în patru muchii, de culoare verde închis (Picea excdsa).
  MOLIE, molii, s.f. Nume dat mai multor specii de fluturi mici de noapte ale căror larve rod diverse obiecte (mai ales de îmbrăcăminte). <0> Molia--stupului, găselniţă.
  MOLIMĂ, molime, s.f. (Med.; pop.) (la oameni) Epidemie; (la animale) epizootie.
  MOLIPSITOR, -OĂRE, molipsitori, -oare, adj. (Despre unele' boli; adesea fig.) Care se transmite de la o fiinţă la alta; contagios, epidemic.
  MOLtJSCĂj moluşte, s.f. (La pl.)
Încrengătură de animale nevertebrate,
cu corpul moale, de obicei protejat de
o  cochilie şi cu un picior musculos;
(şi la sg.) animal care face parte din
această încrengătură.
         /
  MOMÎIE, momii, s.f. Schelet de lemn (înfăşurat in paie şi) acoperit cu zdrenţe, înfăţişind un om, fixat (într-un par) pe un teren cultivat, pentru a speria păsările şi animalele sălbatice dăunătoare; sperietoare. ♦ Epitet dat unei fiinţe urîte. [Pronunţat: -mt-ie]
  monădI, monade, s.f. 1. Termen care desemnează, la diverşi filozofi
MONAH-MONOATOMIC
(Pitagora, Nicolaus Cusanus, G. Bruno, Leibniz), unităţi simple, materiale sau spirituale, din care ar fi alcătuită lumea. 2. Organism inferior, microscopic, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple.
   MONĂH, monahi, s.m. Bărbat care trăieşte într-o mănăstire; călugăr.
   MONĂRH, monarhi, s.m. Conducător al unei monarhii; suveran. <C> Monarh absolut, despot (1).
   MONARHIE, monarhii, s.f. Formă de guvernare în Care conducerea aparţine, total sau parţial, uriei singure persoane (care o poate transmite urmaşilor săi).
   MONARHIST, -Ă, monarhişti, -ste, adj. (Adesea substantivat) Care susţine, sprijină monarhia.
   MONDEN, -Ă, mondeni, -e, adj. Care aparţine cercurilor care duc o viaţă intensă de vizite, distracţii, petreceri (costisitoare şi cu pretenţii); privitor la aceste cercuri, specific acestor cercuri.
   MONDIĂL, -Ă, mondiali, -e, adj. Care aparţine lumii întregi, privitor la lumea întreagă; răspîndit, cunoscut în toată lumea; care antrenează şi interesează lumea întreagă. + La care participă întreaga lume (sau majoritatea ţărilor). [Pronunţat: -di-al]
   MONEDĂ, monede, s.f. Ban de metal (rar de hîrtie) care are sau care a avut curs legal pe teritoriul unui stat.
♦  Ban de metal (de valoare mică); mărunţiş.
   MONETĂR, -Ă, monetari, -e adj., s.n. 1. Adj. Care aparţine monedei, privitor la monedă. O Sistem monetar, ansamblul reglementărilor legale cu privire la moneda unui stat. 2. S.n. Inventar al banilor, sortaţi după valoare, pe fişicuri şi pe monede,’întocmit de un mînuitor de bani la predarea casei (într-o întreprindere).
512
   MONETĂRlE, monetarii, s.f; întreprindere de stat prevăzută cu instalaţiile necesare pentru fabricarea mone: delor. *
   MONGOLOID, -Ă, mongoloizi -de, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m.pl.) Una dintre cele trei mari‘rase omeneşti, răspîndită îndeosebi în Asia Centrală, Asia de est şi de sud-est, caracterizată prin statură mică, prin culoarea galbenă a pielii, prin nasul turtit şi ochii oblici; (şi la sg.) persoană care aparţine acestei rase. 2. Adj. Care aparţine mongoloizilor (1), privitor la mongoloizi, specific mongoloizilor. •
   MO'NlSM s.n. Concepţie filozofică potrivit căreia la baza tuturor fenomenelor lumii s-ar afla un singur principiu (material ori spiritual); p. gener. concepţie care explică printr-un singur principiu multiplicitatea fenomenelor dintr-un anumit domeniu.
   MONITOR, -OĂRE, monitori, -oare, subst. 1. S.m. şi f. (Ieşit din uz) Elev sau elevă care menţinea ordinea si
                       »              9
disciplina în clasă, în lipsa profesorului. ♦ Elev foarte bun la învăţătură care ajuta pe profesor la predare (in-struind o grupă de elevi). 2. S.n. Aparat de control al unei instalatii de
                                  »
telecomunicaţii, care urmăreşte imaginea proiectată de aparatele de luat vederi.
   MONOACtD, -Ă, monoacizi, -de, adjl (Despre baze) Care poate primi un singur proton de la un acid. ♦ (Despre săruri) Care mai conţine un atom de hidrogen neînloCuit cu atom..de metal.
O  Fosfat monoacid de sodiu, N.a2HP04, sare a acidului fosforic H3P04, în care unul dintre atomii de hidrogen nu este înlocuit cu atomi de sodiu. [Pronunţat: -no-a-]
   MONOATOMICj-Ă, monoatomici, -ce, adj. (Despre molecule) Constituit dintr-un singur atom; (despre substanţe) cu molecule formate dintr-un singur atom. [Pronunţat: -no-a-]
513
MONOBAZIC-MONOHALOGENAT
  MONOBĂZIC, -Ă, monobazici, -ce, adj. (Despre acizi) Care are în moleculă im singur atom de hidrogen, apt de a fi înlocuit cu un metal şi formînd numai o singură serie de săruri; care poate ceda bazelor un singur proton.
  MONOBROMBENZ^N s.m. (Chim.) Brombenzen.
  MONO CARB OXÎLIC, -Ă, monocar-boxilici, -ce, adj. (Despre acizi carbo-xilici) Care conţine o singură grupare carboxil în moleculă.
  MOATOCELULĂR, -Ă, monocelulari, -e, adj. Care este alcătuit dintr-o singură celulă; unicelular.
  MONOClT, monocite, s.n. Tip de globulă albă din sîngele vertebratelor, avînd dimensiunile globulare cele mai mari şi intervenind activ în focarele de infecţie.                   .
  MONOCLÎNIC, -Ă, mono clinici, -ce, adj. (Despre cristale) Care cristalizează în prisme oblice cu baza dreptunghiulară. O Sistem monodinic, sistem cristalografie ou simetrie inferioară, în care se încadrează cristalele definite mai sus.
  MONOCLORURĂT, -1, monodoru-raţi, -te, adj. (Despre substanţe chimice, compuşi, molecule) în structura căruia s-a introdus, prin clorurare, un atom de clor.
  MONOCORD, -Ă, monocorzi, -de, adj. (Despre opere literare, artistice) Lipsit de expresivitate; uniform, monoton.
  MONOCOTILEDONĂT, -Ă, monoco-tiledonaţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre plante) Ai cărui embrion are un singur cotiledon; monocotiledon. 2. S.f. (La pl.) Clasă de plante superioare erbacee, rar lemnoase, cu frunze care prezintă nervuri paralele, cu flori de tipul trei sau şase elemente şi cu embrionul alcătuit dintr-un singur cotiledon; (şi la sg.) plantă care face parte din această clasă.
  MONOCOYAL13NT, -Ă, monocova-lenţi, -te, adj. (Despre elemente) Care are covalenţă egală cu unitatea.
  MONOCROM, -Ă, monocromi, -e, adj. 1. Monocromatic (1). 2. (Despre picturi) Executat în valorile apropiate ale aceluiaşi ton. ♦ Fig. Uniform, monoton; plictisitor.
  MONOCROMĂTIC, -Ă, monocroma-tici, -ce, adj. 1. Cu o singură culoare; monocrom (1). 2. (Fiz.; în expr.) Lumină monocromatică, lumină alcătuită din radiaţii de o singură lungime de undă şi care este percepută de ochi ca avînd o singură culoare.
  MONOELECTROYALfiNT, -Ă, mo-nodectrovalenţi, -te, adj. (Despre elemente) Care are electrovalenţă egală cu unitatea.
  MONOGĂM, -Ă, monogami, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f., adj. (Bărbat) căsătorit cu o singură femeie; (femeie) căsătorită cu un singur bărbat. 2. Adj. (Despre căsătorie, familie) Bazat pe monogamie (1). 3. Adj. (Bot.) Unise-xuat.
  MONOGAMÎE, monogamii, s.f. 1. Formă de căsătorie în care un bărbat are o singură soţie, iar femeia un singur bărbat. 2. Stare a unei flori sau plante monogame (3).
  MONOGLICERlDĂj, monogliceride, s.f. (Biol.) Glicerida cu o singură grupare hidroxil esterificată.
  .MONOGRAFIE, monografii, s.f. Studiu ştiinţific întins care îşi propune să epuizeze un anumit subiect. + Reflectare artistică cuprinzătoare a unui aspect social, a unui fenomen, a unei stări sufleteşti etc.
  MONOGRAMĂ, monograme, s. f. Semn scris, gravat, cusut etc. format prin alăturarea sau prin împletirea iniţialelor. ♦ Combinaţie de litere ^au semn cu care unii artişti îşi semnează operele.
  MONOHALOGENĂT, Ă, monohalo-genaţi, -te, adj. (Despre substanţe
33 — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
MONOHIDRAT-MONOTIP
514
organice, compuşi organici etc.) In molecula căreia s-a introdus un halo-gen prin reacţia de halogenare.
   MONOHIDRAT, monohidraţi, s.m. Hidrat al unei substanţe solide care conţine o singură moleculă de apă (de cristalizare). O (Adjectival) Clorură de calciu monohidrat, CaCl2'H20, clorură de calciu cristalizată cu o singură moleculă de apă.
   MONOHIDRQXlLIC, -Ă, monohidro-xilici, -ce, adj. (Chim.; despre fenoli) Care conţine în moleculă o singură grupare bidroxil legată de nucleul aromatic.
   MONOIC, -Ă, monoici, -ce, adj. (Despre plante) Care are flori unisexuate, masculine sau feminine, dispuse pe acelaşi individ. [Pronunţat: -no-ic\
   MONOÎD, rnonoizi, s.m. (Mat.; şi în expr. structură de monoid) Mulţime nevidă M pe care s-a definit o lege de compoziţie, f:M X M ~* M, asociativă şi cu element neutru. [Pronunţat: -no-id]
   MONOLIT, -A, monoliţi, -te, adj. 1. Care este constituit dintr-o singură bucată, dintr-un singur bloc. + (Substantivat, n.) Monument format din-tr-un singur bloc de piatră. 2. Fig. Care formează un ansamblu bine închegat, un tot unitar.
   MONOLOG, monoloage, s.n. Moment al acţiunii unei opere dramatice în care un personaj, aflat singur pe scenă, îşi exprimă cu glas tare gîndu-rile, sentimentele'etc. + Monolog interior, procedeu literar folosit frecvent în romane sau în nuvele (de analiză psihologică), prin care un personaj discută cu sine însuşi situaţia sa, într-un anumit moment, îşi analizează gîndurile şi. sentimentele hotărîtoăre pentru existenţa sa; dialog interiorizat.
   MONOLOGĂ, monologhez, vb. I. Intranz. A vorbi singur, a vorbi cu sine însuşi (cu glas tare sau în'gînd).
   M0N<5M, monoame, s.n. Expresie algebrică reprezentînd produsul dintre
un număr sau un element dintr-un inel (coeficientul) şi un număr finit de nedeterminate ridicate la puteri naturale (partea literală).
   MONOMER, monomeri, s.m. Substanţă chimică, de obicei organică, cu masă moleculară relativ mică, cu compoziţie simplă şi cu caracter nesaturat, capabilă, prin combinarea repetată a moleculelor sale, să formeze polimeri, iar prin combinarea repetată cu moleculele altor compuşi nesaturâţi, să formeze copolimeri.
   MONOMETALÎSM s.n. Sistem monetar bazat pe un singur etalon metalic (aurul sau argintul).
   MONOPOL,monopoluri, s.n. 1. Drept exclusiv al cuiva, de obicei al statului, de a dispune de ceva, de a efectua ceva; dominaţie într-un domeniu, în-tr-una sau în mai multe ramuri economice. 2. (în capitalism) întreprindere mare sau uniune de întreprinderi care concentrează producţia şi desfacerea unor produse importante, cu scopul stabilirii unor preţuri mari şi al obţinerii unor profituri ridicate.
   MONO SUB STITUÎT, -Ă, monosub-stituiţi, -te, adj. (Despre substanţe organice, compuşi organici etc.) în molecula căreia un atom de hidrogen este înlocuit cu un alt atom sau cu o grupare funcţională, prin reacţie de substituţie.
   MONOTEISM s.n. Religie, opusă politeismului, care recunoaşte existenţa unei singure divinităţi.
   MONOTIP, -Ă,(l) monotipi, -e, adj., (2, 3) monotipuri, s.n. 1. Adj. (Rar) Făcut după un singur model, de un singur tip. 2. S.n. (Tipogr.) Maşină care culege şi toarnă literele una cîte una.
3. S.n. (în pictură şi grafică) Procedeu care constă în pictarea rapidă a unei suprafeţe şi, înainte de uscarea culorilor, în presarea şi în imprimarea picturii pe suprafaţa unui tablou, obţinîiidu-se astfel o impresie de spontaneitate.
515
MONOTON-MONUMENT
  MONOTON, -Ă, monotoni, -e, adj. (Mat.; despre fiinoţii sau şiruri de numere) Care este crescător sau descrescător. O Funcţie strict monotonă, funcţie numerică strict crescătoare sau strict descrescătoare.
  MONOTONIE, monotonii, s.f. (Mat.) Proprietate a unei funcţii sau a unui şir de numere de a fi monotone.
  MONOTRlSM, monotreme, s.n. (La pl.) Ordin de mamifere inferioare, primitive, ovipare, caracterizate prin prezenţa cloacei, cu ciocul şi cu corpul acoperit cu păr sau cu ţepi, cărora le lipsesc mameloanele; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin; prototerian.
  MONOYALfiNT, -Ă, monovalenţi, -te, adj. (Despre un element, un ion, un radical sau o grupare) Care are valenţa egală cu unitatea.
  MONOXÎD, monoxizi, s.m. Oxid al unui element bivalent. O Monoxid de azot, NO, oxid al azotului, gaz incolor, puţin solubil în apă, solubil în alcool, în acid sulfuric, şi care, în contact cu aerul, trece în hipoazotidă brună. Monoxid de fier, FeO, pulbere cristalină, de culoare neagră, insolubilă în apă şi în baze, solubilă în acizi, care nu se găseşte în stare liberă (întrucît trece în oxizi superiori).
  MONO Z AHARÎDĂ,           monozaharide,
s.f. Substanţă organică din clasa zaha-ridelor, compus cu funcţie mixtă, ce conţine in moleculă o grupă carbonil
i mai multe grupe hidroxil, care poate
i obţinută prin hidroliza di- sau poli-zaharidelor, dar nu se descompune într-o zaharidă mai simplă şi care se prezintă sub formă cristalină, incoloră, cu gust dulce, solubilă în apă; monoză.
  MONSTRUOS, -OĂSl, monstruoşi, -oase, adj. 1. Care are un aspect respingător ieşit din comun; urît, oribil, hi-doâ. 2. (în expr.) Monstruoasa coaliţie, alianţă politică temporară a unei părţi a burgheziei cu o parte a moşie-rimii, realizată în 1862, în România,
în scopul răsturnării domnitorului Al.I. Cuza, al aducerii la conducerea statului român a unui prinţ străin şi al rezolvării problemei agrare în sensul intereselor de clasă ale acestei alianţe. [Pronunţat: -stru-os]
  MONSTRUOZITATE, monstruozităţi, s.f. Ceea ce provoacă groază, scîrbă, repulsie. [Pronunţat: -stru-o-]
  MONTĂN, -Ă, montani, -e, adj. Care aparţine muntelui, privitor la munte, specific muntelui; care se practică pe munte.
  MONTĂNT, -Ă, montanţi, -te, adj. Ridicat în sus, înălţat, înalt.
  MONTĂ, monte, s.f. împreunare a două animale de sex opus în vederea reproducerii. O Montă liberă, montă nedirijată de om. Mpntă dirijată, montă în care perechile sînt potrivite în aşa fel încît urmaşii să aibă calităţi ereditare superioare.
  MONTEJtTS, montejusuri, s.n. Dispozitiv folosit la transportul şi la ridicarea, la înălţime, a lichidelor corosive, cu ajutorul aerului comprimat.
  M ONTM OBILL ONÎT,       montmorille-
nite, s.n. Aluminosilicat hidratat din grupa mineralelor argiloase, de culoare albă, moale, gras, care se umflă mult prin absorbţia apei, component principal al argilelor comune folosite ca lianţi, al mamelor utilizate la fabricarea varului hidraulic şi cimentului silicios etc.
  MONTtJRĂ, monturi, s.f. Piesă sau parte a unui sistem tehnic în care se montează o altă piesă a acestuia.
  MONUMENT, monumente, s.n. 1. Operă de sculptură sau de arhitectură destinată să perpetueze amintirea unui eveniment sau a unei personalităţi remarcabile. + Construcţie arhitectonică de proporţii mari sau de o deosebită valoare. + Fig. Orice operă, document istoric sau creaţie culturală de însemnătate naţională sau internaţională. 2. (Biol.; în expr.) Monument
MONUMENTAL-MORFOFUNCŢIONAL
516
al naturii, plantă, animal, formaţie geologică, teritoriu etc. de mare importanţă ştiinţifică sau estetică, considerate bunuri ale omenirii, ocrotite de lege şi păstrate pentru posteritate.
   MONUMENTĂL, -Ă, monumentali, -e, adj. Care aparţine monumentelor, privitor la monumente; p. ext. grandios, măreţ, impunător prin proporţiile sale.
   MORĂL, -Ă, morali, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care aparţine moralei, conduitei admise şi practicate într-o societate, care se referă la morală; etic; care este conform cu morala; cinstit, bun; moralicesc. ♦ Care conţine o învăţătură; moralizator. 2. Care aparţine psihicului, spiritului, intelectului, care se referă la psihic, la spirit sau la intelect; spiritual, intelectual. II. S.n. 1. Ansamblul facultăţilor sufleteşti şi spirituale. 2. Stare afectivă, dispoziţie sufletească temporară care .priveşte puterea, dorinţa, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultăţile. ♦ Curaj, tărie sufletească.
   MORĂLĂ, morale, s.f. 1. Ansamblul deprinderilor, sentimentelor, convingerilor, atitudinilor şi normelor care privesc raporturile dintre individ şi colectivitate (familie, clasă, naţiune, societate etc.) si care se manifestă în fapte, în modul de comportare; etică.
♦  Comportare (lăudabilă); moravuri.
2. Etică. 3. (Fam.) Dojană, mustrare.
♦  Concluzie moralizatoare cuprinsă într-o scriere, mai ales într-o fabulă; învăţătură.
. MORALIST, -A, moralişti, -sie, s.m. şi f. Filozof, gînditor, scriitor etc. preocupat de probleme de morală.
   MORATORIU, moratorii, s.n. Amî-nare a plăţii datoriilor publice şi particulare scadente, stabilită prin lege pe un anumit timp (şi în împrejurări speciale), specifică economiei capitaliste.
   MORĂYURI s.n. pl. Totalitatea obiceiurilor şi deprinderilor unui popor,
ale unei clase, ale unui mediu social sau ale unei persoane; conduită morală, moralitate.
  MORBlD, -A, morbizi, -de, adj. Bolnăvicios, nesănătos.
  MORBIMTÂTE s.f. 1. Faptul de a fi bolnav. 2. Caracterul a ceea ce este morbid.
  MORDĂNT, -Ă, mordanţi, -te, adj., s.m. (Substanţă chimică, de obicei de natură minerală) care, în soluţie, se impregnează bine pe fibra textilă şi favorizează fixarea colorantului prin formarea unor combinaţii rezistente şi insolubile.
  MORENĂ, rriorene, s.f. Mic depozit de pietriş, nisip, sfărimătpri de stînci şi argilă, transportat de gheţari, în alunecarea lor, sau depus de gheţarii dispăruţi.'
  MORFINĂ s.f. C17H1903N. Substanţă chimică ce face parte din clasa alcaloi-zilor, extrasă din opiu (capsule de mac), întrebuinţată în medicină, ca narcotic, analgezic, calmant, sau ca stupefiant, de către morfinomani.
  MORFINOMĂN, -Ă, morfinomani, -e, s.m. si f. Persoană care foloseste în
  J     >                      i 9
mod obişnuit (şi în doze progresive) morfină.
  MORFOANATOMIC, -Ă, morfoana-tomici, -ce, adj. Care se referă la forma externă si la structura internă a unui organ sau a unui organism. [Pronunţat: -fo-a-]
  MORFOFIZIOLOGIC, -Ă, morfofi-ziologici, -ce, adj. Care ţine de morfofi-ziologie, privitor la morfofiziologie, care se referă la structura şi la funcţia unui organism sau a unui organ. [Pronunţat: -zi-o-]
. MORFOFIZIOLOGIE s.f. Disciplină care se ocupă cu studierea raportului dintre structura celulelor, a tesuturi-
                        / >
lor, a organelor şi a funcţiilor lor. [Pronunţat: -zi-o-]
  MORFOFUNCTIONĂL, -Ă, morfo-funcţionali, -e, adj. Care ţine de morfo-
517
MORFOLOGIC-MOŞIERIME
logia şi de funcţionarea unui organism. [Pronunţat: -ţi-o-]
   MORFOLOGIC, -Ă, morfologici, -ce, adj. 1. Privitor la structura vizibilă a organismelor vegetale şi animale. 2. (Lingv.) Care priveşte studiul părţilor de vorbire şi flexiunea lor, care ţine de morfologie (2).
   MORFOLOGIE, morfologii, s.f. 1. Ştiinţă care se ocupă cu studiul formelor şi structurilor unui organism animal sau vegetal. 2. Parte a structurii gramaticale alcătuită din totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor în diferitele lor întrebuinţări; parte a gramaticii care se ocupă cu studiul acestor reguli.
   M.ORMĂÎ, mormăi, vb. IV. Intranz. şi tranz. A vorbi nedesluşit din cauza unei stări sufleteşti (nemulţumire, teamă etc.).
   MORMOLOC, mormoloci, s.m. Larvă a batracienilor, avînd în primul stadiu al metamorfozei coadă şi branhii externe.                   ~
   MOROCĂNÎ, morocănesc, vb. IV. Tranz. ,(Reg.) Â certa, a mustra pe cineva mereu; a cicăli.
   MORSĂ, morse, s.f. Gen de mamifer carnivor din ordinul pinipedelor, care trăieşte în mările polare, cu corpul lung de 3 —4 m, gros şi greoi, cu urechile fără pavilioane, cu mustăţi pe ambele părţi ale botului, cu membrele transformate în lopeţi, care se hrăneşte în special cu scoici; este vînat pentru carne, piele, untură, dinţi etc.; vacă-de-mare (Odobaenus rosmarus).
   MORTĂR, mortare, s.n. Material de construcţie constituit dintr-un ames-teo, fluid sau păstos, bine omogenizat de liant (ciment, var etc.), nisip şi apă, care se foloseşte, fie pentru a lega într-un tot materiale de zidărie (mortar de zidărie), fie pentru a fi aplicat pe zidărie, în scopul înfrumuseţării, al protejării împotriva intemperiilor etc. (mortar de tencuială).
   MORTUAR, -Ă, mortuari, -e, adj. Care ţine de mort, de moarte sau de înmormîntare. [Pronunţat: -tu-ar]
   MORtJLĂ, morule, s.f. Primul stadiu în dezvoltarea embrionară a metazoa-relor, în timpul căruia embrionul capătă aspectul de mură.
   MORtîN, moruni, s.m. Peşte marin migrator din ordinul sturionilor, de culoare cenuşie, fără solzi, cu capul mic şi cu botul scurt, conic şi turtit lateral, cu mustăţi fără franjuri, avînd scuturile de pe corp mici; trăieşte în Marea Neagră şi în Marea Caspică şi este apreciat pentru carnea şi pentru icrele sale negre (Huso huso).
   MOSC, (1) moşti, s.m., (2) moscuri, s.n. 1. S.m. Gen de mamifer rumegător din familia paleomericidelor, mai mic decît cerbul, fără coame, cu canini mari, cu picioare lungi şi puternice, cele posterioare sensibil mai lungi, cu coadă scurtă, triunghiulară, masculul avînd pe abdomen o pungă care, în timpul împreunării, secretă mosc (2) (Moschus moschiferus). 2. S.n. Substanţă cu miros pătrunzător şi plăcut, secretată de masculul moscului (1) şi folosită în industrie.
   MOSCHEE, moschei, s.f. Templu de cult mahomedan. [Pronunţat: -che-e]
   MOSTRĂ, mostre, s.f. Obiect dintr-o serie de obiecte identice sau cantitate mică dintr-o marfă, dintr-un material etc., după care se pot aprecia anumite însuşiri ale acestora; probă, eşantion.
♦  Model.
   MOŞÎE, moşii, s.f. Denumire a unei mari întinderi de pămînt agricol, proprietate particulară (exploatată fie pe baza folosirii muncii în dijmă, fie prin cedarea dreptului de folosinţă a terenului către arendaş, în schimbul unei sume de bani).
   MOŞIERÎME s.f. Clasă socială exploatatoare alcătuită din marii proprietari de pămînt agricol. [Pronunţat:
-fl'-C-]
MOŞNEAN-MUCARER
518
   MOŞNEĂN, moşneni, s.n. Ţăran liber, în evul mediu, în Ţara Românească, ce avea în stăpînire proprie locul de casă, grădina şi livada, stăpî-nea în comun păduri, iazuri, fineţe şi avea în folosinţă o suprafaţă arabilă din terenul agricol al satului împărţit în loturi şi redistribuit periodic; răzeş.
   MOTÎV, motive, s.n. 1. Cauza, raţiunea, pricina unei acţiuni; imboldul care împinge la o acţiune sau care determină o acţiune; mobil. 2. Temă a unei opere literare.
   MOTIVĂ, motivez, vb. I. Tranz. A arăta cauzele, justificările unui fapt, ale unei atitudini, ale unei acţiuni; a aduce explicaţii, argumente în favoarea unei acţiuni, a unei hotărîri; a justifica.
   MOTIVĂŢIE, motiOaţii, s.f. Totalitatea cerinţelor şi cauzelor interne care îl activizează pe individ, îmboldin-du-1 la acţiune si determinîndu-i în
            »      s
acelaşi timp direcţia acţiunii.
   MOTO, motouri, s.n. Citat (fragment dintr-o lucrare consacrată, aforism, proverb, expresie celebră etc.) aşezat la începutul unei scrieri, al unui capitol etc. pentru a sublinia ideea fundamentală a lucrării sau a capitolului respectiv. [Scris şi: motto]
   MOTORÎNĂ, motorine, s.f. Fracţiune petrolieră obţinută la distilarea primară a ţiţeiului, în intervalul de distilare 270 —370°C, amestec de hidrocarburi grele cu 12 pînă la 20 a,tomi de carbon în moleculă, oare se prezintă ca un lichid de culoare brună, cu putere calorică mare; folosită drept combustibil (în motoare tip Diesel) sau ca materie primă în unele procese de cracare termică sau Catalitică pentru obţinerea benzinei.
   MOTRÎCE adj. invar. (In expr.) Forţă motrice, forţă care produce, determină, comandă o mişcare.
   MOŢ, MOĂŢĂ, moţi, moaţe, s.m. şi f. Român din regiunea Munţilor Apuseni.
   MOŢltJNE, moţiuni, s.f. 1. Hotărîre adoptată de o adunare, o consfătuire, o conferinţă, un congres etc., care exprimă atitudinea, revendicările, doleanţele participanţilor în problemele politice, sociale, culturale sau profesionale discutate. 2. Procedeu de formare a substantivelor feminine de la cele masculine sau a celor masculine de la feminine prin adăugarea unui sufix, pentru a exprima deosebirea de sex la oameni şi la animale. [Pronunţat: -ţi-u-]
   MOVÎLĂ, movile, s.f. Formă de relief puţin înaltă, avînd vîrful rotunjit, care se află, de obicei, în cîmpie.
   MOZAÎC, mozaicuri, s.n. Lucrare de tehnică decorativă (folosită în decorarea unor pereţi, a unor pavimente, a unor mobile, a unor bijuterii etc.) care constă în asamblarea artistică a unor bucăţi mici de marmură, de cera-mică, de sticlă etc. de diferite culori, fixate printr-un liant pe o suprafaţă preparată in prealabil.
   MOZAÎSM s.n. Cult religios monoteist (practicat de evrei), ale cărui principii sînt cuprinse în Vechiul testament; religie mozaică, iudaism.
   MREĂNĂ, mrene, s.f. Peşte tele-ostean de apă dulce, din familia ciprini-delor, cu corpul alungit, cu solzi de culoare verde-cenuşie pe spate şi alburie pe abdomen, cu patru mustăţi pe maxilarul superior al gurii, situate ventral, şi cu înotătoarele dorsală şi anală scurte (Barbus barbus).
   MUCALIT, -Ă, mucaliţi, -te, adj.; s.m. şi f. (Persoană) care ştie să stîr-nească risul, păstrînd un aer serios.
   MUCARiîR, mucareruri, s.n. Sumă de bani plătită Porţii otomane de către domnii ţărilor române, începînd din seo. XVII, pentru a obţine, la fiecare trei ani, reînnoirea domniei. O Muca-rer mic, sumă plătită Porţii otomane de către domnii ţărilor române pentru confirmarea anuală a domniei.
519
MUCHIE-MULTIPLICA
  MtJCHIE, muchii, s.f. 1. (Mat.) Linie de intersecţie a două feţe ale unui poliedru. ♦ (Pentru o suprafaţă prismatică sau piramidală) Fiecare dintre generatoarele care conţin vîrfurile liniei directoare. 2. (în expr.) Pe muchie de cuţit, într-o situaţie grea, plină de primejdii (din care abia scapă).
  MUCIGfiN, -A, mucigeni, -e, adj. (Despre celule, ţesuturi, glande) Care produce mucus, care secretă mucus.
  MUCfiVĂ, mucine, s.f. Glicoproteină din mucus, substanţă semifluidă, prezentă' în secreţiile unor celule şi a unor glande din mucoasa gastrică, genitală etc.
  MUCOASĂ, mucoase, s.f. Membrană epitelială, uni- sau pluristratificată, cutată, care căptuşeşte, la vertebrate, organele cavitare şi canalele ce se deschid în exterior şi care secretă mucus.
  MUCOZITATE, mucozităţi, s.f. 1. Cantitate mare de mucus. 2. Lichid vîscos pe care îl conţin unele plante.
  MtJCUS s.n. Lichid lipicios alcătuit din apă, diferite săruri minerale şi mucină, secretat de celulele mucoase din glande sau din membrane mucoase, avînd rolul de a le menţine umede; pituită.
  MUEZÎN, muezini, s.m. Preot musulman care cheamă credincioşii la rugăciunile zilnice (din minaret). [Pronunţat: mu-e-]
  MtJGUR, muguri, s.m. 1. Organ al plantelor superioare format dintr-un vîrf vegetativ şi din frunze tinere acoperite de frunzuliţe solzoase. O Muguri vegetativi, muguri din care se dezvoltă frunzele. Muguri florali, muguri din care se dezvoltă florile. Muguri micşti, muguri din care se dezvoltă frunze şi flori. Muguri terminali, muguri aşezaţi la vîrful tulpinii. Muguri axiali, muguri situaţi la subsoara frunzelor. Muguri dorminzi, muguri axiali rămaşi în stare latentă pînă la
îndepărtarea coroanei lor. Muguri ad~ ventivi, muguri care iau naştere pe rădăcini sau pe frunze. 2. (în expr.) Muguri senzitivi, mici organe compuse din celule senzoriale care se găsesc pe liniile laterale ale corpului, la peşti. Muguri gustativi, grupări de celule specializate care se găsesc în pereţii mucoasei bucale, pe buze, pe mustăţi, şi în piele, la peşti şi la unele vertebrate.
  MUJDEI, mujdele, s.f. (înv.) Ştire, veste.
  MULA, mulez, vb. I. Tranz. 1. A da formă unui obiect prin presarea materialului plastic în tipare sau în matriţe.
♦  Fig. A da forma dorită, a modela, a fasona; a transforma. 2. A scoate în relief, a contura corpul sau o parte a corpului omenesc. ♦ Refl. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lipi de corp (scoţînd în evidenţă formele).
  MULĂJ, mulaje, s.n. 1. Reproducere după un obiect, obţinută prin mulare cu ajutorul unui material plastic (pastă de ipsos, ceară etc.). 2. Model executat din pînză sau din hîrtie, după care se croieşte un obiect de îmbrăcăminte.
  MULTICOLOR, -A, multicolori, -e, adj. Colorat în culori variate; care are mai multe culori.
  MULTIDIMENSIONAL, -Ă, multidimensionali, -e, adj. Care are multiple şi variate dimensiuni. [Pronunţat:
-5Î-0-]
  MULTILATERAL, -A, multilaterali, -e, adj. Care are numeroase întrebuinţări; care are loc, se remarcă pe mai multe planuri,. în mai multe direcţii.
  MULTINAŢIONAL, -A, multinaţionali, -e, adj. (Despre .un stat) în care trăiesc mai multe naţiuni. [Pronunţat: -ţi-o-]
  MULTIPLICA, multiplic, vb. I. 1. Tranz. (Mat.) A efectua operaţia de înmulţire; a înmulţi. 2. Tranz. şi refl. A face să fie sau a deveni mai numeros.
MULTIPLICATIV-MUSCĂ
520
   MULTIPLICATIV, -Ă, multiplicativi, -e, adj. Referitor la operaţia de înmulţire; care multiplică. O Notaţie multiplicativă, notaţie, prin semnele operaţiei de înmulţire, a unei legi de compoziţie care prezintă analogii cu înmulţirea numerică. Grup multiplicativ, grup a cărui lege de compoziţie este notată multiplicativ.
   MULTÎPLU, -Ă, multipli, -e, s.m., adj. (Mat.) 1. S.m. (Pentru un număr întreg sau polinom, b) Număr întreg (sau polinom) a, daca există un număr întreg (sau polinom) c, astfel încît: a=b'C. O Multiplu comun (a două numere întregi sau a două polinoame), număr întreg (polinom) care este divizibil prin fiecare dintre numerele (po-linoamele) date. Cel mai mic multiplu comun (a două numere întregi sau polinoame, a şi b), număr întreg (polinom) m, care este multiplu comun al lui a şi b, iar orice alt multiplu comun al lui a şi b este multiplu şi al lui m; se notează: c.m.m.m.c. sau [a, &]. 2. S.m. Fiecare dintre unităţile de măsură mai mari (de un anumit număr de ori) decît unitatea-tip la care se raportează. B. Adj. Care este în număr mare, de multe feluri; numeros; felurit.
   MULTITUDINE, multitudini, s.f. Mulţime; număr mare; aspect variat.
   MULŢIME, mulţimi, s.f. Noţiune primară a matematicii, desemnînd un ansamblu de obiecte de natură arbitrară (numite elemente), grupate fie prin indicarea tuturor elementelor, fie prin formularea unei proprietăţi caracteristică lor şi numai lor.
   MUMBAŞÎR, mumbaşiri, s.m. (înv.) Slujbaş însărcinat cu încasarea dărilor, amenzilor, despăgubirilor etc., avînd dreptul la executări silite.
   MUMÎE, mumii, s.f. Cadavru conservat mult timp printr-o îmbălsămare specială (mai ales la vechii egipteni).
   MtJNCA, munci, si. Activitate fizică şi intelectuală conştientă (specifică omului) îndreptată spre un anumit
scop, în procesul căreia omul efectuează, reglementează şi controlează, prin acţiunea sa, schimbul de materii din-tre el şi natură pentru satisfacerea trebuinţelor sale.
   MUNClCL, muncele, s.n. Treaptă mai coborîtă a unui lanţ sau a unui masiv muntos’ alcătuită din roci dure şi cu o structură cutată.
   MUN CIT GR, - O ARE, muncitori, -oare, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care munceşte. O Clasa muncitoare, (în capitalism) proletariat; (în socialism), clasă socială alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în producţie, folosind direct mijloacele de producţie proprii maşi-nismului şi industriei modeme şi care constituie forţa conducătoare a societăţii. 2. S.m. şi f., adj. (Persoană) care ia parte nemijlocit în procesul obţinerii bunurilor materiale, la întreţinerea şi la repararea acestora sau în procese de muncă similare acestora.
   MUNDÎR, mundire, s.n. (înv.) Tunică militară.
   MURAL, -A, murali, -e, adj. Aflat pe un zid; destinat să stea pe un perete.
   Pictură murală, pictură executată direct pe zid. H'artă murală, hartă mare de atîmat pe perete.
   MtJRA, mure, s.f. Fructul comestibil, dulce-acrişor, negru şi lucios, al murului, arbust cu tulpina plină de spini şi cu flori albe (Rubus).
   MURG, -A, murgi, -ge, adj. (Despre animale, mai ales despre cai sau despre părul lor) De culoare castanie pe corp şi neagră pe coadă, pe coamă şi pe extremităţi.
   MURIBUND,-A, muribunzi, -de, s.m. şi f., adj. (Persoană) care se află pe moarte.
   MUSCAL, muscali, s.m. (înv. şi pop.) Locuitor din Moscova; moscovit. + Rus.
   MtJSCA, muşte, s.f. Insectă din ordinul dipterelor, cu corpul format din cap, torace şi abdomen, pe cap avînd
521
MUSCEL-MUTAŢIONISM
doi ochi mari, compuşi, două antene scurte, armătura bucală transformată într-o trompă pentru supt, pe torace purtînd, dorsal, o pereche de aripi membranoase şi o pereche de balan-siere, şi, ventral, trei perechi de picioare terminate cu două gheare (Musca domestica).
   MUSC3&L, muscele, s.n. Culme deluroasă prelungă, puţin înaltă şi cu povîrnişuri domoale, care face trecerea de la munte la deal, fiind acoperită, de obicei, cu păşuni, fineţe, vii şi livezi.
   MUSCOVÎT, muscovite, s.n. Varietate de mică, incoloră sau albă-gălbuie, potasică, cu clivaj perfect, desfăcîn-du-se în foiţe foarte subţiri, utilizată ca izolant termic şi electric.
   MUSCULĂE,-Ă, musculari,-e, adj. Care aparţine muşchilor2, privitor la muşchi2; ehinestezic.
   MUSCUL0CUTÂN£U,-£E, muscu-locutanei, -ee, adj. Care aparţine muşchilor2 şi tegumentului în acelaşi timp. O Teacă musculocutanee, înveliş caracteristic viermilor, rezultat din sudarea muşchilor2 cu tegumentul.
   MUSON, musoni, s.m. Vînt periodic stabil, caracteristic pentru părţile sudice ale Asiei, care bate sase luni
   •          •                 *         t
dinspre   continent  spre ocean  (iama),
rece şi   uscat, şi  şase  luni  dinspre
ocean spre continent (vara),     cald şi
umed.
   MUSTELÎDĂ, mustdide, s.f. (La pl.) Familie de mamifere carnivore, mici şi mijlocii, cu corpul suplu, cu coada lungă şi cu picioarele scurte, a căror blană, la unele specii, este preţioasă; (şi la sg.) animal care aparţine acestei familii.
   MUSTRĂ, mustru, vb. I. Tranz. A certa, a dojeni pe cineva pentru o greşeală săvîrşită. O-'Expr. A-l mustra (pe cineva) cugetul (sau conştiinţa), a regreta, a-i părea rău pentru faptele rele săvîrşite, a avea remuşcări.
   MUŞCHI1, muşchi, s.m. (La pl.) Clasă de plante criptogame din încrengătura briofitelor, fără rădăcină, cu tulpină şi cu frunze lunguieţe, cu organe de reproducere formate din anteridii şi arhegoane, care cresc în păduri, pe scoarţa copacilor, pe stînci şi în locurile umede; (şi la sg.) plantă care face parte din această clasă.
   MUŞCHI2, muşchi, s.m. 1. Organ al corpului, la toate vertebratele şi la majoritatea nevertebratelor, format dintr-un ţesut fibros şi cărnos, care, datorită proprietăţilor lui fundamentale, contractilitatea şi elasticitatea, pune în mişcare diferite organe şi părţi ale corpului.
   MUŞEŢEL s.m. Plantă erbacee anuală, medicinală, din familia compozitelor, cu frunze divizate si cu inflores-cenţa care are pe margine flori albe şi în centru flori galbene, plăcut mirositoare, grupate în capitule terminale; romaniţă (Matricaria chamomilla).
   MUŞTERIU, muşterii, s.m. Cumpărător, client (într-un magazin).
   MUŞUROI, muşuroaie, s.n. Movi-liţă formată din ţărîna pe care o aruncă la suprafaţa pămîntului furnicile, şobolanii, cîrtiţele etc. cînd îşi sapă coridoarele subterane; furnicar.
   MUTAŢIE, muiaţii, s.f. 1. Prefacere; transformare, schimbare, modificare (radicală). 2. (Biol.) Orice schimbare a patrimoniului genetic, care este capabilă să modifice fenotipul unui individ, ca urmare a încrucişărilor dintre specii, şi care nu este provocată de recombinarea genelor; variaţie ereditară. O Mutaţie cromozomică, mutaţie care provoacă modificări în structura şi în numărul cromozomilor speciei respective. Mutaţie genică, mutaţie care afectează funcţiile unei singure gene şi. care nu este rezultatul unei modificări structurale vizibile a cromozomului.
   MUTAŢIOMSM s.n. Teoria biologică a mutaţiilor, care susţine că organis-
MUTIT ATE-MUZICOLOGIE
522
mele vii suferă în mod întîmplător, dar, statistic, previzibil, variaţii spontane bruşte în materialul eredităţii genetice, şi ca urmare apar indivizi net diferiţi de părinţii lor. [Pronunţat: -ţi-o-]
  MUŢITĂTE s.f. Suspendarea totală sau parţială, pe o durată variabilă de timp, a comunicării orale cu cei din jur, ca efect al unei traume psihice; mutism.
  MUTUĂL, -Ă, mutuali, -e, adj. Care se face în mod reciproc şi simultan. [Pronunţat: -tu-al]
  MUTUALÎSM s.n. .Relaţie între doi indivizi de specii diferite, constînd într-o asociere utilă amîndurora. [Pronunţat: -tu-a-]
  MtJZĂ, muze, s.f. Fiecare dintre divinităţile alegorice ocrotitoare şi in-
spiratoare ale artelor şi ale ştiinţelor, în mitologia greacă.
  MUZEAL, -Ă, muzeali, -e, adj. Care aparţine unui muzeu, care se referă la un muzeu, de muzeu. [Pronunţat: -ze-al]
  MUZEU, muzee, s.n. Instituţie care se ocupă cu strîngerea, păstrarea si expunerea obiectelor care prezintă un interes istoric, ştiinţific, artistic etc.; clădire în care sînt păstrate şi expuse astfel de obiecte.
  MtJZICĂ s.f. 1. Arta de a exprima sentimente şi idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică.
2. Ştiinţă a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului şi al armoniei.
  MUZICOLOGIE s.f. Ştiinţă care studiază muzica în toate domeniile şi manifestările ei.
N
   NACAFA. nacafale, s.f. (înv. şi reg.) Necaz, supărare, neajuns; pacoste, belea.
   NACfiLl, nacele, ş.f. 1. Cabină închisă sau deschisă în care se transportă echipajul, lestul, instrumentele sau motoarele baloanelor sau dirijabilelor.
2.   (Chim.) Recipient de dimensiuni mici, de formă alungită, fabricat dintr-un material refractar (cuarţ, platină, material ceramic refractar), folosit în laborator pentru operaţii de calcinâre.
   NÂDĂ, nade, s.f. Hrană naturală, sau imitaţie de hrană care se pune într-o unealtă de pescuit sau într-o cursă pentru a atrage şi a prinde peştii sau alte animale sălbatice; momeală.
   NAFT s.n. (Reg.) 1. Ţiţei. 2. Petrol lampant.
   NAFTAXÎNĂ. s.f. C10H8. Hidrocarbură aromatică polinucleară, cu nuclee condensate, obţinută prin distilarea fracţionată a gudronului de cărbune, care se prezintă sub formă de lamele de culoare' albă, lucioase, cu miros caracteristic pătrunzător, foarte puţin solubilă în apă, solubilă în solvenţi organici, volatilă la temperatură obişnuită, folosită pentru prepararea unor produşi intermediari din industria coloranţilor, ca insecticid, dezinfectant, antiseptic etc.
   NAFTfîNĂ.’ naftene, s.f. Denumire veche dată cicloalcanilor din fracţiunile petroliere uşoare.
   NAITOL,. naftoli, s.m. 1. Denumire generică dată fenolilor cu scheletul naftalinei. 2. Fenol monohidroxilic al naftalinei (nesubstituite), existent sub două forme izomere: a-naftol (1-hi-droxinaftalină) şi p-naftol (2-hidro-xinaftalină), substanţă solidă, folosit în industria coloranţilor, a produselor odorante, a tananţilor, în industria farmaceutică etc.
   NAGÎŢ, nagîţi, s.m. Pasăre migratoare de baltă de mărimea unui porumbe], cu penele negre-verzui pe piept şi pe spate, albe pe pîntece şi cu un moţ de pene lungi şi negre pe cap (Vandlus vanellus).
   NAI, naiuri, s.n. Instrument compus dintr-un grup puţin concav de fluiere de dimensiuni diferite, aşezate în ordinea mărimii lor; flautul lui Pan.
   NAILON s.n. Denumire comercială dată fibrelor textile sintetice poliami-dice, rezistente la solicitări mecanice, cu rezistenţă bună la apă, soluţii alcaline, oxigen, alcool, bacterii, molii etc., dar cu rezistenţă slabă la căldură, acizi, fenol etc., folosite la fabricarea ţesăturilor subţiri şi a numeroase produse tehnice. [Scris şi: naylon]
   NAÎV, -Ă, naivi, -e, adj. (Despre oameni şi manifestările lor; adesea adverbial sau substantivat) Care este simplu şi plin de încredere în cineva sau în cev,a din cauza lipsei de experienţă ori a neştiinţei; care are o încredere exagerată în cineva sau în ceva.
NAMIAZÂ-NATURAL
524
   NAMIĂZĂ, nămiezi, s.f. (Pop.) Amiază, mijlocul zilei. ♦ Loc, punct unde ajunge soarele pe cer (aproximativ) la amiază.
   NAMILĂ, namile, s.f. Fiinţă sau lucru foarte mare; matahală, colos.
   NANlSM s.n. 1. (Biol.) Anomalie caracterizată prin creştere insuficientă în înălţime raportată la media vîrstei şi a speciei sau a rasei respective. 2. încetinire sau oprire a creşterii plantelor ca rezultat al unor condiţii nefavorabile sau al acţiunii unor agenţi patogeni
   NĂOS, naosuri, s.n. Parte principală a unei biserici, situată în mijlocul clădirii, între pronaos şi altar; navă.
   NARATÎY, -A, narativi, -e, adj. Care aparţine naraţiunii, privitor la naraţiune, specific naraţiunii.
   NARAŢIUNE, naraţiuni, s.f. Expunere, relatare (scrisă şi) amănunţită asupra unui şir de fapte, într-o anumită ordine şi în formă literară; scriere, operă literară care cuprinde o asemenea expunere; povestire. [Pronunţat: -ţi-u-]
   NĂRĂ, nări, s.f. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavitătii
                                        3
nazale, prin care respiră şi miros oamenii şi unele animale.; narină, orificiu nazal. O Nară internă, coană.
   NARCISĂ, narcise, s.f. Nume dat mai multor specii de plante erbacee monocotiledonate din familia amarili-daceelor, cu bulb ovoid, cu frunze lungi, uşor îndoite' pe nervura principală, cu flori solitare, albe sau galbene, fin parfumate, care cresc spontan prin pajişti umede sau sînt cultivate în grădini, ca plante decorative (Nhr-cissus).
   NARCISISM s.n. Iubire şi admiraţie excesivă pentru propria persoană fizică, constituind, uneori, o stare pato-. logică.
   NARCOTIZĂ,       narcotizez,     vb. I.
Tranz. A adormi pe cineva cu ajutorul
unor substanţe medicamentoase, de obicei pentru a-1 opera.
  NARODNICISM s.n. Mişcare social--politică a intelectualităţii mic-bur-gheze din Rusia, în a doua jumătate a sec. XrX, care susţinea că principala forţă revoluţionară este ţărănimea şi intelectualitatea, negînd rolul de conducător al clasei muncitoare în lupta revoluţionară, şi care acorda personalităţilor, eroilor rolul de creatori ai istoriei.
  NAS, nasuri, s.n. Parte proeminentă a feţei, de forma unei piramide triunghiulare cu baza în jos, situată între obraji, frunte şi gură, servind ca organ al respiraţiei şi mirosului; organ olfactiv.
  NASTÎE, nastii, s.f. Mişcare a organelor plantelor, spontană sau provocată de variaţiile de lumină, de temperatură sau de excitanţi mecanici.
  NATĂL, -A, natali, -e, adj. (Despre ţări, ţinuturi, aşezări etc.) în care s-a născut cineva; de baştină, de origine.
  NATALITĂTE s.f. Numărul de copii născuţi vii, într-un anumit loc şi într-o anumită perioadă, socotit în raport cu numărul populaţiei respective.
  NATIV, -Ă, nativiy -e, adj. (Chim.; despre elemente, mai ales despre metale) Care se găseşte în zăcămintele din scoarţa pămîntului în stare pură, necombinat cu alte substanţe.
  NĂTRIU s.n. (Chim.) Sodiu.
  NATURĂL, -A, naturali -e, adj. 1. (Mat.; în expr.) Număr natural, fiecare dintre numerele 1, 2, 3, ..., n, ..., a căror mulţime se notează cu N. 2. (Fiz.; în expr.) Lumină naturală, lumină complet nepolarizată, caracterizată prin diversitatea direcţiilor de oscilaţie ale radiaţiilor electromagnetice care o compun, distribuite uniform în jurul direcţiei de propagare. 3. (Chim.; în expr.) Gaze naturale, gaze combustibile care emană din pămînt, formate aproape numai din metan şi care se
525
NATURALISM-NAVAL
găsesc în zăcăminte subterane independente, în zăcăminte de ţiţei, de cărbuni de pămînt etc. 4. (Despre copii) Născut în afara căsătoriei; nelegitim, bastard.
  NATURALISM s.n. Curent şi tendinţă în artă şi literatură, caracterizate prin observarea riguroasă a faptelor din realitatea (socială) obiectivă, a manifestărilor fiziologice umane, a cazurilor patologice, şi prin redarea lor fidelă.
  NATURALIST, -Ă, naturalişti, -ste, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care se ocupă cu studiul ştiinţelor naturii.
2.  Adj. Care aparţine naturalismului, privitor la naturalism; caracteristic naturalismului.
  NATURALIZAT, -Ă, naturalizaţi,-te, adj. (Despre plante şi animale) Care a devenit apt să trăiască într-un mediu nou.
  NATURA, naturi, s.f. (A. pl.; în expr.) Natura moartă (sau statică), a) grup de obiecte mărunte, neînsufleţite, de uz curent (fructe, flori, vînat etc.); b) pictură care înfăţişează un astfel de grup.
  NATURISM s.n. Curent literar-artis-tic sau atitudine caracterizate prin atenţia acordată reflectării naturii, prin cultul pentru natură. + Cult religios al naturii sau al unor forţe personificate ale ei.
  NAŢIONAL, -A, naţionali, -e, adj. Care este propriu sau aparţine unei naţiuni, unui stat, care caracterizează o naţiune sau un stat; care se referă la o naţiune, la un stat sau le reprezintă; care este întreţinut sau instituit de stat; (despre instituţii de cultură) în care se vorbeşte limba naţiunii respective. [Pronunţat: -ţi-o-]
  NAŢIONALISM s.n. Ideologie şi por litică a burgheziei în problema naţională, care se manifestă prin nere-cunoaşţerea drepturilor altor naţiuni sau naţionalităţi, printr-un regim de inegalitate şi de încălcare a intereselor
lor legitime, prin persecutarea şi asuprirea altor popoare. [Pronunţat: -ţi-o-]
  NAŢIONALIST, -A, naţionalişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care propagă naţionalismul, care are la bază sau susţine naţionalismul, referitor la naţionalism. 2. S.m. şi f. Adept al naţionalismului. [Pronunţat: -ţi-o-]
  NAŢIONALITATE, naţionalităţi, s.f. Apartenenţă a unei persoane la o anumită naţiune. <0 Naţionalitate conlocuitoare, grup de oameni pe teritoriul unui stat care vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi origine şi locuiesc în acel stat ca minoritate naţională. [Pronunţat: -ţi-o-]
  NAŢIONALIZA, naţionalizez, vb.I. Tranz. A trece din proprietate particulară în proprietatea statului unele întreprinderi, pămîntul, unele bogăţii ale subsolului etc. [Pronunţat: -ţi-o-]
  NAŢIUNE, naţiuni, s.f. Formă de comunitate umană stabilă apărută pe scena istoriei în perioada trecerii de la feudalism la capitalism, ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie şi evoluţiei istorice a popoarelor şi care se caracterizează prin unitatea de limbă, de teritoriu, de viaţă economică, de cultură, şi prin conştiinţa originii comune. [Pronunţat: -ţi-u-]
  NAUFRAGIA, naufragiez, vb. I. In-tranz. (Despre vapoare sau despre oamenii aflaţi pe ele) A suferi un naufragiu. [Pronunţat: na-u-fra-gi-a]
  NAUFRAGIU, naufragii, s.n. Accident suferit de un vapor (şi de oamenii aflaţi pe el), care duce la scufundarea lui sau la imposibilitatea de a-şi continua călătoria. [Pronunţat: na-u-]
  NAUTÎL, nautili, s.m. Nume dat mai multor animale cefalopode (fosile) cu cochilia externă şi spiralată. [Pronunţat: na-u-]
  NAYAL, -A, navali, -e, adj. Care aparţine navelor (1) sau navigaţiei, privitor la nave sau la navigaţie; care construieşte nave.
          *
NAVĂ-NEADAPTAT
526
   NĂVĂ, nave, s.f. 1. Vehicul construit, amenajat şi echipat pentru a pluti şi a se deplasa pe (şi pe sub) apă, în scopul efectuării transporturilor de mărfuri sau de oameni, executării unor lucrări tehnice etc.; vas. 2. (Adesea urmat de determinări) Aeronavă (pentru zborurile extraterestre).
   • NAYIGĂBIL, -Ă, navigabili, -e, adj. Care permite navigaţia navelor (1), pe care poate pluti şi se poate deplasa o navă (1).
   NAVIGĂŢIE, navigaţii, s.f. Ştiinţa şi tehnica de a conduce o navă (1) sau o aeronavă; transport organizat de mărfuri sau de persoane cu ajutorul navelor sau al aeronavelor.
   NĂCLĂI, năclăiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) îmbiba sau a (se) acoperi cu substanţe cleioase, unsuroase, murdare sau care se încheagă.
   NĂFRĂMĂ, năframe, s.f. Bucată de pînză sau de borangic (adesea împodobită cu cusături), folosită la ţară ca basma, batistă, ştergar etc.
   NĂIMlT, -Ă, năimiţi, -te, adj. (înv. şi pop.; despre oameni) Care este angajat cu plată pentru a efectua o muncă, o acţiune. [Pronunţat: nă-i-]
   NĂLBĂR, nălbari, s.m. Fluture mare cu aripile albe cu nervuri negre, cu corpul negru şi antene măciucate, cu metamorfoză completă, dăunător, în stadiul larvar, pentru frunzele pomilor fructiferi, pentru varză etc.; fluture alb (Aporia crataegi).
   NĂLUCĂ, năluci, s.f. Fiinţă fantastică, închipuită cu diverse înfăţişări; vedenie, fantomă, arătare.
   NĂLUCIRE, năluciri, s.f. Imagine fugară şi înşelătoare. Nălucă.
   NĂMETE, nămeţi, s.m. (Mai ales la pl.) Grămadă mare de zăpadă (ninsă sau adunată de vînt); troian, noian.
   NĂMOL, nămoluri, s.n. Substanţă naturală de diverse origini, cu aspect de pastă neagră şi cu miros caracteris-
tic, ce se depune mai ales pe fundul apelor stătătoare sau curgătoare; mîl.
  NĂPĂSTUl, năpăstuiesc, vb. IV. Tranz. A face cuiva o nedreptate, un rău; a nedreptăţi, a persecuta, a asupri re cineva.
                                                      NĂPÎRCĂ, năpîrci, s.f. (Zool.) Viperă-
  NĂPÎRLl, pers. 3 năplrleste, vb. IV. Intranz. (Despre animale) A-şi schimba (periodic) părul, penele sau pielea; (despre păr, pene, piele) a cădea (periodic) de pe corp (şi a fi înlocuite cu alt păr, alte pene, altă piele).
  NĂPRĂSNIC,-Ă, năprasnici ,-ce, adj. (Adesea adverbial) Care apare, se produce, are loc in mod neprevăzut, dintr-o dată (şi în mod neplăcut). + Care are o mare intensitate, forţă, violenţă.
  NĂPUSTI, năpustesc, vb. IV. Refl. A se repezi asupra cuiva sau undeva, adesea cu violenţă.
  NĂRĂV, năravuri, s.n. Obicei, deprindere rea; cusur, viciu.
  NĂRUI, nărui, vb. IV. Refl. şi tranz. A cădea sau a face să cadă la pămînt; a (se) dărîma, a (se) surpa, a (se) prăbuşi.
  NĂSCĂRE, născări, s.f. (Pop.) Naştere. O Expr. Din născare, de la începutul existenţei cuiva; de cînd s-a născut cineva.
  NĂUCÎT, -Ă, năuciţi, -te, adj. Ameţit, buimăcit, dezorientat, zăpăcit, năuc (de băutură, de o lovitură, de o veste neaşteptată etc.). [Pronunţat: nă-u-]
  NĂVĂLNIC, -Ă, năvalnici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Care nu poate fi domolit, stăpînit (atît este de puternic, de violent, de repede etc.).
                                                    NĂZUÎNŢĂ, năzuinţe, s.f. Dorinţă puternică de a realiza ceva: aspiraţie.
  NEA s.f. (înv., reg. şi în limbajul poetic) Zăpadă.
  NEADAPTĂT,-Ă, neadaptaţi,-te, adj. (Adesea substantivat) Care nu se poate încadra armonic într-un mediu dat, fără a fi ajutat; neintegrat. [Pronunţat: ne-a-]
527
NEAGRESIUNE-NECROLOG
   NEAGRESltJNE, neagresiuni, s.f. Principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan, care condamnă recurgerea la agresiune în relaţiile dintre state. O Pact de neagresiune, pact prin care două sau mai multe state se obligă să nu întreprindă nici o acţiune armată între ele. [Pronunţat: ne-a-gre-si-u-]
   NEALINIĂT, -Ă, nealiniaţi, -te, adj.'
1. Care nu este aliniat. 2. (Despre ţări, state, mişcări) Care duce o politică de nealiniere. [Pronunţat: ne-a-li-ni-at] NEALINIERE, nealinieri, s.f. Concepţie de politică externă, care tinde să evite participarea obligatorie la înfruntările dintre diferite state mari sau dintre blocuri politico-militare; ne-angajare, neutralitate activă. [Pronunţat: ne-a-li-ni-e-]
   NEALTERÂT, -Ă, nealteraţi, -te, adj.
1. Care nu este alterat. 2. Care nu şi-a schimbat înfăţişarea, aspectul, firea, structura etc.; care nu este fals sau falsificat. [Pronunţat: ne-al-]
   NEAMESTEC s.n. Faptul de a nu se amesteca. ♦ Principiu de drept internaţional care interzice unui stat sau unui grup de state să se amestece în treburile interne ale altui stat; neintervenţie. [Pronunţat: ne-a-] NEĂNT s.n. Noţiune filozofică care desemnează vidul, nefiinţa, inexistenţa, nimicul. [Pronunţat: ne-ant]
   NE ANTA G 6NIC, -Ă, neantagonici, -ce, adj. Care nu este antagonic; nean-tagonist.
   NEĂOŞ, -Ă,neaoşi, -e, adj. Autentic, adevărat, veritabil. ♦ Care s-a născut, s-a format şi s-a dezvoltat pe teritoriul pe care trăieşte şi în prezent; autohton, băştinaş, indigen. [Pronunţat: nea-oş]
   NEATlRNĂRE s.f. Independenţă (a unui stat, a unui popor).
   NEBULOS,-OĂSĂ, nebuloşi,-oase, s.f., adj. 1. S.f. Materie • interstelară formată din gaze şi praf, care, uneori,
iluminată de stele, ne apare sub forma unei pete luminoase difuze.- 2. Adj. Care este lipsit de claritate, de precizie, de limpezime; neclar, imprecis, nedefinit, neguros, nedesluşit, confuz, vag.
   NEBULOZITĂTE, nebulozităţi, s.f.
1. Gradul de acoperire cu nori a cerului; stare a cerului acoperit cu nori.
2. însuşirea de a fi nebulos.
   NECESĂR, -Ă, necesari, -e, adj. De
care este nevoie, de care nu se poate lipsi cineva; indispensabil, trebuincios.
   NECESITÂÎE, necesităţi, s.f. 1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; ceea ce este de deosebită trebuinţă; nevoie.
2. Categorie a determinismului dialectic, corelatiyă cu întimplarea, care dşr semnează însuşirile şi raporturile care au un temei intern, decurgînd din esenţa lucrurilor, din legile lor de dezvoltare care se manifestă sub forma cauzalităţii şi legităţii, a ceea ce este tipic, permanent şi fundamental. 3. Utilitate, oportunitate.
   NECHIBZUIT,,-^nechibzuiţi, -te, adj Fără judecata, lipsit de înţelepciune.
   NECOERlSNT, -Ă,necoerenţi, -te, adj. (Despre unităţi de măsură). Care este definit în funcţie de alte unităţi de măsură decît cele fundamentale.
   NECONDIŢIONĂT, -Ă, necondiţionaţi, -te, adj. Care se acceptă fără condiţii, fără rezerve. [Pronunţat: -ţi-o-]
   NECONEORMIST, -Ă, neconformişti, -sie, adj. Caracterizat prin lipsă de conformism.
   NECONTENIT, -Ă, neconteniţi, -te, adj., adv. (Care se întîmplă, are loc, acţionează etc.) fără întrerupere, mereu, continuu.
   NECOPLANÂR, -Ă, necoplanari, -e, adj. (Mat.; despre puncte, drepte etc.) Care nu este situat în acelaşi plan cu altul sau cu altele.
   NECRISTALÎN, -Ă, necristalini, -e, adj. (Chim.) Amorf (1).
   NECROLOG, necrologuri, s.n. Discurs, articol sau anunţ cu caracter
NECROPOLĂ-NEFLEXIBIL
528
funebru în care adesea sînt arătate calităţile morale şi sociale ale unei persoane decedate de curînd.
  NECROPOLĂ, necropole, s.f. Cimitir mare din antichitate (cu caracter monumental).
  NECROZĂ, pers. 3 necrozează, vb.I. Refl. (Despre ţesuturi sau organe) A suferi, a fi atins de necroză.
  NECROZĂ, necroze, s.f. Distrugere a unor ţesuturi sau a unor organe vii ale plantelor sau ale animalelor, provocată de întreruperea circulaţiei sevei, respectiv a sîngelui, de infecţii, de arsuri, de traumatisme etc.
  NECTĂR s.n. 1. Substanţă dulce secretată de glandele nectarifere ale plantelor, situate, în special, în florile angiospermelor, dar şi pe frunze şi pe ramuri, cu rol în atragerea insectelor polenizatoare, îndeosebi a albinelor, care o colectează şi o preface în miere. 2. (în mitologia greacă) Băutură a zeilor, despre care se credea că dă nemurire celor care o gustă.
  NECTARJFfSR, -Ă, nectariferi, -e, adj. (Despre plante sau părţi ale lor) Care secretă şi poartă nectar. <C> Glande nectarifere, nectarii.
  NECTARII s.f.pl. Glande în formă de pungi constituite din ţesut nectari-fer, oare produc şi conţin nectar; glande nectarifere.
  NECTON s.n. (Cu sens colectiv) Totalitatea vieţuitoarelor acvatice din zona pelagială a lacurilor, a mărilor şi a oceanelor, care se pot mişca liber în apa în care trăiesc.
  NECUNOSCtJT, -Ă, necunoscuţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. Care nu este cunoscut, despre care nu se ştie nimic. 2. S.f. (Mat.) Mărime a cărei valoare nu este cunoscută şi care trebuie aflată pe baza datelor problemei sau exerciţiului. O Necunoscuta unei ecuaţii, sau inecuaţii, variabila (variabilele) propoziţiei prin oare se redă o ecuaţie sau o inecuaţie; se notează, de obicei, cu
ultimele litere ale alfabetului latin: x, y, z.
  NECUPRINS s.n. Spaţiu, întindere nemărginită; nemărginire, imensitate, infinit..
  NEDEFINIT, -Ă, nedefiniţi, -te, adj. (Adesea adverbial) Care nu este definit; care nu poate fi definit, precizat, clarificat cu exactitate.
  NED^EE, nedei, s.f. Serbare cîmpe-nească populară de origine pastorală, anuală, făcută de obicei cu prilejul unei sărbători şi însoţită de tîrg. [Pronunţat: -de-ie]
  NEDETERMINĂT, -Ă, nedeterminaţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. Care nu este determinat, clar, precis; neclar, imprecis. O Ecuaţie nedeterminată, ecuaţie de gradul întîi cu o necunoscută, care are o mulţime infinită de soluţii (rădăcini); ecuaţia ax =b la care a =b =0.
2.  S.f. (Mat.) Polinomul unui monom sau polinom (care, de regulă, reprezintă un număr); se notează: X (şi cu indici).
  NEEU CLIDIĂNĂ adj- (în expr.) Geometrie neeuclidianâ, geometrie care diferă de geometria euclidiană prin axioma de paralelism, ca: geometria Lobacevski-Bolyai dezvoltată pe axioma: printr-un punct exterior unei „drepte", în „planul" care le conţine, există două „drepte" distincte paralele cu cea dată; geometria lui Riemann dezvoltată pe axioma: printr-un punct exterior unei „drepte", în „planul" care le conţine, nu există nici o „dreaptă" care să fie paralelă cu cea dată. [Pronunţat: ne-e-u-cli-di-an\
  NEFĂST, -Ă, nefaşti, -ste, adj. Care aduce nenorocire, supărare, necaz etc.; fatal.
  NEFEROS, -OĂSĂ, neferoşi, -oase, adj. Care nu conţine fier; care extrage şi prelucrează materiale care hu conţin fier.
  NEFLEXlBIL, -Ă, neflexibili, -e, adj. • Inflexibil.
529
NEFRIDI AN -NEGRU
   NEFRIDIĂN, -Ă, nefridieni, -e, adj. Care aparţine nefridiei, privitor la nefridie. <0> Tub nefridian, element anatomic care intră în alcătuirea rinichilor, la cordate. [Pronunţat: -di-ari]
   NEFRÎDEE, nefridii, s.f. .Organ ex-cretor prezent la platelminţi, în larva unor moluşte şi la amfiox, format dintr-un tub ce se deschide cu un capăt în cavitatea generală, celălalt capăt conducînd la exterior excreţiile sau gârneţii.
   NEFRITĂ, nefrite, s.f. Boală care constă în inflamaţia mucoasei care căptuşeşte nefronul.
   NEFRlTIG, -Ă, nefritici, -ce, adj. (Despre boli) Care este localizat la rinichi; renal. ♦ Care este folosit în bolile de rinichi.
   NEFRON, nefroni, s.m. Parte structurală a rinichiului, la nevertebrate, alcătuită din glomerul, tuburile urini-fere şi formaţiile vasculare adiacente.
   NEGĂRE, negări, s.f. (Fii.) Negaţie (2). O Negarea negaţiei, una dintre cele trei legi dialectice principale, care determină direcţia de ansamblu a dezvoltării ca mişcare ascendentă, de la
   •              * • • simplu la complex şi de la inferior la superior.
   NEGATIV,' -A, negativi, -e, adj. (Mat.; despre numere) Care este mai mic decît zero.
   NEGATIVISM s.n. 1. Atitudine de ignorare voită sau de respingere sistematică şi fără discernămînt a ceva care de fapt are şi elemente pozitive.
2.  Simptom care apare în unele boli mintale şi care se caracterizează prin tendinţa bolnavului de a se împotrivi oricăror solicitări din exterior.
   NEGĂŢEE, negaţii, s.f. 1. Faptul de a contesta existenţa, necesitatea, valabilitatea, obligativitatea unui lucru, a unui fenomen etc. 2. (Fii.). Proces obiectiv de înlocuire a unor calităţi ale obiectelor prin altele, de înlăturare a vechiului şi de impunere a noului,
care asigură dezvoltării un sens ascendent; negare.
  NEGHINĂ, neghine, s.f. Plantă anuală, dicotiledonată, din familia cario-filaceelor, cu tulpina şi cu frunzele păroase, cu flori roşii-purpurii, solitare în vîrful tulpinii sau al ramificaţiilor, cu fructe capsule cu seminţe reniforme, mari, negre, care conţin substanţe toxice, răspîndite mai ales în culturile de grîu (Agrostemma gi-thago ).
  NEGMNlŢĂ, _ neghiniţe, s.f. (Pop.) Diminutiv al lui neghină.
  NEGHIOB, -OĂBĂ, neghiobi, -oabe, adj., s.m. şi f. (Persoană) cu mintea mărginită, care pricepe greu un lucru, care acţionează, procedează fără judecată.
  NEGHIOBIE, neghiobii,' s.f. Faptă, vorbă, comportare de neghiob; prostie, nerozie. ♦ (Fam.) Lucrare lipsită de orice valoare.
  NEGOCIĂ, negociez, vb. I. Tranz.
1. A trata cu cineva încheierea unei convenţii economice, politice, culturale etc. + A intermedia, a mijloci o afacere, o căsătorie. 2. A efectua diverse operaţii comerciale (de vînzări de titluri, de rente etc.). [Pronunţat: -ci-a]
  NEGRESĂ, negrese, s.f. Femeie care aparţine rasei negre.
•  NEGROÎD, -Ă, negroizi, -de, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m.pl.) Una dintre rasele umane, care prezintă caractere asemănătoare cu cele ale rasei negre; (şi la sg.) persoană care face parte din această rasă. 2. Adj. Care aparţine acestei rase, care prezintă caracterele acestei rase.
  NlîGRU, NEĂGRĂ, negri, -e, adj., s.n., s.m. 1. Adj. (Despre obiecte, fiinţe etc.) Care are culoarea cea med închisă; de culoarea funinginii, a cărbunelui. ♦ (Despre oameni) Care aparţine rasei negre. O (Biol.) Rasă neagră, una dintre rasele umane, care se
34 — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
NEGURĂ-NEMATELMINT
530
caracterizează prin culoarea foarte închisă a pielii. 2. S.n. Substanţă colorantă sau colorată de culoare neagră. O Negru de anilină, substanţă colorantă neagră intens, foarte rezistentă la lumină, care se obţine direct pe fibră textilă, de bumbac sau de lînă, prin oxidarea catalitică a clorhidra-tului de anilină. Negru de platină, pulbere neagră, foarte fină, obţinută prin reducerea sărurilor de platină, folosită ca absorbant pentru hidrogen, oxigen, oxid de carbon. Negru de pa-lădiu, pulbere neagră obţinută prin reducerea sărurilor de paladiu, folosită drept catalizator de. hidrogenare şi de dehidrogenare. Negru animal (sau de oase), cărbune animal (sau de oase). Negru de fum, pulbere foarte fină de cărbune obţinută prin descompunerea termică la arderea incompletă, cu cantităţi insuficiente de aer, a diferitelor substanţe organice (gaz metan, motorină etc.), folosită ca material de umplutură în industria de prelucrare a cauciucului, la fabricarea cernelei tipografice, a tuşului, a vopselelor etc.
3.  S.m. Bărbat care aparţine rasei negre.
   N$GURA, neguri, s.f. Ceaţă deasă care se formează mai ales dimineaţa şi seara. + întuneric, beznă.
   NEGUROS, -OAsA, neguroşi, -oase, adj. învăluit, acoperit de negură. + întunecat, mohorît, posomorit.
   NEHIDRAtJLIC, -Ă, nehidraulici, -ce, adj. Care nu rezistă la acţiunea apei.
   NEHOTARÎT, ~Â.,nehotărîţi, -te, adj.
1.  Care este lipsit de hotărîre, care şovăie. 2. (Gram.; în expr.) Articol nehotărtt, articol care arată că obiectul numit de substantiv este reprezentantul unei categorii mai generale. Adjectiv nehotărit, adjectiv (provenit din pronume) care însoţeşte un substantiv, fără a individualiza obiectul denumit de acesta. Pronume nehotărit, pronume care dă indicaţii neprecise asupra obiectului denumit de substan-
tivul pe care îl înlocuieşte. Numeral nehotărit, numeral care arată un număr imprecis de obiecte sau de fiinţe.
   NEINERŢIĂL, -Ă,neinertiali, -e, adj. (Despre sisteme) Aflat în mişcare accelerată. [Pronunţat: ne-i-ner-ţi-al\
   NEINTENŢIONAT, -A, neintenţionaţi, -te, adj. (Adesea adverbial) Care este făcut fără intenţie, fără să vrea. [Pronunţat: ne-in-ten-ţi-o-]
   NEINTERVENŢIE, neintervenţii, s.f. Lipsă de intervenţie. ♦ Principiu fundamental al dreptului şi relaţiilor internaţionale contemporane; conform căruia nici un stat nu are căderea să se amestece în treburile interne sau externe ale altui stat sau ale altui popor.
   NEIZOLĂBIL, -]L,neizolabili, -e, adj. (Despre elemente, componenţii unui amestec etc.) Care nu poate fi izolat, separat, îndepărtat. [Pronunţat: ne-i-]
   NEÎNDUPLECAT, -A, neînduplecaţi, -te, adj. Care rămîne hotărît la părerile, ideile, deciziile sale. [Pronunţat: ne-în-~\
   NEÎNFRICAT, -A, neînfricaţi, -te, adj. Care nu se teme (de nimic); curajos. [Pronunţat: ne-tn-]
   NEÎNTINAT, -A, neîntinaţi, -te, adj. Care şi-a păstrat curăţenia, puritatea; curat, nepătat. [Pronunţat: ne-tn-~\
   NELEGIUIRE, nelegiuiri, s.f. Faptă care contravine legilor juridice sau preceptelor morale; fărădelege, infamie, crimă.
   NELEGIUIT, -A, nelegiuiţi, -te, adj. (Pop.) Ticălos, nemernic.
   NEMAIPOMENIT, -A, nemaipomeniţi, -te, adj. (Adesea adverbial) Care nu s-a mai pomenit, care este cu totul neobişnuit (prin însuşirile sale); formidabil, extraordinar.
   NEMATELMÎNT, nematelminţi, s.m. (La pl.) încrengătură care cuprinde viermi cilindrici, cu corpul nesegmentat, cu celomul plin de lichid celomic
531
nematod-neoiobAgie
care ţine loc de sînge şi în dezvoltarea cărora, pentru prima oară, apare anusul (Nemathelmintes); (şi la sg.) animal care face parte din această încrengătură.
   NEMATCD, nematozi, s.m. ’ (La pl.) Clasă de viermi cilindrici din încrengătura nematelminţilor, cu corpul fusiform sau filiform, cu cel mai mare număr de specii, de mărime variată, de la dimensiuni microscopice pînă la zeci de centimetri, agenţi patogeni ăi omului, ai animalelor domestice şi ai plantelor cultivate, pe. care le pot afecta direct sau indirect; (şi la sg.) vierme care face parte din această clasă.
   NEMERNIC, -Ă, nemernici, -ce, adj. (înv.) Pribeag, străin.
   NlSMEŞ, -Ă, nemeşi, -e, s.m. • şi f. Denumire dată în Transilvania şi în Ungaria, în evul mediu, nobililor mici şi mijlocii.
   NEMETĂL, nemetale, s.n. Denumire dată elementelor chimice electronega-tive, gaze, lichide sau solide la temperatură obişnuită, situate în partea dreaptă şi de sus a grupelor principale din sistemul periodic al elementelor, care nu prezintă conductibilitate termică si electrică, se combină cu hidro-
       *          3
gentil, formînd combinaţii volatile, iar cu Oxigenul formează oxizi acizi; (impr.) metaloid.
   NEMETĂLIC, -Ă, nemetalici, -ce, adj. (Despre materiale) Care nu conţine metale. ♦ (Despre elemente sau substanţe chimice). Care nu este metal; care nu.se aseamănă, nu are proprietăţi metalice.
   NEMIJLOCIT, -Ă, nemijlociţi, -te, adj., adv. (Care se face) fără mijlocirea vreunei persoane, fără interpunerea vreunei fapte, întîmplări etc. din afară, pe o cale neocolită, direct, fără intermediar.
   NEMISCÎBIL, -Ă, nemiscibtti, -e, adj. (Despre substanţe) Care nu poate forma (împreună cu o altă substanţă
sau cu alte substanţe) un amestec omogen.
  NEMURIRE s.f. 1. Calitatea de a fi nemuritor; faptul de a trăi veşnic în amintirea oamenilor; stare a celui ce este nemuritor. 2. Amintire menită să reziste timpului, destinată să trăiască veşnic; glorie veşnică.
  NENEGAŢÎV, -Ă, nenegativi, -e, adj. (Mat.; despre numere) Care este pozitiv sau zero.
  NENtJL, -Ă, nenuli, -e, adj. Care nu este egal cu zero; care este diferit de zero.
  NEOCLASIC, -Ă, neoclasici, -ce, adj. Care aparţine neoclasicismului, privitor la neoclasicism, specific neoclasicismului. [Pronunţat: ne-o-]
  NEOCLASICISM s.n. Curent şi stil artistic apărute în a doua jumătate a sec. XVIII, care încearcă revenirea la clasicismul antic, preconizînd idealurile antice de simetrie, calm, echilibru, armonie. [Pronunţat: ne-o-]
  NEOCOLONIALlSM s.n. Politică promovată de marile puteri imperialiste pe tărîm economic, social, ideologic, militar cu scopul de a-şi menţine influenţa şi dominaţia asupra fostelor ţări coloniale, de a conserva sau de a reînvia colonialismul în forme noi, mai rafinate, mascate. [Pronunţat: ne-o-co-lo-ni-a-]
  NEODÎM s.n. Nd cu Z = 60. Element chimic, în stare metalică, ce face parte din grupa lantanidelor. [Pronunţat: ne-o-]
  NEOGfiN, -Ă, neogeni, -e, s.n., adj.
1.  Sin. A doua perioadă a erei neo-zoice, care cuprinde timpul scurs de la dispariţia numuliţilor din faimă pînă la apariţia primei glaciaţiuni, caracterizată prin forme noi de animale, asemănătoare cu cele actuale. 2. Adj. Care aparţine neogenului (1), care se referă la neogen. [Pronunţat: ne-o-]
  NEOIOBĂGlE s.n. Concepţie social--politică, fundamentată de militantul
34*
NEOLITIC-NEPOTISM
532
socialist C. Dobrogeanu-Gherea, avînd o dublă semnificaţie: a) (în sens mai larg) tipul specific de dezvoltare istorică a României, în a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX; b) (în sens restrîns) ansamblul caracteristicilor sistemului agrar din România din aceeaşi perioadă. [Pronunţat: ne-o-]
  NEOLfTIC, -A, neolitici, -ce, s.n., adj. 1. S.n. Perioadă din istoria omenirii care a urmat după mezolitic şi a precedat epoca metalelor, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră lustruită şi de bronz, prin apariţia agriculturii primitive, a creşterii vitelor şi a olăriei; epoca pietrei lustruite. 2. Adj. Care aparţinte neoliticului (1), care se referă la neolitic. [Pronunţat: ne-o-]
  NEOLOGÎSM, neologisme, s.n. Cuvînt împrumutat recent dintr-o altă limbă sau creat de curînd prin mijloace proprii în interiorul unei limbi date. [Pronunţat: ne-o-]
  NEON s.n. Ne cu Z = 10. Element chimic cu caracter nemetalic, din grupa gazelor rare, gaz incolor, monoT atomic, fără miros, care se găseşte în cantităţi mici şi în aerul atmosferic, din care se şi extrage, folosit la umplerea tuburilor pentru reclame luminoase, dînd o culoare roşie. [PronunţatYrce-on]
  NEOPENTAN ’ s.n. (CH3)4C. Substanţă chimică, unul dintre izomerii pentanului, tetrametilmetan, care se prezintă sub formă de lichid sau de gaz, insolubilă în apă, solubilă în alcool şi în eter, şi care se găseşte în cantităţi mici în gazolină. [Pronunţat: ne-o-]
  NEOPOZITIVfSM s.n. Orientare idcalist-subiectivă în filozofia ne-marxistă contemporană, care acordă o atenţie deosebită cunoaşterii raţionale şi logicii (pe care le interpretează însă, adesea, în spirit convenţionalist), precum şi analizei logice a limbajului ştiinţei. [Pronunţat: ne-o-]
  NEOPRlSN s.n. Denumire comercială dată cauciucului policloroprenic,
obţinut prin polimerizarea, în emulsie, a cloroprenului, stabil în uleiuri, la căldură, la lumina solară, neinflamabil. [Pronunţat: ne-o-]
  NEOREALISM s.n. 1. Curent filozofic contemporan care identifică con-
stiinta cu existenta, redusă la un com-t * t i
plex de senzaţii independente. 2. Curent în literatură, în artele plastice şi în cinematografia italiană contemporană, care se manifestă printr-o tendinţă de apropiere de faptul real, de viaţa cotidiană a oamenilor obişnuiţi. [Pronunţat: ne-o-re-a-]
  NE OXIDABIL, -A, neoxidabili, -e, adj. (Chim.) Inoxidabil. [Pronunţat: ne-o-]
  NEOZOlC, -A, neozoici, -ce, s.n., adj. 1. S.n. Ultima eră geologică, care cuprinde timpul scurs de la sfirşitul mezozoicului (cu dispariţia âmoniţi-lor, belemniţilor, reptilelor mari şi păsărilor cu caractere de reptilă şi apariţia numuliţilor) şi pînă în zilele noastre. 2. Adj. Care se referă la neozoic (1). care aparţine neozoicului. [Pronunţat: ne-o-zo-ic]
  NEPALPABIL, -A, nepalpabili, -e, adj. (Rar) Care nu poate fi pipăit; abstract.
  NEPERSQJVĂL, nepersonale, adj. (în expr.) Mod nepersonal, mod gramatical, care prezintă acţiunea fără precizarea persoanei care o săvîrşeşte, şi ale cărui < forme nu se modifică după cele trei persoane.
  NEPIERITOR, -OÂRE, nepieritori, -oare, adj. Care rezistă timpului; care este destinat să trăiască veşnic în amintirea oamenilor; nemuritor.
  NEPOLARĂ, nepolare, adj. (Chim.; în expr.) Moleculă nepolară, moleculă al cărei dipol-moment este zero.
  NEPOTÎSM s.n. Faptul de a uza de autoritatea sau de influenţa personală în favoarea rudelor sau a prietenilor; promovare prin protecţia rudelor şi a prietenilor influenţi.
533
NEPRIELNIC-NESATURAT
   NEPRE&LNIC, -Ă, neprielnici, -ce, adj. Care nu este prielnic, favorabil, potrivit pentru ceva sau cineva; nefavorabil. [Pronunţat: -pri-el-']
   NEPRIHĂNIT, -Ă, neprihăniţi, -te, adj. Care este fără păcat, fără vină, pur, curat, nepătat (din punct de vedere moral).
   NEPRODUCTIV, -Ă,_ neproductivi, -e, adj. (Despre terenuri, soluri) Care nu rodeşte, neroditor; care rodeşte puţin, sărac.
   NEPROLIFERĂRE s.f. Faptul de a nu mai crea, de a nu mai răspindi ceva. O Neproliferarea armelor atomice, concepţie de politică internaţională care tinde să împiedice mărirea numărului statelor posesoare de arme atomice.
   NEPROTfilC, -Ă, neproteici, -ce, adj. (Despre unele substanţe) Care nu-şi schimbă forma; statornic. [Pronunţat: -te-ic\
   NEPTtJNIU s.n. Np cu Z = 93. Element chimic ou caracter metalic, din grupa actinidelor, radioactiv, obţinut pe cale sintetică prin reacţii nucleare.
   NEPUTINCIOS, -OĂSĂ, neputincioşi, -oase, adj. Care este lipsit de puterea de a face ceva, care nu are posibilitatea, capacitatea, libertatea etc. de a realiza ceva; incapabil.
   NERÎTIC, -Ă, neritici, -ce, adj. 1. (în expr.) Regiune (sau zonă) neritică, regiune a fundului marin situată în apropierea ţărmului continental, caracterizată prin adîricimi ale apei mai mici de 200 m şi populată în special de peşti ca hamsia şi scrumbia albastră.
2.  Care provine din regiunea neritică, care este specific, propriu acestei regiuni.
   NERV, nervi, s.m. Formaţie anatomică rezultată din gruparea unor fascicule de fibre cu rol în conduoerea influxului nervos, constituite fie din fibre aferente sau senzitive (care con-
duc influxul nervos, spre centru), fie din fibre eferente sau motorii (care conduc influxul nervos de la centrii motori la periferie), fie din fibre mixte (alcătuite şi din fibre senzitive şi din fibre motorii). O Nerv vag (sau pneumo-gastric), nerv din sistemul vegetativ parasimpatic, cu rol important în funcţionarea aparatului respirator, a aparatului circulator si a celui digestiv.
   NERVĂŢIE, nervaţii, s.f. 1. (Bot.) Ansamblul nervurilor (1) de pe o frunză. + Mod în care sînt dispuse nervurile (1) la o frunză. 2. (Entom.) Ansamblul nervurilor (2) de pe aripile unei insecte. + Mod de dispunere a nervurilor (2).
   NERVOS,-OĂSĂ, nervoşi, -oase, adj. Care se referă la nervi, care aparţine nervilor; provocat de nervi. ♦ Care manifestă nervozitate.
   NERVOZITĂTE s.f. Stare de enervare, de încordare nervosă; iritare, surescitare. + Nerăbdare.
   NERVtTRĂ, nervuri, s.f. 1. (Bot.) Fascicul libero-lemnos care străbate limbul frunzelor şi prin care circulă seva. 2. (Entom.) Fibră cornoasă ramificată în formă de reţea, care străbate membrana aripii unor insecte.
   NESATURĂNT, -Ă, nesaturanţi, -te, adj.(Fiz.; despre vapori) Care nu saturează, care are o presiune inferioară -presiunii maxime pentru substanţa .dată şi pentru temperatura dată.
   NESATURĂT, -Ă, nesaturaţi, -te, adj. (Despre un sistem fizico-chimic) Care conţine, într-unul dintre constituenţii săi, o cantitate mai mică decît cantitatea corespunzătoare stării de saturaţie. + (Despre combinaţii chimice organice) Care conţine în moleculă duble sau triple legături între atomii de carbon. O Acid nesăturat, acid organic în care gruparea carboxil este legată de un radical hidrocarbonat nesaturat.' Catenă nesaturată, catena laterală a unei combinaţii chimice
nesăbuinţA-neutralitate
534
                                                     care conţine una sau mai multe duble
          y                            f t
sau triple legături între atomii de carbon.
   NESĂBUINŢĂ, nesăbuinţe, s.f. Lipsă de judecată, de chibzuinţă într-o împrejurare dată; faptă, atitudine, vorbă lipsită de judecată, de chibzuinţă; nesocotinţă.
   NESOCOTIT, -Ă, nesocotiţi, -ie, adj-(Despre oameni şi acţiunile lor) Care este lipsit de judecată, de chibzuinţă; prostesc.
   NE STABIL, -Ă., nestabili, -e, adj. Instabil.
   NESTĂTIC, -A, nestatici, -ce, adj. (Despre procese fizice) Care se desfăşoară cu viteză mare, astfel încît stările intermediare nu pot fi considerate stări de echilibru.
   NESTINGHERIT, -A, nestingheriţi, -te, adj. Care nu este împiedicat, oprit, stînjenit de nimeni sau de nimic.
   NEŞĂNSĂ, neşanse, s.f. întâmplare nefavorabilă; nenoroc, ghinion.
   NEŞTIINŢĂ s.f. (în expr.) Neştiinţă de carte, analfabetism.
   NEŞTIUTOR, -OĂRE, neştiutori, -oare, adj. (în expr.) Neştiutor de carte, analfabet. [Pronunţat: -şti-u-]
   NET, -A, neţi, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Clar, evident, desluşit, precis; hotărît, categoric. 2. (Despre venituri) Din care s-au scăzut cheltuielile, impozitele; curat. 3. (Despre greutatea mărfurilor) Din care s-a scăzut daraua, ambalajul.
   NfiTED, -A, netezi, -de, adj. (Despre forme de relief) Care are o suprafaţă dreaptă, fără ridicături sau adîncituri (mari).
   NlîTO adv. (Şi adjectival) Fără impozite, reţineri sau alte cheltuieli; fără dara.
   NETREBNIC, -Ă, netrebnici, -ce, adj., s.m. şi f. (Om) lipsit de caracter, ticălos, mizerabil.
                                                     NEURĂL, -A, neurali, -e, adj. (Anat.) Care face parte din sistemul nervos,
care este in legătură cu sistemul nervos. O Canal neural, şanţ care brăzdează endodermul embrionului din pereţii căruia ia naştere sistemul nervos. [Pronunţat: ne-u-]
  NEURlT, neuriţi, s.m. (Anat.) Axon. [Pronunţat: ne-u-]
  NEUROCEBERNlSTICĂ s.f. Disciplină' care îşi propune să cerceteze activitatea creierului, ca organ ăl gîndirii, cu ajutorul mijloacelor cibernetice. [Pronunţat: ne-u-]
  NEUROFIBRILĂ, neurofibrile, s.f. Structură fibrilară fină, de natură lipoproteică, ce formează o reţea’în corpul neuronului şi care se extinde şi în prelungirile citoplasmatice, cu rol mecanic şi de susţinere. [Pronunţat: ne-u-]      ,
  NEUROHIP OFl ZĂ, neurohipofize, s.f. (Anat.) Hipotalamus. [Pronunţat: ne-u-]
  NEURON, neuroni, s.m. Element structural şi funcţional de bază al sistemului nervos, celulă nervoasă compusă dintr-un corp celular şi din prelungiri protoplasmatice d£ două tipuri (axon şi dendrite). [Pronunţat: ne-u-\
  NEUROPSIHIATRlE s.f. Disciplină medicală care se ocupă cu studiul fenomenelor psihice în legătură cu sistemul nervos central. [Pronunţat: ne- u-ro-psi-hi-a-]
  NEUROSECREŢEE, neurosecreţii, s.f. Secreţie a sistemului nervos cu rol mediator între activitatea nervoasă şi cea hormonală. [Pronunţat: ne-u-]
  NEUTRĂL, -Ă, neutrali, -e, adj. 1. (Chim.) Neutru (3). 2. (Rar) Care nu se încadrează în nici o tabără, nu adoptă nici o poziţie (fermă), care se abţine să se pronunţe pentru cineva sau ceva ori împotriva cuiva sau a ceva. [Pronunţat: ne-u-]
  NEUTRALITATE s.f. Situaţie politică şi juridică a unui stat care se abţine de a se amesteca în conflictul
535
NEUTRALIZARE-NEX
dintre două sau mai multe state, nu participă la alianţe sau pacte militare, la războaie între state, întreţine relaţii normale cu toate statele, chiar dacă acestea se află în stare de război unele cu altele. [Pronunţat: ne-u-]
  NEUTRALIZARE, neutralizări, s.f.
1. Reacţie chimică exotermă între un acid şi o bază, cu formare de săruri şi de apă, folosită ca o cale generală de obţinere a sărurilor. 2. Anulare a sarcinilor electrice ale ionilor pe electrozii de semn contrar, în procesul de electroliză. [Pronunţat: ne-u-]
  NEUTRlN0 s.m. Particulă elementară cu masa practic nulă, fără sarcină electrică, stabilă, care apare în dezintegrările radioactive, cu emisie de pozitroni, precum şi în dezintegrările unor mezoni.[Pronunţat: ne-u-]
  NEUTROFlL, -Ă, neutrofili, -e, adj., s.n. (Globulă albă) care posedă în citoplasmă granulaţii cu afinitate pentru coloranţi neutri. O Granulocit neutrofil sau celulă polimorfonudeară neutrofilă, globulă albă cu diametrul de 10 — 15,u şi cu formă variabilă, care emite pseudopode şi conţine un mare număr de enzime, cu rol important în cadrul mecanismelor de apărare antiinfecţioasă. [Pronunţat: ne-u-]
  NEUTRON, neutroni, s.m. Particulă elementară neutră din nucleul atomului, cu masa aproximativ egală cu a protonului, fără sarcină electrică stabilă. O Neutron liber, neutron obţinut în reacţiile de fisiune nucleară, cu durată de viaţă de 1040 s, care se dezintegrează spontan într-un proton, un electron şi un antineutrino, şi care, pătrunzînd prin straturile electronice ale atomilor, provoacă diferite reacţii nucleare. [Pronunţat: ne-u-]
  NEtJTRU, -Ă, neutri, -e, adj. 1. (Despre state, popoare etc.) Care este în stare de neutralitate, care nu face parte dintre beligeranţi sau dintre părţile adverse. + Care nu poate fi calificat nici în sens pozitiv, nici în
sens negativ; care nu trezeşte nici un interes deosebit, care este nesemnificativ, indiferent; care manifestă indiferenţă, lipsă de participare. 2. (Gram.; în expr.) Gen neutru (şi substantivat, n.), formă a unor părţi de vorbire atribuită numelor de lucruri. Substantiv neutru (şi substantivat, n.), substantiv de genul neutru. 3. (Chim.) Care nu are nici caracter acid, nici Caracter bazic; neutral. [Pronunţat: ne-u-]
  NEVEROSIMIL, -1, neverosimili, -e, adj. Care nu pare adevărat; de necrezut.
  NEVOLNIC, -Ă, nevolnici, -ce, adj., s.m. şi f. (Pop.) (Om) care este lipsit de putere fizică, (om) neputincios, slab. + (Om) incapabil să facă ceva util, să muncească.
  NEVREDNIC, -Ă, nevrednici, -ce, adj. (Despre oameni) Care nu este vrednic, capabil de ceva; care nu merită ceva.
  NEVROGLÎE s.f. Ţesiit conjunctiv situat între neuroni, cu rol de suport, de protecţie, trofic (în fenomenele de cicatrizare a ţesutului nervos lezat) şi fagocitar.
* NEVROTIC, -Ă, nevrotici, -ce, adj-, s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de nevroză. 2. Adj. Care aparţine nevrozei, privitor la nevroză, care are caracterul unei nevroze. ♦ Care provoacă nevroză.
  NEVROZĂ, nevroze, s.f. Boală manifestată prin diverse şi îndelungate tulburări nervoase, provocată de solicitări psihice excesive.
  NEWTON, newtoni, s.m. Simbol N. Unitate de măsură a forţei egală cu forţa care acţionînd asupra unui corp cu masa de un kilogram îi imprimă o acceleraţie de un metru pe secundă la pătrat. [Pronunţat: niuton]
  NEX, nexuri, s.n. 1. (Livr.) Legătură, înlănţuire (între lucruri, fenomene etc.); relaţie, raport. O Nex
NICHEL-NIMB
536
cauzal, raport cauzal, legătură de la cauză la efect. 2. (Jur.) Contract de vînzare, de cesiune; drept de a aliena ceva.
   NICHEL s.n. Ni cu Z == 28. Element chimic cu caracter -metalic, de culoare albă-cenuşie, feromagnetic, maleabil, ductil, cu activitate chimică redusă, care intră în compoziţia unor aliaje, se întrebuinţează la prepararea unor catalizatori şi la nichelarea suprafeţelor corodabile.
   NICHELĂRE, nichelări, s.f. Procedeu electrolitic prin care se depune un strat subţire, aderent, lucios şi inoxidabil de nichel metalic pe suprafaţa unor piese metalice (oţel, cupru etc.), pentru a le conferi un aspect estetic, decorativ şi pentru a le face inoxidabile.
   NICHELlNĂ, nicheline, s.f. 1. Aliaj de nichel, de cupru şi de zinc, de compoziţie variabilă în privinţa celor trei componenţi, cu rezistivitate mare şi cu rezistenţă la coroziune ridicată, în special faţă de apele corosive (ca, de exemplu, apa de mare), folosit, sub formă de sîrmă, la fabricarea rezistenţelor electrice şi a unor piese de precizie utilizate în medii corosive.
2.  NiAs. Mineral de culoare roşie--arămie, folosit ca minereu de nichel.
   NICOTINAMlDĂ s.f. Vitamina PP.
   NICOTINĂ s.f. Derivat important al piridinei cu caracter bazic şi cu acţiune fiziologică puternică, existent în frunzele de tutun, lichid incolor sau galben deschis, toxic, folosit ca insecticid.
   NICOTÎNIC, -Ă, nicotinici, -ce, adj. Care se referă la nicotină; care conţine nicotină; care este produs din nicotină. O Acid nicotinic, compus organic, derivat al piridinei, cristalizat, incolor, obţinut pe cale sintetică şi folosit la prepararea vitaminei PP.
♦   (Substantivat; f. pl.) Grupă de substanţe care, ca şi nicotină, acţionează asupra neuronilor din ganglionii
viegetativi şi asupra receptorilor din sistemul nervos central.
   NICOTINlSM s.n. (Med.) Tabagism.
   NICOVĂLĂ, nicovale, s.f. 1. Unealtă de oţel sau de fontă folosită în atelierele de forjă pentru sprijinirea pieselor de metal supuse prelucrării, în operaţiile de deformare plastică prin batere cu ciocanul. ♦ Unealtă de oţel pe care se bate tăişul coasei. 2. (Anat.) Unul dintre cele patru oscioare ale urechii mijlocii, de formă asemănătoare cu cea a unei nicovale (!)•
   NIDĂŢIE, nidaţii, s.f. Fixare a oului în mucoasa uterină.
   NIDlCOL, -Ă, nidicoli, -e, adj. (Despre puii unor păsări) Care la ieşirea din ou este incomplet dezvoltat, golaş, orb si trebuie să rămînă în cuib, sub îngrijirea părinţilor, pînă la dezvoltarea completă.
   NIDIFtG, -Ă, nidifugi, -ge, adj. (Despre puii unor păsări) Care după ieşirea din ou este suficient de dezvoltat pentru a părăsi imediat cuibul.
   NIHILISM s.n. Concepţie, tendinţă, atitudine care tăgăduieşte rinduielile, instituţiile, morala, tradiţiile culturale, stările de lucruri existente într-o societate, fără să le opună, în schimb, altele superioare; atitudine de negare absolută.
   NIHILIST, -Ă, nihilişti, -ste, s.m. ‘ şi f., adj. 1. S.m. şi f. Adept al nihilismului. 2. Adj. Care aparţine nihilismului, privitor la nihilism; care dovedeşte nihilism.
   NIMB, nimburi, s.n. 1. Cerc (luminos) convenţional cu care sînt înconjurate, în pictura bisericească, capetele sfinţilor şi, în general, în artele plastice, capetele unor personaje importante; aureolă. + Cerc luminos; zonă luminoasă, strălucitoare 2. Fig. Nor (de praf). 3. Fig. (Aspect, semn, manifestare care marchează) prestigiu, măreţie, glorie,, slavă.
537
NIMBAT-NITRAT
    NIMBĂT, -Ă, nimbaţi, -te, adj. Care are capul Înconjurat de un nimb (1); aureolat. 2. Fig. Plin de glorie, de faimă.
    NÎMFĂ, nimfe, s.f. 1. Denumire dată, în mitologia greacă, fiecăreia dintre zeiţele naturii (ale apelor, ale pădurilor, ale cringurilor, ale munţilor etc.), . reprezentate ca nişte femei tinere şi graţioase. ♦ Fig. Fată sau femeie tînără, plină de graţie, de farmec.
 2.  (Entom.) Crisalidă.
    NIMICNICIE, nimicnicii, s.f. Lipsă de valoare, de importanţă, de sens etc.
    NINS OĂRE, ninsori, s.f. Precipitaţie atmosferică sub formă de fulgi (de zăpadă), care se formează cînd temperatura aerului şi a solului scade sub 0 grade; zăpadă, nea, omăt.
    NlOBIU s.n. Nb cu Z = 41. Element chimic cu caracter metalic din grupa elementelor tranziţionale, obţinut prin reducerea pentoxidului sau a halogenurilor alcaline, metal alb--argintiu, dur, cu densitate ridicată, greu fuzibil, cu activitate chimică redusă, folosit, în special, pentru elaborarea unor aliaje cu proprietăţi mecanice deosebite, aliaje refractare pentru avioane cu reacţie etc. [Pronunţat: ni-o-]
    NIPON, -Ă, niponi, -e, s.m. şi f., adj. (Livr.) Japonez.
    NIRYĂNA. s.f. art. (în budism, în unele concepţii filozofice indiene etc.) Eliberare definitivă de suferinţe, de
    •  • • • * grijile vieţii, încetare a reincarnărilor, dobîndite cu ajutorul contemplaţiei şi al unui mod aspru de viaţă.
    NIS^TRU, nisetri, s.m. Peşte migrator răpitor marin din familia acipen-
                                                        seridelor, cu botul ascutit si scurt, « »t ; > *
 lat si obtuz, cu mustătile rotunde,
      *             * » • fără franjuri, care ajunge pînă la lungimea de 2 m şi la greutatea de 200 kg, căutat pentru carnea sa gustoasă şi pentru icrele negre, şi care trăieşte în Marea Caspică, Marea de Azov,
Marea Neagră, dar . îşi depune icrele în fluviile afluente, ajungînd pînă la Porţile de Fier (Acipenser giilden-staedti).
   NISÎP, nisipuri, s.n. Rocă sedimentară ■neeonsolidată, provenită din depuneri de granule pînă la 7 mm rezultate prin sfărîmarea de roci, de minerale sau de organisme, care se găseşte sub formă de straturi în scoarţa pămîntului, sub formă de dune, pe fundul şi pe plaja mărilor, în albiile rîurilor, folosită ca material de construcţii, la fabricarea sticlei, ca material abraziv etc. O Nisip cuarţos (sau de cuarţ), nisip format din bioxid de siliciu mai mult sau mai puţin pur. Nisip aurifer,- nisip cu un conţinut mai ridicat de aur nativ.
   NISIPOS,-OĂSĂ, nisipoşi,-oase, adj. Care conţine (mult) nisip; care este acoperit cu nisip.
   NIŞĂ, nişe, s.f. (Chim.) Construcţie specială, în formă de dulap sau de încăpere, cu pereţi de sticlă, legată de uri coş de evacuare a gazelor cu tiraj natural sau forţat, folosită în laboratoare pentru lucrul cu substanţe care emană gaze vătămătoare.
   NITRĂRE, nitrări, s.f. (Chim.) Introducere a unei grupări nitro în molecula unei substanţe organice.
   NITRĂT,-Ă, nitraţi,-te, adj., s.m.
1.  Adj. (Despre substanţe organice) în care s-a introdus gruparea nitro.
2.  S.m. Sare a acidului azotic obţinută prin acţiunea acidului azotic asupra unor metale, oxizi, hidroxizi, săruri; azotat. O Nitrat de argint, AgN03, substanţă cristalină, sare a acidului azotic cu argintul, folosită la fabricarea oglinzilor, în industria fotografică, în medicină, ca reactiv de grupă în chimia analitică; azotat de argint, (pop.) piatra-iadului. Nitrat de sodiu, NaN03, sare de sodiu a acidului azotic, întrebuinţată ca îngrăşămînt agricol; azotat de sodiu, salpetru de Chile. Nitrat de potasiu, KN03, sare de po-
NITRABACTERIE-NITROMETAN
538
tasiu a acidului azotic, întrebuinţată ca îngrăşămînt agricol şi ca agent oxidant; azotat de potasiu, salpetru de India, silitră. Nitrat de amoniu, NH4NO3, substanţă solidă cristalizată, folosită ca îngrăşămînt agricol şi la fabricarea explozibilelor. 3. S.m. Ester al acidului azotic cu alcool. O Nitrat de metil, GH3N03, ester al acidului azotic, obţinut prin acţiunea directă a acidului azotic asupra alcoolului metilic, lichid solubil în alcool şi în eter, uşor explozibil la încălzire. Nitrat de celuloză, amestec de esteri ai acidului azotic cu celuloza, cu diferite grade de esterificare, corespunzătoare unui anumit conţinut , de azot (1,2 — -13,5%), avînd proprietăţi şi utilizări diferite.
  NITRATBACTlilRIE,       nitratbacterii,
s.f. Bacterie care oxidează acidul azotos format în sol, transformîndu-1 în acid azotic; nitrobacterie.
  NÎTRIC adj. (în expr.) Acid nitric, acid azotic.
  NITRIFICĂRE, nitrificări, s.f. Proces complex de oxidare a amoniacului din sol, în mediu neutru sau alcalin, sub acţiunea bacteriilor nitrificatoare: în prima etapă, bacteriile din genul Nitrosomonas, care oxidează amoniacul transformîndu-1 în nitriţi, iar în etapa a doua, bacteriile din genul Nitro-bacteria, care continuă oxidarea pînă la nitraţi, care sînt folosiţi de plante la sinteza materiei organice.
  NITRIFICATOR,- OĂRE, nitrifica-tori,-oare, adj. (Despre microorganisme) Care descompune amoniacul pînă la obţinerea nitriţilor.
  NITRiL, nitrili, s.m. R—C=N. Denumire dată compuşilor organici care conţin în molecula lor una sau mai multe grupări funcţionale cian, consideraţi ca fiind derivaţi ai acizilor carboxilici. O Nitril acrilic, CH2=CH—CN, lichid solubil în apă, folosit la obţinerea poliacrilonitrilului, a unor cauciucuri sintetice etc.; acrilo-
nitril. Nitril acetic, CH3—C=N, lichid solubil în apă, folosit ca solvent pentru lacuri, răşini etc., ca intermediar în sinteze organice; acetonitril, ciano-metan, cianură de metil. Nitril poli-acrilic, poliacrilonitril.
  NITRlT, nitriţi, s.m. (Chim.) Azotit.
  NITRO subst. (Chim.; în expr.) Grupă (sau grupare) nitro, N02, grupă funcţională caracteristică nitţoderivaţilor.
  NITROANILlNĂ, nitroaniline, s.f. Ni-troderivat al anilinei, substanţă cristalină, existentă în trei forme izomere, de culoare galbenă, solubilă în apă, în alcool şi în eter, folosit ca intermediar în industria coloranţilor şi în unele sinteze organice. [Pronunţat: -fro-a-]
  NITROBACTERIE, nitrobacterii, s.f. Nitratbacterie.
  JŞITROBENZEN s.m. QH5N02. Mo-noderivat al benzenului, obţinut prin nitrarea directă a benzenului cu un amestec sulfonitric, lichid slab gălbui, uleios, cu miros de migdale amare, insolubil în apă, solubil în alcool sau în eter, folosit ca solvent, la fabricarea unor coloranţi, iar, sub numele de esenţă de mirbăn, ca substanţă odo-rantă ieftină.
  NITROCELULOZĂ, nitroceluloze, s.f. (Impr.) Nitrat de celuloză.
  NITRODERIVĂT, nitroderivaţi,, s.m-R—N02- Denumire dată unei clase de compuşi organici care conţin în molecula lor una sau mai multe grupări funcţionale nitro, legate direct de atomul de carbon al unui radical hidro-carbonat alchilic sau arilic.
  NITROGEN s.m. (Chim.) Azot.
  NITROGLICERINĂ s.f. Denumire improprie pentru trinitratul de gli-cerină.
  NITROMETĂN s.m. CHaNOz- Nitro-derivat al metanului monosubstituit, lichid uleios, incolor, solubil în apă,
539
NIŢROS-N GBILIME
în eter, în baze, folosit în vinele sinteze organice.
   NITROS, hitroşi, adj. (în expr.) Acid nitros, acid azotos. Vapori ni-troşi, vapori ai oxidului de azot.
   NITROTOLTlfiN" s.n. Nitroderivat al toluenului, existent în două forme izo-mere, folosit pentru obţinerea trotilului, a unor amine etc. [Pronunţat: -lu-en]
   NITROZO subst. (Chim.; în expr.) Grupă (sau grupare) nitrozo, NO, grupă funcţională caracteristică nitrozoderi-vaţilor.
   NETROZ ODERIVĂT, nitrozoderivaţi, s.m. R—NO. Compus organic care conţine în moleculă una sau mai multe grupări nitrozo, legate de un radical hidrocarbonat alifatic sau aromatic.
   NITRtîRĂ., nitruri, s.f. (Chim.) Azo-tură.
   NlTUl, nituiesc, vb. IV. Tranz. 1. A împreuna, a fixa două sau mai multe piese cu ajutorul niturilor. 2. A forma un al doilea cap al nitului, după oe acesta a fost trecut prin găurile pieselor care trebuie împreunate.
   NITUIT <3 R.- OĂRE,      nituitori,-oare,
s.m. şi f. Lucrător calificat care ni-tuieşte. [Pronunţat: -tu-i-]
   N1V£Lj nivăuri, s.n. 1. înălţime la care se găseşte un punct, o linie sau o suprafaţă a unui loc, a unui obiect etc; în raport cu un plan orizontal dat.
2.  (în expr.) Nivel de baza, loc unde im torent sau o apă curgătoare şi-a încheiat activitatea de eroziune formînd un con de dejecţie, respectiv vărsîn-du-se într-un lac sau într-o mare.
3.  (Chim.) Valoarea intensivă ă unei mărimi, în raport cu o valoare de referinţă. <> Nivel de energie (sau energetic J, valoarea energiei care caracterizează strasurile de electroni, substraturile de electroni şi orbitalii atomici.
4.  Fig. Stadiu; grad (de pregătire, de dezvoltare), treaptă (a calităţii), indice (al cantităţii). <> Nivel de trai, gradul de satisfacere a nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei unei
ţări, ale unor clase sau ale unei persoane, în condiţii istorice date.
   NIYELĂRE, nivelări, s.f. Acţiunea prin care două sau mai multe lucruri, fenomene, procese sînt aduse la acelaşi nivel. + Fig. Punere pe acelaşi plan; egalizare.
   NlVjfiLĂ, nivele, s.f. Nume dat mai multor -unelte, instrumente, dispozitive care servesc la determinarea liniei orizontale, sau cu care se măsoară pe teren diferenţele de înălţime între două sau mai multe puncte de pe suprafaţa pămîntului. O Nivelă cu apă. instrument construit pe principiul vaselor comunicante, care serveşte la determinarea planului orizontal după înălţimea la care se ridică apa în două tuburi gradate.
   NÎXIS, nixisuri, s.n. (Grecism înv.) 1. Supărare; plictiseală. 2. înţepătură, junghi (prin corp).
   NIZNĂI adv. (Pop. şi fam.) Ca şi cum nu s-ar fi (întîmplat nimic, ca şi cînd n-ar şti nimic, arătînd indiferenţă, nepăsare. O Expr. A se face niznai sau (substantivat) a face pe niznaiul, a se preface că nu ştie nimic (într-o problemă neplăcută).
   NOĂDĂ, noade, s.f. (Anat.; pop.) Coccis.
   NOĂPTE, nopţi, s.f. Interval de timp cuprins între apusul soarelui şi răsăritul lui.
   NOBfiLIU s.n. No cu Z=102. Element chimic cu caracter metalic, din grupa actinidelor, obţinut pe cale artificială.
   NOBILj-Ă, nobili,-e, s.m. şi f., adj.
1.  S.m. şi f. Persoană care face parte din nobilime. 2. Adj. Care dă dovadă de cinste şi este capabil de sentimente înalte, alese, generoase. + Distins, elegant; graţios. 3. Adj. (Despre metale, gaze etc.) Care se distinge prin anumite caracteristici de superioritate.
   NOBILÎME s.f. Pătură socială formată din elemente ale claselor exploa-
NOBLEŢE-NOMENCLATURA
540
tatoare purtînd (începînd din evul mediu) diferite titluri.
   NOBLEŢE s.f. Distincţie, eleganţă (în aspect, comportare etc.).
   NOCÎV,-Ă, nocivi,-e, adj. Vătămător, distrugător (pentru sănătatea, viaţa, dezvoltarea cuiva).
   NOCIYITĂTE s.f. Calitatea unor substanţe sau a unor fenomene (fum, gaze, praf, mirosuri, zgomote, trepidaţii etc.) de a fi nocive, cînd depăşesc o anumită, limită de concentraţie, respectiv de intensitate.
   ISTOCTtÎRN,-Ă, nocturni,-e, adj. Care se face sau se întîmplă noaptea; de noapte, din timpul nopţii; noptatic. + (t)espre păsări răpitoare, animale, insecte) Care îşi desfăşoară activitatea în timpul nopţii (şi doarme ziua).
   NOD, noduri, s.n. 1. Loc în care se
leagă două fire, două sfori etc. ca să se
ţină împreună. O Nod de reţea, loc de
intersecţie a trei sau mai multe ramuri
ale unei reţele electrice. 2. Fiecare
dintre punctele în care sînt dispuşi
atomii, moleculele unei reţele crista-
        •                      t
line. 3. Punct dintr-un sistem de unde staţionare, în care amplitudinea oscilaţiei rezultante este mereu nulă. 4. Loc în care se întretaie două sau mai multe căi de comunicaţie, avînd direcţii diferite. 5. (Bot.) Regiune mai îngroşată a tulpinii, din dreptul căreia se dezvoltă frunzele. 6. (Anat.) Stran-gulaţiile (sau gîtuirile) (lui) Ranvier. O Nodul lui Adarn, proeminenţă a cartilajului tiroidian, vizibilă la bărbaţi, în partea^ anterioară a gîtului; mărul lui Adam. Nod vital, unul dintre cei doi centri respiratori din substanţa reticulată bulbară. 7. (Biol.; în expr.) Nod filogenetic, grup de vieţuitoare cu caractere colective intermediare şi care evoluează în direcţii diferite, explicînd astfel, pe de o parte, unitatea lumii vii, pe de altă parte, evoluţia acesteia.
   N0DĂL,-A, nodali,-e, adj. Care se referă la locul de intersecţie a mai
  multor căi de comunicaţie (artere, ligamente etc.). O Ţesut nodal, tip de ţesut muscular special, cuprins în pereţii inimii, format din celule musculare cardiace embrionare.
   NODOZITĂTE, nodozităţi, s.f. 1. Formaţie patologică rezultată din înmulţirea celulelor din rădăcinile plantelor leguminoase, sub influenţa excitantă a unor bacterii fixatoare de azot cu care rădăcinile trăiesc în simbioză.
2. Proeminenţă la articulaţiile corpului sau a unei părţi a lui.
   N ODTÎL, noduli, s.m. Mică umflătură bine circumscrisă, care apare în diferite regiuni ale corpului, însoţind adesea unele boli cronice. O Nodul limfatic, mică îngroşare pe traseul unui vas limfatic. Nodul sinoatrial (Keith--Flach), ţesut muscular situat în peretele atriului drept, în apropiere de orificiul de vărsare al venei cave superioare. Nodul atrioventricular (Aschoff--Towara), ţesut nodal situat pe plan-şeul atriului drept, lîngă valva tricus-pidă, de la care pleacă fasciculul Hiss, şi care, împreună cu nodului sinoatrial, formează sistemul de comandă al inimii.
   SfOIĂN, (rar) noiane, s.n. întindere mare, nemărginită. [Pronunţat: no-ian]
   NOIMĂ, noime, s.f. 1. (Pop. şi fam.) înţeles, sens, conţinut (al unei afirmaţii, al unui cuvînt etc.). 2. (Rar; şi fig.) Simbol; convenţie.
   NOJÎŢĂ, nojiţe, s.f. Cureluşă sau şiret cu care se leagă opincile de picior.
   N0MlD,-Ă, nomazi,-de, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană sau grup de persoane care se mută dintr-un loc în altul, care nu are o aşezare sta-
            •                              * bilă. 2. Adj. Caracteristic nomazilor
(1). 3. Adj. (Despre mamifere) Care nu are adăpost permanent.
   ■NOMADÎSM s.n. Mod de viaţă al unei colectivităţi umane caracterizat prin lipsa unor aşezări stabile.
   Is OMENCLATtJRĂ, nomenclaturi, s.f.
1. Totalitatea termenilor întrebuinţaţi
541
NOMINAL-NORDIC
într-o anumită specialitate sau într-un                   ţelor stabilite, care are    convingeri
anumit domeniu de activitate, de obi-         proprii; persoană care dovedeşte ori-
cei organizaţi metodic. O (Biol.) No-                                   ginalitate.
mendatură binară, sistem ştiinţific de                       NONEU s.n. (Fii.) Ceea  ce există în
denumire a speciilor de plante şi de afara eului; ceea ce nu este eu.
animale cu doi termeni, primul repre-                     N OKEXISTENŢĂ, nonexistenţe, s.f.
zentînd denumirea genului, cel de al Ceea ce nu este existenţă; inexistenţă, doilea denumirea speciei. 2. Listă, ivOIVFTfilfR. A TÎV\ adi. (în p.tti’tO
merarea posturilor sau a instituţiilor         O IN V AJLOAKE, nonvalori, s.f. Lipsa
în subordine.                              de valoare.
  NOMINĂL,-Ă, nominali,-e, adj. 1-           NOOSFERĂ s.f.         înveliş pămîntesc
Care conţine nume, care indică un          suprapus biosferei, desemnînd omenirea
nume, de nume; după nume; pe nume.         îQ ansamblu, alcătuită din fiinţe inte-
O (Fiz.) Putere (sau valoare) nominală,    ligente, cu raţiune. [Pronunţat: no-os-]
putere pentru care a fost conceput un        NOPTÂTIC,-Ă,        noptatici,-ce, adj.
anumit sistem tehnic. + Care figurea-      (Rar) Nocturn.
ză (numai) cu numele; care este de           NOR, nori, s.m.       Masă densă şi mo-
formă. 2. (Gram.) Care face parte dm       bilă de substante diferite (de praf, de
categoria numelui, care ţine de cate-      fum etc>)_ ^ (Chim.) Nor electronic,
gona numelui, care se adaugă la nume.      zonă din jurul unui nucleu atomic, cu
O Flexiune nominală, declinare.            densitate electronică maximă, situată
  NOMINATIV,Twminative,s.Ti. (Gram.)       la diferite distanţe de nucleu şi avînd
Caz al declinării avînd funcţia speci-     diferite forme geometrice, în funcţie de
fică de subiect, considerat forma de.      valorile numerelor cuantice care carac-
bază a substantivului.                     terizează electronul respectiv.
  TOMOGRAFIE s.f. Ramură a mate-             NORADRENALÎNĂ s.f. (Biol.) Hor-
matioii aplicate care studiază modul       mon secretat de medulosuprarenală, cu
de întocmire şi de utilizare a nomo-       rol de mediator chimic în transmiterea
gramelor, care permit înlocuirea cal-      influxului nervos spre organul efector,
culelor numerice prin utilizarea repre-    la nivelul terminaţiilor sistemului ner-
zentărilor grafice ale dependenţelor       voş simpatic.
  NOMOGRĂMĂ, nomograme, s.f.                 puncte cardinale principale, aflat în
(Mat.) Reprezentare grafică in plan,       direcţia stelei .polare; miazănoapte. ♦
folosind linii sau puncte cotate, a unei  Parte* a globului pămîntesc, a unui con-
relaţii dintre două sau mai multe va-        tinent, a unei ţări etc. situată spre
riabile.                                                         acest punet.
  N ONCQîîFORMÎSM s.n. Atitudine                 NORD-1ÎST s.n. Punct cardinal se-
a celui care nu acceptă moravurile,         cundar situat între nord şi est; parte
mentalitatea, tradiţiile, uzanţele unui        a globului pămîntesc, a unui conti-
anumit mediu; neconformism.              nent, a unei ţări etc. aşezată între
  N ONCCONFORM!ST,-Ă, nonconfor-                                      nord şi est.
miştirste, adj., s.m. şi f. (Persoană) care NORDIC,-Ă, nordici,-ce, adj. Care
nu acceptă, nu se conformează uzan- este situat în (sau la, spre) nord, care
funcţionale.
                                                        -NORD s.n. Unul dintre cele patru
NORDIST-NOSTALGIC
542
provine (sau este originar) din nord; care aparţine nordului; boreal.
  NORDIST, nordişti, s.m. Persoană provenită din rîndul industriaşilor, fermierilor, intelectualilor şi muncitorilor din nordul Statelor Unite ale Americii, care, din interese economice, politice sau umanitare, a.luptat pentru desfiinţarea sclaviei negrilor, pentru transformarea statului american într-un stat democratic, în timpul războiului civil din 1861—1865.
  ■NORIMT&ST s.n. Punct cardinal secundar situat între nord şi vest; parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei ţări etc. aşezată între nord şi vest.
  NORMĂ, normez, vb. I. Tranz. A supune unei norme, a stabili ceva prin norme; a reglementa, a fixa.
  NORMĂL,-Ă, normali,-e, adj., s.f.
1. Adj. Care este aşa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească;- obişnuit, firesc, natural. 2. Adj. Care este conform cu o normă. + (Despre mărimi) A cărei valoare este apropiată de valoarea întîlnită cel mai des. O Presiune normală, presiune atmosferică egală cu o atmosferă fizică. 3. Adj. (Chim.; în expr.) Concentraţie normală, cantitatea de substanţă conţinută în-tr-o soluţie, exprimată în echivalenţi-gram la litru de soluţie. Catenă normală, catenă liniară (neramificată). Lichid normal, lichid în care moleculele constitutive nu sînt asociate. Soluţie normală, soluţie care conţine un echivalent-gram substanţă la litru de soluţie. 4. Adj. (Mat.; în expr.) Secţiune normală, secţiune realizată cu. un plan care conţine normala (5) într-un punct dat la suprafaţa secţionată. 5. S.f. a) (Pentru o curbă plană) Dreapta perpendiculară pe o tangentă la curbă, dusă in punctul de contact, b) (Pentru o suprafaţă) Dreapta perpendiculară pe un plan tangent la suprafaţă, dusă in punctul de contact.
   NORMALITĂTE s.f. (Chim.) Modalitate de exprimare a concentraţiei soluţiilor, prin numărul de echivalenţi--gram de substanţă dizolvată la litru de soluţie.
   N ORMALIZĂT,-Ă,           normalizaţi,-te,
adj. Supus unei norme, care face să se conformeze unei norme.
   NORMATIV, -A, normativi, -e, adj.,
s.n. 1. Adj. Care serveşte ca normă
sau stabileşte o normă, care are carac-t i
terul unei norme; prescriptiv. 2. S.n. îndrumare, indicaţie, dispoziţie (sau ansamblu de îndrumări, de indicaţii
                            /            j
etc.) cu caracter de normă.
   NORMĂ, norme, s.f. 1. Regulă sau dispoziţie obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; rînduială. 2. Cantitate de lucru sau sarcină de muncă pe care cineva trebuie să le execute într-un anumit timp. ♦ Produs realizat în acest timp. 3. (Mat.; în expr.) Norma unei diviziuni (a . unui interval [a,&]), numărul pozitiv care reprezintă maximul lungimilor intervalelor {x^a, x2 —x-l, ..., b—xn_^ corespunzătoare diviziunii A5 realizate prin punctele a=x0 < xt < x2 < ... < aVx< xn —b, a intervalului [a, b] din domeniul de definiţie al unei funcţii date; se notează: || A ll> .
   N0R(3C, (pop.) noroace, s.n. 1. Soartă, ursită, destin (favorabil). 2. Întîm-plare neaşteptată sau concurs de împrejurări favorabile care asigură reuşita unei acţiuni, îndeplinirea unei dorinţe etc.; şansă, baftă. 3. Stare sufletească sau situaţie în care omul se simte fericit. + Bunăstare.
   NOROD, noroade, s.n. 1. (Pop.) Popor, naţiune, neam; persoană sau grup de oameni care fac parte dintr-un anumit popor, dintr-o anumită naţiune. 2. Număr mare, mulţime, masă de oameni. 3. Grosul populaţiei; ţărănime; masa muncitoare.
   NOSTALGIC, -A, nostalgici, -ce, adj. Plin de nostalgie, care predispune la nostalgie.
543
NOSTALGIE-NOU
   NOSTALGÎE, nostalgii, s.f. Sentiment de tristeţe, de melancolie provocat de dorinţa arzătoare de a revedea o fiinţă iubită, un loc de care te leagă amintiri scumpe, sau de a retrăi clipe dragi din trecut. + Dorinţă fierbinte (plină de regrete) pentru ceva greu de realizat, pentru o aspiraţie neîmplinită.
   NOSTIMĂDĂ, nostimade, s.f. Lucru, întîmplare, glumă etc. plină de haz sau caraghioasă.
   NOTĂBIL,-Ă, notabili, -e, adj. Yred' nic de a îi luat în seamă, de a fi reţinut (prin importanţa lui) ; remarcabil, important.
   NOTABELÎTĂTE, notabilităţi, s.f. (Mai ales la pl.) Persoană cu o situaţie politică sau socială importantă; om cu prestigiu, cu vazâ (sub raport social sau politic).
   NOTÂRIĂT, notariale, s.n. Instituţie publică în care se redactează, se legalizează şi se autentifică acte. ^ Funcţia şi activitatea notarului sau a autorităţii însărcinate cu redactarea, cu autentificarea şi cu legalizarea actelor. [Pronunţat: -ri-at]
   N OTĂŢIE, notaţii, s.f. însemnare, consemnare; text cuprinzînd scurte însemnări sau observaţii.
   N<5TĂ, note, s.f. 1. însuşire, trăsătură, nuanţă caracteristică; particula-' ritate. 2. Semn convenţional pentru reprezentarea grafică a sunetelor muzicale, indicînd înălţimea si durata lor;
     I              *      *            7
 sunet care corespunde acestui semn.
   NOTIFICĂ, notific, vb. I. Tranz. A aduce la cunoştinţă (în mod oficial); a înştiinţa (în scris); a trimite o notificare. ♦ A nota.
   N OTIFICĂRE, notificări, s.f. Acţiunea de a notifica şi rezultatul ei. + Comunicare scrisă adresată unei persoane, prin organul competent, în scopul de a o informa că un fapt sau un act juridic a fost îndeplinit sau urmează să fie îndeplinit; notificaţie.
 ♦ înştiinţare oficială făcută de un stat altor state, priritr-o notă diploma-
 tică, cu privire la poziţia sa într-o anumită problemă internaţională.
   NOTOCORD s.n.v. notocordă.
   NOTOCORDĂ, notocorde, s.f. (Anat.) Coardă dorsală. [Variantă: notocord s.n.]
   N OTORIETĂTE s.f. Calitatea de a fi notoriu, faptul de a fi cunoscut de multă lume (datorită calităţilor, valorii sale); reputaţie, faimă. [Pronunţat: -ri-e-]
   NOTORIU, -IE, notorii, adj. Cunoscut de multă lume (datorită calităţilor, valorii sale); reputat, faimos; remarcabil, renumit.
   NOŢltÎNE, noţiuni, s.f. 1. Formă logică fundamentală a gîndirii omeneşti, care reflectă caracterele generale, esenţiale si necesare ale unei » » * clase de obiecte; concept. 2. Cunoştinţă generală despre valoarea, sensul, însemnătatea unui lucru; idee, -concepţie despre ceva. 3. (La pl.) Cunoştinţe, principii generale de bază într-un anumit domeniu. [Pronunţat: -ţi-u-]
   NOU, N<5UĂ, noi, adj. 1. Făcut sau creat (relativ) de curînd; care apare pentru prima dată. 2. Care apare în locul unui lucru, unei fiinţe, unui proces etc. mai vechi; de azi, contemporan, actual. O Noua . ordine economică şi politică internaţională, concept de politică externă care implică o schimbare radicală, calitativ superioară, a esenţei raporturilor internaţionale, urmărind, ca scop primordial, dezvoltarea tuturor statelor şi naţiunilor şi, în acest context, înlocuirea vechilor structuri politice şi economice mondiale, aflate în flagrantă contradicţie faţă de realităţile lumii din zilele noastre, cu noi relaţii interstatale, juste şi echitabile. + (Substantivat, n.) Element care apare la un moment dat în procesul dezvoltării unui fenomen şi care, în luptă cu elementele vechi, iese învingător. O Nou şi vechi, categorii polare ale
NOUĂ-NUCLEOL.
544
 dialecticii, care exprimă contradicţia universală dintre schimbare şi stabilitate, dintre progres şi conservatorism în viaţa socială.
  NOUĂ num. card. Număr natural avînd în numărătoare locul între opt şi zece, indicat prin cifra 9 (sau IX). + (Substantivat) Semn grafic care reprezintă numărul nouă. [Pronunţat: no-uă]
  NOYAT0R, -OĂRE, novatori, -oare, adj. (Livr.) Care aduce sau cuprinde idei noi; înnoitor.
  NOYĂŢIE, nov aţii, s.f. 1. Act juridic prin care o • obligaţie nouă şi cu alt conţinut se substituie unei obligaţii vechi (ce se restrînge pe o cale voluntară). 2. (Rar) Inovaţie.
  NOYOCAlNĂ s.f. C13H20N2O2, substanţă chimică în formă de ace incolore, inodore, cu gust uşor amar, puţin solubilă, întrebuinţată ca anestezic.
  NOYOLĂC, novolacuri, s.n. Răşină sintetică fenolformaldehidică, obţinută prin policondensarea fenolului cu form-aldehidă, în mediu acid, produs macromolecular cu structură filiformă sau puţin ramificată, substanţă solidă, solubilă în alcool, tennoplastică,' folosită, sub formă de soluţie, la fabricarea unor lacuri, iar sub formă de pulbere de presare, la fabricarea unor obiecte de uz comun.
  NUANŢĂ, nuanţez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce, a reda nuanţele unei culori, ale unui ton etc.; a reda ceva în diverse nuanţe. 2. Fig. A pune în evidenţă (prin treceri subtile, gradate); a reliefa prin mijloace expresive; a colora, a da expresie. [Pronunţat: nu-an-]
  NUANŢĂT, -Ă, nuanţaţi, -te, adj. 1. Cu varietăţi de tonuri, de culori; bogat în nuanţe. + (Despre culori) Combinat în chip armonios şi variat.
2. Fig. Care prezintă variaţii marcate prin treceri subtile, gradate. + (De-
spre stil, limbă etc.) Expresiv, colorat. [Pronunţat: nu-an-]
  NUĂNŢĂ, nuanţe, s.f. 1. Fiecare dintre varietăţile unei culori, determinată de compoziţia ei cromatică. ♦ Culoare. 2. Fig. Diferenţă foarte mică între aspecte sau între lucruri de acelaşi gen; varietate de manifestare a unei acţiuni, a unui sunet, a unei senzaţii etc. + Aspect uşor deosebit al sensului de bază al unui cuvînt. ♦ Ceea ce se adaugă esenţialului, modi-ficîndu-1 uşor; caracter, notă particulară. [Pronunţat: nu-an-]
  NUC, nuci, s.m. Pom fructifer originar din Asia (Persia), înalt de 18—20 m, cu coroana bogată, cu frunze pe-nat-compuse avînd un miros pătrunzător, cu fructul o drupă cu sîmburele comestibil, bogat în grăsimi, proteine, zaharuri si vitamine, cu lemnul trun-* • • chiului folosit la fabricarea mobilelor (Juglans regia).
  NUCULĂ, nucele, s.f. Partea centrală din ovulul unei plante fanerogame, în care se găseşte sacul embrionar.
  NUCLEĂR,-Ă, nucleari,       -e,   adj.
Care aparţine nucleului, privitor la nucleu. O Fizică nucleară, ramură ă fizicii care se ocupă cu studiul nucleului atomic şi al fenomenelor în care nucleul are rolul principal. Reacţie nucleară, fenomen de : interacţiune între două sau mai multe nuclee atomice (ori constituenţi ai lor), în urma căruia se modifică natura, structura, numărul etc. particulelor participante şi se dezvoltă o mare cantitate de energie. [Pronunţat: -cle-ar]
  NUCLEIC, -Ă, nucleici, -ce, adj. Care aparţine nucleului,, privitor la nucleu. O Acid nucleic, substanţă biochimică macromoleculară de două tipuri, A.D.N. şi A.R.N., purtătoare a informaţiei ereditare, cu rol esenţial în ti t
sinteza proteinelor, rezultînd din sinteza nucleotizilor. [Pronunţat: -cle-ic]
  NUCLEOL, nucleoli, s.m. Organit dens şi sferic din nucleul celular,
545
NUCLEON-NUMĂR
constituit din proteine şi A.R.N., cu rol în sinteza A.R.N.-ului şi a proteinelor, fiind ataşat de im cromozom specific. [Pronunţat: -cle-ol]
  NUCLEdN, nudeoni, s.m. Denumire generică dată celor două particule elementare (protonul şi neutronul) care alcătuiesc nucleele atomilor. [Pronunţat: -de-on]
  NUCLEOPLĂSMĂ, nudeoplasme, s.f-(Biol.) Carioplasmă. [Pronunţat: -de-o-~\
  NUCLE OPROTlilCj-Ă, nucleoproteici, -ce, adj. Care aparţine nucleopro-teidelor, cu privire la nucleoproteide. O Complex nucleoproteic, combinaţie chimică între acizii nucleici şi unele substanţe proteice bazice, care intră în structura tuturor celulelor animale şi vegetale. [Pronunţat: -cle-o-pro-te-ic]
  NUCLEOPROTEÎDĂ, nucleoproteide, s.f. Compus organic alcătuit din proteine bazice si acizi nucleici, care intră » * în structura tuturor celulelor animale şi vegetale. [Pronunţat: -cle-o-]
  NUCLEOPROTEfNĂ, nucleoproteine, s.f. Compus organic rezultat din unirea proteinelor şi a acizilor nucleici. [Pronunţat: -cle-o-]
  NUCLEOTfD, nucleotizi, s.m. 1. Compus biochimic alcătuit dintr-o bază azotată purinică sau pirimidinică legată de o pentoză şi de un radical fosforic. 2. Substanţă biochimică, este-rul fosforic al unui nucleotid (1), constituind monomerul din care sînt alcătuiţi acizii nucleici. [Pronunţat: -cle-o-]
  NUCLEU, nuclee, s.n. 1. (Şi în expr-nucleu atomic) Parte constitutivă centrală a atomului, în care este concentrată aproape întreaga masă a atomului şi care este alcătuită (cu excepţia atomului de hidrogen) din două tipuri de nucleoni, protonul şi neutronul. 2. Ciclu de atomi sau ansamblu de cicluri de atomi alipite, care formează scheletul moleculelor unei substanţe şi care rămîn neschimbate la toţi derivaţii substanţei respective. <£>Nudeu
benzenic, structură ciclică plană alcătuită din şase atomi de carbon în starea de hibridizare sp2, stabilizată prin conjugarea a şase electroni iz, caracteristică benzenului şi derivaţilor lui. 3. Element constitutiv al celulelor organismelor, de formă sferică sau ovoidală, situat în membrană, alcătuit din cromatină şi din suc nuclear, cu rol important în ereditate.
  NUCLÎD, nuclizi, s.m. Specie de nucleu (1) caracterizat printr-un anumit număr de masă A (egal cu suma protonilor şi neutronilor) şi un anumit număr atomic Z (egal cu numărul protonilor din nucleu).
  NUCtJLĂ, nucule, s.f. Tip de fruct, de forma unei nuci mici, uscat şi inde-hiscent.
  NUD,-Ă, (1, 3) nuzi, -de, adj., (2) nuduri, s.n. 1. Adj. (Despre oameni sau despre corpul lor) Fără nici un veşmînt, complet dezbrăcat; gol. 2. S.n. Persoană sau corp omenesc complet dezbrăcate. + Reprezentare, in artele plastice, a omului complet dezbrăcat. 3. Adj. Fără ornamente; simplu; neted.
  NTÎFĂR, nuferi, s.m. Nume a două plante erbacee, dicotiledonate, perene, din familia nimfeaceelor, acvatice, cu rizom, cu frunzele lung peţiolate, cu limbul plutitor, cu flori mari solitare: una, cu învelişurile florale de culoare albă, cu miros plăcut, cu întrebuinţări în farmacie (Nymphaea alba), şi alta cu flori galbene, din petalele căreia se prepară dulceaţă şi şerbet (Nuphar luteum).
  NUL, -Ă, nuli, -e, adj., s.f. (Mat.) 1. Adj. Care reprezintă valoarea zero. O Polinom nul, polinomul constant cu toţi coeficienţii nuli. 2. S.f. (Cifra) zero.
  NtJMĂR, numere, s.n. 1. Noţiune fundamentală din matematică, repre-zentînd conceptul de cantitate formată din anumite unităţi sau rezultată din diferite extinderi ale unei asemenea
35 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
NUMĂRA-NUMERÎC
546
cantităţi astfel încît, anumite operaţii să aibă sens, oricare ar fi elementele la care se referă din categoria conceptelor considerate; semn grafic sau grup de semne grafice care indică un asemenea concept. O Numărul e, numărul iraţional şi transcendent, care desemnează
limita lim (l + —)        = 2,718281...
       n—oo ţ.       n)
Numărul tc, numărul iraţional şi transcendent, care reprezintă raportul constant dintre lungimea unui cerc şi diametrul său, 3,141592..., în fizică si in tehnică. 2. (Fiz.; în expr.) fcumăr de masă, numărul total de nucleoni (protoni şi neutroni) din care este alcătuit nucleul unui atom.
3. (Chim., Fiz.; în expr.) Număr atomic (sau de ordine), Z, numărul de protoni dintr-un nucleu atomic, egal cu/numărul de electroni din atomul considerat şi cu numărul de ordine al elementului respectiv din sistemul periodic al elementelor. Numărul lui Avogădro," N, numărul de molecule conţinute într-un mol din orice gaz, la 0°C şi 760 mm Hg; p. gener. numărul de particule (atomi, ioni, molecule etc.) care se găsesc într-o cantitate echivalentă (atom--gram, ion-gram, moleculă-gram) de substanţă egal cu 6,023* IO23, fiind o oonstantă universală a cărei valoare nu depinde de starea de agregare a substanţei. Numărul lui Loschmidt, L, numărul de molecule conţinute într-un centimetru cub de orice gaz, la 0°C şi 760 mm Hg, egal cu 2,6872- IO19. Număr de coordinaţie, a) (în reţele cristaline) numărul de particule (a-tomi, ioni, molecule) care înconjură, într-o reţea cristalină,, la distanţă egală şi cea mai apropiată, o anumită particulă; b) (în combinaţii complexe) numărul de atomi, de grupe de atomi, molecule neutre sau molecule şi atomi, care se fixează de atomul central al unui complex, în sfera I a complexului; cifră de coordinaţie, indice de coordinaţie. Numărul lui Faraday, F, cantitatea de electricitate, exprimată în
coulombi,- necesară pentru a depune, prin electroliză, la unul dintre electrozi, un echivalent-gram din orice substanţă şi a cărei valoare este de 96 500 coulombi. 4. Categorie gramaticală prin care se exprimă deosebirea dintre un singur; exemplar şi două sau mai multe exemplare ale aceluiaşi obiect.
   NUMĂRĂ, număr, vb. I. Tranz. 1. A socoti cîte unităţi sînt într-un grup; a determina numărul de elemente dintr-o mulţime (finită). 2. A enunţa pe rînd un şir de numere în ordine crescîndă sau descrescîndă.
   NUMĂRĂBIL,-Ă, numărabili,-e, adj. (Mat.) Care se poate număra. <> Mulţime numărabilă, mulţime echivalentă cu mulţimea numerelor naturale, al cărei cardinal este s0 (alef zero).
   NUMĂRĂTOR, numărători, s.m., (2) -oare, s.n. 1. S.m. Termen al unei fracţii scris deasupra liniei de fracţie; în cazul fracţiei (ordinare), acest termen numără unităţile fracţionare. 2. S.n. Aparat care serveşte la numărare.
 ■ NtJME, nume, s.n. Cuvînt, parte de vorbire care se declină (mai ales substantiv).
   NtJMEN s>n> filozofia idealistă) .Esenţă cognoscibilă numai prin raţiune, în opoziţie cu fenomenul, cunoscut senzorial.
   NUMERĂL, numerale, s.n. (Gram.) Parte de vorbire care exprimă, sub. diferite aspecte, un număr, o determinare numerică.
 - NUMERĂR s n- Valoare bănească în monede sau în hîrtie-monedă, care poate servi direct pentru plată; bani lichizi, bani gheaţă.
   NUMERĂŢIE, numeraţii, s.f. (Mat.) Sistem de simboluri grafice, denumiri şi reguli care permite redarea vorbită şi scrisă a numerelor întregi.
   NUMERIC,-Ă, numerici, -ce, adj. Care aparţine numerelor, privitor la numere; exprimat prin numere. O Valoare (numerică) a unei expresii alge-
547
NUMISMAŢI C-NUVELA
brice (pentru anumite valori atribuite literelor), numărul care se obţine prin înlocuirea literelor expresiei cu numere date (din domeniul ei de definiţie) şi efectuînd operaţiile indicate de semne.
  NUMISMÂTIC, -Ă, numismatici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Disciplină care se ocupă cu istoricul, monedelor, al medaliilor vechi etc., studiind evoluţia acestora din punct de vedere al formei, al gravurii, al baterii, al circulaţiei etc., precum şi documentele conţinînd date referitoare la monede. 2. Adj. Care aparţine numismaticii (1), referitor la numismatică.
  NUMITOR, numitori, s.m. Termen al unei fracţii scris sub linia de fracţie; în cazul fracţiei (ordinare), acest termen numeşte felul unităţilor fracţionare.
  NUMULfT, numuliţi, s.m. (La pl.) Gen fosil de foraminifere care au trăit în era neozoică, perioada paleogenă, şi care cuprinde specii în formă de lentilă, ale căror cochilii sînt constituite dintr-o lamă calcaroasă în formă de spirala; (şi la sg.) animal din acest gen.
  NUMULÎTIC, -Ă, numulitici,-ce, s.n., adj. .1. S.n. (Geol.) Paleogen. 2. Adj. (Despre roci, straturi ale scoarţei terestre etc.) Care aparţine numuliti-cului (1), privitor la numulitic.
  N0NŢIU, nunţii, s.m. Reprezentant diplomatic al Vaticanului într-o ţară străină, cu rang de ambasador.
  NURCĂ, nurci, s.f. Mic mamifer carnivor semiacvatic din familia mus-telidelor, cu corpul alungit de 50—60 cm, cu blana cafenie-roşcată, deasă, mătăsoasă, foarte apreciată, cu picioarele scurte, cu degetele unite printr-o membrană interdigitală, care trăieşte în regiunile mlăştinoase şi se
hrăneşte cu animale de apă (Lutreola luireola ).
   NUTĂŢIE, nutaţii, s.f. Mişcare oscilatorie a axei polilor pămîntului în jurul poziţiei sale medii cu ±9" într-o perioadă de 18,6 ani.
   NUTREŢ, nutreţuri, s.n. Plante recoltate care servesc ca hrană animalelor domestice erbivore.
   NUTRf, nutresc, vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A da de mîncare sau a mînca. 2. Tranz. Fig. A avea un anumit sentiment, gînd etc. în legătură cu cineva sau cu ceva.
   NtJTRIA, nutrii, s.f. Mamifer rozător acvatic din familia castoridelor, cu corpul relativ mic, acoperit cu blana brună-cenuşie, foarte apreciată, cu gîtul scurt, cu coada lungă, cu cîte doi dinţi incisivi rozători, mult mai mari decît ceilalţi şi încovoiaţi în formă de arc, care se hrăneşte cu vegetale (Myo-castor coypus). [Pronunţat: -tri-a]
   NUTRITIV, -Ă, nutritivi, -e, adj. Care hrăneşte, bogat î,n substanţe hrănitoare. + Care aparţine nutriţiei, privitor la nutriţie, de nutriţie.
   NUTRIŢIE, nutriţii, s.f. Totalitatea fenomenelor fiziologice complexe con-stînd în ingestia, digestia şi asimilaţia substanţelor hrănitoare de către plante şi animale, în vederea creşterii şi dezvoltării lor, a obţinerii energiei pentru desfăşurarea proceselor vitale etc. ^ Nutrire, hrănire; hrană.
   NUVfiLĂ, nuvele, s.f. Specie literară în proză a genului epio, cu acţiune mai amplă şi mai complexă decît schiţa şi mai redusă şi mai simplă decît romanul, la acţiunea căreia participă mai multe personaje (prezentate în mediul lor de viaţă).
35*
    OĂCHEŞ, -Ă,oacheşi, -e, adj. (Despre oameni) Cu ochii, părul şi sprâncenele negre şi cu pielea (feţei) de culoare închisă; (despre pielea, faţa, tenul etc. oamenilor) de culoare închisă; brunet.
    OĂIE,oi, s.f. Mamifer erbivor rumegător din familia cavicornelor, sub-familia ovinelor, de mărime mijlocie, masculii (berbecii) purtlnd coarne cu trei muchii şi răsucite, cu corpul acoperit cu lînă moale şi lungă, diferit colorată, crescut pentru carne, lînă şi lapte (Ovis aries)-, femela acestei specii. [Pronunţat: oa-ie]
    OĂLĂ-pale, s.f. Vas de construcţie specială, de metal, de obicei cu gură largă şi cu înălţimea mai mare decît lărgimea, uneori căptuşit cu material refractar, folosit în diverse operaţii tehnice, industriale, de laborator etc.
O  Oală de turnare, vas din tablă de oţel, căptuşit cu material refractar, folosit pentru a transporta metalul topit, de la cuptor la formele de turnătorie.
    OĂSPETE, oaspeţi, s.m. Persoană care vizitează pe cineva în casa (sau în ţara) acestuia; persoană care este primită, găzduită (şi hrănită) o vreme în casa (sau în ţara) cuiva; musafir.
    OĂSTE, oşti, s.f. (înv. şi pop.) Armată. O Oastea cea mare, armata Moldovei şi Ţării Româneşti, în evul mediu, organizată în vremuri de mare primejdie cu asentimentul sfatului
domnesc şi formată din întregul efectiv militar, la care se adăuga şi o parte a ţărănimii aservite. Oastea cea mică, parte din armata Moldovei şi a Ţării Româneşti, în evul mediu, alcătuită din oastea domnului şi steagurile mărilor boieri. Oastea domnului, armata de care dispunea în mod obişnuit domnul Moldovei şi Ţării Româneşti, în evul mediu, formată din curteni, ţărani liberi, tîrgoveţi şi constituind trupe de cavalerie uşoară. Oastea voinicilor, armata marilor boieri din Moldova şi Ţara Românească, în evul mediu, compusă din slujitorii lor, avînd rolul de a reprima lupta ţărănimii aservite şi de a-i da ajutor domnului in caz de război.
    OĂZĂ,oaze, s.f. 1. Suprafaţă re-strînsă de teren cu vegetaţie bogată (şi cu aşezări omeneşti) în cuprinsul unui pustiu nisipos, datorită existenţei apei la mică adîncime, sub formă de izvoare, fîntîni etc. 2. Fig. Loc, moment sau lucru agreabil, desfătător, odihnitor (într-un mediu ostil, într-o situaţie dificilă etc.).
    OBCINĂ,obcini, s.f. Culme, coamă muntoasă prelungă, cu înălţimea de
1 000—1 500 m, pe care se ridică din loc în loc vîrfuri nu prea înalte. [Pl.- şi: obcine]
    OBTSLÎSGpbeliscuri, s.n. Monument comemorativ, de origine egipteană, de forma unui stîlp înalt cu muchii drepte şi cu vîrful piramidal, alcătuit,
549
OBE2ITATE-OBIECTIVISM
de obicei, dintr-un singur bloc de piatră şi acoperit cu inscripţii.
 OBEZITĂTE s.f. Stare (bolnăvicioasă) caracteristică persoanelor (foarte) grase.
 OBIĂLĂ, obiele, s.f. (Mai ales la pl.) Bucată de pînză sau de postav cu care ţăranii (uneori şi militarii) îşi înfăşoară laba piciorului în loc de ciorap sau peste ciorap.
 OBICEI, obiceiuri, s.n. 1. Deprindere individuală câştigată prin repetarea deasă a aceleiaşi acţiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obişnuinţă, învăţ. 2. Deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rînduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunităţi omeneşti; datină, tradiţie, uzanţă, uz, rînduială. 3. (înv.) Lege nescrisă, drept sau obligaţie statornicite prin tradiţie; cutumă. Obiceiul pămintu-lui, denumire dată normelor dreptului nescris, rezultate dintr-o practică îndelungată, în ţările române, în orînduirea feudală.
 OBÎDĂ, obide, s.f. (Pop.) întristare adîncă, durere sufletească, mîhnire, amărăciune, jale; necaz, ciudă; mînie.
 OBIDlT, -Ă, obidiţi, -te, adj., s.m. şi f. (înv. şi pop.) 1. Adj. (Despre oameni) Amărît, mîhnit, chinuit; zdrobit de durere. 2. Adj., s.m. şi f. (Om) nedreptăţit, asuprit, oprimat.
 OBIECT, obiecte, s.n. 1. Corp solid, de obicei prelucrat, fabricat, confecţionat etc., care are o anumită întrebuinţare. 2. Element, materie asupra căreia este îndreptată gîndirea, activitatea intelectuală a omului. 3. (Fii.) Ceea ce se află în afara eului; lucru care afectează simţurile sau asupra căruia se îndreaptă percepţia sau gîndirea noastră. + Conţinutul asupra căruia se îndreaptă cunoaşterea; ceea ce este cunoscut. 4. Ceea ce formează materia unei discipline; disciplină de
 studiu; materie. 5. Scop, ţintă, obiectiv.
OBIECTĂ, obiectez, vb. I. Tranz. A aduce o obiecţie; a arăta argumentele pentru care se contestă ceea ce susţine altcineva; a contesta, a invoca motive, a găsi pricină.
OBIECTIV, =Ă, obiectivi, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care există în afara conştiinţei şi independent de ea. 2. Adj. Care redă realitatea în mod just, fidel, desprins de impresiile subiective; nepărtinitor, imparţial. 3. S.n. Sistem optic convergent ce intră în alcătuirea unui instrument optic (de fotografiat, microscop, lunetă etc.) şi care este îndreptat spre obiectul de studiat. 4. S.n. Fig. Scop, ţintă, ţel, proiect. ♦ (Concr.) întreprindere, uzină, fabrică etc. cuprinse în planul economiei naţionale şi care urmează să fie realizate* sau sînt în curs de realizare.
OBIECTIVĂ, obiectivez, vb. I. Tranz. (în artă) A transforma propriile gînduri şi sentimente în valori obiective
(2), în conformitate cu însuşirile, cu caracterele realităţii; a da impresiilor şi trăirilor individuale un caracter general.
OBÎECTIVĂRE, obiectivări, s.f. Faptul de a obiectiva. ♦ Categorie filozofică ce desemnează, în filozofia marxistă, transpunerea forţelor, aptitudinilor, gîndirii omeneşti, în cursul procesului muncii mauuale sau intelectuale, în produse sau în valori care au o existenţă obiectivă.
OBIECTIVĂT, -Ă, obiectivaţi, -te, adj. Concretizat, materializat; transformat în element obiectiv.
OBIECTIVISM s.n. Atitudine (socială) de pretinsă nepărtinire politică sau ideologică, de nesituare pe poziţii de clasă în aprecierea evenimentelor şi fenomenelor social-politice, pretenţie neştiinţifică de a elimina din sfera ştiinţelor social-umaniste ideologia, tot ceea ce priveşte interesele, scopu-
OBIECTIVITATE-OBSCURITATE
550
rile, telurile claselor sociale, atitudinea " t •
critică.
   OBIECTIVITATE s.f. 1. Categorie a teoriei cunoaşterii desemnînd valoarea de adecvare a cunoştinţelor la obiectul dat. 2. Nepărtinire, imparţialitate.
   OBIECTIVIZA, pers. 3 obiectivizează, vb. I. Refl. A trece conştient de la subiectiv la obiectiv, prin renunţarea la orice participare afectivă, în scopul cunoaşterii cît mai autentice a realităţii ; a reflecta rece realitatea.
   J *                    «
   OBIECTUAL, -A, obiectuali, -e, adj. (Livr.) 1. Care are natura unui obiect, care există independent de subiect; obiectiv, material. 2. Care aparţine lucrurilor, obiectelor. [Pronunţat: -tu-al]
   OBIECTUALITATE, obiectualităţi, s.f. (Livr.) însuşire a obiectului estetic care constă în a fi cu totul independent de subiect şi care ţine de caracterul material al obiectului estetic, existent în afara oricărei valorizări. [Pronunţat: -tu-a-]
   OBIECŢIE, obiecţii, s.f. Argument pe care îl invocă cineva împotriva unei teze, unei propuneri sau unei pretenţii; observaţie prin care cineva îşi manifestă dezacordul faţă de ceva.
   OBIJDUfT, -A, obijduiţi, -te, adj., s.m. şi f. (Înv.) (Om) nedreptăţit, asuprit, exploatat.
   OBÎRŞIE, obîrşii, s.f. (înv. şi pop.)
1. Punct de plecare; început, origine.
2. Loc unde s-a născut cineva; familia, neamul din care se trage cineva. 3. Loc de unde izvorăşte o apă curgătoare; izvor.
   OBLĂDUIRE, oblăduiri, s.f. (înv. şi pop.) Acţiunea de a proteja, de a ocroti, de a apăra pe cineva sau ceva.
   OBLIC, -A, oblici, -ce, adj. înclinat faţă de o dreaptă sau faţă de un plan.
♦  (Despre cilindri şi prisme) Care are generatoarele, respectiv muchiile laterale, înclinate faţă de planele bazelor. ^ (Substantivat, f.) Dreaptă care inter-
sectează o dreaptă dată sau un plan dat şi nu este perpendiculară pe ele.
   OBLIGAŢIE, obligaţii, s.f. 1. Datorie, sarcină, îndatorire. 2. Raportul juridic în virtutea căruia o persoană fizică sau juridică (debitor) se angajează faţă de altă persoană (creditor) să îndeplinească o anumită prestaţie, în condiţii convenite, cu sau fără plată prealabilă. 3. Hîrtie de valoare care conferă posesorului ei calitatea de creditor al statului, al unei instituţii publice, al unei întreprinderi etc., precum şi dreptul de a primi pentru suma împrumutată un venit fix, sub formă de dobîndă.
   OBLONG, -A, oblongi, -ge, adj. Care este mai mult lung decît lat; lunguieţ, alungit.
   Oblu, oAblA, obli, oable,. adj.
(Pop.; despre înălţimi, urcuşuri) Aproape vertical; alungit.
   OBSCEN,- -A,obsceni, -e, adj. '(Despre oameni şi manifestările lor) Neruşinat, indecent, trivial, vulgar.
   OBSCENITATE, obscenităţi, s.f. Ceea ce este obscen; vorbă, atitudine, faptă obscenă; trivialitate, indecenţă.
   OBSCtJR, -A, obscuri, -e, adj. 1. Care nu este străbătut de lumină, lipsit de lumină; întunecos, întunecat. 2. Fig. Nedesluşit, nelămurit, neclar (ca înţeles, ca sens). 3. Fig. Necunoscut sau prea puţin cunoscut; de mică importanţă; fără merite sau calităţi deosebite, mediocru.
   OBSCURANTISM s.n. Stare de înapoiere culturală; atitudine refractară raţiunii şi progresului. + Atitudine de împotrivire la acţiunea de răspîndire a ştiinţei şi culturii în popor.
   OBSCURITATE, obscurităţi, s.f. 1. Lipsă de lumină; întuneric. 2. Fig. Lipsă de claritate (în idei, în conţinut, în stil etc.). 3. Fig. Lipsă de renume; lipsă de importanţă, de merite, de calităţi; mediocritate.
551
OBSEDA-OCA
   OBŞEDĂ, obsedez, vb. I. Tranz. A urmări, .a preocupa intens, permanent, chinuitor pe cineva; a avea mereu în minte ceva care preocupă, chinuieşte etc.
   OBŞEDĂNT, -Ă, obsedanţi, -te, adj. Care obsedeaza; care nu poate fi uitat.
   OBSEDĂT, -1, obsedaţi, -te, adj., s.m. şi f. (Om) preocupat intens, urmărit sau chinuit neîncetat de o idee, de un sentiment, de o pasiune etc.
   OBSERVĂ, observ, vb. I. Tranz. 1. A băga de seamă, a remarca. + A exprima o observaţie; a constata. + A atrage cuiva atenţia. 2. A examina cu atenţie, a studia, a cerceta; a scruta.
   OBSERVATOR1, observatoare, s.n. Construcţie special amenajată pentru a vedea şi a studia corpurile cereşti, fenomenele atmosferice, meteorologice, astronomice etc.
   OBSERVATOR. -OĂRE, observatori, -oare, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care observă, cercetează, studiază ceva. 2. Adj. Care observă, scrutează; pătrunzător," perspicace. 3. Adj. Prin care se atrage cuiva atenţia asupra unui abuz de serviciu, asupra unei greşeli etc. săvîrşite.
   OBSERYĂTIE, observaţii, s.f. 1. Metoda ştiinţifica ce constă în urmărirea atentă şi intenţionată a unui fenomen cu scopul de a-i determina însuşirile caracteristice; observare, cercetare, examinare; studiu. + Supraveghere, urmărire. 2. Remarcă, constatare. 3. Obiecţie, critică; mustrare, dojană, reproş.
   OBSfiSJE, obsesii, s.f. Tulburare mintală care se manifestă prin idei fixe, prin tendinţa exagerată de a face doar un anumit lucru. ♦ Imagine sau idee care preocupă insistent, neîncetat, chinuitor pe cineva; preocupare chinuitoare.
   QBJSIDIĂN, obsidiane, s.n. Rocă vulcanica de culoare neagră sau brună-
-cenuşie, cu înfăţişarea sticlei topite, care a fost folosită în epoca de piatră pentru confecţionarea armelor şi a uneltelor şi, în unele culturi primitive şi din antichitate, pentru incrustarea în ochii unor statui. [Pronunţat: -di-an]
   OBŞTE, obşti, s.f. Comunitate, mulţime de oameni. O Obşte gentilicâ, formă de organizare socială apărută în comuna primitivă, bazată pe legături de sînge între oameni, pe proprietatea comună asupra mijloacelor de muncă, pe egalitatea deplină între membrii societăţii, pe munca în comun şi pe repartiţia egală a bunurilor. Obşte sătească (sau teritorială, vicinală), formă de organizare socială apărută în perioada descompunerii comunei primitive, caracterizată prin înlocuirea legăturilor de rudenie cu legături de vecinătate, prin munca în comun şi prin îmbinarea proprietăţii private cu cea colectivă.
   OBŞTESC, -EĂSCĂ, obşteşti, adj. Care priveşte poporul, care aparţine poporului. ♦ Comun, general, colectiv, public. O (înv.) Obşteasca adunare, a) organ legislativ suprem, în ţările româneşti, adunare naţională; b) consiliu consultativ.
   OBTURATOR, obturatoare, s.n. Dispozitiv folosit pentru a reduce sau pentru a opri trecerea unui material fluid sau mărunt printr-o conductă, a unui fascicul de lumină printr-o deschidere etc.
   OBTtJZ, -Ă,obtuzi, -e, adj. 1. (Mat.; în expr.) Unghi obtuz, unghi propriu mai mare decît un unghi drept. 2. Fig. (Despre oameni sau despre mintea, spiritul etc. lor) Care pricepe greu; redus, mărginit.
   OCĂ, ocale, s.f. Unitate de măsură pentru capacităţi şi greutăţi, folosită în trecut, echivalentă cu circa un litru şi jumătate sau cu uu kilogram şi un sfert.
OCARA-OCNIŢA
552
   OCĂRĂ. ocări, s.f. (Pop.) Vorbă sau faptă care ceartă, ruşinează, supără, jigneşte etc. pe cineva.
   OCAZIONĂL, -1, ocazionali, -e, adj. Care are loc cu prilejul unui anumit eveniment, într-o anumită împrejurare. ^ Care apare sau se face întîmplător; de ocazie; accidental. [Pronunţat: -zi-o-]
   OCĂRÎ, ocărăsc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A mustra, a certa, a dojeni.
   OCCIDENT s.n. Apus, vest. + Regiune geografică situată în vestul Europei (şi în Statele Unite ale Americii).
   OCCIPITĂL,-Ă, occipitali, -e, s.n., adj. 1. S.n. Os lat nepereche, situat în partea posterioară a cutiei craniene. 2. Adj. Care aparţine occipitalului (1), care se referă la occipital, din regiunea occipitalului. <0 Lob occipital, lob situat în partea posterioară a creierului mare, unde se află centrii vederii. Orificiu occipital, deschidere circulară în ocoipital (1), prin care trec măduva spinării şi nervii spinali.
   •OCEĂN, oceane, s.n. întindere foarte mare de apă stătătoare sărată şi adîncă de pe suprafaţa globului, mărginită de continente. O Ocean planetar, totalitatea oceanelor şi mărilor, cu legătură între ele, formînd o singură masă lichidă enormă.
   OCEĂNIC, -Ă, oceanici, -ce, adj. Care aparţine oceanului, 'privitor la ocean; care trăieşte în ocean. ♦ Care este specific regiunilor de uscat aflate în apropierea oceanului.
   ocEl, oceli, s.m. Receptor simplu de lumină care se găseşte, în număr variat (de la o singură pereche pînă la 6—7 perechi), la meduze, viermi, arahnide, miriapode, la insecte şi la larvele acestora.
   OCHEĂN, ocheane, s.n. Instrument optic care serveşte la mărirea obiectelor aflate la distanţă, pentru a putea fi observate mai bine.
   OCHI,^1,2) ochi, s.m., (2) ochiuri, s.n. 1. S.m. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, aşezate simetric în partea din faţă a capului omului şi a unor animale; globul ocular împreună cu orbita, cu pleoapele şi cu genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui, de la oceli pînă la ochii compuşi ai cefalopodelor şi ai vertebratelor. O>Ochi compuşi, ochi la care celulele retiniene şi celulele pigmentare nu formează pături uniforme, ci sînt dispuse în grupe (denumite omatidii), caracteristici crustaceelor şi insectelor. Bulbii ochilor, globii ochilor. 2.S.n. şi m. (Fiz.; în expr.) Ochi de reţea, parte a unei reţele electrice cuprinsă între două sau mai multe noduri. Ochi magic, tub electronic cu ecran fluorescent, ia aparatele de recepţie radiofonică sau radiotelegrafică, care arată în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită. Ochi de pisică, a) disc de sticlă sau de material plastic care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui, folosit la semnalizare; b) varietate de minerale care, şlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobişnuită.
   OCINĂ, ocini, s.f. Denumire dată, în evul mediu, în ţările române, proprietăţii ereditare de pămînt.
   OCITOCfNĂ s.f. Oxitocină.
   OCÎRMTJÎRE, ocirmuiri, s.f. (înv.) Conducere, guvernare a unei ţări, a unui popor etc.
   OCNĂ, ocne, s.f. Mină (de sare); salină.
   OCNIŢĂ, ocniţe, s.f. 1. Adîncitură într-o sobă de zid, în cuptorul sau în pereţii caselor ţărăneşti, în care se păstrează diferite obiecte; firidă, nişă.
2. Firidă de mici dimensiuni folosită ca element decorativ în partea exterioară a zidului unei clădiri.
553
OCOL-OCUPAŢIE
   OCOL, ocoale, s.n. Subdiviziune administrativă a unui ţinut în Moldova, în evul mediu, cuprinzînd, de obicei, mai multe sate care depindeau, din punct de vedere administrativ, de un tîrg sau de un oraş.
   OCRU s.n. l. Varietate de argilă de culoare galbenă, roşiatică sau brună, formată din bidroxizi de fier şi folosită ca pigment în fabricarea unor vopsele.
2.  Vopsea preparată din ocru (1).
3.  (Adesea adjectival) Culoare galbenă--brună.
   OCTAlÎDRU, octaedre, s.n. Poliedru
cu opt feţe. QOctaedru regulat, octa-
edru cu feţele triunghiuri echilaterale
unite cîte 4 în acelaşi vîrf, si cu cele
          •            » > i
12 muchii strînse (cîte 4) în cele 6 vîrfuri, măsura unghiului diedru format de două feţe fiind de 109°20'16",4.
   OCTĂN, octani, s.m. Alean cu opt atomi de carbon în moleculă, existent în mai multe forme izomere. O Octan normal, CH3(CH2)6CH3, octan cu catenă normală (sau liniară) neramificată, conţinînd în catenă toţi cei opt atomi de carbon, lichid inflamabil, insolubil în apă, solubil în solvenţi organici (alcool, eter, benzen etc.), folosit ca solvent.
   OCTĂNIC, -Ă, octanice, adj. (Chim.; in expr.) Cifră octanică (sau număr octanic), C.O., număr care indică puterea antidetonantă a unei benzine, apreciată prin ardere într-un motor standardizat în comparaţie cu un amestec de heptan normal (cifra octanică O) şi de izooctan (cifra octanică 100), calitatea unei benzine fiind cu atît mai bună cu cît cifra octanică este mai mare.
   OCTET, octete, s.n. (Chim.; şi în expr. octet electronic) Configuraţie electronică stabilă de opt electroni de valenţă în stratul periferic al unui atom, caracteristică gazelor rare (cu excepţia heliului) şi spre care tinde, în cursul reacţiilor chimice, majoritatea elementelor din grupele principale ale sistemului periodic al elemen-
telor, prin transfer de electroni sau prin punerea în comun de electroni.
   OCTOGON, octogoane, s.n. Poligon cu opt laturi. O Octogon stelat, octogon concav ce se obţine unind din trei în trei vîrfurile octogonului.
   OCTOÎH, octoihuri, s.n. Carte de cîntări bisericeşti pe opt glasuri; osmo-glasnic.
   OCTOŞILĂB, octosilabe, s.n. Vers de opt silabe.
   OCULĂR, -Ă, oculari, -e, adj., s.n.
1.  Adj. Care ţine de ochi, privitor la ochi, al ochiului. 2. S.n. Sistem optic convergent sau divergent care intră în alcătuirea unui instrument optic (microscop, lunetă etc.) şi care serveşte la observarea imaginii date de obiectiv.
   OCULOMOTGR, -OĂRE, oculomo-tori, -oare, adj. Care pune în acţiune unele organe anexe ale globului ocular. O Nervi oculomotori, perechea a treia de nervi cranieni, care îşi au originea în pedunculii cerebrali şi care pun în acţiune muşchii drepţi, inferiori, superiori şi interni, şi ridică pleoapa superioară.
   OCţJLT, -Ă, oculţi, -te, adj. 1. Care aparţine ocultismului, privitor la ocultism. 2. Ascuns, tainic, misterios.
   OGULTlSM s.n. Ansamblu de concepţii şi de practici superstiţioase privitoare la pretinse forţe supranaturale, misterioase, cu care unii oameni iniţiaţi în anumite „secrete“ sau înzestraţi cu facultăţi tainice ar putea comunica. ♦ Totalitatea riturilor legate de această concepţie.
   OCUPĂŢIE, ocupaţii, s.f. 1. Luarea (temporara) în stăpînire, de către forţele armate ale unui stat, a unei părţi de teritoriu sau a totalităţii teritoriului unui alt stat; cucerire. ♦ (Jur.) Luarea în stăpînire, în posesiune a unui bun; dobîndire a unei proprietăţi. 2. îndeletnicire, treabă, activitate; preocupare. ♦ Slujbă, post; profesiune, meserie.
QDÂ-OFRANDA
554
   ODĂ oc^e’ s^’ Specie a poeziei lirice prin cffre se exprimă sentimente de admiraţie, de veneraţie, de entuziasm faţă de patrie, de persoane, de fapte eroice, de idealuri etc.
   ODĂIĂS P^ăiaşi, s.m. (înv.) Om de serviciu iEplin tribunal, la o prefectură, la alte instituţii publice. [Pronunţat: -dâ-iaş]
   ODlHKĂ, odih.ne' s.f. întrerupere temporara a unei activitaţi m scopul refacerii şi întăririi forţelor; (stare sau timp de) repaus.
,. ODIOS,, -OĂSĂ, odioşi, -oaseL adj. (Adesea adverbial; Care provoaca ura, indignare, dezgust; dezgustător, respingător, detestabil. [Pronunţat: -di-os]
   ODOLEĂN odoleni, s.m. Nume dat mai multor Specii de plante erbacee cu flori mari, trandafirii sau albe, dintre care una, cu miros neplăcut, serveşte la prepararea unor medicamente (Vcderiana officinalis).
   ODONĂT °d°nate, s.n. (La pl.) Ordin <le insecte din care fac parte libelulele, cu două perechi de aripi membranoase, transparente, cu ochi foarte mari, bune zburătoare şi cu metamorfoză incompletă; (şi la sg.) insectă, care face parte din acest ordin.
   QDONTOCHjT °dontocete, s.n. (Lapl.) Ordin ae cetacee cu dinţi; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin.
   ODOR odoare, s.n. Persoană dragă, iubita, sdumpă.
   ODORĂRE °dorări, s.f. (Chim.) Odo-rizare.        ’
   ODORIZĂNT odorizanţi, s.m. Compus chimic cu fniros puternic, folosit pentru a da miros gazelor combustibile (inodore) în scopul detectării pierderilor accidentale de gaze din conducte, din recipiente etc.
+. ODORIZĂRE, odorizări s.f. Operaţie prin care un gaz combustibil, este făcut să exale un miros puternic, prin adăugarea unor odorizanţi, în scopul detectării pierderilor accidentale de
gaze din conducte, din recipiente etc.; odorare.
   ODRĂSLĂ odraslei s-f- Copil, urmaş al unei persdane.
   QFfÎNSĂ - °fense' s-f- Cuvînt, comportare, fa^ptă care jigneşte, insultă pe cineva sau ceva; insultă, jignire.
                                                 OFENSIVĂ °fens^ei s-f- Puternică acţiune ae KiJjtă a unei armate, prin care se urmăreşte distrugerea sau prinderea armatei duşmane si cucerirea t >
terenului pe care aceasta îl ocupă. + Fig. Acţiune puternică, susţinută, cu participarea multor persoane, pentru realizarea unui anumit lucru.
   OFERTĂNT, mjL ofertanţi, -te, adj., s.m. şi T. (Persoana) care face o oferta.
,v OFERTĂ, °fertei s-f- 1. Propunere făcuta ae o persoana altei persoane pentru vînzarea-cumpărarea unor mărfuri, pentru angajarea într-o slujbă, participarea la o acţiune, prestarea unor servicii etc. + (Concr.) Act, document scris prin care se face o astfel de propunere. 2. Totalitatea mărfurilor produse şi destinate desfacerii.
   OFÎCIĂ °Aciez) vb- I. Tranz. A face o slirjbă religioasă. ^ A îndeplini, cu o anumită solemnitate, un act; a celebra. [Pronunţat: -ci-a]
   OFICIĂL. -Ă, rficţflii ;e, adj. Care este declarat,, stabilit prin lege; care are caracter de lege. [Pronunţat: -ci-al]
   OFÎCIU s'n* exPr*) Din oficiu, a) (care este) în conformitate cu o dispoziţie dată de o autoritate (şi nu la cererea cuiva); b) care se face în mod automat, fără ca. cineva să fi cerut anume.
   OFIURÎDĂ, °fiuride, s.f. (La pl.) Clasa ae echinoderme pedunculate, cu cinci braţe lungi şi foarte mobile, bine delimitate de discul central; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă. [Pronunţat: -fi-u-]
   OFRĂNDĂ °frande, s.f. Sacrificare a unei vietăţi în templul unei divini-
555
OFSAID-OLECĂI
taţi; prinos, dar făcut bisericii. + Dar oferit unei persoane în semn de devotament, de respect, de recunoştinţă; omagiu.
   Ofsaid, ofsaiduri, s.n. Situaţie, penalizată de arbitru, în care, un jucător, aflat în jumătatea de teren a adversarului, primeşte mingea de la un coechipier, în momentul în care se găseşte în zona foi'~'*>tă de linia ultimului jucător — exclusiv portarul — al echipei adverse şi linia porţii adverse.
   OGĂR, ogari, s.m. Specie de cîine de vînătoare cu botul lung, cu corpul înalt, subţire şi zvelt, cu picioarele lungi, foarte iute la fugă.
   OGHEĂL, oghealuri, s.n. (Reg.) 1. Cuvertură. 2. Plapumă.
   OGIVĂL, -Ă, ogivali, -e, adj. în formă de ogivă, ca 0 ogivă.
   OGÎYĂ, ogive, s.f. Sistem de construcţie caracteristic arhitecturii gotice, format din intersecţia a două arce de cerc dispuse diagonal, care formează osatura unei bolţi; boltă a cărei curbă este determinată de arce ogivale.
   OGLINDĂ, oglinzi, s.f. Piesă optică avînd o suprafaţă puternic reflectă-toare de diferite forme (plană, concavă, convexă), realizată prin depunerea unui strat metalic subţire (argint sau aluminiu) pe o suprafaţă de sticlă bine şlefuită si lustruită.
> >
   OGLINDI, oglindesc, vb. IV. Refl. (Despre stări, fenomene, acţiuni etc.) A se vedea, a se arăta, a se reflecta. + Tranz. A înfăţişa, a reprezenta.
   OGOÎ,ogoiesc, vb. IV. Refl. şi tranz. (Pop.) A (se) linişti, a (se) potoli, a (se) domoli, a (se) calma.
   OGOR, ogoare, s.n. Suprafaţă de teren cultivată sau pregătită pentru cultivarea unor plante agricole; ţaripă.
   OGRĂDĂ, ogrăzi, s.f. (Pop.) Curte a unei case (de ţară).
   OHĂBĂ, ohabe, s.f. Denumire a imunităţii boiereşti şi mănăstireşti, în evul mediu, în Ţara Românească.
   OHM, ohmi, s.m. Simbol Q. Unitate de măsură a rezistenţei electrice, egală cu rezistenţa unui conductor electric străbătut de un curent de un amper la tensiunea de un volt. [Pronunţat: om\
   0HMM15TRU, ohmmetre, s.n. Instrument pentru măsurarea rezistenţelor electrice, alcătuit dintr-o sursă de curent continuu şi un voltmetru etalonat în unităţi de rezistenţă. [Pronunţat: ommetru]
   OIERÎT s.n. Impozit pe turmele de oi, perceput de domn în Ţara Românească, la început în. natură, iar apoi în bani. [Pronuntat: o-ie-]
   OLEĂCĂ adv. (Pop.) Puţin, niţel.
   OLEAGINOS, -OĂSĂ, oleaginoşi, -oase, adj. (Despre plante şi seminţele lor) Care conţine ulei; din care se poate extrage ulei. [Pronunţat: -le-a-]
   OLEĂNDRU, oleandri, s.m. Arbust mediteranean dicotiledonat, din familia apocinaceelor, înalt pînă la cinci metri, cu frunze lanceolate, cu flori albe, roz sau roşii, plăcut mirositoare, cultivat la noi ca plantă ornamentală (Nerium oleander).
   OLEĂT, oleaţi, s.m. Sare sau ester al acidului oleic. 0 Oleat de aluminiu, pulbere albă sau masă gălbuie vîscoasă, insolubilă în apă, solubilă în benzen, în terebentină etc., folosită la impermea-bilizarea ţesăturilor, la impregnarea materialelor ceramice poroase, la fabricarea uleiurilor lubrifiante, a materialelor plastice, în medicină. Oleat de plumb, pulbere albă, unsuroasă, toxică, insolubilă în apă, solubilă în solvenţi organici, folosită la fabricarea lubrifianţilor, a lacurilor, la impermea-bilizarea ţesăturilor etc. [Pronunţat: -le-at]
   OLECĂf, olecăi, vb. IV. Refl. (înv. şi reg.) A se văicări, a se tîngui.
OLEFINA-OMĂT
556
  OLEFEN'Ă, olefine, s.f. (Chim.; înv.) Alchenă.
  OLEFINICA, olefinice, adj. (Chim.; în expr.) Hidrocarbură olefinică, alchenă.
  OL]3lC adj. (Chim.; în expr.) Acid oleic, acid aliîatic monocarboxilic nesaturat, cu 18 atomi de carbon în moleculă şi o dublă legătură, care, sub formă de gliceride, este principalul constituent al uleiurilor vegetale şi al grăsimilor animale, prezentîn-du-se sub forma unui lichid incolor sau gălbui, insolubil în apă, solubil în solvenţi organici, folosit la fabricarea săpunului, în cosmetică, în industria textilă etc. [Pronunţat: -le-ic]
  OLEUM s.n. Soluţie de acid sulfuric cu 8% anhidridă sulfurică, produs obţinut la fabricarea acidului sulfuric şi din care, prin diluare cu apă, se obţine acid sulfuric de concentraţia dorită; acid sulfuric fumans. [Pronunţat: -le-um]
  OLFACTIV, -Ă, olfactivi, -e, adj. Care se referă la simţul mirosului. <5> Mucoasă (sau membrana) olfactivă, partea superioară a mucoasei nazale, care căptuşeşte pereţii cavităţilor nazale, bogată în celule olfactive fusiforme de origine nervoasă. Nervi olfactivi, prima pereche de nervi cra-nieni senzitivi, reprezentaţi prin axonii celulelor senzitive din mucoasa nazală, care primesc impresiile de miros şi le conduc spre scoarţa cerebrală. Celule olfactive, celule nervoase din mucoasa olfactivă. Organ olfactiv, organ al mirosului capabil să recepţioneze stimulii de miros; nas.
  OLIGARHIE, oligarhii, s.f. Dominaţie politică şi economică a unui grup restrîns de persoane sau de familii, în societăţile bazate pe clase antagoniste. + Persoane sau familii care exercită o asemenea dominaţie.
  OLIGOCfflfîT, oligochete, s.n. (La pl.) Clasă de anelide terestre, dulcicole, lipsite de parapode şi cu puţini peri;
(şi la sg.) anelid care face parte din această clasă.
  OLIMPLĂDĂ, olimpiade, s.f. 1. Interval de patru ani dintre două serbări succesive ale jocurilor olimpice, în Grecia antică, devenit unitate cronologică convenţională. 2. Competiţie sportivă internaţională, cu caracter complex, la care pot participa numai sportivii amatori şi care se organizează o dată la patru ani; jocuri olimpice. [Pronunţat: -pi-a-]
  OLÎVĂ, olive, s.f. 1. (Bot.) Măslină.
2.  (Anat.; în expr.) Olivă bulbară, umflătură ovoidală proeminentă, situată pe cordoanele laterale ale bulbului rahidian.
  OLIYÎNĂ, olivine, s.f. Silicat natural de magneziu şi' fier, cristalizat în sistemul rombic, de culoare verde-măslinie, cu luciu sticlos, care se foloseşte ca materie primă pentru produse refractare.
  OLOGRAF, -Ă, olografi, -e, adj. (Despre acte, scrisori etc.) Scris de mîna autorului.
  0L(5l, oloiuri, s.n. (înv. si pop.) ‘ Ulei.
  OM, oameni, s.m. Fiinţă superioară, socială, care se caracterizează prin gîndire, limbaj articulat şi prin capacitatea de a făuri unelte şi idealuri cu ajutorul cărora transformă realitatea înconjurătoare.
  OMĂGIU, omagii, s.n. (în evul mediu) Ceremonial care cuprindea jură-mîntul de credinţă şi de supunere al unui vasal faţă de suzeranul său.
♦   P. gener. Manifestare (prin cuvinte, gesturi etc.) a credinţei, respectului, admiraţiei sau recunoştinţei faţă de cineva.
  OMATIDÎE, omatidiri, s.f. Faţetă a corneei ochilor compuşi de la artro-pode, formată din grupe de celule retiniene şi pigmentare.
  OMĂT, omături,s.n. (Pop.) Zăpadă. + (Reg.) Nămete, troian.
557
OMBILIC-OMOLOG
     OMBILfC, ombilicuri, s.n. Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la fetus; buric. ♦ Cordon ombilical.
     OMBILICAL, -KprribUicali, -e, adj. Care ţine de ombilic, cu privire la ombilic. O Cordon ombilical, formaţie anatomică în formă de tub, care conţine vase sangvine şi care leagă placenta fătului de mamă, asigurînd schimburile nutritive dintre mamă şi făt; ombilic.
     OMENÎEfc.f. Calităţi alese ale unei persoane (sau ale unei colectivităţi), care se manifestă printr-o adîncă înţelegere, dragoste, respect etc. faţă de oameni.
     OMÎDĂ^mm, s.f. Larva fluturilor (cu corpul alcătuit din segmente şi uneori acoperit cu peri).
     OMILlE,omilii, s.f. Cuvîntare cu conţinut religios; predică.
     OMNTY<3R, -Ă,omnivori, -e, adj., s.m. şi f. (Animal) care se hrăneşte atît cu substanţe vegetale, cît şi cu substanţe animale; (animal) care mă-nîncă de toate.
     OMNIPREZENT, -Ă, omniprezenţi, -te, adj. Care este prezent, activ pretutindeni.
     OMOGEN, -Ă.pmogeni, -e, adj. Care are o alcătuire sau o structură unitară, care are omogenitate; nediferenţiat. O (Mat.) Polinom omogen, polinom (in mai multe nedeterminate) cu toţi termenii de acelaşi grad. Sistem omogen, sistem de ecuaţii cu două sau mai multe necunoscute, în care termenii ce conţin necunoscutele sînt de acelaşi grad, iar termenii liberi sînt toţi egali cu zero. (Chim.) Amestec omogen, amestec sau sistem de substanţe care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toată masa lor, în tot cuprinsul lor, în orice punct.
     OMOGEftTTĂTEomogemZâji, s.f. însuşirea de a fi omogen. ♦ însuşire a unui obiect, a unui grup, a unui sistem
fizico-chimic de a avea aceleaşi proprietăţi în toate punctele sale. + Proprietate a vinei formule (fizice) de a avea aceleaşi dimensiuni în cei doi membri ai săi.
    OMOGENIZĂRE, omogenizări, s.f. Operaţie de amestecare a componenţilor unui sistem eterogen pentru a se obţine un amestec care să aibă aceeaşi compoziţie mijlocie în toată masa lui. O Omogenizare socială, proces de apropiere şi de întrepătrundere a unor caracteristici ale claselor, ale grupurilor sau ale categoriilor sociale, înfăptuit pe scară naţională.
    OM OL (5 G, - OĂGĂ,omologi, -oage, adj., s.m. 1. Adj. (Despre două elemente aparţinînd unor figuri geometrice între care există o corespondenţă determinată) Care corespunde, care se află în corespondenţă. O Laturi omoloage (în două triunghiuri sau poligoane congruente ori asemenea), perechea de laturi (cîte una din fiecare figură) care se opun la unghiuri congruente sau care unesc unghiuri congruente. 2. Adj. (Despre substanţe organice) Care are o structură chimică diferită de structura altei substanţe, din aceeaşi clasă de substanţe, prin prezenţa unei grupe în care carbonul se află legat de doi atomi de hidrogen; care diferă de altă substanţă, din aceeaşi clasă de substanţe, printr-o grupă CH2. 3. S.m. Substanţă dintr-o clasă de substanţe, care diferă de alte substanţe din aceeaşi clasă de substanţe prin prezenţa unei grupe CH2. O Omolog superior, omologul unei anumite substanţe dintr-o clasă de' substanţe, care are în plus o grupă CH2 faţă de respectiva substanţă. Omolog inferior, omologul unei anumite substanţe dintr-o clasă de substanţe, care are în minus o grupă CH2 faţă de respectiva substanţă. 4. Adj. (Biol.; despre unele organe) Care are structură asemănătoare şi origine comună, dar formă externă şi funcţii diferite. 5. S.m. Persoană care deţine o funcţie oficială
OMOLOGA-ONIX
558
intr-o organizaţie sau într-un stat, privită în raport cu altă persoană care deţine aceeaşi funcţie oficială într-o altă organizaţie sau într-un alt stat.
   OMOLOGĂ, omologhez, vb. I. Tranz.
1. A confirma, în baza autorităţii conferite de lege, valoarea sau autenticitatea unui act scris. + A accepta un tip de produs şi a aproba fabricarea lui curentă. 2. A recunoaşte oficial o performanţă, un rezultat al unui joc sportiv, în urma verificării foilor de arbitraj.
   OMOMORFISM, omomorfisme, s.n.
(Mat.) Funcţie f între două mulţimi
                        de aceeaşi structură, astfel încît com-f > ^
punerii a două elemente dintr-o mulţime să-i corespundă compunerea imaginilor lor din cealaltă mulţime. O Omomorfism de grupuri, funcţie f definită pe un grup G (la care legea de compoziţie este notată cu ~r)i cu valori în grupul G' (la care legea de compoziţie este notată cu _L), avînd proprietatea: f{x~ry) =f{x)_Lf(y), pentru orice x şi y din G. Omomorfism de inele, funcţie f definită pe un inel A, cu valori în inelul A', astfel încît: a) f(x-hy) =f(x) +fiy); b) f{x-y) = = f{x)’f{y)i pentru orice x şi y din A; c) /”(!) = î7- Omomorfism de corpuri, omomorfism de inele între două corpuri. Se mai numeşte morfism.
   OMONÎM, omonime, s.n. Cuvînt care are aceeaşi formă (şi aceeaşi pronunţare) cu alt cuvînt sau cu alte cuvinte, de care diferă (net) ca sens (şi ca origine).
   OMOPLĂT, omoplaţi, s.m. Os pereche triunghiular, care formează partea posterioară a articulaţiei umărului; spată, scapulă.
   OMOTETÎE, omotetii, s.f. (Mat.) Transformare geometrică punctuală, definită de un punct fix O (numit centru) şi de un număr real k (numit puterea sau modulul ei), care asociază
unui punct M un punct M', de pe
dreapta OM, astfel încît:       Ă
                           \\OM\\
   OMUCIDERE, omucideri, s.f. Omor, crimă, asasinat.
   OMUŞ0R, omuşoare, s.n. Apendice cărnos, mobil şi contractil, situat în cavitatea bucală, în partea posterioară a palatului moale; luetă, uvulă.
   ONDULĂ, pers. 3 ondulează, vb. I. Intranz. A se mişca, a se legăna ca valurile unei ape; a se-încreţi.
   ONDULATORIU, -IE, ondulatorii, adj. î. (Fiz.) Care se propagă în formă de unde sau de valuri; referitor la unde. 2. (Zool.; în expr.) Mişcare on-dulatorie, mişcarea de şerpuire pe care o efectuează flagelatele.
   ONDULĂŢIE, ondulaţii, s.f. Buclă; încreţitură, cută.
   ONEROS, - OĂSĂ, oneroşi, -oase, adj. (Despre contracte, convenţii etc.) Care impune cuiva sarcini. ♦ împovărător, apăsător; necinstit.
   ONEST, -Ă, oneşti, -ste, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Cinstit, corect.
   ONESTITĂTE s.f. Cinste, corectitudine.
   ONIRIC,-Ă, onirici,-ce, adj. 1. Privitor la vise, care aparţine visului; de vis. O Delir oniric, delir asemănător cu visul, care se manifestă în unele boli psihice şi în care bolnavul se comportă ca un somnambul. 2. (In literatură) Care arată, dezvoltă, tratează, se bazează pe stări psihice asemănătoare visului. ♦ (Substantivat) Scriitor oniric (2).
   ONIRÎSM s.n. Delir, aiurare asemănătoare visului, provocată de obsesii sau de halucinaţii.
   ONIX s.n. Varietate neagră de agat fin, adesea cu striaţii de diferite culori (albe, roşii, cenuşii etc.), folosită ca piatră semipreţioasă. ♦ Obiect făcut din acest material.
559
ONOARE-OPAC
   ONOĂRE s | Integritate morală, probitate, corectitudine, cinste. 2. Preţuire deosebită; consideraţie, respect, stimă.
   ONOMĂSTIC,-Ă, onomastici,-ce, adj., s.f. 1. Adj. Care aparţine numelor proprii (de persoane), privitor la a-ceste nume. 2. S.f. Totalitatea numelor proprii (de persoane) dintr-o limbă, dintr-o regiune, dintr-o creaţie literară etc.
   ONOMATOPEE, 0n0rnat0pee, s.f. Cuvînt care imită sunete, zgomote etc. din natură; cuvînt imitativ. [Pronun-
   6n<&IAT0PEIC,-Ă, Qn0mat0peici,-ce, adj. (Despre cuvinte, versuri, fraze etc.) Cu caracter de onomatopee; care cuprinde onomatopee. [Pronunţat:
   ONORIFIC,-Ă, onorifici,-ce, adj. 1. (Despre titluri, distincţii etc.) Care aduce onoare (2); acordat în semn de cinste, de respect, de consideraţie faţă de cineva. ♦ (Despre funcţii, servicii etc.) Care aduce onoare, cinste (fără a produce un profit material). 2. (Despre persoane) Căruia i s-a acordat un titlu (de onoare) in semn de respect, de consideraţie pentru merite deosebite; care îndeplineşte o funcţie, o sarcină de onoare, fără a fi retribuit; de onoare.
   ONTOGENl?nC,-Ă, oaogenaiM^
adj. Care aparţine ontogenezei, privitor la ontogeneză, specific ontogenezei; ontogenie.
   ONTOGENfiZĂ, ontogeneze^ s.f. Dez_
voltare individuală a organismelor vegetale şi animale, care cuprinde toate transformările organismului, de la stadiul de embrion pînă la sfîrşitul existenţei lui: ontogenie.
   ONTOLOGIC,-!, ontologici,-ce, adj. Care aparţine ontologiei, privitor la ontologie.
 ONTOLOGIE
s.f. Ramură a filozo-
fiei care studiază trăsăturile cele mai
generale ale existenţei; teoria existen-^ VlfipfT’ .                     u
   uuw ’ oocite, s.n. Celula sexuală animală femelă, diploidă, care provine din oogoane, după o fază de multiplicare şi de creştere a acestora, în care are loc meioza pentru formarea ovulelor.
   OOGAMIE s.f. proces sexual caracteristic algelor, ciupercilor şi tuturor metazoarelor, care constă în contopirea unui gamet femei, mare şi mobil, cu un gaipet mascul, mic şi mobil.
   00GENEZĂ, 'oogeneze, s.f. Formarea, dezvoltarea şi maturizarea ovulului.
   00G(5N, oogoane, s.n. 1. (La plante) Organ sexual femei de reproducere a unor talofite (alge şi ciuperci), care conţine cîteva oosfere; gametangiu femeiesc. 2. (La animale) Celulă a ovarului care suferă frecvente diviziuni mitotice şi din - care rezultă oocitulv
   OOLIT, oolite, s.n. Formaţie sferică sau elipsoidală constituită din calcit, aragonit, fosfat de calciu etc., prin precipitarea ritmică a mineralelor în jurul unui grăunte de nisip, a unui fragmeţxt de cochilie etc.
   OOLITIC,-Ă, 00Utici,-ce, adj. (Despre roci) Care conţine oolite, format din oolite. <> Calcar oolitic, rocă de culoare albă sau gălbuie, rezultată prin depunerea carbonatului de calciu din apele marine în jurul granulelor de nisip sau a resturilor de cochilii de scoici, sub formă de pelicule concentrice, avînd aspect de boabe sferice.
   O O SFERĂ, oosfere^ s.f. Gamet femei al plantelor, situat în sacul embrionar, în arhegon sau în oogon.
        opuri, s.n. (Livr.) Operă (literară sau ştiinţifică); carte, lucrare, scriere.
   OPĂC,-Ă, opaci,-ce, adj. 1. Prin care nu poate trece lumina, lipsit de transparenţă; nestrăveziu. ♦ Lipsit de
OPAIŢ-OPERETA
560
strălucire; întunecat. ♦ Care nu permite trecerea unei radiaţii electromagnetice sau corpusculare. 2. Fig. Cu orizont mărginit, îngust la minte, obtuz.
  OPĂIŢ, opaiţe, s.n. Lampă mică, primitivă, care luminează prin arderea unui fitil introdus într-un vas mic umplut cu grăsime. [Pronunţat: -pa-iţ]
  OPĂL, opale, s.n. Sib2,H20. Bioxid de siliciu hidratat, natural, compact, cu luciu sticlos, incolor sau variat colorat, transparent sau opalescent, folosit ca piatră semipreţioasă.
  0PALESC3SNT,-Ă, opalescenţi,-te, adj. Care prezintă fenomenul de opalescen-ţă; care răspîndeşte o lumină slabă, difuză; opalin. O Sticlă opalescentă, sticlă în compoziţia căreia s-a folosit fosfat de calciu sub formă de făină de oase, care i-a conferit un aspect alb-lăptos.
  qpalescEnţă, opalescenţe, s.f. 1. Fenomen de difuzie a luminii în sisteme coloidale şi în unele medii tulburi (opal, apă cu un conţinut mic de lapte etc.) care conţin particule fin dispersate sau bule de gaz microscopice, cu dimensiuni apropiate de lungimea de undă a luminii. 2. Aspect lăptos ca urmare a opalescenţei (1), care apare roşcat, cînd este observat prin transparenţă, şi albăstrui, cînd este observat lateral.
  0PALfN,-Ă, opalini,-e, adj. Opalescent.
  OPERĂŢEE, operaţii, s.f. 1. Activitate efectuată de unul sau de mai mulţi oameni (cu o anumită calificare) în vederea atingerii unui anumit scop. ♦ (Psih.) Mijloc de realizare a unei acţiuni. ♦ Acţiune efectuată de un aparat, de o maşină etc. în cadrul unei munci specifice; lucrare. 2. Intervenţie chirurgicală. 3. Acţiune militară de mare amploare. 4. (Mat.) Funcţie definită pe un produs cartezian (finit sau nu) cu valori într-o mulţime căreia îi aparţine un element
(sau toate elementele) din produsul cartezian pe care este definită, sau cu valori în alt produs cartezian. O Operaţie algebrică internă, lege de compoziţie internă. Operaţie fără sens, fiecare dintre operaţiile : oo — oo, 0-oo,
—  (a £ R), — , 1®, 0°,oo°. ♦ Regulă O  oo
după care se face un calcul sau se aplică o construcţie matematică.
   OPERAŢIONAL,-Ă,          operaţionali,-e,
adj. Referitor la operaţii (militare). O Cercetare operaţională, tehnica analizei unei probleme administrative, comerciale, industriale sau logice prin metoda matematică. [Pronunţat: -ţi-o-]
   OPERĂ, opere, s.f. 1. Acţiune conştientă îndreptată spre un scop; rezultat al unei activităţi creatoare; lucrare, fapt. 2. Lucrare originală de artă, de ştiinţă etc.; creaţie (artistică).
♦  (La sg., cu sens colectiv) Totalitatea lucrărilor unui artist sau ale unui om de ştiinţă, ale unui creator în general.
3. Compoziţie muzicală (de mari proporţii) scrisă pentru solisti, cor şi orchestră pe textul unui libret dramatic, destinată a fi reprezentată pe scenă; reprezentare scenică a acestei lucrări. O Operă bufă (sau comică), operă cu un conţinut spiritual, plin de haz. 4. Clădire destinată reprezen tării unei opere (3).
   OPERCîUL, opercule, s.n. 1. (Bot.) ; Căpăcel care acoperă capsula în care se găsesc sporii la muşchi. 2. (Zool.) Pliu tegumentar care acoperă deschiderea branhială la peşti; lamă discoida-lă. ♦ Căpăcel care acoperă gura cochiliei la gasteropode. ♦ Prima pereche de apendice lăţite la unele artropode, avînd rol protector.
   OPERETĂ, operete, s.f. Compoziţie muzicală (de mari proporţii), scrisă pentru solişti, cor şi orchestră pe textul unui libret dramatic, destinată a fi reprezentată pe scenă, cu conţinut uşor, agreabil, în care părţile cîntate
561
OPINA-OPTIC
alternează cu cele vorbite; reprezentare scenică a acestei compoziţii.
  OPEVl, opinez, vb. I. Tranz. (Livr.) A exprima o părere; a socoti, a crede, a considera.
  OPÎNCĂ, opinci, s.f. (La sg.; cu sens colectiv) Ţărănime.
  OPÎNIE, opinii, s.f. Părere, judecată, idee, consideraţie. O Opinia publică, fenomen de natură psihosocială care se produce la nivelul grupurilor mai restrînse sau mai largi, în raport cu variate fapte şi evenimente concrete din viaţa econonfico-socială, politică, juridică, cultural-artistică, morală etc., exprimînd aprecierile, opţiunile, reacţiile publicului referitoare la aceste fapte şi evenimente.
  OPIU s.n. Substanţă narcotică toxică, obţinută prin uscarea latexului extras, prin incizie, din capsulele necoapte ale unei specii de mac şi folosită ca somnifer, calmant, analgezic, stupefiant, tranchilizant.
  OPLOŞI, oploşesc, vb. IV. (Pop. şi fam.) 1. Refl. A-şi găsi un refugiu (comod), a se pune la adăpost; a se pripăşi. 2. Tranz. A găzdui, a adăposti.
  OPONfiNT, -Ă, oponenţi, -te, s.m. şi f. Persoană care îşi exercită dreptul de opoziţie; opozant.
  OPORTtJN, -Ă, oportuni, -e, adj. Care se întîmplă, care se face la momentul potrivit; adecvat situaţiei, împrejurărilor; potrivit, indicat, nimerit, favorabil.
- OPORTUNISM s.n. 1. Atitudine lipsită de principialitate a unei persoane, care, pentru a-şi satisface interesele personale, adoptă şi aplică, după împrejurări, principii şi păreri diferite. 2. Curent în mişcarea muncitorească, urmărind îndepărtarea de la lupta de clasă şi subordonarea intereselor clasei muncitoare faţă de politica şi de interesele burgheziei.
  OPORTUNIST, -Ă, oportunişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine oportunismului, privitor la oportunism,
specific oportunismului. 2. S.m. şi f. Adept al oportunismului.
  OPOZĂBIL, -Ă, opozabili, -e, adj. Care poate fi opus, care se opune. ♦ (Despre degetul mare de la mîna omului sau de la membrele mor maimuţe) Care poate fi adus în faţa celorlalte patru degete.
  OPOZĂNT,-Ă, opozanţi, -te, adj.,'s.m. şi f. (Persoană) care face parte dintr-un partid sau dintr-o grupare politică, opusă altui partid sau altei grupări (şi considerată în raport cu acestea).
  OPOZIŢIE, opoziţii, s.f. 1. Raportul dintre două lucruri, două fiinţe, două fenomene, două însuşiri, două situaţii opuse, contradictorii; deosebire categorică, izbitoare, contrast. 2. Atitudine de împotrivire, de opunere, de rezistenţă a unor persoane, partide politice, organizaţii (politice) de masă faţă de programul de guvernare al unor partide politice, faţă de politica promovată de aceste partide etc.
  OPRESItJNE, opresiuni, s.f. Asuprire, oprimare, împilare. [Pronunţat: -si-u-j
  OPRIMJlT,-Ă, oprimaţi,-te, adj. Asuprit, împilat, exploatat.
  OPT num. card. Număr natural situat în numărătoare între şapte şi nouă, care se reprezintă prin cifra 8 (sau VIII). ♦ (Substantivat) Semn grafic care reprezintă numărul opt.
  OPTĂ, optez, vb. I. Intranz. A alege, a prefera din două sau mai multe lucruri, persoane, soluţii, situaţii etc. pe cea considerată mai convenabilă, mai potrivită; a se hotărî pentru cineva sau pentru ceva.
  OPTATÎV,-Ă, optativi,-e, adj. Care exprimă o dorinţă. O (Gram.) Mod optativ (şi substantivat, n.), mod al verbului care exprimă acţiunea ca dorită. Propoziţie optativa- (şi substantivat, f.), propoziţie care exprimă o acţiune sau o stare a cărei realizare este dorită.
  OPTIC,-Ă, optici,-ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramură a fizicii care se ocupă cu
36 — Dicţionarul Umbli rom&ne pentru elevi
OPTICIAN-ORATORIU
562
studierea naturii luminii, a emisiunii şi absorbţiei ei, a mărimilor ce caracterizează lumina, cu fenomenele legate de propagarea şi de interacţiunea luminii cu diverse substanţe, cu studiul radiaţiilor de aceeaşi natură cu lumina (radiaţii infraroşii, ultraviolete etc.).
2. Adj. Care se bazează pe fenomene luminoase, care tine de lumină sau de
           J       *
senzaţiile vizuale, privitor la astfel de fenomene sau de senzaţii; care aparţine opticii (1). O Nervi optici, cea de-a doua pereche de nervi cranieni senzitivi, care transmit impulsul determinat de stimulii vizuali la scoarţa cerebrală, în lobul occipital, fiind formaţi din axonii neuronilor multipolari ai retinei. Centru optic, punct pe axa unei lentile prin care raza de
lumină trece fără să-si schimbe di-t t
reeţia. ♦ (Adverbial; în expr.) Substanţă optic activă, substanţă care are însuşirea de a-şi roti planul de polarizare atunci cînd este străbătută •plarizată liniar.
                  ’ opticieni,-e, s.m. şi f. Specialist în optică; persoană care face, repară sau vinde instrumente optice. [Pronunţat; -ci-an]
        iA’" ’ optimi,-e, adj. Care este cel mai (sau foarte) bun, potrivit, indicat etc. ♦ Care asigură cea mai mare eficienţă economică, care corespunde cel mai bine intereselor economice urmărite.
   OPTIMISM g n Concepţie filozofică, opusă pesimismului, potrivit căreia în lume binele precumpăneşte asupra răului, iar lumea ar fi aproape perfect întocmită, ar cunoaşte un progres şi s-ar îndrepta spre un viitor mai bun; atitudine a omului care priveşte cu încredere viaţa şi pe semenii săi; tendinţă de a vedea latura bună, favorabilă a lucrurilor.
   OPŢIUÎÎE, opţiuni, s.f. Faptul de a (putea) alege din două sau din mai multe lucruri, situaţii, posibilităţi etc. pe acela sau pe aceea care convine mai mult; preferinţă. [Pronunţat: -ţi-u-']
   OPULENŢĂ, opulenţe, s.f. (Livr.) Bogăţie, belşug, abundenţă (excesivă).
   OPUS,-A, 0puşi,-se, adj. Care este aşezat în faţa cuiva sau a ceva; în partea cealaltă; (substantivat, n. art.) ceea ce se opune altuia. <^> Element opus (sau opusul unui element), element din aceeaşi mulţime cu un element dat, x, care se notează — x, a căror sumă este egală cu zero: x + (—x)={—x) -f x = 0. Opusul unui polinom f G C [re], polino-mul —f G C [x]. Semidrepte opuse, semi-dreptele [BA şi [BC (sau |BA şi |BC), dacă B G | AC |. Semiplane opuse, semi-planele limitate de aceeaşi dreaptă a unui plan.
   ORACOL, oracoie^ s n • (Jn antichitate, la greci şi la romani) Sanctuar alunei divinităţi care, potrivit credinţei vremii, avea atribuţia să dezvăluie viitorul cuiva în forme şi modalităţi diferite; profeţie obţinută de cineva în urma consultării zeilor.
   0RÂL,-Ă, oraiiadj. Care se face, se transmite verbal, prin viu grai, din gură în gură. ♦ (Şi substantivat, n.; despre examene) Care se desfăşoară prin întrebări şi răspunsuri expuse verbal, prin viu grai.
   OR R,-Ă, omrjr6j acjj. Care arată orele; privitor la ore; care se face sau se calculează pe timp de o oră. O (Astron.) Plan orar (al unui astru), planul care trece printr-un astru şi prin axa polilor cereşti.
   ORAŞ, oraşe^ s n Formă complexă de aşezare omenească, mai mare decît comuna, avînd de obicei o funcţie administrativă, industrială, comercială, politică şi culturală importantă; urbe.
   ORATOR, oraiorii s.m. persoană care rosteşte un discurs, care vorbeşte unui public. ♦ Persoană care are darul de a vorbi (în public) frumos, convingător, nuantat.
   ORATORIU, oraiorii^ s n (Adesea fig.) Compoziţie muzicală vocal-simfo-nică de mare întindere, scrisă pe o
563
ORAŢIE-ORDINATOR
temă dramatică, pentru orchestră, cor şi solişti vocali şi destinată a fi interpretată în concert.
   ORĂŢIE, oraţii, s.f. Specie a literaturii populare In versuri care se spune în diferite momente ale ceremonialului nunţii, pentru a-i întări caracterul spectacular.
   Oră, ore, s.f. Unitate de măsură a timpului egală cu a 24-a parte dintr-o zi, cuprinzind 60 de minute sau 3 600 de secunde; ceas; se notează: h.
   ORĂTĂNDE, orătănii, s.f. (Pop. şi fam.) Pasăre de curte.
   ORBICULĂR,-Ă, orbiculari,-e, adj. Rotund, circular, globular. + (Substantivat, m.) Muşchi de formă circulară care înconjură pleoapele şi buzele, determinlnd, prin contracţie, închiderea şi deschiderea acestora.
   ORBÎRE, orbiri, s.f. (Med.) Cecitate.
   ORBITĂL,-Ă, orbitali,-e, adj., s.m.
1.  Adj. Care aparţine unei orbite cereşti, privitor la orbita unui corp ceresc. ♦ (Despre un mobil) Care parcurge o orbită. 2. Adj. Care aparţine sau se află în orbita oculară. 3. S.m. (Chim.; şi în expr/ orbital atomic) Regiune (zonă) din jurul unui nucleu atomic în care probabilitatea de existenţă a unui electron este maximă. O Orbital s, orbital de formă sferică. Orbital p, orbital de formă bilobară. Orbital d, orbital de formă tetralobară. Orbital hibrid (sau hibridizatJ, orbital rezultat prin hibridizarea unor orbitali atomici. Orbital molecular, orbital rezultat din contopirea a doi sau a mai mulţi orbitali atomici proveniţi de la atomi identici sau diferiţi, care se xmesc prin legături covalente; orbital corespuh-zînd regiunii din sfera de atracţie a nucleelor, în care probabilitatea de existenţă a dubletului electronic de legătură este maximă. Orbital de legătură, orbital molecular ocupat de cei doi electroni avînd spinul opus. Orbital de antilegatură, orbital molecular ocupat de cei doi electroni avînd spinul de acelaşi sens.
   ORBÎTĂ, orbite, s.f. 1. Traiectorie de forma unei curbe închise pe care o parcurge o particulă sau un corp care se deplasează. ♦ Drumul real parcurs de un astru sub influenţa unei forţe centrale. ♦ (Fiz.; în expr.) Orbită staţionară, traiectoria electronului într-un atom cînd acesta nu emite şi nu absoarbe energie, conform teoriei lui Bohr. 2. (Aiiat.) Fiecare dintre cele două cavităţi din osul frontal al craniului, în care se află globul ochiului.
   ORCHESTRĂ, orchestre, s.‘f. Colectiv de instrumentişti care execută împreună piese muzicale (la diferite instrumente).
   ORDIN, ordine, s.n. 1. Dispoziţie obligatorie, scrisă sau orală, dată de o autoritate sau de o persoană oficială pentru a fi executată întocmai; (pop.) poruncă. 2. Decoraţie superioară medaliei. 3. Categorie sistematică în zoologie şi în botanică, superioară familiei şi subordonată clasei. 4. Rang, categorie (după importanţă). + Regulă, ordine. 5. (Mat.; în expr.) Ordin de multiplicitate (al rădăcinii unei ecuaţii algebrice), număr natural, n > 2, care arată de cîte ori apare o rădăcină (soluţie) într-o ecuaţie algebrică. Ordinul unui radical, numărul natural n > 2, marcat de indicele radicalului, care reprezintă exponentul puterii la care se ridică rădăcina obţinută pentru a da numărul (expresia) de sub radical.
   ORDINĂL, ordinale, adj. (Gram.; în expr.) Numeral ordinal, numeral care indică locul, ordinea numerică într-o serie de obiecte, de fenomene etc.
   ORDINĂR,-Ă, ordinari,-e, adj. Obişnuit, normal; de rînd, comun. O Sesiune ordinară, sesiune convocată conform regulamentului de funcţionare.
   ORDINATOR, ordinatoare, s.n. Calculator numeric universal, compus dintr-un număr variabil de unităţi specializate şi comandate de acelaşi pro-gţam înregistrat, care permite efec-
38*
ORDINE-ORGANIC
564
tuarea unor operaţii aritmetice şi logice, fără intervenţia omului in timpul lucrului, şi rezolvă probleme ştiinţifice, economice etc.
    ORDINE,(rar) ordini, s.f. 1. Dispoziţie, succesiune regulată, cu caracter spaţial, temporal, logic, moral, estetic; organizare, înşiruire, rînd, rin-duire, orinduială. O Ordine de zi, program care cuprinde totalitatea problemelor care urmează să fie discutate într-o şedinţă, într-o adunare. 2. Principiu de cauzalitate a lumii, lege proprie naturii. 3. Organizare, orînduire socială, politică, economică; regim. ♦ Stabilitate socială; respect acordat instituţiilor sociale stabilite.
    ORD QNĂNŢĂ,ordonanţe, s.f. Dispoziţie scrisă care emană de la o autoritate administrativă, judecătorească etc.; act care conţine această dispoziţie.
    ORD0~NÂ.T,-Âqrdonaţi,-te, adjv (Despre obiecte) (Pus) în ordine, rînduit după anumite criterii; aranjat. O (Mat.) Mulţime ordonata, mulţime înzestrată cu o ordine bine determinată de dispunere a elementelor ei. Mulţime total ordonată, mulţime ordonată în care pentru orice pereche de elemente x, y are loc una dintre relaţiile x~Ry, yRx, unde cu R s-a notat relaţia de ordine.
    ORDONĂTĂ, ordonate, s.f. (Mat.)
1. (Pentru un punct din plan raportat la reperul format de axele concurente Ox şi Oy) A doua coordonată carteziană a punctului respectiv, măsurată pe segmentul dus din punct, paralel cu axa Oy, pînă la axa Ox. 2. (Pentru un punct din spaţiu, raportat la reperul format din axele necoplanare Ox, Oy, Oz) A doua coordonată carteziană a punctului respectiv, măsurată pe segmentul dus din acest punct, paralel cu axa Oy, pînă la planul xOz; se notează: y.
    ORDONATOR,-OĂRE- ordonatori, -oare, s.m. şi f. Conducător al unei instituţii bugetare, centrală sau locală,
care are dreptul să dispună de creditele bugetare aprobate prin • planul de venituri şi de cheltuieli al instituţiei.
    OREZs.m. Plantă alimentară din familia gramiheelor, cu tulpina dreaptă, cu frunze liniare alungite şi cu inflorescenţă în formă de panicul, mică, cultivată în terenuri umede pentru seminţele ei foarte hrănitoare, bogate în amidon (Oryza saliva).
    ORFELINĂTpr/'eZiTmZe, s.n. (în trecut) Instituţie în care erau crescuţi copiii fără părinţi, orfani.
    ORFEYRĂRfEjOr/eW’ăm, s.f. Meşteşugul creării obiectelor de artă aplicată (vase, bijuterii etc.) din metale (şi din pietre) preţioase.
    ORGĂNprgarce, s.n. 1. (Biol.) Parte a unui organism vegetal sau animal alcătuită din unul sau din mai multe ţesuturi, formînd o unitate morfo-structurală adaptată la îndeplinirea uneia sau mai multor funcţii. O Organul (lui) Corti, organ special, situat în melcul membranos al urechii interne, la mamifere, alcătuit din diferite celule epiteliale, care adăposteşte receptorii auditivi ai stimulilor acustici. 2. Fig. Mijloc, instrument de acţiune, de comunicare etc. ♦ (Urmat de determinări care indică felul sau apartenenţa) Ziar; revistă. 3. Grup de persoane care îndeplineşte o funcţie politică, socială, administrativă etc.; instituţie politică, socială, administrativă etc. reprezentată de aceste persoane. O Organ de stat, formă organizatorică creată prin lege şi învestită cu o anumită competenţă, în scopul realizării puterii de stat.
    ORGĂNICj-Ăpr^a/wcij-ce, adj. (Despre substanţe, materii, materiale, solvenţi etc.) Care este alcătuit din carbon şi din hidrogen, uneori şi din alte elemente chimice (oxigen, azot etc.). O Compus (sau combinaţie) or-ganic(ă), compus sau combinaţie chi-mic(ă) ce conţine în moleculă atomi de carbon legaţi, in catene sau în
565
ORGANIGRAMĂ-ORGĂ
cicluri (inele), alături de atomi ai altor elemente (hidrogen, azot, oxigen, sulf, clor etc.), legătura dintre atomi fiind, în general, covalenţă.
ORGANIGRĂMĂ, organigrame, s.f. Redare schematică (grafică), in toate detaliile, a organizării, a subordonării şi a legăturilor dintre compartimente din cadrul unei întreprinderi sau instituţii; colectiv de angajaţi care figurează (fără nominalizări) în această schemă.
ORGANISM, organisme, s.n. 1. Totalitatea organelor şi părţilor indisolubil legate între ele care constituie un animal sau o plantă. O Organism monocelular, organism vegetal sau animal format dintr-o singură celulă. Organism pluricelular, organism vegetal sau animal format din mai multe celule. 2. Fig. Ceea ce apare ca un tot închegat; ceea ce funcţionează în mod organizat. + Organizaţie (1).
ORGANÎT, organile, s.n. Fiecare dintre elementele structurale .permanente, cu funcţii caracteristice, ale citoplas-mei celulei.
ORGANIZĂ, organizez, vb. I. Tranz. A face ca un grup social, o instituţie etc. să funcţioneze sau să acţioneze organic (repartizând însărcinările şi coordonîndu-le conform unui plan a-decvat); a stabili şi a coordona mijloacele tehnice, economice, administrative astfel încît să permită executarea, în condiţii optime, a unui proces. + Refl. A proceda metodic şi ordonat în acţiunile sale, a-şi coordona acţiunile orientîndu-se după un plan; a-şi strînge şi a-şi întări forţele. ♦ A pregăti temeinic o acţiune etc. după un plan bine chibzuit; a întocmi, a alcătui, a aranja, a orîndui.
ORGANIZĂRE, organizări, s.f. Acţiunea de a (se) organiza şi rezultatul ei. + Rînduială, disciplină, ordine. ♦ Orînduire, alcătuire.
ORGANIZAŢIE, organizaţii, s.f. 1. Asociaţie de oameni cu concepţii sau
cu preocupări comune, uniţi conform unui regulament sau unui statut în vederea depunerii unei activităţi. 2. Mod de organizare; orînduire; aranjare; rînduială, alcătuire.
  ORGANOGl3N,-Ă, organogeni,-e, adj.
1. Care intră în compoziţia substanţelor organice din structura animalelor şi a vegetalelor; care formează substanţele organice. O Element organo-gen, element care participă la formarea moleculelor compuşilor organici. 2. (Despre minerale, roci) Care constă din resturi sau din urme de organisme animale sau vegetale; care s-a format din organisme (ori din părţi de organisme) sau sub acţiunea organismelor.
  ORGANOGENlSZĂ, organogeneze, s.f. Proces de formare a organelor în timpul dezvoltării individuale a organismelor.
  ORGANOLEPTIC, organoleptice, adj. (în expr.) Examen organoleptic, apreciere a calităţii produselor alimentare cu ajutorul văzului, mirosului, gustului, şi, uneori, al pipăitului.
  ORGANOMAGNEZIĂN,-Ă, organo-magnezieni,-e, adj. (Chim.; în expr.) Combinaţie (sau derivat) organomagne-zian(ă), combinaţie organometalică în care metalul legat direct de atomul de carbon este magneziul, folosită în sinteze organice. [Pronunţat: -zi-an]
  ORGAN OMETĂLIC,-Ă,     organometa-
lici,-ce, adj. (Chim.; în expr.) Combinaţie (sau derivat) organometalic(ă), combinaţie organică ce conţine un atom al unui metal legat direct de un atom de carbon, folosită în sinteze organice.
  (5RGANON s.n. (Livr.) Instrument, mijloc de muncă şi de cercetare ştiinţifică.
  ORGĂ, orgi, s.f. Instrument muzical complex al cărui mecanism se compune dintr-an sistem de tuburi de diverse mărimi, puse în acţiune cu ajutorul unor pedale sau al unui compresor de aer, al unei claviaturi şi al
ORGIE-ORIZONT
566
unor manete care reglează trecerea aerului prin tuburi, pentiu obţinerea unor sonorităţi diverse.
   ORGÎE, orgii, s.f. Petrecere desfrî-nată; desfrîu.
   ORG OLlOS,- OĂSĂ, orgolioşi,-oase, adj. Plin de orgoliu, vanitos; mîndru, încrezut, trufaş, îngîmfat. [Pronunţat: -Zi-os]
   ORGOLIU, orgolii, s.n. Trăsătură de caracter sau sentiment care constă în mîndrie de sine exagerată, în supraaprecierea valorii propriei persoane, în amor-propriu excesiv; îngîmfare, mîndrie, trufie, vanitate, înfumurare.
   ORHIDEE, orhidee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee monocotiledo-nate, perene, cu rădăcini adesea tu-berizate, cu tulpină simplă, cu frunze întregi, alterne: cu flori mari divers colorate, cu fructul o capsulă globu-loasă, în genere tropicale, la noi exis-tînd puţine specii (Orchidaceae); (şi la sg.) plantă care face parte din această familie; orhidacee. [Pronunţat: -de-e]
   ORIENTĂ, orientez, vb. I. Refl. A afla, a şti drumul, direcţia pentru a ajunge într-un anumit loc. ♦ Tranz. A îndrepta pe cineva spre locul pe care îl caută. + Tranz. A îndrepta pe cineva sau ceva către soluţia, ţinta etc. propusă. [Pronunţat: -ri-en-]
   ORÎENTĂL,-Ă, orientali,-e, adj. Care aparţine Orientului sau părţii răsăritene a unui continent, a unei ţări, a unei regiuni, privitor la Orient, caracteristic Orientului; răsăritean, estic. [Pronunţat: -ri-en-]
   OREENTĂRE, orientări, s.f. Acţiunea de a (se) orienta şi rezultatul ei; direcţie, sens. + (Psih.) Mecanism fundamental al atenţiei care presupune direcţionarea activităţii psihice (în recepţionarea unui stimul nou).
♦  Fig. Părere, convingere. [Pronunţat: -ri-en-]
   OREENTĂT, orientate, adj. (Mat.; în expr.) Unghi orientat, figură formată
                                                 din două semidrepte h, k cu aceeaşi
                                                 origine, nu neapărat diferite, conside-
                                                                                         /\
rate în această ordine; se notează: hk. Segment orientat, figură formată din două puncte A, B, nu neapărat diferite, luate în această ordine; se notează: AB. [Pronunţat: -ri-en-]
   ORIFÎCIU, orificii, s.n. Deschidere prin care o cavitate sau un spaţiu închis comunică cu exteriorul, cu alt spaţiu închis sau cu altă cavitate.
                                                    ORIGESTĂL,-Ă, originali,-e, adj., s.n.
1.  Adj., s.n. (Act, document, operă artistică, literară etc.) care reprezintă întîiul exemplar, care a servit sau poate servi drept bază pentru copii, reproduceri sau multiplicări, care a fost produs pentru prima oară într-o anumită formă. 2. Adj. Care reprezintă ceva nou (si valoros).
   ORIGINĂR,-Ă, originari,-e, adj., adv. în forma de la început; iniţial.
   ORÎGlNE, origini, s.f. 1. (Mat.) Punct fix al unei axe, faţă de care se raportează poziţia oricărui punct al axei. ♦ (Pentru o semidreaptă) Punctul care limitează semidreapta. 2. Punct de plecare, moment iniţial în apariţia, în formarea unui lucru, a unui fenomen; început, provenienţă; izvor, obîr-şie. ♦ Punct sau reper de pe un aparat tehnic dotat cu un sistem de numero-taţie sau cu o gradaţie, de la care începe numerotaţia sau gradaţia. 3. Apartenenţă, prin naştere, la o anumită încrengătură, clasă, ordin, familie etc.
   ORIZONT, orizonturi, s.n. 1. (As-tron.) Linie care reprezintă intersecţia aparentă a suprafeţei terestre cu- bolta cerească; limită în spaţiu pînă unde poate ajunge vederea noastră; zare. <0 Planul orizontului, plan perpendicular pe verticala locului, într-un punct de pe pămînt. 2. Fig. Volum, nivel de cunoştinţe al unei persoane; însuşire a unei persoane de a înţelege lucrurile, de a se putea orienta.
567
ORIZONT AL-ORT
, QRIZONTlL.-Ă, orizontali,-e, adj.
1.  (Despre o dreapta sau un plan) Paralel cu suprafaţa unui lichid în stare de imobilitate; perpendicular pe verticala unui loc. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care este îritr-o astfel de poziţie. 2. Referitor la orizont (1). O Coordonate orizontale (ale unui astru), coordonate raportate la planul orizontului şi la planul vertical al astrului.
   ORÎNDUÎRIL, jinduiri, s.f. 1. Aşezare, grupare într-o anumita ordine, într-un anumit fel; aranjare, repartizare, clasare. ♦ Organizare, întocmire; stabilire. 2. (Adesea cu determinările „socială" sau„social-economică“) Treaptă a dezvoltării istorice a societăţii, caracterizată printr-un nivel determinat al forţelor de producţie, prin relaţiile de producţie corespunzătoare a-cestuia şi prin suprastructura generată de aceste relaţii; îormaţie.
   ORNĂ ornezi vfr- I- Tranz. A înfrumuseţa ifn lucru adăugîndu-i o podoabă, un ornament; a împodobi, a decora.
   ORNAMENT, 0Jlnament^ s-n- Deta' hu sau obiecte adaugate la un ansamblu pentru a-1 înfrumuseţa; accesoriu, element decorativ folosit în artele plastice, în arhitectură, în tipografie pentru a întregi o compoziţie şi pentru a-i reliefa semnificaţia.
   , ORNAMENTÂL,-Ă, ornamentali,-e, adj. Care serveşte ca ornament, ca podoabă; care înfrumuseţează; deco-t-rativ.
   ORNĂNT.-Ă, ornanţi,-te, adj. Care serveşte drept podoaba, care împodobeşte. O Epitet ornant, epitet care generalizează caracterele, însuşirile etc. unor obiecte la clasa sau la categoria întreagă cărora aparţin acele obiecte; epitet generalizator.
   ORNIC orntce) s-n- (înv.) Ceasornic (mare, ae perete); orologiu, pendulă.
. ORNITOLOGIE S'L f®??6, a. ^ool°' giei care se ocupa cu studiul sistematicii, morfologiei şi ecologiei păsărilor.
   .ORNITORfNa ornitorinci s.m. Mamifer semiacvatic dm Australia, dm ordinul monotremelor, cu corpul turtit, cu membrele foarte scurte, cu cinci degete cu gheare şi cu membrană inter-digitală, cu coadă turtită, cu capul mic, caracterizat prin ciocul lat, ochii mici, urechile fără pavilioane, cu blana constituită din peri deşi şi aspri, care se hrăneşte cu viermi, insecte, moluşte, se înmulţeşte prin ouă, iar puii se hrănesc cu secreţiile de lapte ale mamei (Ornithorhynchus anatinus).
.. ORO GEN, orogene s.n. Regiune întinsa ae pe suprafaţa pămîntului caracterizată prin puternice mişcări ale scoarţei care au dus la transformarea unor geosinclinale în lanţuri muntoase cutate; cutare.
   ORO GENEZĂ, oroSer}eze: s-f- Ansamblu oe procese tectonice care se
produc în zonele mobile ale scoarţei terestre şi care au drept rezultat formarea unui lanţ de munţi cutaţi; orogenie, cutare.
r OROGRĂFIC,-Ă, ?™grafici,-ce, adj. Care ţine de orografie, privitor la oro-grafie. <0 Nod orografie, ansamblu montan din care pornesc radial culmi încadrate de o reţea hidrografică complexă.
.. OROGRAFIE sA: Parîe a ge°grafiei uzice care se ocupa cu descrierea, clasificarea şi studierea formelor de relief ale uscatului.
..OROLOGIU, °r°ţ°gih s.n. Ceas de-dimensiuni mari,, fixat pe faţada unei clădiri sau pe un perete interior, pe o coloană etc. şi, de obicei, prevăzut cu un mecanism sonor care anunţă principalele unităţi de timp.
   ORQI\SlT.-k°r°Ps%h;te’ *di- <Ade-sea substantivat) Asuprit, prigonit, urgisit; chinuit.
   ORT orft' s‘m’ Monedă de valoare mica, Reprezentînd a patra parte dintr-un leu vechi (sau dintr-un taler), care a circulat în trecut în ţările ro-
ORTAC-ORZ
568
mâne. <£> Expr. (Fam.) A (-şi) da ortul popii, a muri.
   ORTÂC, ortaci, s.m. (Reg.) Tovarăş (de drum, de muncă etc.); camarad.
   tfRTO subst. (Chim.; în expr.) Poziţia orto, poziţia de doi atomi de carbon, în nucleul benzenic, formată din orice doi atomi de carbon vecini, 1 şi 2 sau 2 şi 3 etc., care poate fi ocupată de doi substituenţi.
   ORTOAClD, ortoacizi, s.m. Denumire folosită pentru forma stabilă cea mai hidratată a unui oxiacid. [Pronunţat: -io-a-]
   ORTO CENTRU, ortocentre, s.n. (Mat.)
Punctul de concurentă al înălţimilor
                         i »
unui triunghi; se notează: H.
   ORTOCLAZ,-A, ortoclazi,-e, adj. (Despre feldspaţi) Care se taie, se rupe, se despică drept.
   ORTODERIVAT, ortoderivaţi, s.m. Denumire dată derivaţilor disubsti-
                             *
tuiţi ai benzenului în poziţia orto, în care substituenţii se găsesc legaţi la atomi de carbon învecinaţi.
                             >
   ORTODOX,-Ă, ortodocşi,-xe, s.m. şi f. Persoană de religie creştină răsăriteană; adept al ortodoxiei.
   ORTODOXÎE s.f. Religie creştină care a păstrat neschimbate dogmele, tradiţia, cultul şi organizarea bisericească fixate prin cele şapte sinoade ecumenice (sec. IV — VIII); ortodoxism.
   ORTOFOSFĂT, ortofosfaţi, s.m. Sare a acidului ortofosforic.
   ORTOFOSF0RIC adj. (Chim.; în expr.) Acid ortofosforic, acid fosforic.
   ORTOFOSFORGS adj. (Chim.; în expr.) Acid ortofosforos, acid fosforos.
   ORTOGONAL,-A, ortogonali,-e, adj. (Despre figuri geometrice) Care formează unghiuri drepte. O Proiecţie ortogonală, proiecţie dată de picioarele perpendicularelor duse din fiecare punct de proiectat pe planul de proiecţie. +
(Despre curbe) Care se intersectează astfel încît tangentele lor în punctul comun sînt perpendiculare. + (Despre suprafeţe) Care se intersectează astfel încît planele lor tangente în orice punct al curbei de intersecţie sînt perpendiculare.
   ORTOGRAFIE, ortografii, s.f. Ansamblu de reguli care stabilesc scrierea corectă a unei limbi; aplicarea acestor reguli în scris.
   0RT0HIDR0XIBENZ<5lC adj. (In
expr.) Acid ortohidroxibenzoic, acid sa-licilic. [Pronunţat: -zo-ic]
   ORTOPEDIE s.f. Ramură a medici-nei care se ocupă cu studiul şi cu tratamentul bolilor şi deformaţiilor congenitale sau dobîndite ale oaselor şi articulaţiilor corpului.
   ORTOPT^R, ortoptere, s.n. (La pl.) Ordin de insecte cu aripile anterioare pergamentoase, cu cele posterioare late, membranoase şi pliate, cu picioarele posterioare lungi şi adaptate pentru sărit (Orthoptera); (şi la sg.) insectă care face parte din acest ordin.
   ORTOSILlCIC adj. (Chim.; în expr.) Acid ortosilicic, acid silicic.
   ORTGzA, orloze, s.f. Mineral din grupul feldspaţilor ortoclazi, potasici, component important al rocilor magmatice acide şi al unor şisturi cristaline, cristalizat in sistemul monoclinic, incolor sau cu aspect lăptos gălbui--roşiatic, roz sau verzui, cu luciu sticlos sau sidefos, cu clivaj perfect, în-
trebuintat in ceramică si în industria » t
sticlei.
   ORZ s.m. Gen de plantă erbacee din familia gramineelor, cu boabele adunate pe mai multe rinduri în pani-cul, cultivate ca plante furajere şi industriale (Hordeum); plantă care face parte din acest gen. ♦ Boabele acestor plante, folosite ca hrană pentru animale, în industrie şi în alimentaţia omului.
569
ORZOAICA-OSMOZA
    ORZOĂICĂ, orzoaice, s.f. Specie de orz al cărei spic este format numai din două rinduri de boabe, mai bogate în amidon decît ale orzului, folosite la fabricarea berii; orzoaie (Hordeum distichon ).
    OS, oase, s.n. Element de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă şi rezistentă, de culoare albă. O Os Uiac (sau coxal), fiecare dintre cele două oase care formează partea exterioară şi internă a bazinului. Os hioid (sau hioidian) (şi substantivat), os mic în formă de potcoavă, aşezat în partea anterioară şi superioară a gîtului, între baza limbii şi laringe.
    OSATTjRĂ, osaturi, s.f. Structură, alcătuire a unui ansamblu.
    OSCILĂ, oscilez, vb. I. Intranz. 1. A se mişca alternativ în direcţii opuse; a se legăna, a se balansa, a pendula.
2.  (Despre un sistem fizic) A evolua în aşa fel încît una sau mai multe dintre mărimile sale caracteristice să ia succesiv valori pozitive şi negative, simetrice în raport cu valoarea zero.
    OSCILĂNT,-Ă, oscilanţi,-te, adj. Care evoluează în aşa fel încît ia succesiv valori pozitive şi negative; care oscilează. O (Fiz.) Ciur oscilant, ciur care funcţionează prin mişcări de du-te--vino, produse de un excentric.
    OSCILATOR, oscilatoare, s.n. 1. Sistem fizic care poate efectua oscilaţii libere. 2. Aparat sau dispozitiv care produce oscilaţii electromagnetice, alimentat de la o sursă de energie (electrică).
    OSCELĂŢIE, oscilaţii, s.f. 1. Mişcare periodică alternativă şi simetrică a unui corp în raport cu o anumită poziţie a sa; vibraţie, pendulare, oscilare. 2. Variaţie în timp a mărimilor caracteristice unui sistem fizic, însoţită de o transformare a energiei dintr-o formă în alta, în mod periodic sau aproape periodic, reversibil sau parţial reversibil.
    OSCELOGRĂF, oscilografe, s.n. Aparat care indică sau înregistrează grafic variaţia unei mărimi fizice variabile în funcţie de timp.
    OSCILOGRĂMĂ, oscilograme, s.f. Diagramă obţinută cu ajutorul oscilografului.
    OSCtJL, osculi, s.m. Orificiu la suprafaţa unor spongieri, mai mare decît porul, prin care este eliminată apa încărcată cu hrana nedigerată şi cu produşii de dezasimilaţie.
    OSEÎNĂs.f. Substanţă organică, proteică (scleroproteina), cu moleculă complexă, care formează partea fundamentală a oaselor.
    OSIE, osii, s.f. Bară cilindrică de oţel pe care, la capetele cu fusuri, sînt montate roţile unui vehicul.
    OSIFICĂRE, osificări, s.f. Transformare în os a părţilor membranoase şi cartilaginoase ale corpului; osteoge-neză (2), osificaţie.
    OSÎRDIEs.f. (Pop.) Stăruinţă, perseverenţă pentru îndeplinirea unui lucru; rîvnă, sîrguinţă, străduinţă; zel.
    OSMIU s.n. Os cu Z = 76. Element chimic cu caracter metalic, metal alb-argintiu, cu densitate foarte ridicată, foarte dur, dar casabil, motiv pentru care nu se poate prelucra decît în pulbere, foarte greu fuzibil, cu activitate chimică redusă, neatacat de nici un acid, folosit la elaborarea unor aliaje (alături de alte metale platinice).
    OSM0TIC,-Ă, osmotici,-ce, adj. (Adesea fig.) Care are caracterul, aspectul unei osmoze. <0 (Chim.) Fenomen osmotic, osmoză.
    OSMOZĂ, osmoze, s.f. 1. Proces de difuzie a unui solvent într-o soluţie a lui sau de la o soluţie mai diluată la una mai concentrată, cînd cele două lichide sînt separate printr-o meml^ană semipermeabilă; fenomen osmotic. 2. întrepătrundere şi influenţă reciprocă între două sau mai multe elemente.
OSOS-OTOLIT
570
„ 0S6S„ OSOĂSĂ, oso& osoase2 ^di' Privitor la oase, de oase; asemănător
cu oasele. <> Sistem osos, totalitatea
oaselor din organismul vertebratelor;
schelet.
    OSPĂŢ pspfyi 6,n" Masă mare, Îmbelşugata5 (organizată în diverse împrejurări festive); petrecere cu masă
mare.
    OSPETIE s-f- Primt oaspeţilor; ospitalitate
 s.f. Primire bună făcută
    OSPÎCIU ospicih s'n* Spital ori sanatoriu in care sînt îngrijiţi bolnavii mintali; casă de nebuni, balamuc.
    OSTĂTIC ostatici, s.m. Persoană din rîndul populaţiei civile oferită sau reţinută de către un stat, de către o organizaţie etc. drept garanţie pentru îndeplinirea unor obligaţii asumate sau impuse ori pentru prevenirea unor acte de ostilitate împotriva statului, a organizaţiei etc. respective.
    O STENTĂTIE, ostentaţii, s.f. Punere m vaToafe, etalare, afişare în mod provocator a unei însuşiri; prezentare demonstrativă, plină de pretenţii a ceva.
, OSTEOPLi.S'i:, osteoblaste, s.n. Celula osoasa tinara, nediferenţiata complet, cu nucleu mare, care secretă ose-ina şi din care, prin diferenţiere, se formează osteocitul. [Pronunţat: -te-o-]
    OSTEOCf& osteocite, s.n. Celulă o-soasa matura, formată prin diferenţierea osteoblastelor şi care posedă prelungiri citoplasmatice ramificate, care se anastomozează cu prelungirile altor osteocite aflate în osteoblast. [Pronunţat: -te-o-]
Ce-
decalcifie-rea spaţiilor intercelulare osoase, care contribuie la remodelarea oaselor în timpul creşterii. [Pronunţat: -le-o-]
. .OSTEQCLĂST^ osteoclaste, s.n. C< lula multinucleata cu rol în decalcifi<
, OSTEOGEXjSZĂ, (2) osteogeneze, s.f. 1. Parte a embnologiei care studiază formarea ţesutului osos. 2. Osificare. [Pronunţat: -te-o-]
^ OSŢE.0MAJLÂCJE, osteomalacii, s.f. Forma de decalcifiere a oaselor provocată de tulburări profunde în metabolismul fosforului şi al calciului din substanţa osoasă. [Pronunţat: -te-o-]
   OSTEOTEKpiN^Sj-OĂSĂs osteoten-ainoşi,-oase, adj. Care aparţine receptorilor musculari şi tendinoşi, cu privire la receptorii musculari şi tendinoşi. [Pronunţat: -te-o-]
   OSTţjGZĂ, osteoze, s.f. Afecţiune datorata unei secreţii exagerate de hormon, caracterizată prin decalcifiere osoasă generală, prin depuneri de calciu etc. [Pronunţat: -te-o-]
   OSTjX -Ă ostili, -e, adj. Care arată împotrivire, duşmănie, ură, lipsă de simpatie faţă de cineva sau de ceva; duşmănos, vrăjmaş.
   OSTlOjvĂ,       6-f* Por sau deschi-
dere mica în corpii de fructificare, la ciuperci şi la alge, prin care sînt eliminaţi sporii, iar la antere, grăunţii de polen. ♦ Deschidere între cele două celule stomatice, la nivelul epidermei, prin care are loc schimbul de gaze dintre atmosferă şi ţesuturile intercelulare din frunze sau din tulpinile verzi. [Pronunţat: -ti-o-]
   6STIUM ostiumuri, s.n. (Anat.) Por
(1). (Pronunţat: -ti-um]
   OSTQÎ, ostoiesc, vb. IV. Refl. şi tranz. (înv. şi pop.) A (se) domoli, a (se) potoli, a (se) calma.
   QS1ŢRACIZĂ,°^raa"Z5Z>!• Tranz. A imatura pe cineva temporar din viaţa publică, dintr-un mediu etc.
   OSTROV ostroave, s.n. Insulă (mai mare) formată pe cursul unei ape în urma unui proces lent de acumulare.
   OTÎTĂ otite, s.f. Inflamaţie acută sau cronică a urechii.
   OTOIifT otolite, s.n. Corpuscul calcaros dm urechea internă a vertebratelor sau din vezicula auditivă a nevertebratelor, care serveşte la formarea senzaţiei de echilibru sau la transmiterea vibraţiilor sonore.
571
OTOMAN-OVIPOZITOR
   OTOMAN,-Ă, otomani, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Populaţie turcă din Asia Mică, de religie mahomedană, care, sub conducerea emirului Osman (Otoman), a creat, în 1281, im stat feudal militar; osmanlîi; (şi la sg.) persoană aparţinînd acestei populaţii.
2. Adj. Care aparţine otomanilor (1), privitor la otomani
   OTRĂYÎRE, otrăviri, s.f. (Chim.; în expr.) Otrăvirea catalizatorului, inac-tivarea catalizatorului datorită ad-sorbţiei moleculelor unei substanţe care impurifică mediul de reacţie, pe suprafaţa catalizatorului, în centrele sale cele mai active.
   OŢĂRÎRE, oţărîri, s.f. (Pop.) Supărare mare, mînie.
   OŢ^L, oţeluri, s.n. Aliaj al fierului cu maximum 1,7% carbon, care poate conţine şi alte elemente, ca impurităţi sau adăugate intenţionat pentru a da materialului proprietăţi fizico-meca-nice speciale, cu o largă întrebuinţare în tehnică datorită rezistenţei, durităţii, elasticităţii etc. sale. <0 Oţel-car-bon, aliaj fier-carbon cu maximum 1,7% carbon, care, In afară de componentele principale, nu conţine decît elemente însoţitoare (siliciu, mangan, fosfor, sulf), ca impurităţi normale, a căror prezenţă este determinată de condiţiile elaborării oţelului. Oţel aliat, oţel în compoziţia căruia s-au introdus, intenţionat, unul sau mai multe elemente de aliere care îmbunătăţesc unele proprietăţi fizico-mecanice şi lărgesc posibilităţile de utilizare a materialului în domenii în care oţelul--carbon nu dă rezultate satisfăcătoare
   OŢETĂR, oţetari, s.m. Arbore cu frunze compuse, cu flori galbene-verzui şi cu fructe roşii-purpurii, ale cărui frunze şi scoarţă se folosesc în tăbăcă-rie, iar fructele pot fi folosite şi la fabricarea oţetului (Rhus typhina).
   OU, ouă, s.n. 1. Celulă diploidă rezultată in urma procesului de fecundare a gârneţului femei cu un gamet
mascul şi din care, prin diviziuni repetate, rezultă un nou organism; zigot.
2. Oul (1) de pasăre, protejat de o coajă calcaroasă, alcătuit din două membrane, din albuş şi din gălbenuş, care este folosit ca aliment.
   OYĂR, ovare, s.n. 1. Fiecare dintre cele două glande de reproducere ale femelei, care conţine celulele germinative şi ovulele. 2. Partea bazală a pistilului, formată din cârpele, care conţine ovulele şi care, după fecundaţie, se transformă in fruct.
   oyariănvă , ovarieni,-e, adj. Care aparţine ovarelor (1), privitor la ovare. <> Foliculi ovarieni, vezicule de mărimi şi de forme diferite, în care se formează ovulul şi foliculina. [Pronunţat: -ri-an]
   0YĂT,-Ă,ovaţi,-te, adj. (Despre frunze, petale, sepale) Care are forma de ou.
   OYĂŢIE, ovaţii, s.f. Manifestare publică entuziastă de admiraţie şi de aprobare, exprimată prin aclamaţii şi prin aplauze în cadrul unei adunări, al unei serbări etc., faţă de o persoană,
o  acţiune, o initiativă etc.
     > r.  J      >
   OVĂZ s.m. Numele mai multor plante erbacee de nutreţ, din familia gramineelor, cu paiul drept şi cu inflorescenţa ramificată (Avena).
   OVIDtJCT, oviducte, s.n. Conduct care transportă ovulele (ajunse la maturitate) din ovar sau din celom spre exterior sau in cloacă, şi care, la mamifere, se deschide în uter, purtînd numele de trompă uterină.
   OYlN.-Ă, ovini,-e, adj. (Despre animale) Din familia oii şi a caprei; (despre produse) care provine de la oi sau de la capre; de oaie sau de capră.
   oyipăr5-ă, ovipari,-e, adj. (Despre animale) Care se înmulţeşte, se reproduce prin ouă. ♦ (Substantivat; mai ales la pl.) Animal care se înmulţeşte prin ouă.
   0YTP0Zrr<5R, ovipozitoare, s.n. Organ extern in formă de tub, la insectele
O V O VIVIP AR-OXID ARE
572
femele, de origine tegumentară, care poate fi înfipt în diferite substanţe şi prin lumenul căruia ouăle pot fi eliminate şi depuse în locuri inaccesibile, pentru eclozare; oviscapt.
 OYOYIVIPĂB,-!, ovovivipari,-e, adj. (Despre animale) Care se înmulţeşte prin ouă pe care femela le cloceşte în oviduct. ♦ (Substantivat, f.; mai ales la pl.) Animal care face .parte din categoria animalelor ovovivipare.
 OVÎIL, ovule, s.n. 1. Gametul femei al animalelor, care se dezvoltă în ovar şi care are o masă citoplasmatică bogată în vitellus şi un nucleu haploid.
 O   Ovul fecundat, zigot. 2. Element sexual femei, produs al carpelelor, la plantele fanerogame, care, după fecundare, se transformă în şămînţă.
 QYULĂŢIE, ovulaţii, s.f. Stadiu din ciclul ovairian, care constă în eliminarea ovulului niatur (apt de a fi fecundat) din ovar.
 OXALĂT, oxalaţi, s.m. Sare sau ester al acidului oxalic. O Oxcdat de amoniu, sare de amoniu a’ acidului oxalic, substanţă cristalizată, solubilă în apă, folosită ca reactiv în chimia analitică, la determinarea unor metale (calciu, plumb, metale rare), la fabricarea explozivelor, în boiangerie etc.
 OXĂLIC adj. (în expr.) Acid oxalic, HOOC—COOH, acid alifatic dicarboxilic, substanţă cristalizată, incoloră, solubilă în apă şi în alcool, toxică, folosit în chimia analitică, în vopsitorie (ca mordant), în industria textilă (ca decolorant) etc.; (pop.) sare de măcris.
       »
 OXIACÎD, oxiacizi, s.m. Acid care conţine şi oxigen în moleculă. [Pronunţat: -xi-a-~]
 OXIALDEHÎDĂ, oxialdehide, s.f. (Chim.) Hidroxialdehidă. [Pronunţat: -xi-al-]
 OXICETCNĂ, oxicetone, s.f. (Chim.) Hidro xicetonă.
 0XICHIN<5NĂ, oxichinone, s.f. (Chim.) Hidroxichinonă.
 OXÎD, oxizi, s.m. Compus binar al oxigenului cu alt element chimic. O Oxid acid, anhidridă (de acid). Oxid de carbon, CO, substanţă rezultată prin arderea incompletă a carbonului, obţinută, industrial, din gazul de generator şi gazul de apă, prin reacţii de descompunere etc., gaz incolor, inodor, greu lichefiabil, toxic, puţin solubil în apă, folosită ca reducător (în procesele metalurgice) şi drept combustibil. Oxid de aluminiu, A1203, oxid al aluminiului trivalent, substanţă albă, greu fuzibilă, greu solubilă în apă şi în acizi. Oxid salin, nume generic dat oxizilor acizi, oxizilor bazici şi oxizilor amfoteri, avînd proprietatea de a forma săruri. Oxid de calciu, var nestins. Oxid feroferic, magnetit. Oxid de cupru, cuproxid.
 OXIDl, oxidez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) combina cu oxigenul; a reacţiona cu alte substanţe, cedînd electroni; a (se) cocli.
 OXIDĂNT, -Ă, oxidanţi,-te, adj., s.m.
 1. Adj. (Despre substanţe chimice, elemente electronegative, ioni) Care are proprietatea de a oxida, care produce oxidare; care poate capta unul sau mai mulţi electroni, reducîndu-se. 2. S.m. Substanţă care are proprietatea de a produce o oxidare, folosită pentru a provoca o reacţie de oxidare; substanţă chimică ce captează electroni, reducîndu-se.
 OXIDĂRE, oxidări, s.f. 1. (în sens restrîns) Proces de combinare a unei substanţe, a unui element etc. cu oxigenul. O Oxidare uscată, prăjire. Oxidare lentă, combinare lentă a unei substanţe cu oxigenul, la care, datorită timpului lung în care decurge procesul, căldura degajată este absorbită de mediul înconjurător. Oxidare catalitică, oxidare în prezenţa unui catalizator. 2. (în sens larg) Proces prin care un atom sau un ion îşi mă-
573
OXIDOREDUCĂTOR-OZOCHERITĂ
 reşte valenţa pozitivă sau îşi micşorează valenţa negativă ca urmare a pierderii unui anumit număr de electroni, oxidindu-se, iar reactantul în prezenţa căruia decurge procesul, cu caracter oxidant, capabil să capteze electronii pierduţi, se reduce.
    OXID OREDUCĂTOR,- OĂRE, oxi-doreducători,-oare, adj. (Despre unele enzime) Care ia parte la reacţia de reducere şi de oxidare, avînd rol însemnat în fotosinteză şi în respiraţie, la plante.
    OXTDT&ÎLpxidrili, s.m. (Chim.) Denumire improprie dată hidroxilului.
    OXIGÎîNs.n. O cu Z = 8. Element chimic cu caracter nemetalic din grupa a Vl-a a sistemului periodic al elementelor, cel mai răspîndit element din natură, care intră In compoziţia aerului atmosferic (în proporţie de 1/5 în volume), în apă, în roci, în numeroase minerale, în ţesuturi animale şi vegetale, în compuşii organici şi anorganici; obţinut industrial, prin distilarea fracţionată a aerului. lichid şi prin electroliza apei, iar în laborator, prin descompunerea termică a unor combinaţii; se prezintă sub formă de gaz biatomic, incolor, inodor, insipid, puţin solubil în apă; folosit în tehnică sudurii, în procesele metalurgice, în medicină etc.
    OXIGENĂT,-Ă, oxigenaţi,-te, adj. (Despre substanţe, compuşi chimici) Care conţine (mult) oxigen j transformat cu ajutorul oxigenului. O Apă oxigenată, peroxid de hidrogen.
    OXmEMOGLOBtNls.f. Combinaţie labilă a hemoglobinei cu oxigenul molecular, care se leagă reversibil şi slab de atomul de fier al hemului, substanţă de culoare roşie deschis, uşor disociabilă, în capilarele plămîni-lor, în componentele sale, punînd în libertate oxigenul, folosită ca medicament în anemii.
    OXUUDROXfD, oxihidroxizi, s.m. XO(OH). Compus chimic al unor me-
 tale trivalente (X), în care unii atomi de oxigen sînt legaţi covalent, pe de o parte, de atomul central şi, pe de altă parte, de un atom de hidrogen, ce poate fi cedat ca proton.
    OXÎMĂ,<m'me, s.f. Denumire dată unei clase de compuşi organici, derivaţi funcţionali ai aldehidelor şi ai cetonelor, rezultaţi prin condensarea acestora cu hidroxilamină şi prin eliminarea unei molecule de apă, astfel încît, în structura compuşilor respectivi, apare gruparea = N —OH, substanţe cu proprietăţi slab acide şi foarte slab bazice, folosite în sinteze organice, la caracterizarea şi la dozarea aldehidelor şi cetonelor.
    OXniOROlfyzwzoroane, s.n. Figură de stil care constă în îmbinarea a două cuvinte în aparenţă contradictorii, cu scopul de a da expresiei un caracter neaşteptat (Tăcere grăitoare).
    OXITOCfiNĂ s.f. C48H6ljNuO,8S8. Hormon polipeptidic izolat din lobul posterior al glandei pituitare, cu un conţinut variat de’ aminoacizi, folosit ca medicament stimulator al muşchilor netezi, îndeosebi ai uterului (In momentul naşterii), in obstrucţia glandelor m am are etc.
    OXItJR,oxiuri, s.m. Nematod din familia oxiuridelor, parazit care îşi depune ouăle în partea inferioară a intestinului gros al omului, mai ales al copiilor şi al unor animale, mic de
3 —9 mm (Oxiurus vermicularis). [Pronunţat: -xi-nr]
    OXTTTRT&7,\:oxiuriazr., s.f. Boală provocată de prezenţa oxiufilor în organism şi manifestată prin iritaţii anale supărătoare. [Pronunţat: -zi-u-ri-a-]
    OXIDRÎD, oxiuride, s.n. (La pl.) Familie de viermi nematozi, paraziţi la om şi la unele animale, de mărimi milimetrice, care provoacă diferite boli; (şi la sg.) vierme care face parţB din această familie.
    OZOCHERÎTĂpzoc/ier&e, s.f. Ceară minerală alcătuită din hidrocarburi
OZON-OZONIZARE
574
parafinice, de culoare galbenă, gal-benă-brună, verzuie sau negricioasă, cu miros aromatic şi uşor fuzibilă, folosită la fabricarea luminărilor, a cerurilor etc.
   OZON s.n. 03. Modificaţie alotropică a oxigenului, cu molecula formată din trei atomi de oxigen, substanţă în stare gazoasă, de culoare albăstruie, cu miros caracteristic, iritantă, nocivă, antiseptică, puţin solubilă în apă, care se găseşte în straturile superioare ale atmosferei, provenind din oxigen, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, şi se obţine în laborator prin descărcări electrice în oxigen, folosită pentru sterilizarea apei de băut, ca agent
oxidant, în sinteze şi în analize organice, ca antiseptic.
   OZONÎDĂ, ozonide, s.f. Combinaţie organică rezultată din adiţia ozonului la dubla legătură a alchenelor sau a derivaţilor lor, substanţă cu aspect uleios, insolubilă în apă, care explodează uşor în stare pură, hidrolizează cu apa, formînd compuşi carbonilici, reacţie care serveşte pentru precizarea locului dublei legături într-o moleculă organică.
   OZONIZARE, ozonizări, s.f. I. Procedeu de sterilizare a apei cu ajutorul ozonului. 2. Adăugare de ozon în aerul unei încăperi încbise, rău ventilate, în scopul măririi conţinutului de oxigen.
   PĂCE, păci, s.f. 1. Stare de bună înţelegere între popoare; situaţie in care nu există conflicte armate, războaie intre state, popoare, populaţii.
2. Acord al părţilor beligerante asupra încetării războiului, tratat de încheiere a unui conflict armat. 3. (într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie, împăciuire.
   PAd£NŢĂ,^acjen|e) s.f. (Livr.) Răbdare (manifestată în muncă, în comportare, în relaţiile cu ceilalţi etc.). [Pronunţat: -ci-erc-]
   PACIFÎSM S-n- Curent politic, concepţie, atitudine care susţine pacea şi condamnă orice război, indiferent de caracterul lui.
   PACT, pacte, s.n. Tratat, acord încheiat între două sau mai multe state, partide etc. pentru susţinerea unor interese (politice, economice) comune.
   PACTIZĂBE, pactizări, s.f. înţelegere între partide, state etc. în vederea înlăturării unor conflicte ori diferende, pentru stabilirea aceleiaşi poziţii în lupta împotriva duşmanului comun etc.
   PAD£IiĂ, padde, s.f. Vislă de formă specială, folosită, la caiac, pentru înaintarea rapidă pe apă.
   PADIŞĂH, padişahi, s.m. Titlu purtat, în trecut, de unii principi musulmani, în special de sultanii otomani; persoană care avea acest titlu.
   PADOC, padocuri, s.n. Loc îngrădit intr-o păşune, rezervat pentru unele animale domestice; teren împrejmuit şi amenajat în mod special, în apropierea grajdurilor, destinat întreţinerii şi mişcării animalelor domestice în aer liber.
   PAFTĂ, paftale, s.f. 1. încheietoare ornamentală, la haine sau la cingă-tori, lucrată, de obicei, din metal (preţios şi împodobită cu pietre scumpe). ♦ Dispozitiv (metalic) de închidere a unui obiect (carte, cutie etc.).
2. Piesă din tablă de oţel folosită pentru fixarea cablurilor pe zidurile clădirilor.
   PAGĂIE, pagaie, s.f. Vislă mai scurtă, care se manevrează cu ambele mîini şi numai pe o singură parte a ambarcaţiei, folosită în probele de canoe, pentru înaintarea rapidă pe apă. [Pronunţat: -ga-ie]
   PAGINĂ, paginez, vb. I. Tranz. 1. A numerota paginile sau foile unui caiet, ale unei cărţi, ale unui manuscris etc.
2. A aşeza în format de pagini un text cules (şi aflat în şpalturi), pentru a obţine forma definitivă a lucrării care se tipăreşte. ♦ A schiţa planul de dispunere a materialului unui periodic, înainte de culegere, fixlnd pe pagină locul fiecărui articol.
   PĂGESĂ, pagini, s.f. 1. Fiecare dintre cele două feţe ale unei foi de hîrtie dintr-o carte, dintr-un caiet, ziar, registru etc. ♦ Cuprinsul textului unei
PAGODA-PALA
576
asemenea feţe. 2. Fragment, capitol dintr-o scriere sau din cuprinsul unei opere mai mari.
  PAGODĂ, pagode, s.f. Templu hindus, budist său brahman, la unele popoare din Orient, in formă de turn piramidal, compus din mai multe etaje suprapuse, care se retrag succesiv si ale căror stresini sînt întoarse t *
în sus.
  PAHĂRNIC, paharnici, s.m. Dregător, în Ţara Românească şi în Moldova, în evul mediu, care se îngrijea de aprovizionarea cu băutură a curţii domneşti, iar, în împrejurări deosebite, îl servea personal pe domn, gustînd băutura înaintea acestuia pentru a se convinge că nu este otrăvită.
  PAIĂŢĂ, paiaţe, s.f. Personaj comic din spectacolele de circ sau din teatrul popular, care stîrneşte rîsul prin înfăţişarea sa caraghioasă, prin imitarea altora, prin glume şi gesturi etc.; măscărici, saltimbanc, clovn. ♦ Păpuşă îmbrăcată caraghios (ca personajul mai sus definit). [Pronunţat: pa-ia-]
  PAJ, paji, s.m. (în feudalism, mai ales în Europa apuseană) Tînăr nobil aflat în serviciul unui senior, al unui rege, al unui principe etc., pentru a învăţa meşteşugul armelor şi pentru a se deprinde cu manierele de la curte.
  PĂJIŞTE, pajişti, s.f. Suprafaţă de teren acoperită cu vegetaţie ierboasă perenă, crescută de la sine sau cultivată, folosită ca nutreţ sau pentru păşunat; vegetaţie aflată pe această suprafaţă de teren.
  PĂJURĂ,) pajuri, s.f. 1. Pasăre răpitoare, mai mică decît vulturul, cu cioc puternic, tăios şi încovoiat la vîrf, cu gheare lungi şi ascuţite, care trăieşte în regiunile de munte; acvilă (Aquila chrysaetos). ♦ (în mitologia populară) Pasăre uriaşă, cu înfăţişări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentînd o pajură (1) sau
 un vultur (cu unul sau două capete, de obicei cu aripile întinse), care serveşte ca semn convenţional distinctiv pe stemele, steagurile, peceţile sau monedele unei ţări. ♦ Stemă, emblemă avînd o asemenea figură.              !
  PAL,-Ă, pali,-e, adj. (Despre oameni) Care are faţa albă sau galbenă în urma unei boli, a unei stări sufleteşti etc.; (despre faţa oamenilor) albă sau galbenă din cauza unei boli, a unei stări sufleteşti etc.; palid.
  PĂLĂDIU s.n. Pd cu Z =46. Element chimic cu caracter metalic, din familia metalelor platinice, metal alb--argintiu, maleabil, uşor prelucrabil, rezistent la acţiunea acizilor (cu excepţia acidului azotic), folosit în unele aliaje speciale şi drept catalizator de hidrogenare.
  PALĂT1 s.n. Peretele superior al cavităţii bucale a vertebratelor, în formă de boltă. O Palatul dur (sau bucal), perete osos acoperit de o membrană mucoasă, care constituie partea de sus a cavităţii bucale, pe care o separă de fosele nazale; cerul--gurii. Palatul moale sau vălul palatului, văl palatin.
  PALĂT2, palate, s.n. Clădire impunătoare în care îsi are sediul o autori-»
 tate ori o instituţie sau care serveşte ca reşedinţă unui suveran, ca locuinţă unei personalităţi etc. ♦ P. gener. Clădire mare, luxoasă.
 . PALATÎN,-Ă, palatini,-e, adj. Care ţine de palat1, privitor la palat1. O Bolta palatină, parte a cavităţii bucale constituită anterior de palatul1 dur, iar posterior de vălul palatin.
 . PĂLĂ, pale, s.f. 1. Cantitate de fîn, de iarbă etc. cît se taie dintr-o singură tragere cu coasa sau cu secera ori cît se poate lua o dată cu furca. ♦ Grămadă mică de fîn, de paie etc. (cosită, secerată). 2. Adiere, suflare. Pală de vint.
577
PALEAL-PALETA
  PALEĂL,-Ă, paleali,-e, adj. Care ţine de palium, privitor la palium. [Pronunţat: -le-al]
  PALEE, palee, s.f. înveliş floral la graminee, alcătuit din două frunzi-şoare, una superioară şi alta inferioară, situate pe axa spiculeţului, la baza fiecărei flori. [Pronunţat: -le-e]
  PALEOBOTĂMCĂ s.f. Parte a paleontologiei care se ocupă cu studierea plantelor fosile. [Pronunţat: -le-o-]
  PALEGCE]NT,-Ă, paleoceni,-e, s.n., adj.
1. S.n. Prima epocă a paleogenului (1) sau a eocenului, caracterizată prin apariţia primelor genuri de numuliţi, prin creşterea numărului de genuri aJe fanerogamelor şi prin începutul activităţii vulcanice şi a mişcărilor oro-genice şi epirogenetice. 2. Adj. Care aparţine paleocenului (1), referitor la pâleocen. [Pronunţat: -le-o-]
  PÂLEOCREŞT£N,-Ă, paleocreştini,-e, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Creştin) de la începuturile creştinismului.
2. Adj. (în expr.) Artă paleocreştină, ansamblul manifestărilor artistice legate de cultul creştin din sec. I — III, din Imperiul roman, care au un caracter funerar şi care s-au păstrat în catacombe. [Pronunţat: -le-o-]
  PALE0G]3N,-Ă,paleogeni,-e, s.n., adj.
1. S.n. Prima perioadă a neozoicului, care începe o dată cu apariţia numu-liţilor (după dispariţia din faună a amoniţilor, belemniţilor, a reptilelor mari şi a păsărilor cu caractere de reptilă), şi ţine pînă la dispariţia numu-liţilor, caracterizată printr-o floră în care predomină fanerogamele şi printr-o faună variată; numulitic. 2. Adj. Care aparţine paleogenului -(1), privitor la paleogen. [Pronunţat: -le-o-]
  PALE0GE0GRAFÎE s.f. Ramură a geologiei care are ca obiect reconstituirea şi reprezentarea pe hartă a condiţiilor fizico-geografice care au existat îţi diferite epoci ale istoriei geologice a pămîntului. [Pronunţat: -le-o-ge-o-]
  PALEOGRAFIE s.f. Ştiinţă auxiliară a istoriei care se ocupă cu citirea corectă, datarea şi stabilirea autenticităţii textelor vechi, cu istoria scrisului etc. [Pronunţat: -le-o-] PALEOLÎTIC,-Ă, paleolitici,-ce, adj. (în expr.) Epoca paleolitică (şi substantivat, n.), cea mai veche perioadă din istoria omenirii, caracterizată prin folosirea uneltelor şi armelor de piatră cioplită, prin afirmarea culesului, vîna-tului şi pescuitului ca ocupaţii principale. [Pronunţat: -le-o-] PALEONTOLOGIC,-Ă,        paleontolo-
gici,-ce, 'adj. Care aparţine paleontologiei, privitor la paleontologie. [Pronunţat: -le-on-]
  PALEONTOLOGIE s.f. Ştiinţă ^are se ocupă cu studiul complex al organismelor fosile animale şi vegetale. [Pronunţat: -le-on-]
  PALE0Z(5lC,-Ă, paleozoici,-ce, s.n., adj. 1. S.n. Cea de a doua eră geologică în.istoria pămîntului, care cuprinde perioadele cambrian, silurian, devo-nian, carbonifer şi pBrmian, şi care începe o dată cu apariţia trilobiţilor şi ţine pînă la dispariţia acestora, a cărei floră se caracterizează prin prezenţa talofitelor, prin predominanţa criptogamelor vasculare şi prin apariţia gimnospermelor şi în a cărei fauna se întîlnesc toate grupele de nevertebrate şi primele vertebrate (reprezentate prin peşti, batracieni şi reptile).
2. Adj. Care aparţine paleozoicului (1), privitor la paleozoic. [Pronunţat: -le-o-zo-ic]
  PALEOZOOLOGlE s.f. Parte a zoologiei care studiază animalele fosile. [Pronunţat: -le-o-zo-o-]
  PALffiTĂ, palete, s.f. 1. Plăcuţă de lemn, de porţelan etc., de obicei ovală, avînd o mică deschizătură pentru a fi ţinută între degete, pe care pictorii îşi întind şi îşi combină culorile cînd lucrează. ♦ Fig. Măiestrie a unui pictor, a unui scriitor, compozi-
37  — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
PALIATIV-PALPITAŢIE
578
tor etc. (privită îndeosebi sub aspectul diversităţii sale). 2. Instrument de formă rotundă sau puţin ovală, confecţionat din lemn şi acoperit pe ambele feţe cu cauciuc sau cu plută, prevăzut cu un mîner, cu care se loveşte mingea, la jocul de tenis de masă.
   PALIATIV,-Ă, paliativi,-e, adj., s.n.
1.  (Medicament sau tratament) care ameliorează sau înlătură temporar manifestările unei boli, fără a-i suprima cauzele. 2. Fig. (Soluţie, măsură) care rezolvă aparent sau temporar o dificultate. [Pronunţat: -li-a-]
   PĂLII),-Ă, palizi,-de, adj. 1. Pal.
2.  (Despre surse de lumină, despre corpuri luminoase) Care răspîndeşte o lumină slabă, fără strălucire.
   PALISANDRU, palisandri, s.m. Arbore cu lemn tare şi dens, de culoare neagră-violetă şi cu miros plăcut, răs-pîndit în India, Madagascar şi în America de Sud, înalt de 10—15 m, folosit la fabricarea mobilelor fine, a unor instrumente m'uzicale etc. (Ja-caranda obtusifolia):
   PĂLIUM, paliumuri, s.n. (Zool.) Manta.
   PALMĂT,-k,palmaţi,-te, adj. 1. (Despre lobii unei frunze sitnple, foliolele unei frunze compuse sau despre nervuri) Care porneşte de la un punct comun şi se ramifică apoi ca degetele de la palmă; palmiform. O Palmat--compuse, (despre frunze) la care foliolele se prind toate la un loc de pe-ţiolul frunzei. 2. (Despre degetele unor. animale) Unite printr-o membrană interdigitală.
   PALMflSR, palmieri, s.m. (La pl.) Numele mai multor specii de arbori tropicali şi subtropicali, din clasa mo-nocotiledonatelor, cu trunchiul drept, neramificat, avînd în vîrf o coroană bogată de frunze mari, penate sau palmate, cu florile grupate în inflorescenţe, cu fructe bace (curmaiele), dulci şi gustoase, sau nuci (nucile de cocos), folosite în alimentaţie, în in-
dustria uleiurilor, a fibrelor textile etc.; (şi la sg.) arbore care face parte dintr-una din aceste specii; (rar) palm. [Pronunţat: -mi-er]
  PALMIFORM^!, palmiformi,-e, adj. (Bot.) Palmat.
  PALMIPJ5D,-Ă, palmipede, s.n., adj. (Omit.) Anzeriform.
  PALMITĂT, palmitaţi, s.m. Sare sau ester al acidului palmitic. O Pal-mitat de aluminiu, A1(C16H3102)3, pulbere sau masă albă pînă la galbenă, folosită la impermeabilizarea ţesăturilor, pentru a da luciu hîrti ei şi pielii, ca adaos la lubrifianţi (în scopul măririi viscozităţii lor) etc.
  PALMlTIC adj. (în expr.) Acid palmitic, CH3(CH2)14COOH, acid alifatic monocarboxilic, prezent, sub formă de gliceride, în multe grăsimi vegetale sau animale, din care se obţine, prin saponificare, o substanţă solidă, inco-loră, insolubilă în apă, solubilă în solvenţi organici, folosită la fabricarea săpunului, în cosmetică, în.medicină etc.
  PALOĂRE, palori, s.f. Aspect al unei persoane care are faţa pală; faptul de a fi pal.
  PĂLOŞ, paloşe, s.n. Sabie lată cu două tăişuri, adesea încovoiată spre vîrf, care se folosea în trecut.
  PALP, palpi, s.m. Un fel ide plăcuţă membranoasă, cu diferite funcţii, la unele genuri şi specii de animale.
  VMjVpalpabili,-e, adj. Care poate fi pipăit; concret. + A cănii existenţă este sigură; evident, clar, neîndoios, sigur.
  PALPITĂ, palpit, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A fi stăpînitde o emoţie puternică. 2. Fig. A se manifesta cu putere; a fremăta, a pulsa, a vibra.
  PALPITĂŢIE, palpitaţii, s.f. Mişcare anormală, puternică, rapidă şi neregulată a inimii, provocată de o emoţie, de un efort etc.
579
PALUDISM-PANICULAT
   PALUDÎSM s.n. (Med.) Malarie, friguri palustre.
   PAMBRÎU, pambriuri, s.n. (înv.) Stofă de lînă fină (merinos).
   PAMFLlDT, pamflete, s.n. Specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care, de obicei prin limbaj violent, se condamnă defecte morale, concepţii politice înapoiate, aspecte negative ale realităţii sociale etc.
   PAMFLETĂR, pamfletari, s.m. Autor de pamflete.
   PĂMPAS, pampasuri, s.n. Regiune de cîmpie întinsă acoperită cu ierburi (şi cu tufişuri), caracteristică regiunilor cu climă subtropicală şi temperată din America de Sud.
   PAN, pani, s.m. Denumire dată, în evul mediu, nobililor polonezi şi, uneori, marilor dregători şi boieri din Moldova.
   PÂNĂ1, pene, s.f. 1. Produs comos al pieii păsărilor, diferit colorat, format dintr-un ax şi din barbe (pe care sînt inserate, tangenţial, barbule), avînd rol de protecţie a corpului şi servind la zbor. 2. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuinţată la despicarea lemnelor, la fixarea sau la înţepenirea -unor piese etc.
   PÂNĂ2, pene, s.f. Oprire accidentală a unui automobil sau a unei motociclete, fie datorită unei defecţiuni la motor, fie la unul dintre pneuri.
   PANCREĂS, pancreasuri, s.n. Glandă mixtă, anexă a tubului digestiv, indispensabilă vieţii, situată în cavitatea abdominală, înapoia stomacului, cu funcţie exocrină, prin elaborarea sucului pancreatic, şi endocrină, prin secreţia hormonilor (insulină şi glu-cagon). [Pronunţat: -cre-as]
   PANCREĂTIC,-k)PO-ncrealici,-ce, adj. Care ţine de pancreas, care aparţine pancreasului. [Pronunţat: -cre-a-]
   PANDANTÎY, pandantive, s.n. 1. Bijuterie care se poartă la git, atimată
 de un lănţişor, de un şnur sau de o panglică. 2. Element arhitectural în formă de triunghi sferic cu vîrful în jos.
   PANDtÎR, panduri, s.m. Soldat provenit dintr-un corp de oaste ne:egalată din Ţara Românească, în sec. XIX, recrutat dintre moşneni, care a format baza oştirii lui Tudor Yladimirescu, în timpul revoluţiei de la 1821.
   PANl3li, panele, s.n. Placă de lemn formată dintr-un miez de talaş, de şipci sau de scînduri înguste, acoperit şi încleiat pe ambele părţi cu cîte o foaie de furnir, şi folosită mai ales la fabricarea mobilelor.
   PANEGÎRIC, panegirice, s.n. Discurs public ori scriere în care se subliniază meritele unei personalităţi, se preamăresc faptele eroice ale unor persoane sau ale unor comunităţi sociale etc.
   PANfiR, panere, s.n. Obiect făcut dintr-o împletitură de nuiele, de frunze de papură etc., de obicei mai mic decît coşul, în care se transportă sau se păstrează diverse obiecte, mai ales' alimente.
   PANERĂŞ, paneraşe, s.n. Scobitură de pe faţa externă a tibiei de la picioarele posterioare ale albinelor, care serveşte la adunat şi la transportat polenul: cosulet. ii*
   PĂNGLICĂ, panglici, s.f. 1. Fişie îngustă de bumbac, de mătase, de catifea etc., folosită mai ales ca podoabă (la îmbrăcămintea feminină). 2. (Zool.) Tenie.
   PANICUL, panicule, s.n. Tip de inflorescenţă în formă de ciorchine compus, la care axul principal se ramifică, iar pe axele secundare se formează spiculeţe uniforme; racem compus.
   PANICULÂTj-Ă, paniculaţi,-te, adj. (Despre plante sau despre inflorescenţe) Care are florile în panicul, cu pani-cul; (despre inflorescenţe) care are
37*
PANIFICAŢIE-PAPALITATE
580
formă de panicul, care formează un panicul.
  PANIFICĂTEE, panificaţii, s.f. Proces de transformare a făinii de grîu sau de secară în pîine, cornuri, chifle etc.; panificare.
  PANOPLIE, panoplii, s.f. Colecţie de arme (de valoare artistică) aranjate pe un panou; panou pe care sînt aşezate aceste arme.
  PANORlMIC,-Ă, panoramici,-ce, adj. Care ţine de panoramă (1), privitor la panoramă, cu aspect de panoramă. <0 Fotografie panoramică, fotografie luată, de obicei, din avion, care cuprinde un peisaj vast. Ecran panoramic, ecran de cinematograf de formă semicirculară, cu lăţimea mult mai mare in raport cu înălţimea.
  PANORÂMĂ, panorame, s.f. 1. Privelişte din natură cu orizont larg, văzută de departe şi de la înălţime. 2. Fig. Privire de ansamblu consacrată unui domeniu, unei probleme etc. 3. Spectacol popular de bilei cu acrobaţii, scamatorii, expoziţie de animale exotice etc.
  PAN(5U, panouri, s.n. 1. Planşă de lemn, de carton etc., de mărimi variate, pe care se lipesc afişe, se scriu lozinci etc. ♦ Planşetă de lemn servind ca suport unei picturi. 2. Porţiune plană din suprafaţa unei construcţii sau a unui element de construcţie, limitată de rest prin fîşii de altă culoare, cu alt aspect, din alt material etc.
  PĂNTĂ, pante, s.f. 1. Porţiune de teren cu suprafaţa înclinată faţă de planul orizontal şi care formează, de obicei, versantul unei forme de relief; povîrniş, coastă. 2. (Mat.) Coeficient unghiular. + Unghi ascuţit format' de o dreaptă sau de un plan cu dreapta sau cu planul orizontal.
  PANTEISM s-n- Concepţie filozofică monistă potrivit căreia divinitatea se identifică cu întreaga natură; panism.
  PANTEON, panteonuri, s.n. 1. (La greci şi la romani) Templu consacrat cultului tuturor zeilor. 2. Clădire considerată monument naţional, In care se depun rămăşiţele pămînteşti ale oamenilor iluştri din ţara respectivă.
♦   Fig. Totalitatea oiamenilor iluştri ai unei ţări, a figurilor reprezentative dintr-un anumit domeniu. [Pronunţat: -tc-ori\
  PANTERĂ, pantere, s.f. Mamifer carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu şi musculos, ajungind pînă la 2,5 m lungime, cu blană gălbuie-ro-şiatică cu pete închise, foarte şiret, setos de singe, care trăieşte în Asia şi în Africa; pardos (Felis pardus).
  PANTOGRĂF, pantografe, s.n. 1. Aparat utilizat pentru reproducerea unui desen, a unei hărţi etc., fie la aceeaşi mărime, fie la o scară diferită.
2.  Dispozitiv montat pe acoperişul unor vehicule electrice, care face legă-tura intre instalaţia electrică a vehiculului şi conducta electrică.
  PANTOMÎM,-Ă, pantomimi,-e, s.f., s.m. 1. S.f. Exprimare a ideilor şi sentimentelor prin gesturi, mimică, dans; pantomimică. + Ansamblu de gesturi, de mişcări prin care se exprimă anumite idei şi sentimente. 2. S.f. Gen de reprezentaţie teatrală în care actorii exprimă diverse acţiuni dramatice (numai) prin gesturi sau prin mimică; scenariul unei astfel de reprezen-'1 taţii. 3. S.m. Actor de pantomimă (2).
  PAPAGĂL, papagali, s.m. Numele mai multor păsări tropicale, în general arboricole, din ordinul psitacifor-melor, cu o singură mare familie, care cuprinde peste 100 de genuri, cu penele felurit şi viu colorate, cu .ciocul gros şi încovoiat, cu unele specii care, dresate, pot imita vorbirea omenească.
  PAPALITĂTE s-f- Instituţie centrală de conducere religioasă şi politică a catolicismului, avînd în frunte un papă.
581
paparA-paba1
   PAPĂRĂ s.f. (Fam.; în expr.) A mînca papară, a mînca bătaie.
   PAPARtJDĂ, paparude, s.f. (Pop.) Fată care, în timpul secetei, îşi înfăşoară corpul (gol) în verdeaţă, cîntă şi joacă pe uliţele satului, invocînd ploaia, fiind stropită cu apă de ţărani. ♦ (La pl.) Jocul şi ritualul practicat de aceste fete.
   PAPARtJGĂ jpaparuge, s.f. (Entom.; reg.) Buburuză.
   PAPAYERAC^E, papaveracee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee dicotiledonate, anuale sau perene, cu frunze alterne, cu flori solitare sau grupate în inflorescenţe, cu fructul o capsulă cu foarte multe seminţe, bogate în ulei, comestibile; (şi la sg.) plantă din această familie. [Pronunţat: -ce-e]
   PĂPĂ, papi, s.m. Conducătorul bisericii catolice şi al statului Vatican.
   PAPILĂR,-Ă, papilari,-e, adj. Cu papile, format din papile; care ţine de papile, privitor la papile; care se produce prin papile.
   PAPlLĂ, papile, s.f. Mică proeminenţă de diferite forme, situată pe suprafaţa pielii, a unei mucoase de pe faţa externă sau internă a unui organ sau în masa unor ţesuturi, îndeplinind diferite funcţii (senzitive).
   PâPILIONACDSU,-C£E, papilionacei, -cee,s.f., adj. 1. S.f. (La pl.) Sub-familie de plante dicotiledonate leguminoase, care au florile cu cinci petale, asemănătoare cu un fluture, cuprinzind plante erbacee, arbuşti şi, mai rar, arbori; (şi la sg.) plantă care face parte din această subfamilie. 2. Adj. .(Despre corola unei flori) Care seamănă cu un fluture; (despre plante) care are flori cu o asemenea corolă. [Pronunţat: -ii-o-]
   PAPILIONfDĂ, papilionide, s.f. (La pl.) Familie de lepidoptere de mărime mijlocie, cuprinzind două specii (Pa-pilio machaon şi PapUio podalirius), cu aripile frumos colorate, galbene,
albastre, negre şi portocalii, perechea a doua de aripi avînd cîte două prelungiri; (şi la sg.) lepidopter care face parte din această familie; coada-rîn-dunicii. [Pronunţat: -ii-o-]
   PAPÎRUS, (2) papirusuri, s.n. 1. Plantă erbacee acvatică, cu tulpina formată din foiţe membranoase, care creşte mai ales în Delta Nilului şi în Africa Centrala (Cyperus papyrus).
2. Material sub formă de foiţă, prelucrat din tulpina acestei plante, pe care scriau, în antichitate, unele popoare. ♦ Vechi manuscris, document, text scris pe un astfel de material.
   PAPISTĂŞ,-Ă,pajjisfafi,-e, s.m. şi f., adj. (înv. si reg.) Catolic.
   PĂPURĂ, papuri, s.f. Gen de plante erbacee perene eu rizom, acvatice, monocotiledonate, din familia tiface-elor, cu tulpina înaltă, neramificată, cu frunze lungi, liniare şi Înguste, cu flori unisexuate, cele femeieşti grupate dens în inflorescenţe groase, cilindrice, cafenii, urmate de inflorescenţe bărbăteşti terminale, care cresc în
locuri mlăstinoase si ale căror frunze t *
sînt folosite la împletituri; plantă din acest gen.
   PĂPUS, păpuşi, s.m. Grupare de perişori, sub formă de umbreluţă, la capătul filamentului fructului unor plante compozite, servind la răspîn-direa seminţelor.
   PAR,-Ă,pare, adj. (Mat.; despre numere întregi) Gare este divizibil cu doi; care este cu soţ; se notează, în general, n = 2 k (kE,Z).0Funcţie pară, funcţie reală, f, de variabilă reală, x, al cărei domeniu de definiţie, I, este simetric faţă de axa ordonatelor şi care are proprietatea că f( —x) =f{x) pentru orice Ig/. Permutare pară, permutare la care numărul de inversiune este par.
   PĂRA1 subst. (Chim.; în expr.) Poziţia para, poziţie de doi atomi de carbon, 1 şi 4, în nucleul benzenic, care poate fi ocupată de doi substituenţi.
PARA2-PARADOXAL
582
  PARĂ2, parale, s.f. Mică monedă turcească de argint care a circulat şi în ţările române.
  PARAACETALDEHÎDĂ, paraacet-aldehide, s.f. Produs de polimerizare a acetaldehidei, trimer ciclic, lichid incolor, cu miros aromatic, solubil în apă, folosit în unele sinteze organice. [Pronunţat: -ra-a-] PARAAMBULACRĂR, păraambula-crare, adj. (în expr.) Aparat paraambu-lacrar, sistem de lacune mărginit de un ţesut care se află în jurul sistemului ambulacrar, la echinoderme. [Pronunţat: -ra-am-\
  PARĂBOLĂ1, parabole, s.f. (Mat.) Curbă obţinută prin secţionarea unui con circular cu un plan paralel cu o generatoare; locul geometric al punctelor din plan egal depărtate de un punct fix (numit focar) şi de o dreaptă fixă (numită directoare); graficul funcţiei de gradul doi, f(x)—ax2-\-lbx-\-c,
 avînd vîrful V                    focarul
                l   2a       4a)
 f( — — . ________—\, axa de simetrie
  l    2a 4a /
 de ecuaţie x -{----=0,        iar  direc-
                ta
 toarea, y + ^        ^    =     0   (unde
                                            44L
 A =b2 — 4 ac).
  PARĂBOLĂ2, parabole, s.f. Povestire alegorică cu conţinut religios sau moral, din care se desprinde o anumită învăţătură; pildă.
  PăRABOLICVĂ, parabolici,-ce, adj. D e forma unei parabole1.
  PARABOLIC2,^, parabolici,-ce, adj. Care ţine de parabolă2, privitor, la parabolă2, specific parabolei2; care cuprinde un anumit tîlc, o anumită învăţătură; alegoric.
  PARABOLOID, paraboloizi, s.m. (Mat.) Suprafaţă descrisă de o parabolă1 care se ' deplasează astfel încît planul ei rămîne mereu paralel cu el
 însuşi, iar vîrful descrie o parabolă1 fixă. O Paraboloid de rotaţie, suprafaţa generată prin rotaţia unei parabole1 în jurul axei de simetrie.
  PARAB OLOIDÂL,-Ă, paraboloidali, -e, adj. Care are formă de paraboloid, ca paraboloidul. [Pronunţat: -lo-i-]
  PARACLfS, paraclise, s.n. Biserică de mici dimensiuni care face parte din ansamblul unei curţi domneşti (sat boiereşti), dintr-un complex monastic sau care este construită într-un cimitir.
  PARACLISER, paracliseri, s.m. Persoană care îngrijeşte şi păzeşte o biserică, îndeplinind şi unele servicii în oficierea slujbei religioase; ţîrcovnic.
  PARĂDĂ, parade, s.f. Festivitate militară la care defilează trupele; defilare a trupelor la o festivitate militară; mulţime de oameni care participă (şi defilează) la o sărbătoare, însoţeşte o personalitate (formînd alaiul său) etc. O De paradă, (care se face, este etc.) de formă, de ochii lumii.
  PARADERIYĂT, paraderivaţi, s.m. Derivat disubstituit al benzenului în poziţia para1.
  PĂRADÎS, (2) paradisuri, s.n. 1. Grădină închipuită din cer, în care, potrivit credinţelor religioase, ar fi trăit Adam şi Eva, pînă cînd, încălcînd cuvîntul lui Dumnezeu, au fost izgoniţi şi în care ajung, după moarte, sufletele oamenilor fără păcate; rai, eden. 2. Fig. Privelişte (din natură) încîntătoa-re; loc foarte frumos şi atractiv.
  PARADIZIĂC,-Ă,             paradiziaci,-ce,
adj. (Livr.) Ca în paradis (1); splendid, minunat, încîntător. [Pronunţat: -zi-ac]
  PARADOX, paradoxuri, s.n. Enunţ contradictoriu şi în acelaşi timp demonstrabil; părere contrară adevărului unanim recunoscut; afirmaţie care poate fi demonstrată şi ca adevărată şi ca falsă. ♦ Ciudăţenie, enormitate, absurditate a unei situaţii, a- unei afirmaţii etc.
  PARADOXĂL,-Ă, paradoxali,-e, adj. Care ţine de paradox, care constituie
583
PARAFA-PARALIZIE
sau care foloseşte un paradox; plin de contradicţii. ♦ Ciudat, bizar, absurd.
  PARĂFĂ, parafe, s.f. Ştampilă cu iscălitura sau cu numele cuiva (prescurtat sau cu iniţiale); ştampilă a unei instituţii.
  PARAFINĂ, parafine, s.f. Substanţă solidă, albă, translucidă, formată dintr-un amestec de alcani cu25.—35 atomi de carbon în moleculă, extrasă din fracţiunile petroliere grele sau obţinută sintetic din gaz de sinteză sau din alte gaze, insolubilă în apă şi greu solubilă în solvenţi organici, folosită la fabricarea luminărilor, hîrtiei, cartonului parafinat, în medicină.
  PARAFMC5-Ă, paraf iniei, -ce, adj. Care aparţine parafinei, privitor la parafină, din parafină. O Hidrocarbură parafinică, alean.
  PARAFINOS,-OĂSĂ, parafinoşi,-oase, adj. Care conţine parafină. O Ţiţei parafinos, ţiţei avînd un conţinut ridicat de parafină. Păcură parafinoasă, păcură cu conţinut relativ ridicat de parafină, obţinută prin prelucrarea ţi-ţeiurilor parafinoase.
  PARAFORM ALDEHIDĂ. s.f.(CH20)n. Produs de polimerizare liniară a formaldehidei, obţinut prin evaporare în vid a soluţiei apoase de formaldehidă, pulbere de culoare albă, cu miros înţepător, folosit în sinteza bachelitei, ca dezinfectant etc.
  PARĂGENĂ, paragini, s.f. Stare a unei construcţii aflate într-un stadiu de degradare aAransată; construcţie aflată într-o asemenea stare.
  PARALĂXĂ, paralaxe, s.f. (Astron.; pentru un punct) Unghiul dintre dreptele care unesc un punct depărtat cu extremităţile unei baze de observare.
♦  Unghiul sub care se vede de pe un astru raza terestră corespunzătoare locului de observare.
  PARALEL,-Ă, paraleli,-e, subst., adj.
1. S.f. Fiecare dintre cercurile de intersecţie ale unei suprafeţe de rotaţie cu
plane perpendiculare pe axa ei de rotaţie. 2. S.f. Fiecare dintre cercurile imaginare care unesc punctele cu aceeaşi latitudine de pe suprafaţa pămin-tului. 3. Adj. (Despre plane) Care nu se intersectează. 4. Adj., s.f. (Drepte) care sînt coplanare şi nu au nici un punct comun. 5. S.n. (Fiz.; în expr.) Legare (sau grupare) în paralel, grupare a unor dispozitive, în tehnică, prin legarea în acelaşi punct a extremităţilor dispozitivelor. 6. S.f. Comparare a două fiinţe, a două opere, fenomene etc. pentru a stabili asemănările şi deosebirile dintre ele; paralelism
 (2). 7. S.f. înfăţişare simultană a aspectului moral şi fizic a două personaje şi compararea lor, în scopul stabilirii trăsăturilor specifice fiecărui personaj.
   PARALELIPIPED, paralelipipede, s.n. Prismă ale cărei baze sînt paralelograme.
   PARALELfSM, (2) paralelisme, s.n.
 1. (Mat.) Proprietate. a două drepte, a două plane sau a unei drepte şi un plan de a fi paralele. O Relaţie de paralelism, relaţie simetrică şi tranzitivă între mulţimea tuturor dreptelor (sau planelor) paralele între ele; se notează prin simbolul || (citit „paralel cu"). 2. Paralelă (6). 3. (Procedeu de) compoziţie prin care se alătură, se pun faţă în faţă două idei, două sentimente, două aspecte din realitate, prin construcţii sintactice asemănătoare.
   PARALELOGRĂM, paralelograme, s.n. Patrulater cu laturile opuse paralele.
   PARALIZĂT,-Ă, paralizaţi,-te, adj.
 1. Atins de paralizie. 2. Fig. încremenit, înţepenit (de emoţie, de spaimă etc.).
   PARALIZÎE, paralizii, s.f. Pierdere totală sau parţială a posibilităţilor de mişcare sau a sensibilităţii corpului (sau a unei părţi a lui), datorită lezării centrilor sau căilor nervoase motorii; _ dambla. O Paralizie infantilă, poliomielită.
PARAMAGNETIC-PARAZIT
584
  P AR AM A GNl3TIC,-Ă, ^ paramag-netici,-ce, adj. Care prezintă paramagnetism; referitor la paramagnetism, de paramagnetism.
  PARAMAGNETISM s.n. Proprietate a unor substanţe de a se magnetiza slab în sensul cîmpului magnetic în care se află.
  PARAMECI, parameci, s.m. (La pl.) Gen de protozoare ciliate microscopice din clasa infuzorilor, în formă ovală--alungită (de papuc), care trăiesc în apele dulci stătătoare şi se înmulţesc asexuat sau prin conjugare; (şi la sg.) animal care face parte din acest gen.
  .PARAMETRU, parametri, s.m. 1. Literă ce poate lua diferite valori, dar care în calcule este considerată constantă. 2. Mărinie proprie unui obiect, unui mecanism, unui sistem, unui fenomen etc., care serveşte la caracterizarea unor proprietăţi ale acestora. O Parametru de stare, parametru care caracterizează starea unui sistem fizic (ex. presiunea, volumul, temperatura). Parametru economic, unitate de măsură a laturilor cantitative şi calitative ale proceselor şi fenomenelor economice.
  PARANOIA s.f. Nume generic dat unui grup de boli psihice cronice, care se manifestă prin lipsa de logică în gîndire, prin idei fixe, prin susceptibilitate, prin orgoliu exagerat, prin mania persecuţiei, prin halucinaţii etc. [Pronunţat: -no-ia\
  PARANTEZĂ,paradeze, s.f. 1. Semn de punctuaţie prin care se izolează o explicaţie, se face o completare, se dă un amănunt etc. şi care se indică grafic prin două arcuri de cerc sau prin două. dreptunghiuri lipsite de cîte o latură. O Paranteză mare (sau dreaptă), croşetă. 2. (Şi în expr. paranteză mică, paranteză rotundă) Semn grafic (sau) care, cuprinzînd o expresie algebrică, indică faptul că acelei expresii urmează să i se aplice o nouă operaţie, folosindu-se şi la unele notaţii matematice.
   PARAPfîT, parapete, s.n. întăritură de pămînt sau de zid la redute şi la tranşee, pentru protejarea luptătorilor aflaţi în spatele ei.
   PARAPITEC, parapiteci, s.m. (Gen de) maimuţă fosilă, de dimensiunea unei pisici, strămoşul comun cel mai îndepărtat al maimuţelor antropoide actuale şi al omului, care a trăit acum 30 de milioane de ani, în oligocen.
   PARAP6D, parapode, s.n. Apendice bilobat al unor viermi inelaţi, care serveşte la deplasare.
   PARAROZANELlNĂ s.f. Reprezentant caracteristic al coloranţilor trife-nilmetanici, care se prezintă sub formă de cristale cu luciu metalic verzui şi care se dizolvă în apă şi în alcool, dînd soluţii de culoare roşie.
   P ARATĂ CTIC,-Ă,7>aratac£icr,-ce, adj. (Gram.) Care este exprimat prin pa-rataxă, care formează o parataxă; care reprezintă unul dintre elementele para-taxei; juxtapus.
   PARATĂXĂ, parataxe, s.f. (Gram.) Juxtapunere.
   PARATlFOS s.n. Boală infecţioasă acută cu simptome intestinale, înrudită cu febra tifoidă, provocată de bacili; febră paratifoidă.
   PARATIROlDĂ,paratiroide, adj. (In expr.) Glandă paratiroidă (şi substantivat, f.), fiecare dintre cele patru glande endocrine, formaţii sferice situate pe faţa posterioară a lobilor tiroidei.
   PARAVERTEBRĂL, paravertebrali, -e, adj. (In expr.) Ganglioni paravertebrali sau lanţ paravertebral, ganglionii simpatici care se află de-a lungul ambelor părţi ale coloanei vertebrale.
   PARAXIĂL,-Ă, paraxiali,-e, adj. (Despre razele de lumină) Care este paralel cu axa unui sistem optic. [Pronunţat: -xi-al]
   PARAZIT,-k,paraziţi,-te, adj., subst.
1. Adj., s.m. şi f. (Organism animal sau vegetal) care trăieşte şi se hrăneşte,
585
PARAZITAR-PARIETAL
permanent sau temporar, în interiorul (endoparazit) unui organism viu sau pe aît (ectoparazit) organism viu (gazdă), provocîndu-i daune, boli sau chiar moartea. 2. Adj. Fig» Care nu are im rol util, efectiv; de prisos, inutil. 3. S.m. (La pl.) Perturbaţii electromagnetice, de origine externă, în transmisiile radiofonice, de telecomunicaţii etc., datorate unor fenomene din alte aparate electrice sau din atmosferă.
  PARAZITĂR,-!, parazitari,-e, adj.
1. (Despre organisme animale şi vegetale) Care trăieşte şi se hrăneşte pe seama altui organism. 2. (Despre boli, simptome etc.) Care este pricinuit de un parazit (1).
  PARAZITISM s.n. Formă de convieţuire în care un organism (parazitul) trăieşte pe seama altui organism de specie diferită (gazda), putînd fi uneori tot parazit, care îi serveşte ca mediu de viaţă, parţial sau în totalitate, şi de la care obţine hrana.
  PARAZIT OL O GlE s.f. Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul organismelor parazite şi al relaţiilor dintre ele şi gazde, precum şi al metodelor de corni» at ere a paraziţilor.
  PÂRĂ s.f. Flacără; văpaie, vîlvătaie.
  PARBRIZ,parbrize, s.n. Placă transparentă (din sticlă sau din material plastic)' montată în partea din faţă a unui veHicul, pentru a feri pe cei din interiorul vehiculului de praf, de vînt etc.
  P A RfîTnfiTj parcheteT s.n. Pardoseală, podea la o casă, formată prin îmbinarea unor bucăţi de lemn tare (stejar, fag, nuc), de dimensiuni mici şi de formă paralelipipedică, prelucrate special; fiecare dintre bucăţile de lemn care formează acest fel de pardoseală.
  PARCDIONfE;parctmonu, s.f. (Livr.) Avariţie, zgîrceme, calicie. ♦ Fig. Măsură, pondere, reţinere (în manifestări).
  PARCtJRS,parcursuri, s.n. 1. Drum, traseu pe care 11 străbate sau pe care trebuie să-l străbată cineva sau ceva pentru a ajunge de la un punct la altul. ♦ Lungimea spaţiului străbătut de o particulă încărcată electric într-o substanţă omogenă, pînă cînd valoarea energiei sale cinetice devine egală cu cea corespunzătoare agitaţiei termice.
2. Distanţa dintre punctul de plecare şi linia de sosire, într-o probă Bportivă.
  PAREMIOL0GIC,-l, paremiologici, -ce, adj. Care ţine de proverbe sau de studiul lor, privitor la proverbe sau la studiul lor. [Pronunţat: -mi-o-]
  PAREMIOLOGIE s.f. Disciplină care se ocupă cu studiul proverbelor. [Pronunţat: -mi-o-']
  PARENCHlM, parenchime, s.n. 1. Ţesut vegetal fundamental, alcătuit din celule vii, mari, în general izome-trice, cu pereţii celulozici subţiri, în citoplasmă cu numeroase plastide şi incluziuni, cu multe spaţii interceluia-re, pline cu aer sau cu apă, care formează cea mai mare parte a organelor moi ale plantelor. O Parenchim corti-cal, ţesut situat sub epiderma tulpinii, care are în citoplasma celulelor clorofilă. 2. Substanţa fundamentală a unui organ animal, cu aspect spongios, bogată în vase sangvine, cu însuşiri fiziologice caracteristice.
  PĂRIA s.m. invar. Categorie socială în India, la brahmani, aflată în afara castelor, lipsită de orice drepturi sociale şi religioase; persoană care apay-ţine acestei categorii. [Pronunţat: -ri-ă]
  PARICOPITÂT, paricopiiate, s.n. (La pl.) Ordin de mamifere erbivore mari, rumegătoare şi nerumegătoare, cu piciorul adaptat pentru fugă şi terminat cu două degete copitate, dezvoltate, şi cu două degete mici, opuse; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin.
  PARIETjjj,-Ă, parietali,-e, adj:, s.f.
1. Adj. Care se referă la peretele unei cavităţi a organismului, care aparţine
PARIMIE-PAROXISM
586
acestui perete. <0 Foiţă parietală, foiţă care înveleşte peretele cavităţii toracice. Os parietal (şi substantivat, n.), fiecare dintre oasele-pereche, simetrice, care formează partea mijlocie a cutiei craniene. 2. S.f. (La pl.) Ordin de plante dicotiledonate, erbacee şi lemnoase, anuale, bienale şi perene, cu înveliş floral dublu, galben, alb sau roşiatic, cu ovulele dispuse pe pereţii ovarului, cu fructul o capsulă, care cresc spontan în zonele tropicale sau subtropicale, spontan sau cultivate ca plante ornamentale; (şi la sg.) plantă din acest ordin. [Pronunţat: -ri-e-]
  PARIMiE, parimii, s.f. 1. (Rar) Proverb, pildă, învăţătură. 2. Carte bisericească în care sînt incluse fragmente din proverbele lui Solomon şi alte extrase cu pilde din Vechiul testament.
  PARITĂTE, parităţi, s.f. 1.' Egalitate numerică. + (Mat.) Proprietate a unui număr întreg de a fi par sau a unei funcţii numerice de a fi pară. 2. Egalitate valorică, echivalenţă în valoare. <0 Paritate valutară (sau monetară), a) raport între unităţile băneşti a două ţări, în funcţie de conţinutul (greutatea) lor de metal pur de acelaşi fel (aur sau argint); b) raport între diferite valute, pe baza conţinutului lor în aur, stabilit prin lege.
  PARLAMENT, parlamente, s.n. Organ legislativ din unele ţări, compus din una sau din două camere şi alcătuit din reprezentanţi ai diferitelor partide politice, aleşi, total sau parţial, prin votul cetăţenilor. ^ Sesiune, şedinţă de lucru în care se întruneşte acest
*                             » organ. ♦ Clădire în care au loc şedinţele acestui organ.
  PARLAMENTĂR, parlamentari, s.m. Persoană delegată să ducă tratative (cu inamicul sau cu reprezentanţii altei, ţări).
  PARLAMENTARISM s.n. Regixri politic în care guvernul răspunde faţă de parlament, votul de neîncredere al
acestuia putînd conduce la demisia guvernului.
  PARMEZĂN s.n. Specialitate italienească de caşcaval (uscat); caşcaval ras.
  parnasiăn,-ă, parnasieni,-e, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine parnasianismului, privitor la parnasianism, specific parnasianismului. 2. S.m. şi f. Adept sau reprezentant al parnasianismului. [Pronunţat: -si-an\
  PARNASIANISM s.n. Curent poetic apărut în Franţa, pe la jumătatea secolului XIX, avînd predilecţie pentru evocarea grandioasă a civilizaţiilor şi mitologiilor străvechi, pentru natura exotică, văzută static, pentru strălucirea exterioară a lucrurilor, prezentate în imagini picturale, şi manifes-tînd un cult deosebit pentru formă. [Pronunţat: -si-a-]
  PARODÎE, parodii, s.f. Creaţie literară în care sînt preluate teme, motive şi mijloace de expresie proprii altei opere literare, prin deformarea lor caricaturală, în scopul de a obţine efecte comice ori satirice.
  PAR(5L interj. (Rar) Pe cuvînt!(?),. zău!(?), serios!(?).
  PAROLĂ, parole, s.f. Cuvînt secret sau formulă secretă, cunoscute şi folosite de militarii aflaţi în misiune pentru a fi recunoscuţi de alţi militari ce cunosc cuvîntul sau formula.
  PARONIM, paronime, s.n. Cuvînt asemănător cu altul ca formă, dar deosebit de acesta ca sens.
  PAROTlDĂ, parotide, adj. (în expr.) Glandă parotidă (şi substantivat, f.), fiecare dintre cele două glande salivare, voluminoase, situate înapoia mandibulei, în vecinătatea conductului auditiv extern, care secretă un produs fluid, lipsit de mucină.
  PAROXISM, paroxisme, s.n. Intensitate maximă pe care o poate atinge o senzaţie, un sentiment, un proces sufletesc, o stare, o boală etc.
587
PARSEC-PARTIDĂ
  PARSEC, parseci, s.m. Unitate de lungime, folosită în astronomie, egală cu 3,26 ani-lumină sau cu 206265 unităţi astronomice.
  PĂRTE, părţi, s.f. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în Raport cu întregul; fragment, bucată, porţiune. 2. Element constitutiv, precis delimitat din structura unui tot, ‘a unui ansamblu; element indisolubil legat de componenţa sau de esenţa ■unui lucru. 3. Fig. Punct de vedere într-o problemă dată; privinţă. 4. Categorie socială, profesională etc.; tabără, grup, colectivitate; persoanele care alcătuiesc o asemenea categorie, tabără etc. 5. (Gram.; în expr.) Parte de vorbire, fiecare dintre categoriile de cuvinte grupate după sensul lor (lexical) fundamental şi după caracteristicile morfologice şi sintactice. Parte de propoziţie, cuvînt (sau grup de cuvinte) din alcătuirea unei propoziţii, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcţia specifică îndeplinită în cadrul propoziţiei.
  PARTENOGrEKfiZĂ s.f. Proces biologic de formare a unui embrion şi de dezvoltare a unui organism dintr-un gamet nefecundat, întîlnit la unele plante şi la unele animale inferioare.
  PARTICIPĂŢIE, participaţii, s.f. Contribuţie în bani sau în natură a oamenilor muncii, investită într-o întreprindere economică de stat sau cooperatistă, care dă dreptul acestora să participe la sporirea fondurilor întreprinderii şi la beneficiile _ei.
  PARTICÎPIU, participii, s.n. Mod verbal impersonal care nu poate forma predicatul, cu forme deosebite după gen şi după număr, denumind acţiunea suferită de un obiect. O (în vechea terminologie a gramaticii limbii române) Participiu prezent, gerunziu.
' PARTICULĂR,-Ă, particulari,-e, adj., s.n. 1. Adj. Care este propriu (în primul rînd) unei singure fiinţe, unui sin-
gur lucru sau unei singure categorii de fiinţe sau de lucruri; specific, caracteristic. 2. S.n. Categorie, în filozofia materialist-dialectică, reprezentînd treapta superioară de generalitate a singularului' în raport cu- el însuşi.
3. S.n. (In expr.) în particular, fără a urma zi de zi cursurile unei şcoli, dar pregătindu-se singur (acasă) pentru examenele cerute.
  PARTICULARITATE, particularităţi, s.f. Ceea ce deosebeşte o fiinţă, un obiect,. un fenomen sau un grup de fiinţe, de obiecte, de fenomene de alte fiinţe, obiecte, fenomene etc.
  PARTICULĂ, particule, s.f. Parte foarte mică dintr-o substanţă, dintr-o materie. O (Fiz.) Particulă elementară, porţiune foarte mică de substanţă sau de cîmp, parte constitutivă a materiei, care se prezintă ca o unitate cu însuşiri specifice şi care interacţio-nează ca o entitate cu alte sisteme fizice. Particulă alfa (a), nucleu de heliu constituit din patru nucleoni (doi protoni şi doi neutroni). Pariiculâ beta (P), electron sau pozitron emis de nucleul unui element radioactiv în procesul dezintegrării beta.
  PARTÎD, partide, s.n. (Şi în expr. partid politic) Grupare de oameni uniţi prin aceleaşi concepţii politice, ideologice şi prin interese sociale, reprezentînd partea cea mai activă şi cea mai organizată a unei clase sau pături sociale. O Partid comunist, partid revoluţionar al clasei muncitoare, forma cea mai înaltă de organizare a clasei muncitoare şi a celorlalţi oameni ai muncii de la oraşe şi sate, avînd ca scop făurirea societăţii socialiste şi comuniste.
  PARTÎDĂ, partide, s.f. 1. întrecere sportivă între doi concurenţi sau între două echipe, care se desfăşoară după normele stabilite de regulamentul fiecărei ramuri sportive; joc, întîlnire, meci. 2. Căsătorie sau proiect de căsă-
PARTINIC-PASCAL
588
torie (avantajos pentru cel In cauză).
3. (înv.) Partid.
   PARTINIC,-Ă, partinici,-ce, adj. Care reprezintă şi apără interesele unui partid (comunist sau muncitoresc), care corespunde cu spiritul, ideologia, programul şi statutul acestui partid.
   PARTINITĂTE s.f. Principiu care exprimă apartenenţa de clasă, de partid a oricărei ideologii; însuşire a ideologiei de a reflecta interesele şi aspiraţiile unei clase sociale.
   PARTITtJRĂ, partituri, s.f. Notaţie cuprinzînd toate părţile vocilor sau ale instrumentelor unei compoziţii muzicale, astfel dispuse încît să poată fi urmărite concomitent. + Compoziţie muzicală.
   PARTÎŢIB, partiţii, s.f. (Mat.; în expr.) Partiţie a unei mulţimi, mulţime formată din submulţimi ale unei mulţimi date, disjuncte două cîte două şi a căror reuniune este mulţimea dată.
   PARTIZĂN,-Ă, partizani,-e, s.m. şi f. Persoană care, fără a face parte din forţele armate regulate, participă la lupta populară organizată împotriva inamicului în spatele frontului, în scopul eliberării teritoriului ocupat de inamic.
   PARTURÎŢBE, parturiţii, s.f. Act fiziologic caracteristic organismelor vi-vipare, prin care embrionul ajuns la maturitate (în cazul mamiferelor, fătul) este expulzat, pe cale naturală, din cavitatea uterină; fătare; naştere.
   PĂRŢI s.m. pl. Populaţie de origine iraniană stabilită în vestul Asiei, între fluviile Eufrat şi Ind, unde a întemeiat un puternic stat sclavagist, în sec. III î.e.n.
   PARVENI, parvin, vb. IV. Intranz. A ajunge, prin folosirea unor mijloace necinstite sau prin exploatarea unor împrejurări favorabile, la o bună situaţie materială, la o remarcabilă poziţie politică sau socială; a pătrunde
pe căi necinstite într-o pătură socială înaltă.
   PARVENIT,-Ă, par veniţi,-te,    adj.,
s.m. şi f. (Persoană) care a reuşit să parvină.
   PARVENITISM s.n. Tendinţa sau dorinţa de a parveni cu orice preţ; mod de comportare, atitudine de parvenit.
   PAS, păsuri, s.n. Loc .îngust şi mai coborît, de-a lungul unei văi, care permite trecerea unui munte 'sau a unui deal dintr-o parte în alta'; trecătoare.
   PASL,pasez, vb. I. Tranz. 1. A face să ajungă, să treacă în mîna, în proprietatea altuia; a face să treacă de la unul la altul. 2. A transmite obiectul de joc (mingea, pucul etc.) unui coechipier, cu mîna, cu piciorul, cu crosa, cu capul etc., în funcţie de prevederile regulamentului jocului respectiv.
   PASÂJ, pasaje, s.n. Spaţiu amenajat între două rînduri de clădiri sau coridor al unei clădiri aşezat la nivelul străzii, care servesc pietonilor (sau, rar, vehiculelor) să treacă dintr-o stradă în alta. + Loc de trecere (de pe iin trotuar pe celălalt).
   PASARELĂ, pasarele, s.f. Pod îngust construit la înălţime peste o linie de cale-ferată, peste un canal etc., pentru a permite trecerea pietonilor.
   PĂSĂRE, păsări, s.f. (La pl.) Clasă de vertebrate aeriene, terestre şi acvatice, amniote, ovipare şi homeoterme, cu corpul fusiform, acoperit cu pene, cu membrele anterioare transformate în aripi pentru zbor, cu fălcile lipsite de dinţi, fiind transformate în cioc şi acoperite cu formaţii cornoase, care trăiesc, în stare sălbatică sau domestică, pe tot globul; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă.
   PASCĂL, pascali, s.m. Unitate de măsură pentru presiune, egală cu presiunea exercitată de un newton pe un metru pătrat.
589
paseism-pastilA
  PASEÎSM s-n- Atitudine, concepţie care reprezintă o întoarcere (exagerată) spre trecut; idealizare a trecutului.
  PASERIFGRMĂ, paseriforme, s. f. (La pl.) Cel mai numeros şi mai răspîn-dit ordin de păsări, cu predominarea taliei mari şi mijlocii, producînd pui nidi-coli, golaşi şi orbi, insectivore siau gra-nivore, unele sedentare, altele migratoare, majoritatea bune cîntătoare; (şi la sg.) pasăre care face parte din acest ordin.
  PASIONĂL,-Ă, pasionali,-e,        adj.
(Despre temperamente, caractere, sentimente, acţiuni etc.) Produs sau determinat de o pasiune, care se referă la o pasiune. [Pronunţat: -si-o-]
  PASITÎNE, pasiuni, s.f. 1. Sentiment foarte precis orientat care se distinge prirttr-o deosebită intensitate, statornicie şi eficienţă, ce se manifestă ca o tendinţă polarizatoare a proceselor psihice ale omului, dominîndu-1 prin tăria efectelor sau prin permanenţa acţiunii lor. 2. înclinaţie vie însoţită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesiunea exercitată. + Dorinţă, aspiraţie, înclinaţie vie, arzătoare (pentru cineva sau pentru ceva). [Pronunţat: -sî-h-]
  PASÎV,-Ă, pasivi,-e, adj., s.n. I. Adj.
1. Care nu reacţionează în nici un fel, care este lipsit de iniţiativă şi de interes pentru ceea ce face, vede etc.; dezinteresat, apatic; inactiv. ♦ Apărare pasivă, ansamblul măsurilor luate pentru a feri un oraş, o clădire etc. de atacuri aeriene inamice. 2. (Gram.; despre diateze, forme verbale, conjugări etc.) Care arată că subiectul gramatical suferă acţiunea făcută de altcineva. n. s .n. (Adesea adjectival) Totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi, privite sub aspectul provenienţei lor, la un moment dat, şi al destinaţiei lor. + Parte a bilanţului contabil în care sînt înscrise
fondurile unei întreprinderi sau ale unei instituţii la un moment dat.
   PASIVITĂTE s.f. 1. Stare a celui pasiv (I 1); lipsă de activitate, de iniţiativă, de interes; renunţarea la acţiune; inactivitate; resemnare. 2. (Chim.) Proprietate a unor metale de a nu fi atacate de unii acizi concentraţi, ca urmare a formării unui strat protector, în special de oxid, pe suprafaţa metalului în contact cu acidul concentrat.
   PASIYIZĂRE, pasivizări, s.f. Fenomen, operaţie prin care unele metale capătă pasivitate (2) în contact cu acizi concentraţi; pasivare.
   PASPARTtT, paspartuuri, s.n. 1. Chenar alb sau de culoare neutră montat în jurul unui desen, al unei picturi etc. 2. Cheie cu care se poate deschide orice broască obişnuită; şpe-raclu. 3. Fig. Mijloc de pătrundere într-un anumit cerc, într-o anumită problemă etc. [Scris şi: passe-partout]
   PĂSTĂ, paste, s.f. 1. Material, omogen sau eterogen, care, la o temperatură dată, se prezintă ca o masă vîs-coasă, lipsită de elasticitate şi cu o rezistenţă mică la pătrunderea unor corpuri solide. 2. Materie densă şi foarte maleabilă, cu aspect omogen, rezultată, de obicei, dm măcinarea unor substanţe şi din amestecul lor (cu un lichid), pînă la obţinerea consistenţei dorite. 3. Culoare (folosită în pictură) preparată, de obicei, cu ulei.
   PASTEL, pasteluri, s.n. 1. Creion colorat, moale, pentru desen, obţinut din pudră de pigmenţi amestecată cu talc şi cu gumă arabică. ♦ Desen executat cu acest fel de creioane.
2.  Specie a genului liric, prin esenţă descriptivă, în care se prezintă un tablou din natură.
   PASTELĂT,-Ă, pastelaţi,-te, adj. (Despre culori, desene etc.) în tonuri pale, delicate.
   PASTÎLĂ. pastile, s.f. Preparat farmaceutic sau alimentar de forma unei
PASTIŞA-PATRIÂRHAL
590
tablete sau a unei bomboane mici (rotunde).
   PASTIŞĂ, pastişez, vb. I. Tranz. A. imita în mod servil o lucrare literară sau artistică, a lua ca model fără a se ridica deasupra originalului. ♦ (Rar) A imita în mod voit ironic, pentru a scoate în evidenţă scăderile modelului.
   PASTÎŞĂ, pastişe, s.f. Lucrare literară, plastică sau muzicală, de obicei lipsită de originalitate şi de valoare, în care autorul preia servil temele sau mijloacele de expresie ale unui mare creator.
   JPASTORĂL,-k,pastorali,-e, adj., s.f. (Operă literară sau muzicală) care zugrăveşte crîmpeie din viaţa păstorilor sau, în general, din viaţa de la ţară; bucolic(ă).^
   PA ŞAL ÎC, paşalicuri, s.n. Provincie sau regiune din Imperiul otoman condusă de un paşă (şi al cărei teritoriu reprezenta proprietatea funciară a sultanului).
   PĂ.Şk,paşi, s.m. Guvernator ăl unui paşalîc din Imperiul otoman; titlu dat vizirilor şi altor înalţi demnitari otomani (ori din ţările musulmane); persoană avînd acest titlu.
#  PAŞOPTÎST,-Ă, paşoptişti,-ste, s.m. şi f., adj. (Persoană) care aparţinea generaţiei participanţilor la revoluţia de la 1848 din ţările române sau care exprima, reflecta idealurile acestei generaţii.
   PAT, paturi, s.n. 1. Partea de lemn a unei puşti sau a unui pistol pe care sînt fixate ţeava şi accesoriile şi care serveşte la fixarea acestor arme în poziţia dorită, în timpul tragerii. 2. (Bot.; în expr.) Pat germinativ, strat de gunoi de grajd, nisip şi mraniţă, în care se pun diferite seminţe la germinat pentru obţinerea răsadurilor.
   PĂTĂ, pete, s.f. 1. Urmă lăsată pe suprafaţa unui obiect de un corp gras’, de o materie colorată, de murdărie etc.; suprafaţa pe care se întinde o
astfel de urmă; substanţă care a lăsat această urmă. O (A. pl.) Pată de culoare, porţiune diferit colorată faţă de cele înconjurătoare, într-un tablou.
2.  (Biol.; în expr.) Pată galbenă, macula lutea. Pată oarbă, loc în care se concentrează fibrele nervului optic, lipsit de receptori senzitivi; papilă optică.
   PATENTĂT,-Ă, patentaţi,-te, adj. (Despre oameni) Care este cunoscut, recunoscut de toată lumea prin trăsăturile sale negative.
   PATJjjNTĂ,patente, s.f. Drept exclusiv pe care îl are un inventator de a pune în fabricaţie şi în vînzare produsul invenţiei sale; act, diplomă prin care se acordă acest drept; brevet de invenţie. ♦ (Rar) Certificat, dovadă.
   PATERN,-Ă, paterni,-e, adj. Care aparţine tatălui, privitor la tată, de tată, specific tatălui; părintesc.
   PATETIC,-Ă,patetici,-ce, adj. 1. Plin de patos, care emoţionează puternic, impresionează profund, înduioşează; plin de emfază, de afectare. 2. (Despre nervi) Care inervează muşchii oblici ai ochiului.
   PATOGEN,-Ă, patogeni,-e, adj. Care se referă la boală; care provoacă boli, infecţii;; purtător de boli.
   PATOLOGIC,-Ă, patologici,-ce, adj. Care implică sau indică o boală (psihică ori fizică).
   PATOLOGÎE s.f. Ramură a medici-nei care studiază cauzele şi simptomele bolilor.
   PĂTOS s.n. Însufleţire extremă; avînt, entuziasm, înflăcărare.
   PATRIĂRH, patriarhi, s.m. 1. Bărbat în vîrstă, cu rol de şef al familiei, în perioada gintei patriarhale. 2. Cel mai înalt rang în ierarhia unor biserici ortodoxe; persoană . care are acest rang. [Pronunţat: -tri-arh]
   PATRIARHĂL,-Ă,j5a<ri'ar^aZt,-e, adj. Care aminteşte simplitatea vieţii şi a obiceiurilor din trecut; liniştit, tihnit;
591
PATRIARHAT-PAUPERISM
străvechi, tradiţional; rustic. ♦ Care se practică cu mijloace tradiţionale, vechi sau învechite. [Pronunţat: -tri-ar-]
   PATRIAUHĂT s.n. Formă de organizare socială caracteristică epocii bronzului, din comuna primitivă, în care hărbatul avea rolul preponderent în viaţa economică şi socială şi în care apartenenţa la gintă era stabilită pe linie paternă. [Pronunţat: -tri-ar-]
   PATRICIĂN,-Ă, patricieni,-e, s.m. şi f. Reprezentant al aristocraţiei din Roma antică, descendent al unei vechi familii, care exploata sclavii şi plebeii, se bucura de toate drepturile politice şi ocupa funcţii în stat. [Pronunţat: -ci-an]
   PĂTRIE, pairii, s.f. 1. Mediu natural, social, politic, cultural în care s-a afirmat şi îşi desfăşoară viaţa şi lupta fiecare popor, făurindu-şi propria sa istorie, realizîndu-şi idealurile sale sociale şi naţionale; ţara în care s-a născut cineva şi al cărei cetăţean este.
♦   Oraşul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pămînt natal, loc de baştină. + Loc de origine a unei idei, a unui curent etc. 2. Loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva.
   P ATRIM ONIĂL,-Ă, patrimoniali,-e, adj. Care aparţine unui patrimoniu, privitor la un patrimoniu; care se moşteneşte, ereditar; de familie. [Pronunţat: -ni-aZ]
   PATRIMONIU,patrimonii, s.n. (Jur.) Totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor cu valoare economică, precum şi a bunurilor materiale la care se referă aceste drepturi, care aparţin unei persoane (fizice sau juridice). ♦ Spec. Bun moştenit prin lege de la părinţi (sau de la rude); avere părintească. ♦ Spec. Totalitatea bunurilor care aparţin colectivităţii şi sînt administrate de către organele statului; bun public. ♦ Bunuri spirituale care aparţin întregului popor (fiind transmise de la strămoşi); moştenire culturală. ♦ Bunuri spirituale care aparţin omenirii întregi.
   PATRIOT,-!, patrioţi,-te, s.m. şi f. Persoană care îşi iubeşte patria, munceşte şi luptă pentru fericirea ei. [Pronunţat: -tri-ot]
   PATRIOTISM s.n. Sentiment al dragostei faţă de patrie, faţă de propriul popor statornicit în decursul istoriei. [Pronunţat: -tri-o-]
   PATRON1,patroane, s.n. (Tehn.) Corp cilindric de porţelan care conţine firul fuzibil al unei siguranţe electrice; buşon.
   PATRON2,-OÂJ$Ă.J)atroni,-oane, s.m. şi f. Proprietar al unei întreprinderi care exploatează munca (salariată a) altora.
   PATRONĂJ, patronaje, s.n. Protecţie, ocrotire; sprijin. ♦ Acţiune de ocrotire a săracilor şi a celor incapabili de muncă, pe care o desfăşoară societăţile de binefacere din unele ţări; asociaţie, societate de binefacere.
   PĂTRU num. cârd. Număr natural care, în numărătoare, are locul între trei şi cinci şi care se indică prin cifrele 4 (şi IV). ♦ (Substantivat) Semn grafic care reprezintă numărul patru.
   PATRULĂ,patrulez, vb. I. Intranz. A se deplasa, a merge, după un anumit program, pe un traseu pentru a supraveghea, a păzi, a controla ceva sau pe cineva.
   PATRULATER, -Ă patrulatere, s.n., adj. 1. S.n. Poligon cu patru laturi.
2.  Adj. Referitor la patrulater (1), care ţine de patrulater. O Piramidă (sau prismă) patrulateră, piramidă sau prismă cu baza, respectiv bazele, un patrulater (1).
   _ PAUPER, -Ă,pauperi, -e, adj. (Livr.) Lipsit de mijloace de existenţă; redus la mizerie, la o stare de sărăcie (prin exploatare); foarte sărac.
   PAUPERÎSM s.n. Stare de sărăcie extremă a unor pături largi ale populaţiei de la oraşe şi de la sate, caracte-
pauperizare-pAgîn
592
ristică tuturor societăţilor bazate pe exploatarea omului de către om.
   PATJPEBIZĂRE, pauperizări,         s.f.
înrăutăţire a situaţiei economice şi social-politice a clasei muncitoare, în condiţiile capitalismului, ca rezultat al acţiunii legii generale a acumulării capitaliste.
   PĂUZĂ, pauze, s.f. Semn muzical care se scrie pe portativ pentru a indica .întreruperea, pe o anumită durată, a unei fraze muzicale. [Pronunţat: pa-u-]
   PAVĂJ, pavaje, s.n. îmbrăcăminte rutieră formată din blocuri de piatră, de lemn, din bolovani etc. aşezate într-un strat de nisip sau, uneori, de mortar, executată peste o fundaţie pregătită special (după natura pavajului).
   PÂVĂZĂ, paveze, s.f. Armă din metal, din piele etc., de forma unei plăci plate sau bombate, pe care războinicii din trecut o ţineau cu o mînă .în faţă pentru a se apăra de loviturile duşmanului; scut. + Fig. Ocrotire, apărare, sprijin, protecţie.
   PAVILION, pavilioane, s.n. 1. Formaţie anatomică cu aspect de cornet, situată la extremitatea unui conduct. O Pavilionul urechii, cornet cartilaginos acoperit cu piele sau cu blană, caracteristic, în general, mamiferelor, care face parte din urechea externă şi în care se deschide canalul auditiv extern. Pavilionul trompei uterine, partea dilatată de la extremitatea oviductului. 2. Partea largă, ca o pîl-nie, a unor instrumente muzicale (de suflat). [Pronunţat: -li-on] .
   PAVIMENT, pavimente, s.n. Pardoseală a unei încăperi sau pavaj al unei curţi interioare, făcute din (dale de) piatră, mozaic etc., avînd şi o funcţie decorativă.
   PAVIMENTOS, -OĂSĂ, pavimentoa-se, adj. (în expr.) Ţesut pavimentos, tip de ţesut epitelial de acoperire, uni-sau multistratificat, alcătuit din celule
de formă rombică alungită, dispuse unele lîngă altele, avînd aspect de pavaj, care se găseşte în endotelii.' Celulă pavimentoasă, celulă care intră în constituţia ţesutului pavimentos.
   PAZVANGfU, pazvangii, s.m. Ostaş de sub comanda rebelului turc Pazvan--Oglu, care a participat la dese incursiuni <Je pradă în Ţara Românească (mai ales în Oltenia), la sfîrşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX.
   PĂCURĂR, păcurari, s.m. (înv. şi reg.}. Păstor, cioban.
   PĂCURĂ s.f. Fracţiune grec, ~bţi-nută ca reziduu la distilarea prinwă a ţiţeiului, lichid vîscos, negru sau brun, de compoziţie complexă, în funcţie de natura ţiţeiului, "folosită drept combustibil, ca materie primă la fabricarea unor produse petroliere foarte utile (motorine, uleiuri minerale, bitum etc.).
   PĂDUCHE, păduchi, s.m. Gen de . insectă din ordinul phthiraptera, care trăieşte parazit pe păsări şi pe mamifere.
   PĂDtÎRE, păduri, s.f. Suprafaţă mare de teren acoperită de una sau de mai multe specii de copaci crescuţi în stare sălbatică, pe lîngă care se mai găsesc arbuşti, plante erbacee, muşchi, şi unde trăiesc diferite specii de animale.
   PĂDUREĂN, -Ă, pădureni, -e, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Referitor la pădure, care trăieşte sau se găseşte în pădure.
2.. S.m. şi f. Persoană care trăieşte într-o regiune de pădure (sau de munte) ori este originară de acolo.
   PĂDUREŢ, -EĂŢĂ, pădureţi, -e,adj. (Despre plante, pomi fructiferi, fructe) Care creşte în pădure sau într-un loc necultivat; sălbatic. ♦ Fig. (Despre oameni) Ursuz, retras, izolat, nesociabil.
   PĂGÎN, -Ă, păgtni, -e, s.m. şi f. 1. Persoană care se închină zeilor sau idolilor; nume dat de creştini celor
593
 , care aparţin altor religii. 2. Fig. Om rău la suflet, crud, nemilos.
    PĂGUBĂŞ, -1, păgubaşi, -e, s.m. şi . f. Persoană care a suferit o pierdere ! materială.
    păianjen, păianjeni, s.m. (La pl.) Ordin de artropode din clasa arahni-delor, cu corpul alcătuit din cefaloto-race, cu patru perechi de picioare lungi şi subţiri, cu două perechi de maxile, cu abdomen nesegmentat, care se hrănesc cu insecte mici, prinse într-o pînză ţesută cu ajutorul unui lichid cleios pe care îl secretă; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin [Pronunţat: pă-ian-]
    PĂIENJENIŞ, păienjenişuri, s.n. Desiş sau împletitură deasă. [Pronunţat: pă-ien-]
    PĂIOS, -OĂSĂ, păioşi, -oase, adj., s.f. (Plantă, mai ales cereală) care are tulpina un pai. [Pronunţat: pă-ios]
    PĂLĂMÎDĂ1, pălămide, s.f. Plantă erbacee dicotiledonată, perenă, din familia compozitelor, cu tulpina înaltă, cu rădăcini ramificate, cu frunze întregi sau crestate, acoperite pe margini cu spini, cu flori violete, cu fruct prevăzut cu papus, una dintre buruienile cel mai greu de distrus (Cirsium arvense).
    PĂLĂMÎDĂ2, pălămide, s.f. Peşte marin teleostean răpitor, lung de 60—80 cm, fusiform, cu spatele albastru, cu o cuirasă toracică formată din solzi mari cu terminaţii ascuţite şi cu mulţi dinţi pe fălci (Sarda sarda).
    PĂLĂRÎE, pălării, s.f. 1. (Bot.) Partea superioară, de forma unei calote, susţinută de un picioruş, care reprezintă corpul de fructificaţie al •unor ciuperci din clasa bazidiomicete-lor. ♦ Capitul mare în care sînt grupate florile (şi seminţele) florii-soarelui.
 2.  (Geol.; în expr.) Pălărie de fier, partea superficială din zona de oxida-ţie a zăcămintelor metalifere, bogată în limonit, conţinînd adesea şi mine-
PAGUBAŞ-PAPĂDIE
 rale silicioase, oxizi, hidroxizi sau alte minerale metalice greu solubile.
   PĂLÎ1, pălesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni) A deveni alb sau galben la faţă (de emoţie, din cauza unei boli etc.). 2. (Despre surse luminoase) A-şi pierde strălucirea, a deveni puţin intens; a se stinge.
                                                          PĂLÎ2, pălesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) izbi, a (se) lovi tare.
   PĂLEVLĂR, pălimare, s.n. (Pop.) Pridvor, cerdac; foişor.
   PĂLMĂŞ, -Ă, pălmaşi, -e, s.m. şi f. Ţăran sărac, fără vite de muncă, fără unelte agricole şi, de cele mai multe ori, fără pămînt, care îşi cîştigă existenţa muncind cu braţele pe pămîntul moşierilor şi chiaburilor.
   PĂMÎNT s.n. Planetă a sistemului solar, avînd o formă de geoid, cu raza la ecuator de 6 378,388 lan, iar cu cea de la poli de 6 356,912 km, în suprafaţă de 510 100 933 km2, cu volumul de 1083,3 -IO8 km3 şi cu masa de 5979,8-
 • IO18 t şi care execută o mişcare de rotaţie în jurul axei sale, cu viteza (la ecuator) de 1674 km/h, şi o mişcare de revoluţie în jurul soarelui, cu viteza medie de 107 208 km/h pe o orbită eliptică, cu lungimea de 940 000 000 km (soarele fiind într-unul dintre focarele ei la distanţa maximă de 152 029 000 km şi la cea minimă de 147 035 000 km).
   PĂMÎNTÎU, -ÎE, părrdntii, adj. (Despre faţa omului) De culoarea pămîntului, de culoarea (albă, galbenă sau întunecată a) feţei unui mort.
   PĂMÎN'l'jSL s.n. (Min.) Diatomit.
   PĂNtJŞĂ, pănuşi, s.f. Fiecare dintre foile (frunzele modificate) care înfăşoară ştiuletele de porumb.
   PĂPĂDÎE, păpădii, s.f. Plantă perenă erbacee, dicotiledonată, din familia compozitelor, cu frunze lungi, crestate, dispuse în rozetă bazală, cu flori galbene, cu fructul o achenă cu papus,
38 ~ Dicţionarul limbii romftne pentru elevi
PAPURIŞ-PĂTLAGEA
594
 care are în frunze sau în alte părţi latex (Taraxacum officinale).
   PĂPTJRlŞ, păpurişmi, s.n. Loc acoperit cu papură; desiş de papură.
   PĂPUŞOI,păpuşoi, s.m. (Bot.; reg.) Porumb.
   PĂRERE,păreri, s.f. 1. Opinie, punct de vedere; concepţie, idee, credinţă. 2. Iluzie, închipuire. + (Concr.) Arătare, nălucire, vedenie, fantomă.
   PĂRlSIMI s.f. pl. (înv. şi pop.) Post pe care îl ţin creştinii, timp de şase săptămîni, înaintea Paştilor; postul mare.
   PĂRUIALĂ, păruieli, s.f. (Fam.) Faptul de a (se) bate trăgînd (sau trăgîndu-se) de păr. + Bătaie; încăierare. [Pronunţat: -ru-ia-]
   PĂS, păsuri, s.n. (Pop.) Durere (sufletească) greu (le suportat; suferinţă, chin; supărare, necaz.
   PĂSĂ, pers. 3 pas, vb. I. Intranz. (Pop.; în expr.) Pas să... (sau de...), caută, încearcă, îndrăzneşte să...; nici vorbă să...
   PĂSĂT s.n. Mîncare preparată din terci de mălai sau de făină de mei.
   PĂSTĂIE, păstăi, s.f. Fruct uscat dehiscent, monocarpelar, cu una sau mai multe seminţe prinse de-a lungul liniei de sudură a carpelelor, care se deschide prin separare în două valve şi care este caracteristic majorităţii leguminoaselor. [Pronunţat: -ta-ie]
   PĂSTORI, păstoresc, vb. IV. Tranz. A conduce, a îndruma pe credincioşi după morala bisericească.
   PĂSTOS, -OĂSĂ,păstoşi, -oase, adj. Care are aspectul, consistenţa unei paste, ca pasta; moale.
   PÂSTRĂY,păstrăvi, s.m. (Şi în expr. păstrăv de rîu) Peşte teleostean de apă dulce, din familia salmonidelor, cu corpul alungit, acoperit în întregime cu solzi mici, verzui dorsal, albăstrui pe laturi şi albi-gălbui pe abdomen, presăraţi cu pete punctiforme negre, roşii şi portocalii, lung de 20 —30 cm, foarte
apreciat pentru carnea să gustoasă (Salmo. trutta fario).
   PĂSTRtJGĂ, păstrugi, s.f. Peşte migrator din ordinul acipenseride-lor, cu corpul lung pînă la 2 m şi avînd greutatea de 20 —60 kg, subţire, cu botul lung şi lat de raţă, cu mustăţile fără franjuri, foarte căutat- pentru icrele sale negre şi pentru carnea gustoasă, răspîndit în Marea Caspică, Marea Azov şi Marea Neagră (Acipen-ser stellatus).
   PĂSTtJRĂ s.f. Polen adunat de albine şi amestecat cu miere, ' nozitat în celulele fagurilor, care serveşte ca hrană albinelor şi puietului din stup.
   PĂ$TÎŢk,păştiţe, s.f. Plantă erbacee perena, dicotiledonată, toxică, din familia ranunculaceelor, cu rizom, cu trei frunze trilobate spre vîrf, cu flori solitare, galbene (Anemone ranuncu-loides ).
   PĂŞtÎNE, păşuni, s.f. Loc acoperit cu vegetaţie ierboasă perenă, unde pasc vitele.
   PĂTĂRĂNIE, pătăranii, s.f. (Pop.) Îi\tîmplare neplăcută pentru cineva.
   PĂTIMĂŞ, -Ă, pătimaşi, -e, adj., s.m. şi f. (Om) stăpînit de porniri, de sentimente puternice, greu de învins, de potolit; (om) care acţionează condus numai de propriile sale sentimente, de simpatiile şi antipatiile sale.
   PĂTLĂGEĂ,pătlăgele, s.f. 1. Plantă erbacee dicotiledonată legumicolă, anuală, cultivată, din familia solanaceelor, originară din America de Sud, cu frunze mari penate, cu flori galbene, cu fructul o bacă sferică, roşie sau galbenă, zemoasă, bogată în vitamine; tomată (Solanum lycopersicum). 2. (în expr.) Pătlăgea vinătă, plantă erbacee anuală, dicotiledonată, din familia solanaceelor, cu frunze mari întregi, cu flori violacee, cu fructul o bacă mare, alungită, de culoare albăs-truie-neagră, originară din India; vî-nătă (Solanum melongena).
595
PĂTRAR-PEDAGOG
   PĂTRÂR, pătrare, s.n. Fiecare dintre cele două faze ale lunii cînd, datorită orientării pe care o are faţă de pămînt partea din suprafaţa ei luminată de soare, este vizibilă numai o jumătate a discului lunar; perioadă de timp corespunzătoare fiecăreia dintre .aceste două faze ale lunii.
   PĂTRAT, -Ă, pătraţi, -te, s.n., adj.
 1. 1. S.n. Paralelogram cu (oricare) două laturi consecutive congruente.
 2. Adj., s.n. (Obiect) care are formă de pătrat (I 1). O Metru (sau decimetru etc.) pătrat, unitate de măsură pentru suprafeţe, echivalentă cu aria unui pătrat (11) cu latura de un metru (sau de un decimetru etc.). II. 1. S.n. Produs obţinut prin înmulţirea unui număr (sau a unei expresii algebrice sau a unui element al unei mulţimi) cu el însuşi; operaţie de ridicare la puterea a doua. <> Pătrat perfect, număr pozitiv care este puterea a doua a altui număr. Număr liber de pătrate, număr întreg diferit de 0 şi 1, care nu ’se divide prin pătratul nici unui număr.
 2. Adj. (în expr.) Rădăcină (sau rădăcina ) pătrată a unui număr real, a >0, număr real nenegativ a cărui putere a doua este numărul dat a; se notează:
   PATRATIC, -Ă. pătratici, -ce, adj. Care are formă de pătrat (I 1), referitor la pătrat. O Număr pătratic, număr de forma m -j- n Yp, la care m şi n sînt numere raţionale, iar p, număr întreg liber de pătrate.
   PĂTRÎME, pătrimi, s.f. A patra parte dintr-un întreg împărtit în părţi
 egale; sfert; se notează: —.
                            4
   PĂTUCEAN, pătucene, s.n. (Pop.) Pat mic; pătuţ.
   PĂTtÎL, pătule, s.n. Construcţie cu pereţii din şipci, din nuiele împletite etc., puţin ridicată de la pămînt (pentru circulaţia aerului), care serveşte la depozitarea porumbului (în ştiuleţi).
   PĂTURĂ, pături, s.f. 1. Strat dintr-o substanţă, dintr-o materie (care
 acoperă ceva în mod uniform); fiecare dintre straturile suprapuse care alcătuiesc un tot. <0 (Fiz.) Pătură electronică, grup de electroni ai unui atom, caracterizaţi prin aceeaşi valoare a numărului cuantic principal n. Pătură superficială, stratul • de la suprafaţa unui fluid, de grosime egală cu raza de acţiune a moleculelor fluidului. 2. (Geol.) Strat. 3. Fig. (Şi în expr. pătură socială) Grup social care se deosebeşte de principalele clase sociale din societate prin structura profesională variată, prin activitatea pe care o desfăşoară şi prin mediul divers de provenienţă.
   PĂIJN,păuni, s.m. Pasăre domestică mare, originară din India, cu penajul masculului viu colorat, albastru-verzui cu reflexe metalice, cu coada de pene foarte lungă, pe care o poate ridica şi răsfira in formă de evantai (Pavo cristatus ).
   P.C.V. subst. Acronim pentru poli-clorura de vinii. [Pronunţat: pe-ce-ve-]
   PECflTE, peceţi, s.f. Placă de metal (cu mîner sau montată pe un inel) pe a cărei faţă liberă este gravată o monogramă, o emblemă, un semn distinctiv şi care, aplicată pe ceară roşie sau cu tuş pe un act, pe o scrisoare sau pe un colet, dă acestora caracter de autenticitate şi le asigură integritatea. ♦ Fig. Semn caracteristic, trăsătură specifică, distinctivă.
   PECETLTJÎ, pecetluiesc, vb. TV. 1. Tranz. A decide, a determina, a hotărî (definitiv) • soarta, destinul etc. cuiva.
2.  Tranz. şi refl. A (se) întări, a (se) definitiva, a (se) recunoaşte.
   PECTORAL, -1,pectorali, -e, adj. 1. Din regiunea pieptului, de la piept.
2.  Care se foloseşte ca remediu în bolile de piept.
   PECUMĂR, -Ă, pecuniari, -e, adj. (Livr.) Bănesc. ♦ Material. [Pronunţat: -ni-ar]
   PEDAGOG, -Ă, pedagogi, -ge, s.m. şi f. 1. Persoană cu pregătire specială,
38*
PEDAGOGIC-PEISAGISTIC
596
care se ocupă, teoretic şi practic, cu munca didactică şi educativă; educator. 2. Persoană care supraveghează şi ajută pe elevi la pregătirea lecţiilor, în anumite scoli sau în internate.
              >
  PEDAGOGIC, -Ă, pedagogici, -ce, adj. Care se referă la pedagogie, care aparţine pedagogiei. ♦ Care corespunde cerinţelor şi normelor pedagogiei, care respectă regulile pedagogiei; educativ.
  PEDAGOGIE, pedagogii, s.f. Ştiinţa educaţiei care constă în formarea omului (mai ales a tînărului) pentru a deveni un bun membru al societăţii.
  PEDĂNTj -Ă, pedanţi, -te, adj., s.m-şi f. 1. Adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Care are pretenţii (nejus-tificate) de erudiţie sau de competenţă deosebită. 2. S.m. şi f. Persoană care face caz de erudiţia sa şi care deranjează prin tonul superior şi prin preocuparea excesivă pentru lucruri neîn-semniate.
  PEDEPSIE, pedepsii, s.f. (Med.; pop-) Epilepsie.
  PEDESTRĂŞ, pedestraşi, s.m. (înv. şi pop.) Militar, ostaş din infanterie; infanterist.
  PEDESTRÎME s.f. (înv.) (Unitate militară de) infanterie.
  PEDESTRU, -Ă, pedeştri, -stre, adj. (Rar) Care merge, care călătoreşte pe jos.
  PEDÎCUL, pedicule, s.n. 1. Parte îngustă sau formaţie specială (în formă de cordon) care conţine artera, vena, nervul etc. unui organ, care serveşte ca suport sau care leagă un organ, o parte a corpului de restul organismului etc. O Pedicul pulmonar, cordon care conţine bronhiile, arterele, venele şi nervii pulmonari, la nivelul hilului pulmonar. Pedicul hepatic, cordon format din vena portă, artera hepatică şi canalul hepato-coledoc, care' leagă duodenul de hilul ficatului. 2. Cel de al doilea segment al antenei insectelor.
   PEDlOS, pedioşi, adj. (în expr.) Ganglioni pedioşi, cea de-a doua pereche de ganglioni nervoşi care se găsesc în regiunea piciorului, la moluşte, avînd rolul de a inerva această regiune. [Pronunţat: -di-os]
   PEDOLOGIE s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul genezei, al evoluţiei şi al distribuţiei solurilor şi cu cunoaşterea (constituţiei lor fizice, chimice şi biologice, în scopul stabilirii gradului de fertilitate şi a posibilităţilor de ridicare a acesteia.
   PEDtJ^CUL, pedz. 'li, s.m. 1. Codiţă a unei flori solitare, a unei inflorescenţe sau a unui fruct; piciorul sporangelui la muşchi. 2. Denumire dată unor formaţii din encefal, cu aspect de cordon, constituite, în general, din substanţă nervoasă albă. O JPedUnculi cerebrali, cea de a treia parte a trunchiului cerebral, formată din două cordoane de substanţă albă, care leagă puntea lui Yarolio de creierul mare, îndeplinind funcţia de centru reflex (prin nucleii cenuşii) şi de conducere a influxului nervos (prin substanţa albă).
   PEHBLENDĂ s.f. U308. Oxid natural de uraniu cristalizat, de culoare neagră, cu nuanţe verzui-brune şi cu luciu gras, insolubil în apă, solubil în acid azotic şi în acid sulfuric, radioactiv, folosit ca sursă principală pentru obţinerea uraniului, radiului etc. . <
   PEIILIYĂNlE, pehlivanii, s.f. (Fam.) 1. Şmecherie, şarlatanie. 2. Glumă; ştrengărie.
   PEIORATIV, -Ă, peiorativi, -e, adj. (Despre cuvinte, expresii etc.) Care are sens defavorabil, depreciativ, dispreţuitor. [Pronunţat: pe-io-]
   PEISAGISTIC, -Ă, peisagistici, -ce, ^dj. 1. Care aparţine peisajului, privitor la peisaj, de peisaj. + (Substantivat, f.) Peisaj (1). 2. (Despre pictură, opere literare sau muzicale) Care îşi propune cu precădere descrierea unor privelişti din natură. ♦ (Substantivat,
- 597
PE3SAJ-PENAJ
f.) Ramură a picturii care cuprinde peisajul (2). [Pronunţat: pe-i-]
   PEISĂJ, peisaje, s.n. 1. Parte din natură care (formează un ansamblu artistic şi) poate fi cuprinsă dintr-o singură privire; privelişte; aspect propriu unui teritoriu oarecare, rezultînd din combinarea factorilor naturali cu factorii creaţi de om. 2. Gen de pictură sau de grafică avînd ca obiect reprezentarea, cu precădere, a priveliştilor din natură. ♦ (Concr.) Tablou, fotografie care reprezintă un peisaj (1). 3. Descriere, reprezentare a naturii în opere literare; operă literară care conţine asemenea descrieri. [Pronunţat: pe-i-]
   PELAGIĂL, -Ă, pdagiali, -e, s.n., adj. 1. S.n. Zonă oceanică şi marină care cuprinde masele de apă din largul mării, în grosimea şi pe suprafaţa căreia se află un imens număr de alge verzi şi de diatomee ce funcţionează ca o uriaşă fabrică de substanţă organică şi de oxigen, şi în care organismele alcătuiesc planctonul, pleustonul şi nectonul; pelagic. 2. Adj. Care aparţine pelagialului (1), privitor la pelagial; pelagic. [Pronunţat: -gi-al]
   PELĂGRĂ, pdagre, s.f. Boală provocată de lipsa din alimentaţie a unor vitamine (în special complex B şi PP) şi a unor proteine, care se manifestă prin inflamaţia pielii, plăgi pe corp, tulburări gastrice şi nervoase etc.
   PELERINĂ J, pderinaje, s.n. Călătorie pe care adepţii unei religii o fac într-un loc considerat sfînt; călătorie făcută, de obicei în semn de omagiu, într-uri loc important din punct de. vedere istoric, cultural etc.
   PELICĂN, pdicani, s.m. Pasăre acvatică migratoare din familia pelicani-delor, lungă de 160 —180 cm, cu penaj alb, cu cioc lung prevăzut cu un sac gutural (în care adună peştii ce-i . servesc drept hrană), cu degetele unite printr-o membrană interdigitală, care trăieşte în zonele tropicale şi tempe-
rate, la noi, în Delta Dunării, fiind monument al naturii; babiţă (Peleca-nus onocrotalus).
   PELÎCULĂ, pdicule, s.f. 1. Strat foarte subţire dintr-o substanţă sau dintr-un material oarecare, depus pe suprafaţa uimi corp. 2. (Şi în expr. pdiculă fotografică) Bandă subţire şi flexibilă din celuloid sau din alt material sintetic, acoperită cu un strat subţire de substanţă fotosensibilă, întrebuinţată în industria fotografică şi în cinematografie. 3. Membrană foarte subţire.
   PELICULOGEN, -Ă, pdiculogeni, -e, adj. (Despre substanţe, materiale) Care, aplicat în stare lichidă şi în strat subţire pe suprafaţa unui corp solid, formează pe aceasta o peliculă (1).
   PELÎN s.m. Plantă erbacee dicotiledonată, perenă, din familia compozitelor, de culoare cenuşie, cu frunze penat--sectate, cu flori de culoare galbenă, mici, tubuloase, dispuse în raceme, cu fructele achene lipsite de papus, întrebuinţată în medicină şi la prepararea unor băuturi, datorită unei substanţe aromate (amărui)' pe care o conţine (Artemisia absinthium).
   PELTÎC, -Ă.,pdtici, -ce, adj. (Despre oameni) Care rosteşte defectuos anumite consoane sau le substituie cu alte sunete.
   PELYIĂN, -Ă, pdvieni, -e, adj. Care aparţine pelvisului, din regiunea pelvi-sului. O Oase pdviene, oasele care alcătuiesc bazinul animalelor vertebrate superioare. Centură pdviafiă, centură osoasă, formată din cele două oase coxale, care leagă scheletul membrelor inferioare de coloana vertebrală. Prezentare (sau poziţie) pdviană, poziţie anormală a fătului, la naştere, cu bazinul înainte. [Pronunţat: -vi-ari\
   PELYIS, pdvisuri, s.n. (Anat.) Bazin. O Pelvis renal, bazinet.
   PEMBE adj. invar. (înv.) Roşu deschis; roz.
   PENĂJ, penaje, s.n. Totalitatea penelor unei păsări.
PENAL-PENSIE
598
  PENĂL, -Ă, penali, -e, adj. (Despre dispoziţii cu caracter de lege) Care are nn caracter represiv, care se ocupă de infracţiuni şi prevede pedepsele care trebuie aplicate, în raport cu gravitatea infracţiunii. O Drept penal, ramură a ştiinţei dreptului care'se ocupă de normele juridice cu caracter represiv. Cod penal, ansamblul principalelor norme juridice care definesc infracţiunile şi stabilesc sancţiunea lor.
  PENĂT, -Ă, penaţi, -te, adj. (Despre frunze) Care are nervurile secundare sau foliolele aşezate de o parte şi de alta a nervurii principale sau a peţio-lului.             1
  PENDINTE adj. invar. 1. Care este subordonat cuiva, care depinde de... 2. Care nu a fost încă soluţionat, care urmează să fie rezolvat; (despre probleme în litigiu) care este în curs de cercetare, care aşteaptă să fie judecat.
  PENDtJL, pendule, s.n. Corp solid care poate oscila în jurul unui punct fix sau al unei axe fixe, cînd este scos din poziţia de echilibru stabil. O Pendul matematic, punct material suspendat într-un punct fix, prin intermediul unui fir inextensibil de masă neglijabilă. Pendul fizic, corp de masă m ce poate oscila în jurul unei axe. Pendul electric, bobiţă de soc suspendată prin-tr-un fir de masă neglijabilă, cu care se pot pune în evidenţă interacţiunile dintre corpurile caracterizate de sarcină electrică.
  PENDULĂ, pendulez, vb. I. Intranz. A se legănă, a se mişca rînd pe rînd (la intervale regulate), într-o parte şi în alta. ♦Fig. A trece (cu uşurinţă) de la o stare sufletească la alta; a oscila.
  PENETRA, penetrez, vb. I. Tranz. şi intranz. (Livr.) A pătrunde (undeva, la ceva, la cineva, prin ceva etc.).
  PENETRĂNŢĂ, penetrante, s.f. (Rar) „ Penetraţie. ♦ (Fiz.) Efect produs prin pătrunderea liniilor de cîmp electric printr-un electrod.
  PENETRAŢIE, penetraţii, s.f. Pătrundere, infiltrare, extindere etc. (prin ceva, în spaţiu etc:); (rar) penetrantă. _________
  PENIBIL, -Ă, penibili, -e, adj. Care lasă o impresie neplăcutăgreu de suportat, jenant; care face ca cineva să se simtă (foarte) încurcat, stînjenit, jenat.
  PENIClLIC adj. (în expr.) Acid penicilic, substanţă acidă toxică, prezentă în culturile de penicillium, cu acţiune an+ibiotică si bacteriostatică
                      9
puternică.
  PENICILINĂ, peniciline, s.f. Antibiotic extras din culturile unor specii de ciuperci de mucegai, care se prezintă sub formă de pulbere albă sau galbenă, cu puternică acţiune bacteriostatică sau bactericidă asupra unor microbi, şi folosit împotriva infecţiilor cu stafi-lococi, streptococi, gonococi etc.
  PENICILLIUM s.m. Specie de ciuperci din clasa ficemicetelor, saprofită pe diferite substanţe organice, cu tal unicelular foarte ramificat, cu mulţi nuclei, cu sporangi în formă de ciucuri, cultivată pentru extragerea penicilinei.
  PENINSULĂ, peninsule, s.f. întindere de pămînt care înaintează adînc în mare, ca o prelungire a uscatului, rămînînd înconjurată din trei părţi de apă.
  PENITENŢĂ, penitenţe, s.f. Pedeapsă pe care şi-o impune cineva sau pe care i-o dă cuiva preotul, la spovedanie, pentru ispăşirea păcatelor; canon.
  PENSĂ, pense, s.f. Mic instrument de metal compus din două braţe îmbinate la un capăt sau încheiate în formă de foarfece, folosit pentru a prinde sau pentru a fixa obiecte mici sau substanţe care nu pot fi luate cununa.
  PENSETĂ, pensete, s.f. Pensă mică.
  PENSIE, pensii, s.f. Indemnizaţie (bănească) lunară acordată persoane-
599
PEN SI ON-PENURIE
lor care au ieşit din producţie sau din activitate pentru limită de vîrstă, pentru invaliditate etc. sau care şi-au pierdut susţinătorul şi sînt incapabile de muncă.
    PENSION, pensioane, s.n. (în trecut) Unitate şcolară particulară pentru elevii din păturile sociale înstărite, unde aceştia erau de obicei interni în perioada şcolarizării. [Pronunţat: -si-on]
    PEÎfTACLORtJRĂ, pentacloruri, s.f. Clorură a elementelor pentavalente. O Pentaclorură de fosfor, PC15, substanţă cristalină, de culoare galbenă, care fumegă în aer, se disociază termic, se hidrolizează, solubilă în cloroform şi în sulfură de carbon, folosită ca agent de clorurare în unele sinteze organice.
    PENTAFOLIĂT, -Ă, pentafoliaţi, -te, adj. (Despre frunze) Care este alcătuit din cinci foliole. [Pronunţat: -li-at]
    PENTAGON, pentagoane, s.n. Poligon cu cinci laturi.
    PENTAGONĂL, -Ă, pentagonali, -e, adj. (Despre prisme şi piramide) Care are ca bază un pentagon.
                                                PENTAHIDRATĂT, -Ă, pentahidra-taţi, -te, adj. (Despre ionii sau moleculele substanţelor dizolvate) Care a legat, . prin hidratare, cinci molecule de apă.
    PENTAN, pentani, s.m. Alean cu cinci atomi în moleculă, lichid incolor, insolubil în apă, inflamabil, obţinut prin fracţionarea gazolinei şi folosit ca solvent în sinteza organică.
    PENTANOL s.-m. (Chim.) Alcool amilic.
    PENTARADIĂRĂ adj. (Zool.; în expr.) Simetrie pentaradiară, simetrie cu cinci raze, caracteristică animalelor din încrengătura echinodermelor. [Pronunţat: -di-a-~\
    PENTATLON, pentatloane, s.n. Probă atletică combinată, alcătuită din cinci probe selecţionate de alergări, de sărituri şi de aruncări.
  PENTAVALENT, -Ă, pentavalenţi, -te, adj. (Despre elemente chimice) Care are valenţa egală cu cinci.
  PENTENĂ, pentene, s.f. Alchenă cu cinci atomi de carbon în moleculă.
  PENTÎNĂ, pentine, s.f. Alchină cu cinci atomi de carbon în moleculă.
  PENTODĂ, pentode, s.f. Tub electronic cu cinci electrozi.
  PENTOXÎD, pentoxizi, s.m. Oxid al unui element pentavalent. <Q> Pento-xid de azot, N205, oxid al fosforului pentavalent, substanţă solidă, de culoare albă, stabilă sub 0°C, care se descompune şi se colorează în brun, datorită dioxidului de azot; anhidridă azotică. Pentoxid de fosfor, P205, substanţă solidă, de culoare albă, care sublimează prin încălzire şi reacţionează energic cu apa, folosită ca agent deshidratant energic; anhidridă fosfo-rică. Pentoxid de vanadiu, V205, substanţă solidă care, depusă pe un suport inert, se foloseşte drept catalizator la fabricarea acidului sulfuric.
  PENTOZJlN, pentozani, s.m.- Compus organic din clasa polizaharidelor ma-cromoleculare rezultate prin polimeri-zarea pentozelor care se găsesc în celuloza din plante.
  PENTOZĂ, pentoze, s.f. Compus organic din clasa monozaharidelor, cu cinci atomi de carbon în moleculă.
  PENtJLTIM, -Ă, penultimi, -e, adj. Care este înaintea celui din urmă, al doilea din urmă.
  PENtJMBRĂ, penumbre, s.f. Zonă cuprinsă între zona de umbră şi zona luminată din spatele unui corp opac, din care izvorul luminos este observat numai parţial (spre deosebire de zona luminoasă, de unde izvorul luminos se vede în întregime^ şi de zona de umbră, de unde izvorul luminos nu se vede deloc).
  PENURÎE s.f. (Livr.) Lipsa unor lucruri necesare; lipsă de mijloace de trai; sărăcie, mizerie.
PEON-PERCLORAT
600
   PE<5N. peoni, s.m. Unitate ritmică, în versificaţia antică, alcătuită din patru silabe, dintre care una lungă. [Pronunţat: pe-ori\
   PEPENE, pepeni, s.m. Plantă erbacee dicotiledonată, anuală, cultivată, din familia cucurbitaceelor, cu tulpină tîrîtoare lungă cu perişori, cu flori unisexuate monoice, galbene, cu frue-tul o bacă mare, comestibilă, originară din Africa şi din India tropicală (Cu-cumis), cu speciije: pepene galben (Cucumis melo) şi pepene verde (Ci-trullus vulgaris).
   PEPINllîRĂ, pepiniere, s.f. Teren rezervat pentru înmulţirea şi formarea plantelor erbacee sau lemnoase, pînă la plantarea lor pe locul definitiv. [Pronunţat: -ni-e-]
   PEPONlDĂ,peponide, s.f. Fructul cucurbitaceelor, o bacă mare, ovoidă sau sferică, cu miezul dulce, suculent, galben, galben-verzui sau roşu, comestibil, folosit în alimentaţie, pentru om, şi ca nutreţ, pentru animale, cu multe seminţe, din care (cu cele de dovleac) se prepară un ulei comestibil.
   PEPSÎNĂ, pepsine, s.f. Enzimă formată în stomacul vertebratelor din pepsinogenul secretat de glandele gastrice şi activat de acidul clorhidric, care hidrolizează proteinele în albu-moze şi peptone.
   PEPSINOGrfiN s.m. Pepsină inactivă secretată de glandele gastrice din mucoasa stomacală a vertebratelor, care, sub acţiunea acidului clorhidric, trece în pepsină activă.
   PEPTÎDĂ, peptide, s.f. Substanţă organică din clasa de compuşi organici rezultaţi prin combinarea a două sau mai multe molecule de aminoacizi (cu eliminare de apă din gruparea carbo-xilică a unei molecule şi gruparea amino a altei molecule) sau din hidroliza parţială a proteinelor.
   PEPTÎDIC, -Ă, peptidici, -ce, adj. Care se referă la peptide, care aparţine
   peptidelor. O Legătură peptidică, legătură care se stabileşte între carbo-xilul unui aminoacid şi gruparea ami-nică a celuilalt, cu eliminarea unei molecule de apă.
   PEPTONĂ, peptone, s.f. Substanţă rezultată din acţiunea pepsinei asupra proteinelor, în procesul de digestie.
   PERCEPE, percep, vb. III. Tranz.
1. A sesiza ceva cu ajutorul simţurilor (şi al gîndirii), prin reflectare nemijlocită. A înţelege, a pricepe. 2. A încasa un impozit sau o taxă oficială.
   PERt^IlBIL, -Ă, perceptibili, -e, adj. Care poate fi perceput cu ajutorul simţurilor (şi al gîndirii).
   PERCEPTIV, -Ă, perceptivi, -e, adj. Care aparţine facultăţii de a percepe (i); care poate percepe.
   PERCEPTOR, perceptori, s.m. (în trecut) Funcţionar de stat însărcinat cu încasarea impozitelor şi a taxelor oficiale.
   PERCEPŢIE, percepţii, s.f. Proces psihic de sinteză, prin care obiectele şi fenomenele care acţionează nemijlocit asupra organelor de simţ sînt reflectate în conştiinţă în totalitatea însuşirilor lor, ca un întreg unitar; capacitatea de a percepe fenomenele lumii exterioare; Înţelegere, cunoaştere.
   PERCHEZIŢIE, percheziţii, s.f. Cercetare, căutare amănunţită pentru a găsi ceva; scotocire.
   PERCLORĂT, per clor aţi, s.m. Sare a . acidului percloric. O Perdorat de potasiu, KC104, sare de potasiu a acidului percloric, substanţă cristalină, greu solubilă în apă, obţinută prin încălzirea cîoratului de potasiu, folosită la prepararea unor substanţe explozive. - Perclorat de amoniu, NH4C104, substanţă cristalină, solubilă în apă, care se descompune prin încălzire, folosită în pirotehnie (la fabricarea explozivelor), în chimia analitică etc. Perclorat de hidroniu, sare de hidroniu cristalizată, asemănătoare
601
PERCLORIC-PERIANT
   percloratului de amoniu, dar stabilă numai la temperaturi joase.
  PERCLORIC adj. (In expr.) Acid perdoric, HC104, oxiacid al clorului heptavalent, obţinut din perclorat de potasiu şi din acid sulfuric, lichid incolor, care fumegă în aer şi explodează la încălzire, oxidant puternic, stabil în soluţie apoasă, folosit ca reactiv în laborator.
  PERCtÎŢIE, percuţii, s.f. Procedeu de producere a sunetelor prin lovirea cu un ciocănel a unei membrane, a unei lame, a unor plăci metalice sau a unei corzi de la un instrument muzical.
  PERDÎŢIE, perdiţii, s.f. Stare de decădere morală în care a ajuns cineva.
  PEREGRÎN, peregrini, s.m. Denumire dată, la romani, persoanelor care locuiau în provinciile imperiului şi care erau lipsite de dreptul de a alege şi de a fi alese.
  PEREGRINĂ, peregrinez, vb. I. In-tranz. A merge prin diverse locuri (îndepărtate); a colinda, a călători prin lume.
  PEREGRINĂRE, peregrinări, s.f. Călătorie lungă, de obicei prin locuri (îndepărtate) diverse.
  PEREMPTORIU, -IE, peremptorii, a'dj. (Livr.) Care nu poate fi pus cu nimic la îndoială; care nu poate fi combătut.
  PEREN, -Ă, pereni, -e, adj. 1. (Despre plante) Care trăieşte şi rodeşte mai mulţi ani. 2. Fig. Care are o valoare durabilă, care durează mult timp.
  PERENITĂTE s.f. însuşirea de a fi peren; însuşirea de a avea o valoare durabilă.
  PERETE, pereţi, s.m. 1. Masiv muntos calcaros, lipsit de vegetaţie, care se ridică (aproape) vertical. 2. Element anatomic membranos, musculos sau osos, care înconjoară o cavitate sau desparte două cavităţi.
  PERFECT s.n. (Gram.; în expr.) Perfectul compus, timp trecut care
   exprimă acţiunea fără a o raporta la momentul vorbirii sau apropiind-o, în anumite împrejurări, de acest moment. Perfectul simplu, timp trecut care exprimă acţiunea fără a o raporta la momentul vorbirii sau raportînd-o la un trecut mai apropiat. Mai mult ca perfectul, timp trecut folosit pentru a exprima o acţiune încheiată înaintea altei acţiuni, petrecută tot în trecut.
   PERFÎD, -Ă, perfizi, -de, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Care, sub aparenţa bunăvoinţei, blîndeţii, generozităţii sau indiferenţei, ascunde
o  intenţie necinstită; viclean.
   PERFIDIE, perfidii, s.f. Trăsătură de caracter, faptă, manifestare care denotă răutate, viclenie, necinste, în ciuda aparenţelor (binevoitoare).
   PERFORĂ, perforez, vb. I. Tranz. A găuri, a străpunge într-un material dur cu ajutorul unor unelte speciale.
   PERFORATOR, perforatoare, s.n. Maşină, aparat, unealtă cu care se perforează.
   PERFORMĂNŢĂ, performanţe, s.f. Rezultat deosebit obţinut de cineva într-un anumit domeniu.
   PERGAMENT, pergamente, s.n. 1. Piele (de oaie, de viţel etc.) prelucrată special pentru a se putea scrie pe ea, folosită, în trecut, în loc de hîrtie. 2. Document, text scris pe pergament (1). 3. Hîrtie specială translucidă care nu lasă să pătrundă grăsimile sau umezeala, folosită mai ales la ambalarea alimentelor; hîrtie pergaminată.
   PERHEDROL s.n. Denumire comercială dată unei soluţii de 30% peroxid de hidrogen, folosită ca dezinfectant (în medicină), în cosmetică şi ca decolorant.
   PERIĂNT, periante, s.n. înveliş floral extern, cu rol protector, alcătuit dintr-un număr variabil de frunzuliţe modificate, libere sau concrescute, adesea colorate, simplu (perigon) sau dublu, diferenţiat în caliciu şi în corolă,
PERICARD-PERIGINĂ
602
   înconjurînd androceul şi gineceul. [Pronunţat: -ri-ant]
                                                 PERICARD, pericarduri, s.n. încăpere împrejurul inimii, la moluşte şi la , artropode, derivată, în procesul evolu-
i ţiei, din cavitatea generală. <Q> Pericard fibros, învelişul exterior al inimii, la, vertebrate, avînd rol protector şi de fixare. Pericard ser os, membrană alcătuită din două foiţe, parietală aderentă la pericardul fibros, şi viscerală, aderentă de peretele muscular al inimii.
     PERICĂRDIC, -Ă, pericardici, -ce, adj. Care aparţine pericardului, privitor la pericard. O Cavitate pericardică, spaţiu virtual, la vertebrate, mărginit de foiţa parietală şi de foiţa viscerală.
     PERICARP, pericarpuri, s.n. Ansamblul straturilor de ţesuturi care alcătuiesc pereţii unui fruct şi care sînt exocarpul (epicarpul), mezocarpul şi endocarpul.
     PERICÎCLU, pericicluri, s.n. Strat extern al cilindrului central al rădăcinii şi al tulpinii plantelor, uni- sau multistratificat, din care se diferenţiază rădăcinile laterale, parţial cam-biul şi felogenul, în întregime laticife-rele la unele compozite, canalele secre-toare la umbelifere, iar, în cazul tulpinii, razele medulare şi mugurii adventivi.
     PERICGNDRU, pericondri, s.m. Membrană conjunctivo-vasculară care îmbracă ţesutul cartilaginos âl oaselor, avînd rol în creştere.
                                                    PERICRAMÂN, -A, pericranieni, -e, adj. Care aparţine pericraniului, privitor la pericraniu. [Pronunţat: -ni-an\ pericrAniu, pericranii, s.n. Pe-riostul suprafeţei externe a craniului.
                                                      pErie, perii, s.f. Piesă componentă
   a maşinilor electrice, care face contac-t *
   tul electric alunecător cu colectorul sau cu inelele de contact.
                                                    PERDăCI s.m. pl. Categorie socială în Sparta antică, alcătuită din oameni
liberi (crescători de vite, meşteşugari, corăbieri, negustori), lipsiţi de pămînt, care plăteau impozite spartanilor, le furnizau arme şi unelte, participau la războaie, se bucurau de drepturi civile, dar nu aveau drepturi politice. [Pronunţat: -ri-eci]
   PERIES OFAGIĂN, -A, periesofagi-eni, -e, adj. Care este situat în jurul esofagului. O Inel periesofagian, cordon nervos situat în jurul esofagului, la viermii platelminţi. [Pronunţat: -ri-e-so-fa-gi-an]
   PERIFA RTN GlAîî,         perifaringiene,
adj. (în ~xpr.) Inel perifaringian, inel constituit din ganglioni nervoşi, situat în jurul faringelui, la amfineure. [Pronunţat : -gi-an]
   PERIFERIC, -A, periferici, -ce, adj. Care se află la margine; mărginaş.
   PERIFERÎE, periferii, s.f. Parte a unui oraş aflată la margine faţă de centrul oraşului; mahala.
   PERIFRASTIC, -Ăj perifrastici, -ce, adj. Exprimat prin perifrază; care conţine perifraze.
   PERIFRAZĂ, perifraze, s.f. Procedeu gramatical şi stilistic de exprimare prin mai multe cuvinte a ceea ce se poate reda şi printr-un singur cuvint, pentru a înlătura eventualele neclarităţi sau pentru a da forţă de sugestie comunicării; grup de cuvinte care (conform acestui procedeu) înlocuieşte un termen unic.
   PERIG^U, perigee, s.n. Punctul cel mai apropiat de pămînt al traiectoriei unui corp ceresc (de obicei a lunii sau a unui satelit artificial); in cazul lunii, acesta se află la 57 raze terestre (circa 363 100 km de pămînt). + Moment, timp în care astrul sau satelitul se află în acest punct.
   PERIGInA, perigine, adj. (Bot.; în expr.) Dispoziţie perigină, mod de aşezare a părţilor unei flori în aşa fel încît la mijloc se află ovarul, iar în jurul lui învelişul floral şi staminele.
603
PERIGON-PERIOST
   PERIGON, perigoane, s.n. Înveliş floral simplu, cu frunzuliţele nediferenţiate în caliciu şi în corolă.
   PERILÎMFĂ s.f. Lichid care se găseşte între labirintul osos şi labirintul membranos al ureghii medii.
   PERILOBULĂR, -Ă, perrlobulari, -e, adj. (Anat.) Care înconjoară lobii. O Arteră perilobulară, ramificaţie a arterei hepatice din care se desprinde o reţea de capilare ce pătrund în interiorul lobului hepatic.
   PERIMĂT, -Ă, perimaţi, -ie, adj. (Despre idei, concepţii, teorii etc.) Care şi-a pierdut actualitatea, care nu mai corespunde, a ieşit din uz; învechit, depăşit.
   PERIMETRU, perimetre, s.n. 1. (Mat.) Suma lungimilor laturilor unui poligon. 2. Limită a teritoriului unei localităţi, a unei zone etc.
   PERIMfSIUM s.n. (Anat.) Teacă conjunctivă care înveleşte pîntecele muşchiului (perimisiilm extern) şi care se prelungeşte în grosimea muşchiului prin septuri (perimisium intern).
   PERIOĂDĂ, perioade, s.f. 1. Interval de timp în cursul căruia se desfăşoară anumite fenomene sau se petrec anumite evenimente. 2. (Fiz.; în expr.) Perioadă de tnjumătăţire, interval de timp mediu necesar pentru dezintegrarea a jumătate din nucleele unui izotop radioactiv. 3. Interval de timp după care se repetă un fenomen, repro-ducîndu-se consecutiv valorile unei mărimi caracteristice acelui fenoînen. 4. (Mat.; pentru o fracţie zecimală periodică) Grupul de cifre (format, eventual, numai dintr-o cifră) care se repetă necontenit. + (Pentru o funcţie periodică) Numărul nenul T care se adaugă argumentului x al funcţiei considerate, astfel încît f(x -j- T) = f{x), oricare ar fi z din domeniul de definiţie al funcţiei. <> Perioadă principală, cea mai mică perioadă (pozitivă) a unei funcţii periodice. 5. (Chim.) Şir orizontal în
care slnt aranjate elementele în sistemul periodic al elementelor. 6. Subdiviziune a timpului geologic, mai mică decît era, marcată de fenomene geologice, căreia li corespunde în spaţiu un sistem de straturi. 7. (Bot.; în expt.) Perioadă de vegetaţie, intervalul de timp în care plantele îşi desăvîrşesc întregul ciclu biologic în funcţie de factorii climatici şi de specificul fiecăreia dintre ele.
  PERIODIC, -Ă, periodici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. Care revine, care se repetă (regulat) după anumite intervale de timp (egale); care constă în parcurgerea repetată a aceleiaşi succesiuni. O (Fiz.) Mişcare periodica, mişcare a unei particule care se repetă după un anumit interval de timp. + Care se referă la perioadă, privitor la perioadă. O Fracţie zecimală periodică simplă, fracţie zecimală la care perioada (care poate fi o zecimală sau un grup de zecimale) urmează imediat după virgulă. Fracţie zecimală periodică mixtă, fracţie zecimală la care, după virgulă, pînă la perioadă, se găsesc şi alte zecimale. Funcţie periodică, funcţie reală, f, de variabilă reală, x, cu proprietatea: f(x)=f(x-\-T), pentru orice x din domeniul ei de definiţie, T fiind perioada funcţiei. 2. S.n. Publicaţie (ziar, revistă) care apare la date fixe. [Pronunţat: -ri-o-]
  PERIODICITATE, periodicităţi, s.f. Proprietate a unui fenomen, a unei mărimi, a unei funcţii, a unei acţiuni de a fi periodică; repetare periodică a valorilor unui fenomen, a unei mărimi, a linei acţiuni. [Pronunţat: -ri-o-']
  PERIODIZĂ, periodizez, vb. I. Tranz. A stabili perioade (1) în studiu] istoriei, al ştiinţelor sociale etc.; a împărţi pe perioade. [Pronunţat: -ri-o-]
  PERlOST, periosturi, s.n. Membrană conjunctivo-fibroasă, vascularizată şi inervată, care înveleşte oasele acolo unde nu este cartilaj şi la nivelul căreia se formează căluşul, după fracturi. [Pronunţat: -ri-ost]
PERIPATEriC-FERLĂ
604
   PERIPATETIC, -Ă, peripatetici, -ce, adj. Care este întemeiat de Aristotel; care susţine doctrina lui Aristotel; întemeiat pe doctrina lui Aristotel.
   PERIPEŢÎE, peripeţii, s.f. Întîm-plare sau serie de întîmplări, de incidente, de schimbări neaşteptate şi impresionante prin care trece un individ, un personaj literar etc.
   PERIPROCT. periprocturi, s.n. Orificiu anal, la echinide, situat în partea dorsală, în mijlocul unei plăci madre-porice.
   PERIPR OOTĂL, -Ă, periproctali, -e, adj. (La echinoderme) Care se află în jurul anusului, situat în jurul anusului. O Membrană periproctală, membrană flexibilă, care include periproctul.
   PERISĂBIL,-Ă, perisabili, -e, adj. (Despre alimente) Care se alterează sau se degradează relativ uşor, repede.
   PERISCDP, periscoape, s.n. Instrument optic care serveşte la observarea cîmpului de operaţii dintr-o tranşee, dintr-un submarin etc.
   PERISIP, perisipuri, s.n. (Geogr.) Cordon litoral.
   PERISTALTICĂ,peristaltice, adj. (în expr.) Mişcare peristaltică, ueristaltism.
   PERISTALTÎSMs.n. Tip de mişcare de contracţie şi de relaxare periodică a musculaturii stomacului (şi intestinului), care se propagă, sub formă de unde, in acelaşi sens, de la cardie la pilor, provocînd înaintarea alimentelor în tubul digestiv; mişcare peristaltică.
   PERI STIL, perisliluri, s.n. Galerie interioară sau exterioară formată dintr-un şir de coloane sau de stîlpi care mărgineşte o clădire, o grădină, o sală; ansamblul acestor coloane. ♦ A doua curte interioară a clădirilor romane, închisă şi mărginită de porticuri şi rezervată vieţii familiale.
   PERIST6M, peristomuri, s.n. 1., Regiune în jurul gurii, la ciliate. ♦ în-groşare, în jurul deschiderii cochiliei gasteropodelor, bogată în glande care
secretă cochilia. ♦ Orificiu bucal mai larg, situat în partea ventrală şi în mijlocul unei plăci madreporice, la echinide. 2. (Bot.) Formaţie situată pe partea superioară a capsulei, avînd rol în determinarea speciilor, ia muşchi.
   PERISTOMĂL, -Ă, peristomali, -e, adj. (La echinide) Care se află in jurul gurii, situat în jurul gurii. O Membrană peristomală, membrană flexibilă care închide orificiul bucal.
   PERIŞOR,perişori, s.m. (Şi în expr. perişori absorbanţi) Parte anatomică a rădăcinii plantelor, care ia naştere din
           L        *           P
celule’, rădăcinii, avînd rol de absorbţie.
   PERWONEU, peritonee, s.n. Membrană seroasă subţire care căptuşeşte peretele cavităţii abdominale şi acoperă organele din această cavitate.
   PERItJŢĂ, periuţe, s.f. Formaţie alcătuită dintr-o mulţime de fire păroase situate, în, rînduri transversale, pe primul articol al tarsului, la perechea a treia de picioare a albinelor, şi care serveşte la adunat polenul. [Pronunţaţi -ri-u-~]
   pErjă, perje, s.f. Specie de prună a cărei carne se dezlipeşte uşor de pe sîmbure. ♦ (Reg.) Prună.
   PERLĂT, -Ă, perlaţi, -te, adj. 1. Care este împodobit cu perle; care are aspectul sau strălucirea perlelor, ca de perle. 2. (Ec. pol.; în expr.) Grevă perlată, grevă în care muncitorii dintr-o întreprindere, opresc sau încetinesc lucrul la o fază, la un stadiu de producţie.
   PERLĂ, perle, s.f. Formaţie, de obicei sferică, de culoare argintie, cu luciu sidefiu, produsă de scoica de perle, în manta, sub cochilie, constituită din pături concentrice de sidef, depuse ca o reacţie de izolare In jurul unui grăunte de nisip sau a unui parazit şi folosită ca piatră semipreţioasă; mărgăritar. ♦ Imitaţie a acestei pietre, folosită ca podoabă. + Fig. Persoană cu merite deosebite; lucru de
605
PERLON-PEKOXID
mare valoare. ♦ Fig. (Ir.) Eroare grosolană (şi ridicolă).
  PERLON s-n- Denumire comercială dată fibrelor textile sintetice din clasa poliamidelor filabile, de tip relon.
  PERMALLOY 8-n- Aliaj de fier şi nichel folosit la confecţionarea de miezuri magnetice pentru aparate de măsură, la amplificatoare magnetice etc., fiind caracterizat printr-o permeabilitate magnetică foarte mare.
  PERMAÎfJăNŢ, -Ă, permanenţi, -te, adj. Care exista, durează, se intîmplă fără întrerupere sau mult' timp. O (Chim.) Gaz permanent, denumire veche dată unor gaze care, în trecut, nu au putut fi lichefiate.
  PERMANGANAT, . permanganaţi, s.m. Sare a acidului permanganic. O Permanganat de potasiu, KMn04, sare de potasiu a acidului permanganic, substanţă cristalină, de culoare violetă închis, aproape neagră, cu luciu metalic, solubilă în apă, oxidant puternic, folosită ca antiseptic, în medicină, ca decolorant, în industria textilă, ca oxidant, în chimia analitică, la sterilizarea apei etc.
  PERMANGANIC a<ij. (In expr.) Acid permanganic, HMn04, oxiacid al mân-ganului heptavalent, stabil numai îh soluţii apoase diluate, acid şi oxidant foarte puternic.
  PERMEABIL,-Ă, permeabili,-e, adj. Care permite trecerea prin el a unui fluid. [Pronunţat: -me-a-]
  PEEI\IEABILITÂTE s.f. Mărime ce caracterizează proprietăţile magnetice ale unui mediu, egală cu raportul dintre inducţia magnetică şi intensitatea cîmpului magnetic. [Pronunţat: -me-a-]
  PERSHAN,-A. permieni, -e, s.n., adj. 1. S.n. Ultima perioadă a erei paleozoice, caracterizată prin dezvoltarea reptilelor şi declinul plantelor uriaşe criptogame vasculare (preponderente în carbonifer), prin climă caldă, deşertică. 2. Adj. Care aparţine
permianului (1), care se referă la per-mian, caracteristic permianului. [Pronunţat: -mi-ari]
  PERMITIYITATE, permitivităţi, s.f. Mărime ce caracterizează proprietăţile electrice ale unui mediu, egală cu raportul dintre inducţia electrică şi intensitatea cîmpului electric.
  PERMUTARE, permutări, s.f. (Mat.) Funcţie bijectivă, f, definită pe o mulţime finită E, cu valori în E; fiecare din mulţimile ordonate care se formează cu cele n elemente ale unei mulţimi (cu n elemente). <^> Permutări de n, numărul permutărilor unei mulţimi cu n elemente; se calculează cu formula Pn = n! Permutări ciclice, grupele obţinute prin mutarea fiecărui element al unei mulţimi ordonate în locul celui următor.
  PERMUTlT, permuliţi, s.m. Alumi-nosilicat de sodiu' hidratat, obţinut prin topirea unui amestec de cuarţ, de caolin şi de carbonat de sodiu, care, după granulare, se prezintă ca o masă poroasă albă-gălbuie, folosit, în special, ca masă schimbătoare de ioni, in operaţia de dedurizare a apei de alimentare a cazanelor de abur.
  PERNICIOS, -OASA, pernicioşi, -oase, adj. (Livr.) Vătămător, dăunător. O Anemie pernicioasă, formă gravă de anemie, în care numărul globulelor roşii din sînge scade, proporţional, mai mult decît cantitatea de hemoglobină. [Pronunţat: -ci-os]
  PEROXÎD, peroxizi, s.m. Denumire dată unor compuşi, anorganici sau organici, care conţin în moleculă gruparea peroxi- (—O—O—). O Peroxizi ionici, compuşi formaţi din cationi de metale şi ioni peroxid Of-, consideraţi săruri ai peroxidului de hidrogen. Peroxid de hidrogen, H202, compus obţinut prin tratarea peroxidului de sodiu sau de bariu cu un acid diluat sau industrial, prin electroliza soluţiei apoase de acid sulfuric, lichid incolor, siropos, foarte
PEROXIDAZĂ-PERSOANĂ
606
nestabil, descompunîndu-se în apă şi in oxigen, folosit ca atare, în soluţie 30% (denumită perhidrol), ca oxidant în laborator, iar în soluţie diluată (de 3%) ca dezinfectant în medicină, în cosmetică şi ca decolorant; apă oxigenată.
  PEROXIDĂZĂ. peroxidaze, s.f. Enzimă prezentă mai ales în celulele vegetale, care catalizează oxidarea unui substrat, prin transferul hidrogenului la peroxidul de hidrogen.,
  PERPENDICULAR, -A, perpendiculari, -e, adj., s.f. (Mat.) 1. Adj. (Despre drepte sau plane) Care formează între ele unghiuri adiacente congruente sau unghiuri diedre adiacente congruente; ortogonal, rectangular, . dreptunghiular. 2. S.f. a) (în raport cu o dreaptă) Dreaptă care formează cu dreapta dată unghiuri adiacente congruente;
b) (în raport cu o dreaptă din spaţiu) dreaptă cu proprietatea că paralelele duse la ea şi la dreapta dată, printr-un punct arbitrar, formează un unghi drept; c) (în raport cu un plan) dreaptă care formează unghiuri drepte cu două drepte neparalele din planul dat.
  PERPENDICULARITATE s.f. (Mat.) Faptul sau însuşirea de a fi perpendicular (1). O Relaţie de perpendicularitate, relaţie simetrică (şi intranzitivă) între două drepte, respectiv între două plane, perpendiculare; se notează prin simbolul _L (citit „perpendicular Pe‘V -           ---------------
  PfiRPER, perperi, s.m. Monedă bizantină de aur care a circulat, bătută cu stemă proprie, si în ţările române, în sec. XIV-XY.
  PERPETUU, -UĂ, perpetui, -ue, adj. Care durează veşnic sau vreme îndelungată, care nu încetează, nu se sfîrşeşte niciodată sau mult timp. [Pronunţat: -tu-u]
  PERPETUUM MOBILE s.n. Sistem mecanic, termic, electric etc. imaginar, care ar fi capabil să funcţioneze neîncetat, efectuînd lucru mecanic sau
producînd energie, fără să primească energie din exterior sau consumînd numai din energia termică a unui singur corp, fără a se afla în contact şi cu un alt corp mai rece decît primul.
   PERPLEXITATE s.f. Surprindere, uimire amestecată cu nedumerire; dezorientare (a cuiva în faţa unei situaţii, ă unei afirmaţii neaşteptate,. dificile, şocante).
   PERSEVERA, perseverez, vb. I. In-•tranz. A urmări cu răbdare şi cu stăruinţă, adesea multă vreme, realizarea unui scop, terminarea unei acţiuni începute (în ciuda greutăţilor).
   PERSEVERENT perseverenţe, s.f. Calitate a cuiva care constă în urmărirea stăruitoare, adesea îndelungată, neclintită şi (tot mai) energică a unei acţiuni începute, a scopului propus etc., în ciuda unor greutăţi; stăruinţă, tenacitate.
   PERSIFLA, persiflez, vb. I. Tranz. A lua în rîs pe cineva sau ceva, a-şi bate joc, a lua peste picior; a zeflemisi.
   PERSIFLANT, -A, persiflanţi, -te, adj. Care persiflează, care îşi bate joc de cineva sau de ceva.
   PERSISTA, pers. 3 persistă, vb. I. Intranz. A se menţine, a dura, a dăinui (mult timp).
   PERSISTENTE-A, persistenţi,-te, adj. Care continuă să se menţină, să existe, să dureze (timp îndelungat).
   PERSISTENŢĂ, persistenţe, s.f. Acţiunea sau faptul de a persist^; însuşirea de a fi persistent.
   PERSOANA,persoane, s.f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice; fiinţă omenească, ins. 2. Categorie gramaticală specifică verbului şi unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se indică vorbitorul, interlocutorul şi orice obiect deosebit de vorbitor şi de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale
607
PERSONAJ-PERVAZ
 verbului şi ale unor pronume prin care se indică raporturile de mai sus.
   PERSONĂJ, personaje, s.n. 1. Persoană care deţine o funcţie importantă în viaţa politică^ socială, culturală; personalitate. 2. Fiecare dintre persoanele care apar într-o operă literară;.erou într-o operă literară, cinematografică, plastică sau muzicală. ♦ Persoană care are un rol în anumite întîmplări.
   PERSONĂL,-Ă,.persotta/i,-e, adj., s.n:
1.  Adj. Care aparţine unei anumite persoane, care este specific pentru o persoană, care interesează o-anumită persoană; individual, propriu. ♦ Cu individualitate puternică, nestăpînită.
2.  Adj. (Gram.; în expr.) Pronume personal, pronume care arată diferitele persoane şi care îşi schimbă forma după persoană, număr şi caz. Mod personal, mod ale cărui forme se modifică după cele trei persoane. 3. S.n. (Colectiv) Totalitatea persoanelor care lucrează într-o întreprindere, într-o instituţie, pe un vehicul etc.
   PERSONALITATE,personagiii, s.f.
1.  Om considerat prin totalitatea însuşirilor şi a funcţiilor lui psihice şi fizice, aflate într-o imitate indisolubilă; ansamblu de trăsături morale, intelectuale şi fizice prin care se defineşte o persoană. 2. Persoană cu însuşiri deosebite, care aduce o contribuţie importantă într-un anumit domeniu de activitate.
   PERS OIvTFICĂRE, personificări, s.f. Figură de stil prin care se atribuie lucrurilor, plantelor, animalelor sau fenomenelor din natură însuşiri omeneşti.
   PERSPECTIVĂ, perspective, s.f. Reprezentare tridimensională prin desen a unui corp din spaţiu pe o suprafaţă plană, prin proiecţie conică sau cilindrică. în perspectivă, respectînd regulile de reprezentare a obiectelor în spaţiu, ţinînd seama de depărtarea relativă a obiectelor. + Fig. Fel particular de a vedea lucrurile, aspect sub
care se prezintă lucrurile; punct de vedere.
   PERSPICĂCE adj. invar. (Despre oameni) Care este înzestrat cu o minte ageră, pătrunzătoare, care este capabil să surprindă şi să înţeleagă ceea ce scapă majorităţii; ascuţit (la minte), ager; (despre mintea sau manifestările oamenilor) care dovedeşte agerime, pătrundere, subtilitate, isteţime, fineţe spirituală; pătrunzător.
   PERSPICACITATE s.f. Agerime, isteţime, putere de' pătrundere a minţii.
   PERSUASIVE s.f. (Livr.) Acţiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să gîndească sau să facă un anumit lucru. [Pronunţat: -su-a-si-u-]
   PERŞI s.m. pl. Populaţie de origine indo-europeană stabilită, către sfîrşitul mileniului II—începutul mileniului I î.e.n., în Podişul Iran, unde a pus, în sec. VI — IV î.e.n., bazele statului independent Persia.
   PERTURBĂ, perturbez, vb. I. Tranz.
1. A tulbura ordinea, liniştea, mersul normal al unor fapte, fenomene etc.
2. A împiedica funcţionarea normală a unui sistem tehnic, a unui organism etc.
   PERTURBĂŢIE, perturbaţii, s.f. (Fiz.) Modificare, neregularitate, deranjament în funcţionarea unui sistem, în evoluţia unui sistem. O (Met.) Perturbaţie atmosferică, ansamblu de fenomene electrice şi magnetice din atmosferă care anunţă schimbarea în rău a vremii.
   PERUZEĂ,peruzele, s.f. Piatră semi-preţioasă opacă, de culoare vie albastră deschis sau albastră-verzuie, varietate de fosfat de aluminiu natural; turcoază.
   PERYĂZ, pervazuri, s.n. 1. Cadru de scînduri care acoperă spaţiul dintre perete şi tocul unei uşi, al unei ferestre etc. ♦ Deschizătură în care este situată o uşă, o fereastră. 2. (Rar) Ramă,
PERVERS-PETROGRAFIE
608
  cadru (din lemn) pentru un tablou, o oglindă etc.
    pervers,-A, perverşi,-se, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care este înclinat spre fapte rele, spre lucruri imorale, spre corupţie; (despre faptele oamenilor) care arată, trădează perversitate.
    PERVERSITĂTE, perversităţi, s.f. înclinare (patologică) spre rău, plăcere înnăscută sau dobîndită de a face rău, de a comite acte imorale sau anormale biologic etc.; faptă comisă de un om pervers.
    PERVERTI,pervertesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A face să se scbimbe sau a se schimba in rău sub aspect moral; a (se) deprava, a (se) strica.
    PESIMISM s.n. Concepţie filozofică potrivit căreia răul, iluzia, suferinţa predomină în lume şi nu pot fi înlăturate, fiindu-i inerente; atitudine a omului care aderă la această concepţie. ♦ Sentiment de tristeţe, de amărăciune şi de nelinişte apăsătoare; deprimare sufletească.
    PESIMlST,-A, pesimişti,-ste, s.m. şi f., adj. (Persoană) care manifestă pesimism, înclinată - spre pesimism sau care aderă la pesimism.
    PESTA, peste, s.f. (Med.) Ciumă.
    PESTRIŢ,-A, pestriţi,-ţe, adj. (Pop. şi fam.; în expr.) Pestriţ la maţe, (despre oameni) a) rău la suflet; b) foarte zgîrcit.
    PEŞ s.n. (Pop.; în expr.) într-un peş, pe o parte, într-o latură; înclinat, pieziş; oblic.
    PEŞCHEŞ, peşcheşuri, s.n. Dar anual (în bani sau în natură) pe care domnii ţărilor române îl trimiteau sultanului sau înalţilor demnitari turci o dată cu plata haraciului.
    PEŞTE, peşti, s.m. (La pl.) Clasă de
- animale vertebrate acvatice, cu corpul de obicei fusiform, acoperit cu’ solzi, cu pielea bogată îri secreţii mucoase, cu membrele transformate în înotătoare,
în general cu respiraţie branhială; (şi la sg.; adesea colectiv) animal care face parte din această clasă.
  PEŞTERĂ, peşteri, s.f. Gol subteran de dimensiuni mari format în regiunile calcaroase prin dizolvarea rocilor solubile de către apele de infiltraţie, şi care, de obicei, comunică cu exteriorul; grotă.
  PETALĂ, petale, s.f. Fiecare dintre frunzişoareie modificate, în general divers si viu colorate, care alcătuiesc
         *  •
corola unei flori.
  PETâLOID,-A, petaloizi,-de, adj. Cu aspect de petală, asemănător petalelor. O Periant petaloid, periănt în care to<— llementele învelişului floral au culoarea petalelor.
  PETÎŢIE, petiţii, s.f. Cerere scrisă adresată de o persoană sau de un grup de persoane unei instituţii, unei organizaţii, unei autorităţi, în care se formulează o cerere, o revendicare, un punct de vedere etc.
  PETIŢIONAR,-A, petiţionari,-e, s.m. şi f. Persoană care face o petiţie. [Pronunţat: -ţi-o-]
  PETRECERE, petreceri, s.f. (înv.) Mod de viaţă, fel de a trăi; trai, existenţă.
  PETROCHIMIC,-A, petrochimici,-ce, adj. Care aparţine petrochimiei,; privitor la petrochimie, specific petrochimiei şi produselor sale. + Care se fabrică din ţiţei şi din derivate ale acestuia.
  PETROCHIMIE s.f. Ramură a industriei chimice care prelucrează ţiţeiul cu derivatele lui, gazele de sondă şi de rafinărie, gazul metan, în scopul transformării lor în diverse produse chimice.
  PETROGRAFlE s.f. Ramură a geologiei care se ocupă cu studiul rocilor din scoarţa terestră din punctul de vedere al compoziţiei mineralogice şi chimice, al formării, al transformărilor pe care le suferă, al răspîndirii, al relaţiilor dintre ele etc.
609
PETROL-PIATRĂ
   PETROL s.n. 1. Nume impropriu dat ţiţeiului. O Petrol brut, ţiţei. Petrol sintetic, combustibil sintetic cu proprietăţi asemănătoare cu ale ţiţeiului, obţinut din cărbune sau din oxid de carbon, prin hidrogenare catalitică.
2.  (Şi în expr. petrol lampant) Produs petrolier, fracţiune medie izolată la distilarea primară a ţiţeiului, într-un anumit interval de distilare, folosit drept carburant la anumite motoare cu electroaprindere, ia iluminatul şi la încălzitul casnic, în lămpi, cu fitil, ca materie primă la fabricarea unor detergenţi; (pop.) gaz, (reg.) naft.
   PETROLIER,-Ă, petrolieri,-e, adj. (Despre produse) Care ţine de petrolul brut, de ţiţei; care provine din petrolul brut, din ţiţei; (despre industrie, instalaţii, procese tehnologice etc.) care extrage sau prelucrează ţiţeiul, privitor la extragerea, la prelucrarea şi la transportul ţiţeiului şi al produselor obţinute din petrol. [Pronunţat: -li-er]
   PETROLIFER,-Ă, petroliferi,-e, adj. (Despre roci, zăcăminte etc.) Bogat în petrol.
   PETtJNIE, petunii, s.f. Plantă erbacee decorativă, anuală, dicotiledonată, din familia solanaceelor, cu tulpina înaltă, cu flori mari, diferit colorate, cu corola în formă de pîlnie, plăcut mirositoare, cu fructul o capsulă (Petunia hybrida).
   PEŢIOL, peţioluri, s.n. Parte a frunzei, cilindrică, uşor turtită, care susţine limbul şi care se prinde de tulpină sau de ramuri; codiţă. [Pronunţat: -ţi-ot]
   PEŢIOLĂT,-Ă, peţiolaţi,-te, adj. (Despre frunze) Care are peţiol, cu peţiol. [Pronunţat: -ţi-o-]
   pH subst. (Chim.) Simbol folosit pentru logaritmul zecimal cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen dintr-o soluţie, măsurat eu numărul de ioni-gram de hidrogen existenţi într-un litru de soluţie. O pH-metru, aparat folosit pentru mă-
surarea, pe cale electrometrică, a joH-ului.
  PI s.m. invar. Simbol matematic (tz) reprezentînd raportul constant dintre lungimea unui cerc şi diametrul său (egal cu circa 3,14).
  PIA MĂTER s.f. Membrană internă, fin vascularizată, a învelişului menin-gian al sistemului nervos cerebrospinal, care aderă intim la suprafaţa substanţei nervoase, avînd rol nutritiv. [Pronunţat : pi-a]
  PIĂN, piane, s.n. Instrument muzical format dintr-o cutie de rezonanţă fixată pe trei picioare şi dintr-o serie de coarde metalice care vibrează cînd
sînt lovite de nişte ciocănele actionate t *
prin apăsarea cu degetele a unor clape; clavir, clavecin, pianoforte.
  PIĂSTRU, piaştri, s.m. Monedă turcească de argint, din sec. XVI—XVII, care a circulat şi în ţările române. [Pronunţat: pi-as-]
  PIĂTRĂ, pietre, s.f. 1. (La sg .; şi în expr. piatră naturala) Nume generic pentru orice rocă comună, solidă, dură, uneori casantă, răspîndită la suprafaţa sau în interiorul pămîntului; (şi la pl.) bucată dintr-o astfel de rocă. <> Piatră--de-var, calcar. 2. (Şi în expr. piatră artificială) Nume generic dat materialelor fabricate artificial pentru a înlocui piatra naturală. 3. (In expr.) Piatră de construcţie, piatră naturală sau artificială folosită la executarea construcţiilor de orice fel. Piatră preţioasă (sau scumpă, nestemată), mineral cristalizat, cu aspect frumos, foarte dur, în culori variate, de valoare deosebită, care se găseşte rar în natură, folosit la confecţionarea bijuteriilor şi în industrie. Piatră semipreţioasă, mineral cristalizat, cu aspect frumos, în culori variate, dur, relativ puţin răs-pîndit în natură, întrebuinţat la confecţionarea bijuteriilor de mai mică valoare şi în industrie. Piatră de polizor, produs fasonat, de diferite forme, fabricat prin aglomerarea unor gra-
39 — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
piaţA-piciorong
610
nule abrazive (diamant, cuarţ, corin-don, carborundum etc.) şi combinat, folosit în operaţii de aşchiere, polizare, ascuţire, lustruire etc. 4. Crustă de săruri minerale care se depune, în timp, pe pereţii unui recipient în care se fierbe apa sau în care se păstrează un lichid şi care are aspectul şi unele proprietăţi asemănătoare cu ale pietrei naturale. O Piatră de cazan, crustă de săruri depuse, în urma evaporării apei care le conţine, pe pereţii cazanelor de abur, ale turbinelor de abur, în conductele de apă etc., formată din carbonaţi de calciu şi de magneziu, sulfaţi de calciu şi de magneziu, din silicaţi etc. Pia-tră-de-vin, tartru. 5. Nume dat unor săruri. O Piatră-acră, alaun de potasiu. Piatrâ-vînătă, sulfat de cupru cristalizat.
   PIĂŢĂ, pieţe, s.f. 1. Loc deschis şi larg, de obicei în centrul oraşelor sau al cartierelor principale, unde se întretaie mai multe străzi şi unde adesea se află spaţii verzi, monumente de artă, fîntîni arteziene etc. 2. Loc special amenajat unde se face comerţ cu mărfuri, mai ales cu produse agroali-mentare. 3. Totalitatea actelor de vîn-zare-cumpărare şi a relaţiilor ce se stabilesc în cadrul acestora, într-un spaţiu determinat; cererea şi oferta de mărfuri.
   PICÂJ, picaje, s.n. Coborîre a unui avion pe o traiectorie (aproape) verticală.
   PICĂÎfT,-Ă, picanţi,-te, adj. 1. (Despre mîncăruri) Care conţine condimente (iuţi, usturătoare). 2. Fig. (Despre glume, anecdote etc.) (Uşor) indecent, obscen. 3. Fig. (Despre persoane) Nostim, atrăgător, seducător.
   PÎCĂ s.f. (Pop.) Ură ascunsă, nemărturisită, duşmănie; ciudă, necaz pe cineva; jizmă.
   PICHET, pichete, s.n. 1. Mică unitate militară însărcinată, în trecut, cu paza unui sector al frontierei. + Clădire în care îşi avea sediul această mică uni-
tate. 2. (în expr.) Pichet de grevă, grup de muncitori grevişti care stau de gardă la poarta întreprinderii lor pentru a aduce la cunoştinţa muncitorilor din afară ştirea despre declanşarea grevei şi pentru a împiedica pătrunderea în întreprindere a spărgătorilor de grevă.
   PICIF(5RM,-Ă, piciformi,-e, adj., s.f.
1. Adj. (Despre păsări) Care are formă asemănătoare cu ciocănitoarea, care seamănă cu ciocănitoarea. 2. S.f. (La pl.) Ordin de păsări cunoscute sub numele de oiocăniţori, cu degetele îndreptate două Înainte şi două Înapoi pentru agăţat, terminate cu gheare ascuţite, cu coadă lungă, formată din 10—12 pene rigide, c.u ciocul conic, lung, drept şi puternic, cu limba lungă, mobilă şi cleioasă şi care se hrănesc cu insecte; (şi la sg.) pasăre care face parte din acest ordin.
   PICIOR, picioare, s.n. 1. Organ locomotor pereche, la majoritatea animalelor, cu excepţia moluştelor, la care este nepereche, cu structuri, forme şi adaptări variabile, care serveşte la susţinerea corpului şi la deplasarea in spaţiu. 2. (Bot.) Partea inferioară spre pămînt sau în pămînt a unei plante.
♦  Organ de susţinere a pălăriei la eorpul de fructificaţie al unor ciuperci.
3. (Mat.; în expr.) Piciorul unei perpendiculare (sau al unei oblice), punctul de intersecţie al perpendicularei, respectiv al oblicei, cu dreapta sau cu planul pe (faţă de) care sînt duse.
4. Unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi şi scurte sau accentuate şi neaccentuate.
   PICIORONG, picioroange, s.n. 1. Pasăre acvatică migratoare din ordinul ciconiiformelor, cu picioare foarte lungi şi roşii, cu penele colorate In alb pe spate şi cu aripile negre cu reflexe vio-lete-verzui, cu ciocul lung şi ascuţit la vîrf, care trăieşte în bălţile şi în Delta Dunării, fiind declarată monument al
611
PICRIC-PIEZOELECTRICITATE
naturii (Himantopus himantopus). 2. Nume generic dat păsărilor cu picioare lungi.
   PÎCRIC adj. (Chim.; în expr.) Acid picric, trinitrofenol.
   PICTĂ, pictez, vb. I. Tranz. 1. A reprezenta o imagine^ pe o suprafaţă plată (pînză, lemn, carton, zid etc.), cu ajutorul pensulei şi al culorilor; a zugrăvi. 2. Fig. A caracteriza (sugestiv), a înfăţişa (plastic) prin cuvinte, într-o operă literară, fiinţe, situaţii, întîmplări; a descrie, a zugrăvi.
   PÎCTOR, pictori, s.m. Artist plastic care se ocupă cu pictura (1).
   PICTORIŢĂ, pictoriţe, s.f. Artistă plastică ce se ocupă cu pictura (1).
   PICTURĂL,-Ă, picturali,-e, adj. Care aparţine picturii, privitor la pictură. + (Despre opere de artă din domeniul sculpturii, graficii, arhitecturii) Care evocă culoarea prin jocurile luminii (elemente specifice limbajului picturii)
   PICTtJRĂ, (2) picturi, s.f. 1. Ramură a artelor plastice care interpretează realitatea în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfăşu-' rate pe o suprafaţă plană. 2. Lucrare artistică executată de un pictor;'tablou, pînză. + Ansamblul creaţiilor plastice care definesc personalitatea unui pictor. 3. Fig. Descriere sugestivă (într-o operă literară) a fizicului şi a caracterului personajelor,- a unor scene din viaţa reală şi din natură etc.
   PfCUP, picupuri, s.n. Aparat care redă şi care reglează sunetele înregistrate pe un disc .cu ajutorul dozei de redare; electrofon. ♦ Doză de redare. [Acc. şi: picăp. — Scris şi: pick-up]
   PDEFÎGI s.m. pl. Trib de geţi menţionat în partea de răsărit a Daciei.
   PH5LE, piei, s.f. înveliş conjunctiv epitelial al întregului corp, la vertebrate şi la unele nevertebrate, alcătuit din epidermă, dermă şi hipodermă, cu rol de protecţie, de percepţie tactilă, termică, dureroasă etc., de respiraţie,
termoreglare, excreţie, transpiraţie, şi care dă naştere la unele elemente de natură cornoasă (solzii, părul şi unghiile), şi la altele de natură glandulară (sudoarea, sebumul).
  PIELIŢĂ, pieliţe, s.f. (Anat.) Membrană (1).
  PIEMONT, piemonturi, s.n. Formă de relief creată de apele curgătoare, prin depuneri de aluviuni la contactul dintre un munte şi o depresiune sau o cîmpie, acolo unde apare o schimbare de nivel.
  PlfiPTENE, piepteni, s.m. 1. Organ pereche caracteristic unor arahnide, cu 3 —4 dinţi, localizat abdominal, cu rol in împerechere. 2. Organ în umoarea sticloasă a ochiului păsărilor, alcătuit din mai multe lamele alăturate, puternic vascularizate, cu rol în nutriţia ochiului.
  PIEPTfŞ adv. De-a dreptul (în sus), drept în sus sau înainte; direct (fără a mai ocoli).
  PIETATE s.f. Sentiment de mare respect faţă de cineva sau de ceva. [Pronunţat: pi-e-]
  PIETON, pietoni, s.m. Persoană care umblă pe jos (intr-un oraş). [Pronunţat: pi-e-1
  PIETRÎŞ, pietrişuri, s.n. Rocă sedimentară mobilă formată din particule rotunjite, de mărimi cuprinse între 2 şi 10 mm, ce se găseşte mai ales în albiile apelor curgătoare.
  PIEZ, piezi, s.m. Simbol pz. Unitate de măsură a presiunii numeric egală cu presiunea exercitată de o mie de newtoni -pe metru pătrat.
  PlEZfŞ,-Ă, piezişi,-e, adj., adv. (Care este) oblic, aplecat într-o parte.
  PIEZ 0ELfiCTRIC,-Ă, piezodectrici, -ce, adj. (Fiz.) Care aparţine piezo-electricităţii, privitor la piezoelectrici-tate, propriu piezoelectricităţii. [Pronunţat: -zo-e-]
  PIEZ OELECTRICITĂTE s.f. (Fiz.) Polarizare electrică a unor substanţe
39*
PIGMENT-PINACEE
612
cristaline sub acţiunea unei deformări mecanice, sau modificare a dimensiunilor acestor cristale sub acţiunea unui cîmp electric variabil. [Pronunţat: -zo-e-]
  PIGMENT, pigmenţi, s.m. 1. Substanţă organică colorată, prezentă în organisme, sintetizată de celulele vegetale şi animale, care colorează ţesuturile şi organele, cu rol asimilator în respiraţie, în fotosinteză, cu rol bio-cromatic (la pigmenţii biliari, în colorarea urinei), melanic etc. 2. Pulbere minerală (naturală sau de sinteză) colorată, folosită la fabricarea lacurilor şi a vopselelor, a sticlei colorate, a glazurii pentru produsele ceramice etc.
  PIGMEU,-EE, pigmei, -ee, s.m. şi f. Persoană foarte scundă (sub 1,50 m înălţime) care aparţine unor populaţii din bazinul fluviului Congo (Africa Centrală).
  PILĂ, pile, s.f. 1. Dispozitiv care transformă energia chimică, termică sau luminoasă în energie electrică. O Pilă atomică, ansamblu de instalaţii care serveşte la producerea unei reacţii de fisiune controlate; reactor (nuclear). Pilă electrochimică, pilă de curent electric continuu. 2. Unealtă din oţel călit, de forme diferite, avînd una sau mai multe feţe prevăzute cu numeroşi dinţi mărunţi şi ascuţiţi, folosită la ajustarea suprafeţelor unor piese dure, prin desprinderea sau prin răzuirea aşchiilor de pe suprafaţa lor.
  PÎLDĂ, pilde, s.f. 1. Ceea ce poate servi ca model, ca exemplu, ca dovadă, ca probă, ca indiciu. 2. Parabolă2.
  - PILEĂT, pileaţi, s.m. Nume dat de către romani nobililor daco-geţi (care aveau capul acoperit cu o căciulă de lînă sau de pîslă). [Pronunţat: -le-at]
  PILIFERĂ, pilifere, adj. (Bot.; în expr.) Zonă piliferă, porţiune din rădăcină (sau din ramificaţiile ei) care poartă perişori absorbanţi.
  PILITljKĂ, pilituri, s.f. Masă de aşchii rezultate de la pilirea unui material metalic.
  PILON, piloni, s.m. 1. (Adesea fig.) Stîlp puternic care susţine o construcţie sau o parte a unei construcţii. ♦ Element decorativ în formă de stîlp prismatic, aşezat la capătul unui pod (de o parte şi de alta), la intrarea într-o expoziţie etc. 2. Suport de metal, de beton armat sau de lemn care serveşte la susţinerea conductelor şi izolatoarelor liniilor electrice aeriene, a antenelor electromagnetice etc.
  PIL Oii. pilori, s.m. Orificiu, la vertebrate, format în mucoasă din muşchi cilindrici, avînd glande pilorice, prin care stomacul comunică cu intestinul subţire; orificiu piloric.
  PIL0RIC,-Ă, pilorici,-ce, adj. Care aparţine pilorului, care ţine de pilor. O Glandă pilorică, glandă tubuloasă simplă, situată în pereţii pilorului, care secretă labferment şi mucus, uneori şi pepsină, lipază.
  PILORÎZĂ, pilorize, s.f. (Bot.) Strat de celule parenchimatice care acoperă vîrful rădăcinii; scufie, caliptră.
  PILOS,-OĂSĂ, piloşi,-oase, adj. (Pop.; despre fiinţe) Tare, rezistent (la muncă, la greutăţi, la condiţii defavorabile); tenace, perseverent; răbdător.
  PILOT, piloţi, s.m. Stîlp de susţinere al unei construcţii.
  PILOZITĂTE, pilozităţi, s.f. Prezenţa părului pe faţa, pe corpul şi pe membrele unei persoane, care constituie unul dintre caracterele ei sexuale secundare.
  PIN, pini, s.m. (Şi în expr. pin de pădure) Arbore din familia pinaceelor, înalt pînă la 40 m, cu frunze persistente, aciculare, lungi, cu scoarţa roşcată şi cu lemnul rezistent (Pinus silvestris).
  pinacEe, pinacee, s.f. (La pl.) Familie de conifere, arbori răşinoşi din încrengătura gimnospermelor, cu tul-
613
pinacotecA-pipetă
pină In general dreaptă, cu frunze aciculare, persistente la majoritatea speciilor, cu flori grupate în inflorescenţe (conuri) femeieşti şi bărbăteşti; (şi la sg.) arbore care face parte din această familie; abietacee. [Pronunţat: -ce-e]
   PINACOTECĂ, pinacoteci, s.f* Colecţie mare de tablouri; muzeu în care se expune şi se păstrează o asemenea colecţie.
   PINEĂLĂ,pineale, adj. (în expr.) Glandă pineală, epifiză. Decusaţie pi-neală, încrucişare în formă de X a două fascicule simetrice de fibre nervoase din glanda pineală. [Pronunţat: -ne-a-]
   PINGUfif, pinguini, s.m. Nume dat unor genuri diferite de păsări palmi-pede marine din ordinul înotătoarelor, avînd corpul în poziţie verticală, pe uscat, cu mersul legănat, cu ciocul lung, cu aripile scurte, negre şi improprii pentru zbor, servind ca înotătoare, cu picioarele scurte, cu patru degete prevăzute cu gheare şi unite cu membrană înterdigitală, pe piept şi pe abdomen cu pene albe, ihtiofage, care trăiesc în colonii mari pe ţărmurile Antarcticii (Aptenodytes patagonica, Spheniscus, Pygoscdis); pasăre care aparţine unuia dintre aceste genuri.
   PINIPED, pinipede, s.n. (La pl.) Ordin de mamifere carnivore, placen-tare, cu corpul fusiform, adaptate la viaţa acvatică, avînd membrele transformate în lopeţi pentru înot, venind pe uscat pentru odihnă, pentru reproducere şi pentru alăptarea puilor, ihtiofage, care trăiesc în regiunile polare, unde sînt vînate pentru came, grăsime şi piele; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin.
   PÎNTEN, pinteni, s.m. 1. (Bot.) Prelungire a petalei inferioare, la floarea de toporaş, avînd formă de cornet, în care pătrund expansiuni nectarifere de la cele două stamine. ♦ Parte a unor plante care prezintă protuberan-
ţe, proeminenţe, excrescenţe etc. 2. (Zool.) Formaţie cornoasă situată în partea de dinapoi a piciorului, deasupra labei, la cocoş sau la alte specii de păsări (la masculi). ♦ Protuberanţă în partea de dinapoi şi de jos a piciorului calului sau a boului, deasupra gleznei. 3. (Geol., Geogr.) Porţiune de teren (vîrf sau culme) care se desprinde dintr-un ansamblu deluros sau muntos unitar, depăşind nivelul din jur.
   PIODEEMlTĂ, piodermite, s.f. Nume generic dat inflamaţiilor supurative ale pielii, provocate de stafilococi şi de streptococi; foliculită, furunculoză. [Pronunţat: pi-o-]
   PIONIER, -Ă, pionieri, -e, s.m. şi f.
I. S.m. şi f. Membru al organizaţiei de masă a elevilor de la 7 —14 ani, care, îndrumată de partid, are ca scop educarea comunistă multilaterală a elevilor. 2. S.m. şi f. Persoană care face parte dintr-un grup (de colonişti sau de emigranţi) care pune bazele unei vieţi civilizate într-un ţinut nelocuit. + Fig. Persoană care lucrează cea dintîi într-un domeniu nou, încă necercetat, care pune bazele unei metode noi, unei activităţi noi; deschizător de drumuri într-un domeniu oarecare de activitate.
   PI0S, PIOĂSĂ, pioşi, pioase, adj. Care se manifestă prin sentimente de adîncă credinţă (religioasă) sau prin afecţiune plină de respect. [Pronunţat5: pi-os]
   PIPĂBtjŞ, pipăruşi, s.m. (Pop.) Ardei iute.
   PIPER s.m. Plantă erbacee tropicală, cu tulpină lungă, subţire şi flexibilă, tîrîtoare sau agăţătoare, cu'fructe în formă de boabe, verzi la început, apoi roşii, iar la maturitate negre (Piper nigrum); fructele acestei plante, folosite drept condiment.
   PIPETĂ, pipete, s.f. Tub de sticlă, subţiat la un capăt, uneori gradat, prevăzut Cu un reper aproape de
PIPERNICIT-PIRIMIDIN IC
614
extremitatea superioară şi cu o pară de cauciuc, folosit pentru a lua, a picura, a măsura etc. o cantitate mică de lichid; picătoare.
  PIPERNICIT, -A, piperniciţi, -te, adj. (Despre plante şi animale)-Care a rămas nedezvoltat, s-a oprit din creştere sau -a degenerat din cauza unor condiţii nefavorabile.
  PIPIRÎG, pipirigi, s.m. Nume dat mai multor plante erbacee care cresc pe malul apelor sau prin locuri umede şi mlăştinoase.
  PÎPOTĂ, pipote, s.f. Stomac musculos, la unele păsări, unde hrana este amestecată şi măcinată şi unde începe să se facă şi digestia chimică; stomac măcinător, (pop.) rînză.
  PIRAMIDĂL, »Ă, piramidali, -e, adj.
1.  Care are forma unei piramide (1), ca o piramidă. O (Mat.) Suprafaţă piramidală, suprafaţă generată, de o dreaptă mobilă (numită generatoare) ce trece printr-un punct fix (numit vîrful suprafeţei) -şi se sprijină pe o linie poligonală. închisă (numită directoare, care este conţinută într-un plan ce nu trece prin punctul fix considerat).
2.  (Anat.; în expr.) Os piramidal (şi substantivat, m.), unul dintre oasele mici care formează carpul. Celulă piramidală sau neuron piramidal, celulă nervoasă a substantei cenuşii din ere-
•   * *
ier.
  PIRAMIDĂ, piramide, s.f. 1. (Mat.) Corp mărginit de o suprafaţă piramidală şi de porţiunea de plan care conţine directoarea ei. <0 Piramidă regulată, piramidă cu baza un poligon regulat şi a cărei înălţime trece prin centrul bazei. 2. (Anat.; în expr.) Piramidă bulbară, fiecare dintre proeminenţele cordoanelor anterioare ale măduvei spinării, la nivelul bulbului rahidian. Piramidele Malpighi, formaţiile structurale din zona medulară a parenchimului renal, prin care se scurge urina. 3. Monument funerar de
piatră, de mari dimensiuni, în formă de piramidă (1).
   PIRAMIDON, piramidoane, s.n. CuH17NşO, l-Fenil-2,3 -dimetil-4-di-metilaminopirazolonă-5, substanţă organică sub formă de (comprimate din) pulbere cristalină albă, fără miros, sobibilă în apă, folosită ca medicament analgezic şi antitermic.
   PIRANOZClCĂ, piranozoice, adj. (Chim.; în expr.) Formă piranozoică, formă structurală a unor monozaha-ride, specifică hexozelor. [Pronunţat: -.zo-i-]
   PIRATERIE, piraterii, s.f. Faptă prin care membrii echipajului unui vas, prin ameninţări şi prin violenţă, răpesc un alt vas ori bunurile sau persoanele aflate la bordul lui.
   PIRAZOL s.m. C3H4N2. Combinaţie heterociclică cu caracter aromatic, cu cinci atomi în ciclu, care derivă, formal, din' pirol, prin înlocuirea grupei =CH cu un atom de azot, substanţă 'cristalină, solubilă în apă, în alcool,
 • în eter, în benzen, folosită ca intermediar în sinteza a numeroase medicamente şi a unor materii colorante.
   PIRIDlNÂ s.f. Combinaţie heterociclică cu caracter aromatic, cu ciclu de şase atomi (heteroatomul fiind atomul de azot), izolată din gudroane de cărbuni, lichid incolor, inflamabil, cu miros caracteristic, miscibil cu apa, cu alcoolul, cu eterul, cu unele uleiuri, bază puternică, folosită ca intermediar în sinteze organice, ca solvent pentru săruri minerale anhidre etc.
   PIRIDOXlNĂ s.f. Vitamina B6.
   PIRIMIDlNĂ, pirimidine, s.f. (Biol.) Bază azotată cu alcătuire simplă din macromolecula acizilor nucleici, formată dintr-un heterociclu de 6 atomi, dintre care 4 de carbon si 2 de azot.
                           »
   PIRIMIDÎNIC, -Ă, pirimidinici, -ce, adj. Care provine din pirimidină. <0 Bază pirimidinică, bază azotată simplă,
615
PIKITĂ-PIKOLIZA
 componentă a unui nucleotid din molecula acizilor nucleici din materia vie.
  PIRÎTĂ, pirite, s.f. FeS2. Disulfură de fier naturală, substanţă solidă, cristalină, de culoare galbenă, cu luciu metalic, folosită ca materie primă pentru fabricarea acidului sulfuric şi, uneori, pentru extragerea sulfului.
  PIROCATECHÎNĂ s.f. C6H602. Compus organic din clasa fenolilor, derivat dihidroxilic al benzenului, substanţă cristalină, solubilă în apă şi în coloranţi organici (alcool, benzen, eter etc.), cu caracter reducător, folosit ca revelator în tehnica fotografică, la fabricarea unor coloranţi pentru păr şi pentru blănuri etc.
  PIROFORIC, -Ă, piroforici, -ce, adj. (Despre corpuri, materiale, substanţe) Care se aprinde spontan în aer, formînd o ploaie de scîntei. Fier piroforic, fier în stare de diviziune foarte fină, care, răspîndit în aer, se aprinde spontan, formînd o ploaie de scîntei.
  PIROFOSFĂT, pirofosfaţi, s.m. Sare a acidului pirofosforic. <£> Pirofosfat de magneziu, Mg2P207, sare de magneziu a acidului pirofosforic, substanţă insolubilă în apă, folosită în chimia analitică pentru determinarea fosforului şi a magneziului.
  PIROFOSFORIC adj. (în expr.) Acid pirofosforic, H4P207, substanţă solidă, sticloasă, moale, incoloră, higroscopică, solubilă în apă, care, în apă caldă, trece în acid ortofosforic, iar încălzită la temperaturi ridicate, trece în acid metafosforic; acid tare.
  PIROGĂLIC adj. (în expr.) Acid pirogalic, pirogalol.
  PIROGALOL s.m. C6H603. Substanţă organică din clasa fenolilor, derivat trihidroxilat al benzenului (trihidroxi-benzen), obţinută prin decarboxilarea acidului galic, din taninuri, substanţă cristalină, de culoare albă, inodoră, cu gust amar, solubilă în apă, în alcool, în eter, toxică, folosită în medicină (ca antiseptic), în tehnica fotografică
                                               (ca revelator), în industrie (drept colorant pentru piei) etc.; acid pirogalic.
  PIROGĂ, pirogi, s.f. Ambarcaţie rudimentară construită prin scobirea sau cioplirea unui trunchi de copac, din scoarţă de copac sau făcută din piei cusute, folosită mai ales de indienii din America de Nord şi de populaţia insulelor din Oceanul Pacific.
  PIROGRAYĂ, pirogravez, vb. I. Tranz. A grava desene pe un obiect de lemn, de piele, de os etc., cu ajutorul unui vîrf de metal înroşit în foc sau cu un termocauter.
                                               PIROGRAVĂRE, pirogravări, s.f. Acţiunea de a pir o gr ava şi rezultatul ei.
  PIROGRAVURĂ, pirogravuri, s.f. 1. Tehnica, arta de a decora suprafaţa unor obiecte din lemn, din piele, din os, prin pirogravare. 2. Gravură, desen decorativ executate prin pirogravare. + Obiect pirogravat.
  PEEtOL s.m. GjH5N. Compus heterociclic, cu ciclu alcătuit din patru atomi de carbon şi unul de azot, izolat din fracţiunea de ulei uşor rezultată la distilarea gudroanelor de cărbune de pămînt, substanţă lichidă, incoloră, cu miros dulceag de cloroform, puţin solubilă în apă, foarte solubilă în alcool, în eter, în benzen, constituent important al unor compuşi naturali (clorofilă, indigou, hem, aminoacizi, proteine).
  P1ROLIGN0S adj. (în expr.) Acid pirolignos, denumire dată fracţiunii lichide obţinute la distilarea uscată a lemnului, amestec apos de acetonă, alcool metilic, acid acetic etc., lichid de culoare închisă, brun pînă la negru, cu miros specific, folosită ca sursă pentru componenţii preţioşi pe care îi conţine, şi ca antiseptic.
  PJROLÎZĂ, pirolize, s.f. Proces industrial de descompunere termică a substanţelor organice prin ruperea unor legături covalenţe din molecula lor, fapt care duce la formarea altor
PIROMETRIE-PISTON
616
substanţe, folosit la transformarea hidrocarburilor superioare sau a unor materii prime (cărbuni etc.) în amestecuri de termeni inferiori, care pot fi separaţi.
   PIROMETRÎE s.f. Ramură a fizicii care studiază problemele legate de măsurarea temperaturilor, înalte.
   PIR OMETRU,-/? ir o metre, s.n. 1. Instrument folosit (în metalurgie) pentru măsurarea temperaturilor înalte. 2. Dispozitiv utilizat pentru punerea în evidenţă a dilatării liniare a solidelor.
   PIR0 SFERĂ s.f. Zonă din interiorul globului terestru unde se consideră că materia este în stare fluidă sau plastică şi care reprezintă sediul activităţii fenomenelor vulcanice, fiind alcătuită predominant din silicaţi de fier şi de magneziu; sima.
   PIROSTRIE, pirostrii, s.f. (Mai ales la pl,) Obiect făcut dintr-un cerc sau dintr-un triunghi de fier, sprijinit pe trei picioare^ pe care se pune căldarea, ceaunul sau oala la foc, în gospodăriile tărănesti.
» »
   PIROTEHNIE, (2) pirotehnii, s.f. 1. Tehnică a fabricării şi utilizării unor dispozitive, a unor materiale care servesc la aprinderea muniţiilor, a armelor de foc, a unor explozibile, a artificiilor. 2. Fabrică de muniţii.
   piroxEn, piroxeni, s.m. Grup de silicaţi naturali, de fier, magneziu, aluminiu, calciu, sodiu etc., cristalizaţi în sistemul monoclinic sau rombic, de culoare verde pînă la negru, cu luciu sticlos, cu clivaj caracteristic după două direcţii, constituenţi importanţi ai rocilor eruptive şi ai unor roci meta-morfice.
   PIROXENlT, piroxenite, s.n. Rocă intruzivă ultrabazică constituită, în general, din piroxeni.
   PIRPIRIU, -ÎE, pirpirii, adj. Care este sau a rămas mic, nedezvoltat, pipernicit.
   PIRtîVIC adj. (în expr.) Acid piru-vic, CHgCOCOOH, produs al metabolismului animalelor superioare, un intermediar al degradării glicogenului, în-tîlnit şi în fermentaţia alcoolică, obţinut şi sintetic, lichid cu miros de acid acetic, solubil în apă, în alcool, în eter şi folosit în unele sinteze organice şi de medicamente.
   PISĂNIE, pisanii, s.f. Inscripţie sculptată în piatră, în metal, pictată etc. pe morminte, la intrarea într-o biserică, într-o clădire etc., cuprinzînd o invocaţie religioasă, numele ctitorului, motivarea zidirii sau date asupra monumentului respectiv.
   PISC, piscuri, s.n. Creastă colţuroasă şi ascuţită a unui munte sau vîrf golaş la. altitudine mai mică, care domină o adîncitură (prăpastie, rîpă), PISCICOL, -A, piscicoli, -e, adj. Referitor la peşti, la creşterea lor sau .la pescuit, care aparţine peştilor, creşterii lor sau pescuitului.
   PISCEPORM, -A,joisciformi, -e, adj. (Despre unele animale) Care are formă de peşte sau care se aseamănă cu peştele.
   PISATĂ, pisete, s.f. (Chim.) Stropitor (1).
   PISÎCA, pisici, s.f. 1. Mamifer domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă şi moale, de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice şi cu ghearele retractile şi ascuţite; (pop.) mîţă (Fe-lis domestica). + Femela acestui animal. 2. Blană de pisică (1) prelucrată.
   PISTÎL, pistiluri, s.n. Organ femei de reproducere a plantelor fanerogame, format din ovar, stil şi stigmat.
   PISTOL, pistoale, s.n. Armă de foc de dimensiuni mici, mînuită cu o singură mînă.
   PISTON, pistoane, s.n.. Organ de maşină care efectuează o mişcare alter-
617
PISTRUIAT-PIUA
 nativă de translaţie intr-un cilindru în care se găseşte un fluid sub presiune.
   PISTRUIĂT, -Ă, pistruiaţi, -te, adj. Care are (pe piele) mici pete de culoare castanie. [Pronunţat: -tru-iat]
   PIŞICHER, pişicheri, s.m. (Fam.; adesea adjectival) Om şiret, viclean, şmecher.
   PITAC1, pitace, s.n. (înv.) Act de înălţare în rang boieresc.
   PITĂC2, pitaci, s.m. 1. Monedă austriacă de argint, care a circulat odinioară şi la noi; monedă rusească de argint sau de aramă din trecut. 2. Ban* gologan.
   PITAGORIC, -Ă,pitagorici, -ce, adj., s.m. 1. Adj. Care aparţine şcolii de matematică sau curentului filozofic idealist din Grecia antică întemeiate de Pitagora; privitor la Pitagora, la şcoala sau la doctrina lui filozofică; pitagoreic. O (Mat.) Numere pitagorice, trei numere naturale, a, b, c, care satisfac teorema lui Pitagora, a2 = = bz + c2) fiind de forma: a = m2 -f -{- n2, b = m2 —■ n2, c = 2mn (unde m şi n sînt numere naturale, iar m > ri).
2.  S.m. Adept al filozofiei sau al şcolii de matematică a lui Pitagora.
   PITĂR, pitari, s.m. Dregător în Moldova şi în Ţara Românească, în evul mediu, însărcinat cu supravegherea pregătirii şi distribuirii pîinii la curtea domnească.
   PÎTĂ, pite, s.f. (Reg.) 1. Pîine. 2. Fig. (Fam.) Mijloace de existenţă; slujbă, funcţie.
   PITECANTROP, pitecantropi, s.m. Nume dat omului fosil descoperit în insula Java,, cu caractere intermediare între maimuţele antropoide şi omul primitiv, care a trăit în pleistocenul inferior (Pithecanthropus erectus).
   PÎTICE adj. (In expr.) Jocuri pitice, jocuri care aveau loc din patru în patru ani la Delfi, în Grecia antică, în cinstea zeului Apolo.
   PITON1, pitoane, s.n. Instrument metalic în formă de ţăruş, de ţeavă, de teu, de lamelă etc., de diferite dimensiuni, avînd la capăt un inel prin care se introduce coarda şi care este folosit de alpinişti, în timpul escaladărilor.
   PITON2, pitoni, s.m. (La pl.) Gen de şerpi marini, neveninoşi, răspîndiţi în regiunile tropicale, în general arbori-ct>li, care se hrănesc cu mamifere mici şi cu păsări, pe care le omoară prin sufocare, încolăcindu-se de două-trei ori în jurul prăzii (Pytkon); (şi la sg.) animal care face parte din acest gen.
   PITORESC, -EĂSCĂ, pitoreşti, adj. (Despre fenomene, obiecte, medii naturale şi sociale, personaje, limbaj, stil etc.; adesea substantivat) Care impresionează prin bogăţia coloritului, prin diversitatea formelor, prin originalitatea şi farmecul aspectelor particulare, prin plasticitate, expresivitate etc.; plin de farmec.
   PITUITĂR, -Ă, pituitari, -e, adj. Care secretă pituită; pituitiv, mucigen. O Mucoasă pituitară (şi substantivat, f.), mucoasă a cavităţii nazale, constituită dintr-un epiteliu cilindric cu cili vibratili, care cuprinde elementele senzoriale ale mirosului. Glandă pituitară, hipofiză. [Pronunţat: -tu-i-]
   PITUÎTĂ, pituite, s.f. (Biol.) Mucus. PIŢIGOl, piţigoi, s.m. (La pl.) Gen de păsări insectivore, sedentare şi rătăcitoare, vioaie, din ordinul pase-riformelor, unele mai mari, altele mai mici decît o vrabie, cu cioc conic, scurt şi gros, cu pieptul şi capul negru, cu spatele albastru-verzui şi cenuşiu, cu abdomenul galben, care trăiesc în zonele nordice temperate; (şi la sg.) pasăre din acest gen; (regional) piţiguş.
   PfUĂ,j3iVe, s.f. Instalaţie întrebuinţată pentru îndesarea ţesăturilor de lînă, prin frecarea şi presarea acestora între doi cilindri rotitori şi prin lovirea acestor ţesături cu ciocane de lemn, într-un mediu cald şi umed. [Pronunţat: pi-uă]
PIVOT-PlSLĂ
618
  PIVOT, pivoturi, s.n. Element central, punct de atracţie sau de sprijin esenţial în jurul căruia are loc desfăşurarea unei acţiuni, a unei activităţi, a unui proces.
  PÎYQTĂNT5>-1, pivoţanţi, -te, adj. (Despre rădăcinile unei plante) Care s-a dezvoltat mult, avînd forma aproximativ conică şi pătrunzînd vertical şi adine în sol.
  PÎZMĂ s.f. (Pop.) Pică, ciudă, invidie; duşmănie, ură.
  PIZMiMŢ, -EÂTĂ, pizmăreţi, -e, adj. (înv. şi reg.) Care simte pică pe cineva; pizmaş.
  PÎCLĂ, piele, s.f. Ceaţă deasă care apare, de obicei, dimineaţa şi seara; negură.
  PÎLC, pUcuri, s.n. Grup (restrîns) de oameni, de animale, de plante etc.
  PlLPÎÎ, pers. 3 pttpiie, vb. IV. Intranz. (Despre foc) A arde încet, cu o flacără tremurătoare, aproape stinsă.
  PÎNDĂR, pîndari, s.m.. Persoană care păzeşte o pădure, o vie; o livadă, un teren cu semănături etc.; paznic.
  PlNTECE, ptntece, s.n. 1. (Pop.) Abdomen, burtă. 2. Porţiune cilindrică din corpul furnalului care face legătura dintre cele două porţiuni în formă de trunchi de con, cuva la partea superioară, şi etajul la partea inferioară, şi în care, la elaborarea fontei, are loc alierea fierului cu carbonul, constituind zona de carburare.
  PÎRCĂLĂB, ptrcălabi, s.m. 1. Dregător în Moldova şi Ţara Românească, în evul mediu, care conducea un judeţ, un ţinut, o cetate, avînd însemnate atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti, reprezentînd pe domn în teritoriul supus autorităţii lui. 2. Administrator al satelor boiereşti şi măuăstireşti, în evul mediu, in Ţara Românească.
  PÎRDĂLNIC, -Ă, pţrdalnici, -ce, adj. (Pop. şi fam.) Afurisit, blestemat, rău.
  PÎRGĂR, ptrgari, s.m. Membru in sfatul administrativ al unui oraş sau al unui tîrg, în ţările române, în evul mediu.
  PÎRGAV, -Ă, ptrgavi, -e, adj. (Reg.; despre fructe) Care se coace mai repede decît altele din acelaşi gen; timpuriu, văratic.
  PÎRGĂ s.f. Fază de început a coacerii unor fructe, legume sau cereale, înainte de coacerea deplină, de maturizare; starea fructelor, a legumelor şi a cerealelor în această fază.
  PÎRGHIE, ptrghii, s.f. Bară rigidă care se sprijină pe un punct fix şi asupra căreia se exercită o forţă activă şi o forţă rezistentă ; bară care serveşte la ridicarea sau la mişcarea unei greutăţi.
  PÎRÎU, piraie, s.n. Apă curgătoare mai mică decît rîul.
  PlRjOL, ptrjoluri, s.n. Foc mare şi iutie care distruge multe bunuri; incendiu violent şi mistuitor.
  PÎRJOLf, ptrjolesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) usca, a (se) ofili, a (se) veşteji din cauza căldurii prea mari (şi a secetei).
  PÎRLEĂZ, ptrleazuri, s.n. Loc îngust de trecere peste un gard (mai ales la ţară), făcut din una sau din mai multe seînduri (ca nişte trepte) care se sprijină la capete pe cîte un ţăruş bătut în p&mînt.
  PÎRLOĂGĂ, pîrloage, s.f. Teren arabil lăsat nelucrat unul sau mai mulţi ani, pentru refacerea (fertilităţii) lui.
♦  (Colectiv) Ierburi crescute pe un teren arabil nelucrat; brazdă cosită pe terenuri cultivate sau necultivate.
  PlRPĂLl, pîrpălesc, vb. IV. Refl. A se frămînta sufleteşte, a se chinui, a se zbuciuma, a nu-şi găsi astîmpăr, linişte.
  PÎSLĂ s.f. Material textil presat obţinut din fire de lînă sau de păr animal netoarse bătute la piuă, întrebuinţat la confecţionarea pălăriilor, a
619
PLACAJ-PLAFON
încălţămintei călduroase, ca izolant etc.
  PLACĂJ, placaje, s.n. Semifabricat din lemn, în formă de placă, realizat prin încleierea, sub presiune cu adezivi de calitate, a unui număr impar de foi de furnir suprapuse, alternativ, cu fibre încrucişate (de obicei la 90°), folosit la fabricarea mobilei, a ambalajelor, a ambarcaţiilor etc.
  PLACĂRDĂ, placarde, s.f. 1. Bucată de carton, de hîrtie, panou de lemn etc. pe care se scrie o lozincă, un îndemn, o cugetare etc. 2. (înv.) Afiş, anunţ.
  PLĂCĂ, plăci, s.f. 1. Material cu feţe plane şi cu grosime uniformă şi mult mai mică decît celelalte două dimensiuni. O Placă aglomerată, placă obţinută prin presarea aşchiilor de lemn sau a deşeurilor de la exploatarea şi industrializarea lemnului. Placă fotografică, placă de sticlă cu una dintre feţe acoperită cu o emulsie fotosensi-bilă, utilizată îndeosebi pentru realizarea negativelor fotografice. Placă funerară (sau ţpmbală), placă de metal, de marmură etc., fixată pe un mor-mînt, pe care este scris numele persoanei decedate, anii de viaţă, un epitaf etc. Placă comemorativă, placă de marmură, de metal etc., cu o inscripţie care celebrează amintirea unei personalităţi sau a unui eveniment important, aşezată în locul în care a trăit acea personalitate sau în care s-au întîmplat faptele celebrate. 2. (Zool.; în expr.) Placă osoasă, a) placă (1) de natură osoasă ce acoperea corpul peştilor placdrdermi fosili, apăruţi la sfirşitul perioadei cambriene din paleozoic; b) placă (1) de origine der-mică, dispusă pe cinci şiruri longitudinale pe suprafaţa corpului, la nisetru;
c) placă (1) de origine dermică acoperită de straturi cornoase de origine epidermică, care formează carapacea broaştelor ţestoase.
  PLACENTĂR, -Ă, placentari, -e, adj., s.n. 1/ Adj. Care aparţine- placentei, privitor la placentă. 2. S.n. (La pl.) Subclasă de mamifere care cuprinde animale cu placentă; (şi la sg.) animal care face parte din această subclasă.
  PLACENTĂŢEE, placentaţii, s. f. (Bot.) Felul în care sînt aşezate placentele în ovar. <> Placentaţie parietală, placentaţie în care placentele sînt dispuse pe pereţii ovarului. Placentaţie axUară, placentaţie în care placentele sînt aşezate pe axa ovarului. Placentaţie centrală, placentaţie în care placenta pe care sînt prinse ovulele se află în mijlocul ovarului.
  PLACENTĂ, placente, s.f. 1. (Anat.) Organ musculos şi spongios, vascular, dublu, format din unirea ţesuturilor fetale şi materne, în timpul gestaţiei, la mamiferele placentare, făcînd legătura între mamă şi embrion, pentru nutriţia şi respiraţia acestuia, şi care la naştere se expulzează din uter; casă, căiţă, cămaşă, loc. 2. (Bot.) Parte sau porţiune din p’ereţii ovarului, rezultate din unirea marginilor carpe-lelor, pe care se fixează ovulele.
  PLACHETĂ, plachete, s.f. 1. Volum mic de versuri. 2. Medalie care se oferă, ca recompensă, primilor (trei) clasaţi la unele competiţii sportive.
  PLACÎD, -Ă, placizi, -de, adj. (Livr.; adesea adverbial) Calm, potolit, liniştit; indiferent, nepăsător.
  PLACODlSRM, placodermi, s.m. (La pl.) Subclasă de peşti fosili, paleozoici, cu scheletul cartilaginos, care aveau capul şi partea anterioară a corpului acoperite cu plăci osoase, primele vertebrate cu maxilar inferior; (şi la sg.) peşte care face parte din această subclasă.
  PLAFON, plafoane, s.n. 1. Suprafaţa interioară a planşsului superior al unei încăperi; tavan. 2. Cifră-limită, limită valorică (maximă) în cadrul unor operaţii financiare, care nu poate fi depăşită. 3. Nivel maxim aJ unei
PLAGA-PLANIC
620
mărimi (viteză, turaţii etc.) pe care îl poate atinge un sistem tehnic. 4. înălţime la care se găseşte, la un moment dat, suprafaţa inferioară a norilor faţă de sol. 5. Altitudinea maximă la care poate urca o aeronavă.
   PLĂGĂ, plăgi, s. f. (Med.) Rană.
   PLAGIÂ, plagiez, vb. I. Tranz. A copia (integral sau parţial) ideile, operele etc. cuiva, prezentîndu-le drept creaţie personală. [Pronunţat: -gi-a]
   PLÂGIĂT,plagiate, s.n. Acţiunea de a plagia. ♦ (Concr.) Operă literară, artistică sau- ştiinţifică a altcuiva, însuşită (integral sau parţial) de cineva şi prezentată drept creaţie personală. [Pronunţat: -gi-at]
   PLAGIOCLĂZ, plagioclazi, s.m. (La pl.) Serie izomorfă de aluminosilicaţi naturali de natriu şi calciu, din grupa feldspaţilor, cristalizaţi în sistemul tri-clinic, de culoare albă, cenuşie-albăs-trie cu reflexe si luciu sticlos, foarte f « răspindiţi in scoarţa terestră, folosiţi ca materie primă in industria ceramicii, ca piatră semipreţioasă sau de ornament etc. [Pronunţat: -gi-o-]
   PLAGIQFOTOTROP, -Ă, plagiofo-totropi, -e, adj. (Despre rădăcina, tulpina şi frunzele plantelor) Care creşte orientîndu-se oblic sau perpendicular pe direcţia şi sensul razelor de lumină. [Pronunţat: -gi-o-]
   PLAGIOGEOTROP, -Ă, plagiogeo-tropi, -e, adj. (Despre ramurile tulpinii şi rădăcinii plantelor) Care creşte oblic în sus sau oblic în jos, datorită direcţiei şi sensului de atracţie a pămîntului. [Pronunţat: -gi-o-ge-o-]
   PLAI, plaiuri, s.n. Regiune de munte sau de deal înalt, cu întinse suprafeţe aproape plane, acoperită, în general, cu păşuni.
   PLĂJĂ,plaje, s.f. Porţiune de teren de pe malul unei ape, acoperită cu nisip fin.
   PLAN, -Ă,(11, 2, 4, 5) planuri, s.n., (I 3, 4) plane, s.n., (II) plani, -e, adj..
I. S.n. 1. Proiect elaborat cu anticipare, cuprinzînd o suită ordonată de operaţii destinate să ducă la atingerea unui scop; program (de lucru). 2. Distribuţie metodică a părţilor componente ale unei lucrări ştiinţifice, literare, ale unei expuneri etc. 3. Noţiune fundamentală din geometrie; suprafaţă plană (II). <0 Plan de proiecţie, plan pe care se obţine imaginea unui corp printr-o proiecţie oarecare. Plan complex, plan raportat la un sistem de două axe ortogonale Ox, Oy, ale cărui puncte (x, y) sînt în corespondenţă biunivocă cu mulţimea numerelor complexe x + iy.
4. (Astron.; în expr.) Plan meridian, plan (13) determinat de verticala locului şi de axa lumii.
5. Desen tehnic care cuprinde reprezentarea grafică, la o anumită scară, a unui teren, a unei construcţii etc. II. Adj. Referitor la plan (I 3), care reprezintă un plan. -O Figură plană, figură care poate fi conţinută cu toate punctele pe acelaşi plan (I 3). Geometrie plană, ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente sînt aşezate în acelaşi plan (I 3).
   PLANCTON s.n. Totalitatea organismelor animale şi vegetale, în general microscopice, care trăiesc în apă pînă la adîncimea de 200 m şi care plutesc duse de valuri, constituind hrana peştilor sau a altor animale acvatice.
   PLANCTONOFĂG, -K,planctonofagi, -ge, adj. (Despre animale acvatice) Care se hrăneşte cu plancton.
   PLANETĂR,, planetare, adj. (Fiz.; în expr.) Model planetar, model adoptat pentru atom, care consideră nucleul drept element central, iar electronii orbitînd în jurul acestuia ca planetele în jurul soarelui.
   PLANETĂ, planete, s.f. Corp ceresc rece, fără lumină proprie, satelit al soarelui.
   PLĂNIC, -Ă.,planici, -ce, adj. Conform unui plan (I 1); privitor la un plan.
621
PLANIFICA-PLASMODIU
   PLANIFICĂ, planific, vb. I. Tranz.
1. A întocmi un plan (11); a programa, a organiza şi a .conduce pe bază de plan; a organiza o activitate, întocmind planul după care să se desfăşoare diferitele ei faze. 2. A determina cantitatea de materiale, materii prime etc. necesare unei activităţi. ♦ A repartiza timpul de muncă (pe diferite ramuri de activitate). + A prevedea, a include într-un plan (I 1).
   PLANAR, planoare, s.n. Aparat de zbor fără motor, la care deplasarea se realizează datorită construcţiei aerodinamice, curenţilor de aer şi manevrelor de pilotaj.
   PLANORISM s.n. 1. Ramură sportivă care se practică cu planorul. 2. îndeletnicirea de a construi planoare.
   PLANŞETĂ, planşete, s.f. 1. Placă dreptunghiulară făcută din lemn sau din metal şi folosită ca suport pentru desen sau pentru diferite lucrări tehnice. 2. (în expr.) Planşetă topografică, aparat utilizat pentru trasarea pe un plan, fără calcule prealabile, a unor figuri asemenea celor de pe teren.
   PLANTĂR, plantari, adj. (în expr.) Muşchi plantar, muşchi situat în talpa piciorului şi care pune în mişcare degetele de la picioare.
   PLANTĂŢIE, plantaţii, s.f. Suprafaţă de teren special amenajată în vederea cultivării pomilor fructiferi, a arborilor de pădure, a viţei de vie; plante care cresc pe această suprafaţă de teren.
   PLĂNTĂ1, plante, s.f. Nume generic dat organismelor vegetale, cu o organizare mai simplă declt a animalelor, care trăiesc,. în general, fixate de sol, de unde îşi extrag apa şi sărurile minerale necesare pregătirii hranei prin fotosinteză, avînd nutriţie auto-trofă (cu excepţia acelora saprofite sau parazite), structură celulară specifică, celulozică, sensibilitate şi mişcări mult reduse.
   PLĂNTĂ2, plante, s.f. Faţa inferioară, uşor boltită, cu care piciorul se sprijină pe sol, avînd mai mulţi muşchi ce pun în mişcare degetele; talpa piciorului.
   PLANTIGBĂD, -Ă, plantigrazi, -de, adj. (Despre unele mamifere terestre) Care merge călcînd pe toată talpa piciorului, avînd o deplasare greoaie.
   PLANTtJLĂ, plantule, s.f. Nume dat plantelor1 mici, în faza embrionară, cînd au rădăciniţă, tulpiniţă şi cotiledoane.
   PLASAMENT, plasamente, s.n. 1. Achiziţionare a unui bun care are valoare intrinsecă, fie pentru a preveni
o  eventuală depreciere monetară, fie pentru revinderea sa ulterioară în scopul realizării unui beneficiu. 2. Faptul de a-şi găsi sau de a procura cuiva o slujbă, un post; postul, serviciul, slujba, locul de muncă în care cineva este plasat.
   PLASMA GEjYĂ, plasmagene, s.f. Genă din citoplasmă.
   PLASMĂTIC, -Ă, plasmatici, -ce, adj. 1. Care se referă la plasmă (1), de plasmă; format din plasmă. 2. Care este puţin închegat, conturat, precizat; difuz, imprecis.
   PLĂSMĂ s.f. 1. Parte lichidă, oarecum vîscoasă (fără elemente figurate), a sîngelui, a limfei sau a lichidului seminal, uşor alcalină, formată din apă, săruri minerale, protide, lipide, glucide, anticorpi etc., constituind substanţa fundamentală a acestora. O Plasmă germinativă, germen. 2. Substanţă aflată într-o stare de agregare asemănătoare stării gazoase, puternic ionizată, alcătuită dm electroni, ioni, atomi neutri şi fotoni, considerată a fi a patra stare de agregare a materiei.
   PLASMODIUj plasmodii, s.n. Masă protoplasmatică multinucleată, fără membrană celulară, avînd numai membrană albuminoidală. O Plasmodiul malariei, gen de protozoare din clasa
PLASMOGLOBULAR-PLATELMINT
622
sporozoarelor, parazite în sîngele urnii numeros grup de animale (păsări, reptile, rozătoare, maimuţe şi om), care provoacă malaria.
   PLASMOGLOBULĂR, -Ă, plasmo-globulari, -e, adj. Care se referă la plasmă şi la globulele din sînge.
   PLASMOLÎZĂ, plasmolize, s.f. Fenomen de contracţie şi de desprindere a citoplasmei de membrană, provocat de pierderea (prin osmoză) a apei din celula vegetală vie, datorită prezenţei unei soluţii hipertonice extracelulare.
   PLASMOTRON, plasmotroane, s.n. Generator de plasmă (2) realizat dintr-un arc electric într-o atmosferă de gaz, la o temperatură foarte ridicată.
   PLĂSTIC, -Ă, plastici, -ce, adj. (Despre materiale) Care poate fi uşor deformat ireversibil fără a crăpa, a se sfărîma şi a se rupe; căruia
i se poate da, prin modelare, forma dorită. O Mase (sau materiale) plastice, nume generic dat unui grup de materiale de sinteză avînd anumite particularităţi de structură, de compoziţie şi fizico-mecanice şi calitatea de a prezenta, in faza de prelucrare, o anumită plasticitate (1); materiale din polimeri.
   PLASTICITĂTE s.f. I. Proprietate a unui material de a se deforma ireversibil, sub acţiunea unei forţe exterioare, fără a crăpa, a se sfărîma sau a se rupe, şi de a putea fi modelat uşor prin apăsare. ♦ Proprietate a unei materii prime ceramice de a forma cu apa o pastă care îşi menţine coeziunea, după ce a fost frămîntată şi uscată. 2. Capacitate, calitate a unei opere literare, a unei imagini, a stilului, a unei expresii, a unui cuvînt etc. de a evoca ceva cît mai viu, cît mai sugestiv; vioiciune, expresivitate puternică a imaginilor artistice, a stilului, a limbajului etc.
   PLASTÎDĂ, plastide, s.f. (La pl.) Constituent celular caracteristic plantelor (superioare), care posedă, în
general, pigmenţi coloraţi (cloroplaste, cromoplaste) sau necoloraţi (leucoplaste), avînd rol important în procesele biochimice.
   PLASTIDOM s.n. (Bot.) Totalitatea plastidelor incluse în citoplasmă.
   PL A STIFIĂNT, plastifianţi, s. m. Substanţă sau amestec de substanţe care, adăugate în masa produşilor macromoleculari, îmbunătăţesc unele proprietăţi fizico-mecanice ale acestor produşi (plasticitatea, flexibilitatea, alungirea etc.) uşurînd, concomitent, şi capacitatea lor de a fi prelucraţi.
   PLASTILINĂ, plastiline, s.f. Material plastic, uşor maleabil, constituit dintr-un amestec de caolin, substanţe grase, răşini naturale sau sintetice, colorat cu diferiţi pigmenţi şi folosit la mici lucrări de modelare.
   PLASTOGRĂF, -Ă, plastografi, -e, s.m. şi f. Persoană care falsifică acte sau semnături pe acte, prezentîndu-le drept autentice, cu scopul de a înşela.
   PLASTOGRAFIE, plastografii, s.f. Falsificare a unui act sau a semnăturii de pe un act; fals în acte publice.
♦  (Concr.) Document falsificat.
   PLASTRON, plastroane, s.n. Parte abdominală, constituită din plăci osoase, formînd un fel de plasă, care, împreună cu carapacea, alcătuieşte ţesutul broaştelor ţestoase.
   PLĂSTURE, plasturi, s.m. (Farm.) ■> Emplastru. ♦ (Pop.) Cataplasmă.
   PLATĂN, platani, s.m. Arbore exotic- cu frunze lung peţiolate, palmat--lobate, cu fructe compuse şi persistente, sferice, ce rămîn în timpul iernii pe arbori, cu scoarţa trunchiului desco-jită, cultivat la noi ca arbore de ornament (Platanus acerifolia).
   PLATELMÎNT, platelminţi, s.m. (La pl.) încrengătură de viermi cu corpul lat, turtit dorso-ventral, nesegmentat, cu simetrie bilaterală, lipsit de aparat respirator şi circulator, cu un singur orificiu buco-anal, în general paraziţi'
623
PLATFORMĂ-PLĂSMUI
şi hermafrodiţi (Plathelminihes); (şi la sg.) vierme care face parte din această încrengătură.
   PLATFORMĂ, platforme, s.f. 1. Teritoriu întins, rigid (şi mai ridicat) al scoarţei terestre, alcătuit dintr-o bază cristalină cutată şi dintr-un strat sedimentar subţire la suprafaţă. 2. Construcţie sau suprafaţă de teren plană, amenajată pentru efectuarea unor lucrări cu caracter tehnic, pentru instalarea unui utilaj, pentru verificarea unor maşini sau aparate, pentru depozitarea unor materiale etc. O Platforma industrială, zonă în care sînt concentrate mai multe unităţi, industriale cu profiluri diferite sau. asemănătoare.
3. Program, expunere' de principii a unei organizaţii polftice sati obşteşti, a unei (unor) grupări, a unor coaliţii politice.
   PLĂTINĂ s.f. Pt cu Z = 78. Element chimic cu caracter metalic, care face parte din grupa metalelor tranzi-ţionale, de culoare albă-argintie strălucitoare, maleabil şi ductil, cu activitate, chimică redusă, folosit la confecţionarea unor. ustensile de laborator, a termometrelor electrice cu rezistenţă, a termoelementelor, a bijuteriilor, drept catalizator etc.
   PLATlNIC, -Ă, platinici, -ce, adj-(Despre metale) Care se situează în triada a doua şi a treia a grupei a YlII-a a sistemului periodic al elementelor, găsindu-se în natură împreună cu platina şi asemănîndu-se, prin proprietăţile lor fizico-chimice, cu ea.
   PLÂTITtÎDINE, platitudini, s.f. Banalitate, mediocritate; (concr.) vorbă, idee banală, comună, fără valoare.
   PLATONIC,-Ă, platonici, -ce, adj. 1. Care aparţine platonismului, privitor la platonism; platonian, platonician.
♦  (Despre sentimente) Pur, ideal, spiritualizat. 2. Care nu se poate realiza, care nu se concretizează, care nu poate fi pus în practică; formal, abstract.
   PLATONISM s.n. Concepţie filozofică a lui Platon şi a adepţilor săi, potrivit căreia singura realitate ar fi lumea ideilor.
   PLĂTOŞĂ, platoşe, s.f. Armură de zale, de -fier, de piele etc., de forma unui pieptar, cu care se îmbrăcau ostaşii, în antichitate şi în evul mediu, spre a se apăra de loviturile duşmanilor; cuirasă.
   PLATOU, platouri, s.n. (Geogr.) Podiş.
   P LĂUR, plauri, s.m. Vegetaţie acvatică compactă, constituită dintr-o acumulare de rădăcini, rizomi de stuf şi diverse elemente organice şi minerale, care formează insule plutitoare la suprafaţa apei; (reg.) plav.
   PLĂ VIE, plavii, s.f. Insuliţă plutitoare (sau fixată la malul apei) formată din stuf, ierburi, rădăcini de arbori etc. amestecate cu nămol.
   PLĂnŞŞ, plăieşi, s.m. Locuitor de la graniţă însărcinat cu paza frontierei ţării în părţile de munte, în Moldova şi în Ţara Românească, în sec. XV —
—  XVIII. [Pronunţat: plă-ieş]
   PLĂMÎN, plămini, s.m. Fiecare dintre cele două organe principale cu aspect spongios, înconjurate de pleură, situate simetric în cavitatea toracică, cu ajutorul cărora se face respiraţia, la om şi la vertebrate; pulmon.
   PLĂPÎND, -Ă, plăpinzi, -de, adj. (Despre oameni, animale şi plante) Lipsit de rezistenţă; care are o dezvoltare sub cea normală.
   PLĂSEĂ, plasele, s.f. Fiecare dintre cele două părţi de metal, de os, de lemn etc. care acoperă minerul unui cuţit, al unui briceag, al unui pumnal etc. ♦ Mîner al unui cuţit, al unui briceag, al unui pumnal etc.
   PLĂSMUÎ, plăsmuiesc, vb. IV. Tranz. A face, a crea, a produce, a făuri, a alcătui, a inventa, a născoci, a scorni.
PLAVAN-PLENIPOTENŢIÂR
624
  PLĂVĂN, -Ă, plăvani, -e, adj. (Care are părul) de culoare albă-gălbuie sau albă-cenuşie.
  PLĂVÎŢ, -Ă, plăviţi, -e, adj. (Despre animale) Care are părul sau lîna de culoare albă-gălbuie sau albă-cenuşie.
  PLEBE s.f. 1. Categorie socială din Roma antică alcătuită din supuşii ginţilor şi triburilor vecine care nu făceau parte din poporul roman pro-priu-zis, şi care se bucura de libertate personală, putea avea proprietăţi funciare, era obligată să plătească impozite, să, presteze servicii în timp de război, dar care era lipsită de drepturi politice; categorie socială din Imperiul roman alcătuită din romani liberi fără o activitate productivă permanentă, care trăia din cîştiguri întîmplătoare, poseda o mică proprietate, făcea parte din armata romană şi plătea impozite. 2. Pătura cea mai săracă a populaţiei orăşeneşti, în evul mediu, în apusul Europei, aflată în afara ierarhiei feudale şi care, alături de ţărănime, a avut un rol important în revoluţiile din sec. XVI-XVIII.
  PLEBEU, plebei, s.m. Persoană care făcea parte din plebe.
  PLEBIClST s.n. v. plebiscit.
  PLEBISCIT, plebiscite, s.n. Acţiune de consultare directă (prin vot) a maselor populare dintr-o anumită ţară pentru rezolvarea unor importante probleme de stat. [Variantă: (impr.) plebicist s.n.]
  PLEDĂ, pled ez, vb. I. Intranz. şi tranz. A vorbi în faţa unei instanţe judecătoreşti (ca avocat), apărînd cauza uneia dintre părţile aflate în litigiu.
♦  A susţine (înflăcărat) o cauză, a apăra (cu convingere) o idee, un interes.
  PLED O AR ÎE, pledoarii, s.f. Expunere orală făcută în faţa instanţei de judecată de fiecare dintre părţile aflate în proces, cu privire la cauza supusă judecăţii şi pentru susţinerea punctu-
lui de vedere propriu. ♦ Apărare, susţinere călduroasă (oi’ală sau scrisă) a unei cauze, a unei idei, a unui principiu etc.
  PLEIĂDĂ, pleiade, s.f. 1. Grup de oameni (iluştri) legaţi prin preocupări comune, unitate de concepţie şi de năzuinţă etc. 2. Grup de elemente chimice din sistemul periodic al elementelor, cu proprietăţi chimice asemănătoare întfe ele. 3. Totalitatea (amestecul) izotopilor aceluiaşi element chimic. [Pronunţat: ple-ia-]
  PLEIN-ÂIR s.n. Pictură practicată în aer liber, a cărei tehnică şi gamă cromatică sugerează atmosfera şi lumina specifică peisajului natural. [Pronunţat : plener]
  PLEISTOClSN, -Ă, pleistoceni, -e, s.n., adj. 1. S.n. Prima epocă a cuaternarului, care reprezintă timpul scurs de la apariţia primilor indicii de climat rece şi pînă la sfîrşitul glaciaţiilor, caracterizată prin alternări de glaciaţii cu perioade calde, prin răspîndirea unor mamifere mari şi, mai ales, prin apariţia omului; cuaternar inferior. 2. Adj. Care aparţine pleistocenului (1), privitor la pleistocen. [Pronunţat: ple-is-]
  PLENĂR, -Ă, plenari, -e, adj. 1. (Despre şedinţe, adunări, reuniuni) Care se ţine cu participarea tuturor membrilor. + (Substantivat, f.) Consfătuire, adunare, şedinţă la care participă toţi membrii unui for de conducere, ai unei organizaţii etc. şi care se convoacă potrivit regulilor înscrise în statutul acelui for, acelei organizaţii etc. 2. (Livr.) Total, întreg, complet, desăvîrşit, deplin.
  PLENIPOTENŢIAR, plenipotenţiari, s.m., adj. (Persoană) care reprezintă, în anumite împrejurări, conducerea unui stat pe lingă guvernele altor ţări şi care are, în această calitate, puteri depline; plenipotent. [Pronunţat: -ţi-ar]
625
PLENITCDINE-PLOSCĂ
  PLENITtJDINE s.f. Dezvoltare completă, integrală; deplinătate, totalitate. ♦ însuşire a ceea ce a ajuns la o asemenea dezvoltare, la desăvîrşire.
  PLEOAPĂ, pleoape, s.f. Organ anex de protecţie a globului ocular al vertebratelor tetrapode (lipsind la peşti).
  PLEOŞTIT, -A, pleoştiţi, -te, adj. (Pop. şi fam.) Lăsat într-o parte sau în jos.
  PLESNITOARE, plesnitori, s.f. Plantă dicotiledonată erbacee, din familia cucurbitaceelor, monoică, cu flori galbene, cu fructul o peponidă care, la maturitate, plesneşte cu zgomot, arun-cînd în afară seminţele (Ecballium elaterinm).
  PLEŞtÎY, -A, pleşuvi, -<?, adj. (Despre munţi, dealuri etc.) Lipsit (total) de vegetaţie.
  PLETORIC, -A, pletorici, -ce, adj. Care este în număr prea mare, care este prea abundent.
  PLEURA, pleure, s.f. Membrană se-roasă dublă care înveleşte plămînii mamiferelor, partea externă sau parietală fiind în contact cu pereţii cutiei toracice, cea internă (pulmonară sau viscerală) cu plămînii, iar spaţiul dintre cele două pleure, plin cu lichid seros interpleural, care favorizează mişcările plămînilor. [Pronunţat: ple-u-]
  PLEUROSCOPlE, pleuroscopii, s.f. Examinare vizuală a cavităţii pleurei cu ajutorul unui instrument special. [Pronunţat: ple-u-]
  PLEUSTON s.n. Subdiviziune a pe-lagialului, formată din taluri plurice-lulare şi alge roşii sau brune care plutesc ca nişte insule pe apă. [Pronunţat: ple-us-]
  PLEX, plexuri, s.n. Reţea de fibre nervoase, vase sangvine sau vase limfatice împletite nesistematizat între ele, care se află în diferite punctie ale organismului.
  PLEXIGLAS s.n . Polimetacrilat de metil.
   PLEZIOZAURLAN, pleziozaurieni, s.m. Reptilă fosilă acvatică, jurasică, ce avea lungimea de 3 —5 m, membrele transformate în lopeţi înotătoare, craniul mic şi gîtul şerpuitor. [Pronunţat: -zi-o-za-u-ri-an]
.. PLIA, pliez, vb. I. Tranz. A îndoi o hîrtie, o ţesătură etc., suprapunînd părţile într-o anumită ordine; a împături. [Pronunţat: pli-a]
   PLÎCĂ, plice, s.f. Cută, îndoitură a pielii ori a unor membrane nervoase sau seroase.
   PLIOCEN,-A, plioceni,-e, s.n., adj.
1.  S.n. A doua (şi ultima) epocă a neo-genului, situată între miocen şi cuaternar, reprezentata, în partea de vest a Europei, prin depozite marine, iar în cea de est, prin depozite lacustre, şi care ţine pînă la apariţia primilor indicii de climat rece. 2. Adj. Care ţine de pliocen (1), care aparţine pliocenu-lui, care se referă la pliocen, caracteristic pliocenului. [Pronunţat: pli-o-]
   PLIU, pliuri, .s.n. Cută la baza ochiului celor mai multe mamifere, rest din membrana nictitantă care s-a atrofiat.
   PLOAIE, ploi, s.f. Precipitaţie sub formă de picături de apă ce cad din atmosferă datorită condensării vaporilor de apă. [Pronunţat: ploa-ie]
   PLOCON, plocoane, s.n. Denumire dată unor dări şi unor daruri, în evul mediu.
   PLOP, plopi, s.m. Gen de arbore dicotiledonat din familia salicaceelor, cu lemn moale, fără duramen, cu scoarţa albă-cenuşie, netedă, cu frunze simple, alterne, lung peţiolate, cu limb lat, zimţate pe margini, cu flori uni-sexuate dioice, dispuse în amenţi, cu fructul o capsulă cu multe seminţe prevăzute cu un smoc de perişori albi mătăsoşi (Populus); arbore din acest gen.
   PLOSCĂ, ploşti, s.f. Vas de lemn, de argilă arsă, de metal sau de piele, cu
40 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
PLiOŞNIŢA-PLUTITOB
626
capacitate mică, rotund şi turtit, cu gîtul scurt şi strimt, în care se ţine băutură şi care se poartă, de obicei, atîmat de o curea.
   PLOŞNIŢĂ, ploşniţe, s.f. Nume dat mai multor insecte parazite din ordinul heteropterelor posedînd, pe abdomen, glande ce produc o substanţă urît mirositoare, cu aparatul bucal specializat pentru înţepat şi supt.
   PLUGUŞOR, pluguşoare, s.n. (La sg.) Datină a uratului de Anul nou, în folclorul românesc; (şi la pl.) urare, versuri care se rostesc cu această ocazie.
   PLUMB s.n. 1. Pb cu Z = 82. Element chimic cu caracter metalic din grupa a IV-a, principală, din sistemul periodic al elementelor, obţinut prin prăjirea oxidantă a sulfurii de plumb şi prin reducerea, cu cărbune, a oxi-.dului format, metal compus, cu luciu cenuşiu-albăstrui (care, în aer, dispare rapid), cu densitate mare, cu duritate mică, ductil, maleabil, defor-mîndu-se plastic uşor la temperatura obişnuită, toxic, folosit la elaborarea diferitelor aliaje, la fabricarea acumulatoarelor, a ţevilor pentru unele conducte de apă etc. 2. Greutate de plumb (1), de diferite forme.
   PLUMBURIU,-ÎE, plumburii, adj. Cenuşiu (ca plumbul).
   PLUMULA, plumule, s.f. Muguraş primar al embrionului unei seminţe, din care se dezvoltă tulpiniţa.
   PLURĂL,-Ă, plurali,-e, adj., s.n. (Gram.) 1. Adj. (în expr.) Număr plural (şi substantivat, n.), categorie gramaticală care indică două sau mai multe fiinţe sau lucruri de acelaşi fel. 2. S.n. (în expr.) Pluralul autorităţii (sau al maiestăţii), pluralul folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, cînd autorităţile vorbeau despre ele însele. Pluralul autorului, pluralul folosit în locul singularului, în opere ştiinţifice, publicistice şi oratorice. Pluralul modestiei, plural (folosit mai ales
în vorbirea populară) de referire la persoana proprie, în discuţia cu cineva considerat superior. Pluralul politeţii (sau al reverenţei), pluralul folosit în locul singularului în opere ştiinţifice, în formule de adresare respectuoasă către cineva etc.
   PLURICELULĂR,-Ă, pluricelulari,-e, adj. Care este format din mai multe celule.
   PLUS,(l) plusuri, s.n., (2) adv. 1. S.n. (Mat.) Semn grafic care indică operaţia de adunare sau caracterizează numerele (sau mărimile) pozitive. 2. Adv. Mai mult, şi încă.
   PLUSPRODtJS s.il. Produs creat de lucrătorii din sfera productivă în timpul de muncă suplimentar.
   PLU SY AL OĂRE s.f. Valoare nou creată de către muncitorii salariaţi, în procesul de producţiie, peste echivalentul valorii forţei lor de muncă, şi însuşită gratuit de către capitalişti; rezultatul valoric al exploatării muncitorilor de către capitalişti.
   PLUTA1, plute, s.f. Ambarcaţie construită din trunchiuri de copaci prinse împreună şi destinată transportului de buşteni pe apele curgătoare.
   PLUTĂ2? plute, s.f. 1. Ţesut secun- . dar de protecţie format din celule moarte, cu membrane impermeabile şi cu lemnul gol (la. stejarul de plută) sau plin cu substanţe tanante ori cu răşini (la brad), care se formează pe rădăcini, tulpini, fructe şi care se foloseşte ca material termoizolant, la confecţionarea colacilor de salvare, la fabricarea dopurilor; suber. 2. Specie de plop ale cărui ramuri cresc aproape de la baza trunchiului, dînd coroanei o formă de piramidă lungă şi îngustă (Populus pyramidalis).
   PLUTĂRÎT s.n. Transportul pe apele curgătoare al buştenilor legaţi între ei, • în plute1.
   PLUTIT0R> plutitoare, s.n. (Tehn.)-Flotor.
627
PLUTOCRAŢIE-POCLADA
   PLUTOCRATÎE,plutocraţii, s.f. Grup al celor mai bogaţi membri ai unei clase exploatatoare, în mîinile căruia se află concentrată (direct sau indirect) puterea economică şi politică în stat.
   PLUTONIU s.n. Pu cu Z = 94. Element chimic radioactiv cu caracter metalic din grupa actinidelor, prezen-tînd numeroşi izotopi, dintre care cel mai important este izotopul cu masa atomică 239, fisionabil prin captare de electroni, capabil să întreţină reacţii nucleare în lanţ, folosit la obţinerea energiei nucleare prin bombardarea cu neutroni.
   PLUYlAL,-A, pluviali,-e, adj. (Livr.) De ploaie; despre ploaie. [Pronunţat: -vi-al]
   PLUYIOMfîTRU, pluviometre, s.n. Aparat pentru măsurarea cantităţii de precipitaţii căzute pe o anumită suprafaţă de teren într-un anumit interval de timp. [Pronunţat: -vi-o-]
   .PLUVlOS,-OĂSĂj, pluvioşi,-oase, adj. (Livr.) Cu (multă) ploaie; ploios. [Pronunţat: -pi-os]
   PNEUMATOrOR, pneumatofori, s.m*
1. (Zool.) Individ din colonia de sifoho-fore situat la capătul superior al stolo-nului, de forma unei vezicule pline cu aer şi avînd rol de plutitor al coloniei.
2. (Bot.) Rădăcină respiratoare la plantele din zona tropicală umedă, în man-grove, în care predomină ţesutul lax, cu spaţii intercelulare şi cu geotropism negativ. [Pronunţat: pne-u-]
   PNEUM 0 GÂ STRIC, pneumogastrici, adj. (Anat.; în expr.) Nerv pneumogas-tric, nerv vag. [Pronunţat: pne-u-]
   PNEUMONIE, janeumonii, s.f. Grupă de boli pulmonare caracterizate prin inflamaţia unui lob sau a unui segment pulmonar, provocată mai ales de virusuri şi manifestată prin febră, tuse, junghiuri, frisoane, expectoraţie. <£> Dublă pneumonie, pneumonie care afectează ambii plămîni. [Pronunţat: pne-u-]
   PNEUMOSTOM, pneumostomi, s.m. Orificiu respirator care se află la marginea deschiderii cochiliei, la gasteropode. [Pronunţat: pne-u-]
   PNEUMOTAXIC, pneumotaxici, adj. (în expr.) Centru pneumotaxic, centru nervos situat în puntea lui Varolio, care reglează centrii respiratori bul-bari. [Pronunţat: pne-u-]
   POAMĂ, poame, s.f. Fruct fals, cărnos, indehiscent, cu endocarpul mem-branos şi mezocarpul cărnos, provenit din dezvoltarea şi din modificarea receptaculului, caracteristic mărului, părului şi gutuiului. ♦ (Reg.) Struguri.
   POANTA, poante, s.f. I. Finalul unei epigrame, unei glume, al unei anecdote etc., care cuprinde nota spirituală, de efect, determinată de ciocnirea de idei şi situaţii neprevăzute, de reliefarea unor contraste, de asociaţii surprinzătoare etc., şi care dezvăluie atitudinea lirică, optimistă, sau ironică a creatorului, constituind momentul culminant al creaţiei sale. II. Vîrful degetelor de la picioare, pe care stau balerinele în diverse momente ale executării unui dans; poziţie de balet care constă în ridicarea (şi deplasarea) balerinei pe vîrful degetelor de la picioare.
   POANTILlSM s.n. Procedeu folosit în pictură care constă în descompunerea petei de culoare în puncte şi în liniuţe de culori pure, ca un mozaic, din al căror amestec optic rezultă tonul dorit. + Şcoală, în pictura modernă, care foloseşte acest procedeu. [Scris şi: (după fr.) pointilism]
   POARTA s.f. Reşedinţa, curtea sultanului sau a unui paşă, în epoca suzeranităţii turceşti asupra ţărilor române. ♦ Imperiul otoman.
   POCĂL, pocale, s.n. Vas (metalic) de diferite forme şi mărimi, cu deschizătură largă (şi cu picior), folosit mai ales pentru băut.
   POCLĂDA, podăzi, s.f. (Reg.) Ţesătură de casă (miţoasă), de obicei din
40*
POD-POGON
628
lînă nevopsită, întrebuinţată ca inve-litoare sau ca aşternut.
  POD, poduri, s.n. 1. Porţiune de teren cuprinsă între două văi învecinate, situată într-o regiune de podiş. 2. (în expr.) Pod natural (sau carstic), porţiune a tavanului unei peşteri rămasă suspendată în urma prăbuşirii acestuia.
  PODĂGRĂ s.f. (Med.) Gută.
  PODBĂL, podbeli, s.m. Plantă perenă, dicotiledonată, sălbatică, din familia compozitelor, cu rizom cărnos, cu flori galbene, cu frunze avînd limbul mare şi întreg, folosită ca ceai contra tusei (Tussilago farfara).
  PODGORIE, podgorii, s.f. Regiune întinsă, de obicei deluroasă, cu mari plantaţii de viţă de vie, care asigură producerea unui anumit tip de vin.
  PODIDÎ, podidesc, vb. IV. Tranz. (Despre lacrimi, sînge etc.) A pomi să curgă brusc şi cu putere; a ţîşni, a izbucni.
  PODÎŞ, podişuri, s.n. Formă de relief întinsă, relativ înaltă şi, de obicei, netedă, despărţită de regiunile din jur prin văi lungi sau închisă între munţi; platou.
  PODÎŞCĂ, podişti, s.f. Pod mic peste ape sau peste şanţuri, aflat mai ales la intrarea în curtea unei case ţărăneşti.
  PODVĂDĂ, podvezi, s.f. Obligaţie la care erau supuşi ţăranii dependenţi, în evul mediu, în ţările române, în folosul domniei, mai ales în timp de război, care consta în transport, în punerea la dispoziţie a animalelor de tracţiune etc.
  P ODE OL, podzoluri, s.n. Sol nisipos şi lutos, de culoare cenuşie-negri-cioasă, sărac în calciu, cu fertilitate naturală slabă, care se formează sub vegetaţia pădurilor, într-un climat rece şi umed.
  PODZ0LIC,-Ă, podzolici,-ce, adj. (Despre soluri) Care conţine nisip şi
lut, care este sărac în calciu, care conţine, podzol.
  POlDM, poeme, s.n. 1. Specie a poeziei epice, de mare întindere, cu conţinut eroic, istoric, filozofic, legendar etc. O Poem, tn proză, specie a prozei literare în care predomină notaţia lirică. Poem dramatic, operă dramatică (in proză sau în versuri) în care predomină lirismul, expresia vibrantă, patetică.
2. Mică piesă muzicală instrumentală, vocală sau vocal-simfonică, de construcţie liberă, cu caracter liric sau liric-narativ.
  POETĂSTRU, poetaştri, s.m. (Depr.) Poetaş. [Pronunţăt: po-e-]
  POETĂŞ, poetaşi, s.m. (Depr.) Poet mediocru, lipsit de talent; poetastru. [Pronunţat: po-e-]
  POETIC,-Ă, poetici ,-ce, adj. Care aparţine poeziei, privitor la poezie, caracteristic poeziei. + Fig. Care poate inspiira pe poeţi, demn de a fi motiv de inspiraţie (prin aspect, farmec, gingăşie etc.).
  POETIZA, poetizez, vb. I. Tranz. A înfrumuseţa; a idealiza. [Pronunţat: po-e-]
  POEZIE, poezii, s.f. Creaţie literară în versuri. [Pronunţat: po-e-]
  POFlDĂ, pofide, s.f. Ciudă, necaz. O Expr. în pofida (cuiva sau a ceva), în ciuda, împotriva...; cu toate că*..
  POFTEĂLĂ, pofteli, s.f. (Pop.) Faptul de a pofti, de a dori (ceva sau pe cineva); poftire.
  POGcĂCE, pogăci, s.f. (Pop.) Turtă de mălai sau de făină de grîu, de obicei cu jumări de porc, coaptă în cuptor sau pe plită.
  POGIIIÂZ, poghiazuri, s.n. I. (înv. şi reg.) Formaţie militară trimisă într-o ţară străină ca să jefuiască; ceată de jefuitori. II. (Reg.; la pl.) Locuri cu rîpe, locuri pustii, neumblate.
  POGON, pogoane, s.n. Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren agri-
629
POGONARIT-POLARIMETRU
col, a cărei mărime variază, după epoci şi după regiuni, în jurul unei jumătăţi de hectar; teren agricol cu această suprafaţă.
   POGONĂRÎT s.n. Impozit care se plătea, în ţările române, în evul mediu, în favoarea domniei, pentru fiecare pogon cultivat cu viţă de vie, cu tutun sau cu porumb.
   T?OGRIBĂ.'NIE,pogribanii, s.f. (înv.) Slujba şi ceremonia religioasă a înmor-mîntării.
   POGR0M, pogromuri, s.n. Acţiune teroristă Organizată de elementele ultra-reacţionare, şovine dintr-un stat, care constă In uciderea in masă a membrilor unui grup minoritar naţional sau rasial, Însoţită de jafuri şi devastări.
   POLĂNĂ, poieni, s.f. Suprafaţă de teren fără arbori în interiorul unei păduri, acoperită numai cu plante ierboase; luminiş. [Pronunţat: po-ia-]
   P OICHILOT£RM,-Ă,j30tcMo*ermi,-e, adj., s.n. (Animal) care are temperatura corpului variabilă, în funcţie de temperatura mediului înconjurător.
   POJĂR, (2) pojaruri, s.n. 1. Boală contagioasă (la copii), caracterizată prin temperatură ridicată, stare de rău şi apariţia unor pete roşii pe piele; rujeolă, vărsat mic. 2. (înv. şi reg.) Foc mare care distruge terenuri (şi vieţi); incendiu.
   POJGHIŢĂ, pojghiţe, s.f. înveliş al unor legume sau fructe.
   POL,poli, s.m. 1. Fiecare dintre cele două puncte de pe o sferă in care aceasta este intersectată de o axă ce trece prin centrul ei. O Pol terestru, fiecare dintre cele două puncte ale pămîntului în care acesta este intersectat de axa sa de rotaţie şi în care se reunesc toate meridianele geografice. 2. Punct fix la care se raportează coordonatele ■unui punct într-un sistem de coordonate polare. 3. Punct singular al unei transformări geometrice. 4. Fiecare dintre cele două puncte sau regiuni
ale unui corp opuse una celeilalte din punctul de vedere al unei anumite proprietăţi. O Pol electric, regiune a unui corp electrizat sau a unui circuit electric, de lă care diverg (polul pozitiv) sau către care converg (polul negativ) liniile de cîmp electric. Pol magnetic, regiune a unui corp aflat în stare de magnetizare sau a unui circuit magnetic, de la care diverg (polul nord) sau către care converg (polul sud) liniile de cîmp magnetic. 5. Parte componentă a unei maşini electrice, care contribuie la magnetizarea circuitului magnetic al maşinii. 6. Piesă a unei pile galvanice, care stabileşte contactul cu circuitul exterior.
   POLĂR,-Ă, polari,-e, adj. 1. (Geogr., Astron.) Privitor la cei doi poli tereştri, de la poli, caracteristic polilor, din regiunea sau din zona polilor. O Steaua polară, steaua principală din constelaţia carul-mic, situată pe prelungirea boreală a axei terestre, care serveşte ca mijloc de orientare şi după care se poate stabili direcţia nordului: Noapte polară, noapte de iarnă care se întîlneşte în regiunile de dincolo de cercurile polare şi care poate dura pînă la o jumătate de an. 2. (Mat.; în expr.) Coordonate polare (tn plan), coordonate al căror sistem de referinţă este alcătuit dintr-un punct (numit pol) şi o semiaxă cu originea în acel punct.
3. (Fiz.) Privitor la polii unui magnet sau ai unei pile electrice. 4. (Fiz.) Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 5. (Chim.; în expr.) Moleculă polară, moleculă în care centrul de greutate al sarcinilor electrice pozitive nu coincide cu centrul de greutate ai sarcinilor electrice negative; moleculă care prezintă un dipol--moment electric diferit de zero .Lichid polar, lichid format din molecule polare.
   POLARDEfiTRU, polarimetre, s.n. Aparat pentru măsurarea unghiului de rotaţie cu care o substanţă optic activă roteşte planul luminii monocro-
POLARITATE-POLEMIC
630
matice polarizate, precum şi pentru determinarea concentraţiilor soluţiilor de substanţe optic active, dacă se cunosc dinainte valorile unghiurilor de rotaţie corespunzătoare unei anumite scări de concentraţii.
   POLARITĂTE, polarităţi, s.f. 1. Proprietate a unui sistem fizic de a avea, în două puncte ale sale, caracteristici de aceeaşi natură, dar opuse una celeilalte. 2. Proprietate a unui organism vegetal sau a unei părţi din el de a forma două puncte de creştere cu proprietăţi diferite. 3. (Fii.) Specie a contradicţiei care constă în relaţia dintre doi termeni care prezintă cel mai mare grad de opoziţie şi care, totodată, se presupun reciproc, unul neputînd fi conceput fără celălalt.
   POLARIZĂ, polarizez, vb. I. Tranz.
1. (Fiz.) A transforma lumina naturală (prin fenomene de reflexie, refracţie, birefringenţă etc.) în lumină polarizată, în care vectorul cîmp electric şi vectorul cîmp magnetic prezintă direcţii preferenţiale de oscilaţie. + In-tranz. şi refl. A dobîndi proprietatea de a avea poli electrici sau magnetici.
2. Fig. A aduna, a strînge, a concentra în jurul său.
   P OLARIZĂRE. polarizări, s.f. 1. Acţiunea de a polariza şi rezultatul ei; transformare a unei radiaţii electromagnetice din stare naturală în stare polarizată. O Polarizare rotatorie, fenomen de rotire a planului de polarizare al luminii liniar polarizate la trecerea ei printr-o substanţă optic activă. ♦ Polarizaţie. 2. Proces prin care un corp sau un sistem fizic do-bîndeşte proprietatea de polaritate (1) ; stare a unui. corp sau a unui sistem fizic care a suferit un astfel de proces. O Polarizare electrică, obţinere a unei asimetrii în distribuţia sarcinilor electrice pozitive şi negative ale' unui mediu, ale unui corp sau ale unui sistem fizic. Polarizare magnetică, mag-netizare. Polarizare electrochimică, acu-
mularea la electrozi a ionilor care realizează conducţia într-o baie electrolitică sau într-o pilă galvani<?ă, micşo-rînd, prin aceasta, intensitatea curentului.
   P OLARIZĂT,-Ă, polarizaţi,-te, adj. (Fiz.) Care a fost supus acţiunii de polarizare. 0 Lumină polarizată, lumină alcătuită din radiaţii electromagnetice ale căror direcţii de oscilaţie nu sînt uniform distribuite în jurul direcţiei de propagare. Lumină plan (sau liniar) polarizată, fascicul de lumină în care vectorul electric prezintă un plan unic de oscilaţie (sau o direcţie unică).
   POLARIZĂŢIE, polarizaţii, s.f. Mă" rime vectorială care caracterizează starea de polarizare a unui corp sau a unui mediu; polarizare.
   P OLARIZ OR,- OĂRE, polarizări,-oare, adj., s.n. 1. Adj. Care (poate) produce polarizarea luminii; polarizant.
2.  S.n. Dispozitiv care serveşte la polarizarea luminii.
   POLAROID, polaroizi, s.m. Polari -zor confecţionat sub formă de plăcuţă sau de peliculă.
   POLCĂ, polci, s.f. Numele unui dans popular originar din Boemia, în ritm viu; sprinten, care, în a doua jumătate a sec. XIX, a devenit dans de bal; melodie după care se execută acest dans.
   POLCOVNIC, polcovnici, s.m. (înv.) Comandant al unei unităţi militare-, corespunzător colonelului de azi.
   POLDER s.n. Porţiune joasă de teren, din Olanda, smulsă mării sau unui lac maritim şi redată agriculturii, după îndiguire şi după eliminarea apei prin drenare.
   POLEI, poleiesc,^ vb. IV. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subţire de aur sau de argint (în scopul protejării sau al înfrumuseţării). ■
   POLEMIC,-Ă, polemici ,-ce, s.f., adj.
1.  S.f. Discuţie în contradictoriu pe o temă literară, ştiinţifică, politică etc.
631
POLEMIST-POLIBAZIC
2. Adj. Care ţine de polemică (1), specific unei polemici, cu tendinţă de polemică; combativ.
  POLEMIST,-1, polemişti ,-ste, s.m. şi f. Persoană care susţine, întreţine o polemică.
  POLEMIZĂ, polemizez, vb. I. In-tranz. A duce, a susţine, a întreţine o polemică; a discuta în contradictoriu.
  POLEMOLOGÎE s-f- Ramură a ştiinţelor politice care studiază cauzele şi tipologia războaielor, procesele sociale determinate de ele, modalităţile care permit încetarea lor etc.
. POUfiN, polenuri, s.n. Gametofitul bărbătesc al gimnospermelor şi angio-spermelor, produs în antere, în urma meiozei, care, ajuns pe stigmat, germinează, nucleul. său suferind două diviziuni succesive şi obţinîndu-se, după prima, un nucleu generativ şi unul vegetativ, iar după cea de a doua, la care participă numai nucleul vegetativ, rezultă gârneţii bărbăteşti.
  POLfiNICj-Ă, polenici,-ce, adj. Care ţine de polen, referitor la polen. O Sac polenic, fiecare = dintre cavităţile din antera staminei în care se formează polenul. Tub polenic, evaginare a grăuntelui de polen, rezultată în urma germinării, sub forma unui canal, care străbate stigmatul şi stilul şi ajunge la ovul, pătrunde prin micropil şi nucelă pînă la sacul embrionar, unde se scurge conţinutul grăuntelui de polen. Cameră polenică, încăpere situată spre vîrful ovulului unor gimnosperme, în care germinează grăunciorul de polen.
  POLENIZĂ, pers. 3 polenizează, vb. I. Tranz. A transporta polenul de pe anterele staminelor pe stigmatul pistilului pentru a produce fertilitatea plantei.
  POLENIZARE, polenizări, s.f. Proces care asigură transportul polenului din stamine pe stigmat; polenizaţie.
  POLENIZATOR, polenizatori, s.m., adj. 1. S.m. Soi de plantă al cărei polen
fecundează florile altor soiuri de plante din aceeaşi specie sau din specii diferite, asigurînd fertilitatea acestora.
2.  Adj. (în expr.) Agent polenizator, orice factor (vînt, apă, animale, inclusiv omul) care realizează polenizarea.
   POLIACRILONITRÎL s.m.
[ —CH2 —CH(CN) —In-, Polimer sintetic obţinut din polimerizarea acri-lonitrilului, substanţă solidă, incoloră, solubilă în anumiţi solvenţi organici, folosit la fabricarea fibrelor sintetice de tip melană; nitril poliacrilic. [Pronunţat: -li-a-]
   POLIACÎD.-Ă, poliaci.zi,-de, adj. (Despre baze) Care conţine în moleculă mai multe grupe hidroxil, respectiv mai mulţi ioni hidroxil, pe care molecula bazei îi poate pune în libertate în soluţie apoasă. [Pronunţat: -li-a-\
   POLIALCOdL, polialcooli, s.m. Alcool care conţme în moleculă două sau mai multe grupări hidroxil; poli ol, alcool polihidroxilic. [Pronunţat :-li-al-]
   POLIAMÎDĂ, poliamide, s.f. Polimer sintetic obţinut prin policonden-sarea aminoacizilor, a amidelor ciclice, a adizilor dicarboxilici cu diamine, sau prin polimerizarea lactamelor aminoacizilor, caracterizat prin prezenţa în macromolecule a grupărilor —CO—NH—, substanţă solidă, incoloră, hidrofobă, cu stabilitate chimică ridicată, cu rezistenţă mecanică bună, folosit la fabricarea diferitelor obiecte tehnice, a unor fibre sintetice etc. [Pronunţat: -li-a-]
   POLIATOmC,-!, poliatomici,-ce, adj. Care conţine, în structură, doi sau mai mulţi atomi, identici sau diferiţi. [Pronunţat: -li-a-]
   POLIBĂZIC, polibazici, adj. 1. (Despre acizi minerali) Care conţine în moleculă mai mulţi atomi de hidrogen ce pot fi înlocuiţi cu atomi de metale.
2.  (Despre acizi organici) Care conţine în moleculă mai multe grupări carboxil; policarboxilic.
POLIBUTADIENĂ-POLIEDRU
632
   POLIBUTÂDlENĂ s.f. Polimer sintetic obţinut prin polimerizarea buta-dienei, substanţă solidă solubilă în solvenţi organici (benzen, derivaţi ha-logenaţi), stabilă la o gamă largă de agenţi chimici, folosit, în tehnică, sub formă de cauciuc sintetic. [Pronunţat: -di-e-\
   POUGAIinCĂBEipolicalificări, s.f. Calificare care creează posibilitatea ca o persoană să poată fi utilizată în prestarea mai multor tipuri de activităţi profesionale.
   POLXCĂNDRU, policandre, s.n. Suport cu mai multe braţe, de obicei ornamentat, prins de tavan şi pe care se montează becuri electrice.
   POLICAPROLACTÂMĂ s.f. Polimer sintetic din clasa poliamidelor, rezultat din polimerizarea, la cald, a capro-lactamei, sub stanţă solidă, incoloră, folosit la fabricarea fibrelor sintetice, comercializate sub denumirea de relon.
   P OLICARB OXÎLIC, policarboxilici, adj. (Chim.) Polibazic (2).
   POLICHET, polichete, s.n. (La pl.) Clasă de viermi inelaţi (anelide), caracterizaţi prin împărţirea corpului (prin pereţi transversali) în segmente sau în inele, cu parapode bine dezvoltate, cu peri, cu indivizi unisexuaţi, răspîndiţi în special în mediul marin, în mîl şi în nisip; (şi la sg.) vierme care face parte din această clasă.
   POLICLORQPREN s.n. Polimer sintetic obţinut prin polimerizarea cloro-prenului, produs elastic, stabil la uleiuri, la acţiunea căldurii şi a luminii, neinflamabil, folosit în tehnică drept cauciuc sintetic, sub denumirea de neopren.
   POLICLOROPRENIC adj. (în expr.) Cauciuc policloroprenic, neopren.
   POLICLORtJRĂs.f. (Chim.; în expr.) Policlorură de vinii, (--CH2=CH(C1)—)?, polimer sintetic obţinut prin polimerizarea clorurii de vinii, substantă foarte
  •     w -1  •            *
rezistenta la acţiunea agenţilor chimici,
a radiaţiilor solare, a căldurii, solubilă în cetone, în derivaţi halogenaţi, în esteri etc., termopjiastică, folosit în amestec cu materiale inerte de umplutură, cu coloranţi etc., prelucrat sub formă de foi, plăci, covoare, ţevi, la producerea unor fibre sintetice etc.; P.C.V., clorură de polivinil.
   POLICONDENSĂRE, policondensări, s.f. Reacţie chimică în urma căreia se formează produşi macromoleculari, prin condensarea multiplicata (de un număr nedefinit de ori) a unor molecule mici, însoţită de eliminarea unor produse secundare (apă, amoniac, hidroacizi etc.).
   POLICROMpolicromi,-e, adj. (A-desea fig.) Care se prezintă în mai multe culori, care este realizat în mai multe culori, care are mai multe culori; multicolor.
   P OLIDRAMĂTIC,-Ă, polidramatici, -ce, adj. (Rar) Care are mai multe conflicte dramatice; bogat în dramatism.
   POLIDRtJPĂ, polidrupe, s.f. Tip de fruct cărnos format din mai multe drupe.
   POLIE, polii, s.f. Formă de relief carstică evoluată, cu aspect" de depresiune deschisă şi cu fundul neted sau vălurit, neinundabilă sau periodic inundabilă.
   POLE&DRIC,-Ă, poliedrici,-ce, adj. Care are forma unui poliedru.
   POLIEDRU,poliedre, s.n. Corp mărginit de o suprafaţă poliedrală închisă, ale cărei poligoane reprezintă feţele lui, laturile lor—muchiile, iar vîrfurile lor— vîrfurile lui. O Poliedru regulat, poliedru avînd toate feţele poligoane regulate şi toate unghiurile diedre congruente. ♦ (Adjectival) Unghi poliedru, figură geometrică formată de mai multe plane care trec prin acelaşi punct (numit vîrf), mărginite de intersecţiile lor succesive (numite muchii), cuprin-zînd o porţiune de spaţiu infinită într-un sens. [Pronunţat: -li-e-]
633
POLIENA-POLIIZOPREN
   POLI&NĂ, poliene, s.f. Nume dat substanţelor organice a căror moleculă conţine mai multe duble legături. [Pronunţat: -li-e-]
   POLIESTfÎR, poliesteri, s.m. Denumire generică dată unor clase de produşi macromoleculari obţinuţi prin policondensarea acizilor dicarboxilici cu alcooli dihidroxilici (sau a acizilor şi alcoolilor cu funcţionalitate mai ridicată), substanţe solide, incolore, cu rezistenţă mecanică, chimica şi termică bună, folosiţi la fabricarea fibrelor sintetice de tip terom, a materialelor plastice armate etc. [Pronunţat: -li-es-]
   POLIETENĂs.f. Polimer sintetic obţinut prin polimerizarea etenei, în diferite condiţii de presiune, de temperatură şi de catalizatori, care se prezintă ca o substanţă solidă, albă, cu densitate mică, insolubilă în solvenţi, cu stabilitate chimică ridicată, cu proprietăţi fizico-mecanice şi dielectrice ridicate, folosit ca material anticoro-siv şi dielectric, la fabricarea foilor şi peliculelor pentru ambalaje, a unor obiecte tehnice şi de, uz. casnic etc.; polietilenă. [Pronunţat: -li-e-]
   POLIETIUGNĂs.f. (Chim.) Polietenă. [Pronunţat: -li-e-]
   POLEFEN(5L, poliferwli, s.m. Compus aromatic care conţine în moleculă două sau mai multe grupări hidroxil legate de nucleul aromatic; fenol poli-hidroxilic.
   POLIFOLÎCULĂ, polifolicule, s.f. Fruct uscat, dehiscent, format- din mai multe folicule.
   POLIFOSFĂT, polifosfaţi, s.m. Sare a acidului polifosforic.
   P0LIF0SF<5RICadj. (în expr.) Acid polifosforic, (HP03)n, denumire dată acidului metafosforic în stare polime-rizată.
   POLIGLOBULÎE, poliglobulii, s.f. Creştere anormală a numărului hematiilor din sînge, cauzată în special de
scăderea presiunii atmosferice şi a bioxidului de carbon din aer.
   POLIGLOT,-Â., poligloţi,-te, adj. (A-desea substantivat) Care vorbeşte mai multe limbi; scris în mai multe limbi; cu corespondenţe în mai multe limbi.
   POLIG Oft, j?oZigoane, s.n. Linie poligonală simplu închisă. O Poligon regulat, poligon cu toate laturile şi toate unghiurile congruente.
   POLIGONĂL,-Ă, poligonali,-e, adj. Care are forma unui poligon; referitor la poligon. O Linie poligonală, mulţi-mea-reuniune de segmente închise. Linie poligonală închisă, linie poligonală la care extremitatea, ultimei laturi coincide cu originea primei laturi. Linie poligonală simplu închisă, linie poligonală închisă la care oricare două laturi vecine nu au un punct comun şi au suporturi diferite; poligon.
   P OLIGRÂFIC,-Ă, poligrafici, -ce, adj. Care aparţine poligrafiei, care se referă la poligrafie.
   POLIGUAFtE, poligrafii, s.f. Ramură a tehnicii sau întreprindere care se ocupă cu tipărirea cărţilor, revistelor, ziarelor, afişelor etc.
   P OLIHIDROXIALDEHlDĂ, polihi-droxialdehide, s.f. Compus chimic în molecula căruia există o grupare carbonil cu caracter de aldehidă şi mai multe grupări hidroxil. [Pronunţat: -xi-al-]
   POLmiDROXICETONĂ, polihidro-xicetone, s.f. Compus chimic în molecula căruia există o grupare carbonilică cu caracter de cetonă şi mai multe grupări hidroxil.
   POL1HIDROXÎLIC, polihidroxilici, adj. 1. (Despre fenoli) Care conţine în moleculă două sau mai multe grupări hidroxil legate de nucleul aromatic.
2. (Despre alcooli) Care conţine în moleculă două sau mai multe grupări hidroxil.
   POLIIZOPRlDN s.m. Polimer sintetic obţinut prin polimerizarea izopre-nului in prezenţa catalizatorilor orga-
PQLIMER-PQLINUCULÂ
634
nometalici, compus din macromolecule filiforme cu structură cis, asemănător pînă la identitate cu cauciucul natural. [Pronunţat: -li-i-]
   POLIMER, polimeri, s.m. Compus macromolecular, natural sau sintetic, obţinut prin polimerizare, cu aceeaşi compoziţie procentuală ca şi a mono-merilor din care provin, substanţă solidă, termoplastică, cu densitate mică, cu rezistenţă la coroziune foarte ridicată, folosit la fabricarea fibrelor sintetice, a materialelor utilizate în tehnică, la fabricarea bunurilor de larg consum etc.
   POLIMERIZĂRE, polimerizări, s.f. Reacţie chimică în urma căreia se formează produşi macromoleculari, prin adiţia multiplicată (de un număr nedefinit de ori) a unor molecule, aceleaşi sau diferite, cu un grad minim de ne-saturare (cel puţin o legătură dublă). O Promotor (sau iniţiator) de polimerizare, substanţă organică ce pune în libertate, prin descompunere termică sau fotochimică, radicali liberi, care iniţiază reacţiile înlănţuite în procesele de polimerizare.
   POLMETACRILĂT, polimetacrttaţi, s.m. Polimer sau copolimer al acidului metacrilic. O Polimetacrilat de metil, polimer obţinut prin polimerizarea metacrilatului de metil, care se prezintă ca o substanţă solidă, sticloasă, incoloră, perfect transparentă, material termoplastic, folosit în producţia de sticlă organică, în chirurgia ortopedică (la confecţionarea protezelor dentare) etc.; plexiglas.
   POLIMORF, -Ă, polimorfi, -e, adj. (Despre minerale cristalizate) Care se prezintă sub mai multe stări cristaline; (despre vieţuitoare) care prezintă fenomenul de polimorfism.
   POLIMORFISM s.n. 1. (Zool.) Existenţă, în cadrul aceleiaşi specii, a unor tipuri diferite de indivizi (la albine, la
 furnici, la celenterate etc.). 2. (Bot.) Proprietate a unor plante de a prezenta, la unele organe, două sau mai multe forme: a) polimorfism foliar, existenţa a două forme de frunze la săgeata-apei; b) polimorfism radierilor, existenţa a două sau mai multe feluri de rădăcini, în special la plantele din zonele tropicale. 3. (Min.) Proprietate a unor minerale cristalizate de a se prezenta în natură în două sau în mai multe forme cristaline.
   POLINÎE, polinii, s.f. Organ floral rezultat prin unirea staminelor în unul sau în două mănunchiuri, la plantele fanerogame.
   POLINOM, polinoame, s.n. Expresie algebrică redată printr-o sumă finită de monoame ţe nu sînt asemenea. O Polinom de grad n într-o nedeterminată X (cu coeficienţi într-un inel A), expresia de forma:
 P(X) = aQXn -}- a^X11 1 an—2 X -j--f- Om, unde a0, av ..., o* £ A şi a0 ^ 0.
   POLINOMIĂJj. -Ă, polinomiali, -e, adj. Care are forma unui polinom; referitor la polinom. O Funcţie polino-mială, funcţia: f : EF (cu E, F din C) de forma: f(x) = a0xn + axa:n-J -f -j- ... an_!X -j- an (unde coeficienţii c0, au —i aparţin unei submul-ţimi a lui C). [Pronunţat: -mi-aZ]
   POLINUCLEĂR, -Ă, polihudeari, -e, adj. (Despre celule, protoplasmă etc.)
 Care are mai multe nuclee. O Fibră musculară polinucleară, fibră musculară striată ale cărei nuclee sînt situate în sarcoplasma care le înconjoară. [Pronunţat : -cle-ar]
   POLINUCLEOTlDIC, -Ă, polinudeo-tidici, -ce, adj. (Despre acizii nucleici) Care este format din foarte mulţi nucleotizi. [Pronunţat: -de-o-]
   POLEVUCtJLĂ, polinucule, s.f. Fruct uscat indehiscent format din mai multe nucule.
635
POLIOL-POLISTIREN
   POLlGli, polioli, s.m. (Chim.) Poli-alcool. [Pronunţat: -li-ol\
   POLIOMIELITĂ, poliomielite,     s.f.
Boală infecţioasă, epidemică sau contagioasă, provocată de un virus specific, care produce leziuni anatomice în substanţa cenuşie a măduvei spinării, atingînd celulele nervoase motorii; paralizie infantilă. [Pronunţat: -li-o-mi-e-]
   POLÎP, polipi, s.m. I. Denumire generică dată animalelor eelenterate care -trăiesc fixate de substrat, solitare sau în colonii, au corpul în formă de săculeţ, la un capăt cu orificiul buco--anal înconjurat de tentacule, iar la celălalt capăt avînd un disc adeziv, cu care se fixează, şi care se reproduc prin înmugurire sau prin diviziune.
2. (Med.) Excrescenţă epitelială pedun-culată benignă, care apare prin hipertrofie pe mucoase.
   POLIPEPTiDĂ, polipeptide, s.f. Peptidă compusă dintr-un număr mare de aminoacizi, identici sau diferiţi.
   P OLIPEPTÎDIC, -Ă, polipeptidici, -ce, adj. Care este format din polipeptide. O Lanţ polipeptidic, lanţ de molecule de aminoacizi, rezultate prin polimerizarea aminoacizilor.
   POLIPLOlD, -A, poliploizi, -de, adj. (Biol.; despre organisme) Caracterizat prin fenomenul de poliploidie.
   POLIPLOlD £E s.f. Fenomen care se manifestă prin creşterea numărului de cromozomi in celulele organismelor animale şi vegetale inferioare, ducînd la multiplicarea numărului de seturi caracteristice fiecărei specii (n) şi avînd ca rezultat mărirea taliei. [Pronunţat: -plo-i-]
   P OLIPROPlSNĂ, polipropene, s.f. Polimer sintetic obţinut prin polimerizarea catalitică a propenei, substanţă solidă cu proprietăţi mecanice şi ter-
mice superioare polietenei, folosit la fabricarea de fibre artificiale, a unor obiecte tehnice şi tehnico-sanitare; polipropilenă.
   POLIPROPILENĂ, polipropilene, s.f. (Chim.) Polipropenă.
   POLIS, polisuri, s.n. Cetate-oraş specifică societăţii sclavagiste greceşti, -în eare puterea politică se afla în mîinile aristocraţiei proprietare de pămînt şi de vite, şi care avea un centru religios, deţinea un teritoriu funciar, avea o independenţă economică şi politică, constituind o formă de stat (oraş-stat).
   POLISEMANTIC, -Ă, polisemantici, -ce, adj. (Despre cuvinte) Care are mai multe sensuri, cu mai multe înţelesuri.
   POLISILlCIC adj. (Chim.; în expi1.) Acid polisilicic, XSi02’yH20(X > 1), acid oxigenat al siliciului, cu structură macromoleculară.
   POLISlNDETON s.n. Figură de stil care constă în repetarea unei con juneţii (de obicei, şi) la începutul fiecăreia din părţile coordonate ale unei fraze sau înaintea fiecăruia dintre termenii unei enumerări, pentru a da comunicării mai multă forţă.
   POLISILOGrlSM, polisilogisme, s.n. Raţionament deductiv complex, alcătuit dintr-o înlănţuire de silogisme, în care concluzia silogismului anterior devine una dintre premisele silogismului următor.
   P 0LISTIR1-3N, polistireni, s.m. Polimer sintetic obţinut prin polimerizarea’ stirenului, substanţă solidă,' incoloră sau slab gălbuie, transparentă, solubilă în benzen, folosit ca material electroizolant, în radiotehnică şi în televiziune, la fabricarea a numeroase obiecte de larg consum etc.
POLITEHNIC-POLIZOR
636
    POLITEHNIC, -Ă, politehnici, -ce, adj. Care cuprinde sau se referă la mai multe ştiinţe tehnice.
    P OLITEHNIZĂRE, politehnizări, s.f. Orientare a invăţămîntului (de cultură generală) către dezvoltarea cunoştinţelor tehnice şi spre obţinerea unor deprinderi practice în diverse ramuri ale tehnicii.
    POLITElSM s.n. Religie, opusă monoteismului, care recunoaşte existenţa mai multor divinităţi.
    POLITEŢE s.f. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviinţă, amabilă, politicoasă; amabilitate. ♦Ansamblu de reguli de comportare în spiritul bunei-cuviinţe, al amabilităţii şi al respectului reciproc.
    POLÎTIC, -Ă, politici, -ce, s.f., adj.
  I.  1. S.f. Activitate a claselor sociale, a partidelor, a grupărilor sociale, in raport cu statul, determinată de interesele şi de scopurile lor; activitate a organelor puterii şi conducerii de stat, 5 care reflectă orînduirea socială şi structura economică a ţării. O Politica economică, totalitatea principiilor, normelor, măsurilor, mijloacelor folosite de stat în vederea realizării unor anumite obiective în economie. Politică externă, totalitatea scopurilor pe care le urmăreşte şi a sarcinilor pe caro şi le asumă un stat, pe planul relaţiilor internaţionale, precum şi a metodelor şi a mijloacelor prin care acesta acţionează pentru realizarea lor. Politică internă, formă de organizare, de activitate şi de conducere social--istorică a comunităţilor umane în limitele teritoriului naţional dat, de instituire şi de menţinere a unei ordini ' interne., în scopul asigurării dominaţiei unei clase asupra altora ori al organizării şi conducerii claselor sociale (in socialism), potrivii- unui program care reflectă idealurile unei (unor) clase. O Expr. A face politică., a lua parte, în mod activ, la discutarea şi la rezolvarea treburilor statului. 2. Tactică,
comportare folosită de cineva pentru atingerea unui scop. II. Adj. Care aparţine politicii (I 1), care se referă la politică, de politică.
   POLITICIANISM s.n. Activitate politică bazată pe practici imorale şi demagogice, orientată spre realizarea unor anumite interese- personale, . de grup sau de partid. [Pronunţat: -ci-a-]
   P OLITIC0 S, - OĂSĂ, politicoşi, -oase, adj. Care are o atitudine amabilă, binevoitoare, îndatoritoare, care se poartă cuviincios, delicat cu cei din jur; cuviincios, binecrescut, manierat, civilizat, curtenitor. ♦ Care arată, demonstrează politeţe.
   POLITOLOGrlE s.f. Ştiinţa politică.
   POLIŢĂ, poliţe, s.f. 1; (In sistemul financiar capitalist) Formă de cambie prin care o persoană dispune debitorului ei să plătească o sumă de bani unei alte persoane sau la ordinul . acesteia; trată. 2. (în expr.) Poliţă de asigurare, act prin care se certifică încheierea unui contract de asigurare a vieţii sau a bunurilor materiale ale cuiva.
   POLIVALENŢĂ, polivalenţe, s.f. însuşirea de a avea valori multiple, de a fi complex.
   P OLIZAI1 ARIDĂ, polizaharide, s.f. Nume dat unor produşi macromolecu-lari naturali proveniţi din policonden-sarea anumitor monozaharide, în procesul de fotosinteză din plante, substanţe solide, cu structură macromole-culară liniară sau ramificată, fără gustul dulce al zaharidelor, şi care, prin hidroliză, se descompune în mo-nozaharidele constituente.
   POLIZOR, poliz-oare, s.n. Maşină--unealtă folosită la pi'elucrarea prin aşchiere a suprafeţelor cu ajutorul unei pietre abrazive în formă de disc, de cilindru, de trunchi de con etc. care are o mişcare de rotaţie.
637
POLO-PONTAJ
  POLO s.n. (Adesea urmat de determinarea „pe apă“) Sport care se desfăşoară pe apă, într-un bazin în care este delimitată suprafaţa de joc, între două echipe care îşi dispută mingea, folosind diferite procedee de înot.
  POLOBOC, poloboace, s.n. (Pop.) Butoi.
  POLOG, poloage, s.n. 1. (Pop.) Cantitate de iarhă, de fîn etc., cosită dintr-o singură tragere cu coasa; mănunchi de fin sau de grîu secerat, care urmează să fie legat în snop. 2. (Reg.) Iarbă bună de cosit; teren pe care se află această iarbă.
  POL0NIU s.n. Po cu Z=84. Element chimic radioactiv cu caracter metalic, asemănător, prin proprietăţile sale chimice, cu telurul, dar mai electropozitiv decît acesta, care, în natură, se găseşte în cantităţi mici, alături de radiu, în pehblendă uranică.
  POLTRON. -Ă, poltronit -e, adj., s.m, şi f. (Livr. şi fam.) (Om) lipsit de curaj şi de sentimentul onoarei; (om) laş, fricos.
  POLUA, poluez, vb. I. Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni dăunător pentru existenţa fiinţelor vii (din cauza răspîndirii unor substanţe chimice, industriale etc.). [Pronunţat: -lu-a\
  POLUĂNT, -Ă, poluanţi, -te, adj. Care poluează aerul, apa, mediul de viaţă. [Pronunţat: -lu-ant]
  POMĂDĂ, pomezi, s.f. Preparat cosmetic parfumat cu care se unge părul, barba, mustăţile, pielea.
  POMICOL, -Ă, pomicoli, -e, adj. Care aparţine pomiculturii, privitor la pomicultură, de pomicultură; în care cresc mulţi pomi fructiferi.
  P OMICULTtJRĂ s.f. Cultivare a pomilor fructiferi; ştiinţă agricolă care studiază cultivarea pomilor fructiferi.
  POMINĂ s.f. Veste, faimă, renume.
  POMPĂ, pompe, s.f. 1. Maşină de forţă sau aparat compuse, de obicei, dintr-un cilindru cu piston, cu rotor etc., manevrate cu mîna sau acţionate mecanic, folosite pentru a comprima un fluid (pompă de compresie), pentru a scoate aerul dintr-o incintă închisă şi pentru a produce o presiune mai joasă decît presiunea atmosferică (pompă de vid), pentru a deplasa un fluid (pompă aspiratoare, respingătoare) etc.
2.  Aparat compus dintr-un cilindru cu piston cu o garnitură de piele sau de cauciuc şi manevrat manual, care este folosit la umflarea mingilor sau a camerelor de cauciuc ale roţilor de bicicletă, de motocicletă etc.
  POMPOS, -OĂSĂ, pompoşi, -oase, adj. (Despre stil, expresii etc.) Excesiv de înflorit, de încărcat, de căutat, de pretenţios; plin de afectare.
  PONCE adj. invar. (In expr.) Piatră ponce, rocă magmatică, sticloasă, foarte uşoară, de culoare cenuşie sau albă, formată prin întărirea bruscă a lavei vulcanice, folosită ca agregat la producerea betoanelor uşoare, ca material abraziv, la curăţatul petelor de pe mîini etc.
  PONDERE, ponderi, s.f. (Livr.) Greutate. ♦ Greutate specifică. + Fig. Importanţă, valoare (în cadrul unui ansamblu de elemente şi în raport cu acestea).
  PONEGRI, ponegresc, vb. IV. Tranz. A vorbi de rău pe cineva (pe nedrept); a bîrfi, a defăima, a calomnia, a cleveti.
  PONOR, ponoare, s.n. Formă de relief rezultată prin asocierea mai multor coline, care dă terenurilor calcaroase un aspect adîncit.
  PONOSI, ponosesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (Pop. şi fam.) Â face să-şi piardă sau a-şi pierde culoarea, aspectul de la început; a (se) strica, a (se) uza, a (se) degrada.
  PONTĂJ, pontaje, s.n. Operaţie prin care se înregistrează prezenţa munci-
PONTAŞ-PQR
/
638
torilor la locul de muncă, cantitatea produselor efectuate intr-un anumit interval de timp sau timpul folosit pentru efectuarea unei lucrări, în vederea calculării retribuţiei sau a plăţii; pontare.
  PONTĂŞ, pontaşi, s.m. (înv.) Ţăran clăcaş.
  PONTĂ, ponte, s.f. Proces biologic de depunere a ovulelor, icrelor, ouălor (la insecte, la peşti, la reptile, la păsări etc.).
  PONTÎF, pontifi, s.m. Preot din colegiul sacerdotal suprem, la romani, avînd ca atribuţii supravegherea cultului şi întocmirea calendarului.
  PONTIFICAT, pontificate, s.n. Demnitate, rang de pa:pă; putere, autoritate a unui papă; perioadă de timp in care un papă îşi exercită funcţia; papalitate..
  PONTÎNĂ, pontine, adj. (Anat.) Care face parte, care se află în puntea lui Yarolio. O Piramidă pontinâ, fiecare dintre cele două proeminenţe situate de o parte şi de alta a punţii lui Varolio, de la care pleacă pedunculii cerebeloşi mijlocii.
  POPĂS, popasuri, s.n. Oprire scurtă pentru odihnă, în timpul unei deplasări (excursie, călătorie).
  POPÎNDÂTJ, popîndăi, s.m. Specie de mamifer rozător mic, cu blană galbenă-cenuşie, cu ochi mari şi negri, cu corpul lung de circa 25 cm, cu coadă stufoasă şi mai scurtă decît a veveriţei, care sapă galerii unde hibernează (Citellus citellus).
  POPOR, popoare, s.n. 1. Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului şi anterioară naţiunii, ai cărei membri locuiesc pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi tradiţie culturală. 2. Totalitatea locuitorilor unei ţări, a cetăţenilor unui stat.
  POPORANÎSM s.n. Curent social--politic dezvoltat în România, la sfîr-
şitul sec. XIX şi începutul sec. XX, care susţinea desăvîrşirea revoluţiei burghezo-democratice, rezolvarea problemei rurale şi înfăptuirea unităţii statale, dar care considera masa ţărănească drept elementul de bază al dezvoltării sociale. ♦ Tendinţă în literatură care şi-a îndreptat atenţia mai ales spre ţărănime, privită prin prismă realistă.
   POPOTĂ, popote, s.f. Cantină pentru ofiţeri şi subofiţeri.
   POPRÎRE, popriri, s.f. (Rar) împiedicare; interzicere, oprire. ♦ (Jur.) Procedură prin care un creditor urmăreşte (pe bază de hotărîre judecătorească) sumele datorate datornicului sau de către o a treia persoană; reţinere din retribuţia cuiva (în contul unei datorii). + Sechestru.
   POPULĂR, -Ă, populari, -e, adj. Care aparţine poporului, privitor la popor, specific poporului; realizat de popor; care se bucură de simpatia, de stima poporului, a opiniei publice.
   POPULARITATE s.f. Simpatic, stimă, iubire de care se bucura cineva sau ceva în popor, în ochii opiniei publice.
   P OPULĂŢIE, populaţii, s.f. Totalitatea locuitorilor unei ţări, ai unei regiuni, ai unui oraş etc., într-o anumită perioadă de timp. ♦ Totalitatea indivizilor animali sau vegetali (din aceeaşi specie), răspîndiţi pe un anumit bio- " top. <> Populaţie de plante, vegetaţie.
   POR, pori, s.m. 1. Mic orificiu în piele, care comunică cu canalul secre-tor al glandelor sudoripare şi sebacee; ostium. 2. Orificiu, în membrana primară a celulelor vegetale sau în membrana nucleului celular, prin care se asigură schimbul de gaze, de apă, de substanţe nutritive etc. 3. Mică deschidere în vîrful ascelor, la ascomicete, la spori etc., sau în vîrful capsulelor unor plante cu flori, prin care se pun in libertate seminţele (la mac, la măselariţă etc.). 4. (în expr.) Por ex-
639
PORC-PORTAVION
erelor, mică deschidere la capătul ca-naliculelor excretoare ale aparatului excretor nefridian, la viermi. 5. Mică deschidere în vîrful piramidelor renale din rinichii mamiferelor. 6. (în expr.) Por gustativ, mic orificiu al canalului gustativ, din mugurii gustativi, prin care acesta comunică cu exteriorul. 7. Mic gol în masa unui corp solid. '
   PORC, porci, s.m. Mamifer domestic din ordinul paricopiţaţelor, familia suinelor, omnivor, cu capul conic, cu botul alungit, cu corpul acoperit cu păr aspru, scurt şi rar, crescut pentru came şi pentru grăsime (Sus scrofa domestica ).
   PORCÎN, -A, porcini, -e, adj., s.f. 1. Adj. De porc, privitor la porci, caracteristic, propriu porcilor; ca de porc.
2.  S.f. (La pl.) Nume generic dat porcilor; (şi la sg,) porc.
   PORFÎR, porfire, s.n. Rocă vulcanică dură, formată din cristale mari de ortoză, cuarţ, mică, homblendă, prinse într-o masă microcristalină, de culoare galbenă, verzuie-roşiatică sau chiar brună, care se foloseşte ca piatră de construcţie şi, prin tăiere şi şlefuire, ca piatră ornamentală.
   PORFÎRIC, -Ă, porfirici; -ce, adj. Care conţine porfir, care are compoziţia sau structura porfirului.
   PORFIRÎNĂ, porfirine, s.f. Substanţă proteică ce formează structura de bază a hemoglobinei şi clorofilei.
   PORNOGRAFIE, pornografii, s.f. Scriere, cuvînt, afirmaţie, desen, fotografie etc. lipsite de bună-cuviinţă, imorale, obscene.
   PORODÎŢA s.f. (Reg.) Neam, rudă (cu cineva).
   POROlNIC, poroinici, s.m. Plantă monocotiledonată din familia orhideelor, care creşte spontan în ţara noastră, In regiunea de dealuri, cu rădăcini tuberizate, cărnoase, cu tulpină nera-mificată, cu numeroase frunze alungite
şi înguste, cu flori roz, cu fructul o capsulă conţinînd multe seminţe (Or-chis maculata).
   POROS, -OÂSI, poroşi, -oase, adj. Care are pori.
   PORT1, porturi, s.n. îmbrăcăminte caracteristică ţăranilor (sau locuitorilor) dintr-o anumită regiune, dintr-o ţară etc.
   PORT2, porturi, s.n. Loc adăpostit contra curenţilor şi a furtunilor, la ţărmul mării sau pe malul apelor curgătoare, care dispune de instalaţii de încărcare şi descărcare a mărfurilor, de reparare şi aprovizionare cu combustibil a navelor, cît şi de docuri pentru păstrarea mărfurilor; oraş care are un asemenea loc amenajat.
   PORTĂL, portaluri, s.n.-l. Intrare principală monumentală într-un edificiu, de obicei încadrată cu un chenar de piatră, de zid sau de lemn şi bogat împodobită. 2. Deschidere din piatră sau din metal la intrarea unor poduri mari de cale-ferată.
   PORTALTGl, portaltoaie, s.n. Plantă pe care se face operaţia de altoire.
   PORTANŢA, portanţe, s.f. (Fiz.) Forţă care asigură sustentaţia unui corp aflat în mişcare într-un fluid; forţă portantă.
   P ORTAR, portari, s.m. Dregător în Moldova şi în Ţara Românească, însărcinat cu paza curţii domneşti, cu luarea jurămîntului pentru judecată, iar în Ţara Românească şi cu executarea hotărniciilor, cu primirea solilor străini etc. O Portar al Sucevei, mare dregător însărcinat cu apărarea capitalei şi a curţii domneşti moldovene; mai tîrziu şi cu comanda întregii armate moldovene.
   PORTATIV, portative, s.n. Grup de cinci linii drepte, orizontale, paralele şi la distanţă egală, pe care se scriu notele muzicale.
   PORTAVION, portavioane, s.n. Navă de luptă de mare tonaj, construită
PORTA VOCE-POSMAG
640
special pentru a permite gararea, decolarea şi aterizarea avioanelor. [Pronunţat: -vi-ori\
  PORTAVOCE, portavoce, s.n. Tub metalic (uneori prevăzut cu megafoane) care face legătura între cabina de comandă şi diferitele compartimente sau posturi de lucru de pe o navă şi prin care se transmit comunicări verbale în ambele sensuri.
  PORTĂ, porte, adj. (Anat.; în expr.) Venă portă, venă care colectează sîn-gele încărcat cu substanţe alimentare de la organele digestive (splină, pancreas, stomac, intestinul subţire etc.) şi îl transportă la ficat.
  PORTOCAL, portocali, s.m. Pom fructifer mediteranean şi subtropical, originar din Asia, dicotiledonat, din familia rutaceelor, înalt de 2 —4 m, cu frunze ovale, lucioase, persistente, cu flori albe, cu fructul o bacă (Citrus aurantium ).
  PORTOCÂLĂ, portocale, s.f. Fructul portocalului, de mărimea unui pumn, de formă aproape sferică, de culoare oranj, o bacă bogată în vitamina C, zaharuri, acid citric etc.
  PORTOFOLIU, portofolii, s.n. Funcţie de ministru. O Ministru fără portofoliu, ministru care nu are în sarcină un anumit domeniu de activitate.
  PORTO-FRANCO s.n. Port2 în care, potrivit unei convenţii speciale, mărfurile importate, exportate sau aflate în tranzit nu sînt supuse taxelor vamale.
  PORTRET, portrete, s.n. 1. Pictură, desen, sculptură, fotografie etc. care înfăţişează chipul unei persoane. 2. Prezentare a aspectului fizic şi moral al unui personaj, într-o operă literară.
  PORTUAR, -A, portuari, -e, adj. Care aparţine unui port2, -referitor la un port2. [Pronunţat: -tu-ar]
  PORŢELAN, porţelanuri, s.n. 1. Produs ceramic alb, translucid, compact şi dur, obţinut prin arderea formelor
Criade şi uscate fasonate dintr-o masă ceramică, amestec de caolin, cuarţ şi feldspat, acoperite cu un strat de glazură şi arse a doua oară, folosit la . fabricarea izolatoarelor, a unor obiecte tehnico-sanitare, de uz casnic, de artă etc. 2. Obiect realizat din porţelan (1).
  PORtJMB, porumbi, s.m. Plantă cerealieră de cultură, originară din Mexic, anuală, monoică, monocotiledo-nată, din familia gramineelor, cu tulpină înaltă, cu frunze cu limb liniar lat, cu nervaţiuni paralele, cu fructul cariopsă, care se întrebuinţează în hrana omului şi a animalelor, în industria alcoolului şi a uleiului comestibil; (reg.) păpuşoi, cucuruz (Zea mays ).
  PORUMB AC, -Ă, porumbaci, -ce, adj. (Despre păsări sau penele lor) Care are dungi de culoare închisă şi dungi de culoare (mai) deschisă.
  PORUMBEL, porumbei, s.m. Gen de păsări sălbatice sau domestice din familia columbiformelor, răspîndite pe toată suprafaţa pămîntului, de talie mijlocie, cu penaj diferit colorat, uneori cu străluciri metalice mai accentuate la mascul, granivore, cu pui nidi-coli, hrăniţi de părinţi, bune zburătoare (Columba)', pasăre din acest gen; hulub* porumb, porumbaş.
  PORUMBÎŢĂ, porumbiţe, s.t. Femela porumbelului, avînd corpul, capul şi ciocul ceva mai mici decît ale acestuia.
  POSADĂ, posade, s.f. (Pop.) Trecătoare îngustă în munţi.
  POSIBILITATE s.f. Categorie a dialecticii (corelativă realităţii) care desemnează premisele obiective ale unei realităţi viitoare; ceea ce poate deveni, în cursul dezvoltării, realitate.
  POSLtŞNIC, posluşnici, s.m. Slujitor boieresc sau mănăstiresc din Moldova şi din Ţara Românească, în evul mediu, care era scutit de impozite.
  POSMĂG, posmagi, s.m. (Reg.) Pîine uscată (tăiată felii).
641
POSTBELIC-POTENŢIAL
   POSTBELIC, -A, postbelici, -ce, adj. Privitor la perioada de după un război, care aparţine acestei perioade, specific acestei perioade.
   POSTELNIC, postelnici, s.m. Dregător, membru al sfatului domnesc in Ţara Românească şi în Moldova, în evul mediu, care avea grijă de palat şi de camera de dormit a domnului, organiza audienţele la domn, executa hotărârile acestuia, iar, mai tîrziu, îndeplinea funcţii asemănătoare cu acelea ale unui ministru al afacerilor externe.
   POSTERITATE s.f. Succesiune de generaţii viitoare (considerată în raport cu înaintaşii); urmaşi.
   POSTFĂŢĂ, postfeţe, s.f. Text explicativ pentru cititori, aşezat la sfîrşitul unei cărţi.
   P 0 STMERIDIÂN, -A,-postmeridieni, -e, adj. Care are loc în cursul după--amiezii, de după-amiază; se notează (prescurtat): p.m. [Pronunţat: -di-ari]
   POST-M0RTEM adv., adj. invar. (Care se acordă, se face) după moartea cuiva (în amintirea meritelor celui mort).
   POSTOR0NCA,postoronci, s.f. (Reg.) Funie, lanţ sau curea fabricate pentru a lega unele părţi ale căruţei. + Fig. Om de nimic, om bun de spânzurătoare; pungaş.
   POSTULĂ., postulez, vb. I. Tranz. (Livr.) A da unei afirmaţii sau unei demonstraţii caracter de postulat; a formula normele unei teze, unei teorii, unui principiu etc., ca evidente şi fără nevoie de demonstraţie.
                      »
   POSTULAT, postulate, s.n. Adevăr fundamental admis fără demonstraţie; principiu de bază, normă.
   POSTTjM, -A, postumi, -e, adj. Care se întîmplă după moartea cuiva; publicat după moartea autorului.
   POŞIDÎC, poşidicuri, s.n. (Reg.) Mulţime, droaie, gloată (de copii).
   POŞTALION, (1) poştalioane, s.t (2,3) poştalioni, s.m. 1. S.n. Un fel de trăsură mare, închisă, trasă de mai multe perechi de cai, care servea, în trecut, la transportul în comun al persoanelor şi al poştei şi. coletelor. 2.
 S.m. Cal de poştalion (1). 3. S.m. Vizitiu al unui poştalion (1).
   POŞT]l,poşte, s.f. Unitate de măsură a distanţelor, folosită în trecut, egală cu 20—25 de km.
   POŢÂBIL, -Ă, potabili, -e, adj. Care îndeplineşte toate calităţile necesare pentru a putea fi băut; bun de băut.
   POTÂSA s.f. Denumire populară dată unor compuşi ai potasiului (carbonat, clorură etc.). O Potasă caustică, hidroxid de potasiu.
   POTASIU s.n. K cu Z = 19. Element chimie cu caracter metalic, din grupa metalelor alcaline, obţinut prin electroliza clorurii sau a hidroxidului de potasiu, prezentînd, în tăietură proaspătă, un luciu alb-argintiu, bun conducător de căldură şi de electricitate, moale, foarte activ din punct de vedere chimic, folosit la obţinerea unor aliaje; kaliu.
   POTENTĂT, potentaţi, s.m. Suveran sau şef de stat atotputernic, care îşi exercită puterea în mod despotic şi arbitrar; despot. + Om puternic, influent (prin poziţia sa politică ori socială).
   POTENŢA, potenţez, vb. I. Tranz. •şi refl. (Livr.) A (se) amplifica, a (se) intensifica, a (se) întări, a (se) accentua.
   POTENŢA, potenţe, s.f. (Livr.) Putere, forţă, tărie. + Posibilitate (de dezvoltare).
   POTENŢIAL, -A, (I) potenţiali, -e, adj., (IE) potenţiale, s.n. I. Adj. 1. Care are în sine toate condiţiile esenţiale pentru realizare, care există ca posibilitate, care există în mod virtual. O Energie potenţială, a) energie care depinde de poziţia relativă a părţilor
41  — Dicţionarul limbii române pentru elevi
POTENŢIOMETRU-POZITIV
642
 unui sistem; b) energie a u/iui corp capabil să efectueze lucru mecanic, datorită schimbării poziţiei într-un cîmp de forţe, în urma deformaţiei. 2. (Gram.; despre moduri, propoziţii etc.) Care prezintă o acţiune posibilă, fără să precizeze dacă se realizează sau nu.
II. S .n. 1. Mărime fizica a cărei variaţie în spaţiu şi în timp caracterizează un cîmp fizic şi permite determinarea acestuia. O Potenţial electric, mărime a cărei variaţie caracterizează cîmpul electric, numeric egală cu lucrul mecanic necesar transportării unităţii de sarcină dintr-un punct al cîmpului la infinit. Potenţial de electrod, diferenţa de potenţial dintre un metal şi o soluţie electrolitică în contact cu metalul. Potenţial de ionizare, diferenţa de potenţial necesară accelerării unui electron pentru a căpăta energia'necesară astfel încît, prin ciocnirea cu un atom sau cu o moleculă, să provoace ioni-zarea acestora. Potenţial de descărcare, potenţial electric minim care trebuie să se aplice unui electrod, în procesul de electroliză, ca să producă o depunere a ionilor în jurul său. 2. (Biol.; în expr.) Potenţial de înmulţire, capacitate a unor organisme vegetale sau animale de a fi (foarte) prolifice. 3. Capacitate de muncă, de producţie, de acţiune; randament calitativ şi cantitativ al unei munci. ♦ Forţă, putere. [Pronunţat: ~ţi-al\
   P OTENŢI OMlîTRU, potenţiometre, s.n. Aparat folosit pentru divizarea tensiunii electrice. [Pronunţat: -ţi-o-]
   POTERĂ, poteri, s.f. Grup de oameni (mai ales soldaţi) înarmaţi care avea misiunea de a prinde pe răufăcători şi pe haiduci.
   POTlR, potire, s.n. 1. (Adesea fig.) Cupă de metal (preţios) cu gura largă şi marginea răsfrîntă. 2. Parte a unei flori alcătuită din corolă şi caliciu.
   potIng, potinguri, s.n. Lanţ, curea etc. care leagă roţile şi osia plugului de celelalte părţi ale lui.
  POTÎRNÎCHE, potlrnichi, s.f. Pasăre sălbatică, asemănătoare cu porumbelul, cu un penaj frumos, brun-pestriţ pe spate, cenuşiu pe piept şi alb pe burtă, care trăieşte în stoluri mici prin holde şi prin tufişuri, fiind vînată pentru carnea ei gustoasă (Perdix perdix).
  POTOPÎ, potopesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. (Despre ape) A inunda, a îneca, a acoperi totul. 2. A nimici, a distruge; a pustii.
  POTPURIU, potpuriuri, s.n. Suită muzicală formată din fragmente cu caracter asemănător din opere, operete etc., sau din mai multe melodii ori cîntece grupate fără o legătură strînsă între ele.
  POVÂRĂ, poveri, s.f. Suferinţă morală, chin sufletesc, apăsare, zbucium.
  POYĂRNĂ, poverne, s.f. (Reg.) Instalaţie simplă pentru fabricat rachiu, ţuică, spirt.
  POVĂŢĂ, poveţe, s.f. (Pop.) îndrumare, sfat dat cuiva sau primit de la cineva.
  POVESTIRE, povestiri, s.f. Naraţiune literară de dimensiuni relativ reduse, care conţine un fond liric.
  POVÎRNlŞ, povtrnişuri, s.n. (Geogr.) Pantă.
  POZi, pozez, vb. I. 1. Intranz. A lua o anumită atitudine pentru a servi de model unui pictor sau unui sculptor sau spre a fi fotografiat. 2. Intranz. (Peior.) A-şi controla, a-şi schimba (după împrejurări) ideile, comportarea, gesturile, limbajul, pentru a produce o anumită impresie; a lua. o atitudine prea studiată, artificială, afectată, pentru a face impresie. 3. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) fotografia.
  POZITÎY, -Ă, pozitivi, -e, adj. 1. (Mat.; despre numere, mărimi scalare etc.) Care este mai mare decît zero; care se notează în scris cu semnul plus. 2. (Despre sarcina electrică) De acelaşi fel cu sarcina nucleelor atomice
643
POZITIVISM-PKAVILA
sau cu sarcina obţinută prin frecarea im ni baston de ebonită cu un postav. + Prin care iese curentul electric sau care se leagă de acest loc. 3. Care se bazează, pe experienţă, pe fapte, pe realităţi; care are un caracter de certitudine; cert, adevărat, real. + Care are o semnificaţie justă, valoare; valoros; demn de urmat, de imitat. 4. (Gram.; în expr.) Grad pozitiv (şi substantivat, n.), formă a adjectivului sau a adverbului cu ajutorul căreia se exprimă Însuşirea unui obiect sau a unui proces privită izolat, fără referire la alte obiecte sau procese.
   POZITIVISM s.n. Curent filozofic idealist care neagă rolul filozofiei ca o concepţie teoretică generală despre lume, susţinînd că ea trebuie bazată numai pe faptele „pozitive“, verificabile experimental. O Pozitivism logic, neopozitivism.
   POZITROîi, pozitroni, s.m. Particulă elementară avînd masa fegală cu a electronului şi sarcina electrică egală în valoare absolută cu cea a electronului, dar pozitivă; antiparticula electronului.
   PRÂCTICÂ, practici, s.f. 1. Activitate a oamenilor prin care ei transforma realitatea obiectivă, naturală şi socială, transformîndu-se, astfel, pe ei înşişi.
2. (In expr.) Practici magice, ansamblu de fapte, de mişcări, de gesturi, de cuvinte etc., specifice epocii primitive, executate după anumite rînduieli, păstrate prin tradiţie, pentru a cîştiga bunăvoinţa forţelor supranaturale, în vederea realizării unor cerinţe materiale sau spirituale.
   PRACTICISM s.n. înclinare (exagerată) spre activitatea practică. + Simţ, spirit practic. ♦ Dispreţ faţă de teorie, goana exclusivă după rezultate practice imediate, lipsa unei perspective generale fundamentate teoretic.
   PRĂDĂ, prăzi, s.f. Vieţuitoare care. serveşte ca hrană animalelor sălbatice carnivore sau păsărilor răpitoare.
  PRAF, prafuri, s.n. (De obicei urmat de determinări) Nume dat diferitelor materiale solide reduse la starea de particule foarte fine, folosite în diferite scopuri; pulbere. O Praf de puşcă, specie de pulbere neagră.
  PRĂFTURĂ, prafturi, s.f. (Reg.) Ceartă, mustrare, dojană.
  PRAG, praguri, s.n. 1. Porţiune mai înaltă a fundului albiei unei ape curgătoare, a unui bazin marin sau oceanic, a unei văi glaciare etc. 2. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi caracteristice unui fenomen, deasupra sau dedesubtul căreia fenomenul nu se mai poate petrece.
  PRAGMATIC, -Ă, pragmatici, -ce, adj. Care aparţine pragmatismului, referitor la pragmatism, bazat pe pragmatism; care ia în consideraţie eficacitatea, utilitatea practică. + Care judecă exclusiv în funcţie de utilitatea practică (reală sau aparentă), prin sacrificarea factorului obiectiv.
  PRAGMATISM s.n. Orientare idea-list-subiectivistă, în filozofia nemar-xistă contemporană, care neagă adevărul obiectiv, proclamînd drept unic criteriu al adevărului ceea ce este util şi avantajos din punct de vedere practic. + Atitudine a celui care ia în considerare (numai) eficacitatea, utilitatea practică.
  PRAPUR, prapuri, s.m. (Anat.) Mezenter.
  PRASEODlM s.n. Pr cu Z=59. Element chimic cu caracter metalic din grupa lantanidelor. [Pronunţat: -se-o-1
  PRAŞIIiA, praşile, s.f. Faptul de a săpa spaţiul dintre unele plante de cultură pentru a distruge buruienile, a afina pămîntul etc.
  PRAV s.n. (înv. şi reg.) Praf, pulbere.
  PRAVILA, pravile, s.f. Veche culegere de legi, de hotărîri, de regulamente etc., cu caracter civil sau religios.
41*
PEAY08LAVMIC-P&ECAPETÂLI8T
@44
   PRAVOSLAVNIC, -Ă, pravoslavnici, -ce, adj. (înv. şi pop.) Care aparţine religiei ortodoxe* ortodox.
   PBÂXIQLOGÎE s.f. Disciplină ştiinţifică ce studiază acţiunile umane şi condiţiile eficienţei acestor acţiuni. [Pronunţat: -xi-o-]
   PBĂ3NIC, praznice, s.n. Masă mare făcută după o înmormîntare, după un parastas sau pentru pomenirea unui mort.
   PRĂBĂLNÎC, “Ăj prădalnici, -ce, adj. Care se face fără milă, fără cruţare; care are caracter de jaf, care distruge.
   ERĂJlNĂ, prăjini, s.f. Veche unitate de măsură pentru lungimi, echivalentă cu circa 5 —7 metri; veche unitate de măsură pentru suprafaţă, egală cu circa 180 —210 metri pătraţi.
   FEĂlISE, prâjiri, s.f. Operaţie metalurgică preliminară la care sînt supuse unele minereuri, singure sau in prezenţa unor substanţe de adaos, pe cale uscată, efectuată prin încălzire la o temperatură inferioară temperaturii de topire, cu scopul de a obţine un produs care să poată fi tratat mai uşor în operaţiile metalurgice ulterioare; oxidare uscată. 0> Prăjire simplă, pră-jire a minereurilor, fără altă substanţă străină decît combustibilul, folosită la transformarea carbonaţilor în oxizi. Prăjire oxidantă, prăjire a minereurilor în prezenţa oxigenului din aer, folosită pentru transformarea sulfurilor, a ar-seniurilor, a stibiurilor etc. în oxizi.
   ‘FMÂFÂBTIE, prăpăstii, s.f. Povîmiş înalt şi abrupt, situat într-o regiune muntoasă care domină o vale; abis, hău, genune.
   PRĂPĂD, prăpăduri, s.n. Dezlănţuire de forţe care provoacă mari distrugeri de bunuri sau de vieţi omeneşti.
   PRĂSÎLĂ, prăsile, s.f. Animal domestic tînăr.
   ' PRĂZNUl, prăznuiesc, vb. IV. Tranz. A sărbători un eveniment religios sau de altă natură.
   PREADOLESCENŢI bJ. Perioadă din viaţa unui om cuprinsă Intre pubertate şi adoleşcenţă. [Pronunţat: pre-a-]
   PREALÂBIL,,- -Â, prealabili, -e, adj. Care trebuie sau este pregătit, făcut, spus etc. înainte de începerea unei acţiuni (principale); anticipat, preliminar. [Pronunţat: pre-a-]
   PREÂMBtJL, preambuluri, s.n. 1. Parte introductivă a unui discurs, a unei scrieri, a unei convorbiri, In care sînt expuse rezumativ problemele ce vor fi dezbătute pe larg ulterior; introducere, precuvîntare, prefaţă, cuvînt înainte. ♦ Fig. Ceea ce constituie partea introductivă, premergătoare a unei acţiuni, manifestări etc. 2. Parte introductivă a unui act important, a unui tratat internaţional, care lămureşte utilitatea sau necesitatea lor sau care prezintă sumar dispoziţiile lor generale; expunere de motive (a unui proiect de lege). [Pronunţat: pre-am-]
   PREAVIZ* preavize, s.n. înştiinţare prealabilă de concediere făcută unui angajat. + Interval de timp cît un angajat mai lucrează, după primirea acestei înştiinţări; ' retribuţie care se cuvine celui concediat, de la primirea Înştiinţării pînă la concedierea lui. [Pronunţat: pre-a-]
   PRECÂMBRIĂN, -A., precambrieni, -e, s.n., adj. 1. S.n. Prima eră din istoria pămîntului, dinaintea paleozo-icului, cu o durată de circa două miliarde de ani, care corespunde timpului scurs de la consolidarea scoarţei terestre şi pînă la ivirea trilobiţilor în primele straturi de roci, caracterizată prin apariţia primelor vieţuitoare. 2. Adj. Care aparţine precambrianului
(1), privitor la precambrian. [Pronunţat: -bri-an]
   PRECAPITÂLlST, -Ă, precapitalişti, -ste, adj. Care este anterior apariţiei
645
PBSCAR-PBECÎJPET
capitalismului, care datează din epoca premergătoare capitalismului.
  PBECÂB, -Ă, precari, -e, adj. (Livr.) Lipsit de siguranţă, de trăinicie, de rezistenţă sau de temei.
  PRECĂRÎÂ s.f. sg. art. Drept de posesiune asupra unui lot de pămînt care se acorda, mai ales în evul mediu timpuriu, în apusul Europei, urnei persoane de către proprietarul funciar, cu condiţia prestării unor obligaţii faţă de acesta. O Precaria data, formă de aservire constînd în dobîndirea de la feudal a unui lot în folosinţă de către ţăranii lipsiţi de pămînt, pentru care aceştia plăteau rentă. Precaria oblata, formă de aservire prin care ţăranul ceda lotul său marelui proprietar pentru a-şi asigura protecţia, şi primea de la acesta lot în folosinţă pe viaţă. [Pronunţat: -ri-a]
  PRECAUŢIE; precauţii, s.f. Atitudine prudentă, plină de atenţie, de grijă într-o acţiune, pentru a evita orice pericol, neplăcere etc. care ar putea interveni.
  PRECEBĂj jorecid, vb. I. Tranz. A exista, a se produce înainte de altceva; a pune, a aşeza ori a fi înainte de altceva.
  PRECEPT, precepte, s.n. Formulă, principiu, învăţătură care stă la baza unei doctrine (mai ales morale); normă, regulă de conduită. + Recomandare, sfat, povaţă.
  PRECEPTOR, preceptori, s.m. Persoană însărcinată cu educarea şi cu instruirea particulară a unui copil (dintr-o familie bogată).
  PRECOSSIE, precesii, s.f. 1. (Fiz.) Deplasare lentă a axei de rotaţie a unui corp care se roteşte rapid şi are doar un punct fix. 2. (Astron.; în expr.) Precesia echinocţiUor, deplasare lentă şi în sens retrograd a punctelor echi-nocţiale pe ecliptică cu 50* pe an.
  PRECIPITĂ, precipit, vb. I. 1. Tranz. A provoca (printr-o reacţie
chimică) depunerea unor substanţe dizolvate într-un lichid. + Refl. şi intranz. (Despre o substanţă solidă dizolvată într-un lichid) A se separa, a se depune sub forma unui precipitat.
2. Tranz. şi refl. A face să se desfăşoare sau a se desfăşura într-un timp mai scurt sau într-un ritm mai rapid decît cel obişnuit sau decît cel aşteptat; a (se) grăbi.
  PRECIPITASE, precipitări, s.f. 1. Acţiunea de a (se) precipita şi rezultatul ei; precipitaţie. 2. Zor, grabă.
  PRECIPITAT., precipitate, s.n. Denumire dată oricărei substanţe solide care s-a separat şi s-a depus în masa soluţiei prin precipitare. Substanţă solidă, produs al unei reacţii chimice, insolubilă în mediul de reacţie, şi care, după aspectul ei, poate fi cristalină, amorfă- sau geliformă.
  PSECIPITĂŢIE, precipitaţii, s.f. Vapori de apă condensaţi care cad din atmosferă pe suprafaţa pămîntului sub formă de ploaie, ceaţă, brumă, zăpadă, grindină, rouă, lapoviţă etc.
  PRECQLUMBIĂN, -Ă, precolumbi-eni, -e, adj. Care a existat în America înainte de venirea lui Cristofor Columb pe acest continent, care.aparţine acestei perioade. Civilizaţia precolunibiană. Arta precolumiiană. [Pronunţat: -bi-an]
  PRECONCEPtJT, _-Ă, preconcepuţi, -te, adj. (Despre idei, păreri etc.) Admis, adoptat fără o cercetare sau o experimentare prealabilă.
  PRECONIZĂ, preconizez, vb. I. Tranz. A formula, a susţine o idee, o ipoteză; a indica, a recomanda, a propune ceva (nou).
  PRECUMPĂMTOBj-QÂRE, precumpănitori, -oare, adj. Care întrece, depăşeşte ca greutate, cantitate, importanţă, influenţă etc.
  PRECUPJST, -EĂŢâ, precupeţi, -e, s.m. şi f. Persoană care cumpără de la producător zarzavaturi, fructe, păsări
PRECURSOR-PREDISPOZIŢ1E
646
etc. şi le revinde cu preţ mai ridicat în piaţă sau pe străzi.
  PRECURSOR, -OĂRE, precursori, -oare, s.m. şi f. Persoană care, prin activitatea sa, pregăteşte terenul pentru o dezvoltare ulterioară mai largă, într-un anumit domeniu; deschizător de drumuri; înaintaş, premergător, corifeu.
  PREDAVUNSI s.m. pl. Trib de geţi localizat în partea de apus a Daciei.
  PREDECESOR, -OĂRE, predecesori,
-oare, subst. 1, S.m. şi f. Persoană care s-a aflat înaintea altei persoane într-o funcţie, într-o activitate etc., considerată în raport cu aceasta. 2. S.m. (Mai ales la pl.) Strămoş; înaintaş.
  PREDESTINĂRE, predestinări, s.f. Concepţie filozofică idealistă potrivit căreia fiecare om ar avea destinul lui fixat de mai înainte de o forţă supranaturală.
  PREDESTINĂT, -Ă, predestinaţi, -te, adj. A cărui soartă ar fi dinainte hotărîtă de o forţă supranaturală; sortit, menit, ursit unui anumit destin.
  PREDICĂ, predic, vb. I. Tranz. (Mai ales peior.) A recomanda ceva cu insistenţă; a propaga idei, concepţii etc.
  f’REBICĂT,predicate, s.n. 1. (Gram.) Parte principală a propoziţiei, care arată o acţiune, o stare sau o însuşire a subiectului. <> Predicat verbal, predicat exprimat printr-un verb la un mod personal (sau printr-o interjecţie). Predicat nominal, predicat format dintr-un verb copulativ la im mod personal şi un nume predicativ. 2. (Log.) Element al unei judecăţi care se afirmă sau se neagă despre subiectul judecăţii. 3. (Mat.) Enunţ care depinde de una sau mai multe variabile şi căruia, pentru orice valoare dată (e) variabilelor, îi corespunde o propoziţie (adevărată sau falsă); se notează: p(x), q(x, y) etc.; propoziţie cu variabile.
   PREDICATIV, -Ă, predicativi, -e, adj. 1. (Gram.) Care formează sau poate forma predicatul (1); referitor la predicat. <> Verb predicativ, verb care poate forma singur predicatul unei propoziţii. Nume predicativ, nume care, împreună cu uri verb copulativ, formează predicatul unei propoziţii. Propoziţie predicativă, propoziţie care îndeplineşte rolul de nume predicativ.
2. (Log.) Care se referă la predicat (2), care aparţine predicatului.
   PREDICATOR, predicatori, s.m. Persoană care predică (o religie); propovăduitor.
   PREDICĂŢIE, predicaţii, s.f. Faptul de a enunţa ceva despre un anumit lucru; enunţ care reflectă raportul dintre un obiect şi o însuşire a sa.
   PREDICĂ, predici, s.f. Cuvintare rostită de un preot în biserică, în care se comentează un text biblic şi se dau credincioşilor îndrumări morale, spirituale; onulie. + Expunere cu conţinut moralizator.
   PREDICTÎY, -Ă, prediăivi, -e, adj. Care se referă la predicţie, la posibilitatea de a anticipa un fenomen sau un eveniment.
   PREDÎCŢIE, predicţii, s.f. Operaţie raţională de anticipare a producerii unui eveniment, fenomen, a unei acţiuni; prevedere, pronostic. + Prevedere a conduitei ulterioare a unei ■ persoane sau a liniei sale de dezvoltare.
   PREDILECT, -Ă, predilecţi, -te, adj. (Livr.) Care constituie o preferinţă a cuiva; preferat, favorit.
   PREDILECŢIE, predilecţii, s.f. înclinaţie, atracţie sau preferinţă pentru cineva sau pentru ceva.
   PREDISPOZIŢIE, predispoziţii, s.f.
1. înclinare, dispoziţie, înzestrare înnăscută pentru ceva, care stă la baza talentului. 2. Sensibilitate crescută sau receptivitate a organismului faţă de anumite boli.
647
PRED OMIN A-PREÎN CĂLZITOR
   PREDOMINĂ, predâmin, vb. I. In-tranz. A întrece în număr, în mărime, în intensitate, în valoare etc. ceva sau pe cineva.
   PREDOMINĂNT, -Ă, predominanţi, -K, adj. Care predomină, care întrece în număr, în mărime, în intensitate, în valoare etc.; dominant, preponderent, predomnitor.
   PREELECTORAL, -A, preelectorali, -e, adj. Care se petrece, care are loc înainte de alegeri. [Pronunţat: pre-e-]
   PREEXISTENT, -A, preexistenţi, -te, adj. Care există de mai înainte. [Pronunţat: pre-e-]
   PREFABRICAT, prefabricate, s.n. Element de construcţie care se fabrică mai întîi (în serie) într-o întreprindere şi apoi se montează pe şantier în ansamblul construcţiei.
   PREFACE, prefac, vb. III. Tranz. şi refl. A (se) transforma, a (se) modifica, a (se) schimba.
   PREFflCT, prefecţi, s.m. 1. Conducător al unor oraşe şi municipii în Imperiul roman. 2. Şef al administraţiei şi poliţiei într-un judeţ, în vechea organizaţie administrativă a ţării, care exercita atribuţii de conducere şi control, putînd dispune de forţa armată pentru a asigura ordinea publică.
   PREFECTtJRĂ, prefecturi, s.f. Instituţie din trecut care avea conducerea administrativă şi de poliţie dintr-un judeţ (reprezentînd aici puterea centrală a statului).
   PREFERANS, preferansuri, s.n. Numele unui joc de cărţi.
   PREFERfNŢĂ, preferinţe, s.f. Întîie-tate acordată unui obiect, unei situaţii, unei fiinţe, atunci cînd există posibilitatea de a alege între mai multe obiecte, situaţii sau fiinţe; înclinaţie pentru o anumită fiinţă.
   PREFIGURA, prefigurez, vb. I. Tranz. (Livr.) A prezenta, a schiţa ceva în linii mari, înainte de realizare, de aplicare; a înfăţişa ceva cu antici-
paţie. + A avea sau a sugera toate trăsăturile unui lucru, unui fenomen etc. din viitor.
   PREFIRAT, -A, prefiraţi, -te, adj. (Rar) Răsfirat, împrăştiat, risipit, răs-pîndit (peste tot sau ici şi colo).
   PREFÎX, prefixe, s.n. (Gram.) Afix care se pune înaintea unui cuvînt, pentru a forma un nou cuvînt.
   PREGET s.n. (Pop.) Lipsă de activitate, încetare a unei activităţi; răgaz, tihnă. O Expr. Fără (de) preget, fără întrerupere; fără şovăială, repede, imediat.
   PREGETA, priget, vb. 1. Intranz. (Pop.) A sta pe gînduri înainte de a face ceva;^a şovăi, a ezita, a se codi.
   PREGNANT, -A, pregnanţi, -te, adj. Care iese în relief, care este foarte vizibil, clar, evident, expresiv (şi se impune).
   PREGNANŢA s.f. însuşirea de a fi pregnant.
   PREISTORIC, -A, preistorici, -ce, adj. Care aparţine preistoriei, privitor la preistorie, din timpul preistoriei. O Artă. preistorică, manifestări de artă caracteristice preistoriei, constînd în picturi rupestre, gravuri pe os şi corn, monumente megalitice, ceramică. + Fig. Extrem de vechi, foarte vechi; învechit, perimat. [Pronunţat: pre-is-]
   PREISTORIE s.f. 1. Perioadă din istoria omenirii de la originea omului pînă la apariţia primelor documente (scrise). 2. Parte a istoriei care studiază preistoria (1). [Pronunţat: pre-is-]
   PREIMPERIALÎST, -A, preimperi-alişti, -stc, adj. Care este anterior fazei . imperialismului. [Pronunţat: pre-im-pe-ri-a-]
   PREÎNCALZITOR, prelncălzitoare, s.n. Instalaţie industrială folosită pentru încălzirea prealabilă a unei substanţe, a unui material cu ajutorul gazelor de ardere, aburului etc., înainte de întrebuinţare. [Pronunţat: pre-în-]
PSETOBECATĂ-PREMIU
648
  PREJUDECĂTĂ, prejudecăţi, s.f. Părere, idee preconcepută (adesea eronată) pe care şi-o face cineva asupra unui lucru, adoptată, de obicei, cu uşurinţă, înainte de cunoaşterea directă a faptelor.
  PREJUBICIĂ, prejudiciez, vb. I. Tranz. A provoca cuiva un prejudiciu, o pagubă. [Pronunţat: -ci-a]
  PREJUDICIU, prejudicii, s.n. Pagubă, daună materială sau morală provocată cuiva. + Ştirbire a onoarei, a reputaţiei, a prestigiului cuiva.
  PRELĂT, prelaţi, s.m. Denumire dată unui reprezentant de rang înalt al bisericii.
  PRELEGERE, prelegeri, s.f. Curs, lecţie ţinută într-o instituţie de învăţămînt superior; conferinţă publică (aparţinînd unui ciclu); (înv.) pre-lecţie.
  PRELEVĂ, prelev, vb. I. Tranz. (Livr.) A detaşa, a extrage, a lua (cu anticipaţie) o parte dintr-un tot, dintr-un ansamblu.
  PRELIMINĂB, preliminările, adj. Care are loc înaintea unei acţiuni, a unui fapt; care serveşte ca introducere.
  PRELUCRÂ, prelucrez, vb. I. Tranz.
1.  A modifica forma, dimensiunile, constituţia sau aspectul unui material, pentru a obţine produse finite, materii prime etc. + A adapta unor scopuri determinate o operă literară, ştiinţifică etc. 2. A expune, a explica, a analiza în faţa unei adunări conţinutul unor documente, al unei rezoluţii, al unui articol din presă etc. ♦ A căuta să convingă pe cineva să facă ceva, să recunoască ceva etc.
  PRELUDIU, preludii, s.n. 1. Partea introductivă a unei compoziţii muzicale (mai ample). 2. Fig. Ceea ce anunţă, precedă sau pregăteşte o acţiune său uri eveniment; acţiune premergătoare.
  P3ELtJNG,-Ă, prelungi, adj. Care are formă alungită, lunguiaţă.
  PRELUNGIRE, prelungiri, s.f. (Mat.; în expr.) Prelungire f a unei funcţii f : E ->Fia mulţimea M, M d E,f : M -* -> F, astfel încît f(x) = f(x) pentru x £ E; extensie.
  PREMARXlST,-Ă, premarxişti,-ste, adj. Care precedă marxismul, imediat anterior marxismului.
  PREMATTÎR,-Ă, prematuri,-e, adj., s.m. 1. Adj. Care se întîmplă, se face, apare înainte de vreme ori prea devreme. 2. Adj., s.m. (Copil) născut înainte de vreme.
  PREMEDITÂT,-Ă,      premeditaţi,-te,
adj. Pus la cale, plănuit dinainte; să-vîrşit în mod deliberat.
  PREMERGĂTOR)-OĂRE, premergători,-oare, adj. Care premerge ceva sau pe cineva.
  PREMERGE, pers. 3 premerge, vb.
III. Intranz. A exista, a se întîmplă Înainte de...
  PREMIĂL,-Ă, premiali,-e, adj. De premii, privitor la premii, pentru premii. O Sistem premial, parte a sistemului de retribuţie care se referă la condiţiile de acordare a premiilor şi a primelor. [Pronunţat: -mi-al]
  PREMIER,-Ă, premieri,-e, s.m., s.f.
I. S.m. (în unele ţări) Prim-ministru.
II.  S.f. Prima reprezentaţie a unei piese de teatru, a unei opere, a unui film. ♦ Inaugurare a unei activităţi. [Pronunţat: -mi-er]
  PREMIMTĂRÎE s.f. Pregătire militară organizată în România, înainte de cel de-al doilea război mondial, pentru tinerii între 18 şi 21 de ani.
  PREMISĂ, premise, s.f. 1. (Log.) Fiecare dintre propoziţiile iniţiale ale unui raţionament, din care se deduce concluzia. 2. Idee de bază, punct de plecare; condiţie de bază.
  PREMIU, premii, s.n. Recompensă materială sau distincţie acordată cuiva pentru merite deosebite obţinute într-un domeniu de activitate, la un concurs etc.
649
PREMODERN-PRESA
  PREMODERN,-Ă, premoderni,-e, adj. Care precedă epoca modernă, anterior modernismului.
  PREMONOPOLÎST,-Ă, premonopo-lişti, -ste, adj. Care precedă monopolismul, care este imediat anterior dezvoltării monopolurilor.
  PREOPINENT,-Ă, preopinenţi,-te, s.m. şi f. Persoană care emite o părere, afirmă ceva înaintea altora; antevorbitor. + Adversar de opinii. [Pronunţat: pre-o-]'
  PREPARĂ, prepar, vb. I. 1. Tranz. A pregăti din timp ceva, a face ca ceva să fie gata (în vederea unei acţiuni sau a-unei prelucrări ulterioare)! + Refl. - A fi pe punctul de a..., a fi gata să... 2. Tranz. şi refl. A (se) pregăti în vederea unui examen, în vederea unei activităţi; a învăţa temeinic.
3. Tranz. A preveni pe cineva asupra unui eveniment; a anunţa pe ocolite, cu menajamente. 4. Tranz. A găti (o mîncare).
  PREPARANDIE, preparandii, s.f. (înv.) Şcoală pentru pregătirea învăţătorilor; şcoală normală.
  PREP ARAND IST, preparandişti, s.m. (înv.) Elev sau absolvent al unei preparandii.
  PREPELIŢĂ, prepeliţe, s.f. Pasăre călătoare de culoare brună, cu dungi albe pe spate, care se vînează pentru carnea ei gustoasă; pitpalac (Coturnix coturnii).
  PREPONDERENT,-Ă, preponderenţi,-te, adj. (Livr.) Predominant.
  PREPOZIŢIE, prepoziţii, s.f. Parte de vorbire neflexibilă care exprimă raporturi sintactice de dependenţă în--tre părţile unei propoziţii, legînd două părţi de propoziţie diferite.
  PREPUS,-Ă, prepuşi,-se, adj. 1. Adăugat, pus înainte; pus mai mare peste... 2. (Pop.) Bănuit, suspectat.
  PREREVOLTJŢIONĂR,-Ă, prereoo-luţionari,-e, adj. Care a existat, a fost,
s-a întîmplat înainte de revoluţie; care caracterizează perioada dinaintea unei revoluţii. [Pronunţat: -ţi-o-]
   PRERÎE, prerii, s.f. Vegetaţie de stepă caracteristică unor regiuni ale Americii de Nord; regiune pe care creşte această vegetaţie.
   PREROGATIVĂ, prerogative, s.f. (A-desea fig.) împuternicire, privilegiu acordate în exclusivitate şefului unui stat sau unui funcţionar înalt.
   PREROMĂN,-Ă, preromani,-e, adj. Care a existat înainte de apariţia romanilor, care aparţine acestei perioade.
   PREROMĂIfTICj-Ă preromantici,-ce, adj., s.m. 1. Adj. Care aparţine preromantismului, privitor la preromantism, specific preromantismului. 2. S.m. Adept al preromantismului.
   PREROMANTISM s.n. Curent literar dezvoltat la sfîrşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX în Franţa, din ale cărui preocupări, unele (predominanţa sensibilităţii asupra raţiunii, motivul ruinelor şi al mormintelor, peisaje nocturne, pline de mister şi de fior, singurătatea, deznădejdea pentru scurgerea timpului etc.) au pătruns şi în literatura română, la începutul sec. XIX.
   PRESĂRE, presări, s.f. Procedeu de prelucrare, la rece sau la cald, prin exercitarea unei presiuni prin apăsare asupra unui material, obiect etc., pentru a-i reduce volumul, a-i da o anumită formă, a îndepărta lichidul din el etc., efectuat cu ajutorul unei prese, al unei maşini de prelucrare prin deformare plastică etc.
   PRESĂ, prese, s.f. I. Dispozitiv, unealtă, maşină cu care se execută operaţia de presare a unui material, a unui obiect. + Spec. Maşină tipografică simplă care tipăreşte prin presarea hîrtiei pe un zaţ acoperit de cerneală. IL_ Totalitatea publicaţiilor periodice (cotidiene, hebdomadare, lunare, semestriale, anuale etc.), folosite ca
PRESCRIE-PREŞCOLAR
650
mijloace de informare, de educare etc. a publicului. ♦ Activitate de informare publică realizată prin forme variate de înregistrare, de transmitere şi de comunicare: ziare, reviste, buletine periodice, emisiuni de radio şi de televiziune etc.
  PBE8CBÎE, prescriu, vb. III. 1. Tranz. A stabili, a fixa, a recomanda ceea ce se cere sau trebuie să se facă.
2. Refl. pas. (Despre pedepse penale, drepturi de proprietate) A înceta, a se anula prin faptul că nu a fost executat sau exercitat în termenul prevăzut de lege.
  pbescrîpţie^ prescripţii, s.f. 1. Obligaţie, dispoziţie, prevedere (impusă printr-o lege, printr-un regulament etc.); (înv.) prescript. + Instrucţiune scrisă cuprinzind condiţiile (tehnice) care trebuie respectate la proiectarea, verificarea, executarea sau folosirea unui sistem tehnic, a unui produs.
2. Dispoziţie legală în virtutea căreia, după un anumit timp şi în anumite condiţii, se cîştigă ori se pierde un drept sau încetează efectele unei hotărîri judecătoreşti neexecutate.
  PBE S CîJBTÂKE,     prescurtări, s.f.
Scurtare a unui cuvînt; abreviaţie.
  PBESENTîSnSNTj presentimente, s.n. Presimţire.
  PBESIMŢiBE, presimţiri, s.f. Sentiment vag, confuz şi instinctiv pe care îl are cineva în legătură cu ceea ce urmează să se întîmple; presentiment.
_PBES1%E, presiuni, s.f. Mărime fizică egală cu raportul dintre mărimea forţei care apasă normal şi uniform pe o suprafaţă şi aria acestei suprafeţe. [Pronunţat: -si-u-]
  PEES0CIÂLÎST,»Ă, presocialişii, -ste, adj. Care este anterior socialismului. [Pronunţat: -ci-a-]
  prespapUe, prespapieruri, , s.n. Obiect (de artă) care se pune peste hîrtiile în lucru de pe un birou, pentru
a le împiedica să se împrăştie. [Pronunţat: prespapie]
  PBESTĂÎÎŢÂ, prestanţe, s.f. Ţinută, înfăţişare, atitudine impunătoare, demnă.
  PBE8TĂBE, prestări, s.f. îndeplinire a unei munci, desfăşurare a Unei activităţi; prestaţie. O Prestări de servicii, activitate economică constînd în operaţii de confecţionare, reparare, întreţinere etc. a unor bunuri materiale, precum şi în efectuarea unor servicii pure (transporturi de călători, spectacole, activităţi ale unităţilor de frize-rie-coafură etc.), în scopul. satisfacerii unor nevoi de consum productiv sau neproductiv.
  PBESTÂŢIE, prestaţii, s.f. 1. • Prestare. 2. Muncă de scurtă durată (de obicei gratuită) efectuată pentru lucrări de interes obştesc.
  PBESTIGI$S,“OĂSĂ, prestigioşi,-oase, adj. Care se bucură de (mult) respect, de admiraţie, de apreciere; care impune prin valoare, frumuseţe etc. [Pronunţat: ~gi-os]
  PBESTfGIU s.n. 1. Autoritate morală, consideraţie, influenţă de care se bucură cineva sau ceva; vază, importanţă. 2. (Rar) Strălucire, farmec, atracţie.
  PBESUPtJNEBE, presupuneri, s.f. Ceea ce este admis în mod prealabil drept posibil, real, adevărat (urmînd a fi confirmat ulterior); supoziţie, ipo- ' teză.
  PBlSSUEĂ, presuri, s.f. (La pl.) Gen de păsări cîntătoare migratoare, de mărimea unei vrăbii, cu ciocul scurt şi gros, cu coada lungă şi bifurcată, cu spatele brun-verzui, cenuşiu dungat (Emberiza); (şi la sg.) pasăre care face parte din acest gen.
  PBESYlTEBĂ, presvitere, s.f. (înv. şi pop.) Soţie de preot; preoteasă.
  PREŞCOLĂR,-!, > preşcolari,-e adj. Care nu a atins încă vîrstă de şcoală; care se referă la educaţia, la învăţă-
651
PREŞEDINTE-PREZBITISM
mîntul copiilor sub această vîrstă. ♦ (Substantivat) Copil care are vlrsta între 3 şi 6 ani.
   PREŞEDINTE,-Ă, preşedinţi,-te, s.m. şi f. 1. Persoană care conduce im organ de stat, o instituţie, o organizaţie de masă, o asociaţie; persoană care prezidează o adunare, o dezbatere, o •comisie etc.; (înv.) prezident. 2. Denumire oficială dată şefului de stat al unor republici.
   PRETflXT, preteoste, s.n. Motiv neîntemeiat sau neadevărat arătat de cineva pentru a-şi justifica o acţiune sau pentru a ascunde adevăratul motiv.
   PREŢ, preţuri, s.n. 1. Expresie bănească a valorii unei mărfi; sumă care se cere sau care se plăteşte pentru o marfă. O Preţ cu amănuntul, preţul la care se vînd bunurile de consum, alimentare şi nealimentare, prin reţeaua comerţului către populaţie. Preţ de livrare, preţ la nivelul căruia circulă produsele între unităţile socialiste. Preţ de producţie, preţ care înglobează costul produsului şi beneficiul pe care el turnează să-l aducă. Preţ mondial, preţ al unei mărfi pe piaţa mondială.
 2. Ceea ce se dă cuiva sau primeşte cineva pentru o muncă prestată, pentru un serviciu făcut; plată, răsplată.
   PREŢIOS, -OĂSĂ, preţioşi,-oase, adj.
 1. Care are, reprezintă o mare valoare materială, spirituală, morală etc., care este de mare preţ, de mare importanţă; scump. 2. (Despre stil, limbaj etc.) De un rafinament exagerat, căutat, lipsit de naturaleţe; afectat. [Pronunţat: -Ji-os]
   PREŢIOZITĂTE s.f. (Rar) Faptul de a fi preţios (2), căutat, lipsit de naturaleţe; afectare. [Pronunţat: -Ji-o-]
   PREŢUI, preţuiesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A stabili preţul sau valoarea aproximativă a unui bun (destinat vinzării).
   PREVĂZĂTOR,-OĂRE, prevăzători, -oare, adj. Care ia din timp măsuri pen-
 tru a evita unele neplăceri care i s-ar putea întîmplă; care ştie să evite neplăcerile; prudent, precaut.
  PREVEDEĂ, prevăd, vb. II. 1. Tranz. A stabili, a aprecia modul cum se vor desfăşura ori întîmplă evenimente viitoare pe baza unor fapte din prezent. 2. Tranz. (Despre legi, regulamente, îndrumări etc.) A specifica, a prescrie; a indica, a menţiona. 3. Refl. (înv. şi reg.) A se vedea neclar prin ceva; a se întrezări.
  PREVEDERE, prevederi, s.f. 1. Faptul de a (se) prevedea. ♦ (Mai ales la pl.) Indicaţie, dispoziţie dintr-un tratat, dintr-un act normativ etc. ♦ Prevederi sociale, ansamblu de măsuri privitoare la acordarea asistenţei sociale unor persoane care şi-au pierdut capacitatea de muncă sau minorilor rămaşi fără susţinători. 2. Prudenţă, precauţie.
  PREVENÎ, previn, vb. IV. Tranz. A atrage cuiva din timp atenţia asupra urmărilor neplăcute ale unei acţiuni; a avertiza.
  PREVESTI, prevestesc, vb. IV. Tranz. A anunţa, a vesti dinainte apariţia, producerea etc. unor evenimente, fenomene etc.
  PREVESTITOR,-OĂRE,            prevesti-
tori,-oare, adj. (Adesea substantivat) Care prevesteşte ceva.
  PREVIZltÎNE, (2) previziuni, s.f. 1. Facultatea, posibilitatea de a prevedea apariţia sau evoluţia evenimentelor viitoare din analiza anumitor date cunoscute în prezent. 2. Enunţare a unei judecăţi, a unei teorii care se bazează pe previziune (1); ceea ce prevede cineva. [Pronunţat: -zi-u-]
  PREZBITlSM s.n. Defect de vedere caracterizat prin imposibilitatea de a vedea clar obiectele situate în apropiere, cauzat de scăderea pronunţată a puterii de acomodare a cristalinului, la persoanele în vîrstă; prezbiţie.
PEEZEMT-PRIGOANA
652
  PREZENT s.n. Timp al verbului care arată că o acţiune se petrece în momentul vorbirii sau că este de durată. O Prezent istoric, prezent cu valoare de perfect, care se întrebuinţează, de obicei, tn naraţiune pentru a da stilului o mai mare forţă de evocare.
  PBEZÎCE, prezic, vb. III. Tranz. A spune, a anunţa dinainte ce se va în-tîmpla, orientîndu-se după anumite indicaţii prezente, după intuiţie, raţionament etc.
  PBESÎBlăNT, prezidenţia s.m. (înv.) Preşedinte (1).
  PREZIDIU, prezidii, s.n. Organ colectiv de conducere a unei adunări, a unei instituţii, a unui stat etc.; grup de persoane care prezidează unele adunări, şedinţe solemne etc.
  PEEZ'C'MŢÎE, prezumţii, s.f. (Livr.)
 1. Părere întemeiată pe aparenţe, pe ipoteze, pe deducţii; presupunere, supoziţie. ♦ Recunoaştere a unui fapt ca autentic din punct de vedere juridic, pînă la proba contrară. 2. Părere exagerat de bună despre sine; înfumurare, aroganţă, infatuare.
  PRIBEÂ<S,”Ă, pribegi,-ge, adj. (Rar) Singur, izolat, răzleţ.
  PBÎCĂJlT,-Â, pricăjiţi,-te, adj. (Reg. şi fam.) Care a rămas mic, nedezvoltat, pipernicit, sfrijit; care este insuficient dezvoltat.
  PBICEPE, pricep, vb. III. 1. Tranz. A înţelege, a pătrunde ceva cu mintea.
 ♦  Refl. (Reg.) A se dumeri, a se lămuri (asupra unui lucru). 2. Refl. A avea (multe) cunoştinţe într-un domeniu; a dovedi iscusinţă, îndemînare, experienţă într-o acţiune, într-o situaţie; a fi capabil, în stare să facă ceva.
 şirea de a înţelege, de a pătrunde ceva (uşor) cu mintea; înţelegere. + Judecată, inteligenţă. 2. Îndemînare, abilitate, iscusinţă; capacitatea de a efectua cu succes o. acţiune, de a îmbina in mod optim deprinderile şi cunoştin-
 ţele şi de a le restructura pentru a face faţă-unor situaţii noi.
  PRICHfCÎ, prichiciuri, s.n. (Pop.) Margine îngustă, în formă de poliţă, ieşită în afară, la horn, la cuptor sau la vatra ţărănească.
  PBICQPSEĂLĂ, pricopseli, s.f. (Pop.) Situaţie materială bună a cuiva, bunăstare, bogăţie; ciştig uşor, profit (fără muncă).
  PRICOPSI, pricopsesc, vb. IV. Tranz.
1. (Pop.) A face pe cineva bogat; a oferi cuiva o situaţie bună. 2. (înv.)
A oferi acces.la Învăţătură; a învăţa, a instrui.
  PRICGPSÎT,-Â, pricopsiţi,-te, adj. (Pop.) Ajuns la o situaţie materială bună; îmbogăţit, înstărit.
  PRIDYOE, pridvoare, s.n. 1. Galerie exterioară' deschisă (mai rar închisă), cu acoperişul sprijinit pe stîlpi, aşezată în partea din faţă a unei clădiri sau de jur-împrejurul ei; cerdac. 2. încăpere de la intrarea unei biserici, închisă sau deschisă prin arcade susţinute de stîlpi sau de coloane şi care precedă pronaosul. 3. Prima încăpere (de trecere) în unele case ţărăneşti; tindă.
  PEîELMCS"Ă, prielnici,-ce, adj. Care favorizează apariţia sau desfăşurarea unei acţiuni, a unui fenomen, a -unui eveniment; favorabil, priincios. [Pronunţat: pri-el-]
  PjâE§BL ş.m. (înv. şi pop.) Luna . aprilie. [Pronunţat: pri-er]
  PBEETENÎE, prietenii, s.f. Sentiment de-simpatie, de stimă, de respect, de ataşament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabileşte între persoane, pe baza acestor sentimente; amiciţie, prieteşug. ♦ Atitudine plină de bunăvoinţă, prietenoasă faţă de cineva. ♦ Legătură între grupuri sociale, între popoare,_ între ţări bazată pe aspiraţii, năzuinţe, interese comune. [Pronunţat: pri-e-]
  PRIQQĂNĂ, prigoane, s.f. Urmărire aprigă, pornire împotriva cuiva; ină-
853
PRIGOWITOS-PSmOBDIAL
suri represive luate de o autoritate împotriva cuiva; asuprire, persecuţie, prigonire.
   PRIGONITOR,-OĂRE, prigonitorii -oare, s.m. şi f. Persoană care persecută, asupreşte, exploatează.
   PBIGORlj prigoresc, vb. IV. Refl. (înv. şi reg.) A se expune la căldura focului sau a soarelui.
   PRIGORIE, prigorii, s.f. Pasăre migratoare zveltă, din ordinul coracifor-melor, de mărimea-unei turturele, viu colorată cu roşu, galben, negru, albas-trn-verzui, cu ciocul lung, subţire şi puţin adus la vîrf, care trăieşte pe malurile lutoase ale apelor, hrănindu-se mai ales cu albine şi cu viespi; albină-rel (Merops apiaster).
   PRIGORfT,-Ă,i?ri^or^i,-ie, adj. (înv. şi reg.) Expus la căldura focului sau a soarelui; încălzit, înfierbîntat (de foc sau de soare).
   PRIHĂNĂ, prihane, s.f. (Rar) Vină morală; necinste; păcat.
   PRll,pers. 3 prieşte, vb. IV. Intranz. unipers. A-i fi cuiva de folos, a-i ajuta, a-i face bine.
   PRIINCl0S,-OĂSĂ, priincioşi,-oa-se, adj. (Pop.) Prielnic. [Pronunţat: pri-in-]
   PRIÎNŢĂ, priinţe, s.f. (Pop.) Folos, ajutor, serviciu.
   PRIMj-Ă, primi,-e, num. ord. (Adesea cu valoare de adjectiv) 1. Cel din-tîi (în spaţiu sau în timp); care se află la început, în fruntea unei serii; întîi, dintîi. O Număr prim (p), număr natural, jj > 2, la care singurii săi divi-zori sînt +1 şi + p. Numere (polinoame ) relativ prime, două numere întregi nenule (sau două polinoame nenule) al căror c.m.m.d.c. este 1. 2. Care este înaintea tuturor îfi privinţa însemnătăţii, a rangului, a calităţilor, a valorii; important, principal. <>. Prim-minis-tru, preşedinte al Consiliului de Miniştri; premier.
   PRIMADONĂ, primadone, s.f. Prima solistă a unui teatru de operă sau de operetă.
   PBIMĂR1, primari, s.m. Persoană care conduce, din punct de vedere administrativ, un municipiu, un oraş sau o comună (ca reprezentant al puterii centrale).
   PRIMĂBVĂ, primari,-e, adj. De la început; iniţial, primordial, originar.
   PRIMĂT1 s.n. Importanţă primordială; întîi etate.
   PRIMĂT2, primate, s.n. (La pl.) Ordin de mamifere superioare caracterizate prin dezvoltarea mare a creierului, omnivore, bipede, plantigrade, cu degetul mare opozabil, cu două mamele pectorale, care nascj de obicei, un singur pui, cuprinzind maimuţele şi omul; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin.
   PRlMĂ, prime, s.f. Retribuţie (bănească) suplimentară acordată cuiva ca recompensă pentru contribuţia adusă la creşterea calitativă şi cantitativă a producţiei; premiu (acordat în sistemul de retribuire).
   PRIMĂVARĂ, primăveri, s.f. Anotimpul care urmează după iarnă şi durează, în emisfera noastră, de la 21 martie (ecbinocţiul de primăvară) pînă la 21 iunie (solstiţiul de vară).
   PRIMENI,primenesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A înlocui sau a fi înlocuit (parţial ori total) cu altceva (nou), a (se) reînnoi; a face să-şi schimbe sau a-şi schimba (în bine) înfăţişarea, conţinutul etc., a (se) preface.
   PRIMITIV,-Ă, primitivi,-e, adj., s.f.
 1. Adj. Care este foarte simplu, foarte puţin dezvoltat, care are un caracter rudimentar. 2. S.f. (Mat.; în expr.) Primitivă a unei funcţii f(x), orice funcţie F{x) care admite ca derivată pe f(x).
   VBIMQBJ)IĂL,-Ă.,primordiali,-e, adj.
 1. De la început, de la origine; iniţial, originar, primar. 2. De mare importan-
PRIMORDIALÎTATE-PRIPONI
654
 ţă; esenţial, principal. [Pronunţat:
-di-aT]
   PRIMORDIALITATE s.f. Faptul de a fi primordial; întîietate, prioritate; superioritate. [Pronunţat: -di-a-]
   PRÎNCEPS1 adj. invar. (în expr.) Ediţie princeps, prima ediţie a operelor unui scriito” (clasic).
   PRÎNCEPS2, princepşi, s.m. Termen care desemna, în Imperiul roman, pe împărat. <£> Princeps senatus, magistrat suprem în Roma antică, învestit cu conducerea supremă a armatei, cu publicarea legilor, cu administrarea Romei şi a provinciilor, cu încheierea tratatelor internaţionale, dispunînd de vistieria statului.
   PRINCIPÂLĂ, principale, adj. (Gram.; în expr.) Propoziţie principală (şi substantivat, f.), propoziţie independentă dintr-o frază, care poate comunica singură ceva, şi de care depind propoziţiile subordonate.
   PRINCIPÂT, principate, s.n. 1. Formă de organizare de stat instituită de August, în anul 27 î.e.n., care concentra în mîinile împăratului roman întreaga putere militară, civilă şi religioasă. â. Teritoriu condus de un suveran avînd titlul de principe. ♦ (La pl.) Nume purtat de Ţara Românească şi de Moldova în perioada dinaintea Unirii (1859).
                                             PRÎNCEPE, principi, s.m. 1. (Titlu purtat de) conducătorul unui principat
(2). 2. Mare feudal din Germania medievală, care deţinea puterea în stat.
   PRINCBPIĂLyĂ, principiali,-e, adj. Care corespunde unui principiu, care decurge dintr-un principiu; care se conduce după principii juste. [Pronunţat: -pi-al]
   PRINCIPIALITATE s.f. însuşirea de a fi principial; aplicarea şi respectarea neabătută a sistemului de principii politice, ideologice şi morale care călăuzesc activitatea membrilor unei organizaţii, a unei societăţi. [Pronunţat: -pi-a-]
   PRINCIPIU, principii, s.n. 1. Element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un concept artistic, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc. O în principiu, din punct de vedere teoretic, în general. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei discipline. 2. Idee fundamentală de organizare, teză călăuzitoare în abordarea, explicarea şi soluţionarea unor probleme. 3. Element primordial, cauză primară sau punct de plecare a ceva. Principiu activ, substanţă existentă într-un produs de origine vegetală sau animală care imprimă un caracter specific acelui produs. 4. Convingere intimă, punct de vedere propriu.
   PRINOS, prinosuri, s.n. Manifestare, dovadă a respectului, admiraţiei sau recunoştinţei^ faţă de cineva sau de ceva.
   PRINSOARE, prinsori, s.f. (Pop.) înţelegere între două sau mai multe persoane care susţin lucruri diferite în aceeaşi problemă şi prin care cel ce se va dovedi că are dreptate va primi din partea celui sau celor care nu o au o răsplată stabilită conform înţelegerii ; rămăşag, pariu.
   PRIORITÂR,-Ă, prioritari,-e, adj. Care sire întîietate; care trebuie făcut, realizat înaintea celorlalte. [Pronunţat : pri-o-]
   PRIPĂS s.n. (înv. şi pop.; în expr.) De pripas (despre animale domestice), care rătăceşte de colo pînă colo, fără stăpîn.
   PRBPĂŞÎT,-Ă,pripăşiţi,-te, adj. (Pop. şi fam.) Care s-a stabilit undeva sau pe Ungă cineva (venind din altă parte).
   PRIPON, pripoane, s.n. Funie, frîn-ghie, odgon care serveşte la legarea de mal sau pentru tragerea la mal a unei ambarcatii.
   PRIPONI, priponesc, vb. IV. Tranz. A lega, a fixa sau a imobiliza ceva
655
PRIPOR-PROBA
sau pe cineva cu ajutorul unui pripon sau prin alte mijloace.
   PRIPOR,pripoare, s.n. (Geogr.) Pantă (abruptă).
   pmporCs,-oăsă, priporoşi,-oase, adj. Cu pripoare; care are rîpe, prăpăstii.
   PRISĂCĂ,prisăci, s.f. Loc unde sînt aşezaţi stupii, unde se cresc albine; totalitatea stupilor aflaţi pe acest loc.
   PRISĂCĂR, prisăcari, s.m. Persoană care se ocupă cu creşterea albinelor; stup ar, apicultor.
   PRISMĂTIC,-Ă, prismatici,-ce, adj. Care are forma unei prisme. O Suprafaţă prismatică, suprafaţă generată de o dreaptă mobilă (numită generatoare) de direcţie dată, care se sprijină pe o linie poligonală închisă (numită directoare).
   PRÎSMĂ, prisme, s.f. 1. (Mat.) Corp mărginit de o suprafaţă prismatică şi de două plane paralele care intersectează generatoarele suprafeţei prismatice. O Prismă regulată, prismă la care muchiile laterale sînt perpendiculare pe planele bazelor, iar bazele sînt poligoane regulate. 2. (Fiz.) Piesă de sticlă, de cuarţ sau de alt material transparent, de forma unei prisme (1) triunghiulare, folosită la aparatele optice pentru descompunerea sau reflexia luminii.
   PRISTĂV, pristavi, s.m. (înv.) Persoană care era mai mare peste slugile de pe moşia unui boier; vătaf.
   PRISTOl, pristoluri, s.n. Masă din mijlocul altarului unei biserici, pe care se ţin obiectele de cult. + (Rar) Altar al unei biserici.
   PRIVĂT,-Ă, privaţi,-te, adj. (Livr.) Particular, individual.
   PRIVAŢI(ÎNE,privaţiuni, s.f. (Livr.; de obicei la pl.) Lipsă, sărăcie, mizerie. [Pronunţat: -ţi-u-]
   PRIVE GHEĂ, priveghez, vb. L Tranz. (Pop.) A supraveghea; a avea grijă de... sau să...
   PRIVEGHI, 'priveghiuri, s.n. (Pop.) Veghe, pază, strajă. + Faptul de a sta noaptea în preajma unui mort, în ajunul înmormîntării.
   PRIVELIŞTE, privelişti, s.f. Tablou, aspect din natură; peisaj.
   PRIVILEGIU, privilegii, s.n. Avantaj, scutire de obligaţii către stat, drept sau distincţie socială care se acordă, în situaţii speciale, unei persoane, unui grup sau unei clase sociale etc. ori, în feudalism, oraşelor şi mănăstirilor.
   PRlZĂ, prize, s.f. 1. (Fiz.) Dispozitiv de conectare cu ajutorul căruia se realizează legătura electrică a unui receptor la o reţea electrică prin intermediul unei fişe de curent. <> Priză aeriană de curent, priză în formă de bară, de liră etc., prin care se realizează legătura dintre o linie electrică aeriană şi un tramvai, o locomotivă electrică etc. Priză de pămînt, dispozitiv prin intermediul căruia se realizează legătura dintre o instalaţie şi pămînt.
 2. (Chim.) Proces de transformare a pastei plastice de liant într-o masă rigidă, determinat de creşterea visco-zităţii structurale a pastei pînă la dispariţia plasticităţii ei, caracterizat printr-un început de priză şi un sfîrşit de priză, exprimate în unităţi de timp, socotite din momentul amestecării liantului cu apa.
   PRIZĂRIT,-Ă, prizăriţi,-te, adj. 1. (Pop. şi fam.) Care s-a dezvoltat insuficient, care a rămas nedezvoltat; pipernicit, firav. 2. Fig. (Rar) Lipsit de importanţă; neînsemnat, minor.
   PRIZONl£R,-Ă, prizonieri,-e, s.m. şi f. Militar prins de inamic în timpul unui război şi reţinut de acesta pentru a nu mai participa la război; captiv ♦ Fig. Om robit, îngrădit, subordonat total. [Pronunţat: -ni-cr]
   PROBĂ, probez, vb.I. Tranz. 1. (Folosit şi absol.) A supune ceva sau pe cineva la o probă, la o încercare, pentru a vedea dacă este corespunzător unui
PRQBABIIi-PROCARIOT
656
 scop, unor cerinţe etc.; a încerca un obiect de îmbrăcăminte, de încălţăminte etc. 2. A dovedi, a demonstra (cu probe), a pune în evidenţă.
   THOBĂBIL,-k, probabili,-e, adj. Care se poate produce, întîmplă; care poate corespunde realităţii.
   PROBÂBILÎSM s.n. Concepţie potrivit căreia nu se poate stabili categoric dacă o afirmaţie este sau nu adevărată.
   PROBABILISUC,-A, probabilistici, -ce, adj. Care ţine de teoria probabilităţilor; care apare în calculul probabilităţilor.
   PROBABILITATE, probabilităţi, s.f. (Mat.; în expr.) Probabilitatea unui eveniment A, numărul P(A), raport dintre numărul de evenimente elementare egal posibile care realizează evenimentul A şi numărul total de evenimente elementare egal posibile, avînd proprietăţile:
   0 < P(A) < 1;
   P(Cl) = 1, dacă O este evenimentul sigur;
   P(0) = 0, dacă 0 este evenimentul imposibil;
   P(A U B) = P(A) + P(B), dacă evenimentele A şi B _sînt incompatibile;
   P(A) = 1 — P{Ă), dacă Ă este evenimentul opus lui A. Teoria (sau calculul ) probabilităţilor, ramură a matematicii care are ca obiect studiul matematic al fenomenelor aleatorii şi care permite aprecierea dacă un eveniment aleatoriu se va realiza sau nu, în funcţie de eventualitatea unor evenimente elementare, presupuse, cunoscute.
   PROBANT,-A, probanţi,-te, adj. (Livr.) Care probează, dovedeşte, convinge; edificator, concludent.
   PROBĂ, probe, s.f. (Mat.; în expr.) Proba unui calcul (sau a unei operaţii aritmetice), metodă prin care se constată justeţea unui calcul (sau prin care se verifică exactitatea unei operaţii date.) Probă (a unei experienţe• aleatorii), rezultat al experienţei considerate.
(Chim.) Probă (a unui aliaj), numărul care exprimă de 1 000 de ori titlul aliajului.
   PROBITATE, probităţi, s.f. (Livr.) Cinste, integritate, onestitate.
   PROBLEMATIC,-A, problematici,-ce, adj., s.f. 1. Care constituie (încă) o problemă, o enigmă; care nu a fost încă rezolvat, care este (încă) nesigur.
2. S.f. Ansamblu de probleme (3) legate de aceeaşi temă; tematică.
   PROBLEMATIZARE, problematizări, s.f. Principiu şi metodă ale didacticii modeme care îşi găsesc utilitatea acolo unde apar situaţii contradictorii ce urmează să fie soluţionate prin gîndire, prin analiză, prin descoperirea unor reguli de ordin superior.
   PROBLEMA, probleme, s.f. 1. Chestiune care prezintă aspecte neclare, discutabile, care necesită o lămurire, o precizare, care se pretează la discuţii.
2. Chestiune importantă care constituie
o  sarcină, o preocupare (majoră) şi care cere o soluţionare (imediată).
3. Chestiune care intră în sfera preocupărilor, cercetărilor cuiva; obiect principal al preocupărilor cuiva; temă, materie. 4. (Mat.) Enunţ care, conţi-nînd anumite date, ipoteze, necesită, de regulă, una sau mai multe soluţii ce se pot obţine pe baza unor calcule sau raţionamente.
   PROBOSCIDIAN, proboscidieni, s.m. , (La pl.) Ordin de mamifere placentare, cunoscute sub numele de elefanţi, caracterizate prin trompa lor lungă şi mobilă, care serveşte ca organ de prins, tactil şi olfactiv, provenită prin dezvoltarea buzei superioare şi a nasului, avînd incisivii foarte dezvoltaţi, transformaţi în colţi lungi din fildeş şi nepo-sedînd caninii inferiori; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin. [Pronunţat: -di-an]
   PROCARlOT,procariote, s.n. (La pl.) Grup de organisme primitive (viruşi, bacterii, alge albastre), unicelulare, cu structură simplă, lipsite de nucleu in-
|657
PROCEDEU-PROCITI
clividualizat; (şi la sg.) specie care face j parte din acest grup. [Pronunţat: -ri-ot]
 |, PROCEDAU, procedee, s.n. 1. Mijloc folosit pentru a ajunge la un anumit ]rezultat, mod de a proceda; mijloc, metodă, modalitate, procedură. 2. So-
 1 luţie practică, sistematică, adoptată pentru efectuarea, executatea sau producerea unui lucru, a unei operaţii sau a unei serii de operaţii dintr-un proces tehnologic. O (Ind.) Procedeu Bessemer, procedeu de elaborare a oţelului, care constă în afinarea fontei lichide într-un convertizor acid printr-un curent de aer insuflat la baza convertizorului. Procedeu Thomas, procedeu de elaborare a oţelului, prin afinarea fontelor bogate în fosfor într-un convertizor bazic, prin insuflare de aer. Procedeu Martin (sau Siemens--Martin), procedeu de elaborare a oţe-lurilor-carbon de calitate şi a oţelurilor speciale prin afinarea fontei brute, amestecate cu fier vechi sau cu minereu, printr-o topire oxidantă, în cuptor Martin cu căptuşeală (acidă sau bazică). Procedeul camerelor de plumb, procedeu de obţinere a acidului sulfuric în camere căptuşite cu tablă de plumb, din bioxid de sulf, în prezenţa oxizilor de azot drept catalizator. Procedeu prin contact, procedeu de obţinere a acidului sulfuric prin oxidarea bioxidului de sulf, în sobă de contact, în prezenţa pentoxidului de vanadiu drept catalizator. Procedeul Solvay, procedeu folosit pentru fabricarea sodei calcinate.
    PROCEDtJRĂ, proceduri, s.f. 1. Totalitatea actelor şi a formelor îndeplinite în cadrul activităţii desfăşurate de un organ de jurisdicţie,.de executare sau de alt organ de stat. 2. Ramură a dreptului care are ca obiect studiul procedurii (1).
    PROCfÎNT, procente, s.n. A suta parte dintr-o cantitate dată; sutime, procentaj. + (Mat.) Raportul dintre un număr şi 100; se-notează p%.
   PROCES, procese, s.n. 1. Succesiune de operaţii, de stări sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare, se produce o transformare; evoluţie; dezvoltare; desfăşurare; acţiune. 2. Ansamblu de fenomene produse în serie, eventual şi în paralel, prin care se realizează o transformare de stare fizico--chimică. 3. (Biol.; în expr.) Proces de evoluţie (sau evolutiv), desfăşurare, în timp, a fenomenelor biologice care produc schimbări cantitative neînsemnate, imperceptibile, necontenite, pregătind schimbările calitative, radicale.
4.  Totalitate a schimbărilor care se produc într-o societate determinată, generate de interacţiunea componentelor sale contradictorii. <0 Proces de producţie, activitate socială în care oamenii, cu ajutorul mijloacelor de producţie, exploateaza şi modifică elementele din natfiră în vederea satisfacerii necesităţilor de: consum de bunuri materiale. 5. Activitate'desfăşurată în vederea soluţionării unor litigii sau a stabilirii şi sancţionării faptelor care încalcă legea. <> Proces-verbal, înscris (cu caracter oficial) în care se consemnează' un fapt de natură juridică; act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuţiile şi hotărîrile miei adunări constituite. 6. (Psih.; în expr.) Proces afectiv, proces (1) psihic prin care se reflectă atitudinea omului faţă de obiectele şi fenomenele realităţii.
   PRO GE SI 0NĂL,-Ă, procesionali,-e,' adj. (Rar) Care îmbracă diverse aspecte succesive. [Pronunţat: -si-o-]
   PROCESUĂIj,-Ă, procesuali,-e, adj. Referitor la procese (5), care aparţine proceselor, care constituie un proces. [Pronunţat: -su-al\ PROCESUALITĂTE, procesualăăţi, s.f. însuşire care arată că o acţiune are caracterul unui proces, desfăşu-rîndu-se succesiv în timp. [Pronunţat: -su-a-1
   PROdTÎ, procitesc, vb. IV. Tranz. (înv.) A asculta pe un elev din lecţiile
42 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
PRO CLAM A-PKODU CŢIE
658
învăţate într-o anumită perioadă de timp.
  PROCLAMĂ, proclăm, vb. I. Tranz. A acorda cuiva în mod oficial un titlu, un drept, o calitate.
  PROCLAMĂŢIE, proclamaţii,       s.f.
Document prin care un şef de stat, un guvern sau o mişcare politică aduce la cunoştinţa publică un eveniment de importanţă deosebită.
  PROCLITIC,-Ă, proclitici, -ce, adj. (Despre unele cuvinte) Care nu are accent propriu şi este aşezat înaintea altui cuvînt.
  PROCONSUL, proconsuli, s.m. Magistrat roman care, după încheierea consulatului, era însărcinat cu guvernarea unei provincii.
  PROCURATOR,procuratori, s.m. Magistrat roman care administra o provincie.
  PRO CU HAT Ij RĂ. procuraturi, s.f. Ansamblu de organe de stat care exercită activitatea de supraveghere a aplicării legilor, decide trimiterea infractorilor în faţa justiţiei, susţine acuzarea înaintea instanţelor judecătoreşti, reprezintă interesele statului în in-
stantă.
     t
  PROCURĂ, procuri, s.f. împuternicire legalizată prin care cineva poate acţiona în numele altcuiva. ^ (Concr.) Act prin care se dă această împuternicire; mandat.
  PROCUSTLĂN,-Ă, procustieni,-e, adj. Care aparţine personajului legendar Procust, referitor la legenda lui Pro-cust (care îi culca pe cei jefuiţi într-un pat prea mic sau prea mare, retezîn-du-le sau zdrobindu-le picioarele ca să încapă exact în el). [Pronunţat: -ti-an]
  PRODIGIOS,-OĂSĂ, prodigioşi,-oase, adj. Ieşit din comun (prin cantitate, varietate, calitate); uluitor, uimitor. [Pronunţat: -gi-os]
  PRODUCĂTOR,-OĂRE, producători,
-oare, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care produce ceva, care dă naştere la ceva.
2.  Adj., s.m. şi f. (La pl:) (Plante
verzi) care produc substanţe organice,)
acumulîndu-le ca materie ce serveste
                                     t
drept hrană pentru animalele fitofage. <
   PRODUCTIV,-Ă, productivi,-e, adj. J Care produce (mult), care dă randament.
   PRODUCTIVITATE, productivităţi, s.f. 1. Capacitatea sau însuşirea de a fi productiv; capacitatea de a produce (mult); randament. <^> Productivitatea muncii, rodnicia sau eficacitatea cu care este cheltuită munca omenească în procesul de producţie sau cantitatea de produse obţinute într-o unitate de timp; timpul de muncă necesar pentru executarea unui anumit produs. 2. Capacitate a unor cuvinte de a forma- (multe) sensuri sau derivate noi.
   PRODtJCŢIE, producţii, s.f. Procesul creării bunurilor necesare existenţei şi dezvoltării societăţii, în cursul căruia oamenii transformă sau modifică obiectele din natură potrivit trebuinţelor lor; (concr.) totalitatea produselor (1) obţinute într-o unitate de timp, într-un anumit domeniu etc. <0 Producţie de mărfuri, sistemul de relaţii. sociale în care produsele se creează de către diferiţi producători, separaţi unii de alţii, fiecare dintre ei fiind specializat în confecţionarea unui produs oarecare, astfel încît, pentru satisfacerea nevoilor sociale, este necesară vînzarea şi cumpărarea de produse (care, în virtutea acestui drept, devin mărfuri) pe piaţă. Producţie globală, volumul total (în expresie valorică) al producţiei întreprinderilor sau ramurilor economiei naţionale, obti-
                          3         >3
nut într-o anumită perioadă de timp, ca urmare a activităţii productive. Producţia marfă, producţia întreprinderilor sau a ramurilor economiei naţionale, în expresie bănească, obţinută într-o anumită perioadă de timp şi livrată sau destinată desfacerii. Producţia netă, valoarea producţiei marfă minus cheltuielile materiale de producţie.
659
PRODUS-PROFESIONISM
  ! PRODtJS, produse, s.n. 1- Bun material rezultat dintr-un proces de muncă; totalitatea obiectelor sau a bunurilor obţinute în procesul de producţie; bun, (înv.) product. <> Produs finit, bun material al cărui proces de fabricaţie s-a încheiat în întreprinderea respectivă şi care corespunde întocmai standardelor, normelor interne sau altor condiţii tehnice-calitative stabilite. Produs social, totalitatea valorilor de întrebuinţare create într-o ţară, în decursul unei perioade de timp determinate, de obicei un an. 2. Rezultat material, al unui proces social sau material, al urnii proces fiziologic sau de creaţie; rezultat material al unui complex de fenomene sau de acţiuni.
3.  (Mat.) Rezultatul unei înmulţiri.
♦   Mărime fizico-chimică, rezultat al înmulţirii a doi factori (numere, mărimi scalare, vectoriale etc.). O Produs de solubilitate (sau ionic), produsul dintre concentraţiile ionilor unui electrolit greu solubil dintr-o soluţie pură saturată, mărime. constantă pentru o temperatură dată şi caracteristică so-lubilităţii unei substanţe. Produs ionic al apei, produsul concentraţiilor ionilor hidroniu şi ionilor hidroxil dintr-o soluţie apoasă, mărime constantă la o anumită temperatură. 4. Corp sau substanţă obţinute pe cale naturală sau sintetică In urma unei reacţii chimice.
  PROEMINENT,-Ă, proeminenţi,-te, adj. Care iese (mult) în afară, în relief.
♦   Fig. (Despre oameni şi realizările lor) Care iese din comun (prin însuşiri); remarcabil.
  PROEMINENŢĂ, proeminenţe, s.f. Ceea ce iese (mult) în afară, în relief; ridicătură, ieşitură.
  PROFĂN,-Ă, profani,-e, adj. (Adesea substantivat) 1. Care este ignorant într-un domeniu oarecare; neştiutor, nepriceput, ageamiu. 2. Care nu ţine de religie, care nu reprezintă sau nu exprimă un punct de vedere religios; lumesc, laic. 3. Care nu res-
 «2*
peetă lucrurile considerate sacre; necredincios.
   PROFASCfST,-Ă, profascişti,-ste, adj. Care este favorabil fascismului, care susţine fascismul.
   PROFĂZĂ, profaze, s.f. (Biol.) Fază de început a diviziunii mitotice şi me-iotice, în care cromozomii se scurtează şi cresc în grosime, nucleolii şi membrana nucleară dispar, cariolimfa se amestecă cu citoplasma şi apar firişoare citoplasmatice în număr egal cu cel al cromozomilor, care se aşază pe meridiane, formînd fusul nuclear.
   PR OFEMIN î ST,-A, profeminişti,-ste, adj. Care susţine drepturile femeilor, favorabil femeilor.
   PROFERĂ, proferez, vb. I. Tranz. (Livr.) A rosti, a pronunţa (în mod ameninţător, cu ton ridicat etc.) blesteme, ameninţări etc.
   PROFESĂ, profesez, vb. I. Tranz. şi intranz. A practica, a exercita o meserie, o profesiune.
   PROFESIONAL,-A, profesionali,-e, adj. Care ţine de o profesiune, privitor la o profesiune; care este legat de o profesiune. O Secret profesional, informaţie pe care o deţine cineva graţie profesiunii sale şi pe care nu are dreptul să o divulge nimănui. învăţămînt profesional, învăţămînt pentru pregătirea şi pentru specializarea muncitorilor calificaţi. Şcoală profesională, instituţie de învăţămînt care pregăteşte cadrele de muncitori calificaţi. Boala profesională, boală specifică unei profesiuni sau provocată de o anumită profesiune. [Pronunţat: -si-o-~\
   PROFESIONISM s.n. 1. Practicare competentă a unei îndeletniciri, ca profesionist; profesionalism. 2. Formă de practicare a sportului de performanţă în care sportivii sînt remuneraţi pentru activitatea desfăşurată şi pentru rezultatele obţinute, pe baiza unui statut şi unui regulament propriu clubului sau asociaţiei respective. [Pronunţat: -5Î-0-]
PROFESIUNS-PKOGNOZĂ
660
   PROFESIUNE, profesiuni, s.f. 1. Ocupaţie, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare; gen de muncă pe care o persoană o poate exercita, pe baza unei pregătiri teoretice şi practice speciale; meserie.
2.  (în expr.) Profesiune de credinţă, declaraţie publică pe care o face cineva cu privire la principiile sau la convingerile sale. [Pronunţat: -si-u-]
   PR0FÎ3T, profeţi, s.m. 1. Persoană considerată drept trimis al lui Dumnezeu pe pămînt şi capabilă să prezică viitorul; proroc. 2. Persoană care intuieşte (sau pretinde că intuieşte) apariţia, desfăşurarea sau deznodămîntul unor evenimente din viitor.
   PBQFETICj-Ă, profetici,-ce, adj. De profet, ca de profet; care prevesteşte.
   VRQiWETrLK,profetizez, vb. I. Tranz. A prevesti ceva (graţie unei presupuse inspiraţii divine).
   PROFEŢIE, profeţii, s.f. Ceea ce prevesteşte, profetizează cineva.
   PROFlL, profiluri, s.n. 1. Contur, aspect al feţei cuiva, privit dintr-o parte. <0 Loc. adv. Din (sau în) profil, dintr-o parte. # Fig. Portret figură.
2.  înfăţişare, aspect, formă. + Contur al unui lucru, al unei fonne de relief etc. O Profil morfologic, reprezentare grafică în plan vertical, la o anumită scară, a reliefului unei regiuni. 3. Conturul unei secţiuni plane a unui obiect, a unui edificiu, a unui corp geometric.
♦   Conturul aparent al unui obiect, rezultat dintr-o proiecţie ortogonală pe un plan. 4. Desen care reprezintă o secţiune verticală făcută într-o construcţie sau în sol, pentru a indica distribuţia sau structura acestora. ♦ Dispozitiv sau ansamblu de piese folosite pentru a indica, într-un plan vertical, limitele pînă la care trebuie să se întindă o lucrare. 5. Piesă decoratiyă, în relief, folosită la ornamentarea unei clădiri, la consolidări aparente, la îm-
bunătăţirea acusticii unei săli etc. 6. Obiectivul de bază al producţiei unei întreprinderi, al activităţii unei instituţii, căruia îi corespunde un anumit mod de organizare. 7. Denumire folosită în practică pentru produse laminate din oţel, din alte metale sau din mase plastice, de diferite forme (în T, în I, în-U etc.).
   PROFILA, profilez, vb. I. 1. Tranz.
şi refl. A (se) înfăţişa (în linii generale),
a (se) reliefa, a (se) contura. 2. Tranz.
si refl. A face să iasă ori a iesi în evi-f »
denţă (prin trăsăturile generale). 3. Tranz. A stabili obiectivul de bază al producţiei unei întreprinderi, al activităţii unei instituţii, organizîndu-le în mod corespunzător. 4. Tranz. A lamina un drug de metal, dîndu-i un profil uniform pe toată lungimea lui. ♦ A fasona, a prelucra un obiect sau un material pentru a-i da un anumit profil.
   PROFIT, profituri, s.n. Ceea ce reprezintă un folos (material sau spiritual) pentru cineva sau pentru ceva; cîştig, beneficiu, avantaj. ♦ (Ec. pol.) Formă transformată a plusvalorii, reprezentînd beneficiul capitalistului; plusvaloarea privită ca un rezultat al întregului capital investit.
   PROFtJNB,-k, profunzi,-de, adj. (A-desea fig.) Care are (o mare) adîncime; adine.
   PBOÎTTNDÎTĂTE s.f. (Livr. şi fig.) însuşirea de a fi profund, adînc; adîncime, profunzime.
   PROGENITtJRĂ,/>rogerai£uri, s.f. Urmaş al cuiva; odraslă, vlăstar.
   PRQGESTERONs.n. (Biol.) Luteină.
   PRQGLOTĂ, proglote, s.f. Fiecare dintre segmentele corpului cestodelor.
   PROGNOZĂ, prognoze, s.f. Anticipare a desfăşurării în viitor a unor fenomene şi procese din domeniul economiei, tehnologiei, ştiinţei etc., ple-cînd de la experienţa anterioară şi
661
PROGRAM-PROIECT
   folosind un ansamblu de metode şi de
-  tehnici necesare obţinerii de cunoştinţe privind evoluţia acestora într-o perspectivă mai îndepărtată (legînd într-un singur tot trecutul, prezentul şi viitorul); prevedere a valorilor pe care le vor lua în viitor unele mărimi din prezent.
    PROGRĂM, programe, s.n. 1. Plan de activitate în care sînt stabilite (în ordinea desfăşurării lor) etapele propuse pentru o perioadă dată: desfăşurare a activităţii (individuale, dintr-o instituţie) după un astfel de plan. 2. Totalitatea principiilor, opţiunilor şi scopurilor după care se conduce un partid politic, o organizaţie, un guvern, un candidat la o funcţie politică etc.
   3. Ordinea după care se desfăşoară o emisiune de radio sau de televiziune, un spectacol; ansamblul părţilor unei asemenea emisiuni, ale unui spectacol.
   ♦  Foaie de hîrtie, publicaţie, broşură în care este prezentat un astfel de program.
    PBOGRÂMĂRE, programări, s.f. Acţiunea de a stabili, în ordinea desfăşurării lor, etapele unor activităţi pentru o anumită perioadă de timp.
    PRO GRĂMĂTIC,-Ă,        programatici,
   -ce, adj. (Adesea adverbial) Care se face pe baza unui plan precis, care reflectă un asemenea plan, o anumită concepţie, viziune etc.
    PROGRES, (2) progrese, s.n. 1. Dezvoltare ascendentă, avînd ca rezultat transformări de ordin calitativ, trecerea de la inferior la superior, de la simplu la complex, în diferite domenii ale activităţii (sociale); mers înainte, evoluţie în care apare şi se consolidează noul. 2. Dezvoltare, schimbare îh bine datorită căreia se ajunge la un rezultat dorit, scontat ori se atinge un anumit scop.
    PROGRESIE, progresii, s.f. (Mat.) Succesiune finită de numere (numite termeni) care derivă imul din altul urmînd anumite reguli. O Progresie
aritmetică, sir de numere în care fie-l i
care termen, cu excepţia primului, se obţine din precedentul prin adăugarea aceluiaşi număr (numit raţie); se notează :-r ax, a2,—, a^. Progresie geometrică, şir de numere în care fiecare termen, cu excepţia primului (totdeauna nenul), se obţine din precedentul prin înmulţirea cu acelaşi număr nenul (numit raţie); se notează: ~ C], a2,..., an.
  PROGRESÎST,-A, progresişti,-ste, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Partizan al progresului pe plan politic, social, economic, tehnic, ştiinţific, moral, intelectual etc.; persoană care promovează progresul. 2. Adj. Care ţine de progres ori de progresişti (1), privitor la progres sau la progresişti; care promovează, susţine progresul.
  PROHIBIT,-A,       prohibiţi,-te,    adj.
(Despre mărfuri) A căror producere, vînzare, export sau import sînt interzise.
  PR0H3BITÎVS-Ă, prohibitivi,-e,' adj. Care interzice, care opreşte ceva în mod legal; care introduce prohibiţia.
  PROHIBIŢIE, prohibiţii, s.f. Măsură (legislativă sau administrativă) prin care se interzice producerea, vîn-zarea, exportul sau importul unor mărfuri.
  PROHOD. prohoduri, s.n. Slujbă religioasă la înmonnîntările creştine (ortodoxe).
  PROESCT, proiecte, s.n. 1. Plan sau intenţie de a întreprinde ceva, de a organiza, de a face un lucru. 2. Prima formă (de dimensiuni reduse) a unei sculpturi monumentale, care urmează să fie apoi executată la scară de monument. 3. Lucrare tehnică întocmită pe baza unei teme date, care cuprinde calculele tehnico-economice, desenele, instrucţiunile etc. necesare executării unei construcţii, unei maşini etc. 4. Prima formă a unui plan (economic, social, financiar etc.), care urmează să fie discutat şi aprobat pentru a primi
PROIECTA-PROLOG
662
un caracter oficial şi a fi pus în aplicare. [Pronunţat: pro-iect]
   PROIECTĂ, proiectez, vb. I. 1. Tranz. A avea intenţia să facă ceva; a intenţiona, a plănui ceva. 2. Tranz. A face o proiecţie (1), a reprezenta schematic un corp pe o suprafaţă sau pe un plan, după anumite reguli geometrice. 3. Tranz.. şi refl. A face să apară sau a apărea în trăsăturile sale (generale) caracteristice, definitorii; a (se) reflecta, a (se) profila, a (se) contura. [Pronunţat: pro-iec-]
   PROIECTĂNT,-Ă, proiectanţi,-te, adj. Gare serveşte la proiecţie (1), de proiecţie. [Pronunţat: pro-iec-]
   PROIECTOR, proiectoare, s.n. Aparat care concentrează (cu ajutorul unor oglinzi, lentile etc.), într-un fascicul intens, razele produse de o sursă de lumină şi care se foloseşte pentru semnalizări ori pentru luminare la autovehicule, în săli de spectacol etc.
   PROIECŢIE, proiecţii, s.f. I. Operaţie geometrică de reprezentare a unei figuri, a unui obiect etc. pe o dreaptă, pe un plan;.figură obţinută prin această operaţie. ■£> Proiecţie cilindrică (sau paralelă), proiecţie realizată cu drepte de direcţie dată. Proiecţie conică (sau centrală), proiecţie realizată cu drepte care trec printr-un punct fix. 2. Reproducere pe ecran a imaginilor înregistrate pe un film transparent, cu ajutorul unui fascicul luminos care străbate pelicula. [Pronunţat: pro-iec-]
   PROLEGOMENĂ, prolegomene, s.n. (Livr.) Expunere succintă care serveşte ca introducere în problematica unei anumite ştiinţe. ♦ Ansamblu de noţiuni preliminare aparţinînd unui domeniu ştiinţific.
   PROLETĂR,-Ă, proletari,-e, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine proletariatului, privitor Ia proletariat. 2. S.m. şi f. Cetăţean sărac din Roma antică, ale cărui bunuri nu depăşeau
o  limită foarte scăzută. 3. S.m. şi f. Muncitor salariat din societatea capi-
talistă, care, neavînd mijloace de producţie proprii pentru a-şi cîştiga existenta, este obligat să-si vîndă forţa
    fi            O       t            t
de muncă.
   PROLETARIĂT s.n. I. Masele sărace ale cetăţenilor liberi din Roma antică. 2. Una dintre cele două clase fundamentale ale societăţii capitaliste, formată din muncitori salariaţi, lipsiţi de mijloace de producţie, nevoiţi să-şi vîndă forţa de muncă pentru a-şi cîştiga existenţa; clasa proletarilor (3). [Pronunţat: -ri-at]
   PROLETARIZĂRE, proletarizări, s.f. Proces de ruinare a micilor producători şi a unei părţi a burgheziei şi transformarea acestora în proletari, în condiţiile capitalismului.
’ PROLETCULTISM s.n. Curent cultural, ivit după prima revoluţie proletară victorioasă, ale cărui principii estetice se reduceau la ideea formării unei culturi „pur proletare^ şi care respingea întreaga moştenire culturală a trecutului.
   PROLIFERĂ, proliferez, vb. I. In-tranz. 1. (Despre celule sau ţesuturi) A se înnjLulţi (în mod anormal) prin diviziune. 2. (Despre organisme) A se reproduce, a procrea. 3. (Despre arme de distrugere în masă) A se fabrica, a se răspîndi tot mai mult.
   PROLÎFIC, -Â, prolifici, -ce, adj. (Despre fiinţe) Care se înmulţeşte foarte repede. ♦ Care posedă însuşirea de a
se înmulţi.
          t ■
   PROLÎX, -Ă, prolicşi, -xe, adj. (Despre vorbire, stil etc.) încărcat cu detalii sau cu podoabe inutile (si neclar); prea complicat.
   PROLOG, prologuri, s.n. 1. Parte introductivă a unei opere literare, dramatice sau muzicale, care prezintă evenimentele premergătoare acţiunii sau elemente care înlesnesc înţelegerea ei. 2. Parte a unei piese antice de teatru care preceda intrarea corului în scenă şi în care se expunea subiectul
663
PROMENADA-PROPENA
şi se făcea apel la bunăvoinţa spectatorilor.
  PROMENĂDĂ, promenade, s. f. (Livr.) Plimbare; loc de plimbare.
  PROMOŢII! s.n. Pm cu Z =61. Element chimic cu caracter metalic, din grupa lantanidelor, izolat din produşii de fisiune ai uraniului.
  PROMONTORIU, promontorii, s.n. Porţiune de uscat înaltă şi stîncoasă care înaintează (mult) în mare.
  PROMOROĂCĂ s.f. Strat subţire format din cristale mici de gheaţă, care se depune, iama, pe arbori, pe case etc., cînd temperatura este scăzută şi vîntul slab; chiciură.
  PROMOTOR, -OĂRE, promotorii
 -oare, subst. 1. S.m. şi f. Iniţiator şi animator al unei acţiuni, al unui curent etc. 2. S.m. (Chim.) Substanţă solidă care, adăugată în cantităţi mici catalizatorilor în curs de. preparare, măreşte activitatea catalitică a acestora, fără a fi ea însăşi catalizator.
  PROMOVĂ, promovez, vb. I. Tranz. A susţine, a stimula, a încuraja pentru a face să progreseze, să se dezvolte.
  PROMPTITUDINE s.f. Rapiditate (şi punctualitate) în executarea unui lucru.
  PROMULGĂRE, promulgări,         s.f.
 Acţiune prin care un organ (prevăzut de constituţie) constată şi atestă existenţa unei legi adoptate de parlament, hotărînd publicarea şi intrarea ei în vigoare.
  PRONĂOS, pronaosuri, s.n. 1. încăpere a bisericilor creştine care precedă naosul. 2. încăpere a unui templu grec, situată în faţa sanctuarului.
  PRONATOR, pronatori, adj. (în expr.) Muşchi pronatori, muşchi situaţi pe faţa anterioară şi laterală a gambei, care efectuează rotaţia mîinii şi, respectiv, ridicarea şi coborirea piciorului.
  PRONĂŢIE, pronaţii, s.f. Mişcare de rotaţie pe care o execută mîna şi
 antebraţul pentru a aduce palma înapoi şi degetul mare spre corp.
  PROIST OMINĂL, -A, pronominali, -e, adj. Care ţine de pronume, privitor la pronume; care are valoare de pronume.
  PRONtJME, pronume, s.n. Parte flexibilă de vorbire care ţine locul unui substantiv.
  PROPAGANDĂ, propagande, s.f. Acţiune sau activitate desfăşurate, în mod sistematic şi perseverent, pentru răspîndirea în mase ă unor idei, doctrine -politice, economice, filozofice, morale etc., cu ajutorul cărora indivizii îşi formează anumite atitudini, opinii şi comportamente sociale.
  PROPAGANDIST, -A, propagandişti, -ste, s.m. şi f. 1. Persoană care face propagandă. 2. Activist de partid care conduce un cerc sau un seminar de învăţămînt politico-ideologic.
  PROPĂN s.m. C3H8. Alean cu trei atomi de carbon în moleculă, substanţă gazoasă, inodoră în stare pură, solubilă în apă, în alcool, în benzen, extrasă din gazele de sondă sau de cracare, utilizat, împreună cu butanul, drept combustibil lichefiat (aragaz) şi ca intermediar în unele sinteze organice.
  PROPâNOL, propanoli, s.m. Denumire dată celor doi alcooli alifatici saturaţi, primari, izomeri de poziţie: propanol-1, alcool propilic; propanol-2, alcool izopropilic.
  PROPAN0NA s.f. (Chim.) Acetonă.
  PROPANTRlOL s.m. (Chim.) Glicerina.
  PROPEDEUTICĂ s.f. (Rar) Disciplină care constituie o introducere necesară în studiul altei discipline.
  PROPENĂL s.m. (Chim.) Acroleină.
  PROFANĂ, propene, s.f. Alchenă cu trei atomi de carbon şi o dublă legătură în moleculă, substanţă gazoasă, incoloră, solubilă în apă, în alcool, în acetonă, care se extrage din gazele de cracare a ţiţeiului, folosită la fabri-
PROPICE-PKOPORŢIONAL
664
 earea alcoolului izopropilie, a glicerinei şi a altor produse valoroase; propilenă.
   PROPÎCE adj. invar. (Livr.) Favorabil, prielnic, potrivit.
   PROPÎL s.n. — C3H7. Radical alchilic monovalent, considerat că derivă formal de la propan.
   PROPELEE s.f. pl. Intrare monumentală a unui templu sau a unui palat (în antichitate), formată din mai. multe încăperi şi porţi legate între ele cu porticuri şi cu scări. [Pronunţat: -Ze-e]
   PROPILBENZEN, propilbenzeni, s.m. Denumire dată celor doi derivaţi ai benzenului cu grupare propil legată de benzen: n-propil-benzen, C6H5CH2*
 • CH2CH3, propilbenzen normal, folosit în unele sinteze organice. IzopropUben-zen, cumen.
   PROPILENĂ, propilene, s.f. (Chim.) Propenă.
   PROPÎLIC adj. (în expr.) Alcool propilic (normal), CH3-CH2-CH2-OH, alcool aciclic saturat primar obţinut prin fracţionarea fuzelului brut sau, ca produs secundar, în reacţia dintre oxid de carbon şi hidrogen, lichid miscibil cu apă, cu alcool, cu eter, folosit ca dizolvant pentru răşini, esteri celulozici etc., şi ca intermediar în unele sinteze organice; propanol-1.
   PROPlNĂ, propine, s.f. Alchină eu trei atomi de carbon şi o triplă legătură în moleculă, substanţă gazoasăj greu solubilă în apă, solubilă în alcool şi în eter, inflamabilă.
   PROPIONĂT, propioruiţi, s.m. Sare sau ester al acidului propionic. [Pronunţat: -pi-o-]
   PROPIONIC adj. (în expr.) Acid propionic, CH3-CH2COOH, acid mo-nocarboxilic saturat, lichid incolor, solubil în apă, folosit în unele sinteze organice. [Pronunţat: -pi-o-]
  PROPIONITRÎL s.m. C2H5C=N.- Nitril al acidului propionic, lichid incolor, cu miros de migdale amare, solu il în apă, în eter etc., folosit ca intermediar în unele sinteze organice şi de medicamente. [Pronunţat: -pi-o-]
  PROPLIOPITEC, propliopiteci, s.m. Descendent direct al parapitecului, de mărimea unui cîine, din care s-au separat gibonul, urangutanul şi omul. [Pronunţat: -pli-o-]
  PROPOLIS s.n. Substanţă răşinoasă aromată colectată de albine şi folosită de ele pentru acoperirea pereţilor interiori din stup, la astuparea găurilor şi a crăpăturilor, la lipitul ramelor şi la acoperirea dăunătorilor intraţi şi omo-rîţi în stup.
  PROPORŢIE, proporţii, s.f. 1. (Mat.) Egalitate între două rapoarte. 2. Raport între dimensiunile tinor obiecte, între părţile unui întreg sau între fiecare dintre aceste părţi şi întreg, între valorile unor mărimi etc. O (Chim.) Legea proporţiilor definite, lege după care substanţele reacţionează sau rezultă din reacţii în raporturi de masă bine definite şi constante. Legea proporţiilor multiple, lege după care, dacă două elemente se combină între ele pentru a forma mai multe combinaţii, între diferitele cantităţi dintre un element ce se combină cu aceeaşi cantitate din celălalt element există raporturi exprimate prin numere întregi şi mici. 3. Raport, relaţie (echilibrată) între fenomene, noţiuni etc.
4. (La pl.) Dimensiune, mărime; extindere (mare), amploare. O Expr. A lua proporţii, a se dezvolta, a creşte foarte mult; (fam.) a se îngrăşa. + Cantitate, măsură.
  PROP ORŢIQNĂL, -Ă, proporţionali, -e, adj. Care formează o proporţie sau mai multe rapoarte egale. O Mulţimi direct proporţionale, două mulţimi ordonate de numere reale, (a1} a2, ..., an) şi (&!, b2, ..., bn), cu n 2* 2, »€ N,
665 j_______________________________________PROPORŢIONAT-PROPRIP
      l
 dacă} există un număr real nenul k (numit coeficient deproporţionalitate), astfel încît: a1—kb1, az=kbz, •••,
 an =kbn sau: — — — == ... = ^ (dacă h bz bn
 numerele b±, b2, ..., bn nu sînt nule). Segmente proporţionale, segmentele a două mulţimi ordonate, (| AtBx |, M252|,..., UBSn|) şi (| A\B\\,
 I A'zB\ |, ..., | A'nB'n |), cu n > 2, n£N, dacă cele două mulţimi ordonate de numere ce reprezintă corespunzător lungimile lor sînt proporţionale. Mulţimi invers proporţionale, două mulţimi ordonate de numere reale, (ax, az,’ ..., an) şi fa, b2, ..., bn), cur ^ 2, n € N, cu care se poate forma şirul de produse egale: afa =a2bz =
_ a2  _ On 
1 I =    1 
h bz    bn 
 (dacă numerele &l5 bz, ..., bn nu sînt nule). [Pronuntat: -ţi-o-]
  PROPORŢIONAL -A, proporţionaţi, -te, adj. Care are proporţii echilibrate, armonioase; potrivit, armonios. [Pronunţat: -ţi-o-]
  PROPOZIŢIE, propoziţii s.f. 1. Cea mai mică unitate sintactică prin care se exprimă o idee, o judecată etc. <^> Propoziţie simplă, propoziţie formată numai din predicat (şi subiect). Propoziţie dezvoltată, propoziţie care cuprinde (pe lîngă predicat şi subiect) şi unul sau mai multe atribute, complemente. Propoziţie intercalată, propoziţie care este introdusă în structura altei propoziţii. 2. (Mat.) Enunţ despre care se ştie că este sau adevărat sau fals (însă nu şi una şi alta simultan). O Propoziţie cu variabile, predicat (3). [Variantă: propozitiune s.f.]
  PROPOZIŢltJNE s.f. v. propoziţie.
  PROPRIETATE, proprietăţi, s.f. 1. Relaţie socială (istoriceşte determinată) ce ia naştere în legătură cu însuşirea şi stăpînirea de către oameni (ca
 indivizi, ca grup etc.) a unui bun material ; stăpînire deplină a unui bun material; (concr.) bun material aflat în stăpînirea cuiva. O Proprietate privată, tip-istoric de proprietate, caracterizat prin însuşirea mijloacelor de producţie şi a producţiei de către anumite persoane a-utonome unele faţă de altele, cu excluderea majorităţii membrilor societăţii de la aceasta. Proprietate privat-capi-talistă, proprietate în care relaţiile sociale sînt bazate pe exploatarea muncii proletariatului şi pe excluderea acestuia de la proprietate. Proprietate socialistă, proprietate în care raporturile se stabilesc în funcţie de însuşirea, stăpînirea în comun a mijloacelor de producţie şi a rezultatelor producţiei de către întreaga societate sau de către colective de producători socialişti, în interesul satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale ale oamenilor muncii. 2. Trăsătură predominantă care caracterizează o fiinţă, un lucru, un fenomen etc. şi care diferenţiază o fiinţă de alta, un lucru de altul etc.; caracteristică, trăsătură, însuşire. 3. Calitate a stilului, a exprimării, a.unui cuvînt etc. de a reda exact ideea care trebuie comunicată. [Pronunţat: -pri-e-]
  PROPRIOCEPTÎVĂ, proprioceptive, adj. (în expr.) Căile sensibilităţii proprioceptive conştiente, căile nervoase care conduc stimulii proveniţi de la nivelul muşchilor, tendoanelor, articulaţiilor şi vaselor pînă la scoarţa cerebrală. Căile sensibilităţii proprioceptive inconştiente, căile nervoase care conduc impulsurile proprioceptorilor pînă la cerebel. [Pronunţat: -pri-o-]
  PROPRIO CEPTORj proprioceptori, s.m. Organ nervos de recepţie care culege stimulii de la nivelul muşchilor, tendoanelor, articulaţiilor. [Pronunţat: -pri-o-]
  PROPRIU, proprii, adj. (Gram.; în expr.) Nume (sau substantiv) propriu, nume care se dă unui lucru sau unei fiinţe spre a le deosebi de alte lucruri
PROPULSA-PROTAL
666
şi de alte fiinţe din aceeaşi categorie, şi care se scrie cu iniţială mare.
  PROPULSĂ, propulsez, vb. I. Tranz. 1. A imprima unui obiect (de obicei unui vehicul) o mişcare de înaintare (cu ajutorul unui propulsor). 2. A proiecta.departe, cu violenţă; a arunca. + Fig. A stimula, a da avînt, a ridica.
  PROPULSIE, propulsii, s.f. Acţiune de deplasare (a unui vehicul) prin exercitarea unei forţe de împingere sau de tracţiune. ♦ Sistem tehnic prin care se realizează această acţiune.
  PROPULSOR, propulsoare, s.n. Organ de maşină (sau aparat) care serveşte la propulsia unui vehicul.
  PRORĂ, prore, s.f. Partea din faţă a unei nave, a unei ambarcaţii; provă.
  PROR0C, . proroci, s.m. Persoană considerată ca purtătoare a voinţei lui Dumnezeu şi capabilă să prezică viitorul.
  PRQSCRlPŢIE, proscripţii, s.f. Acţiune de punere în afara legii sau de osîndire la moarte şi de confiscare a averii cuiva, fără forme de judecată, pentru infracţiuni politice, practicată în antichitatea romană.
  PROSCRÎS, -Ă, proscrişi, -se, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Scos de sub apărarea legilor, izgonit din patrie; exilat, surghiunit.
  PROSLĂVI, proslăvesc, vb. IV. Refl. (înv. şi reg.) A se simţi bine, a se odihni în voie; a se răsfăţa.
  PROSPECT, prospecte, s.n. Afiş, anunţ, scrisoare, pliant sau broşură în care sînt prezentate sumar planul unei lucrări în curs de apariţie, condiţiile de vînzare şi de folosire ale unui produs, intenţiile unor instituţii sau ale unor întreprinderi.
  PROSPECTĂ, prospectez, vb. I. Tranz. 1. A cerceta un teren cu scopul de a descoperi şi de a localiza zăcămintele minerale utile. 2. A cerceta cererea
şi oferta de mărfuri de pe o piaţă dată.
  PROSPECTIV, -Ă, prospectivi, -e, adj., s.f. 1. Adj. Cu privire la viitor; în viitor. 2. S.f. Proiect asupra viitorului constînd în studierea factorilor tehnici, ştiinţifici, economici, sociali etc. şi în stabilirea influenţei lor asupra evoluţiei accelerate a lumii modeme.
  PROSPERITATE s.f. Bunăstare, belşug, înflorire.
  PROSTĂTĂ, prostate, s.f. Organ mus-culo-glandular situat sub vezica urinară, la bărbat, înconjurînd porţiunea iniţială a uretrei (în care-şi varsă produsul de secreţie).
  PROSTĂTIC, -Ă, prostatici, -ce, adj. (înv.) 1. Care trădează prostie; prostesc. 2. Simplu, nevinovat, naiv.
  PROSTÎ3TIC, -Ă, prostetice, adj. (în expr.) Grup prostetic (sau grupare pros-tetică), substanţă (organică sau neorganică) ce, legată cu o proteină, dă o proteidă.
  PROSTlL, prostiluri, adj., s.n. (Edificiu antic) care avea coloane numai pe faţada principală.
■ PROSTITUATĂ, prostituate, s.f. Femeie care practică prostituţia. [Pronunţat: -tu-a-]
  PROSTITtJŢIE s.f. Faptă comisă de femeia care întreţine în mod obişnuit relaţii sexuale cu diverse persoane pentru a-şi procura mijloacele de existenţă.
  PROTAGONIST, -Ă, protagonişti, -ste, s.m. şi f. Reprezentant de frunte al unei mişcări, al unei teorii etc.; promotor, iniţiator; cap, fruntaş.
  PROTÂCTlMU s.n. Pa cu Z = 91. Element chimic cu caracter metalic din grupa actinidelor, care se găseşte în natură în pehblendă, de unde a-fost izolat.
  PROTÂL, protdle, s.n. Corp vegetal în formă de lamă, rezultat prin germinarea sporilor criptogamelor vasculare,
667
PROTECTORAT-PROTEU
pe a cărui faţă inferioară se formează anteridiile şi arhegoanele.
   PROTECTORAT, protectorate, s.n. Formă de dependenţă politică a unui stat faţă de altul, în virtutea unei convenţii, conform căreia statul protector conduce politica externă a statului protejat, acesta păstrîndu-şi, de obicei, autonomia internă.
   PROTECŢIE, protecţii, s.f. Faptul de a proteja, de a ocroti, de a apăra; ansamblu de măsuri care protejează; persoană, instituţie etc. care protejează; dispozitiv, sistem tehnic etc. care serveşte la protejare.^ Sprijin dat cuiva de o persoană influentă, pentru obţinerea unui avantaj. ♦ Persoană care acordă acest sprijin.
   PROTECŢIONÎSM s.n. Politică economică a unui stat, care urmăreşte protejarea industriei şi a agriculturii indigene prin aplicarea unui regim vamal cu tarife ridicate la mărfurile de import, prin restricţii valutare etc. [Pronunţat: -ţi-o-]
   PROTEIC1, -A, proteici, -ce, adj. Care conţine proteine, care are natura proteinelor. [Pronunţat e- ic]
   PROTfilC2, -A, proteici, -ce, adj. Care îşi schimbă necontenit forma, aspectul, conţinutul; schimbător, nestatornic, fluctuant. [Pronunţat: -te-ic]
   PROTEÎDA, proteide, s.f. (Biol.) Compus macromolecular natural, cu importanţă biologică deosebită, alcătuit dintr-o proteină legată de o componentă neproteică cu structură chimică diferită, substanţă care se degradează ireversibil la încălzire, iar prin hidroliză acidă conduce la amestec de aminoacizi şi la grupul prostetic respectiv; proteină conjugată.
   PROTEÎNA, proteine, s.f. (Biol.) Substanţă macromoleculară naturală de tip poliamidic, rezultată din poli-condensarea aminoacizilor între ei, cu structură peptidică, resturile de aminoacizi fiind legate între ele prin grupa-
 rea peptidică —CO—NH —; intră în componenţa protoplasmei celulelor animale şi vegetale, îndeplinind, în organism, funcţii variate fundamentale; se prezintă sub formă solidă sau lichidă--vîscoasă, incoloră şi se hidrolizează sub acţiunea enzimelor sau a acizilor minerali, conducînd la aminoacizi. O Proteină solubilă, proteină care apare în celule xn stare dizolvată sau de gel hidratat, solubilă în apă sau în soluţii de electroliţi. Proteină fibroasă, proteină insolubilă, solidă, cu structură fibroasă, component din scheletele şi din tegumentele animalelor; scleropro-teină. Proteină globulară, proteină cu macromolecule în formă de globule mici, existentă în singe, în muşchii animalelor, în cereale, în hormoni şi în enzime. Proteină conjugată, proteidă.
   PROTEÎNIC, -A, proteinici, -ce, adj. Care aparţine proteinei, privitor la proteină.
   PROTEINOÎD, proteinoizi, s.m. Combinaţie organică cu moleculă mare, asemănătoare cu proteinele, obţinută prin sinteză, la temperaturi ridicate, dintr-un amestec de aminoacizi. [Pronunţat: -te-i-]
   PROTEROZGlC, -A, proterozoici, -ce, s.n., adj. (Geol.) Algonkian. [Pronunţat: -zo-ic]
   PROTEST, proteste, s.n. Manifestare energică împotriva unei acţiuni considerate ca nejustă; opoziţie hotărîtă.
 ♦  Act scris prin care se exprimă o asemenea manifestare.
   PROTESTANT, -A, protestanţi, -te, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Adept al protestantismului. 2. Adj. Privitor la protestantism, care aparţine protestantismului.
   PROTESTANTISM s.n. Denumire generică pentru doctrinele religioase desprinse de catolicism prin reformele din sec. XVI.
   PROTfîU, protei, s.m. (Şi în expr. proteul de peştera) Amfibian acvatic
PROTESĂ-PRGTOSOAR
668
 din familia proteidelor, locuitor al peşterilor din regiunile carstice din Balcani, cu corp cilindric, lung de circa 25 cm, cu cap de ştiucă, cu patru membre mult distanţate, cu pielea albă-gălbuie, transparentă, cu ochii atrofiaţi, cu branhiile de culoare roşie deschis ce se păstrează şi la adulţi, cu plămînii slab dezvoltaţi care naşte doi pui deodată (Proteus anguinus).
  PROTEZĂ, proteze ^ s.f. Dispozitiv sau aparat medical care înlocuieşte un organ, un membru sau o parte dintr-un membru al corpului omenesc.
  PBGTlOBĂ, protiode, s.f. (Biol.) Proteină. [Pronunţat: -ti-o-'\
  PROTIPENDADĂ s.f. Categorie socială alcătuită din vîrfurile claselor privilegiate, în orînduirile bazate pe exploatare; elită.
  PUSTIU s.n. (Chim.) Hidrogen uşor.
  PROTOCOL, protocoale, s.n.11. Act, document în . care sînt consemnate rezoluţiile unei adunări, ale unei dezbateri, ale unei conferinţe internaţionale.
2,  Totalitatea formelor şi practicilor de ceremonial care se aplică, conform uzanţelor, la festivităti oficiale, în •• 3 relaţiile diplomatice etc.; serviciu însărcinat cu organizarea oficială a ceremonialului. + Reguli (de conduită) care trebuie respectate în societate.
  PR0TOC0LĂR, -Ă, protocolari, -e, adj. Care ţine de protocol, potrivit protocolului. ♦ Care respectă anumite reguli de politeţe.
  PROT0CRANIĂT, protocraniate, s.n. (La pl.) Grup de animale, primele vertebrate apărute încă din paleozoic, al căror schelet prezintă o cutie craniană de natură cartilaginoasă, fără regiunea occipitală, din care au evoluat vertebratele gnatostome; (şi la sg.) animal care făcea parte din acest grup. [Pronunţat: -ni-at]
  PROTON, protoni, s.m. Particulă elementară cu sarcină electrică pozitivă, care constituie nucleul atomului de hidrogen; ion de hidrogen.
  PR0TONEFRIDIĂN, -A, protonefri-dieni, -e, adj. Care aparţine protone-fridiei, referitor la protonefridie. [Pronunţat: -di-an]
  PROTONEFRIDIE; protonefridii, s.f. Aparat excretor primitiv alcătuit din canalicule şi din canale excretoare, caracterizat prin existenţa unei celule flagelate la extremităţile canaliculelor.
  PRGT0N1&MĂ, protoneme, s.f. (Bot.) Filament verde, mult ramificat şi fixat de substrat prin rizoizi, dezvoltat dintr-un spor, pe care se formează muguraşi din care vor creşte noi muşchi.
  ■ PROTOPLASMATIC, -Ă, protoplasmatici, -ce, adj. Protoplasmic.
  .PROTOPLĂSMĂ, protoplasme, s.f.. Conţinut al celulelor animale şi vegetale, alcătuit din citoplasmă, nucleu şi organite citoplasînatice, cu compoziţie chimică complexă, în care se manifestă fenomenele biologice ale materiei vii.
  PR OT OPLÂ SMIC, -A, protoplasmici, -ce, adj. Care ţine de protoplasmă, privitor la protoplasmă; compus din protoplasmă; protoplasmatic.
  PR0TOTERÎÂN, prototerieni, s.m. (Zool.) Monotrem. [Pronunţat: -ri-an]1
  PROTOTIP, prototipuri, s.n. Exemplar, exemplu sau model desăvîrşit, reprezentativ.
  PROTOXIB, protoxizi, s.m. Denumire dată unor oxizi inferiori. <0 Proto xid de azot, N20, oxid al azotului, gaz incolor, cu miros plăcut şi cu gust dulceag, solubil în apă, puţin activ din punct de vedere chimic, care, în cantităţi mici, produce o stare de bună dispoziţie; gaz ilariant.
  PR0T030ÂR, protozoare, s.n. (La pl.) încrengătură de animale microsco-
669
PKOTROMBÎNĂ-PRTJDENT
pice unicelulare, cu cea mai simplă structură anatomică, fiind primele animale apărute pe pămînt; (şi la sg.) animal care face parte din această încrengătură. [Pronunţat: -zo-ar]
  PROTROMBÎNĂ, protrombine, s.f. Formă inactivă a trombinei din plasma sangvină, globulină plasmatică formată de ficat, în prezenţa vitaminei K.
  PBGTXJBERĂNŢĂ, protuberanţe, s.f. Nor de gaz incandescent care apare pe fondul coroanei solare în forma unor limbi de foc.
  PROTiR proţapuri, s.n. 1. Fiecare dintre cele două beţe, despicate în formă de furcă şi înfipte în pămînt, lîngă jar, între care se atîrnă carnea sau se fixează peştele pentru a se frige. 2. Prăjină cu vîrful despicat în care se înfigea, în trecut, o reclamaţie prezentată domnitorului, pe deasupra capetelor mulţimii.
  PROVENSALĂ s.f. Limbă romanică vorbită de locuitorii din sudul Franţei, din regiunea Provence.
  PROVERB, proverbe, s.n. Expresie populară care cuprinde, într-o formă foarte concentrată şi sugestivă, o învăţătură morală sau o experienţă de viaţă.
_ PROVINCIE, provincii, s.f. Teritor riu cucerit de romani în afara Italiei şi supus legilor şi organizării romane.
  PROVITÂMÎNĂ, provilamine, s.f. (Biol.; în expr.) Provitamina A, (3-caroten.
  PROYÎZIE, provizii, s.f. Lucru util sau necesar întreţinerii vieţii, care constituie o rezervă pentru o perioadă de timp.
  PROVOCATOR, -OĂRE, provocatori, -oare, adj. Care provoacă, întărită, aţîţă, incită, atacă; care atrage atenţia asupra sa prin ţinută, extravaganţă, impertinenţă, obrăznicie; sfidător, o-braznic. ♦ (Substantivat) Persoană care aţîţă la comiterea unui act condamnabil. ♦ Care constituie cauza a
ceva, care determină, care pricinuieşte ceva.
   PROXIM, “A,proximi, -e, adj. Care este cel mai apropiat (în spaţiu sau în timp).
   PROSĂIC, -Ă, prozaici, -ce, adj. (Despre opere literare, stil etc.) Lipsit de calităţi artistice; banal, plat. [Pronunţat : -za-ic]
   PROZÂÎSM s.n. Caracterul a ceea ce este prozaic, lipsit de calităţi artistice; banalitate, platitudine.
   PROZĂ, proze\ s.f. 1. Mod de exprimare care nu este supus regulilor de versificaţie; compunere literară care foloseşte acest mod de exprimare. 2. Totalitatea operelor literare în proză
(1)  ale unui scriitor, ale unui popor etc. 8. Fig. Lucruri comune, banale, vulgare etc. aparţinînd realităţii de fiecare zi.
   PROZELITISM s.n. Acţiunea de a atrage adepţi la o doctrină (religioasă); devotament fanatic pentru o doctrină de curînd adoptată.
   PROZENCEFĂL, prozencefale, s.n. Veziculă anterioară în dezvoltarea sistemului nervos al vertebratelor, care rezultă din segmentarea veziculei cerebrale primitive şi care, într-un stadiu următor, se segmentează în alte două
vezicule, telencefalul si diencefalul. i »
   PROZENCIllM, prozenchime,            s.n.
Ţesut vegetal cu celule alungite, de obicei ascuţite la capete şi cu pereţii îngroşaţi, care intră în alcătuirea hifei ciupercii.
   PROZODIC, -Ă, prozodici, -ce, adj. Care aparţine prozodiei, privitor la prozodie, de prozodie.
   PROZODÎE s.f. Disciplină care se ocupă cu studiul versificaţiei, cu structura versurilor (ritm, măsură, accent, rimă etc.).
   PRUDENT, -Â, prudenţi, -te, adj. Care se fereşte de tot ce ar putea să-i producă un neajuns, să-l primejduiască; prevăzător, circumspect, precaut.
PRUNAR-PSmOLOGIE
670
   PRUNĂR, prunari, s.m. Insectă din ordinul coleopterelor, mică, acoperită cu perişori cafenii, care atacă prunul, caisul şi alţi pomi fructiferi, femela înţepînd fructele tinere; gărgăriţa-pru-nului (Rhynchites bacchus).
   PRUND, prunduri, s.n. Pietriş (mărunt, amestecat cu nisip) care se găseşte pe fundul şi pe medul apelor sau, în straturi, în scoarţa pămîntului; mal al unei ape sau al unui teren format din pietriş.
   PRtJSIC adj. (In expr.) Acid prusie, acid cianhidric.
   PSALM, psalmi, s.m. 1. Specie a liricii religioase, cu caracter de odă sau de rugăciune (cîntată). 2. Specie a poeziei lirice (laice) în care autorul îşi exprimă frămîntările spirituale determinate de raporturile cu divinitatea.
   PSALTIRE, psaltiri, s.f. Carte bisericească de ritual care cuprinde cei 151 de psalmi atribuiţi regelui David, şi care face parte din Vechiul testament.
   PSEUD OCULTTJRĂ, pseudoculturi, s.f. Cultură aparentă, falsă. [Pronunţat: pse-u-]
   PSEUD ONÎM, pseudonime, s.n. Nume fictiv (uneori adoptat definitiv) cu care unii scriitori sau artişti îsi semnea-
   w      •                  *  *
za creaţiile lor. [Pronunţat: pse-u-]
   PSEUDOPOD, pseudopode, s.n. Prelungire citoplasmatică, temporară şi mobilă, a unor protozoare (amibele) sau a unor celule (globulele albe din sînge), care serveşte la locomoţie şi la prinderea şi înglobarea hranei. [Pronunţat: pse-u-]
   PSEUD OPROBLEMĂ, pseudoproble-me, s.f. Falsă problemă. [Pronunţat: pse-u-]
   P SEUD O ŞTIINŢĂ, pseudoştiinţe, s.f. Falsă ştiinţă, pretinsă cunoaştere a realităţii. [Pronunţat: pse-u-]
   PSIHANALIZĂ s.f. sl. Concepţia psihologică a lui Sigismund Freud, după care tendinţele sau dorinţele profunde ale individului vin în conflict cu convingerile sale morale şi
sînt alungate în subconştient, de unde tind să reapară sub o formă travestită; psihologie abisală, freudism. 2. Metodă de analiză psihologică şi de tratament al bolilor neuropsihice care îşi propune, prin diverse probe (asociaţii de cuvinte, relatări de vise, interpretări de figuri confuze etc.), să descopere cauzele nevrozelor şi psihozelor şi să vindece aceste boli.
  PSIHASTENIE, psihastenii, s.f. Formă de nevroză caracterizată prin obsesii şi fobii, prin stări de nehotărîre şi de nesiguranţă etc.
  PSIHIATRIE s.f. Disciplină medicală care se ocupă cu studiul bolilor psihice. [Pronunţat: -hi-a-]
  PSÎHIC, -Ă, psihici, -ce, s.n., adj. 1. S.n. Reflectare subiectivă a realităţii obiective, funcţie specifică a tuturor animalelor superioare înzestrate cu sistem nervos. 2. Adj. Care aparţine psihicului (1), privitor la psihic; specific vieţii sufleteşti, spirituale.
  PSIHOLOG, -0GĂ, psihologi, -oge, s.m. şi f. 1. Observator fin, dotat cu capacitatea de a sesiza şi de a analiza viaţa sufletească a cuiva; cunoscător al sufletului omenesc. 2. Persoană specializată în studiul psihologiei.
  PSIHOLOGIC, -K,psihologici, -ce, adj. Care aparţine psihologiei, privitor la psihologie sau la fenomenele care fac parte din domeniul ei de cercetare; sufletesc. O Moment psihologic, moment potrivit pentru a influenţa pe cineva sau pentru a determina producerea unui anumit fapt.
  PSIHOLOGIE s.f. 1. Ştiinţă care studiază psihicul, funcţiile şi legitatea proceselor psihice (cognitive, afective, voliţionale) şi a însuşirilor psihice ale persoanei (temperament, aptitudini, caracter), urmărind să formuleze explicaţii prin care să se poată ajunge la optimizarea activităţilor şi personalităţilor umane în diferite domenii. O Psihologie abisală, psihanaliză. 2. Totalitatea fenomenelor psihice care carac-
671
PSIHOTERAPIE-PUCIOASA
 terizează un individ sau o colectivitate; concepţie, mentalitate. 3. Totalitatea proceselor psihice care condiţionează o activitate.
   PSIHOTERAPIE s.f. Mod de tratare a bolnavilor prin influenţarea psihicului lor, utilizîndu-se metoda convingerii, hipnoza, sugestia etc.
   PSIHOZĂ, psihoze, s.f. Termen generic pentru bolile psihice caracterizate prin tulburări ale comportamentului, gîndirii sau afectivităţii bolnavului şi prin lipsa conştiinţei bolii. + Stare sufletească bolnăvicioasă caracterizată printr-o sensibilitate şi o nervozitate anormală, obsedantă şi contagioasă, creată de cauze exterioare; obsesie, idee fixă.
   PTERIDOFItA, pteridofite, s.f. (La pl.) încrengătură de compozite lipsite de flori, cu înmulţire sporofitică, cu vase lemnoase şi liberiene; (şi la sg.) plantă care face parte din această încrengătură; criptogamă vasculară.
   PTERIGOIDIĂN, pterigoidieni, adj. (Anat.; în expr.) Muşchi pterigoidian, fiecare dintre cei doi muşchi mastica-tori, situaţi unul medial şi altul lateral. care servesc la ridicarea şi la coborîrea mandibulei în timpul actului de masticaţie. [Pronunţat: -go-i-di-an]
   PTIALlNĂ, ptialine, s.f. Enzimă secretată de glandele salivare ale unor mamifere, inclusiv omul, care realizează degradarea polizaharidelor (amidon, glicogen) pînă la dextrină, maltoză şi glucoză. [Pronunţat: pti-a-]
   PUBERTATE s.f. Etapă din viaţa omului situată între copilărie şi adolescenţă, cuprinsă între 13—15'ani la băieţi, şi 11 —14 ani la fete, caracterizată printr-o accelerare a creşterii organismului, prin dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare şi printr-o dezvoltare psihică intensă.
   PUBIAN, -A, pubieni, -e, adj. Care aparţine pubisului, privitor la pvbis. [Pronunţat: -bi-an] '
  PtJBIS, pubise, s.n. Os pereche care, împreună cu osul ileon şi cu osul ischion, intră în alcătuirea osului coxal, formînd partea antero-inferioară a centurii pelviene.
  PUBLIC, -A, publici, -ce, s.n., adj.
1. S.n. Colectivitate mare de oameni, masa populaţiei; mulţime, lume. ♦ Totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferinţă etc. 2. Adj. Care aparţine unei colectivităţi umane sau provine dintr-o asemenea colectivitate; care priveşte pe toţi; la care participă toţi. + Care are loc în prezenţa unui mare număr de oameni.
3. Adj. Al statului, de stat; care priveşte întregul popor; pus la dispoziţia tuturor. <> Viaţă publică, viaţă poli-tico-administrativă a unui stat; activitatea cuiva în legătură cu funcţiile de stat pe care le ocupă. Forţă publică, poliţie. învăţămînt public sau instrucţie, şcoală publică, învăţămînt sau şcoală organizate şi controlate de stat.
♦  (Despre persoane) Care ocupă o funcţie de stat.
  PUBLICIST, -Ă, publicişti, -ste, s.m. şi f. Persoană care publică opere cu caracter politic, social, cultural. + Persoană care publică articole în presă.
  PUBLICITATE s.f. Faptul de a face cunoscut un lucru publicului; difuzare de informaţii în public; caracterul a ceea ce este public.
  PUCHINOS, -OÂSĂ, puchinoşi, -oase, adj. (Reg.; adesea substantivat) Care are o secreţie gălbuie (solidificată) pe marginea pleoapelor; urduros. ♦ Jegos, murdar, împuţit.
  PUCHIŢEL, -EÂ, -ICĂ, puchiţei, -ele, s.m. şi f. (Pop.) Mic desen (pe un material), de obicei rotund, pe un fond de altă culoare; picăţea.
  PUCI, puciuri, s.n. încercare a unui grup politic militar de a răsturna, prin violenţă, un regim politic, o ordine statală.
  PUCIOĂSĂ s.f. (Chim.; pop.) Sulf.
PUDIC-PULMONAR
672
   PtJDIC, -K, pudici, -ce, adj- Plin de pudoare; ruşinos, sfios.
   PUDOARE s.f. Sentiment de sfială morală, atitudine de curăţenie morală, de ruşine manifestate în comportarea cuiva.
   PUERIL, -A, puerili, -e, adj. Caracteristic copilului sau copilăriei, de copil; copilăresc, copilăros. ♦ Naiv; neserios. [Pronunţat: pu-e-]
   PUF s.n. Pană mică, moale şi fină, cu barbele foarte lungi în comparaţie cu rahisul, şi cu barbulele fără cîrlige care să le lege între ele, constituind primul penaj al puilor sau cel care acoperă corpul păsărilor, în partea ventrală şi sub aripi, folosită la umplerea pernelor şi a plăpumilor.
   PUFULÎŢA, pufuliţe, s.f. Plantă erbacee, perenă, dicotiledonată, meliferă, din familia onagraceelor, cu tulpini păroase, cu frunze mari lanceolate, cu flori roşii, cu fructul o capsulă, care trăieşte prin locuri umede (Epilobium hirsutum).
   PUGILAT s.n. Luptă cu pumnii neacoperiţi, în antichitate, care, evoluînd de-a lungul timpului, a condus la boxul actual, ca ramură sportivă.
   PUGILÎSM s.n. (Sport) Box.
   PUGILfSTICĂ s.f. (Sport) Box.
   PUIlOl, puhoaie, s.n. Mulţime mare de fiinţe care se deplasează (repede) în aceeaşi direcţie.
         9       9
   PtÎLBERE, pulberi, s.f. 1. Material solid care se prezintă sub forma unor particule foarte fine; praf; pudră. <£> Pulbere neagră, pulbere compusă dintr-un amestec de azotat de potasiu, sulf şi cărbune de lemn, folosită la fabricarea unor explozive miniere, a prafului de puşcă etc. Pulbere fără fum, pulbere compusă dintr-un amestec de nitrat de celuloză cu un anumit conţi-
                                       9
nut de azot (fulmicoton), de substanţă stabilizatoare şi de substanţă care micşorează brizanţa. Pulbere metalică, pulbere de metal obţinută în urma unei
reacţii chimice. 2. Praf (format mai ales pe drumurile de ţară, în timpul verii).
   PULMOCUTANAT, -A, pulmocuta-naţi, -te, adj. (Despre vasele de sînge) Care aduce sau care duce sîngele(de) la    t
piele şi (de) la plămîni. O Arteră pulmo-  ,
cutanată, arteră existentă în aparatul circulator al amfibienilor, care duce sîngele încărcat cu bioxid de carbon la plămîni şi la piele, spre oxigenare.
   PULMON, pulmoni, s.m. (Anat.) Plămîn.
   PULMONAR. -A, pulmonari, -e, adj. Care aparţine plămânilor, privitor la plămîni, de plămîni; localizat în plămîni. <J> Arteră pulmonară, vas' de sînge caracteristic reptilelor, păsărilor şi mamiferelor, care porneşte din ventriculul drept, se bifurcă şi duce sînge încărcat cu bioxid de carbon la plămîni. Venă pulmonară, vas care aduce sînge oxigenat de la plămîni în atriul stîng al inimii, întîlnit la unii amfibieni, la reptile, păsări şi mamifere. Hil pulmonar, locul de pătrundere sau de ieşire a elementelor care alcătuiesc pediculul pulmonar. Lob pulmonar, fiecare dintre cele trei subdiviziuni .anatomice şi funcţionale ale plămânului, formate din mai mulţi lobuli. Lobul pulmonar, sac membranos în care se termină ramificaţii ale arborelui bronhie, de formă piramidală,. tcu baza îndreptată spre periferia plămî-nului. Acin pulmonar-, subdiviziune anatomică a lobului pulmonar, alcătuită’ din bronhiola respiratorie şi din toate formaţiile ce derivă din ea.
              » m Alveolă pulmonară, cavitate mică, ae-roforă, terminală a conductului bron-hioalveolar, la nivelul căreia au loc schimburile respiratorii. Plex pulmonar, plex rezultat din anastomozarea ramurilor parasimpatice provenite din nervul vag şi ganglionii simpatici şi toracali si din nervii cardiaci, care
          9                      '
inervează musculatura netedă a bronhiilor, a vaselor de sînge, pleura, ajun-
673
PTJLPĂ-PUNCT
gînd pînă la alveolele pulmonare. Parenchim pulmonar, ţesut conjunctiv elastic, alcătuit din vase de sînge, vase limfatice şi nervi, şi care se găseşte între sistemul de tuburi şi sacii mem-branoşi ai plămînului. Respiraţie pulmonară, respiraţie în care are loc schimbul de gaze între mediul extern şi sînge, la nivelul alveolelor pulmonare, şi care se desfăşoară în două etape (inspiraţie şi expiraţie).
   PtÎLPÂ,pulpe, s.f. 1. Partea musculoasă posterioară a piciorului, situată între genunchi şi gleznă. 0 Pulpa muşchiului, partea voluminoasă a unui muşchi lung, cuprinsă între tendoane.
2.  (In expr.) Pulpă dentară, ţesut conjunctiv, bogat în vase de sînge şi nervi, care ocupă cavitatea internă a unui dinte, la vertebrate. 3. Partea cărnoasă, suculentă şi comestibilă a unor fructe (bacă, poamă etc.).
   PULS, pulsuri, s.n. Mişcare fiziologică ritmică de dilatare şi de contractare a pereţilor arterelor, determinată de creşterea volumului de sînge pompat de inimă; undă pulsatilă. + Fig. Stare de spirit.
   PULSA, pers. 3 pulsează, vb. I. Intranz. A se manifesta continuu şi într-un ritm foarte viu.
   PULSATÎL, -A, pulsatili, -e, adj. (Anat.) Care aparţine pulsului, privitor la puls. O Undă pulsatilă, puls.
   PULSAŢIE, pulsaţii, s.f. 1. (Fiz.) Numărul de perioade pe care le efectuează o mărime periodică într-un anumit interval de timp (de obicei 2 % sec.). 2. Fig. Desfăşurare a unui proces, a unui fenomen, a unei acţiuni într-un ritm viu, trepidant şi continuu.
   PULSOREACTOR, pulsoreactoare, s.n. Tip de reactor pentru vehicule aeriene, care funcţionează prin combustie discontinuă. [Pronunţat: -re-ac-]
   PULVERIZA, pulverizez, vb. I. Tranz. 1. A preface un material solid în pulbere. 2. A împrăştia particule
fine dintr-un corp solid sau dintr-un lichid cu ajutorul unui pulverizator.
   PULVERIZATOR, pulverizatoare, s.n. Aparat folosit pentru împrăştierea de particule fine dintr-un corp solid sau lichid.
   PULVERULENT, -A, pulverulenţi, -te, adj. (Despre corpuri solide) Care se prezintă sub formă de pulbere.
   PlŢlVTA s.f. Mamifer carnivor din familia felidelor, cu corpul ce depăşeşte 1 m lungime, cu blana galbenă--roşcată, care trăieşte izolat, este .extrem de feroce şi abil (noaptea vînează şi ziua doarme în copaci), răspîndit în America de Sud, în Mexic şi în S-U.A. (Fdis concolor).
   PUNCT, punăe, s.n. 1. (Mat.) Noţiune fundamentală din geometrie. O Punct de inflexiune (al unei curbe), punct în care tangenta traversează curba. Punct de întoarcere (al unei curbe), punct dublu în care cele două semitangente sînt confundate. Punct unghiular (al unei curbe), punct în care curba are două semitangente distincte. Punctul x, punctul care are abscisa x; numărul real x. Punct de extrem (local, al unei funcţii numerice), punct de minim sau de maxim al funcţiei considerate. Punct de acumulare (al unei mulţimi), punct x avînd proprietatea că, pentru orice vecinătate Vx a lui, mulţimea Vx — {x} conţine un punct din mulţime. ♦ Element al unui spaţiu euclidian (real) n-di-mensional, JF1, constînd în sistemul ordonat (xv xz, ..., xn) de n numere reale. 2. (Chim.) Valoare a unei mărimi la care se produce un anumit fenomen. O Punct de fierbere, temperatura la care presiunea vaporilor unui lichid devine egală cu presiunea de 760 mm Hg. Punct de topire, temperatura Ia care o substanţă solidă trece în stare lichidă, la presiunea de 760 mm Hg. Punct de aprindere, temperatura minimă la care trebuie încălzit un amestec gazos combustibil pentru ca arderea,
43  — Dicţionarul Umbli romftne pentru »lvvl
PUMCTIFQRM-PUPĂ1
674
începută intr-un punct al amestecului, să se poată continua şi propaga în masa amestecului. 3. (Fiz.; în expr.) Punct material, corp cu dimensiuni neglijabile în care este concentrată masa corpului. Punct critic, situaţie caracterizată de coordonatele: presiune critică, volum critic, temperatură critică. Punct triplu, situaţie caracteristică unui sistem cu o singură componentă, în care fazele solidă, lichidă şi gazoasă se găsesc în echilibru. 4. Semn de punctuaţie mic şi rotund folosit, de obicei, pentru a indica pauza între propoziţii sau între fraze independente, pentru prescurtarea unor cuvinte etc. <0> Două puncte, semn de punctuaţie format din două puncte (4) aşezate unul deasupra celuilalt, folosit, de obicei, înainte de a reda vorbirea cuiva, de a înşira ceva etc. Puncte de suspensie sau puncte-puncte, semn de punctuaţie constînd din trei (sau din mai multe) puncte (4) aşezate unul după altul în linie orizontală, folosit, de obicei, pentru a arăta o întrerupere în şirul gîndirii, al acţiunii sau o porţiune sărită dintr-un text reprodus. Punct şi virgulă, semn de punctuaţie constînd dintr-un punct (4) aşezat deasupra unei virgule, folosit, de obicei, pentru a despărţi părţile componente ale unei fraze mai lungi.
   PUNCTIFORM, -Ă, punctiformi, -e, adj. Care are forma sau dimensiunile unui punct (4).
   PUNCTUAL, -Ă,punctuali, -e, adj. 1. (Mat.) Referitor la punct (1). <0 Transformare punctuală (a planului), funcţie care face ca oricărui punct din planul dat să-i corespundă uh punct şi numai unul din acelaşi plan. 2. (Despre oameni) Care: respectă întocmai o dată, un termen, o promisiune etc. [Pronunţat: -tu-al]
   PUNCTUALITATE s.f. însuşirea de a fi punctual (2); element de bază al disciplinei, care constă în îndeplini-
rea îndatoririlor la termen şi în bune condiţii. [Pronunţat: -tu-a-]
   PXJNCTUĂŢIE, punctualii, s.f. Sistem de semne grafice convenţionale care au rolul de a marca în scris propoziţiile, frazele, pauzele, intonaţia, întreruperea şirului vorbirii etc. [Pronunţat: -tu-a-]
   PtJNGĂ, pungi, s.f. 1. (Anat.; în expr.) Pungă marsupială, buzunar te-gumentar, caracteristic mamiferelor marsupiale, situat în regiunea abdominală a femelelor (în care se află mameloanele), susţinut de două oase (marsupiale) fixate de bazin şi in care sînt adăpostiţi şi purtaţi puii după naştere, pînă la deplina lor dezvoltare. Punga faringiană, sac aşezat de o parte şi de alta a faringelui, la maimuţele din familia circopitecidelor, în care este adăpostită hrana. 2. (Bot.; în expr.) Pungă acviferă, spaţiu plin cu apă, caracteristic frunzelor unor plante. 3. (Geol.) Cavitate naturală existentă în scoarţa terestră, în care sînt depozitate ţiţeiul, apa etc.
   PUNI s.m. pl. Nume dat cartaginezilor de către romani.
   PtJNIC, -A, punici, -ce, adj. Care aparţine Cartaginei sau locuitorilor ei, privitor la Cartagina sau la locuitorii ei; cartaginez.
   PtJNTE, punţi, s.f. 1. Pod îngust, suspendat sau mobil, care leagă navele de chei. 2. (Fiz.) Dispozitiv de măsură a unor mărimi electrice, format din patru elemente, o sursă de energie şi un instrument de măsură. 3. (Anat.; în expr.) Puntea lui Varolio, parte a trunchiului cerebral derivată din porţiunea ventrală a metencefalului (vezicula a IV-ă), situată anterior bulbului rahidian, care are aspectul unei benzi de substanţă albă, îndeplinind funcţia de centru reflex (prin substanţa cenuşie) şi de conducere a influxului nervos (prin substanţa albă).
   PtJPAx,pupe, s.f. Partea de dinapoi a unui nave sau a unei ambarcaţii.
675
PUPĂ2 -PURTĂTOR
   PtJPĂ2, pupe, s.f. (Entom.) Crisalidă.
   PtJPĂZiL, pupeze, s.f. Pasăre din ordinul coraciformelor, arboricolă, migratoare, insectivoră, de talie mijlocie, de culoare portocalie, cu aripile negre dungate cu alb şi cu coada neagră cu o dungă transversală albă, cu ciocul lung, uşor curbat, cu un moţ de pene portocalii în vîrful capului, care, cînd este atacată, împroaşcă o secreţie urît mirositoare; (reg. şi fam.) cuc armenesc (Vpupa epops).
   PUPILĂR, -Ă, pupUari, -e, adj. Care aparţine pupilei, care se referă la pupilă, de pupilă.
   PUPlLĂ, pupile, s.f. Deschidere circulară în mijlocul irisului, prin care trec razele de lumină în ochi şi prin care se face adaptarea ochiului, în funcţie de intensitatea luminii, de distanţă etc., datorită muşchilor ra-diari şi circulari ai irisului.
   PUR, -Ă, puri, -e, adj. 1. (Chim.) Care nu conţine elemente străine'într-o cantitate care să poată' modifica proprietăţile dorite ale substanţei; curat, neamestecat. 2. Nealterat, neviciat, nestricat. + Fără pete, imaculat, limpede. ♦ Fig. Nepătat din punct de vedere moral; curat, neprihănit. 3. Veritabil, autentic, adevărat.
   PURCfÎDE, purc&L, vb. III. Intranz. (Pop.) A pleca, a pomi la drum.
   PURCJÎiS, purcesuri, s.n. (înv. şi pop.) Plecare, pornire (la drum).
   PURIFICĂ, purific, vb. I. Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină pur, curat sau, fig., fără vină, fără pată, nevinovat.
   PURÎNĂ, purine, s.f. Compus organic cu caracter bazic, cu structură complicată, format dintr-un hetero-biciclu de nouă atomi, dintre care cinci de carbon şi patru de azot, constituent în macromolecula acizilor nucleici.
   PURÎNIC, -Ă, purinici, -ce, adj. Care rezultă, care provine, care este produs din purină. O Bază purinică, compus organic cu structura heteroci-clică de tip purinic, component al unui nucleotid din macromolecula acizilor nucleici.
   PURITĂN, -Ă, puritani, -e, s.m. şi f. Adept al puritanismului.
   PURITANISM s.n. Doctrină religioasă desprinsă, în sec. XVI, din angli-canism, caracterizată prin înlăturarea oricăror rămăşiţe ale catolicismului, printr-o morală severă etc.
   PUREFĂTE s.f. 1. Faptul de a fi pur. 2. Fig. Curăţenie sufletească, morală; candoare.
   PUROI, puroaie, s.n. Materie vîscoa-să de culoare galbenă-verzuie care se formează în răni, în organe etc., datorită microbilor, unor agenţi iritanţi etc.; (pop.) coptură.
   PtJRPUR, purpuri, s.m. (în expr.) Purpur retinian, substanţă fotosensi-bilă aflată în celulele cu bastonaşe ale retinei, care înlocuieşte vederea nocturnă la lumină slabă; rodopsină.
   PtJRPURĂ1, (3) purpuri, s.f. 1. Culoare roşie închis. 2. Materie colorantă roşie închis spre violet (extrasă în vechime dintr-o moluscă, iar astăzi preparată pe cale sintetică). 3. Stofă scumpă vopsită cu purpură1 (2); haină (domnească) făcută dintr-o astfel de stofă.
   PtJRPURĂ2, purpure, s.f. Boală caracterizată prin apariţia unor pete hemoragice subcutanate.
   PURPURIU, -IE, purpurii, adj. D# culoare roşie închis (ca a purpurii1).
   PURTĂTOR, -OĂRE, purtători, -oare, adj. Care poartă, care duce sau aduce ceva cu sine. O (Fiz.) TJndă purtătoare, undă electromagnetică de înaltă frecvenţă, care, fiind modulată de un semnal de mesaj, serveşte la transmiterea acestuia.
43*
PURURI-PUTERE
676
  PtJRXJRI adv. (înv. şi pop.) Totdeauna, veşnic, mereu, în permanenţă.
  PUSTIETĂTE, pustietăţi, s.f. Loc izolat, nelocuit şi puţin umblat de oameni. [Pronunţat: -ti-e-]
  PUSTÎU, -ÎE, (1) pustiuri, s.n., (2) pustii, adj. 1. S.n. (Geogr.) Deşert (II 2). 2. Adj. (Despre locuri, ţinuturi) Care este secetos, lipsit de vegetaţie, nepopulat şi acoperit cu nisip. 3. S.n. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva.
  PXJTfÎRE, puteri, s.f. 1. (Mat.) Produsul a n (ngN) factori egali a; se notează: an (anumindu-se bază, iar n exponent). O Putere întreagă, putere cu exponent întreg, definită, pentru orice bază, dacă exponentul este pozitiv, şi pentru bază a # 0, dacă exponentul este negativ sau nul,
                                                                                 1
prin egalităţile: a° — 1, arn
                                                                                                                                                                          a"
Putere raţională, putere cu exponent
raţional, r = — (m£2, rc£iV), defi-n
nită p« tru bază a > 0 prin egalitatea:
        a / m
an \ a (pentru a — 0 şi r > 0:
m
on = 0). Putere reală, putere cu
exponent real x, definită pentru bază a > 0. Ridicare la putere, operaţia care constă în calculul unei puteri. Puterea unei mulţimi, cardinalul unei mulţimi. Puterea punctului (faţă de un cerc), produsul constant (pozitiv, negativ sau nul, după cum punctul este exterior, interior cercului sau pe cerc) dintre distanţele de la punctul, dat la cele două puncte în care o secantă mobilă ce trece prin acel punct intersectează cercul. 2.
Gîtul între lucrul mecanic efectuat de un sistem fizic sau tehnic şi intervalul de timp în care a fost efectuat; energia primită ori cedată de un sistem fizic saii tehnic într-o unitate de timp; raportul dintre valoarea pe care o are o mărime fizico-chimică la un moment dat şi valoarea maximă pe care o poate avea acea mărime; raportul dintre energia primită, transformată sau cedată de un sistem fizic şi timpul în care s-a desfăşurat acest proces; capacitatea de a produce un anumit efect; mărime care caracterizează această capacitate. O Putere de absorbţie, raportul dintre energia unei radiaţii absorbite de un corp pe suprafaţa căruia cade şi energia radiaţiei care cade pe acea suprafaţă. Putere de reflecţie, raportul dintre energia unei radiaţii reflectate pe o suprafaţă şi energia radiaţiei incidente pe acea suprafaţă. Putere calorică, căldura produsă prin arderea completă a unităţii de masă dintr-un combustibil solid sau lichid- sau a unităţii de volum dintr-un combustibil gazos. Putere rotatorie specifică, rotaţie specifică. Putere rotatorie moleculară, rotaţie moleculară. Putere instalată, suma puterilor nominale ale maşinilor unei instalaţii producătoare de energie. Putere electrică, putere dezvoltată prin trecerea uriui curent electric continuu. Putere activă, puterea consumată în curent alternativ de rezistenţele chimice ale unui circuit. Putere reactivă, puterea disipată pe reactanţele unui circuit de curent alternativ. Putere aparentă, puterea obţinută prin însumarea geometrică a puterii active şi reactive. Putere optică, raportul dintre tangenta unghiului sub care se vede imaginea unui obiect printr-un instrument optic şi dimensiunea transversală a obiectu-
677
PUZDERIE
lui. Putere separatoare, mărime ce caracterizează capacitatea unui sistem optic de a pune în evidenţă distinct, separat, două puncte vecine. 3. Capacitate, însuşire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a realiza ceva; putinţă, forţă, tărie. 4. Valoare, vala-
bilitate. 5. Autoritate, stăpînire, dominaţie. ♦ Influenţă. 6. Conducere de stat, guvernare.
  PUZDERIE, puzderii, s.f. (Pop. şi fam.) Număr foarte mare, mulţime nenumărată.
   RÂBĂT, rabaturi, s.n Reducere de preţ faţă de preţul curent cu amănuntul al unei mărfi.
   RABATĂBIL, -Ă, rabatabili,-e, adj. (Despre un element de construcţie, un organ de maşină etc.) Care se poate roti în jurul'unei axe.
   RAC s.m. (Geogr.; în expr.) Tropicul racului, paralela de 23°27/ latitudine nordică.
   RÂCÂIM, raceme, s.n. (Bot.) Ciorchine. O Racem compus, panicul.
   RAClSMIC s.n. (Chim.) Amestec echi-molecular de doi enantiomeri, optic inactiv şi cu proprietăţi fizice diferite de ale celor doi enantiomeri componenţi.
   RACHETĂ, rachete, s.f. Aparat de zbor propulsat prin reacţie directă, cu ajutorul unui motor, la distanţe foarte mari de pămînt. O Rachetă cosmică, rachetă de mari dimensiuni, folosită pentru plasarea pe orbite a sateliţilor artificiali şi a navelor cosmice.
   RACLA, racle, s. f. (Pop.) 1. Sicriu, coşciug. 2. Cutie din lemn sau din metal preţios, în care sînt păstrate moaştele unui sfint.
   RACORD, racorduri, s.n. (Tehn.) Legătură, contact între două părţi ale unei lucrări sau între două elemente ale unui întreg.
   RACORDA, racordez, vb. I. Tranz. A stabili un racord. + (Mat.) A uni între ele două drepte sau două curbe
printr-o curbă tangentă la fiecare dintre dreptele sau curbele între care se face legătura.
   RACORDARE, racordări, s.f. (Mat.) Construire a unei curbe de un anumit tip, determinată astfel încît în punctul în care se întîlneşte ou o curbă dată să aibă tangentă comună cu aceasta.
   RADÂR, radare, s.n. Aparat care emite unde electromagnetice şi apoi le recepţionează, după ce acestea au fost reflectate de un obiect, folosit pentru a detecta şi a localiza un obiect îndepărtat prin măsurarea timpului trecut între emisiunea şi recepţia undel&r.
   RADA, rade, s.f. Zonă de apă din apropierea unui port, servind la adă-postirea navelor împotriva vînturilor, valurilor sau curenţilor.
   RADIA, radiez, vb. I. Intranz.. şi tranz. A emite, a împrăştia radial, în toate direcţiile, raze de lumină, de căldură, de unde sonore sau fascicule de particule, [Pronunţat: -di-a]
   RADIAL,-A, radiali,-e, adj. 1. (Anat.) Care aparţine radiusului, privitor la radius, din zona radiusului. O Arteră radială, una dintre arterele antebraţului, care.se ramifică din artera bran-hială, străbate primul spaţiu interosos şi se anastomozează cu o ramură profundă din artera ulnară, formînd arcada sau arcul palmar profund. 2. (Adesea adverbial) Care pleacă dintr-un centru, ca razele unui cerc sau ale
679
RADIAN-RADICULAR
unei sfere, care are aspectul unor raze; dispus în formă de raze; radiar, radiat. [Pronunţat:
  RADIĂN, radiani, s.m. Unitate de măsură a unghiurilor (în sistemul de unităţi internaţionale SI), egală cu măsura unghiului care, avînd vîrful în centrul unui cerc, limitează cu laturile lui un arc a cărui lungime este egală cu raza cercului; se notează: rd sau rad. [Pronunţat: -di-ari]
  RADL£NT,-Ă, radianţi,-te, adj. 1. (Despre energie) Care se răspîndeşte prin radiaţii. 2. (Despre corpuri) Care emite radiaţii, lumină etc.; care radiază. + (Substantivat, m.) Radiator cu gaz, cu radiaţii infraroşii. [Pronunţat: -di-ant]
  RADIANŢĂ, radianţe, s.f. Mărime fizică egală cu raportul dintre fluxul de lumină emis de suprafaţa unui corp şi aria acestei suprafeţe; emitanţă. [Pronunţat: -di-an-]
  RADIĂR,-Ă, radiari,-e, adj. Radial
(2). [Pronunţat: -di-ar]
  RADIATOR, radiatoare, s.n. 1. Corp, aparat sau dispozitiv care emite radiaţii. 2. Corp de încălzire format din tuburi sau din coloane tubulare prin care circulă apa caldă sau aburul, într-o instalaţie de încălzire centrală. [Pronunţat: -di-a-]
  RADIĂŢIE, radiaţii s.f. (Fiz.) Emisiune de unde sau de particule în spaţiu, însoţită de un transport de energie.* O Radiaţie canal, radiaţie compusă din ioni pozitivi care, după ce au fost acceleraţi în cîmpul electric intens al unei descărcări electrice, se propagă în spatele catodului perforat al unui tub de descărcare; raze canal. Radiaţie catodică, radiaţie alcătuită din electroni emişi de catodul unui tub de descărcare, însoţită uneori de emisiune de lumină. Radiaţie electromagnetică, cîmp electromagnetic variabil în timp, care se propagă sub formă de unde electromagnetice, însoţit de un transport de
energie radiantă. Radiaţie vizibilă, radiaţie electromagnetică cu lungimea de undă cuprinsă între aproximativ 4 000 şi 7 600 Â, care impresionează retina ochiului uman. Radiaţie ultravioletă, radiaţie electromagnetică invizibilă cu lungimea de undă mai mică decît a radiaţiei vizibile. Radiaţie ies (X) (sau Rontgen), radiaţie electromagnetică cu lungimea de undă cuprinsă în domeniul 0,01 —100 Â; raze X. [Pronunţat: -di-a-]
  RÂDICĂL,-Ă, radicali,-e, adj., s.m.
1.  Adj. Fundamental-, esenţial. 2. Adj. Care recomandă, susţine reforme adînci, schimbări fundamentale, acţiuni ho-tărîte. 3. S.m. Semnul matematic care indică operaţia de extragere a rădăcinii de ordin n dintr-un număr dat (numărul natural n, n > 2, numin-du-se indicele radicalului). O Radical de ordin n (n^N, n ^2) al unui număr pozitiv, numărul pozitiv a cărui putere a n-a este numărul dat; rădăcină de ordinul n (n^N, n > 2) dintr-un număr pozitiv. Radical de ordin impar n (n^N, n ^3) dintr-un număr negativ, numărul negativ a cărui putere a n-a este numărul dat. Funcţia radical, funcţia de forma                 (n£N,n > 2),
avînd domeniul de definiţie [0, -f- oo), dacă n este par, şi R, dacă n este impar, iar codomeniul R. 4. S.m. (Chim.) Rest de hidrocarbură, alifatică sau aromatică, rezultat teoretic prin îndepărtarea unuia sau mai multor atomi de hidrogen din molecula hidrocarburii. O Radical liber, atom sau moleculă care posedă la unul dintre atomii componenţi cel puţin un electron neîmperecheat (impar) într-un orbital parţial ocupat, entitate foarte reactivă, cu viaţă foarte scurtă.
  RADICALĂ, radicele, s.f. (Bot.) Rădăcină secundară, ramificaţie laterală a rădăcinii principale.
  RADICULlR,-Ă, radiculari,-e, adj. (Bot.) Care aparţine radiculei, care se referă la radiculă.
RADICULÂ-KADIOFONIC
680
  RADÎCULĂ, radicule, s.f. Mică rădăcină a plantulei din sămînţă care, după încolţirea seminţei, se transformă în rădăcină.
  RADIO, radiouri, s.n. 1. Instalaţie de transmitere a sunetelor prin unde electromagnetice, cuprinzind aparatele de emisiune şi pe cele de recepţie.
2. Radioreceptor. 3. Sistemul şi activitatea de difuzare a programelor de ştiri, de muzică etc. prin radio (2). 4. Instituţie care dirijează problemele referitoare la radio (1, 2). [Pronunţat: -di-o]
  RADIOACTIV, - A> radioactivi,-e, adj.
1. (Despre unele elemente chimice) Cu proprietăţi de radioactivitate. O Serie (sau familie) radioactivă, ansamblu de elemente chimice radioactive constituit dintr-un element iniţial şi din alte elemente, care se formează succesiv, în urma unor dezintegrări alfa sau beta. ♦ (Despre zăcăminte, izvoare) Care conţine corpuri cu proprietăţi de radioactivitate. 2. Care aparţine radioactivităţii, privitor la radioactivitate. [Pronunţat: -di-o-ac-]
  RADIOACTIVITATE S.f. Proprietate a unor elemente chimice cu nuclee grele de a emite continuu, prin dezintegrare spontană, unele radiaţii corpus-culare şi electromagnetice. O Radioactivitate naturală, radioactivitate prezentată de nuclizii unor elemente naturale. Radioactivitate artificială (indusă), radioactivitate prezentată de nuclizii sintetizaţi în mod artificial. [Pronunţat: -di-o-ac-]
  RADIOAMPLIFICARE, radioamplificări, s.f. Recepţia, amplificarea şi distribuirea prin fire a programelor de radiodifuziune cu ajutorul unei instalaţii de amplificare. [Pronunţat: -di-o-am.-]
  RADI O COMUNICAŢIE, radiocomu-nicaţii, s.f. Transmitere şi recepţie la distanţă a unor sunete, semnale şi imagini cu ajutorul undelor electromagnetice. [Pronunţat: -di-o-]
  RADIODIFUZltJNE, radiodifuziuni, s.f. Radiocomunicaţie unilaterală care constă în transmiterea sistematică, prin unde electromagnetice neghidate, a unui program (sonor şi vizual) destinat recepţiei publice. [Pronunţat: -di-o-di-fu-zi-u-] RADIOELECTRICITATE S.f. Parte a fizicii care studiază oscilaţiile de înaltă frecvenţă şi undele electromagnetice, precum şi aplicaţiile acestora în radiocomunicaţii, în radiolocaţie etc. [Pronunţat: -di-o-']
  RADIOELEMlSNT, radio elemente, s.n. Element chimic radioactiv. [Pronunţat: -di-o-]
  RADIOEMISltlNE, radioemisiuni, s.f. 1. Producere a undelor electromagnetice în scopul realizării unei radiocomunicaţii. 2. Emisiune radiofonică cu ajutorul căreia se transmit ştiri, programe culturale etc. [Pronunţat: -di-o-e-mi-si-u-]
  RADIOEMIŢĂTORj radioemiţătoare, s.n. Instalaţie cu ajutorul căreia se produc unde electromagnetice folosite în radiocomunicaţii; emiţător radio. [Pronunţat: -di-o-]
  RADIOFICARE, radioficări, s.f. Instalare în oraşe şi în sate a posturilor de radioficaţie; generalizare a transmiterii programelor de radiodifuziune sonoră prin radioficaţie. [Pronunţat:   -di-o-]
  RADIOFICAŢIE, radioficaţii, s.f. Sistem de radiorecepţie în care un singur aparat receptor serveşte mai multe difuzoare instalate la distanţă şi legate de el prin conductoare electrice. [Pronunţat: -di-o-]
  RADIOFÎZICA s.f. Disciplină care studiază producerea şi propagarea undelor electromagnetice, influenţa stării atmosferei asupra acestora şi care constituie baza fizică a radiotehnicii. [Pronunţat: -di-o-]
  RADIOFONIC,-A, radiofonici,-ce, adj. Care aparţine radiofoniei; privitor la
681
RADIOFONIE-RADIU
radiofonie, care utilizează radiofonia. [Pronunţat: -di-o-]
  RADIOFONIE s.f. Sistem special de transmitere şi de recepţie a mesajelor sonore prin unde electromagnetice, fără a folosi fire conducătoare între postul de emisiune şi cel de recepţie. [Pronunţat: -di-o-]
  RADIOGRAFIE, radiografii, s.f. Fotografiere a interiorului unui corp opac, în special a unor regiuni din interiorul corpului omenesc, cu ajutorul unor radiaţii de tip special. ♦ Fotografie obţinută cu ajutorul acestor radiaţii; radiogramă. [Pronunţat: -di-o-] RADIOIZOTOP, radioizotopi, s.m. Izotop (instabil) radioactiv. [Pronunţat: -di-o-i-]
  RADIOLĂR, radiolari, s.m. (La pl.) Ordin de protozoare marine din clasa rizopodelor, care au o cochilie sili-cioasă cu prelungiri subţiri, foarte fine, dispuse ca nişte raze; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin. [Pronunţat: -di-o-]
  RADIOLARlT, radiolarite, s.n. Rocă sedimentară silicioasă acaustobiolitică, cenuşie-gălbuie sau roşiatică, rezultată din consolidarea depozitelor de radio-lari şi utilizată ca material abraziv şi absorbant. [Pronunţat: -di-o-] RADIOLOGIE s.f. Ramură a medi-cinei care se ocupă cu examinarea corpului omenesc cu ajutorul razelor Rontgen sau X şi cu aplicarea lor în precizarea diagnosticului şi în terapia unor boli. [Pronunţat: -di-o-]
  radiom£tric,-ă, radiometrici,-ce, adj. 1. Care aparţine radiometrului, privitor la radiometru. 2. (în expr.) Efect radicmetric, creştere a presiunii aerului pe suprafaţa unui corp iluminat, datorită încălzirii locale a corpului şi a aerului produse de energia luminoasă absorbită de corp. [Pronunţat: -di-o-]
  RADIOMETRU, radiomelre, s.n. 1. Instrument folosit pentru măsurarea presiunii exercitate de o radiaţie so-
noră. 2. Aparat folosit pentru punerea în evidenţă a efectului radiometric (a presiunii de radiaţie electromagnetică). [Pronunţat: -di-o-]
  RADIORECEPTOR, radioreceptoare, s.n. Aparat pentru recepţia undelor radiofonice (prin antene), pentru transformarea lor în semnale sonore şi pentru transmiterea acestor semnale prin intermediul difuzoarelor; radio (2). [Pronunţat: -di-o-]
  RADIOS,-OĂSĂ, radioşi,-oase, adj. (Despre figura omenească) Care exprimă seninătate, veselie, fericire, încîn-tare; (despre oameni) vesel, fericit, încîntat. [Pronunţat: -di-os]
  RADIOSCOPfE, radioscopii, s.f. Examinare vizuală a unui corp opac, în special a unor regiuni din corpul omenesc, cu ajutorul umbrei proiectate pe un ecran fluorescent de razele X care trec prin acel corp; imagine obţinută în acest fel. [Pronunţat: -di-o-]
  RADIOTfiHNIC, -ă, radiotehnici,-ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramură a tehnicii care se ocupă cu aplicaţiile oscilaţiilor şi undelor electromagnetice de înaltă frecvenţă pentru transmiterea şi recepţia informaţiilor. 2. Adj. Care ţine de radiotehnică, privitor la radiotehnică. [Pronunţat: -di-o-]
  RADIOTELESCOP, radiotelescoape, s.n. Instrument folosit la recepţia şi la studierea undelor radiofonice emise de corpurile cereşti. [Pronunţat: -di-o-]
  RADIOTERAPIE s.f. Metodă de tratare a unor boli prin expunerea unor părţi ale corpului la acţiunea razelor X. [Pronunţat: -di-o-]
  RADIOTRANSfflSltJNE, radiotrans-misiuni, s.f. Transmitere la distanţă, prin unde electromagnetice, a unor sunete, a omor semnale sau a unor imagini. [Pronunţat: -di-o-trans-mi-si-u-]
  RĂDIU s.n. Ra cu Z = 88. Element chimic radioactiv cu caracter metalic, din grupa a Il-a, principală, a siste-
RADIUS-RAMIFICAŢIE
S82
mului periodic al elementelor, existent în cantităţi mici în minereurile de uraniu şi de toriu, metal alb-argintiu, foarte activ din punct de vedere chimic, folosit ca substanţă emiţătoare de radiaţii (alfa) în medicină şi în fizica nucleară.
  RĂMUS s.n. Os lung care, împreună cu cubitusul, formează scheletul antebraţului. [Pronunţat: -di-us]
  RADON s.n. Rn cu Z = 86. Element chimic radioactiv cu caracter nemetalic, din grupa gazelor rare,, obţinut în procesul de transformare radioactivă a radiului, gaz monoatomic, incolor; (înv.) emanaţie de radiu.
  RADtJLĂ, radule, s.f. Placă chiti-noasă cu numeroşi zimţişori, asemănătoare cu o pilă, de pe limba unor moluşte, servind la roaderea hranei.
  RAFĂLĂ, rafale, s.f. Dezlănţuire bruscă, foarte puternică (şi scurtă) de vînt, de ploaie sau de ninsoare.
  RAFINAMENT, rafinamente, s.n. 1. Fineţe, delicateţe, subtilitate a gustului, a simţirii etc. 2. Viclenie, perfidie, şiretenie.
  RAFINĂRE, rafinări, s.f. Proces tehnologic prin care se îndepărtează impurităţile din unele produse, în scopul îmbunătăţirii calităţii lor.
  RAFINĂT,-Ă, rafinaţi,-te, adj. Fin, delicat, subtil.
  RAFINĂRIE, rafinării, s.f. Unitate industrială sau instalaţie în care se îndepărtează impurităţile din unele produse, în scopul îmbunătăţirii calităţii lor.
  RAHIANESTEZÎE, rahianestezii, s.f. Anestezie obţinută în urma injectării în canalul rahidian a unei substanţe anestezice; anestezie rahidiană. [Pronunţat: -hi-a-']
  RAHIDIĂN,*Ă, rahidieni,-e, adj. Care aparţine coloanei vertebrale sau mă-duvei spinării, privitor la coloana vertebrală sau la măduva spinării. [Pronunţat: -di-an]
  RAHITISM s.n. Boală caracteristică mamiferelor domestice, inclusiv omului, în prima copilărie, provocată de lipsa vitaminei Dz şi care se manifestă prin tulburări în metabolismul fosforului şi calciului, prin deformări osoase, întîrzieri în apariţia dinţilor etc.
  RAI s.n. Loc plin de încîntare şi de fericire, unde, potrivit credinţelor religioase, ar ajunge, după moarte, sufletele celor care respectă preceptele religioase; paradis, eden. ♦ Fig. Loc din natură deosebit de frumos. ♦ Fig. Loc în care cineva se simte deplin fericit.
  RAIĂ, raiale, s.f. Teritoriu (din jurul unei cetăţi) din afara Imperiului otoman care era supus direct stăpînirii turceşti. [Pronunţat: ra-ia]
  RAMĂ, raliez, vb. I. Refl. A adera la o concepţie, la o atitudine, la o părere, la o propunere etc. [Pronunţat: -ti-a]
  RĂMĂ, rame, s.f. 1. Cadru de lemn, de metal etc. în care se pune o fotografie, un tablou etc. 2. Schelet de formă, de mărime şi din materiale diferite, în care se fixează ceva.
  RAMBtJRS, rambursuri, s.n. Sistem de; expediere a unei mărfi conform căruia destinatarul este obligat, la primire, să achite expeditorului contravaloarea mărfii sau a taxei de transport.
♦  Contravaloarea mărfii sau a taxelor de transport plătită de către destinatar expeditorului, Ia primirea mărfii.
-  RAMIFICĂ, pers. 3 ramifică, vb. I. Refl. (Despre arbori, ape curgătoare, drumuri etc.) A se desface, a se despărţi în mai multe ramuri, părţi etc.
  RAMIFICĂT,-Ă, ramificaţi,-te, adj. Cu una sau mai multe ramificaţii. <> (Chim.) Catenă ramificată, schelet structural format dintr-o catenă liniară de bază pe care se găsesc una sau mai multe catene laterale.
  R AMIFICĂŢIE, ramificaţii, s.f. Loc unde un curs de apă, un drum etc. se
683
RAMPĂ-RAPIŢĂ
desparte în mai multe părţi; parte a unui curs de apă, a unui drum despărţită din cursul sau din drumul principal.
  BlMPĂ, rampe, s.f. 1. Platformă care înlesneşte încărcarea şi descărcarea mărfurilor; loc înălţat (lîngă linia--ferată) destinat încărcării şi descărcării mărfurilor. 2. Balustradă de lemn, de fier sau de piatră, de-a lungul unei scări sau al unui pod. 3. Partea din faţă a unei scene de teatru, unde sînt instalate luminile. 4. (In expr.) Rampă de lansare, suport sau platformă prevăzute cu dispozitive de orientare şi de ghidare, folosite pentru lansarea avioanelor catapultate sau a rachetelor.
5.  (Anat.; în expr.) Rampă cohleară, compartimentul inferior al cohleei, spre fereastra rotundă din urechea internă a mamiferelor, inclusiv a omului. Rampă vestibulară, compartimentul superior al cohleei, spre fereastra ovală din urechea internă a mamiferelor, umplut cu perilimfă.
  RĂMURĂ, ramuri, s.f. 1. Fiecare dintre ramificaţiile unei tulpini sau ale unei crengi de plantă. 2. Fiecare dintre ramificaţiile coamelor cerbului, renului etc. 3. Ramificaţie a unei artere, a unei vene sau a unui nerv. O Ramură cohleară, ramificaţie acustică a nervilor vestibulo-cohleari, care culege de la urechea internă impulsul produs de excitaţiile auditive. Ramură vestibulară, a doua ramificaţie a nervilor vestibulo-cohleari, care culege din urechea internă informaţii în legătură cu poziţia corpului în spaţiu. 4. Fig. Ramificaţie a unei familii, a unui popor. 5. Fig. Diviziune, sector al unei discipline ştiinţifice, al unei activităţi practice etc.
  RAÎÎCHIlJNĂ, ranchiune, s.f. Ură ascunsă; duşmănie şi dorinţă ascunsă de răzbunare; pizmă, pică.
  RAÎîDA^DSNT, randamente, s.n. Capacitate de producţie a unui muncitor, a unei maşini, a unui utilaj etc. într-o
unitate de timp dată (şi în raport cu consumul de energie, de materii etc.); raportul dintre efectul obţinut şi efortul depus într-o activitate.
   RAJNG, ranguri, s.n. 1. Loc ocupat de cineva sau de ceva într-o ierarhie socială, administrativă, militară etcM după criteriul importanţei, funcţiei etc.; treaptă într-o ierarhie. 2. (Mat.) Număr natural, indice,al unui termen dintr-un şir, care arată poziţia ce o ocupă acel termen în şir. <> Rang al unei matrice (Am, n), numărul natural, r min (m, n), egal cu cel mai mare ordin al determinantului nenul care se poate forma cu elementele matricei considerate. Rang al unui sistem de m ecuaţii liniare cu n necunoscute, rangul matricei formate cu coeficienţii necunoscutelor sistemului; ordinul deter-mihantului principal al sistemului.
   RÂIÎIŢĂ, raniţe, s.f. Un fel de sac de pînză, de piele sau de material plastic, purtat în spate de militari, turişti etc-, care serveşte la transportarea unor lucruri necesare la drum; rucsac.
   RANTJNCULACJîjE, ranunculacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee, dicotiledonate, perene sau anuale, cu tuberculi sau cu rizomi, cu frunze alterne, cu flori bisexuate, aşezate la vîrful ramurilor, cu fructul o nuculă, o foliculă sau o bacă, în general plante otrăvitoare; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pronunţat: -ce-e]
   RAPĂCE, rapaci,-ce., adj. (Livr.; despre fiinţe) Lacom, hrăpăreţ.
   RĂPIŢĂ, rapiţe, s.f. Numele a două plante din familia cruciferelor, cu tulpina înaltă, subţire şi ramificată, cu flori galbene-aurii şi cu seminţe mici, bogate în ulei, una dintre ele cu frunze păroase, crescînd sălbatic (Brassica rapa), cealaltă fiind cultivată pentru seminţele ei (folosite la fabricarea uleiurilor) sau ca plantă furajeră (Brassica napus).
RAPQRT-RAŢIE
684
   RAPORT, (I) raporturi, (II, III) rapoarte, s.n. I. 1. Legătură între două sau mai multe persoane, obiecte, fenomene, noţiuni pe care gîndirea omenească o poate constata şi stabili; relaţie. O Raport de schimb, relaţie între preţurile de export şi cele de import, in care îşi găseşte expresie puterea de cumpărare a unei ţări în comerţul exterior. 2. (Mai ales la pl.) Contact, legătură între mai multe persoane, instituţii etc.; relaţie. 3. (Gram.; în expr.) Raport de coordonare, relaţie stabilită între cuvinte, construcţii şi propoziţii care stau pe acelaşi plan, fără ca unul dintre elemente să depindă, din punct de vedere gramatical, de celălalt. Raport de subordonare, relaţie care există între cuvinte, construcţii şi propoziţii aflate pe planuri diferite, şi în care unul dintre elemente depinde, din punct de vedere gramatical, de alt element. II. Comunicare scrisă sau orală făcută de cineva în faţa unei adunări, a unei autorităţi etc., cuprinzînd o relatare (oficială) asupra unei activităţi personale sau colective; textul acestei comunicări. III. (Pentru două numere) Citul celor două numere; se notează — (unde 6^0). ♦ b
(Pentru două mărimi de aceeaşi natură) Citul măsurilor celor două mărimi măsurate cu aceeaşi unitate de măsură.
   RAPORTOR, raportoare, s.n. Instrument construit dintr-o placă semicirculară, cu semicercul periferic divizat în 180° (grade sexagesimale) sau în 200ff (grade centesimale), folosit la desenarea şi la măsurarea unghiurilor.
   RAPSOD, rapsozi, s.m. Autor de poeme epice care evocă fevenimente de seamă din viaţa unui popor.
   RAPSODIE, rapsodii, s.f. Compoziţie muzicală instrumentală, de obicei de formă liberă, alcătuită din- motive şi teme variate, inspirate adesea din folclor.
   RAREFIAT,-A,        rarefiaţi,-te, adj.
(Despre gaze) Care are presiune scăzută; cu densitate micşorată. [Pronunţat: -fi-at]
   RĂRIŞTE, rarişti, s.f. Pădure sau porţiune dintr-o pădure cu copacii foarte rari.
   râsA, rase, s.f. 1. Grup de indivizi aparţinînd aceleiaşi specii de animale, cu caractere comune, constante, conservate ereditar, care se deosebesc de alte varietăţi din aceeaşi specie prin anumite caractere specifice. 2. Fiecare dintre grupurile biologice de populaţii umane, formate din cele mai vechi timpuri ale preistoriei, caracterizate prin culoarea pielii, a părului, prin talie, forma ochilor şi prin alte particularităţi exterioare.
   RASIAL,-A, rasiali,-e, adj. Care a-parţine rasismului, privitor la rasism, specific rasismului; rasist. [Pronunţat: si-al\
   RASÎSM s.n. Concepţie social-poli-
                                                   tică antistiintifică, reacţionară care » t “ . » ...
susţine, fără temei, ideea inegalităţii biologice şi intelectuale a raselor umane, afirmînd că particularităţile rasiale ale oamenilor şi lupta dintre rase ar avea rol hotărîtor în istorie.
   RATAT,-A, rataţi,-te, a,dj., s.m. şi f. (Om) care nu a izbutit să se afirme, să se realizeze, să creeze ceva de valoare, la nivelul posibilităţilor sale.
   RATA, rate, s.f. Cotă, parte eşalonată care urmează a fi vărsată sau distribuită, la un termen dinainte fixat, în contul unei datorii sau al unei obligaţii.
   RATIFICA, ratific, vb. I. Tranz. (Despre un stat) Â-şi manifesta printr-un act acordul de a fi parte la un tratat, la o convenţie etc.
   RAŢIE, raţii, s.f. (Mat.) Număr care se adaugă la un termen al unei progresii aritmetice sau cu care se înmulţeşte un termen al unei progresii geo-
685
RATIONAL-RAZĂ
metrice pentru a obţine termenul următor.
   RAŢIONĂL,-!, raţionali,-e, adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu principiile şi cu cerinţele raţiunii; care arată, demonstrează raţiune; care poate fi conceput cu ajutorul raţiunii.
2. (Despre oameni) Cumpănit, chibzuit, cu judecată, cu raţiune. 3. (Adesea adverbial) Care se face cu judecată, cu măsură, cu respectarea unor principii sistematice, metodice. 4. (Mat.; în expr.) Număr raţional, număr de
forma —, cu m si n numere întregi n
(n 0). Mulţimea numerelor raţionale, nume dat clasei de numere raţionale, din care fac parte numerele întregi şi fracţionare, pozitive şi negative, precum şi numărul zero; se notează: Q. Funcţie raţională, funcţie exprimată printr-un raport de polinoame: f(x) —
, p(x) _ anxn + Qn-i s""1 + - + «o
   Q(x) bmxm -J- bn_1 a:”1-1-}- ... ~K l0 definită pe mulţimea numerelor reale a; pentru care Q(x) şt 0. [Pronunţat: -ţi-o-]
   RAŢIONALÎSM s.n. 1. Curent, în teoria cunoaşterii, care consideră raţiunea ca singurul izvor al cunoaşterii, atribuindu-i elemente apriorice, universale şi necesare. 2. încredere în capacitatea raţiunii de a cunoaşte realitatea. [Pronunţat: -ţi-o-]
   RAŢIONALIZĂ, raţionalizez, vb. I. Tranz. 1. A folosi metodele şi procesele tehnologice cele mai eficiente, a utiliza la maximum mijloacele de producţie în vederea creşterii productivităţii muncii şi a reducerii preţului de cost. 2. A supune anumite produse (de primă necesitate) unui consum dirijat, conform unor norme stabilite dinainte.
3. A transforma o expresie algebrică ce cuprinde extrageri de rădăcini într-o expresie echivalentă, fără radical. [Pronunţat: -/£-o-]
  RAŢIONALIZARE, raţionalizări, s.f. (Mat,;’în expr.) Raţionalizarea numitorului unei fracţii, operaţia de. eliminare (prin transformări) a radicalilor de la numitorul unei fracţii. [Pronunţat: -ţi-o-]
  RAŢIONAMENT, raţionamente, s.n. Forma logică a gîndirii prin care din două sau mai multe judecăţi poate fi derivată o nouă judecată, o nouă cunoştinţă; şir de argumente de care se serveşte cineva în judecarea unei chestiuni sau pentru a-şi susţine punctul de vedere. O Raţionament deductiv, raţionament în care operaţia gîndirii se îndreaptă de la adevăruri generale spre adevăruri mai puţin generale. Raţionament inductiv, raţionament în care gîndirea progresează de la particular, spre general. Raţionament transductiv (sau traductiv), raţionament în care tranziţia se face de la adevăruri cu un anumit grad de generalitate spre adevăruri cu acelaşi grad de generalitate. [Pronunţat: -ţi-o-]
  RAŢItJNE* (2) raţiuni, s.f. 1. Facultate a’omului de a cunoaşte, de a gîndi logic, de a înţelege sensul şi legătura fenomenelor. ♦ Judecată, gîndire, minte. 2. Temei, motiv, justificare. [Pronunţat: -fi-zz-]
  RĂZĂ, raze, s.f. 1. (Mat.; referitor la cerc sau la sferă) Distanţa de la centrul cercului sau al sferei Ia un punct oarecare al cercului, respectiv, al sferei; segmentul determinat de centru şi un punct al cercului sau al sferei. <0> Rază vectoare (a unui punct M raportat la un reper de origine £?), segmentul
orientat OM (numit vector de poziţie al punctului). 2. (Fiz.) Linie dreaptă după care se propagă lumina; fascicul de radiaţii sau corpuscular foarte îngust, astfel încît secţiunea sa să poată fi neglijată în raport cu dimensiunile sistemului în care se propagă fasciculul.
3. (Fiz.; la pl.) Radiaţie. O Rase ies (X) (sau Rdntgen), radiaţie X (sau Ront-gen) Raze canal, radiaţie canal.
RĂBOJ-RÂŞÎNÂ
686
4. Distanţă pînă la care se exercită o acţiune (în jurul centrului de unde porneşte). O Rază de acţiune moleculară, distanţă pînă la care se manifestă interacţiunile dintre moleculele unui corp.
   RĂBOJ, răbojurir s.n. Bucată de lemn (cilindrică) pe care, în trecut, se însemnau, prin crestături, diferite calcule, socoteli.
   RĂCHÎTĂ, răchite, s.f. Numele mai multor specii de salcie, cu ramuri lungi, subţiri, elastice şi fragile, cu frunze lanceolate, aluiigite, cu flori dispuse în amenţi, care cresc pe malul apelor la şes şi în zona deluroasă şi ale căror ramuri sînt folosite ca material de împletit (Salix).
   RĂDĂŞCĂj rădaşte, s.f. Insectă din ordinul coleopterelor, de culoare nea-gră-castanie, masculul prezentînd două mandibule puternice ca nişte coame de cerb; răgace, (pop.) boul-lui-Dum-nezeu, boul-Domnului (Lucanus cer-vus).
   RĂDĂCtNĂ, rădăcini, s.f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixează de sol şi îşi absoarbe substanţele hrănitoare. 2. (Mat.; referitor la o ecuaţie) Fiecare dintre valorile necunoscutei care verifică ecuaţia; soluţie. O Rădăcină multiplă de ordinul n (a unei ecuaţii algebrice P(x) = 0), rădăcina a a ecuaţiei, astfel încît P(x) = (x — a)n Q{x), unde Q(a) # #0, n£.N şi n > 2. Rădăcină de ordinul n (nE.N, n > 2) a unui număr real a, radical de ordinul n (n£N,
> 2 şi a 0 dacă n este par) din acel număr. Rădăcină de ordinul n (n£iV, n > 2) a unui număr complex z, fiecare dintre cele n numere complexe
                                                               u-\-2kiz , . . u + 2kn\
Zk = Vr\ cos------------(- l sin—1—:— ,
         \        n                   n)
k — 0,1,2, ..., n — 1, unde z = r (cos u -[- i sin u).
   RĂDVĂN, râdmne, s.n. (înv.) Trăsură de lux închisă, mare, trasă de mai mulţi cai.
   RĂGĂZ, (rar) răgazuri, s.n. Timp liber pe care îl are cineva. ♦ Linişte, tihnă.
   RĂPCIUGOS,-OĂSĂ, râpciugoşi,-oase, adj. (Despre animale) Care este slab, neîngrijit, bolnav, bătrîn.
   RĂSĂD, răsaduri, s.n. Plantă tînără (crescută din sămînţă în seră sau în răsadniţă) care urmează să fie răsădită.
   RĂSĂDÎ, răsădesc, vb. IV. Tranz. A transplanta un răsad, din seră sau din răsadniţă, în cîmp, într-un parc etc.
   RĂSĂRÎ, pers. 3 răsare, vb. IV. In-tranz. (Despre aştri) A apărea pe cer, a se ivi la orizont.
   RĂSĂRÎT s.n. Punct cardinal aflat în partea unde răsare soarele, opus vestului; loc pe orizont unde răsare soarele; est. + Regiune geografică aflată spre acest punct cardinal; est.
   RĂSCOĂLĂ, răscoale, s.f. Formă de luptă spontană şi neorganizată a maselor oprimate (mai ales a ţărănimii) împotriva exploatatorilor; (pop.) răzmeriţă.
   RĂSCRTjCE, răscruci, s.f. Loc unde se încrucişează sau de unde se separă două sau mai multe drumuri, culmi muntoase etc.; răspîntie.
   RĂSFĂŢĂT,-Ă, răsfăţaţi,-te, adj. 1. .Dezmierdat, alintat îh mod exagerat; capricios, cu toane. 2. Căruia îi merge foarte bine, care huzureşte; îmbuibat.
   RĂSPÎNTIE, răsptntii, s.f. Răscruce.
   RĂSPtJNDERE, răspunderi,          s.f.
 Responsabilitate.
   RĂSTÎMP, răstimpuri, s.n. Interval de timp, perioadă de timp.
   RĂSTOĂCĂ, răstoace, s.f. Loc unde o apă (curgătoare) este puţin adîncă.
   RĂŞtNĂ, răşini, s.f. Nume generic dat unor substanţe sau unor amestecuri de substanţe organice, naturale sau sintetice, în general cu structură ma-
687
EĂŞINOS-RĂZLEŢ
 cromoleculară, de consistenţă variabilă, de la fluide pînă la solide. O Răşină naturală, nume generic dat unor substanţe organice naturale, rezultate din procese vitale, fiziologice sau patologice, care se produc în anumite plante sau insecte, de consistenţă moale pînă la solidă, solubile în solvenţi organici, care, după evaporarea solventului, dau o peliculă transparentă, folosite (ca atare sau modificate) la fabricarea lacurilor, adezivelor şi chiturilor, ca materiale dielectrice etc. Răşină sintetică, nume generic dat unor substanţe macromoleculare obţinute prin polimerizare sau prin poli-condensare, folosite, ca atare sau cu diferite substanţe de adaos, în numeroase domenii.
   RĂŞIN(ÎS,-OĂSk,răşinoşi,-oase, adj., s.f. pl. x. Adj. (Despre arbori) Care conţine, care produce răşină. 2. S.f. pl. Denumire generică dată unor arbori sau unor arbuşti care produc răşină şi care formează păduri întinse; conifere.
3. Adj. Care are aspectul şi proprietăţile răşinii.
   RĂŢ Ol, rafoiesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A se răsti la cineva; a ameninţa pe cineva.
   RĂZBOI, războaie, s.n. Conflict armat (de durată) între două sau mai multe grupuri, clase sociale sau state pentru realizarea unor interese sociale, economice şi politice. O Război drept, război care urmăreşte apărarea unui stat împotriva agresiunii externe, eliberarea socială şi naţională, apărarea unei orînduiri sociale noi etc. Război nedrept, război care urmăreşte cotropirea de teritorii străine, subjugarea altor popoare, înăbuşirea unor mişcări de eliberare etc. Război civil, formă a luptei de clasă constînd în confruntarea militară, în cadrul unei ţări, a unor forţe social-politice în scopul cuceririi puterii politice, al obţinerii sau apărării unor drepturi democratice, al zdrobirii acţiunilor contrarevoluţionare
desfăşurate de forţele reacţionare etc. Război colonial, conflict armat provocat de statele imperialiste pentru cucerirea unor teritorii străine şi transformarea lor în colonii sau în semicolonii, pentru înăbuşirea unor mişcări de eliberare naţională etc. Război mondial, război la care sînt antrenate, direct sau indirect, numeroase state din lume. Război imperialist, luptă armată dusă de marile puteri imperialiste pentru dominaţie în lume, pentru acaparare de noi sfere de influenţă, pentru lărgirea pieţei de desfacere şi obţinerea de noi surse de materii prime, pentru înăbuşirea mişcării revoluţionare a proletariatului, a maselor asuprite şi exploatate etc. Război de partizani, luptă dusă de detaşamente armate sau de unităţi militare regulate în spatele frontului armatei duşmane, pentru zdrobirea acesteia. Război ţărănesc, formă superioară a luptei ţărănimii împotriva exploatării feudale, caracterizată prin amploarea acţiunilor, prin existenţa unui program de revendicări social-economice şi politice, prin existenţa unor forme de organizare etc. Război rece, stare de încordare în relaţiile internaţionale, provocată de politica de pregătiri intense de război a cercurilor imperialiste, de recurgere la ameninţarea cu folosirea forţei etc. Război vamal, ansamblu de măsuri protecţioniste stabilite de o ţară sau de mai multe ţări în domeniul tarifar, pentru mărfurile importate, cu scopul determinării altor ţări să accepte anumite concesii sau acorduri economice.
   RĂZ^Ş, răzeşi, s.m. Ţăran liber, membru al unei obşti, în Moldova medievală, care stăpînea în comun pămîntul satului de care aparţinea, dar lucra independent, Împreună cu familia, lotul agricol repartizat.
   RĂZLEŢ,-EĂŢĂ, răzleţi,-e, adj. Care este izolat, singur sau care este doar ici şi colo, din loc în loc.
RÂZMERIŢĂ-REACŢIE
688
   RĂZMERIŢĂ, răzmeriţe, s.f. (Pop.) Răscoală.
   RĂZOR, răzoare, s.n. Fîşie îngustă de pămînt nelucrat, servind drept hotar între două terenuri agricole; hat.
   RĂZVRĂTI, răzvrătesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (Pop.) A face să izbucnească sau a declanşa o răscoală.
   RE s.m. invar. Unul dintre cele şapte sunete ale gamei muzicale, situat pe treapta a doua din gama majoră tip.
   REABILITĂ, reabilitez., vb. I. 1. Tranz. şi refl. A face să-şi recapete sau a-şi recăpăta stima, preţuirea celor din jur. 2. Tranz. A repune pe cineva în drepturile civile de care a fost lipsit In urma unei condamnări. [Pronunţat: re-a-]
   REACTĂNT, reactanţi, s.m. Fiecare dintre substanţele care participă la o reacţie chimică. [Pronunţat: re-ac-]
   REÂCTĂNŢĂ, reactanţe, s.f. Mărime caracteristică circuitelor electrice care lucrează în curent alternativ şi conţin ca elemente reactive bobine şi condensatoare, definită prin produsul dintre impedanţa circuitului şi sinusul unghiului de defazaj dintre tensiune şi curent. O Reactanţă inductivă, reac-tanţa unei bobine, definită prin produsul dintre inductanţa bobinei şi pulsaţia curentului alternativ. Reactanţă ca-pacitivă, reactanţa unui condensator, definită prin inversul produsului dintre capacitatea condensatorului şi pulsaţia curentului alternativ. [Pronunţat: re-ac-]
   REACTIV,-Ă, reactivi,-e, adj., s.m.
1. Adj. Referitor la reactivitate chimică; (despre corpuri, substanţe, radicali etc.) care intră uşor în reacţii, f t ti
care reacţionează uşor. 2. S.m. Substanţă sau amestec de substanţe care dă o reacţie caracteristică (de precipitare, de culoare etc.) cu o anumită substanţă (ion, grupă de ioni), folosite în analiza chimică (calitativă sau canti-
tativă, anorganică sau organică) pentru identificarea anionilor şi a catio-nilor, precum şi pentru determinarea lor cantitativă; agent chimic. [Pronunţat: re-ac-]
   REACT1V1TĂTE, reactivităţi, s.f. în suşirea de a fi reactiv; reacţie la o excitaţie. ♦ (Fiz.) Mărime care caracterizează funcţionarea unui reactor nuclear. + (Chim.) Capacitate a unei particule materiale (atom, moleculă, radical) de a lua parte la o reacţie chimică. ♦ (Med.) Proprietate a unui ţesut de a reacţiona la un stimul oarecare. [Pronunţat: re-ac-]
   REACTOR, reactoare, s.n. 1. Aparat propulsor (industrial sau de laborator) cu o cameră de ardere, la care propulsia se realizează prin reacţie, datorită unui jet de gaze rezultate din arderea unui combustibil ce părăseşte camera de ardere cu viteză foarte mare. O Reactor catalitic, reactor în formă de coloană (recipient metalic) în care, în prezenţa catalizatorului, în anumite condiţii de temperatură şi de presiune, are loc sinteza unui compus; coloană de sinteză. Reactor nuclear (sau atomic), pilă atomică. Reactor nuclear regenera-. tiv (reproducător), reactor nuclear pentru producerea de combustibil nuclear, care transformă un material mai puţin fisionabil (ex. 238U) într-unul mult mai eficient (ex. în 239Pu). 2. Bobină sau condensator folosite ca sisteme fizice ce prezintă reactanţă într-un circuit; bobină cu reactanţă. [Pronunţat: re-ac-]
   REĂCŢIE, reacţii, s.f. 1. Proces în care una sau mai multe substanţe chimice, în anumite condiţii de temperatură, de presiune şi de concentraţie, se pot transforma în alte substanţe, diferite de fiecare dintre cele iniţiale. O Reacţie catalitică (sau catalizată), reacţie chimică la care, în afară de reactanţi, participă şi o substanţă străină (catalizatorul), a cărei prezenţă modifică viteza de reacţie a
689
REACŢIE
procesului şi care, la sfîrşitul reacţiei, apare nemodificată. Reacţie de combinare, reacţie chimică între atomii unor elemente diferite, care are loc cu modificarea nivelului de oxidare al atomilor participanţi şi al cărui produs 11 constituie o substanţă compusă. Reacţie înlănţuită, reacţie chimică ce decurge, după un anumit mecanism, în trei etape distincte: iniţierea lanţului de reacţie (reacţie de iniţiere), propagarea lanţului de reacţie (reacţia lanţului) şi întreruperea lanţului de reacţie (reacţie de întrerupere). Reacţie de iniţiere, reacţie de pornire a lanţului. de reacţii, într-o reacţie înlănţuită, în care specia moleculară din sistem cu energia de activare mai mică se scindează, cu formare de radicali liberi. Reacţia lanţului sau reacţie de propagare, reacţie de propagare a lanţului de reacţie, în care radicalii liberi, formaţi anterior, reacţionînd cu moleculele stabile din sistem, formează noi molecule stabile şi alţi radicali capabili să continue lanţul de reacţie. Reacţie de întrerupere, reacţie finală în cadrul reacţiei înlănţuite, cînd procesul se opreşte. Reacţie de complexare, reacţie în care se formează o combinaţie complexă. Reacţie de substituţie, reacţie chimică, specifică compuşilor organici saturaţi, în care un atom de hidrogen sau o grupare funcţională este înlocuită de un alt atom sau de o grupă de atomi. Reacţie de adiţie, reacţie chimică caracteristică sistemelor nesaturate care conţin duble şi triple legături. Reacţie de oxidare, reacţie .care are loc cu pierdere de electroni. Reacţie de reducere, reacţie care are loc cu cîştig de electroni. Reacţie de oxidare-redu-cere (ori de oxidoreducere) sau reacţie redox, reacţie formată din două reacţii contrare, una de oxidare, cealaltă de reducere, care au loc concomitent. Reacţie reversibilă, reacţie în care între produşii iniţiali şi produşii finali formaţi se stabileşte un echilibru chimic.
Reacţie ireversibilă, reacţie în care produşii de reacţie nu pot reacţiona între ei pentru a reface reactanţii iniţiali. Reacţie acid-bază, reacţie în care un acid reacţionează cu o bază pentru a forma un acid mai slab (conjugat bazei) şi o bază mai slabă (conjugată acidului). Reacţie de cuplare, reacţie între sărurile de diazoniu şi fenoli sau amine aromatice, folosită la fabricarea unor coloranţi. Reacţie enzimatică, reacţie care se produce cu ajutorul enzimelor, care au rol de catalizatori. Reacţie de (dublu) schimb, reacţie chimică, specifică compuşilor ionici, în care din două substanţe iniţiale se formează alte două substanţe noi. Reacţie xantoproteică, reacţie de culoare care are lOc atunci cînd sînt tratate proteine cu acid azotic, nitrarea resturilor fenolice din proteină făcînd să apară o coloraţie galbenă intensă. Reacţie de disproporţio-nare, reacţie chimică în care, din perechi de particule (ioni, molecule, radicali liberi) de aceeaşi specie se obţin două specii chimice noi cu stabilitate mai mare, procesul decurgînd pe seama transferului de electroni (autooxidoreducere) sau a transferului de atomi (autostabilizare a radicalilor). Reacţie de cracare, reacţie în care are loc scindarea termică sau catalitică a unei molecule organice mari în molecule mai mici. Reacţie de descompunere, reacţie prin care o substanţă se descompune în două sau în mai multe substanţe noi. Reacţie de deplasare, reacţie în care un metal dintr-un compus este înlocuit cu un metal mai electropozitiv sau in care un element nemetalic este înlocuit cu un element nemetalic mai electronegativ. Reacţie de identificare (sau de recunoaştere), reacţie în care se foloseşte un reactiv caracteristic (de precipitare, de culoare etc.) pentru identificarea anionilor şi cationilor unei substanţe şi pentru determinarea lor cantitativă. Produs de reacţie, substanţă sau substanţe
44  — Dicţionarul limbii române pentru elevi
REACŢION A-REBEL
690
care rezultă în urma reacţiilor chimice. 2. (Fiz.) Forţă (sau cuplu de forţe) exercitat(ă) de un sistem de corpuri asupra altui sistem de corpuri, ca răspuns la acţiunea unei forţe (sau a unui cuplu de forţe) exercitată asupra sistemului. O Reacţie nucleară, interacţiune produsă în urma ciocnirii a două sau a mai multor nuclee atomice (ori constituenţi ai acestora), care modifică energia, impulsul, natura şi numărul particulelor aflate în interacţiune, în primul rînd ducînd la o degajare enormă de energie. Reacţie nucleară In lanţ, reacţie nucleară care se susţine şi se propagă prin ea însăşi, neutronii emişî la fisiunea unui nucleu proyocînd fisiunea altor nuclee. Reacţie fotonucleară, reacţie nucleară produsă de fotoni. [Pronunţat: re-ac-]
   EEÂCŢIONÎ, reacţionez, vb. I. In-tranz. A răspunde într-un anumit fel la o excitare sau la o acţiune din afară. ^ A lua o atitudine faţă de o situaţie sau de o împrejurare; a replica, a riposta. [Pronunţat: re-ac-ţi-o-]
   REACTI0NĂR,-Ă, reacţionari,-e, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care se referă la re-acţiune, care aparţine reacţiunii. 2. S-m. şi f. Adept al reacţiunii. [Pronunţat: re-ac-ţi-o-]
   REACŢltÎNE, reacţiuni, s.f. împotrivire politică a claselor în declin faţă de orice manifestare a progresului social; luptă a claselor exploatatoare înfrînte pentru a-şi redobîndi privilegiile pierdute şi pentru revenirea la vechile rînduieli; forţe social-politice care manifestă această împotrivire sau care duc o asemenea luptă. [Pronunţat: re-ac-ţi-u-]
   REÂL,-Ă, reali,-e, adj. 1. Care are o existenţă obiectivă, independentă de conştiinţă sau de voinţă, care există în realitate; obiectiv, adevărat. + (Substantivat, n.) Ceea ce există, ceea ce este real; realitate. 2. Efectiv, indiscutabil; veritabil. 3. (Mat.; în expr.) Număr real, numărul-limită al unui
şir de numere raţionale. Mulţimea numerelor reale, nume dat clasei de numere reale, din care fac parte numerele raţionale şi iraţionale; se notează: R. + Funcţie reală de variabilă reală sau funcţie numerică, funcţie f : E F, unde E cR, F C R. [Pronunţat: re-al]
   REALfSM s.n. Mişcare, curent sau atitudine în creaţia sau în teoria literară şi artistică, avînd ca principiu de bază reflectarea realităţii în datele ei esenţiale, obiective, caracteristice.
♦   Nume generic pentru concepţiile filozofice care recunosc existenţa independentă a obiectului de subiect, precum şi posibilitatea de a cunoaşte obiectul. [Pronunţat: re-a-]
   ' REALÎST,-Ă, realişti,-ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care este bazat pe principiile realismului; specific realismului. + (Despre scriitori, artişti etc.) Care aderă la realism, care reprezintă realismul în artă, în. literatură. ^ Care reproduce fidel realitatea. ♦ (Despre oameni; adesea substantivat). Cu spirit practic, cu simţul realităţii. 2. S.m. şi f. Adept al realismului. [Pronunţat: re-a-]
   REÂLITĂTE, realităţi, s.f. Existenţă efectivă, obiectivă a cuiva sau a ceva; fapt concret, lucru real, stare de fapt. [Pronunţat: re-a-]
   REALIZĂNT, realizanţi, s.m. (Mat.) Discriminantul ecuaţiei de gradul doi. [Pronunţat: re-a-]
   REAŞEZÂRE s.f. (în expr.) Reaşe-mrea preţurilor, schimbare a preţului unei mărfi in funcţie de modificarea valorii mărfii şi de o situaţie economică şi socială nouă. [Pronunţat: re-a-]
   REAVĂN, -Ă, reveni, -e, adj. (Despre pămînt) Care are suficientă umiditate pentru ca lucrările de cultură să se poată executa în condiţii bune. + Umed, jilav.
   REBEL, -Ă, rebeli, -e, adj. Care nu se supune, nu ascultă; nesupus. +
691
REBEUTJNE-RECHIZIŢIE
Care arată nesupunere, care exprimă revoltă.
   REBELltJNE, rebeliuni, s.f. Desfăşurare a unor acte violente, teroriste, de ameninţare gravă cu forţa faţă de organele de stat, în scopul împiedicării acestora de a-şi exercita atribuţiile. [Pronunţat: -li-u-]
   REBtÎT, rebuturi, s.n. Produs care nu corespunde condiţiilor calitative stabilite prin standarde, norme interne, caiete de sarcini, contracte etc. şi care nu poate fi utilizat direct în scopul pentru care a fost realizat, reprezentînd o pierdere economică.
   RECALCITRĂNT, -Ă, recalcitranţi, -te, adj. Care se opune, care nu se lasă convins; încăpăţînat, îndărătnic, nesupus.
   RECAPITULARE, recapitulări, s.f. Revedere sistematică a materiei parcurse într-o anumită perioadă de învăţămînt, în scopul însuşirii ei temeinice.
   RfiCE, reci, adj. 1. Cu o temperatură scăzută (de obicei sub 0°C). O Clima rece, climă polară. 2. (Fiz.; în expr.) Lumina rece, lumină care conţine un număr foarte mic de radiaţii infraroşii.
   RECEN SĂM ÎNT,          recensăndnturi,
s.n. Operaţie administrativă care constă în înregistrarea statistică a populaţiei, a animalelor, a vehiculelor etc. dinţr-o ţară sau dintr-o regiune dată; catagrafie.
   RECENT, -Ă, recenţi, -te, adj. Care s-a petrecut, s-a întîmplat, a apărut etc. de curînd; care datează de puţină vreme.
   RECENZĂ, recenzez, vb. I. Tranz. A face o scurtă dare de seamă, a analiza sau a prezenta critic o lucrare literară, ştiinţifică, un spectacol etc.
   RECENZIE, recenzii, s.f. Prezentare succintă, de obicei la apariţie, a urnei opere literare sau ştiinţifice, cu comentarii şi aprecieri critice.
   RECEPTĂCUL, receptacule, s.n. Partea terminală dilatată a pedunculului
floral, în formă de disc, de cupă, de con etc., pe care se prind, după o linie spiralată sau în cercuri concentrice, sepalele, petalele, staminele şi pistilul.
   RECEPTÎY, -Ă, receptivi, -e, adj. (Despre oameni, despre mintea lor etc.) Capabil, predispus de a primi cu uşurinţă impresii din afară, idei, sugestii etc.
   RECEPTOR, -OĂRE, receptori, -oare, subst., adj. 1. S.n. Sistem tehnic destinat să primească (şi să dirijeze) un anumit material. 2. S.n. Aparat, instalaţie, maşină, dispozitiv destinate să primească energie de o anumită formă şi să o transforme în energie utilă. 3.
S.m. Terminaţie periferică a nervilor, situată în organele de simţ, care primeşte excitaţiile adecvate din mediu; celulă senzitivă sau senzorială; parte a organelor de simţ care vine în contact cu stimulii. 4. Adj. Care primeşte un stimul, o excitaţie, o acţiune mecanică, un curent, un semnal etc-
   RECEPŢIE, recepţii, s.f. Primire a unei anumite forme de energie.
   RECESltJWE, recesiuni, s.f. Retragere. ♦ Scădere a producţiei în perioada crizelor economice; stagnare temporară a afacerilor. + Criză (economică, politică). [Pronunţat: -si-u-]
   RECHtN, rechini, s.m (La pl.) Nume generic dat unui gen de peşti marini răpitori din ordinul selacienilor, cu corpul fusiform, acoperit cu o piele groasă, cu solzi mici, aspri, placoizi, cu schelet cârtiiaginos, cu coadă groasă, formată din doi lobi inegali, în general vivipari, care trăiesc în toate mările şi oceanele; (şi la sg.) peşte care face parte din acest ordin.
   RECHIZITORIU, rechizitorii, s.n. 1. Cuvântare a procurorului în care acesta expune, în faţa instanţelor de judecată, punctele pe care se sprijină acuzarea.
2.  Fig. Acuzaţie gravă şi violentă adusă cuiva.
   RECHIZÎŢEE, rechiziţii, s.f. Măsură excepţională prin care un organ al
44*
RECÎDÎVĂ-ÎIECTILINIU
692
administraţiei de stat obligă pe cetăţeni la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile pentru nevoile armatei sau ale statului, cu sau fără despăgubire.
   RECIDIVĂ, recidive, s.f. 1. Săvîrşire de către aceeaşi persoană a unei noi infracţiuni. 2. Reapariţie, revenire a unei boli, după ce aceasta s-a vindecat clinic; recădere.
   RECÎF, recife, s.n. Formaţie de stînci submarine, de natură calcaroasă biogenă, construită de organisme, mai ales de corali (madreporari).
   RECIPIENT, recipiente, s.n. Vas destinat pentru păstrarea şi pentru transportarea unui lichid, a unui gaz sau a unui material solid sub formă de granule sau de pulbere. [Pronunţat: -pi-ent]
   RECIPROC, -Ă, reciproci, -ce, adj. 1. Care acţionează imul asupra celuilalt.
2.  (Mat.; în expr.) Ecuaţie reciprocă, ecuaţie algebrică, de grad fi ^ 2, n£N care, o dată cu o soluţie a,
admite şi pe inversa acesteia, —
                                                                                            a
Teoremă reciprocă (şi substantivat, f.), teoremă care are drept concluzie o parte a ipotezei unei teoreme date, iar drept ipoteză concluzia teoremei date împreună cu partea rămasă din ipoteza ei.
   RECIRCU1ĂT, -Ă, recirculaţi, -te, adj. (Despre materii prime, materiale, substanţe) Care se reintroduce intr-un ciclu de fabricaţie in care are loc transformarea unei părţi din acesta, •în vederea măririi cantităţii de material transformat.
   RECITĂ, recit, vb. I. Tranz. A spune (cu voce tare), din memorie, un text (în versuri), cu intonaţiile potrivite; a declama.
   RECOĂCERE, recoaceri, s.f. Tratament termic aplicat unor piese sau unor materiale metalice, în scopul îmbunătăţirii structurii lor cristaline, a proprietăţilor fizico-chimice, meca-
nice, tehnologice etc., şi care .constă în încălzirea lor pînă la o anumită temperatură, în menţinerea un timp la această temperatură şi apoi în răcirea lor lentă.
  RECOLTĂ, recolte, s.f. Cantitate de cer'eale sau de alte produse ale solului, adunate într-o anumită perioadă; rod.
  RECOMBINĂRE, recombinări, s.f. 1. (Fiz.) Neutralizare reciprocă a purtătorilor de sarcină electrică de semn contrar, produsă direct la întilnirea acestora, sau, indirect, prin mijlocirea unei particule neutre. 2. (Biol.) Fenomen, în procesul reproducerii sexuate la organismele encariote, care constă în schimbul de gene între cromozomii omologi cu doi heterozigoţi, în profaza
I, avînd rol important în producerea variaţiei genetice şi contribuind la evoluţia lumii vii.
  RECRISTALIZĂRE, recristalizări, s.f. Operaţie de purificare a unei substanţe chimice impure, prin dizolvarea acesteia la cald, urmată de filtrarea soluţiei obţinute şi de cristalizarea ei prin răcire.
  RECRUDESCENŢĂ, recrudescenţe, s.f. Reluare sau 'reapariţie, într-un jitm mai viu, . mai intens, a unei activităţi, a unui proces etc.
  RECT, recturi, s.n. Ultima porţiune a tubului digestiv, care se întinde de la colon pînă la orificiul anal.
  RECTANGULĂR, -Ă, _ rectangulari, -e, adj. (Mat.) Dreptunghiular, ortogonal, perpendicular. O Coordonate rectangulare, coordonate raportate la un sistem de axe rectangulare.
  RECTIFICĂ, rectific, vb. I. Tranz. (Mat.) A determina lungimea unui arc de curbă.
  RECTEFICĂBILĂ, rectificabtte, adj. (Mat.; în expr.) Curbă rectificabilă, curbă căreia i se poate determina lungimea unui arc al ei.
  RECTILÎNIU, -IE, rectilinii, adj. (Despre o mişcare) Care este în linie dreaptă.
693
RECTO-REDU CERE
  RtâCTO s.n. invar. (în opoziţie cu verso) Prima pagină a unei foi (scrise, tipărite etc.); pagina din dreapta a unei cărţi, a unui manuscris etc.
  RECUPERÂRE, recuperări, s.f. Folosire (parţială sau totală) a deşeurilor rezultate din prelucrări sau a energiei pierdute dintr-o instalaţie de prelucrare.
  RECURENŢĂ, recurenţe, s.f. Revenire, reîntoarcere; repetiţie. <0 (Mat.) Formulă de recurenţă, formulă care exprimă orice termen al unui şir, de la un rang oarecare, prin unul sau mai mulţi termeni precedenţi.
  RECtlRS, recursuri, s.n. (Jur.) Cale de atac prin care se cere unei instanţe superioare să verifice legalitatea şi temeinicia unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive, în vederea anulării sau a modificării ei.
  RECUZÎTĂ, recuzite, s.f. Totalitatea obiectelor auxiliare (mobilier, costume etc.) necesare la montarea unui spectacol sau a unui film. ♦ Fig. Totalitatea elementelor auxiliare, de decor, de expresie etc. specifice unei creaţii artistice.
  RECVJUSM, recviemuri, s.n. (în biserica romano-catolică) Slujbă religioasă pentru pomenirea unei persoane decedate. + Compoziţie muzicală pentru cor (şi orchestră), alcătuită din mai multe părţi, scrisă pe textul liturgic al slujbei mai sus definite. [Scris şi: requiem. —Pronunţat: -vi-em\
  REDĂCTOR, -OĂRE, redactori, -oare, s.m. şi f. Persoană care lucrează în mod permanent în redacţia unui ziar, a imei reviste, a unei edituri sau care scrie articole, studii etc. pentru acestea.
  RfÎDOX s.n. (Chim., Fiz.; şi în expr. reacţie redox) Reacţie de oxidare-redu-cere. O Reacţii redox interatomice (sau intermoleculare), reacţii redox în care transferul electronilor se produce între atomi, molecule sau ioni diferiţi. Reacţii redox de autooxidare-autoreducere, reacţii redox în care transferul de
electroni are loc între două molecule, doi atomi sau doi ioni identici ai aceleiaşi substanţe. Reacţii intramoleculare, reacţii în care transferul electronilor se produce în interiorul aceleiaşi molecule.
   REDRESĂ, redresez, vb. I. Tranz. (Fiz.) A transforma curentul electric alternativ în curent continuu.
   REDRESOR, redresoare, s.n. 1. Aparat sau dispozitiv care transformă curentul electric alternativ în curent electric continuu. 2. Sistem optic (lentilă, sistem de lentile sau de prisme) care îndreaptă imaginea răsturnată dată de obiectivul unui instrument optic. 3. Dispozitiv care readuce în direcţia iniţială im curent de fluid abătut de un obstacol oarecare.
   REDUCĂTORj -OĂRE, reducatori, -oare, adj., s.m. (Substanţă, element electropozitiv, ion) care, într-o reacţie redox, pierde -unul sau mai mulţi electroni, oxidîndu-se.
   REDTÎCERE, reduceri, s.f. 1. (Mat.; în expr.) Reducerea termenilor asemenea, operaţie de înlocuire a monoame-lor asemenea prin suma lor. Metoda reducerii (pentru rezolvarea unui sistem de două ecuaţii), metodă care constă în transcrierea succesivă a sistemului în altele echivalente, prin înmulţirea ambelor părţi ale unei perechi de ecuaţii cu citul dintre c.m.m.m.c. al coeficienţilor (luaţi în modul) ai necunoscutei care trebuie să apară în monoame cu coeficienţi opuşi, pentru a se reduce (să aibă suma 0) îa adunarea acelor ecuaţii. Reducere la primul cadran, procedeu prin care se calculează valorile funcţiilor trigonometrice prin cele ale argumentului
î£ ^0,      • 2. (Chim-) Fenomen carac-
terizat în mai multe moduri: a) scăde re a stării de oxidaţie a substanţelor ionice şi covalenţe; b) cîştig de electroni de către un'atom sau un ion; c) scădere a sarcinii pozitive a unui element într-o combinaţie a sa sau creştere a
REDUCTOR-REFLEX
694
sarcinii negative a unui ion sau a unui atom; d) introducere de hidrogen în molecula unei substanţe; e) scoatere de oxigen dintr-o substanţă oxigenată, cu ajutorul unui agent chimic avid de oxigen.
   REDUCTOR, -OĂRE, reductori, -oa-re, adj., s.n. (Aparat, mecanism etc.) care reduce, micşorează o viteză, o presiune etc.
   REDUCŢIONĂLĂ, reduclionale, adj. (Biol.; în expr.) Diviziune reducţională, meioză..[Pronunţat: -ţi-o-]
   REDUNDĂNŢĂ, redundanţe, s.f. Surplus de informaţie transmis faţă de strictul necesar şi care asigură exactitatea transmiterii informaţiei în telecomunicaţii. + Abundenţă inutilă de expresii, de cuvinte sau de imagini în formularea unei idei.
   REDUTĂBIL, -Ă, redutabili, -e, adj. De temut; puternic; valoros.
   REFERĂT, referate, s.n. Dare de seamă, scrisă sau orală, asuprar unei cărţi, a unei activităţi etc. + Raport (de cîteva rînduri) scris pe marginea unei cereri, a unui act etc. (în care se propune o soluţie).
   REFERENDUM, referendumuri, s.n. Formă de consultare a alegătorilor sau a tuturor cetăţenilor majori ai unei ţări asupra unor probleme politice de stat, internaţionale etc. si care
         1          9              9
constă în exprimarea deschisă, prin „da“ sau „nu“, a poziţiei în problema care face obiectul acestei consultări.
   REFERÎNŢĂ, referinţe, s.f. Faptul de a raporta un lucru la altul sau o chestiune la alta. O (Mat.) Sistem de referinţă, ansamblu de elemente geometrice (puncte, linii, suprafeţe), imobile unul faţă de celelalte, care serveşte la fixarea poziţiei punctelor ce aparţin unei mulţimi date; reper.
   REFLECTĂ, (1, 2) pers. 3 reflectă,
(3) reflectez, vb. I. ,1 Tranz. şi refl. A (se) schimba direcţia de propagare a luminii, a undelor în general, la supra-
faţa de separare a două medii diferite, prin întoarcerea în mediul din care au venit. 2. Tranz. şi refl. A (se) arăta, a (se) reda, a (se) oglindi' o anumita stare, situaţie, semnificaţie etc. 3. Intranz. A gîndi profund, îndelung; a cugeta, a medita.
   REFLECTĂNT, -Ă, reflectanţi, -te, adj. (Despre corpuri) A cărui suprafaţă reflectă (1) (bine) lumina, sunetele etc.; reflectorizant.
   REFLECTĂRE, reflectări, s.f. Acţiunea de a (se) reflecta şi rezultatul ei.. O' Reflectare în artă (sau artistică), oglindire, redare a realităţii prin intermediul conştiinţei artistului; oglindire transfigurată, idealizată a realităţii!
   REFLECTĂT, -Ă, reflectaţi, -tei adj. (Despre raze, radiaţii corpusculare) Care a suferit fenomenul de reflexie
A)-
   REFLECTOR, reflectoare, s.n. Parte a unui dispozitiv de iluminat sau a unui proiector care, folosind fenomenul reflexiei (1) regulate sau difuze, dirijează fluxul luminos al unei surse de lumină pe o anumită direcţie .sau într-o anumită zonă mai întinsă.
   REFLECT ORIZĂNT, -Ă, reflectorizanţi, -te, adj. Reflectant. <> Placă reflectorizantă, strat alcătuit din numeroase bile mici de sticlă înglobate într-un material plastic transparent şi colorat, care reflectă bine lumina incidenţă, îndeosebi aceea care vine normal, şi care se utilizează în semnalizarea rutieră.
   REFLECŢIE, reflecţii, s.f. Proces de. gîndire (profundă); meditare, cugetare.
   REFLEX, -Ă, reflecşi, -xe, adj., s.n.
1. Adj. (Fiziol.; despre acte sau mişcări ale organismului) Produs în mod spontan, independent de voinţă. O Act reflex, reacţie de răspuns, promptă şi automată, a organismului animal (şi uman), la o excitaţie venită din mediul extern sau intern, săvîrşită pe calea unui arc reflex. 2. S.n. (Fiziol.) Reacţie
695
REFLEX3E-REFORMISM
care reprezintă un act reflex (1). O Reflex condiţionat, reflex dobîndit în cursul vieţii, datorită asocierii şi coincidenţei a doi excitanţi, care nu are cale nervoasă preformată, se închide la nivelul scoarţei cerebrale, este temporar şi individual şi poate provoca reflexe necondiţionate. Reflex necondiţionat, reflex înnăscut, moştenit, care are cale preformată, al cărui arc reflex se închide la nivelele inferioare ale axului cerebrospinal, este constant şi invariabil şi este reflex de specie. Reflex cutanat, reflex obţinut prin excitarea tegumentelor. Reflex osteo-tendinos (sau tendinos), reflex inconştient, involuntar, independent de voinţă, obţinut prin lovirea puternică a tendonului unui muşchi. 3. S.n. Rază reflectată; sclipire, strălucire, lucire.
4. S.n. Fig. Oglindire, reflectare, redare a unei stări de lucruri sau a unei stări sufleteşti.
  REFLEXIE, reflexii, s.f. 1; (Fiz.) Fenomen de întoarcere parţială a luminii, a undelor, a radiaţiilor în mediul din care au venit la suprafaţa de separare a două medii; reflecţie. 2. Cugetare, cunoaştere mijlocită, experienţă interioară prin care se obţin cunoştinţele conştiinţei despre propriile sale stări.
  REFLEXfY,-Ă, reflexive, adj. 1. (Mat.; în expr.) Relaţie reflexivă, relaţie care are proprietatea de reflexivitate (2). 2. Care este înclinat spre reflecţie; meditativ, gînditor; visător.
3. (Gram.; în expr.) Pronume reflexiv, pronume care ţine locul numelui unui obiect asupra căruia se exercită (direct sau indirect) acţiunea unui verb şi care este identic cu subiectul verbului. Verb reflexiv, verb însoţit de un pronume reflexiv. Diateză reflexivă, diateză în care subiectul este în acelaşi timp autorul şi obiectul acţiunii.
  REFLEXIYITĂTE s.f. 1. Predispoziţie, înclinaţie spre meditaţie. 2. (Mat.) Proprietate a unei relaţii R de a avea
loc întotdeauna între un element x şi el însuşi: xRx.
  REFI/OX, refluxuri, s.n. 1. Fază de coborîre periodică, timp de 6h12m30®, a nivelului apei oceanelor şi a mărilor deschise, în cadrul fenomenului de maree, sub influenţa perturbaţiilor mişcării de rotaţie a pămîntului şi a atracţiei lunii şi a soarelui. 2. (Chim.) Reîntoarcere la baza coloanei de fracţionare a unei părţi din vapori, sub formă condensată şi îmbogăţită, în componentul mai puţin volatil al amestecului supus fracţionării. 3. Lichid obţinut prin fenomenul de reflux (2) sau condensatul care se introduce artificial într-o coloană de fracţionare, în scopul unei mai bune rectificări.
  REFOLOSÎRE, refolosiri, s.f. Reintroducere în procesul de fabricaţie a unor materii prime recuperate din procesul de fabricaţie primar.
  REFORMĂRE, reformări, s. f. (Chim.) Ansamblu de procedee tehnice, termice sau catalitice prin care hidrocarburile nearomatice din produsele petroliere sînt transformate în hidrocarburi aromatice.
  REFORMĂ, reforme, s.f. 1. Acţiune legiferată de transformare, reorganizare politică, economică, socială, cu caracter limitat sau structural. 2. (Art.) Mişcare soeial-politică şi religioasă îndreptată împotriva feudalităţii laice şi clericale, apărută în numeroase ţări (catolice) din Europa, în sec. XV—XVI, care a susţinut principiul mîntuirii prin credinţă, secularizarea averilor clerului, crearea unei biserici necostisitoare cu un cult şi o organizare simplificată, introducerea limbilor naţionale în serviciile de cult etc.
  REFORMISM s.n. 1. Atitudine sau poziţie politică întemeiată pe introducerea reformelor, în sensul schimbării legale, în cadrul social dat, a unor stări de.lucruri. 2. Curent politic oportunist în mişcarea muncitorească, po-
reformist-regenerare
 696
trivnic marxismului, care urmăreşte înlocuirea luptei revoluţionare a clasei muncitoare pentru răsturnarea capitalismului, pentru socialism, cu lupta pentru reforme care nu ating bazele orînduirii capitaliste.
  REFORMIST, -Ă, reformişti,-ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care preconizează reformismul, care se face în spiritul reformismului. 2. S.m. şi f. Adept al reformismului.
  REFRACTĂ, pers. 3 refractă, vb. I. (Fiz.) 1. Refl. (Despre unde, raze de lumină) A se frînge, a devia la trecerea dintr-un mediu în altul; a suferi fenomenul refracţiei. 2. Tranz. (Despre corpuri, medii) A produce fenomenul refracţiei.
  REFRACTĂR, -Ă, refractari, -e, adj.
1.  (Despre materiale) Care rezistă la temperaturi înalte fără a-şi schimba compoziţia, fără a se înmuia, a se sfărîma sau a se topi. O Cărămidă refractară, produs ceramic rezultat din arderea formelor crude şi uscate fasonate dintr-un material refractar (silicios, argilos, magnezian etc.) aglomerat cu un liant, folosit ca material de zidărie şi de căptuşire la focarele cuptoarelor industriale, ale cazanelor de încălzire centrală, ale locomotivelor etc. 2. (Despre oameni, caractere etc.) Care se împotriveşte la ceva, care opune rezistenţă faţă de ceva, care respinge ceva.
  REFRĂCŢIE, refracţii, s.f. (Fiz.) Fenomen de schimbare a direcţiei de propagare a luminii, a undelor în general, la traversarea suprafeţei de separare dintre două medii diferite. O Indice de refracţie, mărime optică ce caracterizează materialele transparente, definită ca raportul dintre viteza unei unde în vid şi într-un anumit mediu omogen. Indice de refracţie absolut, mărime ce caracterizează fenomenul de refracţie a radiaţiei luminoase, definit prin raportul dintre viteza luminii în vid şi viteza luminii în
mediul considerat. Indice de refracţie relativ, mărime ce caracterizează fenomenul de refracţie a radiaţiei luminoase, definit prin raportul dintre indicele de refracţie absolut al mediului în care lumina pătrunde şi indicele de refracţie absolut al mediului din care lumina provine.
  REFREN, refrene, B.n. Cuvînt, vers sau grup de versuri care se repetă într-o poezie sau într-un cîntec la anumite intervale, spre a sublinia o idee poetică sau pentru a spori expresivitatea, puterea de sugestie a unei creaţii poetice sau muzicale.
  REFRIGERENT, -Ă, refrigerenţi, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care răceşte, care produce scăderea temperaturii.2. S.n. Aparat de laborator (din sticlă) care face parte dintr-o instalaţie de distilare, intercalat între recipientul în care se fierbe lichidul şi cel în care se adună distilatul, şi în care se răcesc, pînă la condensare,, vaporii produşi prin fierbere.
  REFRINGfiNT, -Ă, refringenţi, -te, adj. (Despre un mediu) Care refractă razele luminoase.
  REFULĂ, refulez, vb. I. Tranz. 1. A deplasa sau a împinge, cu ajutorul unei pompe, un fluid într-o conductă sau într-un recipient. 2. A respinge, a înlătura, din domeniul conştientului în subconştient, imagini, dorinţe, reprezentări, idei sau tendinţe neplăcute, care contrazic conştiinţa morală a individului.
  REGĂLĂ adj. (Chim.; în expr.) Apă regală, amestec de acid clorhidric concentrat (trei părţi) şi azotic (o parte), care are proprietatea de a ataca metalele nobile (aurul, platina etc.).
  REGENERĂRE, regenerări, s.f. Capacitate a organismelor vii de a-şi reface, in cazul unei leziuni, unele ţesuturi, unele organe sau chiar corpul întreg (la celenterate, la unii viermi,
697
REGENTA-REGN
la plante etc.), reprezentînd o proprietate fundamentală a materiei vii.
   REGENTĂ, regente, adj. (Gram.; în expr.) Propoziţie regentă (şi substantivat, f.), propoziţie de care depinde o altă propoziţie.
   REGENŢĂ, regenţe, s.f. Guvernare provizorie exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul minoratului, absenţei sau bolii unui monarb.
   REGÎE, regii, s.f. 1. Concepţie a interpretării scenice a unui text dramatic, a unui scenariu sau a unui libret destinat să devină spectacol; îndrumare a jocului actorilor şi a montării unui spectacol de teatru, de operă, de cinema etc. 2. Sistem de executare a unei lucrări sau de exploatare a unui bun public sau particular de către un administrator care urmează să justifice conturile faţă de organele superioare sau faţă de proprietar.
   REGÎM, regimuri, s.n. 1. Ansamblu de modalităţi şi de metode care stau la baza sistemului de organizare şi de conducere a vieţii economice, sociale şi politice avînd rolul de a asigura exercitarea puterii în stat de către clasa dominantă; formă de guvemă-mînt a unui stat. 2. Sistem de norme sau de reguli proprii activităţii sau vieţii dintr-o instituţie, dintr-o întreprindere, şcoală etc.; convenţie prin care se stabilesc anumite drepturi şi obligaţii. ♦Mod de viaţă; totalitatea condiţiilor de viaţă, de lucru etc. dintr-un anumit loc. ♦ Totalitatea regulilor impuse modului de viaţă sau de alimentare a unei persoane (suferinde). 3. (Tehn.) Ansamblu de condiţii externe constante care, pentru un anumit interval de timp, determină dispoziţia, funcţionarea sau modul de utilizare a unor sisteme tehnice. O Regim hidrologic, ansamblul mărimilor variabile caracteristice unei ape sau unui bazin. Regim hidric, ansamblul fenomenelor de mişcare şi de reţinere a apei în sol. 4. Raport gramatical
între două cuvinte care sînt în aşa fel legate între ele, încît unul depinde de celălalt şi capătă forma cerută de cuvîntul de care depinde.
   REGIONALISM, regionalisme, s.n. Cuvînt, expresie etc. specifice unei regiuni dintr-o ţară. [Pronunţat: -gi-o-]
   REGItJNE, regiuni, s.f. Porţiune determinată a-unei fiinţe sau a unui organ, a unui schelet, a unui membru. O Regiune cervicală, porţiune a corpului (sau a coloanei vertebrale) care aparţine gîtului. Regiune toracală, porţiunea care aparţine toracelui. Regiune lombară, porţiunea care aparţine şalelor. Regiune sacrală, porţiunea care cuprinde sacrumul. Regiune coccigiană, porţiunea care aparţine coccisului. [Pronuntat: -gi-u-]
   REGIZĂ, regizez, vb. I. Tranz. A organiza, a conduce un spectacol din punct de vedere artistic şi tehnic; a îndruma jocul actorilor şi montarea unui spectacol (de teatru, de operă, de film etc.); a pune în scenă.
   REGIZ6R, -OĂRE, regizori, -oare, s.m. şi f. Specialist care se ocupă cu regia (1) spectacolelor, filmelor etc.
   REGIĂ, reglez, vb. I. Tranz. A reface starea unui sistem tehnic ale cărui mărimi caracteristice s-au abătut de la anumite condiţii impuse. ♦ A stabili (în prealabil) valorile mărimilor unui sistem tehnic care trebuie să rămînă constante în timpul funcţionării sistemului; a potrivi.
   REGLEMENTĂ, reglementez, vb. I. Tranz. A supune ceva unor reguli, unor norme, unui regulament; a stabili raporturi legale, a legaliza; a pune în ordine, a aranja.
   REGN, regnuri, s.n. Cea mai mare unitate sistematică utilizată în biologie, care clasifică lumea vie în două părţi: a) animală, care cuprinde totalitatea animalelor, şi b) vegetală, care înglobează toate plantele; la ele se adaugă adesea şi mineralele (care intră în alcătuirea rocilor).
REGRES-RELATIVITATE
698
  REGRES, regrese, s.n. 'întoarcere de la o stare sau o formă superioară (de dezvoltare) la una inferioară; decădere, declin.
  BEGRESitÎKE, regresiuni, s.f. Proces de retragere a apelor marine de pe unele suprafeţe continentale, provocat de ridicarea lentă a uscatului sau de scăderea nivelului fundului oceanic. [Pronunţat: -si-a-]
  REGRET, regrete, s.n. Părere de rău cauzată de pierderea unui lucru sau a unei fiinţe, de o nereuşită sau de săvârşirea unei fapte nesocotite.
  RE GULAMlSNT, regulamente, s.n. Totalitatea instrucţiunilor, normelor şi regulilor care stabilesc şi asigură ordinea şi bunul mers al unei organizaţii, al unei instituţii etc.; (înv.) reglement. <> Regulament de ordine interioară, regulament prin care se stabilesc, în cadrul unei organizaţii socialiste (şcoli, internate, ateliere), dispoziţii privitoare la disciplina muncii şi, în general, la raporturile dintre această organizaţie şi angajaţii săi. ♦ Norme elaborate de puterea executivă pentru aplicarea şi completarea dispoziţiilor unei legi.
  REGULATOR, regulatoare, s.n. Aparat sau instalaţie care reglează un proces tehnic. O Regulator centrifugal, dispozitiv ataşat, de obicei, maşinilor cu abur, care efectuează o mişcare de rotaţie şi care permite reglarea automată a admisiunii aburului în cilindrul unei maşini termice.
  RtSGXJLĂ, reguli, s.f. 1. Normă, lege pe baza căreia are loc un proces, se desfăşoară o activitate sau se produce un fenomen. 2. (Mat.) Mod de ,a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. O Regula de trei simplă, procedeu pentru determinarea numărului necunoscut dintr-o mulţime de două numere, din două mulţimi de cîte două numere, între care există o proporţionalitate directă sau o proporţionalitate inversă. Regula, de
 trei compusă, procedeu pentru determinarea numărului necunoscut dintr-o mulţime de două numere, din mai multe mulţimi de cîte două numere, între unele existînd o proporţionalitate directă, iar între altele o proporţiona-litate inversă.
  REXFICÂRE, reificări, s.f. Proces în cursul căruia relaţiile sociale îmbracă forma unor relaţii între obiecte, iar omul însuşi devine, din subiect al proceselor sociale, obiectul acestora, asemenea unui lxţcru; formă specifică a înstrăinării omului de estenţa sa umană; dezumanizarea omului. [Pronunţat: re-i-]
  REINCARNAT, -Ă, reincarnaţi, -te, adj. (în unele concepţii mistice) Al cărui suflet ar fi trecut, după moarte, în alt corp (de om sau de animal). [Pronunţat: re-in-]
 ■ RELATÎV, -1, relativi, -e, adj. 1.
 Care se referă, se raportează la ceva
 sau la cineva, care are legătură cu
 ceva sau cu cineva. ^ (Fii.) Care
 există în cadrul condiţiilor si relaţiilor,
                       * * >1
 reprezentînd o realitate finită (imperfectă) şi variabilă. 2. (Gram,; în expr.) Pronume (sau adverb) relativ, pronume (sau adverb) care face legătura dintre propoziţii subordonate şi cuvinte din propoziţiile regente pe care aceste propoziţii le determină. Propoziţie relativă (şi substantivat, f.), a) propoziţie subordonată introdusă print-un pro- < nume sau printr-un adverb relativ; b) propoziţie atributivă. 3. Care are o valoare dependentă de anumite condiţii, de un sistem de referinţă etc.; evaluat, determinat cu aproximaţie; condiţionat, limitat, variabil.
  RELATIVISM s.n. Doctrină idealist--subiectivă care exagerează aspectul relativ (variabil, trecător) şi legătura dialectică dintre adevărurile relative şi adevărul absolut.
  RELATIVITATE s.f. 1. Faptul de a fi relativ, aproximativ, condiţionat, limitat, variabil. 2. Proprietate a mări-
699
R Jfi LAŢIE’RFJ iXEFA
 milor fizice de a avea valori dependente de condiţiile concrete în care se efectuează măsurarea lor sau de sistemul de referinţă la care sînt raportate. O Teoria relativităţii, teorie fizică a interdependenţei dintre spaţiu, timp şi materia în mişcare, prin care se stabilesc legile generale ale tuturor fenomenelor fizice şi pentru cazurile în care vitezele corpurilor nu sînt neglijabile faţă de viteza de propagare a luminii în vid; relaţia dintre masa şi energia unui corp.
   BELĂŢIE, relaţii, s.f. 1. Legătură, conexiune, raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însuşirile acestora. 2. (Mat.; în expr.) Relaţie binară (pe o mulţime M), parte R a produsului cartezian M x M; se notează xRy, dacă elementele x, y E.R sint asociate de această relaţie (citit: nx în relaţie cu yu). Relaţie de ordine (între elementele unei mulţimi), relaţie binară reflexivă, antisimetrică şi tranzitivă; se notează, de obicei, prin-tr-unul din simbolurile < (mai mic sau egal), (precedă), c (inclus). Relaţie de preordine, relaţie binară între elementele unei mulţimi, care este reflexivă şi tranzitivă. 3. (In logica matematică) Conexiune între doi sau mai mulţi termeni (în mulţimea perechilor ordonate de elemente ale unei mulţimi date). 4. (La pl.) Legătură între două sau mai multe persoane, popoare, state etc. 5. (Anat.; In expr.) Funcţie de relaţie, funcţie prin care organismul se pune în legătură cu mediul înconjurător, în vederea existenţei şi perpetuării speciei.
   BELAXĂBE, relaxări, s.f. (Fiz.) Proces de restabilire a regimului de echilibru termodinamic*, electric etc. al unui sistem, după încetarea unei perturbaţii exterioare.
   BELfiU, relee, s.n. 1. Aparat sau dispozitiv care realizează anumite comenzi, folosit în instalaţiile automate, caracterizat prin faptul că determină
o variaţie bruscă, în salt, a mărimii de ieşire, atunci cînd mărimea de intrare atinge anumite valori. O Releu electromagnetic, releu care realizează comanda prin intermediul unui electro-magnet. Releu fotoelectric, releu electromagnetic comandat de un fascicul luminos care cade pe o celulă foto-electrică.
   RELEVĂ, relev, vb. I. Tranz. A pune în lumină, a scoate în evidenţă; a evidenţia, a sublinia, a remarca.
   BELEVĂNT,-Ă, relevanţi,-te, adj. Care relevă, care scoate sau care iese în evidenţă.
   RELE V £ Uj relevee, s.n. Măsurare, desenare şi reprezentare, la scară, a elementelor unei construcţii, ale unui ansamblu de construcţii sau ale unui detaliu constructiv. ♦ Schiţă în care sînt reprezentate la scară aceste elemente.
   RELlCT,-Ă, relicţi,-te, adj., s.m. şi f. (Plantă sau animal) care a supravieţuit dispariţiei unei flore sau unei faune în decursul timpurilor geologice.
   RELICVĂRIU, relicvarii, s.n. Cutie sau casetă, de forme variate, în care se păstrează rămăşiţe din trupul sau din obiectele unui sfint.
   BELÎCVĂ, relicve, s.f. 1. Obiect din trecut păstrat ca o amintire scumpă, valoroasă; vestigiu. ♦ Plantă sau animal care a supravieţuit dispariţiei unei flore sau unei faune în decursul timpurilor geologice. 2. (La pl.) Moaşte.
   BELESF, (rar) reliefuri, s.n. 1. (Adesea fig.) Felul în care se prezintă suprafaţa pămîntului (cu toate neregula-rităţile ei). 2. Ridicătură, proeminenţă pe o suprafaţă. 3. (Fiz.; în expr.) Relief de potenţial, electrizare neuniformă (a unei plăci de material dielectric) caracterizată de potenţiale variate în diferite puncte ale corpului electrizat. [Pronunţat: -li-ef]
   REIJEFĂ, reliefez, vb. I. Tranz. A scoate în evidenţă, a sublinia, a accentua însuşirile, caracterele. [Pronunţat: -li-e-]
RELIGIE-RENTABILITATE
700
  RELÎGIE, religii, s.f. Formă- istorică a conştiinţei sociale caracterizată prin credinţa mistică în fiinţe sau în forţe supranaturale, prin adorarea lor şi prin existenţa unor organizaţii şi instituţii corespunzătoare în care se întreţine cultul acestor forţe.
  RELON s.n. Denumire comercială dată fibrelor textile sintetice, de tip poliamidic, obţinute din policaprolac-tamă, prin filare din topitură.
  REMANENŢĂ, remanenţe, s.f. (în expr.) Remanenţă electrică, stare de polarizare a unui corp electric păstrată, de acesta, după anularea cîmpului electric polarizator extern. Remanenţă magnetică, stare de mâgnetizare a unui corp feromagnetic păstrată, de acesta, după anularea cîmpului de magnetizare exterior.
  REMANIĂ,_ remaniez, vb. I. Tranz.
1. A face modificări în organizarea unei instituţii, în compoziţia unui guvern etc. 2. A transforma parţial o maşină, o instalaţie sau o construcţie, după o deteriorare, cu scopul readucerii lor în starea de funcţionare sau pentru a le îmbunătăţi caracteristicile funcţionale.
3. A înlătura defectele unor materiale sau ale unor produse care nu corespund prescripţiilor tehnice impuse, dar care nu sînt considerate nici rebut total. [Pronunţat: -ni-a]
  REMINISCENŢĂ, reminiscenţe, s.f. Amintire vagă, neclară a unor fapte sau imagini din trecut. + Rămăşiţă, rest, urmă (greu de sesizat).
  REMÎTE, remit, vb. III. Tranz. 1. A preda, a înmîna, a da. 2. A renunţa la o sumă de bani datorată de un debitor, a face să se stingă o datorie.
  REMUŞCĂRE, remuşcări, s.f. Părere de rau, regret pentru propria faptă (condamnabilă) săvîrşită.
  REN, reni, s.m. Mamifer rumegător din familia cervidelor, cu coamele în formă de arc, ramificate, avînd conca-vitatea îndreptată înainte, cu smocuri
lungi de păr aspru între copite, care trăieşte în regiunile arctice, sălbatic sau domesticit, fiind crescut pentru came, blană şi lapte şi pentru transporturi (Rangifer tarandus).
   RENĂL,-Ă, renali,-e, adj. Care ţine de rinichi, privitor la rinichi; nefritic. O Hil renal, porţiune de la suprafaţa rinichiului pe unde pătrund vasele sangvine şi nervii. Litiază (sau calcu-loză) renală, boală caracterizată prin formarea de nisip sau de calculi în rinichi sau în canalele excretoare.
   RENĂŞTERE, renaşteri, s.f. 1. Trezire la o viaţă nouă; refacere; avînt; reînflorire, reviriment. 2. (Şi ca nume propriu) Mişcare social-politică şi culturală, expresie a intereselor burgheziei, manifestată în sec. XIV- — XVI în Europa occidentală, în condiţiile formării şi extinderii relaţiilor capitaliste, ale intensificării luptei împotriva feudalismului, şi caracterizată prin mari invenţii şi descoperiri geografice, prin înflorirea culturii burgheziei în ascensiune, printr-un progres remarcabil al ştiinţelor naturii şi filozofiei, prin punerea raţiunii mai presus de credinţă, de tradiţie şi de autoritatea spirituală a bisericii etc.
   RENEGĂ, reneg, vb. I. Tranz. A tăgădui, a contesta, a dezminţi ceva; a se lepăda de cineva sau de ceva; a nu mai recunoaşte ceva ca fiind al său.
   RENIF0RM,-Ă, reniformi,-e, adj. (Bot.; despre frunze, fructe) în formă de rinichi.
   RENîU s.n. Re cu Z =75. Element chimic cu caracter metalic, metal alb--argintiu, maleabil şi ductil, cu densitate foarte mare, puţin activ din punct de vedere chimic, foarte greu fuzibil, folosit la elaborarea unor aliaje speciale pentru tuburi electronice, ter-moelemente, tranzistoare etc.
   RENTABILITĂTE, rentabilităţi, s.f. însuşirea, capacitatea, posibilitatea u-nei întreprinderi de a aduce cîştig, venit, de a crea plusprodus.
701
RENTA-REPORTAJ
   RlîNTĂ, rente, s.f. Venit, profit obţinut cu regularitate de către un proprietar de pe urma unei proprietăţi asupra unui teren, de pe urma unui capital etc. şi care nu este legat de o activitate productivă a proprietarului acestora.
   REOSTĂT, reostale, s.n. Aparat care serveşte la reglarea intensităţii curentului electric din circuite, format din-tr-o rezistenţă a cărei valoare se poate modifica prin deplasarea unui cursor, unei manete etc. [Pronunţat: re-o-]
   REPARTIŢIE, repartiţii, s.f. 1. Distribuire, repartizare. 2. (Ec. pol.) Sferă a reproducţiei sociale care, alături de schimb, mijloceşte legătura între producţie şi consum; repartizare, împărţire a bunurilor materiale şi a oamenilor în societate. ♦ Repartizare a mijloacelor de producţie în societate (între membrii ei, între clase’şi grupuri sociale, în funcţie de relaţiile de producţie din acea societate).
   REPĂUS, repausuri, s.n. 1. Stare în care orice funcţie sau orice activitate a omului este temporar întreruptă şi care are rolul de a reface capacitatea de muncă a organismului; odihnă, inactivitate. 2. (Fiz.) Stare a unui corp în raport cu alt corp sau cu un alt sistem de referinţă, în care distanţele dintre punctele corpului sau ale sistemului de referinţă nu variază cu timpul. 3. (Fii.) Moment integrant al mişcării, întreruperea relativă a acesteia, condiţionînd stabilitatea relativă a lucrurilor. 4. (Biol.; în expr.) Repaus mamar, perioada dintre încheierea unei lactaţii şi următoarea fătare, specifică unor animale. [Pronunţat: -pa-zzs]
   RfiPEDE, repezi, adj. (Despre forme de relief) Care este în pantă, foarte înclinat, abrupt.
   REPfiR, repere, s.n. 1. (Adesea fig.) Corp sau sisteme de corpuri la care se raportează poziţia unui corp fix sau mobil; teemn sau obiect care uşurează oriemurea, recunoaşterea unui sistem
tehnic etc. O (Mat.; în expr.) Reper al sistemului de coordonate pe o dreaptă, o pereche ordonată de puncte distincte (O, A) asociat unei drepte, care determină în mod unic sistemul de coordonate pe dreaptă, O reprezentînd originea sistemului (x0 — 0), iar A preci-zînd sensul (pozitiv) de parcurgere pe dreaptă (xA > 0). Reper al sistemului de coordonate în plan, un triplet ordonat de puncte (O, A, B) asociat dreptelor perpendiculare O A şi OB, pe care se consideră cîte un sistem de coordonate x0 = 0, xA > 0 şi y0 == 0,yB> 0.
♦   Semn trasat pe un obiect pentru a permite recunoaşterea poziţiei pe care trebuie să o ocupe acel obiect într-un ansamblu; semn trasat pe diferite piese care trebuie să fie asamblate. ♦ Recunoaştere a unui loc pe baza unui reper (1). Punct de reper. 2. (Tehn.) Mecanism, aparat de orientare.
   REPERĂ, reperez, vb. I. Tranz. A marca puncte de reper; a determina cu ajutorul unui punct de reper poziţia exactă a unui loc.
   REPERCUSrfJÎJE, repercusiuni, - s.f. (Folosit mai ales la pl.) Urmare, consecinţă. [Pronunţat: -si-a-]
   REPETIŢIE, repetiţii, s.f. Procedeu stilistic care constă în întrebuinţarea de mai multe ori a aceluiaşi sunet, a aceluiaşi cuvînt sau a aceluiaşi grup de sunete ori de cuvinte pentru a sublinia o idee sau un sentiment.
   REPEZlŞ, repezişuri, s.n. Porţiune din cursul unei ape curgătoare, unde (datorita pantei abrupte) apa curge foarte repede.
   REPORT, reporturi, s.n. Trecere a unei sume (reprezentînd un total parţial) din josul unei coloane în fruntea coloanei următoare, pentru a fi adunată în continuare.
   REPORTĂJ, reportaje, s.n. Specie publicistică, apelînd adesea la modalităţi literare de expresie, care, pe baza
REPRESALH-RESENTIMENT
702
anchetei şi a documentării la îaţa locului, informează cititorii asupra unor situaţii, evenimente, realităţi economice, politice, sociale, culturale etc., insistînd asupra semnificaţiei lor.
  REPRESĂLH s.f. pl. Măsuri drastice, de constrîngere, luate de anumite organe de stat împotriva unor grupări sociale, ca urmare a săvârşirii, de către acestea, a unor acte grave; măsuri cu caracter de constrîngere luate împotriva unui stat, pentru a-1 determina să renunţe la actele pe care acesta le-a comis (şi care contravin dreptului internaţional).
_ REPRESIUNE, represiuni, s.f. Acţiune de înăbuşire prin violenţă a unei opoziţii politice, a unei revolte, a unei demonstraţii, greve etc., de către cercurile conducătoare reacţionare ale unui stat. [Pronunţat: -sj-ii-]
  REPRIMĂ, reprim, vb. I. Tranz: A înăbuşi, a împiedica prin mijloace drastice, violente o opoziţie politică, o revoltă, o demonstraţie, o grevă etc.
  REPROBÂBIL,-Ă, reprobabili,-e, adj. Care merită să fie sau trebuie să fie dezaprobat, respins, condamnat.
  REPRODUCĂTOR,-OĂRE, reproducători,'-oare, adj. (Despre animale domestice) Care se reproduce, se înmulţeşte (uşor). ♦ (Substantivat) Animal domestic, selecţionat după criterii biologice şi productive. în vederea reproducţiei (2).
  REPRODtJCERE, reproduceri, / s.f.
1. Acţiunea de a reproduce, de a reda ceva în mod exact. 2. (Concr.) Copie după o lucrare de artă originală (desen, pictură, sculptură etc.). 3. (Psih.) Proces al memoriei prin care se evocă, se reactualizează mintal (în lipsa obiectelor, a textelor etc. respective) imagini, idei, cunoştinţe însuşite în cursul experienţei anterioare. 4. (Biol.) însuşire de bază a organismelor vii de a da naştere la noi indivizi, asemenea lor, pornind de la zigot, pentru perpe-
tuarea speciilor; reproducţie, înmulţire.
   REPRODUCŢIE, reproducţii, s.f. 1. Repetare continuă a procesului de producţie prin mai multe momente sau faze (producţie, repartiţie, schimbul şi consumul de bunuri). 2. (Biol.) Proces de perpetuare a speciei; reproducere (4).
   REPROŞ, reproşuri, s.n. Imputare, doj ană, mustrare, învinuire.
   REPTÎLĂ, reptile, s.f. (La pl.) Clasă de vertebrate ovipare, de obicei terestre, tîrîtoare, cu temperatura corpului variabilă, cu corpul acoperit de o piele groasă, solzoasă, unele fără picioare, altele tetrapode, cu picioare scurte şi dispuse lateral, cu inimă tri-camerală (cu două auricule şi un ventricul) (Reptilia)', (şi la sg.) animal care face parte din această clasă.
   REPtJBLICĂ, republici, s.f. Formă de guvernămînt în care conducerea este deţinută de un organ suprem al puterii de stat ori de un preşedinte ales sau numit pentru un anumit termen. ♦ Ţară în care există o astfel de formă de stat.
   REPUDIĂ, repudiez, vb. I. Tranz. A respinge, a nu mai recunoaşte pe cineva sau ceva; a îndepărta, a alunga; a desconsidera. [Pronunţat: -di-a\
   REPUGNĂ, pers. 3 repugnă, vb. I. Intranz. (Livr.) A-i produce cuiva silă, dezgust, a-i displăcea profund.
   REPtJLSIE, repulsii, s.f. Dezgust, silă, oroare, aversiune instinctivă pentru cineva sau pentru ceva.
   REPUTĂŢIE, reputaţii, s.f. Părere publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva sau despre ceva. ♦ Felul în care cineva este cunoscut sau apreciat. 4- Renume, faimă.
   RESEMNĂT,-Ă, resemnaţi,-te, adj. Care se împacă cu o situaţie grea, care suportă un rău fără împotrivire.
   RESENTIMENT, resentimente, s.n. Sentiment de neplăcere sau de duşmă-
703
KESORBŢIE-REST
nie pe care ţi-1 provoacă cineva (determinat de o mai veche nemulţumire).
   RESORBŢIE, resorbţii, s.f. (Anat.) Fenomen prin care celulele epiteliale din cavităţile interne ale stomacului, intestinului etc. captează o substanţă prin polul lor apical şi o elimină prin polul lor bazai în mediul intern.
   RESORT, resorturi, s.n. Organ al unui mecanism executat dintr-un material cu proprietăţi elastice mari şi care, sub acţiunea unei forţe exterioare, se deformează, revenind la forma iniţială cînd acţiunea exterioară încetează; arc.
   RESPECT s.n. Atitudine sau sentiment de stimă, de consideraţie sau de preţuire deosebită faţă de cineva sau de ceva; deferenţă.
   RESPIRATOR,-OĂRE, respiratori, -oare, adj. (Anat., Fiziol.) Care ţine de respiraţie, privitor la respiraţie; care foloseşte la respiraţie. O Centri respiratori, centri ai respiraţiei situaţi în bulb, constituind două grupe: centrii inspiratori şi centrii expiraiori, care activează alternativ. Aparat respirator, sistem de organe care asigură respiraţia, avînd structura adaptată modului de viaţă şi tipului de inspiraţie al animalului respectiv.
   RESPIRĂŢIE, respiraţii, s.f. 1. Fenomen fiziologic prin care vieţuitoarele iau din mediul lor de viaţă (aer sau apă) oxigen şi elimină dioxid de carbon şi apă; act fiziologic prin care organismele vii (plante şi animale) efectuează schimbul de gaze între ele şi mediul lor de viaţă, avînd ca efect producerea de energie necesară funcţiilor lor vitale. O Respiraţie aerobă, respiraţie efectuată la majoritatea organismelor terestre şi acvatice, care constă în.oxidarea substanţelor organice, în prezenţa unor enzime, cu ajutorul oxigenului molecular. Respiraţie anaerobă, respiraţie, la unele bacterii şi la unii viermi paraziţi, care constă în oxidarea substanţelor organice, fără
consum de oxigen. Respiraţie cutanată fsau cutanee), respiraţie efectuată prin piele, la celenterate, viermi, artropode, echinoderme, amfibieni. Respiraţie cu-tanee-aerobă, respiraţie mixtă, cutanee şi aerobă, la unii viermi platelminţi liberi (turbelariate) şi la anelide. Respiraţie cutanee-anaerobă, respiraţie mixtă, cutanee şi anaerobă, la viermii platelminţi paraziţi (trematode şi ces-tode) şi la nematelminţi. Respiraţie am-bulacrarâ, respiraţie efectuată prin pereţii sistemului ambulacrar. Respiraţie traheeană (sau traheală), respiraţia miriapodelor şi a insectelor. Respiraţie branhială, respiraţia animalelor acvatice (în general), a aneliduţui Nereis, a lamelibranhiatelor, ceîalopodelor, crus-taceelor, echinodermelor, ciclostomilor, peştilor, a batracienilor în stare larvară. Respiraţie pulmonară, respiraţie existentă la gasteropodele pulmonate, la arahnide (cu două organe respiratorii numite plămîni, la păianjeni), la peştii dipnoi şi crasopterigieni, la batracieni, reptile, păsări şi mamifere. (Chim.) Insecticid de respiraţie, insecticid care pătrunde în corpul insectei pe căile respiratorii. 2. (în expr.) Respiraţie artificială, mijloc de reanimare care constă în efectuarea unui ansamblu de mişcări care se execută asupra corpului unei persoane, pentru a provoca reluarea mişcărilor respiratorii normale întrerupte, în caz de asfixie, de sincopă etc., în vederea introducerii şi scoaterii alternative şi ritmice a aerului în sau din plămîni.
   RESPONSABILITATE, responsabilităţi, s.f. Atitudine conştientă, simţ de răspundere faţă de obligaţiile sociale (civice, etice, juridice, profesionale, familiale etc.); răspundere.
   REST,resturi, s.n. (Mat.) 1. Diferenţă (la scădere). 2. (în expr.) Rest al împărţirii (a două numere întregi), număr natural (unic) r asociat perechii de numere a şi b (b ^ 0) cărora, prin împărţire, le corespunde întregul (cîtul
RESTAURA-RETICULAR
704
unic) c, astfel încît: a=b-c-{-r şi 0 < r < | b |. Rest al împărţirii (a două polinoame), polinom (unic) r asociat perechii de polinoame f şi g (considerate pentru orice nedeterminată reală sau complexă ale cărei valori nu anulează pe g şi care au coeficienţii într-un corp numeric dat) cărora, prin împărţire, le corespunde cîtul (unic) q, astfel încît: f —gq + rş i grad r < grad g-
   RESTÂURĂ, restaurez, vb. I. Tranz. A repara, a aduce în bună stare, a reface în forma iniţială un monument de arhitectură, o pictură, o sculptură etc. [Pronunţat: -ta-u-]
   RESTRICŢIE, restricţii, s.f. (Mat.; în expr.) Restricţie a unei funcţii f:E-> ->F la mulţimea M, M czE, funcţie g : M -> F definită de egalitatea g(x) = = f(x) pentru orice x e M; se notează: fM {x) sau f}M.
   RESTRÎŞTE,(rar) restrişti, s.f. (Pop.) Situaţie grea, primejdie în care se află cineva.
   RESTRfNGE,res£ring, vb. III. Tranz. şi refl. A (se) face mai mic, mai redus, mai limitat.
   RESTRUCTURA, restructurez, vb. I. Tranz. şi refl. A da sau a căpăta o nouă structură, o nouă organizare, un nou aspect fundamental.
   RESURECŢIE, resurecţii, s.f. (Livr.) Reînviere; trezire, deşteptare (la activitate, către progres etc.).
   RESTÎRSĂ, resurse, s.f. Rezervă sau sursă de mijloace susceptibile de a fi valorificate într-o împrejurare dată. ♦ (Ec. pol.) Potenţialul material, natural, financiar şi uman de care dispune societatea, la un moment dat, şi care exprimă posibilităţile ei de dezvoltare.
   REŞEDINŢĂ, reşedinţe, s.f. Sediu, loc unde se află, unde îşi desfăşoară activitatea o autoritate sau o persoană oficială.
   RETENŢIE, retenţii, s.f. 1. Acumulare a apei pe calea unui curs de apă.
în bazine special amenajate. 2. Reţinere şi acumulare în organism a unor substanţe (lichide sau gaze) care, în mod obişnuit, sînt eliminate prin orificiile naturale. 3. (Chim.) Proprietate a unor substanţe de a încetini evaporarea solventului ’ cu care au fost amestecate omogen.
   RETICENT,-Ă, reticenţi,-te, adj. (Despre oameni şi despre cuvintele lor) Care lasă să se înţeleagă că ar mai fi ceva de spus, că s-a trecut ceva sub tăcere; Care manifestă sau care arată reţinere.
   RETICENŢĂ,reticenţe, s.f. Omisiune voită, trecere sub tăcere a unui lucru care trebuia spus; reţinere, rezervă într-o anumită chestiune; ezitare de a săvîrşi ceva. ♦ Figură retorică prin care vorbitorul, întrerupîndu-şi brusc expunerea, trece la altă idee, lăslnd numai să se înţeleagă ceea a voit să spuoă.
   RETÎCUL, reticule, s.n. 1. (Biol.; în expr.) Reticul endoplasmatic, sistem circulator intracitoplasmatic format din canalicule. dispuse sub formă de reţea, organit comun tuturor celulelor organismelor (animale şi vegetale), avînd rolul de a realiza legătura dintre nucleu, hialoplasmă şi exteriorul celulei.
2. (Fiz.) Ansamblu de linii încrucişate, de scări gradate sau de alte semne, care intră în construcţia unor instrumente optice, avînd rolul de a permite vizarea unei direcţii, efectuarea unei măsurări.
   RETICULĂR,-Ă, reticulari,-e, adj. Care se întretaie în formă de reţea, de puncte sau de linii; care se aseamănă cu o reţea. + Care aparţine unui reticul; reticulat. 0> (Anat.; In expr.) Sistem nervos reticular, sistem nervos care se prezintă sub formă de reţea, alcătuit din celulele nervoase şi epite-liale şi constituind cea mai simplă formă de sistem nervos din seria animală, existent la celenterate (hidro-zoare).
705
RETICULAT-RETRIBUŢIE
    RETICULĂT,-Ă, reticulate, adj. 1. (Bot.;--în-expr.) Vas reticulat, tip de vas lemnos din ţesuturile de conducere â apei'în corpul plantelor superioare, prevăzut cu diferite îngroşări în formă de reţea. 2. (Anat.; în expr.) Ţesut reticuial, tip de ţesut conjunctiv moale, alcătuit din celule cu multe prelungiri şi din fibre de reticulină, ce formează
  o  reţea. Substanţă reticulată, substanţă nervoasă cenuşie, formată din celule .dispuse în reţea, apărînd ca nişte insule în măduva spinării, în puntea lui Varolio, în pedunculii cerebrali, avînd . funcţia de a primi şi de a transmite impulsuri de la scoarţa cerebrală, măduva spinării şi cerebel şi menţinînd starea de veghe a scoarţei cerebrale.
    RETICULlNĂ, reticuline, s.f. Substanţă organică de natură proteică, cu fosfor, care se găseşte în ţesuturile ; reticulate.
    RETINĂ, retine, s.f. Membrană nervoasă situată în-fundul ochiului, la vertebrate, care prezintă papila optică (pata oarbă), insensibilă la lumină, neposedind receptori, şi macula lutea (pata galbenă), sensibilă la lumină, constituită din foarte mulţi receptori.
    RETINIĂN,-Ă, retinieni,-e, adj. Care aparţine retinei, privitor la retină. [Pronunţat: -ni-anj . -
    REŢINOL s.m. Vitamina A.
    RET0RIC,-Ă, retorici,-ce, s.f., adj.
  1. S.f. Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge pe ascultători de adevărul ideilor expuse, printr-o argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de o exprimare -aleasă; ansamblu de procedee folosite de aceasta artă. 2. Adj. Care aparţine retoricii' (1), privitor la retorică. 3. Adj. (Despre stil sau despre felul de a vorbi al cuiva) Care se caracterizează prin fraze ample, simetrice* prin prezenţa figurilor de-stil specifice artei oratorice etc., pentru a imprima comunicării avînt liric înflăcărat, tonalitate vibrantă, entuzias-
  tă, patetică; înflăcărat, vibrant, patetic. ♦ Care este prea încărcat, pretenţios, căutat, nenatural.
   RETORfSM s-n. însuşire a stilului, a exprimării retorice; abuz de elemente retorice, pretenţioase, artificiale în stilul retoric, în exprimare.
. RETOROMÂN,-Ă; retoromani,-e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Populaţie romanică ce trăieşte în sud-estul Elveţiei, în nord-estul Italiei şi în -unele regiuni ale Alpilor Dolomitici; (şi la sg.) persoană care aparţine acestei populaţii. 2. Adj. Care aparţine retoromanilor (1), privitor la retoromani. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de retoromani (1).
   RETORTĂ, retorte, s.f. Vas de sticlă, în formă de balon cu gît lung şi îndoit faţă de axa balonului, care se îngustează aproape de capăt, folosit în laborator pentru operaţii de distilare.
♦  Vas de forme diferite, din metal, din materiale refractare şi anticoro-sive, folosit în industrie, pentru distilări. O Cărbune de retortă, cărbune dur, care se depune pe pereţii retortelor în care se distilează cărbunele de pămînt, la fabricarea gazului de iluminat, material bun conducător de electricitate, folosit în electrotehnică.
   RETRACTIL,-Ă, retractili,-e, adj. (Despre unele organe sau despre părţi ale corpului) Care are însuşirea de a se strîiige, de a se trage înapoi sau în interior. ’
   RETRIBUIRE, retribuiri, s.f. Modalitate concretă de repartizare între membrii societăţii a bunurilor de consum individual.
   RETRIBtJŢIE, retribuţii, s.f(Categorie economica a socialismului care cuprinde acea) parte din venitul naţional destinată consumului individual, repartizată (de obicei în bani) oamenilor muncii în mod planificat, în raport cu cantitatea, calitatea şi valoarea muncii prestate.
45 — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
RETROACTIV-REVELAŢIE
706
    RETROACTIV,-Ă, retroactivi,-e, adj. Care şe aplică unor fapte din trecut.
  [Pronunţat: -tro-ac-\
    RETROGRÂD,-Ă, retrograzi,-de, adj.
  1.   (Despre oameni) Care se opune progresului, tinzînd să readucă stările de lucruri din trecut. ^ (Despre idei, concepţii) Contrar progresului, înve-fchit. 2. Care merge în sens invers decît cei iniţial, care revine spre ..punctul ele plecare.
    RETROSPECTIV,-!, retrospectivi,-e, adj., s.f. 1. Adj. Care priveşte în urmă, care se referă la fapte, la situaţii, la aspecte din trecut. 2. S.f. Privire în urmă, în trecut; Reactualizare a trecutului.
    RETROVIZOR, retrovizoare, s.n. 0-glindă mobilă fixată la autovehicule în aşa fel încît să permită conducătorului auto să vadă ce se petrece în spatele vehiculului.
    RETtfş, retuşuri, s.n. îndreptare,
  , corectare (executată de obicei manual) a unui tablou, a unei fotografii, a unui desen, a unei piese tehnice etc.; retuşare.
    REŢEĂ, reţele, s.f. 1. (Chim., Fiz.; şi în expr. reţea spaţială) Ansamblu tridimensional format din linii care se întretaie între ele în spaţiu. O Reţea cristalină, reţea spaţială tridimensională, ordonată, după care sînt aranjate particulele componente (ioni, atomi sau molecule) ale unui cristal. Reţea ionică, reţea cristalină-în nodurile căreia se găsesc, alternativ, ioni pozitivi şi negativi între care se exercită forţe de atracţie electrostatice puternice care asigură stabilitatea edificiului cristalin. Reţea atomică, reţea cristalină în nodurile căreia, se găsesc atomi menţinuţi în reţea prin covalenţe. Reţea moleculară, reţea cristalină în nodurile căreia se găsesc molecule sau atomi reţinuţi în reţea prin forţe de atracţie slabe (forţe Van der Waals, legături de. hidrogen etc.). Reţea de difracţie, dispozitiv optic constînd dintr-un număr
 mare de linii (trăsături) foarte apropiate între ele, paralele şi echidistante, realizat, de obicei, prin zglrierea unei plăcuţe de sticlă. Reţea electrică, circuit electric care prezintă ramificaţii.
 2. (Geogr.; în expr.) Reţea hidrografică, totalitatea văilor prin care se scurg apele curgătoare de-pe un anumit teritoriu.
    REUMATISM, reumatisme, s.n. Denumire generală pentru o serie de afecţiuni ale organelor aparatului locomotor (în special ale articulaţiilor şi ţesuturilor înconjurătoare), precum şi a inimii, manifestate prin dureri şi tulburări diverse, influenţate de factorii climatici şi cauzate de o infedţie streptoco-cică, o inflamaţie articulară etc.; (pop.) reumă. [Pronunţat: re-u-]              '
    REUNIUNE, reuniuni, s.f. 1. Întîl-nire a unui grup de persoane,: întrunire; adunare convocată spre a discuta probleme de interes comun. 2. (Mat.) Operaţie care asociază la două (sau mai multe) mulţimi date mulţimea tuturor elementelor care aparţin cel puţin uneia dintre ele; se notează:
 M U N (pentru mulţimile M şi N) 11
 sau U Mt (în cazul' a n mulţimi 3ffit
      i=l ,
 i  = 1,..., n) sau U Mi (în cazul unui »■=!
 şir de mulţimi Mt, i = 1,..., n,...). [Pronunţat: re-u-ni-u-]
    REVELĂ,: revelez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) face cunoscut, ştiut; a (se) dezvălui; a (se) destăinui.
    REVELAT OR,-OĂRE, revelatori,-oare, adj., s.n. 1. Adj. Care dezvăluie, descoperă sau duce la descoperirea unui adevăr, a unei taine; care dezvăluie ceva extrem de semnificativ. 2.
 S.n. (Chim.) Developator.
    REVELĂŢIE, revelaţii, s.f. Dezvăluire, descoperire (neaşteptată) a unui fenomen neobservat, a unei idei, a unui adevăr pînă atunci ascuns etc. ♦ . Lucru revelat. ♦ (In concepţiile reli-
707
RE VENDIC ARE-REV OLTJŢIE
 gioase) Fenomen prin care divinitatea şi-ar dezvălui, în mod supranatural, natura şi voinţa sa unor persoane dotate cu facultăţi supranaturale.
   REVENDÎCĂRE, revendicări, s.f. Acţiune (de masă) prin care se pretinde un drept întemeiat, necesar, dar nerecunoscut ori neprevăzut de legislaţia existentă, de documentele contractuale, de . tratatele internaţionale.
   REVERBERAŢIE, reverberaţii, s.f. (Fiz.) 1. (Adesea fig.) Fenomen de persistentă a unui sunet într-o încăpere Închisă, după ce izvorul sonor a încetat să mai emită ■unde, datorită reflexiilor multiple suferite pe pereţii încăperii, înainte de absorbţia totală a sunetului.
2. Reflexie a luminii.
   REVERENŢĂ, reverenţe, s.f. 1. Salut ceremonios care se execută prin înclinarea bustului, a capului (şi prin îndoirea genunchilor); plecăciune în semn de respect, 2. Respect, consideraţie, stimă (manifestate faţă de cineva); veneraţie.
   REVERfE, reverii, s.f. Stare de visare cu ochii deschişi; stare de destindere In care imaginaţia rătăceşte pe căi susţinute de dorinţe şi de speranţe.
   REVERS, reversuri, s.n. 1. Dos al unei medalii, al unei monede, al unei foi (scrise) etc. 2. Fig. Partea nevăzută, ascunsă şi în contrast izbitor cu aspectul cunoscut al unui lucru, al unei situaţii etc.
   BEYERSfBILj-Ă, reversibili,-e, adj. (Despre unele transformări) Care se poate produce atît într-un sens, cît şi In sens invers, fenomenul trecînd succesiv prin aceleaşi stări, pentru a reveni la starea iniţială. ♦ (Despre reacţii chimice) In care corpurile ce rezultă din combinarea unor substanţe pot să se recombine, pentru a forma din nou o anumită cantitate din substanţele iniţiale.
   REVIRIMENT, revirimente,           s.n.
Schimbare rapidă în bine a cursului unui fenomen.
7 45*
   REVITALIZĂ, revitalizez, vb. I. Tranz. (Livr.) A face să capete din nou viaţă, putere, vigoare; a readuce la starea de înflorire dinainte.
   REYÎZIEj revizii, s.f. Control, verificare, revizuire. ♦ Corectură, făcută în pagini, a unui text ce urmează să fie tipărit. + Inspecţie.
   REVIZIONISM s.n. 1. Atitudine sau acţiune care urmăreşte revizuirea şi modificarea unei legi, a unui tratat etc.
 2. Curent ideologic-politic, variantă a oportunismului, apărut în mişcarea muncitorească, ce revizuieşte bazele filozofiei, economiei şi politicii mar-xist-leniniste, denaturînd conţinutul lor revoluţionar. [Pronunţat: -zi-o-] ~
   REVIZOR,'-OiJSJE, revizori,-oare, s.m. şi f. Persoană (împuternicită)'care revizuieşte, care controlează ceva.
   REVOCĂRE, revocări, s.f. Retragere, anulare a unei legi, a unui mandat, a unui ordin, a.unei dispoziţii.
   REVOLTĂ, revolte, s.f. 1. Sentiment de mînie provocat de o nedreptate sau de o acţiune nedemnă a cuiva; Indignare. 2. Formă de protest ca.re constă într-o mişcare de masă violentă, spontană, neorganizată, cu scopul obţinerii unor revendicări, a unor drepturi politice, economice şi sociale.
 ♦  Puci.
   REVOLtJŢIE, revoluţii, s.f. 1. Etapă a dezvoltării în care se produc transformări calitative, profunde, esenţiale, structurale, în toate domeniile vieţii sociale, determinind trecerea de la o formaţie social-economică inferioară la alta superioară. 2. Acţiune organizată şi condusă de o clasă progresistă care antrenează la luptă masele populare, avînd adesea ca rezultat o schimbare radicală a vieţii economice, sociale, politice. 3. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. O Revoluţieştiinţifico-tehnică (sau tehnico--ştiinţifică), proces complex de dezvoltare accelerată şi interdependentă a ştiinţei şi tehnicii, în condiţiile lumii
REVOLVER-REZITOL
708
 contemporane, în care ştiinţa, se sir tuează tot mai mult în fruntea progresului tehnic, transformîndu-se astfel ea însăşi într-o forţă de producţie nemijlocită şi determinînd revoluţiona-rea forţelor de producţie. 4. (Astron.; în expr.) Mişcare de revoluţie, mişcare completă de rotaţie a unui corp ceresc în jurul altui corp ceresc. Perioadă de revoluţie, timpul necesar unui corp ceresc pentru a parcurge întreaga sa orbită.
  REYGLVlDR, revolvere, s.n. Armă de foc portativă mînuită cu o singură mînă şi cu care se pot trage mai multe gloanţe succesive..
  REZERVAŢIE, - rezervaţii, s.f. (în expr.) Rezervaţie naturala., teritoriu ocrotit prin lege, pe cuprinsul căruia se află plante^ animale, minereuri sau formaţii geologice rare, de: importanţă ştiinţifică sau geologică, şi pe care sînt oprite orice fel de transformări.
  rezervor, rezervoare, s.n. Bazin, vas mare în care se depozitează o cantitate de lichid, de materiale sub formă de pulberi sau de granule etc.
  REZIDĂ, pers. 3 rezida, vb. I. In-tranz. A se afla, a exista în...; afcon-sta în...
  REZIDXJĂL,-Ă, reziduali,-e, adj. Care rămîne (ca reziduu). O Apă reziduală, apă de scurgere, în oraşe, conţinînd impurităţi organice care o fac imprb-prie pentru băut şi pentru spălat; apă de scurgere din industrie, conţinînd substanţe chimice nocive, care nu pot fi evacuate în canal sau deversate în ape curgătoare fără o epurare corespunzătoare prealabilă.[Pronunţat.: -du-al]
  REZÎDUU, reziduuri, s.n. 1. Rest rămas în urma unui proces chimic sau fizic efectuat asupra unui material brut. 2. Depunere solidă, vîscoasă sau lichidă, la fundul sau pe pereţii’ recipientelor în care se păstrează substanţe lichide. [Pronunţat: -du-u]
   REZILIĂ, rezUie'z, vb. I. Tranz. A desface,' a anula un contract, o convenţie. [Pronunţat: -li-a]
   REZISTENŢĂ, rezistenţe, s.f. 1. împotrivire, opoziţie, apărare împotriva unui atac. 2. Calitatea de a fi rezistent, de a ţine, mult. 3. Proprietate a unui corp de a suporta, fără modificări în masa lui, acţiunea altui corp sau a unei forţe exterioare. O Rezistenţa materialelor, ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul comportării corpurilor deformabile, cînd se exercită asupra lor forţe exterioare, şi cu studiul dimensiunilor pe care acestea trebuie să le aibă ca să nu-şi modifice forma.
4. Mărime ce caracterizează gradul în care un conductor se opune trecerii curentului electric şi care depinde de natura conductorului, de lungimea şi de secţiunea sa.
   EEZISTIVITĂTE s.f. (Fiz.) Mărime caracteristică fiecărui, material* egală cu rezistenţa electrică a unui cub din materialul respectiv avînd latura egală cu unitatea.
   REZISTOlt, rezistoare, s.n. Element de circuit electric cu inductanţă şi cu capacitate neglijabile, dar carie, avînd rezistenţă electrică, poate fi introdus într-un circuit electric şi care este folosit la aparatele electrice de încălzit, la reostate etc.; rezistenţă.
   REZÎTĂ, rezite, s.f. Produs de poli- ■ condensare a fenolului- şi a formaldehi-dei în mediu alcalin, constituind stadiul C, final, la fabricarea răşinilor fenolformaldehidice, cu structură tridimensională, în care nucleele fenolice sînt legate între ele prin punţi metile-nice (—GH2 —), substanţă slab colorată, termorigidă, infuzibilă şi insolubilă în acetonă; bachelita C. V
   REZITOL, rezitoli, s.m. Produs intermediar de policondensare a fenolului şi a formaldehidei în mediu alcalin, constituind stadiul B, intermediar, la fabricarea răşinilor fenolformaldehidice,
709
REZOL-rH
  insolubil în acetonă, termoplastic; ba-chelita B.
  _ REZOL, rezoli, s.m. Produs de poli-condensare a fenolului şi a formaldehi-/ dei în mediu alcalin, constituind stadiul Ă la fabricarea răşinilor fenolfor-mialdehidice, răşină cu macromolecule liniare, filiforme, cu grupări metilol (—CH,—OH) pe nuclee fenolice şi cu . punţi metilen (—CH2—) între nuclee, de culoare galbenă, termoplastică, solubilă în alcool şi în acetonă, care, prin Încălzire, trece ireversibil în structură tridimensională de rezită; bachelita A.
     REZOLUŢIE, rezoluţii, s.f. 1. Document adoptat prin vot de un congres, de o conferinţă, de o plenară etc., care sintetizează problemele majore, stabileşte principalele orientări şi direcţii de acţiune eto. 2. Rezolvare pe care cel în drept o dă unei cereri, unui act etc.
     REZOLVĂ, rezâlv, vb. I. Tranz. (Mat.) A găsi răspunsul unei probleme, a determina soluţia (soluţiile) unei ecuaţii, inecuaţii sau a (ale) unui sistem de ecuaţii oriinecuaţii cu ajutorul elementelor cunoscute (sau al coefi-cienţilor) pe care le (îi) conţine.
     REZONĂBILyĂj rezonabili,-e, adj. (Despre oameni). Care are o judecată sau o compprtare raţională; cu judecată; ouinpănit, cuminte. ♦ (Despre acţiuni, fapte etc.) Care se menţine în limitele normale, obişnuite; care nu are nimic ieşit din comun; fără exagerări; cumpătat.
     REZONĂJNŢĂ, rezonanţe, s.f. 1. Proprietate a unui sistem fizic de a oscila în raport cu una dintre mărimile sale de stare, pe seama energiei primite (în mod direct sau prin intermediul unor unde) de la un alt sistem fizic care oscilează cu o frecvenţă apropiată de cea a oscilaţiilor proprii ale primului sistem. O Rezonanţă mecanică,. rezonanţa sistemelor mecanice (resorturi, pendule etc.). Rezonanţă acustică, rezonanţă realizată între sistemul ce
oscilează (sursa sonoră) şi o cutie de rezonanţă. Cutie de rezonanţă, cavitate al cărei volum de aer este capabil să oscileze şi să amplifice sunetele. Rezonanţă electrică, proprietate a circuitelor electrice de curent alternativ care se manifestă printr-o valoare maximă sau minimă a intensităţii curentului. 2. Proprietate a unor corpuri sau a unor încăperi de a intensifica şi de a prelungi sunetele; răsunet., 3. Fig. Ecou, răsunet pe care îl are în sufletul, în conştiinţa cuiva un fapt, un eveniment etc.
  REZONATOR,-OĂRE,          rezonatori,
-oare, s.n., adj. 1. S.n. Aparat sau sistem fizic capabil să intre în rezonanţă (1) cînd este excitat cu oscilaţii ide frecvenţă egală cu frecvenţa proprie.
2. Adj. (în expr.) Organ rezonator, organ asemănător cu un buzunar sau cu
o  pungă, situat sub coardele vocale superioare, la maimuţele antropoide şi la unele animale rumegătoare (oi, capre, bovine), care amplifică sunetele emise de acestea. 3. Fig. (Rar) Care oferă o imagine amplificată a realităţii, a vieţii, a unei epoci.
  REZORCÎNĂ s.f. C6H4(OH;j. Compus organic din clasa fenolilor, derivat dihidroxilic al benzenului, substanţă cristalină, de culoare albă, care se roşeşte în contact cu aerul sau cu fierul, solubilă în apă, în alcool, în eter etc., folosit la fabricarea unor coloranţi, a unor medicamente etc.
  REZULTĂNTĂ, rezultante, s.f. 1. (Fiz.) Forţă al cărei efect este echivalent cu efectul produs de mai multe forţe date care se aplică în acelaşi timp asupra aceluiaşi punct material.
2. Efect combinat al mai multor cauze.
  REZUMĂT, rezumate, s.n. Redare, prezentare pe scurt, scrisă sau orală, a ideilor unei lucrări, ale unei expuneri etc.; recapitulare succintă.
  rH subst. Simbol a cărui valoare caracterizează puterea redox a unui
RIÂS (S) -RIGORIST
 710
sistem, reprezentînd logaritmul cu semnul schimbat al presiunii hidrogenului, exprimată In atmosfere, şi avînd un rol esenţial în microbiologie şi în biologie în general.
   E-ÎÂS(S) s.n. Tip de ţărm marin care s-a format prin pătrunderea apelor marine pe văile largi ale rîurilor din anumite regiuni muntoase cu culmi orientate perpendicular pe linia ţărmurilor.        . ;       ,
   MBOFLAYÎNĂ s.f. Vitamina B2-
   , RIB.ONUCLEĂZĂ s.f. Enzimă prezentă în celule şi în sucul intestinal digestiv, cu acţiune specifică asupra acidului ribonucleic, pe care îl scindează în mononucleoţizi. [Pronunţat: -cle-a-]
   MBONUCLElC adj. (în expr.) Acid ribonucleic, acid care conţine riboză, prezent în toate celulele vegetale şi animale, avînd rol deosebit-de important în transmiterea informaţiei genetice; A.R.N. [Pronunţat: -cZe-icJ
   RIB0ZĂ s.f. Monozaharidă pento-zică caracteristică acizilor ribonucleici, component esenţial al tuturor celulelor vii.
   ribozOm, ribozomi, s.m. (Biol.) Organit celular vizibil numai cu microscopul electronic, sub formă de granule, cu rol activ în sinteza proteinelor şi contribuind la decodificarea mesajului genetic.
   RIClN, ricini, s.m. Plantă dicotile-donătă din familia euforbiaceelor, cu tulpină înaltă de 1—2 m, cu rădăcină pivotantă, cu frunze verzi sau puţin roşcate, palmat-lobate, cu flori uni-sexuate, verzi, roşii sau violete, grupate în inflorescenţe cimoase, cu fructul o capsulă cu seminţe toxice bogate în ulei (pînă la 65%), folosite în medicină şi în industrie; căpuşă (RicinUs communis).
   RÎCŞĂ, ricşe, s.f. Trăsurică cu două roţi, trasă de un om, folosită în unele . ţări din Orient.
   RIDICOL,-Ă, ridicoli^-e, adj. 1. Care stîrneşte rîsul sau batjocura; caraghios. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este vrednic de rîs, de batjocură; aspect caraghios, absurd.; 2. (Despre sume de bani, cifre etc.) Foarte mic, neînsemnat, derizoriu.
   REMCULIZÂ, "ridiculizez, vb. I. Tranz. A scoate în evidenţă ridicolul, a-şi bate joc de. cineva sau de ceva.
   RIG£D,-Ă, rigizi,-de, adj. 1. Care este lipsit de, flexibilitate, care nu se deformează sub acţiunea unor forţe exterioare; ţeapăn, inflexibil. 2. Fig. (Despre oameni) Care nu admite nici un fel de abateri; dur, sever, neînduplecat, neflexibil, intransigent.
   RIGIDITATE, rigidităţi, s.f. 1. Însuşirea de a fi rigid (1), proprietate a corpurilor de a nu se deforma sub acţiunea forţelor care se exercită asupra lor. O Rigiditate' dielectrică, mărime ce caracterizează rezistenţa unui mediu material izolant la trecerea curentului electric. 2. Fig. însuşire, atitudine, comportare a omului rigid (2).
   RlGLĂ, rigle, s.f. Instrument folosit pentru trasarea liniilor drepte, cu lungimea (de obicei gradată) ma*e în raport cu dimensiunile secţiunii transversale. O Riglă de calcul, riglă folosită pentru efectuarea rapidă şi cu o aproximare admisibilă a unor operaţii matematice.                    .
   RIGLETĂ, riglete, s.f. Rigla mobilă1 a unei rigle de calcul.
   RIGOĂRE, rigori, s.f. Asprime, severitate, stricteţe, străşnicie. + (La pl.) Principii severe; rigurozitate.
   RIGORISM s.n. 1. Concepţie etică ce opune în mod rigid normele morale necesităţilor fizice şi spirituale ale omului. 2. Severitate extremă în stabilirea, în interpretarea sau în aplicarea normelor morale, a principiilor ştiinţifice: etc. , .            ;
   RIGORIST ,-Ă, rigorişti,-ste, adj. Ca-re împinge prea departe, pînă la ex-
711
BIGUROS-BIZEAFCA
trem, stricteţea principiilor; excesiv de sever In principii.'
   RIGUROS,'-OĂSĂ, riguroşi,-oase, adj. (Adesea adverbial) Care nu se abate de lă ceva; sever, strict, aspru- ♦ Făcut cu multă grijă, cu exigenţă.
   RÎMĂ, rime, B.f. Potrivire, repetare a sunetelor cuvintelor de la sfîrşitul a două sau mai multe versuri (lncepînd cu ultima silabă accentuată).
   RINÎCHI, rinichi, s.m. Fiecare dintre cele două organe interne ale omului şi ale mamiferelor, de forma unui bob de fasole, situate In regiunea lombară, In afara cavităţii peritoneale, de fiecare parte a coloanei vertebrale,. care produc şi elimină urina.
   RINOCfîR, rinoceri, s.m. Numele a două mamifere pahiderme imparico-piţate din familia rinoceridelor mari, unul din sudul-Asiei, cu un eoni pe nas, rinocerul indian (Rhinocerus uni-comis), şi altul din Africa, cu două coame pe nas, rinocerul african (Di-ceros bicomis).
   RIOLÎT, riolite, s.n. Rocă vulcanică acidă alcătuită din cristale de feldşpaţi şi de cuarţ, de culoare galbenă-alburie sau galbenă-verzuie, prinse lntr-o masă sticloasă sau microcristalinS. [Pronunţat: ri-o-]
   RIPOSTĂ, riposte, s.f. Răspuns prompt şi energic, replică; acţiune hotărî tă prin care se respinge un atac.
   RISC, riscuri, s.n. Posibilitate de a ajunge lntr-o primejdie, de a avea de Înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă (In cazul că va face ceva); pericol posibil.                      ,  '
   RISCĂ, risc, vb. I. Tranz. şi intranz. A face ceva punlndu-şi viaţa, sănătatea, onoarea etc. In pericol.
   RISTÎC s.n. (In expr.) Gogoaşă de risticmică excrescenţă sferică bogată In taiun, care se formează pe franzele şi pe ramurile tinere ale unor stejari In urma Înţepăturii făcute de o specie de Viespe, şi carese întrebuinţează In
medisină (sub formă de tinctură), In industria chimică şi In industria tăbă-căriei.
   RIT, rituri, s.n. Ceremonial străvechi de natură religioasă sau laică, avînd şi implicaţii folclorice, practicat, după anumite reguli, în momentele considerate importante din viaţa unei comunităţi sociale; ritual.
   RITM, ritmuri, s.n. 1. Succesiune regulată, armonioasă şi periodică a silabelor accentuate şi neaccentuate, a pauzelor etc. Intr-un vers sau într-o frază; efect obţinut prin această succesiune. 2. Aşezare simetrică şi periodică a accentelor intr-o frază muzicală; succesiune regulata a timpilor tari şi a celor slabi lntr-o piesă muzicală.
3.  Desfăşurare gradată, treptată a unei acţiuni, evoluţie mai rapidă sau mai lentă a unei activităţi, condiţionată de anumiţi factori.
   RITMECITĂTE, ritmicităţi, s.f. Desfăşurare uniformă, fără întreruperi, a unei activităţi (de producţie, de aprovizionare, de desfacere etc.).
   RITUĂL,-Ă, (1) rituali,-e, adj., (2) ritualuri, s.n. 1. Adj. Care aparţine ritului, privitor la rituri; care se face după anumite rituri. 2. S.n. Rînduială a unor slujbe, ceremonii religioase sau laice, felul cum decurge o slujbă religioasă (sau altă ceremonie). ♦ Rit. [Pronunţat: -tu-al]
   RIYĂL,-Ă, rivali,-e, s.m. şi f. Persoană care se află în concurenţă sau în duşmănie cu alta (ori cu altele) şi doreşte, încearcă să iasă învingătoare.
   RIYALFFĂTE, rivalităţi, s.f. Concurenţă (sau duşmănie) între două sau mai multe persoane care aspiră la acelaşi lucru.
   RIZEĂFCĂ, rizeafee, s.f. Specie de scrumbie lungă de 18—20 cm, care trăieşte în Marea Neagră, în Marea de Azov şi în Marea Caspică, de unde pătrunde In fluviile europene, pentru re-
RÎZINĂ-ROBiE
712
= producere şi pentru hrană (Alosa cas-pia nordmanni).
   RIZÎNĂ, riiine, s.f. Prelungire in formă de firişor a tubului lichenilor, cu ajutorul căreia aceştia se fixează de substrat, şi care serveşte şi la absorbţia soluţiilor minerale.
   RTZOD^RMĂ, rizoderme, s.f. Epidermă a rădăcinii formată dintr-un singur strat de celule parenchimatice, dintre care cele mai multe se transformă în perişori absorbanţi.
   RIZOÎB, rizoizi, s.m. Organ de fixa-, re şi de absorbţie al unor plante inferioare (muşchi), constituit din filamente simple sau ramificate, cu peretele foarte subţire.
   RIZOM, rizomi, s.m. Tulpină subterană, simplă sau ramificată, lipsită de clorofilă, articulată, a anumitor plante, cu aspect asemănător rădăcinii, de care se deosebeşte insă prin prezenţa mugurilor, din care cresc tulpini aeriene şi rădăcini adventive, care serveşte la înmagazinarea substanţelor de rezervă şi.ca organ de înmulţire vegetativă.
   RIZOPOD, rizopode, s.n. (La pl.) Clasă de protozoare unicelulare, libere şi parazite, care trăiesc în apele dulci, în mări şi în sol, unde se mişcă cu ajutorul unor prelungiri protoplasmatice (Rhizopoda); (şi la sg.) animal care face parte din această clasă. ..
   RÎMĂ, rime, s.f. Vierme anelid oli-gochet, cu corpul de circa 25 cm, aproape cilindric, de culoare roşcată, care trăieşte în pămînt sau pe sub pietre, hrănindu-se cu pămînt bogat în resturi vegetale (Lumbricus terrestris). .
   RÎNCED, -Ă,/-iRcezi,-cZe, adj. (Despre grăsimi; şi fig.) Care s-a alterat, s-a descompus (căpătînd un gust şi un miros neplăcut).
   RÎNCHEZĂ, pers. 3 rinchează, vb. I. Intranz., (Despre cai) A scoate strigăte caracteristice speciei; a necheza.
. RÎNDĂŞ, rîndaşi, s.m. Om de serviciu folosit în trecut la muncile brute într-o gospodărie (rurală).
  RÎNDUNÎCĂ, rindunici, s.f.1 Pasăre călătoare insectivoră, cu coada adine bifurcată, cu pene albe-gălbui pe burtă şi negre-albăstrii pe spate (Hirundo rustica).   :
  RÎPĂ, ripe, s.f. Coastă dreaptă a unui deal, făcută de torente şi de şuvoaie de apă de la ploi şi zăpezi.
          rîşi, s.m. Mamifer sălbatic camivbr din familia felidelor, mai mare decît pisica sălbatică, cu blana galbenă-roşcată cu pete negre-cafenii, cu cîte un smoc de păr în vîrful urechilor, iar pe părţile laterale ale capului cu un fel de favoriţi, care trăieşte în toate pădurile Eurasiei, fiind cel mai feroce felid din pădurile noastre, ocrotit de lege (Lynx lynx).
  RÎŞCOV, rişcovi, - s.m. Ciupercă comestibilă din familia agaricaceelor, cu pălăria de culoare portocalie-cărămi-zie şi cu picior galben-portocaliu, care secretă un latex portocaliu, dulce, şi care creşte în pădurile de brad şi, de fag (JLactarius deliciosus).
  RÎU, rturi, s.n. ; Apă „curgătoare permanentă care se scurge printr-o vale pe suprafaţa scoarţei pămîntului şi care se varsă în alt rîu sau într-un fluviu ori într-un lac.
  ROĂTĂ, roţi, s.f. (în expr.) Roata ' olarului, maşină de lucru rudimentară a olarului, constituită dintr-un disc orizontal, fixat pe un arbore rotitor vertical^ pe care olarul rotunjeşte lutul muiat, dînd diferite forme vaselor pe care le face. ■■ »•.
  ROB, ROĂBĂ, robi, roabe, s.m. şi f. (în evul mediu, în ţările române) Persoană aflată în dependenţă totală faţă de stăpînul feudal, care nu avea însă dreptul s-o omoare.
  ROBÎE, robii, s.f. Stare, condiţie socială de rob.             •_    ..
713
ROBOT-ROMAN1
    ROBOT, roboţi, s.m. Sistem automatizat" care acţionează pe baza unui program de lucru stabilit sau care reacţionează (programat) la anumite influenţe exterioare, dînd impresia executării unor acţiuni omeneşti.
    ROBOTĂ s.f. Denumire dată obligaţiei In muncă, a iobagilor şi jelerilor către stăpinul feudal, în Transilvania medievală.
    BOGÂ, roci, s.f. Agregat mineral sau asociaţie de umil sau mai multe minerale, cristalizate, sau amorfe, de natură anorganică sau organică, de compozi-, ţie aproape constantă, care, sub formă ‘ solidă, lichidă sau gazoasă, formează scoarţa pămîntului. O Rocă magmatică ' (sau eruptivă), rocă rezultată din soli-dificarea magmei. Rocă utilă, rocă folosită ca material de construcţie, ca material abraziv, absorbant, refractar,- ca piatră de ornament etc. Rocă maniă (de petrol), rocă rezultată prin consolidarea unor sedimente bogate în materii organice pe fundul unui bazin marin neaerisit şi din transformarea cărora au luat naştere gaze, petrol, asfalt etc. Rocă magazin, rocă poroasă aflată în apropierea gazelor, petrolului etc., în care acestea migrează, Îmbib îndu-le.
    ROD, roade, s.n. Nume generic dat produselor vegetale obţinute de la plantele cultivate, în special fructelor.
    RODANHÎDRIC adj. (Chim.; în expr.) Acid rodanhidric, acid -tiocianic.
 ... RODĂNIC adj. (Chim.; în expr.) Acid rodanic, acid tiocianic. -
    RODANtîllĂ, rodanuri, s.f. (Chim.) Tiocianat.
    RODIE, rodii, s.f. Fructul rodiului1, de mărimea unui măr, cu coaja roşiatică şi cu numeroase seminţe înconjurate de un înveliş, cărnos şi roşiatic, comestibil.
    RODIU1, rodii, s.m. Arbust mediteranean ornamental, cu frunze lanceola-
 te, cu flori roşii şi cu fructe comestibile; rodier (Punica granaium).
   RODIU2 s.n. Rh cu Z=45. Element chimic cu caracter metalic, din familia metalelor platinice, metal dur, ductil, maleabil, foarte puţin activ din punct de vedere chimic, folosit la fabricarea unor aliaje pentru termocupluri.
   RODNIC, -Ă, rodnici, -ce, adj. Care produce multe roade, multe fructe.
   RODOPSÎNĂ, rodopsine, s.f. (Anat.) Purpur retinian.
   ROGOZ s.m. Gen de plante erbacee, monocotiledonate, din familia cipera-ceelor, cu tulpina în trei muchii, cu frunze liniare, lungi, cu flori monoice, grupate în spice, care creşte, de obicei, în locuri umede (Carex); plantă care face parte din acest gen.
   ROI, roiuri, s.n. 1. Grup compact de albine ieşite din stup, Împreună cu matca lor (In căutarea unui adăpost nou). 2. Mulţime de insecte sau de păsări mici care zboară în grupuri sau care trăiesc împreună. + Grup compact de oameni care se mişcă.
   ROIB, ROĂIBĂ, roibi, roaibe, adj. (Despre cai) Cu părul roşcat.
   ROlBĂ, roibe} s.f. Plantă erbacee ch frunze lanceolate şi cu flori albe-găl-bui, care conţine în rădăcină alizarina (materie colorantă roşie, folosită la vopsirea firelor de bumbac); garanţă, otrăţel (Rubia tinctorum).
   ROL, roluri, s.n. 1. Parte (de text, melodică etc.) ce revine unui actor -într-o piesă de teatru, unui cîntăreţ într-o operă etc., pentru interpretarea unui personaj. ♦ Personaj interpretat de 'un actor într-o piesă, într-o operă etc. 2. Atribuţie, sarcină care ii revine cuiva, în cadrul unei acţiuni comune.
   ROLÂN s.n. Denumire comercială dată fibrei textile sintetice de tip policaprolactamă, cu proprietăţi asemănătoare linii.
   ROMÂN1, romane, s.n. Specie a genului epic, de mare întindere, cu
ROMAN2-RQPOT
 714
acţiune complexă, la care participă de obicei un număr mare de personaje, cu conflicte sociale şi cu procese sufleteşti, oferind, de obicei, o imagine amplă şi profundă asupra vieţii (reale sau fictive).
   ROMÂN2, -Ă, romani, -e, s.m. şi J., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care făcea parte din populaţia de bază a Imperiului roman şi care se bucura de drepturi depline de cetăţenie. 2. S.m. şi f. Locuitor al Romei. 3. Adj. Care aparţine Romei sau Imperiului roman, propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma, care se referă la Roma sau la Imperiul roman. O (Mat.) Cifră romană, fiecare dintre semnele (literele): /(=1), F( =5), X{ =10), L{ = =50), C( =100),_D(=500), M(=1000),
M{ =10 000), M{ =100 000), folosite pentru scrierea numerelor, care, actualmente, redau îndeosebi numerale cardinale (la indicarea secolelor, la numerotarea capitolelor din cărţi,' a claselor, a coloanelor etc.).
' ROMĂMC, -Ă, romanici, -ce, adj. Care provine din poporul roman2, care are legătură cu poporul roman2, care aparţine specificului vieţii, culturii, civilizaţiei poporului roman2.
   ROMÂMTĂTE . s.f. 1. Totalitatea popoarelor romanice. 2. Însuşire specific romană2. 3. Origine, descendenţă romanică!,
   ROMANÎŢĂ, romaniţe, s.f. (Boţ.; reg.) Muşeţel:
   ROMÂMZĂ, romanizez,             vb. I. .
Tranz. şi refl. A imprimă, a impune (unei ţări, unei regiuni, unei populaţii) sau a-şi asimila caracterul lumii romane2, civilizaţia romană2, limba latină.
   ROMĂNTIC, -Ă, romantici, -ce, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care se inspiră din romantism, care ţine de romantism sau prezintă aspecte caracteristice acestuia; care aparţine romantismului, privitor la romantism. 2. S.m. şi f. Crea-
tor romantic (l)i 3. Adj., s.m. şi f. (Om) visător, melancolic, neliniştit, zbuciumat.
    EOMANTfSM s.n. Mişcare literară şi artistică de măre amploare, apărută la sfîrşitul sec. XVIII, în epoca luptei generale pentru eliberare naţională şi socială, pentru unitate naţională, care a susţinut cultul pentru trecutul istoric, pentru folclor, pentru natura pitorească şi exotică, dînd frîu liber imaginaţiei, visului, subiectivităţii, bogăţiei limbajului şi stilului avîntat.
    . ROMĂNŢĂ, romafiţe, s.f. 1. Poezie lirică de mică întindere, simplă, de obicei cu conţinut erotic şi melancolic.
  2. Compoziţie muzicală vocală cu acompaniament instrumental, avind un conţinut liric, sentimental, de romanţă (1); piesă instrumentală cu un
• conţinut asemănător.
    ROMANŢIOS, -OĂSĂ, romanţioşi, -oase, adj. (Despre opere literare) Care tratează teme sentimentale, de un lirism excesiv, care cuprinde note (excesive) de melancolie, de visare. [Pronunţat: -ţi-os\
    ROMB, romburi, s.n. Paralelogram^ cu (oricare) două laturi consecutive congruente.
  -  ROMBENCEFĂL, rombencefale, s.n. Cea de-a treia porţiune (posterioarăj a veziculei cerebrale primitive, care, Într-un stadiu următor, se împarte în metencefal şi în mielencefal. •>
    RONDĂ adj. (în expr.) Scriere rondă, fel de scriere cu litere rotunde şi groase.
    RONDEL, rondeluri, s.n. Specie a poeziei lirice cu formă fixă, avlnd 13 (sau 14) versuri repartizate în trei strofe (două de 4 versuri), în care primul vers este identic cu al şaptelea (şi al treisprezecelea), iar al doilea cu al patrulea şi cu ultimul vers.
    ROPOT, ropote, s.n. Zgomot produs de căderea cu forţă a ploii sau a grin-dinei; ploaie torenţială de scurtă dură-
715
ROTACISM-ROZACEE
ytă sau grindină multă (venită pe neaşteptate). ,
     ROTACÎSM s.n. Fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane intervocalice în r; transformare a lui n intervocalic în r, la cuvintele româneşti moştenite <jin limba latină.
     BOTATfV, -Ă, rotativi, -e, • adj. 1. (Despre mişcări) Circular. 2. (Despre sisteme tehnice sau despre elemente ale acestora) Care poate efectua o mişcare de rotaţie parţială; care are părţi rotitoare. <> Ciur rotativ, ciur cu funcţionare continuă care se roteşte în jurul unui ax uşor înclinat faţă de orizontală. x
     ROTĂŢIE, rotaţii, s.f. 1. Mişcare în jurul unui punct fix sau al unei axe, ^ în cursul căreia fiecare punct al corpului sau figurii care se mişcă rămine la' distanţă constanta de punctul fix sau de axa respectivă. ♦ Mişcare de rotire a unui corp ceresc în jurul axei sale sau în jurul.altui corp ceresc; azimut.
  2. (Mat.; în plan) Transformare punctuală determinată de un punct O şi de un unghi orientat *&, care ataşează unui punct M punctul M', astfel încît
  \ OM | =\ OM' | şi MOAI' =’&. 3. (Mat.; în spaţiu) Transformare punctuală determinată de o dreaptă d şi un unghi orientat 'O', care ataşează unui punct; M punctul M‘, astfel încît, dacă O este piciorul perpendicularei din M pe dreapta d, punctele M, O, M' să fie coplanare, iar | OM | = | OM' |
  şi MOM' ='&. 4. (Chim., Fiz.; în expr.) Rotaţie specifică, constantă fizică a substanţelor optic active, indicînd valoarea în grade a unghiului cu care se roteşte.planul de vibraţie al luminii .polarizate de către soluţia substanţei avînd concentraţia de 1 g/cm3, într-un tub cu lungimea de 1 dm; putere rotatorie specifică. Rotaţie moleculară, constantă fizică a substanţelor optic active •indicînd valoarea produsului dintre rotaţia specifică, şi masa moleculară a
substanţei împărţită prin o sută; putere rotatorie moleculară.
   ROTI, pers. 3 roieşte, vb. IV. Refl. (Despre ape) A se mişca în forma de cerc, formînd ochiuri, vîrtejuri.
   ROTONDĂ, rotonde, s.f. Sală mare, circulară, înglobată unei construcţii, avînd acoperişul în formă de cupolă, folosită mai ales ca sală de expoziţie, sală de sport etc. ♦ Construcţie de zidărie, în plan circular, avînd acoperişul în formă de cupolă.
   ROTOR, rotoare,'s.n. Organ de maşină înzestrat cu palete, cupe etc. care se roteşte într-o maşină de forţă rotitoare, motoare sau generatoare.
   ROTtJLĂ, rotule, s.f. 1. Os scurt, turtit anteroposterior, de formă aproximativ triunghiulară, aşezat în partea anterioară a genunchiului (şi care închide în aşa fel încheietura, încît flexiunea se face numai într-un singur sens, prezent la majoritatea mamiferelor, la unele păsări şi la reptile. 2. Articol al piciorului, între femur şi ti-bie, la unele arahnide.
   ROTULIÂjV, -A,
                       rotulieni, -e, adj. Care aparţine rotulei, care se referă-la rotulă. [Pronunţat: -li-an]
   R0UĂ s.f. 1. Picături de apă care se formează dimineaţa la suprafaţa pămîntului în urma condensării vaporilor de apă din atmosferă. 2. (Fiz.; în expr.) Temperatură de rouă, temperatură la care trebuie răcit, sub presiune constantă, un amestec de vapori şi gaze cu conţinut constant de vapori, pentru ca, din cauza saturaţiei cu vapori, să apară primele picături de lichid. [Pronunţat: ro-ua]
   ROYÎNĂ, rovine, s.f. Loc, teren mlăştinos.
   ROZACfîE, rozacee, s.f. (La pl.). Familie de plante dicotiledonate, lemnoase şi erbacee, din care fac parte specii cultivate, precum şi specii spontane, cu frunze simple sau compuse, alterne sau opuse, cu flori hermafrodi-
ROZA-RULMENT
716
te, rar unisexuate, dialipetale, cu fructe nucule, folicule, drupe sau poame; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pronunţat: -ce-e]
   ROZĂ, roze, s.f. (Bot.; livr.^Trandafir.
   ROZMARÎN, rozmarini, s.m. Mic arbust dicotiledonat din familia labia-telor, cu miros plăcut, cu frunze persistente, aciculate, pieloase şi cu flori albastre, rar albe sau roşii, cultivat ca plantă ornamentală, ori întrebuinţat în medicină şi în industria parfumurilor (Rosmarinus officinalis).
   RUBELÎT, rubelite, s.n. Varietate de turmalină, de culoare roz, care conţine litiu, folosită ca piatră semipreţioasă.
   RUBEOLĂ, mbeole, s.f. Boala viro-tica, infecţioasă şi contagioasă, care apare la vîrstă copilăriei şi care se manifestă prin erupţie cutanată, prin febră, prin marirea ganglionilor limfatici cervicali, prin tuse etc. [Pronunţat: -be-o-]
   RUBIÂ, rubiele, s.f. Veche monedă turceasca de aur care a circulat şi în ţările române, în prima jumătate a sec. XIX.           .
   RUBÎBÎU s.n. Rb cu Z=37. Element chimic cu caracter metalic din grupa I, principală, a sistemului periodic al elementelor, din familia metalelor alcaline, metal cu luciu alb-argintiu care dispare la aer, uşor fuzibil, foarte activ din punct de vedere chimic, care se păstrează în petrol.
   RUBiN, rubine, s.n. Varietate naturală a oxidului de aluminiu, cristalizată, colorată în roşu datorită urmelor de oxid de crom, care poate fi obţinută şi artificial, folosită ca piatră preţioasă şi în industria ceasurilor.
   RtÎBLĂ, ruble, s.f. Unitate principală a sistemului monetar sovietic, care a fost folosită şi în Rusia, înce-pînd din sec. XIII (sub formă de lingouri de argint); monedă care reprezintă această imitate.            _
   RtfCSAC, rucsacuri, s.n. Raniţă.
   RtJDĂ, rude, s.f. Persoană care face parte din aceeaşi familie cu alte persoane.
   RUDIMENT, rudimente, s.n. (De obicei la pl.) Primele noţiuni ale unei ştiinţe, ale unei arte.
   RUDIMENTĂR, -Ă, rudimentari, -e, adj. Care este iabia la începutul dezvoltării sale, care este puţin evoluat.
   RUGINI, rugini, s.f. 1. FeO(OH) Amestec de oxid de fier anhidru şi hidrâtat, produs al oxidării fierului în aer umed, Cu oxigen, în prezenţa apei, . care se formează pe obiectele din materiale feroase, substanţă de culoare brună-roşcată, sfărîmicioasă şi poroasă, care, fiind permeabilă pentru gaze, procesul de oxidare^ continuă pînă la distrugerea completă a materialului.
2. (Bot.) Boală infecţioasă a plantelor, provocată de ciuperci microscopice, patogene (Puccinia), care se manifestă prin apariţia unor pete brune--ruginii pe frunze, pe tulpini sau pe inflorescenţe, împiedicînd dezvoltarea normală a plantelor.
   RUJEOLĂ, rujeole, s.f: Boala virotică, contagioasă, care apare la vîrstă -copilăriei, caracterizată prin erupţie generalizată, de culoare roşie, pe .'piele * şi pe mucoase, care dă imunitate organismului, şi care, în perioada de convalescenţă, poate da complicaţii destul, de grave; pojar, (reg.) cori. [Pronuri- _ ţat: -je-o-]                          ' ;
. RULATA, rulete, s.f. Instrument folosit pentru măsurarea lungimilor şi distanţelor, format dintr-o panglică lungă de pînză sau de oţel, împărţită în centimetri,, şi care se strînge, prin rulare, într-o casetă cilindrică, prin acţionarea unei manivele.
   RULMENT, rulmenţi, s.m. Organ de maşină constituit din două inele concentrice, separate prin bile sau prin cilindri avînd acelaşi' diametru, care transformă mişcarea de alunecare în
717
RUMAN-RTJTINĂ
mişcare de rostogolire, micşorînd prin aceasta rezistenţa la forţa de frecare.
   RUMÂN, rumâni, s.m. Termen folosit ; din sec. XV, în Ţara Românească, pentru desemnarea ţăranului dependent de stăpînul feudal.
. RUMÂN ÎE s.f. Stare de aservire a ţărănimii din Ţara Românească, in evul mediu, caracterizată prin. dreptul de stăpîriire a] feudalului asupra ţăranului şi averii sale, prin păstrarea mai departe de către ţăran a dreptului de folosinţă asupra unei părţi a pămîntului, -prin obligaţia sa de a plăti stăplnului dijmă, de a presta muncă gratuită, prin legarea sa de pămînt.
   RUMEGĂ, pers. 3 rămegâ, vb. I. Intranz. (Despre unele animale) A mesteca a doua oară hrana întoarsă din stomac.
   RUMEGĂTOR, -OĂRE, rumegători, -oare, adj., s.f. 1. Adj. (Despre animale) Gare rumegă. 2. S.f. (La pl.) Subordin de mamifere paricopitate, cu conformaţia dinţilor şi cu stomacul (alcătuit din mai multe camere) adaptate pentru a rumega; (şi la sg.) animal care: face parte din acest subordin.
   RUMOĂRE, rumori, s.f. Zgomot confuz de voci care se aud în acelaşi timp (exprimînd protest, uimire etc.).
   RUPflSTRU, -Ă, rupeştri, -stre, adj.
1. (Despre locuinţe, temple, morminte
etc.) Care este săpat in stîncă, care este amenajat in grote, în peşteri. 2. (In expr.) Artă rupestră, denumire dată manifestărilor artistice (pictură, desen, gravură sau sculptură) de pe pereţii peşterilor sau de pe stînci.
   RURĂL, -Ă, rurali, -e, adj. Care aparţine satelor, privitor la sate, specific satelor; sătesc.
   RtJSTIC, -Ă, rustici, -ce, adj. De la ţară, ca la ţară; imitînd anumite aspecte ale vieţii de ţară; cîmpenesc.
   RUŞFfiT, ruşfeturi, s.n. Formă de exploatare a: ţărănimii, derivată din contractele de învoieli agricole încheiate între moşieri sau marii arendaşi şi ţărani, constînd în obligaţia suplimentară a ţăranilor de a presta muncă gratuită, de' a da diferite daruri, plocoane etc.
   RUTENIU s.n. Ru cu Z = 44. Element chimic cu caracter metalic din grupa elementelor tranziţionale, metal alb-argintiu, dur, casant, greu, greu fuzibil, cu activitate chimică redusă, neatacat de acizi şi de apă regală, folosit la elaborarea unor aliaje pentru ace, la aparatele de înregistrat sunete, pentru contacte electrice, vîrfuri de peniţe etc.
   RUTINĂ, rutine, s.f. Capacitate cîş-tigată printr-o practică îndelungată; obişnuinţă (păgubitoare) de a acţiona sau de a gîndi întotdeauna în acelaşi fel.
   SABOT, saboţi, s.m. Organ al frînei care serveşte la micşorarea vitezei său la oprirea unei' maşini. + Dispozitiv care se montează pe o şină de cale-ferată pentru a frîna sau pentru a opri vagoanele.
   SABOTĂJ, sabotaje, s.n. Acţiune de împiedicare sau de frînare intenţionată a unei acţiuni sociale, politice, a unui proces de producţie.
   SAC, saci, s.m. 1. (Zool. ; în expr.) Sac aerian (sau pulmonar), organ în formă de sac, caracteristic păsărilor, care are rolul de a regla respiraţia şi de a micşora greutatea corpului în timpul zborului. Sac vitelin, formaţie care apare. în timpul dezvoltării embrionare la peşti, reptile, păsări, mamifere, reprezentînd masa oului, nesegmentată, alcătuită din vitellus, şi care serveşte la hrănirea embrionului. 2. (Bot.; în expr.) Sac embrionar, cavitate din nucela ovulului plantelor angio-sperme, în care au loc procesele de ma-_ crosporogeneză.
   SACADĂT, -1, sacadaţi, -te, adj. (Despre mişcări, sunete, vorbire etc.; adesea adverbial) Cu întreruperi bruşte, dese şi scurte (repetate la intervale regulate); cadenţat.               "
   SACÎZ s.n. (Chim.) Colofoniu.
   SACRÂL, -Ă, sacrali, -e, adj. (Anat:) Care aparţine sacrumului, privitor la sacrum.
   SACRALIZA, sacralizez, vb. I. Tranz, (Livr.) A atribui un caracter sacru, sfînt.
   SACRAMENTĂL, -1, - sacramentali, -e, adj. Solemn (1).
   SACRIFICIU, sacrificii, s.n. Renunţare voluntară la ceva (preţios sau considerat ca atare) pentru binele sau pentru interesul cuiva sau a ceva; jertfă. ♦ Jertfire de sine (din devotament, din abnegaţie).;
   SACRILEGIU, sacrilegii, s.n. Necinstire a lucrurilor considerate sfinte sau scumpe, caro trebuie respectate; pîri-gărire, profanare.
   SACROSANCT, -A, sacrosancţi, -te, adj- (Livr.) Sacru, sfînt. ♦ De care nu trebuie sau nu poate să se atingă nimeni; intangibil, inviolabil.
   SACRU, -A, sacri, -e, adj. 1. Cu caracter religios; privitor la religie, care aparţine religiei. + Sfînt. 2. (în expr.) Foc sacru, vocaţieTTâleht. (Rar) Cugetare sacra, meditaţie filozofica. 3. Care inspiră sentimente de profund respect, de veneraţie; scump.
   sAcrum, sacrumuri, s.n. Os de formă triunghiulară, alcătuit din trei--cinci vertebre sudate între ele, situat în partea posteroinferioară a coloanei. vertebrale, la vertebratele tetrapode, şi care, împreună cu oasele coxale, formează bazinul.
   SACtÎL, saculi, s.m. (Anat.) 1. Organit celular de dimensiuni foarte
719
SACULÂ-SALICILAT
 mici, văzut la microscopul electronic.
 2.  Rest de colon*, existent la unele artropode.                              -
    SACtJLĂ, sacule, s.f. (Anat.) Una dintre cele două componente ale urechii interne la vertebrate, în formă de. veziculă sferică.
 •   SĂDIC, -Ă, sadici, -ce, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care chinuieşte' sau torturează pe cineva din plăcerea bolnăvicioasă de a-1 vedea suferind; care se bucură de suferinţa , cuiva; (despre acţiunile, caracterul etc. oamenilor) plin de sadism; crud.
    SADÎSM s.n. înclinaţie, plăcere bolnăvicioasă a cuiva de a vedea pe altcineva suferind s'au de a pricinui cuiva suferinţe.
    SAFIR, 'safire, s.n. Varietate de co-rindon de culoare albastră (datorită urmelor de oxid de titan şi de fier), transparentă, folosită ca piatră preţioasă.
    SAGITĂL, -Ă, sagitali,-e, s.f., adj. (Anat.) 1. S.f. Plan care include axul de simetrie al corpului* împărţindu-1 în două jumătăţi. 2, Adj. (în expr.) Ax sagital, linie dreaptă care corespunde grosimii corpului omenesc. Sutură sagiială, sutură care uneşte cele două oase parietale.
    SAGITĂT, "Ă, sagitaţi, -te, adj. (Despre frunze) Care are formă de' săgeată.
 < SĂIVĂN, saivane, s.n. Adăpost de iarnă pentru oi (sau pentru alte animale domestice).
    SALAMĂNDRĂ, salamandre, s.f. Batracian din ordinul urodelelor, cu corpul lung de 15 —20 cm, acoperit de im tegument de culoare neagră, cu pete galbene sau portocalii, inelat, care secretă o substanţă toxică (iritantă) şi care trăieşte ascuns sub frunze sau sub pietre (Salamandră salamandra).                            - '
    SALĂRIU, salarii, s.n. Expresie bănească & valorii forţei de muncă in
 relaţiile de exploatare capitaliste; leafă. + Retribuţie.
   SA1ĂTĂ, salate, s.f. Plantă legumicolă erbacee din familia compozitelor, cu frunze mari, rotunde şi fragede, -comestibile (Lacţuca sativa).
   SÂLBĂ, salbe, s.f. 1. Podoabă fe-meiască de purtat la gît, alcătuită dintr-unul sau din mai multe şiraguri de monede, medalii, mărgele etc. 2. Şirag, şir, succesiune de obiecte, de forme de relief, de aşezări etc. 3. (Zool.) Fanon (2).
   SĂLCIE, sălcii, s.f. Numele mai multor specii de arbori şi de arbuşti din familia salicaceelor, cu ramuri lungi, subţiri şi flexibile, cu frunze lanceola-te, cu flori galbene-verzui, dispuse în amenţi, care cresc pe marginea apelor, ramurile unor varietăţi fiind folosite la împletituri (Salix).
   SA1CÎM, salămi, s.m. Arbore me-lifer din familia leguminoaselor, înalt pînă la 30 m, cu ramurile prevăzute cu spini, cu frunze imparipenate-com-puse, care au la bază cîte doi ghimpi, cu flori albe mirositoare, bogate în nectar, dispuse în racem, cu fructe păstăi, cu lemnul tare (folosit în gospodărie, rezistent la umezeală); (reg.) acaţ (Robinia pseudacacia).
   SALEDUCT, saleducte, s.n. Conductă prin care se transportă saramura (1) din salină.
   SALICACSfiE, salicacee, s.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate amen-tifere, care cuprinde arbori şi arbuşti, cu lemn moale (ca salcia şi ca plopul), cu fructul o capsulă cu multe seminţe şi prevăzută cu un smoc de perişori albi, mătăsoşi; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pronunţat: -ce-e]
   SAXICILĂT, salicilaţi, s.m. Sare sau ester al acidului salicilic. O Salicilat de sodiu, sare de sodiu a acidului salicilic, substanţă cristalină, albă, cu gust caracteristic şi cu miros slab,
SALICILIC-SANCŢIUNE
720
 solubilă în apă, în glicerină, în alcool, folosită ca medicament, drept conser-vant etc.
   SALICÎLIC adj. (Chim.; în expr.) Acid salicilic, HOC6H4COOH, acid or-tohidroxibenzoic, substanţă cristalină, incoloră, solubilă în apă, folosit ca antiseptic slab, drept conservant, în unele sinteze organice, ca intermediar în fabricarea unor coloranţi, a aspirinei etc.; acid ortohidroxibenzoic.
   SALÎN, -Ă, salini, -e, adj. Care conţine sare (4).
   SALÎNĂ, saline, s.f. Mină din care se extrage sare (4); ocnă. \
   SALIVĂR, -Ă, salivari, -e, adj. Care aparţine salivei, care se referă la salivă, de salivă. O Glandă salivară, fiecare dintre glandele situate în cavitatea bucală şi care secretă saliva.
   SALÎVĂ s.f. Lichid puţin vîscos, secretat de glandele salivare şi eliminat în cavitatea bucală ca răspuns reflex la prezenţa hranei, alcătuit din apă,' mucoproteine, săruri minerale şi fermentul ptialină, cu rol în masticaţie, în deglutiţie şi în digestia bucală.
   SALPETRU s.n. Nume generic, mai vechi, dat azotaţilor naturali (de sodiu şi de potasiu) şi celor sintetici (de calciu şi de amoniu), folosiţi ca îngrăşăminte agricole, la .fabricarea acidului azotic etc. O Salpetru, de Chile, nitrat de sodiu. Salpetru de India, nitrat de potasiu.
   SALT, salturi, s.n. 1. Mişcare bruscă prin care corpul se desprinde de la pămînt,, sărind pe loc sau deplasîn-du-se; mişcare de deplasare bruscă în zbor. 2. Trecere bruscă de la o situaţie ori stare la alta (superioară).
   SALUTĂR, -Ă, salutari, -e, adj. Care este potrivit, binevenit într-o
 1 anumită împrejurare.
   SĂLVĂ, salve, s.f. Serie de lovituri de tun $au ,de puşcă trase în acelaşi timp.
. SALVGARDĂ, salvgardez, vb. I. Tranz. (Livr.) A apăra, a proteja, a lua sub ocrotire un bun moral, social etc. ♦ A salva.
  SALVCONDtJCT, salvconducte, s.n. Document care acorda cuiva, în trecut, liberă trecere pe un teritoriu străin sau într-o zonă de război.
  SĂLViE, sălvii, s.f. Plantă erbacee anuală, ornamentală, din familia la-biatelor, dicotiledonată, cu frunze mari, dinţate şi opuse, cu flori colorate în roşu aprins (Salvia splendens).
  SAMĂRĂ, samare, s.f. Tip de fruct uscat indehiscent, cu o singură să-mînţă, prevăzut cu aripi laterale (la ulm, arţar, frasin), care sînt prelungiri ale pericarpului..
  SAMĂRIU,s.n; Sm cu Z=62. Element chimic cu caracter metalic din grupa lantanidelor.
-  SAMAVOLNIC,—Ă, samavolnici, -ce, adj. (Despre acţiunile oamenilor; adesea adverbial) Făcut după bunul plac personal şi nesocotind voinţa, dorinţa, drepturile altora; arbitrar, abuziv.
  SAMtJR, (1) samuri,s.m., (2) samu- v ruri, s.n. 1. S.m. Mamifer carnivor cu l)lana preţioasă, de culoare cenuşie cu o= pată albă pe piept; zibelină (Martes zibellina). 2. S.n. Blană de samur (])' prelucrată.
  SANATORIU, sanatorii, s.n. Instituţie medicală pentru tratarea bolilor care cer o perioadă lungă de tratament. ;
  SANCTUĂR, sanctuare, s.n. Loc într-un templu sau într-o biserică socotit sfînt şi interzis: laicilor. ♦ (Livr.) Biserică; templu. [Pronunţat: -tu-ar]
SANCŢltJNE, sancţiuni, s.f. 1. Aprobare dată unei > legi de către şeful statului, pentru a o face executorie; confirmare a unui act de către o autoritate sau de către o instanţă superioară celei care l-a emis, pentru a-i .da valabilitate. ♦ Aprobare, întărire, confirmare; consfinţire. 2. Pedeapsă pre-
721
SANGUINĂ-SARCINĂ
văzută de lege p entru cei care - calcă dispoziţiile ei. [Pronunţat: -ţi-u-]
  SANGUINĂ s-f- Mineral de culoare roşiatică-brună care conţine oxid feric natural. -
  SANGYÎNj -Ă, sangvini, -e, adj. 1. Care aparţine . sîngelui, privitor la sînge, la compoziţia: sau la circulaţia sa în organism. O Circuit sangvin sau circulaţie sangvină, deplasare a sîngelui în vasele sangvine. 2. (Despre oameni) La: care circulaţia sîngelui este foarte activă;. sangvinic. O Temperament sangvin, tip temperamental vioi, mobil, cu mare capacitate de adaptare la orice fel de împrejurări, aproape întotdeauna bine dispus, stabilind cu uşurinţă contacte cu alte persoane, neînclinat v spre sentimente puternice şi stabile, care poate fi stăpînit cu uşurinţă şi educat în acest sens.
  SANIDÎNĂ s.f.. Feldspat potasic incolor, alb, roz ori cenuşiu, cu luciu sticlos, cristalizat în sistemul monocli-nic;. '
  SANSCRÎT, -Ă, sanscriţi, -te, adj. 1. (In expr.) Limba sanscrită (şi substantivat, f.), veche limbă mdo-europeană din India, în care este scrisă cea mai mare parte din vechea literatură clasică indiană. 2. Care este scris în limba sanscrită, care aparţine limbii sanscrite, privitor la limba sanscrită.
  SANTĂL, santali, s.m. Nume dat mai multor arbori tropicali cu rădăcini puternice, cu lemn alb, dens, mirositor şi foarte rezistent,, sau brun-roşiatic şi fără miros, cu frunze mari şi cu, flori grupate în ciorchini, .din a căror rădăcină şi lemn alb se extrage, prin distilare, un ulei folosit în medicină şi în parfumerie, şi din al căror lemn se execută mobilă de lux (Sanţalum).
  SANTINELĂ, santinele, s.f. Militar înarmat care asigură serviciul de pază a unui post, a unei instituţii etc. !
  SAPONIFICÂRE, saponificări, s.f. Reacţie chimică de hidroliza bazică a
grăsimilor, în urma căreia rezultă sarea acidului gras superior şi glicerina.
   SAPROFĂG, -Ă, saprofagi, -gc, adj. (Despre unele organisme) Care se hrăneşte cu substanţe organice moarte.
   SAPROFÎT, -Ă, saprofiţi, -te, s.n., adj. (Organism vegetal sau microorganism) care îşi procură hrana din substanţe organice în descompunere -(din cadavrele animalelor şi din plante).
   SAPROPfiL, sapropeluri, s.n. MII bogat în substanţe organice aflate in diferite stadii de descompunere, format în ape sărace în oxigen (mări, lagune, lacuri), care are efecte terapeutice şi din care iau naştere rocile-ma"mă de petrol, bitumenele etc.
   SARAMtJRĂ, saramuri, s.f. 1. Soluţie apoasă de clorură de ..sodiu, de diferite concentraţii, folosită in industria chimică, în agricultură, în tăbă-cărie şi în gospodărie. 2. Apă naturală care conţine sare (4); izvor de apă sărată; slatină.
   SARCĂSM, sarcasme, s.n. (Atitudine de) ironie aspră, usturătoare; batjocură necruţătoare.
   SARCĂSTIC, :Ă, sarcastici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Plin de sarcasm.
   SĂRCINĂ, sarcini, s.f. 1. Noţiune care indică, Ia femeie, existenţa zigo-tului, adică produsul rezultat din unirea ovulului cu spermatozoidul; graviditate. ♦ Stare a femeii (şi perioadă care durează) din momentul fixării în uter a ovulului fecundat de spermatozoid şi pînă la naştere. 2. Mărime fizică ce produce o stare de solicitare mecanică într-un corp solid; deforma-bil sau într-un sistem fizic.'O Sarcină electrică, mărime scalară ce caracterizează proprietatea unui corp de a crea în jurul său un cîmp electric sau de a fi acţionat atunci cînd se află în cîmpul electric al altui corp. + Putere activă dată sau luată de nn sistem tehnic generator, transmiţător sau . transfor-
46  — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
SARCOFAG-SAT
 722 -
mator de energie. 3. Legătură (de lemne, de paie etc.) care poate fi dusă de cineva. în spinare sau cu braţele.
   SARCOFÂGr, sarcofage, s.n. Sicriu monumental (antic) făcut din piatră, .bronz etc. şi, de obicei, ornamentat; artistic.
   SÂRCQLlDMĂ, sarcoleme, s.f. Membrană care înveleşte fibra musculară (netedă sau striată).
   SARCOPLĂSMĂ, sarcoplasme, s.f. Citoplasmă a fibrelor musculare netede, care conţine miofibrile, mai abundentă în jurul nucleului.
   SARCOPT, sarcopţi, s.m. Parazit microscopic din clasa arahnidelor, care trăieşte în galerii săpate în pielea oamenilor si a animalelor şi provoacă scabia (Sarcoptes scabiae).
   SÂRBĂ adj. (în expr.) Limba sarda (şi substantivat, f.), limbă romanică vorbită în Sardinia.
   SARDONIC, -Ă, sardonici, -ce, adj. (Livr.; despre rîs, zimbet etc.; adesea adverbial) Care exprimă batjocură necruţătoare sau satisfacţie răutăcioasă.
   SÂRB, (1-3) săruri, s.f. (Chim.) 1. Substanţă compusă, în structura căreia intră atomi de metal şi radicali acizi, rezultată prin: înlocuirea, totală sau parţială, a hidrogenului ionizabil al unui acid cu un element electropozi-tiv sau cu radical pozitiv. 2. Substanţă care, în soluţie apoasă, pune în libertate ioni de metal şi de radical acid. 3. Substanţă care rezultă in urma unei reacţii de neutralizare ce are loc între un acid şi o bază sau între anhidridele lor. ♦ Sare acidă, sare provenită dintr-un acid ai cărui atomi de hidrogen nu au fost complet înlocuiţi cu un metal sau cu un radical şi care, prin ionizare, dă ioni de hidrogen, astfel că soluţia ei are reacţie acidă. Sare bazică, sare în- molecula căreia intră grupa hidroxil. Sare complexa, compus format din unirea a două sau a mai multor săruri, puţind fi considerat ca
 sarea normală a unui acid complex. Sare neutră, sare provenită dintr-un acid al cărui atom de hidrogen idniza-bil a fost Înlocuit totăl cu metale sau cu radicali b azici. Sare amară, sulfat de magneziu. Sare de lămîie, a) acid citric; b) (impr.J acid tartric. Sare de măcriş, acid oxalic. Sarea luiGlau-ber, sulfat de sodiu. Sare dublă, sare formată prin cristalizarea împreună, îh raporturi definite, a două săruri simple.' Sare mixtă, sare a unui acid polibazic ai cărui atomi de hidrogen ionizabili au fost înlocuiţi cu atomi de metal diferiţi sau cu radicali pozitivi diferiţi. »We Seignette, tartrat dublu de sodiu şi potasiu. Sare cuaternară de amoniu, produs de alchilare totală a amoniacului, în care cei patru radicali pot fi identici sau diferiţi. 4. (Şi în expr. sare de bucătărie) Clorură de sodiu. O Sare gemă, clorură de sodiu naturală.
 .... SĂRICĂ, sarici, s.î. Manta ţărănească lungă şi miţoasă pe care o poartă oamenii de la; munte (mai ales cioba- , nii).          -  ;                          ' '
 ' SARMAŢIÂN, -A, sarmaţieni, -e, s.n., adj. 1. S.n. Ultimul etaj al miocenului din sud-estul Europei, reprezentat, in ţara noastră, prin depozite de nisipuri şi de argile, caracterizat printr-o faună de lamelibranhiate, gasteropode, fora-minifere etc. adaptate la un regim de ape puţin sărate, adesea depozitele i conţinînd zăcăminte de petrol,, de gaze naturale şi de cărbuni. 2. Adj. Care aparţine sărmaţianului (1), privitor la sarmaţian. [Pronunţat: -ţi-an]
   SAS, saşi, s.m. Persoană care face parte din populaţia germană colonizată, între sec. XII şi XIII, în unele regiuni ale Transilvaniei.
   SAŞfU, -ÎE, saşii, adj. (Despre oameni) Care se uită cruciş; strabic.
   SAT> sate, s.n. Aşezare rurală, mâi mare decît cătunul şi de obicei măi mică decit comuna, a cărei populaţie
723
SATANISM-SAXIFRAGĂ
se ocupă în cea mai mare parte cu .agricultura.
   SATANISM s.n. Motiv literar (larg abordat în romantism) potrivit căruia Satana (Diavolul) este eroul neînţeles, nedreptăţit, care se revoltă împotriva ordinii divine sau a oricărei ordini prestabilite, pentru a restabili adevărul şi dreptatea, dar care, neizbutind din cauza însingurării, cade în blazare, reflexivitate, melancolie; demonism.
   SATELIT, sateliţi, s.m. Corp ceresc care se roteşte în jurul altui corp ceresc, însoţindu-1 în cursul mişcării lui de revoluţie; satel.it natural. O Satelit artificial, corp metalic de forme diverse (prevăzut cu aparataj), lansat de oameni în spaţiul interplanetar cu ajutorul unei rachete şi care apoi se roteşte în jurul pămîntului fără a mai avea nevoie de propulsie.
   Si'i'lKi, satire, s.f. Specie a poeziei lirice.în care sînt condamnate şi ridiculizate defecte morale ale oamenilor, aspecte negative ale societăţii etc.
   SATIRIC, -Ăs satirici, -ce, adj. Cu caracter de satiră; care aparţine satirei; care satirizează.
   SATIRIZA, satirizez, vb. I. Tranz. Ă critica şi a ridiculiza pe cineva sau ceva (pentru defecte, aspecte negative etc.).
   SATISFĂCŢIE, satisfacţii, s.f. 1. Sentiment de mulţumire, de plăcere. + Ceea ce provoacă mulţumire; motiv, prilej de a fi satisfăcut. 2. Act prin care cineva repară o jignire adusă cuiva; act prin care cineva obţine sau dă . cuiva ceea ce pretinde, ceea ce doreşte sau ceea ce i se cuvine.
   SATÎR, satire, s.n. Unealtă formată dintr-un corp de oţel cu tăiş fixat intr-o coadă (scurtă) de lemn, folosită în trecut ca armă de luptă sau de călăul care tăia . capul condamnaţilor la moarte.
   SATURĂ, saturez, vi>. I. Tranz. A aduce un sistem fizico-chimic sau
tehnic în stare de saturaţie. O Refl.
O soluţie care s-a saturat.
   SATURĂNT, -Ă, saturanţi, -te, adj. (Fiz.; despre vapori) Care se află în contact cu lichidul care i-a produs şi-care are presiune maximă.
   SATURĂT, -Ă, saturaţi, -te, adj. (Chim.; despre soluţii) In care, in anumite condiţii, nu se mai poate dizolva o nouă cantitate'de substanţă.
♦  (Despre compuşi organici) In care valenţa tuturor atomilor din moleculă este complet satisfăcută, atomii fiind legaţi între ei prin legături de valenţă ' simple; care nu mai are valenţe libere. -
   SATURĂŢIE s.f. 1. Stare a unui mediu gazos în care nu se mai poate vaporiza o nouă cantitate dintr-un anumit lichid; stare a unui sistem fizic în care o anumită mărime caracteristică a atins o valoare maximă. 2. Saţ, săturare, îndestulare; îmbuibare.
   SATURNISM s.n. Boală profesională provocată de o intoxicaţie cronică cu plumb, sau cu combinaţiile lui.
   SAŢ s.n. (Pop.) Senzaţie, stare a celui sătul de ceva; saturaţie, săturare.
   SAŢIETATE s.f. (Rar) Saţ. [Pronunţat: -ţi-e-]
   SAVÂNĂ, savane, s.f. Fitocenoză erbacee caracteristică regiunilor tropicale aride de cîmpie, formată din gra-minee înalte de 2—3 m şi din arbuşti spinoşi, copaci pitici sau arbori rezistenţi la secetă, care adăposteşte ca animale specifice girafe, elefanţi, lei etc:
   SAYĂNT, -Ă, savanţi, -te, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) cu cunoştinţe vaste şi temeinice, care creează în domeniul ştiinţei;.erudit. 2._ Adj. Care conţine multă ştiinţă; care denotă ştiinţă, artă, pricepere, măiestrie.
   SAVOĂRE s.f. Gust plăcut, deosebit al unui aliment. + Fig. Farmec; haz.
   SAXÎFRĂGĂ, saxifragi, s.f. Plantă erbacee dicotiledonată din familia, sa-
SĂGETA-SCALARIFORM
724
xifragaceelor, perenă, cu frunze ovate sau alungite, dispuse bazai în rpzetă, cu flori albe sau p.urpurii punctate, cu fructul o capsulă, care creşte pe stînci pietroase în zona alpină (Saxi-fraga aizoon).      . ■     /
   SĂGETĂ, săgetez\ vb. I. Tranz. A se uita la cineva cu o privire ascuţită, concentrată, pătrunzătoare; a străpunge pe cineva cu privirea.
   SĂLĂ.Ş, sălaşe, s.n. (Pop.) Adăpost unde cineva capătă (pentru o vreme) găzduire.
   SĂLĂŞLUI, sălăşluiesc, vb. IV. Tranz. şi intranz. (Pop.) A-şi găsi sau a da cuiva (pentru o vreme) adăpost.
   SĂLBÂTIC, -Ă, sălbatici, -ce, adj., s.m. şi f. 1. Adj. (Despre animale) Care nu este domesticit, îmblîrizit; greu de stăpînit, nedomolit, aprig, fioros; spe-rios. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care aparţine unor grupuri de oameni aflaţi în prima perioadă de dezvoltare a societăţii omeneşti; (om) primitiv. 3. Adj. (Despre ţinuturi, terenuri, pămînturi) Pustiu nelocuit; neumblat.
   SĂMĂNĂT ORÎ SM s.m Ciirent ideo-logic-literar manifestat la începutul sec. XX, în România, în revista „Sămănătorul", care condamna stările sociale existente, opunînd oraşului „viciat" de civilizaţie imaginea idilică a satului patriarhal cu aşa-zisa armonie socială, militînd. pentru unitate naţională, pentru ridicarea nivelului cultural al satului, preţuind valorile naţionale (conservate de ţărănime), culţi-vind o literatură de inspiraţie rurală, şi istorică.                           -
        *
   SĂM ÎNŢĂ, seminţe, s.f. i. Organ al plantelor superioare (spermatofite, gim-nosperme şi angiosperme) închis în fruct, care conţine embrionul, din care, în condiţii favorabile, se dezvoltă o nouă plantă; parte a plantelor superioare închisă în fruct, care conţine embrionul provenit din ovul, din care se dezvoltă o nouă plantă. 2. Nume
dat ouâlor unor insecte (lepidoptere). 3. Produs al glandelor genitale ale animalelor şi ale oamenilor, din care se dezvoltă fătul; spermă. 4. (Pop.) Progenitură, urmaş, descendent. 5. (Pop.) Specie, gen, fel, soi. 6. (Pop.) Viţă, neam, seminţie. 7. Germen.
   SĂPTĂMÎNĂ, săptămtni, s.f. Perioadă de şapte zile consecutive, care se.' socoţeşte (la noi) de luni dimineaţa pînă duminică seara.
   SĂPtJN, săpunuri, s.n. Sare a acizilor graşi superiori, obţinută prin sapo-nificarea grăsimilor vegetale sau" anir male cu baze (în special alcalii).
   SCĂBIE s.f. Boală parazitară a pielii, la oameni şi la animale* provocată de arahnidul sarcoptul scabiei, care se manifestă prin mîncărime, iritaţie, căderea părului etc.; rîie.
   SCADENŢĂ, scadenţe, s.f. Termen de plată, soroc; expirare a datei la care trebuie onorată o datorie. + Termen pînă la care cineva este obligat să facă ceva.
   SCAFĂNDRU, (1) scafandri, s.m., (2) scafandre, s.n. 1. S.m. Persoană specializată în lucrări sub apă cu ajutorul unui aparataj special; sca-fandrier. 2. S.n. Costuir special, impermeabil, închis ermetic, prevăzut cu aparat respirator, cu care se Îmbracă scafandrii (1) cînd coboară sub apă, aviatorii care zboară la altitudini înalte şi cosmonauţii.
   ŞCALĂR, -Ă, scalari, -e, adj., s.m.
1. Âdj., s.m. (Mărime) care este caracterizată printr-o anumită valoare " numerică (obţinută cu ajutorul unei unităţi de măsură) şi reprezentată printr-un număr reaL 2. S.m. (Mat.) Element al unui corp peste caţe se consideră un spaţiu vectorial; număr.
   SCALARIFORM, -Ă, scalariformi, -e, adj. 1. (Bot.; în expr.) Ţesut sau vas scalariform, ţesut sau vas cu structură transversală, asemenea unei scări. 2. {Zool.; în expr. ) Sistem nervos scalari-
725
SCAMA-SCĂDERE
form, sistem nervos cu ganglionii dis-' puşi pereche şi uniţi Intre ei prin fibre nervoase, în lung şi în lat, dînd aspectul unei scări (la anelide, amfineurieni).
   SCĂÎIĂj scame, s.f. Fir subţire şi scurt, destrămat dintr-o ţesătură.
   SC AND A, scandez, vb. I. Tranz. A recita versuri (de obicei greceşti sau-latine), descompunîndu-le în diferitele lor unităţi metrice sau silabice.
   SCANDALIZA, scandalizez, vb. I. Refl. şi tranz, A (se) indigna, a (se) revolta în faţa unei fapte ruşinoase, a unui abuz, a unei nedreptăţi etc.
   SCANDIU s.n. Sc cu Z =21." Element chimic cu caracter metalic, din grupa elementelor tranziţionale a sistemului periodic al elementelor, alb--argintiu, refractar şi casant.
   SCAPULAR, -A, scapulari, -e, adj. Care aparţine scapulei, care se referă la scapulă, din regiunea scapulei. O Centură scapularâ, centură formată din clavicule şi omoplaţi, care leagă membrele superioare de trunchi.
   SCAPULĂ, scapule, s.f. Os de formă lată, triunghiulară, situat posterior, care,'împreună cu clavicula şi cu cora-coiidul, formează centufa scapulară, la animalele tetrapode (batracieni, reptile şi păsări), şi omoplatul (la mamifere şi la om). ♦ Omoplat.
   SCARABEU, scarabei, s.m. 1. Insectă din ordinul coleopterelor, cu corpul lat şi turtit, de culoare neagră^ cu capul şi cu picioarele dinţate, care se hrăneşte cu excremente (Scarabaeus sacer). 2. Pecete, piatră gravată, bijuterie care înfăţişează un scarabeu (1), simbol al reînvierii la egiptenii antici.
   SCÂRĂ, scăr^ s.f. 1. Succesiune, şir, serie ordonată de elemente (mărimi, cifre etc.), aşezate în ordine crescîndă, descrescîndă sau cronologică, servind la stabilirea valorii unei mărimi. O Scara durităţilor (sau de duritate, Mohs), sistem convenţional de notare a durităţii unor materiale solide, clasificate
în ordinea crescîndă a durităţii lor, în care se atribuie talcului duritate minimă (1) şi diamantului duritate maximă
(10), în scara cu 10 valori (scara Mohs, 1818), sau talcului duritate minimă
(1)  şi diamantului duritate maximă (15), în scara cu 15 valori (scara Mohs, 1949). 2. Serie de diviziuni, la unele aparate şi instrumente (termometru, barometru etc.), formînd o linie gradată, cu ajutorul căreia se face determinarea unei mărimi, prin deplasarea unei părţi mobile. 3. Raportul dintre lungimea unui segment de pe hartă şi lungimea reală a acelui segment,
                       ... 1
notat sub forma unei fracţii, —» al
                                  n
cărei numitor indică gradul de micşorare a detaliilor din natură reprezentate pe hartă. 4. Măsură, proporţie, nivel. 5. (Zool.; în expr.) Scara zoologică (sau animala), şirul neîntrerupt al animalelor organizate, de la cele mai simple pînă la cele mai complicate, adică de la protozoare la om. 6. (în expr.) Scară muzicală, succesiunea sunetelor muzicale cuprinzind aproximativ opt octave.
   SCARLATÎNĂ, scarlatine, s.f. Boală infecţioasă, contagioasă şi epidemică (mai ales la copii), care se manifestă prin febră, dureri în gît şi o erupţie roşie pe tot corpul, urmată de descu-amare; vărsat mare.
   SCAUN, scaune, s.n. Unitate terito-rial-administrativă a saşilor şi a secuilor din Transilvania, în evul mediu, cu caracter militar.
   SCĂDERE, scăderi, s.f. (Mat.) 1. (Pentru numere) Operaţie care asociază, după anumite reguli, perechii de numere a şi b numărul c (care, în mulţimea N, există numai dacă a > b, altfel operaţia nu este posibilă în această mulţime), astfel încît: a = b + c. 2. (Pentru un grup aditiv G) Operaţie care asociază unei perechi de elemente a, b £ G elementul a + (—6), unde —b este simetricul
SCĂPĂRA-SCHIMB
726
(opusul) lui b\ se notează prin semnul
—   (minus).
   SCĂPĂRĂ, scapăr, vb. I. Intranz. A produce scîntei (prin lovirea cremenei cu amnarul). ♦ Fig. (Despre ochi) A avea o privire vie, scînteietoare.
   SCĂPĂTĂ, pers. 3 scâpătă, vb. I. Intranz. (Pop.; despre soare) A coborî aproape de sau sub linia orizontului; a apune, a asfinţi.
   SCĂRÎŢĂ, scăriţe, s.f. (Anat.) Unul dintre cele trei oscioare ale urechii mijlocii, situat între membrana timpanului şi membrana ferestrei ovale, avînd rolul de a transmite vibraţiile timpanului, prin fereastra ovală, la receptorii acustici.
   SCĂZĂTOR, scăzători, s.m. (Mat.) Al doilea termen al unei scăderi, elementul care se scade din alt element al aceleiaşi mulţimi.
   SCENĂRIU, scenarii, s.n. Textul succint al unei piese de teatru, al unui spectacol sau al unui film (după o operă literară), inclusiv indicaţiile de decor, de regie etc.
   scSnă, scene, s.f. 1. Partea din faţă, mai ridicată şi special amenajată, în incinta unei săli de spectacole sau în aer liber* unde se desfăşoară reprezentaţiile. 2. Subdiviziune a unui act dintr-o operă dramatică, marcată prin intrarea sau ieşirea unui personaj.
   SCENOGRAFIE s.f. Arta de a executa decoruri, costume etc. pentru un spectacol.
   SCEPTIC, -Ă, sceptici, -ce, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană)' care nu are încredere în nimic, care se îndoieşte de toate. 2. Adj. Care aparţine scepticismului, privitor la scepticism, care este adept al scepticismului.
   SCEPTICISM s.n. 1. Concepţie filozofică sau atitudine care susţine că omul nu poate cunoaşte adevărul lumii şi vieţii, .că nu are posibilitatea să deosebească binele de rău, dreptul de
nedrept etc. 2. Atitudine de neîncredere, de îndoială (exagerată).
   SCEPTRU, sceptre, s.n: Un fel de baston (împodobit) purtat de suverani ca simbol al puterii lor ; (înv.) schiptru.
   SCHELET, schelete, s.n. Partea osoasă sau calcaroasă a unui animal (vertebrat); sistem osos.
   SCHEMlTIC, -h schematici, - ce, adj. Care are în vedere numai liniile generale, fără prezentarea amănuntelor. <+ (Depr.) Care nu iese din tipare fixe, din şabloane; fără adîricime, superficial; rigid, dogmatic.
   SCHEMATISM s.n. Tendinţă, mod de a concepe, de a înfăţişa o construcţie, o doctrină, o operă etc. într-o formă schematică ori simplistă; respectarea rigidă, dogmatică a unor formule, a. unor tipare existente.
   SCHEMATIZARE, schematizări, s.f. Procedeu analitico-sintetic în creaţia ştiinţifică şi tehnică, cu ajutorul căruia imaginea obiectelor este redusă la anumite însuşiri esenţiale.
   SCKfSMÂ, scheme, s.f. 1. Plan redus la cîteva linii sau idei generale principale, care permite o vedere de ansamblu asupra unei lucrări. 2. Reprezentare grafică simplificată prin simboluri* figuri geometrice şi linii a. unui proces tehnolgic, a unei instalaţii etc.
   SCiUfîPSIS s.n. (Fam.) Minte, pricepere, judecată; perspicacitate.
   SCHIJA, scKije, s.f. Bucăţică de metal rezultată prin sfărîmarea, în urma exploziei, ă unei bombe, a unei grenade etc.
   SCHÎMA, schime, s.f. (Reg. şi fam.) Gest. + Mişcare ori strîmbătură a fe-ţei.                                    .
   SCHIMB, schimburi, s.n. 1. înlocuire a cuiva cu altcineva sau a ceva cu altceva (de aceeaşi natură). 2. Faptul de a ceda un lucru, un bun etc. pentru a lua altul în locul lui. ♦ (Ec. pol.) Sferă a reproducţiei sociale care mijloceşte legătura dintre producţie şi
727
schimbAtor-sciţi
 repartiţie, pe de o parte, şi consum, pe de altă parte. + Transformare a unei sume de bani in alta de aceeaşi valoare, . dar constînd din alte monede. 3. (Fiz.) Trecere a unei energii, a unei sarcini electrice^ a unei particule etc. de la un sistem fizic la altul, dintr-o parte în alta.
 VSCHIMBĂTOR, -OĂRE, schimbători, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care.se schimbă uşor; nestabil, variabil. 2. S.n. Sistem tehnic (aparat, dispozitiv, instalaţie etc .) sau fizico-chimic (substanţă) care permite să se modifice valoarea mărimilor caracteristice altui sistem tehnic sau fizico-chimic, direcţia mersului unui vehicul etc. O Schimbător de căldură, aparat^ sau instalaţie folosite pentru a transfera căldura de la un corp mai cald către altul mai rece. Schimbător de ioni, substanţă, naturală sau sintetică, anorganică sau organică, avînd proprietatea de a schimba ionii lor ’cu ionii unei soluţii cu care vine în contact şi în care nu se dizolvă, folosită la dedurizarea apelor naturale, la purificarea siropului de zahăr, a glicerinei, la decolorări etc.
    SCHÎMNIC, >Ă, schimnici, -ce, s.m-şi f. (Rar) Persoană (călugăr sau călugăriţă) retrasă departe de lume, într-un loc pustiu şi ducînd o viaţă de posturi şi de rugăciuni; pustnic,- sihastru.
    SCHÎSMĂ, schisme, s.f. Dezbinare, conflict, neînţelegere pe chestiuni (religioase) de principiu între grupuri sau între persoane unite pînă atunci.
    SCHIT, schituri, s.n. Mănăstire sau aşezare călugărească mică situată într-un loc retras.
    SCHIŢĂ, schiţez, vb. I. Tranz. 1. A desena ceva în mod schematic, a executa în cîteva linii generale un desen preliminar, fugitiv. 2. A fixa punctele principale ale unui plan, ale unei lucrări, a proiectaL în linii mari; a concepe.
    SCHÎŢĂ, schiţe, s.f. 1. Desen, sculptură, plan arhitectural în care autorul
conturează în linii mari şi caracteristice un subiect care 11 preocupă (şi care serveşte la realizarea formei definitive); crochiu. ♦ Plan iniţial şi sumar al unei lucrări; schemă. 2. Specie literară a genului epic, de dimensiuni mai reduse decît nuvela, care zugrăveşte un moment de viaţă, o împrejurare caracteristică etc. la care participă unul sau mai multe personaje.
   SCHIZOGONÎE, schizogonii, s.f. (Biol.) Reproducere prin despicare sau prin fisiune, la protozoare şi la plantele inferioare (fitoflagelate); înmulţire prin separare sau prin diviziune multiplă.
   SCHIZOPOD, schizopode, s.n. (La pl.) Ordin de crustacee inferioare (ento: mostracee), terestre sau marine, mici, cu picioarele ramificate; (şi la sg.) crustaceu care face parte din acest ordin.-
   SCD5NTICĂ s.f. Ştiinţa despre ştiinţă, ramură nouă a ştiinţei contemporane. [Pronunţat: sci-en-\
   SCIFOZOĂR, scifozoare, s.n. (La pl.) Clasă de celenterate marine solitare care înoată activ prin apă, cu corpul gelatinos şi transparent, cuprinzind meduzele fără văl. [Pronunţat: -zo-ar]
   SCINDĂRE, scindări, s.f. Descompunere a unui compus chimic în compuşi mai simpli, sub acţiunea unui agent fizic sau chimic. ♦ Împărţire a unui tot în mai multe părţi.
   SCINTILAŢIE, scintilaţii, s.f. 1. Modificare de intensitate şi de coloraţie a luminii stelare, datorită refracţiei sale neregulate în atmosferă. 2. Lumină emisa de o substanţă fluorescentă sub influenţa particulelor ionizante. 3. Scînteiere, sclipire. ,    ‘  r
   SCIŢI s.m. pl. Populaţie iraniană (făclnd parte din marele grup de populaţie indo-europeană) care a trăit timp de mai multe secole, Înaintea erei noastre, în regiunile din nordul Mării Negre, fiind supusă de sarmaţi In sec. III l.e.n.
SCIZIPARITATE-SCOLEX
' 728
: SCIZIPARITĂTE s.f. Formă de reproducere asexuată, la unele organisme pluricelulare celenterate şi la diferiţi viermi, care constă in scindarea lor în două sau în mai multe părţi aproximativ egale.                . _
   SCIZltJîfE, sciziuni, s.f. Despărţire, ruptură intervenită în urma unor grave neînţelegeri pe chestiuni de principiu între persoane sau între grupuri de persoane care formau înainte un întreg organizat. [Pronunţat: -zi-u-~\                 , ' .
   SCÎNTEIE, săniei, s.f. 1. Mică particulă aprinsă, luminoasă, care . se stinge repede. 2. Fig. Părticică neînsemnată din ceva; fărîmă, pic. [Pronunţat: -te-ie\
   SCLAV, -Ă, sclavi, -e, s.m. şi f. Persoană lipsită complet de mijloace de producţie şi de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpîn pentru care munceşte.
   SCLAVAGÎSM s.n. Orînduire social--economică ce a urmat comunei primitive, caracterizată prin existenţa pro- -prietăţii private â stăpînului de sclavi asupra mijloacelor de producţie şi asupra sclavilor.
   SCLAVIE, sclavii, s.f. Stare de totală dependenţă economică, , socială şi politică în care este ţinută o ţară, o clasă socială, un individ; sclavaj.
   SCLERENCHÎM, sclerenchimuri, s.n. Ţesut vegetal mecanic alcătuit din celule moarte, lungi, cu pereţi îngroşaţi şi lignificaţi, avînd rol de susţinere.
   SCLEROPROTEÎNĂ, scleroproteine, s.f. (Biol.) Proteină fibroasă.
   SCLEROT, scleroţi, s.m. Organ de rezistenţă, la unele ciuperci, format din îngrămădiri de hife întreţesute, învelit de uri strat protector şi care, în condiţii favorabile, produce organe de fructificaţie.
   SCLEROTICĂ, sderotice, s.f. înveliş . exterior al globului ocular, la vertebrate, opac, dur şi rezistent, constînd
dintr-o membrană fibroasă care, în partea anterioară, se continuă cu corneea, iar în partea postşrioară este străbătută de nervul optic, avînd rol protector; (pop.) albul ochiului, albuş.
   SCLIFOSI, sdifosesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A se arăta nemulţumit fără motiv, prin manifestări zgomotoase, forţate, nefireşti.
   SCOĂRŢĂ, scoarţe, s.f. 1. (Bot.) înveliş extern al plantelor, ţesut pa-renchimatic format din straturi de celule vii şi mari, cu spaţii intercelu-lare, care se găseşte în rădăcină, îri tulpină şi în crengi; coajă. O Scoarţă secundară, feloderm. 2. (Anat.; în expr.) Scoarţa cerebrală, pătură de substanţă nervoasă cenuşie situată la suprafaţa emisferelor cerebrale, constituind sediul activităţii nervoase superioare, existeintă la animalele verte- ■ braţe, în special la mamifere; cortex cerebral. 3. (Geol.; şi în expr. scoarţa terestră) înveliş extern solid al globului pămîntesc, cu o grosime care variază între 5 —10 km, sub zonele oceanice, şi între .30—100 km, în regiunile platformelor continentale, \ divizat, prin marile fracturi profunde, în.mai . multe porţiuni (plăci), în continuă mişcare..
   ■SCOICĂ, scoici, s.f. 1. Nume dat mai multor specii de moluşte care au corpul moale, ocrotit de două valve calcaroase, de obicei cenuşii, care for-* mează scheletul extern , al animalului; lamelibranhiat. 2. Scheletul calcaros al scoicii (i); cochilie. ♦ Cochilie de melc.                               .   "
   SCOLĂSTÎC, -Ă, scolastici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Mod de gîndire şi de activitate intelectuală bazat pe cunoştinţe formale, rupte, de practică. 2. Adj. Care aparţine scolasticii (1), privitor la scolastică,- specific scolasticii. ‘
   SCOLEX, scolexuri, s.n. Extremitatea anterioară a teniei, pe care se află organele de fixare (ventuze, căngi).
729
SCOLIOZA-SCORUŞA
    SCOLIOZĂ., scolioze, s.f. Deficienţa fizică constînd în deviaţia laterală a coloanei vertebrale, datorită întinderii ligamentelor şi atrofiei muşchilor in-tervertebrâli, sau îmbolnăvirii structurii osoase a vertebrelor. [Pronunţat: -Zi-o-]
  v SCOLOPfiNDRĂ, scolopendre, sJF.
  ; Miriapod mic, de culoare galbenă-cafe- , nie deschisă, lung de 8—10 cm, care trăieşte în locuri umede şi întunecoase şi se hrăneşte cu larve de insecte sau cu gasteropode; cîrcăiac (Scolopendra cingulata). ,
    SCONCS, (1) scorţoşi, s.m., (2) scon-csuri, s.n. 1. S.m. Mic mamifer carnivor din .America, înrudit şi asemănător cu dihorul, vînat sau crescut pentru blana sa preţioasă, de diverse culori (Mephi-tis mephiiis). 2. S.n. Blana prelucrată a sconcsului (1).
    SCONT, sconturi, s.n. Operaţie de j credit care constă în cump&'area efectelor de comerţ de către bănci, cu reţinerea din valoarea lor nominală a dobînzii pînă la scadenţă şi a unui comision. ♦ Sumă de bani reprezen-tînd dobîndă la un Împrumut, pe care ' o bancă şi-o reţine cu anticipaţie, la acordarea împrumutului.
    SCOP, scopuri, s.n. Categorie a de-terminismului social care exprimă raportul dintre factorii obiectivi şi cei
- subiectivi, dintre legitate şi activitatea oamenilor, devenită interes, care determină, pe planul conştiinţei, ţelurile şi programele de acţiune ale oamenilor; imaginea ideală, anticipatiyă a rezultatelor activităţii omului, care acţionează ca o lege psihologică şi socială.
    SCORBURĂ, scorburi, s.f. Gaură, scobitură (mare) în trunchiul unui ’ copac putrezit pe dinăuntru.
    SCORBtJT, scorbuturi, s.n. Boală datorată lipsei de vitamina G din alimentaţie, care se manifestă prin- slăbirea forţei musculare, anemie, singera-
  rea gingiilor, căderea dinţilor, apariţia unor plăgi deschise etc.
    SCORIAC^U, -fÎE, scoriacei, -cee, adj. (Despre roci) Care are aspectul , unei scorii (2). [Pronunţat: -ri-a-]      >
    SCORIE, scorii, s.f. 1. Zgură. 2. (Geol.; în expr.) Scorie (vulcanică), material provenit din lava vulcanilor, avînd forma unui burete cu multe găuri (datorită unei răciri bruşte) _sau multe crăpături, caracteristic pentru piatra ponce.
    SCORPIE, scorpii, s.f. 1. (Zool.) Scorpion. 2. (în basme) Fiinţă închipuită, cu însuşiri supranaturale, de -obicei ca un monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări şi al cărei sînge ar avea însuşiri ■miraculoase.
    SCORPION, scorpioni, s.m. Numele mai multor specii de arahnide inferioare, cu înfăţişarea unui răcuşor, care au, la extremitatea posterioară a abdomenului, o glandă cu venin care se deschide într-un ac, răspîndite în special în zonele tropicale, în România existînd specia Euscorpius carpathicus; scorpie. [Pronunţat: -pi-on\
    SCORŢIŞOĂRĂ s.f. Scoarţa aromatică, de culoare roşcată-cenuşie, a scor-ţişorului, folosită drept condiment şi în medicină.
    SCORŢIŞOR, scorţişori, s.m. Numele mai multor specii de arbori şi. de arbuşti exotici a căror scoarţă este folosită drept condiment.sau în medicină; arbore de scorţişoară (Cinnamomum).
    SCORtTŞ, scoruşi, s.m. Arbore din familia rozaceelor, cu frunze compuse, cu flori albe şi cu fructe comestibile, brune-sau galbene, cu lemnul foarte dens, dur şi omogen, folosit în industria mobilelor (Sorbus domestica).
 . SCORtJŞĂ, scoruşe, s.f. Fructul comestibil al scoruşului, poamă globu-loasă, brună sau galbenă, cu gust astringent. .
SCRIB-SCULPTURĂ
730
   SCRIB, scribi, s.m. Termen prin care 9ra denumit, în antichitate, de către egipteni, copistul sau funcţionarul inferior (cu atribuţii de contabil).
   SCRÎPCĂ, scripci, s.f. (Pop.) Vioară.
   SCRÎPETE, scripeţi, B.m. Mecanism alcătuit dintr-o roată cu un şanţ periferic, care serveşte la transmiterea unei forţe prin intermediul unui cablu sau al unui. lanţ ce rulează pe şanţ; dispozitiv bazat pe mecanismul descris mai sus, care serveşte la ridicarea unor greutăţi. <0> Scripete fix, scripete fixat de un suport rezistent, caracterizat printr-o relaţie de egalitate Intre forţa activă şi rezistenţă. Scripete mobil, scripete ce se deplasează o dată cu rezistenţa, caracterizat de o forţă activă egală cu jumătate din rezistenţă. Scripete compus, sistem format dintr-un scripete fix şi din unul sau mai mulţi scripeţi mobili.
   SCRIPTURĂ, scripturif s.f. 1. (Astăzi rar) Biblie. 2. Fig. Operă literară, ştiinţifică etc. (de mare valoare, fundamentală).
^SCRISOARE, scrisori, s.f. 1. Comunicare scrisă trimisă cUiva prin poştă sau prin intermediul unei persoane; epistolă, răvaş. 2. (înv.) Hîrtie scrisă, document, act. 3. (La pl.) Operă literară în proză adresată unei persoane reale sau fictive, scrisă într-o formă familiară, agreabilă, în care se prezintă păreri personale asupra unei probleme de interes general, sînt înfăţişate impresii (adesea critice) culese din medii sociale cunoscute, se evocă întîmplări sau chipuri de oameni etc.
   SCRÎNCIOB, scrîncioburi, s.n. Leagăn de lemn (sau construcţie cu mai multe leagăne fixate pe acelaşi schelet) care se balansează sau se învîr-teşte în jurul axului construcţiei, servind ca mijloc de distracţie; dulap.
   SCRÎŞNÎ, scrişnesc, vb. IV. Tranz. A rosti, a spune ceva printre dinţi (cu ură, cu mlnie).
   SCRUMBÎE, scrumbii, s.f. Nume dat mai multor (genuri de) peşti teleoste-eni, cu corpul alungit şi turtit lateral, cu lungimi de 30 —60 cm, care trăiesc in mările europene, de unde pătrund în fluviile din jur pentru a-şi depune icrele. ~
   SCRUPUL, scrupule, s.n. Grad inalt de dezvoltare a conştiinţei morale, a cinstei, a corectitudinii etc., manifestat în munca, in -comportarea, în realizările cuiya. O Expr. Fără (sau lipsit de) scrupule, (care se comportă, acţionează) fără să ţină seama de nici un considerent moral în atingerea unui-scop.
   SCRUTĂ, scrutez, vb. I. Tranz. A privi atent; a căuta să pătrundă cu privirea; a cerceta minuţios cu privirea. ♦ Fig. A încerca să pătrundă cu mintea, a analiza, a cerceta atent.
   SCRUTÎN, scrutine, s.n. (Mod de) alegere a deputaţilor în organele puterii de stat.
   SCUFÎE, scufii, s.f. (Bot.) Strat de celule parenchimătice care protejează conul de creştere al rădăcinii (meriste-mul); piloriză; ţesut care înconjură şi apără capsulele, sporogonul provenind din arhegoane, la licheni şi la muşchi ; caliptră.
   SCUFUNDĂTtÎRĂ, scufundaturi, s.f. (Geogr.) Adîncitură (a terenului).
   8CULPTURÂL, -Ă, sculpturali, -e,;, adj. Care aparţine sculpturii, referitor la sculptură; care sugerează o sculptură; lucrat ca o sculptură. ^ Care este demn de ă fi sculptat (datorită forme- -lor sale); care are frumuseţea formală a sculpturilor clasice.
   ŞCULPTORĂ, (2) sculpturi, s.f. 1. Ramură a artelor plastice care are drept specific crearea de obiecte cioplite in trei dimensiuni din materiale dure (piatră, lemn, metal, fildeş etc.) sau modelate, in materiale plastice, şi care înfăţişează cu predilecţie reprezentări umane, de animale sau alte
 731
SCUND-SECOL
forme. 2. Operă artistică din domeniul sculpturii (1); lucrare a unui sculptor; ornament sculptat.
   SCUND, -Ă, scunzi, -de, adj. Care este puţin înalt, care are înălţime mică.
   SCURTCIRCUÎT, scurtcircuite, s.n. 1. Legătură electrică între două puncte ale unei reţele sau instalaţii, avînd o rezistenţă foarte mică. 2. Fenomen fizic care, constă în întreruperea acci-dentală . a curentului electric într-o reţea sau lntr-o instalaţie prin stabili-, rea unui scurtcircuit (1).
   SCURTfilCĂ, scurteici, s.f. Haină scurtă (pînă la genunchi), de obicei îmblănită, purtată mai ales la ţara.
   SCUT, scuturi, s.n. 1. Armă defensivă de meţâl, de piele etc., de diverse forme şi mărimi, cu care luptătorii din antichitate şi din evul mediu se apărau de lovituri. 2. Fig. Sprijin, ocrotire, apărare. 3. Formaţie de natură chiti-noasă sau osoasă, de origine epidermica, ce acoperă părţile moi ale corpului unor animale (crustacee, insecte, peşti). 4. (Geol.) Regiune întinsă din cadrul unei platforme continentale, în care apare, la suprafaţă, fundamentul platformei, cutat, alcătuit din şisturi cristaline şi vechi roci magmatice.
   SEĂItBĂD, -Ă, serbezi, -de, adj. (Despre alimente) Care este lipsit de gust.                    _
   SEBACflU, -lîEj sebacee, adj. Care se -referă la sebum. O Glanda sebacee, glauadă în formă de ciorchine, situată la rădăcina firelor de păr, care secretă sebumul:
            s.n. Lichid gras secretat de glandele sebacee. 7
   SEC, SElCĂ, seci, adj. Care este lipsit' de apă (în parte sau în total).
   SECĂ, sec, vb. I. Tranz. şi intranz. A face să dispară sau a dispărea apa dintr-un rîu, • dintr-un lac, de pe un teren etc.                 .
   SECĂNT, -Ă, secanţi, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre cercuri) Care au două puncte distincte comune. ♦ (Substantivat, f.) (Pentru un cerc, pentru drepte) Dreaptă care intersectează în două puncte distincte un cerc (sau o curbă oarecare) sau care intersectează două ori mai multe drepte în puncte distincte. 2. S.f. Funcţie trigonometrică dependentă de un unghi ascuţit al unui triunghi dreptunghic, ale cărei valori sînt date de raportul dintre lungimea ipotenuzei şi lungimea catetei alăturate unghiului; funcţie trigonometrică avînd ca valori inversele valorilor nenule ale cosinusului, pentru acelaşi argument; se notează: sec.
   SfiCERĂ, seceri, s.f. Unealtă agricolă manuală formată dintr-o lamă de oţel îngustă şi curbată’, cu tăişul în interior şi dinţat, fixată într-un miner de lemn, folosită la recoltărea unor plante (mai ales a unor cereale) prin retezarea (cît mai de jos) a tulpinilor acestora.
   SECESItJNE, secesiuni, s.f. Acţiune de separare, de despărţire administra-tiv-teritorială a unui grup dintr-o colectivitate din care a făcut parte, în vederea reunirii cu alt stat sau a întemeierii unui stat nou. [Pronunţat: -si-ii-]
   SECETĂ, secete, s.f. Stare a solului şi a atmosferei caracterizată printr-o umiditate (foarte) scăzută faţă de normal şi care-împiedică dezvoltarea firească a plantelor (cultivate); perioadă, vreme caracterizată printr-o astfel de stare.
   SECHESTRU, sechestre, s.n. Măsură de asigurare ordonată de justiţie sau de fisc în cazurile „de neplată a unei datorii, constînd în sigilarea bimurilor debitorului sau în darea lor în păstrare unei a treia persoane (pînă la vînzarea lor silită).
   SfiCOL, secole, s.n. Perioadă de o sută de ani (socotită de la unitate pînă la completarea sutei inclusiv); „ veac.
SECREŢSE-SECUNDĂ
t
                                                                                                                                   732
     SECREŢIE, secreţii, s.f. 1. Produs biochimic, lichid sau solid, elaborat' de celule specializate sau de glande, la plante şi la animale. 2. Proces de ' elaborare şi de eliminare a unei secreţii (1).
     SECTĂR, -A, sectari, -e, s.m., adj. 1.
  S.m. Partizan înflăcărat şi intolerant al unei doctrine (politice, religioase etc.). 2. Adj. De sectă sau de sectar
  (i); intolerant faţă de cei cu alte convingeri ; caracteristic sectarismului; exclusivist.
     SECTARISM s.n. Atitudine politică rigidă de izolare, caracterizată prin neluarea în considerare a raportului real al forţelor de clasă, prin necunoaşterea specificului etapelor luptei revoluţionare, prin neînţelegerea necesităţii stabilirii (chiar şi vremelnice) a unor alianţe cu alte forţe politice şi a îmbinării diferitelor forme de luptă pentru înfăptuirea scopului propus. ♦ Intoleranţă faţă de alte doctrine, de alte concepţii decît a sa.
     SfîCTĂ, secte, s.f. Comunitate religioasă desprinsă dintr-o biserică oficială existentă. + Grup (închis) alcătuit din adepţii unei doctrine (filozofice sau politice).
     SECTOR, sectoare, s.n. î. Fiecare dintre zonele corespunzătoare unei delimitări de orice natură a unei suprafeţe; porţiune limitată dintr-o suprafaţă. + Subîmpărţire administrativă (şi teritorială) în cadrul unui oraş mai mare. 2. Domeniu sau ramură de activitate.
     SECŢIE, secţii, s.f. Subunitate organizatorică stabilită pe ramuri de activitate, pe specialităţi, pe operaţii etc. în întreprinderi, în instituţii etc.; sală, atelier, loc în care îşi desfăşoară activitatea o astfel de subunitate.
     SECŢltÎNE, secţiuni, s.f. Curbă obţinută prin intersectareaunei suprafeţe cu un plan. ♦ Suprafaţă rezultată prin intersecţia unui corp cu o supra-
  faţă plană sau curbă. [Pronunţat: -ţi-u-]
   SECtfl, secui, s.m. Persoană care face parte dintr-o populaţie de limbă turcică asimilată de triburile maghiare pe care le-a însoţit; în migraţia spre Europa şi care locuieşte in partea de răsărit a Transilvaniei.
   SECULĂR, -Ă, seculari, -e, adj. Care durează mai multe secole, care există de unul sau de mai multe secole; care exprimă, care numără secolele. O An secular, an al cărui număr exprimă un număr întreg de secole. ♦ Extrem de vechi.
   SECULARIZA, secularizez, vb. I. Tranz. A trece în proprietatea statului (prin despăgubire) bunuri aparţinînd bisericilor sau mănăstirilor.
   SECtWD, -A, secunzi, -de, num. ord., adj. (Cel) care vine imediat după primul în ordinea locului, a timpului, a rangului, a importanţei etc.; al doilea.
   SECUNDA, secundei, vb. I. Tranz. A fi alături de cineva în acţiunile sale, sprijinindu-1, ajutindu-1.
   SECUNDÂNT, -A, secundanţi, -te, s.m. şi f. Persoană care secundează pe cineva. '...
   SECUNDÂR, -A, secundari, -e, adj.
1. Care ocupă locul al doilea (în timp) într-o succesiune. O (Geol.) Era secundară, era mezozoică. 2. Care se1 plasează pe al doilea plan din punct de vedere al importanţei ; de mai mică importanţă. <0> (Gram.) Propoziţie secundară (şi substantivat, f.), propoziţie care nu este de sine stătătoare, depin-zînd în frază de propoziţia principală (din punct de vedere al înţelesului); propoziţie subordonată.
   SECtJNDA, secunde, s.f. 1. Unitate de măsură fundamentală a timpului, egală cu a 60-a parte din durata unui minut, reprezentînd durata ă 9192 631770 perioade ale radiaţiei corespunzătoare tranziţiei ' între cele
 733
SECURITATE-SEGMENT
  , două nivele hiperfine ale stării fundamentale a atomului de cesiu 133. 2. Unitate de măsură a unghiurilor (şi a arcelor de cerc), submultiplu al minutului.
    SECURITATE s.f. 1. Faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol. ♦ Pro-
■  tecţie, apărare. 2. Totalitatea organelor de stat care au sarcina de apărare a orinduirii sociale şi de stat prin descoperirea, urmărirea şi lichidarea uneltirilor şi acţiunilor, duşmănoase îndreptate împotriva orinduirii soci-jaliste.
    SECVENŢĂ, secvenţe, s.f. Serie de fapte, de evenimente, de stări etc. care se succedă într-o anumită ordine şi formează un tot unitar..
    SEDATfY, -A, sedativi, -e, adj., s.n. (Medicament) care produce o liniştire a stărilor de excitaţie psihică sau motorie, care calmează durerile; calmant.
    SEDENTĂR, -A, sedentari, -e, adj. 1. (Despre populaţii) Care s-ă stabilit (definitiv) pe un anumit teritoriu; stabil. 2. (Despre animale, în special nevertebrate) Care îşi duce viaţa ihtr-un singur loc, în general fixat de substrat; lipsit de mişcare. O Păsări sedentare, păsări care nu migrează în timpul iernii. Animale sedentare, animale inferioare care stau ascunse temporar _ln locuri ferite, de unde ies în jur pentru hrană.
                                                  SEDIMENT, sedimente, s.n. Acumu-. lare, în general stratificată, de minerale, de fragmente de roci şi de resturi organice, depozitată la suprafaţa pă-mîntului; depozit de roci sedimentare.
    SEDIMENTAR, -Ă, sedimentari, -e, adj., s.n. (Geol.) 1. Adj. Cu caracter de sediment; format prin sedimentare. O Rocă sedimentară, rocă provenită din alterarea, dezagregarea, transportul şi depunerea materialului rezultat din; distrugerea rocilor preexistente
 (magmatice, metamorfice sau sedimentare) sau din depunerea resturilor de vieţuitoare. 2. S.n. Totalitatea rocilor, sedimentare depuse într-o subdiviziune a timpului geologic.
   SEDIMENTARE, sedimentări, s.f. 1. (Geol.) Totalitatea proceselor fizice, chimice, biochimice şi biologice care se desfăşoară la suprafaţa scoarţei terestre şi în urma cărora are loc depunerea elementelor care alcătuiesc rocile sedimentare; sedimentaţie. 2. Fenomen de depunere a particulelor solide dintr-o suspensie, dintr-o emulsie etc. prin cădere liberă sau prin centrifu-, gare.               _
   SÎ3DIU, sedii, s.n. Clădire sau loc unde îşi desfăşoară activitatea o organizaţie, o instituţie etc.
   SEDUCĂTOR, - OĂRE, seducători, -oare, s.m. şi f; Persoană care încîntă, captivează, cucereşte prin aspect, prin felul de a fi, prin vorbe etc.
   SEGMENT, (V 3) segmente, s.n.,
 (2)  segmenţi, s.m. 1. S.n. Porţiune dintr-o figură, dintr-un corp. O (Mat.) (Referitor la o dreaptă) Segment deschis, mulţimea punctelor între două puncte distincte, A şi B, exclusiv acestea; se notează: | AB |. Segment tnchis, mulţimea punctelor între două puncte distincte, A şi B, inclusiv acestea; se notează: [45]. Segment de cerc (sau circular), figură formată dintr-un arc de cerc şi din coarda cu capetele în capetele arcului. Segment de sferă (sau sferic), corp mărginit de 0 zonă (eventual, de o calotă) sferică şi de două cercuri paralele (respectiv, de un cerc). Lungimea unui segment | AB | sau [Ai?], distanţa dintre A şi B; se notează : || AB ||. 2. S.m. (Tehn.) Garnitură metalică a unui piston, care serveşte la etanşarea spaţiului liber dintre acesta şi cilindrul în interiorul căruia se deplasează, sau la răzuirea uleiului de pe pereţii interiori ai cilindrului respectiv. 3. S.n. Fiecare dintre părţile (articole, inele etc.) care
SEGMENTARE-SEMAFOR
734
 alcătuiesc organele său organismul vieţuitoarelor.
   SEGMENTĂRE, ’ segmentări, s.f.*1. Diviziune totală saU parţială a oului (sau zigotului) animalelor şi plantelor într-o masă de celule din ce în ce mai mici, care vor forma foiţele embrionare. 2. (Mod de) împărţire a corpului unor animale, de-a lungul axei ante-roposterioâre, în segmente mai mult sau mai puţin asemănătoare; segmen-taţie.
   SEGREGĂRE, segregări, s.f. (Biol.) Separare a perechilor de gene alele omoloage ale unui organism hetero-zigot, în meioză, cînd apar indivizi cu caractere distincte. ♦ Separare a caracterelor materne şi paterne în a doua generaţie hibridă (a doua lege a lui Mendel); segregaţie.
   SEGREGĂŢÎE, segregaţii, s.f. 1. Lipsă de omogenitate a compoziţiei chimice a unui aliaj solidificat. 2* (Biol.) Segregare. 3. (în expr.) Segregaţie rasială, formă a ^discriminării rasiale constînd. în separarea populaţiei de culoare de aceea a albilor (privind cartierele de locuit, şcolile, sălile de spectacole, mijloacele de transport în comun, asistenţa medicală etc.); discriminare rasială.             ~
   SEIMlN, seimeni, s.m. Soldat din corpul de ostaşi mercenari infanterişti din ţările române (sec. XVIIXVIII) a cărui obligaţie principală era paza curţii domneşti.                ,
   SEISM, seisme,s.n. (Geol.) Cutremur (de pămînt).
   SEÎSMIC,-Ă, seismici,-ce, adj. Care se referă la seisme, care aparţine seismelor, provocat de seisme. O Staţie seismică, aparatură pentru înregistrarea seismelor. Zonă seismică, suprafaţă a scoarţei pămînteşti unde cutremurele de pămînt sînt numeroase (şi puternice).                      <
   SEISM OGRĂF, seismografe, s.n. A-parat care înregistrează grafic, în mod
automat,, cutremurele de pămînt. [Pronunţat: sc-is-] 1               ;
  SEJtJR, sejururi, s.n. Concediu sau vacanţă pe care ^cineva le petrece (cu concursul unei organizaţii turistice) pe un itinerar , turistic, într-o staţiune balneară său climaterică etc.
  S^LBĂ, selbe, s.f. (Rar) Pădure tînără (şi deasă).                     \
  SELECTIVITĂTE s.f. 1. Capacitate, a unui sistem tehnic, fizic sau chimic de a face o alegere adecvată între mai multe clase. 2. (Biol.) însuşire a plantelor şi animalelor de a face selecţie naturală (în procesele biologice şi în comportarea-lor faţă'de condiţiile de mediu).
  SELECŢIE, selecţii, s.f. Proces care favorizează supravieţuirea anumitor indivizi dotaţi cu cele mai apte însuşiri în lupta pentru existenţă. O Selecţie naturală, mecanism fundamental al evoluţiei speciilor şi populaţiilor de animale şi de vegetale în urma căruia, în lupta pentru existenţă, dispar indivizii mai puţin dotaţi şi supravieţuiesc cei cu o mai mare putere de adaptare la mediu. Selecţie artificială, metodă de ameliorare a speciilor animale şi vegetale, constînd în alegerea indivizilor care întrunesc cele mai multe calităţi biologice, în vederea înmulţirii lor şi a îmbunătăţirii raselor de animale şi soiurilor de vegetale.
  SELENIU :s.n. Se cu Z = 34. Ele,, ment chimic cu caracter semimetalic, din grupa a Vl-a, principală, a sistemului periodic al elementelor, existent în trei modificaţii alotropice, obţinut din depunerile din camerele 'de des-prăfuire şi din nămolul din camerele de plumb de la fabricarea acidului sulfuric. O Seleniu cenuşiu (sau metalic), modificaţiă alotropică cea mai stabilă a seleniului, cu proprietăţi de semiconductor, folosită în celulele foto-electrice.
  SEMAFOR, semafoare, s.n. Semnalizator (cu lumini colorate) pentru reglementarea circulaţiei în oraşe; stop.
735
SEMANTIC-SEMINAR
   SEMANTIC,-A, semantici,-ce, s.f.j adj. L S.f. 1. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studierea sensurilor cuvintelor şi a evoluţiei acestor sensuri; semăsiologie, semantism. 2. (Log.) Teoria interpretării unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. II. Adj. Care ţine de semantică
(II), care se referă la sensurile cuvintelor; semăsiologie.
   SEMEŢ,-EAţA, semeţi,-e, adj. Care are uri ' aspect mîndru, impunător, măreţ; care impresionează prin aspect.
   SEMICARB ONIZArE, semicarboni-zări, s.f. (Chim.) Semicocsificare.
   SEMICERC, semicercuri, s.n. Arc de cerc determinat de intersecţia dintre un cerc şi un semiplan limitat de o dreaptă ce trece prin centrul cercului.
   SEMICIRCULAR,-A, semicirculari,-e, adj. In formă de semicerc. O (Anat.) Canale semicirculare, cele trei canale care alcătuiesc partea superioară a urechii interne, unde se află receptorii simţului echilibrului,
   SEMICOCSIFICARE, semicocsificări,; 8.f. Operaţie de încălzire a cărbunilor la temperaturi joase’(de 450—550°C), prin care se obţin varietăţi de cocs, gudroane şi gaze; semicarbonizare.
   SEMICONDUCTORj-OARE, &mi-conductori,-oare, 8.m., adj. 1. S.m. Ma-ter;al a cărui conductibihtate electrică este mai slabă decît cea a conductoarelor (metalelor) şi mai bună decît cea a izolatoarelor. 2. Adj. (Despre materiale) Care are o rezistenţă electrică relativ mare In raport cu aceea a metalelor, dar mai mică în raport cu cea a materialelor izolante; cu însuşiri de semiconductor (1); (despre dispozitive) bazat pe . utilizarea semiconductori-lor (1).
   SEMIDOCT,-A, semidocţi,-te, adj., s.m. şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Om) care are o cultură superficială, care este puţin instruit, dai care se pretinde cult. 2. Adj. Care este specific persoanelor semidocte (1)’.
   SEMEDREAPTA, semidrepte,         s.f.
(Mat.; în f'xpr.) Semidredptă închisă (de suport AB şi origine A), mulţimea punctelor dreptei AB ale căror abscise sînt mai mari sau egale cu a lui A; se notează: [AB. Semidreaptă deschisă (de suport AB şi origine A), mulţimea punctelor dreptei AS ale căror abscise sînt strict mai mari decît a lui A; se notează: | AB.
   SEMIDUR, semidure, adj. (Anat;; în expr.) Ţesut semidur, ţesut care are o duritate medie, o rigiditate relativă.
   SEMIFABRICAT, semifabricate, s.n. Produs cu un anumit grad de prelucrare, care se livrează altei secţii sau altei întreprinderi pentru a fi prelucrat în continuare, în vederea obţinerii unui produs finit.
   SEMILTJNÂR.-Ă, semilunari,-e, adj
1.  (Anat.; în expr.) Pliu semilunar, cută situată la colţul intern al ochiului, la majoritatea mamiferelor, reprezen-tînd un rest al celei; de-a treia pleoape atrofiate. 2. (Despre nucleul unor celule vegetale) Care are .formă de semilună.
   SEMILUNA, semiluni, s.f. Semn simbolic al mahomedanismului, repre-zentînd forma pe care o are luna în faza de creştere de la început. + Fig. Imperiul otoman; turcii.
   SEMIMETÂL, semimetale, s.n. Element chimic care, prin proprietăţile şi prin caracterul chimic, ocupă o poziţie intermediară între metale şi neme-tale.
   SEMINAL,-A, seminali,-e, adj. 1. (Anat., Zool.) De spermă, care se referă la spermă,.care aparţine spermei vertebratelor. O Canal seminal, canal prin care spermatozoizii sînt conduşi spre uretră, de unde trec mai departe spre exterior. 2. (Bot.) Care se referă la sămînţa plantelor, care aparţine seminţei.
   SEMINAR, seminarii, s.n. 1. Formă de activitate didactică^ în cadrul în-
SEMINIFER-SEMNALIZARE
 736
văţămîntului superior, prin care studenţii fixează şi adîncesc cunoştinţele ce întregesc cursul sau execută lucrări practice, sub conducerea unui cadru didactic. ♦ Cerc de studii, pe lîngă o organizaţie de masă sau pe lîngă o instituţie, care are ca scop ridicarea calificării profesionale a membrilor săi sau pregătirea lor ideologică. 2. Şcoală de grad mediu în care învaţă cei care-urmează să devină preoţi.
   SEMEOTÎSR,-!, / seminiferi,-e, adj. Care secretă, conţine ori conduce să-mînţa sau lichidul seminal.
   SEMINŢIE, seminţii, s.f. (înv. şi pop.) Popor, neam; naţionalitate.
   SEMIOBSCURITATE S.f. (Stare: a unui) spaţiu slab luminat care face ca obiectele să fie abia vizibile; penumbră, semiîntuneric. [Pronunţat: -mi-ob-]
   SEMIOTICĂ s.f. Ştiinţă care studiază semnele (ca mijloace de comuni-care) întrebuinţate în cadrul; vieţii sociale; semiologie. [Pronunţat: -mi-o-]
   SEMIPLĂN, semiplane, s.n. (Mat.; îh expr.) Semiplan deschis (limitat de dreapta d şi conţinînd punctul A), mulţimea punctelor situate de aceeaşi parte a unei drepte d (numită frontiera lui) ca şi un punct A&d şi punctul A; se notează: | dA. Semiplan închis (limitat de dreapta d şi conţinînd un punct A), mulţimea-reuniune a unui semiplan deschis cu frontiera sa; se notează: [dA.
   SEMISPAŢIU, semispaţii, s.n. (Mat.; în expr.) Semispaţiu deschis (limitat de planul a şi conţinînd punctul A), mulţimea formată de toate punctele si-.tuate de aceeaşi parte a planului «(numit frontiera lui) ca şi un punct A&a şi punctul A; se notează: | â A. Semispaţiu tnchis, reuniunea unui semispaţiu deschis cu frontiera sa; se notează: [aA. '
   SEMÎŢI s.m.pl. Grup de popoare, apropiate între ele prin limbă şi prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei şi din
                                               nordul şi estul Africii, căruia: îi aparţin astăzi arabii, sirienii, evreii etc.
   SEMIYOCALA, semivocale,^ s.f. Sunet intermediar între vocală şi con- _ soană, cu însuşiri comune amîndurora.
   SEMIZEU, semizei, s.m. Zeitate mi-, tologică de rang inferior; erou mitologic născut dintr-uri zeu şi o muritoare, sau dintr-o zeiţă şi un muritor. -
   .'SEMN, 'semne, _s.n. 1. Tot ceea ce arată, ceea ce indică ceva. <£> Semne de punctuaţie (sau ortografice, de ortografie ), semne grafice (punct, virgulă, două puncte etc.) întrebuinţate pentru a despărţi, în scris, părţile unei propoziţii sau ale unei fraze ori propoziţiile şi frazele între ele. Semn diacritic, semn adăugat unei litere (deasupra, dedesubtul sau la dreapta ei) pentru a reda un sunet diferit de cel redat prin , litera respectivă. Semnul exclamării, semn de punctuaţie (!) întrebuinţat după o interjecţie, după un vocativ sau după o propoziţie care arată mirarea, o poruncă, un Îndemn etc. Semnul întrebării, semn de punctuaţie (?) care> se pune la sfîrşitul unei întrebări. Semnele citării, ghilimele. 2. Gest, mişcare care exprimă un gînd,; o intenţie, o stare sufletească său suge- ; rează cuiva o acţiune. 3. Notă specifică, trăsătură distinctă după care se recunoaşte un lucru, o fiinţă; semnalment.
   SEMNĂL, semnale, s.n. 1. Semn convenţional (sonor sau vizual) -sau ' grup.de astfel de semne, folosite pentru a transmite, la distanţă, o informaţie, ' un avertisment, o comandă etc. 2. Fig. Tot ceea ce anunţă (sau determină) Începerea unei acţiuni ori ii serveşte ca impuls. 8. (Psih., Fiziol.) Indiciu al prezenţei unui fenomen sau al unui obiect din mediul Înconjurător care, prin intermediul scoarţei cerebrale, determină organismul: să reacţioneze într-un anumit fel. .
                                               SEMNALIZARE, semnalizări, s.f. 1. înştiinţare, comunicare prin semnale.
2. (Psih., Fiziol.) Punere a organismu-
737
SEMNIFICA-SENTIMENT
Ivii în legătură cu mediul, prin anumite semnale. O Activitate de semnalizare, activitatea generală de bază a scoarţei cerebrale, unde vin semnale recepţionate de organele de simţ cu privire la modificările mediului extern şi intern. Sistem de semnalizare, totalitatea semnalelor prin care organismul se pune în legătură cu mediul înconjurător, prin intermediul scoarţei cerebrale. Primul sistem de semnalizare, activitatea de semnalizare legată de semnalele directe, adică de însuşirile optice, acustice, olfactive etc. ale obiectelor din realitate. Al doilea sistem de semnalizare, activitatea de semnalizare specifică oamenilor, legată de cuvinte; limbajul („un semnal al semnalelor").
  SEMNIFICĂ, pers. 3 semnifică, vb. I. Intranz. şi tranz. A avea înţelesul de..., a însemna, a arăta.
  ŞEMNIFICĂNT,-Ă, semnificanţi,-te, adj., s.m. 1. Adj. Care are o semnificaţie, un sens, un mesaj. 2. S.m. Ansamblu de sunete care constituie suportul unui conţinut, unui sens.
  SEMNIFICĂT, semnificaţi, s.m. Conţinut de idei, sens pe care îl exprimă un semnifieant (2).
  SEMNIFICATIV,-Ă, semnificativi,-e, adj. Care exprima.(cu claritate) ceva, care evidenţiază ceva; sugestiv, grăitor; care are importanţă, valoare prin ceea ce exprimă.
  SEMNIFICAŢIE, semnificaţii, s.f. Sens al unui cuvînt, al unei expresii etc.; înţeles. + însemnătate, importanţă, valoare a unui fapt, a unui lucru, a unei opere etc.; înţeles, noimă, tîlc.
  SENILITATE s-f- Stare patologică provocată de îmbătrînire şi caracterizată prin modificări structurale şi funcţionale regresive, fizice şi psihice, ale organismului uman.
  SENS, sensuri, s.n. 1. Ceea ce exprimă, comunică un cuvînt, o expresie
etc., semnificaţie, înţeles; conţinut al unui cuvînt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcţii gramaticale. ♦ Rost, scop, menire. 2. Direcţie, orientare. 3. (Mat., Fiz.) Fiecare dintre cele două posibilităţi de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singură dimensiune.
   SENSIBIL, -A, sensibili, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care resimte (puternic) orice impresie fizică sau morală; care are o sensibilitate deosebită. +1 Care poate fi uşor emoţionat, impresionat; simţitor, emotiv. + (Despre organisme) Care reacţionează la cea mai uşoară excitatie exterioară; senzitiv.
   »           *              7
2.  (Despre materie, lucruri, fenomene etc.) Care poate fi perceput şi cunoscut la nivelul treptei senzoriale (perceptive) a cunoaşterii, prin intermediul senzaţiei. + (Substantivat, n.) Domeniul lucrurilor sensibile (2).
   SENSIBILITATE, sensibilităţi, s.f. 1. (Fiziol.) Funcţie care asigură înregistrarea si transformarea în semnale * 0                          ••••«
informaţionale a acţiunii stimulilor > *m din mediul extern sau intern. 2. Capacitate de reacţie afectivă; intensitate afectivă; emotivitate, afectivitate. ^ Spec. (în artă şi în literatură) Capacitatea de a transmite, de a provoca emoţii artistice; receptivitate artistică.
3.  (Chim.) Mărimea concentraţiei unei soluţii, în substanţa de analizat, care produce în timpul reacţiei de recunoaştere un efect situat la pragul perceperii senzoriale. 4. Predispoziţie a organismelor la diferite boli.
   SENTENŢIOS, -OĂSĂ, sentenţioşi, -oase, adj. 1. (Despre stil, ton, fraze, opere etc.) Care conţine multe sentinte
(2), maxime, aforisme. 2. (Adesea adverbial) Care foloseşte un ton, un limbaj pretenţios, afectat, emfatic (şi sigur de sine). [Pronunţat: -ti-os]
   SENTDEfSNT, sentimente, s.n. 1. Trăire afectivă intensă, de lungă durată, relativ stabilă, specific umană. ^ Afec-
47 — Dicţionarul limbii române pentru elevi
SENTIMENT ALISM-SEPARAŢIE
738
ţiune, iubire. 2. Facultatea de a simţi, de a cunoaşte, de a aprecia ceva; conştiinţă. + Credinţă, impresie intimă; convingere.
  SENTIMENTALISM, (2, 3) sentimentalisme, s.n. 1. Tendinţă de a exagera rolul şi valoarea sentimentelor, de a aprecia lucrurile (numai) din punct de vedere afectiv sau de a da in mod obişnuit precădere acestui criteriu. 2. Manifestare a sentimentelor prin declaraţii verbale. 3. Gest, atitudine, comportare de om dominat de sentimente (!)•
  SENTINŢĂ, sentinţe, s.f. 1. Hotărîre, decizie a unui tribunal (într-un proces). 2. Maximă, aforism, adagiu.
  SENZĂŢIE, senzaţii, s.f. 1. Reflectare nemijlocită a unor proprietăţi izolate, singulare ale obiectelor şi fenomenelor care acţionează asupra unuia dintre organele de simţ. <0> Senzaţie chinestezicâ (sau musculară), senzaţie care informează despre poziţia şi mişcările membrelor şi diferitelor părţi ale corpului. Senzaţie internă (sau organică), senzaţie care reflectă modificările de ordin biochimic, metabolic şi fiziologic care au loc la nivelul viscerelor. Senzaţie ortostatică (sau de echilibru), senzaţie care ia naştere îndeosebi după ce s-a produs o schimbare de poziţie a corpului sau a intervenit o nouă viteză de deplasare; vestibulare. Senzaţie proprioceptivă, senzaţie a receptorilor din interiorul organismului care reflectă starea membrelor, trunchiului şi capului în repaus.
♦  Percepţie. ♦ Simţire, sentiment. 2. Ceea ce are Un caracter ieşit din comun şi impresionează în mod puternic simţurile, imaginaţia1; ceea ce constituie un prilej de emoţii violente. O Expr. A face senzaţie, a produce o impresie foarte puternică, a trezi un interes deosebit, a face vîlvă.
  SENZITlY, -Ă, senzitivi, -e, adj. 1. (Fiziol.) Senzorial (2). 2. înzestrat cu
sensibilitate; sensibil. ♦ (Bot.; substantivat f.) Specie de mimoză.
   SENZORIAL, -Ă, senzoriali, -e, adj.
1.  Care este în legătură cu sistemul nervos şi cu organele de simţ. 2. Care . are legătură cu producerea senzaţiilor, cu recepţia stimulilor externi sau interni; senzitiv (1). [Pronunţat: -ri-al] SENZUĂL, -Ă, senzuali, -e, adj. 1. (Despre oameni; adesea substantivat) înclinat spre plăcerile trupeşti, spre senzualitate. 2. Care trădează, exprimă senzualitate. [Pronunţat: -zu-al] SENZUALISM s.n. 1. Concepţie gnoseologică bazată pe recunoaşterea senzaţiei ca singura sursă a cunoştinţelor noastre despre lume; aspect, variantă, formă radicală a empirismului. 2. înclinare spre plăcerile simţurilor; erotism. [Pronunţat: -zu-a-] SENZUALITĂTE, (2) senzualităţi, s.f. 1. înclinare spre plăcerile trupeşti, spre voluptate. 2. Sensibilitate senzorială. [Pronunţat: -zu-a-]
   SEPĂLĂ, sepale, s.f. Fiecare dintre frunzuliţele modificate, libere sau unite, verzi sau divers colorate, care alcătuiesc caliciul unei flori.
   SEPALOlD, -Ă, sepaloizi, -de, adj. Care aparţine sepalelor, care se referă la sepale; care este format din sepale; care seamănă cu sepalele. O Periant sepaloid, periant care are toate elementele de culoarea sepalelor.               ,
   SEPARĂRE, separări, s.f. (Chim.) Izolare a unei substanţe sau a unui grup de substanţe dintr-un amestec, omogen sau eterogen, prin diferite metode (decantare, filtrare, distilare, cristalizare etc.).,
   SEPARATOR, separatoare, s.n. Dispozitiv, aparat sau maşină care serveşte la separarea, prin mijloace fizice, a unuia sau mai multor componenţi (substanţe, materiale etc.) dintr-un amestec.
   SEPARAŢIE, separaţii, s.f. Despărţire, separare. O Separaţia puterilor,
739
SEPIA-SERIE
principiu fundamental de organizare a statului burghez, potrivit căruia cele trei puteri (executivă, legislativă şi judecătorească) dintr-un stat există în mod paralel şi se controlează reciproc, avînd o relativă independenţă una faţă de alta.
   SfÎPIA s.f. invar. Vopsea cafenie închisă preparată din viscerele sepiei sau fabricată pe cale artificială, întrebuinţată în pictură sau în grafică. [Pronunţat: -pi-a]
   SfÎPIE, sepii, s.f. Moluscă marină răpitoare din clasa cefalopodelor, cu corpul oval, lung de 20—40 cm, prevăzut cu zece braţe dispuse în jurul gurii, dintre care opt sînt mai scurte, acoperite cu ventuze, iar două mai lungi, lăţite la capete, unde au ventuze, cu cochilia internă redusă la sepion, şi care, în momentul cînd este atacată, elimină o secreţie roşie-brună care tulbură apa; trăieşte în mările şi în oceanele cu salinitate ridicată, în zonele calde sau temperate (Sepia offi-cinalis). O -Os de sepie, sepion.
   SEPlON, sepioni, s.m. Cochilie internă a sepiei, redusă la o lamă oval-alungită, turtită, de natură calca-roasă şi cu aspect spongios; os de sepie. [Pronunţat: -pi-ori]
   SEPT, septuri, s.n. (Anat.) Perete despărţitor între două cavităţi sau între două spaţii.
   ŞEPULCRĂL, -Ă, sepulcrali, -e, adj. (Livr.) 1. Care aparţine mormîntului, privitor la mormînt. 2. Ca din mormînt; ca de mort.
   SEQUOlA s.m. Arbore, gigant din familia taxodiaceelor, originar din California, conifer cu frunze mici, solzoase, care atinge înălţimea de 150 m, diametrul tulpinii de 12 m şi vîrstă de 5 000 de ani, cultivat în cîteva exemplare şi la noi (Sequoia gigantea). [Pronunţat: -cvo-ia]
   SER, seruri, s.n. (Anat., Fiziol.; şi in expr. ser sangvin) Lichid clar, trans-
parent, uşor colorat în galben, slab alcalin, provenit din plasma sangvină din care s-a extras fibrinogenul. ^ Lichid extras din sînge sau preparat artificial, care conţine un anumit anticorp sau o secreţie glandulară, folosit în scopuri terapeutice. O Ser fiziologic, soluţie alcalină, foarte diluată^ cu compoziţia chimică apropiată de cea a serului sangvin, folosită pentru a înlocui pierderile mari de lichide sau de sînge, în diferite boli, pentru dizolvarea unor antibiotice etc. Ser imun, ser sangvin provenit de la un animal vaccinat, care, introdus în organism, conferă o imunitate pasivă.
   SERĂI, seraiuri, s.n. Palat al sultanului sau al marilor demnitari turci.
   SERlT, -Ă, seraţi, -te, adj. (Despre frunze şi despre unele organe ale plantelor) Care are marginile dinţate, cu dinţii îndreptaţi către vîrful organului respectiv.
   SfîRĂ, sere, s.f. Construcţie specială, cu acoperişul (şi cu pereţii) de sticlă sau din material plastic, prevăzută cu sisteme de încălzire, de aerisire şi de udare, destinată cultivării florilor şi legumelor care nu suportă frigul.
   SERENĂDĂ, serenade, s.f. Compoziţie muzicală, vocală sau instrumentală, alcătuită (de obicei) din mai multe părţi, cu caracter liric, executată seara sau noaptea sub ferestrele cuiva, în semn de omagiu sau de dragoste.
   SERICICULTURĂ s.f. Ramură a zootehniei care se ocupă cu creşterea viermilor de mătase, în vederea obţinerii gogoşilor destinate prelucrării pentru obţinerea firelor de mătase; cultura viermilor de mătase.
   SERICIGlSN, -Ă, sericigeni, -e, adj. (Despre glande) Care secretă mătasea.
   SÎ5RIE. serii, s.f. înşiruire de termeni care se succedă potrivit unei anumite legi; succesiune neîntreruptă de lucruri, de fapte etc. de acelaşi fel, care formează un ansamblu sau care
47*
SERINGĂ-SERVILISM
740
sînt considerate astfel; şir; mulţime, sumă formată din elemente succesive. O (Fiz.) Serie spectrală, ansamblul liniilor spectrale corespunzătoare tranziţiilor unui atom sau ale unei molecule de la o singură. stare energetică sau către aceeaşi stare energetică. (Tehn.) Legare (sau grupare) In serie, grupare a unor dispozitive în tehnică »sub formă de şir. (Chim.) Serie omoloagă, serie care cuprinde substanţe organice
                         din aceeaşi clasă de substante, în care t > ^
fiecare termen următor diferă de cel
anterior prin prezenţa unei grupe în
care carbonul se află legat de doi
atomi de hidrogen. Seria tensiunilor
(sau activităţii) electr o chimice sau seria
potenţialelor electrice, serie în care sînt
orînduite metalele, după capacitatea
lor de a trimite ioni în soluţie, faţă de
hidrogen, luat ca element de referinţă;
serie în care fiecare element dezlocu-
ieşte pe cele care îl urmează, din
combinaţiile lor, si este dezlocuit de
          >        i»
cele care îl precedă, din combinaţiile sale. Seria D-L, grup de termeni înrudiţi ai unei clase de substanţe dotate cu activitate optică, în structura cărora, în trecerea de la un termen la altul, se păstrează o anumită configuraţie. (Mat.) Serie de numere, şir de numere despărţite între ele prin seninul +, de forma:
          o-i + «2,+ - an + ...;
                            OO
se notează (prescurtat): ^ an.
                            71 = 1
   SERINGĂ, seringi, s.f. Instrument medical folosit pentru a introduce în sau pentru a scoate din organism un lichid, pentru a lua probe de sînge etc., care constă dintr-o mică pompă aspi-ratoare-respingătoare portativă, cu cilindru de sticlă sau de plastic, la care se adaptează un ac tubular.
   SEROTERAPlE s.f. Metodă de tratare şi de prevenire a unor boli infec-ţioase prin administrarea serului recoltat de la animale imunizate împotriva acestor boli.
   SERPENTIN s.n. Silicat hidratat de magneziu, mineral cristalizat în sistemul monoclinic, uneori amorf, de culoare verzuie, negricioasă, brună, sau pestriţă, provenit prin alterarea divinei, în timpul transformării hidroter-male a rocilor ultrabazice.
   SERPENTINĂ, serpentine, s.f. 1. Traseu şerpuit ăl unui drum care străbate un teren în pantă; fiecare dintre cotiturile unui astfel de traseu. ♦ Drum cotit, şerpuit. 2. Tub {sau ţeavă) de metal sau de sticlă, îndoite în formă de spirală sau de elice, prin care trece un fluid, încălzindu-se sau răcindu-se prin schimb de căldură cu un alt fluid în care este introdus tubul (sau ţeava), folosite în unele aparate de laborator sau în tehnică.
   SERV, -Ă, servi, -e, s.m. şi f. 1. (Rar; în orînduirea feudală) Şerb. 2. (Livr.) Slujitor, servitor.
   SERYlcfu, servicii, s.n. 1. Muncă prestată în folosul, în interesul cuiva.
♦  (La pl.) Sector al economiei în care se desfăşoară o activitate utilă, menită să satisfacă o anumită nevoie socială, fără să se materializeze obligatoriu în produse. 2. Ocupaţie pe care o are cineva în calitate de om al muncii; slujbă. ♦ îndatorire care revine cuiva (în calitate de om al muncii); îndeplinirea acestei îndatoriri. O Serviciu militar, stagiu la care sînt obligaţi, prin lege, cetăţenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rîndurile forţelor armate. 3. Subdiviziune în administraţia internă a unei instituţii, a unei întreprinderi etc., cuprinzînd mai multe secţii; colectivul de muncă corespunzător.
   SERYlL, -Ă, servili, -e, adj. 1. Care manifestă o atitudine de umilinţă şi de linguşire faţă de cineva. 2. Care se conformează în mod prea fidel unui model; lipsit de originalitate.
   SERVILISM s.n. Caracter servil, umil şi linguşitor, atitudine servilă; slugărnicie, servilitate.
741
SERVTTUTE-SFAT
   SERVITtÎTE, servituţi, s.f.- Stare de dependenţă, de aservire a iobagului faţă de stăpînul feudal; servitudine.
♦  Obligaţie, constrângere.
   SESÎL, -Ă, sesili, -e, adj. (Despre frunze) Lipsit de peţiol sau de pedun-cul.
   SESIlJNE, sesiuni, s.f. Perioadă de timp în care membrii unui organ reprezentativ, ai unei instituţii ştiinţifice sau ai altui colectiv organizat se întrunesc pentru a dezbate. sau a rezolva împreună unele probleme; şedinţele ţinute în această perioadă de timp. [Pronunţat: -si-u-]
   SM, sete, s.f. Axă. verticală care susţine capsula cu spori, protejată de scufie, la muşchiul de pămînt.
   SM, seve, s.f. 1. Lichid care circulă prin vasele de conducere ale plantei. O Sevă brută, lichid încărcat cu săruri minerale care circulă prin vasele lemnoase. Sevă elaborată, suc bogat în substanţe organice care circulă prin vasele liberiene, la diferite organe ale plantei, hrănindu-le. 2. Fig. Energie, vigoare, putere.
   SEVERITATE s.f-. însuşire a caracterului, opusă toleranţei, care se manifestă prin asprime, străşnicie, exigenţă, austeritate, rigiditate.
   SEX, sexe, s.n. 1. Totalitatea caracteristicilor morfologice şi fiziologice care separă animalele şi plantele în două. categorii distincte, masculi şi femele. 2. Fiecare dintre cele două categorii de vieţuitoare, masculi şi femele, diferenţiate, după organele genitale şi după unele caractere morfofi-ziologice.
   SEXAGESIMAL, -Ă, sexagesimali, -e, adj. (Despre modul de diviziune sau despre subdiviziuni) Care împarte un întreg în 60 de părţi egale; care reprezintă a 60-a parte dintr-un întreg. <0 Grad sexagesimal, unitate de măgură pentru arce de cerc sau unghiuri, egală cu măsura arcului ce reprezintă a
360-a parte din cerc sau cu a unghiului congruent avînd a 90-a parte dintr-un unghi drept; se notează: 1°. Minut sexagesimal, a 60-a parte dintr-un grad sexagesimal; se notează: 1'. Secundă sexagesimală, a 60-a parte dintr-un minut sexagesimal; se notează: 1".
   SEXTĂNT, sextante, s.n. Instrument format dintr-un sector de cerc cu arcul gradat avînd 60°, prevăzut cu două oglinzi şi cu o lunetă mică, ce se întrebuinţează la măsurarea unghiului a două direcţii.
   SEXTÎNĂ, sextine, s.f. Strofă de
sase versuri. i
   SEXUAL, -Ă, sexuali, -e, adj - Care se referă la sex (şi îl caracterizează); care este privit din.punctul de vedere al raportului dintre sexe. C> Organe sexuale, organe complexe, diferenţiate în bărbăteşti şi femeieşti, existente la vieţuitoarele separate în sexe, şi care asigură reproducerea speciei., Glande sexuale, părţile principale ale organelor reproducătoare, care generează celule sexuale. Celule sexuale, celule diferenţiate, bărbăteşti şi femeieşti. [Pronunţat : -xu-al]
   SEXUÂT, -Ă, sexuaţi, -te, adj. Care reprezintă unul dintre cele două sexe. O înmulţire sexuală, reproducere realizată cu participarea gârneţilor şi cu alternarea, în ciclul vital, a haplofazei şi a diplofazei. Reproducere sexuată, reproducere a vieţuitoarelor (animale şi plante) care au organe sexuale. [Pronunţat: -xu-at]
   SEZONIER, -Ă, sezonieri, -e, adj. Care ţine de un anumit sezon (anotimp, perioadă intensă de muncă etc.) şi durează cît sezonul, privitor .la un anumit sezon. [Pronunţat: -ni-er]
   SFANŢ, sfanţi, s.m. (Pop. şi fam.) Monedă de mică valoare; ban, para.
   SFAT, sfaturi, s.n. 1. Vorbe, argumente adresate cuiva pentru a-1 convinge să procedeze într-un anumit fel
SFENOID-SFREDEM
742
(într-o împrejurare dată); povaţă, îndemn, îndrumare. 2. Organ de conducere format, în trecut, dintr-un grup (restrîns) de persoane. O Sfatul bă-trlnilor, organ politic permanent, cu rol consultativ, în cadrul unui trib sau al unei uniuni de triburi, în etapa democraţiei militare. Sfat domnesc, organ central de conducere, funcţionînd pe lîngă domn, în Moldova şi în Ţara Românească, în evul mediu, exponent al intereselor feudalilor, alcătuit, la început, din mari proprietari feudali (avînd sau nu dregătorii), iar mai tîrziu numai din dregători ai curţii domneşti, care era convocat şi prezidat de domn, avînd ca atribuţii întărirea tuturor actelor interne şi externe de interes major şi garantarea respectării acestora, precum şi sfătuirea domnului în problemele de politică internă şi externă; divan.
   SFENOll), sfenoide, s.n. Os nepereche în formă de şa situat la baza craniului, articulat, anterior, cu etmoi-dul şi cu frontalul şi, posterior, cu occipitalul, care are pe faţa superioară, în şaua turcească, glanda hipofiză, şi care cuprinde sinusurile1 (sfenoidale) ce se deschid în cavitatea nazală.
   SFJSRâ. sfere, s.f. 1. (Mat.) Suprafaţă ce reprezintă locul geometric al punctelor din spaţiu care se află la aceeaşi distanţă r > 0 (numită rază) de un punct fix O (numit centru); se notează: S (O, /•); suprafaţă sferică. 2. Corp geometric mărginit de o astfel de suprafaţă 3. Element logic care reprezintă capacitatea de referinţă a unei noţiuni la ansamblul de indivizi ce posedă însuşirile reflectate în conţinutul noţiunii. 4. (Fiz.; în expr.) Sferă de acţiune moleculară, domeniul, limitele în cadrul cărora se exercită interacţiunile dintre molecule. 5. Fig. Domeniu, sector, limite în cadrul cărora există, acţionează sau se dezvoltă cineva sau ceva.
   SFERIC, -Ă, sferici, -ce, adj. De forma unei sfere (1, 2), referitor la sferă. O (Mat.) Sector sferic, corp generat prin rotirea unui sector în jurul unui diametru care nu îl traversează. Suprafaţă sferică, sferă (1).
   SFERICITĂTE s.f.. însusirea de a fi
                             ;
sferic.
   SFEROMlSTRU, sferometre, s.n. Instrument de măsură, de forma unui trepied cu un şurub central, folosit pentru măsurarea grosimilor mici sau a curburii suprafeţelor sferice.
   SFERT, sferturi, s.n. Pătrime.
   SFEŞNIC, "sfeşnice, s.n. Suport special pentru luminări, cu unul sau cu mai multe braţe.
   SFETNIC, sfetnici, s.m. înalt dregător sau boier cu care se sfătuia domnitorul tării în probleme de conducere.
   SFIÂLĂ, sfieli, s.f. Atitudine, purtare lipsită de îndrăzneală, ruşinoasă, timidă; timiditate. [Pronunţat: sfi-a-]
   SFIDĂ, sfidez, vb. I. Tranz. A înfrunta pe cineva sau ceva cu dispreţ, fără teamă.
   SFÎNCTER, sfinctere, s.n. Muşohi inelar care înconjură un orificiu natural şi care, prin contracţie, îi reglează deschiderea, după necesităţi.
   SFINX, sfincşi, s.m. Monstru înaripat fabulos din mitologia antică (greacă şi egipteană), închipuit cu corp.de leu si cu cap de om.
   SFIOS,, -OĂSĂ, sfioşi, -oase, adj. Lipsit de îndrăzneală; timid, ruşinos, sfielnic. [Pronunţat: sfi-os]
   SFÎNT, -A, sfinţi, -te, adj. Care întruchipează o valoare şi o normă supremă, care constituie un obiect de veneraţie, care se cuvine cinstit, slăvit, venerat; sacru.
   SFREDEL, sfredele, s.n. (Tehn.) Burghiu.
   SFREDELI, sfredelesc, vb. IV. Tranz.
1. A găuri ceva cu sfredelul. 2. Fig. (Despre ochi, privire) A pătrunde
743
SI-SIFON
dincolo de ceea ce se vede în mod clar, încercind să surprindă, să înţeleagă etc. ceea ce este esenţial, profund, ascuns.
   SI s.m. invar. Unul dintre cele şapte sunete ale gamei muzicale, situat pe treapta a şaptea din gama majoră tip.
   SIDILĂ, sibile, s.f. Nume dat în antichitatea greeo-romană unor femei legendare cărora li se atribuia darul profeţiei.
   SICATÎY, sicativi, -e, adj., s.m. 1. Adj. (în expr.) Ulei sicativ, ulei care, întins în strat subţire pe un obiect oarecare', se usucă rapid. 2. S.m. Substanţă, de obicei un săpun al metalelor grele, solubilă în ulei vegetal, care, adăugată în ulei, accelerează reacţia de oxidare şi de polimerizare a uleiului, folosită în vopsele pe bază de ulei.
   SID^F s.n. Materie dură, albă, lucioasă şi cu irizaţii, care formează stratul interior al cochiliilor moluşte-lor, secretată de manta şi din care se fac nasturi, minere, ornamente eţc.
   SIDEF(5S adj. (Chim.; în expr.) Luciu sidefos, luciu prezentat de substanţele solide constituite din fibre paralele, asemănător cu acela al sidefului.
   SIDERĂL, -1, siderali, -e, adj. Care ţine de aştri, privitor la aştri, în raport cu poziţia acestora. O An sideral, interval de timp de 365 zile, 6 ore, 9 minute şi 9 secunde, în care soarele descrie, în mişcarea sa aparentă, 360°. Lună siderală, interval de timp de 27z7h43mlls, în care luna efectuează o rotaţie_completă în jurul pămîntului. Zi siderală, interval de timp între două treceri consecutive ale unei stele la acelaşi meridian (care, datorită' fenomenului precesiei, diferă cu 0,8® faţă de durata de rotaţie a pămîntului).
   SIDERÎT s.n. (Min.) Sideroză.
   SIDEROZĂ s.f. FeG03. Carbonat de fier natural cristalizat, de culoare găl-
buie, cu luciu sticlos, fotoluminescent, slab feromagnetic, folosit ca minereu de fier în industria siderurgică; siderit.
   SIDERURGÎE s.f. 1. Ansamblu de operaţii constînd în extragerea fierului, în elaborarea aliajelor sale, precum şi în prelucrarea acestora (prin laminare şi prin forjare); metalurgia fierului. 2. Ramură a metalurgiei care se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice şi chimice ale fierului şi ale aliajelor lui si cu studiul metodelor siderurgiei (!)•'
   SIEMENS s.m. (Fiz.) Simbol S. Unitate de măsură a conductanţei, egală cu conductanţa unui conductor cu rezistenţa de un ohm. [Pronunţat: zimăns]
   SIENfT, sienite, s.n. Rocă magmatică formată din feldspaţi a-.calini şi din alte minerale, cu structură holo-cristalină, cu textură masivă, de culoare roşie-verzuie, folosită ca material de construcţie, mai ales de drumuri, şi ca piatră de ornament. [Pronunţat: si-e-]
   SÎFILIS, sifilisuri, s.n. Boală venerică provocată de un spirochet (Tre-ponema pallidum), care se transmite prin contagiune sau prin ereditate, şi care se caracterizează prin apariţia ulceraţiilor şi a unor leziuni la diferite organe (interne) ale corpului; lues.
   SIFON, sifoane, s.n. 1. Tub îndoit în formă de U răsturnat, folosit pentru trecerea unui lichid dintr-un recipient în altul, situat la un nivel inferior, operaţia începînd cînd tubul se umple cu lichid şi continuînd prin egalizarea nivelurilor de lichid din ambele recipiente. 2. Piesă în formă de S, de U sau de P, din \diferite materiale, care se montează' pe o conductă de canalizare la punctul de asamblare dintre un obiect tehnico--sanitar şi conductă, pentru a opri trecerea gazelor din canal în încăperea unde se montează piesa. 3. Butelie de sticlă, de aluminiu, de material plastic
SIFONOFOR-SILICAT
744
etc., folosită pentru păstrarea şi debitarea sub presiune a apei potabile saturate cu bioxid de carbon. ♦ Denumire dată apei gazoase obţinute prin saturarea cu bioxid de carbon a apei potabile. 4. Organ în formă tu-bulară sau de pîlnie, care serveşte pentru locomoţie, circulaţie, hrănire (la moluşte, echinide, sifonofore).
   SIFONOF OR, sifonofore, s.n. (La pl.) Ordin de celenterate marine, clasa hidrozoarelor, planctonice, coloniale, cu indivizii coloniei diferenţiaţi după funcţii, divers coloraţi, prezentând fenomenul de polimorfism colonial; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin.
   SIGÎLIU, sigilii, s.n. Obiect alcătuit
dintr-o placă (fixată pe un miner sau,
mai rar, pe un inel) pe care este gravată
o monogramă, o emblemă, o efigie şi
care se aplică pe un act (oficial), ca
                       dovadă a atrfeenticitătii acestuia. ♦ / *
Semn imprimat pe ceva (cu tuş sau cu ceară roşie), prin aplicarea unui sigiliu.
   SIGMOÎD, -Ă, sigmoizi, -de, adj. Care este de forma literei greceşti sigma (cr). O (Anat.) Colon sigmoid, parte a colonului, de forma literei sigma, situată între colonul descendent şi rect. Valvulă sigmoidă, fiecare dintre cutele membranoase situate la originea arterei aorte si a arterei pulmonare.
   SIGURĂNŢĂ, siguranţe, s.f. (Fiz.) Dispozitiv care întrerupe automat un circuit electric la trecerea unui curent prea intens. <0 Siguranţă fuzibilă, siguranţă care prezintă în alcătuirea sa un fir metalic care se topeşte (datorită căldurii degajate) la trecerea curentului electric prea intens.
   SIHĂSTRII, -Ă, sihastri, -stre, s.m. şi f. Om care trăieşte retras departe de lume, intr-un loc pustiu, numai în post şi în rugăciuni; pustnic, anahoret, eremit, schimnic.
                       SELĂBĂ, silabe, s.f. Unitate fonetică fundamentală a cuvîntului, formată
 din una sau mai multe consoane şi vocale care se pronunţă printr-o singură emisiune (deschidere) a vocii.
   SILABISI, silabisesc, vb. IV. Tranz. A pronunţa sau a citi rar, cu greutate etc., despărţind cuvintele în silabe.
   SILĂN, silani, s.m. Nume dat combinaţiilor siliciului cu hidrogenul, asemănătoare, prin compoziţie, cu alca-nii, dar cu proprietăţi diferite, substanţe gazoase sau lichide, incolore, care în contact cu aerul se aprind spontan cu explozie, iar în contact cu apa hidrolizează, toxice, folosite în sinteza derivaţilor lor, din care se » < •
 obţin produşi macromoleculari valoroşi, cu numeroase utilizări în tehnică; hidrură de siliciu.
   SILEX s.n. Rocă silicioasă, varietatea comună a opalului amestecat cu silice fin cristalizată, amorfă, de culoare cenuşie, gălbuie sau brună, foarte dură; cremene.
   SILICĂT, silicaţi, s.m. Denumire generică dată sărurilor acizilor silicici, larg răspîndite în natură, în scoarţa pămîntului, şi obţinute, în general, prin topirea silicei cu oxizi metalici, folosite ca materie primă în industria materialelor de construcţii, a produselor ceramice, a sticlei etc. O Silicat de sodiu, Na2Si03, sare de sodiu a acidului metasilicic, substanţă cristalină, incoloră, amorfă, solubilă în apă, insolubilă în alcool, în eter, folosită, în soluţie, ca adaos pentru săpun şi pentru fabricarea de cleiuri şi de chi-turi, ca substanţă ignifugă etc.; sticlă solubilă. Silicat de zirconiu, ZrSi04, sare naturală de zirconiu a acidului ortosilicic, substanţă cristalină, divers colorată, foarte greu fuzibilă, insolubilă în apă, în acizi, în baze, folosită ca minereu de zirconiu; zircon. Silicat de magneziu, Mg2Si04, sare naturală de magneziu a acidului ortosilicic, sub formă de cristale incolore, insolubile în apă, folosită ca materie primă
SILICE-SILVIE
     pentru fabricarea produselor refractare ceramice.
        SILÎCE s.f. (Min.) Bioxid de siliciu.
        SILÎCIC adj. (în expr.) Acid silicic, H4Si04, oxiacid al silieiului fetrava-lent, instabil, obţinut numai în soluţie ||;  apoasă (întrucît singur policondensea-
i   ză, transformîndu-se în acizi polisilicici
'    macromoleculari), acid foarte slab, care
     formează uşor soluţii coloidale; acid ‘    ortosilicic.
        SILICIFESRE, silicifieri, s.f. Proces natural de îmbogăţire cu siliciu a unei roci, a unui lemn, a unei plante, a resturilor fosile etc.; silicificare. [Pronunţat: -fi-e-]
        SULIClGS, -OĂSĂ, silicioşi, -oase, adj. Format din siliciu, cu siliciu, f SILICIU s.n. Si cu Z = 14. Element |    cbimic cu caracter de semimetal, din
!;   grupa a IV-a, principală, a sistemului
;    periodic al elementelor, foarte răspîn-
     dit în natură sub formă de combinaţii, insolubil în solvenţi, puţin reactiv, reducător puternic, cu proprietăţi de semiconductivitate, folosit ca semiconductor şi ca agent dezoxidant în metalurgie.
        SILÎTRĂ s.f. (Chim.; pop.) Nitrat de potasiu.
        SILNIC, -Ă, silnici, -ce, adj. Care este greu de suportat, care este apăsător; care este impus, forţat, silit.
        SIL0N s.n. Denumire comercială dată fibrei poliamidice de tip capron, relon, nailon, fabricată în Republica Socialistă Cehoslovacă.
        SILOZ, silozuri, s.n. Construcţie de mari dimensiuni, cu secţiune poligonală sau circulară, din lemn, din beton, din cărămidă sau din tablă, prevăzută cu instalaţii mecanizate de umplere, de transport, de golire etc., care serveşte la depozitarea şi lai păstrarea unor cantităţi mari de materiale granu-lare sau pulverulente.
        SILUETĂ, siluete, s.f. 1. Imagine neclară a unei fiinţe, a unui lucru etc.,
de obicei proiectată (ca o umbră) pe un fond mai luminos. 2. Desen unico-lor, de obicei negru, lucrat în creion, în tuş sau decupat din hîrtie, pînză etc., reprezentînd conturul unei fiinţe sau al unui lucru, pe un fond de altă culoare. [Pronunţat: -Zu-e-]
   SILUMIN s.n. Aliaj de aluminiu cu circa 13% siliciu, rezistent la coroziune, folosit, în special, ca aliaj de turnătorie pentru fabricarea unor piese de automobile, avioane etc.
   STLURIĂN, -Ă, silurieni, -e, s.n., adj. (Geol.) 1. S.n. A doua perioadă a paleozoicului, situată între cambrian şi devonian, caracterizată prin depuneri masive de calcar, şisturi cristaline, gresii etc., prin apariţia primelor plante şi animale terestre, şi prin dominaţia celor mai multe genuri şi. specii de nevertebrate marine. 2. Adj. Care aparţine silurianului (1), care datează din silurian; care este caracteristic silurianului; siluric. [Pronunţat: -ri-an]
   SILtJRIC, -Ă, silurici, -ce, adj. (Geol.) Silurian (2).
   SILVESTRU, -Ă, silveşţri, -sire, adj. (Livr.) Care aparţine pădurilor; care este specific regiunilor păduroase.
   SÎLYIC, -Ă, silvici, -ce, adj. Care aparţine pădurii sau silviculturii, pri-( vitor la pădure sau la silvicultură; care activează în domeniul silviculturii.
   SJLWCTILTtJRĂ s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul culturii, amenajării şi exploatării pădurilor; ramură a economiei forestiere care cuprinde amenajarea şi protecţia pădurilor şi care asigură materialul lemnos pentru industria forestieră.
   SfLVIE, silvii, s.f. Nume dat mai multor păsări din familia silvidelor, cu ciocul scurt şi turtit, cu picioare puternice şi cu aripi ascuţite, cu penele de culoare cenuşie, caracterizate prin oîntecul lor armonios, clar şi puternic (Sylvia ).
SILVINA-SIMETRIC
746
   SILVÎNĂ s.f. KC1. Clorură naturală de potasiu, cristalizată în sistemul cubic, asemănătoare cu sarea gemă, de culoare roz, cu gust sărat-amar, astringent, folosită în industria sticlei, a coloranţilor, la fabricarea îngrăşămintelor.
   SILVOSTlăPĂ, silvostepe, s.f. Regiune de trecere de la o zonă de pădure la o zonă de stepă, în care predomină vegetaţia de stepă (ierburi, arbori şi arbuşti mici şi rari), şi cu un amestec de faună de stepă şi de pădure; antestepă.
   •SÎMA s.f. (Geol.) Pirosferă.
   SIMBIOZĂ, simbioze, s.f. (Biol.) Formă de convieţuire reciproc avantajoasă între două specii diferite de organisme. [Pronunţat: -bi-o-]
   SIMBOL, simboluri, s.n. 1. Semn, obiect, imagine etc. care reprezintă indirect (în mod convenţional sau în virtutea unei analogii) un obiect, o fiinţă, o noţiune, o idee, un sentiment, o însuşire etc. ♦ Spec. (în literatură şi în artă) Procedeu de expresie care, înlocuind o serie de reprezentări explicite prin altele indirecte, sugerează idei sau stări sufleteşti, datorită unor corespondenţe de semnificaţii, unor asociaţii (statornicite prin tradiţie sau create de imaginaţia artistului) între reprezentarea explicită şi cea care a înlocuit-o. 2. (Mat.) Semn convenţional, grafic sau literal, folosit pentru desemnarea (notarea) anumitor noţiuni, operaţii, relaţii matematice, pentru indicarea caracterului de generalitate sau particularitate al propoziţiilor etc. 3. (Chim.; şi în expr. simbol chimic) Denumire prescurtată (internaţională) a elementelor chimice, avînd în acelaşi timp şi o semnificaţie cantitativă, reprezentînd un atom-gram din aceste elemente chimice, folosită la scrierea formulelor chimice şi a ecuaţiilor chimice.
   SIMBOLIC, -Ă, (1) simbolici, -ce, adj-, (2) s.f. 1. Adj. Care-constituie un
simbol (1), care are caracter de simbol, exprimat printr-un simbol, care ser-veste de simbol, care nu are eficacitate
   r            I
sau valoare în sine, ci prin ceea ce simbolizează. 2. S.f. Ansamblu de simboluri (i); exprimare (a unor idei sau sentimente) prin simboluri; semnificaţie simbolică (i); simbolistică.
   SIMBOLÎSM s.n. 1. Sistem de simboluri (1), reprezentare prin simboluri.
2. Curent programatic în literatura şi arta universală, constituit la sfîrşitul sec. XIX, potrivit căruia valoarea fiecărui obiect si fenomen din lumea » # înconjurătoare poate fi exprimată şi descifrată cu ajutorul simbolurilor (1) ; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent.
   SIMBOLÎST, -Ă, simbolişti, -ste, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Poet, literat, artist care aparţine simbolismului (2) ; adept al simbolismului. 2. Adj. Care aparţine simbolismului (2), privitor la simbolism, caracteristic simbolismului.
   SIMBOLISTICĂ s.f. (Livr.) Diversitate de simboluri (1), comunicare a unor idei şi sentimente prin simboluri; simbolică.
   SIMBOLICĂ, simbolizez, vb. I. Tranz. A fi simbolul (1) a..., a constitui un simbol; a exprima, a reprezenta printr-un simbol.
   SIMBRÎE, simbrii, s.f. (Pop.) Răs-' plată în bani (sau în natură) care se dădea unei persoane angajate pentru un timp în serviciul cuiva.
   SIMETRIC, -Ă, simetrici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Care are, prezintă simetrie, proporţie, concordanţă, care se caracterizează prin simetrie, ale cărui părţi sînt aşezate cu simetrie. O (Mat.) Element simetric (al unui element dintr-o mulţime faţă de 0 lege de compoziţie) (şi substantivat, n.), element din aceeaşi mulţime cu un element dat, al căror compus este elementul neutru (faţă de legea de
747
SIMETRIE-SIMPATIZANT
compoziţie considerată); se notează: x' sau —x sau ar1 (dacă elementul dat este x).
    SIMETRIE, simetrii, s.f. I. (Mat.) 1. Proprietate a două puncte aparţinînd aceleiaşi figuri sau la două figuri diferite de a fi aşezate la aceeaşi distanţă de un plan, de o dreaptă sau de' un punct. 2. (In raport cu un punct) Transformare geometrică, determinată de un punct fix O, care face să-i corespundă unui punct M punctul M', astfel încît punctele M, O, M' sînt coliniare şi O este mijlocul segmentului | MM' | . 3. (în raport cu o dreaptă) -Transformare geometrică, determinată de o dreaptă fixă d, care face să-i corespundă unui punct M punctul M', astfel încît dreapta d să fie media-toarea segmentului | MM' |. 4. (în raport cu un plan) Transformare geometrică, determinată de un plan, care face să-i corespundă unui punct M punctul M', astfel încît planul considerat să fie planul mediator al segmentului | MM' j. 5. (Referitor la o relaţie) Proprietate a unei relaţii binare, R, între elementele x şi y ale unei mulţimi M, astfel încît xRy implică yRx, oricare ar fi x, y din M. II. 1. Proprietate a unui ansamblu spaţial de a fi alcătuit din elemente reciproc corespondente şi de a prezenta, pe această bază, anumite regularităţi; proporţionalitate, concordanţă, armonie între părţile unui tot, între clementele unui ansamblu etc.; distribuţie egală, regulată, armonioasă a părţilor unui tot, a elementelor unui ansamblu; corespondenţă exactă (ca formă, poziţie etc.) între părţile (opuse ale) unui tot. 2. Proprietate a unor organisme sau a unor organe alcătuite din elemente corespondente aşezate de o parte şi de alta a unui plan sau a unui ax, care permite divizarea lor în părţi echivalente. O Simetrie bilaterală, simetrie- care' permite divizarea unor organisme în două părţi identice,
separate de un plan de simetrie (la toate vertebratele, artropodele, la florile zigomorfe etc.). Simetrie radiară, simetrie care indică o .structură ordonată după mai multe planuri care se întretaie în jurul unui ax central, rezultînd sectoare echivalente (la celenterate, la echinoderme şi la flori actino-morfe).
   SIMFONIE, simfonii, s.f. Compoziţie muzicală amplă pentru orchestră, care cuprinde, de obicei, trei sau patru părţi.
   SIMIÂJV, simieni, s.m. (La pl.) Subordin de mamifere care cuprinde maimuţele propriu-zise (Simioidea); (şi la sg.) mamifer care face parte din acest subordin. [Pronunţat: -mi-an]
   SIMILAR, -Ă, similari, -e, adj. De aceeaşi natură, de acelaşi fel (cu altceva sau cu altcineva); asemănător, analog.
   SIMILIGRAVTÎBĂ, similigravuri, s.f. Procedeu tehnic de gravură foto prin care se obţin clişee pentru tipar, împărţite în puncte; (concr.) clişeu obţinut prin acest procedeu.
   SIMILITUDINE, similitudini, s.f. Potrivire, asemanare, analogie (între două lucruri, două fiinţe, două fenomene etc.).
   SIMPATETIC, -Ă, simpatetici, -ce, adj. Care provoacă o anumită stare sufletească (tainică).
   SIMPATIE, simpatii, s.f. 1. Atracţie, înclinare, afinitate pe care cineva o simte faţă de o persoană sau faţă de o cauză etc.; afecţiune; obiectul acestui sentiment. Aprobare; sprijin; devotament 2. (Fam.) Persoană faţă de care cineva simte afecţiune sau dragoste.
   SIMPATIZANT, -A. simpatizanţi, -te, s.m. şi f. Persoană care împărtăşeşte ideile, sentimentele, aspiraţiile unei grupări politice, artistice, unei asociaţii sportive etc., fără a fi membrul lor.
SIMPLIFIC ARE-SIN CROFAZQTRON
748
   SIMPLIFICARE, simplificări, s.f. (Mat.; în expr.) Simplificare a unei fracţii (ordinare sau algebrice), împărţire a numărătorului şi a numitorului cu un acelaşi număr nenul sau cu o aceeaşi expresie algebrică nenulă, obţinîndu-se
o echivalentă cu cea dată. Simplificarea unui radical, împărţire a indicelui radicalului şi a exponenţilor expresiei de sub radical cu un acelaşi număr natural (n =£ 0), fără ca valoarea radicalului să se schimbe.
   SIMPOZION, simpozioane, s.n. Discuţie organizată pe baza unor scurte expuneri (asupra unei teme literare, filozofice, ştiinţifice etc. de actualitate) făcute de cîtiva vorbitori, în fata si cu
             »            J       t r
participarea publicului. [Pronunţat: -zi-on\
   SIMPTOM, simptome, s.n. Manifestare, tulburare funcţională sau senzaţie anormală resimtite de o fiinţă si
>                    *              j  »
care pot indica prezenţa unei boli. ♦ Fig. Semn, indiciu al unei stări anormale (individuale sau sociale).
   SIMPTOMATIC, -A, simptomatici, -ce, adj. Care constituie simptomul unei boli. + Fig. Care indică (în mod semnificativ) existenţa unei anumite stări de lucruri (anormale).
   SIMŢ, simţuri, s.n. 1. Facultate a oamenilor şi a animalelor de a percepe impresii din lumea exterioară cu ajutorul unor organe specifice; funcţie a organismului prin care acesta recepţionează şi prelucrează o anumită categorie de stimuli externi sau interni; simţire. <0> Organe de simţ, organe periferice de percepţie senzorială. + (Mai ales la pl.) Instinct; pornire senzuală; senzualitate. + Delectare a simţurilor; gust. 2. Capacitate a omului de a înţelege, de a judeca, de a aprecia; înclinare, aptitudine pentru ceva.
   SIMŢĂMÎNT, simţăminte, s.n. Sentiment.
   SIMULA, simulez, vb. I. Tranz. A face să pară drept adevărat ceva ne-
real; a da, în mod intenţionat, o impresie falsă; a se preface.
   SIMULACRU, simulacre, s.n- Aparenţă înşelătoare a realităţii; ceea ce dă o falsă impresie a realităţii.
   SIMULTAN, -A, simultani, -e, adj. (Adesea adverbial) Care are loc în acelaşi timp (cu altceva); concomitent.
   SINAGOGĂ, sinagogi, s.f. Casă de rugăciuni, templu pentru cultul mozaic (evreiesc).
   SINAPSA, sinapse, s.f. (Anat., Fiziol.) Punct de ' contact între două celule nervoase sau între doi neuroni, la nivelul căruia se face transmiterea influxului nervos, într-un singur sens, de la o celulă nervoasă la alta. <0 Sinapsă axodendritică, sinapsă în care, la locul de contact, ramificaţiile terminale ale axonului unui neuron vin în legătură cu dendritele altui neuron, prin butonii terminali. Sinapsă fixoso-matică, sinapsă în care ramificaţia terminală a axonului unui neuron vine în contact cu corpul altui neuron. Sinapsă receptoare, sinapsă . în care o celulă receptoare dintr-un organ de simţ este în contact cu dendrita unui neuron receptiv sau senzitiv. Sinapsă efectoare, sinapsă în care ramificaţia terminală a axonului unui neuron motor sau efector este în contact cu un organ efector.
   SINCLINAL, sinclinale, s.n. (Geol.) Cută a straturilor scoarţei pămîntului care se înfăţişează ca o albie cu conca-vitatea îndreptată în sus.
   SINCRETÎSM s.n. 1. îmbinare a unor elemente eterogene (religioase, filozofice, literare, artistice) în fazele primitive ale dezvoltării culturii. 2. îmbinare organică dintre vers, poezie, melodie, dans, mimică, obicei, caracteristică (unor genuri ale) artei populare.
   SEVCROFAZOTRON, sincrofazotroa-ne, s.n. (Fiz.) Accelerator ciclic rezonant utilizat pentru obţinerea parti-
749
SINCRON-SINOPTIC
| culelor grele, încărcate Electric şi de energie foarte mare, la care condiţia
I j  de sincronizare este asigurată atit
; |  prin modificarea frecvenţei tensiunii
r    de accelerare cît şi prin creşterea
; |  intensităţii cîmpului magnetic.
        SINCRON,-!, sincroni, -e, adj. (Despre fapte, fenomene sau evenimente) Sincronic. <> (Despre sisteme fizice sau chimice) Care este sediul unor fenomene periodice cu evoluţie sincronică. O Maşină sincronă, maşină electrică de curent alternativ (monofazat sau trifazat), a cărei turaţie de regim este constantă şi proporţională cu frecvenţa tensiunii la borne.
        SINCRONIC, -Ă, sincronici, -ce, adj.
     1. (Despre fapte, fenomene sau evenimente) Care există sau se petrece în acelaşi timp; simultan, concomitent; sincron. ♦ (Fiz.; despre evoluţia fenomenelor periodice) Care se produce în mod sincronic (1). 2. Care se referă la fapte, la fenomene sau la evenimente existente sau petrecute în acelaşi timp.
        SINCRONIZA, sincronizez, vb. I. Tranz. A face ca două sau mai multe acţiuni, evenimente, fenomene etc. să se petreacă în acelaşi timp/; a face ca ceva să se dezvolte simultan şi la acelaşi nivel cu altceva.
        SINCROTR0N, sincrotroane, s.n. Accelerator ciclic rezonant de electroni, folosit în fizica nucleară, în care mişcarea de rotaţie a electronilor şi variaţia tensiunii acceleratoare sînt sincronice (1).
        SINDICĂT, sindicate, s.n. Organizaţie profesională de masă a clasei muncitoare, al cărei scop este apărarea şi promovarea intereselor oamenilor muncii.
        SINDIOTĂCTIC,-Ă, sindiotactici,-ce, adj. (Chim.; despre polimeri) Care are o structură spaţială regulată, în ale căror lanţuri macromoleculare succesiunea unităţilor structurale se repetă constant de-a lungul lanţului, în poziţie alternantă. [Pronunţat: -di-o-]
   SINECDOCĂ, sinecdoce, s.f. Figură de stil care constă în lărgirea sau în restrângerea sensului unui cuvînt, prin folosirea întregului în locul părţii (şi invers), a particularului în locul generalului (şi invers), a singularului în locul pluralului (şi invers), a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului respectiv etc.
   SINECURĂ, sinecuri, s.f. Slujbă, funcţie bine retribuită, care cere o muncă minimă sau nu cere nici o muncă.
   SINERGIE s.f. Asociere a mai multor organe sau substanţe biochimice pentru îndeplinirea unei anumite funcţii.
   SINESTEZIE, sinestezii, s.f. Asociere între senzaţii de natură diferită (auditive, vizuale, olfactive, tactile) care dau impresia că una se transpune în locul celeilalte, că una devine simbolul celeilalte.
   SINGULĂR,-Ă, singulari,-e, adj., s.n.
1. Adj. (Gram.; în expr.) Număr singular (şi substantivat, n.), categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de fiinţe, de obiecte etc. Persoana întîi (sau a doua, a treia) singular, persoană gramaticală care indică numărul singular (1). 2. Adj. Care iese din comun în raport cu ceilalţi indivizi, cu celelalte fenomene, cu celelalte aspecte, cu celelalte însuşiri etc. din aceeaşi categorie. 3. S.n. (Fii.; art.) Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri, în totalitatea însuşirilor lui, care îl deosebesc de celelalte lucruri din acea clasă; individualul.
   SINISTRU,-Ă, siniştri,-stre, adj. Care trezeşte sentimente de spaimă, de groază; groaznic, înspăimântător.1
   SINONIM,-Â, sinonimi,-e, adj., s.n. (Cuvînt, expresie etc.) care are (aproape) acelaşi înţeles cu alt cuvînt, cu altă expresie etc.
   SIN6VTlC,-Ă,sinoptici,-ce, adj. (Despre rubrici, date, tabele etc.) Care este
                                                                             /
SIN O VIAL-SINUSOIDĂ2
750
întocmit astfel încît permite o imagine de ansamblu clară. <> Hartă sinoptică, hartă cu date meteorologice culese, simultan, în diferite localităţi, servind la stabilirea timpului probabil pentru următoarele ore sau zile.
   SIN OVIĂL,-Ă, sinoviali,-e, adj. Privitor la sinovie; care secretă sinovie. O Membrană sinovială, membrană seroasă, formată din celule, care căptuşeşte faţa internă a capsulei articulare a oaselor, care serveşte la alunecarea suprafeţelor libere ale acestora şi care secretă sinovia. [Pronunţat: -vi-al]
   SINOYIE s.f. Lichid incolor şi vîscos, de culoare galbenă, secretat de membranele sinoviale din articulaţii şi din tecile tendoanelor, care protejează suprafeţele netede cartilaginoase ale oaselor, înlesnind alunecarea si înlă-turînd erodarea acestora; lichid smo-vial.
   SINTĂGMĂ, sintagme, s.f. Unitate semantică-sintactică stabilă, formată din două sau mai multe cuvinte între care există raporturi de subordonare.
   SINTAXĂ s.f. Parte a gramaticii care studiază funcţiile cuvintelor si ale ••• * • • * • propoziţiilor în vorbire şi care stabileşte regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze.
   SINTEBIZĂRE, sinterizări, s.f. Procedeu de aglomerare sau de lipire a pulberilor metalice, ceramice etc. prin încălzirea şi, uneori, şi prin presarea lor.
   SINTETIC,-Ă. sintetici,-ce, adj. 1. (Adesea adverbial) Care ţine de sinteză, privitor la sinteză; obţinut prin sinteză, care alcătuieşte o sinteză.
2.  (Despre produse chimice, industriale) Fabricat pe cale artificială.
   SINTETIZA, sintetizez, vb. I. Tranz. A realiza o sinteză, a prezenta într-o sinteză.
   SINTEZĂ, sinteze, s.f. 1. Metodă de cercetare care constă în reunirea în-
tr-un tot a elementelor date la început în mod separat; îmbinare a două sau mai multe elemente oare pot forma un tot. + (Concr.) Lucrare, operă care abordează datele esenţiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. 2. (Chim.) Operaţie prin care se obţine un. compus chimic din elementele lui componente său din compuşi chimici mai simpli. 3. (Biol.) Proces care se petrece în celulele "organismelor, in vitro, şi care constă în polimerizarea aminoacizilor, în refacerea glucidelor, a lipidelor etc.; biosinteză.'
   SINUOS,-OĂSĂ, sinuoşi,-oase, adj. Care are un curs sau un aspect şerpuitor, cu multe cotituri. [Pronunţat: -nu-os~\
   SlNUS1, sinusuri, s.n. 1. Cavitate sau adîncitură neregulată pe suprafaţa unor oase craniene (frontal,, sfenoidal, maxilar, etmoidal). 2. Ansamblu de dilataţii pe traiectul vaselor sangvine, în special al venelor şi al vaselor limfatice. 3. Totalitatea adînciturilor (spaţiilor libere) dintre doi lobi ai frunzei sau dintre alte organe alungite, la unele plante.
   SINUS2, sinusuri, s.n. (Mat.) Funcţie trigonometrică dependentă de un unghi ascuţit al unui triunghi dreptunghic, ale cărei valori sînt date în raportul dintre lungimea catetei opuse unghiului şi lungimea ipotenuzei; funcţie tri-gonometrică sin: R ->• [ —1,1 ],f(t) = sin t, fiind ordonata y a punctului unic F{t) = M(x, y), de pe cercul unitate, asociat prin funcţia F de acoperire universală fiecărui număr real. t.
   SINUSOIDĂ1, sinusoide, s.f. (Anat.). Tip de vase capilare la nivelul ficatului, al glandelor cu secreţie internă, care au lumen neregulat şi perete discontinuu (pentru a efectua un schimb mare între sînge şi ţesuturi).
   SINUSOIDĂ2, sinusoide, s.f. (Mat.) Graficul funcţiei trigonometrice sin x sau cos x.
751
SIONISM-SISTEM
   SIONISM s.n. Doctrină politică şi mişcare naţionalistă apărute în rîn-durile burgheziei evreieşti din ţările europene, la sfîrşitul sec. XIX, la baza cărora a stat ideea întemeierii unui stat evreiesc pe teritoriul Palestinei. [Pronunţat: st-o-]
   SÎPET, sipete, s.n. Cufăr de lemn (înflorat sau vopsit simplu), cu capac boltit, în care se păstrează haine sau obiecte de valoare.
   SfRE s.m. (La vocativ) Titlu cu care cineva se adresează unui rege sau unui împărat.
   SIREĂP,-Ă, sirepi,-e, adj. (Despre cai) Greu de stăpînit, sălbatic; extrem de iute.
   SIRENĂ, sirene, s.f. Aparat care produce sunete de mare intensitate şi care este folosit la diverse semnalizări.
   SISTM, sisteme, s.n. 1. Ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe, organe, instituţii etc.), dependente între ele şi formînd un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gîndire teoretică, reglementează clasificarea materialului intr-un domeniu de ştiinţe, face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit etc. ♦ Totalitatea relaţiilor pe baza cărora este constituit un sistem (1). 2. Ansamblu de fenomene condiţionate între ele sau de un fenomen din afară; ansamblu de corpuri, de elemente, de substanţe etc. între care se exercită o interacţiune, există o interdependenţă între părţile componente sau între acestea şi ansamblu, şi reciproc. O Sistem cristalin (sau cristalografie, de cristalizare), ansamblu de forme cristaline care se pot deduce din aceeaşi formă cristalină de bază; mod de aşezare spaţială a atomilor care intră în structura unui mineral. Sistem dispers, amestec de două sau de mai multe substanţe, în care particulele unei substanţe (fază dispersă, dispersoid) sînt intercalate între particulele celeilalte sau celorlalte substanţe
(mediu de dispersie). Sistem chimic, sistem format din substanţe chimice care reacţionează între ele. Sistem fizic, sistem format din substanţe şi din cîmpuri de. forţă care nu reacţionează între ele. Sistem fizico-chimic, sistem în care au loc schimburi în compoziţia corpurilor sau a fazelor componente. Sistem solar, ansamblu format din soare, din planetele care gravitează în jurul lui, din sateliţii planetelor etc. Sistemul periodic al elementelor, sistemul de clasificare a elementelor chimice, după proprietăţile lor (masă atomică, număr de ordine), propus de D.I. Mendeleev, pe baza legii de periodicitate a schimbării proprietăţilor fi-zico-chimice ale elementelor chimice, descoperită de el. 3. Ansamblu de elemente de maşini, de piese, de aparate, de maşini, de instalatii etc. asociate. O Sistem de răcire, sistem folosit în laborator şi în industrie, pentru a realiza o răcire a unui aparat, a unei instalaţii etc. 4. (Mat.; în expr.) Sistem de ecuaţii, mulţime ale cărei elemente sînt ecuaţii. Sistem liniar, sistem de ecuaţii liniare, de forma:
all X1 + C12 XZ + "    + <hn X-. = h      
aZl X1 + ®2Z XZ "t" •" -f- Ct2n xn --- b2 
amixl “b amZ *2 "1" •• • ®mn^n = bm,      
în care ay (i = 1,2, ... ,m,j = 1,2, ...,n) sînt coeficienţii necunoscutelor sistemului, iar (i = 1, ..., m) sînt termenii săi liberi. Sistem incompatibil (sau imposibil), sistem de ecuaţii liniare care nu are nici o soluţie. Sistem de numeraţie (poziţional), ansamblu format de o mulţime de b numere nenegative (b >> 2, b £j N, baza de numeraţie) şi de o mulţime de b simboluri (cifre), între care există o corespondenţă biunivocă, precum şi anumite reguli, cu ajutorul cărora orice număr poate fi reprezentat printr-o succed; siune determinată de acele simboluri.; Sistem de coordonate pe o dreaptă d,
SISTEMATIZARE-SÎNGE
752
funcţie bijectivă f : d -* R, definită prin ’ f{M) = xM, care asociază fiecărui punct ME;d un număr real unic xM (abscisa sa), pe dreapta d fiind date două puncte distincte O şi A, astfel încît x0 = 0 şi xA > 0 (prin x0 şi xA. notîndu-se coordonata (abscisa) punctului O şi a punctului A). Sistem de coordonate In plan, funcţie bijectivă f: P R x R, care asociază fiecărui punct M^P o singură pereche de numere reale (x, y) — abscisa şi ordonata punctului —, în planul P fiind alese două drepte perpendiculare O A şi OB, astfel încît x0 = 0, xA> 0 şi y0 = 0, Vb > 0 (prin x0, xA şi y0, yA notîndu-se coordonatele (abscisele, respectiv, ordonatele) punctelor O şi A). 5. (Fiz.; în expr.) Sistem de unităţi, ansamblu de unităţi de măsură format dintr-un număr restrîns de unităţi fundamentale din care se pot obţine, pe baza unor legi fizice, unităţile derivate. Sistem optic central, succesiune de suprafeţe sferice care separă o serie de medii optice diferite. Sistem termodinamic., ansamblu format dintr-un număr mare de molecule si a cărui stare t > » este definită cu ajutorul unui grup de mărimi (numite parametri de stare).
 6. Totalitatea depozitelor de roci formate în decursul unei perioade geologice. + (Şi în expf. sistem muntos) Ansamblul şirurilor de munţi generaţi de mişcările orogenice dintr-o perioadă geologica.
  SISTEMATIZARE, sistematizări, s.f. Ansamblu de măsuri tehnice, economice şi legislative referitoare la spaţiile de locuit şi de muncă, de circulaţie a oamenilor etc., care au drept scop asigurarea unor condiţii de viaţă optime pentru populaţia de pe un anumit teritoriu.
  SÎSTOLĂ, sistole, s.f. Fază de contracţie fiziologică periodică şi ritmică a musculaturii inimii, în timpul căreia sîngele este împins din atrii în ven-
 tricule, iar din ventricule în artere, determinînd circulaţia sangvină.
   SISTOLIC,-A, sistolici,-ce, adj. Care ţine de sistolă, privitor la sistolă; care are loc în timpul sistolei.
   SÎTÂ, site, s.f. 1. Ţesătură din fire textile sau metalice sau piesă de tablă perforată, cu . ochiuri sau găuri mici (cu dimensiuni sub 1 mm), prinse într-un cadru oarecare, folosite la separarea, prin cernere, a unui material granular sau pulverulent după dimensiunea granulelor care îl alcătuiesc.
 2. (în expr.) Sită de azbest, sita (1) din sîrmă de oţel, în mijlocul căreia se află un strat de azbest, care este folosită la încălzirea vaselor de laborator pentru ca flacăra să bată egal pe tot fundul vasului, ferind astfel vasul de o supraîncălzire locală sau de spargere.
   SITUĂŢIE, situaţii, s.f. 1. Totalitatea împrejurărilor care determină, la un moment dat, condiţiile de existenţă şi de dezvoltare ale unei fiinţe, ale unei colectivităţi, ale unei activităţi; stare de fapt care decurge de aici pentru cineva sau pentru ceva. 2. Prezentare detaliată a unor datfe privind rezultatele unei activităţi economice . sau financiare dintr-un domeniu (comparativ cu sarcinile planificate); dare de seamă, raport; inventar. 3. Document în care se prezintă o stare de lucruri etc. [Pronunţat: -tu-a-]
   SÎMBURE, simburi, s.m. 1. Parte din interiorul unor fructe, cu învelişul lemnos, care conţine sămînţa. ♦ Partea moale a seminţei, care conţine substanţa germinativă. 2. (Geol.; în expr.) Stmbure de sare, strat de sare din axul unei cute diapire, ce străpunge fdrmaţiile sedimentare mai noi.
   SÎNEĂŢĂ, sineţe, s.f. Flintă.
   SÎNGE s.n. Lichid circulant de importanţă vitală pentru organism, alcătuit din plasmă şi din elemente figurate celulare, incolor sau colorat în albastru sau roşu, existent la uiiele nevertebrate, precum şi la toate cor-
753
SlNGERA-SLUGER
 datele, avînd multiple roluri: în respiraţie, în nutriţie, în excreţie, în dez-asimilaţie, în reglarea temperaturii şi acidităţii, în apărarea antimicrobiană etc. O Singe incolor, lichid celomic puţin complex, alcătuit din plasmă şi din leucocite, cu pigmenţi respiratori dizolvaţi în soluţie, fără rol în respiraţie, existent la arahnide, miriapode, insecte şi echinoderme. Sînge albastru, lichid celomic, la crustacee şi la gasteropode, avînd şi rol în respiraţie (datorită hemocianinei). Slnge roşu, lichid complex, colorat In roşu, datorită hematiilor, alcătuit din plasmă şi eri-trocite, leucocite şi trombocite (ca elemente celulare), existent la anelide (pentru prima dată în seria animală), precum şi la cordate, unde îndeplineşte toate funcţiile sîngelui.
  SÎNGERĂ, sîngerez, vb. I. Intranz. A suferi mult (sub aspect moral).
  sînziănă, sînziene, s.f. Plantă erbacee perenă dicotiledonată din familia rubiaceelor, cu tulpina în patru muchii, înaltă de 30 —100 cm, cu frunze liniare, înguste, dispuse cîte 8 —12 în verticil, cu flori:mici, galbene-aurii, cu miros specific, care creşte în fîneţe, la şes şi la munte; drăgaică (Galium verum). [Pronunţat: -zi-a-]
  sfRBĂ, slrbe, s.f. Dans popular românesc de grup, cu ritm binar, foarte vioi (în grupe ritmice de cîte trei măsuri), care se joacă, de obicei, cu dansatorii prinşi în cerc; melodie după care se execută acest dans.
  SÎRGUÎÎSŢĂ, sîrguinţe, s.f. Însuşire a omului care se străduieşte să lucreze bine; străduinţă, silinţă; hărnicie.
  SLAB,-Ă, slabi,-e, adj. (Chim.) Care ionizează puţin, parţial. O Acid slab, acid care ionizează parţial, în care protonul este legat mai tare şi se desparte mai greu de restul moleculei, astfel că soluţia lui conţine ioni de Bjidroniu în concentraţie mică. Baza slaba, bază care ionizează parţial, care nu reacţionează decît în mică măsură
cu protonul cedat de apă, astfel că soluţia ei conţine ioni hidroxil în concentraţie mică. ♦ (Despre soluţii, amestecuri) Care cuprinde elementele caracteristice în cantitate redusă; diluat.
   SLAV,-Ă, slavi,-e, subst., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a republicilor sovietice rusă, ucraineană, bielorusă, precum şi a Poloniei, Bulgariei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, sau care este originară de acolo. 2. Âdj. Care aparţine slavilor (1, 3), privitor la slavi.
3. S.m. pl. Triburi indo-europene care au populat teritoriul situat între Nipru, Munţii Carpaţi, Oder şi Marea Baltică, de unde ulterior s-au extins.
   SLĂVI, (2) slavi, s.f. 1. Glorie, faimă, renume de care se bucură cineva.
2. Văzduh, atmosferă, aer.
   SLAV <3iST,-Ă, slavoni,-e, adj. Care aparţine slavilor, referitor Ia slavi. O Limba slavonă (şi substantivat, f.), limba slavă bisericească şi literară care s-a dezvoltat în Rusia, în Serbia şi în Bulgaria, folosită în evul mediu ca limbă de cult si de cancelarie în aceste ţări, precum şi în ţările române.
   SLEÎT,-Ă, sleiţi,-te, adj. Foarte obosit, cu puterile sfîrşite de oboseală.
   SLOBOD,-Ă, slobozi,-de, adj. (Pop.) Liber.
   SLOGĂN, sloganuri, s.n. Formulă pregnantă, concludentă, care exprimă, în chip lapidar, ţelurile politice, economice ale unor grupuri, organizaţii etc. sau o problemă de actualitate.
   SLOI, sloiuri, s.n. Bucată de gheaţă ruptă dintr-o suprafaţă mai mare, care pluteşte pe apele curgătoare sau pe cele stătătoare.
   SLOVĂ, slove, s.f. (Pop.) 1. Literă.
2. Fel de a scrie al cuiva; scris.
   SLtJGER, slugeri, s.m. Dregător, în Ţara Românească şi în Moldova medievală, însărcinat cu aprovizionarea curţii domneşti şi a armatei.
48 — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
SLUJITOR-SOARE
754
   SLUJITOR, slujitori, s.m. Ostaş în slujba domnului ţării sau a unui boier, în ţările române.
   SLUT.-Ă, sluţi,-te, adj., s.m. şi f. 1. (Om) care are un defect fizio, căruia îi lipseşte o parte a corpului. 2. (Om) foarte urît.
   SMALŢ, smalţuri, s.n. 1. (Anat.) Substanţă minerală albă, lucioasă şi dură, care acoperă coroana dinţilor, prote-jînd dentina. 2. (Adesea fig.) Email.
   SMARĂLD, smaralde, s.n. (Adesea fig.) Varietate de berii de culoare verde, cu urme de crom, transparentă, strălucitoare, foarte dură, folosită ca piatră preţioasă.
   smAlţâ, smălţez, vb. I. Tranz. (Rar) A împodobi, a împestriţa cu diferite culori; a smălţui (2).
   smAlţuî, smălţuiesc, vb.IV. Tranz.
1. A acoperi un obiect cu un strat de smalţ (2); a emaila. 2. A smălţa.
   SMEAD,-A, smezi,-de, adj. (Despre faţa oamenilor) Negricios şi palid.
   SMERENIE s.f. Atitudine plină de respect, de supunere, de umilinţă faţă de cineva sau de ceva.
   SMERÎT,-Ă, smeriţi,-te, adj. Plin de respect, de supunere, de umilinţă faţă de cineva sau de ceva.
   SMINTÎT,-Ă, smintiţi,-te, adj. (Despre oameni şi manifestări ale lor) Care arată lipsă de judecată, nechibzuinţă, nebunie; nechibzuit.
   SMITHSONÎT s.n. Carbonat de zinc natural, care se prezintă sub formă de cristale incolore, galbene-brune, cenuşii sau albastre-verzui, cu luciu side-fos, sticlos, fotoluminescent, folosit ca minereu de zinc şi la confecţionarea unor obiecte de podoabă.
   SMÎRC, smîrcuri, s.n. Suprafaţă de apă pe un teren mlăştinos; loc mlăştinos format de apele de ploaie.
   SMÎRC îf, smirdi, vb. IV. Intranz. (Reg.) A plinge fără motiv, prefăcut, încercînd să impresioneze; a se smiorcăi.
   SMOĂLĂ s.f. Substanţă organică de culoare neagră, solidă şi casantă la temperatură obişnuită, viscoasă cînd se topeşte, de compoziţie foarte complexă, care se obţine ca reziduu la distilarea păcurii sau a gudronului de cărbuni, folosită în lucrări de drumuri, ca material izolant hidrofug în construcţii, îa conservarea şi la etanşarea navelor de lemn etc.
   SMOCHÎN, smochini, s.m. Arbore dicotiledonat din familia moraceelor, cu frunze mari lobate, cu flori închise în cupe care, ia maturitate, devin fructe cărnoase, comestibile, şi care creşte în zonele mediteraneene (Ficus carica ).
   SMOCHINĂ, smochine, s.f. Fructul smochinului, piriform, cărnos, dulce, suculent, cu multe seminţe, comestibil, cu gust speţific.
   SMOG s.n. Ceaţă deasă amestecată cu fum şi cu praf industrial, formată în regiunile puternic industrializate şi în marile oraşe de pe glob, cu efecte dăunătoare asupra populaţiei umane, a animalelor şi a vegetaţiei.
   SMUCf, smucesc, vb. IV. Tranz. A trage brusc şi cu putere spre a scoate, a smulge, a desprinde, a deplasa ceva sau pe cineva din locul unde se află.
   SNOĂVĂ, snoave, s.f. Specie a literaturii populare constînd dintr-o naraţiune scurtă cu conţinut umoristic şi satiric.
   SNOB, SNOĂBĂ, snobi, snoabe, s.m. şi f., adj. (Persoană) care admiră şi adoptă fără discernămînt şi cu orice preţ tot ce este la modă.
   SOĂRE s.m. Corp ceresc principal al sistemului nostru planetar, incandescent şi luminos, în jurul căruia gravitează şi se învîrtesc pămîntul şi celelalte planete ale sistemului, avînd formă sferică, cu diametrul de 1 392 400 km, volumul de 1300 000 de ori mai mare decît al pămîntului, iar masa de 1,99-ţO27 1 (99,86% din masa întregu-
755
SOARTÂ-SOCIALIZA
lui sistem solar), a cărui densitate este de 1,41 (în raport cu apa) şi cu temperatura (la suprafaţa sa) de 6 000°K, executînd o mişcare de rotaţie cu o perioadă de 25 zile.
   SOĂRTĂ, sorţi, s.f. 1. (în concepţiile mistice) Forţă supranaturală despre care se crede că hotărăşte irevocabil, fatal, toate acţiunile şi întîmplările din viaţa oamenilor; destin, fatalitate, noroc, scrisă, ursită. 2. Totalitatea evenimentelor (accidentale sau nu) care compun viaţa (sau o parte a vieţii) unei persoane sau a unei colectivităţi; condiţie de viaţă. ♦ Evoluţie, desfăşurare a unei acţiuni (privită din perspectiva sfîrşitului ei).
   SOBĂ, sobe, s.f. 1. Instalaţie pentru încălzit (cu lemne, cărbuni, gaze etc.) încăperile de locuit sau pentru gătit, făcută din cărămidă, din teracotă, din tablă de oţel sau din fontă. 2. (Chim.) Parte -a unei instalaţii tehnologice în care are loc un proces de ardere, de oxidare; reactor. <0> Sobă de ardere (sau de combustie), sobă în care are loc arderea hidrogenului în clor (la fabricarea acidului clorhidric), oxidarea catalitică a amoniacului (la fabricarea acidului azotic). Sobă de contact, sobă în care are loc oxidarea catalitică a dioxidului de sulf în trioxid de sulf, prin procedeul de contact, la fabricarea acidului sulfuric.
   S0B<5L, soboli, s.m. (Zool.) Cîrtiţă.
   SOBOR, soboare, s.n. (înv.) Adunare, întrunire, consfătuire; sfat. + (Bis.) Conciliu.
   SOBRIETÂTE s.f. 1. însuşirea de a fi sobru in comportări; simplitate, austeritate. 2. Cumpătare, moderaţie în felul de a mînca, de a bea, de a se îmbrăca etc. [Pronunţat: -bri-e-]
   S<5BRU5-Ă, sobri,-e, adj. 1. Lipsit de ornamente de prisos; simplu. 2. Care păstrează măsura, care nu exagerează (în felul de a fi); cumpătat, moderat.
   SOCIĂBIL,-Ă, sociabili,-e, adj. Capabil să trăiască în relaţii permanente cu semenii săi, în societate. + Căruia îi plac relaţiile cu semenii săi; care se împrieteneşte uşor cu alţii; comunicativ, apropiat, prietenos. [Pronunţat: -ci-a-]
   SOCIĂL,-Ă, sociali,-e, adj.’Creat de' societate; propriu societăţii; care este legat de viaţa oamenilor în societate, de raporturile lor în societate sau faţă de societate; care priveşte societatea. [Pronunţat: -ci-al]
   S 0 CIAL-DE3IO CRĂT,-Ă, social-de-moeraţi,-te, s.m. şi f. Adept al social--democraţiei. [Pronunţat: -ci-al]
   SOCIAL-DEMOCRAŢÎE s.f. Mişcare politică a clasei. muncitoare, apărută spre sfîrşitul sec. XIX, avînd o orientare marxistă şi ducînd la crearea partidelor socialiste. [Pronunţat: -ci-al]
   SOCIALÎSM s.n. 1. Doctrină, concepţie soeial-politica ce susţine necesitatea desfiinţării proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi a exploatării omului de către om. 2. Prima fază a orînduirii comuniste, care se caracterizează prin existenţa puterii de stat a clasei muncitoare, aliată cu ţărănimea şi cu ceilalţi oameni ai muncii, prin dominaţia proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie sub două forme (a întregului popor şi cooperatistă), prin desfiinţarea oricăror forme de exploatare şi prin instaurarea unor relaţii de colaborare şi de ajutor reciproc între oameni, repartiţia făcîndu-se după cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii depuse, potrivit principiului „de la fiecare după capacitate, fiecăruia după muncă". [Pronunţat: -ci-a-]
   SOCIALÎST,-Ă, socialişti,-ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine socialismului, privitor la socialism, caracte-ristie socialismului. 2. S.m. şi f. Adept al socialismului. [Pronunţat: -ci-a-]
   SOCIALIZĂ, socializez, vb. I. 1. Tranz. A trece în proprietatea între-
SOCIETATE-SOL3
756
gului popor principalele mijloace de producţie sau alte bunuri aflate în proprietate privată. 2. Refl. (Despre muncă, producţie) A dobîndi un caracter social, datorită dezvoltării forţelor de producţie. [Pronunţat: -ci-a-]
   SOCIETĂTE, societăţi, s.f. 1. Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legaţi între ei prin anumite raporturi de producţie, morale şi spirituale. ♦ Ansamblu unitar, sistem organizat de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, bazate în primul rînd pe relaţiile de producţie; orînduire socială. 2. Asociaţie de persoane constituită într-un anumit scop (ştiinţific, literar, filozofic, sportiv etc.). 3. (Comerţ; în orînduirea capitalistă) Asociaţie de oameni de afaceri alcătuită pe baza unor investiţii de capital, în vederea obţinerii unor beneficii comune. 4. Grup de oameni care petrec un anumit timp împreună. [Pronunţat: -a-e-]
   SOCIOLOGrÎE s.f. Ştiinţă care studiază procesele sociale, relaţiile dintre oameni si institutiile din orînduirea
           >                    » socială existentă. [Pronunţat: -ci-o-]'
   SOCLU, socluri, soi. Suport sau postament (din piatră) care susţine o coloană, o statuie etc.
   SOCOTEĂLĂ, socoteli, s.f. Calculare, calcul (numeric), evaluare (numerică).
   SODĂT,-Ă, sodaţi,-te, adj. (Chim.; despre substanţe) în molecula căreia s-a introdus sodiu. O Amidă sodată, amidă în care hidrogenul amidic a fost substituit cu sodiu. Celuloză sodată, alcaliceluloză.
   SODĂ, sode, s.f. 1. Nume dat unor substanţe, combinaţii ale sodiului. 2. Carbonat de sodiu. O Sodă calcinată, carbonat de sodiu anhidru. Sodă (de rufe) cristalizată, Na2C03- 10H20, carbonat de sodiu decahidraţat. Sodă caustică, hidroxid de sodiu.
   SODIU s.n. Na cu Z = 11. Element chimic cu caracter metalic, din
grupa I, principală, a sistemului periodic. al elementelor, foarte răspîndit în natura, sub formă de combinaţii, alb--argintiu, cu luciu care dispare la aer, de duritate extrem de mică, de densitate mai mică decît a apei, maleabil, ductil, uşor fuzibil, bun conducător de electricitate, foarte reactiv, folosit ca agent reducătOr în metalurgie, în sinteze organice etc.; natriu.
   SOFISM, sofisme, s.n. Silogism (sau raţionament) corect din punct de vedere formal, dar greşit din punctul de vedere sil conţinutului, fiind bazat pe un echivoc, pe utilizarea aspectelor neesenţiale ale fenomenelor etc., adesea folosit pentru a induce în eroare.
   SOI, soiuri, s.n. Grup de plante sau de animale care aparţin aceleiaşi specii ori varietăti, avînd anumite însusiri
          •           9 • • * morfologice sau fiziologice ereditare comune; plantă sau animal care face parte din acest grup.
   SOIA s.f. Plantă erbacee dicotiledonată din familia leguminoaselor, cu flori mici, albe sau violete, şi cu fructul o păstaie cu seminţele bogate în grăsimi şi în protide, folosite în industria alimentară, în farmacie etc. (Glycine hispida). [Pronunţat: so-id]
   SOL1 s.m. invar. Unul dintre cele şapte sunete ale gamei muzicale, situat pe treapta a cincea din gama majoră tip.
   SOL2 s.m. (Chim.) Sistem coloidal dispers în care faza dispersă este formată din particule alcătuite din atomi identici nelegaţi chimic între ei, din macromolecule sau din micele, iar mediul de dispersie este un lichid; soluţie coloidală.
   SOL3, soluri, s.n. Strat afînat, moale şi friabil de la suprafaţa scoarţei terestre (sau a altor planete), care (împreună cu atmosfera din jur) constituie (pe planeta noastră) mediul de viaţă al plantelor şi al unor animale, şi care ia naştere prin descompunerea plante-
757
SOLANACEE-SOLIE
lor şi a animalelor, precum şi a rocilor de suprafaţă.
   SOLÂNAC&E, solanacee, s.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate erbacee, bianuale sau perene, caracterizate prin frunze simple, prin flori solitare sau grupate în inflorescenţe şi prin fructe bace sau capsule, unele dintre ele cu mare importanţă economică, folosite ca plante alimentare, industriale şi medicinale; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pronunţat; -ce-e]
   SOLĂR,-Ă, solari,-e, adj. 1. Care aparţine soarelui, privitor la soare, emis de soare. <> Sistem (planetar) solar, sistemul format din soare, 9 planete mari (Mercur, Venus, pămîntul, Marte, Iupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluton), 32 de sateliţi naturali ai planetelor (plus alţi sateliţi artificiali), circa 2 000 de planete mici, aproximativ 100 de miliarde de comete şi materia meteorică. 2. (Anat.; în expr.) Plex solar, plex vegetativ rezultat din anastomozarea fibrelor nervoase simpatice şi parasimpatice, cel mai mare plex abdominal, din care iau naştere şi merg, pe calea vaselor, la viscere, plexurile secundare (mezen-teric, gastric, hepatic, frenic, aortic, iliac etc.).
   SOLĂ, sole, s.f. Nume dat, în industrie, soluţiei saline folosite în maşinile frigorifice.
   SOLD, solduri, s.n. 1. Diferenţă între totalul sumelor înscrise în debitul unui cont şi totalul sumelor înscrise în creditul acelui cont. + Rest de plată la lichidarea unei obligaţii. 2. Marfă rămasă nevîndută (şi care se desface cu preţ redus).
   SOLDĂ, soldez, vb. I. Refl. (Despre tratative, acţiuni etc.) A se încheia cu..., a avea drept rezultat, a se termina (intr-un anumit fel).
   souEmn,-ă, solemni,-e, adj. (Adesea adverbial) 1. Care are loc după un anumit ceremonial; sărbătoresc. 2. Im-
portant; grav, serios. ♦ Măreţ, grandios.
   S 0LEMNITĂTE, solemnităţi, s.f. Ceremonie, adunare publică pentru sărbătorirea sau pentru comemorarea unui eveniment ori a unei persoane.
   SOLENOÎD, solenoizi, s.m. Bobină electrică cilindrică, fără miez de fier, ale cărei spire sînt dispuse în unul sau în mai multe straturi.
   SOLFATĂRĂ, solfatare, s.f. Emanaţie vulcanică constituită, în special, din hidrogen sulfurat cu vapori de apă şi bioxid de carbon-
   SOLFEGIU, solfegii, s.n. Mică piesă muzicală fără cuvinte, compusă în vederea exercitării cîntatului pe note; exerciţiu vocal executat fără cuvinte, menit să dezvolte auzul şi deprinderea de a citi şi de a executa corect notele muzicale.
   SOLICITĂ, solicit, vb. I. Tranz. A cere (cu stăruinţă) ceva.
   SOLICITIÎDINE. s.f. Atitudine plină de grijă, de bunăvoinţă, de prietenie faţă de cineva sau de ceva; înţelegere, atenţie deosebită faţă de cineva sau de ceva.
   S0LÎD,-Ă, solizi,-de, adj., s.n. (Corp) care îşi menţine forma şi dimensiunile, se opune acţiunii forţelor deformatoare, avînd o structură compactă şi o mare coeziune.
   S0LIDĂR,-Ă, solidari,-e, adj. 1. Care este strîns legat de cineva sau de ceva, printrro responsabilitate sau printr-un interes comun; trnit. De care răspund, în egală măsură şi împreună, mai multe persoane. 2. Care este legat prin construcţie de altă piesă sau de alt obiect, formînd împreună un tot unic.
   SOLIDABITĂTE s.f. Faptulde a fi solidar (cu cineva sau cu ceva).
   S OLIDIFICĂRE, solidificări, s.f. Transformare (de fază) din stare lichidă în stare solidă.
   SOLÎE, solii, s.f. însărcinare încredinţată uneia sau mai multor persoane
SOLIST-SOLVENT
758
trimise să ducă discuţii cu reprezentanţii altui stat.
   SOLÎST,-Ă, solişti,-ste, s.m. şi f. Cîn-tăreţ sau instrumentist care execută o compoziţie muzicală (sau o parte dintr-o compoziţie muzicală) concepută pentru o singură voce sau pentru un singur instrument.
   SOLITĂR,-Ă, solitari,-e, adj. Care se găseşte singur; izolat, singuratic. ♦ (Despre fiinţe; adesea substantivat) Care trăieşte sau căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe de celelalte fiinţe.
   SOLO s.n. invar. Compoziţie muzicală (sau parte a ei) concepută pentru un singur instrument sau pentru o singură voce. + (Adjectival) Care se execută fără acompaniament.
   SOLSTIŢUJj. solstiţii, s.n. Fiecare dintre cele două momente ale anului cînd, în mişcarea sa aparentă, soarele se află în poziţia cea mai îndepărtată de planul ecuatorului (deasupra tropicelor). <0 Solstiţiu de vară, momentul, în jurul zilei de 21 iunie, cînd declina-ţia soarelui ia cea mai mare valoare pozitivă (23026'37"), marcînd ziua cea mai lunga din an. Solstiţiu de iarnă, momentul, în jurul zilei de 22 decembrie, cînd declinaţia soarelui este cea mai mică (—23°26'37"), marcînd ziua cea mai scurtă din an.
   SGLlIBÎLj-Ă, solubili,-e, adj. (Despre substanţe, elemente chimice, materiale etc.) Care se poate dizolva într-un solvent.
   S OLUBÎLITĂTE, solubilităţi, s.f. Proprietate a unor corpuri de a se putea dizolva într-un solvent. + Cantitate maximă de substanţă care se poate dizolva, la o temperatură dată, într-o anumită cantitate de solvent.
   SOLtÎŢIE, soluţii, s.f. 1. Rezolvare a unei dificultăţi, a unei probleme dificile. 2. (Mat.) Rezolvare, răspuns la o problemă. 3. (Mat.; referitor la o ecuaţie cu o necunoscută) Fiecare din-
tre elementele mulţimii în care ia
   • •                 j
valori necunoscuta, făcînd ca enunţul să exprime un adevăr; rădăcină. 4. (Mat.; referitor la un sistem de ecuaţii) Sistem ordonat de n numere (al5 a2, ..., an) cu care, înlocuind necunoscutele x2,..., xn ale sistemului, fiecare dintre ecuaţiile lui este verificată. O Mulţimea soluţiilor (rădăcinilor ) unei ecuaţii sau inecuaţii, totalitatea elementelor din mulţimea în care ia valori necunoscuta (necunoscutele), cu care înlocuind-o (înlocuindu-le) în enunţ, se ajunge la o propoziţie adevărată. 5. (Chim.) Sistem omogen dispers, amestec omogen format din doi sau mai mulţi componenţi, substanţă sub formă gazoasă, lichidă sau solidă. O Soluţie lichida, soluţie rezultată prin dizolvarea unei substanţe gazoase, lichide sau solide într-un dizolvant lichid. Soluţie solidă, sistem solid omogen format din doi sau din mai mulţi componenţi (metale, substanţe chimice), complet miscibili în stare solidă. Soluţie tampon, soluţie care conţine un acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare, sau o bază slabă şi o sare a ei cu un acid tare, caracterizată prin valoarea determinată a pH-ului, care variază foarte puţin la adăugarea unor cantităţi mici dintr-un acid tare, respectiv dintr-o bază tare.
   SOLUŢIONĂ,soluţionez, vb. I. Tranz. A rezolva o problemă (dificilă). [Pronunţat: -ţi-o-\
   SOLYÂBIL,-Ă, solvabili,-e, adj. Care dispune de suficiente mijloace băneşti sau de bunuri pentru a-şi îndeplini la termen obligaţiile; care plăteşte prompt, bun de plată; solvent.
   S0LYĂT,-Ă, solvaţi,-te, adj., s.m. (Chim.) 1. Adj. Dizolvat. 2. S.m. Dizolvat.
   SOLYATĂRE, solvatări, s.f. (Chim.) Dizolvare.
   SOLVENT, solvenţi, s.m. Substanţă chimică, de obicei lichidă, care are proprietatea de a dizolva în masa ei
759
SOLZ-SONERIE
alte substanţe, sui» formă gazoasă, lichidă sau solidă; unul dintre componenţii soluţiei, de regulă, cel care se găseşte în cantitatea cea mai mare, folosit ca mediu de reacţie, în extracţii, în cristalizări etc.; dizolvant. O Solvent selectiv, solvent care dizolvă numai anumiţi componenţi dintr-un amestec, folosit la extragerea unor componenţi utili din amestec sau la îndepărtarea componenţilor de calitate inferioară sau dăunători, în procesul de rafinare a unor produse.
   SOLZ, solzi, s.m. 1. Formaţie tegu-mentară de natură chitinoasă, cornoasă sau osoasă, întilnită pe aripile fluturilor, la peşti, la păsări (pe picioare), la reptile şi la unele mamifere.
2.  Frunzuliţă care înveleşte şi protejează bulbii, mugurii, rizomii sau alte organe ale plantelor.
   SOMĂTIC,-Ă, somatici,-ce, adj. Care se referă la corpul organismelor vii considerat ca un ansamblu unitar.
   SOMATOTROP, somatotropi, adj. (Biol.; în expr.) Hormon somatotrop, hormon sintetizat de adenohipofiză, avînd rol important în procesul de creştere; hormonul creşterii, somato-trofină.
   SOMĂŢIE, somaţii, s.f. Ordin sau invitaţie (oficială) prin care se pune cuiva în vedere să execute, să facă (sau să nu execute, să nu facă) ceva.
   SOMN, somni, s.m. Peşte teleostean răpitor de apă dulce, cu corpul lung, fără solzi, lăţit în partea anterioară, cu capul turtit, cu gura armată cu numeroşi dinţi ascuţiţi şi puternici şi cu trei perechi de mustăţi care îi servesc la pipăit şi ca momeală pentru peştişori, cu carnea foarte gustoasă (Stturus glanis).
   SOMNAMBULÎSM s.n. Stare de automatism inconştient manifestată prin părăsirea patului în timpul somnului şi prin executarea unor acte coordonate, de care individul în cauză nu-şi mai aminteşte la trezire; noctambulism.
   SOMNOLENŢĂ s.f. Stare intermediară între aceea de veghe (trezie) şi de somn.
   SOMPTUOS,-OĂSĂ, somptuoşi,-oase, adj. (Livr.) Care impresionează prin eleganţă, lux, proporţii etc. [Pronunţat: -Zk-os]
   SOMPTUOZITĂTE s.f. (Livr.) însuşirea, caracterul a ceea ce este somptuos. [Pronunţat: -tu-o-]
   SONĂTĂ, sonate, s.f. Piesă muzicală pentru unul sau două instrumente, alcătuită din trei sau patru părţi, deosebite între ele ca structură, tonalitate, ritm etc., dar care se completează într-o succesiune logică şi unitară.
   SONDĂ, sondez, vb. I. Tranz. A încerca să afle gîndurile, sentimentele, intenţiile cuiva; a iscodi, a ispiti; a investiga.
   SONDĂ, sonde, s.f. 1. Gaură cilindrică făcută în interiorul scoarţei pămîntului, în vederea exploatării unui zăcămînt de hidrocarburi fluide, a explorării unpr straturi etc. O Gaz de sondă, gaz natural provenit din ză-cămîntul de ţiţei, care, după îndepărtarea fracţiunii lichide (gazolină), se foloseşte drept combustibil sau la fabricarea gazului lichefiat. ♦ Instalaţie de extracţie situată deasupra unei sonde (1). 2. Aparat care serveşte la extragerea unei mici cantităţi dintr-un material compact sau granulos. 3. Instrument chirurgical în formă de tub cilindric de metal, de cauciuc etc., care serveşte la explorarea sau la evacuarea conţinutului unor canale sau unor cavităţi din organism, ori la dre-narea plăgilor.
   SONERÎE, sonerii, s.f. Dispozitiv de semnalizare sonoră care emite sunete (intermitente), de obicei .cu ajutorul unui mic clopot atins de im ciocănel special. O Sonerie electrică, sonerie la care ciocănelul este acţionat de un electromagnet.
SONET-SPAŢIU
760
   SOJVlST, sonete, s.n. Poezie cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrăţişată urmate de două terţine cu rimă liberă.
   SONIC,-Ă? sonici,-ce, adj. Care aparţine sunetelor, privitor la sunete. O Poluare sonică, poluare datorită zgomotelor de orice fel produse de automobile, tramvaie, maşini, uzine etc., care provoacă o deteriorare a calmului biologic, punînd în evident pericol echilibrele biologice ale biotopilor, în general, şi ale biotopului uman, în special.
   sonGr,-ă, sonor i,*e, adj. 1. Care răsună sau face să răsune. 2. Care are un sunet plăcut, armonios, muzical.
3. (In expr.) Coloană (sau pistă) sonoră, ansamblu de sunete (cuvinte, muzică etc.) care însoţesc imaginile unui film.
   SOR, sori, s.m. Grup de sporangi (vizibil cu ochiul liber) situat pe faţa inferioară a frunzelor, la ferigi.
   SORDID,-Ă, sordizi,-de, adj. (Livr.) Cu aspect murdar, neîngrijit, dezgustător.
   SORG s.m. Plantă furajeră anuală din familia gramineelor, monocotiledona-tă, rezistentă la secetă, cu frunze lungi, drepte şi mari, cu inflorescenţe în-formă de panicul (Sorghum vulgare).
   SORT, sorturi, s.n. Obiect produs sau grup de obiecte ori de produse care aparţin ca varietăţi unei categorii mai mari; fel, gen, varietate, categorie, calitate (de mărfuri, de produse).
   SORTIMENT, sortimente, s.n. Ansamblu de mărfuri de acelaşi fel, de acelaşi gen. ♦ Sort.
   SOVIET, soviete, s.n. Organ al puterii de stat centrale şi locale în U.R.S.S. [Pronunţat: -vi-et]
   SPAHÎU, spahii, s.m. Soldat dintr-un corp de cavalerie otomană, recrutat din rîndurile aristocraţiei.
                                 y
   SPASM, spasme, s.n. Contracţie involuntară, bruscă (şi violentă) a unor muşchi; convulsie.
   SPAT s.n. (Min.; în expr.) Spat de Islanda, varietate de calcit, cu cristale mari, perfect transparente şi bi-refringente, folosită la construirea pola-rizoarelor şi a analizoarelor din aparatele optice. Spat greu, baritină.
   SPĂTĂ, spete, s.f. (Anat.; pop.) Omoplat.
   SPATULĂTj-Ă, spatulaţi,-te, adj. în formă de spatulă, de lopăţică. <> Ac spatulat, mică ustensilă de oţel, nichelată, lungă de 15—16 cm, în formă de lopăţică folosită la disecţie, în laborator etc.
   SPATtîLĂ, spatule, s.f. Mică unealtă în formă de lopăţică, folosită în laborator, în farmacie, în sculptură, pentru a lua, a amesteca si a întinde substante 1 » - > pulverulente sau vîscoase.
   SPAŢIÂL,-Ă, spaţiali,-e, adj. Care ţine de spaţiu, privitor la spaţiu. O (Chim.) Formulă spaţială, formulă în care se indică structura în spaţiu a diferiţilor compuşi chimici. [Pronunţat: -ţi-al]
   SPĂŢIU, spaţii, s.n. 1. (Fii.) Formă obiectivă şi universală a existenţei materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni şi care exprimă ordinea coexistenţei obiectelor lumii reale, poziţia, distanţa, mărimea, forma, întinderea lor. 2. (Mat.) Mulţimea tuturor punctelor luate în considerare; mulţime de numere sau sisteme ordonate de numere care prezintă anumite proprietăţi. 3. Lungime a traiectoriei parcurse de un mobil, într-un anumit interval de timp. 4. (în expr.) Spaţiu verde, suprafaţă acoperită de vegetaţie (ornamentală) în perimetrul unei aşezări. Spaţiu aerian, porţiune din atmosferă corespunzătoare limitelor teritoriale ale unui- stat, şi în care acesta îşi exercită suveranitatea. 5. (în expr.) Spaţiu vital, teorie politică reacţionară care, susţinînd în mod denaturat neconcordanţa dintre graniţele unui stat şi spaţiul necesar existenţei
{.      761
j
SPĂRTURA-SPECULATIV
     populaţiei sale, urmăreşte să justifice politica agresivă de expansiune.
       SPĂRTURĂ, spărturi, s.f. Proprietate a mineralelor şi a rocilor de a se desface în bucăţi, după o linie caracteristică, în urma unei acţiuni mecanice.
j       SPATÂR, spătari, s.m. Dregător la
     curtea domnească din evul mediu, în ţările române, care purta, la festivităţi, ! sabia şi buzduganul domnesc, iar pe cîmpul de luptă avea comanda cavale-riei. O Mare spătar, comandant şu-
ii   prem al armatei, în lipsa domnitorului, ii' în ţările române, j    SPECIE, specii, s.f. 1. (Biol.) Unitate
     fundamentală, subordonată genului, folosită în clasificarea plantelor şi animalelor, care cuprinde un grup de indivizi cu însuşiri comune, capabili să se încrucişeze între ei, în vederea perpetuării. 2. Soi, fel, varietate; clasă, categorie. 3. (în expr.) Specie literară, categorie de opere literare, grupate după criterii unitare, tematice sau formale, subordonată genului literar.
       SPECIFIC,-Ă, specifici, -ce, adj., s.n.
     1. Adj. Care este caracteristic, propriu unei fiinţe, unui lucru sau unui fenomen. 2. S.n. Caracter propriu, distinct al cuiva sau a ceva.
       SPECIFICARE, specificări, s.f. Indicaţie, menţiune, specificaţie. ♦ (Log.) Operaţie a determinării, privită sub raportul sferei, ca trecere de la noţiuni mai generale la noţiuni mai puţin generale.
       SPECIFICITATE s.f. 1. Ceea ce constituie specificul cuiva sau a ceva; notă aparte, distinctivă. 2. (Biol.) însuşire de seamă a metabolismului, prin care fiecare organism foloseşte în mod specific factorii din mediul înconjurător în elaborarea propriilor sale sub-stante.
          *
     . SPECTACULOS,- OĂSĂ, spectacu-loşi,-oase, adj. Care impresionează prin aspect, care atrage privirile.
   SPECTRAL,-A, spectrali,-e, adj. Care aparţine spectrului (1-3), privitor la spectru; de culoarea spectrului; ca de spectru. O Analiză spectrală, metodă de identificare a diferitelor elemente dintr-un corp cu ajutorul analizei spectrului luminii emise de corp.
   SPECTROSCOP, spectroscoape, s.n. Aparat destinat observării spectrului luminii.
   SPECTRU, spectre, s.n. 1. (Fiz.) Mulţime de valori, discrete sau continue, pe care le poate avea o anumită mărime, în condiţii determinate. 2. (Fiz.) Totalitatea liniilor de fluid, a liniilor de cîmp dintr-un magnet etc. 3. (Fiz.) Totalitatea imaginilor fantei de intrare a unui aparat spectral, obţinute prin descompunerea luminii albe. <0 Spectru de linii, spectru discontinuu, caracteristic substanţelor în stare atomică. Spectru de banda, spectru discontinuu, caracteristic substanţelor în stare moleculară, format din grupe de linii ce alcătuiesc benzile. Spectru de emisiune, totalitatea radiaţiilor emise de o substanţă prin excitarea acesteia. Spectru continuu, spectru ce cuprinde linii spectrale adiacente datorită faptului că lumina descompusă cuprinde toate radiaţiile. Spectru de absorbţie, spectru continuu din care lipsesc radiaţiile ab sorbite de substanţă la trecerea luminii.albe prin substanţa absorbantă.
4. Fiinţă supranaturală, cu diverse reprezentări, care pare a se arăta privirii cuiva, provocind spaimă; stafie, nălucă, fantasmă, fantomă. 5. Fig. Ceea ce provoacă îngrijorare, spaimă (anunţînd un pericol iminent).
   SPECULA, speculez, vb. I. Tranz. A trage foloase (în mod necinstit) dmtr-o anumită situaţie; a profita.
   SPECULANT,-A, speculanţi,-te, s.m. şi f. Persoană care face speculă.
   SPECULATIV,-A, speculativi,-e, adj. Care se ocupă numai (sau în mod exagerat) de teorie, neglijînd legătura cu
SPECULAŢIE-SPIN1
762
practica şi cu experienţa; abstract; imaginativ.
   SPECULAŢIE, speculaţii, s.f. 1. Studiu, cercetare abstractă, consideraţie pur teoretică asupra unei probleme.
2.  Speculă în afaceri, afacere bazată pe înşelătorie.
   SPECULĂ, specule, s.f. Comerţ ilicit care constă în vinderea sau în revinde-rea, cu preţuri exagerate, a unor mărfuri (care nu fac obiectul comerţului particular).
   SPEOLOGÎE s.f. Ştiinţă care se ocupă cu explorarea şi cu studiul complex al peşterilor,. [Pronunţat: spe-o-]
   SPERÂNŢA, speranţe, s.f. Sentiment de încredere în realizarea favorabilă a unei acţiuni, în realizarea unei dorinţe; nădejde. ♦ încredere în viitor, în reuşita cuiva. + (Concr.) Persoană tînără şi talentată ori capabilă, de la care se aşteaptă realizări mari.
   SPER JtJR,-A, (1) sperjuri,-e, s.m. şi f., (2) sperjururi, s.n. 1. S.m. şi f. Persoană care jură fals sau care îşi calcă jurămîntul. 2. S.n. Faptul de a-şi călca jurămîntul; nesocotire a unui jurămînt făcut; jurămînt fals făcut în faţa justiţiei (şi pedepsit de lege).
   SPERMANŢET s.n. Substanţă grasă, de culoare albă, cu aspect de ceară, obţinută din craniul de caşalot, de balenă sau de delfin, întrebuinţată în cosmetică şi la fabricarea luminărilor.
   SPERMATIC,-A, spermatici, -ce, adj. Care aparţine spermei, privitor la spermă, care conţine sau produce spermă. O Lichid spermatic, substanţa lichidă, cu compoziţie complexă,, secretată de glandele sexuale masculine, care conţine ca elemente esenţiale spermatozoizii; spermă.
   SPERMATÎDA, spermatide, s.f. Celulă haploidă care rezultă, la animale, dintr-o spermatocită secundară, după a doua diviziune meiotică, şi din care se dezvoltă spermatozoizii.
   SPERMATOCfTĂ, spermatocite, s.f. Celulă sexuală masculină diploidă (2n cromozomi) în care are loc prima diviziune meiotică.
   SPERMATOFiTA, spermatofite, s.f. (La pl.) Grup de plante superioare cu structura diferenţiată în rădăcină, tulpină, frunze, flori, şi care produc seminţe; plante care au seminţe; (şi la sg.) plantă care face parte din acest grup.
   SPERMATO GEN, -A, spermatogeni, -e, adj. (Despre celulele seminale) Care secretă, care produce spermatozoizi.
   SPERMATOZOID, spermatozoizi, s.m. Celulă sexuală mobilă constituind gametul mascul al animalelor şi al unor muşchi, ferigi etc.
   SPERMĂ s.f. Substanţă lichidă, cu compoziţie complexă, secretată de glandele sexuale masculine, care conţine ca elemente esenţiale spermatozoizii; lichid spermatic.
   SPERMÎE, spermii, s.f. (Anat.) Celulă flagelată, cu un cap care conţine nucleul, cu gît şi cu coadă, mobilă numai în contact cu lichidul spermatic.
   SPIC, spice, s.n. Inflorescenţă caracteristică gramineelor, alcătuită din mai multe flori mici prinse pe un ax, la baza bracteelor, adesea cu un peduncul floral. O Spic compus, spic alcătuit din mai multe spice mai mici.
   SPICUI, spicuiesc, vb. IV. Tranz. A culege (de ici, de colo), a extrage (materiale documentare, informaţii etc.) din diferite locuri, izvoare etc.
   SPICtJL, spicule, s.n. (Anat.) Formaţie mică, subţire, de forma unui ac, alcătuită dintr-o substanţă cornoasă, din calcar sau silice (la spongieri), din bioxid de siliciu şi sulfat de stronţiu (la radiolari).
   SPIN1, spini, s.m. 1. Organ în formă de ac sau de ţeapă, care creşte pe tulpina, pe ramurile, pe frunzele sau pe fructele unor plante, fiind frunze
763
SPIN2-SPIRITTIAL
modificate şi avînd rol de apărare sau de răspîndire (la fructe); ghimpe. 2. Nume dat mai multor plante erbacee sau lemnoase care au spini1 (1). ♦ Plantă erbacee bienală din familia compozitelor, cu tulpina ramificată, spinos-aripată, cu frunze penate, spi-nos-dinţate, şi cu flori roşii dispuse în capitule (Carduus acanthoides).
   SPIN2, spini, s.m. (Fiz.) Moment cinetic al electronului sau al oricărei alte particule elementare, asociat mişcării de rotaţie în jurul axei proprii.
   SPINAL, -A, spinali, -e, adj. (Anat.) Care aparţine coloanei vertebrale sau spinării, privitor la coloana vertebrală sau la spinare.
   SPIN OBULBAR, -A, spinobulbari, -e, adj. (Anat.) Care aparţine măduvei spinării şi bulbului; care se extinde în măduva spinării şi în bulb. O Cale spinobulbară, traiectul axonilor care străbat măduva spinării şi bulbul rahidian.
   SPIN0CEREBEL<5S, -OAsA,
                                                                                    spino-
cerebeloşi, -oase, adj. (Anat.) Care aparţine coloanei vertebrale şi creierului, care se extinde în coloana vertebrală şi în creier. Cale spinocerebeloasă, traiectul nervilor care străbat măduva spinării şi trunchiul cerebral şi se termină în scoarţa cerebeloasă, alcătuind calea sensibilităţii proprioceptive inconştiente.
   SPINOS, -OAsA, spinoşi, -oase, adj.
1. (Bot.) Care are spini1, ţepi, prevăzut cu spini1. 2. (Anat.) Care ţine de coloana vertebrală. O Apofiză spinoasă, a-pofiză dorsală a unei vertebre, pe care sînt inseraţi muşchii. 3. Fig. Complicat, dificil; greu de rezolvat.
   SPINOTAIjAMIC, -A, spinotalamiei, -ce, adj. (Anat.) Care aparţine măduvei spinării şi talamusului; care se extinde în măduva spinării şi în talamus. O Calea spinotalamică, fibre nervoase care străbat măduva spinării, bulbul, puntea şi pedunculii cerebrali ajungînd
în talamus, unde fac joncţiunea cu cel de al treilea neuron.
   SPICN, -OANA, spioni, -ogne, subst.
I. S.m. şi f. 1. Persoană însărcinată să culeagă clandestin informaţii secrete privitoare la un stat şi să le transmită altui stat. 2. Persoană care pîndeşte, observă pe alţii (pentru a furniza cuiva informaţii), II. S.m. Lamă de oţel, cu o grosime variabilă, folosită la determinarea şi la verificarea jocului sau a distanţei dintre suprafeţele a două piese asamblate. [Pronunţat: spi-on]
   SPIRALA, spirale, s.f. Curbă plană deschisă care se roteşte (sau se înfăşoară) în jurul unui punct fix.
   SPIRJDtlŞ, spiriduşi, s.m. Copil zburdalnic, vioi, neastîmpărat.
   SPIRIL, spirili, s.m. Nume generic dat unor bacterii în formă de fire în spirală mobilă, avînd la unul dintre capete cili, care se găsesc în apele stătătoare, unde trăiesc ca sapTofite.
   SPIRIT, spirite, s.n. 1. Factor ideal al existenţei (opus materiei); conştiinţă, gîndire. ♦ Minte, raţiune, intelect.
♦  Inteligenţă, ' deşteptilciune, isteţime; capacitate de imaginaţie, fantezie. ♦ (In filozofia idealistă şi în concepţiile mistico-religioase) Element considerat ca factor de bază al -universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul (1). ♦ (în concepţiile religioase) Fiinţă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiţii) stafie, strigoi, fantomă. 2. Persoană considerată sub raportul capacităţii sale intelectuale sau din punctul de vedere al însuşirilor morale, de caracter etc.; însuşire a unei astfel de persoane.
   SPIRITISM s.n. Doctrină şi practică superstiţioasă bazate pe credinţa în posibilitatea de comunicare a celor vii cu duhurile, spiritele celor morţi (prin mijlocirea unui mediu).
   SPIRITUAL, -A, spirituali, -e, adj. 1. Care aparţine spiritului, privitor la
SPIRITUALIZAT-SPONGIOS
764
spirit; ideal, imaterial; sufletesc. ♦ Intelectual; cultural; moral. 2. Inteligent, deştept, ager; dotat cu umor. [Pronunţat: -tu-af]
   SPIRITUALIZAT, -Ă, spiritualizaţi, -te, adj. Care este (sau pare a fi) detaşat de orice element material, corporal, senzual. [Pronunţat: -tu-a-]
   SPIR0CHI5T, spirocheţi, s.m. Numele mai multor bacterii în formă de filament în spirală, subţire, mobil, dintre care unele specii sînt saprofite, iar altele parazite (producătoare de boli grave laJ animale şi la om).
   SPIROMETRTJ, spirometre, s.n. Aparat pentru măsurarea capacităţii de respiraţie a plămânilor.
   SPIRT s.n. (Pop.; în expr.) Spirt de lemn, alcool metilic.
   SPIRTOS, -OĂSĂ, spirtoşi, -oase, adj. (Despre băuturi) Care conţine spirt, alcool; alcoolic.
   SPÎŢĂ, spiţe, s.f. 1. Fiecare dintre bucăţile de lemn sau dintre barele subţiri de metal care leagă cercul sau obezile unei roţi de butucul sau de centrul ei. 2. Fig. Grad de rudenie; neam; totalitatea oamenilor care provin din aceeaşi persoană.
   SPÎN, -Ă, spini, -e, adj. (Despre bărbaţi; adesea substantivat) Căruia nu îi creşte părul pe obraz.
   SPÎNZ, splnzi, s.m. Plantă erbacee foarte toxică, dicotiledonată, din familia ranunculaceelor, cu rizomul gros şi ramificat în numeroase fibre lungi, cu frunze palmate, cu flori verzui sau purpurii-verzui, aplecate în jos, cu miros specific, care se foloseşte în medicină; (reg.) bozoţel (Helleborus purpurescens ).
   SPLENDOĂRE, splendori, s.f. Frumuseţe deosebită, excepţională (prin aspect, proporţii, fast, strălucire etc.).
   SPLENIC, -Ă, splenici, -ce, adj. Care aparţine splinei, privitor la splină. O Artera splenică, arteră care alimentează splina, ramură a aortei abdominale.
   SPLÎNĂ, spline, s.f. Organ anatomic limfoid intern, moale şi spongios, de culoare roşie-violetă, situat în partea superioară stingă a cavităţii abdominale, de formă ovoidă, mobil în timpul respiraţiei, cu rol important în reglarea compoziţiei sîngelui, care produce lim-focite, anticorpi, distruge globulele roşii îmbătrînite şi depozitează globulele roşii (pe care le expulzează în sînge).
   SPOIĂLĂ, spoieli, s.f. însuşire superficială a unor maniere civilizate, a unor noţiuni de cultură. [Pronunţat: spo-ia-]
   SPOLIĂ, spoliez,vb. I. Tranz. (Livr.) A lua cuiva (cu forţa sau prin înşelăciune) bunurile de care dispune, a prăda, a jefui, a jecmăni; a lipsi pe cineva în mod abuziv de drepturi. [Pronunţat: -li-a]
   SPOLIATOR, -OĂRE, spoliatori, -oare, s.m. şi f. (Livr.) Persoană, clasă socială etc. care spoliază. [Pronunţat: -li-a-]
   SPONCI s.f. pl. (Pop. şi fam.; în expr.) Pe sponci, (care este) în cantitate mică, puţin; (care a lucrat, a fost făcut) în puţinele momente de răgaz.
   spongeSr, spongieri, s.m. (La pl.) încrengătură de animale nevertebrate inferioare, sedentare, acvatice, în general marine, solitare sau în colonii, cu corpul format dintr-o masă compactă de fibre elastice, rezistente, străbătută de un sistem de canale anastomozate şi de o reţea de spiculi de natură cornoasă, calcaroasă sau silicioasă; (şi la sg.) animal care face parte din această încrengătură; burete-de-mare. [Pronunţat: -gi-er]
   SPONGÎNĂ s.f. Substanţă cornoasă secretată de celulele (mezenchimatice) din corpul spongierilor.
   SPONGlOS, -OĂSĂ, spongioşi, -oase, adj. Care este poros ca un burete ; care are proprietatea de a absorbi lichidele, gazele. [Pronunţat: -gi-os]
765
SPONTAN-SPUMĂ
   SPONTAN, -A, spontani, -e, adj. (Adesea adverbial) Care se face, se produce de la sine, fără vreo cauză exterioară aparentă sau fără vreo intervenţie dinafară; care se face de bunăvoie, fără a fi silit de nimeni; care apare brusc, pe neaşteptate.
   SPONTANEITATE S.f. însuşirea de a fi spontan. ♦ Promptitudine, vioiciune, naturaleţe promptă în comportare. [Pronunţat: -ne-i-]
   SPOR1, spori, s.m. 1. Organ microscopic specializat, de înmulţire sau de rezistenţă, unicelular sau pluricelular, cu forme şi cu structuri variate, care se formează, pe cale asexuată, la bacterii şi la unele ciuperci, şi, în urma unui proces sexual, la ciuperci şi la licheni. 2. Organ de înmulţire sau de rezistenţă la sporozoare, unde reprezintă un stadiu în ciclul lor evolutiv.
   SPOR2, (3) sporuri, s.n. 1. Faptul de a progresa uşor, de a avea randament în muncă; progres. 2. Abundenţă, belşug, prosperitate; folos, cîştig. 3. Creştere, mărire, majorare; adaos, supliment. + (Concr.) Ceea ce reprezintă o creştere, o mărire, un adaos.
   SPORADIC, -A, sporadici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Care apare, care se manifestă din.cînd în cînd sau pe ici, pe colo; întîmplător, fără continuitate.
   SPORANGE, sporangi, s.m. (Bot.) Organ sau corpuscul de forma unei capsule sau a unui săculeţ, în care se produc spori1 asexuaţi, la pteridofite şi la unele ciuperci.
   SPORIFER, -A, sporiferi, -e, adj. (Despre organe vegetale) Care poartă sau produce spori1.
   SPOROCÎST, sporocişti, s.m. Formă larvară în care se află spori1 animali sau numeroase celule germinative animale.
   SPOROFiLA, sporofile, s.f. Frunză pe care se formează sporangi cu spori1.
   SPOROFfT,sporo/ifi, s.m. Organism vegetal la plantele inferioare, care
produce spori1 (în faza diploidă, din alternarea generaţiilor).
   SPOROFÎTIC, -A, sporofitici, -ce, adj. (Despre organe vegetale) Care produce spori1, producător de spori1 (într-o anumită fază).
   sporog<5n, sporogoni, s.m. Sporo-fit al muşchilor, capsulă în care se produc spori1 asexuaţi
   sporozoAr, sporozoare, s.n. (Zool.; la pl.) Clasă de protozoare caracterizată prin prezenţa stadiului de spor1 în ciclul lor evolutiv, care trăiesc ca parazite intracelulare provo-cînd boli grave, la oameni şi la animale; (şi la sg.) animal care face parte din această clasă. [Pronunţat: -zo-ar] SPORT, sporturi, s.n. Ansamblu de exerciţii fizice şi de jocuri practicate metodic, în scopul formării şi perfecţionării unor calităţi fizice şi morale specifice, precum şi pentru latura lor spectaculară; fiecare dintre exerciţiile sau jocurile înglobate în acest ansamblu.
   SPRINŢAR, -A, sprinţari, -e, adj. (Pop. şi fam.) Plin de zburdălnicie; zglobiu, nebunatic.
   SPULBERA, spulber, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) ridica în vîrtej şi a (se) împrăştia în aer. ♦ A (se) risipi, a (se) împrăştia.
   SPUMANT, -A, spumanţi, -te, adj., s.m. (Substanţă) care, adăugată unui sistem dispers de gaz în lichid, micşorează tensiunea de suprafaţă şi se adsoarbe la limita de separaţie gaz--lichid, stahilizînd spuma.
   SPUMÂRE, spumări, s.f. Operaţie de formare a unei spume prin dispersarea unui gaz (constituind faza dispersă) într-un lichid (mediu de dispersie), în prezenţa unui spumant solubil în lichid (care uşurează procesul şi stabilizează spuma).
   SPtJMA, spume, s.f. 1. Sistem, dispers de gaz în lichid obţinut, accidental sau intenţionat, prin amestecarea
STABIL-STANDARD
766
şi prin agitarea lichidului cu aer, cu ajutorul unor spumanţi, printr-o reacţie chimică etc. şi folosit la stingerea incendiilor, în flotaţie, la fabricarea unor materiale poroase etc. 2. Nume dat unor substante, unor materiale
                                         y • •
foarte uşoare. <0 Spuma de mare, 2 Mg0-3Si02*2H20, silicat de magneziu hidratat natural.
  STATUT,, stabile, adj. (Fiz.; în expr.) Echilibru stabil, echilibru caracterizat prin faptul că un corp scos din starea de echilibru revine la starea iniţială.
  STABILITĂTE s.f. 1. însuşirea de a fi stabil, solid, trainic, de a dura' mult (fără să se schimbe). 2. (Fiz.) Proprietate a unui corp de a-şi menţine starea sau de a reveni la starea iniţială cînd este deplasat din această stare.
  STABILIZARE, stabilizări, s.f. 1. Consolidare, întărire, statornicire. O Stabilizare bănească, reformă bănească care constă în trecerea de la bani depreciaţi la bani noi, stabili, ca premisă pentru stabilitatea economiei. 2. (Chim.) Operaţie de prevenire a descompunerii unei substanţe, a unui explozibil, a coagulării unei soluţii coloidale, a sedimentării unei suspensii, a dezemulsionării unei emulsii etc. prin adăugarea unui stabilizator.
  STABILIZATOR, -OĂRE, stabilizatori, -oare, adj., s.m. 1. Adj. Care face stabil, care dă stabilitate. 2. S.m. (Chim.) Substanţă care se adaugă unui sistem fizico-chimic (soluţie co-loidală, suspensie, emulsie etc.) pentru a-i mări stabilitatea, impiedicînd sau încetinind, după caz, coagularea, sedimentarea, dezemulsionarea etc.; sta-bilizant.
  STADION, stadioane, s.n. Teren special amenajat, ddtat cu instalaţii şi cu materiale sportive, vestiare etc. şi înconjurat de tribune pentru spectatori, destinat desfăşurării competiţiilor sportive. [Pronunţat: -di-on]
    STĂDIU, stadii, s.n. Fiecare dintre perioadele distincte în dezvoltarea unui proces, a unui fenomen, a unei acţiuni etc. din natură sau din societate; fază.
    STAFIE, stafii, s.f. Fiinţă supranaturală închipuită cu diverse înfăţişări, care pare a se arăta privirii euiva, producînd spaimă; fantomă, nălucă, fantasmă, spectru.
    STAGIĂR, -Ă, stagiari, -e, adj. 1. (Despre oameni; adesea substantivat) Care îşi face stagiul (într-un domeniu de activitate). 2. Care ţine de stagiu, privitor la stagiu. [Pronunţat: -gi-ar]
    STĂGIU, stagii, s.n. 1. Perioadă de timp în cursul căreia un om al muncii începător lucrează pentru a dobîndi experienţă în profesiunea sau în specialitatea lui, pentru arşi dovedi aptitudinile profesionale şi capacitat ea de muncă. ♦ Vechimea în muncă a unui angajat (începător). 2. Perioadă de timp oare constituie o etapă în desfăşurarea unei acţiuni, a.unui proces etc.
    STAGNĂRE, stagnări, s.f. Oprire, rămînere pe loc. ♦ Fig. Lipsă de activitate (în economie, societate, cultură etc.); lîneezire.
    STALACTITĂ, stalactite, s.f. Coloană calcaroasă fixată prin baza sa de tavanul unei galerii subterane, formată prin depunerea carbonatului de calciu din picăturile de apă.
    STALAGMITĂ, stalagmite, s.f. Coloană calcaroasă formată pe podeaua unor galerii subterane, prin depunerea v carbonatului de calciu din picăturile de apă căzute din tavan.
    STAMlNĂ, stamine, s.f. Organ bărbătesc de reproducere a florii, alcătuit din filament şi din anteră cu polen.
    STĂNDARD, standarde, s.n. 1. Normă sau ansamblu de norme care reglementează calitatea, caracteristicile, forma etc. unui produs; (concr.) document în care sînt consemnate aceste norme. + (Concr.) Produs realizat pe baza unui standard (1). ♦ Fig. (Adjecti-
767
STAND ARDIZARE-STATIC
val) Lipsit de originalitate, făcut după un şablon; comun. 2. (în expr.) Standard de viaţă, grad de. dezvoltare a condiţiilor de viaţă caracteristice unei persoane sau unei colectivităţi; nivel de trai; standing.
  STANDARDIZARE, standardizări, s.f. Acţiune organizată de stat pentru reglementarea, prin intermediul standardelor de stat, a calităţii, caracteristicilor, formei etc. produselor din economia naţională, în scopul îmbunătăţirii şi asigurării calităţii produselor, al creşterii productivităţii muncii şi reducerii preţului de cost.
  STĂNDING o.n. Standard de viaţă. [Pronunţat: stending]
  STĂNIC, -Ă, stanici, -ce, adj. (Despre compuşi ai staniului) Care conţine staniu tetravalent.
  STANIOL, stanioluri, s.n. Foaie subţire de staniu (sau de aluminiu), folosită la împachetarea unor alimente, a unor ţigarete etc., în scopul unei bune conservări. [Pronunţat:       -ni-ol\
  STÂNIU s.n. Sn cu Z = 50. Element chimic cu caracter metalic, din grupa a IV-a, principală, a sistemului periodic al elementelor, care se prezintă în trei modificaţii alotropice; sub forma cea mai stabilă este de culoare albă-ar-gintie, uşor fuzibil, foarte maleabil, cu duritate mică, cu rezistenţe mecanice slabe,' cu activitate chimică relativ redusă; folosit pentru elaborarea unor aliaje, la fabricarea staniolului, în operaţiile de cositorire etc.; cositor.
  STAN OS, -OĂSĂ, stanoşi, -oase, adj. (Despre compuşi ai staniului) Care conţine staniu bivalent.
  STÂRE, stări, s.f. 1. Situaţie în care se află cineva sau ceva; mod, fel, chip în care se prezintă cineva sau ceva. ♦ Situaţie a unui corp sau a unui sistem determinată de structura sa, de condiţiile exterioare etc. şi definită prin anumite mărimi său prin anumiţi parametri. 2. (Fiz.; ta expr.) Stare funda-
mentală, starea unui electron dintr-un atom caracterizată prin cea mai joasă energie. Stare excitată, stare caracteristică unei substanţe, unei molecule, unui atom realizată în urma absorbţiei de energie.
   STĂREŢ, -A, stareţi, -e-, s.m. şi f. Călugăr sau călugăriţă care conduce o mănăstire; egumen.
   STAS, stasuri, s.n. Acronim pentru standard de stat.
   STAT1, state, s.n. 1. Organizaţie politică a societăţii împărţite în clase sociale, cu caracter istoric şi de clasă, element principal al suprastructurii, cuprinzînd armata, justiţia, închisorile şi alte instituţii administrative, cu ajutorul cărora clasa dominantă îşi exercită puterea politică în scopul asigurării intereselor sale economice şi politice, interne şi externe. O Stat socialist, statul democraţiei muncitoreşti, revoluţionare, reprezentantul suprem al proprietarilor şi producătorilor, organizatorul vieţii comune a întregului popor, al întregii naţiuni, expresia cea mai democratică a conducerii societăţii de către popor.
2.  (Mii.; în expr.) Stat-major, organ de conducere a trupelor format dintr-un număr de ofiţeri (repartizaţi în birouri sau secţii) sub conducerea unui şef.
   STAT2, state, s.n. Listă, tabel. ♦ Spec. Tabel in care sînt specificate drepturile băneşti pe care le au de primit oamenii muncii sau colaboratorii uriei întreprinderi sau ai unei instituţii.
   STAT3, staturi, s.n. (Pop.) înălţime a corpului omenesc; statură. ♦ Trup, corp omenesc.
   STATIC, -A, statici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care nu se mişcă, nu se schimbă, nu se dezvoltă; imuabil, fix; lipsit de dinamism. O (Fiz.) Presiune statică, presiune exercitată în toate direcţiile, în interiorul unui fluid în echilibru, determinată de greutatea fluidului. 2.
S.f. Parte a fizicii care studiază echili-
STATISTIC-STATTONE
768
brul corpurilor aflate în stare de mişcare sau de repaus.
   STATISTIC, -A, statistici, -ce, s.f., adj. I. S.f. 1. Evidenţă numerică, situaţie cifrică referitoare la diverse fenomene (izolate sau de masă). 2. Culegere, prelucrare şi valorificare a unor date legate de fenomene de masă.
3. Ştiinţă care culege, sintetizează, descrie şi interpretează date referitoare la fenomene de masă. 4. Teorie fizică ce urmăreşte şi descrie comportarea generală a unui sistem format din numeroase particule. II. Adj. Care aparţine statisticii (I), privitor la statistică, bazat pe statistică. O Populaţie statistică, orice mulţime care formează obiectul unei analize statistice. Unitate statistică, element al unei populaţii statistice; individ.
   STATfy, stative, s.n. Dispozitiv folosit la montarea şi la susţinerea unor piese şi aparate de laborator.
   STATIVE s.f. pl. (Reg.) Război de ţesut ţărănesc, manual.
   STATOCÎST, statociste, s.n. Organ de echilibru şi de auz, în formă de veziculă, la celenterate, viermi, gasteropode, cefalopode etc., conţinînd un lichid cu statolite.
   STATOLlT, statolite, s.n. 1. Incluziune de grăunciori de calciu, de silice sau de alte substanţe, conţinute în statocist, care stimulează celulele senzoriale, în timpul mişcării animalului.
2. Incluziune de grăunciori de amidon, solidă, intracelulară, la plante.
   STATOR, statoare, s.n. Parte fixă a unei maşini electrice.
   STATOREACTGR, statoreactoare, s.n. Reactor cu flux continuu de gaze, care funcţionează fără compresor şi care este adus la viteza de regim de un motor auxiliar, folosit pentru propulsia unor avioane supersonice. [Pronunţat: -re-ac-]
  STAT ORNIC,-A, statornici,-ce, adj. Care este mereu la fel, care nu se schimbă.
  STATORNICI, statornicesc, vb. IV. Refl. şi tranz. A (se) aşeza, a (se) stabili (pentru totdeauna sau pentru multă vreme) într-un anumit loc.
  STATUĂ, statuez, vb. I. Tranz. (Livr.) A hotărî, a decide în mod oficial (printr-un statut, printr-o lege etc.). [Pronunţat: -tu-a]
  STATUĂR,-Ă, statuari,-e, adj., s.f.
1.  Adj. Privitor la statui, care ţine de sculptarea statuilor. + Ca o, statuie, monumental. 2. S.f. Arta statuară (1). + (Concr.) Operă statuară (1). [Pronunţat: -tu-ar]
  STATtJIE, statui, s.f. Sculptură care reprezintă, în trei dimensiuni, imaginea (integrală a) unor fiinţe, a unor figuri alegorice etc. (expusă, de obicei, într-un spaţiu deschis). [Pronunţat: -tu-ie]
  STATU-QUO s.n. Stare care a existat mai înainte, care se menţine şi în momentul de faţă şi în raport cu care se apreciază efectele unui tratat, ala unei convenţii etc. [Pronunţat: -cVo]
  STATTÎT, statute, s.n. Act sau ansamblu de dispoziţii cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura şi modul de funcţionare ale unei organizaţii, asociaţii etc. ♦ Lege; regulament.
  STĂŢIE, staţii, s.f. Punct de oprire (anume amenajat) pentru traseul unor vehicule. + Staţie interplanetară, staţie ipotetică pentru zborurile cosmice, pe care navele cosmice ar putea ateriza, în drumul către alte planete (păs-trîndu-şi viteza). Staţie cosmică (sau spaţială), vehicul cosmic sau satelit artificial plasate pe o orbită în jurul' pămîntului, folosite, de obicei, pentru cercetări.
  STAŢltJNE, staţiuni, s.f. Localitate în care se găsesc condiţii de climă,
 769
STAVRIB-STELAT
ape minerale, nămol etc. favorabile sănătăţii. rPronuhţat': -fi-u-]
   STAVRfl), stavrizi, s.m. Mic peşte teleostean marin, răpitor, cu corpul fusiform, acoperit cu solzi mărunţi şi' avînd linia laterală cu o curbură la jumătatea ei (Trackarus ponticus).
   STĂRUf stărui, vb. IV. Intranz. A ruga insistent şi în mod repetat ceva pe cineva; a insista.
   STĂRUÎNŢĂ, stăruinţe, s.f. 1. Faptul de a stărui; rugăminte, cerere repetată şi insistentă; insistenţă. 2. Perseverenţă, tenacitate (într-o acţiune, intr-un sentiment etc.). ♦ Silinţă, străduinţă într-o acţiune.
   STĂTĂTOR,- OĂRE, stătători,-oare; adj. (Despre ape) Care nu curge, care este localizat într-o scobitură a scoarţei pămînteşti. _
   STĂYILĂR, stăvilare, s.n. Construcţie ridicată de-a latul unei ape curgătoare, pentru a menţine un anumit nivel al apei situate mai sus de această construcţie.
   STEA, stele, s.f. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze incandescente aflată la o temperatură foarte ridicată (între 3 000° şi 50G00°K), avînd formă sferica şi care se roteşte cu viteze mari (unele cu 900 000 km/h). 2. Obiect, desen etc.. care are o formă asemănătoare icu aceea-prin care este reprezentată în mod convenţional o stea(l). O Steaua culorilor, formă geometrică cu înfăţişare de stea în şase colţuri, avînd colţurile colorate în cele. şase culori principale (primare, şi binare), folosită, în teSria culorilor, pentru a evidenţia resorturile : clasificării culorilor; cerc cromatic. 3. (Zool.; în expr.) Stea-de--mare, (la pL) clasă de echinoderme marine, animale de pradă, cu corpul alcătuit dintr-un disc central de la care pornesc cinci (sau mai multe) braţe mobile, în direcţie radială, care îi dau aspect de stea (Asterias); (şi
la sg.) animal care face parte din această clasă; asteridă.
   STEAG, steaguri, s.n. Mică unitate militară din ţările române, în evul mediu, alcătuită din slujitorii marii boierimi (care formau călărimea) şi care avea drapel propriu.
   . STEARĂT, stearaţi, s.m. Sare sau ester al acidului stearic. [Pronunţat: ste-a-]
   -  STEĂRIC adj. (în expr.) Acid stea-ric, CHs-(CH2)16COOH, acid alifatic monocârboxilic, răspîndit în natură sub formă de gliceride (în grăsimi animale şi în unele uleiuri vegetale), din care se obţine, prin sapomfieare, substanţă solidă, incoloră, inodoră, insolubilă în apă, solubilă în solvenţi organici, folosit la fabricarea unor produse cosmetice, a luminărilor, a stea-raţilor. [Pronunţat: ste-a-]
   STEG0CEFĂL, stegocefali, s.m. (La pl.) Ordin de amfibieni fosili apăruţi în devonian, cu dezvoltare maximă în carbonifer, caracterizaţi prin prezenţa unei cuirase de plăci osoase care le acoperea capul, cu numeroşi reprezentanţi de ' dimensiuni mari; (şi la şg.) animal care făcea parte din acest ordin.
   STEJĂR, stejari, s.m. (La pl.) Gen de arbori înalţi din familia fagaceelor, cu tulpina dreaptă, cu coroana largă, cu frunzele adine crestate, cu florile grupate în amenţi,. cu fructul o achenă mare oval-cilindrică (ghinda), cu lemnul rezistent şi dur, folosit în industria construcţiilor, a mobilelor, la calea--ferată, în industria minieră, iar frunzele la extragerea unor substanţe ta-nante (Quercus); (şi la sg.) arbore care face parte din acest gen.
   STELĂT,-Ă, stelaţi,-te, adj. 1. (Anat.; în expr.) Celulă stelata, celulă în formă de stea din ţesutul conjunctiv. 2. (Bot.; în expr.) Muşchi stelat, specie de muşchi care trăieşte în locurile umede din păduri, avînd frunzuliţele
49  — Dicţionarul limbii române pentru elevi
STENIC-STERN
770
 dispuse ca o rozetă sau ca o stea, la vîrful tulpiniţei.
    STENIC,-Ă, stenici,-ce, adj. (Livr.) întăritor.       ,
    STENOGRAMĂ, stenografiei, vb. I. Tranz. (Şi fig.) A înregistra vorbirea cuiva cu ajutorul unor semne convenţionale. [Pronunţat: -fi-a]
    STENOT3§RM,-Ă, stenotermi,-e, adj. (Despre unele animale) Care este adaptat la variaţii limitate de temperatură ; care nu suportă variaţii mari de temperatură.
    STfÎPĂ, stepe, s.f. Regiune întinsă (in special de cîmpie) din zonele temperate aride, care cuprinde asociaţii vegetale de ierburi xerofile, Între care domină gramineele; vegetaţie ' specifică acestei regiuni.
    STER, steri, s.m. Unitate rîe măsură pentru volume, egală cu un, metru cub, întrebuinţată la măsurarea lemnelor aşezate în stive; se notează: st.
 . # STEREOCHIMiE s.f. Ramură a chimiei care se ocupă cu forma spaţială a moleculelor. [Pronunţat: -re-o-]
    STEREOFONÎE s.f. Procedeu de reproducere a sunetelor (înregistrate) caracterizat printr-o reconstituire a repartiţiei spaţiale a surselor sonore, care dă ascultătorului senzaţia că se .află. chiar în apropierea (sau în mijlocul) acestor surse. [Pronunţat: -re-o-]
    STEREOIZOMER,-Ă^ereoizomeri,-e, adj., &.m. (Substanţă izomeră) care se caracterizează prin modul diferit de aşezare în spaţiu a atomilor sau a radicalilor din moleculă. [Pronunţat: -re-o-i-]
    STEREOIZOMERlE s.f.. Izomerie determinată de aşezarea diferită în spaţiu a atomilor sau a radicalilor din moleculă. [Pronunţat: -re-o-i-]
    STERE O SPECÎFIC,-Ă,   stereospeci-
 fici,-ce, adj. (Despre catalizatori de polimerizare) Care dirijează reacţia de polimerizare în sensul obţinerii unor polimeri cu structură regulată în spaţiu.. ♦ (Despre enzime) Care dirijează
 reacţia catalizată de enzime spre formarea numai a unuia dintre: stereoizo-merii posibili. [Pronunţat: -re-o-]
   STEREOTIP,-Ă, (I) stereotipuri, s.n., (ÎI) stereotipice, adj. I. S.n. 1. Placă plană sau semicilindrică, turnată din metal, mulată în cauciuc sau în alt material plastic, reprezentînd reproducerea unui text sau a unui clişeu şi întrebuinţată ca formă de tipar la tipărirea ediţiilor unei lucrări de mare tiraj. 2. (Fiziol.; în expr.) Stereotip dinamic, sistem de reflexe condiţionate care se formează datorită repetării, în aceeaşi succesiune, a .condiţiilor din mediul înconjurător. II. Adj. 1. Tipărit după un stereotip (11). 2. Fig. Care se repetă în aceleaşi condiţii, care este mereu la fel, neschimbat, obişnuit, banal; stereotipic; banalizat prin re-, petare. [Pronunţat: -re-o-]
   ‘STERIL,-Ă, sterili,-e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre animale) Care nu poate procrea; (despre plante) care nu face' roade sau seminţe. 2. S.n. Gangă. 3. Adj. Care a fost sterilizat sau dezinfectat.
4. Fig. Care nu duce la nimic, care nu dă nici un rezultat; inutil, zadarnic.
   STERILITATE s.f. 1. Starea, însuşirea de a fi steril (1); incapacitate de a procrea, de a face roade. 2. Fig. Incapacitate de a crea, de a produce ceva (din punct de vedere spiritual).
   STBRTLIIiĂ. sterilizez, vb. I. Tranz. A distruge sau a elimină microbii ori fermenţii dintr-un mediu sau de pe-un obiect; a face să fie steril (3), prin încălzire, cu ajutorul dezinfectanţilor, prin filtrare, sub ''acţiunea ultrasunetelor, a radiaţiilor ultraviolete etc.
   STERLINĂ, sterline, adj. (în expr.) Liră sterlină, monedă de aur sau de argint, constituind principala .unitate monetară din.Marea Britanie.
   ■  STER?(, sternuri, s.n. Os lung şi plat, median şi impar, aşezat în mijlocul părţii anterioare a toracelui, de care se prind primele şapte perechi de coaste, precum şi claviculele.
771
STEROID-STIGMATIZA
    STEROÎD, steroide, s.n. Denumire a unei clase de substanţe organice a căror moleculă este formată din trei inele ciclohexanice şi un inel ciclo-pentanic condensate, cu funcţii foarte diferite, larg răspîndite în natură şi din care fac parte sterolii (ergosterolul, colesterolul etc.), hormonii (sexuali, suprarenali), vitamina D etc.'
    STERP, STEĂRPĂ, sterpi,-e, adj. (top.) Steril (1). + Fig. Care nu ere-eazăj nu produce nimic (din punct de vedere spiritual), care nu dă nici un rezultat; zadarnic.                        “
    STETOSCOP, stetoscoape, s.n. Instrument medical cu ajutorul căruia sînt percepute zgomotele produse de diverse organe interne.
    STIBtNl s.f . Trisulfură de stibiu naturală, substanţă cristalină, care apare in filoanele hidrotermale, asociată cu cuarţ, cu minerale de plumb şi de argilă, folosită că minereu pentru stibiu.                      .
    STÎBIU s.ni (Chim.) Antimoniu.
    STICLĂ, sticle, s.f. 1, (Şi în expr. sticlă de silicat) Amestec de dioxid de -^iliciu şi silicaţi complecşi ai diferitelor metale, obţinut prin solidificârea topi-. turii formate, în principal, din nisip silicios, carbonat de sodiu (sau de potasiu) ca fondant, carbonat de calciu (sau oxid de plumb) ca stabilizator, folosit la fabricarea materialelor de construcţii, a produselor de larg consum,
 ; a vaselor de laborator, în optică etc. O Stidă obişnuită, sticlă de sUicat, silico--calco-sodică, folosită lă fabricarea materialelor de construcţii (geamuri, piese presate, vată de sticlă etc.), a produselor de larg consum. Stidă de Boe-: mia, sticlă de silicat, silico-calco-pota-sică, folosită la fabricarea vaselor de laborator. Stidă cristal, sticlă de silicat, silico-plumbo-potasică, folosită pentru fabricarea de obiecte ornamentale, de lux etc. Stidă de cuarţ, sticlă obţinută prin solidificarea ţopiturii de cuatţ, folosită la aparatura de labo-
 rator (care trebuie să reziste la variaţii mari de temperatură), la fabricarea lămpilor de cuarţ pentru radiaţii ultraviolete. Stidă optică, sticlă cu proprietăţi speciale folosită la fabricarea lentilelor, a prismelor aparatelor optice etc. Sticlă organică (sau sticlă plexi, stiplex, plexiglas), material plastic sub formă de foi, transparent, folosit ca înlocuitor al geamurilor ineasabile, în optică etc. Stidă solubilă, silicat de sodiu. Stidă vulcanica (sau naturală), rocă cu structură amorfă, sticloasă, provenită din răcirea bruscă a magmei.
 2.  Obiect sau piesă componentă a unui obiect, realizate din sticlă (1). O Stidă de ceas, piesă din placă de sticlă, uşor bombată, folosită pentru acoperirea vaselor de laborator în timpul fierberii lichidelor (pentru a nu pierde substanţa prin stropii aruncaţi). Sticlă picătoare, vas de sticlă din care se . poate turna un lichid picătură cu picătură.                   -
   STICLITE, stideţi,. s.m. Mică pasăre cîntătoare din ordinul paseriformelor, cu penele viu şi divers colorate în roşu, negru, alb şi galben (Carduelis car-duelis).
   STICLOS,-OĂSĂ, stidoşi, -oase, adj. Ca de sticlă, lucios (şi neted) ca sticla; strălucitor.' O Spărtură, stidoasă, spărtura unui material (porţelan etc.), lucioasă, ca de sticlă. Luciu stidos, luciu prezentat de substanţele transparente cu indice de refracţie mic.
   STIGMĂT, stigmate, s.n. 1. Partea superioară terminală a stilului, acoperită cu im lichid lipicios şi vîscos secretat de papile, pe care se prinde şi germinează polenul, la plantele cu flori. 2. Fiecare dintre cele două deschizături ale traheelor, aşezate pe părţile laterale ale corpului unor insecte, miriapode etc. 3. Fig.- Urmă (ruşinoasă) lăsată de ceva.
   STIGMÂTIZĂ, stigmatizez, vb. I. Tranz. A arunca asupra cuiva sau a
STIGMĂ-STÎMULATOR
772
 ceva dispreţul public, a condamna cu toată severitatea; a înfiera, a dezonora.
    STfGMĂ, stigme, s.f. Organit foto-sensibil, la flagelate, ca o pată roşie, situat, lîngă corpusculul bazai, care serveşte pentru orientarea animalului spre lumina cea mai potrivită.
    STIH, stihuri, s.n. (înv-, pop. şi poetic) Vers; (la pl.) poezie.
    STfflÎE,, sii7»i, s.f. 1. Fenomen al naturii care se manifestă ca o forţă distrugătoare. 2. (în mitologia populară şi în superstiţii) Duh rău personi-ficînd o forţă oarbă, distrugătoare a naturii.j
    STÎHlNIC,-Ă, stihinici,-ce, adj. Care ţine de stihie, care se manifestă ca o forţă irezistibilă, distrugătoare.
    STIL, stiluri, s.n. 1.1. Mod specific de exprimare intr-un anumit domeniu al activităţii (spirituale) omeneşti. 2. Totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte, într-un mod specific, un scriitor pentru ca să ne comunice (şi să ne convingă despre) modul său propriu de a resimţi lumea şi viaţa.
♦  Talentul, arta de a exprima ideile şi sentimentele într-o formă corectă, aleasă, personală. 3. (A. pl.; în expr.) Stil gotic (sau ogival), stil arhitectural apărut în sec. XII, în Europa Occidentală, şi care s-a dezvoltat pînă în sec. XVII, caracterizat prin predominarea formelor arhitectonice înalte şi zvielte, printr-un număr mare de deschideri în ziduri, prin arcuri şi bolţi ogivale, prin contraforturi, prin vitralii şi prin bogăţia sculpturilor în piatră. 4. (în expr.) Stil de conducere, ansamblu complex de comportamente individuale (atitudini, maniere, modalităţi proprii de acţiune), precum şi tehnicile specifice pe care le dezvoltă un conducător în diferite momente ale actului său de cpnducere şi în relaţiile directe cu colaboratorii. II. Prelungire subţire şi cilindrică a pistilului, situată între ovar şi stigmat, cu rol de legătură
între acestea două, existentă la majoritatea plantelor cu flori.
   STILlSTIC,-Ă, stilistici, -ce, adj., s.f.
1. Adj. Care ţine de stil (11,2), privitor la stil, specific stilului. 2. S.f. Dişci- . plină- care studiază mijloacele lingvistice de exprimare ale unei colectivităţi, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv, al expresivităţii sau al corectitudinii.
   STLLIZĂ,tfî#izez, vb. I. Tranz. A da unui text o formă mai corectă, mai Îngrijită.                       -
   ST1LIZĂRE, stilizări, s.f. Acţiunea de a stiliza şi rezultatul ei.
   STILÎZÂT,-!, stilizaţi,-te, adj. (Despre motive ornamentale, desene etc.) Realizat în linii simplificate după un model din natură; (despre obiecte) schematizat într-o formă adecvată, în vederea obţinerii unui efect decorativ;
   STELOlDĂ, stiloide, adj. (Anat.; în expr.) Apofiză stiloidă, apofiză situată în partea hioidiană a osului temporal, de formă conică, lungă de 2,5 cm, servind ca punct de inserţie pentru muşchi şi pentru ligamente.
   : STÎMĂ, stime, s.f. Sentiment de preţuire (plină de respect) determinat de meritele sau de calităţile cuiva sau a ceva; consideraţie, respect; atitudine respectuoasă*                           *
   STÎMUL, stimuli, s.m. Factor fizic,, chimic, biologic sau psihologic, din mediu (extern sau intern), care provoacă o stimulare sau o excitare a substanţei vii, declanşînd o reacţie sau o Schimbare în activitatea unui organism sau a unei părţi a acestuia; excitaţie, excitator, excitant. ^
   STIMXJLĂ,stimulez, vb. I. Tranz. A da avînt, a îndemna, a încuraja, a impulsiona* a face să progreseze.
   STOHJLATly,-Ă, stimulativi,-e, adj. Care stimulează; stimulator.
   STIMULATOR,- OĂRE, stimulatori, -oare, adj., s.mT. (Substanţă, agent, ele-
773
STIMULENT-STOC
ment) care stimulează. ♦ (Substanţă organică) ce accelerează creşterea plantelor.
   STDTUUSNTj stimulente, s.n. 1. Ceea ce stimulează; impuls, imbold, îndemn. O Stimulent material, recompensă bănească sau de natură materială acordată oamenilor muncii, în vederea cointeresării în rezultatele activităţii lor;. Stimulent moral, recompensă de ordin nematerial, utilizată în socialism, care, împreună cu stimulentul material, asigură cointeresarea în sporirea producţiei şi în creşterea eficienţei economice a activităţii unităţilor. 2. Medicament, substanţă care excită activitatea unui organ ori a unui sistem sau care se ia ca reconfortant împotriva oboselii.
   STINDĂRD, stindarde, s.n. 1. (Astăzi rar sau poetic) Steag, drapel.
2.  Petala cea mai mare, superioară, lăţită, asemănătoare cu im stindard (1), la florile plantelor din familia leguminoaselor; steag, steguleţ.
   STES’GĂT<5B, stingaioare, s.n. Dispozitiv, aparat etc. folosit pentru stingerea unor scîntei,- a unei flăcări, a unui foc. <0 Stingăior de incendiu, aparat folosit pentru stingerea focului, prin împroşcarea asupra materialelor care ard a linei substanţe gazoase, lichide, pulverulente sau înspumate, care împiedică contactul materialelor cu aerul; extinctor. Stihgător de sdntei, dispozitiv pentru stingerea scînteilor şi a arcurilor electrice de la contactele întrerupătoarelor electrice.
   STÎNGERE, stingeri, s.f. Amestecare a două substanţe (dintre care una este un lichid), ce decurge cu efervescenţă şi cu dezvoltare de căldură şi care încetează clnd reacţia a Încetat. O Stingerea varului, operaţia de hidratare a varului, în.care-are loc transformarea oxidului de cailciu în hidroxid de calciu şi obţinerea, după cantitatea de apă folosită, a varului stins în pastă
sau a varului stins în pulbere, folosite în construcţii.
  STINGHER,-!, stingherise, adj. 1. Care este izolat, doar ici şi oolo; răzleţ. + Care se simte străin, stinjenit, jenat. 2. Care a rămas fără pereche.
  STÎPLEX s.n. Denumire comercială dată stidei organice şi produselor din polimetacrilat de metil; plexiglas. •
  STffiJSN s.m. C6H5CH=CH2. Hidrocarbură din clasa arenelor, cu catenă laterală nesaturată, lichid incolor, insolubil în apă, solubil în alcool şi în benzen, folosită la fabricarea polistirenului, a cauciucului butadienstirenic etc.; vinilbenzen, feniletenă.
  STIRIGOJJE, stirigoi, s.f. Numele a două plante erbacee robuste, otrăvi toare, monocotiledonate', din familia liliaceelor, dintre care una cu flori albe şi cu frunze mari (Veratrum album), iar cealaltă cu flori purpurii închis (dispuse în raceme) şi cu frunze mai mici (Veratrum nigrum). [Pronunţat: -goa-ie\ '            \ ■
  STfojEN, stinjeni, s.m. Unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă şi după regiune, de la 1,96 m la 2,23 m. ♦ Unitate de măsură pentru volumul lemnelor aşezate în stivă, egală cu opt steri.
  STÎNJENÎSL, stinjenei, s.m. Numele mai multor plante erbacee perene, monocotiledonate, din familia iridaceelor, cu frunze lungi, drepte, în formă de sabie şi cu flori mari violete,- albastre, albe sau gălbui, care cresc în locuri mlăştinoase; iris, stînjen (Iris).
  STÎBC, stîrci, s.m. Nume dat mai multor păsări de baltă din ordinul ciconiiformelor, cu penele colorate în cenuşiu, alb sau roşiatic, cu ciocul, cu gîtul şi cu picioarele lungi, de obicei cu un smoc de pene lungi pe cap (şi care se hrănesc cu peşte).
  STOC, stocuri, s.n. Cantitate de bunuri existente ca rezervă în depozitul
 STOCA-STRAT
774
unui magazin, al unei întreprinderi, într-o piaţă etc.
   STOCĂ* stochez, vb. I. Tranz. A depozita un bun în stoc, a crea un stoc.
   STOCĂSTIC.,-Ă, stocastici,-ce, adj., s.f. 1. Adj. (Despre fenomene, legi) Care se produce întîmplător, care este legat de hazard. 2. S.f. Disciplină matematică ce pune în valoare statisticile cu ajutorul calculului probabilităţilor.
   STOICISM s.n. Curent filozofic în Grecia şi în Roma antică, ce conţinea elemente materialiste (în problema cunoaşterii) şi care, în domeniul eticii, susţinea că oamenii trebuie să trăiască potrivit raţiunii, să renunţe la pasiuni şi la plăceri, să considere virtutea ca singurul bun adevărat şi să se dovedească neclintiţi în faţa greutăţilor vieţiii [Pronunţat: sto-i-~\
   STOL, stoluri, s.n. Grup mai mare sau mai mic de păsări zburătoare, din acelaşi gen sau din aceeaşi specie, care trăiesc şi zboară grupate în vederea' găsirii hranei, a apărării de duşmani etc.
   STOLNIC, stolnici, s.m. Dregător din ţările române, în evul mediu, care purta' grija mesei domneşti, fiind şeful bucătarilor, al pescarilor şi al grădinarilor şi gustînd mîncarea înaintea domnului.
   ST 01/61$, stoloni, s.m. 1. Tulpină sau ramură tîritoare,. care creşte orizontal sau'oblic, datorită lipsei de ţesuturi de susţinere, şi care uneori se înrădăcinează, dînd naştere unei noi plante.
2. Tub subţire de care sînt prinşi indivizii dintr-o colonie de sifonofore.
   STOLONĂRE, stolonâri, s.f. Mod de roire artificială, care constă în luarea a două-trei rame cu faguri cu puiet căpăcit, împreună cu albinele de pe ele, şi în introducerea acestora într-un stup gol, în care, spre seară, se introduce şi o matcă împerecheată.
   STOMĂC, stomacuri, s.n. Parte sau segment al aparatului digestiv, Ia om şi la majoritatea animalelor, In formă
de tub puţin dilatat (la cele inferioare) sau de pungă (la cele superioare), avînd rol de rezervor sau rol digestiv, în digerarea alimentelor. O Stomac simplu, stomac cu rol digestiv, la majoritatea animalelor. Stomac compus, stomacul rumegătoarelor, alcătuit din patru camere: ierbarul (burduful), ciurul, foiosul şi cheagul (stomacul glandular). Stomac glandular, a) dilataţie a tubului digestiv, situată înaintea pipotei, la păsări, cu glande care secretă sucul gastric; b) ultima încăpere a stomacului rumegătoarelor. Stomac măcinător, pipotă (la păsări).
   STOMĂTĂ, stopiate, s.f. Formaţie epidermică vegetsdă alcătuită din două celule, de obicei reniforme, care lasă între ele o deschidere (ostiolă), servind la schimbul de gaze dintre plantă şi mediu şi la eliminarea apei din plantă.
   STOMOC0RD,stomocorduri, s.n. Formaţie anatomică primitivă a (embrionului) cordaţelor, cu rol de schelet de susţinere, precursoarea notocordului.
   STOS, stosuri, s.n.. Numele unui joc de cărţi.
   STRĂ CHINĂ, străchini, s.f. Vas de pămînt ars, de ceramică etc., uşor adîncit, întrebuinţat (la ţară) -în loc de farfurie; blid.
   3TRANGULĂŢIE, strangulaţii, s.f. (Anat.; în expr.) Strangulaţiilelui Ran-vier, întreruperile tecii de mielină care înveleşte ca un manşon fasciculul. de neurofibrile; nod (6).
   STRĂNIU, -IE, Stranii, adj. (Livr.; adesea adverbial) Care iese din comun prin aspect, prin manifestare etc.; neobişnuit, ciudat; bizar.
   STRAT, straturi, s.n. 1. Fişie formată dintr-un singur rînd de celule identice, care îndeplineşte anumite funcţii în alcătuirea organismelor vegetale şi animale. O Strat bazai (sau generator), strat de celule de la baza epidermei, format din celule de formă cilindrică, cu citoplasmă bogată în
775
STRATAGEMĂ-STRES
ribozomi şi cu nucleu sferic sau oval, cu granulaţii de mielină (care dă culoarea pielii), avînd- proprietatea de a se divide mereu după planuri paralele cu suprafaţa pielii şi de a forma astfel celule noi. Strat cornos, stratul de la exteriorul epidermei, format din celule care şi-au încheiat activitatea şi din celule moarte, şi avînd rol de protecţie a pielii; pătură cornoasă. 2. (Ecologie; -în expr.) Strat organic, strat de organisme vegetale sau animale de la un anumit nivel trofic. Strat mineral, strat de sol de la suprafaţa scoarţei terestre, cu o anumită compoziţie mineralogică, pe care se desfăşoară viaţa anumitor ecosisteme. 3. (Geol.) Depozit de roci sedimentare sau metamorfice, cu o compoziţie granulometrică relativ omogenă, care se găseşte, sub forma unei pînze, între alte depozite; pătură. 4. Fişie compactă dintr-o substanţă, aflată în interiorul unei mase de natură diferită. 6. (Fiz.; în expr.) Strat electronic (sau de electroni), grup de electroni din învelişul electronic al atomilor care au acelaşi număr cuantic principal. Strat de valenţă, ultimul strat electronic al atomilor, care conţine electroni de valenţă.
   STRATAGEMĂ, stratageme, s.f. Procedeu şiret, viclean, ingenios prin care cineva urmăreşte să înşele pe altcineva, pentru a-şi realiza scopul;, şiretlic, vicleşug, .tertip.           ,
   STRATEGIE, strategii, s.f. 1. Parte componentă a: artei militare, care se ocupă cu problemele pregătirii, planificării şi ducerii războiului şi operaţiilor militare. 2. Ştiinţa conducerii luptei revoluţionare "a clasei muncitoare, care stabileşte sarcinile fundamentale pentru atingerea obiectivelor etapei, politica faţă de celelalte clase şi pături sociale, alegerea aliaţilor în revoluţie, în funcţie de raporturile de clasă, de situaţia politică internă şi internaţională.
   •STRAT1F1CĂŢJLE, stratificaţii, s.f. : Însuşire caracteristică rocilor sedimen-
 tare de a se prezenta în straturi, rezultate din depunerea succesivă a materialului detritic.
   STRATIGRAFIE s.f. Ramură a geologiei care studiază formaţiile geologice ale scoarţei terestre pentru a le determina compoziţia, succesiunea petro-grafică şi vîrstă.
   STRAT O SFfiRi s.f. Parte a atmosferei care începe de la circa 11 km înălţime faţă de suprafaţa pămîntului şi unde predomină deplasările orizon- ' tale ale aerului.
   STRĂBtJN,-Ă, străbuni, -e, s.m. şi f., adj. 1. Sm. şi f. Strămoş. 2. Adj. Al strămoşilor.
   STRĂJUl, străjuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A păzi, a\apăra. 2. Fig. A se afla la marginea Unui teritoriu; a mărgini, a delimita.
   STRĂLUCIRE, străluciri, s.f. (Fiz.) Mărime care caracterizează un izvor de lumină, egală cu raportul dintre intensitatea luminoasă a izvorului şi proiecţia ariei sale pe direcţia de observaţie; luminanţă.
   STRĂMOŞ, -OĂŞĂ, strămoşi, -oaşe, s.m. şi f. Persoană care a trăit cu mult timn înainte de alta sau de altele (şi care face parte din aceeaşi familie ori din acelaşi neam cu acestea); străbun (1).
   STRĂMUTĂ, strămut, vb. I. Refl. şi tranz. A (se) muta în alt loc, în, altă parte (cu locuinţa)'
   STRĂŞNICIE s. f.~ Asprime, severitate; exigenţă.
   STRĂVJfî€lll,-E, străvechi, adj. Care există, care s-a întîmplat etc. de foarte multă vreme.
   STRES, stresuri, s.n. 1. Factbr (sau ansamblu de factori) de mediu care provoacă organismului uman o reacţie anormală. ♦ Ansamblul reacţiilor fiziologice prin care organismul uman răspunde unui stres (1), ■ lncercind să se apere şi să-şi menţină echilibrul de bază. 2. Efort, încordare, tensiune
STRIAT-STROPITOR
776
neuropsihică. 3. Ansamblu de perturbaţii organice şi psihice. [Scris şi: stress]
   STRIĂT, -Ă, striaţi., -te, adj. (Anat.; în expr.) Muşchistriat (de tip scheletic), muşchi format din fibre ' ale căror miofibrile prezintă o alternanţă de zone clare cu zone întunecate (aşezate transversal). Muşchi striat (de tip cardiac), muşchiul miocardului, alcătuit din fibre dispuse în reţea şi care se articulează între ele prin discuri intercalare. Corpi striaţi, muşchi situaţi între talamus şi scoarţa cerebrală, cu rol în coordonarea mişcărilor automate şi semivolunţare; nuclei bazali. [Pronunţat: stri-at]
   STRICT, -Ă, stricţi, -te, adj. (Adesea adverbial) Care este sau trebuie respectat fără excepţie, care nu admite abatere.
   STRIDENT, >Ă, stridenţi, -te, adj. (Despre sunete; adesea adverbial) Care este ascuţit şi puternic; lipsit de armonie, neplăcut la auz. 4- Care deranjează, 'Supără; supărător.
   STRIDENŢĂ, stridenţe, s.f. Caracterul a ceea ce este strident. ♦ (Concr.) Sunet, culoare, ton, element etc. strident.
   STRÎDIE, stridii, s.f. Moluscă comestibilă, cu valvele inegale, una dorsală şi alta ventrală, cu îngroşări neregulate şi ondulate, care trăieşte în mările "calde şi temperate fixată pe stînci (Ostrea edulis).
   8TRÎGĂ, strigi, s.f. 1. Pasăre răpitoare de noapte, de culoare galbenă--roşcată, cu pete brune închis, care se hrăneşte mai ales cu şoareci, şi care cloceşte începînd imediat după depunerea primului oii, scoţînd pui de diferite virste (Tyto alba guttata). 2. Fluture mare cu pete albe pe aripi, asemănător cu un cap de mort, care zboară numai în amurg şi care, cînd este prins, scoate un zgomot ascuţit ca un strigăt; (fluture)-cap-de-mort (Acherontia atropos).
   STRIGĂT tJRĂ, strigături, s.f. Specie a liricii populare, de obicei în versuri, care se strigă la ţară, în timpul execuţiei unor jocuri populare, pentru a crea voie bună, pentru a satiriza, pentru a da glas unor sentimente de dragoste, pentru a Îndemna la joc etc.; chiuitură, (reg.) ţipuritură.
   STRIGIF <3RMĂ, strigiforme, s.f. (La pl.) Ordin de păsări răpitoare de noapte, cu capul mare, cu ochii mari şi aşezaţi în faţă, cu pupila dilatată, cu auzul foarte fin, cu penele foarte subţiri şi moi, cu aripi late şi lungi, cu coada scurtă, cu ciocul puternic, care se hrănesc numai cu pradă vie; (şi la sg.) pasăre care face parte din acest ordin.
   STRINGENT, -Ă, stringenţi, -te, adj. (Livr.) Care trebuie să fie luat neapărat în seamă, care trebuie rezolvat cît mai repede, care nu suferă amînare; presantă
   STRÎMTOĂRE, strtmtori, s.f. Loc îngust intre munţi sau între dealuri (pe unde se poate trece dintr-o parte în alta); trecătoare.
   STROMĂ, strome, s.f. (Bot.) 1. Masă fundamentală plasmatică, nepigmentată, cu structură lamelară, pe unele lamele avînd grăuncioare lenticulare (grana) cu clorofilă. 2. Organ de rezistenţă al unor ciuperci, în care ? şe află elementele de înmulţire.
   STRONŢIU s.n. Sr cu Z=38. Element chimic cu caracter metalic, din grupa a Il-a a sistemului periodic al elementelor, din familia metalelor al-calino-pămîntoase, alb-cenuşiu, care îşi. pierde luciul la aer, oxidîndu-se, foarte reactiv, fapt pentru care se păstrează în ulei de parafină sau în petrol.
   STROPITOR, stropitoare, s.n. Dispozitiv de laborator format dintr-un balon (de sticlă) şi un tub de stropire, folosit pentru obţinerea unei, şuviţe înguste de lichid pentru spălarea precipitatelor de pe vasele ,de laborator
777
STROPŞIT-STRUNG
  In care s-a efectuat o precipitare, sau de pe un filtru; piseţă.
    STROPŞÎT, -Ă, stropşiţi, -te, adj.
- (Reg.; despre oameni; adesea substan-. tivat) Zăpăcit, smintit, aiurit.
    STRUCTURĂ, structurez, vb. I. Tranz. A organiza ceva într-un anumit' fel, a sistematiza ceva, a da-o structură. / STRUCTURĂ!, -Ă, structurali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care aparţine structurii, privitor la structură; care formează o structură.
    STRUCTURALISM s.n. Orientare metodologică aplicată în diverse ştiinţe, care îşi propune să descopere sistemele de relaţii din ştiinţa respectivă, structura ei.
    STRUCTURĂ, struduri, s.f. 1. Mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp, a unui sistem ; mod de asociere a componenţilor unui corp sau a unui întreg organizat, caracterizat prin forma şi prin dimensiunile fiecărui element component, precum şi prin varanjarea lor unul faţă- de celălalt. 2. Dispoziţie relativă, aranjament spaţial, mod de organizare, de alcătuire a unui corp, a unui sistem; natura, proporţia şi modul de asociere a componenţilor unui corp sau ai unui sistem. O Structura, moleculei, dispoziţia relativă a atomilor în moleculă. Structura atomului, dispoziţia relativă a particulelor elementare în atom. Structura substanţei, dispoziţia relativă a^mole-cule'or în masa substanţei, natura şi proporţia atomilor care o compun, precum şi modul cum sînt legaţi între ei atomii. Structura electronică a dementelor, modul de repartiţie a electronilor din Învelişul de electroni al atomilor (pe straturi şi pe substraturi). Structura tetraedrică a atomului de carbon, dispoziţia spaţială a celor patru valenţe ale atomului de carbon, în combinaţiile sale organice, cu unghiuri între valenţe de 109°28'. Structură chimică, aranjament spaţial al atomilor componenţi ai unei molecule oarecare.
Structură cristalină, mod de organizare a moleculelor sub forma unor poliedre.
3. (Mat. ; în expr.) Structură algebrică (pe o mulţime), denumire comună pentru noţiunile de grup, inel, corp, spaţiu vectorial ş.a., care pot fi determinate (fiecare în parte) pe o anumită mulţime dată de o familie de legi de compoziţie interne sau externe (cînd este dat un domeniu de operatori) şi înzestrate cu anumite proprietăţi. Strudură de ordine (pe o mulţime), proprietate a unei mulţimi caracterizată prin existenţa une? relaţii de ordine între elementele ei. 4. (Biol.) Mod de alcătuire şi de aşezare a părţilor componente ale corpurilor animalelor, plantelor sau ale ţesuturilor lor. O Strudură protoplasmatică, modul de aşezare a substanţelor exogene în protoplasma celulelor, pentru a putea fi folosite în reacţiile biochimice. 6. (Geol.) Mod de aşezare spaţială a atomilor care alcătuiesc mineralele în natură. O Strudură stidoasă (sau vi-troasă), structură care apare la unele roci efuzive (piatră ponce, scorii vulcanice, obsidiare), care prezintă o masă amorfă, asemănătoare cu sticla. 6. Mod de alcătuire a unei opere literare sau artistice.
  STRUGURE,struguri, s.m. Grupare de mai multe boabe în ciorchine, la viţa de'vie; (reg.) poamă.
  STRUJITtJRĂ, strujituri, s.f. Deşeu sub formă de fîşii, de aşchii etc. de metal sau de lemn, care cad la prelucrarea (manuală sau mecanică a) materialului metalic ori lemnos.
  STRUNĂ, strune, s.f. (Adesea fig.) Fir elastic (din metal sau din alt material) care este întins pe cutia de rezonanţă a unor instrumente muzicale provocînd, prin vibrare, sunete; coardă.
  STRUNG, strunguri, s.n. Maşină--unealtă folosită pentru prelucrarea, prin aşchiere, a suprafeţelor exterioare
STEUŢ-SUBACVATIC
778
sa* interioare ale unei piese din metal, lemn etc.
   STRUŢ,’ struţi, s.m. Pasăre alergătoare mare, de stepă, din ordinul rati-telor (acarenaţelor), cu picioarele lungi şi puternice, prevăzute numai cu două degete, cu gît lung şi golaş, cu aripi mici, inapte pentru zbor, cu pene frumoase, moi, negre sau brune-cenu-şii, întrebuinţate ca podoabă, care trăieşte îndeosebi în zonele tropicale ale Africii (Struthio camelus).
   STUC s.n. Mortar de ipsos amestecat cu praf de marmură, clei şi pigmenţi, care, după întărire şi după lustruire, capătă aspect de marmură, folosit în lucrări interioare de finisaj şi decorative.                              :
   STUCATURĂ, stucaturi, s.f. Ornament arhitectonic în relief (pentru interiorul clădirilor) executat din stuc sau din mortar simplu de ipsos.
   STUDltf, studiouri, s.n. 1'. Atelier special amenajat în care lucrează pictorii, sculptorii, fotografii: etc. 2. Ansamblu de clădiri, de instalaţii şi de amenajări speciale care serveşte în procesul de turnare a filmelor. -3. încăpere special amenajată din punctul de vedere al acusticii (şi al iluminatului), şi echipată cu utilajul necesar captării unor programe sonore-sau de sunete şi imagini, destinată transmisiunii (sau înregistrării în vederea unei transmisiuni ulterioare) la radio şi la televiziune. [Pronunţat: -dî-o]
   STADIU, studii, s.n. 1. Muncă intelectuală susţinută depusă în vederea însuşirii de cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu. ♦ însuşire de cunoştinţe ştiinţifice; învăţătură. 2. Materie de. învăţămînt. 3.' Lucrare, operă ştiinţifică.
   STUF s.m. Plantă erbacee perenă din familia gramineelor, cu tulpina înaltă şi dreaptă pînă la 4 m, cu frunze lanceolate, cu flori violete sau gălbui, cu panicule în vîrful tulpinii, care
 creşte în regiunile umede (Phrăgmites communis ).
    STUP, stupi, s.n. 1. Adăpost (natu-râl sau special amenajat) pentru albine, unde acestea trăiesc în familii, formează fagurii şi depun mierea. $ Adăpostul împreună cu albinele şi cu fagurii; ştiubei. 2. Totalitatea albine-. lor dintr-un stup (1); familie de albine.
    STUPEFÎĂNT, -Ă, stupefianţi, -te, adj., s.n. (Substanţă medicamentoasă) care inhibă centrii nervoşi, provocind o stare de inerţie fizică şi psihică şi care, folosită mult timp, duce la obişnuinţă şi la necesitatea unor doze crescînde. ^ P. gener. (Substanţă) care, prin folosire repetată, dă naştere fenomenului de obişnuinţă. [Pronunţat: -fi-ant]
    STUPÎD, -Ă, stupizi, -de, adj. (Adesea adverbial) Lipsit de sens, de raţiune, de conţinut; absurd. :
 : STUPIDITĂTE s.f. însuşirea de a fi -stupid; lipsă de sens, de raţiune, de conţinut; nerozie; absurditate.
    STUPOARE. s.f. (Livr.) Stare de mirare, de surprindere extraordinară; uimire, uluire, stupefacţie.
    STURION, sturioni, s.m. (Ilrt.) Aci-periserid. [Pronunţat: -ri-on]
    STURZ, sturzi, s.m. Numele mai multor păsări de pădure cu talie mică, din ordinul paseriformelor, cu cioc conic şi puternic, cu pene brune pe spate şi albe-gălbui cu pete brune pe piept, care se hrănesc cu insecte, viermi, fructe etc. (Turdus).
 " SUĂV, -Ă, suavi, -e, adj. Care produce o impresie de gingăşie, de fineţe; delicat, graţios, fin. [Pronunţat: su-av\
    SUAVlTĂTE s.f. Însuşirea a ceea ce este suav; delicateţe, gingăşie, graţie, fineţe. [Pronunţat: su-a-]
    SUBACVĂTIC, -Ă, subacvatici, -ce, adj. Care este, se face sub apă. O Mediu subacvatic, pătura inferioară.de adîncime a bălţilor şi lacurilor, cu temperatură constantă, unde supra-
 179
SUBALTERN-SUBIECT
 vieţuiesc, în timpul iernii, plante şi animale.
    SUBALTERN, -Ă, subalterni, -e, adj., s.m. şi f. (Persoană) care este subordonată altei persoane (într-o slujbă, într-o muncă), care lucrează-sub ordinele altuia (mai mare în-grad).
    ^UBAPRECLi, subapreciez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) subestima. [Pronunţat:' -ci-a]
    SUBCARPATIC, -Ă, subcarpatici, -ce, adj. Care se găseşte In imediata vecinătate sudică a Carpaţilor; caracteristic acestei regiuni.
    SUBCLAYICULĂR, -Ă, subclancu-lari, -e, adj. Situat sub claviculă, privitor la regiunea de sub claviculă.
    SUBCONŞTIENT s.n. Sferă a fenomenelor psihice care se desfăşoară în afara conştiinţei şi care au putut fi anterior conştiente sau ar putea deveni ulterior conştiente (deprinderile, atenţia postvoluntară etc.). [Pronunţat: -şti-ent]
    . SUBDEZVOLTARE s.f. Fenomen social-economic specific unui mare grup de ţări ale lumii contemporane, con-stSiid în insuficienta dezvoltare a foitelor de producţie, în predominarea agriculturii sau a industriei extractive, in subnutriţie sau malnutriţie, în slaba dezvoltare a asistenţei şi a servi-. ciilor sociale, a învăţămîntului şi culturii, rezultate din politica imperialistă, colonialistă şi neocolonialistă de dominaţie şi de asuprire a popoarelor, de jefuire a bogăţiilor lor naţionale (şi care duce la o-puternică luptă pentru independenţă naţională).
    SUBECUATORIAL, -Ă, subecualo-ricdi,-e, adj. Care se află în apropierea ecuatorului (între _5°—12° latitudine nordică şi sudică), specific acestei regiuni. [Pronunţat: -cu-ă-to-ri-al]
    S’CBEB s.n: Ţesut de apărare, elastic, impermeabil la apă şi la gaze, rău conducător de căldură, care se formează lă suprafaţa organelor plantelor, d£
 obicei în scoarţa tulpinilor, a rădăcinilor şi a tuberculilor (unde epiderma este înlocuită cu celule moarte, turtite, fără spaţii intercelulare şi cu membrana impregnată cu suberină), avînd rol în creşterea rezistenţei plantelor la-acţiunile factorilor externi; plută.
   SUBERÎNĂ s.f. Substanţă organică ceroasă rezultată din oxidarea şi din ^condensarea acizilor graşi, care se găseşte în membrana celulară a su-berului, unde’, produce impermeabilitatea.
   SUBESOFAGIĂN, -A, subesofagieni, -e, adj. Care este situat, care se află sub esofag. <> Ganglioni subesofagieni, cei doi ganglioni situaţi sub esofag, în partea ventrală, la crustacee, de la care pleacă lanţul nervos ganglionar scalariform pînă în partea posterioară a corpului. [Pronunţat : -gi-an]
   SUBESHMÂ, subestimez, vb. I. Tranz. şi refl. A(-şi) atribui o importanţă sau o valoare mai mică decît cea reală; a (se) subaprecia, a (se) subevalua.
   SUBEVALUA, subevaluez, vb. I. Tranz: şi refl. A (se) subestima. [Pronunţat: -lu-a]
   SUBFAMÎLIE, subfamilii, s.f. Categorie sistematică, în zoologie şi în botanică, subordonată familiei, care cuprinde mai-multe genuri şi specii de organisme cu caractere comune.
   SUBGRtJPĂ, subgrupe, s.f. (Chim.) Fiecare dintre cele zece coloane verticale formate din cîte trei elemente tranziţionale ale sistemului periodic al elementelor; grupă secundară.
•   SUBESCT, subiecte, s.n. 1. Fiinţă aflată sub observaţie, supusă aridhetei, experimentului etc.; individ care prezintă anumite caracteristici. 2. (Fii.) Categorie polară a procesului cunoaşterii, în raport cu obiectul, care este omul activ, capabil să cunoască şi să modifice obiectul în cursul activităţii* sale practice. 3. (Log.) Termen al judecaţii,
SUBIECTIV-SUBMINA
780,
reprezentînd noţiunea ce desemnează obiectul gîndirii despre care se afirmă sau se neagă ceea ce se exprimă în predicat. 4. Succesiunea ori totalitatea evenimentelor, întîmplărilor dintr-o operă literară sau artistică. 5. Parte principală a propoziţiei care arată cine săvîrşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal, cine suferă acţiunea (cînd predicatul verbal este la diateza pasivă) sau cui i se atribuie o însuşire sau o caracteristică (exprimată de numele predicativ, în cazul predicatului nominal).
  SUBIECTlY, -Ă, subiectivi, -e, adj. 1. (Fii.) Care consideră că baza a tot ce există este conştiinţa individuală, eul; care neagă faptul că îndărătul; senzaţiilor se află obiectele reale, independente de om. 2. Care are un caracter personal, care se petrece în conştiinţa cuiva; care, într-o judecată, într-o acţiune etc., ţine seamă numai de sentimentele, de pornirile şi de ideile sale; părtinitor. 3. (Gram.; în expr.) Propoziţie subiectivă (şi substantivat, f.), propoziţie care îndeplineşte funcţia de subiect al propoziţiei regente/
  SUBIECTIVISM s.n. 1. Orientare filozofică idealistă care neagă existenţa lumii obiective, reducînd realitatea la conştiinţă. 2. Tendinţă de interpretare a fenomenelor social-politice, de desfăşurare a activităţii politice, sociale şi teoretice prin ignorarea sau prin subaprecierea realităţii obiective şi a legilor ei.
  SUBIECTIVITATE s-f- însuşirea de a fi subiectiv (2); atitudine subiectivă, părtinitoare faţă de cineva sau de ceva.
  . SUBLÎM, -Ă, sublimi, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care se ridică sau se află la o mare înălţime în ierarhia valorilor (morale, estetice, intelectuale), la cel mai înalt grad de desăvîrşire, de frumuseţe; măreţ, superb, înălţător, minunat. 2. S.n. art. Forma cea mai înaltă a perfecţiunii (în estetică, artă); desăvîrşire, grandoare.
    SUBLIMĂ, sublimez, vb. I. 1. In-tranz. (Despre substanţe) A trece (pri'n încălzire) din starea solidă direct în stare gazoasă, fără a mai trece prin starea lichidă. 2. Tranz. A da o imagine, o formulare concentrată, sintetică, esenţială; a reduce la esenţă.
    STTM.îMĂE.'R, sublimări, s.f. Trecere (prin încălzire) a unui corp din starea solidă direct în stare gazoasă, fără a mai trece prin starea lichidă. ♦ Trecerea dintr-o stare cristalină în stare de vapori şi apoi din nou în stare cristalină, prin condensarea vaporilor.
                                                  SUBLIMĂT, sublimaţi, s.m. Corp solid obţinut prin sublimarea unei substanţe şi prin readucerea vaporilor ' ei în stare solidă. O Sublimat corosiv, clorură mercurică.
    SUBLINGUĂL, -Ă, sublinguali, -e, adj. Care se află sub limbă. O Glandă sublinguală, ' glandă pereche, mixtă, situată în grosimea planşeului bucal, a cărei secreţie salivară se varsă de o parte şi de alta a frîului limbii.
    SUBMANDIBULĂU, -Ă, submandi-bulari, -e, adj. Care se află sub mandibulă. O Glandă submandibulară, glandă salivară-pereche* mixtă, situată sub planşeul bucal, pe faţa internă a mandibulei, producînd o secreţie vîs-coasă de salivă şi mucină, pe care o elimină de o parte şi de alta a frîului limbii.
    SUBMARIN, -Ă, submarini, -e, adj.,‘ s.n. 1. Adj. Care se găseşte sau se produce sub suprafaţa mării sau a oceanului ori pe fundul lor; referitor la regiunea de sub suprafaţa mării sau a oceanului. 2. S.n. Navă de luptă . sau de cercetare care poate naviga atît la suprafaţa cit şi sub suprafaţa apei; submersibil.
    SUBMERSIBIL, -Ă, submersibili, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care este adaptat pentru a se scufunda şi a se deplasa sub apă. 2. S.n. Submarin. '
 SUBMINĂ, subminez, vb. I. Tranz. A ataca (pe ascuns, indirect, cu abili-
781
SUBMULTIPLU -SUBSTANŢĂ
 tate) pentru a discredita, a anula realizările, principiile, intenţiile etc. cuiva.
   SUBMULTIPLU, submultipli, s.m. Mărime care se cuprinde de un număr Întreg de ori într-o mărime de aceeaşi natură. ♦ Unitate |de măsură derivată care reprezintă o asemenea mărime.
   SUBMULŢlME, submulţimi, s.f. (Mat.) (A unei mulţimi M) Mulţime A ale cărei elemente aparţin mulţimii M: A c.M. O Submulţimi improprii (ale unei mulţimi), mulţimea vidă şi mulţimea dată.                  :
   SUBNUTRIT, -Ă, subnutriţi, -te, adj. Care suferă de subnutriţie.
   SUBNUTRIŢIE s.f. Alimentare (sistematic) insuficientă din punct de vedere cantitativ şi calitativ; sub alimentaţie.
   SUB ORDONĂ, subordonez, vb. I. Tranz. A face ca cineva sau oeva să depindă de altcineva sau de altceva, a stabili o ordine de dependenţă de la inferior la superior.
   SUB ORD ONĂRE, subordonăris.f. Acţiunea de a subordona şi rezultatul ei; dependenţă. ♦ (Log.) Raport de concordanţă Intre două noţiuni, de Ia noţiunea subordonată specie la-noţiunea gen. ♦ Raport sintactic între două ' elemente lingvistice (cuvinte, construcţii, propoziţii), dintre care unul depinde, din punct de vedere gramatical, de celălalt. + Raport de ierarhie între organele puterii de stat sau între cele ale administraţiei de stat ori Intre acestea şi organele puterii care le-au -ales, In temeiul căruia organul superior lndrumează şi controlează activitatea organului inferior.
   SUBORDONĂT, -Ă, subordonaţi, -te, adj. Care se subordonează. O Propoziţie subordonată (şi substantivat, f.), propoziţie, care depinde din punct de vedere gramatical de altă propoziţie, Îndeplinind funcţia unei părţi de propoziţie a regentei; propoziţie secundară.
   SUBORBONÂTOĂRE, subordona-toare, adj. (Gram.; în expr.) Conjuncţie subordonatoare, conjuncţie care leagă de propoziţia regentă propoziţiile subordonate.
   SUBPOLÂR, -Ă, subpolari, -e, adj. Care se găseşte în zona unuia dintre cele două cercuri polare (între 60°— 66°30' latitudine nordică şi sudică); care este specific acestei zone.
   SUBPRODtJS, subproduse, s.n. Produs util obţinut într-un proces de fabricaţie al unui alt produs, fără a se urmări fabricarea lui; produs secundar.
   SUBSCRIPŢIE, subscripţii, s.f. Faptul de a se angaja sau de a cere cuiva să se angajeze printr-o semnătură la o contribuţie bănească pentru o operă de interes public sau particular; subscriere. O Listă de subscripţie, act, document pe care îl semnează cei care contribuie la adunarea unor fonduri pentru o operă de interes public sau particular.
   SUBSIDIĂR, -Ă, subsidiari, -e, adj. Care se adaugă, ca element secundar, la ceva. [Pronunţat: -di-ar]
   SUBSOL, subsoluri, s.n. Partea de pămînt care se găseşte imediat sub suprafaţa solului; totalitate^ formaţiunilor geologice mai vechi, decît pătura actuală de sol şi care sînt accesibile cercetărilor geologice.
   SUBSPECIE, subspecii, s.f. Subdiviziune a unei specii de plante sau de animale.
• SUBSTANTIV, substantive, s.n. Par-
te de vorbire care denumeşte lucruri, fiinţe sau noţiuni abstracte şi care se modifică, în cele mai multe limbi, după număr şi caz.                 \
   SUBSTĂNŢĂ, substanţe, s.f. 1. Corp (omogen) alcătuit din atomi şi din molecule şi care are anumite însuşiri fizice (formă, culoare, miros, gust etc.).
♦ (Şi în expr. substanţă chimică) Porţiune de materie omogenă şi de compoziţie definită şi invariabilă; element
SUBSTITUENT-SUBTROPÎCAL
782
sau compus chimic omogen şi de compoziţie definită şi invariabilă. <0 Substanţă pură, substanţă formată dintr-o singură specie de molecule, care nu poate fi fracţionată şi ale cărei proprietăţi nu se schimbă prin operaţii fizice (distilare, cristalizare, încălzire, răcire etc.). Substanţă simplă, substanţă alcătuită din atomi de acelaşi fel. Substanţă elementară, element. 2. Fig. Conţinutul profund, semnificativ al unei creaţii artistice.
   SUBSTITUIT, substituenţi, s.m. Element care poate înlocui un alt element (similar). ^ (Chim.) Particulă materială (atom, radical, grupare de atomi) care înlocuieşte, într-o substanţă organică, un atom de hidrogen sau o grupare funcţională. <0 Substituent de ordinul I,. atom sau grupare funcţională a căror prezenţă în nucleul berizenic orientează un nou. substituent în poziţiile orto şi para, obţinîndu-se prin aceasta un -amestec de doi izomeri. Substituent de ordinul II, atom sau grupare funcţională' a căror prezenţă în nucleul benzenic orientează un nou substituent în poziţia meta. [Pronunţat: -tu-ent]
   SUBSTITUŢIE, substituţii, s.f. 1. înlocuire a ceva prin altceva similar.
♦  Fenomen prin care un atom sau un grup de atomi din molecula unui corp chimic compus este înlocuit de alt atom sau de un alt grup de atomi, provenind de la alt corp chimic. 2. înlocuire a unui element sau a mai multor elemente dintr-o expresie matematică prin alt(e) element(e). O Metoda substituţiei (pentru rezolvarea unui sistem de ecuaţii), metodă care constă în transcrierea sistemului în altul echivalent, în care o ecuaţie fire una dintre necunoscute exprimată îh funcţie de celelalte necunoscute şi de coeficienţii respectivi, iar celelalte ecuaţii conţin expresia acelei necunoscute şi restul de necunoscute.
   SUBSTRÂT, substraturi, s.n. 1. Substanţă (bio)chimică asupra căreia ac- 1 ţiohează fermenţii, microorganismele etc. '2. Strat mineral care suportă straturile biotice pe care acestea îşi desfăşoară viaţa. 3. Moleculă organică ce participă la o reacţie chimică, în timpul căreia este atacată de un reac-tant oareoare. 4. (Şi în expr. substrat electronic) Nivel de energie caracterizat prin numărul cuantic secundar (orbi-. tal), electronii din unul şi acelaşi substrat avînd aceeaşi energie. 5. Ansamblul elementelor de limbă ale unei populaţii autohtone pătrunse în limba pe care ea o adoptă în urma unei cuceriri, a unei migraţii sau a unei colonizări. 6. Fig. Esenţă, motiv, cauză adevărată (dar ascunsă) a unei creaţii, a unui fenonien, a unei acţiuni etc. .
   SUBSUMĂ, subsumez, yb. I. Tranz.
 A introduce o noţiune, o imagine etc. mai restrînsă în sfera alteia mai largi; a subordona.
   SUBTERJlN, -Ă, subterani,-e, adj. 1. Care se află la o oarecare adîncime sub suprafaţa pămîntului; de sub pămînt, din pămînt. 2. Fig. Care se află, se produce etc. în adîncul conştiinţei, vieţii sufleteşti, simţirii ; ascuns, tainic.
   SUBTERFtJ GIU, subterfugii, s.n. (Livr.) Mijloc abil (şi ocolit) de a depăşi o situaţie dificilă.               (
   SUBTIL, -Ă, subtili, -e, adj. 1. (Despre oameni şi despre însuşirile lor; adesea adverbial) Care sesizează, pătrunde cele mai mici amănunte, care poate face distincţiile cele mai fine’; ager, pătrunzător, ascuţit, perspicace, fin. 2. Care se descoperă numai printr-o cercetare atentă, amănunţită; greu de distins, de recunoscut, de sesizat.
   SUBTROPICĂL, -Ă, subtropicali, -e, adj. Care se află în vecinătatea celor două tropice (intre 30°—40° latitudine nordică şi sudică); specific acestei regiuni.
783
SUBURBAN-SUDARE
    SUBURBAN, -Ă, suburbani, -e, adj. Care ţine de o suburbie, privitor la o suburbie, specific unei suburbii. O Comuna. suburbană, comună situată în imediata apropiere a unui oraş şi de-pinzînd administrativ de acesta.
    SUBURBÎE, suburbii, s.f. Cartier mărginaş al unui oraş mare.
    SUBYERSlV, -A, subversivi, -e, adj. Gare pune în pericol ordinea de stat. ^ Gare se ridică împotriva ideilor, a valorilor Unanim acceptate.
    SUC, sucuri, s.n. 1. Lichid .conţinut în substanţele vegetale, în special în fructe, de unde poate fi extras prin presare sau prin stoarcere pentru diferite întrebuinţări; zeamă. 2. Lichid secretat de celulele vii, avînd o compoziţie chimică variabilă (apă, săruri, minerale, vitamine, fermenţi, baze, acizi etc.), în raport cu funcţia pe care o îndeplineşte. O Suc celular (sau vacuolar), soluţie apoasă care umple va'cuolele celulelor şi conţine substanţe minerale şi organice, avînd reacţie acidă şi rol de regulator al presiunii osmotice în celule. Suc intestinal, buc secretat de glandele mucoasei intestinale, conţinînd fermenţi (lipaza, peptida-zele etc.) cu rol în digestia intestinală a alimentelor. Suc panqreatic,- suc secretat de acinii pancreasului şi transportat, prin. canalul lui ■Wiersung, în duoden, conţinînd fermenţi (tripsina, lipaza,şi amilazay cu rol în digestia produşilor alimentari (glucide, protide, lipide) ajunşi din stomac în intestin.
    SUCCEDANfiU, succedanee., s.n. Substanţă, produs, idee etc. care poate înlocui la nevoie o altă substanţă, un alt produs etc. cu proprietăţi asemănătoare, dar, evident, inferioare.
    SUCCES, succese, s.n. Rezultat favorabil, pozitiv (al unei acţiuni); reuşită, izblndă.
•   SUCCESltîNE,succesiuni, s.f. 1. Faptul de a prelua funcţia sau bunurile cuiva prin moştenire. ♦ (Concr.) Func-
  ţie sau bun moştenit de cineva; moştenire. 2. (Geol.; în expr.) Succesiune petrografică, mod de orînduire a rocilor care alcătuiesc scoarţa terestră. [Pronunţat: -si-u-]
   SUCCESÎV, -A, succesivi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care urmează (imediat) imul după altul (în spaţiu sau îfl. timp).
   SUCClNIC,-Ă adj. (în expr.) Acid succinic, HOOC(CH2)2-COOH, acid alifatic saturat dicarboxilic care se găseşte, în cantităţi mici, în organismul animal (avînd rol fiziologic important), în chihlimbar şi in unii ligniţi, substanţă cristalină, incoloră, solubilă în apă şi în alcool, folosit în unele sinteze organice, la prepararea unor medicamente, în tratamentul diabetului etc. Anhidridă succinică, anhidridă provenită din eliminarea unei molecule, de apă din acidul Buccinic, conţi-nlnd un ciclu de cinci atomi, dintre care unul de oxigen, substanţă cristalină, incoloră, greu solubilă in apă, folosită în unele sinteze organice.
   SUCCiNT, -Ă,succinţi, -te, adj. (Adesea adverbial) Care se exprimă pe scurt; sumar, concis, laconic (dar esenţial).
   SXJCRĂZĂ s.f. (Chim.) Zaharoză.
   SUCULENT, -Ă, suculenţi, -te, adj. Care are mult suc (1), multă zeamă; zemos. ♦ Fig. Plin de conţinut, de savoare, bogat în idei.
   SUCURSALĂ, sucursale, s.f. întreprindere comercială sau bancară dependentă de alta de acelaşi fel. •
   SUD s.n. Punct cardinal opus nordului; miazăzi; regiune geografică situată spre acest punct cardinal. 5'
   SCDĂEE, sudări, s.f. Operaţie de îmbinare nedemontabilă a două sau mai multe piese metalice, executată la cald, prin topire sau prin presare, cu sau fără metal de adaos, căldura necesară puţind fi obţinută printr-o flacără de gaze, electric, aluminoter-
SUD-EST-SULF
784
mic, prin jet de plasmă, fascicul de laser etc.
   SUD-iiST s.n. Punct cardinal secundar aflat între sud şi est (în direcţia bisectoarei unghiului format de direcţiile sud şi est).
   StfDIC, -Ă, sudici, -ce, adj. Care se găseşte la (sau spre) sud; meridional. + Austral.
   SUDfST, -Ă, sudişti, -ste, s.m. şi f. Proprietar al unor plantaţii de bumbac, tutun sau cafea, adept al politicii de menţinere a sistemului muncii cu sclavi negri, în sudul Statelor Unite ale Americii, în cursul, războiului civil din 1861-1865.
   SUD OĂRE, sudori, s.f. Secreţie a glandelor sudoripare prin care se elimină o parte din substanţele rezultate în procesele de metabolism ale organismului; transpiraţie.
   SUDORIPĂRĂ, sudoripare, adj. (în expr.) Glandă sudoripară, glandă care secretează sudoarea, alcătuită dintr-un tub care se- deschide la suprafaţa pielii, 'printr-un por.
   SUDUl, sudui, vb. IV. Intranz. şi tranz. (Pop.) A înjura pe cineva; a certa aspru pe cineva.
 : SUDtJRĂ, suduri, s.f. 1. Sudare; rezultat al operaţiei de sudare. O Sudură electrică, sudură realizată prin folosirea arcului electric ca sursă de căldură. 2. Loc în care s-a realizat îmbinarea prin sudare a două metale, cu sau fără metal de adaos.
   SUB-Y]£ST s.n. Punct cardinal secundar aflat între sud şi vest (în direcţia bisectoarei unghiidui format de ; direcţiile sud şi vest).
   SUFÎX, sufixe, s.n. Unul sau mai multe sunete adăugate la sfirşitul unui cuvînt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi.
   SUFLĂNTĂ, suflante, s.f. Compresor de aer sau de alte gaze, debitate în cantităţi mari şi folosite la alimentarea
 cu aer a furnalelor, a convertizoarelor, a gazogenelor etc.
   StJFLET s.n. Totalitatea proceselor afective, intelectuale şi voliţionale ale omului; psihic. ♦ Trăsătură de caracter (bună sau rea). ♦ Caracter.
   SUFRĂGIU, sufragii, s.n. 1. Declaraţie care exprimă voinţa sau părerea cuiva într-o alegere sau într-o adunare constituită; drept de vot. O Sufragiu universal, drept de, vot acordat, tuturor cetăţenilor majori ai unei ţări. 2. Sistem de votare. 3. Aprobare, asentiment.
   SUGERĂ, sugerez, vb. I. Tranz. A face să se nască în mintea cuiva (prin-tr-o aluzie, o asociaţie de idei etc.) un gînd, o idee, un sentiment.
   SUGESTÎBIL, -Ă, sugestibăi, -e, adj. (Rar; despre persoane) Receptiv, sensibil la' sugestie, uşor de influenţat.
, SUGESTIE, sugestii, s.f. 1. Influenţă exercitată asupra voinţei cuiva, înrîu-rire şi dirijare a voinţei cuiva, fără ca acesta să-şi dea seama de originea acestei influenţe. 2. Ceea ce se sugerează cuiva.
   SUGESTIV, -^ sugestivi, -e, adj. (A-desea adverbial) Care are capacitatea de a trezi sugestii, imagini, idei; care sugerează; evocator; expresiv. _
■  SUI-GfiNERIS adj: invar. Unic în felul său; original, speciial, particular. [Pronunţat: sk-i-]
   SULF s.n. S cu Z=16. Element chimic cu caracter nemetalic, din grupa a Yl-a, principală, a sistemului periodic al elementelor, prezent în natură ca sulf elementar (în regiunile vulcanice) şi sub formă de • combinaţii, existent în mai multe modificaţii alotropice, folosit-la fabricarea acidului sulfuric, a unor coloranţi ieftini, a prafului de puşcă, la combaterea unor dăunători în agricultură, la vulcanizarea cauciucului etc.; (pop.) 'pucioasă. O Sulf rombic sau sulf a, modificaţie alotropică a sulfului, stabilă pînă la
 785
SULFÂMIDA-SULFINĂ
temperatura de 95,5° C, forma obişnuită sub care e cunoscut sulful, de culoare galbenă, insolubilă în apă, în alcool şi în eter, solubilă în benzen şi în petrol,-uşor solubilă în sulfură de carbon. Sulf monodinic sau sulf p, modificaţie alotropică a sulfului stabilă lă peste 95,5° C, care pierde în timp luciul, transparenţa, trecînd în sulf rombic. Sulf plastic sau sulf fi., modificaţie alotropică a sulfului cu structura macromoleculară spiralată de elice, obţinută din răcirea bruscă a sulfului lichid, substanţă amorfă, brună, insolubilă în sulfură de carbon. Sulf coloidal, preparat" comercial format din sulf şi din substanţe coloidale protectoare, ce dau în apă amestecuri foarte dispersate, folosit ca fungicid. Sulf farmaceutic, floare de sulf. Sulf măcinat, praf de sulf cu .minimum 95% S, folosit pentru prăfuirea viţei de vie. Sulf elementar (sau nativ), sulf natural care se găseşte în zăcămînt, în scoarţa pămîntului, în stare pură.
   SULFAMÎDĂ, sulfamide, s.f. R-S03-NH2. Nume generic dat unei clase importante de amide ale acizilor sulfonici, folosite ca medicament, sub formă de pastile, de injecţii sau de praf, pentru combaterea anumitor infecţii;
 . sulfonamidă.
 : SULFAjNTLAMEDĂ,       sulfanilamide",
 s.n. H2N-C6H4-S02NH2. Substanţă organică, cel mai simplu reprezentant al clasei de sulfamide, de culoare albă, netoxică pentru organismul omenesc, folosită ,ca medicament (în infecţii streptococice); prontosil alb.
   SULFĂT, sulfaţi, s.m. Sare sau ester al acidului sulfuric. O Sulfat de calciu, sare de calciu â acidului sulfuric, care se găseşte în natură sub formă anhidră
 - (anhidrit) sau dihidratată (ghips), folosită ca materie primă pentru fabricarea ipsosurilor. Sulfat de cupru, sare de cupru a acidului sulfuric, care sub formă anhidră este o substanţă albă, cristalizată, ce se hidratează sub acţiu-
 50 — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
 nea umidităţii, folosită ca deshidratant, iar sub formă hidratată (de pentahi-drat) este de culoare albastră, folosită în soluţie ca fungicid (zeamă bordele-ză), pentru conservarea lemnului, în băi galvanice pentru cuprâre, în imprimerie, în vopsitorie etc.; piatră-vî-nătă. Sulfat de aluminiu, A12(S04)3-
• 18H20, substanţă cristalină, albă, solubilă în apă, utilizată la fabricarea hîrtiei, la epurarea apei etc. Sulfat de bariu, BaS04, substanţă albă, insolubilă în apă, folosită ca. pigment în pictură, în industria hîrtiei şi a cauciucului, în radiologie etc. Sulfat de sodiu, Na2S04-10H20, sare de sodiu a acidului sulfuric decahidratată, substanţă cristalină, incoloră, solubilă în apă, eflorescentă, folosită în industria sticlei, în industria- textilă, ca purgativ etc.; sarea lui Glauber. Sulfat de magneziu, MgS04-7H20, sare de magneziu a acidului sulfuric heptahidrataţă, substanţă cristalină, incoloră, solubilă în apă, folosită ca purgativ, ca adaos în îngrăşăminte, la fabricarea explozibilelor, a chibriturilor etc.; sare amară. Sulfat feros, FeS04-7H20, sulfat al fierului bivalent, heptahidratat, substanţă cristalină, albastră-verzuie, solubilă în apă, folosită la combaterea dăunătorilor în agricultură, la vopsitul ţesăturilor, la fabricarea cernelii şi în tăbăcărie; (pop.) calaican. Sulfat dublu, nume generic dat sării duble a sulfaţilor izo-morfi. Sulfat acid, bisulfat.
  SULFATIAZOL s.n. CgH9N302S2. p-Aminobenzensulfonamidotiazol, sul-famidă folosită ca medicament pentru combaterea unor infecţii. [Pronunţat:
-ti-a-]
  SULFEEDRIC adj. (Chim.; in expr.) Acid sulfhidric, hidrogen sulfurat.
  SULFÎÎVĂ. sulfine, s.f. Numele a două plante erbacee, melifere şi medicinale, cu flori plăcut mirositoare, galbene (Melilotus officinalis) sau albe (Melilotus albuş).
SULFIT-SULFUROS
786
   SULFÎT, sulfiţi, s.m. Sare a acidului sulfuros. O Sulfit de sodiu, Na2S03, sare neutră de sodiu a acidului sulîu-' ros, substanţă sub formă de cristale sau de pulbere albă, solubilă în apă, folosită în fotografie (pentru stabilizarea revelatorului şi a fixatorului) şi în medicină (ca antiseptic). Sulfit acid, sare acidă a acidului sulfuros; (impr.) bisulfit. Sulfit acid de sodiu, NaHS03, sare acidă de sodiu a acidului sulfuros, substanţă cristalină, albă, cu rniros de dioxid de sulf la depozitare îndelungată, foarte solubilă în apă, folosită ca decolorant al ţesăturilor albite cu hipoclorit, la albirea fibrelor textile, a paielor, a pielii, în fotografie; (impr.) bisulfit de sodiu.
   SULFlTICĂ, sulfitice, adj. (Chim.; in expr.) Leşie sulfitică, reziduu lichid cu conţinut de lignină, zaharide, acid sulfuros etc., folosit la fabricarea unor produse utile (drojdie furajeră, variili-nă), ca extract tanant, spumant, adeziv etc.
   SULF0CLANHÎDRIC adj. (în expr.) Acid sulfocianhidric, acid tiocianic. [Pronunţat: -ci-an-] -
   SULFOCLĂNIC adj. (în expr.) Acid sulfocianic, acid tiocianic. [Pronunţat: -ci-a-]
   SULF0CIANtJRĂ, sulfocianuri, s.f; (Chim.) Tiocianat. [Pronunţat: -ci-a-]
   SULFONAMÎDĂ, sulfonamide, s.f. (Farm.) Sulfamidă.
   SULFQNÂRE, sulfonări, s.f. Proces de introducere în molecula unei substanţe organice a uneia sau mai multor grupări sulfonice, legate direct de un atom de carbon.
   SULF0NIC,-Ă,      sulfonici,-ce, adj.
(Chim.; în expr.) Grupare sulfonică, grupare —HS03. Acid sulfonic, substanţă care conţine una sau mai multe grupări sulfonice în moleculă, legate de un radical alifatic sau aromatic.
   SULFURĂT,-Ă, sulf uraţi,-le, adj. Combinat cu sulf. O Hidrogen sulfurat,
Iî2S, hidracid al sulfului, gaz incolor, mai greu decît aerul, cu miros neplăcut, foarte toxic, solubil în apă, reducător puternic; în soluţie apoasă se comportă ca un acid bibazic foarte slab; întrebuinţat ca reactiv în chimia analitică; acid sulfhidric.
    SULFtJRĂ, sulfuri, s.f. 1. Sare a acidului sulfhidric, compus al sulfului cu un metal. 2. Compus al sulfului cu un element nemetalic sau cu un radical organic. O Sulfura de plumb, PbS, sare de plumb a acidului sulfhidric, care se găseşte în natură sub formă de galenă. Sulfura de carbon, CS2, combinaţie a carbonului cu sulful, lichid incolor, cu miros neplăcut în stare impură, foarte uşor inflamabil, insolubil în apă, solubil în alcool şi în benzen, folosită ca solvent, ca insecticid şi la fabricarea fibrelor artificiale de tip viscoză.
    SULFtJRIC,-Ă5 sulfurici,-ce, adj. Care aparţine grupului compuşilor sulfului hexavaient. <> Acid sulf uric, H2S04, oxiacid al sulfului hexavaient, obţinut prin dizolvarea anhidridei sulfurice în apă, lichid uleios, incolor, foarte hi-groscopic, avid de apă, complet miscibil cu apa, cu degajare mare de căldură, oxidant şi deshidratant puternic, acid bibazic tare în soluţie apoasă, folosit la obţinerea unor produşi chimici anorganici şi organici, la fabricarea îngrăşămintelor agricole, a coloranţilor, a explozivelor, la rafinarea petrolului etc.; (pop.) vitriol. Acid sulfuric concentrat, soluţie de 98% acid sulfuric. Acid sulfuric fumans, oleum. -
    SULFUROS,-OĂSĂ, sulfuroşi,-oase, adj. 1. Care aparţine grupului compuşilor oxigenaţi ai sulfului tetravalent. O Acid sulfuros, H2S03, oxiacid al sulfului tetravalent,.. obţinut numai în soluţie, prin dizolvarea anhidridei sulfuroase în apă, acid bibazic de tărie mijlocie, reducător puternic, folosit ca decolorant, conservant în industria pulpelor de fructe, în vinificaţie etc. 2. Gare conţine sulf dizolvat.
787
SULTAN -SUPERLATIV
  V   SULTAN, sultani, s.m. Titlu dat monarhului din Imperiul otoman şi din alte ţări musulmane; persoană avînd acest titlu. "
    .SUMĂ, sumez, vb. I. Tranz. (Mat.) A efectua o operaţie de adunare sau a calcula limita unei serii convergente. ; SUMĂN, sumane, s.n. Haină ţărănească Ixmgă (pînă la genunchi), făcută din stofă groasă de lînă, din postav etc.
    SUMĂR,-!, sumari,-e, adj. Care este redus la strictul necesar (sau la prea puţin).
    SUMâTOR, sumatoare, s.n. Dispozitiv al calculatoarelor care poate efectua operaţiile de adunare şi de scădere.
    SUMÂŢEE, sumaţii, s.f; (Fiziol.) Adi-ţie latentă.
    StJMĂ, sume, s.f. (Mat.) 1. Rezultatul operaţiei de adunare a unor numere, a unor elemente sau a unor cantităţi; total. 2. Şimboiuî „S“ folosit pentru scrierea prescurtată a unor sume (1):
  n;
  X/ =On, + Cn,+ 1 + Cn,+2 + — +
  £“710
  unde k se numeşte indice de sumare.
    StJMBRU,-Ăj sumbri,-e, adj. întunecat, închis, posomorit. ♦ Fig. Chinuit de glnduri; îngândurat.
    SUMMUM s.n. Gradul, punctul cel maiJnalt atins (de cineva) într-un anumit domeniu.
    SŢ&NET, sunete, s.n. 1. Vibraţie a particulelor unui mediu elastic care poate fi înregistrată de ureche. 2. Vibraţie produsă de un instrument muzical sau de voce, percepută de ureche prin efectele ei specifice, de obicei melodioase. 3. Element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer împins afară de cel care vorbeşte, care articulează cuvintele.
  V   SUPĂPĂ, supape, s.f. Organ de maşină montat în dreptul unui orificiu şi folosit pentru Întreruperea sau resta-
  bilirea circuitului unui fluid care trece prin acest orificiu.
   SUPERFICIĂL,-Ă3superficiali,-e, adj. Care apare, se produce, rămine la suprafaţa unui obiect, a unei fiinţe, a unui fenomen etc.; fig. care apare, se produce, rămine la suprafaţă, fără să atingă miezul, esenţa lucrurilor. [Pronunţat: -ci-aî]
   SUPERFLtTUj-TÎĂ, superflui,-ue, adj. (Livr.) Care este inutil, de prisos. [Pronunţat: -flu-u]
   SUPERFOSFĂT, superfosfaţi, s.m.
1.  Denumire comercială dată unor îngrăşăminte minerale cu fosfor, ale căror componente principale active sînt fosfatul monoacid de calciu hidratat şi fosfatul biacid de calciu. 2. (Şi în expr. superfosfat simplu) Produs obţinut prin descompunerea apatitelor şi fos-foritelor cu acid sulfuric, pulbere cenuşie conţinînd, în principal, fosfat biacid de calciu şi sulfat de calciu, cu un conţinut de 14—19% pentoxid de fosfor asimilabil. O Superfosfat concentrai, produs obţinut prin descompunerea apatitelor şi fosforitelor cu acid fosforic (astfel că nu mai conţine sulfat de calciu), cu un conţinut de 38—50% pentoxid de fosfor asimilabil. Superfosfat precipitat, produs obţinut prin precipitarea laptelui de var sau a calcarului măcinat cu acid fosforic, conţinînd, în principal, fosfat monoacid de calciu hidratat, cu un conţinut de 29 —40% pentoxid de fosfor.
   SUPERLATIV,-Ă, superlativi,-e, adj. Care exprimă o însuşire în cel mai înalt grad. O (Gram.) Grad superlativ (şi substantivat, n.), unul dintre gradele de comparaţie (ale adjectivelor şi ale adverbelor) care arată că însuşirea exprimată este la un grad foarte înalt (superlativ absolut) sau la gradul cel mai înalt ori cel mai scăzut (superlativ relativ) în comparaţie cu altele de aceeaşi natură.
SCPERSTIŢIE-SUPRANORMATIV
788
   SUPERSTÎŢIE, superstiţii, s.f. Prejudecată care decurge din credinţa primitivă, înapoiată, în spirite bune şi rele, în farmece şi în vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau în alte rămăşiţe ale animismului şi ale magiei; practică superstiţioasă.
   SUFIN, supine, s.n. (Gram.) Mod nepersonal al unui verb, precedat, în mod obligatoriu, de una dintre prepoziţiile „de“, „la“ etc., avînd aceeaşi formă ca participiul, de care se deosebeşte prin aceea că nu este variabil.
   SUHNÂŢIE, supinaţii, s.f. Mişcare de rotaţie a braţului care apropie mîna de axul median aT corpului. ♦ Poziţie a braţului şi a mîinii rezultînd din mişcarea de rotaţie.
   SUPLEAîîTj-Ă, supleanţi, -te, s.m. şi f., adj. (Persoană) care ţine locul titularului într-o funcţie -ori care îl ajută pe titularul unei funcţii. [Pronunţat: -ple-ant]
   SUPLHrXENTĂR,-Ă, suplimentările, adj. Care completează ceva; folosit ca supliment. (Mat.) Unghiuri suplimentare, două unghiuri a căror sumă a măsurilor lor este 180°.
   SUPORT, suporturi, s.n. Ceea ce susţine sau sprijină un obiect^ piesă sau dispozitiv care serveşte la susţinerea unei piese, a unui sistem tehnic etc. O (Mat.) Suportul unui vector, unui segment sau unei semidrepte, dreapta^ care conţine vectorul, segmentul sau semidreapta. ♦ Material (pînză, lemn, carton etc.) pe care este executată o pictură. > Fig. Ajutor, sprijin, reazem.
   SUPOZIŢIE, supoziţii, s.f. (Livr.) Presupunere, ipoteză.
   SUPRABUGETĂB, -Ă, suprabugetari, -e, adj. Care nu este prevăzut în (sau plătit din) buget; extrabugetar.
   STjTRACOîsBUCTrBILITĂTE s.f. Stare atinBă, la temperaturi joase, de unele substanţe, caracterizată prin anu-
larea rezistenţei electrice sub 0 anumită temperatură (critică).
   SUPRÂFĂŢĂ, suprafeţe, s.f. 1. Figură geometrică în spaţiu, avînd două dimensiuni, generată prin mişcarea unui punct a cărei poziţie depinde de doi parametri independenţi; ceea ce mărgineşte un corp. 2. (Fiz.; în expr.) Suprafaţă nodală, locul geometric al punctelor în care amplitudinea undei asociate electronului este totdeauna zero.,
   8UPRAFLUIBIŢÂTE s.f. Stare deosebită a heliului lichid, la temperaturi joase, caracterizată, în special, prin valoarea extrem de mică a viscozităţii. [Pronunţat: -flu-i-]
   SUPRAHEPĂTÎC, -Ă, suprahepatici, -ce, adj. (Anat.) Care este situat deasupra ficatului, care se află pe suprafaţa ficatului. O Vene suprahepatice, venele de la periferia ficatului, care adună toate veriiele centrolobulare şi care, la rîndul lor, se varsă în vena cavă inferioară.
   SUPRAÎNCĂLZIÎRE, supraîncălziri, s.f. (Fiz.; despre lichide sau vapori) Stare de încălzire a lichidului sau a vaporilor la o temperatură superioară temperaturii de fierbere a lichidului respectiv. [Pronunţat: -pra-în-]
   SUPRAMtÎNCĂ s.f. Munca prestată de muncitori peste munca necesară,! prin care se creează plusprodusul.
   SUPRANATURĂL, -Ă, supranaturali, -e, adj. (In concepţiile mistice) Care pare mai presus de forţele şi de legile naturii sau in contradicţie cu acestea; care ar exista în afara naturii, a lumii percepute prin simţuri; care este atribuit unor forţe miraculoase; miraculos, fantastic. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce se pretinde a fi mai presus de legile naturii.
   SUPRAjN ORMATlY, -Ă, supranor-mativi,' -e, adj. Care depăşeşte o anumită cantitate prevăzută, fixată etc.
789
SUPRAGMENESC-SURDINA
   SUPRAOMENESC, -EASCĂ, supraomeneşti, adj. Care întrece puterile omeneşti, care pare mai presus de puterile omeneşti.
   SUPEAPEflŢ, suprapreţuri, s.n. Preţ mai mare decît cel obişnuit; preţ de speculă (mai mare decît preţul legal).
   SUPRAPRODUCŢIE, supraproducţii, s.f. Producţie de mărfuri care depăşeşte necesităţile pieţei, în sistemul economic capitalist.
   SUPRAPROFÎT, supraprofituri, s.n. Formă transformată a plusvalorii suplimentare, care se produce prin reducerea, în anumite întreprinderi, a valorii individuale a mărfurilor sub valoarea lor socială; profit suplimentar.
   SUPRAPtÎNE, suprapun, vb. III. Tranz. A aşeza, a pune un lucru deasupra altuia; a plasa, a aşeza ceva peste ' altceva. ♦ (Mat.) A pune o figură ^deasupra alteia pentru a le verifică egalitatea. ♦ Refl. (Despre două su-. prafeţe) A se afla aşezat deasupra altuia; p. ext. a avea loc în acelaşi timp; a coincide.
   SUPRAREALISM ,s.n. Curent literar şi artistic apărut în prima jumătate a sec. XX,, care exclude gîndirea logică şi activitatea premeditată a raţiunii în procesul creaţiei artistice, care renunţă la orice preocupare estetică-sau morală, preconizînd o totală libertate de expresie, punînd accentul pe-elemente iraţionale, pe vise, pe automatismul psihic şi verbal. [Pronunţat: -re-a-] -
   SUPRAREALIST, -Ă, suprarealişti, -sie, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care ţine de suprarealism, privitor la suprarealism. 2. S.m. şi f. Adept al suprarealismului. [Pronunţat: -re-a-]
   SUPRARENÂL, -Ă, suprarenali, -e, adj. Care se află situat deasupra rinichilor. O Glandă suprarenală (şi substantivat, f.), fiecare dintre cele două glande endocrine care produc, în porţiunea medulară, .adrenalina’şi nova-
  drenalina, iar în porţiunea corticală, hormonii glucorticoizi, mineralocorti-coizi şi androgeni, situate deasupra rinichilor. + Relativ la glandele suprarenale sau la secreţia acestora.
  SUPRASTRUCTURĂ, suprastructuri, s.f. Totalitatea ideilor politice, juridice, morale, estetice, filozofice, religioase, educative etc., a. relaţiilor care se statornicesc în societate în funcţie de aceste idei, precum şi a instituţiilor şi organizaţiilor sociale corespunzătoare ideilor respective (statul, partidele, organizaţiile politice, instituţiile cu caracter cultural etc.), generate de baza economică a unei formaţiuni social-economice.
  SUPREM, -ă, supremi, -e, adj. Care există în cel mai înalt grad, care este deasupra tuturor prin însuşirile sale; p. ext. extrem, ultim.
  SUPREMAŢIE, supremaţii, s.f. Superioritate absolută, unită cu autoritate şi cu putere; poziţie dominantă; preponderenţă.
  SUPRIMĂ , suprim, vb. I. Tranz. A face să dispară, a înlătură; a elimina, a anula.
  SUPURĂNT, -Ă, supuranţi, -te, adj. (Despre ţesuturi, răni etc.) Care elimină puroi.
  SUPURĂŢIE, supuraţii, s.f. Formare şi eliminare de puroi (dintr-o rană), datorită unei infecţii.
  SURĂTĂ, surate, s.f. (Pop.) Prietenă bună. ♦ Termen de adresare folosit de femeile de la ţară în relaţiile cjintre ele.
  SURD, -Ă, surzi, -de, adj. (Despre sunete, zgomote; adesea adverbial) Cu intensitate atenuată, lipsit de rezonanţă; slab, înăbuşit, înfundat, confuz. ♦ Fig. (Despre culori, despre coloritul unui tablou etc.) Lipsit de strălucire, de intensitate, de luminozitate.
  SURDINĂ s.f. (în expr.) în surdina, fără să facă zgomot; cu glasul abia auzit.
StJRESCITA-SUSPICIUNE
790
   SURESCITĂ, surescit, vb. I. Tranz. A excita peste măsură; a aduce într-o stare de iritaţie maximă, de nervozitate extremă, anormală.
   SURGHIUN, surghiunuri, s.n. Izgonire sau fugă a cuiva într-un loc îndepărtat, departe de casă sau de patrie şi adesea lipsit de libertatea de deplasare.
   SURGHIUNI, surghiunesc, vb. IV. Tranz. A pedepsi pe cineya obligîndu-1 să plece departe de casă sau de patrie şi adesea lipsindu-1 de, libertate.
   SUR JECTÎVĂ,surjective, adj. (Mat.; în expr.) Funcţie (sau aplicaţie) sur-jectii>ă} funcţie / : 'E -+ F, la care mulţimea: valorilor este egală cu mulţimea în care ia valori, dacă pentru orice element y0 E. F există cel puţin un element x0 E E, astfel încît: f(x0) =y0‘, surjecţie.
   SURMENĂJ, surmenajuri; s.n. Stare de oboseală extremă a omului, caracterizată prin somnolenţă, dureri de cap, nervozitate, scădere a posibilităţilor de concentrare etc., în urma unui efort fizic sau psihic excesiv şi prelungit; surmenare.
   SURPLUS, surplusuri, s .n. Ceea ce este în plus, ceea ce depăşeşte necesarul; prisos, excedent.
   SURPRINZĂTOR, -OĂRE, surprinzători, -oare, adj. Care provoacă uimire, care impresionează puternic.
   . 8TÎRSĂ, surse, s.f. Loc de unde se produce, unde se poate găsi sau de unde se propagă ceva; sediul sau obîrşia unui lucru. ♦ Corp, sistem etc. care emite sunete, lumină, radiaţii nucleare etc. ♦ începutul existenţei cuiva sau a ceva; origine.
   SURTtJC, surtuce, s.n. Haină bărbătească (din postav) care acoperă partea de sus a corpului şi care se poartă mai ales la ţară (peste cămaşă sau peste vestă).                   ,
   SURTUCĂR, surtucari, s.m. (Depr.) Orăşean.
   SURVOLĂ, survolez, vb. I. Tranz. A zbura cu un vehicul aerian pe deasupra unui anumit teritoriu.
   SUSĂI s.m. Numele măi multor plante erbacee anuale, bienale , sau perene, din familia compozitelor, dăunătoare culturilor, cu frunze sesile, cu flori galbene, a căror tulpină conţine un suc lăptos în vase laticifere (Son-chus).
   SUSĂN s.m. Plantă anuală erbacee din ţările calde, păroasă, cu frunze mari, dantelate şi cu flori galbene, cultivată pentru seminţele sale oleaginoase, comestibile, folosite în simigerii (Sesamum indicum).
   SUSCEPTIBIL, -Ă, susceptibili, -e, adj. 1. (Despre oameni) Gare se supără repede, supărăcios; sensibil. 2. Capabil, în stare să... 3. (Despre lucruri) Care poate să fie modificat, care poate lua diferite forme.           ■
   SUSCITĂ, pers. 3 suscită, vb. Tranz. A jprovoca, a produce, a dezlăn-ţui, a stîmi, a da naştere.
   SUSPENDĂ, suspend, vb. I. Tranz.
1. A atîma. 2. Fig. A întrerupe, a amîna, a opri temporar o activitate.
♦  A face să înceteze temporar o acţiune judiciară; a interzice temporar exercitarea unor drepturi; a amîna fără termen executarea unei pedepse. + A destitui provizoriu din funcţie un angajat. 3. Fig. A interzice, a'face să înceteze, a suprima o acţiune.
   SUSPENSIE, suspensii, s.f. (Chim.) Sistem dispers bifazic, de solid în fluid, în care faza dispersă (solid) este în echilibru cu mediul de dispersie (gaz sau lichid) sau are o tendinţă de sedimentare neglijabilă.
   SUSPENSOR, suspensoare, adj. (Anat.; în expr.) Ligament suspensor, ligament care fixează marginile capsulei conjunctive a cristalinului de procesele cili are.
   SUSPICltJNE , suspiciuni, s.f. Lipsă de Încredere în cineva, îndoială în
791
STJSUR-SUZERANITATE
ceea ce priveşte corectitudinea, legalitatea faptelor sau onestitatea intenţiilor cuiva; bănuială, neîncredere. [Proţiunţat: -ci-iz-] -
   StJSUBj susure, s.n. Zgomot continuu,-uşor şi plăcut, produs de o apă curgătoare (mică), de frunzele mişcate de vînt etc.
   StÎTĂ, sute, num. card. (Adesea cu valoare substantivală sau adjectivală) Număr natural care, în numărătoare, are locul între nouăzeci şi nouă şi o sută unu; se notează: 100 (sau C). O La sută, (despre procente, dobînzi),
 . corespunzător,         proporţional unei
 cantităţi de o sută de unităţi sau unei sume de o sută de lei.
   SUTÎME, sutimi, s.f. Număr egal cu a suta parte dintr-o unitate; o parte dintr-un întreg care a fost împărţit în o sută de părţi la fel de mari.
   ŞUTtÎRĂ , suturi, s.f. Tip de articulaţie, la craniul vertebratelor, în care oasele sînt fixate printr-un sistem de dinţi.
   SUYERAJVITĂTE s.f. Calitatea de a dispuneliber.de soarta sa; independen-
 ţă; putere supremă. <0 Suveranitate naţională, independenţă a unui stat faţă de alte state. Suveranitate de stat, supremaţie a puterii de stat, în interiorul ţării, şi independenţa faţă de puterea altor state; dreptul statului de a-si rezolva, în mod liber şi conform voinţei sale, problemele interne şi externe, fără vreun amestec din afară şi fără a încălca suveranitatea altor state sau principiile dreptului internaţional.
  SUZERĂJN1, -Ă, suzerani, -e, s.m., adj. 1. S.m. Denumire dată, în evul mediu, unui mare senior de care depindeau alţi seniori, ca urmare a relaţiilor de suzeranitate (1). 2. Adj. (Despre state; în trecut) Care exercita autoritatea asupra unui stat mai slab, ames-tecindu-se în politica internă a acestuia şi impunîndu-i anumite obligaţii politice şi financiare.
  J3UZERANITĂTE s.f. 1. Dreptul suzeranului (1) asupra seniorilor vasali. 2. Dreptul unui stat asupra altui stat care avea guvern propriu, dar nu avea autonomie completă.
   ŞA, şei, s.f. 1. Piesă de hamaşament confecţionată din piele, care se fixează pe spinarea calului şi pe care şade călăreţul. 2. (Anat.) Glitelum. O Şaua turcească, scobitură în grosimea osului sfenoid, în care se află situată glanda hipofiză. 3. (Geogr.) Curmătură.
   ŞABLON, şabloane, s.n. 1. Model în mărime naturală al unei piese, al unei litere etc. 2. Fig. Formulă stereotipă; clişeu verbal.
   ŞĂGĂ, şăgi, s.f. (Pop.) Glumă.
   ŞAH, (1) şahi, s.m., (2) şahuri, s.n. 1. S.m. Titlu purtat de suveranii Iranului, corespunzător titlului de împărat; persoană care avea acest titlu; şahinşah. 2. S.n. Joc sportiv de origine orientală, care se dispută între doi parteneri, pe o suprafaţă de joc împărţită în 64 de pătrăţele, albe şi negre, cu 32 de piese; (înv.) şatrange.
   ŞALĂU, şalăi, s.m. Peşte teleostean de apă dulce, răpitor, lung de 30—70 cm, cu corpul fusiform, acoperit cu solzi mărunţi de culoare cenuşie-găl-buie, cu gura mare şi cu dinţi ascuţiţi (Stizosledion lucioperca).
   ŞĂLTĂR, şaltăre, s.n. (Fiz.) Comutator.
   ŞALTÎPĂ, şalupe, s.f. Mică ambarcaţie cu motor, care serveşte la transportul persoanelor şi al mărfurilor. ,
   ŞAMOTĂ, şamote, s.f. Material refractar obţinut din argilă arsă şi măci-
nată sau spartă, folosit la fabricarea unor produse (cărămizi, plăci etc.). ♦ Cărămidă, placă (refractară) etc. fabricată din astfel de material.
   ŞĂNSĂ, şanse, s.f. împrejurare favorabilă pentru cineva, posibilitate de reuşită, de succes; noroc.
   ŞANTĂJ, şantaje, s.n. Constrîngere exercitată asupra cuiva prin ameninţarea cu divulgarea unui secret compromiţător pentru el sau prin alte mijloace de intimidare, cu scopul de a dobîndi un folos pentru sine sau pentru altul.
   ŞAN'IIJSR, şantiere, s.n. Loc pe care se construieşte sau se repară o clădire, un= obiectiv industrial, un pod, un baraj etc., împreuna cu materialele şi cu instalaţiile necesare desfăşurării acestei activităţi.. O Şantier naval, întreprindere industrială specializată în construirea şi în repararea navelor, situată pe malul unei ape navigabile.
♦  Fig. Proces in plină desfăşurare de creare a unei opere literare, artistice sau ştiinţifice. [Pronunţat: -ti-er]
   ŞÂJ?T$L()GTlĂF,şapirografe, s.n. Aparat de multiplicat texte sau desene, format dintr-un cilindru acoperit cii o pastă specială, pe care se imprimă textul sau figura care trebuie să fie reproduse; hectograf.
   ŞĂPTE num. card. Număr natural care are, in numărătoare, locul între
793
ŞARJA-ŞFTCHIUI
şase şi opt şi care se indică prin cifra 7 (său VII). + (Substantivat) Semn gra-_ fie cu care se notează acest număr.
   ŞARJĂ, şarjez, vb. I. Intranz. A exagera, a deforma, a denatura (realitatea).
   ŞĂRJĂ, şarje, s.f. încărcătură 'normală de materii prime a unui cuptor ' metalurgio. ♦ Cantitate de. metal lichid obţinută Intr-un cuptor metalurgic la o singură operaţie de elaborare.
 ♦ Proces ' de încărcare, prelucrare, şi scoatere a materialului din cuptorul metalurgic.
   ŞARLATĂN, şarlatani, s.m. Persoană necinstită care profită de naivitatea sau de buna-credinţă a cuiva pentru a o înşela; impostor, farsor; escroc.
   ŞĂRPE, şerpi, s.m. (La pl.) Ordin de reptile, veninoase şi neveninoase, lipsite de membre, cu corpul cilindric, adaptate la tîrire prin mişcări ondulatorii; (şi la sg.) reptilă care face parte din acest -ordin.
   ŞĂSE num. cârd. Număr natural avînd, în numărătoare, locul între cinci şi şapte; redat prin cifra 6 (sau YI).
 ♦ (Substantivat) Semn grafic cu care se notează acest număr.
   ŞASÎU şasiuri, s.n. Cadru rigid de rezistenţă care se montează pe osiile unui vehicul cu tracţiune mecanică şi care susţine caroseria.
   ŞĂGALNIC, -Ă, şăgalnici, -ce, adj. (Pop.'; despre oameni) Glumeţ, hazliu, poznaş.
   ŞCOALĂ, şcoli, s.f. 1. Instituţie de învăţămînt public unde se predau elemente de bază ale principalelor (sau ale unor) discipline; p. ext. activitate legată de această instituţie; învăţătură, învăţămînt. ♦ Localul, clădirea în care fun cţionează instituţia de mâi sus. ♦ Totalitatea elevilor şia cadrelor didactice dintr-o asemenea instituţie de învăţămînt. 2. Fig. Izvor, sursă de cunoştinţe, de învăţături; mijloc, sistem de instruire într-un
 anumit domeniu. ♦ învăţătură, experienţă dobîndita pe această cale. 3. Fig. Curent, mişcare ştiinţifică, literară, artistică etc. care grupează în jurul lor numeroşi adepţi; baza teoretică a acestui curent, a acestei mişcări.
   ŞEF, -1, şefi, -e, s.m. şi f. Persoană care conduce o organizaţie, o instituţie, un compartiment de muncă etc.; conducător. ,
   ŞENÎLĂ, şenile, s.f. Bandă rulantă alcătuită din plăci metalice mobile, •articulate între ele, înfăşurate peste roţile unor vehicule, tancuri, utilaje mecanice etc., pentru ca acestea să poată circula pe orice fel de teren.
   ŞEPTfiL, şepteluri, s.n. Totalitatea animalelor domestice crescute într-o gospodărie, întrrO comună, într-o ţară (pentru a obţine un beneficiu econo-mic).
   ŞERB, şerbi, s.m. Ţăran legat de pămîntul moşierului, depinzînd, cu persoana şi cu bunurile sale, de acesta, în orînduirea feudală; iobag, (rar) serv' (1).
   ŞERBÎE s.f. Iobăgie.
   ŞERPĂR, şerpare, s.n. Brîu lat de piele (prevăzut cu buzunare) pe care îl poartă ţăranii; chimir.
   ŞES, ŞĂSĂ, (1) şese, adj., (2) şesuri, S-n. 1. Adj. (Despre pămînturi) Neted, întins; plan. 2. S.n. întindere (vastă) de pămînt fără diferenţe (mari) de nivel, situată la mică altitudine; cîm-pie.
   ŞEVALET, şevalete, s.n. Suport de lemn pe care pictorul fixează cartonul sau pînza pe care lucrează, pentru a le menţine în poziţie (relativ) verticală.
   ŞEZĂTOĂRE, şezători, s.f. Adunare restrînsă la sate, mai ales în serile lungi de iarnă, la care participanţii lucrează, spun glume, snoave, ghicitori etc. ♦ Reuniune literară.
   ŞFICHruf,^icAiatesc, vb. IV. Tranz. A biciui, a: plesni (cu biciul). ♦ Fig. A ironiza.
şicanA-şofran
794
   ŞICĂNĂ, şicane, s.f. 1. Obstacol montat pe circuitul unui fluid pentru a-i micşora viteza, pentru'a-i imprima un drum ocolit sau pentru a-i uniformiza debitul, dîndu-i astfel posibilitatea să se răcească, să depună suspensiile pe care le poartă etc. 2. Acţiune prin care cineva sîcîie, aga? sează, enervează pe altcineva cu tot felul de mărunţişuri. Pricină neîntemeiată, subtilitate falsă; tertip, alibi.
   ŞIR, şiruri, s.n.v 1. Rînd; şirag. ^ Lanţ de munţi. 2. (Mat.) Funcţie definită pe mulţimea numerelor naturale cu valori într-o mulţime oarecare; se notează: ax, az,an,... (putîndu-se folosi orice literă în locul lui a) sau (<z„)„ G N sau (cn). O Şir constant, şirul cu. toţi termenii egali. Şir mărginit, şir de numere reale, cu proprietatea că a < Gjj < p, ' pentru orice n G N(a, pG R).
   şe&ăg, şiraguri, s.n. Mulţime de mărgele înşirate pe un fir pentru a fi purtate ca podoabă la gît; şir.
   ŞÎRĂ, şire, s.f. 1. Grămadă mare de paie, de fin, de snopi etc., clădită în formă de prismă şi terminată în partea superioară cu o coamă. 2. (Anat.; în expr.) Şira spinării, coloana vertebrală.
   ŞIST, şisturi, s.n. Rocă metamor-fică sau sedimentară care are proprietatea de a se desface uşor în plăci sau în foi subţiri, cu suprafeţe paralele. O Şist cristalin, rocă metamorfică, cu o anumită structură, textură, compoziţie chimică şi mineralogică, determinate de natura rocilor din care a provenit şi de adîncimea la care s-a format.
   ŞIST OS,-OĂSĂ, şistoşi,-oase,       adj.
                                                   (Despre roci şi despre structura lor) Cu caracter de şist, alcătuit din şist.
   ŞLEĂHTĂ, şlehte, s.f. (Peior.) Clică, bandă; gloată, ceată.
                                                   ŞLEFUÎ, şlefuiesc, vb. IV. Tranz. X. A prelucra o suprafaţă dură prin
frecare, pilire, tăiere sau rindeluire, pentru a o netezi sau pentru a-i da o anumită formă (regulată); a lustrui. 2. A tăia suprafaţa uneLpietre (preţioase) în faţete fine (pentru a-imări valoarea şi strălucirea).
   ŞLEP, şlepuri, s.n. Navă fără propulsie proprie, de diferite mărimi, folosită pentru transportul mărfurilor pe fluvii, pe canale sau pe lacuri.
   ŞMÎRGHEL s.n. 1. Rocă metamorfică formată în cea mai mare parte dintr-o masă de granule (fine) de co-rindon altemînd cu magnetit. 2. Material abraziv în stare de pulbere, obţinut din şmirghel (1) sau fabricat pe cale sintetică. Hîrtie acoperită cu un astfel de material, folosită pentru a freca, a curăţa sau a lustrui suprafaţa unor obiecte, în industria lemnului, în lăcătuşerie etc.
   ŞOĂRECE, şoareci, s.m.(Şi în expr. şoarece de casă) Animal rozător din familia muridelor, de culoare cenuşie închis, de talie mică, cu botul ascuţit, cu coada lungă şi subţire, dăunător şi transmiţător de boli (Mus mus-culus).
   ŞOBOLĂN, şobolani, s.m. Mamifer rozător omnivor din familia muridelor, mai mare decît şoarecele, care trăieşte mai ales în jurul gospodăriilor, provo-cînd mari stricăciuni şi care este periculos din cauză că poate răspîndi ciuma; guzgan (Rattus norvegicus).
   ŞOC, şocuri, s.n. 1. Ciocnire, izbire bruscă şi violentă între două corpuri. ■
2.  Tulburare generală, bruscă şi violentă, a funcţiilor organismului, care se manifestă printr-un dezechilibru fizic şi psihic.
   ŞOCĂT,-Ă, şocaţi,-ţe, adj. Impresionat în mod neplăcut, contrariat. + Zguduit, traumatizat, zdruncinat sufleteşte.               .      -
   ŞOFRĂN, şofrani, s.m. Mică plantă erbacee perenă* monocotiledonată, din familia iridaceelor, cu frunze liniare şi
795
ŞOIM-ŞTERPEO
 cu flori violete deschis, din care se extrage o substanţă aromatică, folosită în medicină şi în industrie; brîn-duşă galbenă (Cro'cus sativus).
    ŞOIM, şoimi, s.m. 1. Numele mai , multor păsări răpitoare de zi, din ordinul falconiformelor, de mărime variată, agere şi puternice^ cui ciocul scurt şi curbat, care se hrănesc mai ales cu păsări (Falco). 2. Epitet-pentru un bărbat curajos, viteaz, mîndru, semeţ; (pop.) şoiman. 3. Membru al organizaţiei de masă a copiilor preşcolari de 4—6 ani.
    ŞOLTtJZ, şoltuzi, s.m. Gîrmuitor al uriui oraş, în evul mediu, în Moldova, care era ajutat în activitatea sa de un sfat format din 6—12 pirgari, şi care avea atribuţii administrative şi judecătoreşti.
    ŞOMĂJ s.n. Fenomen social-econo-mic caracteristic Societăţii capitaliste, care constă în aceea că o parte dintre salariaţi rămîn fără lucru, ca urmare a decalajului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă.
    1ŞOMlîR,-Ă, ?07tteri,-2) s.m. şi f. Persoană aptă de muncă, pusă, în condiţiile economice din ţările capitaliste, in situaţia de ă nu putea găsi de lucru, de a nu se putea angaja nicăieri, de a suporta rigorile şomajului.
    ŞOPÎRLĂ, şopîrle, s.f. 1. Numele mai multor reptile insectivore din ordinul saurienilor, cu pielea acoperită de solzi comoşi, de culoare verde sau pestriţă, cu plăci cornoase pe cap şi pe abdomen, cu corpul sprijinit pe patru picioare scurte, cu coadă lungă, regenerabilă (Lacerta). 2. Fig. Greşeală (cu implicaţii grave) strecurată într-un material publicat sau pe cale de a fi publicat.
    ŞOPOT* şopote, s.n. Zgomot uşor produs de" curgerea apei, de bătaia vîntului, de mişcarea frunzelor etc. O'Loc. în şopoţ, în. şoaptă, pe şop-titc.
   ŞOPOTf, pers. 3 şopoteşte, vb. IV. Intranz. (Despre apă, vînt, frunze) A murmura, a susura.
   ŞOPRON, şoproane, s.n. Construcţie (din scînduri) care serveşte drept adăpost pentru unelte agricole, nutreţ, vite.
   ŞORICIOĂICĂ,(l) şoricioaice, s.f. 1. Femela şoarecelui. 2. (Chim.; pop.) Arsenic.                          .     - _
   ŞOTIE, şotii, s.f. (Pop. şi fam.) Poznă, năzbîtie, ghiduşie, Jarsă; boroboaţă, bazaconie.
   -ŞOYĂl, şovăi, vb. IV- Intranz. 1. A merge cu pas nesigur, a se împletici, a se clătina în mers. 2. Fig. A fi ne-hotărît, a sta la îndoială, a ezita, a se codi (să facă ceva).
   ŞOYINfSM s.n. Atitudine politică retrogradă constînd în afirmarea duşmănoasă a. superiorităţii unei naţiuni asupra altora, în manifestarea rasismului, a. exclusivismului naţional, în aţîţarea urii şi duşmăniei între oamenii muncii de diferite naţionalităţi.
   SPĂLT, şpalturi, s.n. Zaţ, aşezat în formă de coloană lungă, pe copia căruia se fac corecturile tipografice, înainte de punerea în pagină. ♦'Probă de tipăritură luată de pe acest zaţ.
   ŞBAN,şpanuri, s.n. Aşchie provenită din prelucrarea pe maşini-unelte a metalelor, a lemnului etc.
   ŞPARLÎ, şparlesc, vb. IV. Tranz. (Arg.) A şterpeli, a fura.
   ŞPER.Ţ}£perfarî, s.n. Sumă de bani sau daruri primite de cineva sau oferite, incorect şi ilegal, cuiva, pentru a-i cîştiga bunăvoinţa, pentru a face sau a primi o favoare; mită, mituiala.'
   ŞROTj şroturi, s.n. Primul produs obţinut în timpul măcinării griului.
♦  Material furajer provenit din resturile de seminţe rămase după extragerea uleiului din diferite seminţe.
   ŞTERPELf,jierpeZesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A sustrage, a fura- ceva (c.u abilitate).        ;
ŞTTENŢÂ-ŞUVOI
796
  ŞTifKŢĂ, ştiinţe, s.f. I. Faptul de a avea cunoştinţă (de ceva), de a fi informat; cunoaştere. + (Pop.) Veste, ştire. II. 1. Pregătire intelectuală, instrucţie; învăţătură; erudiţie. 2. Ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă şi subiectivă; ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii; domeniu al cunoaşterii bazat pe un asemenea ansamblu de cunoştinţe. O Ştiinţa viitorului, denumire dată explorării sau cercetării viitorului, care operează cu conceptele de previziune, planificare pe termen lung etc.; futurologie, viiţorologie.
  ŞŢltJCĂ, şliuci, s.f. Peşte teleostean răpitor de apă dulce, cu corpul aproape cilindric, cu o serie de dungi transversale, cu gura mare, prevăzută cu fălci lungi, înarmate cu dinţi ascuţiţi, cu botul turtit (Esox lucius).
  ŞTÎULSTEj ştiuleţi, s.m.Inflorescenţă femela la porumb, rezultată din concreşterea mai multor spice compuse, pe care sînt inserate, în şiruri paralele, spiculeţe cu flori în care se dezvoltă numai gineceul.
  ŞtJBLER, şublere, s.n. Instrument de măsurat lungimi sau grosimi mici, alcătuit dintr-o riglă gradată cu două
braţe, între care se prinde piesa care'’ trebuie măsurată.
  ŞtJBItEDj-Ă, şubrezi,-de, adj. (Despre lucruri) Lipsit de rezistenţă,, de trăinicie, care este gata să se prăbuşească.
  ŞUGUBÂTj-EĂŢĂ, şugubeţi,-e, adj.
1. (Pop.) Cilumeţ, hazlii}, poznaş. 2. (înv.) Primejdios; înşelător, amăgitor.
  ŞUGUl, şuguiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A glumi.          ,
  ŞUI, ŞtJIE, Şui, şuie, adj. (Fam.) Strîmb, diform.
  ŞUMV şunturi, s.n. Rezistor electric conectat între două puncte ale unui circuit electric, pentru protejarea porţiunii de circuit cuprinse între aceste puncte.
  ŞUKtJB, şuruburi, s.n. Dispozitiv format dintr-o tijă cilindrică de lemn sau de oţel filetată, care serveşte la asamblarea a două ori . a mai multor piese.
  ŞTJVÎŢĂ, şuviţe, s.f. Smoc de fire de păr, de lînă etc.
  ŞUVOl, şuvoaie, s.n. Cantitate mare de apă, temporară, care se formează şi se scurge cu repeziciune pe pantele înclinate ale scoarţei pămîntului, după ploi puternice (provocînd pagube mari).
   TABAGÎSM s.n. înţoxicaţie cronică a organismului cu nicotină din tutun, specifică fumătorilor; nicotinism.
   TAB^L, tabele, s.n. Desen alcătuit din linii şi din coloane avînd anumite specificaţii şi în care sînt cuprinse cifre, date, denumiri etc.; tablă, tablou.
   TABELĂ, tabele, s.f. Ansamblu de numere, de simboluri şi de cuvinte aşezate în linii şi în coloane (într-un tabel), executat de obicei în cadrul unei tipăriţuri; p. ext. tabel.
   TĂBLi, table, s.f. 1. Placă dreptunghiulară, vopsită în negru (sau în altă culoare închisă), pe care se scrie cu cretă, mai ales la şcoală şi la universitate. 2. Tabel. 3. Foaie sau placă metalică, de grosimi (mici) diferite, obţinute prin laminare, cu numeroase utilizări în tehnică şi în industrie.
   TABLOU, tablouri, s.n. 1. Pictură, desen, gravură etc. executate pe o pînză, pe un carton etc. 2. Privelişte de ansamblu din natură, care evocă o reprezentare picturală (şi impresionează prin frumuseţe şi pitoresc). 3. Diviziune a unei piese de teatru care marchează schimbarea decorului, trecerea timpului etc. 4. Placă de marmură, de metal, de lemn pe care sînt montate diferite apărate folosite la acţionarea unui sistem tehnic sau la controlul funcţionării lui; placa împreună cu aparatura respectivă. 5. (Mat.) Tabel. O Tablou de valori (al
unei funcţii), tabel cu două linii şi mai multe coloane, unde, în prima linie, sînt trecute elementele mulţimii de definiţie (eventual, unele dintre aceste elemente), iar în linia a doua sînt trecute imaginile corespunzătoare (prin funcţia considerată) ale elementelor înregistrate. 6. Fig. Descriere sau evocare făcută prin cuvinte.
   TABtJ, tabuuri, s.n. Interdicţie cu caracter religios, în anumite societăţi primitive, aplicată la ceea ce este considerat sacru. ♦ Evitare a folosirii unui cuvînt şi înlocuire a lui cu altul, din superstiţie sau din pudoare; interdicţie de limbaj, eufemism.
   TACÎT,-Ă, taciţi,-te, adj. (Despre un acord, o convenţie etc.) Care nu este exprimat formal, dar care este subînţeles si admis ca atare (de toţi).
   TACIT{JIIN,-Ă, taciturni,-e, adj. Care vorbeşte puţin, tăcut din fire, închis în sine, posac.
   TACT, (2) tacturi, s.n. 1. Simţ care se referă la senzaţiile provocate de agenţi exteriori asupra receptorilor pielii sau mucoaselor; pipăit. 2. Măsură, cadenţă, ritm în muzică. 3. Facultatea de a judeca rapid şi cu fineţe o situaţie dificilă, care determină o comportare corectă, delicată şi adecvată.
   TÂcnc,-!, tactici,-ce, s.f., adj. I. S.f. 1. Parte din arta militară care se ocupă cu studiul, organizarea, pregătirea şi ducerea luptei pentru a îndeplini, cu maximum de eficacitate, sco-
TACTIL-TALER
purile fixate. 2. Ştiinţa de a determina, pentru o perioadă relativ scurtă în raport cu strategia, linia unei mişcări sociale sau a unui partid politic, în funcţie de împrejurările social-poli-tice din acea perioadă şi pentru realizarea unui obiectiv fundamental. 3. Totalitatea mijloacelor şi metodelor întrebuinţate (pentru a izbuti) într-o acţiune. II. Adj. Care ţine de tactică
(I), privitor la tactică; conform cu o anumită tactică.
  TACTIL,-Ă, tactili,--e, adj. Care ţine de simţul pipăitului, privitor la simţul pipăitului; care se poate percepe prin pipăit.
  TACTlSM. s.n. Mişcare orientată a organismelor sau a . organelor unor organisme, ca răspuns la stimulii proveniţi din mediul înconjurător.
  TĂGMĂ, tagme, s.f. Totalitatea persoanelor care fac parte_ din aceeaşi categorie (profesională sau .socială).
  TAHEOM&FRU, taheometre, s.n. Instrument de măsurat viteza unghiulară şi turaţiile unei piese rotitoare.
  TAHICARDIE, tahicardii, s.f. Accelerare anormală a bătăilor inimii datorită unui efort fizic, unei emoţii, unei afecţiuni cardiace.
  TAHlONj tahioni, s.m. (Fiz.) Particulă elementară ipotetică, neidentificată experimental, a cărei viteză ar fi superioară vitezei luminii. [Pronunţat: -hi-on]
  TAIFĂS, taifasuri, s.n. Conversaţie familiară, intimă, îndelungată, pe teme minore; flecăreală.
  TAIPtJN, taifunuri, s.n. (Met.) Ciclon (1).
  TAIGĂ, taigale, s.f. Pădure formată (în special) din conifere, care acoperă o întinsă regiune mlăştinoasă din Siberia şi din partea europeană extrem estică a U.R.S.S.
  TAILORlSM s.n. Metodă modernă capitalistă de organizare a muncii, în cadrul căreia normele de muncă se
798
stabilesc la nivelul muncitorilor cu cel mai ridicat randament şi pe bâza unor îmbunătăţiri aduse muncii prin eliminarea niişcărilor inutile, prin aplicarea unor metode mai eficiente, a evidenţei şi controlului, ducînd astfel la: creşterea intensităţii muncii şi la intensificarea exploatării. [Scris şi: taylorism]
  TAfiSf, tainuri, s.n. 1. Porţie de nutreţ care se dă animalelor într-o anumită perioadă de timp. % Parte care îi revine cuiva în urma unei repartizări, a unei împărţeli.
  TĂIMŢĂ, tainiţe, s.f. Groa'pă săpată în pămînt; p. ext. încăpere subterană, loc ascuns; ascunzătoare.
  TAL, taluri, s.n. Corp vegetativ, nediferenţiat în rădăcină, tulpină şi frunze, la plantele inferioare (talofite), format dintr-o celulă multinucleată sau din mai multe celule care alcătuiesc o structură filamentoâsă lăţită, simplă, sau ramificată.
  TALĂMUS,talpmusuri, s.n. Formaţie anatomică nervoasă, cenuşie, alcătuită din două mase ovoide, parte a diencefalului, situată la baza creierului, la vertebrate, avînd rol important în integrarea şi în coordonarea căilor senzitive şi senzoriale care duc la scoarţa cerebrală.
  TALĂZ, talazuri, s.n. Val mare provocat, de furtună şi de uragane, pe, mări sau pe oceane.
  TALC s.n.. Silicat hidratat de magneziu, natural, care se prezintă sub formă de cristale de culoare albă-ver-zuie, cu aspect unsuros, sidefos, folosit în industria hîrtiei, a cauciucului, în electrotehnică, în medicină etc.
  TALANT, talente, s.n. Aptitudine, înclinare înnăscută într-un anumit domeniu, capacitate deosebită care favorizează o activitate'creatoare.
  TĂLER, taleri, s.m. Monedă de argint (austriacă) care a circulat şi în ţările române.
799
TALIU-TARIF
   TĂIIU s.n. ŢI cu Z =81. Element chimic cu caracter metalic, din grupa a IlI-a, principală, din sistemul periodic âl elementelor, de culoare albă-.-argintie, greu,.moale, folosit la elaborarea unor aliaje.
   TAIiOFfTĂ, talofite, s.f. (La pl.) încrengătură care cuprinde plante inferioare al căror corp vegetativ este un tal, şi care se înmulţesc asexuat (prin spori ori prin diviziune) şi sexuat (prin gameţi) (Thallophyta); (şi la sg.) plantă care face parte din această încrengătură.
   TALtJZ, taluzuri, s.n. Suprafaţă înclinată (de la marginea unei căi de comunicaţie); teren în pantă.
   TAMĂN adv. (Pop.) Tocmai, întocmai, chiar, exact.
   TAMBtÎR, tambure, s.n. Piesă - în formă de cilindru gol, fixă sau mobilă în jurul unui ax, făcută din metal, din lemn etc., cu diverse întrebuinţări în tehnică; tobă.
   TANĂNT, tananţi, s.m. Substanţă chimică ce se extrage din scoarţa de stejar sau din gogoşile de ristic, avînd proprietatea de a tăbăci pielea şi de a transforma pielea crudă într-un material imputrescibil, flexibil şi cu rezistenţă mecanică bună.
   TANGfÎNT,-Ă, tangenţi,-te, adj., s.f. (Mat.) 1. Adj. (Despre drepte şi curbe relative la o curbă sau la o suprafaţă dată) Care are un singur punct comun. ^ (Despre plane relative la o suprafaţă) Care conţine tangentele (2) într-un punct dat al suprafeţei, la toate curbele situate pe suprafaţă ce trec prin punctul considerat. 2. S.f. (La o curbă) Dreaptă care are un singur punct comun cu acea curbă. 3. S.f. Funcţie trigonometrică dependentă de im unghi ascuţit al unui triunghi dreptunghic, ale cărei valori sînt date de raportul dintre lungimile catetei opuse şi catetei alăturate unghiului; funcţie trigono-
metrică, tg: i? \|(2& -f- 1)     (&£ Z) -+
   -o*         s™31
-*• B, tgrc—--------
              coss
   TANGENŢĂ, tangenţe, s.f. 1. (Mat.) Poziţie, stare a două figuri geometrice tangente. O Punct de tangenţă, punctul comun a două figuri tangente. 2. Atingere, legătură, contact:      Fig. Rela-
ţie trecătoare.
   TANÎN, taninuri, s.n. Tanant organic natural, de natură fenolică, solubil în apă, obţinut prin extracţie cu apă din diferite părţi ale lemnului de stejar, de molid etc. şi întrebuinţat la tăb ăcitul pieilor.
   TAMĂL s.n. Ta cu Z = 73. Element chimic cu caracter metalic, din grupa a V-â, secundară, a sistemului periodic al elementelor, de culoare albă-argintie, greu, ductil, maleabil, refractar, foarte rezistent la coroziune, nefiind atacat de nici un acid, folosit la confecţionarea aparaturii (în industria chimică), iar sub formă de fire în chirurgie.
   TAPĂ, tapez, vb. I. Tranz. (Fam.) A împrumuta bani de la cineva, fără intenţia de a-i mai restitui.
   TARABOSTES s.m. pl. Denumire dată de latini aristocraţilor geto-daci.
   TÂBĂFj tarafuri, s.n. Mică formaţie muzicală (de lăutari) care cîntă muzică populară.
   TĂRĂ1, tare, s.f. 1. Dara. 2. Nume dat unor corpuri de masă nemarcată, formate din diferite bucăţi de metal sau de sticlă, care se întrebuinţează la diferite cîntăriri de laborator.
   TĂRĂ2,tare, s.f. Defect fizic sau moral (ereditar); viciu, cusur, meteahnă.
   TABÎF, tarife, s.n. 1. Taxă oficială fixată pentru anumite prestaţii de servicii, pentru vînzarea anumitor articole, pentru transporturi de mărfuri şi de persoane etc. O Tarif pamaL,
TARIF AR-TAUTOMERÎE
800
taxă percepută pentru mărfurile străine; tabel în care sînt prevăzute (diversificat) aceste taxe. Tarif preferenţial, sistem special de taxe vamale, caracterizat prin procente mai mici de impunere în raport cu taxele vamale existente, precum şi prin reciprocitate, practicat de o ţară sau de un grup de ţări. + Retribuţie oficială dată cuiva pentru o muncă depusă. 2. Tabel, listă cuprinzînd preţurile unitare sau specifice pentru furnituri, servicii etc. (publice) şi condiţiile' stabilite pentru, aplicarea lor.
   TAMFĂRj-Ă, tarifari, -e, adj. Privitor la tarif; (despre preţuri, taxe, retribuţii) fixat prin tarif, în conformitate cu un tarif.
   TARS,torsuri, s.n. 1. Regiune a membrului posterior (inferior), la vertebratele tetrapode, care cuprinde cele şâpte oase corespunzătoare Încheieturii labei, care se articulează la capătul proximal cu tibia şi cu fibula, iar la capătul distal cu oasele meta-tarsiene. 2. Parte terminală a piciorului insectelor, alcătuită din 1—5 articole, dintre care ultimul poartă două gheare. 3. Articol, segment terminal la arahnide.
   ŢABSllN, -I, tarsieni,-e, adj. Care aparţine tarsului, al tarsului, privitor la tars. [Pronunţat: -si-an]
   TAUS OMETATĂRS s.n. Os nepereche din scheletul membrului posterior, la păsări, provenit prin sudarea oaselor tarsiene şi metatarsiene; (pop.) scurmuş.
   TARTÂN. tartane, s.n. Material special din mastic sintetic, elastic, folosit pentru amenajarea pistelor atletice şi a terenurilor sportive în vederea imper-meabilizării şi a măririi rezistenţei lor la intemperii.
   TARTRĂT, tartraţi, s.m. Sare a acidului tartric. O Tartrat de amoniu, H4N • OOC • (CHOH)2- COONH4, sare de amoniu a acidului tartric, substanţă cristalină, albă, solubilă în apă şi In
alcool, care se descompune la încălzire, folosită în industria textilă, în medicină etc. Tartrat dublu de sodiu şi potasiu, substanţă cristalină, incoloră, cu proprietăţi piezbelectrice, folosită In farmacie; sare Seignette.
  TĂRTRIC adj. (In expr.) Acid tartric, HOOC(CHOH)aCOOH, dihidroxi-acid alifatic dicarboxilic, substanţă organică răspîndită In lumea vegetală, obţinută din tartru sau sintetic, cristalină, cu gust acru, solubilă în apă, folosit în industria alimentară şi textilă, In inedicină etc.; (impr.) sare de lămîie.
  TlRTRU, tartruri, s.n. Sediment depus, după fermentare, pe fundul vaselor In care se păstrează vinul, conţinînd tartrat acid de potasiu; piatră--de-vin.
  TĂUR, tauri, s.m. Mascul necastrat din specia taurinelor,. cu corpul maxe şi cu pielea groasă; buhai.
  TAURÎN,-Ă, taurini,-e, adj. Care aparţine taurului, privitor la taur, din specia.taurului. ♦ (Substantivat, f. pl.) Specie de bovine care au ca reprezentant principal boul; (şi la sg.) animal care face parte din această specie. [Pronunţat: ta-u-]
  TÂUTOLOGÎE, tautologii, s.f. 1. Greşeală de limbă care constă in repetarea inutilă ă aceleiaşi idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. (Log.) Judecată în care subiectul şi predicatul sînt una şi aceeaşi noţiune. [Pronunţat: to-u-]
  TATJŢOMERÎE, tautomerii, s.f. Formă de izomerie în care două sau mai multe substanţe nesaturate, cu aceeaşi compoziţie chimică, diferă prin legăturile şi prin aşezarea unora dintre atomi în moleculă,,, fenomen condiţionat de deplasarea reversibilă, si-^ multană, a unei duble legături şi a unui atom de hidrogen; izomerie chi mică. [Pronunţat: ta-u-]
801
TAVERNĂ-TEACĂ
   TAVERNĂ, taverne, s.f. Circiumă sărăcăcioasă, murdară, instalată (de obicei) la subsol.
   TĂXĂ, taxe, s.f. 1. Sumă de bani care se percepe la anumite mărfuri sub formă de impozit. 2. Plată efectuată in favoarea bugetului de stat de către diferite persoane fizice sau juridice (întreprinderi, instituţii), în cazul cind acestea se bucură de anumite servicii sau drepturi.
   TAXIDĂR, taxidari, s.m. (înv.) Persoană care încasa dările.
   TAXONOMÎE s.f. Ştiinţă a legilor de clasificare. ♦ Sistem de clasificare.
 ♦   Studiul unei grupe de animale sau de plante din punctul de vedere al clasificării şi descrierii speciilor.
   TĂBĂCĂRÎE, tăbăcării, s.f. Atelier sau secţie industrială în care se prelucrează pielea brută cu ajutorul tanan-ţilor, transformînd-o dintr-un produs putrescibil într-un produs imputrescibil, moale, suplu, impermeabil şi re-~ zistent. ,
   TĂGltîNE s.m. Boală a plantelor cerealiere, provocată de ciuperci parazite şi manifestată prin distrugerea totală său parţială a părţilor atacate, -mai ales a fructelor, şi prin apariţia în locul acestora a unei pulberi de culoare neagră; cărbune. .
   .TĂIFĂSUf, tăifăsuiesc, vb. IV. In-tranz. A vorbi cu cineva mult si ou familiaritate despre lucruri minore; a sta la taifas, a pălăvrăgi.
 ; TĂLMĂCÎ, tălmăcesc, vb. IY. Tranz. A explica,, a lămuri; a interpreta.
   TĂMĂDUITOR,-OĂRE, tămăduitori, -oare, adj. (Pop.) Care vindecă; vindecător.' [Pronunţat: -du-i-]
   TĂMÎIĂT,-Ă, tămtiaţi,-te, adj. (Poetic) îmbălsămat, înmiresmat. [Pronunţat: -mî-iat]
   TĂPŞĂN, tăpşane,.s.n. Loc neted şi Tişor înclinat care apare la baza ver-sanţilor şi povîmişurilor, în regiunile de deal şi de munte.
   TĂRĂ6ĂNĂ, tărăgănez, vb. I. Tranz. A amîna de pe o zi pe alta rezolvarea unei probleme, începerea sau terminarea unei acţiuni etc.
   TĂRCĂT,-Ă, tărcaţi,-te, adj. (Reg.) Cu pete de diferite culori (nearmonizate), pestriţ, bălţat; dungat, vărgat.
   TĂRfE s.f. 1. Forţă fizică; putere, vigoare. 2. Capacitate de luptă, putere de afirmare, forţă morală; fermitate. ♦ Fig. Autoritate, stăpînire. 3. Soliditate, trăinicie; duritate. 4. Grad (mare) de concentraţie de alcool, de aromă etc. O ' Acid de tărie medie, acid care, în aceeaşi soluţie, este disociat între 1—50%. 5. Fig. Boltă cerească,' firmament, văzduh.
   tarIm, tărimuri, s.n. (Pop. şi fam.)
 1.  Ţinut, regiune, meleag. ♦ (Rar) întindere de teren. 2. Domeniu, sferă de activitate.
   TĂTĂR, tătari, s.m. Persoană făcînd parte din triburile de origine mongolă care, în sec. XIII, s-au întins din Asia pînă în Europa răsăriteană şi centrală, constituind statul Hoardei de Aur (de unde au făcut incursiuni în ţările vecine).
   TĂU, lauri, s.n. (înv.) Prăpastie, abis.
   TĂIÎN, tăuni, s.m. Nume generic dat unor insecte diptere asemănătoare cu muştele, de culoare brună cu pete gălbui pe pîntece, ale căror femele înţeapă animalele (şi omul), pentru a se hrăni cu singele lor, transmiţîndu-le, totodată, boli virotice şi bacteriene.
   ŢĂVĂLtJG, tăvălugi, s.m. Unealtă agricolă compusă din unul sau din mai mulţi cilindri de lemn sau de metal, folosită la sfărîmarea bulgărilor de pămînt şi la netezirea şi bătătorirea solului.
   TEĂCĂ, teci, s.f. 1. Porţiunea dilatată a peţiolului unei frunze, prin care aceasta se fixează pe tulpină, la unele plante (graminee) învelind complet tulpina. ♦ Păstaie. 2. Nume dat
51 — Dicţionarul llmWl române pentru elevi / v
TEAFĂR-TEISM
802
 unor învelişuri anatomice. O Teacă musculo-cutanee, înveliş al corpului turbei ariatelor, alcătuit din tegument şi musculatură bine dezvoltată. Teaca părului, înveliş în formă de sac, care înconjură rădăcina părului, la majoritatea mamiferelor. Teacă de mielină, una dintre cele trei teci care învelesc axonii celor mai mulţi neuroni, asemănătoare unui manşon întrerupt din loc în loc prin strangulaţiile lui Ranvier, fiind formată dintr-un complex de di-pode şi de proteine. Teaca lui Schwann, cea de a doua teacă a axonilor (ce înveleşte teaca de mielină), formată din celule turtite, avînd rol de protecţie şi rol trofic. Teacă conjunctivă, ultima teacă a axonilor, cea din exterior, care înveleşte celelalte două teci (de mielină şi teaca lui Schwann).
   TEĂFĂB^-Ă, teferi,-e, adj. Sănătos, întreg, nevatămat; zdravăn.
   •TEC, teci, s.m. Arbore diri familia verbenaceelor, originar din sudul Asiei, înalt, cu frunze opuse, întregi şi cu flori albe, cu lemn foarte rezistent şi dens, întrebuinţat mai ales în construcţii navale pentru marea lui rezistenţă (Teăona grandis). [Scris şi: tek, teck]
   TECHOTŞŢIUs n. Tc cu Z = 43. Element chimic cu caracter metalic, din grupa a Vil-a, secundară, din sistemul periodic al elementelor, obţinut pe cale artificială, de densitate rriare, greu fuzibil, asemănător cu reniul. [Pronunţat: tehneţiu]
   TECTONIC,-!, tectonici,-ce, adj., s.f.
1. Adj. Care se referă la tectonică (2), care aparţine tectonicii; care este legat de structura, mişcările şi deformările scoarţei pămîntului. 2. S.f. Ramură a geologiei care studiază structura scoarţei terestre şi cauzele mişcărilor şi deformărilor ei.
   TEGUMENT, tegumente, s.n. 1. Ţe-sut oare constituie învelişul corpului la om şi la animale. 2. Membrană care înconjură şi care protejează un organ vegetal. ♦ înveliş exterior al semin-
ţelor plantelor, care. dă " culoarea şi aspectul exterior al seminţelor.
   TEHNIC,-Ă, tehnici,-ce, adj., s.f. I. Adj. Care aparţine tehnicii (II), privitor la tehnică, folosit în tehnică. II. S.f.
1.  Totalitatea uneltelor şi a practicilor producţiei, dezvoltate în cursul istoriei, care permit omenirii să cerceteze şi să transforme natura înconjurătoare cu scopul de a obţine bunuri materiale.
2.  Totalitatea procedeelor întrebuinţate în practicarea unei meserii, a unei ştiinţe etc. ♦ Totalitatea procedeelor-întrebuinţate în crearea unei opere.
   TEHNICÎSM s.n. Tendinţa de a folosi în mod exagerat procedeele tehnice caracteristice unui domeniu de activitate, lăsînd pe planul al doilea tezele teoretice care trebuie să conducă munca practică.
   TEHNOCR.ATÎE s.f. Orientare sociologică burgheza potrivit , căreia, în so-' cietatea contemporană, rolul de conducător ar reveni specialiştilor din domeniul tehnicii, şi care minimalizează funcţiile politicii şi ideologiei.
   TEHNOLOGIE, tehnologii, s.f. 1. Ştiinţă a metodelor şi a mijloacelor de prelucrare a materialelor. + Ştiinţă a organizării factorilor care contribuie la un rezultat urmărit, astfel încît cerinţele optimizării să fie satisfăcute.
2.  Ansamblul tehnicilor, proceselor, metodelor, operaţiilor etc./utilizate in scopul obţinerii Unui anumit produs. 1
   TEHtJI,-IE, tehui,-ie, adj. (Reg.) Zăpăcit, năuc, buimăcit.
   TEI,tei, s.m. Arbore din familia tili-aceelor, cu frunze mari, cordate, lung peţiolate, cu flori albe-gălbui sau albe, grupate în cime, puternic parfumate, ■ melifere, întrebuinţate în farmacie (Tilia plătyphyUos).
   TElSMs.n. Concepţie filozdfico-reli-gioasăcare afirmă existenţă lui Dumnezeu ca persoană absolută, exterioară naturii, creatoare, susţinătoare şi conducătoare a binelui şi a răului In lume.
803
TELEAGĂ-TELEVIZIUNE
  TELEĂGĂ, tăegi, s.î. Parte a plu-gulm ((iraiş ae animale) alcătuită din două roţi cu osia Hor, pe care se sprijină grindeîul; cotigă.
' TELECOMANDĂ, telecomenzi, s.î. Transmitere a unei «comenzi la distanţă "prin mijloacele de telecomunicaţie; totalitatea mijloacelor tehnice care permit o astfel de transmitere.
  TELECOMUNICĂŢIE, telecomunica-$îi, s.f. 1. Transmitere şi recepţie 3a distanţă a linor sunete, semne sau Imagini prin ‘telefon, "telegraf, televiziune, semnalizare optică etc. 2. Legătură Intre două puncte intre care se ^realizează o. telecomunicaţie (1).
  TELEHEBIC, tdeferice, s.n. îxmicu-lar amenajat pentru transportul oamenilor.
  TELEF0N, telefoane, s.n. 1. Telecomunicaţie în care se realizează <con-voânri la-distanţă prin mijlocirea undelor electromagnetice propagate de-'a lungul maor fire; ansamblul instalaţilor necesăre pentru acest scop. 2. Aparat prevăzut cu un transmiţător :şi un Tecepfcr şi <care, legat de «o instalaţie telefonică «entrilă, permite con-'vorbiri la distanţă. .
  TELEGRĂF, telegrafe, s.n. 1. Tele-comunicaţiecare transmite la distanţi semnale (corespunzătoare literelor şi cifrelor) cu ajutorul unor aparate electromagnetice; ansamblul instalaţiilor necesare In acest scop. 2. Aparat pentru producerea, recepţia şi transformarea semnalelor telegrafice în scopul transmiterii telegramelor.
  ŢELEGRĂMĂ, telegrame, s.f. Comunicare ((scurtă) Jla distanţă transmisa prin mijloacele ©ele mai rapide /(telefon, telegraf); depeşă.
  TELEIMPBiIMATOB., teleimprimatoare, soi. Aparat telegrafic cu ajutorul •canua se transmit şi se recepţionează, pe <o bandă sau pe o ©oală de hîrtie, texte cu literele alfabetului. [Pronunţat: ~le-îm-\     ;    _
   TELEMÎÎTEU, telemelre, s.n. 1. Instrument optic "folosit la măsurarea distanţelor pînă la puncte îndepărtate sau inaccewbîle. 2. Dispozitiv optic ataşat unor aparate fotografice, care permite punerea la punct a imaginii date de obiectiv in planul emulsiei fotografice.
   TELENCEFĂL, telencefale, sai.(Anat.) Partea anterioară, terminală, a ence-falului, la embrion, dezvoltată din proz-encefal, din care se formează emisferele cerebrale.
   TELEOBIECTIV, teleobiective, s.n. Obiectiv fotografic asemănător cu o lunetă, care se ataşează camerelor de luat vederi sau aparatelor de fotografiat, folosit la fotografierea obiectivelor situate la distanţe mari. [Pronunţat': -le-ob^
   TELEOSTEĂN, teleosteeni, s.m. (La pl.) Ordin de peşti de apă dulce şi marină, cel mai făspîndit in apele actuale, al căror schelet este în întregime osificat, cu corpul aooperît de solzi osoşi fi cu înotătoarea codală liomo-cercă; (şi la sg.) peşte care f ace parte . din acest ordm.[Pronunţat: -Ze-os-2e-an]
 ■ TELEPATIE s.f, Facultate psihologică, atribuita unor oameni, de a percepe fenomene care nu sînt în raza simţurilor, precum şi de a transmite gîndul la distanţă, fără intermediul •organelor de simţ obişnuite; percepere Întâmplătoare a fenomenelor şi a gândurilor de la distanţă.
 ' TELESCOP, ielescoape, s.n. Instru- ‘ ment optic folosit la observarea ■coipu-rilor foarte îndepărtate (astronomice), al cărui obiectiv <este o oglindă 'concavă (sferică sau parabolică).
   TELEYIZrCNE, televiziuni, s.f. Tehnică a transmiterii la distanţă a imaginilor unor obiecte (în mişcare) pe calea "undelor. [Pronunţat:: -si-jj-]
TELEVIZOR-TENACE « ---------------
804
   TELEVIZOR, televizoare, s.n. Aparat care recepţionează imagini trâns-miseprin televiziune.
   TELEX, telexuri, s.n. Sistem mixt de telecomunicaţii, prin telefon şi telegraf, în teleimprimator, care foloseşte, prin comutare, acelaşi circuit de transmisie.
   TELOFĂZĂ, telofaze, si. (Biol.) Ultima fază a mitozei (şi meiozei), în care se produce refacerea nucleelor Înzestrate cu membrană proprie şi separarea celor două celulerfiice.
   TELtJR s.n. Te cu Z = 52. Element chimic cu caracter semimetalic, din' grupa a Vl-a, principală, a sistemului periodic al elementelor, relativ uşor fuzibil.
   TELURIC,-Ă, telurici,-ce, adj. (Livr.) Care aparţine pămîntului, privitor la pămînt; pămîntesc, terestru.
   TfiMĂ, teme, s.f. 1. Ansamblu de aspecte ale vieţii materiale şi spirituale, de fenomene etc. zugrăvite într-o operă artistică. 2. Idee principală care se dezvoltă într-o operă; expunere; subiect.
3.  (Gram.) Parte a unui cuvînt alcătuită din rădăcină, dintr-o vocală tematică şi adesea din sufixe şi prefixe.
   TEMELÎE, temelii, s.f. Partea de jos a unei clădiri, a unei statui etc. prin care acestea se leagă de pămînt pentru asigurarea rezistenţei construcţiei; fundaţie.
   TEMENEĂ, temenele, s.f. Salut executat după obiceiul turcesc, printr-o plecăciune (adîncă).
   TEMERĂR,-Ă, temerari,-e, adj. îndrăzneţ (peste măsură), cutezător.
   TEMPERAMENT, temperamente, s.n. Componentă principală a personalităţii care exprimă particularităţile individuale ale oamenilor în ceea ce priveşte aspectul dinamic al proceselor şi însuşirilor psihice (de cunoaştere, afective şi volitive); fire. + Energie vitală, avînt, elan, impetuozitate; vioiciune.
   TEMPERĂNŢĂ, temperanţe, s.f. (Livr.) Cumpătare, moderaţie, sobrietate.
   TEMPERĂTă-adj. (Geogr.; în expr.) -Climă temperaţii, climă potrivită, cu veri destul de călduroase şi cu ierni nu preai reci. Zonă temperată, fiecare dintre cele două zOne de pe suprafaţa pămîntului cuprinse latre tropice şi cercurile polare.
   TEMPERATURĂ, temperaturi, s.f.
1. Gradul de căldură sau de răceală al aerului, al unui corp etc. 2. Parametru ce caracterizează starea de Încălzire a unui sistem fizic.
   TEMPLU, temple, s.n. Edificiu special amenajat pentru practicarea unui cult religios necreştin.
   T^MPO, (rar) tempouri, s.n. Viteza, iuţeala cu care se execută o piesă muzicală, conform conţinutului şi caracterului ei. + Ritm, cadenţă.
   TEMPORĂLVĂ, temporale, s.n. Os pereche aşezat de o parte şi de alta a cutiei craniene, în regiunea tîmplelor, cuprins între occipital, parietal şi sfe-noid, avînd forma unei scoici rotunjite, cu trei prelungiri pe care se inserează muşchii gîtului. ♦ (Adjectival) Care aparţine regiunii tîmpielor, privitor la această regiune.
   TEMPORĂL2,-Ă, temporali,-e, adj. Care indică timpul, privitor Ia timp; care depinde de timp. <£> Propoziţie (circumstanţială) temporală (şi substantivat, f.), propoziţie care arată timpul în care se petrece acţiunea din propoziţia regentă, avînd funcţia unui complement circumstanţial de timp. Conjuncţie temporală, conjuncţie care introduce o propoziţie temporală.
   TEMPORĂR,-Ă, temporari,-e, adj. Care este de scurtă durată; vremelnic, trecător, provizoriu. ♦ Care exercită
o  activitate un timp limitat.
   TENĂCE, tenaci,-ce, adj. 1. Stăruitor, perseverent; persistent, dîrz. 2. (Despre coifuri dure) Care prezintă
805
TENACITATE-TEORETIC
  tenacitate (2), care este dur; rezistent, tare.
    TENACITĂTE s.f. 1. însuşirea de a
  ii tenace (1); stăruinţă, perseverenţă.
  2. Proprietate a unui material (dur) de a se deforma relativ mai mult sub acţiunea unor solicitări exterioare, Înainte de a se rupe.
    TENDENŢIOS,-OĂSĂ,         tendenţioşi,
  -oase, adj. Care urmăreşte un anumit scop (condamnabil), care ascunde ceva; lipsit de obiectivitate, părtinitor. [Pronunţat: -ji-os]
    TENDENŢIONISM s.n. Principiu potrivit căruia, In opera de artă, creatorul exprimă, reflectă, intr-un fel sau altul, tendinţele epocii, ale societăţii în care trăieşte. [Pronunţat: -fî-o-]
    TENDINŢĂ, tendinţe, s.f. 1. Dispoziţie firească spre ceva, Înclinare, năzuinţă; acţiune conştientă spre un scop bine stabilit. 2. Capacitate a operei de artă de a se încadra în dezvoltarea socială, de a exprima direcţiile fundamentale ale epocii, concepţia despre lume a artistului şi atitudinea sa faţă de realitatea prezentă.
    TENDON, tendoane, s.n. Cordon sau fascicul de fibre colagene dispuse paralel, de culoare albă,' foarte rezistente, prin care muşchii, se fixează de oase sau de alte structuri. O Tendonul lui AhUe, tendon care prinde muşchiul triceps de calcaneu.
    TEN&BRĂ, tenebre, s.f. (Livr.; rar la sg.) întuneric deplin; întunecime, beznă.
    TENEBROS,-OĂSĂ, tenebroşi,-oase, adj. (Livr.) întunecos, sumbru, obscur.
  ♦  Fig- Ascuns, perfid.
    TfîNIE, tenii, s.f. Vierme platelmint din clasa cestodelor,' parazit in intestinul subţire al omului şi al animalelor
- carnivore, cu corpul format dintr-un scolex şi foarte multe proglote; panglică (Taenia solium).
    TENSIUNE, tensiuni, s.f. 1. Forţă interioară care ia naştere într-un corp
supus unor forţe exterioare. 2. Diferenţă de potenţial între două puncte ale unui cîmp electric. 3. Presiunea vaporilor produşi de un lichid într-un spaţiu închis. 4. Fig. Stare de încordare, zbucium sufletesc, nervozitate. [Pronunţat: -si-a-]
   TENTĂCUL, tentacule, s.n. Fiecare dintre apendicele mobile, nearticulate, musculoase şi sensibile, ale unor animale, care serveşte la pipăit, la apucat prada sau la deplasare.
   TENTATIVĂ, tentative, s.f. Acţiune întreprinsă în scopul realizării unui obiectiv (important), fără siguranţa izbînzii; încercare.
   TfÎNTÂ., tente, s.f. (Adesea fig.) Amestec de tuş (sau de culoare) cu apă, terebentină etc., pentru a obţine intensitatea dorită a unei culori; grad de intensitate a unei culori.
   TEODOLlT, teodoliie, s.n. Instrument optic pentru măsurarea, în plan vertical sau orizontal, a unghiului a două direcţii, folosit în lucrările geodezice şi topografice. [Pronunţat: te-o-]
   TEOGONlE, teogonii, s.f. Totalitatea miturilor privind originea zeilor şi genealogia lor; totalitatea zeilor care, avînd aceeaşi origine, alcătuiesc mitologia unor popoare vechi. [Pronunţat : te-o-]
   TEOLOGIE s.f. Disciplină care se ocupă cu expunerea şi cu fundamentarea teoretică a izvoarelor şi dogmelor unei religii. [Pronunţat: te-o-]
   TEOREMĂ, teoreme, s.f. Enunţ în care se stabilesc anumite proprietăţi ale unui obiect matematic sau ale unui ansamblu de obiecte matematice cu ajutorul demonstraţiilor, constituit din ipoteză (I) şi concluzie (C); implicaţia
I => C. [Pronunţat: te-o-]
   TEORETIC,-Ă, teoretici,-ce, adj. Privitor la teorie; bazat pe teorie.; referitor la conţinutul de idei. [Pronunţat: te-o-]
TEOKIE-TERMEN
806
   TEORÎE, teorii, s.f. 1. Categorie filozofică desemrrînd reflectarea abstractă,, conceptup’ă. a realităţii obiective. 2. Sistem de principii care constituie conţinutul ideologic al unei ştiinţe,, al unei arteT al unei concepţii despre lume' ansamblul de idei pe baza cărora se interpretează fapte sau evenimente care aparţin anumitor domenii sau; categGrii de fenomene. 3. (în expr.)' Teoria literaturii, ramură a ştiinţei literaturii care studiază trăsăturile generale ale creaţiei literare,, curentele şi metodele artistice etc. [Pronunţat: te-o-]
   TEPĂLĂ, tepale, şi. (Boţ,) Element constitutiv al periantului, nediferenţiat, prin formă şi prin culori diferite,, în sepale şi în petale.
   TERACOTĂ, teracote, s.f. Material ceramic obţinut prin arderea, pînă la vitrificare parţială,, a argilelor care conţin nisip şi feldspaţi,; folosit la confecţionarea de cahle pentru sobei obiecte ornamentale etc.
   TERĂRIU, terorii, s.n.. Cutie sau. încăpere, special amenajate, în care se cresc animale terestre şi în care trebuie să se imite biotopul natural al1 animalului respectiv, pentru a-i putea studia comportamentul.
   TERĂSĂ, terase, s.f. Formă de relief aluvială, mai înaltă, plată, suspendată, cu aspect de treaptă,, desfăşurată în lungul unei văi şi rezultată din adîncirea apei curgătoare în propriile ei aluviuni.
   TERBIU s.n. Tb cu Z =65. Element chimic cu caracter metalic, din grupa lantanidelor.
   TEREBENTÎNĂ,Zere&enZine, s.f. Produs obţinut prin distilarea răşinilor de conifere, lichid incolor şi. cu miros pătrunzător, întrebuinţat în industrie şi în medicină.
   TEREFTĂLÎO adj, (în expr.) Acid terefţaliCj H00C-CaH4-C00Hracid aromatic dicarboxilîcT substanţă crista-
 lină, insolubilă în apă,, solubilă în' alcool (la. cald)* folosii ea. materie primă Ia obţinerea fibrelor poliesterice de tip' terom-                 '       '
    TERGIYERSĂRE, tergiversărij, s.f.. Amînarev tărăgăneală (în rezolvarea unei probleme)..
    TERÎCOtericolişe,; adj. ©ar ;, despre; animale)} Care-trăieşte^pepămint..
    TERIFIĂNT,-Ă, terifianţi,-te, adj.
' (Livr.) Înspăimîntător, îngrozitor, oribil. [Pronunţat:: -fi-ant]
    TERILEîS s.n. (Chim.) Terom.
    TERIT ORIĂL,-Ă, teritoriali,-er adj;. Care aparţine' unui teritoriu,, privitor’ la un teritoriu.. O Ape teritoriale, porţiune de: mar& sau de ocean' situată efe-a lungul coastelor unirii stat şil care: face: parte: din teritoriul' acelui stat, [Pronunţat:; -ri-al]
    TERITORIU, teritorii, s.n.. întindere! de pămînt. delimitată prin graniţele' unui stat sau: ale unei unităţi administrative: şi supusă suveranităţii statului respectiva
    TERMĂL,-Ă, termali,reT adj;.. ((Despre ape: natiirale) Care are temperatura mai ridicată decît temperatura' obişnuită.
    TfiRME s.f_ pl. Construcţii cu instalaţii pentru băi caldfej, răspî'ndîte; în antichitate, întîi la greci şi apoi lai romani.
    TERMEN, (I, 2) termene, s.n., (3,-4) ; termeni, s.m.. 1- S.n. Dafiă fixă la care^, potrivit, unei învoieli1,, unei decizii sau* unei dispoziţii prealabile, se execută o-obligaţie; (bănească) său se realizează ceva;, (pop.) soroc. + Condiţie, clauză într-un tratat,. într-un acord. 2. S.n. Interval de timp, stabilit dinainte, în limita căruiatrebuie să se înfăptuiască sau să se întîmple ceva. 3. S.m. (Mat.) Fiecare dintre monoamele unui polinom; fiecare dintre' numerele care alcătuiesc un raport, o proporţie, un şir, o progresie sau o serie; fiecare, dintre elementele unei adunări,- scăV
807
TERMIC-TERMOELECTRIC
deri sau Împărţiri. O Termen liber (al unui polinom sau al unei ecuaţii), termen al polinomului (respectiv, al ecuaţiei) care nu conţine nedeterminata (variabila) polinomului (sau .care nu conţine necunoscuta ecuaţiei); termen de gradul zero.' 4. S.m. (Lingv.) Cuvînt; expresie.
  TERMIC,-A, termici,-ce, adj. De căldură, privitor la căldură, care produce (sau se produce prin) căldură. O Centrală termica, totalitatea construcţiilor, instalaţiilor şi aparatelor în care se produce căldură pentru «. fi distribuită în clădirile situate la o distanţă relativ mică.
  TERMIFICĂRE, termificări, s.f. Sistem de alimentare centralizată cu căldură a unor clădiri, întreprinderi industriale sau a unui oraş. printr-o reţea de distribuţie specială, de la un centru, în care se produc concomitent energie electrică şi energie termică.
  TERMINll,-Ă , terminali,-e, adj. Care se află la extremitate, la vîrf.
  TERMINOLOGIE, terminologii, s.f. Totalitatea termenilor de specialitate folosiţi lntr-o disciplină sau într-o ramură de activitate.
  termistOr , termistoare, s.n. Semiconductor a cărui rezistenţă variază între anumite limite în funcţie de temperatură, folosit drept termometru cu rezistenţă de mare sensibilitate.
  TERMfT, termituri, s.n. Amestec de pulbere de aluminiu şi de oxid de fier, care, ^amorsat cu un amestec uşor inflamabil (aluminiu, peroxid de bariu şi praf sau panglică de magneziu), arde, dezvoltlnd o mare cantitate de căldură, folosit la sudarea (aluminotermică a) pieselor mari de oţel, în metalurgie etc.
  TERMfTĂ, termite, s.f. (La pl.) Gen de insecte tropicale din ordinul izopte-relor, asemănătoare cu furnicile, foarte
dăunătoare, mici, incolore şi oarbe, trăind în colonii adăpostite în muşuroaie mari, construite pe sol (Isop-tera)■; (şi la sg.) insectă care face parte din acest ordin; furnică albă.
  TERMOCENTRALĂ., termocentrale, s.f. Centrală electrică în care se foloseşte energia termică a cărbunilor, a păcurii sau a altor carburanţi şi combustibili pentru producerea energiei electrice; centrală termoelectrică.
  TERMO CHIMÎE s.f. Ramură a chimiei fizice care se ocupă cu studiul efectelor termice ce însoţesc reacţiile chimice şi unele procese fizico-chi-mice.
  TERMOCONDUCTIBILITĂTE s.f. Proprietate a unor corpuri de a fi bune conducătoare de căldură.
. TERMOCtJPLU, termocupluri, s.n. Dispozitiv folosit pentru măsurarea temperaturilor înalte, alcătuit din două conductoare din metale diferite, avînd capetele sudate, şi dintr-un instrument electric de măsurat intercalat în circuit.
  TERMODINAMIC,-!, termodir amici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramură a fizicii care studiază în special stările de echilibru ale sistemelor fizico-chimice, procesele care conduc la atingerea acestor stări, mişcarea termică a materiei, precum şi trecerea acesteia în alte f irme de mişcare. 2. Adj. Care aparţine termodinamicii (1), privitor la termodinamică, de termodinamică. O Proces termodinamic, transformare a unui sistem termodinamic între două stări de echilibru.
  TERMOELECTRIC,-A, termoelectrici,-ce, adj. Care serveşte la producerea energiei electrice folosind generatoare electrice antrenate de motoare sau de turbine termice cu gaz sau gu abur. O Centrală termoelectrică, termocentrală. [Pronunţat: -mo-e-]
TERMOIZOLANT-TERPENA
808
   TERM OIZ 0LĂNT,?Ă, termoizolanţi, -te, adj. (Despre materiale) Termoizola-tor. [Pronunţat: -mo-i-]
   TERMOIZ OLĂRE, termoitolări, s.f. Izolare termică. [Pronunţat: -mo-i-]
   TERM OIZ OL AT OR,- OĂRE, termo-izolaiori,-oare, adj. Care împiedică transmiterea căldtirii, care izolează căldura; izolant termic, termoizolant. O Material termoizoiator, material cu densitate aparentă mică» poros, cu pori închişi, uniform distribuiţi, cu coeficient de conductivitate mic, folosit în construcţii, în special pentru prevenirea pierderilor de căldură din clădiri (asigurînd astfel condiţii optime de confort şi de muncă din punct de vedere termic), la realizarea unui regim economic de folosire a combustibililor, la micşorarea grosimii pereţilor etc. [Pronunţat: -mo-i-]
   TERMOMETRU, termometre, s.n. Instrument cu ajutorul căruia se determină temperatura. O Termometru cu dilataţie, termometru bazat pe variaţia volumului corpului termometrie (mercur, alcool, gaz) în funcţie de temperatură. Termometru cu rezistenţă, termometru bazat pe variaţia rezistenţei . electrice a unui conductor sau a unui semiconductor in funcţie de temperatură.
   TERM ONUCLEĂR,-Ă, termonucleari,-e, adj. (Despre energia, reacţia nucleară) Obţinut prin fuziunea nucleelor de atomi uşori. + Care se bazează sau se referă la reacţia termonucleară. <0 Armă termonucleară, bombă cu hidrogen. [Pronunţat: -cle-ar]
   TERM OPLĂSTIC,-Ă, termoplastici, -ce, adj. (Despre materiale solide) Care nu-şi modifică structura, dar îşi schimbă, reversibil, plasticitatea, atunci cînd este încălzit pînă la muiere şi apoi răcit.
   TERMOREGLĂRE, termoreglări,'s.f. Mecanism fiziologic controlat de un centru nervos situat în hipotalamus,
la mamiferele cu sînge cald, prin care temperatura corpului este menţinută constantă, indiferent de variaţiile temperaturii mediului ambiant.             '
   TERM 0RIGÎD,-Ă,         termorigizi,-de,
adj. (Despre materiale solide) Care îşi modifică ireversibil structura şi plasticitatea atunci cînd este încălzit pînă la muiere şi apoi răcit.
   . TERMOSTĂT, termostate, s.n. Dispozitiv automat care asigură menţinerea unei temperaturi constante Intr-un volum determinat de gaz său de lichid, într-o incintă, intr-un sistem tehnic.
   TERNĂR,-Ă, ternari,-e, adj. 1. (Despre sisteme, aliaje, substanţe compuse etc.) Care este format din trei unităţi, din trei elemente, din trei componenţi; care se divide în trei elemente. O (Chim.) Compus ternar'sau combinaţie ternară, compus saii combinaţie format(ă) din trei specii de atomi, prezenţi In proporţii definite.
2.  (Despre versuri) Alcătuit din trei picioare metrice, avînd fiecare cîte o silabă accentuată.              '
   TEROĂRE s.f. Acţiune de înfricoşare prin ameninţare, prin represiuni fizice, prin presiuni psihologice, desfăşurată de clasele exploatatoare aflate la putere, pentru intimidarea adversa-rilor politici.
   TEROM s.n. (Acronim pentru) fibra textilă sintetică, de tip poliesteric, fabricată în Republica Socialistă România, prin policondensarea dimetilteref-talatului cu etilenglicol, cu rezistenţă mecanică foarte bună,= şi care, după modul de prelucrare, - are aspect de lînă sau de bumbac; terilen.
   TERPfiNĂ, terpene, s.f. C10H16. Clasă de hidrocarburi naturale, de origine vegetală, cu structură ciclică sau aciclică, care se izolează din uleiuri eterice (extrase' din plante, din lichide şi din unele solide cristalizate), cu caracter nesaturat, cu miros caracteris-
809
TERPEN OID -TETR A AMIN O CUPRIC
tic, insolubile In apă, folosite In medicină, ca plastifianţi etc.
   TEREENOÎD, terpenoide, s.n. Denumire dată unor compuşi naturali, de origine vegetală, de tipul hidrocarburilor, .produşi de diînerizare ai izo-prenului (CsHg), precum şi ai unor alcooli, cetone etc. cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă ca şi hidrocarburile.
   TERTÎP, tertipuri, s.n. (Fam.) Şiretlic, stratagemă, truc, viclenie.
   TERŢ,-Ă, terţine, adj., s.n. 1. Adj. Care ocupă locul al treilea (într-o succesiune), care vine în rîndul al treilea. 2. S.n. (Log.; In expr.) Terţul exclus, principiu fundamental al gîndirii conform căruia din două judecăţi contradictorii una este neapărat adevărată, fiindcă a treia posibilitate nu există In acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
   TERŢIĂR,-Ă, terţiari,'-e, adj. 1. Care reprezintă stadiul al treilea sau faza a treia In dezvoltarea unui lucru.
2.   (Geol.; în expr.) Eră terţiară (şi substantivat, n.), vechea denumire a erei neozoice. [Pronunţat: -ţi-ar\
   TERŢÎNĂ, terţine, s.f. Poezie în formă fixă alcătuită din strofe de trei versuri, dintre-care al doilea rimează cu primul şi cu al treilea din strofa următoare; terţet. + Strofă dintr-o astfel de poezie.
   T.E.S.A. subst. Acronim pentru personalul, tehnic, economic, de specialitate şi administrativ dintr-o întreprindere.
. TESÂC, tesace, s.n. Sabie scurtă şi lată purtată, în trecut, de infanterişti şi de sergenţii de stradă. ♦ Teacă de sabie. .                           -
   TflSLA s.f. (Fiz.) Simbol T. Unitate de măsură a inducţiei magnetice egală cu un weber pe metru pătrat.
. TflSLĂ, fesZe, s.f. Unealtă cu coada scurtă, cu tăiş metalic lat şi curbat, folosită de dulgheri, rotari şi dogari.
   TEST, teste, s.n. Probă prin care se examinează şi' se apreciază (în psihologia experimentală) unele aptitudini (psihice, fizice, intelectuale) ale unei persoane. + Material (fişe, tablouri., scheme etc.) cu care se face această probă.
   TESTAMENT, testamente, s.n. - Act juridic unilateral, revocabil cît timp autorul actului este în viaţă, prin care cineva îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale.
   TESTĂRE, testări, s.f. Faptul de a supune pe cineva la un test.
   TESTÎCUL, testicule, s.n. Glandă genitală masculină pereche, la vertebrate (şi la om), care produce spermatozoizii şi " hormonii sexuali (testosteronii).
   TESTOSTERON, testosteroni, s.m. Hormon sexual masculin, secretat de testicul (sub influenţa hormonilor sexuali gonadotropi), care acţionează în menţinerea caracterelor sexuale masculine secundare, influenţînd creşterea şi fiind folosit şi în terapeutică.
   TEŞÎT,-Ă, teşiţi,-te, adj. Care are colţurile sau muchiile retezate sau rotunjite. + Turtit.
   TETĂMCj-Ă, tetanici,-ce, adj. 1. Care se referă la tetanos, care provoacă tetanos sau care este provocat de tetanos. 2. Care se referă la tetanie.
   TETANÎE s.f. Sindrom caracterizat prin contracţia muşchilor şi prin înţepenirea membrelor, ca urmare a anumitor boli sau a unor stări fizice excepţionale.
   TETĂNOS s.n. Boală infecţioasă gravă, provocată de toxina bacilului tetanie, caracterizată printr-o contracţie permanentă, violentă şi foarte dureroasă a unor muşchi.
   TETRAAMINOCtîPRICadj. (Chim.; în expr.) Hidroxid tetraaminocupi U. [Cu(NHs)4](OH)a, substanţă colorată
TETRAATOMIC-TETRALINĂ
810
intens în albastru, obţinută prin dizolvarea hidroxidului de cupru în amoniac. [Pronunţat: -ir a-a-]
  tetraat6mic,-ă, tetraatomici,-ce, adj. (Despre molecule) Care este format din patru atomi. [Pronunţat: -Ir a-a-']
  TETRABORĂT, tetraboraţi, s.m. Sare a acidului tetraboric. O Tetraborat de sodiu, borax.
  TETRABORIC adj. (în expr.) Acid tetraboric, H2B407, acid ipotetic care se cunoaşte numai prin sărurile, sale.
  TETRACLORETĂN s.m. C2H2C14. Substanţă organică, derivat tetraclo-rurat al etanului, existentă în două forme, dintre care forma simetrică este un lichid incolor, insolubil în apă, solubil în alcool, toxic, prepaţat din acetilenă şi clor, folosită ca solvent, în unele sinteze organice, ca insecticid.
  TETRACL ORMETĂN s.n. CC14. Subr stanţă organică obţinută prin clorurarea metanului, lichid incolor, mai greu decît apa, insolubil în apă, cu miros eteric, neinflamabil, folosită ca solvent pentru grăsimi, răşini, lacuri etc., la fabricarea lacurilor, a insecticidelor etc.; tetraclorură de carbon.
  TETRACL 0RURĂT,-Ă, / tetraclcru-raţi,-te, adj. (Despre substanţe, compuşi chimici etc.) în a căror moleculă s-au introdus patru atomi de clor.
  TETRACLORtJRĂ, tetracloruri, s.f. Combinaţie a clorului cu un element tetravalent. O Tetraclorură de carbon, tetraclormetan. Tetraclorură de siliciu SiCl4, lichid cu punct de fierbere coborît, •care reacţionează energic cu apa, transformîndu-se în acid silicic şi in acid clorhidric, folosit la obţinerea siliciului elementar (pur).
  TETRACOyAU6NT,-Ă, tetracovalenţi, -le, adj. (Despre elemente) Care poate forma patru covalenţe cu alte elemente.
  TETRĂDĂ, tetrade, s.f. (Biol.) Grup de patru cromatide reprezentînd un' cromozom bivalent în profaza I a meiozei. <Q> Tetradă celulară, grup de patru celule cu nucleu haploid, rezultat în urma celei de-a doua diviziuni meiotice (la plante).
  TETRADRĂHMĂ, tetradrahme, s.f. Monedă de argint greco-macedoneană, cu o greutate de patru ori mai mare decît a unei drahme (14—17 grame),’ răspîndită în antichitate.
  TETRAEDRU, tetraedre, s.n. (Mat.) Figură determinată de patru puncte necoplanare (numite vîrfuri, iar cele şase segmente ce le unesc se. numesc muchii, formînd patru triunghiuri care, cu interioarele lor, alcătuiesc feţele); piramidă triunghiulară. O Tetraedru regulat, tetraedru cu feţele triunghiuri echilaterale congruente care fac între ele unghiuri diedre avînd măsura 70°31'43",6.
  TETRAFLU ORTjRA,    tetrafluoruri,
s.f. Combinaţie chimică a fluOrului cu elemente tetravalente.<> Teţrafluorură de siliciu, SiF4, substanţă care se formează în reacţia chimică dintre, bioxidul de siliciu şi acidul fluorhidric, reacţie care stă la baza' procesului de gravare a sticlei.
  TETRAHALOGENĂT,-Ă, tetrahalo-genaţi,-te, adj. (Despre combinaţii, compuşi, substanţe etc.) Care are. introduşi, în moleculă, patru atomi, de halogen.
  TETRAHIDRONAFTALÎNĂ s.f. (Chim.) Tetralină.
  TETRALÎNĂ s.f. C10H12. Substanţă organică obţinută* prin hidrogeriarea catalitică a naftalinei, lichid insolubil în apă, solubil în solvenţi organici (alcool, benzen, eter etc.), folosită ca solvent pentru -grăsimi, uleiuri, răşini etc., ca înlocuitor al terebentinei în lacuri, în cremă de ghete etc.; tetrahidronaftalină.
811
TETRALOGIE-TIAMINA
   TETRALOGIE, tetralogii, s.f. Serie de patru piese de teatru (trei tragedii şi o dramă satirică) pe care poeţii greci antici o prezentau la concursuri.
   TETRAMlSR, teirameri, s.m. Substanţă chimică (polimer) alcătuită din patru molecule de monomer.
   TETRAJWCtJLĂ,teZra7mcHZe,s.f. Tip de fruct compus din patru nucule.
   TETRAPLOÎD, tetraploizi, s.m. (Biol.) Organism poliploid care posedă patru garnituri cromozomiale în nucleu.
   TETRAP(5D,-Â, tetrapozi,-de, adj., s.n. 1. Adj. (Despre animale; adesea substantivat) Care are patru picioare; patruped. 2. S.n. (La pl.) Grup de animale care cuprinde batracienii, reptilele, păsările şi mamiferele; (şi la sg.) animal .care face parte din acest grup- •      ;
   TETR AVALENT,-Ă, telravalenţi,-te, adj. (Despre elemente chimice) AI cărui atom poate stabili patru legături chimice cu alţi atomi.
   TETR0DĂ, tetrode, s.f. Tub electronic cu patru electrozi situaţi într-un'balon vidat.
   TETR0L, tetroli, s.m. Compus hi-, droxilic organic conţinînd patru grupe hidroxil In moleculă.
   TETROXfD s.m. (Chim.; in expr.) Tetroxid de azot, N204, oxid al azotului provenit din dimerizarea reversibilă, a bioxidului de azot, substanţă solidă, incoloră.
   tetrOză, tetroze, s.f. (Biol.) Mono-zaharidă cu patru atomi de carbon in moleculă, inexistentă în natură, obţinută prin reacţii de degradare ale pentozelor, importantă pentru stabilirea configuraţiei zaharidelor.
   TEVATtÎRĂ s.f. (Fam.) Bucluc, neplăcere, necaz./* Zarvă, gălăgie, scandal.
   TEXŢfL,-Ă, textili,-e, adj. (Despre plante, lină, mătase) Din care, prin
prelucrare, se obţin fibre, fire, ţesături etc.
   TEXTURĂ, texturi, s.f. Mod de aranjare a mineralelor care intră în alcătuirea rocilor. O Textură, masivă, textură a mineralelor din rocă constînd în prezentarea lor strîns unită, ceea ce presupune o răcire şi o consolidare lentă a magmei. Textură sco-riacee, textura în care roca apare ca un burete cu multe goluri, indicînd o răcire bruscă a magmei, caracteristică pentru piatra ponce. Textură şistoasă, textură în care roca are mineralele aşezate în straturi ce se desfac (şisturi cristaline). Textură oculară, textură în care mineralele constituente sînt aşezate în cercuri concentrice (ca la gnais).
   TEZĂUR, tezaure, s.n. 1. Cantitate mare de bani, de bijuterii, de pietre scumpe sau alte obiecte de preţ păstrate la loc sigur; p. ext. avere, bogăţie. 2. Fig. Tot ceea ce este mai de preţ. [Pronunţat: -za-ur]
   TEZAURIZĂ, tezaurizez, vb. I. Tranz. A strînge, a acumula bani sau obiecte de valoare. [Pronunţat: -za-u-]
   TEZĂ, teze, s.f. Afirmaţie expusă şi susţinută într-o discuţie; idee principală dezvoltată şi demonstrată intr-o operă, într-o cuvin tare etc. + (Fii.) Etapă iniţială în cadrul procesului de: dezvoltare dialectică, adică afirmaţia iniţială care, prin natura sa, dă naştere propriei sale negaţii.
   TEZÎSM s.n. 1. Susţinere, propagare a anumitor teze. + Caracter al scrisului sau al artei ,care se limitează la ilustrarea sau la demonstrarea unor teze prestabilite. - * Didacticism. 2. Teorie sociologist-vulgară care deformează principiul semnificaţiei sociale a artei, susţinind că artistul trebuie să transcrie, să înregistreze pasiv realitatea socială, viaţa.
   TIAMfNĂjjîaTftirte, s.f. Vitamina B,. [Pronunţat: ti-a-]
TIBIA-TIMP
812
   TÎBIA, tibii, s.f. 1. Os lung (şi gros) al membrului posterior (la tetrapode) sau inferior (la om) care, împreună cu fibula (peroneul), alcătuieşte scheletul gambei. 2. Unul dintre segmentele piciorului la insecte şi la arahnide. [Pronunţat: -bi-a]
   TIC, ticuri, s.n. Mişcare convulsivă, bruscă, spasmodică şi repetată a omului, rezultată din contractarea involuntară a unuia sau a mai multor muşchi. ♦ Deprindere ridicolă pe care şi-o formează cineva, în mod inconştient, în gesturi, în limbaj etc.
   TICĂIT,-Ă, ticăiţi,-te, adj. (Despre oameni) 1. (Fam.) Care lucrează încet, fără spor;mocăit. 2. (Pop.) Nenorocit, necăjit.
   TICĂLOŞIE, ticăloşii, s.f. Faptă josnică; nemernicie, mîrşăvie, josnicie.
   TICSI, ticsesc, vb. IV. Tranz. A umple pînă la refuz un spaţiu (îngrămădind, înghesuind ceva); a înţesa.
   TÎFLĂ, tifle, s.f. Gest batjocoritor făcut cu palma întinsă, cu degetul mare apropiat de vîrful nasului şi cu celelalte degete desfăcute şi agitate.
   TIFOÎDĂ adj. (în expr.) Febră tifoidă, hoală contagioasă, infecţioasă şi epidemică, provocată de un bacii specific, manifestată prin febră mare, tulburări intestinale, stare de toropeală, şi care se transmite prin apa de băut, prin fructe şi legume nespălate etc.; tifos, lingoare..
 ■ TÎFOS, tifosuri, s.n. Nume dat mai multor boli febrile, infecţioase şi epidemice: a) febră tifoidă; b) tifos exantematic; c) pestă bovină-
   TIGMOTROPlSM s.n. Reacţie de curbare a unor organe sau a unor părţi de organe, la unele plante, provocată de excitaţii prin atingere.
   TlGRU, tigri, s.m. Mamifer carnivor din familia felidelor, de talie mare, cu blană de culoare galbenă-roşcată cu dungi negre, transversale, puternic
şi feroce, care trăieşte în Asia şi în insulele Australiei (Felis tigris).
  TlGYĂ, tigve, s.fi (Pop.) Craniu, ţeastă (de om mort); (depr.) cap.
  TIHĂRĂIE, tihărăi, s.f. (Pop.) Po-vîmiş pe coasta unui munte; loc rî-pos, sălbatic, acoperit cu vegetaţie deasă. [Pronunţat: -ra-ie]
  TÎEENĂ s.f.' Linişte deplină, pace; viaţă liniştită, lipsită de griji. + (Înv.) Mulţumire, satisfacţie.
  TU adv. (înv.) De ademenea.
  TlJĂ, tije, s.f. Bară de metal (cilindrică) făcînd parte dintr-un sistem tehnic, ca element de legătură sau de ghidare.
  TlLÎNCĂ, tttinci, s.f. Vechi instrument muzical popular de suflat, asemănător cu fluierul, dar fără găuri laterale, făcut din scoarţă de paltin, răchită, tei etc.
  TIMÎD,-Ă, timizi,-de, adj. (Despre oameni ; adesea substantivat) Lipsit de îndrăzneală, de încredere în sine; sfios, ruşinos; (despreînsuşirile sau acţiunile oamenilor) care dovedeşte, trădează lipsă de îndrăzneală, sfială, neîncredere în sine.
  TIMIDITĂTE s.f. Însuşirea de a fi timid; lipsă de îndrăzneală; sfiala, sfiiciune.
  TIMÎNĂ, timine, s.f. (Biol.) Una dintre cele trei baze azotoase pirimi-dinice ale acizilor nucleici (alături de ' citozină şi de uracil). '
  TMQRĂRE, timorări, s.f. (Livr.) Temere, intimidare. '
  TIMORĂT,-Ă, timoraţi,-te, adj. (Livr.) Stăpînit de frică sau de emoţie; intimidat,' speriat.
  TDD?, (I, n 2, IU) s.n., (H 1, 3, V) timpuri, s:n., (IV) timpi, s.m. I. S.n. Formă fundamentală obiectivă de existenţă a materiei în continuă dezvoltare, exprimînd succesiunea (durata) şi simultaneitatea obiectelor şi proceselor realităţii obiective şi subiective.
813
TIMPAN-ŢIOFEN
 IL S.n. 1. Durată, perioadă măsurată In ore, zile etc., care corespunde desfăşurării unei acţiunir unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesiva de momente; interval, răstimp, răgaz.
 2. (Fiz.; In expr.) Timp de relaxare, timpul după care se restabileşte echilibrul unui sistem după Încetarea per-turbaţiei exterioare. 3. Perioadă determinată istoric; epocă; m. S.n, Stare a atmosferei lntr-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IY. S.m. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mişcări, ale unei operaţii, ale unui fenomen etc. + Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei maşini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Y. S.n. Categorie gramaticală specifica verbului, cu ajutorul căreia se exprimă momentul In care se petrece acţiunea. + Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (Y).
   TDIPiJtimpane, s.n. (Anat.) Membrană elastică aşezată oblic şi puţin bombată spre interior, ce separă urechea mijlocie de urechea externă, de care este prins ciocanul, prin care transmite vibraţiile 'undelor sonore la urechea internă.
   TDIPĂNICrĂjtimpam‘a,-ce> adj. Care aparţine timpanului, privitor la timpan, din regiunea timpanului. O Cutia timpanică, cavitate importantă a urechii mijlocii, incluzînd timpanul şi oscioarele auzului, avlnd rolul de a transmite vibraţiile sonore spre urechea internă.
   TÎMUSs.n. Glandă cu secreţie internă aşezată în partea superioară a toracelui, înapoia sternului, care influenţează, prin hormonul său; creşterea,organismului in primii ani ai copilăriei, atrofiindu-se mai tîrziu.
 ^ TÎNĂ s.f. (Reg.) Noroi. + Pămînt; lut.                ,
   TINCTtÎB-Ă, tinăuri, s.f. Medicament obţinut prin dizolvarea în alcool sau în eter a elementelor active dintr-o plantă, dintr-un produs chimic etc.
   TÎNDĂ, tinde, s.f. Încăpere mică. situată la intrarea caselor ţărăneşti.
   'TINEREŢE, tinereţi, s.f. Perioadă din viaţa omului între copilărie şi maturitate. -
   TINICHEĂ, tinichele, s.f. Placă. sau foaie subţire de tablă de oţel avînd diverse întrebuinţări.
   TIOA1C0 (iii,tioalcooli, s.m. R—SH. Compus organic alifatic care conţine, în moleculă, una sau mai multe grupări funcţionale tiolice (—SH), substanţă lichidă, cu miros persistent, respingător, insolubilă în apă, solubilă în solvenţi organici, folosit Ia odorarea unor gaze combustibile pentru a pune în evidenţă eventualele pierderi de gaze în instalaţiile respective; mer-captan. [Pronunţat: ti-o-al-co-ot]
   TIOCIANĂT, tiocianaţi, s.m. Sare a acidului tiocianic; tiocianură, roda-nură, sulfocianură. O Tiocianat feric, sare de fier a acidului tiocianic', substanţă de culoare roşie ca singele, solubilă în apă, folosită în chimia analitică, lă recunoaşterea calitativă a ionilor ferici. [Pronunţat: ti-o-ci-a-nat]
   TIOCliNIC adj. (în expr.) Acid tiocianic, HSCN, substanţă sub formă gazoasă, care poate fi condensată cu aer lichid, formînd cristale cu punct de topire jos, acid tare, solubil in apă şi care se descompune la cald; acid sulfocianhidric, acid sulfocianic, acid rodanhidric, acid rodanic. [Pronunţat: ti-o-ci-a-]
   TIOCIAN tJRl, tiocianuri, s.f. (Chim .)Tiocianat. [Pronunţat: ti-o-ci-a-]
   TIOFfiN s.m. C4H4S. Compus hetero-ciclic cu ciclu de cinci atomi, hetero-atomul fiind atomul de sulf, substanţă care se găseşte în gudroanele cărbunilor
TIOSULFAT-TIRAJ
 814
de pămînt, de unde se extrage. [Pronunţat: /i-o-]
   TIOSULFĂT, tiosulfaţi, s.m. Sare a acidului tiosulfuric. O Tiosulfat de sodiu, Na2S203-5H20, sare de sodiu a acidului tiosulfuric, substanţă cristalină, incoloră, eflorescentă, solubilă în apă, folosită în fotografie, ca fixator (în operaţiile de fixare pentru dizolvarea bromurii de argint nedescompuse de lumină). [Pronunţat: ti-o-J
   TIOSULFURIC adj. (Chim.; în expr.) Acid tiosulfuric, H2S203, acid inexistent în stare liberă, întrucît se descompune în sulf şi în acid sulfuros, dar ale cărui* săruri, substanţe cristaline, sînt stabile. [Pronunţat: ii-o-]
   TIP, (1, 2, 3) tipuri, s.n., (4) tipii s.m< 1. S.n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc (în serie) alte obiecte de acelaşi fel; prototip. 2. S.n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întruneşte anumite trăsături reprezentative, esenţiale pentru un grup de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de acelaşi fel. ♦ Personaj din literatură sau din artă care întruneşte, în modul cel mai pregnant, trăsăturile, caracterele esenţiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. + Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. + Caracter distinctiv; particularitate. 3. S.n. Soi, fel, gen, categorie. 4, S.m. (Fam.) Individ, ins, om.
   TIPĂR, tipare, s.n. 1. Ansamblul operaţiilor de tipărire a unui text; tehnica, meşteşugul de a tipări; ansamblul mijloacelor tehnice prin care se imprimă un -text. 2. Model, prototip după care se confecţionează sau se toarnă diferite obiecte.
   TIPĂRI, tipăresc, vb. IV. Tranz. A reproduce prin imprimare pe tm material texte, imagini, desene etc. cu ajutorul unei maşini speciale; p. ext. a publica, a edita.
   TlPIC,-Ă, tipici,-ce, adj. Care distinge, caracterizează o fiinţă, un obiect, un fenomen etc. sau un grup de fiinţe, de obiecte, de fenomene; caracteristic, specific. ♦ (Substantivat, n.) Caracterul a ceea ce este specific. + (Substantivat, n.) Totalitatea caracterelor unui fenomen, artistic, ale unui personaj literar etc., care exprimă în artă esenţa realităţii.'
   TIPIZĂllE, tipizări, s.f. 1* Reducere a unor tipuri de produse din aceeaşi categorie şi destinate aceluiaşi scop, la cele recunoscute ca fiind mai folositoare şi mai corespunzătoare scopului, şi care sînt reproduse pe scară largă; standardizare. 2. Proces complex de generalizare artistică a realităţii, în urma căruia esenţa relaţiilor sociale, psihologice, a evenimentelor istorice se dezvăluie în forma unor imagini concrete semnificative, în ca-' ractere vii, veridice.
   TIPOGRAFIE, tipografii, s.f. 1. întreprindere sau atelier în care se execută tipărirea de cărţi, de ziare etc.; imprimerie, tiparniţă. 2.- Artă, meşteşug, procedeu de a tipări un text, o lucrare etc.
   TIP OL 0 GÎE, tipologii, s .f. Studiu ştiinţific al trăsăturilor tipice sau al relaţiilor reciproce dintre diversele tipuri ale unor obiecte sau fenomene. ♦ Ramură a psihologiei care se ocupă cu studiul trăsăturilor psihice caracteris- ‘ tice ale oamenilor.
   TIPSIE, lipsii, s.f. (Adesea fig.) Tavă mare (rotundă) de metal, uneori ornamentată artistic.
   TIRĂDĂ, tirade, s.f. (Adesea fig.) Fragment dintr-o operă literară (dramatică) în care un personaj dezvoltă patetic, fără. întrerupere, o idee.
   TI8ĂJ, tiraje, s.n. 1. Numărul de exemplare în care se tipăreşte o carte sau o publicaţie periodică. 2. Circula-
815
TIRAN-TITIKEZ
ţie a aerului (şi a gazelor de ardere) într-o instalaţie de Încălzire cu focar, datorită diferenţei de presiune dintre două sectoare ale coşului.
   TEBJLNj-Ă, tiranice, subst., adj. 1. S.m. Stăpînitor absolut al unui stat sau al unei cetăţi greceşti din antichitate. (care guverna cu cruzime). + Şef de stat care conduce în mod absolut, asupreşte; despot. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care încearcă să-şi impună voinţa în orice împrejurare, care asupreşte pe cei din jur; (om) crud, nemilos.
   'i'UlEOTllGP,iireo<rojn, adj. (Anat.; în expr.) Hormon tireotrop, hormon secretat de lobul anterior al hipofizei, care, alături de ceilalţi hormoni secretaţi de hipofiză (gonadotropi şi adeno-corticotropi), stimulează creşterea şi funcţia glandei tiroide. [Pronunţat: -re-o-]
. TIROCAICITONfNĂ s.f. (Biol.) Cal-citonină.
   TlKOÎD,-Ă, tiroide, adj. Tiroidian. O Glandă tiroidă (şi substantivat, f.), glandă cu secreţie internă, nepereche, la vertebrate, situată în partea anterioară a gitului şi în faţa traheii, care, sub influenţa hormonului tireotrop, secretă hormoni iodaţi, care stimulează creşterea, metabolismul, dezvoltarea şi activitatea sistemului nervos central etc. Cartilaj tiroid, cartilaj format din două lame între care se prinde epiglota, situat deasupra cartilajului cricoid (cu care formează laringele); cartilaj tiroidian. -
   TmOIMĂN,-!, tiroidieni,-e, adj. Care ţine de tiroidă, privitor la tiroidă; de natura tiroidei; tiroid. O Coloid tiroidian, substanţă, proteică alcătuită din foliculi glandulari ai tiroidei, pe care se fixează tiroxina, de unde este eliberatăîn sînge, la nevoie. [Pronunţat: -ro-i-duari]
   TEROXfNĂ,tiroxine, s.f. Principalul hormon iodat secretat de glanda ti-
roidă a vertebratelor, cu acţiune de intensificare a proceselor metabolice, care stimulează creşterea norm'ală, dezvoltarea şi activitatea sistemului nervos etc.
    Î^Ă, tise, s.f. Arbore din familia taxaceelor, ocrotit de lege, care creşte în zona montană, puţind atinge 1 000 de ani, înalt pînă la 15 m, cu lemn tare şi preţios, cu frunze aciculare, moi şi cu flori dispuse dioic (Taxus baccata).
    TISTJLĂE,-Ă, tisulari,-e, adj. Care aparţine ţesuturilor, privitor la ţesuturi. O Respiraţie tisulară, proces de oxidoreducere care are loc în citoplasmă celulelor, sub acţiunea unor enzime specifice.
    TITÂjY1 s.n. Ti cu Z =22. Element chimic cu caracter metalic, din grupa a IV-a, secundară, din sistemul periodic al elementelor, de culoare albă--argintie, greu fuzibil, cu activitate chimică redusă, cu proprietăţi mecanice deosebite, folosit la elaborarea unor aliaje uşoare, precum şi a unor oţeluri cu destinaţii speciale..
    TITJlN2, titani, s.m. Om cu putere fizică extraordinară; uriaş, gigant. + Om cu calităţi extraordinare, cu o putere de muncă ieşită din comun.
    TTTAMF6R,-Ă, titaniferi,-e, adj. (Despre minerale, minereuri şi zăcăminte ale acestora) Care conţine titan1, bogat in titan1.
    TITH(5MC,-Ă, tilhonici,-ce, s.n., adj.
 1. S.n. Epocă de la sfirşitul perioadei jurasice, caracterizată prin depuneri masive de calcare albe, compacte, care formează lanţuri muntoase. 2. Adj. Care aparţine tithonicului (1)5 cu privire la tithonic.
    TlTltlEZ, titirezi, s.m. Jucărie mică făcută din lemn, din os sau din metal, în formă de con cu virful ascuţit, care se poate roti pe o suprafaţă plană.
titlu-tocmealA
816
  TfTLU, titluri, s-.n. 1. Calificare căpătată de cineva într-un anumit domeniu de activitate, în urma unor studii speciale. ♦ Demnitate, funcţie, titulatură deţinute de cineva sau acordate cuiva; nume, denumire câfe corespunde acestor demnităţi, funcţii sau titulaturi. 2. Cuvînt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părţi distincte a ei, indicînd, rezumativ sau sugestiv, cuprinsul acesteia. ♦ Lucrare editată. ♦ Partea scrisă de la începutul unui film, care indica numele filmului, realizatorii şi studioul care l-au produs. 3. (în expr.) Titlul unui aliaj,- raportul dintre masa metalului preţios pe care îl conţine un aliaj şi masa totală de aliaj.
  titrăre, titrări, s.f. Operaţi? folosită pentru determinarea unei substanţe chimice prin măsurarea volumului dintr-un reactiv dat (de concentraţie cunoscută) care reacţionează cantitativ cu substanţa chimică respectivă, sfîrşitul reacţiei fiind evidenţiat într-un mod oarecare (de un indicator, de apariţia- unui precipitat, de saltul conductivităţii electrice etc.).
  TÎTRU, titruri, s.n. (Chim.) Cantitate, exprimată în grame, dintr-un element, ion sau compus chimic, conţinută într-un mililitru de soluţie.
  TIZÎC, tizicuri, s.n. Un fel de turtă prismatică făcută -din baligă amestecată cu paie, folosită de ţărani drept combustibil sau ca material de construcţie.                                -
  -TÎLC, tîlcuri, s.n. (Pop.) înţeles, sensj rost, semnificaţie (adîncă).
  ^TÎMPLĂ1, timple, s.f. Fiecare dintre cele două părţi laterale ale capului cuprinse între ochi, urechi, frunte şi obraz. ♦ Părul care acoperă aceste părţi. Timple cărunte.
  TÎMPLĂ2, Umple, s.f. Perete despărţitor între naos şi altar; într-o biserică ortodoxă; catapeteasmă.
  TÎNGUf, itnguiesc, vb. IV. Refl.
A vorbi plîngîndu-se, jeluindu-se. ♦
A scoate sunete jalnice, plîngătoare.
  TÎNJl, tinjesc, vb. IV. Intranz. A suferi mult din punct de vedere moral (în aşteptarea realizării unei dorinţe), a se consumâ; a lîncezi.
  TÎRG, tir guri, s .n. 1. Loc mai în- -tins, special amenajat,, într-un oraş sau la marginea unui oraş, unde se vînd şi se cumpără (zilnic sau la anumite date), vite, cereale, alimente, zarzavaturi etc. 2. Operaţie de vînzare şi de cumpăr re care are loc într-un tîrg (1); tocmeală, tîrguială. > (Pop.) învoială,! acord, înţelegere. 3. Aşezare orăşenească (mai' mică).
  ;Tf RLi, iţrle, s.f. Stînă (cu toate dependinţele ei).
  TÎRN, llrnuri, s.n. Mătură mare, făcută din mărăcini sau din nuiele, cu care se mătură curţile sau străzile.
  TlRNOSÎRE, tîrnosiri, s.f. Ritual de sfinţire şi de inaugurare a unei biserici.
  TOĂMNĂ, toamne, s.f. Anotimp care urmează după vară şi precedă iarna, cuprinzînd (în emisfera boreală) intervalul dintre 23 septembrie şi 22 decembrie, caracterizat prin scăderea treptată a zilelor, însemnate precipitaţii şi veştejirea vegetaţiei.
  TOANĂ, toane, s.f. Capriciu.
  TOAST, toasturi, s.n. Urare făcută la o masă în cinstea unei persoane sau a unui eveniment, însoţită de ridicarea paharului; scurt discurs ţinut cu acest prilej.
  T(5BĂ,. tobe, s.f. (Tehn.) Tambur.
  TOCĂ, toc, vb. I. Intranz. şi tranz.
A bate, a'ciocăni, a lovi. + Fig. A flecări, a sporovăi.
  TOCMEĂLĂ, tocmeli, s.f. 1. Discuţie, tratative purtate pentru stabilirea preţului unei mărfi; tîrguială. 2. învoială, acord, convenţie. + Condiţie.
817
TOCMI-TONUS
   TOCMf, tocmesc, vb. IV. Tranz. (înv.) A pune ordine; a orîndui, a aranja.
   TOCOFER0L s.m. Vitamina E.
   TOGĂ, togi, s.f. Mantie largă şi lungă, fără mîneci, pe care o purtau romanii peste tunică, înfăşurată pe corp^ pornind de la umărul stîng (.unde 6ra prinsă cu o fibulă), lăsînd descoperit braţul şi umărul drept.
   TOI,s.n. Punctul culminant al unei acţiuni sau al unui fenomen în desfăşurare.
   TOIĂG, toiege, s.n. Băţ lung şi drept de care se sprijină cineva la mers sau de care se serveşte pentru a se apăra.' [Pronuntat: to-iag] tOlă, tole, s.f. Foaie de tablă (groasă) tăiată la dimensiunile necesare pentru o anumită lucrare.
   TOLĂNI, tolănesc, vb. IV. Intranz. A sta- culcat, a lenevi stînd culcat.
   TOLERĂNT,-Ă, toleranţi,-te, adj. (A-desea substantivat) îngăduitor, indulgent.
   TOLERĂNŢĂ, toleranţe, s.f. îngăduinţă, indulgenţă.*
   .TOLUfiN, tolueni, s.m. C6H5CH3. Hidrocarbură din clasa arenelor, omolog al benzenului, existentă în ţiţeiuri as-faltoase şi în gudroanele de la distilarea cărbunilor de pămînt, de unde se obţine prin distilare fracţionată, lichid incolor, inflamabil, cu miros de benzen, insolubil în apă, solubil în solvenţi organici, folosită ca solvent, în unele sinteze organice de coloranţi şi de medicamente etc.; metilbenzen. [Pronunţat: -lu-en]
   TOM, tomuri; s.n. Volum.
_ TOMĂTĂ, tomate, s.f. (Bot.; livr.) Pătlăgea roşie.
       __*
   TOMBÂC s.n. Aliaj de cupru cu zinc, de culoare roşiatică,' folosit la fabricarea unor sirme, table etc.
   TON1, toni, s.m. Peşte mare marin teleoştean răpitor, asemănător cu pă-
lămida, care ajunge la 3—4 m lungime şi la greutatea de pînă la 300 kg (Thunnus thynnus).
  TON2, tonuri, s.n. 1. Sunet simplu produs de o sursă care vibrează (sinusoidal) în timp; interval între două sunete (muzicale) situate la o distanţă de o secundă mare; sunet reprezentînd cea mai mare distanţă dintre treptele alăturate ale gamei. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanţă • • • * a unei culori. 3. Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei opere literare; notă dominantă a stilului sau a vorbirii • cuiva.
  TONĂJ, tonaje, s .n. Masă sau greutate a unui corp, exprimată in tone.
♦   Greutate maximă de încărcătură pe care o poate suporta xin vagon sau uri autocamion.
  TONALITĂTE, tonalităţi, s.f. 1. (Muz.) Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. 2. Trăsătură dominantă, notă specifică a unei opere (literare).
  TONĂ, tone, s.f. Unitate de măsură a masei, egală cu 1 000 de kg; se notează: t.
  TONIC,-Ă, tonici,-ce, adj. 1. (Despre vocale sau silabe) Care. poartă accentul, pe care cade .accentul. 2. Care are proprietatea de a fortifica un organism; întăritor, fortifiant, tonifiant. O (Fiziol.) Contracţie ionică, contracţie datorită căreia capacitatea intestinală se adaptează la cantitatea de alimente primite. 3. Fig. Care are calitatea de a reda sau de a intensifica energia, optimismul, entuziasmul.
  TONOFIBRlLĂ, tonofibrUe, s.f. Formaţie fibrilară ce leagă celulele intre ele, cu ajutorul unei substanţe amorfe care le cimentează.
-  TONUS, tonusuri, s.n. (Fiziol.; in expr.) Tonus muscular, a) stare permanentă de uşoară contracţie a muşchilor unui organism sănătos, aflat in stare de repaus; b) stare permanentă de excitaţie, în condiţii de repaus, a
52 — Dicţionarul Umbli române.pentru elevi
TOPAZ-TOROPEALĂ
 818
centrilor nervoşi. ♦ Fig. Energie, vigoare.
   TOPĂZ, topaze, s.n.' Silicat natural de aluminiu cu fluor, cristalizat în sistemul rombic, de obicei de culoare galbenă transparentă, folosit ca piatră preţioasă.
   TOPfiNIE, topenii, s.f. (Fam.) Prăpăd, dezastru.
   TOPÎ, topesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A trece sau a face ca un corp să treacă, prin încălzire, din starea solidă în stare lichidă; a (se) lichefia.
   TOPÎRE, topiri, s.f. Trecere a unui corp din stare solidă. în stare lichidă, prin încălzire pînă la o anumită temperatură; fuziune.
   TOPiTtjRĂ,-to/?iZiir£, s.f. 1. Lichid obţinut prin topirea unei substanţe care este solidă la temperatura obişnuită. ♦ (Ind.) Metal lichid dintr-un cuptor de topit în timpul unui ciclu de topire sau de elaborare. 2. (Geol.) Magmă.
   ŢOPOGRÂFÎE s.f. Ramură a geodeziei avînd ca obiect tehnica măsurătorilor unei porţiuni a scoarţei terestre, determinarea • poziţiei elementelor ei pe suprafeţe mici, precum şi tehnica reprezentării grafice sau numerice a suprafeţelor măsurate, în scopul întocmirii de hărţi şi de planuri. ♦Descriere amănunţită a unui loc sub raportul aşezării, configuraţiei etc. ♦ Mod în care sînt dispuse în spaţiu elementele unui ansamblu.
   TOPOMETRÎE s-f. Ramură a topografiei avînd ca obiect tehnica măsurătorilor şi a calculelor necesare pentru întocmirea hărţilor şi a planurilor.
   TOPORĂŞ, toporaşi, s.m. .Numele mai multor plante erbacee cu flori albastre-violete, rar roşi etice sau albe; viorea, călţunaş, tămîioară (Viola).
   TOPTĂNsn. (Pop.; în loc.) Cu toptanul, (care este) în cantitate mare, cu
ridicata, cu grămada, angro; (care este) foarte mult, din belşug.
   TORÂCĂL,-Ă, toracali,-e, adj. Care aparţine toracelui, din regiunea toracelui; toracic. O Curbură toracală, curbură din regiunea toracică a coloanei vertebrale, la om. Vertebră toracală, una dintre cele 12 vertebre ale regiunii toracale, care se deosebeşte de celelalte vertebre prin aceea că are faţete de articulare pentru coaste.
   T ORĂ CE, tor ace, s.n. 1. Cavitate în corpul vertebratelor, cuprinsă•' între gît şi abdomen, care bonţine principalele organe ale sistemelor circulator şi respirator; cavitate toracică, cuşcă to-; racică, (pop.) coşul-pieptului. 2. Cei de al doilea segment, la majoritatea insectelor, de care sînt prinse picioarele şi, la unele dintre ele, şi aripile.
   TORĂCIC,-Ă, toracici,-ce, adj. Care aparţine toracelui, din regiunea toracelui; toracal. •£> Cavitate (sau cuşcă) toracicătorace.
   TORENT, torente, s.n. Apă curgătoare (de munte) cu debit nestatornic, care apare în urma ploilor mari sau după topirea bruscă a zăpezii şi care curge vijelios pe povimişurile munţilor sau ale dealurilor, avînd o forţă mare de eroziune.
   TORENŢIĂL,-Ă, torenţiali,-c, adj. (Despre ape curgătoare) Care are curs vijelios, creşteri bruşte şi mare putere de distrugere. ♦ Care are debit-mare şi durată scurtă. [Pronunţat: -ţi-al]
   TORÎD,-Ă, torizi,-de, adj. (Livr.) Excesiv de cald; arzător, dogoritor.
   TORIU s.n. Th cu Z =90. Element chimic cu caracter metalic, din grupa actinidelor, * radioactiv, de densitate mare; greu fuzibil, ductil, reactiv din punct de vedere chimic.
   TOROPEĂLĂ, toropeli, s.f. Căldură mare; arşiţă, dogoare, zăpuşeală; senzaţie de moleşeală pe care o provoacă această căldură.
 819
TOROPIT-TRADE-UNIONISM
    TOROPÎT,-Ă, toropiţi,-te, adj. Moleşit, ameţit, amorţit (de somn, de căldură etc.).
  ■  TOR®, torri, s.m. (Fiz.) Simbol Torr. Unitate de măsură a presiunii, egală "cu presiunea exercitată de o coloană de mercur Înaltă de 1 mm la temperatura de 0°C.
                                                    TORSIljNEj torsiuni, s.f. Deformare a corpurilor solide care se reali-; zează prin deplasarea relativă a două . secţiuni paralele şi transversale ale corpului; Tăsucire. [Pronunţat: -si-o-]
    TORŢĂ, torţe, s.f. Faclă.
    TOTĂl,-Ă, (1) totali,-e, adj., (2) totaluri, s.n. 1. Adj. Care. cuprinde totul; complet. O (Mat.) Suprafaţă totală (a unui corp geometric), supra-faţa-Teuniune a suprafeţelor laterală şi a (ale) bazei (bazelor) corpului considerat. 2. S.n. Sumă rezultată dintr-o adunare.
    TOTALITĂR,-Ă, totalitari,-e,        adj.
  (Despre state, regimuri şi concepţii politice) Care aplică sau preconizează dictatura unei minorităţi (majoritatea populaţiei fiind lipsită de drepturi şi de libertăţi). *
    TOTALITARISM s.n. Regim sau ■concepţie politică totalitară, caracterizate prin dominaţia neîngrădită a unei minorităţi, care suprimă toate drepturile şi libertăţile democratice şi reglementează toate domeniile vieţii publice (şi chiar private) ale cetăţenilor folosindu-se de mijloacele constrin-gerii violente, brutale.
    TOTfîM, totemuri, s.n. Animal, plantă sau, rar, obiect considerate de unele triburi primitive ca strămoş şi protector al populaţiei respective şi venerate ca atare;
    TOVĂRĂ.Ş,-Ă, tovarăşi,-*, ison. şi f.
  1, Persoană considerată în raport cu alta, de care este legată prin viaţa sau prin activitatea dusă In comun sau prin lupta pentru aceeaşi cauză.
  2. Termen folosit între oamenii muncii ’
                     1
cînd se adresează unul altuia sau cînd vorbesc despre un al treilea. 3. Epitet dat unei fiinţe (de obicei, animal) care Însoţeşte pe cineva (în mod constant); fiinţă credincioasă cuiva,
   TOXIC,-Ă, toxici,-cet adj., s.n. 1. Adj. Care poate intoxica, otrăvi ; otrăvitor. 2. S.n. Otravă.
   TOXIINF^CŢIE, toxiinfecţii, s.f. Infecţie acută provocată de consumarea unor alimente contaminate cu microorganisme şi cu toxinele lor şi manifestată prin dureri gastrointesti-nale, febră, slăbire etc. [Pronunţat: -xi-in-] -•
   TOXÎNĂ, toxine, s.f. Substanţă organică, mai frecvent proteică, cu acţiune toxică, produsă de unele organisme vegetale sau animale (virusurile, bacteriile, ciupercile etc.).
   TRAC s.n. Stare emotivă de care sînt cuprinse unele persoane (mai ales artiştii), în momentul apariţiei lor în faţa publicului.
   ŢRACI s.m. pl. Populaţie desprinsă din grupul de populaţii indo-europene, la sfirşitul mileniului II î.e.n., care locuia un vast teritoriu aflat intre Carpaţîi Păduroşi şi Munţii Balcani şi de la Dunăre pînă la ţărmurile Mării Egee, Mării Negre şi Mării A-driatice, din care făceau parte geţii, moesii, odrîzii, tribalii etc.
   TRĂCTUS, tra.ctusuri, _ s.n. (Anat.) Ansamblu de fibre, de ţesuturi sau de organe care se leagă, se succedă, alcătuind un sistem.
   TRACŢltJNEj tracţiuni, s.î. Mod de deplasare a unui vebicul, a unui sistem tehnic etc. prin tragere cu ajutorul unei forţe exterioare (animale sau mecanice); forţă care pune în mişcare un vehicul. [Pronunţat: -îi-n-]
   TRADE-UNIOÎÎISM s-u. Curent o-portunîst în mişcarea muncitorească, apărut în Anglia, în a doua jumătate a sec. XIX, Tăspîndit într-o serie de ţări din Europa şi în S-TJ-A-, caracte-
TRADIŢIE-TRAGISM
820
rizat prin ideea limitării sarcinilor clasei muncitoare Ia lupta pentru cucerirea unor revendicări In cadrul orin-duirii capitaliste, fără schimbarea bazelor ei economice şi politice. [Pronunţat: treid-iu-ni-o-]
   TRADIŢIE, tradiţii,' s.f. Ansamblu de concepţii, de obiceiuri, de datini şi de credinţe care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri sociale sau naţionale şi care se transmit (prin viu grai) din generaţie in generaţie, constituind, pentru fiecare grup social, trăsătura lui specifică. ♦ Obicei, uzanţă. ♦ Informaţie (reală sau legendară) privitoare la fapte ori'la evenimente din trecut, transmisă pe cale orală.
   ÎRADIŢI 0NĂL,-Ă, tradiţionali,-e, adj. Care s-a păstrat prin tradiţie, care ţine de tradiţie; obişnuit. [Pronunţat: -ţi-o-]
   TRADIŢIONALISM s.n. Ataşament (exagerat) faţă de tradiţie, de trecut; atitudine determinată de acest ataşament. ♦ (In cultură şi în literatură) Tendinţă excesivă spre folclor, istorie şi cultură primitivă, care respinge modernismul; supraevaluare a tradiţiei. [Pronunţat: -ţi-o-]
   TRADUCTGR, (1) traduetoare, s.n., (2) traductori, s.m. 1. S.n. Dispozitiv ce stabileşte o corespondenţă între valorile unei mărimi fizice de o anumită natură şi valorile altei mărimi fizice, de altă natură, utilizat în tehnică, electricitate şi telecomunicaţii. ♦ Aparat folosit pentru a transpune combinaţiile de semnale electrice în caracterele tipografice (literale) corespunzătoare. 2. S.m. Nume dat epiteliilor senzoriale care recepţionează excitaţiile din mediul extern, transformîn-du-Ie în influx nervos şi transmiţindu-le. terminaţiilor nervoase care înconjură celulele senzoriale.
   TRAFIC,traficuri, s.n. 1. Totalitatea transporturilor de mărfuri sau de persoane care se fac pe o anumită cale
(sau pe toate căile) de comunicaţie, cu anumite mijloace de transport, lntr-un interval de timp şi in condiţii precizate. 2. Totalitatea legăturilor de telecomunicaţie stabilite intr-un anumit interval de timp şi in anumite condiţii tehnice.
   TRAFICĂNT,-Ă, traficanţi,-te, s.m. şi f. Persoană care face comerţ ilicit.
   TRAFORĂJ, traforaje, s.n. Decupare, cu ^ajutorul unui ferăstrău special, a unor piese sau a unor figuri artistice desenate pe o placă subţire de lemn, de metal etc. ♦ Unelte folosite in acest scop.              . ,
   TRAGEDIE, tragedii, s.f. 1. Specie a genului dramatic care abordează, de obicei, teme din istorie sau din legende, cu caractere puternice, cu conflicte violente intre pasiuni omeneşti, care provoacă sentimente de groază şi de milă, cu deznodămint nefericit. 2. Fig. In-tîmplăre zguduitoare, nenorocire mare; catastrofă. ■ ,
   TRĂGIC,-Ă, tragici,-ce, adj,., s.m.
1. Adj. Care aparţine tragediei, care se referă la tragedie, cu caracter de tragedie. ♦ (Substantivat, n. art.) Categorie a esteticii exprimînd un conflict al cărui deznodămint este înfrîn-gerea sau pieirea, în urma unor Împrejurări vitrege, a unor personaje virtuoase, a unor idealuri sau a unor categorii sociale valoroase. ♦ Fig. Zguduitor, jalnic, nenorocit. 2. S.m. (Rar) Autor de tragedii. .
   TRAGICOMEDIE, tragicomedii, s.f. Specie a genului dramatic cu subiect emoţionant, cu conflicte grave întrerupte de incidente comice, şi cu dezno-dămînt fericit. '
   TRAGIC 6mC,-htragicomici, - ce, adj. Care aparţine tragicomediei, care Se referă la tragicomedie. ♦ Fig. Care reprezintă un amestec de elemente tragice şi comice (in viaţă).
   TRAGISM s.n. Caracter grav, tragic ; situaţie tragică.
821
TRAHEAti-TRANSCENDENTAL
  TRAHEĂL,-Ă, traheali,-e, adj. Care aparţine traheii, privitor la trahee, propriu, caracteristic traheii; trahean. O Aparat (sau sistem) traheal, aparat respirator, la unele artropode, alcătuit dintr-un fel de tuburi foarte ramificate. [Pronunţat: -he-al]
  TRAHEE, trahei, s.f. l.: Tub fibro-cartilaginos al aparatului respirator, la vertebrate, care serveşte la dirijarea aerului inspirat către. plămîni şi la eliminarea aerului din plămîni in mediul. extern.' 2. Organ respirator, la insecte, ale cărui ramificaţii ajung la organe şi la ţesuturi, asigurind transportul direct al oxigenului la celulele corpului. 3. Vas lemnos capilar, cilindric, la plante, alcătuit din celule dispuse cap la cap, cu membrana resorbită, prin care circulă apa şi sărurile minerale. [Pronunţat: -he-e']
  TRAHEÎDĂ, traheide, s.f. Vas lemnos format dintr-o singură celulă. îngustă şi uşor alungită, cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi, iar la capete'cu îngustări care fac ca apa să circule mai îneet decît in trahee.
  TRAHlT, trahite, s.n. Rocă vulcanică de formaţie recentă, similară sie-nitului, cu structură porfirică, textură fluidală, de culoare cenuşie deschis, cu nuanţe gălbui sau brune-roşcate, masivă şi dură, folosită ca piatră de construcţie, la pavaje, drumuri etc.
  TRAI s.n. 1. Viaţă, existenţă. O Mod de trai, ansamblul condiţiilor materiale şi spirituale specifice vieţii unui grup social, unei societăţi. 2. Viaţă bună, fericită şi Îmbelşugată; desfătare, petrecere. 3. Convieţuire.
  TRAIECT ORIE, traiectorii, s.f. Curb ă descrisă de \m mobil în decursul mişcării sale. ♦ Reprezentare grafică a acestei curbe. [Pronunţat: tra-iec-]
  TRAISTA, traiste, s.f. 1. (Bot.; în expr.). Traista-ciobanului, plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze lungi, crestate,' dispuse in Tozetă,
eu flori mici albe şi cu fructe triunghiulare, foarte răspîndită, folosită în medicină (Căpsella bursa pastoris). 2. (Geogr.;înexpr.) Traistă goală, austru.
  TRANDAFÎR, trandafiri, s.m. 1. Nume dat unor specii de plante perene sau de arbuşti ornamentali din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase, cu frunze compuse, cu flori divers colorate şi plăcut mirositoare, folosite mult în industria parfumurilor (Roşa). 2. (Zopl.; în expr.) Trandafir-de-mare, actinie. -
  TRANSAMINARE, transaminări, s.f. (Biol.) Transfer reversibil al. grupei amino către diverşi aminoacizi, care constituie o reacţie chimică foarte importantă în metabolismul general al organismelor.
  TRANSBORDĂ, transbordez, vb. I. Tranz. A transporta mărfurile sau oamenii dintr-un tren în altul sau de pe o navă pe alta (continuînd călătoria).
♦  A trece vagoanele sau locomotiva unui tren de pe o linie pe alta, cînd cele două linii nu au legătură directă. ♦ Refl. A schimba trenul sau alt vehicul, cînd circulaţia pe tm drum s-a întrerupt într-un anumit loc.
  TRANSCARPATIC,-A,       transcarpa-
tici,-ce, adj. Care se află dincolo de munţii Carpaţi (în raport cu Muntenia şi cu Moldova); de peste Carpaţi.
  TRANSCENDENT,-A, transcendenţi, -ie, adj. 1. Care se ridică dincolo de limita sau de nivelul dat; care nu ţine de o clasă de obiecte, ci presupune un principiu exterior şi superior acesteia.
2. (Mat.) Care foloseşte calculul diferenţial şi integral. O Număr transcendent, număr iraţional care nu poate fi rădăcină alunei ecuaţii algebrice cu coeficienţi Taţionali.
  TRANSCENDENTAL,-A,        transcen-
dentali,-e, adj. (In filozofia lui Kant) Care se Teferă la formele apriorice ale cunoaşterii; care premerge experienţei şi o condiţionează. + Care (se consi-
TRANSCRIPŢIE-TRANSLUCID
822
deră, se presupune că) este deasupra lumii reale.
   TRANSCRIPŢIE, transcripţii, s.f. (Biol.) Proces de transferare a informaţiei genetice conţinută în catena A.D.N. intr-o secvenţă complementară de A.R.IST. mesager.
   TRANSDtîCŢIE,Jransdac£iii, s.f. (Biol.) Proces prin care bacteriofagii temperaţi realizează transferul de informaţie genetică de la o bacterie donatoare la o bacterie receptor.
   TRANSFERĂ, transfer, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) muta (cu serviciul) de la o instituţie la alta, fără desfacerea contractului de muncă. 2. Tranz. A face un schimb, o trecere de energie, de căldură etc. de la un sistem la altul.
   TRANSFIGURĂ, transfigurez, vb. I. Tranz. şi refl. A(-şi) schimba (în mod esenţial) expresia, înfăţişarea, forma, conţinutul, caracterul, natura, starea de spirit. + A (se) transforma.
   TRAN SFIGURĂRE,       transfigurări,
s.f. Faptul de a (se) transfigura; procedeu specific artei şi literaturii prin care elementele realităţii exterioare, filtrate prin capacitatea creatoare a artistului, se transformă într-o realitate nouă, concretizată în opera de artă.
   TRANSFOHMĂ.'RE,transformări, s.f.
1. (Fiz.; în expr.) Transformare de stare, trecere a unui gaz dintr-o stare de echilibru, caracterizată de anumite valori ale parametrilor de stare, în altă stare de echilibru, caracterizată prin alte valori ale parametrilor de stare. Transformare izbbară, transformare de stare în care presiunea rămîne constantă. Transformare izocoră, transformare de stare în care volumul rămîne constant. Transformare izotermă, transformare de stare în care temperatura rămîne constantă. Transformare adiabaiică, transformare de stare în care gazul nu.schimbă căldură cu mediul exterior. 2. Ansamblu de stări succesive prin care evoluează un sis-
tem fizico-chimic, cînd variază una sau mai multe dintre mărimile care îl caracterizează.
   TRANSFORMATOR,-OĂRE, transformatori,-oare, adj., s.n. 1. Adj. Care transformă, preface, preschimbă, 2. S.n, Aparat care transformă energia, tensiunea etc. unui sistem fizic în energia, tensiunea etc, altui sistem fizic, cu modificarea unor mărimi (tensiunea, intensitatea etc.), în funcţie de nevoile consumatorului.
   TRANSFtJZIE, transfuzii, s.f. Introducere, în scop terapeutic, a unei cantităţi de sînge sau ’ de plasmă sangvină în venele unui bolnav.
   TRANSGRESIUNE, transgresiuni, s.f, (Geol.; în expr.) Transgresiune marină, proces de înaintare a apelor marine spre uscat, pe suprafeţe mari, ca efect al mişcării epirogenetice nega.-tive a scoarţei terestre, [Pronunţat: -şi-n-]
   TRAN SmJMĂNŢĂ,    transhumante,
s.f, Migraţia periodică a păstorilor şi a turmelor, In funcţie de anotimpuri, pentru asigurarea hranei animalelor.
   TRANSLĂŢIE, translaţii, s.f. (Mat.)
1. Deplasare a unei figuri plane sau a unui corp astfel încît toate punctele figurii sau ale corpului să aibă în orice moment viteze egale şi punctele să descrie traiectorii paralele (identice).
2. Transformare geometrică punctuală,
determinată de un. vector v (numit vector director), astfel încît unui punct P din spaţiu să-i corespundă punctul P',
iar PP' şi v să fie echivalente.
   TRANtranslucizi,-de, adj. (Despre corpuri, medii, suprafeţe etc.) Care este parţial transparent, puţind fi străbătut de un fascicul de radiaţii electromagnetice, mâi ales de un fascicul de raze de lumină, pe. care le împrăştie parţial, astfel lncltr privind prin corpul sau prin mediul respectiv, • nu pot fi distinse contururile sau detaliile obiectelor aflate de partea opusă.
823
TRANSMISIUNE-TRANZACŢIE
    _ TRANSMÎŞi(tJN)E, transmisi(un)i, s.f. Proces prin care se realizează trecerea. semnalelor purtătoare'de informaţie de la un punct la altul al spaţiului.
    TRANSMUTĂ, trahsmut, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) schimba dintr-un loc în altul; a (se) deplasa.
    TRANSMUTAŢIE, transmutaţii, s.f. Fenomen de transformare a unui element chimic in altul printr-o dezintegrare radioactivă sau printr-o reacţie nupleară. '
  . -TRANSPARENT,-Ă, transparenţi,-te, adj. 1. (Despre corpuri, medii, suprafeţe) Care poate fi străbătut de radiaţii electromagnetice (mai ales de lumină), fără ca acestea să fie absor-: bite sau difuzate; prin care se poate vedea clar, care lasă să se vadă clar contururile şi detaliile obiectelor aflate de partea opusă; străveziu. ♦ Fig. Diafan,, subţire, delicat. 2. Fig. Care poate fi uşor înţeles sau ghicit; limpede, clar.
    TEANSPIRĂŢIE, transpiraţii, s.f. 1. Proces fiziologic de=eliminare, la plante, a apei, sub formă de vapori, prin frunze, asigurînd transportul continuu al apei cu săruri minerale de la rădăcină spre frunze. 2. Proces de eliminare, la animale, a vaporilor de apă şi a secreţiilor glandelor sudoripare.
- ♦ (Concr.) Secreţie eliminată prin porii pielii, prin transpiraţie (2); sudoare, năduşeală.
    TRANSPORT, transporturi, s.n. (La pl.) Ramură a economiei naţionale care cuprinde totalitatea mijloacelor rutiere, aeriene şi navale care asigură circulaţia bunurilor şi a persoanelor; (şi la sg.) circulaţie a bunurilor şi a persoanelor cu un mijloc de locomoţie.
    TRANSPORTOR,-OĂRE, transportori,-oare, adj., s.n. 1. Adj. Care transportă, care duce, care cară (prin-tr-un sistem continuu). 2. S.n. Utilaj
folosit pentru transportul continuu al materialelor. .
  TRANSPOZIŢIE, transpoziţii, s.f. (Rar) Transpunere, schimbare. 4> (Mat.) Permutare a două litere într-o formulă. (Chim.) Schimbare a poziţiei unor atomi sau a unor radicali dintr-o moleculă a unei substanţe (care determină formarea unui nou compus).
  TRANSURĂNICj-Ă, transuranici,-ce, adj. (Despre elemente chimice) Care are numărul atomic mai mare decît al uraniului, este situat în sistemul periodic al elementelor dincolo de uraniu şi se obţine prin bombardarea atomilor altor elemente.
  TRANSYAZĂRE, transvazări, s.f. Operaţie de trecere a unui lichid sau a unui material pulverulent dintr-un recipient în altul printr-un mijloc oarecare (turnare, pompare, sifonare etc. V
  TRâNSYERS,-Ă, transperse, adj. (Anat.; în expr.) Apofiză transversă, fiecare dintre apofizele pereche situate lateral pe vertebre, care serveşte pentru inserţia muşchilor. Colon transvers, partea superioară a colonului, mobilă, situată între colonul ascendent şi colonul descendent.
  TRANSYERSĂL,-Ă, transversali,-e, adj., s.f. 1. Adj. Care are direcţia-perpendiculară pe lungimea unui corp, a unei suprafeţe; care taie ceva de-a curmezişul. 2. S.f. (Mat.) (Pentru două sau mai multe drepte) Secantă.
  TRANŞĂNT,-Ă, tranşanţi,-te, adj. Care nu admite alternativa; categoric, hotărit, ferm.
  TRANŞEE, tranşee, s.f. Şanţ adine, uneori întărit şi apărat de o reţea de sirmă ghimpată, folosit în război ca adăpost. [Pronunţat: -şe-e]
  TRANZĂCTIE, tranzacţii, s.f. Convenţie, înţelegere intre două sau mai multe părţi, prin care se transmit anumite drepturi, se face un schimb
TRANZACŢIONA-TRATARE
824
comercial etc. ♦ P. gener. înţelegere, învoială, acord.
   TRANZACŢIONĂ, tranzacţionez, vb. I. Tranz. A aranja, a trata o afacere,, o tranzacţie, a încheia un schimb. [Pronunţat: -ţi-o-]
   TRANZISTOR, tranzistoare, s.n. 1. Dispozitiv avînd proprietăţile tmei trio de, format din trei domenii semiconductoare şi servind ca amplificator de putere. 2. Aparat de radio portativ prevăzut cu tranzistoare (1).
   TRĂNZIT, tranzituri, s.n. 1. Trecere a unui tren sau a unui călător printr-o staţie sau printr-o ţară, fără alte staţionări sau operaţii în afară de cele strict necesare pentru schimbări de direcţie şi de Încrucişări. 2. (Fiziol.; în expr.) tranzit digestiv, drum parcurs de alimente prin tubul digestiv, din momentul introducerii lor în gură pînă la absorbţia elementelor asimilate şi eliminarea resturilor.
   TRANZITIV,-Ă, tranzitivi,-e, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Gram.) j(Verb) a cărui acţiune se răsf iinge direct asupra unui obiect. 2. Adj. (Mat.) Care are însuşirea de tranzitivitate (2).
   TRANZITIVITATE s.f. 1. (Gram.) Proprietate a unor verbe de a fi tranzitive (1). 2. (Mat.) Proprietate a unei relaţii binare R între elementele unei mulţimi, astfel încît dacă x R y şi y R ii atunci x R i,' oricare ar fi x, y, z din mulţimea dată.
   TRANZITORIU,-IE, tranzitorii, adj. Care face trecerea de la o stare la alta; de tranziţie; intermediar. + (Despre funcţionarea unui sistem) Caracterizat prin variaţia în timp a cel puţin unei mărimi.
   TRANZIŢIE, tranziţii, s.f. Trecere (lentă sau bruscă) de la o stare, de la o situaţie, de la o idee la alta.
   TRANZIŢIONĂL, tranziţionale, adj. (Chim.; în expr.) Element (sau metal) tranziţional, element (sau metal) la care electronul distinctiv ocupă un
substrat d, aparţinînd unui strat electronic inferior. [Pronunţat: -ţi-o-]
   TRAPEZ, trapeze, s.n. (Mat.) Patrulater cu două laturi opuse paralele şi cu celelalte două neparalele.
   TRAS^Uj trasee, s.n. Drum, cale, itinerar pe care le parcurge cineva pe jos, călare, cu un vehicul, în mod permanent sau temporar.
   TRASOR, trasori, s.m. (Fiz.) Izotop radioactiv cu ajutorul căruia se pot studia şi controla prooese inaccesibile altor metode de investigare, prin detectarea radiaţiilor emise în timpul circulaţiei sale In sistemul cercetat.
   TRATĂ, tratez, vb. I. Tranz. A supune fonta unui tratament special prin retopire, in cuptoare Martin, pentru a obţine oţel cu rezistenţă mărită. '
   TRATAMENT, tratamente s.n. 1. Operaţie sau ansamblu de operaţii mecanice, termice, electrice, chimice etc. efectuate, la rece sau la cald, superficial sau in adincime, asupra unui material, pentru a obţine modificări de calitate, de formă, de structură etc., in scop industrial, economic sau ştiinţific. O Tratament chimic, ansamblu de operaţii prin care se modifică unele proprietăţi ale unui material sau prin care se sterilizează om material sau un produs (în scopul dezinfectării sau al conservării lor). Tratament mecanic, ansamblu de operaţii., de deformare plastică aplicat metalelor, pentru modificarea structurii lor cristaline şi, ca urmare, şi a unor. proprietăţi fizico-mecanice (rezistenţa mecanică, duritatea etc.). Tratament '■ termic, ansamblu de operaţii constind în încălziri şi in răciri, la temperaturi şi cu viteze convenabil alese, aplicate’ metalelor şi, in special, oţelurilor, in scopul obţinerii unor structuri cu proprietăţi favorabile dorite. 2. îngrijire medicală,
   TRATĂRE, tratări, s.f. Operaţie de adăugare a unui reactiv la o substanţă, pentru a produce o reacţie chimică.
825
tratat-trecAtoare
   TRATĂT, tratate, s.n. 1. înţelegere -scrisă Încheiată între două sau mai multe state, în vederea determinării, într-un anumit domeniu, a drepturilor şi a obligaţiilor -părţilor contractante sau în scopul stabilirii unor norme juridice;; acord internaţional, convenţie internaţională. 2. Lucrare cu caracter special, în care sînt expuse, metodic, problemele fundamentale ale unei discipline. .
   TRATATIVE s.f. pl. Schimb de păreri, discuţii, negocieri purtate între două sau mai multe părţi (state) interesate, , cu scopul de a şe ajunge la o înţelegere, ia un acord.
   TRAUMATISM, traumatisme, s.n.
 1. Leziune suferită de un organism viu prin loviri violente, tăieturi, înţepături etc.; traumă. ♦ Ansamblul tulburărilor de ordin local şi general care -apar In urma acţiunii unui agent extrem de violent; şoc traumatic.
 2. Stare psihică patologică a unui organism care, nemaiputînd să suporte o excitaţie excesivă, nu mai reacţionează în nici un fel, devenind insensibil la orice act excitant. .
   TRĂUMĂ, traume, s.f. 1. Traumatismul). 2. Emoţie violentă care modifică structură psihică -a unui individ, sensibilizindu-1 excesiv la alte emoţii de acelaşi fel, astfel încît acesta nu mai reacţionează normal.
   TRAVĂLIU, trdvalii, s.n. (Fiz.; ieşit din uz) Lucru mecanic. ♦ .Lucru, muncă. -
   TRAVERSĂ, traversez, vb. I. Tranz.
 1. A trece de pe o parte (a unui loc, a unyi drum, a unui rîu, a unui lac) pe cealaltă parte; a trece peste... 2. Fig. A trăi, a simţi, a suporta ceva (o anumită vreme).
   TRAVERSĂ, traverse, s.f. Grindă de fier, de lemn, de beton armat etc., aşezată transversal pe axa longitudinală a unei construcţii sau a unui sistem
tehnic şi folosită ca piesă de rezistenţă la construirea scheletului unei clădiri, al unui pod, al unei maşini etc.
   TRAVERTÎN s.n. Tuf calcaros compact de depunere recentă, de culoare albă-cenuşie, uneori albă-gălbuie, care se poate lustrui ca marmura, folosit ca piatră de construcţie, piatră ornamentală etc.
   TRAVESTI1, travestiuri, s.n. 1. Interpretare a unui rol masculin de către ' o femeie sau a unui rol feminin de către un bărbat. 2. Fig. Deghizare, mască.             -
   TRAVESTI2, travestesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) deghiza. '
   TRĂIRE, trăiri, s.f. 1. Faptul de a trăi, de a exista; vieţuire. 2. Proces sufletesc, experienţă sufletească (simţite cu intensitate).
   TRĂERfSM s.n. Curent idealist, voluntarist şi iraţionalist din filozofia românească, dintre cele două războaie mondiale, care, proclamînd primatul instinctelor oarbe, al inconştientului asupra raţiunii, susţinea că nu se poate ajunge la cunoaşterea diferitelor aspecte şi fenomene ale vieţii decît prin trăirea mistică. [Pronunţat: tră-i-\
   TRĂSNET, trăsnete, s.n. (Met.) Descărcare electrică sub formă de scîn-teie, însoţită de o lumină vie şi de un zgomot puternic (tunet), care are loc între doi nori, între un nor şi pămînt sau între un nor şi un obiect de pe pămînt.
   TREBUINŢĂ s.f.. (Fii.) Categorie a determinismului social care exprimă raportul dintre factorii obiectivi şi. cei subiectivi, între legitate şi activitatea oamenilor.
   TRECĂTOĂRE, trecători, s.f. Regiune joasă între doi munţi, pe unde se strecoară un drum sau o şos«a, care permite trecerea mai uşoară dintr-o parte în alta a muntelui; pas.
TRECERE-TRESTIE
 826
  TRECERE, treceri, s.f. (In expr.) Trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative, lege principală a dialecticii, care guvernează raportul dintre cantitate şi calitate în procesul dezvoltării, explicînd forma, mecanismul, modalitatea în care are loc mişcarea, dezvoltarea în domeniul naturii, societăţii şi gîndirii, dezvăluind faptul că, la un anumit grad de acumulare sau, uneori, de diminuare, de compensare, schimbările cantitative treptate, uneori imperceptibile, duc, prin depăşirea măsurii obiectului sau procesului, la schimbări radicale, la transformarea calităţii obiectului sau fenomenului. Trecerea de la capitalism la socialism, procesul dialectic specific perioadei de început a revoluţiei socialiste, caracterizat prin transformări profunde sociale, economice, politice, spirituale avînd ca rezultat făurirea bazei tehnico-materiâle a socialismului, formarea relaţiilor ,de producţie socialiste, cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare, cu celelalte categorii de oameni ai muncii, lichidarea claselor exploatatoare, a exploatării omului de către om, întronarea egalităţii depline între membrii societăţii şi înfăptuirea democraţiei socialiste. Trecerea de la socialism la comunism, procesul obiectiv de creare a condiţiilor economice, sociale, politice şi spirituale necesare pentru construirea comunismului, cea mai înaltă formă de organizare a vieţii economice şi sociale, ţelul final al luptei revoluţionare a oamenilor muncii. *
. TRECtJT adj. (Gram.; în expr.) Timpul trecut (şi substantivat, n.), timp verbal care exprimă o acţiune anterioară momentului vorbirii.
  TREITLĂRE, trefilări, s.f. Operaţie de tragere, sub formă de sîrmă, a unui metal, prin trecerea lui forţată printr-o filieră; trefilat.
   TREI num. card. Număr natural care are, în numărătoare, locul între doi şi patru şi care se indică prin cifra 3 (sau III). 4* (Substantivat) Semn grafic cu.care se notează acest număr.
   TREMÂTOD, trematode, s.n. (La pl.) Clasă de viermi platelminţi, paraziţi, caracterizaţi , prin existenţa pe corp a unor orificii cu ventuze pentru fixare; (şi la sg.) vierme care fatre parte din această, clasă.
   TRfiMĂ, treme, s.f. i. Orificiu buco--anal; la viermii platelminţi, clasa tre-matodelor, înconjurat cu ,6 ventuză.
 2. Orificiu clpacal, la mamiferele ovi-pare, ordinul monotremelor.
   TREN s.n. (Fiz.; în expr.) Tren de unde, grup de unde rezultate prin suprapunerea unor unde armonice de frecvenţe şi de amplitudini apropiate.
   TREPĂDtjŞ, trepăduşi, s.m. Persoană fără astîmpăr, care aleargă încoace şi încolo (agitîndu-se pentru treburile altora). ♦ Fig. Om fără demnitate, lipsit de personalitate, care se pune în serviciul altuia pentru treburi mărunte, adesea înjositoare.
 . TREPIDĂNT,-A, trepidanţi,-te, adj. Plin de mişcare, ' de emoţie, de tensiune; agitat.
   TBEPLDĂŢIE, trepidaţii, s.f.11. Mişcare oscilatorie continuă, în general pe direcţie verticală, cu amplitudine mică . şi cu frecvenţă mare, a unui sistem tehnic (maşină, vehicul eto.), în cursul-funcţionării lui. 2. Fig. Agitaţie, ne-astîmpăr.
 ■  TRESĂLTĂ, tresălt, vb. I. Intranz. A tresări, a vibra de emoţie, a se bucura, foarte tare.
   TRESTIE, trestii, s.f. Plantă erbacee care creşte pînă .'la 4—5 m înălţime, cu tulpina avînd numeroase. noduri, cu frunze lungi verzi-albăstrui' şi cu fiori galbene-verzui, dispuse în spice, a cărei tulpină este folosită la împletituri, îngrădituri etc. (Arundo donax). O Trestie de zahăr, plantă er-
827
 TREZORERIE-TRICEPS
 bacee din. familia gramineelor, cu tulpina Înalta, şi' puternică,, cu frunze lungi şi înguste* cu inflorescenţa un panicul, .cultivata îii ţările tropicale ca plantă industrială: pentru fabricarea zahărului (Saccharum officinale).
   TREZ ORERÎE, trezorerii, s.f- L Oficiu; ai unui stat unde se păstrează şi •se administrează! tezaurul.' public. 2. Administrare a tezaurului public.
   TRIÂDĂ, triade, s.f. Reunire de trei elemente care formează împreună o unitate-♦ (In dialectica idealistă hegeliană)) Ansamblu compus: din teza (afirmaţie, poziţie), antiteza (negaţie, opoziţie) şi sinteza (negare a negaţiei, compoziţie). [Pronunţatr tri-a-]
   TRIĂ J, triaje,, s.n. Faptul de a ţria, de a selecta- [Pronunţate tri-af]
   TRIAL<56,triaCogariy s.n- (Rar) Conversaţie între^ trei persoane. [Pronunţate tri-a-J
   TRIANGIJLĂŢIE, truingulaţii, s.f-AnaamhTn rtV* operaţii care au ca scop stabilirea: coordonatelor unui număr de puncte de pe teTen, prin intermediul unor triunghiuri ale căror vîrfuri sînt aceste puncte. + Reţea de triunghiuri stabilită pe teren, care constituie baza unei măsurători topografice- [Pronunţata tri-an-J
   TRIĂSIC, -A, triasicir -ce, s.n.T adj. (Geol.) 1. S.n. Prima perioadă a. erei mezozoice, caracterizată printr-o floră în care predominau gimnospermele, grupul cicadeelor, şi printr-o faună în care apar belemniţii, unii coralieri, noi reptile şi dinozaurii. 2. Adj. Care aparţine triasicului (1), privitor la triasic. [Pronunţat: tri-a-]
   TRIAT(5MIC, -Ă, triatomici, -ce, adj. (Despre molecule) Care este format din trei atomi. [Pronunţate frr-ff-]
   TRIB, triburi, s.n. Formă de organizare economică, socîal-culturală primitivă, constînd dintr-o grilpare de mai multe ginţi sau familii înrudite şi căreia îi sînt caracteristice un teritoriu pro-
 priu, dialect "propriu, religie proprie, existenţa unor organe de conducere alese.
    TRIBĂZIC, tribazici, adj. (în expr.) Acid tribazic, acid care conţine trei atomi de hidrogen ionizabili în soluţie apoasă.
    TRIB ORD, iriborduri, s.n. Partea dreaptă a unei nave, a unei ambarcaţii sau a unui iaht, privind de Ia pupă spre proră.
    TRIBULĂŢIEj irtiiiZa^ii, s.f. (Livr.) Zbucium sufletesc; frămîntare.
    TRIBtJN, tribuni, s.m. Magistrat însărcinat cu apărarea intereselor şi drepturilor plebei, dispunînd de dreptul de a convoca adunarea pIebeianăT dreptul de veto împotriva oricăror acte şi legi emisede organele legislative, în. perioada Republicii romane.
    TRIBUÎîJjj,iri5Bnafe, s.n- 1. Instan-. ţă judecătorească (cu atribuţii determinate), superioara judecătoriilor de sector sau de oraş; p. gener. judecătorie-2L Local Sa care funcţionează tribunalul (1), 3. Complet care judecă o cauză, un proces la un tribunal (1).
    TRIBtJT, tributuri, s.n. Obligaţie (în bani sau în bunuri) pe care o impunea o putere cuceritoare unui popor Învins şi care se plătea la date fixe-
    TRIBUTĂR, -Ă, tributari, -e, adj. Care datorează,cuiva ceva; supus unor influenţe.'
    TRIB U TiitÎNĂ s:f- (Chim.) Butirină.
    TRICARBOXÎLIC,fncar&oiiZici, adj. (Despre acizi carboxilici) Care are în moleculă trei grupări funcţionale caf-hoxil.
    TRÎ CEP S, tricepşi, s.m. Muşchi care se prinde cu un capăt de os, prin trei ligamente unite într-1m singur tendon. O Triceps brahial, muşchiul braţului, situat posterior, antagonist bicepsului, care face extensiunea braţului. Triceps sural, muşchiul de pe faţa posterioară a gambei, care se prinde cu capătul superior pe* femur şi pe tibie,
TRÎCHINĂ-TRIFOI
828
 iar cu cel inferior, prin intermediul tendonului lui Ahile, pe calcaneu, flexor al piciorului, cu rol important în asigurarea poziţiei verticale şi în mers.
  TRICHfNĂ, trichine, s.f. Vierme ne-matelmint parazit, de dimensiuni foarte mici (1—4 mm), care trăieşte în intestinul şobolanilor, porcilor, urşilor etc. sau închistat în muşchii acestor animale, putînd trece şi la om prin diferite căi (consumarea cărnii de porc infestate, murdărie etc.) (Trichinella spiralis).
  TRICHINOZÂ, trichinoze, s.f. Boală parazitară pricinuită omului sau unor animale de trichină, caracterizată prin dureri musculare, febră şi tulburări digestive.             ';
  TRICLORMETĂN s.n. (Chim.) Cloroform.
  TRICLORURĂT, -Ă, tricloruraţi, -te, adj. (Despre sub stanţe chimice, compuşi, molecule etc.) In structura căruia s-au introdus, prin clorurare, trei atomi de clor.
  TRICLORtJRĂ, tridoruri, s.f. Combinaţie a clorului cu elemente triva-lente. O Tridorură de fosfor, PC13, lichid fumegător, incolor, cu miros-puternic, lacrimogen, care, combinat cu apa, hidrolizează uşor, dînd acizi.
  TRICOLOR, -Ă, (1) tricolori, -e, adj.,
 (2) tricoloruri, s.n. 1. Adj. Care are trei culori, în trei'culori; tricromatic.
 2.  S.n. Drapel cu trei culori. + Spec. Drapelul romînesc.
  TRICOYAL^NT, -Ă3 tricovalenţi, -te, adj. (Chim.; despre elemente) Care poate forma trei covalenţe cu alte elemente.
  TRICUSPÎD, -A, tricuspizi, -de, adj. Care are trei vîrfuri. O Valvulă tri-cuspidă, valvulă a inimii care Închide orificiul între atriul şi ventriculul drept, la mamifere.
  TRIDENT, tridente, s.n. Furcă- cu trei dinţi, considerată în antichitate ca simbol al puterii zeului Neptun.
  TRID^RMIC, -A, tridermici, -ce, .âdj.* s.n. 1. Adj. (Despre viermi) Care are o structură mai complicată datorită apariţiei celei de a treia foiţe celulare embrionare, mezodermul. 2. S.n. Animal care are în dezvoltarea embrionară cele trei foiţe embrionare:, endo-dermui, ectodermul şi mezodermul.
  TRIDIMENSIONAL, -A, tridimensionali, -e, adj. Care are trei dimensiuni, care se referă Ia trei dimensiuni. [Pronunţat: -si-o-] TRÎDREPTtNGHIC, -1, tridreptun-ghici, -ce, adj. (Mat. ; despre un triedru) Care are cele trei muchii perpendiculare două cîte două.
  TREăDRU, triedre, s.n. Figură geometrică formată din trei porţiuni de plane care se taie două cîte două şi sînt limitate de dreptele lor de intersecţie. [Pronunţat: tri-e-] .
  TRBSRĂ, triere, s.f. Vas de război din antichitate, cu trei rînduri de vîsle, dispuse la trei niveluri diferite. [Pronunţat: tri-e-}
                                            TRIEST^R, triesteri, s.m. Substanţă chimică rezultată prin esterificarea a trei grupări hidroxilice ale unui po-lialcool. [Pronunţat: tri-es-] TRIFAZAT, -A, trifazaţi, -te, adj.
 1. (Despre circuite electrice) Format din trei circuite monofazate de curent alternativ, care nu sînt ,ln legătură de fază unele cu altele; trifazic. 2. (Despre maşini electrice) Care funcţionează cu un circuit electric trifazat (1).
 3. (Despre sistemă fizico-chimice) Care este format din trei faze.
  TRIFENILMEŢAN s.n. Hidrocarbură aromatică polinucleară cu nuclee izolate, care se foloseşte la fabricarea coloranţilor.
  TRIFENILMETÂNIC, trifenilmeta-nici, adj. (In expr.) Coloranţi trifenil-metanici; clasă de coloranţi care derivă de. la trifenilmetan.
  TRIFOI s.m. Numele mai multor plante din familia leguminoaselor, cu
 829
 TRIFOLIAT-TRIMETIIiAMINA
frunzele compuse din trei foliole şi cu florile strinse in inflorescenţe glo-buloase, de culoare albă, albă-roz, nielifere, unele specii fiind cultivate ca plante furajere. ^
   TBIFOHÂT, -Ă, trifoliaţi, -te, adj. (Despre frunze) Care este alcătuit din trei foliole. [Pronunţat:- -li-at\
   TRIGfîMENI adj. pl. (In expr.) Nervi trigemeni, a cincea pereche de nervi cranieni, care asigură sensibilitatea feţei şi inervarea muşchilor ma-xilari inferiori.
   TRIGLICERÎDĂ, trigliceride, S;f. Ester al glicerinei cu acizi alif atici mono-carboxilici, cu toate trei grupările hidroxil esterificate, substanţă solidă sau lichidă, insolubilă în apă (cu care emulsionează), hidrolizabilă cu acizi sau cu baţe, existent în natură, component principal al grăsimilor naturale (din care' se obţine, prin extracţie), cu mare importanţă biochimică şi în alimentaţie. <0> Trigliceridă simplă, trigliceridă în care cele trei resturi acide din moleculă sînt identice. Trigliceridă mixtă, trigliceridă în care cele trei resturi acide din moleculă sînt diferite (formă de trigliceridă predominantă. în grăsimile naturale).
   TRIGLlF, triglife, s.n. Ornament al frizei templelor dorice, de forma unei plăci dreptunghiulare din piatră, cu trei creste în relifeC care se repetă la intervale egale (intre x metope).
   TRIGONOMETRIC, ‘i, trigonometrici, -ce, adj. Care aparţine trigonometrie^ referitor la trigonometrie. <C> Cerc trigonometric, cerc unitate, funcţie trigonometrică. directă, fiecare dintre funcţiile : sinus, cosinus, tangentă, cotangentă, secantă şi cosecantă. Funcţie trigonometrică inversă, fiecare dintre funcţiile inverse ale funcţiilor trigonometrice directe:
are sin x : [ —1, -ţ-1] -*  ~ ,
arc cos x : f—1, -ţ-1] -♦ [0, ic],
arc tg x: R -*■ ^           “ j > arc ctg
x r R (0, tc). Ecuaţie (sau inecua-ţie) trigonometrică, ecuaţie transcendenta (respectiv inecuaţie) la care necunoscuta ajpare în argumentul unor funcţii trigonometrice. Identitate trigonometrică., identitate care conţine funcţii trigonometrice, verificată pentru orice valori admisibile date variabilei (variabilelor) lor.
   TRIGONOMETRIE s.f. Ramură a matematicii care studiază funcţiile trigonometrice şi aplicaţiile lor, precum şi relaţiile dintre elementele unor figuri (plane sau sferice).
   TRIHÂLOGENĂT, -Ă, trihalogenaţi, -te, adj. (Chim.; despre combinaţii, compuşi, substanţe etc.) Care are introdus . în moleculă trei atomi de halogen.
   TRIL, triluri, s.n. 1. Ornament muzical constînd din repetarea rapidă (şi prelungită), cu vocea sau cu un instrament muzical, a unui sunet de bază cu unul alăturat lui. 2. Cîntecul unor păsări care produce un efect sonor foarte plăcut. r
   TRILOBĂT, -Ă, trilobaţi, -te, adj. (Despre arcuri, arcade, planuri) In formă, de trifoi sau de crin.
   TRILOBlT, trilobiţi, s.m. (La pl.) Clasă de artropode fosile marine, caracteristice erei paleozoice, al căror corp era împărţit în trei părţi; (şi la sg.) animal care făcea parte din această clasă.       -
   TRILOGIE, trilogii, s.f. Serie de trei opere literare (dramatice, epice) sau muzicale scrise de acelaşi autor, legate prin personaje comune şi prin conti-niiitatea unor laturi ale acţiunii;
   TBIMfiR, trimeri, s.m. Substanţă chimica.^ alcătuită din trei molecule de monomer. •
   TRIMETELAMlNĂ s.f. C3H,N. Amină terţiară, izolată din plante, din
TRINITATE-TRIOXID
830
, peşte în stare ide putrefacţie sau cibtă-nută sintetic din paraformaldehidă şi 1 din' clorură de amoniu, gaz cu; miros neplăcut de peşte, solubil în apă, bază puternică, folosită ca intermediar în unele sinteze organice.
   TRINITĂTE s.f. Grup de trei persoane, de trei lucruri etc. care formează
 o unitate.
   TRINITRĂT, trînztraţi, s.m. Triester al -unor substanţe cu acid azotic. <>' Trinitrat de glicerina, C3H509N3, triester al glicerinei cu acidul azotic* lichid cu aspect siropos, cu gust dulce, instabil, întrebuinţat la fabricarea dinamitei şi ca vasodilatator • (impr.) nitroglicerină, ia-initroglicerină. Trinitrat de celuloză, [—C6H702(0N02)3 —] n, triester al celulozei, cu un conţinut de 14,14% azot, unul dintre componenţii nitratului de c eluloză şi f ulmi cotonului; (impr.) trinitroceluloză.
 . TRINITROCELIJLOZĂ s.f. (Chim.) Denumire improprie dată trinitratuluî de celuloză.
   TRXNITRODERIVlT, trinitroderi-vaţi, s.m. Substanţa chimică în molecula căreia există trei grupări nitro.
   TREN1TROFEN Ol,     trinitrofenolî,
 s.in. Trinitroderivat al fenolului, substanţă •cristalină, de culoare intens galbenă, ?cu gust amar, solubilă în apă, în alcool, în acetonă, care explodează prin lovire, folosit la fabricarea unor coloranţi, a unor explozive {melinîtă etc.), în tăbăcărie, in medicină (etc.; acid picric.
   TRIINITROGLICERÎNĂ s.f. (Chim.) Denumire improprie dată trinitratului de glicerină.
   TRlMTROTOLIJ^Ns.mi;(NOJ^BH^GH3. Trinitroderivat al toluenului, substanţă cristalină, galbenă, insolubilă în •apă, solubilă in benzen, care, aprinsă, arde liniştit cu fum mult, iar la şoc termic se descompune, cu explozie, folosit ca material exploziv;; ikrfâL [Pronunţat: -lu-en}
   TRINOM, trmomrn, ®.n. ((Mat j) Bcfli-•nom -cu trei termeni. O Tsrmom <ăt gradul doi,         -jf- fec-jf- c. Tri-
 nom bvpprăt, trinomul eaf4 -ţf- fer2 -fl- c.
   TltîO, triouri, s.n. Compoziţie sau parte dintr-o compoziţie muzicală scrisă pentru trei voci sau peailtru 1a?ei instrumente.
   TRI0DĂ, %rîoăe, fs.î. (Fiz.) Tub electronic cu trei electrozi. JBroniunţatr tri-o-2
   TRlOL, triolî, s.m. Compus hidroxi-lic. organic conpnîndtrei grupe bidroxil în moleculă. [Pronunţat:: tri~vT]
   TRIOLEtNĂ s.:f. Trigliceridă, Itries-^: ter al acidului oleic cu glicerina, snb- ^ stanţă lichidă (conţinuta în mit, în grăsimile vegetale, uşor solubilă în eter, greusolubilă în alcool. ;[Pronunţat-: tri-o-'] .
   TRIOXÎD, Zrioxizi, s.m. INtume generic dat oxizilor elementelor trava-lente sau hexavalente. <0 Trioxid de azot, N2Q3, ©xid.al azotului trivalent, lichid albastru închis, stabil numai la temperaturi joase, descompunîndu-se sub zero grade Intoyun amestec de . oxid de .azot si de ihipoazotidă;; anhidridă azotoasă. Trioxid ide fosfor., P.2Q3, «oxid al fosforului ibrivaîent, obţinut prin 'bxidarea lentă., în ;caniâtate insuficientă de aer, la temperatură ijoasa, a fosforului .albi, substanţă ‘.cristalina, albă, toxică, ce .există, sub.foimă de molecule duble :şi care se oxidează • la aer, .cu luminesceriţă, trecînd în pentoxid de fosfor:; anhidridă îosfo-roasă. Trioxid ăv tsn$jf9 .-jS©*,- <030.3 -'«3 sulfului Ihexavralent, ©bţînut prin oxi-darea -catalitică .a bioxidului de sulf cu ©xigeniil din aer, substanţ/ă solidă;, iricBloră., xare.franegă la iaer., meac^â©-neaza «nergic cu vapa şi extrage, apa din substanţe (organice, .existent înţr-o modiScape de tfcrimer şi două modificaţii de polimer;; .anhidridă su&rical. :[Pronunţat: ftri-o-J               !
831
TRIQZĂ-TRIUNGHI
   TRlOZĂ, trioze, s.f. (Biol.) Morio-zaharidă cu trei atomi de carbon în moleculă. [Pronunţat: tri-o-]
   TRÎPJj&T, triplete^ s.n. (Mat.) Grup, ansamblu de trei elemente.
   TRIPLOtD, -Ă, triploizi, -de, adj-(Despre plante) Care prezintă trei seturi de bază de cromozomi.
   TRÎPLU, "-Ă, tripli, -e, adj. Care este, se face de trei ori mai mare sau mai mult; întreit.
   TRIPOLI s.n. (Mm.) Diatomit.
   TRIPOTĂJ, ţripolaje, s.n. (Livr.) Afacere necinstită; potlogărie, înatra-pazlîc.
   TRIPOU, tripouri, s.n. Local (public) în care se practică jocurile de noroc.
   TRIPSÎNĂ s.f. Enzimă din intestinul subţire, care hidrolizează proteinele pînă la nivelul peptidelor.
   TRIPSINOGEN s.m. Ferment secretat de pSmcreas şi'care, ajuns în intestinul subţire, în contact cu entero-chinaza, se transformă în tripsină activă.
   TRIPTfC, triptice, sin. Tablou alcătuit din trei părţi separate (prinse în balamale în aşa fel încît părţile laterale să se închidă peste cea centrală), pe care sînt pictate scene sacre şi chipuri de sfinţi etc. sau sînt scrise, sub formă de pomelnic, nume de ctitori, de domnitori etc. ♦ P. gener. Ansamblu alcătuit din trei părţi distincte.
   TRIPTOFĂNs.m. Aminoacid heterociclic, unul dintre cei 20 de aminoacizi obţinut din proteinele naturale, folosit în prevenirea şi în traţarea pelagrei.
   TRISECTOĂRE, trisectoare, s.f. (Mat.) Fiecare dintre cele două-semi-drepte care au originea în vîrful unui unghi şi 11 Împart în trei unghiuri congruente.
   TRISECTrONE, trisecţiuni, s.f. Împărţire în irei părţi egale. O Trisecţiune a unghiului, problemă celebră,
 pusă în antichitate, privind împărţirea unui unghi, cu rigla şi compasul,, în trei părţi congruente, ceea ce este imposibil de rezolvat. [Pronunţat: -ţi-u-]
 ~ TRIStJBSTÎTUlT, -Ă, trisubstituiţi; -te, adj. (Despre substanţe chimice, compuşi, molecule etc.) In structura căruiâ un atom sau un grup de atomi au fost înlocuiţi prin alt atom sau grup de atomi.
   TRISULFljRĂ, trisulfuri, s.f. Sulfură a elementelor chimice triyalente.
   TRÎŞCĂ, trişte, s.f. Vechi instrument muzical popular de suflat, făcut din trestie, soc etc., asemănător cu un fluier fără găuri.
   ŢRÎTIU s.n. fH (sau |T). Izotop radioactiv greu al hidrogenului, al cărui nucleu este format dintr-un proton şi din doi neutroni, obţinut prin reacţii nucleare, cu proprietăţile generale ale hidrogenului, folosit în . reacţii de fuziune, la marcarea hidrogenului în vederea urmăririi acestuia în transformările lui.
   TRITURĂRE, /răarari, s.f. Acţiune pe care o execută aparatul bucal al vieţuitoarelor de a sfărîma în particule foarte fine alimentele solide şi semi-solide.        .
   TRIUMVÎR, triumviri, s.m. Nume dat fiecăruia dintre cei trei membri ai triumviratului, în Roma antică^ [Pronunţat: tri-um-]
   TRIUMVIRĂT,triumvirate, s.n. For- . mă de conducere politică, în Roma antică, la mijlocul sec. I î.e.n., repre-zentînd alianţa a trei conducători politici şi militari. [Pronunţat: tri-um-]
   'TRrONGHI, triunghiuri, s.n. 1. Poligon cu trei laturi. 2. (Chim.) Ustensilă de laborator din sîrmă de oţel avind, pe cele trei laturi, cîte. un tu-buleţ de porţelan sau de cuarţ, folosită pentru susţinerea creuzetelor la cal-cinareă substanţelor. [Pronunţat: tri-unghi]
TRIUNGHIULAR-TROLIU
832
  TRIUN GHIULĂR, -Ă* triunghiulari, --c; adj. Care este în formă de triunghi (1), care ţine de triunghi, referitor la triunghi. <> Piramidă (sau prismă) triunghiulară, piramidă (sau prismă) cu baza (respectiv, cu bazele) triunghiuri). [Pronunţat: tri-un-] TRXVÂLÎ3NT, -Ă, trivalenţi, -te, adj. (Despre elemente chimice) Ai cărui atomi pot forma trei legături chimice cu alţi atomi.
  TRÎYIĂL, -Ă, triviali,, -e, adj. Vulgar, ordinar; obscen, necuviincios, indecent. [Pronunţat: -vi-at\
  TRIVIALITÂTE, trivialităţi, s.f. însuşirea a ceea ce' este trivial; lipsă de ruşine, necuviinţă, neruşinare. ♦ Fap-tă, atitudine, vorbă etc. trivială. [Pronunţat: -vi-a-}
  TRÎYIALIZĂ, trivializez, vb. „ I. Tranz. (Rar) A face-ca un fapt, o idee, un lucru eto. să devină, sau să pară triviale; a vulgariza, a, degrada. [Pronunţat: -vi-a-} trInday, -Ă,' trtndavi, -e, adj. (Pop.; despre oameni sau despre firea lor) Care se mişcă şi lucrează încet; leneş,, molatic.
  TRÎNTOR, trtntdri, s.m. Masculul mătcii, la albine.
1 TROĂCĂ, troace, s.f. Vas de lemn (în formă de jgheab, de ladă lungă etc.) în care se pune apa sau mîncarea pentru animale.
  TROC, trocuri, s.n. Forma cea mai simplă a comerţului, specifică comunei primitive, constînd în schimbul direct de marfă contra marfă; schimb în natură.
  TROCOFCRĂ, trocofore, adj. (în expr.) Larvă trocoforă, ţip de larvă caracteristică la unii viermi (poliche-te) şi moluşte (Iamelibranhiate, gasteropode), de formă sferică turtită, avînd pe. linia ecuatorială o zonă cu cili vibratili, în general planctonică; şi constituind un important indiciu de legături filogenetice.
   TROFEU, trofee, s.n. 1. Monument ridicat în amintirea unei victorii sau în cinstea unui erou, pe care se aşezau, de obicei, armele învinsului. 2. Pradă de război luată de la un inamic. 3. Denumire dată unor obiecte (cupe,' plachete, statuete etc.) care se oferă cîştigătorului sau primilor (trei) clasaţi într-o competiţie sportivă.
   TROFIC, -Ă, trofici, -ce, adj. Care întreţine nutriţia, privitor la nutriţie. O Grupă trofică mu nivel trofic, grupare de organisme care au aceleaşi necesităţi de nutriţie şi care consumă acelaşi fel de hrană. Lanţ sau ciclu trofic, a) grupare de organisme care aparţin la diferite nivele trofice, legate între ele prin necesităţi de nutriţie; b) ordinea în care populaţiile dintr-o biocenoză sîrit mîncate unele de altele.
   TROGLODÎT, -Ă, troglodiţi, -te, s.m. şi f. 1. Om (primitiv) care trăieşte în caverne. '2. Om cu Un nivel de trai extrem de scăzut, care duce o viaţă primitivă. + Epitet dat unui Om grosolan, necivilizat, retrograd,
   TROHÂIC, -A, trohaici', -ce, adj. Compus, format din trohei. [Pronunţat: -ha-ic}
   TROHEU , trohei, s.m. Picior de vers r alcătuit dintr-o silabă lungă şi una scurtă (în versificaţia antică) sau dintr-o silabă accentuată şi una neaccentuată (în versificaţia modernă). >
   TROHtEAR, trohleari, adj. (Anat.; în expr.) Nervi trohleari, nervi pereche motori, cu originea în pedunculii cerebrali, care acţionează asupra muşchilor oblici superiori de la fiecare ochi. [Pronunţat:! -le-ar] ' ,         ,
   TROLEU, trolee,. s.n. Dispozitiv-instalat pe vehicule cu tracţiune electrică, pentru a realiza un contact alunecător direct cu linia de alimentare cu energie electrică.
   tr6liu, ■trolii, s.n. Dispozitiv folosit. pentru deplasarea unei sarcini
833
trombină-teoposfera
 (în sens vertical), alcătuit din una sau din două tobe pe care se înfăşoară un cablu fixat la un capăt de tobă, iar cu celălalt de sarcina pe care trebuie să o deplaseze.
   TROMBÎNĂ, trombine, s.f. Substanţă activă asemănătoare enzimelor, existentă în plasma vertebratelor, care participă la procesul de coagulare a sîngelui.
   TROMBQCHINĂZĂ, trombochinaze, s.f. Enzimă care, împreună cu anumiţi constituenţi din plasmă, activează tromboplastinogenul, transformîndu-1 în tromboplastină plasmatică activă, cu rol de coagulant.
   TROMBOCÎT, trombocite, s.n. Celulă sangvină, de forma unei plăcuţe, care are rol important în coagularea sîngelui.
   TU OMB O CITĂR, -Ă, trombocitari, -e, adj. Care aparţine trombocitelor, referitor la trombocite.
   TROMBOPLASTÎNĂ, tromboplastine, s.f. Substanţă chimică existentă în plasma sangvină a vertebratelor, rezultată în urma activării tromboplasti-nogenului de către trombochinază.
   TR, OMB OPL ASTE* O G£îst, Irombo-plastinpgeni, s.m. Substanţă organică din plasma sangvină, care este activată de trombochinază şi transformată în tromboplastină plasmatică activă.
   TROMPĂ, trompe, s.f. 1. Organ tu-bular membranos, la unele animale nevertebrate şi vertebrate, care îndeplineşte diferite funcţii. O Trompă uterină, organ pereche tubular membranos, la mamiferele femele, care asigură legătura dintre ovar şi uter, avînd rolul de a conduce ovulele de la ovar spre uter şi spermatozoizii de la uter spre ovar. Trompa lui JZustache, conduct fibrocartilaginos in interiorul urechii, care face legătura între urechea medie şi faringe, la vertebratele tetrapode. Trompă sugătoare, organ de formă răsucită, situat la capul
 unor insecte, cu ajutorul căruia acestea sug nectarul din flori. + Organ voluminos, musculos la elefanţi, la tapir etc., folosit pentru prinderea hranei şi pentru apărare. 2. (Şi în expr. trompă de apă) Aparat de laborator, din sticlă, folosit pentru scoaterea parţială a aerului dintr-un recipient, prin adaptarea lui la un robinet de apă, folosit, în special, în operaţii de filtrare rapidă.
   TRONSfe, tronsoane, s.n. Parte dintr-un obiect, dintr-un organ de maşină sau dintr-o construcţie avînd o particularitate distinctă şi fiind delimitată de rest prin anumite elemente de legătură sau prin repere.
   TROP1, tropi, adj. (Fiziol.; în expr.) Hormon trop, hormon secretat de lobul anterior al hipofizei, care stimulează dezvoltarea şi funcţia celorlalte glande endocrine.
   TROP2, tropi, s.m. (Livr.) Figură de stil.
   TROPIC, tropici, -ce, s.n., adj. 1. S.n. (Geogr.) Fiecare dintre cele două paralele situate la latitudinea de 23°27' nord saii sud de ecuatorul terestru.
2. S.n. pl. (Geogr.) Zonă, regiune aflată în jurul celor două tropice (1). 3. Adj. (Astron.; în expr.) An tropic, interval de timp de 365 zile 5 ore 48 minute 46 secunde, scurs între două treceri consecutive ale soarelui (în mişcarea sa aparentă) prin punctul echinocţiului de primăvară.
   TROPICĂL, -Ă, tropicali, -e, adj. Care aparţine tropicelor (2), privitor la tropice, specific tropicelor. + Extrem de călduros; canicular.
   TROPISM, tropisme, s.n. Orientare a unor părţi ale plantelor sau ale animalelor sedentare în direcţia din care acţionează un stimul ori în sens contrar acesteia.
   TROP O SF1ÎRĂ s.f. Stratul inferior al atmosferei, în care se produc toate fenomenele meteorologice şi unde aerul este cel mai dens.
53 — Dicţionarul llrobil «om&ne pentru elevi
TROSCOT-TtJB
834
  TROSCOT s.m. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, întinsă pe pămînt, cu numeroase frunze mici, cu flori hermafrodite verzi, pe margine roşii sau albe (Polygonum aviculare).
  TROTlL s.n. (Chim.) Trinitrotoluen.
  TROTUĂR-, trotuare, s.n. Una dintre cele două părţi marginale ale unei străzi sau ale unui bulevard, mai ridicată decît partea carosabilă şi rezervată pentru circulaţia pietonilor.
  TRUBÂDtjR, trubaduri, s.m. Poet--cîntăreţ provensal din evul mediu, care călătorea din loc în loc sau trăia la curţile feudale. ♦ P. gener. Poet--cîntăreţ care colinda din loc în loc.
  TRUC, trucuri, s.n. Manevră abilă prin care cineva încearcă să mascheze realitatea; şiretlic, stratagemă, viclenie.
  TRUCĂ, truchez, vb. I. Tranz. A folosi trucuri sau trucaje.
  TRUCĂ J, trucaje, s.n. Procedeu tehnic folosit în teatru şi în cinematografie pentru a crea o iluzie optică sau o acustică spectaculoasă.
  TRXJDÎ, trudesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A munci din greu, a depune mari eforturi (fizice sau intelectuale).
  TRUFĂŞ, -Ă, trufaşi, -e, adj. (Adesea substantivat) Pliri de trufie, peste măsură de mîndru; înfumurat, arogant.
  TRUFÎE. trufii, s.f. Atitudine dispreţuitoare şi arogantă, plină de mîn-drie şi de înfumurare; semeţie.
  TRUÎSM, truisme, s.n. (Livr.) Adevăr evident, banal; loc comun.
  TRUNCHI, trunchiuri, s.n. 1. Partea cea mai groasă a unui copac, cuprinsă între rădăcină şi locul de unde pornesc ramurile principale; tulpină. + Tulpina unui copac tăiat, de . la nivelul solului; buştean. 2. Trupul unui om, fără cap şi fără membre. 3. (în expr.) Trunchi de. piramidă (sau de con), corp geometric cuprins între bază şi
o secţiune făcută într-o piramidă (sau într-un con) cu un plan paralel cu baza.
  TRUST, trusturi, s.n. 1. (în economia capitalistă) Monopol în cadrul căruia proprietatea asupra unor -întreprinderi este unificată, proprietarii lor devenind acţionari, iar producţia şi finanţele întreprinderilor respective fiind reglementate de un consiliu de administraţie unic. 2. (în economia socialistă) Unitate economică alcătuită dintr-o grupare de întreprinderi de producţie sau de desfacere (din aceeaşi ramură şi dispersate teritorial) a căror proprietate o deţine statul şi care asigură coordonarea, conducerea operativă şi controlul activităţii întreprinderilor subordonate.
  TUB, tuburi, s.n. 1. Piesă de formă cilindrică, din metal, sticlă, cauciuc etc., goală în interior, cu diametre şi cu lungimi diferite, întrebuinţată, de obicei, pentru scurgere, transporturi sau pentru păstrare de lichide sau gaze. ♦ Sistem tehnic avînd o carcasă în formă de tub (1). O Tub catodic, tub electronic folosit pentru studiul fluctuaţiilor mărimilor electrice. Tub electronic, tub de sticlă sau metalic, vidat sau cu gaz rarefiat, ce conţine doi sau mai mulţi electrozi. Tub Kundt, dispozitiv cu ajutorul căruia se determină viteza de propagare a undelor sonore într-un gaz sau într-o vergea solidă. Taft Praudtt, dispozitiv utilizat pentru determinarea presiunii dinamice a unui fluid. Tub Pitot, dispozitiv pentru măsurarea presiunii dinamice sau a vitezei fluidelor, folosit, în special, la măsurarea vitezei avioanelor. Tub Venturi, tub. de secţiune variabilă, utilizat la măsurarea debitelor fluidelor. Tub de combustie, tub din sticlă specială, greu fuzibilă, care se umple cu diferite substanţe şi materiale, fiecare avînd un anumit rol la efectuarea analizelor chimice (dozarea carbonului* a hidrogenului
835
TUBERCUL-TULFINĂ
etc.). + (In expr.) Tub de curent, porţiune a unui fluid aflat In mişcare laminară, delimitată, de un grup de linii de curent. 2. Canal natural care intră în componenţa unor aparate sau organe animale ori vegetale şi prin care circulă hrană, aer etc. <> Tub fonator, organ în formă de canal In care se realizează sunetele în vorbire, mărginit în partea posterioară de laringe şi în partea anterioară de buze şi de nări. Tub neural, tub care apare în dezvoltarea embrionară a metazoarelor, format din ectoderm, din care se va dezvolta sistemul nervos. Tub urinifer, element anatomic care, Împreună cu corpusculul renal, intră în constituţia nefronului.
  TUBERCUL, tuberculi, s.m. Tulpină subterană, scurtă şi îngroşată, în care se Înmagazinează substanţele nutritive, de regulă amidon, avînd formă ovală şi, pe suprafaţă, mici adîncituri în care sînt mugurii (la cartofi, napi etc.), şi care serveşte la reproducerea pe cale vegetativă.
  TUBERCULOZĂ, tuberculoze, s.f. Boală infecţioasă şi contagioasă provocată de localizarea bacăului Koch la plămîni, la intestine, la oase etc., care poate duce la distrugerea ţesutului, la sup uraţii etc.
  TUBING, tubinguri, soi. Ţeavă de oţel din coloana de extracţie a sonde-lorpetroliere.
  TUBULĂB.,-Ă, tubulari, -e, adj. Care are formă de tub, care este prevăzut cu tuburi.
  TUBULOACDfOS, “OĂSĂ, tubixio-acinoşi, -oase, adj. (Despre glandele lacrimale) Care are formă de tub şi de ciorchine. [Pronunţat: -fo-c-]
  TUCI s.n. (Chim.; pop.) Fontă.
  TUF, tufuri, s.n. Rocă sedimentară formată din acumularea şi cimentarea cenuşilor vulcanice. O Tuf caL-caros, rocă sedimentară formată prin depunerea bicarbonatului de calciu din apele calcaroase.
   TtfFĂ, tufe, s.f. Arbust cu ramuri dese şi nu prea înalte, care pornesc direct de la rădăcină; grup de flori, de lăstari sau de plante erbacee cu rădăcină comună. O Expr. (Fam.) Tufă de Veneţia, nimic, deloc.
   TUFlŞ, tufişuri, s.n. Desiş de tufe sau de arbuşti; mulţime de copaci tineri, stufoşi; tufăriş, tuf arie, desiş.
   TUFLlj tuflesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A pune pe cap o căciulă, o pălărie etc. cu o mişcare rapidă şi la întîmplare.
   TUI, tuzuri, s.n. Steag turcesc alcătuit dintr-o lance cu o semilună (sau cu o măciulie de metal) în vîrf, cu două sau cu trei cozi albe de cal împletite prinse de lance, care constituia un semn distinctiv al puterii şi rangului unor înalţi demnitari din fostul Imperiu otoman şi din ţările vasale lui.
   TljIA, tuia, s.f. Plantă lemnoasă din familia cupresaceelor, originară din Extremul Orient, cu coroana deasă şi cu frunze mici, solzoase, cultivată ca plantă ornamentală; arborele-vieţii (Thaja orienUdis). [Pronunţat: tu-ia]
   TULÎ5I, tuleie, s.n. Fir de mustaţă sau de barbă care abia a crescut (la tineri).
   TULICHÎNĂ, tulichine, s.f. Mic arbust veninos cu frunze lanceolate, cu flori trandafirii, rar albe, cu fructe roşii de forma boabelor de mazăre (Daphne mezereum).
   TUIIU s.n. Tm cu Z =69. Element chimic cu caracter metalic, din grupa lantanidelor, de culoare albă--argintie, relativ greu fuzibil-
   TtîLNIC, tulnice, s.n. Vechi instrument muzical de suflat, popular, asemănător cu buciumul.
   TULPINĂ, tulpini, s J. Organ vegetativ care are rolul de a susţine ramurile, frunzele, florile şi fructele şi de a conduce apa şi sărurile minerale la frunze şi seva la celelalte părţi, pentru hrană sau pentru înmagazinare, şi care se
53*
TULPINIŢĂ-TURBELARIAT
836
prezintă sub diferite tipuri: aeriană (lemnoasă sau ierboasă, volubilă, agăţătoare), tîrîtoare (stolon), subterană (rizom, tubercul, bulb), acvatică.
   TULPINÎŢĂ, tnlpiniţe, s.f. Una dintre cele patru părţi ale embrionului spermatofitelor (alături de rădăciniţă, muguraşi şi cotiledoane), din care se va dezvolta viitoarea plantă.
   TUMEFIAT,-Ă, tumefiaţi,-te, adj. (Med.) Umflat. [Pronunţat: -fi-at\ TUMOĂRE, tumori, s.f. Masă de ţesut nou format care se dezvoltă într-un organism prin înmulţirea exagerată, patologică a unor celule.
   TUMÎJLT, tumulturi, s.n. 1. Zgomot mare, larmă, zarvă, vacarm. ♦ învolburare, tălăzuire a unor ape. 2; Fig-Agitaţie, tulburare, zbucium sufletesc-TUMULTUOS,-OĂSĂ, tumultuoşi, -oase, adj. Plin de tumult, de agitaţie; gălăgios, zgomotos. + (Despre ape, vînturi etc.) învolburat, clocotitor.
♦  Fig. însufleţit, înflăcărat, intens. [Pronunţat: -tu-os]
   TtîNDRĂ, tundre, s.f. Zonă de vegetaţie situată la nord de zona pădurilor, în apropierea zonei polare arctice, formată din muşchi, licheni, unele graminee, arbuşti pitici etc.
   TUNIS!;, tuneluri, s.n. Galerie subterană care străbate un munte sau un deal, ori trece pe sub albia unei ape curgătoare sau sub nivelul solului şi care serveşte drept cale de circulaţie. [Pl. şi: tunele\
   TtfNET," tunete, s.n. (Met.) Zgomot puternic care însoţeşte o descărcare electrică atmosferică (fulger sau trăsnet).
   TtîNGSTEN s.n. (Chim.) Wolfram. TUNICĂ, tunici, s.f. 1. Haină bărbătească (de uniformă), de obicei încheiată pînă la gît, şi care se poartă peste cămaşă. 2. (Anat.) Membrană fibroasă care înveleşte unele organe ale corpului omenesc (ochi, ovar, testicul etc.). O Tunică interna, endo-
teliu. 3. (Zool.) Membrană gelatinoasă sau celulozică ce acoperă corpul unor animale marine (urocordate). 4. (Bot.) Membrană cărnoasă care înveleşte un bulb.
   TUNICfiSR, tunicieri, s.m. (Zool.) Urocordat. [Pronunţat: -ci-er]
   TURĂŢIE, turaţii, s.f. Mişcare circulară a unei piese în jurul unui ax; rotaţie. ♦ Număr de rotaţii efectuate într-o unitate de timp de un corp care se roteşte.
   TURA-YtJRÂ interj. (Pop. şi fam.) Expresie care dezvăluie o vorbărie lungă şi fără rost, o discuţie inutilă.
   TURBĂN,turbane, s.n. Acoperământ pentru cap format dintr-o bandă lungă de stofă, de mătase sau de pînză, de obicei albă, pe care o poartă bărbaţii din unele ţări orientale înfăşurată de mai multe ori în jurul capului.
   TURBĂRE, turbări, s.f. Boală infectocontagioasă, virotică, acută, specifică animalelor, în special carnivorelor (cîine, lup, pisică), de la care se transmite la om prin muşcătură, ma-nifestîndu-se prin accese nervoase violente, stări de agitaţie, urmate de paralizie şi apoi de moarte.
   T1ÎRBĂ, turbe, s.f. Varietate tînără de cărbune de pămînt, formată prin carbonizarea parţială a unor resturi de plante de mlaştină, avînd un procent redus de carbon (45—50%) şi o putere calorică scăzută (3 000 —4 500 kcal/kg), fiind întrebuinţată drept combustibil de calitate inferioară.
   TURBĂRÎE, turbării, s.f. Regiune (mlăştinoasă) bogată în turbă.
   TURBELARIĂT, turbelariate, s.n. (La pl.) Clasă de viermi platelminţi care trăiesc în apele dulci, cu corpul mic, moale şi lat, în formă de frunză şi cu tegumentul acoperit cu cili vibratili a căror mişcare produce un fel de yîrtej; (şi la sg.) vierme care face parte din această clasă. [Pronunţat: -ri-at]
837
TURBINĂ-TURN
  TURBfNĂ, turbine, s.f. Motor alcătuit dintr-un rotor (solidarizat cu un arbore) şi dintr-un stator, care transformă energia potenţială a unui fluid în energie mecanică de corp solid.
  TURB OCOMPRES OR, turbocompre-soare, s.n. Compresor alcătuit-dintr-un stator şi un rotor cu palete (antrenate de o turbină sau de un motor electric), în care comprimarea gazului se realizează, de obicei, în mai multe etaje, folosit în industrie, la transportul gazelor aflate la presiune foarte ridicată etc.
  TURBQPROPULSCR, turbopropulsoare, s.n. Motor termic de avion, asemănător cu turboreactorul, dar la care forţa de propulsie se realizează şi prin intermediul elicei.
  TURB ORE ACT (5R>     turboreactoare,
s.n. Reactor echipat cu un compresor care comprimă (ou ajutorul unei turbine) aerul atmosferic şi îl trimite, sub presiune, în câmera de ardere, folosit la propulsia avioanelor de mare viteză. [Pronunţat: -re-ac-]
  TURBULENT,-Ă, turbulenţi,-te, adj.
1. (Livr.) Care face gălăgie, care provoacă dezordine. 2. (Fiz.; despre fluide) Care prezintă în masa lui vîrtejuri, agitaţie.
  TURBULENŢĂ s.f. 1. (Livr.) Gălăgie, zgomot,,dezordine; nesupunere, revoltă. 2. (Fiz.) Stare a unui fluid în masa căruia există vîrtejuri.
  TURCOĂZĂ, turcoaze, s.f. (Min.; livr.) Peruzea.
  TURELĂ, turele, s.f. Locaş blindat (în formă de cupolă) care se poate roti în jurul unui ax şi care adăposteşte' tunurile la tancuri, vapoare, avioane etc.
  TURGESCENT,-Ă, turgescenţi,-te, adj. (Med.; Bot.) Umflat, dilatat (în mod excesiv); crescut peste normal.
  TURGESCENTĂ, turgescenţe, s.f. Stare de dilatare a celulei vegetale datorită presiunii interne cauzate de
absorbţia apei în vacuole şi în citoplasmă, care apasă asupra pereţilor celulari, contribuind la susţinerea organelor plantelor în poziţie normală.
  TtÎRLÂ, turle, s.f. 1. Construcţie de formă cilindrică sau prismatică-po-ligonală, de înălţime relativ mare, care face parte din complexul arhitectural al bisericilor, înălţindu-se deasupra acoperişului. 2. Construcţie de lemn, de metal etc. aşezată deasupra gurii unei sonde, care serveşte ca element de sprijin pentru manevrarea unor piese grele, de dimensiuni mari, în cursul forajului sau exploatării sondei.
  TURMALÎNĂ, turmaline, s.f. Nume dat mai multor silicaţi naturali de sodiu, calciu, magneziu şi aluminiu, cu bor, cristalizaţi şi divers coloraţi, folosiţi ca pietre semipreţioase sau în optică, în radiotehnică etc.
  TTÎRMĂ, turme, s.f. 1. Grup (mai mare) de oi sau, p. gener., de alte animale domestice sau sălbatice, care trăiesc împreună. 2. (Depr.) Mulţime, grup (mare) de oameni (în dezordine).
3.  Formă de organizare socială, specifică fazei de început a comunei primitive, care reunea laolaltă mai mulţi indivizi.
  TURMENTĂT,-Ă, turmentaţi,-te, adj. (Livr.) Beat.
  TURN, turnuri, s.n. Construcţie prismatică sau cilindrică de diferite dimensiuni, cu o înălţime relativ mare în raport cu celelalte dimensiuni, realizată din zidărie, din beton, din lemn, din metal etc. şi folosită. în industrie, pentru diferite scopuri. O Turn de răcire, turn din lemn, din beton armat etc-, folosit la răcirea apei de răcire dintr-o instalaţie tehnologică, pentru a putea fi folosită din nou, operaţia bazîndu-se pe cedarea căldurii apei calde în aerul înconjurător, care circulă în contracurerit cu apa caldă. Turn de absorbţie, turn folosit pentru separarea gazelor solubile dintr-un
TURNESOL-TUTUN
838
amestec de gaze, prin dizolvarea lor într-un solvent, introdus în turn în contracurent cu gazele.
  TURNESOL s.n. Materie colorantă extrasă din unele specii de licheni, folosită ca indicator, chimic pentru determinarea caracterului acid său bazic al unei soluţii sau al unei substanţe. O Hîrtie de turnesol, hîrtie îmbibată cu soluţie de turnesol, care se colorează în roşu, în acizi, şi în albastru, în baze, folosită ca indicator.
  TURPITtÎBINE, turpitudini, s.f. (Livr.) Faptă ruşinoasă, josnică; mîr-şăvie.
: TtJRTĂ, turte, s.f. Plantă erbacee perenă din familia compozitelor, cu tulpina foarte scurtă, cu frunzele pe-nat-sectate, dispuse în rozetă, cu florile brune-roşietice, foarte numeroase (Carlina acaidis).
  TURUÎĂLĂ, turuidi, s.f. (Fam.) Vorbire continuă şi cu debit rapid (fără a spune lucruri importante). [Pronunţat: -ra-ia-]
  TTCTSE s.f. (în expr.) Tuse convulsivă (sau măgăreascâ), boală infectocontagioasă, frecventă la copii, carac-
terizată prin accese de tuse spasmodică de o mare violenţă.
   TUŞ, tuşuri, s.n. Cerneală specială, rezistentă la apă, dispersie fină de negru de fum cu soluţie apoasă de gelatină, de gumă arabică sau de alte substanţe fixatoare, Întrebuinţată la desen, în poligrafie, la aplicarea ştampilelor.
/ TUTELÂRj-Ă, tutelari,-e, adj. Care ţine sub protecţia, sub stăpînirea sa; care exercită atribuţii de organizare, de coordonare şi de control asupra unor întreprinderi, organizaţii etc.
   TUTELĂ, tutele, s.f. Sprijin, ocrotire, protecţie.
   TUTtJN s.m. 1. Plantă erbacee din familia solanaceelor, originară din America, foarte otrăvitoare prin alca-loidul puternic (nicotină) pe care 11 conţine, cu tulpina înaltă, cu frunze mari şi moi, de culoare verde închis, cu flori albe, roz sau roşii, dispuse în buchete, cu fructul o capsulă (Nico-tiana tabacum). 2. (Colectiv) Frunzele de tutun (1), preparate special şi folosite Ia fumat.
                                                                   1
                                  9
   ŢAMBĂL. ţambale, s.n. Instrument muzical popular de percuţie, alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă, de formă trapezoidală, aşezată orizontal (pe picioare) şi prevăzută cu coarde de metal care sînt lovite cu două ciocănele speciale.
   ŢĂNŢOŞ,-Ă, ţanţoşi,-e, adj. (Pop. şi fam.) Semeţ, mîndru, fudul.
   TAP, ţapi, s.m. Masculul caprei domestice, al caprei negre şi al căprioarei.
   ŢAR, ţari, s.m. Titlu purtat de diferiţi monarhi absoluţi (care se considerau de esenţă divină) ai statelor slave, în evul mediu şi în epoca modernă; persoană care avea acest titlu.
   ŢĂRĂ, ţări, s.f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ şi politic înr tr-un stat; stat. <0 Ţară industrial--agrară, ţară In economia căreia industria deţine un rol preponderent în economie, iar agricultura continuă să participe în măsură apreciabilă la producţia de bunuri materiale, plasîndu-se imediat după industrie. 2. Regiune, ţinut; teritoriu.
3.  Locul în care s-a născut sau trăieşte cineva; patrie. 4. (In opoziţie cu oraş) Mediu rural, sat. n. Locuitorii unei ţări (I); popor, naţiune.
   ŢARINĂ1, ţarini, s.f. Cîmp cultivat; ogor, arătură.
   ŢARÎNĂ2, ţarine, s.f. 1. Soţia ţarului. 2. Titlu dat împărăteselor Rusiei; persoană care purta acest titlu.
   ŢARISM s.m. Formă de guvemă-mînt monarhică în care puterea supremă (nelimitată) aparţinea ţarului.
   ŢĂP0I,ţăpoaie, s.m. Furcă cu coada lungă şi cu dinţi drepţi de fier, cu care se ridică snopii de griu, maldărele de fîn sau de coceni etc.
   ŢĂRÂN, ţărani, s.m. Persoană care locuieşte în mediul rural şi care îşi cîştigă existenţa îndeletnicindu-se nemijlocit cu cultivarea pămîntului şi cu creşterea animalelor; persoană care face parte din ţărănime; sătean.
   ŢĂRĂNÎME s.f. Clasa socială a producătorilor direcţi de produse agricole, vegetale şi animale, a cărei activitate, în oadrul diviziunii sociale a muncii, este legată nemijlocit de folosirea pămîntului, pe baza unor forme de proprietate istoriceşte constituite, a cărei poziţie în repartizarea avuţiei sociale, in organizarea şi în conducerea economico-socială depinde de conţinutul relaţiilor de producţie dintr-o orînduire socială dată.
   ŢĂRM,formari, s.n. Fîşie de pămînt de-a lungul unei mări ori al unui
ŢĂRUŞ-ŢIPIRIG1
840
ocean, care este supusă acţiunii valurilor şi a mareelor şi care îşi poate schimba necontenit înfăţişarea.
   ŢĂRUŞ, ţăruşi, s.m. Par (înalt şi) gros, ascuţit la un capăt, care se înfige în pămînt şi care se foloseşte la construcţia de locuinţe lacustre, pentru a lega ceva de el, pentru a delimita unele proprietăţi etc.
   ŢEĂPĂ, ţepi, s.f. 1. Prelungire ascuţită a paleelor la graminee; ari stă.
2.  Frunză metamorfozată, ascuţită, la dracilă, la măceş etc.; spin ghimpat. 3. Prelungire epidermică ghim-poasă, la arici şi la echidnă.
   ŢEĂPĂNyĂ, ţepeni,-e, adj. 1. Care este lipsit de flexibilitate, care nu se mlădiază; tare, rigid, neclintit, fix. 2. (Despre fiinţe) Voinic, robust, puternic, viguros.
   ŢEĂVĂ, ţevi, s.f. Piesă de metal, de material plastic, de cauciuc etc., de formă cilindrică şi goală în interior, cu lungime mare in raport cu diametrul ei exterior, realizata prin deformare plastică, prin turnare sau. prin sudură.
   ŢEL, ţeluri, s.n. Obiectiv către care tinde cineva, punct final; scop.
   ŢfiLINĂ, ţeline, s.f. Plantă erbacee aromatică din familia umbeliferelor, cu frunze mari, penate, de culoare verde închis, cu flori albe, cu rizom gros, globulos şi cărnos, cultivată ca plantă culinară (Apium graveolens).
   ŢEST<5S,-0ĂSĂ, ţestoşi,-oase, adj. Acoperit cu o carapace.
   ŢEStJT, ţesuturi, s.n. Ansamblu de celule (animale sau vegetale) ale unui organism care are aceeaşi structură şi îndeplineşte aceeaşi funcţie.
   ŢIGĂIE, ţigăi, adj., s.f. 1. Adj. (Despre lînă) Scurtă şi creaţă, moale, mătăsoasă; (despre oi) cu lînă scurtă, moale, creaţă şi mătăsoasă. 2. S.f. (La pl.) Rasă ie oi autohtonă, crescută pentru producţia de lînă semi-
   fină, de carne şi de lapte; (şi la sg.) oaie care face parte din această rasă. [Pronunţat: -ga-ie]
   ŢIGĂNtJŞ, ţigănuşi, s.m. 1. Pasăre călătoare dm ordinul ciconiiformelor, mai mică decît barza, cu ciocul lung şi încovoiat în jos, cu penele de culoare neagră, avînd pe spate şi pe aripi reflexe verzui şi ruginii (Plegadis falci-nellus). 2. Peşte răpitor teleoştean din apele dulci, mocirloase, lung pînă la
12  cm, cu partea dorsală de culoare neagră (Umbra krameri).
   ŢÎGLĂ, ţigle, s.f. Piesă de argilă arsa, de sticlă sau de ciment, folosită la învelit casele.
   ŢINTĂT,-Ă, ţintaţi,-te, adj. (Despre animale) Care are o pată albă în frunte.
   ŢIN"CT, ţinuturi, s.n. 1. Regiune, suprafaţă de teren (întinsă), cu specific propriu. 2. Unitate administrativ-teri-torială în Moldova, în evul mediu, corespunzătoare judeţului din Ţara Românească.
   ŢINtJTĂ, ţinute, s.f. 1. Atitudine, poziţie pe care o dă cineva corpului său. ♦ Fel de a fi sau de a se comporta faţă de cineva sau de ceva; comportare, atitudine. 2. Mod de a se îmbrăca.
♦   îmbrăcăminte, costum, uniformă.
   ŢIPĂR, ţipari, s.m. Peşte teleoştean din bălţi, cu corpul lung de 20 —25 cm, acoperit cu solzi mărunţi şi cu uri strat de mucus, cu gură jnică, cu buze groase, cu 10 mustăţi (6 mai lungi pe falca inferioară, 4 mai scurte pe falcă superioară), ducînd viaţa mai mult în nămolul bălţilor; chişcar (Mis-gurnus fossilis).
   ŢIPENIE s.f. (în construcţii negative; şi în expr. ţipenie de om) Fiinţă (omenească).
   ŢIPIRÎG1 s.m. Nume dat mai multor plante de apă cu frunze lungi, cilindrice şi cu vîrf înţepător, cu flori mici, verzi, dispuse în spice; pipirig (Şcirpus).
841
ŢIPIRIG2-ŢURŢUR
   ŢIPIRÎG2 s.n. (Chim.) Clorură de amoniu folosită Ia cositorirea aramei, în soluţia unor pile electrice şi în diferite reacţii chimice).
   ŢIŢJ5I, ţiţeiuri, s.n. Rocă sedimentară de natură bituminoasă, amestec complex de hidrocarburi gazoase, lichide şi solide din clasa alcanilor, ci-cloalcanilor şi arenelor, conţinînd sulf, azot şi oxigen, care se prezintă ca un lichid vîscos, de culoare brună, cu fluorescenţă verde-albăstruie, de densitate sub aoeea a apei, insolubil în apă (cu care emulsionează), folosită ca materie primă pentru obţinerea produselor petroliere şl a multor produse chimice; petrol brut.
   ŢIIJl, ţiui, vb. IY. Intranz. A produce un sunet prelung, ascuţit, strident. [Pronunţat: ţi-u-]
   ŢÎFNÎ, ţîfnesc, vb. IY. Intranz. (Pop.) A pufni pe nas de mînie; a vorbi cu ciudă.
   ŢÎNC, ţinci, s.m. (Fam.) Copilaş, băieţaş.
   ŢÎNŢĂR, ţînţari, s.m. Nume dat mai multor insecte din ordinul dipte-relor, cu corpul şi cu picioarele lungi şi subţiri, cu aripi înguste, ale căror larve se dezvoltă în ape stătătoare, iar
   femelele se hrănesc cu sînge, unele specii transmiţînd, prin înţepături, frigurile palustre, altele, în stare larvară, atacînd culturile de ciuperci, de varză, de grîu etc. (Culex).
   ŢlŞNl, ţîşnesc, vb. IV. Intranz. (Despre fiinţe) A apărea, a sări, a ieşi de undeva pe neaşteptate.
   ŢÎŢÎNĂj ţîţini, s.f. (Pop.) Balama. <> Expr. (Fam.) A scoate (pe cineva) din ţiţlni, a supăra rău, a înfuria pe cineva, a scoate din sărite.
   ŢUGUI, ţuguie, s.n. (Pop. şi fam.) Vîrf de munte sau de deal; pisc.
   ŢUGUIÂT,-Ă, ţuguiaţi,-te, adj. Care este ascuţit, prelungit în formă de ţugui. rPronunţat: -gu-iat]
   ŢURCĂ]N,-Ă, ţurcani,-e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre lînă) Lungă, groasă şi aspră; (despre oi) cu lîna lungă, groasă şi aspră. 2. S.f. (La pl.) Rasă de oi cu lîna lungă, groasă şi aspră; (şi la sg.) oaie care face parte din aceasta rasă; bîrsană.
   ŢtÎRŢUR, ţurţuri, s.m. Sloi mic de gheaţă de formă prelungită şi uşor ascuţită spre vîrf, care se formează de-a lungul streşinilor sau pe ramuri, prin îngheţarea imediată a apei care se scurge.
   UCENÎC,-Ă, ucenici,-ce, s.m. şi f. Persoană tînără care învaţă o meserie lucrînd în producţie sub îndrumarea unui meşter sau urmînd o şcoală profesională.
   UDĂ, pers. 3 udă, vb. I. Tranz. (Despre ape curgătoare) A străbate o regiune, un ţinut, pe care le alimentează cu apă.
   UITĂRE, uitări, s.f. Faptul de a uita, de a nu-şi (mai) aduce aminte (de cineva sau de ceva); lipsa oricărei amintiri. O Uitare de sine, a) visare, reverie; b) nepăsare (altruistă) faţă de interesele proprii. + (Psih.) Caracteristică a memoriei, opusă păstrării, care se manifestă sub forma dificultăţii sau chiar a imposibilităţii de recunoaştere sati de reproducere.
   ULCERĂŢEE, ulceraţii, s.f. Leziune a pielii sau a mucoaselor (stomacului, intestinelor etc.), pricinuită de distrugerea straturilor, fără tendinţă de cicatrizare.
   ULEî, uleiuri, s.n. Lichid gras, vîscos, insolubil în apă, mai uşor decît apa, de natură vegetală, animală, minerală sau sintetică, de compoziţie diferită şi complexă, folosit în alimentaţie, în industrie etc. O Ulei de uns, ulei (mineral) fabricat, prin distilare, din păcură de ţiţei parafinos sau as-faltos, folosit ca lubrifiant pentru maşini, motoare etc. cu turaţie mică, sau din păcură de ţiţei parafinos rafinat cu solvenţi, ca lubrifiant de calitate
superioară pentru maşini şi motoare cu turaţie mare.
   tJLIŢĂ, uliţe, s.f. Drum îngust care străbate o aşezare rurală, mărginit de o parte şi de alta de case.
   tJLIU, ulii, s.m. (La pl.) Gen de păsări răpitoare de zi din familia ac-,, vilidelor, mari şi puternice, care atacă păsări şi mamifere mici (Accipiter)', (şi la sg.) pasăre care face parte din acest gen.
   ULM, ulmi, s.m. Numele mai multor specii de arbori din familia ulmaceelor, cu scoarţa netedă, cu coroana stufoasă, cu frunze alterne, asimetrice şi dinţate, albicioase şi cu peri moi pe partea inferioară, cu fructul o mono-samară aripată, cu lemnul tare, folosit în rotărie (Ulmus).
   ULNĂR,-Ă, ulnari,-e, adj. Care aparţine ulnei, privitor la ulnă.
   Tjlnă, ulne, s.f. (Anat.) Cubitus. ULTERIOR,- QĂRĂ, ulteriori,-oare, adj. Care urmează după ceva sau după cineva; posterior. [Pronunţat: -ri-or\ ULTIMATUM, ultimatumuri, s.n. Notă diplomatică prin care un stat cere altui stat satisfacerea unor" pretenţii într-un termen scurt sub ameninţarea că, în cazul neîndeplinirii pretenţiilor, nu va mai duce .negocieri, ci va lua măsuri dictate de împrejurări.
   ULTRADEMAGOG,-Ă, ultradema-g°gi,-ge, s.m. şi f. Demagog care întrece orice limită.
843
ULTRAGIAT-UMBELA
  ULTRAGIĂT,-Ă, ultragiaţi,-le, adj. Insultat, jignit, ofensat. [Pronunţat: -gi-at]
  ULTRĂJ, ultraje, B.n. Ofensă, insultă, ameninţare sau act de violenţă împotriva unui reprezentant al autorităţii publice aflat în exerciţiul funcţiunii (şi care constituie o infracţiune).
  ULTRAMAR! N s-n- Colorant mineral, natural sau sintetic, obţinut prin topirea unui amestec de caolin, carbonat de sodiu, cărbune de lemn şi sulf, care, după condiţiile de preparare, are diverse culori, cel mai cunoscut fiind cel de culoare albastră.
  ULTRAMICROSCOP, ultramicrostoa-pe, s.n. Microscop puternic adaptat pentru observaţii prin iluminarea laterală a preparatului, astfel încît obiectele să apară luminate pe un fond întunecat, permiţînd observarea unor obiecte care nu sînt vizibile cu microscopul obişnuit.
  ULTRAMODERN,-Ă, ultramoderni, -e, adj. Foarte moaem.
  ULTRAPROGRESIST,-Ă, ultrapro-gresişti,-ste, adj., s.m. şi f. (Ir.) Progresist extremist.
  ULTRAREACŢIONĂR,-!, nltrare-acţionari,-e, adj., s.m. şi f. Reacţionar înrăit, contrarevoluţionar pătimaş. [Pronunţat: -re-ac-ţi-o-]
  ULTRAStJÎVET, ultrasunete, s.n. Undă elastică a cărei frecvenţă depăşeşte frecvenţa maximă corespunzătoare unui sunet, neputînd fi percepută‘de urechea umană.
  ULTRA VI OL£T,-Ă, ultravioleţi,-te,
adj. (Despre radiaţiile electromagnetice) Care are lungimea de -undă mai mică decît lungimea de undă minimă a radiaţiilor vizibile. [Pronunţat: -vi-o-]
  ULUITOR,-OĂRE, uluitori,-oare, adj. Uimitor, surprinzător. + Excepţional, extraordinar. [Pronunţat: -lu-i-]
^UMĂNj-Ă, umani,-e, adj. 1. Care ţine de om sau de omenire, privitor
la om sau la omenire, caracteristic omului sau omenirii; omenesc. 2. (Adesea adverbial) Care are dragoste faţă de oameni, care simte compasiune faţă de suferinţele lor; omenos, bun, generos, sensibil.
  UMANISM s.n. Mişcare socială şi culturală apărută în apusul Europei, în sec. XIV, ca expresie a luptei Împotriva feudalismului şi a misticii dezumanizante a inchiziţiei, care a promovat ideea încrederii în valoarea omului şi a perfecţionării lui, a militat pentru dezvoltarea liberă şi multilaterală a personalităţii umane, pentru o cultură laică (în spiritul vechii culturi clasice) etc. + Atitudine de Încredere în valoarea omului. O Umanism socialist, formă superioară a umanismului, caracteristică societăţii socialiste, care presupune grija permanentă faţă de om, respectarea demnităţii sale, excluderea oricărei discriminări, îmbinate cu exigenţa faţă de oameni şi cu respectul reciproc.
  UMANIST,-Ă, umanişti, -ste, s.m. şi f. Reprezentant al umanismului.
  UMANITĂR,-Ă, umanitari,-e, adj. Care urmăreşte, care se preocupă de binele omenirii; devotat umanităţii, oamenilor.
  UMANITARISM s-n. Concepţie, atitudine pătrunsă de dragoste faţă de oameni.
  UMANITARI ST,-Ă, umanitarişti,-ste, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Adept al umanitarismului. 2. Adj. Care aparţine umanitarismului, privitor la umanitarism.
  UMAN1ZĂRE, umanizări, s.f. Proces de civilizare a omului prin însuşirea valorilor culturii şi ale civilizaţiei.
  UMBfÎLĂ, umbde, s.f. Tip de inflorescenţa, caracteristică plantelor um-belifere, la care pedunculii floricelelor pornesc de la acelaşi punct şi se ridică aproape la aceeaşi înălţime, ca pînza unei umbrele.
UMBELIFERĂ-UNDĂ
844
   UMBELIFfÎRĂ, umbdifere, s.f. (La pi.) Familie de plante dicotiledonate, erbacee, anuale, bienale sau perene, care se recunosc după florile dispuse în umbelă şi după fruct, o diachenă; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie.
                umezi,-de, adj. (Despre mase de aer) Care este încărcat cu vapori de apă; jilav.*
   UMEZEĂLĂ, umezeli, s.f. însuşirea atmosferei de a cuprinde vapori de apă; umiditate. + Cantitatea def (vapori de) apă care se află în atmosferă sau într-un anumit mediu.
   UMIMTÂTE s.f. Proprietate a unui corp sau a unui mediu de a absorbi şi de a reţine o anumită cantitate de apă sau de vapori de apă; starea a ceea ce este umed; umezeală. + Cantitatea de lichid conţinută într-un corp gazos sau solid.
   UMILINŢĂ, umilinţe, s.f. 1. Sentiment de inferioritate cauzat de exploatarea economică şi de asuprirea politică; atitudine provocată de acest sentiment; supunere. + Slugărnicie. 2. Situaţie înjositoare impusă cuiva sau acceptată de cineva; vorbă sau faptă care înjoseşte, ofensează.
   UMQÂRE, umori, s.f. Lichid inter-celular care constituie mediul în care trăiesc celulele organismelor. O Umoare apoasă, lichid transparent, secretat în procesele ciliare, care se află în camera anterioară a ochiului. Umoare vitroasă (sau sticloasă), masa semilichidă, gelatinoasă, secretată în procesele ciliare, care se află în camera posterioară a ochiului; corp vitros.
, UMOR s.n. înclinare spre glume, veselie, ironii uşoare, ascunse sub aparenţa seriozităţii; manifestare prin vorbe sau prin scris a acestei înclinaţii; p. ext. voie bună, haz. + (în artă şi în literatură) Formă de manifestare a comicului, constînd în evidenţierea îngăduitoare a nepotrivirii şi a absurdităţii unor situaţii considerate normale.
   UMORĂL,-Ă, umorali,-e, adj. Care aparţine umorilor, care se referă la umori. 0> Sistem umoral, totalitatea glandelor cu secreţie internă, a căror funcţie şi acţiune sînt interdependente pentru dezvoltarea şi menţinerea structurii normale şi pentru reglarea funcţiilor organismului.
   UMORISTIC,-Ă, umoristici,-ce, adj. Care conţine sau exprimă umor; care provoacă umorul; vesel, hazliu. + (Substantivat, n.) Noţiune estetică ce desemnează o modalitate existenţială şi artistică a comicului.
   UMPLUTtJEĂ, umpluturi, s.f. 1. Material (de obicei anorganic, pulverulent) folosit în industrie şi în practica generală pentru a da proprietăţi speciale unor produse, modif icîndu-le greutatea, consistenţa, volumul, rezistenţa, culoarea etc. 2. Material (pămînt, moloz, beton etc.} care se aşază In locurile al căror nivel trebuie înălţat sau a căror suprafaţă neregulată trebuie nivelată.
   UNANÎM,-Ă, unanimi,-e, adj. Acceptat, împărtăşit de toţi; care exprimă tui acord total; care cuprinde pe toţi sau care aparţine tuturor; fără excepţie, general. ♦ (La pl.) Care au aceeaşi părere, a căror părere coincide.
   UNANIMITĂTE s.f. Acord total de idei, de opinii, de sufragii; totalitate de persoane. ♦ Spec. Regulă folosită în conferinţe şi în organizaţii internaţionale, conform căreia o hotărîre trebuie adoptată cu acordul comun al tuturor statelor reprezentate.
   tJNCEE, uncii, s.f. Veche unitate de măsură pentru greutăţi (folosită şi astăzi în Anglia), cu valoarea variind între 28 şi 35 de grame.
   tÎNDĂ, unde, s.f. (Fiz.) Fenomen de propagare din aproape în aproape a unei perturbaţii (oscilaţii), cu viteză finită şi printr-o variaţie, spaţială. O Undă asociata (sau Broglie), undă de
845
UNDIŢĂ-UNGHI
probabilitate aferentă oricărei micro-particule în mişcare. Undă elastică, undă produsă de o perturb aţie mecanică într-un mediu elastic. Undă electromagnetică, undă transversală produsă prin variaţia unui cîmp electromagnetic. Undă electronică, undă asociată electronului. Unda incidenţă, undă ce întîlneşte suprafaţa de separare a două medii. Undă longitudinală, undă caracterizată prin vibraţii de-a lungul direcţiei de propagare. Undă plană, undă caracterizată de suprafeţe de undă plane. Undă reflectată, undă care se propagă de la suprafaţa de separare a două medii, rezultată prin fenomenul de reflexie. Undă refractată, undă care se propagă de la suprafaţa de separare a două medii, rezultată prin fenomenul de refracţie. Undă seismică, undă pornită din epicentrul unui cutremur de pămînt, de-a lungul căreia seismul se propagă în interiorul şi la suprafaţa pămîntului. Undă sferică, undă caracterizată de suprafeţe de undă sferice. Undă spaţială, undă de volum care se propagă în spaţiul tridimensional. Ujîdă staţionară, undă caracterizată de puncte de maximă amplitudine (ven-tre) şi de amplitudine nulă (noduri). Undă superficială, undă de suprafaţă care se propagă într-un plan. Undă transversală, undă caracterizată prin vibraţii perpendiculare faţă de direcţia de propagare a mărimii ce se propagă. Undă unidirecţională, undă care se propagă într-o singură direcţie.
   tJNDIŢĂ, undiţe, s.f. Unealtă de pescuit alcătuită dintr-o varga flexibilă de care este legată o sfoară, un fir de material plastic etc. avînd la capăt un cîrlig ascuţit şi îndoit, în care se pune momeala pentru a prinde peştele.
   UNEĂLTĂ, unelte, s.f. 1. Piesă, ansamblu de piese, dispozitiv acţionat manual sau de un mecanism, care serveşte pentru a efectua o operaţie tehnică de prelucrare mecanică, de mon-
tare, de manevrare etc.; • piesă auxiliară care serveşte la efectuarea unei lucrări. O Unelte de producţie (sau de muncă), parte principală a mijloacelor de producţie, formată din scule, instrumente, maşini etc., cu ajutorul cărora omul acţionează asupra obiectelor muncii, în procesul de producţie, în vederea creării unor anumite bunuri materiale.
2. Fig. Mijloc folosit pentru atingerea unui anumit scop (reprobabil); persoană, grup sau organizaţie de care se serveşte cineva pentru atingerea unui anumit scop (reprobabil).
   UNELTIRE, uneltiri, s.f. Intrigă, complot.
   UNGH^II, unghere, s.n. Loc retras, ascuns; colţ.
                                                  UNGHI, unghiuri, s.n. 1. (Mat.) Figură formată de două semidrepte închise (numite laturi) care au aceeaşi origine (numită vîrf). O Unghi nul, /s
unghi, hk, la care h =k (avînd măsura 0). Unghi alungit, unghi, hk, la care h şi k sînt semidrepte opuse (avînd măsura 180°); unghi cu laturile în prelungire. Unghi propriu, unghi care nu este nici nul, nici alungit. Unghi la centru, unghi cu vîrful în centrul unui cerc. Unghiul a două curbe, unghiul format de cele două tangente duse la curbe în punctul lor de intersecţie. Unghiul a două drepte in spaţiu, unghiul ascuţit sau drept format de paralelele duse la dreptele date printr-un punct oarecare (eventual, printr-un punct al uneia dintre drepte). Unghiul dintre o dreaptă şi un plan, unghiul format de o dreaptă cu proiecţia ei pe plan. Unghiuri opuse la vîrf, două unghiuri cu acelaşi vîrf, la care laturile unuia sînt prelungirile laturilor celuilalt. Unghi diedru, diedru. 2. (Fiz.; în expr.) Unghi de atac, unghi pe care îl face direcţia axei de simetrie a unui corp solid care se deplasează într-un fluid, cu direcţia de deplasare a fluidului. Unghi-limită, valoare a unghiului de incidenţă (pen-
TJNGHIE-UNITATE
846
tru care unghiul de refracţie este 90°) la refracţia luminii dintr-un mediu mai refringent într-un mediu mai puţin refringent. Unghi solid (spaţial), porţiune din spaţiu mărginită de o suprafaţă conică.
   tJNGHIE, unghii, s.f. Lamă subţire de natură cornoasă, care acoperă partea superioară a falangelor de la extremitatea degetelor de la mîini şi de la picioare, la om şi Ia maimuţă.
   UNGHIULAR,-A, unghiulari,-e, adj. Care formează un unghi, referitor la un unghi.
   UNGULîGRAD,-A, unguligrazi,-de, adj. (Despre animale) Care calcă pe degete învelite în copite. + (Substantivat, f. pl.) Animale mamifere care calcă pe degete protejate de copite; digitigrade.
   UNGUREAN, ungureni, s.m. Denumire dată populaţiei (româneşti) din Transilvania, în special celei din vecinătatea fostelor provincii istorice Ţara Românească si Moldova.
   UMUAME&ÂL.-Ă, unicamerali,-e, adj. (Despre sisteme parlamentare) Care este constituit dintr-o singură adunare reprezentativă.
   UNICAT, unicate, s.n. Exemplar unic dintr-un document, dintr-o publicaţie, dintr-un obiect.
   UNICELULAR,-A, unicelulari,-e, adj. Care este formai dintr-o singură celulă; monocelular.
   UNICITATE s.f. Însuşirea de a fi unic; singularitate.
   UNIDIMENSIONAL,-1, unidimensionali,-e, adj. Care are u singură dimensiune. [Pronuntat: -si'-o-]
   UNIFORM,-A, uniformi,-e, adj. Care are permanent şi pe toată întinderea sau durata aceeaşi formă, aceeaşi înfăţişare, aceeaşi intensitate, aceeaşi viteză, aceeaşi desfăşurare etc.
   UNILATERAL, -A, unilaterali,-e, adj. Care este îndreptat, situat într-o singură direcţie. + Care nu angajează decît una dintre părţile contractante.
+ Care este hotărît (în mod arbitrar) numai de una dintre părţi. + Care ţine seamă de o singură latură a lucrurilor; care cunoaşte numai un aspect al unei probleme şi judecă dintr-un singur punct de vedere sau se mărgineşte la un singur domeniu de cunoştinţe; mărginit; arbitrar.
   TJNINERV, -A, uninervi, -e, adj. (Despre frunze şi nervaţiuni) Care are o singură nervură; mononerv.
   UNIONÎST, -A, unionişti, -ste, adj. Care susţine şi propagă ideea de unire (a unor provincii într-un stat). + (Substantivat) Susţinător al unirii Principatelor Române (înainte de 1859). [Pronunţat: -ni-o-]
   UNIPERS ONAL, -A, unipersonali, -e, adj. (Despre verbe, forme şi construcţii verbale) Care se întrebuinţează sau se conjugă numai la persoana a 3-a singular.
   UNISEXUAT, -A,unisexuaţi, -te, adj.. (Despre flori ;_p. ext. despre plante) Care are organe de reproducere de un singur sex (mascule sau femele); monosexuat, monogam (3). [Pronunţat: -xu-at]
   UNISTRÂTIFICAT, -A, unistratifi-caţi, -te, adj. (Despre organe la plante sau la animale) Care este alcătuit dintr-un singur strat de celule; mono-stratificat.
   UNI'IÂR, -A, unitari, -e, adj. Care formeaza un singur tot; referitor la unitate. O (Mat.) Polinom unitar, polinom al cărui coeficient dominant este 1.
   UNITATE, unităţi, s.f. 1. (Mat.) Numărul unu. O Element-unitate, elementul neutru faţă de o lege de compoziţie notată multiplicativ. Matrice--unitate, matrice pătratică de ordinul n frc£EN, n > 2) care are pe diagonala principală numerele 1, iar restul elementelor sînt 0; se notează: In. Poli-nom-unitate, polinomul constant 1 (=a0, restul coeficienţilor fiind nuli). Cerc--unitate, cerc trigonometric. 2. (In expr.) Unitate de măsură, mărime de bază care serveşte la măsurarea mărimilor
 847
UNIUNE-UNT
de acelaşi fel. Unitate de măsură fundamentală, unitate de măsură aleasă arbitrar. Unitate de măsură derivată, unitate de măsură definită cu ajutorul unităţilor de măsură fundamentale.
3.  însuşirea a to.t ce constituie un întreg indivizibil. O Principiul unităţii în diversitate, principiu al dialecticii materialiste care exprimă unitatea de conţinut a ceea ce este diferit ca formă. Unitatea şi lupta contrariilor, principiu fundamental al dialecticii materialiste care explică mişcarea şi dezvoltarea lumii materiale şi a cunoaşterii prin dedublarea unicului în însuşiri, laturi, tendinţe etc. contrare, care se presupun şi se exclud reciproc. 4. Coeziune, tip de omogenitate, solidaritate, unire; tot unitar, indivizibil. O Regula celor trei unităţi (de loc, de timp şi de acţi-, une), regulă caracteristică teatrului clasic (antic şi modern), după care opera dramatică trebuie să fie dezvoltarea unei. acţiuni unice, care se desfăşoară în acelaşi loc şi într-un interval de 24 de ore. Unitatea operei de artă, calitate a operei de artă de a-şi dezvălui ordinea interioară, coerenţa şi coeziunea organică, h. Cea mai mică formaţie, organizaţie economică, administrativă, militară, sanitară etc. care alcătuieşte un întreg şi acţionează după un plan general.
  UNÎtJNE, uniuni, s.f. 1. Legătură între două sau între mai multe persoane, grupuri, societăţi, clase etc. pentru apărarea unor interese, pentru revendicarea unor drepturi, pentru realizarea unor scopuri comune etc. 2. Nume generic pentru diverse organizaţii politice, economice, obşteşti etc. 3. Unire a unor provincii sau a unor state într-un singur stat; stat astfel rezultat. [Pronunţat: -ni-u-]
  UNIVERS s-n- !• Cosmos (1), macrocosm. 2. Globul pămîntesc; partea populată a globului pămîntesc (împreună cu tot ce se .află pe el); locuitorii globului pămîntesc. ♦ Mediul, cercul, lumea imediată în care trăieşte cineva.
  UNIVERSAL, -A, universali, -e, adj.
1.  Care aparţine universului, privitor la univers; care se extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot ce există şi este comun tuturor; care se referă la toate fiinţele sau lucrurile luate în consideraţie într-un caz dat; general, obştesc. 2. Care se bucură de o mare faimă; vestit, ilustru, celebru. 3. Care posedă cunoştinţe din toate domeniile, care are o cultură generală vastă.
4.  (Despre unelte, instrumente, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operaţii, bun pentru mai multe situaţii.
  . UMVERSĂLII s.f. pl. Nume dat noţiunilor generale, în filozofia scolastică. O Disputq. (sau cearta) universa-liilor, discuţie în jurul noţiunilor generale şi a naturii lor, fapt care a determinat apariţia celor trei curente din sinul scolasticii: realismul, nominalismul şi conceptualismul. [Pronunţat: -li-i]
  UNIVERSALITATE S.Î. 1. Caracterul, însuşirea a ceea ce este universal; universalism. 2. Totalitate, generalitate.
  UNTVERSITĂTE, universităţi, s.f. Instituţie de învăţămînt superior avînd mai multe facilităţi şi secţii (îndeosebi pentru ştiinţele umanistice şi ştiinţele naturii).
  UMVtfC, -A, univoci,-ce, adj. Care are un singur sens sau păstrează acelaşi sens în întrebuinţări diferite.
  UNSOĂRE, unsori, s.f. Material care se prezintă sub formă păstoasă, dispersie de săpun, parafină, ceară etc. în ulei mineral, folosit," în tehnică, ca lubrifiant, pentru a proteja suprafaţa unor piese sau a omor obiecte împotriva coroziunii, pentru a etanşa locurile de asamblare a unor piese etc.
  UNT s.n. 1. Grăsime naturală de origine animală, solidă, extrasă din lapte, de obicei din cel de vacă sau de bivoliţă, şi folosită ca aliment. 2. (Şi în expr. unt vegetal) Grăsime naturală, cu consistenţa similară celei a
UNU-URECHE
848
untului (1) ,obţinută din fructele sau din sîmburii unor plante (tropicale). O Unt de cacao, grăsime vegetală extrasă, prin presare sau prin extragere cu solvenţi, din seminţele de cacao-, folosită la fabricarea ciocolatei, a săpunului de toaletă, a cremelor, a supozitoarelor etc. Unt artificial, marga-rină.
   tJNU,' tJNA num. card. Număr natural care reprezintă unitatea şi care se indică prin cifrele 1 (şi I). ♦ (Substantivat) Semn grafic cu care se notează acest număr.
   UEACÎL s.n. (Biol.) Bază pirimidi-nică azotoasă, prezentă în acizii nucleici, componentă a acidului ribonu-cleic.
   URAGĂN, uragane, s.n. (Met.) Ciclon (1).
   URANGUTĂN, urangutani, s.m. Maimuţă. antropoidă de talie mare, cu membrele anterioare foarte lungi, inteligentă şi cu spiritul de imitaţie foarte dezvoltat, care trăieşte în pădurile tropicale din Sumatra şi Bomeo (Si-mia satyrus).
   URĂNIU s.n. U cu Z = 92. Element chimic radioactiv, cu caracter metalic, din grupa actinidelor, de culoare albă--argintie, cu densitate foarte , mare, foarte reactiv la temperaturi ridicate, folosit, sub formă de izotop 238, ca material fisionabil, în reactoarele nucleare, iar ca izotop 235, în bombele atomice.
   URBĂN, -Ă, urbani, -e, adj. Care ţine de oraş, privitor la oraş; orăşenesc. + Fig. (Despre atitudinea sau modul de comportare al cuiva) Politicos, civilizat.
   URBANISM s.n. 1. Urbanistică. 2. Fig. Atitudine, comportare plină de politeţe, de bună-cuviinţă.
   URBANIST, -A, urbanişti, -ste, s.m. şi f. Specialist în domeniul urbanisticii.
   URBANISTIC, -Ă, urbanistici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ştiinţa al cărei obiect
îl constituie sistematizarea aşezărilor omeneşti existente şi proiectarea de aşezări noi; urbanism. 2. Adj. Care ţine de urbanistică (1), privitor la urbanistică; edilitar.
   URBANIZĂ, urbanizez, vb. I. Tranz. şi refl. A da sau a căpăta uri caracter urban, citadin, orăşenesc.
   URBĂRIU, urbarii, s.n. Registru oficial în care erau trecute (în Transilvania) proprietăţile funciare şi se prevedeau obligaţiile ţăranilor iobagi faţă de feudal.
   tJRBE s.f. (Livr. şi fam.) Oraş.
   URCIOR, urcioare, s.n. Vas de lut (smălţuit) cu gîtul strimt, cu una sau cu două toarte, folosit pentru păstrarea lichidelor.
   tJRDĂ. s.f. Derivat al laptelui, obţinut prin fierberea zerului gros scurs de la prepararea caşului (mai ales de la oi).
   URDINĂ, urdin, vb. I. Intranz. (înv. şi reg.) A merge des la cineva sau undeva; a face acelaşi drum de repetate ori.
   URDOĂRE, urdori, s.f. (Pop.) Secreţie gălbuie care s.e depune pe marginea pleoapelor (mai ales în timpul somnului); puchină. ♦ Fig. Murdărie.
   URDUROS, -OĂSĂ, urduroşi, -oase, adj. (Pop.) Care are urdori la ochi; p. ext. neîngrijit, nespălat, murdar.
   UREĂZĂ, ureaze, s.f. (Biol.) Enzimă care acţionează asupra ureeei în mod specific, descompunînd-o în amoniac şi în bioxid de carbon. [Pronunţat: -re-a-]
   URECHE, urechi, s.f. 1. Fiecare dintre cele două organe pereche ale auzului şi echilibrului, aşezate, simetric, de o parte şi de alta a capului omului şi mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie şi una internă. 2. Fiecare dintre cele două organe pereche care constituie urechea internă, la peşti, unde apare pentru prima oară în seria animală, ca şi la
URECHELMIŢĂ-URINIFER
amfibieni, cu rol special în simţul echilibrului. 3. Fiecare dintre cele două organe pereche, simetrice, existente la reptile, la care apare (pentru prima oară) zonă cu celule senzoriale, definind urechea ca organ al echilibrului şi al auzului. 4. Fiecare dintre cele două organe pereche ale simţului auzului şi echilibrului la păsări, la care apare un început de ureche externă, ca un canal auditiv extern.
  URECHfÎLNIŢĂ, urechelriiţe, s.f. I.
1. (Zool.) Miriapod carnivor de culoare galbenă, cu capul mare, cu corpul turtit dorsoventral, cu picioare lungi şi puternice, prima pereche fiind transformată într-un fel de cleşti îndreptaţi înapoi şi avînd la bază glande cu venin. (Lithobius forficatus). 2. Insectă din ordinul coleopterelor, cu corpul alungit, de culoare castanie, cu elitrele scurte, avînd, la capătul abdomenului, două prelungiri în formă de cleşte (Forficula auricularia). II. Plantă erbacee meliferă cu frunze ovale cărnoase, terminate cu un vîrf ascuţit, şi aşezate în rozetă, cu flori roşii sau roz dispuse în partea superioară a tulpinii; ţîţa-mielului (Sempervivum tectorum ).
  URECHltrŞĂ, urechiuşe, s.f. 1. (Bot.) Fiecare dintre anexele frunzei, la unele graminee, situate la baza limbului, de o parte şi de alta a ligulei. ♦ Burete galben. 2. (Anat.) Fiecare dintre cele două prelungiri în formă de fund de sac ale atriului drept şi atriului sting, la inimă.
  TJRfîE s.f. H2N-CO-NH2. Diamidă a acidului carbonic, existentă în urină sau în sînge, ca produs de dezasimila-ţie a substanţelor azotoase din organismul animal, sau produsă sintetic din amoniac şi din dioxid de carbon, substanţă cristalină, solubilă în apă, folosită ca îngrăşămînt agricol, la fabricarea unor răşini sintetice, a unor
medicamente etc.; carbamidă. [Pronunţat: -re-e]
   UREÎDĂ, ureide, s.f. Substanţă organică din clasa derivaţilor acilaţi ai ureei, cu caracter de amidă, folosită ca medicament.
   URETfîR, uretere, s.n. Conduct pereche membranos care transportă urina (prin mişcări peristaltice) de la rinichi la vezica urinară sau la cloacă.
   URISTRĂ. nretre, s.f. Conduct membranos (cu conformaţie diferită la cele două sexe) prin care se elimină, la exterior, urina din vezica urinară la mamifere, la mascul servind şi la conducerea lichidului spermatic in timpul ejaculării; canal urinar, cilindru urinar.
   URGIE, urgii, s.f. (Pop.) Nenorocire mare care se abate asupra cuiva sau a ceva.
   IÎRIC3 adj. (In expr.) Acid uric, acid organic natural care se găseşte în sînge şi în urină, produs în urma arderii proteinelor, în procesul metabolic, care se elimină din organism prin urină.
   URÎC2, urice, s.n. 1. Moşie boierească sau mănăstirească, în feudalism, care se bucura de privilegiu ereditar de imunitate. 2. Act de proprietate veşnică sau de donaţie. ♦ P. gener. Document.
   UREVĂR, -Ă, urinari, -e, adj. Care aparţine organelor de secretare a urinei, privitor la aceste organe; care are funcţia de a secreta, de a filtra, de a transporta şi de a evacua din organism urina.
   UREÎÂRE, urinări, s.f. (Fiziol.) Mic-ţiune.
   URÎNĂ, urine, s.f. Lichid secretat de rinichi, care cuprinde în soluţie o parte din substanţele rezultate din metabolismul organismului şi care se colectează în vezica urinară, elimi-nîndu-se prin uretră.
   IIRIN'IFER, -A, uriniferi, -e, adj. Privitor la urină sau la organele uri-
54  — Dloţlonarul Umbli romine pentru elevi
URÎTUL-URSUZ
850
nare, care aparţine urinei sau organelor urinare,
  URÎTUL s.n. art. Categorie estetică, opusa prin conţinut frumosului, care reflectă lipsa de armonie, de proporţii, de agreabil şi care, în artă, prin transfigurare, devine expresivă, provoacă reacţii care depăşesc neplăcerea, transformîndu-se în emoţie estetică.
  URMĂŞ, -Ă, urmaşi, -e, adj., s.m. şi f. Descendent
  URMĂ, urme, s.f. Ceea ce însoţeşte, în cantităţi extrem de mici, o anumită substanţă.
  tJRNĂ, urne, s.f. 1. Vas de pămînt sau de bronz, de capacităţi şi de forme diferite, în care se păstrau, în antichitate, unele lichide. 2. (Şi în expr. urna funerară) Vas în care se păstrează cenuşa morţilor incineraţi. 3. Cutie
         »       »             j
prevăzută cu o deschizătură îngustă, pe unde se introduc buletine de vot, numerele unei loterii etc.
  URNl, urnesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A (se) mişca, a (se) deplasa (cu greu) din locul unde se află. ♦ Tranz. A pune (cu greu) în stare de funcţionare o maşină, im sistem tehnic etc.
  UROCORDĂT, urocordate, s.n. (La pl.) încrengătură de animale marine, sedentare sau planctonice, reprezentînd cordatele inferioare, cu noto-cordul prezent numai în stare larvară, la adult fiind resorbit, cu corpul ca un sac învelit într-o tunică; (şi la sg.) animal care face parte din această încrengătură; tunicier.
  URODEL, -Ă, urodeli, -e, adj., s.n.
1.  Adj. (Despre amfibieni) Care are coadă, cu coadă. 2. S.n. (La pl.) Ordin de amfibieni caracterizaţi prin prezenţa cozii şi prin membrele egale; (şi la sg.) animal care face parte din acest ordin.
  UROGENITĂL,          urogenitale,     adj.
(Anat.; în expr.) Aparat urogenital, aparat, la metazoarele pluricelulare,
alcătuit din organele de excreţie/ şi din organele sexuale.
  UROPIGEE, uropigee, adj. (Anat.; în expr.) Glandă uropigee, glandă existentă în epiderma păsărilor, care produce o substanţă grasă, ce serveşte la ungerea penelor (pe care le face impermeabile), şi care este dezvoltată mai ales la pasările acvatice. [Pronunţat: -ge-e]
  UROSTÎL, urostiluri, s.n. Os lung care reprezintă regiunea codală a coloanei vertebrale, la amfibieni, rezultat prin unirea vertebrelor din acea regiune.
  UROTROPÎNĂ s.f. (Chim.) Hexame-tilentetramină.
  URS, urşi, s.m. Nume dat mai multor mamifere omnivore sau carnivore din familia ursidelor, cu corpul în general masiv, acoperit cu o blană deasă, băţoasă, de culoare brună, bru-nă-negricioasă, roşcată, cenuşie, albă sau neagră, cu botul ascuţit şi cu coada scurtă (Ursus).
  URSÎDĂ, urside, s.f. (La pl.) Familie de mamifere omnivore şi carnivore, dintre care unele hibernează, cu corpul de talie mare, plantigrade, cu blană deasă, băţoasă, diferit colorată (brună, neagră, cenuşie, albă, roşcată); (şi la sg.) animal care face parte din această familie.
  URSIT OĂRE, ursitoare, s.f. (în credinţele şi în basmele populare) Fiinţă închipuită despre care se crede că vine (în cea de-a treia noapte de) la naşterea copilului pentru a-i hotărî destinul; ursită.
  URSOĂICĂ, ursoaice, s.f. Femela ursului (care îşi creşte puii singură); ursoaie.
  URStJZ, -Ă', ursuzi, -e, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Morocănos, posac, neprietenos, necomunicativ. ♦ Fig. Respingător.
851
URTICACEE-UTTLAJ
   URTICACEE, urticacee, s.f. Familie de plante erbacee, rar lemnoase, dico-tiledonate, anuale sau perene, prevăzute adesea pe tulpină şi pe frunze cu peri urzicători, cu frunze ovate sau lanceolate, dispuse monoic sau dioic, cu flori albe-verzui, cu fructele nucule ovale, folosite în industria textilă, alimentară, a medicamentelor etc.; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pronunţat: -ce-e]
   URTICĂNT, "Ă, urticanţi, -te, adj. Care provoaca usturime, care ustură; urzicător; usturător. <0 Peri urticanţi, peri situaţi pe frunze şi pe tulpină, la unele plante, care secretă un lichid usturător, cu rol de apărare.
   URZI, urzesc, vb. IV. Tranz. A pune la cale o acţiune (reprobabilă); a unelti, a complota.
   URZICĂRE, urzicări, s.f. Faptul de a (se) înţepa cu peri urzicători, care provoacă o senzaţie dureroasă şi supărătoare de usturime; usturătură.
   URZÎCĂ, urzici, s.f. Gen de plante erbacee perene, din familiile labiate-lor şi urticaceeior, cu tulpina în patru muchii, în general goală, cu peri (urticanţi), cu frunze alterne, care se folosesc în industria parfumurilor, a alimentaţiei, a medicamentelor etc. (Urtica); (şi la sg.) plantă care face parte din acest gen.
   URZICĂTOR, - OĂRE, urzicători, -oare, adj. Care provoacă usturime; usturător, urticant.
   USCĂT, -Ă, (I) uscaţi, -te, adj., (II) uscaturi, s.n. I. Adj. (Despre mase de aer) Care este lipsit de umezeală, fără -vapori de apă; zvîntat, zbicit, n. s .n. Suprafaţă a litosferei, neacoperită de mări şi de oceane.
   USCĂTORj uscătoare, s.n. Instalaţie care serveşte la uscarea materialelor sau a produselor. Uscător-ca-meră, uscător în care produsele sînt aşezate şi lăsate pînă la uscare. Uscător cu vatră, uscător la care spaţiul
util din incinta de lucru este străbătut de gazele calde de la un focar, care circulă spre coş printr-o serie de canale orizontale sau verticşde. Uscător rotativ, uscător în care uscarea se face într-un cilindru rotativ în contracurent sau în echicurent cu gazele calde. Uscălor-tund, uscător orizontal în care produsele supuse uscării se deplasează pe vagonete. Uscător vertical; uscător format dintr-o cuvă verticală, în care materialul circulă în contracurent cu gazele calde care pătrund în uscător prin orificii prevăzute în perete.
   USTURĂTOR, -OĂRE, usturători, -oare, adj. Care ustură, care provoacă usturime; urzicător, urticant.
   USTURIME, usturimi, s.f. Senzaţie dureroasă caracteristică pricinuită de o înţepătură, de o arsură, de urzicare, de un miros sau de un gust înţepător etc.; usturătură.
   USTUROI s.m. Plantă erbacee din familia liliaceelor, monocotiledonată, cu miros caracteristic, cu frunze lanceolate, cu bulbul format din mai mulţi bulbi mici de formă alungită, cu gust usturător, comestibil şi bogat în substanţe nutritive; (reg.) ai (Allium sativum ).
   UŞOR, uşori, s.m. Fiecare dintre cei doi stîlpi verticali de care se prind canaturile porţii sau ale uşii; părţile laterale ale tocului uşii sau ferestrei.
   tJTER, utere, s.n. Organ cavitar musculos al aparatului genital femei, la mamifere, situat între trompele ute-rine şi vagin, în care se dezvoltă embrionul şi apoi fătul; mitră, matrice.
   UTÎL,-Ă, utili,-e, adj. (Şi substantivat, n.) Care este folositor, care poate servi la ceva; necesar.
   UTILĂJ, utilaje, s.n. Totalitatea uneltelor, aparatelor, maşinilor etc. necesare pentru efectuarea unei anumite lucrări sau pentru asigurarea procesului de lucru într-o întreprindere, pe un şantier etc.
54*
UTILITARISM-UZURPATOR
852
   UTI1ITARÎSM s.n. Concepţie filozofică ce consideră că utilul este principiul tuturor valorilor. ♦ Concepţie etică potrivit căreia ceea ce este util este şi moral.
   UTOPIC,-Ă, utopici ,-ce, adj. Care are caracter de utopie, care constituie o utopie; utopist, iluzoriu, himeric.
   UTOPÎE, utopii, s.f. 1. Doctrină filozofică social-politică ce a stat la baza socialismului utopic şi s-a caracterizat prin preconizarea unei organizări desăvîrşite a societăţii, irealizabilă în fapt, deoarece nu se aveau în vedere legile obiective şi condiţiile în care acestea acţionează. 2„,Proiect imaginar, fantezist, irealizabil.
   UTRÎCULĂ, utricule, s.f. încăpere de formă elipsoidală a vestibulului membranos al urechii interne, la vertebrate, umplută cu 'endolimfă şi legată de saculă (ţ»rintr-un canal îngust endolimfatic), în care se deschid canalele semicirculare membranoase.
   UVĂLĂ, uvale, s.f. Formă de relief carstică, depresionară, foarte lungă, alcătuită dintr-o înlănţuire de doline cu contururi sinuoase şi cu adîncimea de circa 100 de m.
   UYRDt3R,-Â, uvrieri,-e, s.m. si f.
A           m          J  *        9
(înv.) Muncitor, lucrător. [Pronunţat: -vri-er]
   UVULĂR,-Ă, uvulari,-e, adj. Care aparţine uvulei, privitor la uvulă. ♦ (Despre sunete) Care se articulează în partea posterioară a cavităţii bucale, prin vibrarea omuşorului.
   UVlQLĂ, uvule, s.f. (Anat.) Omuşor, luetă.
   UZ, uzuri, s.n. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva (în mod obişnuit); întrebuinţare, folosire.
   UZĂ J, uzajuri, s.n. Uzură (1).
   UZĂNŢĂ, uzanţe, s.f. Practică uzuală, mod de a proceda obişnuit; regulă, obicei statornicit.
   UZlNĂ, uzine, s.f. 1. întreprindere industrială de mari proporţii, organizată pe bază de diviziune a muncii, în care se produc utilaje, semifabricate sau materii prime pentru alte industrii. 2. Instalaţie producătoare de energie electrică, termică sau de alimentare cu apă a unei aşezări, a unei locuinţe etc.
   UZITĂT,-Ă, uzitaţi,-te, adj. Folosit în mod curent, obişnuit.
   UZUĂL,-Ă, uzuali,-e, adj. întrebuinţat, folosit în mod obişnuit. [Pronunţat: -zu-al\
   UZUFRtJCŢ s.n. (Jur.) Drept acordat unei persoane de a se folosi pe deplin de un bun care aparţine altei persoane şi pe care trebuie să-l restituie la încetarea acestui drept.
   .UZtJRĂ, uzuri, s.f. 1. Deteriorare, degradare a unui obiect (prin întrebuinţare îndelungată); uzaj. + Modificare progresivă a (dimensiunilor) unei piese tehnice, în cursul funcţionării sistemului din care face parte. ♦ (Ec. pol.) Consumare a mijloacelor de muncă, în procesul folosirii sau nefolosirii lor. O Uzură fizică, pierdere treptată a proprietăţilor de exploatare a mijloacelor de muncă, drept urmare a folosirii' lor productive şi a acţiunii forţelor naturii. Uzură morală, depreciere valorică a mijloacelor de muncă, ca urmare a ieftinirii maşinilor şi utilajelor de aceeaşi construcţie sau a apariţiei altora mai bune, cu performanţe tehnice şi economice superioare. ♦ Fig. Slăbire, oboseală, epuizare. 2. Fig. (înv.) Corupţie, desfrîu.
..UZURPĂ, uzurp, vb. I. Tranz. A-şi însuşi în mod fraudulos un bun, un drept, o calitate etc.
   UZURPATOR,- OĂRE, uzurpatori, -oare, s.m. şi f. Persoană care uzurpă, care Îşi însuşeşte în mod fraudulos un bun, un drept etc.
   YACĂNŢĂ, vacanţe, s.f. 1. Perioadă de odihnă acordată elevilor şi studenţilor, la sfîrşitul unui trimestru, al unui semestru sau al unui an de şcoală ori de studiu. ♦ Concediu legal de odihnă (al oamenilor muncii). 2. Interval de timp în care o instituţie, un organ reprezentativ etc. îşi încetează activitatea. + Interval de timp în care un post, o funcţie, o demnitate etc. ră-mîn neocupate.
   VACĂRM, vacarmuri, s.n. Zgomot asurzitor; hărmălaie.
   VĂCĂ, vaci, s.f. Femela adultă domestică de bovină. O Vacă-de-mare, morsă. Vaca-domnalui, insectă hetero-pteră cu aripile superioare roşii cu două puncte negre, cu toracele şi cu capătul abdomenului negre cu dungi roşii (Pyrrhocoris apterus).
   VACCÎN, vaccinuri, s.n. Produs biologic preparat din germeni patogeni sau din secreţii microbiene, care se administrează, prin injecţii sau pe cale bucală, unui om sau unui animal, în scop preventiv sau curativ.
   VACCEYĂRE. vaccinări, s.f. Administrare a unui vaccin.
   YACUOLĂ, vacuole, s.f. Cavitate de diferite forme şi mărimi din citoplasma celulelor organismelor, mai mare la vegetale, mai mică la animale, delimitată de o membrană, care conţine suc celular, aer, substanţe de rezervă etc. O Vacuolă contractUă, vacuolă în cito-
plasma protozoarelor, în care se adună şi apoi se elimină produşii de dezasi-milaţie (uree, acid uric, creatinină etc.). Vacuolă digestivă, organit în citoplasma protozoarelor, rezultat din înglobarea linei particule alimentare şi a urnei cantităţi de apă. Vacuolă pulsatilă, vacuolă din citoplasma protozoarelor, situată la baza flagelului (la flagelate), unde se acumulează substanţele de excreţie, care sînt eliminate prin mişcarea ei continuă de dilatare şi de contracţie. [Pronunţat: -ca-o-]
   YACU0M s.n. Totalitatea vacuolelor din citoplasma celulelor organismelor. [Pronunţat: -cu-om.]
   YĂCUTJM, vacuumuri, s.n. (Fiz.) Yid. [Pronunţat: -cu-umj
   VACUUMMETRU, vacuummetre, s.n. Manomef.rp utilizat la măsurarea presiunilor foarte joase, a gradului de vid. [Pronunţat: -cu-um-]
   YAD, vaduri, s.n. (Adesea fig.) Loc de trecere (peste o apă); drum, cale.
   YAG,-Ă, vagi, adj. (Adesea adverbial) Lipsit de limpezime, de claritate, de precizie; neclar; confuz.
   VAGABOND,-!, vagabonzi,-de, adj., s.m. şi f. (Om sau animal) care rătăceşte fără rost pe drumuri, care hoinăreşte fără ţintă.
   VAGABONDĂ, vagabondez, vb. I. Intranz. A trăi ca un vagabond, a umbla fără rost dintr-un loc în altul.
VAGABONDAJ-VALOARE
854
  VAGABONDĂ^s.n. Stare a celui care vagabondează, situaţie de vagabondă
*  VAGIN, vagine, s.n. Parte a aparatului genital feminin, la mamifere, în formă de canal cilindric musculo-membranos, care face legătura între vulvă si uter.
       *
  VĂEER. vaiere, s.n. Tînguire (prelungă), vaiet, plînset. [Pronunţat: va-ier]
  VĂJNIC,-Ă, vajnici,-ce, adj. (Pop.)
1. Energic, viguros, puternic; aprig, dîrz; grozav, cumplit. 2. Important, grav, serios. 3. (Despre oameni) De seamă; marcant, ilustru.
  VAL1, valuri, s.n. 1. Masă de apă care înaintează prin mişcări oscilatorii la suprafaţa unei mări, a unui fluviu etc., formînd creste şi adîncituri; talaz. 2. Ornament curent în arta populară, mai ales în ceramică si în arta decorativă, de forma unui val1 (1) .
  VAL2, valuri, s.n. Denumire dată echivalentului gram al oricărei sub-stante.
     y
  VALĂBIL,-Ă, valabili,-e, adj. Care este recunoscut, admis, acceptat ca fiind bun, adevărat, autentic. ♦ Spec. Care întruneşte condiţiile cerute de lege, de o autoritate; pe baza căruia se conferă cuiva' un anumit drept.
  VALAH, valahi, s.m. Nume dat în trecut românilor (din Ţara Românească) de către alte popoare.
  VĂLE, văi, s.f. Formă de relief depresionară, creată de rîuri, prin eroziune, şi prin care o apă curge, permanent sau vremelnic, datorită diferenţei de nivel dintre izvor si vărsare*.
                        >
  VALENŢĂ, valenţe, s.f. 1. Mărime care arata capacitatea de combinare a elementelor şi a radicalilor, reprezentînd numărul atomilor de hidrogen (sau de echivalenţi ai acestuia) cu care se poate combina atomul elementului sau radicalul respectiv. O (Li-muţă de) valenţa, semn grafic care
marchează, în formulele chimice, legătura dintre atomii moleculelor. + Forţă de legătură între doi atomi ai unei molecule. O Valenţă normală, valenţa pe care o prezintă un element în majoritatea compuşilor săi. Valenţă maximă, valenţa cea mai mare pe care o prezintă un element în combinaţiile sale. Valenţă pozitivă, starea de valenţă a unui ion pozitiv. Valenţă negativă, starea de valenţă a unui ion negativ. Valenţă primară (sau principală ), valenţa normală a atomului sau a ionului central în compuşii complecşi. Valenţă secundară (sau auxiliară, coordinativă ), valenţa pe care o posedă atomul sau ionul central în compuşii complecşi, în afara valenţei sale normale. Valenţa zero, stare prezentată de atomii elementelor care au învelişul electronic extern complet şi care reprezintă starea lor normală. Valenţă liberă, valenţa (de exemplu, a unui radical) care nu este satisfăcută. Valenţă parţială, restul de afinitate nesatisfăcut rămas atomilor de carbon care iau parte la formarea unei duble legături alchenice, şi care se reprezintă printr-o linie întreruptă. Valenţă variabilă, valenţa diferită pe care o prezintă metalele din grupele secundare ale sistemului periodic al elementelor. 2. Fig. însuşire, posibilitate (de dezvoltare).
   val!d,-ă, valizi,-de, adj. 1. (Despre oameni) Apt pentru muncă (sau pentru o anumită activitate). + Sănătos. 2. (Despre o acţiune, un act, un contract) Care îndeplineşte condiţiile cerute de lege; valabil.
   VALIDĂ, validez, vb. I. Tranz. (Jur.) A confirma, a recunoaşte valabilitatea, puterea juridică a unui act de procedură, a unui mandat electiv etc.
   VALIDITĂTE s.f. Calitatea de a fi valid; situaţia, starea celui valid.
   VAL OĂRE, valori, s.f. 1. însuşire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesităţilor sociale şi idealurilor generate de acestea; suma
855
VALORIFICA-VALŢ
calităţilor care dau preţ unui obiect, unei funcţii, unui fenomen etc.; importanţă, însemnătate, preţ, merit. ♦ (Concr.) Persoană vrednică de stimă, cu însuşiri deosebite. 2. Eficacitate, putere. O Valoare nutritivă, însuşire a unui aliment sau a unei raţii alimentare de a acoperi nevoile energetice şi de substanţe ale organismului. 3. (Fii.) Relaţie socială care exprimă o unitate între obiect şi subiect, preţuirea acordată unor obiecte sau fapte (naturale, sociale, psihologice) în virtutea unei corespondenţe a însuşirilor lor cu trebuinţele sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurile generate de acestea (pe plan economic, politic, etic, estetic etc.). 4. Categorie economică ce exprimă raporturi sociale între oameni, ascunse sub învelişul material al produsului şau al mărfii. O Valoarea producţiei nete, indicator al planificării economico-financiare care constă în aprecierea rezultatelor obţinute prin valoarea nou creată de fiecare imitate, de întreaga societate, care reflectă ceea ce s-a creat efectiv Intr-o perioadă dată. Valoare de întrebuinţare, însuşire pe care o au bunurile de a satisface diversele nevoi materiale şi spirituale ale oamenilor, pe baza însuşirilor acestor produse. 5. (Comerţ, Fin.) Exprimare în bani a costului unei mărfi sau a unei acţiuni, a unui cec etc. ♦ (Concr.) înscris (cec, cambie, obligaţiune etc.) reprezentînd un drept în bani sau în bunuri de altă natură.
6.  Mărime matematică asociată unei mărimi fizice (după un anumit procedeu de măsurare), permiţînd compararea mărimii cu altele de aceeaşi natură. O Valoare medie a unei variabile aleatorii discrete X, numărul M(XJ =t?1x1 + p2x2 + ... + pn xn, unde xv x2, ..., x„ sînt valorile variabi-
lei aleatorii X, iar pt, p2,..., pn probabilităţile corespunzătoare. Valoare logică (sau valoare de adevăr) a unei propoziţii p, funcţie, v(p), definită pe mulţimea propoziţiilor cu valori în {0; 1},
               {0, dacă p este falsă
               1, dacăp este adevărată.
7. (Fiz.; în expr.) Valoare eficace (sau efectivă), mărimea tensiunii sau intensităţii curentului alternativ egală cu cea a unui curent continuu care produce aceleaşi efecte ca si curentul al-* t
temativ. 8. Sens, conţinut semantic al unui cuvînt. 9. (în expr.) Valoare morală, comportare, acţiune, faptă care corespunde normelor existente la un moment dat (sub aspectul eficienţei, eticii etc.).
   VALORIFICĂ, valorific, vb. I. Tranz. A folosi în procesul de producţie anumite materiale, materii prime etc. astfel încît să se obţină ca rezultat un produs cu o valoare superioară acestora.
   VALORIF1CĂRE, valorificări, s.f. Acţiunea de a valorifica. <0 Valorificare superioară, proces tehnic şi economico--organizatoric prin care se realizează o utilizare mai eficientă a resurselor naturale şi de muncă dintr-o ţară, dintr-o ramură de activitate, dintr-o regiune, dintr-un judeţ, dintr-o întreprindere etc.
   VALORIZĂRE, valorizări, s.f. Act de preţuire, de apreciere a produselor cunoaşterii şi acţiunii.
   VALS, valsuri, s.n. Dans în măsura de trei timpi, cu mişcări relativ vioaie, care se dansează în perechi; melodie după care se execută acest dans.
   VALŢ, valţuri, s.n. 1. Maşină de lucru sau instalatie formată din una sau din mai multe perechi de cilindri grei, dispuşi paralel, care se rotesc în sens opus imul faţă de celălalt, folosite la prelucrarea (prin deformare
VALUTA-'VANDALI
856
plastică a) materialelor metalice, la sfărimarea boabelor de cereale, la ma-laxarea masei de cauciuc etc. 2. Cilindru al unui valţ (1).
   VALtJTĂ, valute, s.f. Unitate monetară a unui stat, cu precizarea metalului în care este definită. ♦ Totalitatea mijloacelor de plată exprimate în moneda altui stat, care pot fi folosite în decontările internaţionale. O Valută forte, valută care are acoperire în aur şi care este acceptată de mai multe ţări ca mijloc de plată.
   YĂLYĂ, valve, s.f. 1. Cută membranoasă şi elastică, avînd o parte liberă, situată în interiorul vaselor, în interiorul organismului sau al unor organe cavitare, care permite v.recerea lichidelor (sînge, limfă) într-o singură direcţie, împiedicînd întoarcerea lor. O Valvă semilunară, a) una dintre cele trei valve care alcătuiesc aparatul de la orificiul de origine al arterei aorte din ventriculul sting al inimii vertebratelor; b) fiecare dintre cele două valve care constituie valvula bicuspidă; c) fiecare dintre cele trei valve care alcătuiesc valvula tricuspidă. 2. Fiecare dintre cele două părţi ale cochiliei lamelibranhiatelor. 3. Fiecare dintre cele două părţi simetrice ale păstăilor leguminoaselor, care se deschid- lăsînd seminţele libere. 4. Fiecare dintre cele două părţi, de forma unui capac de cutie, de natură silicioasă, care închid corpul diatomeelor.
   VĂLVULĂ, valvule, s.f. 1. Valvă mică. 2. Cută membranoasă subţire, elastică, cu o margine liberă, situată în interiorul vaselor şi canalelor organismului sau al. unor organe cavitare, care permite trecerea lichidelor biologice într-o singură direcţie, împiedicînd întoarcerea lor. O Valvule conivente., cute circulare aşezate în serie în mucoasa jejunului. Valvulă ileoce-cală, cută de la orificiul ileocecal - al intestinului subţire. Valvulă semilunară: a) fiecare dintre cele trei valvule ale
orificiului de origine al arterei pulmonare din ventriculul drept al inimii vertebratelor; b) fiecare dintre valvulele dispuse pe traiectul venelor sangvine şi limfatice, care asigură circulaţia centri netă a sîngelui şi a limfei.
  YAMĂL,-Ă, vamali,-e, adj. Care aparţine vămii, privitor la vamă. O Uniune vamală, acord încheiat între mai multe state în vederea creării unui teritoriu vamal comun (scutit de taxe pentru circulaţia bunurilor).
  VÂMĂ, vămi, s.f. Instituţie de stat care exercită controlul asupra intrării şi ieşirii din ţară a mărfurilor, mijloacelor de transport etc. şi care percepe taxele legale pentru aceste bunuri; loc, punct în care funcţionează această unitate. ♦ Taxă care se plăteşte pentru ca uri bun să treacă dintr-o ţară în alta sau (în trecut) dintr-o regiune în alta a ţării.
  YĂMPÎR, vampiri, s.m. 1. Nume dat mai multor specii de lilieci mari din familia vampiridelor, care se hrănesc sugînd sîngele păsărilor şi mamiferelor (surprinse în somn) şi care trăiesc în America Centrală şi în Aiherica de Sud (Phyllostoma spectrum sau Vampyrus). 2. Personaj din mitologia populară despre care se crede că suge sîngele celor vii.
  VAN adj. (în expr.) In van, în zadar, degeaba.
  VANĂDIU s.n. V cu Z =23. Element chimic cu caracter,metalic, din grupa a V-a, secundară, a sistemului periodic al elementelor, de culoare cenuşie, dur, casant, cu activitate chimică redusă, folosit la elaborarea unor aliaje şi, îndeosebi, a unor oţeluri speciale (dintre care ferovanadiul este utilizat în siderurgie).
  VANDĂLI s.m. pl. 1. Grup de triburi germanice care, în primele secole ale erei noastre, s-au deplasat de pe ţărmul Mării Baltice, s-au stabilit în Silezia, Moravia, Cîmpia Tisei, au mi-
857
VANDALISM-VARIABILITATE
grat apoi înspre apus, au pustiit Galia,
au trecut în nordul Africii (Tunisia şi
Algeria de azi), formînd regatul vandal
(429 —533). 2. Fig. Grup de oameni
necivilizaţi, barbari, care distrug valori
                                         culturale si artistice. t
   VANDALISM s.n. Distrugere sălbatică a valorilor culturale, artistice etc. ale unui popor. ♦ Distrugere sălbatică şi nejustificată a unui bun'.
   YANÎLIE, vanilii, s.f. Plantă exotică erbacee, agăţătoare, monocotile-donată, din familia orhideelor, cu frunze cărnoase eliptice şi cu fructe aromatice, în formă de păstaie, bogate în vanilină, care se recoltează înainte de maturitate (Vanilia planifolia). ♦ Fructul acestei plante, supus unui proces special de fermentare şi folosit drept condiment, plăcut aromat, datorită conţinutului de vanilină.
   YAJNTLfNĂ s.f. Substanţă organică foarte aromată, care se extrage din fructul de vanilie sau care se prepară pe cale sintetică, folosită în alimentaţie şi în parfumerie.
   YANITĂTE, vanităţi, s.f. Ambiţie neîntemeiată; dorinţă de a face impresie; orgoliu, trufie, îngîmfare, înfumurare; (la pl.) deşertăciune, zădărnicie.
   VANITOS,-OĂSĂ, vanitoşi,-oase, adj. Plin de vanitate; orgolios, îngîmfat, înfumurat, trufaş.
   VAPORI s.m. pl. Substanţă aflată în stare gazoasă, la o temperatură mai joasă decît temperatura ei critică, şi care poate fi lichefiată prin comprimare.
   YAPORIZÂ, pers. 3 vaporizează, vb.
I. Refl. (Despre lichide) A se transforma în stare de vapori.
   YAP0R(5S,-0ĂSĂ, vaporoşi,-oase, adj. Asemănător (prin fineţe) cu vaporii; subţire, diafan, străveziu. + Fără contururi precise; difuz, neclar.
   YAR1, vâri, s.m. (Fiz.) Simbol var. Unitate de măsură a puterii electrice
reactive, egală cu puterea reactivă a unui circuit de curent alternativ a cărui tensiune eficace este de nn volt, intensitatea eficace de un amper, iar defazajul dintre tensiune şi curent de
 —  (volt-amper-reactiv).
 2
   YAR2, varuri, s.n. (Şi în expr. var nestins) Material de construcţie*, obţinut prin arderea calcarelor sau calcarelor mamoase, pînă la descompunerea totală a carbonatului de calciu conţinut în acestea, folosit ca liant în construcţii, "ca materie primă la fabricarea carbidului, clorurii de var, sticlei, zahărului, celulozei etc. O Var de construcţii, var conţinînd aproape în totalitate oxid de calciu, obţinut prin arderea calcarelor cu maximum 10% argilă, folosit ca liant nehidraulic în construcţii, la prepararea mortarelor nehidraulice, în industria chimică, alimentară, siderurgică etc. Var stins, produs obţinut prin stingerea varului de construcţii, prin acţiunea de hidratare a varului nestins cu apă, fie ca var stins în pulbere, fie cu exces de apă (var stins în pastă), formă sub care se foloseşte, în general, pe şantierele de construcţii.
   YĂRĂ, veri, s.f. Anotimpul cel mai călduros al anului, cuprins între primăvară si toamnă si care, în emisfera t » *
 nordică (boreală), durează in intervalul de timp dintre 21 iunie şi 23 septembrie, iar în emisfera sudică între 22 decembrie şi 21 martie.
   YARIĂ, variez, vb. I. Intranz. şi tranz. A(-şi) schimba valoarea. [Pronunţat: -ri-a]
   VARIABIL,-Ă, variabili,-e^ăă]., s.f.
 1. Adj. Care variază; susceptibil de a se schimba. 2. S.f. (Mat.) Mărime care ia succesiv diferite valori; element generic al unei mulţimi. O Variabilă independentă (a unei funcţii), argument (al funcţiei). [Pronunţat: -ri-a-]
   YARIABILITĂTE, variabilităţi, s.f. însuşire a organismelor vii de a-şi
VARIANTĂ-VAS
858
 schimba, sub influenţa factorilor de mediu şi a eredităţii, caracterele morfologice, fiziologice, biochimice etc., datorită cărui fapt nu există două fiinţe absolut identice. [Pronunţat: -ri-a-]
   VÂRLĂNTĂ, variante, s.f. Formă diferită sau uşor schimbată a uneia şi aceleiaşi lucrări sau acţiuni, a unuia şi aceluiaşi lucru sau text etc. [Pronunţat: -ri-an-]
   YARIĂT,-Ă, variaţiile, adj. Care variază, care este divers sau care conţine elemente diverse. O (Fiz.) Mişcare variată, mişcare în care viteza mobilului se modifică în timp. [Pronunţat: -ri-at]
   YÂRIĂŢEE, variaţii, s.f. 1. Schimbare, trecere de la o valoare, de la o formă etc. la alta. O (Mat.) Variaţia unei funcţii, parcurgerea valorilor funcţiei cînd argumentul ei ia succesiv valorile din domeniul de definiţie. 2. Schimbare a unei însuşiri morfologice, fiziologice, biochimice etc. a unui organism animal sau vegetal, factor de realizare a vâri abilităţii speciilor. O Variaţie ereditară, tip de variaţie care afectează direct substratul material al eredităţii ; mutaţie. [Pronunţat: -ri-a-]
   YARIAŢIONĂL,-Ă, variaţionali,-e, adj. (Mat.) Privitor la variaţii (1). [Pronunţat: -ri-a-ţi-o-]
   YARÎCE, varice, s.f. Dilataţie ve-noasă, permanentă şi neregulată, mai frecventă la membrele inferioare, provocată de pierderea elasticităţii pereţilor venelor şi de atrofierea valvulelor, îngreuind astfel circulaţia de întoarcere a sîngelui, care stagnează în vene.
   YARIClilA g.f. Boală infecţioasă şi contagioasă benignă, de natură virotică, ce apare mai ales la copii şi care se caracterizează prin apariţia pe piele a unor băşicuţe care nu lasă cicatrice; vărsat de vînt.
   YAREETĂTE, varietăţi, s.f. (Biol.) Grup specific de organisme care se
                                 11
deosebeşte de alte giupuri din aceeaşi specie prin unele însuşiri morfofiziolo-gice (adaptabilitate, rezistenţă la boli şi dăunători, caracteristici de calitate, aspect etc.); categorie sistematică inferioară speciei; soi; organism care aparţine unui asemenea grup, unei asemenea categorii. [Pronunţat: -ri-e-]
    YARlOLi, variole, s.f. Boală infecţioasă şi contagioasă, de natură virotică, ce se caracterizează prin apariţia, la suprafaţa pielii, a numeroase pustule şi care, după vindecare, lasă cicatrice definitive; vărsat, (pop.) biibat. [Pronunţat: -ri-o-]
    YĂRZĂ, verze, s.f. Plantă legumicolă bienală din familia cruciferelor, cu frunze mari, groase şi ondulate, care se învelesc unele pe altele,- formînd o căpăţînă compactă, folosită în alimentaţie (Brassica oleracea).
    YAS, vase, s.n. 1. Recipient de diferite forme şi mărimi, executat din metal, sticlă, material ceramic etc., cu utilizări variate în tehnică, în laborator, în viaţa de toate zilele. O Vas gradat, denumire generică dată unor recipiente de sticlă (cilindri gradaţi, baloane cotate, pipete, biurete etc.) folosite, în laborator, la prepararea Poluţiilor titrate, la diluarea soluţiilor la un volum determinat eţc. Vas De-war, vas de sticlă cu pereţi dubli, argintaţi în interior, între care se face vid, folosit pentru păstrarea unor gaze lichefiate, pentru păstrarea unor lichide la o temperatură anumită (în sticle termos) etc. Vas spălător, vas de sticlă, de formă specială, care se intercalează într-o instalaţie de laborator şi care se umple cu diferite substanţe chimice, în vederea spălării, uscării etc. diverselor gaze. 2. Structură ana-tomică ttibulară prin care circulă un lichid organic (sînge, limfă, — la animale —, şi apă, săruri minerale şi sevă, — la plante). O (Anat.) Vas sangvin, vas prin care circulă sîngele, la animale (arteră, venă). Vas limfatic,
859
VASAL-VASOMOTOR
vas prin care circulă limfa, Ia animale. Vase închise, sistem de vase sangvine (celomice) prin care circulă sîngele de culoare roşie, la anelide. Vase deschise, sistem de vase sangvine sau limfatice prin care circulă un lichid oxigenat sau încărcat cu bioxid de carbon, la moluşte, artropode şi cor-date. Vas inelar, vas sangvin existent în fiecare inel, la anelide, prin care se face circulaţia sîngelui de la vasul dorsal la cel ventral. (Bot.) Vas liberian (sau ciuruit), tub capilar provenit din fuzionarea mai multor celule alungite anucleate, prin care circulă seva elaborată de frunze, la spermătofite, cu pereţii despărţitori ai celulelor ciuruiţi. Vas lemnos, vas din tulpina şi din rădăcina arborilor, alcătuit din xilem, prin care circulă apa şi sărurile minerale (seva brută), servind şi ca suport mecanic.
   YASĂL,-Ă, vasali,--e, s.m. şi f., adj. (Persoană, stat) care se afla în raporturi de vasalitate faţă de un senior sau de un alt stat (în evul mediu)
   YASALITĂTE s.f. 1. Ansamblul raporturilor sociale, în evul mediu, care constau în obligaţia vasalului de a da ajutor militar, bănesc şi sfaturi, seniorului, de a îndeplini poruncile seniorului, precum şi obligaţia seniorului de a asigura vasalului protecţia persoanei sale, a bunurilor sale şi de a-1 răsplăti cu o feudă. 2. Situaţie de dependenţă politică a unei ţări faţă de alta, cu păstrarea autonomiei.
   YASCULÂR,-!, vasculari,-e, adj. Care aparţine vaselor sangvine, limfatice, lemnoase sau liberiene; privitor la aceste vase. O Sistem vascular, a) totalitatea arterelor, venelor şi vaselor capilare din organismul animalelor; b) totalitatea vaselor liberi ene, lemnoase etc. din organele plantelor cormofite. Ţesut vascular, ţesutul vaselor sangvine. Criptogamă vasculară, cripto-gamă ale cărei organe (rădăcini, tulpini şi frunze) au vase conducătoare a
sevei; pteridofită. Plantă vasculară, plantă care are în structura organelor vase conducătoare.
  YA S CULARIZĂT,-Ă. vascularizaţi, -te, adj. (Despre ţesuturi şi organe) Care conţine multe vase sangvine.
  VASCULARIZĂŢIE, vascularizaţii, s.f. Proces de formare a unor vase noi în ţesuturile şi în organele unui organism; totalitatea vaselor sangvine şi limfatice ale unui organ sau ale unei structuri biologice; mod de aşezare a vaselor într-un ţesut, într-un organ, într-un organism.
  VAS 0C ONSTRÎCŢIE, vasoconstricţii, s.f. Micşorare a lumenului. vaselor sangvine prin contracţia fibrelor musculare netede (miofibrilelor) din pereţii lor, provocînd reducerea afluxului de sînge, fenomen controlat de sistemul nervos simpatic şi cauzat de adrenalină, ergo-tamină etc.; capilaroconstricţie.
  VAS ODILATAŢOR,-OĂRE, vasodi-latatori,-oare, adj., s.n. (Medicament, substanţă, proces etc.) care provoacă o vasodilataţie.
  VASODILATÂŢIE, vasodilataţii, s.f. Mărire a lumenului vaselor sangvine prin relaxarea muşchilor netezi din pereţii lor, provocată de acţiuni nervoase, hormonale sau medicamentoase şi avînd drept rezultat creşterea afluxului sangvin; vasodilatare, capilaro-dilataţie.
  VAS0M0T(5R,-0ĂRE, vasomotori, -oare, adj. Care se referă la contracţia sau la relaxarea vaselor sangvine, care aparţine acestor mişcări; care provoacă sau reglează contracţia sau relaxarea vaselor sangvine. O Centri nervoşi vasomotori, centri nervoşi situaţi în bulbul rahidian, care reglează în mod permanent circulaţia sangvină, fiind informaţi, prin stimuli, de către receptori foarte sensibili, aflaţi în aparatul circulator (inimă, pereţii vaselor sangvine etc.).
VASOPRESINĂ-VĂTAF
860
  YASOPRESÎNĂ s.f. Hormon anti-diuretic elaborat de neuronii secretori ai hipotalamusului şi depozitat în lobul posterior al hipofizei, care determină creşterea presiunii sangvine (prin efectul său de vasoconstricţie) şi diminuează cantitatea de urină (prin creşterea reabsorbţiei apei la nivelul renal).
  VASQPRESltJNE, vasopresiuni, s.f. Presiune cu care circulă sîngele: în vase, reglînd contracţia şi relaxarea vaselor sangvine. [Pronunţat: -si-«-]
  VAST,-Ă, vaşti,-ste, adj. (Despre spaţii, terenuri, construcţii etc.) Care este foarte întins, care se întinde pînă departe; de mari dimensiuni, de mari proporţii.
  YĂTĂ s.f. Material format din fire (de natură organică sau anorganică) scurte şi subţiri, întrepătrunse şi îm-pîslite, menţinute la un loc într-o masă compactă, prin adeziune, folosit, după natura firelor componente, ca material filtrant, de izolare termică sau acustică, în pansamente etc. O Vată de bumbac, vată din fire de bumbac, sterilizată, folosită pentru pansamente. Vată de stidă, vată obţinută prin dispersarea şi prin solidificarea topiturii de sticlă in fire scurte, subţiri şi flexibile, folosită ca material termo- şi fonoizolator, ca material filtrant pentru lichidele corosive etc.
  VĂTRĂ, vetre, s.f. 1. Parte a forjei în care se depozitează şi unde arde combustibilul; partea plană din interiorul unui cuptor metalurgic, pe care se aşază materialele care trebuie încălzite sau topite. 2. Locuinţă, aşezămînt stabil, cămin, casă (părintească). O Vatra satului, parte a pămîntului ob-ştei săteşti în care se cuprindeau casele ţăranilor, locurile de casă, de livadă şi grădină aflate în stăpînire proprie.
  YĂCĂRJT s.n. Dare în bani sau în natură percepută de domnie, în Ţara Românească, în sec. XVII — XVIII, pentru fiecare cap de vită.
  VĂDÎ, vădesc, vb. IV. Tranz. A face să fie evident, a dovedi, a demonstra;
  YĂDlT,-Ă, vădiţi,-te, adj. (Adesea adverbial) Care este limpede, clar, evident.                  .
  VĂGĂTÎNĂ, văgăuni, s.f. Loc înfundat (ascuns) între dealuri sau între munţi; scobitură adîncă într-un munte.
  VĂL, văluri, s.n. 1. Bucată de ţesătură fină, de obicei transparentă, pe care şi-o pun femeile pe cap sau cu care îşi învăluie capul. 2. (Anat.; în expr.) Val palatin sau valul palatului, porţiunea musculară care continuă, în partea posterioară a cavităţii bucale, palatul dur şi se termină cu omuşorul; palatul1 moale.
  VĂLMĂŞĂG, vălmăşaguri, s.n. învălmăşeală, neorînduială, dezordine.
  YĂLURÂT,-Ăy valuraţi,-te, adj. (Despre relief) Cu neregularităţi, cu ridică-turi şi cu scobituri.
  VĂPĂIE, văpăi, s.f. Flacără mare; pară. + Lumină strălucitoare. ♦ Căldură mare; arşiţă, dogoare. [Pronunţat: -pa-ie]
  VĂRSĂRE, vărsări, s.f. Loc unde o apă curgătoare mai mică se varsă în alta mai mare (ori în mare sau în ocean).
  YĂRSĂT s.n. (Med.; pop.) Variolă. O Vărsat negru,' formă gravă de variolă, în care pustulele de pe corp sînt foarte numeroase şi pline cu sînge, apărînd ca nişte pete negre; bubat negru. Vărsat de vtnt, varicelă. Vărsat mare, scarlatină. Vărsat mic, pojar (1).
  VĂRSĂM ÎNT, vărsăminte, s.n. Depunere a unei sume de bani la dispoziţia cuiva (de obicei a statului), pe baza unei obligaţii legale. + Plată a unei sume de bani. + (Concr.) Sumă de bani care constituie obiectul acestei plăţi sau depuneri.
  VĂTĂF, vătafi, s.m. 1. (în trecut) Supraveghetor al slugilor de la curtea unui boier sau de la o mănăstire. 2. (în orînduirea feudală). Conducător
861
VĂTĂMA-VECTORIAL
al unui anumit grup de curteni, de slujbaşi sau de oşteni ai domniei.
   vătăma, vătăm, vb. I. Tranz. 1. A dăuna sănătăţii, integrităţii corporale. 2. (Pop.) A cauza pagube, stricăciuni, prejudicii, neajunsuri.
   VĂTĂMĂÎÎ, vătămani, s.m. (în orânduirea feudală din Moldova) Conducător al obştii dintr-un sat liber.
   VĂTĂMĂT,-Ă,      vătămaţi,-te,    adj.
(Pop.) Bolnav; rănit; lovit.
   VĂZ s.n. Unul dintre simţurile omului şi animalelor, cu ajutorul căruia se percep imaginile, se înregistrează direct forma, culoarea, dimensiunile etc. obiectelor, precum şi distanţa şi mişcarea acestora; capacitatea de a percepe imaginile; vedere.
   VĂZDtJH, văzduhuri, s.n. Aer; straturile mai înalte ale atmosferei.
   VEAC, veacuri, s.n. Interval de timp . de o sută de ani, socotit, de obicei, de la unitate pînă la completarea unei sute; secol.
   VECERNIE, vecernii, s.f. 1 Slujbă religioasă care se face spre scară, în ajunul sau în ziua unei sărbători bisericeşti. 2. Timp al zilei pe la apusul soarelui; chindie.
   VECHIL, vechili, s.m. Administrator, supraveghetor sau om de încredere al moşierilor.
   VECÎE s.f. Eternitate, veşnicie.
   YECÎN , vecini, s.m. Ţăran dependent de stăpînul feudal, din Moldova, in sec. XVI—XVIII, care avea o gospodărie proprie şi un lot în folosinţă de la moşier, pentru care avea obligaţii în muncă, în natură sau în bani.
   VECINĂTĂTE, vecinătăţi, s.f. (Mat.)
1. (Pentru un punct x dintr-un spaţiu topologic X) Mulţimea V cJ ce include o mulţime deschisă, . care-1 conţine pe x. 2. (Pentru un punct x al dreptei reale R) Orice interval deschis (a, b) care conţine punctul x; se mai notează: Vx- O Vecinătate simetrică (a unui punct x £ R), orice in-
terval deschis ale cărui extremităţi sînt egal depărtate de x; se notează: (x — e, x + e), unde e > 0 şi arbitrar de mic).
    VECINfE s.f. Stare de dependenţă a vecinului faţă de stăpînul feudal, în Moldova, în sec. XVI—XVIII.
    VECTOR, - OĂRE, vectori, -oare, s.m., adj. (Mat.) 1. S.m. Pereche ordonată de puncte reprezentată printr-un segment de dreaptă orientat, întrunind
 trei caracteristici: modul, direcţie si
                                                                               ^ ' i t
 sens; se notează: v, AB (unde A este originea, iar B extremitatea sa) sau prin litere aldine: v. O Vector nul, vector a cărui origine coincide cu extremitatea sa, avînd (evident) modulul zero, iar sensul nedeterminat; se notează : 0. Vector alunecător (sauglisant), vector cu originea arbitrară pe dreapta suport pe care se poate deplasa. Vector legat (sau fix), vector cu originea într-un' punct determinat. Vector de poziţie (al unui punct), rază vectoare. Măsură a (sau modulul) unui vector, lungimea segmentului |AB|
 prin care se reprezintă un vector AB;
 se notează: |AB|. Vector unitate (sau unitar), vector al cărui modul este egal cu unitatea de măsură. ♦ Element al unui spaţiu vectorial. 2. Adj. Care se aseamănă cu un vector (1), referitor la un vector.
    VECTORIĂL, -Ă, vectoriali, -e, adj. Privitor la vector, care foloseşte vectorii. <^> Mărime vectorială, mărime caracterizată prin valoarea numerică, direcţie şi sens. Calcul vectorial, capitol al matematicii în care se studiază vectorii, operaţiile algebrei şi ale analizei matematice făcute cu vectori, precum şi aplicaţiile acestora. Spaţiu, vectorial (peste un corp comutativ), mulţime V (ale cărei elemente se numesc vectori) cu structură de grup comutativ faţă de o lege de compoziţie internă aditivă, unde (x, y) -* x -f y, dotată cu o lege de compoziţie externă
VEDE-VELIGER
862
 multiplicativă peste un corp comutativ K (de scalari), unde (a, x) -* a-x, cu anumite proprietăţi. [Pronunţat: -ri-al\
   YfiDE s.f. pl. Nume dat culegerii de texte religioase şi literare care reprezintă primele documente literare din India, scrise in sanscrita veche.
   "VEDENIE, vedenii, s.f. Halucinaţie; nălucă; fantomă; arătare.
   VEDERE, vederi, s.f. 1. Percepere a imaginilor cu ajutorul organelor vizuale; văz. O Vedere monoculară, capacitate de a vedea separat cu fiecare ochi (la păsări şi la majoritatea mamiferelor), avînd imaginea clară, fără a se putea face aprecierea distanţei. Vedere binoculară, vedere cu ambii ochi (la primate şi la om), existentă şi la păsări (în timpul zborului şi al mersului pe sol), care poate face aprecierea distanţei, imaginea fiind însă mai puţin clară. 2. Privelişte, panoramă, peisaj. + (Concr.) Fotografie sau carte poştală ilustrată, reprezen-tînd un peisaj.
   VEGETĂL, -Ă, vegetali, -e, adj. 1. Care ţine de plante, privitor la plante, de plante. + (Substantivat, f.) Plantă. 2. Extras din plante. <> Ulei vegetal, ulei compus din esteri ai glicerinei cu acizi graşi, care se găseşte în fructele şi în seminţele unor plante, de unde se extrage, şi folosit la fabricarea lacurilor şi vopselelor, în industria textilă, în alimentaţie etc.
   VEGETATÎV, -Ă, vegetativi, -e, adj.
1.  (Bot.) Care se referă la organe sau la părţi ale plantelor (altele decît cele de reproducere sexuată), care aparţine acestor organe. <0 Înmulţire (sau reproducere ) vegetativă, înmulţire asexuată, efectuată prin bulbi, rizomi, butaşi etc. 2. (Anat.) Care indică natura proceselor fiziologice ce se petrec in afara controlului voluntar şi se realizează într-un sector special al sistemului nervos central, supus controlului şi conducerii scoarţei cerebrale.
O Sistem nervos vegetativ, sistem nervos care inervează organele interne, alcătuit din sistemul nervos simpatic şi cel parasimpatic.
   VEGETĂŢIE, vegetaţii, s.f. 1. Totalitatea plantelor (eterogene ca structură şi ca origine geografică) grupate împreună, in funcţie de condiţiile de
                                               mediu, în fitocenoze si în asociaţii: î j j ■
populaţie de plante. 2. Creştere, dezvoltare şi întreţinere a vieţii unei plante.
   VEGI1EÂ, veghez, vb. I. Tranz. A supraveghea o activitate; a fi atent la ceva.
   VEGHERE, vegheri^ s.f. Acţiunea de a veghea; pază, strajă.
   VEHEMENT, -Ă, vehemenţi, -te, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Violent, furtunos, impetuos, năvalnic.
   VEHfCUL, vehicule, s.n. Mijloc de transport pe o cale de comunicaţie terestră, subterană, pe (sau sub) apă, aeriană, cosmică.
   VEHICULĂ, vehiculez, vb. I. Tranz. A face să circule; a difuza, a transmite, a răspîndi.
   VEL adj. invar. (Preceda un titlu sau un rang boieresc din orînduirea feudală) Mare. Vel logofăt.
   VELĂ, vele, s.f. Bucată de pînză, dintr-o ţesătură specială, de diferite forme, cu ajutorul căreia se asigură deplasarea unei ambarcaţii, sub acţiunea curenţilor de aer.
   VELEĂT, (rar) pdeaturi, s.n. (înv. şi pop.) 1. Timp fixat, hotărît pentru realizarea a ceva; dată, termen. 2. Durată a vieţii, trai. ♦ (In construcţie cu verbele „a veni“, „a sosi“) Sfirşitul vieţii; moartea.
   VELEITĂTE, veleităţi, s.îJ (Uvr.) Pretenţie, dorinţă, ambiţie (nejustificată). [Pronunţat: -Ze-£-]
   VELIGlISR, -Ă, vdigeri, -e, adj. (Zool.; despre dezvoltarea larvară a gasteropodelor) In care larva are formă sfe-: rică, prevăzută cu un văl (velum)
863
VELINĂ-VENTIL
pentru plutire, şi în care apar unele organe caracteristice adultului (picior, manta, cochilie).
  YELÎNĂ, veline, adj. (In expr.) Hîrtie velina, hîrtie de calitate superioară, de culoare foarte alhă, preparată dintr-o-pastă fină.
  YELÎNŢĂ, velinţe, s.f, Ţesătură ţărănească de lînă albă sau vărgată, întrebuinţată ca pătură, cuvertură etc.
  YELÎT, veliţi, adj. Gare ocupa primul loc în ierarhia boierilor; de rangul întîi; mare.
  yfilVNTS, velnişi, s.m. Arbore înalt, cu scoarţa cenuşie-brună, cu frunze asimetrice, cu flori verzui sau roşie-tice (Ulmus levis).
  YEIiNIŢĂ, velniţe, s.f. (Reg.) Instalaţie rudimentară pentru fabricarea rachiului, ţuicii etc.; povarnă.
  YENĂL, -Ă, venali, -e, adj. (Livr.) Care este lipsit de scrupule, care face orice lucru (cît de reprobabil) pentru bani.
  YlSNĂ, vene, s.f. 1. Vas sangvin care transportă sîngele neoxigenat de la capilarele diferitelor ţesuturi la inimă, asigurînd circulaţia centripetă a sîngelui prin valvulele semilunare dispuse de-a lungul traiectului său. 2. Vas limfatic care transportă, limfa de la capilarele limfatice în două mari vase colectoare, care, la rîndul lor, îl varsă în cele două vene sangvine subcla-viculare. <> Marea venă limfatica, vas limfatic principal care colectează limfa din jumătatea superioară a diafragmei, din partea dreaptă a corpului, şi o varsă în vena subclviculară dreaptă; duet limfatic drept. Venă toracică, cel mai mare vas colector limfatic, care se varsă în vena sangvină subcla-viculară stîngă.
  YENERĂ,       venerez, vb. I. Tranz.
A. respecta în mod deosebit, a cinsti în cel mai înalt grad, a manifesta o preţuire profund respectuoasă pentru cineva sau pentru ceva.
   YENERĂBIL, -Ă, venerabili, -e, adj. (Adesea substantivat) Care inspiră un respect profund, care merită o consideraţie deosebită.
   VENERĂŢIE s.f. Respect profund, stimă deosebită, preţuire adîncă şi respectuoasă pentru cineva sau pentru ceva.
   VENETÎC, -Ă, venetici, -ce, s.m. şi f. Persoană venită undeva din alte locuri şi considerată străină în locul unde s-a stabilit.
   YEN ÎN, (rar) veninuri, s.n. Substanţă toxică secretată de glandele unor şerpi, insecte, arahnide, miriapode sau ale unor peşti, precum şi de unele plante. ♦ Substanţă otrăvitoare preparată de om (din plante); otravă.
   VENINOS, -OĂSĂ, veninoşi, -oase, adj. Care conţine sau secretă venin; care este otrăvit; care poate otrăvi.
   YENÎT, venituri, s.n. Totalitatea mijloacelor materiale sau băneşti care revin cuiva în procesul repartiţiei; parte a acestor mijloace care provine dintr-o anumită sursă; ceea ce obţine cineva (pentru sine) prin desfăşurarea unei activităţi; cîştig, beneficiu. O Venit global, valoarea nou creată la nivelul unităţilor economice, centralelor, ramurilor si ministerelor econo-• f
 mice. Venit naţional, parte a produsului social total care rămîne după scăderea valorii mijloacelor de producţie consumate.
   YENOS, -OĂSĂ, venoşi, -oase, adj. Care aparţine venei, privitor la venă, care se face prin venă, care circulă prin venă sau se află în regiunea venelor. O Sistem venos, ansamblu de vene, de la capilare la vena cavă şi la venele pulmonare, care colectează şi transportă sîngele neoxigenat la inimă, sau cel oxigenat de la plămîni la inimă. Sînge venos, sînge neoxigenat.
   YENTÎL, ventile, s.n. Piesă montată pe circuitul unui fluid, în dreptul
VENTILATOR-VERIDIC
864
 unui orificiu, cu rolul de a închide orificiul sau de a lăsa liberă trecerea fluidului prin orificiu.
   VENTILATOR, ventilatoare, s.n. Maşină, aparat sau organ al unei maşini constituite dintr-un rotor cu palete (antrenat, de obicei, de un motor electric) şi folosite pentru primenirea aerului în încăperi, pentru aerarea minelor, în uscătorii etc.
   VENTRĂL, -Ă, ventrali, -e, adj. Gare ţine de abdomen, privitor la abdomen, din regiunea abdomenului.
♦   Care aparţine părţii anterioare a corpului uman sau a unui organ al omului; care aparţine părţii inferioare a corpului unui animal; privitor la aceste părţi.
   VENTRICUL, ventricule, s.n. Cavitate naturală, de dimensiuni reduse, din interiorul unor organe (inimă, creier, laringe etc.). O Ventriculele inimii, cavităţi cu pereţii formaţi din muşchi — miocardul ventricular —, care au rolul de a pompa sîngele în artere. Ventriculul drept, ventricul care trimite sîngele, prin artera pulmonară, în plămîni. Ventriculul sting, ventriculul care trimite sîngele, prin aortă, în corp. Ventriculi cerebrali, cavităţi în interiorul creierului vertebratelor, pline cu lichid cerebrospinal.
   VENTRICULAR, -Ă, ventriculari, -e, adj. Care ţine de ventricule, privitor la ventricule, din regiunea ventriculelor.
   VENTRICULITĂ, ventriculite, s.f.' Fiecare dintre cavităţile naturale care alcătuiesc inima niulticamerală tubu-lară, la artropode.
   VENTRU, ventre, s.n. (Fiz.) Punct, linie, suprafaţă a unui sistem de unde staţionare, în care amplitudinea vibraţiei ar-e valoare maximă.
   VENTUZĂ, ventuze, s.f.,Organ în formă de disc, la unele animale (acvatice sau parazitare), care le permite să se fixeze pe corpul altor animale,
pentru a le suge sînge sau limfă. O Ventuză bucală, ventuză care înconjură orificiul bucoanal, la trematode, şi orificiul bucal, la hirudinee. Ventuză anală, cea de-a doua ventuză, la hirudinee, situată la extremitatea opusă ventuzei bucale, unde se află orificiul anal, servind la fixare, în timpul deplasării. Ventuză mediană, cea de-a doua ventuză, la trematode, situată ceva mai jos de ventuza bucală, care serveşte numai la fixare (neavînd orificiu).
   VERACITĂTE s.f. (Livr.) Veridicitate.
   VERB, verbe, s.n. 1. (Gram.) Parte de vorbire care exprimă o acţiune sau o stare şi care se caracterizează prin flexiune proprie. 2. (Livr.; la sg.) Mijloc, fel de exprimare; limbaj; cuvînt.
   VERBALISM s.n. Tendinţă de a acorda mai multă importanţă cuvintelor decît ideilor exprimate prin ele; abuz de cuvinte în exprimarea unor idei; vorbărie.
   VERBOZITATE s.f. (Livr.) Abundenţă de cuvinte inutile; vorbărie.
   VfiRDE, verzi, adj. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetaţiei proaspete de vară. 2. Fig. (Despre oameni) Voinic, viguros; curajos, îndrăzneţ. + (Adesea adverbial) Sincer, deschis, făţiş.
   VERDICT, verdicte, s.n. 1. (în organizarea judecătorească a unor state) Răspuns dat de juraţi în legătură cu vinovăţia sau cu nevinovăţia unui acuzat şi pe baza căruia se pronunţă sentinţa. + Sentinţă dată de o curte cu juraţi. + Sentinţă judecătorească. 2. Fig. Hotărîre, opinie definitivă, care nu admite contrazicere.
   VERIDIC. -Ă, veridici,    -ce,, adj.
 Care este (sau pare că este) conform cu adevărul; adevărat, real. ♦ Care spume adevărul.
865
VERIDICITATE-VEItSANT
   VERIDICITĂTE s.f. însuşirea, caracterul a ceea ce este veridic; proprietatea de a spune adevărul; veracitate.
   YERÎGĂ, verigi, s.f. 1. Fiecare dintre inelele care alcătuiesc un lanţ. 2. Fig. Element de legătură; p. ext. parte componentă.
   YERÎSM s.n. Curent literar şi muzical (de operă), apărut în Italia, la sfjrşitul sec. XIX, care abordează teme realiste (şi naturaliste) legate de viaţa cotidiană şi de faptele oamenilor simpli.
   YERITĂBIL, -Ă, veritabili, -e, adj. Conform cu adevărul; adevărat, real, autentic. ♦ Care este pur, care nu este amestecat cu nimic.
   VERMIFGRM, -Ă, vermiformi, -e, adj. Care are forma sau mişcarea unui vierme; vermicular.
   YERMILLON s.n. Sulfură roşie de mercur sau de antimoniu, folosită pentru fabricarea unei culori roşii vii; culoare fabricată pe baza acestei sulfuri şi întrebuinţată în pictura în ulei, în tempera etc. [Pronunţat: -mi-ion]
   yErmis s.n. Formaţie mediană caracteristică cerebelului, care uneşte cele două emisfere ale acestuia şi în care este situată o parte din nucleele cerebelului.
   YEKNĂL, -Ă, vernali, -e, adj. Care ţine de primăvară, privitor la primăvară. O (Astron.) Pună vernal, punct fictiv de intersecţie a eclipticii cu ecuatorul ceresc, care marchează momentul echinocţiului de primăvară, la trecerea soarelui prin el; se notează: y. (Ecologie) Aspect vernal, înfăţişare pe cape o are o zonă din natură în timpul primăverii (cîmpiile, livezile, pădurile, rîurile etc.), cînd şi-au început activitatea toate ecosistemele de animale şi toate fitocenozele, la lumina şi la căldura soarelui.
   VERNlfîR, verniere, s.n. Scară gradată suplimentară trasată pe cursorul
unor instrumente şi a unor aparate de măsură, spre a mări precizia de măsurare a acestora. [Pronunţat: -ni-er]
   VERNIL adj. invar. De culoare verde deschis.
   VERNIS s.n. 1. Soluţie alcătuită din răşini (naturale sau artificiale) şi dintr-un solvent, care, aplicată pe anumite obiecte, formează, la uscare, tm strat neted şi lucios, transparent, cu rol ornamental sau protector; p.ext. lac. O Vernis moale, tehnică a gravurii prin care se realizează aspectul desenului în creion. 2. Ceea ce dă un aspect sau o culoare favorabilă cuiva sau la ceva. [Pronunţat: verni]
   VERNISA1, vernisez, ,vb. I. Tranz. A acoperi im tablou în ulei cu un strat de vernis (pentru a proteja culorile şi pentru a le da strălucire).
   VERNISA2, vernisez, vb. I. Tranz. A deschide, a inaugura o expoziţie (de sculptură, pictură, grafică etc.).
   VERNISĂ.J, vernisaje, s.n. 1. Faptul de a vernisa1. 2. Deschidere oficială, inaugurare a unei expoziţii de artă (în special de pictură).
   VEROS, -OĂSĂ, veroşi, -oase, adj. (Livr.) Necinstit, corupt, imoral; suspect.
   YEROSÎMIL. -Ă, verosimili, -e, adj. Care pare adevărat, cu aparenţă de realitate; care poate fi adevărat; posibil, probabil, plauzibil, credibil.
   VERS, versuri, s.n. Unitate prozodică elementară, alcătuită dintr-unul sau mai multe cuvinte, potrivit unei scheme, şi determinată fie de cantitatea silabelor, fie de accent, fie de numărul silabelor. ♦ Fiecare dintre rîndurile care alcătuiesc strofele unei poezii; p.ext. (la pl.) poezie.
   YERSĂNT, versanli, s.m. Fiecare dintre cele două coaste ale unui munte, ale unui deal; pantă. + Fiecare dintre suprafeţele înclinate ale unui acoperiş.
55 — Dicţionarul Umbli române pentru elevi
VERSATIL-VESTIBUL
§66
  VERSÂTÎL, -Ă, versatili^ .-e, adj. (Livr.; despre oameni) Care îşi schimbă cu uşurinţă părerile; nestatornic, schimbător; coruptibil.
  VERSATILITATE s.f. (Livr.) însu-sirea- de a fi versatil.
9
  YlSRSO s.n. invar. (în opoziţie cu recto) Faţa a doua a unei pagini (scrise sau tipărite); dosul paginii;-contrapagină.
.■■■VERSOR, versori, i.m. (Mat.) 1. (Pentru un vector) Vectorul' unitate paralel şi de acelaşi sens cu un vector dat. 2. (Pentru o axă) Vectorul unitate care are aceeaşi direcţie si sens
                     >       9   9
cu o axă dată; se notează (în cazul axelor de coordonate Ox, Oy şi Oz, -> , ■*>
respectiv prm): z., j şi k.
  vertebrăl, -ă, vertebrali, -e, adj. Care ţine de vertebre, privitor la vertebre; alcătuit din vertebre. O Arc vertebral, partea componentă posterioară a unei vertebre. Coloană vertebralăi axul principal' al scheletului vertebratelor, rezultat din totalitatea vertebrelor; şira spinării.
  VERTEBRĂT, -Ă, vertebraţi, -te, adj., s.n. 1. Adj. (Despre animale) Care are vertebre şi schelet osos sau cartilaginos. 2. S.n. (La pl.) încrengătură de animale care au corpul'cu simetrie bilaterală, diferenţiat în cap, trunchi, membre, cu sau fără coadă, cu schelet osos sau cartilaginos intern, al cărui ax principal este coloana' vertebrală; (şi la sg.) animal care face parte din această încrengătură; craniat.
  VERTEBRĂ, vertebrei s.f. Fiecare dintre piesele osoase sau cartilaginoase care constituie coloana vertebrală a vertebratelor, de forma unui inel, alcătuite dintr-un corp cu un orificiu (unde este adăpostită o parte* a mădu-vei spinării) şi din apofize (proeminenţe care servesc la inserţia muşchilor sau la articularea coastelor).
  VERTICĂL, -Ă, verticalii -e, adj. Care este dirijat perpendicular pe un
plan orizontal; care are direcţia căderii corpurilor. <0 (Astron.) Dreaptă verticală, dreapta care uneşte un punct de pe pămînt cu zenitul respectiv. Plan vertical al unui astru, planul dus prin verticala locului şi prin astrul considerat. ♦ (Substantivat, f.;. în expr.) Verticala locului, direcţia determinată de poziţia firului cu plumb aflat în stare de echilibru într-un loc (punct) dat.
   VERTICiL, verticile, s.n. Mod de aşezare a florilor, a frunzelor sau a ramurilor plantelor superioare, în formă de cerc, la acelaşi nivel, în jurul unei axe, pentru a primi egal lumina solară.
   VERTICILĂT, -Ă, verticilalii -te, adj. (Despre ramuri, flori, frunze) Aşezat în formă de verticil, dispus în verticil.
   VERTIGINOS, -OĂSĂ, vertiginoşi, -oase, adj. Care se produce, se mişcă
cu mare viteză, rapiditate................
.; VSRVĂ s.f. însufleţire, avînt, imaginaţie, fantezie care animă pe cineva (fiind exprimată prin cuvinte); bogăţie verbală rezultată din această stare
9
de spirit; volubilitate.
   VERZEĂLĂ s.f. (Bot.; în expr.) Verzeala-zidurilor, algă verde, unice-lulară, microscopică, întîlnită pe. solurile verzi, pe scoarţa copacilor, pe stînci, pe zidurile vechi, de obicei gru-pîndu-se mai mulţi indivizi la un loc şi acoperind substratul de o pulbere verde (Pleurococcus).
   VEST s.n. Unul dintre cele patru puncte cardinale, opus estului; p.ext. loc pe orizont, regiune unde apune soarele; apus. Regiune geografică aflată spre acest punct cardinal; apus, occident.
   VESTÂLĂ, vestale, s.f. (La romani) Preoteasă care întreţinea focul sacru în templul zeiţei^ Vesta; p.ext. (azi livr.) femeie virtuoasă.
   VESTlBtÎLj (1) vestibuluri, (2, 3) vestibule, s.n. 1. (Livr.) Antreu; hol. 2. (Anat.) Cameră centrală a lâbirin-
867
VESTIBULAR-VEZICA
tului osos din urechea internă, în care se deschid cele trei canale semicirculare şi pe peretele căreia se găsesc ferestrele ovală şi rotundă, la om şi la unele vertebrate. ♦ Porţiune a ventriculului stîng deschisă direct în arcul aortic. ♦ Prima porţiune a la-ringelui. 3. (Bot.) Spaţiul care precedă ostiola.
  ŢESTIBULÂR, -Ă, vestibulari, -e, adj. (Anat.) Care aparţine vestibulului (2)>. referitor la vestibul. O Aparat vestibular, aparat al echilibrului.situat în vestibulul urechii interne, avînd rol important în asigurarea poziţiei corpului în repaus şi în mişcare. Nerv vestibular, nerv special destinat conducerii excitaţiilor pentru analizatorul echilibrului. Receptor vestibular, celulă nervoasă senzitivă situată în dilata-ţiile canalelor semicirculare membranoase, în utriculă şi în saculă, 'dare primeşte excitaţiile şi le trimite nervului vestibular.
  VESUBULOCOHLEĂR, -1, vestibu-locohleari, -e, adj. Care aparţine vestibulului şi cohleei. O Nerv vestibulo-cohlear, nerv. senzitiv din urechea internă, format din două ramuri, vesti-bulară şi cohleară, prima care culege informaţii în legătură cu echilibrul corpului în spaţiu, cea de-a doua care culege impulsul produs de excitaţiile auditive. [Pronunţat: -le-ar]
  VfiSTIC, -Ă, vestici, -ce, adj. Care se găseşte spre vest, care vine dinspre vest; apusean, occidentali
  YESTÎGIU, vestigii, s.n. (Livr.) Urmă din trecut; rămăşiţă a ceva vechi, dispărut de mult (şi care prezintă o importanţă documentară, culturală etc.).
  ŢEST(5N, vestoane, s.n. Haină (de uniformă).
  VEŞTED, -Ă, veştezi, -de, adj. (Despre culori) Lipsit de strălucire; moho-rît, palid, şters.
  YEŞTEJÎ, veştejesc, vb. IV. Refl. şi tranz. A deveni sau a face să devină
veşted (din cauza lipsei de apă); a (se) ofili.
   YETERÂJV, veterani, s.m. Ostaş roman eliberat după terminarea anilor de serviciu militar şi care obţinea, la eliberare, o serie de privilegii.
   VETEREYĂR, -Ă* veterinari, -e, adj., s.m. 1. Adj. Care se referă la prevenirea, la combaterea şi la vindecarea bolilor de care suferă animalele (domestice). 2. Adj., s.m. (Medic, tehnician, agent) care practică medicina veterinară (1).
   Y^TO, vetouri, s.n. 1. Expresie latinească însemnînd „mă opun“ sau „o-presc“, folosită la tom ani de tribunii, plebei pentru a împiedica adoptarea unor legi care ar fi lovit în interesele plebeilor. 2. Drept excepţional pe care îl are cineva (recunoscut prin lege sau prin convenţii) de a se opune adoptării unei propuneri sau unei hotărîri.
♦   Formulă prin care se exercită acest drept.
   VETtJST, -Ă, vetuşti, -ste, adj. (Livr.) Care are un aspect învechit, arhaic, demodat; uzat.
   VJSVERIŢĂ, veveriţe, s.f. Mamifer rozător arboricol, de talie mică, cu blană roşiatică sau neagră, albă pe piept, cu coada lungă şi stufoasă, sprintenă şi vioaie (Sciurus vulgaris).
   YEXĂT, -Ă, vexaţi, -te, adj. (Livr.) Rănit în amorul propriu; jignit, ofensat. + Contrariat.
   YEZICĂL, -Ă, vezicali, -e, adj. Care ţine de vezică, privitor la vezică; al vezicii, de vezică. O Sfincter vezical, sfincterul din vezica urinară, de la originea uretrei, constituit din fibre circulare.
   YEZlCĂ, vezici, s.f. (Anat.) Organ cavitar musculomembranos, care colectează temporar unele produse de excreţie sau de secreţie, pe care apoi le evacuează prin contracţia fibrelor musculare din structura sa. O Vezică biliară sau vezica fierii, organ de depo-
55*
VEZICULĂ-VIBRA
868
zitare şi de concentrare a bilei în perioadele interdigestive, situat ’ în şanţul longitudinal drept al ficatului; veziculă biliară, băşica fierii. Vezică urinară, organ situat în pelvis, care colectează urina adusă, prin uretre, de la rinichi şi o evacuează în exterior prin uretră, existent la unele reptile (şopîrle şi broaşte ţestoase) şi la mamifere; băşica udului.
    3    3
   VEZÎCULAjPezicuZe, s.f. (Anat.) Formaţie membranoasă, de formă sferică sau ovoidală, care îndeplineşte diferite funcţii organice. O Veziculă ombilicală, a) veziculă situată î£l partea ventrală a puieţilor peştilor, conţinînd vitellus hrănitor, care dispare după dezvoltarea completă a puietului; b) sacul vitelin din oul reptilelor. Veziculă pulmonară, cămăruţă la capătul bronhiolelor, din plămînii vertebratelor, pe pereţii căreia se află alveolele pulmonare. Veziculă biliară, vezică biliară. Veziculă seminală, organ glandular pereche, accesoriu al aparatului genital mascul, la mamifere, situat înapoia vezicii urinare, care secretă un lichid mucos ce ia parte la formarea lichidului spermatic. Veziculă cerebrală, dilataţie a tubului neural central, la cordate, în faza embrionară, din care iau naştere diferitele ţărţi ale sistemului nervos central. Veziculă traheană, dilataţie a traheejpr din aparatul respirator al albinelor, asemănătoare cu un sac plin cu aer. Veziculă diencefalică, veziculă care aparţine di-encef aiului.
   VEZUYÎNĂs.f. Colorant folosit pentru fabricarea cernelii brune de tipar.
   VÎA subst. Drum pavat destinat circulaţiei interne, la romani.
   VTlBEL, -I, viabili, -e, adj. (Livr.) Care poate să vieţuiască, să se menţină, să se dezvolte. [Pronunţat: vi-a-]
   VIABELITĂTE s.f. (Livr.) Faptul, calitatea de a fi viabil. [Pronunţat: vi-a-]
   VIADtJCT, viaducte, s.n. Construcţie de piatră, de beton sau de metal care susţine o cale de comunicaţie terestră, traversînd o vale, la mare înălţime. [Pronunţat: vi-a-]
   VIAGER, -Ă, viageri, -e,_ adj. (Despre drepturi, rente, pensii) De care se bucură cineva toată viaţa, dar care nu este transmisibil urmaşilor. [Pronunţat: vi-a-]
   Y1Ă.ŢĂ-,vieţi, s.f. 1. Formă superioară de mişcare perpetuă a materiei, mişcare biologică, ce apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia, reprezentînd o sinteză a proceselor biologice care au loc în organism şi care este caracterizată prin metabolism şi prin autoreproducere; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu. ♦ Ansamblul fenomenelor biologice (creştere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele vii, plantele şi animalele; mod de a trăi. O Viaţă parazitară, viaţa pe care o duc unele organisme trăind pe seama altor organisme vii. Viaţă pelagică, viaţa animalelor marine din larg, care plutesc duse de valuri într-o parte şi alta sau înoată liber în apă. Viaţă socială, mod, fel, ansamblu de condiţii materiale şi morale ori mediu social-politic în care se desfăşoară existenţa unei fiinţe sau ă unei colectivităţi; totalitatea actelor săvîrşite de cineva în timpul existenţei sale. + Ceea ce este necesar pentru existenţa zilnică a cuiva; trai (zilnic). + Vietate, fiinţă, f Om. 2. (In credinţele religioase; determinat prin „de apoi", „de veci“ etc.) Existenţă de dincolo de moarte a omului. 3. Timp cuprins între naşterea şi moartea cuiva; şirul evenimentelor întâmplate în acest timp.
   Biografie (relatată(Oral sau în scris).
   VIBRĂ, pers. 3 vibrează, vb. I. Intranz. (Despre corpuri sau medii) A prezenta o mişcare oscilatorie, periodică în jurul poziţiei sale. de echilibru; a avea vibraţii.
869
VIBRANT-VICLEIM
  VIBRĂNT, -Ă, vibranţi, -te, adj. 1. (în expr.) Consoana vibrantă (şi substantivat, f.), consoană care se produce printr-o succesiune rapidă de închideri şi de deschideri ale canalului de emitere a sunetelor, determinată de vibrarea părţii superioare a glotei, a uvulei, a vălului palatin sau a vîrfului limbii. 2. Fig. Care exprimă sau produce o emoţie puternică; emoţionant, patetic.
  VIBRATIL, -Ă, vibratili, -e, adj. Care vibrează; care poate avea vibraţii. 0 Cili vibratili, cili in continuă mişcare, ce'acoperă corpul protozoa-relor ciliate, şi care înconjură, ca o roată, zona ecuatorială a corpului larvei trocofore a viermilor.
  VIBRATOR,-OĂRE, vibratori, -oare, adj., s.n. I. Adj. Care vibrează, care produce vibraţii; vibrant. II. S.n. 1. Aparat care produce oscilaţii. + întrerupător electromagnetic automat care produce oscilaţii slabe de înaltă frecvenţă; dispozitiv cu întrerupere mecanică, 'folosit pentru transformarea curentului continuu în curent alternativ monofazat; lama metalică ce vibrează şi care întrerupe un curent electric la comanda unui electromag-net, folosită la soneriile electrice. + Dispozitiv de apel pentru telefonul unui abonat. 2. Aparat care foloseşte la îndesarea (prin vibrare) a unui material.
  V1BRĂŢIE, vibraţii, s.f. 1. Oscilaţie mecanică de frecvenţă anumită (relativ înaltă) care se propagă în volumul unor corpuri (medii) supuse iniţial unor perturbaţii exterioare. 2. Fig. Emoţie puternică, înfiorare, freamăt.
  VEBRlON, vibrioni, s.m. Tip de bacterie în formă de virgulă, foarte mobil, avînd cili vibratili, care provoacă infecţii acute foarte grave. [Pronunţat: -bri-o n]
   VJLBROTACTtL, -Ă, vibrotactili, -e, adj. Care transformă sunetele în vibraţii mecanice perceptibile.
   VICEPREŞEDINTE, -Ă, vicepreşedinţi, -te, s.m. şi f. Persoană care ţine locul unui preşedinte cînd acesta lipseşte; locţiitor de preşedinte; titlu, funcţie deţinute de această persoană.
   VICEVERSA adv. Invers; reciproc.
   VICIĂ, videz, vb. I. Tranz. A strica, a altera puritatea aerului. ♦ Tranz. şi refl. Fig. A (se) corupe, a (se) deprava. [Pronunţat: -ci-a]
   YICE&RE, vicieri, s.f. Acţiunea de a (se) vicia şi rezultatul ei; alterare, stricare. [Pronunţat: -ci-e-]
   YICINĂL, -Ă, vicinali, -e, adj. (Despre drumuri şi căi-ferate) Care leagă localităţi (rurale) vecine.
   VICIOS, -OĂSĂ, vicioşi, -oase, adj.
 1. Care are defecte (de construcţie, de funcţionare etc.); defectuos. ♦ Fig. (Adesea substantivat) Plin de vicii morale, de comportare, de caracter; depravat, destrăbălat, corupt.
 2. (Jur.; despre acte, dispoziţii etc.) Cu vicii de formă sau de fond. [Pronunţat: -ci-os]
   VICISITTÎDINE, vicisitudini, s.f. Concurs de- împrejurări grele, nefavorabile pentru cineva; p.ext. necaz, suferinţă.
   VÎCIU, vicii, s.n. 1. Defect, cusur, neajuns (de construcţie, de funcţionare etc.). O Viciu de conformaţie, dispoziţie anormală a unor părţi sau a unor organe ale corpului; deformaţie fizică. + Fig. Pornire nestăpînită şi statornică spre rău, apucătură rea, patimă; desfrîu, dezmăţ, destrăbălare. 2. Neîndeplinire a unor condiţii legale (de formă sau de conţinut) în întocmirea actelor, clauzelor etc. juridice, care duce la anularea acestora.
   VTCLEĂN, -Ă, videni, -e, adj. (înv.) Care îşi calcă cuvîntul, jurămîntul, credinţa; trădător; necredincios.
   VICLE&I, videimuri, s.n. Veche dramă populară reprezentind mituri creş-
VICLENIE-VIEZURE
870
 tine în legătură cu naşterea lui Cristos, jucată la ţară în perioada sărbătorilor de iarnă, de flăcăi costumaţi.
   VICLENIE, viclenii, s.f. însuşirea de a fi viclean, nesincer, prefăcut; faptă, purtare de om viclean; perfidie, ipocrizie, falsitate, vicleşug. ♦ (Cu sens atenuat) Şiretenie, şmecherie, şiretlic; stratagemă.
   VICLEŞtG, vicleşuguri, s.n. Viclenie.
   VICTORIE, victorii, s.f. Succes repurtat asupra inamicului într-un război, într-o bătălie, într-o revoluţie (armată); biruinţă, izbîndă.
   VID, -1, vizi, vide, adj. 1. Adj-(Despre im spaţiu) Care nu conţine (aproape) nimic; care nu conţine aer sau alt gaz. O (Mat.) Mulţime vidă, mulţime care nu conţine nici un element; se notează: 0. ♦ Fig. Lipsit de orice gînduri, de orice idei. 2. S.n. Spaţiu lipsit de corpuri materiale (de substanţă) sau în care particulele de substanţă sînt extrem de rare; stare rarefiată a unui gaz, caracterizată de o presiune mult mai mică decît presiunea atmosferică; vacuum. O Vid barometric, vidul realizat într-un tub barometric. ♦ Fig. Sentimentul zădărniciei, al inexistenţei, al nimicniciei.
   VIDE OFRECVlSNŢĂ, videofrecvenţe, s.f. Fiecare dintre frecvenţele cuprinse în spectrul semnalului de imagine al unui canal de televiziune. [Pronunţat: -de-o-]
   VÎDRĂ, vidre, s.f. Mamifer carnivor semiacvatic din familia mustelidelor, cu corpul acoperit cu o blană deasă, de culoare castanie-roşcată, cu degetele picioarelor unite printr-o pieliţă, care trăieşte pe malurile împădurite ale rîurilor, hrănindu-se, în general, cu peşte; este răspîndit pe toate continentele; lutră (Lutra vulgaris).
   VIE. vii, s.f. 1. Teren plantat cu viţă (1); plantaţii de viţă. 2. Viţă (1).
   ve£r\ vieri, s.m. (Rar) Viticultor, podgorean; îngrijitor, păzitor de vie. [Pronunţat: vi-er\
   veGr2, vieri, s.m. 1. Porc necastrat.
2.  Porc mistreţ mascul. [Pronunţat: vi-ef]
   VIERME, viermi, s.m. (La pl.) Grup de metazoare tridermice, nevertebrate, cu corpul lipsit de picioare, lunguieţ şi moale, acoperit, de obicei, cu o piele lucioasă, care trăiesc în sol, în apă sau ca parazite, pe plante, în şi pe animale; (şi la sg.) animal care face parte din acest grup. ♦ (Pop.) Nume dat larvelor unor insecte. O Vierme de mătase, larva fluturelui de mătase, care se hrăneşte cu frunze de dud şi de stejar şi care, în stadiul larvar de crisalidă, formează o gogoaşă sau un cocon, unde se transformă în pupă; fluture de mătase.
   VIERS, viersuri, s.n. (Pop.) 1. Melodie, cîntec. 2. Voce, glas.
   VIESPE, viespi, s.f. Nume dat mai multor insecte himenoptere, asemănătoare cu albina, care trăiesc solitare sau în colonii, prevăzute, de obicei, în partea posterioară a abdomenului, cu o pungă de venin şi cU un ac, unele avînd şi un ovipozitor (Vespa).
   VIETĂTE, vietăţi, s.f. Fiinţă, vieţuitoare. [Pronunţat: vi-e-]
   VIEŢUITOR, -OĂRE, vieţuitori, -oare, adj. (înv. şi pop.) Gare vieţuieşte, care este în viaţă; viu. ♦ (Substantivat, f.) Vietate, fiinţă; (la pl.) plantele şi animalele la un loc. [Pronunţat: -ţu-i-]
   VEfiZURE, viezuri, s.m. Mamifer omnivor din familia mustelidelor, cu corpul greoi, acoperit cu o blană lungă şi aspră, de culoare/cenuşie, cu două dungi negre pe linia ochilor, cu picioarele scurte* cu capul lunguieţ avînd un fel de rît ca al porcului, care îşi sapă vizuini, fiind răspîndit aproape în toată Europa; bursuc (Meles me-les).
871
VIFOROS-VTNILBENZEN
   VIFOROS, -OĂSĂ, viforoşi, -oase, adj. (Pop.) Furtunos, vijelios. + Fig. Aprig, năvalnic, agitat.
   VIGILENŢĂ, vigilenţe, s.f. Atitudine de observare atentă şi susţinută, de supraveghere a ceea ce se întîmplă în jurul său.
   VIGOĂRE s.î. 1. Forţă fizică, putere (de lucru, de acţiune); energie; vitalitate. 2. (în loc.) în vigoare (despre legi, dispoziţii etc.), valabil (într-o anumită perioadă de timp).
   VIITOR, -OĂRE, viitori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care va veni, care va fi, va apărea după momentul de faţă. O (Gram.) Timpul viilor (şi substantivat, n.), timp verbal care exprimă o acţiune- ulterioară momentului vorbirii. 2. S.n. Timpul care urmează prezentului. [Pronunţat: vi-i-]
   VHTORÎME s.f. Oamenii din viitor; generaţiile viitoare; posteritate. [Pronunţat: vi-i-~\
   VIITOROLOG, -Ă, viitorologi, -ge, s.m. şi f. Specialist în viitorologie; futurolog, viitorist. [Pronunţat: Pt-î-j
   YIITOROLOGÎE s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studierea legilor şi metodelor noi de previziune a viitorului; ştiinţa despre viitor (aşa cum istoria este ştiinţa trecutului); ştiinţa viitorului, futurologie. [Pronunţat: p£-i-]
   VUTtjRĂ, viituri, s.f. Mii, bolovani, pietriş, crengi etc. aduse de apele curgătoare cînd se revarsă. [Pronunţat: pi-i-]
   YIJELÎE, vijelii, s.f. Vînt foarte puternic, adesea însoţit de descărcări electrice şi de ploi; furtună.
   VIJELIOS, -OĂSĂ, vijelioşi, -oase, adj. Cu vijelie; ca vijelia; năvalnic.
♦   Fig. Aprig, violent. [Pronunţat: -li-os]
   VIKING, vikingi, s.m. Nume dat războinicilor, navigatorilor şi negustorilor scandinavi care au întreprins, între sec. VII şi X, numeroase expediţii în Europa şi în America de Nord.
   VILA, vile, s.f. Casă cu înfăţişare voit rustică, frumoasă, elegantă şi spaţioasă, situată într-o grădină.
   VILOZITĂTE, vilozitaţi, s.f. (Anat.) Ridicătură, prelungire, încreţitură sau cută mică situate pe suprafaţa internă a anumitor organe ale corpului. O Vilozitaţi intestinale, proeminenţe cilindrice sau conice de pe suprafaţa valvulelor conivente, dispuse pe toată lungimea intestinului liber, avînd rolul de a mări suprafaţa de absorbţie pentru alimentele digerate, între ele fiind situate glandele intestinale.
   VIN, vinuri, s.n. Băutură alcoolică (de 7—16%) obţinută prin fermentarea mustului de struguri sau a altor fructe (mere, smochine etc.).
   YINĂRICI, vinăriciuri, s.n. Dare, impozit în ţările române, în evul mediu, reprezentînd a zecea parte din producţia de vin.
   YINEfiTĂ, viniete, s.f. Ilustraţie de mici dimensiuni care se pune la începutul sau Ia sfîrşitul unui text (tipărit sau manuscris), al unui capitol etc. ♦ Ornament pe coperta unei cărţi; clişeu folosit în tipografie pentru ornamentaţie.
   VINIETÎST, -Ă, Vinietişti, -ste, s.m. şi f. Autor de viniete.
   YINIFICĂRE, vinificari, s.f. Acţiunea de a supune mustul de struguri sau de fructe procesului de prelucrare care îl preface în vin; operaţiile necesare prelucrării mustului pentru a-1 preface în vin; vinificaţie.
   YINfL s.n. CH2 =CH—. Radical organic nesaturat provenit de Ia etenă.
   VINILACETILIÎNĂ s.f. CH*=CH-C=CH. Hidrocarbură nesaturată provenită din dimerizarea acetilenei, gaz incolor, uşor condensaţii, insolubil în apă, solubil în solvenţi organici, folosită la obţinerea cloroprenului (produs necesar la fabricarea cauciucului sintetic policloroprenic).
   YINILBEN ZEN s.m. (Chim.) Stiren.
VINILIC-VIRAMENT
872
   YENÎLIC, -Ă, vinilici, -ce, adj. (Despre sub stanţe chimice) Care derivă dip'vinii, pe bază de vinii. <0 Alcool vinilic, CH2 = CHOH, substanţă organică ipotetică (întrucît, în reacţiile în care ar trebui să se formeze se obr ţine, în schimb, forma sa tautomeră, acetaldehidă).
   VMLÎN s.n. Denumire comercială dată produselor realizate, în special sub formă de foi, din policlorură de vinii plastifiată.
   VIOĂRĂ, viori, s.f. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanţă, avînd întinse pe una dintre feţe patru coarde, care vibrează cînd sînt atinse cu arcuşul sau cînd sînt ciupite; violină. [Pronunţat: vi-oa-]
   YIOLĂ, violez, vb. I. Tranz. A călca, a nesocoti, a nu respecta un angajament, o lege, o convenţie, o dispoziţie. [Pronunţat: vi-o-]
   YIOLĂRE, violări, s.f. Intrare prin violenţă, pătrundere cu forţa undeva; deschidere prin abuz (a ceva închis).
♦  Acţiune prin care se încalcă un drept sau o dispoziţie legală şi care atrage după sine sancţiuni prevăzute de lege; (pe plan internaţional) încălcare a unor principii sau a unor norme de drept internaţional ori nerespecta-rea unor obligaţii asumate prin acorduri internaţionale şi care aduc prejudicii drepturilor şi intereselor altor state şi naţiuni. [Pronunţat: vi-o-]
   YIOLĂ, viole, s.f. Instrument muzical, mai mare decît vioara, acordat cu o cvintă mai jos decît vioara şi avînd sunete mai grave decît aceasta. [Pronunţat: yi-o-]
-  YIOLlSNT, -Ă, violenţi, -te, adj. Care se produce sau care acţionează cu mare putere, cu tărie, cu violenţă; intens, puternic, tare. [Pronunţat: vi-o-]
   VIOLENŢĂ, violenţe, s.f. 1. însuşire, caracter a ceea ce este violent; putere mare, intensitate, tărie. 2. Lipsă de stăpînire în vorbe sau în fapte; vehe-
menţă, furie. 3. Faptul de a întrebuinţa forţa brutală; constrîngere, violentare. + Aplicare a forţei în relaţiile inter-umane sau interstatale, recurgere la presiune psihologică şi chiar la exterminare fizică pentru a se obţine supunerea faţă de o voinţă străină; încălcare a ordinii legale. ♦ Faptă violentă, impulsivă. [Pronunţat: vi-o-]
   VIOLET s.n. Denumire generică dată unor substanţe organice de. culoare violetă folosite mai ales drept coloranţi şi ca medicamente. O Violet cristalizat (sau de genţiana), -colorant trifenilmetanic, derivat al anilinei; me-tilviolet. [Pronunţat: vi-o-]
   VTOREĂ, viorele,. s.f. (Bot.) 1. To-poraş. 2. Plantă erbacee din familia liliaceelor, din al cărei bulb cresc două--trei frunze alungite şi o tulpină care poartă flori terminale albastre, roz, (rar) albe, dispuse în racem; viorică (Scilla bifolia). [Pronunţat: vi-o-] •
   VIORÎU, -IE, viorii, adj. Violet deschis (ca florile liliacului); liliachiu. [Pronunţat: vi-o-]
   VIPERĂ, vipere, s.f. Şarpe mic, foarte Veninos, cu capul de ’ formă triunghiulară şi cu o pată de culoare închisă (în formă de V), pe spate cu
o dungă negricioasă în zigzag; năpîrcă (Vipera berus).
   VIPIE, vipii, s.f. (Reg.) Căldură mare; arşiţa, fierbinţeală, zăduf.
   VIRĂJ, viraje, s.n. Schimbare a direcţiei de mers a unui' vehicul; cotire. ■                     -        -
   VIRAMENT, viramente, s.n. Operaţie contabilă prin care o sumă de bani se trece dintr-un cont în altul, fără a fi nevoie ca suma^să fie vărsată în numerar; plată fără numerar, prin trecerea, la bancă a unei sume de bani din contul celui care face plata în contul beneficiarului. (Concr.) Document prin care se dispune efectuarea unei astfel de operaţii sau de plăţi.
873
VIRGIN-VISCERAL
   YIRGÎiN7, -A, virgini, -e, adj. 1. Care nu a avut niciodată relaţii sexuale; cast, neprihănit. 4- (Substantivat, f.) Fecioară, fată. 2. Candid, inocent, nevinovat. 3. (Ecologie; despre zone, regiuni) Necunoscut de oameni; nelucrat, necultivat; neexplorat. <0> Pădure virgină, pădure imensă, din zona tropicală, cu vegetaţie veşnic verde, luxuriantă, cu fitocenoze diverse care adăpostesc 'uriaşe biocenoze necunoscute, neexplorate, inaccesibile.
   VIRGULA, virgule, s.f. 1. Semn de punctuaţie care delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei. 2. Semn întrebuinţat pentru a arăta cînd trebuie făcută respiraţia, In timpul unei interpretări muzicale vocale. 3; Semn întrebuinţat pentru a separa, într-un număr zecimal, partea întreagă de partea fracţionară.
   YIRÎL, -A, virili, -e, adj. De bărbat, specific bărbatului sau masculului.
   YIROTIC,-A, virotici, -ce, adj. Privitor la virus; care se datoreşte unui virus.
■ VIROZA, viroze, s.f. Nume generic dat pentru bolile oamenilor, animalelor şi plantelor provocate de virusuri.
   VIRTUAL, -A, virtuali, -e, adj. Care există numai ca posibilitate, fără a se produce (încă) în fapt. [Pronunţat: -tu-al]
   VJLKTUALITĂTE, virtualităţi, : s.f. (însuşirea a) ceea ce este virtual; posibilitate. [Pronunţat: -Zu-a-]
’ YIRTUOS, -OASA, virtuoşi, -oase, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care respectă şi realizează în mod consecvent dezideratele etice; înzestrat cu multe calităţi; (despre manifestările oamenilor) care denotă virtute. ♦ Corect; cast. [Pronunţat: -ta-os] •
   VJRTUOZ, virtuozi, s.m. Persoană care stăpîneşte în mod desăvîrşit tehnica unui instrument muzical sau,
p. gener., tehnica unei arte. [Pronunţat: -tu-oz]
   VlRTUOZITATE, virtuozităţi, s.f. însuşirea de a fi virtuoz în executarea unei bucăţi muzicale; p. gener. măiestrie, dexteritate, iscusinţă deosebită într-un anumit domeniu de activitate (artistică). [Pronunţat: -iu-o-]
   VIRTUTE, virtuţi, s.f. 1. însuşire morală pozitivă a omului; însuşire de caracter care urmăreşte în mod constant idealul etic, binele; integritate morală. ♦ înclinaţie statornică specială către un anumit fel de îndeletniciri sau de acţiuni frumoase. 2. (în expr.) în virtutea..., pe baza, în puterea, ca urmare a...
   VIRULENT. -A, virulenţi, -te, adj. Care are o mare toxicitate; care este în stare să provoace boli; (despre boli) care este cauzat de un virus. + Fig. Distrugător, nimicitor; de o mare violenţă.
   VIRUS, virusuri, s.n. Agent patogen, vizibil numai cu microscopul electronic, care are forme diferite şi care se reproduce numai în interiorul celulelor vii, provocind diverse boli infecţioase. ♦ Toxina acestui agent. [Pl. şi: (m.) viruşi^
   VIRUSOLOGIE s.f. Disciplină care se ocupă cu studiul virusurilor; infra-microbiologie.
   VIS, visuri, s.n. 1. înlănţuire de imagini şi de idei care apar în conştiinţa omului în timpul somnului. ♦ Fig. Atmosferă, imagine, frumuseţe ireală;
2.  Reverie, meditaţie, visare. 3. Fig. Iluzie deşartă; gînd, idee, aspiraţie irealizabilă. ♦ Dorinţă arzătoare. [Pl. şi: me]
   YISCERÂL, -A, viscerali, -e, adj-Care aparţine viscerelor, privitor la viscere. O Funcţie viscerală, funcţie a centrilor nervoşi vegetativi, simpatic şi parasimpatic, care coordonează activitatea organelor din viscere. Ganglioni viscerali, masă de substanţă
VISCERE-VITAMINĂ
874
nervoasă situată în regiunea viscerală a corpului unei moluşte.
  VÎSCEEE s.n. pl. Totalitatea organelor care se află în marile cavităţi ale corpului, în special în cavitatea abdominală, la oameni şi la animale.
  VÎSCGL, viscole, s.n. Vînt puternic care bate continuu sau în rafale, . însoţit de ninsoare sau de lapoviţă.
  YÎSCOZĂ, viscoze, s.f. 1. Dispersie macromoleculară de xantogenat de celuloză în soluţie apoasă de hidroxid de sodiu, lichid vîscos, de cuibare galbenă pînă la brună, folosită la fabricarea celofanului, a fibrelor artificiale de tip viscoză (2). 2. Denumire dată fibrelor artificiale obţinute din viscoză (1), din-care se fabrică mătasea artificială şi celofibra.
, YÎSCOZIMETRU, viscozimetre, s.n. Aparat cu care se măsoară viscozita-tea fluidelor.
  YISCOZITĂTE, viscozităţi, s.f. însuşire a unui fluid de a fi vîscos, de a opune rezistenţă la curgere.
  YIST s.n. Joc de cărţi care se joacă între trei sau patru persoane.
  VISTIER, vistieri, s.m. Titlu dat marelui dregător care avea în sarcina sa administraţia financiară a ţării şi a vistieriei statului, în evul mediu, în ţările române; persoană care avea acest titlu; vistiernic. [Pronunţat: -ti-er]
  VISTIERIE, vistierii, s.f. Denumire dată, în trecut, instituţiei care administra tezaurul statului, precum şi localului în care se păstra acesta. [Pronunţat: -ti-e-]
  YlŞIN, vişini, s.m. Pom fructifer din familia rozaceelor, cu frunze lucioase, dinţate pe margine, cu flori albe, care se cultivă pentru fructele sale (Prunus cerasus).
  'VIŞINĂ, vişine, s.f. Fructul vişinului, o drupă sferică, mică, .zemoasă, de culoare roşie închisă, cu gust acrişor, comestibilă.
  YITÂCiSE, vitacee,s.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate lemnoase, agăţătoare, cu frunze alterne, cu flori actinomorfe grupate în inflorescenţe şi cu fructe bace cărnoase, în general dulci, comestibile; (şi la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pronunţat: -ce-e]'
  YÎTĂL, -Ă, vitali, -e, adj. 1. Care este caracteristic sau esenţial pentru viaţă, în care rezidă viaţa; de viaţă, al vieţii. 2. Foarte important, fundamental, esenţial, de bază; indispensabil.
  YITÂLÎSM s.n. Curent idealist în biologie, care explică procesele de viaţă prin prezenţa, în organismul viu, L a unui principiu imaterial şi necunoscut, căruia îi sînt subordonate toate procesele fizico-chimice.
  YITALÎST, -Â, vitalişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care aparţine vitalismului, privitor la vitalism. ♦ Fig. Plin de forţă vitală; energic, dinamic. 2; S.m. şi f. Adept al vitalismului.
  YÎTALITĂTE s.f. Caracterul a ceea ce este viu; putere de viaţă, vigoare vitală; energie, forţă, dinamism.
  YITAMÎNĂ. vitamine, - s.f. Denumire dată unor compuşi organici cu structură complexă, naturali sau sintetici, hidrosolubili sau liposolubili, necesari organismului, avînd un rol esenţial în menţinerea proceselor celulare vitale. O Vitamina .A, QoH* OH, vitamină antixeroftalmică, prezentă în unt, brînză, lapte, untură. de peşte, gălbenuş de ou etc., liposolubilă, a cărei lipsă în alimentaţie duce la, tulburarea vederii,, la scăderea rezistenţei la infecţii microbiene, la încetarea creşterii la animale tinere; axerofţol, retinol. Vitamina At, vitamină care se formează din vitamina A, în grăsimea peştilor marini, substanţă cristalizată, de culoare galbenă, folosită în tulburări oculare, infecţii cronice, dermatite. arsuri etc. Vitamina
875
VITAMINIC-VITEZA
A2, vitamină care se formează din vitamina A, în grăsimea peştilor de apă dulce, ulei galben-auriu, uşor oxidabil, cu activitate biologică mai slabă decît a vitaminei Ax. Vitamina B (complex), grup de factori activi care se găseşte în drojdia de bere, în ficat, în lapte, în malţ etc., solubil în apă, cu largi şi variate utilizări medicale. Vitamina Bt, C12Hj6ON4S, component al vitaminei B, substanţă cristalină, albă, solubilă în apă, obţinut prin extracţie din drojdia de bere, a cărui lipsă în organism provoacă tulburări ale sistemului nervos şi circulator, precum şi boala beri-beri la găini; aneurină, tiamină. Vitamina Bz, Cl7H20N4O6, component al vitaminei B complex, extras din ficat, lapte, malţ, albuş de ou etc., substanţă cristalină, de. culoare galbenă, solubilă în apă, folosit în reglarea tulburărilor metabolismului glucidelor şi ale creşterii; lactoflavină, riboflavină. Vitamina Be, C8Hn03N • HC1, component al vitaminei B complex, antipelagros, extras din drojdia de bere, ulei de germeni de grîu, ficat, substanţă cristalină, folosit pentru prevenirea unor afecţiuni ale pielii, asteniilor, insomniilor etc.'; adermină, piridoxină. Vitamina B12, C63H90O14N14PCo, component al vitaminei B complex, extras din ficat, din flora brînzeturilor fermentate, substanţă cristalină, de culoare roşie încbis, factor de creştere şi antianemic; cobalamină. Vitamina C, C6H706, vitamină extrasă din capsula renală, din lapte, fructe, portocale, tomate etc., substanţă cristalină, albă, solubilă în apă, cu proprietăţi oxido-reducătoare, uşor oxidabilă în aer, folosită în tratamentul anemiei, scor-butului etc.; acid ascorbic. Vitamina D (sau D3),               vitamină  extrasă
din untura de peşte, substanţă cristalizată sub formă de ace, insolubilă în apă, solubilă în grăsimi, folosită împotriva tulburărilor în asimilaţia calciului şi fosforului, în prevenirea rahi-
tismului etc. Vitamina D2, C28H440, vitamină existentă in untura de peşte şi în ficatul păsărilor şi obţinută prin iradierea ergosterolului, folosită ca medicament preventiv antirahitic; calci-ferol. Vitamina E, C29H50O2, vitamină extrasă din uleiuri de germeni de cereale, ulei incolor sau gălbui foarte solubil în grăsimi, - uleiuri, solvenţi organici, folosită în tratamentul sterilităţii, al unor boli ale cordului, al unor afecţiuni hepatice etc.; tocoferol. Vitamina PP (sau antipelagroasă), C6H6ON2, amida acidului nicotinic, existentă în plante şi la animale, solubilă în apă, folosită ca medicament pentru prevenirea şi tratarea pelagrei'; nicotinamidă.
   YITAMfNIC, -1, vitaminici, -ce, adj. Care conţine vitamine, bogat în vitamine; care se referă la vitamine; vitaminos.
   VITĂ, vite, s.f. Nume generic dat animalelor domestice mari, mai ales cornutelor. O Vite mari, denumire generică pentru boi şi pentru vaci. Vite mici, denumire generică pentru
oi  şi pentru capre.
   YITEĂZ, viteji, s.m. Stăpîn de pămînt (similar cavalerului din Apusul Europei), cu sarcini militare deosebite, în ţările române, în evul mediu.
   YITELÎN -Ă, vitelini, -e, s.f., adj.
1.  S.f. Proteină cu fosfor, similară globulinei, care se găseşte, combinată cu lecitina, în gălbenuşul de ou, la reptile şi la păsări. 2. Adj. Care aparţine vitellusului, privitor la vitellus, care conţine vitellus.
   VITELLUS s.n. Termen care indică substanţele de rezervă acumulate în ovare sau în ou, care servesc la formarea embrionului, dar mai ales ca substanţă nutritivă în embriogeneză; gălbenuş.
   V1TJ&ZĂ. viteze, s.f. 1. (Mat.) Vector definit ca derivata vectorului de poziţie al unui punct material. 2. (Fiz.)
VITEZOMETRU-VIVARIU
876
Mărime numeric egală cu cîtul dintre spaţiul parcurs de un mobil şi timpul în care a fost parcurs acel spaţiu; cîtul, raportul dintre variaţia unei mărimi şi timpul în care se produce această variaţie. <0 Viteză momentană (sau instantanee), viteza măsurată pentru un interval de timp tinzînd către zero. Viteză medie, viteza unui mobil aflat în mişcare uniformă care ar parcurge acelaşi spaţiu în acelaşi timp cu mobilul dat. Viteză unghiulară, raportul dintre unghiul parcurs de raza vectoare şi intervalul de timp corespunzător. (Chim.) Viteză de reacţie, raportul dintre cantitatea unei substanţe care intră în reacţie, transformată în cursul unei reacţii, şi timpul cît a durat transformarea ei.
  YITEZOMETRU, vitezometre, s.n. Instrument folosit pentru măsurarea vitezei de deplasare a unui vehicul rutier.
  YITÎCOL, -Ă, viticoli, -e. adj. Care aparţine viticulturii, privitor la viticultură. + Care posedă culturi întinse de vii, bogat în vii.
  VITICULTORI s.f. (Ştiinţă care se ocupă de) cultura viţei de vie.
  VITRĂLIU, vitralii, s.n. Fereastră decorată cu o compoziţie alcătuită din bucăţi de sticlă colorate sau pictate, montate într-o reţea de rame metalice.
  VÎTREG, -Ă, vitregi, -ge, adj. Duşman, ostil, vrăjmaş.
  V1TREGÎE, vitregii, s.f. Ostilitate, duşmănie, vrăjmăşie; răutate. + Po-trivnicie.
  VITRUFICÂRE, vitrificări, s.f. Transformare a unui amestec de silicaţi într-o masă sticloasă, amorfă, prin topire şi solidificare.
  YITRÎNĂ, vitrine, s.f. Spaţiu special amenajat într-un magazin, de obicei in spatele ferestrei dinspre stradă, unde se expun principalele (modele de)
 mărfuri; fereastră care închide (spre stradă) acest spaţiu.
    VITRIOL s.n. (Chim.; pop.) Acid sulfuric. [Pronunţat: -tri-ol]
    YITRIOLĂT, -Ă, vitriolaţi, -Ze, adj. (Rar) Ars. [Pronunţat: -tri-o-]
    VITROS, -OASĂ, vitroşi, -oase, adj. (Cu aspect) sticlos. O (Geol.) Structură văroasă, - structură sticloasă, la rocile eruptive. (Anat.) Corp vitros sau umoare v itroasă,.. sub stanţă gelatinoasă situată în camera posterioară a ochiului, secretată de procesele ciliare şi învelită în hialoidă.
    YlŢĂ, viţe, s.f. 1. (Adesea urmat de determinarea „de vie“) Numele mai multor plante perene din familia vita-ceelor, cu rădăcini puternice, cu tulpini lemnoase, cu lăstari subţiri şi cu frunze mari, lobate, cu florile dispuse în racem şi cu fructele bace, aşezate în ciorchine; vie (Vitis). ♦ Fiecare dintre lăstarii lungi şi flexibili de viţă (1). ♦ Curpen, vrej. 2. (Pop.) Şuviţă de păr. 3. Fig. Descendent, urmaş, vlăstar; p. ext. neam; soi, fel.
    YIŢEĂ, viţele, s.f. Partea femelă a bovinelor, pînă la vîrstă de un an; viticăl
    9 -)
                                                VTŢfiL, viţei, s.m. 1. Puiul mascul „ a’ vacii, pînă la vîrstă de circa un an.
 2.  (Reg.) Pui de cerb.
    YTVĂCE adj. invar: 1. (Livr.) Vioi, ager, plin de vitalitate, de viaţă.
 2.  (Despre plante) A cărei viaţă şi vegetaţie durează mai mulţi ani, fără ,a fi necesară o nouă însămînţare ; peren.
    V1VACITĂTE s.f. Vioiciune, sprinteneală (în mişcări, în comportări, în reacţii).
    ViVĂRIU, vivarii, s.n. Loc special amenajat (cameră, cutie sau bazin) unde sînt crescute (pentru studiu) diferite animale terestre sau acvatice, care trebuie să imite biotopul natura] al animalelor respective (acvariu, te-rariu, acvaterariu).
877
VIVAT-VÎLVOARE
    VlVAT interj. (Mai ales ca urare la petreceri) Trăiască! La mulţi ani!
♦   (Substantivat) Aclamaţie.
    vmpĂB, -1, vivipari, -e, adj. 1. (Despre animale; adesea substantivat) Care dă naştere la pui vii (complet dezvoltaţi în organismul-matern). 2. (De-pre plante) Care se înmulţeşte prin muguri desprinşi de pe planta-mamă, seminţele germinlnd in fruct.
    VlVJUfARITĂTEs.f. (In expr.) Vivi-paritatea mamiferelor, însuşire a mamiferelor de a naşte pui vii.
    VIZATĂ, vizete, s.f. Deschidere mică (circulară), prevăzută cu un sistem de lentile, făcută într-o uşă, pentru a permite cuiva să vadă in. exterior (sau în interior); vizor.
    YIZÎBIL, -Ă, vizibili, -e, adj. Care poate fi văzut cu ochiul liber.
    VIZIGOŢI s.m. pl. Populaţie care făcea parte din grupul goţilor şi care a migrat, în sec. IV, din nordul Mării Negre în Peninsula Balcanică, iar de aici, la începutul sec. V, în Galia sudică, unde a format regatul vizigot (418-507).
    YIZIONĂR, -Ă, vizionari, -e, adj.
1.  (Despre oameni; adesea substantivat) Care se lasă stăpînit de vise1, de idealuri (nelegate de realitatea imediată); care prevede, prevesteşte evenimente. 2. Cu caracter de viziune (3); fantastic; extravagant. [Pronunţat: -zi-o-]
    YIZÎR, viziri, s.m. Nume dat unor înalţi demnitari în ţările musulmane. O Mare vizir, nume dat primului--ministru în Imperiul otoman, care conducea sfatul împărătesc, rezolva treburile armatei, avea în grijă „drapelul sfint al profetului".
    vizitIu, vizitii, s.m. Persoană care mînă (ca profesionist) caii la o trăsură, la o căruţă etc.
    VIZIUKE, viziuni, s.f. 1. Percepţie vizuală. 2. Mod de a vedea, de a concepe lucrurile; concepţie, opinie. O
Viziune artistică, mod specific al artistului de a vedea, de a simţi şi de ă interpreta realitatea. 3. Percepţie imaginara, a unor lucruri nereale. + Ceea ce i se pare cuiva că vede ca urmare a acestei percepţii. [Pronunţat: -zi-u-]
   VIZOR, vizoare, s.n. Dispozitiv la un aparat sau la un instrument optic care permite delimitarea, după necesitate, a cîmpului vizual şi a liniei de vizare sau citirea indicaţiilor de pe o scară gradată. <► Vizetă.
   VTZUĂL, -Ă, vizuali, -e, adj. 1. Care se referă la simţul văzului, care aparţine vederii; de vedere. O Rază (sau linie) vizuală, linie dreaptă, imaginară, care uneşte ochiul observatorului cu obiectul observat. Cimp vizual, porţiune de spaţiu pe care o poate cuprinde cineva o dată cu privirea. Tip vizual, persoană care are o deosebită acuitate a percepţiilor obţinute prin văz. Memorie vizuală, memorie care reţine cu precădere imaginile văzute.
2.  Care se adresează văzului. Arte vizuale. [Pronunţat: -zu-al\
   VIZUALITĂTE s.f. Capacitatea de a vedea. [Pronunţat: -za-a-]
   TTZUÎNĂ, vizuini, s.f. Loc de adăpost pe care şi-l sapă în pămînt sau şi-l amenajează unele animale sălbatice; (pop.) vizunie.
   YIZUNÎEjf'izKnii, s.f. (Pop.) Vizuină.
   YÎLCEĂ, vttcele, s.f. 1. Vale îngustă şi puţin adîncă, cu fundul aproape plat şi cu versanţii în pantă uşoară; vilcică. 2. (Reg.) Pirîu care curge de-a lungul unei vîlcele (1).
   YÎLCÎCĂjf'KceZe, s.f. (Geogr.) Vilcea.
   VÎLTOĂRE, viitori, s.f. Loc adincit în albia unui rîu, unde apa formează vîrtejuri; vîrtej format de apă in acest loc; bulboană, bulboacă.
   YÎLVOĂRE, vUvori, s.f. (Pop.) Flacără mare.
VÎNA-VÎSCOS
878
   VÎNĂ, vlnez, vb. I. Tranz. A pîndi, a urmări , şi a ucide animale sau păsări sălbatice.
   VÎNĂT, (2) vlnaturi, s.n. 1. Vînătoa-re. 2. Ceea ce vînează cineva. ♦ Carnea,unui animal vînat.
   VlNĂ, vine, s.f. 1. (Anat.) Venă.
2.  (Geol.) Filon.
   VÎNĂT OĂRE, vlnători, s.f. Acţiunea de a vîna si rezultatul ei;' vînat.
                  » •
   VÎNĂTOR, vlnători, s.m. Persoană care vînează, care practică vînătoarea. O Vinător de munte, ostaş infanterist special instruit, echipat şi înzestrat pentru a lupta în regiuni muntoase.
   vfNĂTĂ, vinete, s.f. (Bot.) Pătlăgea vînătă.
   VÎNĂTOR^SC, -EĂSCĂ, vtnătoreşti, adj. Care aparţine vînătorii sau vînă-torului, privitor la vînătoare sau la vînător; cinegetic.
   VÎNJ<3S, -OĂSĂ, vlnjoşi, -oase, adj. Puternic, viguros; musculos.
   VÎNT, vlnturi, s.n. Curent orizontal de mase de aer atmosferic care se deplasează accidental, permanent sau periodic, datorită diferenţei de presiune existente între două regiuni ale atmosferei. O Vlnt solar, flux continuu de particule încărcate electric, bogate în energie, din plasma solară, care se propagă în spaţiu, cu viteze foarte ridicate, pînă la distanţe extrem de mari, influenţînd cîmpul magnetic al pămîntului şi ducînd la formarea aurorelor polare.
   VÎNTOĂSE s.f. pl. (Mitol. pop.) Iele.
   YÎNTULEŢ, vlntuleţe, s.n. Vînt slab, uşor.
   »
   YlNZOLEĂLĂ, vinzoleli, s.f. (Fam.) Frămîntare, agitaţie, mişcare intensă.
   VÎNZOLÎ, vtnzolesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (Fam.) A (se) frămînta, a (se) zbate, a (se) agita.
   VÎRF, vîrfuri, s.n. 1. (Mat.) (Pentru un unghi) Punctul-origine comună a
semidreptelor ce reprezintă laturile unghiului. ♦ (Pentru un poligon sau un poliedru) Punctul comun a două laturi, respectiv a două muchii, ale unui poligon sau ale unui poliedru.
♦  (Pentru piramidă sau con) Punctul comun al muchiilor laterale, respectiv al generatoarelor, unei piramide sau ale unui con. ♦ (Pentru o conică) Fiecare dintre punctele de intersecţie ale conicei cu axele ei de simetrie. 2. Partea cea mai de sus (ascuţită) a unui munte, a unui deal etc. sau a unor obiecte înalte (copaci, case etc.).
  VÎRSTĂ, vîrstez, vb. I. Tranz. (Pop.) A face, a pune dungi; a împestriţa; a lăsa dîre.
  VÎRSTNIC, -Ă, vlrstnici, .-ce, adj. (Despre oameni) Care este trecut de epoca tinereţii, înaintat în vîrstă.
  vIrşă, vlrşe, s.f. Unealtă de pescuit alcătuită dintr-un coş lunguieţ, făcut din plasă sau din nuiele de răchită împletite, cu gura îngustă şi întoarsă. înăuntru în formă de pîlnie.
  VÎRTfiJ, vîrtejuri, s.n. 1. Rotire a apei (sau a spumei apei) sub formă de cercuri repetate, în locul unde se cufundă cineva sau ceva. ♦ Bulboană, vîltoare. 2. Fig. Vălmăşag, buimăceală.
  VÎRT(5S adv. (Pop.; în expr.) Mai vlrtos, mai ales, mai cu seamă; mai mult, cu atît mai mult.
  VÎRTtJTE, virtuţi, s.f. (înv. şi arh.) Putere, tărie, vigoare; curaj.
  VÎSC s.m. Plantă semiparazită care creşte pe ramurile unor copaci sau ale unor pomi fructiferi, cu frunzele tari, pieloase, totdeauna verzi, cu tulpină ramificată şi cu fructele nişte bobiţe albe sau gălbui, bace globuloase, folosită, ca plantă medicinală (Viscum album).
  VÎSCOS,i-OĂSĂ, vlscoşi, -oase, adj. Care prezintă viscozitate; cleios, lipicios.
879
VÎSL&-VOINŢĂ
   VÎSLĂ, vîsle, s.f. Unealtă de lemn cu care se conduce o ambarcaţie, formată dintr-o parte mai lată, care loveşte apa, şi dintr-o coadă lungă, de care ţine vîslaşul; ramă, lopată.
   VlSLl, vislesc, vb. IV. Intranz. A mînui vislele în apă, făcînd să înainteze o ambarcaţie.
                  *
   VLĂGĂ s.f. Putere, forţă, vigoare.
   VLĂDÎCĂ, vlădici, s.m. (înv.) Stă-pînitor, domn; principe.
   VLĂGUÎ, vlăguiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A epuiza sau a fi epuizat de puteri; a (se) slei, a (se) istovi.
   VOCABULĂIÎ, vocabulare, s.n. Totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. O Vocabular activ, totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv de cineva în exprimare şi care variază de la un vorbitor la altul, de la o categorie de vorbitori la alta. Vocabular pasiv, totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le înţeleg, dar nu le folosesc decît accidental.
   VOCĂBULĂ, vocabule, s.f. (Livr.) Cuvînt, vorbă.
   VOCĂL, -Ă, vocali,-e, adj. Care aparţine vocii, privitor la voce; care serveşte la formarea vocii. ♦ Executat cu vocea, cîntat din gură.
   VOCĂLĂ, vocale, s.f. (Fon.) Sunet al vorbirii la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber din gură, fără să intîlnească nici un obstacol; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet.
   YOCATlY. vocative, s.n. (Gram.) Caz al declinării care exprimă o chemare sau o invocare adresate cuiva.
   YOCĂŢIE.. vocaţii, s.f. Aptitudine deosebită pentru o anumită artă, ştiinţă sau activitate.
   YOGE voci, s.f. 1. Facultate specifică omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; glas.
 2. Însuşire, aptitudine pe care o au
 unele persoane de a cînta frumos din gură.
   VOCIFERA, vociferez, vb. I. Intranz. A vorbi răstit, minios, cu glasul ridicat.
   VODEVlL, vodeviluri, s.n. Specie de comedie uşoară sau de farsă (într-un act), cu intrigă complicată, neverosimilă şi nemotivată, cu personaje superficial realizate, în textul căreia sînt intercalate cuplete care se cîntă cu acompaniament orchestral.
   VOGĂ s.f. (Franţuzism) Interes viu, dar trecător, provocat de o persoană, de o modă, de o idee etc.
   VOIEVOD, voievozi, s.m. 1. (Titlu însemnînd „conducător de oaste",) cîr-muitor al unei formaţiuni statale cuprin-zînd mai multe cnezate, în perioada premergătoare întemeierii statelor feudale româneşti. 2. Titlu dat domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti, precum şi guvernatorului Transilvaniei din orin-duirea feudală; persoană care avea acest titlu; vodă. [Pronunţat: vo-ie-]
   VOIEVQDĂT, voievodate, s.n. Teritoriu aflat sub conducerea unui voievod. [Pronunţat: vo-ie-]
   YOINlC, voinici, s.m. Ţăran liber care lupta călare (şi era înarmat pe cheltuiala sa cu arcuri, săgeţi, suliţe, săbii, platoşe) în Moldova, în evul mediu.
   VOINICESC,-EĂSCĂ, voiniceşti, adj. Vitejesc, eroic.
   YOINICOS,-OĂSĂ,        voinicoşi,-oase,
adj. (Fam.) Bine făcut, voinic, puternic.
   YOÎNŢĂj voinţe, s.f. 1. Proces psihic de reflectare activă a realităţii, al cărui specific constă în orientarea conştientă a omului spre realizarea unor scopuri şi în efortul depus pentru învingerea obstacolelor ivite în calea îndeplinirii scopurilor fixate. ♦ Trăsătură de caracter manifestată prin hotărîre fermă şi perseverentă în învingerea piedicilor, greutăţilor, încurcăturilor de orice fel. 2. Ceea ce hotărăşte
VOLANT-VOLUM
880
cineva; hotărîre, decizie, voie. + învoire, consimţămînt, permisiune. 3. Intenţie, scop, ţel, ţintă. 4. Dorinţă, poftă, chef.
   YOLĂNT, -Ă, volanţi,-te, adj. Detaşabil, mobil. O Foaie volantă, tipăritură pe o singură foaie care se difuzează publicului ca manifest, ca afiş etc.
   V0LATlL,-Ă, volatili,-e, adj. (Despre substanţe lichide) Care se transformă uşor în vapori, la temperatura si la presiunea obişnuite; volatiliza-bil.
   YOLATILIZĂ, volatilizez, vb. I. Refl. A se evapora, a se transforma rapid în vapori, la temperatura şi la presiunea obişnuite.
   VOLBURĂ, .volburi, s.f. I. Yînt puternic cu vîrtejuri. n. Plantă erbacee perenă din familia convolvulaceelor, cu tulpina tîrîtoare sau agăţătoare, volubilă, cu flori albe sau roz, care creşte în culturile agricole; rochiţa--rîndunicii, poala-rîndunicii, adormiţe-le (Convolvulus arvensis)..
   VOLEI s.n. Joc sportiv care se dispută, cu o minge specială, între două echipe formate fiecare din cîte şase jucători, pe un teren dreptunghiular despărţit, la mijloc, de o plasă înaltă.
   VGLITÎY, -Ă, volitivi,-e, adj. (Psih.) Voliţional.
   VOLIŢÎONÂL,-Ă, voliţionali,-e, adj. (Psih.) Care se referă la voinţă, care este determinat de voinţă; volitiv. [Pronunţat: -ţi-o-]
   VOLÎŢltJNE, voliţiuni, s.f. (Psih.) Act de voinţă. [Pronunţat: -ţi-u ]
   VOLNICÎE, volnicii, s.f. (înv.) Libertate, independenţă. ♦ Autorizaţie; (concr.) act scris prin care se acordă un drept, o autorizaţie, o calitate; încuviinţare.
   VOLT, volţi, s.m. (Fiz.) Simbol V. Unitate de măsură a potenţialului electric, a luminii . electrice, a tensiunii
electromotoare, egală cu tensiunea de la capetele unui conductor care, străbătut de un curent de un amper, dezvoltă o putere de un watt.
  VOLTĂIC, -A, voltaiei, -ce, adj. Care se referă la pilele electrice sau la bateria electrică. [Pronunţat: -ia-ic]
  VOLTĂ J, voltaje, s.n. (Fiz.) Tensiune electrică măsurată în volţi.
  VOLTAM'ETRU, voltametre, s.n. Aparat pentru studiul electrolizei, care permite determinarea intensităţii unui curent electric sau a cantităţii de electricitate prin măsurarea cantităţii de substanţă depuse pe cale electrolitică.
  V OLT-AMPUÎR, volt-amperi, s.m. (Fiz.) Simbol VA. Unitate de măsură a puterii electrice aparente a unui circuit electric de curent alternativ la capetele căruia tensiunea este de un volt şi prin care trece un curent de un amper.
. VOLTAMPERM&TRU, voltamperme-tre, s.n. Instrument electric de măsură care cuprinde un voltmetru şi un ampermetru într-o cutie comună, putînd fi folosit, succesiv, ca voltmetru şi ca ampermetru.
  VOLTMETRU, voltmetre, s.n. Instrument electric folosit pentru măsurarea tensiunii electrice şi a tensiunii electromotoare, cu indicaţiile scalei exprimate direct în volţi sau în multiplii ori submultiplii voltului. O Voltmetru electronic, aparat electronic pentru măsurarea tensiunii electrice.
  VOLtJBIL,-Ă, volubili,-e, adj. 1. Care are uşurinţă şi rapiditate în vorbire; (despre manifestări ale oamenilor) mobil; prompt; spontan. 2. (Despre unele plante) Care îşi răsuceşte tulpina în spirală în jurul unui suport.
  VOLUBILITATE s.f. Uşurinţă de a vorbi mult şi curgător. ♦ Spontaneitate; promptitudine (în acţiuni).
  VOLtJM, volume, s.n. I. 1. (Fiz.) Spaţiu ocupat de un corp, definit prin
881
VOLUNTAR-VORNIC
parametrii de temperatură şi de presiune. O Volum, atomic, raportul dintre masa atomică şi densitatea unui element oarecare. Volum molecular (sau molar), volum ocupat de o moleculă--gram (mol) din orice gaz, la temperatura de 0°C şi la presiunea de 760 mm Hg; constantă a tuturor substanţelor în stare gazoasă,-cu valoarea de 22412 cm3. Legea volumelor constante, lege după care substanţele gazoase reacţionează sau rezultă din reacţii în raporturi de volum bine definite şi constante. 2. (Mat.) Număr pozitiv asociat unui domeniu tridimensional ca măsură a lui, determinat, pentru corpurile geometrice uzuale, prin formule de calcul şi, în general, cu ajutorul calculului integral. II. Carte (legată sau broşată) avînd, în general, mai mult de zece coli de tipar; fiecare dintre cărţile care alcătuiesc împreună o lucrare unitară; tom.
   VOLUNTAR, -Ă, voluntari, -e, adj., s.m. şi f. I. Adj. 1. Care acţionează de bunăvoie, din proprie iniţiativă, nesilit de nimeni, în mod conştient; (despre acţiuni) care se face de bunăvoie, fără constrîngere. O Act voluntar, acţiune săvîrşită de cineva în mod conştient, voit. 2. Care exprimă, denotă voinţă. 3. Care îşi impune voinţa; autoritar. II. 1. S.m. Persoană care intră în armată din proprie dorinţă spre a face serviciul militar (înainte de a fi împlinit vîrstă cerută). ♦ Persoană care ia parte la o campanie militară din proprie iniţiativă sau care se oferă să execute o misiune de luptă.
 2. S.m. şi f. Persoană care se oferă să facă un serviciu de bunăvoie şi dezinteresat.
   VOLUNTARISM s.n. 1. Concepţie filozofică iraţionalistă care pune la baza existenţei voinţa cosmică, văzută ca o forţă oarbă. 2. Curent filozofic idealist-subiectivist care neagă existenţa legilor obiective ale naturii şi necesitatea lor în societate şi atribuie
 voinţei o importanţă primordială, ho-tărîtoare, opunînd-o legilor obiective.
3.  Concepţie psihologică ce atribuie procedeelor voliţionale rolul hotărîtor în viaţa psihică. 4. Atitudine, mod de comportare sau de conducere determinate de voinţa personală â cuiva; domnia voinţei personale.
   VOLUPTÂTE, voluptăţi, s.f. 1. Plăcere a simţurilor, a trupului. 2. Desfătare sufletească; încîntare, satisfacţie.
   VOLUPTUOS. - OĂSĂ. voluptuoşi, -oase, adj. (Adesea fig.) 1. Care inspiră sau produce voluptate, plin de voluptate. 2. Incîntător. [Pronunţat: -Zk-os]
   VOLtJTĂ, volute, s.f. (Arhit.) Ornament în formă de spirală folosit la capitelurile coloanelor ionice, corintice şi compozite. + P. gener. Ornament în spirală.
   voanSR, vomere, s.n. Os lat nepereche care alcătuieşte scheletul nasului şi care desparte fosele nazale.
   YOPSEĂ, vopsele, s.f. Suspensie de pigmenţi în ulei de in, în soluţii sau în emulsii de polimeri etc., care, aplicată în strat subţire pe o suprafaţă oarecare, dă o peliculă colorată mată sau semilucioasă, folosită în scop decorativ, de protecţie anticorosivă, igienico--sanitară etc.
   YORBÎRE, vorbiri, s.f. 1. Folosire a limbii în procesul de comunicare între membrii unei anumite colectivităţi.
♦   Limbaj. O Vorbire articulată, vorbire născută în procesul muncii şi vieţii colective, ca mijloc specific uman de comunicare, devenind mijlocul de vehiculare a ideilor. + Fel de a vorbi, mod de a se exprima. 2. Limbă; grai.
   Y0RBÎT,-Ă, vorbiţi,-te, adj. Rostit, exprimat, spus; p. ext. expus oral. O Limba vorbită, limba întrebuinţată obişnuit în viu grai, limba uzuală.
   YORNIC, vornici, s.m. 1. (In orînduirea feudală, în ţările române) Denumire dată marelui dregător însărcinat cu supravegherea curţii domneşti,
VQRNICIE-VRĂJMĂŞIE
S82
avînd însemnate atribuţii administrative, judecătoreşti, şi militare. O Mare vornic, cel dinţii ''boier din divan, avînd sarcina de cirmuitor şi de înalt judecător ăl întregii ţări. ^ Reprezentant al domniei în oraşe, cu atribuţii judecătoreşti. 2. (înv.) Primar al unui sat sau al unui tîrg.
   VORNIClE. s.f. Demnitate, rang, funcţie de vornic.
   YOEOĂYĂ5 voroave, s.f. (înv. şi reg.) 1. Cuvînt, vorbă. 2. Discuţie, convorbire. 3. Discurs.
   VOT, voturi, s.n. 1. Exprimare a opiniei cetăţenilor unui stat în legătură cu alegerea reprezentanţilor lor în organele de conducere; opinie exprimată de membrii unei adunări constituite în legătură cu o candidatură, cu o propunere sau cu o hotărîre; adeziune dată în acest scop. <0 Vot universal., dreptul acordat tuturor cetăţenilor unei ţări, indiferent de ra.să, naţionalitate, sex, credinţă religioasă, grad de pregătire, stare materială, de a participa la aliegerile de deputaţi în organele centrale şi locale ale puterii de stat. Vot deliberativ, dreptul pe care îl are un cetăţean, membru al unui partid sau al unei organizaţii politice, obşteşti* un delegat la un congres, la o conferinţă etc. de a-şi exprima decizia efectivă privind adoptarea unei hotărâri, alegerea unei persoane etc. Vot consultativ, posibilitate acordată unui delegat sau unui invitat la un congres, la o conferinţă etc. de a-şi expune opinia asupra problemelor supuse dezbaterii, fără însă ă participa efectiv la adoptarea hotărîrilor. Vot de încredere (sau de neîncredere), vot prin care un parlament aprobă (sau respinge) politica guvernului ori un act al acestuia. Drept de vot, drept al alegătorilor de a-şi exprima voinţa pentru alegerea reprezentanţilor în organele reprezentative ale statului; sufragiu.
2.  Mod de adoptare a hotărîrilor de către organele de stat, obşteşti etc. O
Vot deschis, exprimare a opiniei prin ridicarea de mîini sau prin aplauze.
3.  (în expr.) Vot de blam, sancţiune prin care o colectivitate organizată îşi manifestă prin vot dezaprobarea faţă de o acţiune, de o atitudine etc. a unui membru al ei.
  VOTCĂ, votci, s.f. Rachiu foarte tare, făcut din alcool de cereale şi din apă cu duritate scăzută.
  Y0TlY,-Ăr votivi,-e,: adj. (Despre inscripţii) Care exprimă o făgăduinţă solemnă (faţă de divinitate); hărăzit, închinat divinităţii; Tablou votiv, fragment dintr-o pictură murală (bisericească) înfăţişînd pe ctitori, de obicei ,cu miniatura bisericii in mîini.
  YEĂBIE, vrăbii, s.f. Nume dat mai multor păsări sedentare din ordinul paseriformelor, cu talie mică, cu ciocul scurt, cu coada trunchiată, cu spatele brun cu dungi negre şi cu abdomenul cenuşiu-albicios (Passer).
  YRÂC, vracuri, s.n. Mod de depozitare şi de transport în grămezi neordonate.şi fără ambalaj al unor materiale sub formă de pulbere, granule sau bucăţi.
  VRACI, (yraci, s.m. (Pop.) Doctor; tămăduitor; vrăjitor.
  VRAF, vrafuri, s.n. Teanc; grămadă, morman.
  VRĂJĂ; vrăji, s.f. (în basme) Transformare miraculoasă a lucrurilor; farmec.
  YRĂB^TE, vrăbeţi, s.m. (Pop.) Băr-bătuşul vrabiei.
  YRĂJf. vrăjesc, vb. IV. 1. Intranz. (în basme şi în superstiţii) A face vrăji; (tranz.) a transforma în mod miraculos. O Expr. (Tranz.) A fi vrăjit, a fi ursit, scris, predestinat. 2. Tranz. Fig. A fermeca, a încînta.
  YRĂJMĂŞ,-Ă, vrăjmaşi,-e, s.m. şi f. Duşman; inamic.
  YRĂJMĂŞÎE, vrăjmăşii, s.f. Duşmănie, ură.
883
VREASC-VTJLVĂ
    VREASC, vreascuri, s.n. Creangă, ramură uscată şi desprinsă de pe copac (folosită la foc). + Fig. (Reg.) Fărîmă, pic.
    VREDNIC,-!, vrednici,-ce, adj. Capabil, destoinic, priceput.
    VREJ, vrejuri, s.n. Tulpină a unor plante agăţătoare sau tîrîtoare la cucurbitacee, unele rozacee etc.
    VREME s.f. Stare a atmosferei, la un moment dat şi într-un anumit loc, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice existente.
    VREMELNIC,-!, vremelnici,-ce, adj. De scurtă durată, care durează puţin, care este trecător.
    VREMUl. pers. 3 vremuieşte, vb. IV. Intranz. şi refl. (Pop.) (Despre vreme) A trece, a se scurge.
    VRERE, vreri, s.f. (Pop.) 1. Voinţă (1). ♦ (Psih.) Direcţionare a voinţei care se constituie într-o stare psihologică specifică. 2. Hotărîre, decizie.
 3. Dorinţă; poftă, plăcere. 4. Intenţie, scop.
    VţîIET, vuiete, s.n. 1. Zgomot puternic şi prelung (în natură); vljiit, freamăt. 2. Zgomot mare, gălăgie, vacarm, larmă. [Pronunţat: vu-iet]
    VULCĂN, vulcani, s.m. Ridicătură (muntoasă) a reliefului, de formă aproximativ conică, formată prin erupţia, la suprafaţa solului, a lavei şi a altor produse magmatice asociate, împinse pe o deschizătură mai largă (numită crater). O Vulcan activ, vulcan care erupe şi în zilele noastre. Vulcan stins, vulcan care şi-a încheiat activitatea cu mult timp în urmă. Vulcan noroios, mică ridicătură conică formată prin erupţia, la suprafaţa solului, a unor gaze dintr-un zăcămînt de hidrocarburi, care antrenează apă şi noroi.
    VULCĂNIC,-!, vulcanici,-ce, adj. Format prin acţiunea vulcanilor, format de vulcani; efuziv. O Rocă vulcanică, rocă magmatică efuzivă. Căptuşeală
 vulcanică, manta, îmbrăcăminte interioară a coşului vulcanic. Cenuşă vulcanică, masă de elemente de rocă fine aruncată în atmosferă de un vulcan în erupţie.
   VULCANIZĂRE, vulcanizări, s.f. Proces de transformare chimică a unui polimer plastic într-unul elastic, folosit la cauciucul natural (sau sintetic) brut.
   VULG s.n. (Depr.) Popor, norod, plebe; oameni de rînd.
   VULGÂR,-!, vulgari,-e, adj. 1. Ordinar, grosolan; josnic, mitocănesc. 2. Lipsit de originalitate; comun, obişnuit, banal. 3. (Mat.; în expr.) Logaritm vulgar, logaritm zecimal. 4. (Lingv.; în expr.) Limba latină (sau latina) vulgară, limba latină populară. 5. Lipsit de suport .ştiinţific; neştiinţific.
   VULGARITĂTE, vulgarităţi, s.f. Caracterul a ceea ce este vulgar (1), lipsit de distincţie; trivialitate, grosolănie; atitudine, vorbă etc. vulgară (1).
   VULGARIZĂRE, vulgarizări, s.f. Tratare simplistă, banalizare.
   VtJLPE, vulpi, s.f. Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui cîine, din familia canidelor, cu blana deasă, roşcată, cu coada lungă şi stufoasă, cu botul ascuţit, cu urechile drepte şi ascuţite; vulpoaică (Vulpes vulpes).
   VULPOĂIC!, vulpoaice, s.f. Vulpe.
   VULP(5l, vulpoi, s.m. Masculul vulpii.
   VULTĂN, vultani, s.m. (Reg.) Vultur.
   VtJLTUR, vulturi, s.m.Nume dat mai multor păsări răpitoare diurne, mari, din ordinul falconiformelor, cu ciocul lung, ascuţit şi coroiat, cu aripi lungi şi cu picioare'putemice, cu gheare tari, care se hrănesc cu pradă vie şi, uneori, cu stîrvuri; (reg.) vultan.
   VtjLYi, vulve, s.f. Partea externă a organului genital feminin, la mamifere, cuprinzînd labiile, spaţiul inter-labial şi clitorisul.
   WATT, waţi, s.m. (Fiz.) Simbol W. Unitate de măsură a puterii, .egală cu puterea care corespunde energiei sau lucrului mecanic de un joule într-o secundă.
   WATTMlîTRU, wattmetre, s.n. Instrument electric folosit pentru măsurarea (în waţi a) puterii electromagnetice dintr-un circuit electric.
   WATTORÂ, wattore, s.f. (Fiz.) Simbol Wh. Unitate de măsură a energiei electrice egală cu 3,6* IO3 j (3600 de jouli).
   WjSBER, weberi, s.m. (Fiz.) Simbol Wb. Unitate de măsură a fluxului magnetic, reprezentînd fluxul creat de un cîmp magnetic omogen de inducţie magnetică egală cu un tesla, printr-o suprafaţă plană egală cu un metru pătrat, normală} la vectorul inducţie magnetică.
   WJdlTE-SPIRIT s.n. Fracţiune petrolieră de distilare primară a ţiţeiului, intermediară între benzină şi petrol lampant, folosită ca solvent, în special în vopsitorie şi în industria lacurilor,
precum şi drept carburant special. [Pronunţat: uait-spirit]
    WÎDlAs.f. (Şi în expr. metal widia) Carbură de wolfram cu un conţinut de 6—13% cobalt, material cu o duritate excepţională, folosită la fabricarea/'cuţitelor de strung şi a altor scule7 âşchieto are utilizate în operaţiile de aşchiere rapidă. [Pronunţat: -di-a]
    WlTZs.n. (Livr.) Capacitate a fanteziei de a face asociaţii ciudate între elementele cele mai disparate, mai eterogene, sau de a disocia elemente care nu pot exista disparat; jocul imă1 ginaţiei; produs al inteligenţei. [Pronunţat: uit]
    WOLFRAM s.n. W cu Z =74. Element chimic cu caracter metalic, din grupa a Yl-a, secundară, a sistemului periodic al elementelor, de culoare albă-argintie, strălucitor, de densitate foarte mare, foarte greu fuzibil, maleabil, ductil, folosit la elaborarea unor oţeluri speciale (cu duritate, elasticitate şi rezistenţe mari), la fabricarea filamentelor pentru becuri electrice etc.; tungsten.
X
  XANTOFÎLĂ, xantofile, s.f. Pigment, ce însoţeşte (alături de carotină) clorofila, colorind, toamna, frunzele în galben, sau (împreună cu carotina) în oranj-roşu, întîlnindu-se frecvent în petalele colorate ale florilor galbene, în coaja unor fructe sau a unor rădăcini.
  XANTOGENĂT .s.n. (Chim.; în expr.) Xantogenat de celuloză, ester-sare al acidului ditiocarbonic, obţinut prin acţiunea sulfurii de carbon asupra alca-licelulozei, pulbere galbenă-portocalie, insolubilă în apă, solubilă în soluţie diluată de hidroxid de sodiu, folosit ca intermediar la fabricarea fibrelor artificiale de tip viscoză, a filmelor şi foilor de celofan etc.
  xEnie, xenii, s.f. Gen de epigramă satirică.
  XENOFOBIE s.f. Ură faţă de străini şi faţă de tot ceea ce este străin.
  XENON s.n. Xe cu Z=54. Element chimic cu caracter nemetalic, din grupa gazelor rare, care se găseşte în cantităţi foarte mici în aerul atmosferic, de unde se şi izolează, gaz incolor, monoatomic.
  XER0FÎLĂ, xerofile, adj., s.f. (Plantă) adaptată la un climat deşertic prin transformarea frunzelor în spini, prin formarea de tulpini suculente în care se depozitează apă de rezervă etc.
  XEEOFÎTĂ, xerofile, s.f., adj. (Plantă) adaptată pentru a trăi într-un
mediu cu umiditate scăzută, prezen-tînd numeroase adaptări (reducerea limbului foliar, îngroşarea epidermei, dezvoltarea rădăcinilor etc.).
  XEROFORM s.n. Substanţă medicamentoasă, compus al bismutului (bismut tribromfenolic), pulbere galbenă, cu valoare antiseptică, protector extern, cu acţiune favorabilă în gastroenterite şi în ulcer peptic.
  XEROFTÂLMÎE, xeroftalmii, s.f. Boală de ochi provocată de lipsa vitaminei A şi caracterizată prin uscarea şi contractarea conjunctivei pricinuită de insuficienţa secreţiei lacrimale şi prin opacifierea corneei, care, în unele cazuri, devine albă; xeroză.
  XEROGRAFÎE, xerografii, s.f. Procedeu tipografic folosit pentru reprezentarea unor imagini sau a unor texte, bazat pe impresionarea unei plăci electrizate acoperite cu un material sensibil la lumină.
  XEROX, xeroxuri, s.n. Aparat de reprodus şi de multiplicat, bazat pe procedeul xerografiei.
  XEROZĂ, xeroze, s.f. (Med.) Xerof-talmie.
                                   â
  XIFOtD, xifoide, s.n. Cartilaj de forma unui vîrf de sabie, care termină osul stern. + (Adjectival) Care aparţine xifoidului.
  XEFOIDLANj-Ă, xifoidieni,-e, adj. (Anat.) Care aparţine xifoidului, privitor la xifoid. O Apendice xifoidian,
XILEM-XILOGRAVURA
886
segmentul inferior al sternului, oare, mult timp, rămîne cartilaginos, după care devine osos. [Pronunţat: -fo-i-di-ari\
  XIIiEM s.n. Ţesut alcătuit din vase lemnoase, situat în rădăcina şi în tulpina plantelor superioare.
  xmSN, xtteni, s.m, C8H4(CH3)2. Hidrocarbură din clasa arenelor, derivat disubstituit al benzenului,- existentă sub formă de trei izomeri de poziţie (orto, para, meta), obţinută din gu-droanele de la distilarea cărbunilor de pămînt, din unele fracţiuni petroliere etc., lichid incolor, insolubil în apă, folosită ca solvent, la fabricarea acizilor ftaliei; dimetilbenzen.
  XILIDÎNĂ, xilidine, s.f. c6H3(CH3)2NH2. Denumire dată celor şase amine izomere (dimetilanilinelor), toate lichide. O m-xilidina, 2,4-dimetilanilină, substanţă toxică, insolubilă în apă,
solubilă în alcooli, în acizi, folosită ca reactiv (în laborator) şi ca adaos în benzina de avion (pentru a-i mări rezistenţa la compresiune), p-xUidina, 2,5-dimetilanilină, folosită la fabricarea unor coloranţi.
  XILOGRAFÎE, (2) xilografii, s.f. 1. Proced,eu tipografic la care se folosesc clişee gravate în lemn; arta de a grava în lemn. 2, (Concr.) Clişeu tipografic gravat în lemn.
  XIL0GRAVtJRĂ, xilogravuri, s.f. 1, Totalitatea procedeelor necesare producerii formei de tipar pentru xilo-grafie; (concr.) formă de tipar obţinută prin acest procedeu. 2. Procedeu de gravură care constă din săparea unui desen pe o placă de lemn şi imprimarea lui pe hîrtie. + Arta de a grava în lemn. + (Concr.) Clişeu gravat în lemn; stampă executată cu un astfel de clişeu*
  Y6GA s.f. Şcoală filozofică indiană care cuprinde un bogat program de exerciţii ce urmăresc stăpînirea deplină a organismului uman prin eforturi complexe de voinţă, acţionînd asupra respiraţiei, circulaţiei, relaxării totale musculare etc.
  YOGHÎN, yoghini, s.m. Persoană care practică, sistematic, un program de exerciţii yoga.
  YORK s.m. Denumire dată mai multor rase de porci de culoare albă,
cu pielea roşie, cu păr rar, cu nasul cîm şi cu urechi mari.
   YTERBIU s.n. Yb cu Z=70. Element chimic cu caracter metalic, din grupa lantanidelor.
   YTRIU s.n. Y cu Z=39. Element chimic cu caracter metalic, din grupa a IlI-a, secundară, din sistemul periodic al elementelor, de culoare albă--cenuşie, relativ.uşor, greu fuzibil, folosit la elaborarea unor aliaje.
   ZA, zale, s.f. Fiecare dintre ochiurile unui lanţ;
   ZĂDĂ, zade, s.f. Arbore ocrotit de lege din familia pinaceelor, cu frunze aciculare, caduce, de. culoare verde deschis, cu lemnul tare, rezistent, folosit în industria construcţiilor, a mobilelor etc., din a cărui răşină se extrage ulei de terebentină; larice (Larix decidua ).
   ZAHARĂT,-Ă, zaharaţi,-te, adj. Care conţine zahăr, cu zahăr; provocat de (excesul de) zahăr.
   ZAHARĂZA, zaharaze, s.f. Enzimă secretată de glandele , intestinale, care descompune în mod specific direct' în intestin zaharoza în monozaharidele glucoză şi fructoză; invertază, sucroză.
   ZAHARÎDĂ, zaharide, s.f. Cn(H20)m. Denumire dată unei claâe de compuşi organici naturali, de origine vegetală, de tipul polihidroxialdehidelor sau po-lihidroxicetonelor, foarte importante pentru viaţa animalelor şi a plantelor; (înv.) hidrat de carbon.
   zaharimEtru, zaharimetre, s.n. Instrument folosit pentru determinarea concentraţiei unei soluţii de zaha-roză, utilizat, în special, în industria zahărului.
   ZAHAROÎD,-Ă, zaharoizi,-de, adj. Care are aspectul zahărului (cristalizat). O Marmură zaharoidă, marmură albă, fin cristalină, a cărei structură are aspectul zahărului.
   ZAHAR (5S,-OĂSĂ,         zaharoşi,-oase,
adj. Care conţine mult zahăr, bogat în zahăr, foarte, dulce.
   ZAHAROZĂ s.f. GjjjHjjaOii- Diza-haridă nereducătoare compusă dintr-o moleculă de glucoză şi o moleculă de fructoză, substanţă optic activă, dexr trogiră, cristalizată, incoloră, cu gust dulce, solubilă în apă, insolubilă în solvenţi organici, folosită în alimentaţie, sub denumirea, de zahăr.
   ZAHĂRURI s.n. pl. Nume generic dat substanţelor organice care formează, alături de albuminoide şi de grăsimi, una dintre cele trei grupe de combinaţii specifice celulelor organismelor vii.
   ZĂHĂR s.n. 1. Specie de zaharoză de culoare albă, cristalizată, uşor solubilă în apă, uşor asimilabilă, cu gust dulce şi plăcut, obţinută mai ales din sfecla de zahăr şi din trestia de zahăr şi constituind unul dintre produsele alimentare de bază. O Zahăr de struguri, glucoză. Zahăr de lapte, lactoză. Zahăr de malţ, maltoză. Zahăr de fructe, fructoză. Zahăr din hidroliza celulozei, celobioză. 2. Exces de glucoză din sînge; (şi în expr. boala de zahăr) boală provocată de acest exces; diabet zaharat.
   ZAHEREĂ, zaherele, s.f. Provizii alimentare pe care ţările române erau obligate să le pună la dispoziţia oştilor otomane sau cetăţilor turceşti, în timpul dominaţiei otomane.
889
zalhana-zApadA
   ZALHANĂ, zalhanale, s.f. (Turcism înv.) Abator rudimentar, construit pe lîngă circiumile de pe moşiile boiereşti.
   ZAMBÎLĂ, zambile, s.f. Plantă erbacee perenă, crescută din bulb, din familia liliaceelor, cu flori diferit colorate, în alb, roz, violet sau albastru, plăcut parfumate şi dispuse la vîrful tulpinii (Hyacinthus orienlalis).
   ZAMPAEAGfU, zamparagii, s.m. (Pop.) Derbedeu.
   ZAPCfU, zapcii, s.m. (înv.) 1. Slujbaş însărcinat cu strîngerea dărilor.
 2.  Agent de poliţie.
   ZĂJPIS. zapise, s.n. (înv.) Document, dovada scrisă, act.
   ZARĂF, zarafi, s.m. (înv.) Persoană care transforma moneda străină a unor negustori sau a unor călători în monedă locala, în antichitate şi in evul mediu.
   ZĂRĂ s.f. Lichid alhicios, gras şi acrişor, care rămîne după ce s-a extras untul
   zAre, zări, s.f. Parte a cerului sau a pămîntului pe care o mărgineşte linia orizontului; orizont.
   ZĂRZĂR, zarzări, s.m. 1. Pom fructifer, asemănător cu caisul, din familia rozaceelor, cu frunze lat-ovale, cu flori albe şi cu fructe sferice, mai mici decît caisele (Armeniaca vulgaris).
 2.  (Reg.) Corcoduş.
   ZĂRZĂRi, zarzăre, s.f. 1. Fructul zarzărului (1), sferic, o drupă gălbuie--portocalie, acrişoară, cu simburele amar.-2. (Reg.) Corcoduşă.
   ZĂRYĂ s.f. Gălăgie, zgomot mare; hărmălaie, tărăboi.
   ZAŢ, zaţuri, s.n. I. Drojdie de cafea.
 II. Text cules cu litere de plumb şi aşezat în forme de dimensiunile paginilor, gata pentru tipărit.
   ZAYÎSTIE, zavistii, s.f. (înv.) Ură, duşmănie; intrigă; discordie.
   ZĂBĂLĂ, zăbale, s.f. Parte a căpăs-trului constînd dintr-o bară subţire
 de metal cu două braţe, prevăzute cu cîte un inel mare, care se introduce in gura calului, înapoia ultimilor dinţi incisivi, pentru a-1 struni şi a-1 conduce.
   ZĂBĂYĂ, (rar) zăbave, s.f. (Pop.) întirziere, încetineală, tărăgăneală, zăbovire.
   ZĂBOYÎ, zăbovesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A lucra, a face ceva prea încet, a nu se grăbi; a întirzia.
   ZĂBRANIC, zăbranice, s.n. Ţesătură fină de mătase, de borangic sau de lină (de culoare neagră); văl făcut dintr-o asemenea ţesătură. + Fig. întunecime.
   - -       r
   ZĂCĂMÎNT. zăcăminte, s.n. Acumulare naturală de minerale sau de roci utile, de origine diferită, cu forme şi dimensiuni variate.
   ZĂGAZ, zăgazuri, s.n. Stăvilar, baraj, dig. 4- Fig. Oprelişte, îngrădire, piedică, obstacol (în calea realizării a ceva).
   ZAGĂZUI, zăgăzuiesc, vb. IV. Tranz. A opri, a stăvili, a indigui, a bara, a include (cursul unei ape).
   ZĂGĂZUIT,-Ă, zăgăzuiţi,-te, adj. (Mai ales despre apele curgătoare) în-diguit, oprit pe loc, barat.
   ZĂL(5G, zăloguri, s.n. (Pop.) Amanet, garanţie.
   ZĂMISLI, zămislesc, vb. IV. (înv. şi reg.) 1. Tranz. A concepe, a procrea, a naşte. 2. Refl. A lua naştere, a se naşte, ase întrupa. 3. Tranz. şi refl. Fig. A (se) crea, a (se) produce, a (se) forma, a (se) înfiripa.
   ZĂMISLIT (5 R,- OĂRE,         zămisliiari,
-oare, adj. (înv. şi reg.) Care zămisleşte, care creează, produce; creator.
   ZĂXOĂGĂ, zănoage, s.f. Depresiune rotundă cu pereţi înalţi şi prăpăstioşi, situată la mare altitudine.
   ZĂPĂDĂ, zăpezi, s.f. 1. Precipitaţie atmosferică sub formă de fulgi albi. alcătuiţi din cristale de gheaţă, cînd temperatura solului este sub 0°C; omăt.
zăpâi-zeamA
899
nea, ninsoare. 2. (Chim.; în expr.) Zăpadă carbonică, bioxid de carbon in stare solidă.
   ZĂPĂf, pers. 3 zâpăie, vb. IV. In-tranz. (Reg.; despre cîini) A lătra, a hămăi.
   ZĂPLÂN,-Ă, zăplani,-e, s.m. şi f. (Pop. şi fam.) Om înalt şi voinic; vlăjgan, lungan.
   ZAPLĂZ, zăplazuri, s.n. (Pop.) Gard (de scînduri, de uluca); ulucă.
   ZĂP$It, zăpoare, s.n. (Pop.) îngrămădire de sloiuri de gheaţă la cotiturile pe care le face o apă curgătoare sau în locurile unde i se îngustează albia.
   ZĂPSf, zăpsesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A simţi, a observa, a prinde de veste, a băga de seamă.
   ZĂRĂFtE, zarafii, s.f. (înv.) 1. Instituţie (în antichitate şi în evul mediu) care se ocupa de schimbul de bani; cămătărie. 2. Meseria zarafului; localul zarafului.
   ZĂKGHÎ, zărghesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se ţicni, a se sminti, a se zăpăci.
   SĂKGrIllT,-Ă, zărghiţi,-te, adj. (Reg.) Smintit, ţicnit, zăpăcit.
   ZĂTICNI,zăticnesc, vb. IV. 1. Tranz. (Pop.) A împiedica, a stînjeni, a stingheri, a tulbura, a încurca. 2. Refl. A se opri, a se întrerupe.
   ZĂVElLCĂ, zăvelci, s.f. Fiecare dintre cele două fote dreptunghiulare, cu dungi sau brodate cu flori, care se poartă una în faţă şi alta în spate, ca fustă, în portul popular femeiesc.
   zăvGd, zăvozi, s.m. (Pop. şi reg.) Cîine mare (ciobănesc); dulău.
   ZĂVOI, zăvoaie, s.n. Pădurice pe malul unei ape; luncă.
   ZBANGHIU,-IE, zbanghii, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Neastâmpărat, fluşturatic, zvăpăiat; aiurit.
   ZBANŢ, zbanţuri, s.n. (Reg.) Verigă, legătură de fier cu care se strîng lao-
laltă unele piese de la trăsură, de la car etc.
   ZBICI, zbicesc, vb. IV. Refl. şi tranz. A (se) usca, a (se) zvînta.
   ZBÎNŢXJf, zbinţui, vb. IV. Refl. A se zbengui, a zburda, a fi neasţîmpărat.
                 zblrciogi, s.m. Nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile, ascomicete, saprofite, din pădurile de foioase, cu pălăria zbîrcită şi de culoare brună-roşcată, de forma unei căciuli cutate (Morchella).
   ZBUCroMĂT,-Ă, zbuciumaţi,-te, adj. 1. Agitat, tumultuos. 2. Frămîntat, tulburat, neliniştit, îngrijorat.
   ZEXJGEÎ, zbughesc, vb. IV. Tranz. (Pop. şi fam.; în expr.) A o zbughi, a o lua deodată la fugă; a o şterge; a dispărea.
   ZBURĂTĂCI, Zburătăcesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A arunca cu ceva într-o pasăre, într-un pom etc.
•= ZBUBĂTfe,-OĂRE, zburători,-oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care zboară (prin forţe proprii), care poate să zboare. 2. Care pluteşte în aer (purtat de vlnt). II. Subst. 1. S.m. şi f. Pasăre (sau animal) care zboară. 2. S.f. Plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu flori roşii--purpurii, cu fructele capsule cu numeroase seminţe prevăzute cu peri mătă-soşi, folosită în medicina populară (Epilobium angustifolium). 3. S.m. (în mitologia populară) Fiinţă fantastică (întruchipare a răului) care, luînd diverse înfăţişări, pătrunde în case şi chinuie, în somn, fetele, în timp ce le sădeşte sentimentul iubirii.
   ZDBâGON, zdragoni, s.m. (Pop. şi fam.) Om zdravăn, bine legat, voinic.
   ZDRTJMICĂT,-Ă, zdrumicaţi,-te, adj. (Pop.) Făcut bucăţele, sfărîmat.
   ZEĂMĂ s.f. 1. (Chim.; în expr.) Zeamă bordeleză, soluţie albastră, slab alcalină, de sulfat de oupru amestecat cu lapte de var, în anumite proporţii, folosită (imediat .după preparare) ca
891
ZEBRĂ-ZEU
fungicid, pentru stropirea viţei de vie împotriva manei.
   ZIÎBRĂ, zebre, s.f. (La pl.) Nume generic dat mamiferelor imparicopitate din familia ecvideelor sălbatice, cu blana de culoare albă, vărgată de-a curmezişul cu dungi negre strălucitoare, care trăiesc în Africa (EquusJ; (şi la sg.) animal care face parte din acest gen.
   ZEBtl s.m. Bovină domesticită din regiunile tropicale, caracterizată printr-o cocoaşă de grăsime pe greabăn, folosită pentru came, lapte şi tracţiune; bou cu cocoaşă (Bos indicus).
   ZlSCE, zeci, num. cârd. Număr natural care, în numărătoare, are locul între nouă şi unsprezece, reprezentat prin cifrele 10 (sau X). 4 (Substantivat) Semn(e) grafic(e) care reprezintă acest număr.
   ZECIMĂL,-Ă, zecimali,-e, adj., s.f.
1. Adj. (Mat.) Care se referă la numărul zece, care ţine de zece, bazat pe zece. <> Unitate zecimală, o parte dintr-un întreg împărţit în 10, 100, 1000 etc. părţi la fel de mari. Număr zecimal sau fracţie zecimală, număr format din unităţi întregi şi zecimale sau numai din unităţi zecimale, ce poate fi scris cu ajutorul virgulei, care separă întregii de unităţile zecimale; număr fracţionar al cărui numitor este o putere naturală a lui 10. Sistem zecimal (de unităţi de măsură), sistem de unităţi de măsură în care multiplii şi submultiplii unităţilor principale au valori egale cu puteri întregi (pozitive sau negative) ale numărului zece. Sistem de numeraţie zecimal, sistemul de numeraţie a cărui bază este zece. Logaritm zecimal, logaritm cu baza zece.
2. S.f. Fiecare dintre cifrele scrise la dreapta virgulei unui număr zecimal.
   ZECÎME, zecimi, s.f. Parte dintr-un întreg împărţit în zece părţi la fel de
mari; se notează: — sau 0,1. ♦Prima 10
cifră din dreapta virgulei, la numerele zecimale.
   ZECIUIĂLĂ, zeciuieli, s.f. Dare anuală, reprezentînd a zecea parte din recolta de cereale, de vite etc., percepută în trecut. [Pronunţat: -ciu-ia-]
   ZEFLEMITOR,-OĂRE, zeflemitori, -oare, adj. (Rar) Care ironizează, care îşi bate joc de ceva sau de cineva; zeflemist.
   ZEGHE, zeghi, s.f. Haină ţărănească lungă, împodobită cu găitane negre, care se poartă în ţinuturile muntoase.
   ZEMOSj-OĂSĂ, zemoşi, -oase, adj. (Despre fructe, plante) Care conţine mult suc; suculent.
   ZENÎT s.n. Punct de intersecţie al verticalei locului cu sfera cerească, situat deasupra capului observatorului.
   ZEPPELfN, zeppeline, s.n. Navă aeriană dirijabilă de mari dimensiuni, construită din metal, cu numeroase compartimente umplute cu hidrogen sau cu alt gaz mai uşor decît aerul.
   ZER, zeruri, s.n. Lichid galben-ver-zui care se separă din lapte, după coagulare, la prepararea brînzeturilor, şi care este folosit pentru fabricarea lac-tozei, a urdei, untului etc.; lichid verzui care se scurge din iaurt sau din laptele prins.
   Z15RO, zerouri, s.n. (Mat.) Număr notat prin cifra 0; nulă. O Zeroul unei funcţii (numerice f : D -* R), orice element a £ D astfel încît f (a) = 0. (Fiz.) Zero absolut, temperatură de minus 273 de grade Celsius, socotită ca cea mai joasă temperatură posibilă. Matrice zero, matrice ale cărei elemente sînt toate egale cu 0.
   ZEŢĂJ, zeţaje, s.n. Operaţie de îmbogăţire a minereurilor sau a cărbunilor sfărimaţi, prin depunerea componenţilor, în ordinea greutăţilor lor specifice, într-un curent de apă cu mişcare alternativă, ascendentă şi des-cedentă (produsă de un piston sau cu ajutorul aerului comprimat).
   ZEU, zei, s.m- Divinitate pagină.
ZEVZEC-ZIGOMATIC
892
  ZEVZEC,-EiCĂ,        zevzeci,-ce, adj.
(Fam.; adesea substantivat) Prost, nătărău, găgăuţă, neghiob; smintit.
  ZGĂRDĂ, zgărzi, s.f. Curea sau cerc de metal care se pune în jurul gîtului la clini (şi de care se prinde o curea, un lanţ etc.).
  ZGÎRCI, zgîrciuri, s.n. (Anat.) Cartilaj.^
  ZGÎTEE, zgttii, s.f. (Reg.) Fată vioaie, zglobie; ştrengăriţă.
  Z6L0BÎU,-lE, zglobii, adj. Vioi, sprinten, zburdalnic.
  ZGOMOT, zgomote, s.n. 1. Sunet sau amestec de sunete, discordante, puternice, care impresionează în mod neplăcut auzul; sunet cu vibraţii neomogene. 2. (Fiziol.; în: expr.) Zgomot sistolic (sau I), sunet cu caracter acustic specific, făcut de bătăile inimii, cu o durată mai mare şi cu o tonalitate mai joasă. Zgomot diastolic (sau II), zgomot produs de bătăile inimii, care urmează după pauză, cu o durată mai scurtă şi cu o tonalitate mai înaltă. Zgomote supraadăugate, zgomote care apar în afara ritmului zgomotelor I şi II, în timpul revoluţiei cardiace, şi care sînt produse prin jocul de închidere şi de deschidere al aparatului valvular, indicînd o leziune a acestuia.
  ZGRIBULÎT, -Ă, zgribuliţi, -te, adj. Care stă strîns, ghemuit, tremurînd de frig. 4- (Despre blana animalelor) Zbîrlit de frig.
  ZGtJRĂ, zguri, s.f. 1. Produs obţinut prin topirea, prin aglomerarea şi prin solidificarea părţii fuzibile din cenuşa cărbunilor solizi, în procesul de ardere a lor. 2. Reziduu rezultat în procesele de elaborare a metalelor din minereuri (din combinarea fon-danţilor cu ganga minereului) sau la topirea metalelor (din combinarea metalelor cu oxigenul din aer). O Zgură metalurgică, zgură de furnal înalt, obţinută la elaborarea fontei şi folo*
sită la fabricarea cimentului metalurgic, a cimenturilor de furnal, precum şi a altor materiale de construcţii. 3. Strat de oxizi metalici, format deasupra unei suduri cu arc electric.
4. Reziduu, de culoare roşie sau neagră, rezultat din arderea cărbunilor, folosit la acoperirea suprafeţei de joc a unor terenuri de sport.
  ZI, zile, s.f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul şi apusul soarelui; durata cît soarele este situat deasupra orizontului; interval de timp de 24 de ore (începînd cu ora 0 de la miezul nopţii), corespunzător unei rotaţii complete a pămîntului în jurul axei sale. 2. (în expr.) Zi-muncă, unitate de măsură a cantităţii de muncă depuse de membrii cooperatori în gospodăria obştească. Zi de muncă, categorie economică generală, care exprimă raporturi între oameni cu privire la modul de cheltuire a forţei de muncă şi la durata timpului de lucru.
  ZIBELÎNĂ, zibeline, s.f. Mamifer carnivor din familia mustelidelor, cu blană sură şi cu o. pată albă pe piept, foarte preţioasă; samur (Martes zi-bellina). r' ■
  ZICĂTOĂRE, zicători, s.f. Frază scurtă, uneori rimată, asemănătoare cu maxima, prin care poporul exprimă, în mod metaforic, o constatare de ordin genpral, filozofic, un principiu etic, o normă de conduită etc.; zicală; proverb.
. ZIGOMĂTIC, -Ă, zigomatici, -ce, adj. (Anat.) Care se referă la zigomă, care aparţine zigomei. O Apofiză zigomati-că, apofiza inferioară a osului zigo-matic, prin care acesta se sudează cu osul temporal. Arcadă zigomatică, arcadă osoasă formată prin sudarea apofizei zigomatice cu osul temporal şi cu osul frontal. Os zigomatic (şi substantivat, m.), os pereche care constituie umerii obrajilor; zigomă.
893
ZIGOMA-ZMEUR
    ZIGOmA, zigome, s.f. (Anat.) Os zigomatic.
    ZIGOMGRF, -k,.zigomorfi, -e, adj. 1. (Despre flori) Care are un singur plan de simetrie (median, transversal sau oblic). 2. (Despre plante şi animale) Care are simetrie bilaterală, re-zultînd două jumătăţi identice.
    -ZIGOTjzigoţi, s.m. (Biol.) Celulă-ou.
    ZIGURĂT, zigurate, s.n. Edificiu în formă de piramidă cu trepte, avînd în vîrf un templu, specific Mesopota-miei.
    ZLGZĂ.G, zigzaguri, s.n. Linie frîntă care pare formată din mai multe litere Z puse cap la cap; ornament de această formă. O Loc. în zigzag, în formă de linie frîntă, şerpuit.
    ZIMĂZĂ, zimaze, s.f. Enzimă care se găseşte în drojdia de bere şi care transformă zahărul în alcool şi în bioxid de carbon.
    ZIMBRU, zimbri, s.m. Specie de bovideu din familia cavicomelor, pe cale de dispariţie, azi ocrotit de lege, cu corpul masiv, cu capul mare, cu coame mici îndoite în afară, cu blană deasă, pîsloasă, cu greahănul înalt, cu gîtul şi cu bărbia acoperite cu un păr lung (Bison bonasus).
    ZIMŢ, zimţi, s.m. 1. Fiecare dintre dinţii unei rotiţe (dintr-un mecanism) sau ai secerii, ai pînzei de ferăstrău etc. 2. (înv. şi fam.; la pl.) Bani, monede; galbeni.
    ZIMŢÂT, -Ă, zimţaţi, -te, adj. Care are zimţi; zimţuit, crestat.
    ZINC s.n. Zn cu Z = 30. Element chimic cu caracter metalic, din grupa a Il-a, secundară, a sistemului periodic al elementelor, de culoare albă-ar-gintie, moale, maleabil, ductil, uşor fuzibil, casant, folosit la zincarea produselor de oţel, la elaborarea unor aliaje etc.
    ZINCĂRE, zincări, s.f. Operaţie de acoperire a unui obiect de metal cu un strat subţire de zinc, prin cufundare
în zinc topit, prin galvanizare etc., pentru a-1 proteja împotriva coroziunii sau pentru a-i da un aspect estetic.
   ZINCĂT, -Ă, zincaţi, -te, s.m., adj. 1. S.m. Sare complexă, obţinută prin dizolvarea zincului în alcalii, prin tratarea hidroxidului de zinc cu hidroxizi alcalini sau prin topirea oxidului de zinc cu oxizii altor metale. O Zincat de sodiu, Na[Zn(0H)3], compus chimic obţinut prin dizolvarea zincului în hidroxid de sodiu. 2. Adj. Acoperit cu zinc.
   ZINCOGRAFlE, (2, 3) zincografii, s.f. 1. Procedeu de tipar pentru ilustraţii în care se folosesc clişee obţinute prin fotografiere şi gravare pe plăci de zinc (uneori şi de cupru, alamă, oţel etc.). 2. Atelier în care se execută clişee prin zincografie (1). 3. Reproducere, ilustraţie executată prin zincografie (1).
   ZINCOGRAYtJRĂ, (2) zincogravuri, s.f. 1. Tehnică a realizării clişeelor de zinc pentru tipar prin gravare manuală sau mecanizată. 2. Clişeu executat prin zincogravură (1).
   ZIRCON s.n. (Min.) Silicat de zirconiu.
   ZIRCONTD s.n. Zrcu Z = 40. Element chimic cu caracter metalic, din grupa a IV-a, secundară, a sistemului periodic al elementelor, de culoare albă-cenuşie, strălucitor, greu fuzibil, cu activitate chimică redusă,, cu rezistenţă mecanică ridicată, folosit la elaborarea unor oţeluri speciale, dure, la construcţia reactoarelor nucleare, a unor aparate pentru industria chimică etc.
   ZLOĂTĂ, zloaie, s.f. Ploaie amestecată cu zăpadă; lapoviţă.
   ZMflUR, (rar) zmeuri, s.m. Arbust peren din familia rozaceelor, cu tulpină dreaptă cu ghimpi, cu frunze penat-compuse, cu fructe polidrupe roşii, aromate, comestibile; zmeurar (Rubus idaeus).
ZMEURÂ-ZONĂ
894
   ZMEURĂ s.f. Fructul zmeurului, polidrupă, de culoare roşie, dulce--acrişoară, aromată,comestibilă. [Pro-nunţat: zme-u-]
   ZMEURÎŞ, zmeurişuri, s.n. Loc pe care creşte, spontan sau cultivat, zmeurul; zmeuret. [Pronunţat: zme-u-]
   ZODIĂC s.n. Zonă a sferei cereşti situâtă de-a lungul eclipticei, cu o lăţime de 9°, de o parte şi alta a ei, în care se află 12 constelaţii (corespunzătoare lunilor anului şi prin dreptul cărora trece soarele în mişcarea sa anuală aparentă): Berbecul, Taurul, Gemenii, Cancerul, Leul, Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul, Vărsătorul şi Peştii. [Pronunţat: -di-ac]
   ZQMÂCĂL, -Ă, zodiacali, -e, adj. Care ţine de zodiac, privitor la zodiac. [Pronunţat: -di-a-]
   ZODIE, zodii, s.f. Constelaţie (co-respunzînd unei anumite luni a sinului) în care se naşte cineva, şi avînd, după credinţele superstiţioase, o influenţă (bună sau rea) asupra destinului acestuia; p. ext. soartă, destin, ursită.
   ZOLl, zolesc, vb. IV. Tranz. (Pop. şi fam.) A spăla (prost) rufele.
   ZONĂL, -Ă, zonali, -e, adj. Care s-a format într-o anumită zonă, care este situat într-o anumită zonă, corespunzător unei zone, de zonă.
   ZONÂLITĂTE, zonalităţi, s.f. (în expr.) Zonalitate ecologica, împărţire a biosferei în zone ecologice, determinată de condiţiile de mediu (altitudine, substrat, climat), fiecare zonă avînd ecosistemele sale specifice.
   ZONĂRE, zonări, s.f. 1. împărţire în zone; zonificare. 2. Spec. Lucrare cu caracter tehnic-economic prin care se delimitează zonele favorabile de cultură a plantelor agricole în funcţie de cerinţele acestora faţă de factorii de climă şi de fertilitate a solurilor; zonificare.
   ZONĂ, zone, si. 1. Fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului terestru, delimitate în funcţie de poli, de cerourile polare şi de tropice şi caracterizate printr-o climă specifică.
♦   Fiecare dintre părţile cerului corespunzătoare celor cinci zone (1) ale pămîntului. 2. (Ecologie; în expr.) Zone (altitudinale) ecologice, diviziuni ale biosferei în funcţie de condiţiile de mediu şi de ecosistemele organismelor din aceste zone (zonele uscatului: tropicală, a pădurilor, a stepelor, a tundrei, a zăpezilor eterne; zonele oceanice: litoralul, pelagicul, abisalul).
3.  Parte a teritoriului unei ţări, teritoriu cuprinzind mai multe ţări, parte a unui continent sau a globului (împreună cu populaţia lor), considerate sub aspectul unor trăsături (sociale, politice, economice) proprii regiunii respective. 4. Porţiune dintr-o întindere, dintr-un ansamblu, dintr7un tot, delimitată pe baza unor caracteristici distinctive, a unor împrejurări speciale, a unei destinaţii determinate etc.
5.  (Mat.; în expr.) Zonă sferică, parte dintr-o sferă cuprinsă între două plane paralele. 6. (Fiz.) Bandă de frecvenţă în care oscilaţiile au anumite caractere comune. O Zonă interzisă, interval energetic interzis pentru energiile electronilor, caracteristic modelului în benzi al dielectricului.
7.  (Biol., Anat., Fiziol.) Porţiune sau suprafaţă delimitată dintr-un organism sau dintr-un organ animal sau1 vegetal, pe baza unor caracteristici distinctive. O Zone reflexogene, zone situate la nivelul arcului aortic şi la locul de bifurcare al arterelor carotide comune, care conţin o mare densitate de interoceptori ce informează în permanenţă centrii nervoşi de reglare a circulaţiei sangvine din bulb (cardiomotori şi vasoconstrictori) asupra valorii presiunii sangvine. Zone receptoare, regiuni din scoarţa cerebrală în care căile senzitive specifice aduc mesajele de la receptorii peri-
895
ZOOFAG-ZOOIVÎORF3SRI
ferici. Zonă senzitivă, regiune din scoarţa cerebrală în care se proiectează fibrele căii sensibilităţii exteroceptoa-re (tactile, termice, dureroase) din piele, precum şi fibrele căii sensibilităţii proprioceptive (de la muşchi, tendoane, vase), localizată în girusul postcentral. Zonă senzorială, zonă care cuprinde ariile în care se proiectează fibrele ce aduc informaţii de la organele de simţ.(ale centrilor vizuali, auditivi, olfactivi şi gustativi). Zona centrilor vizuali, arie localizată în lobii occipitali ai emisferelor cerebrale,'unde se proiectează fibrele nervului, optic şi unde se produc senzaţiile de văz. Zona centrilor auditivi, arie localizată în girusul temporal superior, pe fiecare emisferă, unde se proiectează' fibrele nervilor cerebrali din perechea a Vil-a, în care se produc senzaţiile de auz. Zona centrilor olfactivi, arie localizată în regiunea inferioară a girusului postcentral din lobul parietal al fiedărei emisfere cerebrale. Zona. centrilor gustativi, zonă răspîndită difuz în scoarţa lobilor temporali ai emisferelor cerebrale. Zone motoare, arii din scoarţa cerebrală care conţin- centri nervoşi de unde pornesc impulsurile1 motorii, localizate în girusul al lV-lea frontal, în faţa şaiîţului central. Zonă mare senzitiv-motorie, zona situată în ambele părţi ale şanţului central, conţi-nînd arii senzitive în partea parietală şi arii motorii în partea frontală. Zone de asociaţie, zone care asociază acţiunile centrilor senzoriali şi ale centrilor motori, îndeplinind funcţii psihice şi cuprinzind centri formaţi prin educaţie (ca centrul motor al vorbirii, centrul motor al scrierii etc.).
8.  (Bot.; în expr.) Zonă generatoare, zonă care cuprinde cambiuî şi felo-gşnul, situate în rădăcină şi în tulpină, şi care dau naştere la ţesuturi secundare de creştere în grosime. Zonă apicolă, piloriză. Zonă mtedă, parte a rădăcinii tinere situată între conul de creştere şi zona piliferă. Zonă piliferă,
zona perişorilor absorbanţi, situată deasupra zonei netede. Zona aspră, zonă situată deasupra zonei pilifere, cu celule care mor şi se exfoliază şi cu un strat care se suberifică. Zone Concentrice, porţiunile din rădăcină care formează rizoderma, scoarţa şi cilindrul central. Zonă suberofelodermică, zonă din tulpină formată din trei arii concentrice care alcătuiesc epiderma, scoarţa şi cilindrul central.
  ZOOFÂG, -Ă, zoofagi, -ge; adj. Care se hrăneşte cu came de animale. [Pronunţat: zo-o-]
  ZOOGEOGEAFfE s.f. Ramură a geografiei care studiază repartiţia speciilor de animale pe suprafaţa terestră. [Pronunţat: zo-o-ge-o-]
  ZOOLATRIE s.f. Religie primitivă bazată pe divinizarea animalelor; cult al animalelor în diverse religii antice. [Pronunţat: zo-o-]
  ZOOLĂTRU, -Ă, zoolatri, -e, adj., s.m. şi f. (Persoană) care se închină la animale. [Pronunţat: zo-o-]
  ZOOLOGIC, -Ă, zoologici, -ce, adj. Care aparţine zoologiei, privitor la zoologie. [Pronunţat: zo-o-]
  ZOOLOGIE s.f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul animalelor, cercetînd structura, dezvoltarea, modul'de viaţă şi relaţiile lor cu mediul, răspîndirea, filogenia şi clasificarea lor, precum- şi importanţa lor ştiinţifică şi practică. [Pronunţat: zo-o-]
  ZOOMORFIC, -Ă, zoomorfici,' -ce, adj. 1. Care aparţine zoomorfiei, referitor la zoomorfie. 2. (în artele plastice) Care reprezintă animale; zoomorf. [Pronunţat: zo-o-]
  ZOOMORFÎE s.f. Parte a zoologiei care studiază conformaţia animalelor. [Pronunţat: zo-o-]
  ZOOMORFfSK s.n. Cult primitiv care constă în adorarea unor animale şi in considerarea acestora ca divinităţi. [Pronunţat: zo-o-]
ZOOPLANCTON-ZVON
896
   ZOOPLANCTtfN s.n. Totalitatea organismelor animale din componenţa planctonului. [Pronunţat: zo-o-]
   ZOOSPOB, zoospori, s.m.; li (Bot.) Spor al unor alge verzi (Clamydomp-nas) şi al unor ciuperci acvatice (Sa-prglegniaJ, prevăzut, cu cili vibratili sau pu flageli, cu ajutorul cărora plantele se mişcă în mediul fluid. 2. (Biol.) Zigot, celula-ou. [Pronunţat: zo-q-]
   ZOQSPORĂNGîE, zoosporangi, s.m. Sporange cu zoospori (la alge şi la ciuperci), [Pronunţat: zo-o-]
   ZOOTEHNIC, -Ă, zootehnici, -ce, adj. Gare aparţine zootehniei, privitor la zootehnie, de zootehnie. [Pronunţat: zo-o-]
   ZOOTEHNÎE s.f. Ramură practică a zoologiei, care are drept obiect cu-i noaşterea, reproducerea, creşterea, alimentaţia, ameliorarea, şi exploatarea animalelor domestice. [Pronunţat: zo-o-]
   ZOREA, zorele, s.f. (Mai ales la pl.) Numele mai multor specii de plante agăţătoare ornamentale, din familia convolvulaceelor, cu tulpină -volubilă, cu flori cu corola gamopetală, de fuioare mov-roşcată sau albastră; bună--dimineaţa, adormiţele f/pomaea, Phar-bitis); (şi la sg.) plantă care, fape parte dintr-una din aceste specii.
   ZORIT, zorituri, s.n. (Rar) Ivirea zorilor; momentul cînd se luminează de ziuă.
   ZURBĂ, zurbale, s.f. (înv.) Revoltă, răscoală. ♦ Gălăgie, zarvă; ceartă, bătaie.
   ZURBAGIU, -ÎE, zurbagii, adj. (Pop. şi fam ; adesea substantivat) Căruia îi place să şe certe; scandalagiu.
   ZURGĂLĂU, zurgălăi, s.m. (Mai ales la pl.) Glob metalic cu una sau mai multe găurele şi cu,o bilă in inter rior, care sună la cea mai uşoară mişcare sau atingere; clopoţel.
   _ ZURUl, zuriiiesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. A' zomăi; a zăngăni, a (se) produce' un zgomot prin lovirea sau prin rostogolirea unor obiecte de metal sau de sticlă.
   ZVELT, -Ă, zvelţi, -te, adj. (Despre obiecte sau părţi ale lor) Care se înşdţă graţios; cu forme armonioase, cu linii suplev
   ZVlCNET, zvlcnete, s.n. Zvîcnire; tresărire, tremur.
   ZVlNTĂ, zvint, vb. I. Tranz. şi refl. A face să piardă sau a pierde din umezeală; a (se) zbici, a (se) usca puţin,
   ZVÎNTĂT, -Ă, zvtntaţi, -te, adj. Uscat puţin, numai în parte, de obicei, la vînt sau la soare; zbicit.
   ZVÎNTURĂT, -Ă, zvtnturaţi, -te, adj. (Fam.) Uşuratic, fluşturatic, neserios.
♦    (Substantivat; înv.) Aventurier; pribeag.;
   ZVON, zvonuri, s.n. Zgomot confuz, uşor, nedefinit din natură (produs de ape, frunze, vînt, păsări); foşnet, mtţririur, zumzet.
                                                                               Coli de tipar: 56 Bun de.tipar: 28.11.83
A
 Com. nr. 30 111/6378 Combinatul Poligrafic „CASA SClNTEII» Bucureşti — R.S.R.