FLORIN MARCU CONSTANT MANECA EDIŢIA A III-A EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA Bucureşti, 1978 CUVÎNT ÎNAINTE Problema neologismelor a fost mult dezbătută la noi şi mai e şi astăzi în atenţia publicului. Unii vor să interzică accesul cuvintelor noi, pentru că „strică limba“ : bine ar fi numai aşa cum s-a vorbit pînă acum, iar tot ce se modifică ar constitui o degradare. Cei care merg pe această cale nu ţin seamă de faptul că apar mereu noţiuni noi, care au nevoie de nume, şi că se găsesc mereu modalităţi noi, mai reuşite, pentru a denumi lucruri care existau de mai înainte. Nu mai pun la socoteală că şi în limbajul cu care sîntem deprinşi din trecut se cuprind inovaţii, care, la vremea lor, „au stricat limba", dar astăzi ni se par fără cusur. Este iot atît de adevărat, pe de altă parte, că sînt încă mai numeroşi astăzi cei care se feresc ca de foc de a folosi cuvintele tradiţionale, pentru că nu sînt „distinse", de aceea le înlocuiesc cu altele noi, eventual greşit pronunţate sau cu sensuri eronate. In orice caz, situaţia aceasta face indispensabilă prezenţa unui dicţionar de neologisme. Şi iată că al nostru ajunge acum la a Ill-a : în ciuda marilor tiraje de care s-au bucurat ediţiile anterioare, acestea n-au putut face faţă pretenţiilor publicului. Dar trebuie să adăugăm că nu numai cititorii, ci şi Limba însăşi cere o nouă ediţie : în răstimpul destul de scurt de la apariţia celei de a doua şi pînă azi, s-au introdus în vocabularul nostru mase largi de termeni noi şi statutul multora din cei mai vechi a creat nevoia de precizări. Este foarte uşor să ne dăm seama că în ediţia, a IlI-a numărul cuvintelor inserate este mult mai mare decîtîn cele anterioare. Foarte mulţi termeni sînt specializaţi într-o profesiune sau alta şi s-ar putea spune că cine are nevoie de ei îi cunoaşte din practica personală. Dar pe de o parte mulţi termeni tehnici pătrund repede în limbajul general, pe de altă parte adesea are ocazia să se lovească de ei şi cine nu e specialist în meseria respectivă. Dealtfel, nu e atît de grav că vor fi cuprinse în dicţionar cîteva cuvinte de care nu se va interesa nimeni, cît ar fi de grav dacă le-am căuta în dicţionar şi nu le-am găsi. într-adevăr, lexicul creşte mereu, pentru că se introduc necontenit cuvinte noi. Este foarte adevărat că unele din inovaţiile anterioare au fost între timp trecute la vechituri, dacă nu chiar eliminate complet, după cum e sigur că şi unele din cele actuale vor fi pînă la urmă părăsite, fie pentru că nu vom mai folosi noţiunile, fie pentru că vom găsi nume mai bune cu care să le marcăm. Dar nu avem cum să ştim dinainte care sînt viabile şi care nu. Aceasta înseamnă că în dicţionar trebuie trecute toate, ţinînd seamă de faptul că se va găsi cineva care să se intereseze de oricare dintre ele. S-a subliniat în diferite rînduri că limbile sînt „încăpăţînatecă nu se lasă uşor transformate, că pentru evoluţia viitoare nu sînt atît de interesante elementele introduse recent din alte idiomuri, cît cele tradiţionale, pentru că acestea din urmă sînt persistente, pe cînd cele dintîi pleacă adesea cum au venit. Româna este un bun exemplu pentru a ilustra accastă teorie : fiind ruptă multă vreme de mediul romanic, a fost influenţată masiv şi durabil de idiomuri de altă origine şi a împrumutat de la acestea mii de cuvinte ; dar fiecare influenţă nouă a eliminat neologismele anterioare, lăsînd în cea mai mare parte neatinse cuvintele de origine 6 latină, astfel că, după cum se poate constata uşor, fondul principal lexical al românei este format pînă azi, în marea lui majoritate, din elementele tradiţionale latineşti. Lucrul a fost adevărat pînă acum, dar nu e sigur că va fi şi de aici înainte. Am ajuns la momentul cînd se pregăteşte unificarea pe scară internaţională a limbajului. Neologismele primite astăzi de noi sînt aproape fără excepţie întîlnite în toate limbile europene şi în multe din celelalte continente, pentru că au fost împrumutate acolo ca şi la noi. Aceasta constituie un mare progres al limbii în general, căci cel mai important lucru este să te poţi înţelege peste tot în lume cu cei cu care te întîlneşti. Acum cîteva sute de ani, cînd s-au introdus la noi neologisme ca birt sau han, apusenii care veneau să ne viziteze nu înţelegeau aceste cuvinte, după cum nici românii care mergeau în Apus nu ştiau cum să numească localurile de care aveau nevoie. Astăzi, orice vizitator înţelege ce e restaurant şi -hotel, şi aceleaşi nume le găsim neschimbate (cel puţin în scris) peste tot unde călătorim. Mi se pare că merită să fie semnalat şi faptul că, în imensa lor majoritate, cuvintele noi, indiferent din ce limbă ajung la noi, sînt de origine latină (sau, cel mult, greceşti trecute ;prin latină); în acest fel, prin internaţionalizare, româna e mult mai puţin transformată decît multe alte idiomuri actuale. Dar tocmai faptul că vocabularul devine internaţional, şi prin aceasta e latinizat, ne impune să fim atenţi atît la pronunţarea, cît şi la înţelesul cuvintelor, căci dacă le stîlcim sau le denaturăm, nu numai că vom împiedica procesul de unificare, adică progresul, dar vom aduce un dezavantaj pentru familia romanică. Păstrarea corectitudinii, atît în ce priveşte forma, cît şi conţinutul, implică adesea recurgerea la ajutorul Dicţionarului de neologisme. Cititorii sînt curioşi să cunoască şi originea termenilor noi, şi autorii Dicţionarului au ţinut seamă de această cerinţă, dezvoltînd suficient partea etimologică : nu e totul să se spună din ce limbă vine un cuvînt, ci adesea e necesar să ştim cum a ajuns acolo, din ce elemente e format, pentru că aceasta ne ajută să înţelegem şi să folosim cum trebuie şi alte cuvinte asemănătoare. Pe de altă parte, adesea un neologism a ajuns la noi în mai multe rînduri, pe căi diferite, uneori şi cu forme diferite. Toate acestea devin clare în noua organizare a Dicţionarului. Se recunoaşte fără rezerve că Dicţionarul de neologisme, în formele lui anterioare, a fost bun; se vede acum că, oricît de bună ar fi, o lucrare poate deveni şi 'mai bună, atunci cînd autorii îşi dau psteneală şi au competenţa necesară. Acad. AL. GRAUR PREFAŢĂ Lucrarea de faţă este o reelaborare a Dicţionarului de neologisme (DN), prezentat publicului în două ediţii (1961, 1966), care s-a bucurat de o bună primire, dovedindu-se un util instrument de lucru pentru largi cercuri de cititori. Cu ajutorul Editurii Academiei Republicii Socialiste România, am încercat să alcătuim o lucrare care să- răspundă unor exigenţe mărite, la nivelul tehnicii lexicografice actuale : un lexicon al neologismelor limbii române, considerate din punct de vedere semantic, morfologic, ortoepic şi ortografic. Inventarierea şi explicarea sectorului lexical neologic se impuneau acum din nou din raţiuni practice şi teoretice : pentru a avea un instrument de lucru unic pentru toţi cei care abordează variate domenii ale disciplinelor ştiinţifice modeme şi pentru a avea în acelaşi timp o monografie lexicografică referitoare la această clasă de cuvinte. După cum se ştie, termenul neologism desemnează toate formaţiile lexicale nou apărute într-o limbă, fiind legat deci de aspectul cronologic al lexicului. Aceste formaţii pot fi împrumuturi din alte limbi sau cuvinte realizate prin derivare şi compunere din materialul limbii. în felul acesta biologic, episcopal, scurtcircuit şi socotitor aparţin, toate, clasei lexicale a neologismelor. Fără pretenţia (dealtfel foarte îndrăzneaţă şi greu realizabilă, date fiind caracterul deschis al lexicului şi vastitatea terminologiilor speciale) de a fi exhaustiv, Dicţionarul de neologisme reuneşte cuvintele apărute în ultima etapă a evoluţiei limbii române. Pentru a determina deci această clasă, este necesară o periodizare a istoriei lexicului acesteia, periodizare în funcţie de care să se atribuie statutul de neologism unui cuvînt. Fiecare perioadă de dezvoltare a unei limbi are împrumuturile, şi formaţiile ei interne care contribuie la îmbogăţirea lexicului ; toate, acestea, în etapa respectivă, sînt, potrivit definiţiei date mai sus, neologisme. Aşa cum s-a arătat în nenumărate studii, de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi pînă în zilele noastre limba română'şi-a îmbogăţit şi reînnoit necontenit lexicul prin adoptarea unor cuvinte de circulaţie internaţională, vehiculate mai ales de terminologiile nenumăratelor discipline ştiinţifice şi tehnice, introduse şi dezvoltate în ţara noastră odată cu profundele prefaceri sociale care au dus la apariţia României moderne, ajunsă astăzi la o. multilaterală dezvoltare, reflectată în limbă printr^o bogăţie nemaiîntîl-nită a vocabularului, fenomen de importanţă deosebită în complicatele forme de culegere, prelucrare şi comunicare a informaţiilor impuse de noua organizare social-politică. Această perioadă marchează o schimbare radicală în fizionomia lexicului românesc, a cărui structură etimologică a căpătat aspecte calitative şi cantitative noi, definindu-şi toţ mai intens caracterul latino-romanic. Pe lîngă vocabularul ştiinţific, limba s-a îmbogăţit şi cu un impor^ tant număr de ouvinte care au intrat în literatura artistică, fie ca sinonime ale unor. cuvinte mai vechi, fie ca elemente exprimînd noţiuni noi, vehiculate de literatura modernă românească, ajunsă acum la nivel mondial în toate genurile literare. Am căutat să explicăm un număr cît mai mare de cuvinte noi, inclu-zînd şi pe unele care încă nu şi-au creat un statut lexical, dar oare reprezintă totuşi probleme în lectura anumitor texte. Credem că locul acestor elemente se află tocmai într-o astfel de lucrare, menită să cuprindă şi cuvintele fără o consacrare lexicografică definitivă. Spre deosebire de ediţiile anterioare, lucrarea de faţă a fost elaborată în baza unei tehnici lexicografice prin care se exclude aproape totdeauna apelul la definiţiile sinonimice ; în felul acesta, caracterul ei explicativ şi enciclopedic a fost mult accentuat. O inovaţie importantă este includerea in Dicţionar a principalelor elemente de formare a termenilor speciali, ceea ce dă cititorului posibilitatea de a-şi explica singur o serie de termeni, dintre care unii au fost omişi din lista de cuvinte, deoarece numele lor sînt de fapt definite în termenii compunerii savante (criotehnică, descompus în elementele de compunere, crio- + tehnică, este de fapt şi definit ca „tehnică a frigului"). Această tehnică de lucru ne-a permis, pe de o parte, să restrîngem lista de cuvinte (care s-ar fi mărit peste limita unei lucrări maniabile făcute pentru cercuri mai largi de cititori) şi, pe de altă parte, să realizăm o importantă economie de spaţiu grafic. Elementele de compunere savantă le-am consemnat aşa cum le-am găsit în dicţionarele etimologice folosite ; explicaţiile în legătură cu formaţiile savante din alte limbi au fost redate aşa cum le-am întîlnit în sursele noastre de informaţie. Fiecare termen-adresă (scris cu litere verzale) constituie un articol separat, care cuprinde explicaţiile gramaticale, stilistice, semantice, ortoepice, ortografice şi etimologice în legătură cu acesta. în cadrul explicaţiilor gramaticale se dă clasa morfologică, flexiunea moţională, anumite funcţii sintactice verbale, conjugările, formele principale care prezintă dificultăţi sau aberaţii de la norma literară etc. Acestea din ufrmă se găsesc îin paranteza finală care cuprinde şi indicaţiile ortografice şi ortoepice. La cuvintele care conţin foneme străine sistemului fonologie românesc am indicat pronunţarea, iar, .acolo unde era cazul, am dat şi informaţii referitoare la silabaţie. Explicaţiile sensurilor au fost separate prin numere romane, numere arabe, cercuri pline şi cercuri goale, punct şi virgulă, două bare înclinate, în general, numerele romane grupează sensuri analogice sau definesc sensuri ale unui cuvînt între care o filiaţie este mai greu de stabilit la o simplă analiză sincronică. Au fost grupate sub numere arabe explicaţiile semnificaţiilor între care este evidentă o legătură de ordin logic. Cercurile pline despart, în cadrul schemei semantice, sensurile rezultate prin restricţie, extensiune, specificare etc. Cercurile goale separă formaţiile paralexicale (compuse, sintagme cu formă fixă etc.) de sensurile cuvintelor de care se leagă semantic, constituind un caz necesar de definire. Cuvîntul-titlu este înlocuit în expresii şi în locuţiuni prin tildă (~). Explicaţiile complementare, extensive, restrictive sau amplificative sînt incluse după punct şi virgulă, în cadrul aceluiaşi spaţiu grafic, marcat printr-un număr sau cerc. Structurile semantice care presupun şi diferenţieri morfofonologice sint separate de două bare înclinate (//) ; astfel sînt despărţite adjectivele de substantive, elementele de compunere savantă de lexemele cu etimologie comună etc. Am căutat ca definiţiile să fie cît mai concise şi accesibile unor largi categorii de cititori ; în acelaşi timp am ierarhizat termenii definitorii, astfel îneît să corespundă unei ierarhii noţionale care să urmeze principiile taxonomiei semantice de la baza Dicţionarului. Documentarea explicaţiilor semantice este întemeiată pe lucrările cuprinse în bibliografie. Indicaţiile de ordin stilistic sînt cuprinse în paranteze rotunde, plasate înaintea explicaţiilor semantice ; am dat domeniul de circulaţie sau 9 terminologia căreia aparţine un termen (în cazul că nu reiese din definiţie), epoca istorică de care este legat un cuvînt sau un anumit sens, caracterul tropic al unui sens sau termen etc. Paranteza finală cuprinde o serie de informaţii referitoare la orto-epia, ortografia, variantele şi etimologia termenului-adresă. Am arătat, acolo unde puteau avea loc nedumeriri, principalele ortografieri ale cuvîntului, forma din titlul articolului — cuvîntul-adresă — fiind totdeauna cea recomandată de ortografia oficială sau recomandabilă în conformitate cu principiile forurilor academice. Varianta aleasă ca formă-adresă a fost aceea înregistrată în Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), publicat în 1975 de Academia Republicii Socialiste România şi de Institutul de lingvistică din Bucureşti. Cuvintele cu mai multe variante care nu apar în acest dicţionar au .fost înregistrate în forma cea mai adecvată normelor limbii române literare. Paranteza finală mai cuprinde variantele literare cele mai cunoscute ale lexemelor, care figurează şi la locul lor alfabetic, eu trimitere la forma recomandată. Separate de o bară oblică, în aceeaşi paranteză este şi etimologia cuvintelor. De la început ţinem să precizăm că am optat pentru principiul etimologiei multiple (principial care se impune în lexicologia românească, datorită mulţimii căilor de penetraţie a împrumuturilor lexicale), pe care, din păcate, nu l-am putut adînci pînă la nivelul sensurilor. împrumuturile şi creaţiile lexicale româneşti considerate sigure sînt date după semnul < ; atunci cînd după acest semn urmează mai multe cuvinte (din aceeaşi limbă sau din limbi diferite), aceasta înseamnă că toate explică forma, variantele şi semnificaţia neologismului respectiv. Etimologiile probabile sau acelea care ar fi putut constitui modelul unor formaţii româneşti sînt indicate după c/.; atunci cînd sînt propuse mai multe etimoane, ordinea lor reprezintă rangul de probabilitate. Indicaţia cf. introduce de asemenea explicaţiile suplimentare : filiera etimologică, limba de origine, elementele de compunere savantă, numele proprii implicate etc. Pentru a uşura lectura anumitor elemente etimologice, le-am transcris, atunci cînd era cazul, în alfabet latin ; pentru toate am folosit sistemul de transcriere recomandat de Academia R. S. România sau, în lipsa acestor recomandaţii, transcrieri adoptate de sursele noastre principale de informare. în cadrul indicaţiilor etimologice, am arătat şi modelul străin (eventual) după care au fost alcătuite formaţiile româneşti. Sperăm că lucrarea pe care o prezentăm acum să fie de un real folos unor cercuri cît mai largi de consultanţi şi să reprezinte omagiul nostru pentru toţi aceia care prin critica sau lauda lor ne-au ajutat şi încurajat s-o alcătuim. AUTORII ABREVIERI abrev. = abreviat acc. = accentuat adj. = adjectiv, adjectival adv. = adverb, adverbial agr. = agricultură, agronc mie americ. = engleza americană anat. = anatomie ant. = antic, antichitate ar. = arabă arheol. = arheologie arhit. = arhitectură art. = articulat arte = arte plastice' astr. = astronomie av. ==. aviaţie bg. = bulgară biol. = biologie bis. =' termen bisericesc bot. = botanică braz. = braziliană ceh. = cehă celt. = celtică cf. = confer chim. = chimie chin. = chineză cib. = cibernetică cinem. = cinematografie col. = colectiv corn. = comerţ concr. = concret conj. = conjunctiv constr. = construcţii cont. — contabilitate coregr. = coregrafie cors. =‘ corsicană cuv. = cuvînt dian. = daneză depr. = depreciativ ebr. = ebraică ec. = economie echit. = echităţi e electr. = electricitate engl. = engleză estet. = estetică et. = etimologie f. = feminin fam. = familiar farm. = farmacie ferov. = feroviar fig. = figurat fii. = filozofie filat. = filatelie filol. = filologie fin. = finanţe fini. .== finlandeză fiz. = fizică fiziol. = fiziologie flam. =■ flamandă fon. = fonetică fot. = fotografie fr. ' = franceză frank. = franconă gasc. = gasconă gen. = genitiv genet. = genetică geogr. = geografie geol. = geologie geom. = geometrie ger. = gerunziu germ. = germană got. = gotică gr. = greacă gram. = gramatică herald. = heraldică hidr. = hidrografie hind. = hindi iht. =. ihtiologie imper. = imperativ imperf. = imperfect impers. = impersonal impr. == impropriu interj. = interjecţie intr. = intranzitiv invar. = invariabil irland. = irlandeză island. = islandeză ist. == istorie it. = italiană înv. = învechit jap. = japoneză jur. = juridic lat. = latină lat. bis. = latină bisericească lat. med. = latină medievală lat. pop. = latină populară lat. sav. = latină savantă lat. sc. = latină scolastică lat. t. = latină tîrzie lingv. = lingvistică 12 lit. = literatură liv. = livresc loc. adj. = locuţiune adjectivală loc. adv. = locuţiune adverbială loc. s. = locuţiune substantivală log. = logică m. = masculin mag. = maghiară malaiez. = malaieză mar. = marină mat. = matematică mec. = mecanică med. = medicină met. = meteorologie metal. = metalurgie metr. — metrică mii. = termen militar min. = mineralogie mit. = mitologie muz. — muzică n. — neutru ngr. = neogreacă norv. = norvegiană num. = numeral numism. = numismatică ol. = olandeză op. = în opoziţie cu, antonim ord. = ordinal pal. = paleontologie part. = pairtdcipiu peior. = peiorativ perf. s. = perfect simplu pers. = persană peruv. — peruviană petr. = petrografie p. ext. == prin extensiune p. i. = prezent indicativ pict. = pictură pi. = plural poet. == poetic pol. = poloneză poligr. = poligrafie polinez. = polineziană polit. = politică pop- = popular prep. = prepoziţie p. restr. = prin restricţie port. = portugheză pron. = pronunţat prov. = provensală psih. = psihologie psihan. = psihanaliză psihiatr. = psihiatrie refl. = reflexiv rel. = religie ret. = retorică rus. = rusă s. = substantiv, substan- tivat sanscr. = sanscrită scand. , = limbile scandinave vechi sec. = secol sem. = semitic sg. = singular silv. — silvicultură sir. = siriană sp. = spaniolă spec. = în special statist. = statistică sud-americ. = limbile sud-ameri- ' cane sued. = suedeză tc = turcă tehn. = tehnică telec. = telecomunicaţii telev. = televiziune teol. = teologie text. = industrija textilă tib. = tibetană topogr. = topografie tr. = tranzitiv ucr. = ucraineană unipers. = unipersonal v. = vezi var. = variantă, variante vb. = verb vet. = medicină veterinară v. fr. = vechea franceză v. germ. = vechi germanic voc. = vocativ vin. = vinificaţie zend. == zendă zool. = zoologie zoot. = zootehnie A AALENIAN s. n. primul etaj al jurasicului mediu sau ultimul etaj al jurasicului inferior. II adj. care aparţine acestui etaj. [pron. -ni-an. / < fr. aalenien] ABAC 5.71. X. dispozitiv de calculat cu ajutorul unor bile mobile, aşezate pe vergele orizontale şi paralele. 2. tabelă grafică, diagramă reprezentînd relaţii între mai multe mărimi variind continuu, care serveşte la anumite calcule, v. nomogramă. [pl. -ce. J ’< fr. abaque, cf. it. abbaco, lat. abacus] ABACA s. /. cînepă de Manilla. [< fr., sp. abaca < cuv. filipinez] ABACA s. f. partea superioară a capitelului unei coloane, care susţine arhitrava, [pl. -ce, / < fr. abaque, cf. lat. abacus] ABACTERIAN, -A adj. lipsit de bacterii, [pron. -ri-an. / cf. gr. a — fără, bakterion — ibastonaş] ABAJtfR s. n. acoperitoare de metal, de liirtie etc. care se pune la o lampă pentru a reflecta lumina intr-o anumită direcţie, îpl. -rurf. / ! consoană care se articulează -fără vibrarea coardelor vocale \-consoană, surdă. [Cfr. aphone, ci. gr. apho-7ios <. a — fără, phone — voce] AFONlE s. f. 1. pierdere patologică a glasului. 2. (fig.) răguşeală. [Cfr. aphonie, ci. gr. aphonia] AFONIZARE s. f. (lingv.) pierdere a vi- braţiilor glotale la sunetele sonore ; asurziră [cf. fr. aphonisation] AFORISM s. n. 1. judecată care redă în-tr-o formă concisă o părere cu privire It viaţă ; sentinţă, maximă, cugetare. 2. enunţ care sugerează un adevăr teoretic. [Cfr. aphorisme, cf. gr. aphorismos — definiţie) AFORISTIC; -A adj. în formă de aforism, : cu aforisme. [Cfr. aphoristique] AFORTlORI adj. (liv.) care se impune cu necesitate, care este necesar. O formă de raţionament constînd în trecerea de la o judecată la alta datorită faptului că in favoarea celei de-a doua judecăţi există tot atitea temeiuri sau chiar mai multe. [C lat. a for-tiori — cu atît mai mult] AFOTIC, -A adj. lipsit de lumină. [ ALLEMANDĂ s.f. vechi dans german,, cu caracter vesel, vioi ; melodia acestui dans. [scris şi alemandă. / C fr. allemande] ALMAGESTE s. f. pl. culegere de observaţii astronomice, făcută pentru prima oară de învăţatul grec Ptolomeu. [cf. fr. almageste, it. almagesto] ALMANAH s.n. 1. publicaţie periodică, de obicei anuală, care, pe ltngă indicaţii astronomice şi meteorologice, cuprinde date diverse, texte literare şi artistice etc. 2. publicaţie periodică care cuprinde cu precădere articole dintr-un anumit domeniu de activitate, [pl. -huri. / C fr. almanach, cf. lat. med. almanachus i< ar. al-manakh — prezicere] ALMANDlN s. n. granat de culoare roşie-brună. [C fr. almandin] ALMEE s. f. invar, dansatoare-cîntăreaţă e-gipteană. [pron. -me-e. / C fr. almee] ALMELEC s.n. (tehn.) aliaj de aluminiu şl de magneziu, folosit la confecţionarea de cabluri âectrice. [Cfr. almelec] ALMICANTARAT s.n. (astr.) cerc imaginar de pe sfera cerească paralel cu orizontul, cu ajutorul căruia se determină înălţimea aştrilor, [var. almucantarat s. m. / C fr. almicantarat, cf. ar. almuquantara] ALMUCANTARAT s.n. v. almicauta-tarat. ALNICO s. n. aliaj de aluminiu, nichel şi cobalt. CCfr. alniC9, cf. al(uminiu) + ni(chel) + co(balt). ALO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „altul", „diferit". [< fr. allo-, cf. gr. allos] 49 ALCTHIOFAGIE ALO interj. exclamaţie prin care se face apelul sau se răspunde la telefon. # exclamaţie de chemare. [ interpretare mistică a Scripturii, [gen. -iei. V < fr. anagogie, cf. lat., gr. anagoge] ANAGRAMĂ vb. J. tr. a schimba ordinea' literelor unui cuvînt pentru a obţine alt cuvînt ; a transcrie sub formă de anagramă ; a anagramatiza: / după fr. anagrammatiser] ANAGRAMARE s.f. acţiunea de a anagrama. anagrama] ANAGRAMATIC, -A adj. de anagramă* [< fr. anagrammatique] ANAGRAMATIZA vb., 1. tr. (rar) a anagrama. [ care . trăieşte retras(ă), pustriic(ă)/ [< lat. anachoreta, cf. fr. anachorete] ANAHORETIC, -A adj. de anahoret ; (p.-ext.) modest, sărăcăcios, [cf. fr. anachorâti-que)‘ i ; ANAHORETlSM s. n. (op. cenobitis m)* mod de viaţă al anahoreţilor. [genese, cf. gr. aner — bărbat, genesiş -*■ maştere] ANDROGENIC, -A adj. referitor la andro-genie, la hormonii androgeni. [+■ infecţios] ANTIINFLAMATOR, -OARE adj., s. n. (medicament) care opreşte un proces inflamator. [cf. fr. antiinflammatoire] ANTIINTELECTUALISM s. n. concepţie idealistă care neagă posibilitatea cunoaşterii ştiinţifice a adevărului cu ajutorul raţiunii. [ -juri. f < fr. entourage] ANUĂL, -A adj.’ (adesea adv.) care se în-timplă, se face în fiecare an sau o dată la im an- • care durează un an ; corespunzător unui an. [pron. -nu-al. / < lat. armualis, ct iti animale, fr. annuel]■ ANUALA s. /. expoziţie, festival care se organizează în fiecare an. [cf. fr. annuelle] ANUALITATE s. f. însuşirea a ceea ce este anual. [cf. fr. annualite] ANUĂR s. ti. publicaţie anuală conţi nînd date asupra unei întreprinderi, unei instituţii etc. ; publicaţie anuală a unei instituţii ştiinţifice, [pron. nu- ar. / < fr. annuaire, it. annuario] ANUCLEAT, -A adj. fără nucleu, [pron. -cle-at. / cf. fr. annuclâe] ANUITATE s. /. procedeu de plăţi anuale prin care o sumă împrumutată se achită intr-un anumit număr de ani, cuprinzînd, în afara amortismentului, şi dobînda. [pron. -nu-i-. / cf. fr. annuite] ANULA vb. I. tr. 1. a face, a declara nul. (un act, o dispoziţie) ; a suprima, a desfiinţa. v. abroga, aboli. 2. a egala cu zero o expresie matematică. [< fr. armuler. it. annullare < lat. annullare — a anihila] ANULABIL, -A adj. care se poate anula, [cf. fr. annulable] ANUL ABILITATE s. /. posibilitatea (unui act) de a fi anulat, [cf. fr. annulabilite] ANULAR, -A adj. de forma unui inel, care este sau se prezintă ca un inel. [cf. lat. annularius, fr. annulaire] ANULARE s.f. acţiunea de a anula şi rezultatul ei ; anulaţie. [< anula] ANUL ATI V, -A adj. care anulează. [< fr. annulatif] ANULÂŢIE s. f. (rar) anulare, [gen. -iei, var. anulaţiune s.f. / cf. lat. annullaiio, ir. annulation] ANULAŢItfNE s.f. v. anulaţie. ANttLUS s. n. (anat.) formaţie inelară, în jurul unei deschideri. [< lat. annulus — inel] ANUNCIATOR s. n. aparat care,anunţă modificări sau abateri în timpul funcţionării u-nui sistem tehnic, [pron. -ci-a-, pl. -oare. / cf. fr. annonciateur) ANtJNŢ s.n. înştiinţare scrisă ; încunoştin-ţare. [< anunţa, după fr. annonce]' ANUNŢA vb. I. tr. a aduce la cunoştinţă ; a incunoştinţa. © a vesti sosirea cuiva (cu voce tare), [p. i. anunţ. / < fr. annoncert cf. lat. annuntiare] ANUNŢARE s. f. • acţiunea de a anunţa şi rezultatul ei. [< anunţa] ANtJRE s. n. pl ordin de batracieni fără coadă, cuprinzînd broaştele ; (la sg.) animal din acest ordini. .[f< fr. apitherapie, cf. lat. apis — albină, gr. therapeia — tratament] APLANA vb. I. tr. a înlătura, a linişti, a potoli (o neînţelegere, .un conflict etc.). O a netezi, a nivela (un teren, fundamentul unui drum). [< fr. aplanir] APLANARE s. f. acţiunea de a aplana ; potolire, liniştire, îndepărtare. [< aplana] APLANAT adj. n. obiectiv i~ = obiectiv fotografic aplanetic. D< fr. aplanat] APLANfiTIC. -A adj. (despre un sistem optic) care prezintă aplanetism. [< fr. apla-netique] APLANETISM s. n. proprietate a unui sistem optic de a da o imagine plană, perpendiculară pe axa sa, pentru un obiect de asemenea plan, perpendicular pe această axă. [ZARE s.f. acţiunea de a apoteoza ; zeificare, divinizare. [< apoteoza] APOTEOZA s.f. (ant.) trecere (a unui erou, a unui împărat) in rîndul zeilor ; zeificare, divinizare. • (fig.) onoruri extraordinare aduse cuiva ; slăvire, glorificare. © denumire a scenelor finale cu caracter solemn şi triumfal din opere sau balete ; încheiere solemnă a unei piese muzicale. [< fr. apotheose, cf. lat., gr. apotheosis — trecere în rindul zeilor] APOTROPAlC, -A adj. referitor la superstiţia apărării împotriva duhurilor rele. [pron. -pa-ic. / ! ad —.la, pretium — preţ] APRECIABIL, -A adj. destul de mare, considerabil. [cf. fr. appreciable] APRECIARE s.f. v. apreciere. APRECIATIV, -A adj. care marchează o apreciere ; estimativ, [pron. -ci-a-. / cf. fr. appreciati/] APRECIATCR, -OARE adj. (adesea s.) care apreciază. f<3 aprecia + -tor] APREClAŢIE s.f. (rar) apreciere, [gen. -iei. var. apreciaţiune s. f. / < fr. apprecia-tion] APRECIAŢIttNE s.f. v. a p r e c i a t i e. APRECIERE s. f. preţuire, stimă ; considerare, judecată, analiză ; apreciaţie. '.O a lăsa ia ~ a cuiva = a supune (ceva) judecăţii sau opiniei cuiva. [var. apreciare s.f. / < aprecia] APREHENSIE s.f. v. aprehensiune. APREHENSItfNE s.f. (rar) teamă vagă, nelămurită, [var. aprehensie s. f. / cf. fr. apprehefision, lat. apprehensio] j APREHENSlV, -A adj. (rar) timid ; temător, neîncrezător. [ aristocratiza. [< aristocratiza] ARISTOCRAŢIE s.f. clasă socială conducătoare care deţine puterea de stat şi asupreşte celelalte clase (în orînduirea sclavagistă şi feudală) ; pătură restrinsă a claselor exploatatoare, care se bucură de diferite privilegii ; nobilime. • (fig.) virfurile privilegiate ale unei clase sau ale unui grup social, care s-au desprins de clasa din care fac parte şi se bucură de avantaje speciale. [< fr. arisocratie, it. aristocrazia, gr. aristo-kratia < aristos — nobil, kratos — putere} ARISTOFANIC, -A adj. (lit.) în genul lui Aristofan. // s. m. tatrametru anapestic, folosit adesea de Aristofan în comediile sale. • vers antic format dintr-un dactil şi do* trohei, [cf. Aristofan, poet comic grec din antichitate] ARISTOLOH s.n. (bot.) plantă apetală* grimpantă, cu flori galbene în formă de tub, care se cultivă pentru umbrare. p . ASTROBOTANICA s, f.. ’ ştiinţă care -studiază viaţa plantelor de pe alte planete, [cf. germ. Astrobotanik] ASTRODOM s. n. cupolă transparentă a marilor aeroporturi. [ , anumită funcţie sau calitate, [p.i. atăst, 3, 6 -tă. / , ' ATESTARE s; /. acţiunea-de a'atesta. §i rezultatul ei; mărturie, dovadă. © prezenţă i a unui cuvînt intr-un text scris, mărturie a e-xistenţei sale'în limbă., [< atesta], * ATESTAT s. n. act care atestă ceva ; (spec.) diplomă, certificat de studii;, [pl. -te. 7- cf. germ. Attestati 'lat. ■ attestatum < ătestari — a depune mărturie] ATESTAŢIE s. f. atestare, [cf. fr. attesta-tion,1 it. attestazione] ATETOZĂ s: f. (med.) tulburare motrice constînd din mişcări involuntare, lente, neregulate, localizate mai ales în mîini şi picioare. [«Cfr..ăthetose, cf.gr. atethos'— nefixat] ATEU s. m. f. persoană care* nu are o • religie, care neagă orice divinitate. [f< fr. athee, it. ateo;' lat. atheus, gr. atheos < a — fără, theos — zeu] . ATIC, -A’ adj; propriu Aticii, locuitorilor ei sau vieţii acestora: O frumuseţe ~ă = frumuseţe desăvîrşită. '9 care se distinge priii bun-gust sau spirit. O sare ~ă *=» ironie subtilă, spirit fin. [cf. fr. attique, it. attico < Atica, provincie în Grecia antică] 1 ATIC s.n. 1. parte a antablamentului ridicată- deasupra cornişei, menită să mascheze marginea acoperişului; 2. cat scund, aşezat deasupra, cornişei, la nivelul faţadei sau retras. [cf. fr. attique. it.' attico] ATICÎSM s. n. caractere stilistice specifice scrierilor atenieniilor' antici ; fineţe de gust, măsură, eleganţă, puritate de stil..şi de limbă. [f. (med.) absenţă a manifestărilor afective, frecventă la schizofrenici., [gen. -iei. t < fr. athymie, cf. gr. a — fără; thymos — spirit] ATIPIC, -A adj. care nu prezintă caracterele tipului obişnuit. [rim de compunere savantă cu semnificaţia „aer“. [~ile cuiva « sub egida, sub protecţia cuiva. [pron. a-us-pi-ciu. pl. -ii. I < lat. auspicium < avis — pasăre, specere — a examina] AUSTENITĂ 110 AUSTENITĂ s.f. constituent structural al aliajelor de fier şi carbon, [pron. a-us-. / < fr. austenite] AUSTER, -A adj. sobru, aspru, sever, grav. • lipsit de ornamente, de podoabe, [pron. a-us-, / cf. fr. austere, it. austero, lat. auste-rus] AUSTERITATE s.f. sobrietate, asprime, se-veritate, [pron. a-us-. / cf. fr. austeritâ, it. austerită. lat. austeritas] AUSTRAL, -A adj. dinspre Polul Sud ; sudic. [pron. a-us-. / .'< fr. austral, cf. lat. australis) AUSTRALOlD, -A adj. care aparţine rasei negre din Australia şi Oceania. // s. m. f. pl. populaţia neagră din această regiune. Ipron. -lo-id. pl. -izi, -ide. / < fr. austra-loide] AUSTRALOPITEC s.m. maimuţă fosilă e-voluată din era terţiară, cea mai apropiată de om. [pron. a-us-. pl. -ci. / < fr. australo-pitheque, cf. lat. australis — de sud, gr. pi-thekos — maimuţă] AUSTROMARXlSM s.n. curent oportunist, revizionist, in social-democraţia austriacă de la sfirşitul sec. XIX, care neagă ideea revoluţiei proletare şi a dictaturii proletariatului, susţinînd teza integrării „paşnice" a capitalismului în socialism. ![pron. a-us-. / < germ. Austromarxismus] AUSTROMARXlST. -A adj. referitor la austromarxism. N s. m. f. adept al austro-marxismului. [pron. a-us-.-'< germ. Austro-marxist] AUT adv. (sport) în afara terenului de joc. • (s. n.) ieşirea, scoaterea mingii în afara terenului de joc ; penalizarea aplicată în a-ceastă situaţie. [< engl. out — afară] AUTARHIC, -A adj. care are caracter de autarhie. [< it. autarchico, cf. fr. autarci-que] AUTARHIE s.f. 1. situaţia unui stat, a u-nei naţiuni* care îşi satisface nevoile economice prin propriile-i puteri, fără import sau ajutor străin. O stat care se află în această situaţie. 2. (în şcoala cinicilor) independenţa indivizilor faţă de toate convenţiile sociale, considerate ca străine naturii, [pron. a-u-. gen. -iei. / < it. autarchia, cf. fr.r • autarcie < gr. autarkeia] AUTENTIC, -A adj. sigur, neîndoielnic, nvident, de netăgăduit ; al cărui autor este incontestabil ; original. • (despre acte) întocmit prin respectarea tuturor formelor legale. rpron. a-u-. / cf. it. autentico, . lat. authenticus, gr. authentikos — de netăgăduit < authentes — autor] AUTENTICITATE s.f. faptul, calitatea de a fi autentic ; originalitate, [pron. a-u-. / cf. it. autenticită] AUTENTIFICA vb. I. tr. a face ca un act să' devină autentic, a-i da caracter de autenticitate. rpron. a-u-. p.i. autentific. I cf. fr. authentifier, germ. authentifizieren] AUTENTIFICARE s. f. acţiunea de a autentifica şi rezultatul ei ; autentificaţie. [<• autentifica] AUTENTIFICAŢIE s.f. autentificare, [cf. it. autentificazione] AUTIGEN, -A adj. (despre un component al unei roci) format odată cu roca. [ administra prin mijloace proprii, [p.i. -rez. I < auto1--f administra] AUTO ADMINISTRARE, s. f. acţiunea de a se autoadministra. [< autoadministra] AUTO AFIRM A vb.. I. refl. a-şi afirma propria personalitate, [et. incertă] AUTOAFIRMARE s. f. faptul de a se auto-afirma. [.< auiowfirma] AUTO AGLUTINARE s. f. proces prin care unii cărbuni aglutinaţi pot fi brichetaţi, prin încălzire, fără lianţi, [după fr. auto-aggluti-nation] AUTOAGRESITjTNE s. f. stare patologică îfo care organismul produce substanţe nocive împotriva unora dintre propriile sale celule, ţesuturi sau organe, [pron. a-u-. / < fr. au-toagression] AUTOALARMA s.f. radioreceptor:care înregistrează automat semhalele de pericol, [cf. fr. auto-alarme] - AUTOAMAGl vb. IV. refl. a (-şi) amăgi (intenţionat) propria persoană. [< autol- 4* a-măgi] , • AUTOAMAGlRE s. f. acţiunea de a se auto-amăgi. [y AUTOBIOGRAFIC,. rA adj. > referitor la autobiografie, în legătură cu o autobiografie, ţcf., it. autobiografico, fr. autobiographique] AUTOBIOGRAFIE s.; biografie a unei persoane, scrisă de ea , însăşi. • scriere literară în care autorul îşi povesteşte viaţa. [gen. -iei. / cf. it. autobiografia, fr. autobiographie, rus. avtobiografia < gr., autos — însuşi, bios — viaţă, graphein -rf a scrie] AUTOBLINDAT s. ri.' .vehicul ,blindat, cu rdţi său cu şenile,1 înarmat uşor şi folosit mai ales' pentru misiuni’ de recunoaştere, de siguranţă etc. [< it. autoblindata] AUTOBLOCAJ s. n. dispozitiv de blocare automată a sistemelor de semnalizare, de macazuri etc. [autodistuge, după fr, autodestruction] AUTODIZOLVA vb. I. refl. (despre o societate,, o adunare etc.) a se dizolva singură,, a-şi înceta activitatea, [pron. a-u-. p.i. autodizolv. / < auto1- 4- dizolva] AUTODIZOLVARE s. /. faptul de a se autodizolva. [< autodizolva] 113 AUTO GESTIUNE AUTODOCUMENTA vb. I. refl, a se documenta pe sine, a se lămuri singur, [et. incertă] AUTODOCUMENTARE s.f. faptul de a se autodocumenta. [< autodocumenta:] * AUTODOMINA vb. 1. refl. a se domina pe sine însuşi, (cf. it. autodominare] AUTODOTA vb. 1. ir. a autoutilâ. [et. incertă] AUTODOTARE s.f. acţiunea de a autodota ; autoutilare. i[< autodota) AUTODR0M s.n. teren special amenajat pentru cursele de automobile ; motodrom. [pron. a-u. pl. -oame. -omuri. / cf. fr. auto-drome < auto(mobile) -f gr. dromos — drum] AUTODRtTM s. n. (rar) autostradă [după fr. autoroute, cî. germ, Autobahri] AUTODtJBA s.f. automobil prevăzut cu o dubă, folosit pentru transportul de materiale fragile, produse alimentare etc. [pron. a-u-. pl. -be. / < auto2- + dubă] AUTOEDUCA vb. li refl. a se educa pe sine. [cf. it. autoeducate] ; 1 AUTO EDUCARE s.f. acţiunea de a se autoeduca ; autoeducaţie. [< autoeduca] AUTOEDUCATlV, -A adj. referitor la autoeducaţie. [cf. it. autoeducativo] AUTOEDUCAŢIE s.f. activitate desfăşurată in mod conştient în vederea dezvoltării propri-eî personalităţi, [gen. -iei. ‘ / cf. it. autoeducazione] AUTOELOGIA vb. I. refl. a aduce elogii propriei persoane, [et. incertă]1 • AUTOELOGIU s. n. elogiu adus piopriei persoane, [et. incertă] AUTOEPURAŢIE s. f. purificare naturală a apelor reziduale vărsate in ape de suprafaţă, datorită acţiunii bacteriilor aerobe, [cf. fr. aiito-âvuration] AUTOERIJA vb. I. refl. (nerecomandâbii) a se erija singur, [et. incertă] AUTOERIJÂRE s. /. (nerecomandabil) faptul de a se autoerija. [< autoerija] AUTOETANŞARE s. /. realizare a impermeabilităţii unui dig datorită proprietăţilor materialului de construcţie, [după fr. auto-etanchemerit] , AUTOEVALUA vb. 1. refl. a-şi evalua propriile merite, [et. incertă] AUTOEVALUARE s. /. faptul de a-şi evalua propriile merite. [< autoevalua] AUTOEVIDENŢIA vb. î. refl. a se evidenţia pe sine însuşi, [et. incertă] , AUTOEVIDENŢIERE s.f. faptul de a se autoevidenţia. [< autoevidenţia] AUTOEXAMEN s. n. examen al propriei persoane, [după engl. selfexamination] AUTOEXAMINA vb. I. refl. a-şi controla propriile cunoştinţe. ret. incertă] AUTOEXAMINARE s. f. faptul .de a se autoexamina. [< autoexamina] AUTOEXCAVATOR s. 7i. excavator prevăzut cu motor propriu pentru deplasare. [< auto!2- 4* excavator] AUTOEXCITA vb. I. refl a se excita singur, [cf. fr. s'autoexciter] AUTOEXCITARE s. f. acţiunea de a se . autoexcita şi rezultatul ei ; autoexcitaţie. [< autoexcita] AUTOEXCITAŢIE s.f. autoexcitare • excitaţie magnetică a unei maşini sau a unui aparat electromagnetic produsă in cursul funcţionării de ele însele, [cf. fr. auto-exci-faffon] AUTOEXIGENŢĂ s. f. exigenţă faţă de propria persoană. [< auto*- 4- exigenţă] AUTOFAGlE s.f. consumare a propriilor ţesuturi ale unui organism supus inaniţiei. [gen. -iei. / < fr. autophagie, cf. gr. autos — însuşi, phagein — a mînca] AUTOFAGOCITOZA s.f. absorbţie şi distrugere a celulelor de către fagocitele propriului organism. [< fr. autophagocytose] AUTOFECUNDARE s. f. acţiunea de fecundare prin sine însuşi, care are loc la unele vieţuitoare inferioare, [cf. fr. autofecondation] AUTOFERTILITATE s. f. proprietate a unor specii de pomi fructiferi de a lega rod pe baza fecundaţiei cu polen . propriu. [> AUTORITARlST, -A adj. referitor la autoritarism. // s.m.f. adept, al autoritarismului. [< autoritar 4- -ist] AUTORITATE s. f. 1. putere sau drept de comandă, de a porunci, de a fi ascultat. 2. putere politică sau administrativă într-un stat; cîrmuire ; organ al puterii de stat. • reprezentant al puterii de stat. 3. influenţă, ascendent, ascendenţă, prestigiu (prin merite sau calităţi personale) ; persoană care se bucură de această influenţă, de acest prestigiu. [pron. a-u-. / cf. fr. autoritit it. autorităf lat auctoritas] AUTORIZA vb. I. tr. a da cuiva permisiunea, puterea de a face ceva ; a împuternici ; a permite, a îngădui. i[cf. fr. autoriser, it. au-torizzare] AUTORIZARE s.f. acţiunea de a autoriza. [< autoriza] AUTORIZAŢIE s.f. permisiune (dată de o autoritate) ; împuternicire. • (concr.) document care dovedeşte o împuternicire, un drept al cuiva. [pron. a-u-. gen. -iei. var. au-torizaţiune s. f. / cf. fr. autorisation, it. auto-rizzazione] AUTORIZAŢIttNE s.f. v. a u t o r i z a ţ i e. AUTOROTAŢIE s.f. mişcare de rotaţie a unei suprafeţe portante sau a unui avion cînd această mişcare se întreţine de la sine. [cf. fr. autorotation] AUTOSALVA vb. I. refl a se salva singur, [et. incertă] AUTOSALVARE s.f. 1. acţiunea de a se autosalva. 2. autosanitară, autoambulanţă. [< autosalva] AUTOSANITARA s. f. vehicul închis cu care se transportă bolnavii, răniţii etc. ; auto-salvare. fpron. a-u-» / < auto1- + sanitară] 117 AUTOTURISM AUTOSCOPIC, -A adj. referitor la auto-scopie. [< fr. autoscopique] AUTOSCOPlE s.f. simptom al unor boli care constă în aceea că bolnavul crede că se vede pe sine însuşi in faţa lui. [< fr. auto-scopie, cf. gr. autos — însuşi, skopein — a privi] AUTOSELECTOR s. n. incubator pentru clocitul ouălor de peşte. |[< auto1- 4- selector] AUTOSEROTERAPlE s. /. metodă de tratament cu ser scos din sîngele bolnavului. {J axă. [pl. axe, axuri. ! < fr. axe, cf. germ.. Achsel AXA vb. 1. tr. a centra (o piesă etc.). 2-trrefl (fig.) a (se) desfăşura în jurul a» ceva. a (se) conforma cu ceva ; a (se) susţine pe baza unei anumite.situaţii, combinaţii etc. [< fr. axer] 321 AZOBENZEN - AXANTOPSÎE s. f. (med.) imposibilitate de *a distinge culoarea galbenă. [ AXOLOTL s. m. stadiu larvar acvatic al unei specii de salamandre. 'C care se lovesc membranele, coardele sau lamele unor instrumente muzicale. • corpu) principal al arcuşului. • dungă colorată care împodobeşte uneori ciorapii pe partea exterioară a gleznelor. 2. piesă cilindrică, subţire, a unui mecanism sau,a unei maşini. 3. mu-lură mică cu secţiune semicirculară, netedă» sau decorată, de culoare diferită de cea a* mulurii principale, cu care se decorează un. element arhitectonic. 4. (poligr.) element ornamental, aşezat lateral pe o pagină de carte, de catalog etc. [segmenţii pistoa-nelor. care permite trecerea de abur sau de gaze. 3. (tehn.) sistem de prindere., special, rapid, pentru piese metalice mici, pentru tuburi etc.. [pron. ba-io-. pl. -te. / < îr. ba-ionnette < Bayonne, oraş în Franţa, unde s-ar fi fabricat prima dată această armă] BAlPAS s.n. (tehn.) conductă care dublează pe o anumită porţiune o conductă principală, pe care« o poate înlocui la nevoie, [scris şi by-pass. / engl. by-pass] BAtŢ sin. (tehn.) produs chimic întrebuinţat in vopsitorie, la curăţirea unor corpuri de lemn, de metal: etc. [pl. -ţuri. I < germ. Bcize] BAJADA s./. v. bahada. BAJOAIER s.n. 1. fiecare dintre cei doi pereţi laterali ai unei ecluze. 2. fiecare dintre cele două plutitoare laterale ale unui doc plutitor, [pron. -joa-ier. I < fr. bajoyer]. BAJOClAN s.n. (geol.) etaj inferior al jurasicului mediu. // adj. care aparţine a-cestui etaj. [pron. -ci-an. / < fr. bajocien] BAKUNINISM .s. n. v. bakunism. BAKUNlSM s.n. teorie anarhistă, antimar-xistă, cu puternice influenţe proudhonisle, care consideră statul, nu exploatarea capitalistă, drept principalul rău social ce trebuie înlăturat şi neagă necesitatea unei teorii ştiinţifice revoluţionare şi a pregătirii revoluţiei. [var. bakuninism's. n. / < Bakunin, teoretician anarhist rus] BAL1 s. n. petrecere, reuniune cu dans organizată de obicei într-un local special pregătit. O ~ mascat = bal la care participanţii poartă mască. [pl. Auri. I < fr. bal, cf. it. ballo < lat. t. ballare — a dansa] BAL2 s. n. balot, pachet, legătură mare. [pl. -lurt, -le. / cf. fr. balle, germ. Ballen, it. balla] . ■ BALADA vb. I. intr., refl. (franţuzism) a se plimba mult (fără scop, fără ţintă)., [< fr. balader] BALADA s.f. 1. poezie populară medievală în versuri endecasilabice sau septenare, care se cînta şi recita, • poezie epică cu subiect simplu, care relatează o întîmplare, de obicei eroică, sau o legendă ; cîntec bă-trinesc. 2. compoziţie muzicală cu caracter narativ pentru voce sau pentru instrumente. [< fr. ballade, cf. lat. ballare —. a dansa] BALADESC, -A adj. (liv.) de baladă ; ba-ladic. [cf. germ. balladesk] BALAD1C, -A adj. (liv.) baladesc, [cf. germ. balladisch] BALADlN s. m. (liv.) saltimbanc, comediant, bufon, paiaţă (în vechiul teatru francez). [balneologique) BALNEOLOGIE s.f. disciplină care se ocupă cu ^studiul apelor minerale şi. al nămolurilor terapeutice, precum şi cu studiul acţiunii lor curative, [gen. -iei. / < fr. balneologie, cf. lat. balheum — baie, gr/ logos — studiu] . . , BALNEOTERAPIC, -A adj. referitor la balneoterapie. [pron. -ne-o-, / < fr. balneo-therapique] BALNEOTERAPIE 5. /., tratament de ' ape minerale şi'nămoluri care se aplică unor boli. [< fr. balneotherapie, cf. lat. balrieum — baie, gr. therapeia — îngrijire! ‘ BALOGRÂF s. n. instrument} pentru măsurarea vitezei/proiectilelor, [cf. germ. BalZo-graph < gr. ballo — arunc,graphein — a scrie] 1 , BALON1 s.n. 1. vehicul aerian/constînd dintr-un corp sferic, care se umple cu un gaz mai uşor decît aerul pentru1 a se menţine în atmosferă. O (fam.) a lua (pe cineva) in ~ ~ a face glume pe seama cuiva. • .băşică de cauciuc foarte subţire, asemănătoare unei mingi, cu care se joacă copiii. 2. vas, în general de formă sferică, folosit pentru anumite operaţii chimice. :0 . ~ de supun « băşică suflată din clăbuci de săpun. 3. minge (de fotbal, de baschet etc.), [pl. -oane. / < fr. ballon] BALON a s. n. balonzaid. [pi. -nuri. / < balonzaid] BALONA vb. 1. tr., refl. â (se) rotunji, a face sau a deveni ca un balon ; a (se) umfla. • refl. a i se umfla, a i se mări cuiva abdomenul (datorită acumulării de gaze în intestine), [p. i. -nez. f < fr. balloner] BALONAMENT s.n. balonare. [Kfr. bal-lonnementl BALONARE s.f. acţiunea de a (se) balona şi rezultatul ei ; balonament. • meteorism. [< balona) BALONET s.n. 1. cameră de gaz la uri dirijabil, care, prin umflare şi dezumflare, menţine echilibrul în timpul zborului. . 2. plutitor suplimentar la extremităţile aripilor unui •' hidroavion* care împiedică ‘ intrarea acestora în apă. '[< fr. ballonet] BALONSEIDE s.n. v. balonzaid.’ BALONZAID s. n. material de mătase (naturală) impermeabil. 9 haină de’ploaie confecţionată dintr-un* astfel de material, [pron. -zaid. pl. -de, , scris şi1 balonseide. / < germ. Ballonse.iden(mantel)] . . BALOT s. n. pachet, v legătură .• mare (de mărfuri, . de lucruri etc.) (spec.) .bal2, legătură, pachet (de, bumbac, de lină etc.). O fier sau.,oţel)-~ bandă, de oţel care serveşte la legarea baloturilor, la confecţionarea cercurilor de, butoaie, a şineior de roţi etc. [pl. -turi. / < fr. ballot] : BALOTAJ s.n. situaţie care se creează atlinci cind nici unul/dintre candidaţii la o alegere n-a obţinut numărul necesar de voturi pentru a fi ales. • alegere care are loc atunci cînd candidaţii nu «au obţinut numărul necesar de voturi, la un scrutin11 anterior. [tr-un text. • linie verticală care separă măsurile urnii portativ. • ridicătură de metal liniară dispusă transversal pe tas ti era unor instrumente cu coarde ciupite, indicînd locurile în care se pot produce sunetele de o anumită înălţime. 6. îngrămădire de nisip, de mii etc. la gura unui riu sau a unui fluviu care se varsă într-o mare fără flux şi reflux. 7. (fig. ; med.) senzaţie apăsătoare, de compresiune asupra unui organ. [ cf. gr. barys — greu, sphaira — sferă] BARlŞ s. n. l. broboadă subţire şi uşoară ; maramă, testemel, tulpan. 2. stofă fină de lînă. [pl. -?e, var. barej, bares, bariz s. n. / < fr. barâge, cf. Barăges, localitate în Pi-r-inei] BARlT s. n. v. bard-tă. BARlT s.f. hidroxid de bariu. [var. barit s.n. / < ifr. baryte] BARITIFER, -A adj. care conţine barită. [< fr. baritifere] BARITlNĂ s.f. sulfat natural de bariu. [ linie care uneşte punctele de egală adîncime ale fundului unei mări sau ale unui ocean ; izobată. [un metal.- [ct fr. basicite] BAZlDIE s.f. organ special al unor ciuperci pe care se formează sporii. [ băutură alcoolică, lichior obţinut piln macerarea în alcool a unor plante aromate, preparat după reţeta călugărilor benedicţini. [Cfr. bentâdicftne) BENEDICŢItJNE s.f. (bis.) gratie, binecuvântare (solemnă). TClat. benedicfio, cf. fr. binediction] BENEFIC, -A adj. (liv.) favorabil (în sens astrologie), binefăcător, [cf. fr. benâfique, it. benefico] BENEFICIA vb. 1. intr. a avea un beneficiu, a trage un folos din ceva sau de la ci- \ 137 BERGERETĂ neva, a profita, [pron. -ci-a. / ,< fr. binâfi-cier] BENEFICIAR, -A s.m.f. cel care beneficiază de ceva. • persoană, instituţie etc. penr tru care se face o lucrare, [pron. -ci-ar. / cf. fr. beneficiaire] BENEFICIU s. n. 1. (in feudalism) concesiune de pămînt făcută de un suzeran unui vasal ca recompensă în schimbul unor obligaţii (de ordin militar). 2. folos, profit, cîş-tig (de pe urma unei situaţii, dintr-o proprietate etc.) • venit net al unei întreprinderi socialiste. O (jur.) ~ de inventar » = drept de care se bucură un moştenitor de a accepta condiţionat o succesiune, căreia nu îi cunoaşte datoriile care o grevează : sub ~ de inventar =* în mod provizoriu, sub rezerva verificării, [pron. -ciu. / < lat. bene-ficium, cf.' fr. benefice, it. beneficio] BENETITĂLE sf.pl. (bot.) grup de plante gimnosperme fosile inferioare, care fac trecerea la angiosperme ; (la sg.) plantă din acest grup. [< fr. bennetittales] BENEVOL, -A adj. făcut de bunăvoie, nesilit. O contribuţie ~ă = sumă sau taxă al cărei cuantum îl stabileşte plătitorul. [o-. gen. -iei. / < fr. bio-climatologie] BIOCOR s.n. (biol.) grupare de plante şi de animale în cadrul uniii biotop ; biocoră ; biocenoză, [var. biohor s. n. / BIONIClAN», -A s.m. f. specialist în bionică. [pron. -di-an. pl. -ieni, -iene. I cf. fr. bionicieri\ BIONOMlE s. f. ştiinţă care se ocupă cu legile de manifestare a vieţii. [< fr. biono-mie, cf. gr. bios — viaţă, nomos — normă] BIOPLASMA s.f. mlaterie organică vie care intră în constituţia tuturor vieţuitoarelor. © substanţă vie a celulei. [< fr. bio-plasme, cf. gr. bios — viaţă, plasma — formaţie] BIOPOIfîZA s.f. (biol.) totalitatea fenomenelor care au contribuit la apariţia organismelor vii. [pron. bi-o-po-ie-, / ’< fr. bio-poiesef cf. gr. bios — viaţă, poiein —a face] BIOPOLlTICA s.f. 1. studiul influenţelor factorilor biologici asupra politicii. 2. concepţie politică reacţionară, care încearcă să motiveze acţiuni de acaparare şi aservire prin argumentul superiorităţii biologice, îndeosebi al deosebirilor de rasă ; ansamblu de măsuri rasiste reprezentînd aplicarea în practică a biosociologiei. ifl< germ. Bio-poliiik] BlOPSIC, -A adj. referitor la biopsie, [pron. bi-op-. / <’ fr. biopsique] BIOPSIE s. f. (med.) taiere a unei porţiuni dintr-un ţesut viu din corpul unui om sau al unui animal pentru a fi examinat la microscop. [gen. -iei. / < fr. biopsie, cf. gr. bios — viaţă, opsis — vedere] BIOPtJNCŢIE s.f. (med.) obţinerea cu ajutorul unui trooar special a unui mic fragment de organ pentru precizarea unui diagnostic. [gen. -iei. / < fr. bioponction} 145 BIPENATIFID BIOSATELÎT s. m. satelit lansat in spaţiul cosmic avind la bord bacterii, viruşi, insecte etc. [ două sau trei regimente din aceeaşi armă. 3. subunitate silvică formată din mai multe cantoane (2) şi supravegheată de un brigadier silvic, [pl. -găzi, -gade. / < fr. brigadet. rus. brigada) BRIGADIER, -A s. m. f. 1. lucrător, muncitor dintr-o brigadă (1) de muncă. 2. tehnician care conduce o brigadă în cadrul administraţiei silvice. 3. (mii.; ieşit din uz) comandant al unei brigăzi ; general de brigadă- BRIGAND 158 • (înv.) caporal de artilerie, [pron. -di-er. pl. -Ti, -re. / < fr. brigadier, rus. brigadir] BRIGAND s. m. hoţ de drumul mare. til-har. [ însufleţit, vioi, cu vervă, cu vioiciune, [pron. bri-o. / < it.. fr. brio] BRIOFlTE s.f. pl. încrengătură de plante cu corpul diferenţiat în tulpini şi frunze, al căror prototip este muşchiul ; (la sg.) plantă din această încrengătură, [pron. bri-o-. / < fr. bryophytes, cf. gr. bryon — muşchi, phy-ton — plantă] BRIOLOG, -A s. m. f. specialist în briolo-gie. D< fr. bryologue] BRIOL0GIC, -A adj. referitor la briologie. [pron. bri-o-. / < fr. bryologique] BRIOLOGIE s. f. ramură a botanicii care se ocupă cu studiul muşchilor, [pron. bri-o-. / < fr. bryologie, cf. gr. bryon — muşchi, logos — studiu] BRIOŞ s. 77i. v. b r i o ş ă. BRIOŞĂ s. f. prăjitură făcută dintr-un a-luat de cozonac, [pron. bri-o-. pl. -şe, -şi. var. brioş s. m. / < fr. brioche] BRIOZOARE s. 7i. pl (biol) clasă de mici nevertebrate acvatice, care trăiesc în colonii fixate de alge, de cochilii, de roci, avînd aspect de muşchi ; (la sg.) animal din această clasă. C< fr. bryozoaires, cf. gr. bryon — muşchi, zoarion — animal mic] BRISTOL s. ti. carton alb, lucios, de calitate foarte bună, din care se fac copertele cărţilor şi cărţile de vizită ; (p. ext.) carte de vizită. [-ti-er. / < fr. buffetier] BUFETING s. n. (av.) vibraţie neregulată car.e rezultă dintr-o scurgere nestaţionară a aparatului. [ lat. calla] CALC s. ti. 1. copie a unei schiţe, a unui desen făcut pe hîrtie specială. O hîrtie de ~ = hîrtie transparentă de copiat. 2. (lingv.) traducere dintr-o limbă într-altă limbă a elementelor de formare a unui cuvint compus sau. a unei expresii ; preluarea de către un cuvint a sensului sau a sensurilor unui cuvint străin ; împrumut semantic/ [< fr. calque, cf. it. calco] CALCĂ vb.L v. calchia. CALCANEU s. n. unul dintre oasele călcî-iului. [pl. -ee, -euri. / < lat. calcaneum, fr. calcaneum] CALCANTlT s. n. sulfat natural hidratat de cupru ; piatră-vînătă. [< fr. calcantite] CALCAR s. ti. rocă sedimentară, formată din carbonat de calciu ; piatră de var. [pl. -re, -ruri. / cf. it. calcare, fr. calcane, lat. calcarius1 CALCÂRE s. f. v. c a 1 c h i e r e. CALCARIC, -A adj. (rar) calcic. [cf. it. calcareo] CALCARON s. n. cuptor pentru rafinarea sulfului. [< it. calcarone] CALCAROS, -OASA adj. care conţine calcar. l< calcar -f -os] CALCEDONIE s.f. varietate de silice naturală, translucidă, în general colorată, [gen. -iei. I < fr. călcedoine, cf. gr. kalchedon — din Calcedonia] CALCEMlE s.f. cantitate de calciu conţinută în sînge. [:< fr. calceniie, cf. .lat. calx — calciu, gr. hatma — singe] CALCHIA vb. I. ir. 1. a copia (o schiţă, un .desen etc.) pe hîrtie de calc. 2. • (lingv.) a -forma un cuvînt sau o expresie printr-un calc lingvistic ;. a adăuga un sens nou unui cuvînt sub influenţa unui cuvint străin, [pron. -chi-a. p. i. 3,6 -iază, ger. -iind. var. calca vb. I. / < fr. calquer, cf. it. calcare] CALCHIERE s.f. acţiunea de a calchia şi rezultatul ei. [var. calcare s.f. / < calchia] CALCI- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „calcaros", „(de) calau”. [este în serviciul personal al unei , doamne. • [< cuv. australian] CANIBAL, -A s. 77i./. 1. sălbatic care mă-nîncă carne de om ; antropofag. 2. (fig.) om crud, feroce. [< fr.. it. cannibale, sp. canibal < cuv. caraibi CANIBALIC, -A adj. antropofag ; de canibal. [cf. it cannibalesco] CANIBALISM s. n. 1. obicei_ al unor oameni sau animale de a-şi mînca semenii : antropofagie. 2. (fig.) cruzime, sălbăticie, sete de sînge. [cf. fr. cannibalisme] CANICULAR, -A adj. zăpuşitor, arzător, dogoritor, [cf. fr. caniculăire] CANICULAT, -A adj. (bot; despre un organ) care are brazde în formă de jgheaburi, [cf. fr. canne — trestie] CANICULA s.f. 1. perioadă în care steaua Sirius răsare şi apune odată cu Soarele (22 iulie — 23 august). 2. căldură dogoritoare ; zăpuşeală. [< fr. canicule, cf. Canicula, nume al stelei Sirius din constelaţia Ciinelui] CANICULTtJRA s.f. ramură a zootehniei care se ocupă cu creşterea şi dresajul clinilor. [< fr. caniculture, cf. lat. ctmis — ciine, cultura —creştere] CANIDE s. ti. pl. familie de mamifere carnivore, avînd ca tip dinele ; (la sg.) animal din această familie. [.< fr. canides, cf. lat. caniş — cline, gr. eidos — aspect] CANIN, -A adj. 1. de cîine. cîinesc. 2. dinte ~ (şi s. 77i.) = dinte ascuţit şi lung, aşezat între dinţii incisivi şi măsele. [< fr. canin, cf. lat. caninus — de ciine] CANION s. n. prăpastie adincă între doi pereţi verticali, săpată de puhoaie în stînca unui munte. [pron. -ni-on. pl. -oane. / < sp. candn] CANIOTĂ s. /. sumă de bani obţinută din partea de cîştig oferită de jucătorii de cărţi pentru acoperirea anumitor cheltuieli ; farfurioara,' obiect în care se strînge această sumă. ITpron. -ni-o-, J •< fr. cagnotte] CANISTRA s. f. bidon închis ermetic pentru păstrarea benzinei, a vinului, a laptelui etc. [pod s. n. / <3 fr. capot] CAPOT2 s. 72. (franţuzism) lovitură, la jocul de cărţi, dată de un jucător care nu face nici o levată, [pl. -turi. / < fr.( capot] CAPOTA vb. I. intr. (despre autovehiculer avioane etc.) â se da peste cap, a se răsturna (intrînd cu partea din faţă în pămint). [< fr. capoter] CAPOTĂJ s. n. răsturnare, dare peste cap (a unui automobil, a unui avion etc.) ; capotare. [pl. -je. / cf. fr. capotage] .. CAPOTARE s. f. acţiunea de a capota şt rezultatul ei ; capotaj. [< capota] CAPOTA s.f. acoperiş (pliabil) al unui vehicul făcut din piinză, din piele etc. © înveliş de tablă care acoperă şi protejează motorul unui automobil. • învelitoare (de pîn-ză sau de alt material) a unor angrenaje. [s. ti. 1. dorinţă trecătoare, de cele mai multe ori extravagantă ; gust neobişnuit, ciudaţ ; toană. 2. compoziţie muzicală instrumentală, ritmică şi cu un. tempo viu, fără formă fixă. [var. capriţ, capriţiu, s.n. / < fr. caprice, it. capriccio\ CAPRICORN s.n. constelaţie din emisfera australă. • tropicul ~uliii « paralelă pe globul 'terestru care . se: află la 23°27' latitudine sudică. • unul dintre semnele zodiacului (care se reprezintă printr-un ţap). [< lat. capricornus < capra — capră, cor-nus — corn. cf. fr. capricorne] ; CAPRIFOLIACfiE s. f. pl. familie de plante gamopetale, avînd ca tip caprifoiul ; .(la sg.) plantă din această familie, [pron. -ce-e. sg. invar. / < fr. caprifoliacees] CAPRlLIC adj.m. acid — acid gras. cu miros neplăcut, care se: extrage din unt rîn-ced. iT‘< fr. caprylique] CAPRIN, -A adj. referitor la capre. // s. f. pl subordin din clasa mamiferelor, din care face parte capra ; (la sg.) animal din acest subordin, [cf. fr. caprin < lat. capra — capră] • . CAPRIŢ s.n. v. capric iu. CAPRIŢIOS CAPRIŢIOS, -OASA adj. v. capricios. CAPRlŢIU s.n. v. capriciu. .. CAPROLACTAMĂ s.f. monomer din care se fabrică materiale plastice de-tipul perlon sau capron. [< fr.' caragan] CARAMBA interj, (liv.) exclamaţie cu caracter' de . imprecaţie ’.în- limba, spaniolă. I< sp.cararriba] CARAMBOL’ş. n. 1. bilă roşie fla jocul ‘de: biliard); ©carambolai. 2. (fig. : fam.) în- curcătură; zăpăceală ; ciocnire. • [pl. -oluri, -oale. / < fr. carambole] CARAMBOLAJ $. n. atingere, cu o bilă lovită cu tacul, a celorlalte două bile, la biliard. [, CARITATlV, -A adj. caritabil, [cf. it. cari-tattuo. fr..charitatif] CARlTE 5./. pl. v.chari t e. CARiTĂ s.f.v. care tă. CARLINGA s.f. 1. parte din fuzelajul unui avion în care stă pilotul şi unde se găsesc comenzile de zbor. 2. (mar.) piesă de legătură longitudinală care uneşte * diferite părţi ale unei nave. [pl. -gi. -ge. i < fr. carlingue, cf. scand. kerling] CARMANIOLA s. f. 1. (rar) cîntec şi dans revoluţionar francez din 1789. 2. vestă scurtă purtată în timpul revoluţiei franceze, [pron. -nio-lă. I < fr. carmagnole, cf. Carmăgnola, oraş din Italia] ' - v CARMELlT, • -A s.m. f. membru al unui ordin călugăresc catolic, constituit în Palestina în sec. XII. [cf. îr. carmelite, it. carme-lita . < Cârmei, munte în Palestina] CARMIN. s. 7i. materie. colorantă de un roşu. intens, extrasă din femela coşenilei. [pl. -ne, -nuri, / < fr. carmin] CARMINĂ vb, I. tr. (rar) .a colora, a vopsi în carmin. [< fr. carminer] CARMINATlV, -A adj., s. n. (medicament) care are proprietatea de a evacua gazele din intestin. T< îr. ■ carminatif] . , ; CARMINIC adj, m, acid ~ = acid extras din coşenilă. [2. atelier unde se fac obiecte de carton. 3. obiect de carton’ [cf; fr. cartonnage] ’ ’ CARTONARE s. j. acţiunea de a cartona ; cartonaj. [< cartona] CARTONIErA' s. f. cartotecă. [pron. -ni-e-. / CAT AR AL, -A adj. în legătură cu catarul, de catar. [cf. fr. catarrhal] CATARÎNE s.n.pl. v. catari ni eni. CATARINlENI s. m. pl. grup de primate superioare, cu nările apropiate, septul nazal mult îngustat şi cu coadă scurtă, neprehen-silă, care trăiesc în Africa, Asia şi unele insule australiene ; (la sg.) maimuţă din acest grup. îpl. -m-era, sg. catariniam. var. cata-rine s. n. pl. / <■ fr. catarhiniens] CATAROS, -OASA adj.% s.m.f. (bolnav) de catar. [< fr. catarrheux] CATÂRSIS s. n. v. c a t h a r s i s. , CATARTIC. -A adj. 1. care purifică. 2. care provoacă purgaţie ; 1 axaţiv. [< fr. cat-hariique, cf. gr. kathairein — a purifica] CATASTAZA s.f. 1. moment în tragedia antică în care se accentuează punctul culminant înaintea catastrofei. 2. (lingv.) imposta-ţie. f referitor la chiro-grafie. [er. pl. -re. / < chitanţă + -ier] CHITARĂ s.f. instrument muzical cu şase coarde, care emite sunete prin ciupirea sau lovirea acestora cu degetele, [var. ghitară s.-f. / < it chitarra}\ CHITARIST, -A s.m.f. cîntăreţ la chitară, [var. citarist, -ă, ghitarist, -ă s. m. f. f< it. chitarrista] CHITlNĂ s.f. substanţă organică asemănătoare celulozei, din care sînt făcute unele tegumente ale insectelor şi ale crustaceelor. [< fr. cyanamide] CIANAT s.m. (chim.) derivat al acidului ciânhidric. [pron. ci-a-. / < fr. cyanate] CIANHlDRIC adj. m. acid ~ =» lichid incolor foarte toxic, cu miros de migdale amare. [C■ staţiune cu climă potrivită pentru odihnă sau pentru tratamentul anumitor boli. [cf. fr. climatique] CLIMATlSM s. n. studiul climatelor in vederea unor aplicări practice in igienă gi în tratamentul bolilor. [< fr. climatisme] CLIMATIZA vb. I. tr. a asigura climatiza-rea. [ gen. -iei. I < fr. coaptation, cf. lat. cum — cu, aptare — a ajusta] COARMATOR s. m. coproprietar al unei nave. [pron. co-ar-. / < fr. coarmateur) CO ARTICULAŢIE s.f. (lingv.) producere concomitentă a mişcărilor articulatorii in e-miterea unor sunete, [cf. fr. coarticulation] COASIGURARE s. /. asigurare simultană a mai multor persoane în limita sumei depuse in garanţie, [după fr. coassurance] COASOCIÂT, -A s. m. /. fiecare dintre membrii unei asociaţii, considerat în legătură cu ceilalţi asociaţi. ifpron. co-a-so-ci-at; l cf. fr. coassocie] COAUTOR. -OARE s.m.f. autor care a făcut o lucrare împreună cu altcineva. • autor al unei infracţiuni pe care a făptuit-o im-preună cu alţii ; părtaş, [pron. co-a-u-. / < co- '+ autor, cf. fr. coauteur] COAXIAL, -A adj. (despre figuri sau corpuri geometrice) care are o axă comună cu altul. [pron. co-a-xi-al. / < fr. coaxial] COAXIALITATE s. f. însuşire a ceea ce este coaxial, [pron. co-a-xi-a-. / cf. fr. coa-xialite] COBAI s. m. mamifer rozător foarte prolific, folosit mai ales în experienţele de biologie. • (fig.) obiect al unei experienţe, fiinţă supusă unei experimentări. [< fr. cobaye. cf. sud-americ. cobayo) COBALAMlNA s.f. vitamina B[2. [ care se fabrică cocs prin distilarea cărbunilor de pămSmt. [gen. -iei. / < cocs + -erie, după fr. cokerie] COCSIFICA vb.I.tr. a transforma cărbunele brun în cocs. [?p. i. cocsific. / < cocs + -ifica, după fr. cokefier]i COCSIFICARE s. f. acţiunea de a cocsifica şi rezultatul ei. [< cocsifica] COCSOCHlMIC, -A adj. referitor la coc-sochimie. [et. incertă] COCSOCHIMlE s. f. studiul prelucrării pro-duşilor chimici obţinuţi din cărbuni prin cocsificare. • ramură a industriei grele care realizează prelucrarea chimică a cărbunelui prin cocsificare, [cf. fr. coke-chimie] COCTAlL s. n. v. c o c t e i 1. COCTEIL s.n. 1. băutură de origine americană, preparată dintr-un amestec de diferite lichide alcoolice (lichior, coniac, vin)’şi diferite ingrediente. 2. reuniune la care se serveşte această băutură, [pron. coc-teil. pl. -luri. var. coctail s. n. / < engl., fr. cocktailj COCŢItFNE s.f. fierbere, coacere. • digestie a alimentelor în stomac, [cf. fr. coction, lat. coctio < coguere — a coace] COD s. m. (zool.) peşte marin din nordul Atlanticului, cu trei aripioare dorsale. [< engl. cod] COD 224 COD s. n. 1. culegere de legi dintr-un anumit domeniu al dreptului. O ~uZ muncii — ansamblu de norme care reglementează raporturile de muncă. • (fig.) culegere de norme referitoare la un anumit domeniu de activitate. 2. sistem de simboluri (semne) care este folosit ca să reprezinte şi să transmită informaţii (mesaje). 3. (biol.) ~ genetic — sistem natural prin care se înregistrează, se conservă şi se transmite informaţia ereditară. [ CONCILIANT, -A adj. împăciuitor ; uşor de înduplecat, [pron. -li-ant. J cf. fr. concilianţi CONCILIATOR, -OARE adj. care tinde spre un acord, spre împăcare ; împăciuitor ; conciliatorist.. • care recurge la un compromis sau la o împăcare în faţa unor divergenţe principale ; oportunist, împăciuitorist. // s. tti. /. împăciuitorist, [pron. -li-a-. / cf. fr. conciliatoire, conciliateur] CONCILIATORISM s. n. atitudine, acţiune conciliatoare ; împăciuitorism, oportunism, (pron. -li-a-. / < it. conciliatorismo] CONCILlAŢIE s. f. 1. împăcare ; conciliere ; procedură de împăoare, în dreptul internaţional, urmărind înlăturarea conflictelor. 2. (lit.) figură retorică ' în care se foloseşte un argument „ostil" pentru propria cauză, [pron. -li-a-. gen. -iei. var. conciliaţiune s. f. / < fr. conciliation, cf. lat. co7iciZiafio] CONCILIAŢIUNE s. /. v. c o n c i 1 i a ţ i e. CONCILIERE s. f. acţiunea de a concilia ; conciliaţie. [pron. -li-e-. / < concilia] CONCILIU s. n. adunare de prelaţi în care se decide asupra unor chestiuni de dogmă, de morală etc. ; sinod. [pron. -liu. / < lat. concilium, cf. it. concilio] CONCIS, -A adj. (despre stil, opere literare etc.) exprimat pe scurt, concentrat ; laconic. rLÎ< fr. condescendant] CONDESCENDENŢA s. f. atitudine care presupune bunăvoinţă, amabilitate, de pe o poziţie de superioritate, chiar uşor dispreţuitoare. [ cineva, [pron. -fi-en-. / var. confianţă s.f. / < fr. confiance] CONFIERE s. f. acţiunea de a confia. [pron. -/i-e-. / < con/ia] CONFIGURA vb. I. refl. (rar) a lua o anumită forma, a se întocmi într-un anumit fel* [ frunze cu foliolele împerecheate ; numere ~e — numere complexe care au acelaşi coeficient, [cf. fr. conjugue] CONJUGATE s. /. pl. ordin de alge verzi unicelulare sau pluricelulare filamentoase, care nu produc niciodată spori, reprodueîn-du-se prin conjugare (3) ; (la sg.) algă din acest ordin. [< fr. conjuguees] CONJUGIU s.n. v. conl-ugi u. CONJUNCT, -A adj. (gram.) forme reformele prescurtate care se întîlnesc la prezentul indicativ persoana 1 sg. şi 3 sg. şi pl. ale verbului „a fi“ şi formele neaccentuate de dativ si acuzativ singular şi plural ale pronumelui personal. [< lat. coniunctus] CONJUNCTIV. -A adj. 1. care uneşte, care leagă. O ţesut ~ = ţesut protector, care u-neşte între ele organele sau ' ţesuturile. 2. mod ~ (şi s. n.) *= mod personal al verbului care exprimă o acţiune realizabilă. [) a alcătui, a clădi. 2. a desena, a trasa o figură geometrică. 3. a aşeza cuvintele într-o frază conform regulilor gramaticale sau ţinînd cont de efectul stilistic urmărit. • refl. (despre cuvinte) a se folosi in anumite construcţii gramaticale. [ CONTRAAMIRAL s. m. grad în marina militară corespunzător celui al generalului-ma-ior din armata terestră ; grad imediat inferior viceamiralului ; ofiţer care are acest grad. [după fr. contre-amiral} CONTRAAMPRENTA s.f. amprentă luată după o primă amprentă, [pron. -tra-am-. / cf. fr. contre-empreinte] CONTRAANCHETA s.f. anchetă făcută după o primă anchetă, [pron. -tra-an-, / cf. fr. contre-enquete]' CONTRA ARC s. n. (mar.) curbură în sens longitudinal a unei nave ca urmare a ridicării prorei şi pupei aflate pe creste de val şi a lăsării în jos a părţii de mijloc, [pron. -tra-arc. / < fr. contre-arc] CONTRAARGUMENT s. n. argument care se opune altuia, [pron. -tra-ar-. / cf. fr. coti-te-argument] CONTRAATAC s. n. atac executat de forţe care se găsesc în apărare pentru a respinge inamicul pătruns în dispozitivul lor şi pentru a restabili poziţiile iniţiale. • (sport) ripostă. [după fr. contre-attaque] CONTRAATACĂ vb. I. tr. a executa un contraatac, [după fr.. contre-attaquer] CONTRABALANSA vb.I.tr. a aduce, a pune în echilibru, a cumpăni. • (fig.) a a-nula efectul unei acţiuni prin altă acţiune, [după fr. contrebalancer] CONTRABALANSARE s.f. acţiunea de a contrabalansa ; egalare, cumpănire, echilibrare. [< contrabalansa] CONTRABANDĂ s.f. trecerea clandestină peste graniţă a unor mărfuri, a unor valori ori a altor obiecte prohibite sau sustFase de la plata taxelor vamale ; (p. ext.) marfă astfel transportată. O de ~ = trecut sau care urmează a fi trecut peste graniţă în mod clandestin ; (fig.) rezultat dintr-un fals fără valoare ; prin ~ = pe ascuns, [cf. engl. contraband, it. contrabbando, fr. contrebande] CONTRABANDIST. -A s. m. f. cel care se ocupă cu contrabanda, [cf. sp. contrabandis-ta] CONTRABARAJ s. 7i. baraj mai scund, construit la o mică distanţă de barajul principal, pentru a proteja baza acestuia, [cf. fr. contre-barrage] CONTRABAS s. m. contrabasist. [< fr. con-tre-basse] . CONTRABAS s. n. 1. instrument muzical cu registru grav, cu coarde şi arcuş, al cărui sunet este cu o octavă mai jos decît acela al violoncelului. 2. (rar) instrument metalic de suflat, al cărui sunet este cu o octavă mai jos decît acela al basului, [pl. -asurit (s. m.) -aşi. / '< it. contrabasso, cf. fr. contrebasse] CONTRABASIST, -A s.m.f. cîntăreţ la contrabas, [cf. it. contrabassista, fr. contre-bassiste, germ. Kontrabassist] CONTRABATERlE s.f. 1. tir. de artilerie destinat să distrugă sau să neutralizeze artileria inamicului. 2. (fig.) mijloc întrebuinţat pentru a dejuca o intrigă, o urzeală, [cf-fr. contrebatterie] CONTRABULlNĂ s. f. (mar.) manevră cu-Tentă care serveşte ld aducerea de-a lungul vergei a grandeei de cădere. T< fr. contre--bouline] . CONTRABUTEROLĂ s. f. piesă metalică, cu o scobitură sferică la unul din capete, servind la fixarea în scobitură a capului unui nit. [fr. contre^bouterolle] CONTRACALlBRU s. n. piesă folosită la executarea şi la controlul unui caliibru. [cf-fr. contre-calibre] CONTRACANDIDAT, -A s.m.f. cel care candidează i împotriva altui candidat. [< contra- + candidat, după germ. Gegenkandidat] CONTRACARA vb. I. tr. a se opune direct voinţei, proiectelor, acţiunii cuiva ; a împiedica planurile cuiva. {cf. fr. contrecarrer] CONTRACEPTIV. -A adj., s. n. anticoncepţional. .pCfr. contrac/eptif] CONTRACHlLĂ s. f. (mar.) grindă longitudinală alipită la chilă, pe care o dublează la partea superioară, [cf. it. contracchiglia, con-trochiglia] . CONTRACIVADIERĂ s. f. (mar.) pînză pătrată aşezată sub bompres, dedesubtul civa-dierei. [pron. -di-e-. I cf. fr. contre-civadiâ-re\ CONTRACtMP s.n. 1. (arhit.) pantă plană în mijlocul unei muluri. 2. (cinem.) filmare efectuată dintr-un unghi opus celui precedent şi simetric cu acesta, [după fr. contre-champ] CONTRACT s. 7i. 1. convenţie (scrisă) prin care două sau mai multe părţi se obligă reciproc la ceva. O ~ de muncă *= înţelegere potrivit căreia cineva se obligă să presteze o anumită muncă în schimbul unei retribuţii ; ~ colectiv (de muncă) = convenţie scrisă încheiată de o instituţie sau de o întreprindere cu muncitorii şi funcţionarii respectivi, reprezentaţi prin comitetul sindicatului. 2. ~ social => teorie idealistă bur- 261 CONTRAGALOP gheză potrivit căreia statul ar li apărut ca urmare a unei convenţii prin care oamenii renunţau de bunăvoie la drepturile lor „na-turale“ in folosul unui organ suprem, care se obliga să le apere viaţa, securitatea şi proprietatea, [pl. -te, -turi. / < lat. contrac-tus, cf. fr. contrat] CONTRACTA 1 vb. I. tr. X. a încheia un contract, o convenţie juridică. 2. a lua asu-pră-şi ; a se îndatora la... O a ~ o datorie =* a se împrumuta. 3. a se îmbolnăvi de..., a lua (o boală). [) tenace, dur ; zgârcit, [pron. -ri-a^ceu. I ’< fr. coriace, cf. lat. corium — piele] CORlAL, -A adj. (biol.) al corionulul. [< fr. coxotomie, cf. lat. coxa — coapsă, gr. tome — tăiere] COZERIE s. f. (frantuzism) discuţie (uşoară), conversaţie familiară, fără pretenţii. r< fr. causerie] COZEUR s. 77î. (frantuzism) cel care ştie să întreţină o conversaţie, [pron. co-zor. I < fr. causeur] CRAB s. 77i. nume dat unor crustacee deca-pode cu abdomenul foarte scurt, care trăiesc în mări aproape de ţărm şi în apele dulci. [ perforare a craniului fetal în cursul naşterii: în caz de hidrocefalie sau făt mort ; cefalo-tomie. • deschidere chirurgicală a capului pentru explorarea conţinutului cranian, [gen. -iei. / < fr. crâniotomie] CRANIU s.n. (med.) scheletul osos al capului ; (pop.) ţeastă, [pron. -niu. / < lat. era-nium. gr. kranion, cf. fr. crane] CRANOLOGIE s.f. v. craniologie. CRAPODiNA s.f. accesoriu care se pune la gura unei ţevi pentru a nu se astupa. • lagăr al unui arbore vertical, servind drept ghid pentru mişcarea de rotaţie şi ca sprijin pentru eforturile verticale. [<-fr. crapaudinef CRAPULOS, -OASĂ adj. (franfuzism) care* este în decădere, în mizerie morală ; viciat, vicios. ® hoţesc, tîlhăresc. [< fr. crapuleuxf CRAS, -A adj. care nu corespunde nici celor mai mici exigente ; grosolan, neruşinat. [< fr. crasse, cf. lat. crassus — gros] CRASA s.f. sinereză (1). Tcf. it. crasi, lat. crasis < gr. krasis — amestecătură] CRASULACfiE s. f. pl. familie de plante dicotiledonate grase, avînd ca tip crasula ; (la sg.) plantă din această familie. [pron*. -ce-e. sg. invar. / < fr. crassulacees] 279 CREEK CRASULA s.f. plantă ornamentală cu flori roşii. [fr. crâmeuse] CREMŞNlT s.n. prăjitură preparată din foi, coapte şi pudrate cu zahăr, umplute cu cremă de vanilie. [< germ. Kremschnitte) CRENAT, -A adj. (despre frunze) cu marginile dinţate. [’ compartiment de vagon, de diligentă etc. care are o singura banchetă. [ în spaţiu sau în timp (obiecte, fenomene). [6. I. tr. (chim.) a îndepărta etanul din hidrocarburile uşoare, [var. de-etana vb. L t < de- + etan .+ -iza] DEETANIZA RE s.f. (chim.) acţiunea de a deetaniza. [var. deetanare s. f. / < deetaniza, cf. fr. diâthantsation] DE FACTO Ioc. adv. formulă diplomatică ; folosită pentru recunoaşterea unui fapt politic prin însăşi existenţa faptului. [) a (se) ascunde, a (se) disimula ; a (se) schimba ; a (se) masca. [< fr. dâgivrer] 313 DEGIVRAJ s. n. degivrare. [var. dejivraj fi. îl. / < fr. digivrage] DEGIVRARE s.f. acţiunea de a degivra si rezultatul ei ; degivraj. [var. dejivrare s. f. / < degivra] DEGIVROR s. n. dispozitiv folosit la avioane pentru a preveni sau a înlătura givrajul. [var. dejivror s. n. / < fr. digivreur] DEGLACIAŢIE s.f. (geol.) retragerea gheţarilor ca urmare a modificărilor condiţiilor climatice, [pron. -ci-a-, gen. -iei. / < fr. de-glaciaiion] DEGLUTINA vb. I. intr., refl. (lingv.; despre elementele unui cuvînt) a (se) separa, t[< fr. ctânotatif] DENOTAŢIE s.f. 1. (log.) denumire a u-nui obiect care trimite la un concept ; sferă. 2. (lingv.) faptul de a denumi, semnificaţie lexicală. [c& fr. denotation, it denotazione] DENS adj. cu o mare masă pe unitatea de volum ; des, compact [< lat. densus. cf. fr. dense, it denso] DENSI- element de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) densitate**, [m) a desface ceva pliat, împăturit, [pron. -pli-a. p. i. 3,6 -iază. ger. -iind. / < fr. deplier] DEPLIERE s.f. acţiunea de a deplia [pron. -p/i-e-. / < deplia] DEPLtNGE vb. III. tr. a plînge, a jeli, a compătimi (pe cineva sau ceva), [p. i. de-plîng. i < de- + plînge, după fr. dâplorer} DEPLORA vb. L tr. (rar) a deplîmge. [p. i. deplor. / < fr. deplorer, it., lat. deplorate] DEPLORABIL, -A adj. vrednic de plins, de milă; jalnic, lamentabil, [cf. fr. dâplorable] DEPLORAŢIE s.f. (rar) plîngere, lamentare, lamentaţie. • cîntec copular medieval cu subiect tragic sau religios, [gen. -ieî. / cf. fr. dâplorationt lat. deploratio]> DEPLUMA vb. I. tr. (franţuzism) a smulge penele ; a jumuli. [< detoxifica]' DETOXIFICAŢIE s./. detoxificare. [cf. fr. detoxication] DETOXIFlERE s. f. deltoxificiare. ,[et. in-cer.tăl'„ DETRACA vb.I. refl. (rar) a înnebuni, a se sminti, a se ţicni. >• (rar; despre maşini) a se defecta. t< fr. detraquer] DETRACARE s. f. acţiunea de a (se) de-traca şi rezultatul ei. C< detraca] DETRACAT, -A adj. stricat, dezechilibrat, deşănţat ;, ţicnit. • • (rar ; despre maşini) stricat, defect. Ccare ajuta la developarea clişeelor, a hirtiei fotosensibile etc. • substanţă care sintetizează coloranţii fixaţi pe fibra unei ţesături, [cf. fr. developpateur] DEVELOPEZ A s.f. utilaj folosit. La developarea, fixarea şi spălarea filmului aerofoto-grammetric. G< developa] DEVENI vb. IV. intr. 1. a se transforma, a .se preface (în). 2. a începe sau a ajunge să fie. fa se destrăbăla, a se dezmăţia, a se desfrâna, a se strica. [< fr. devergonder] DEVERGONDAJ 5.n. (franţuzism) desfri-nare, destrăbălare, dezmăţ. [e pe tehnica de luptă, de pe îmbrăcăminte etc. [cf-fr. desactiver] DEZACTIVARE 5./. acţiunea de a dezactiva şi rezultatul ei. [dezactiva] DEZACUPLA vb. I. tr. 1. a desface (lucruri) unite în perechi. 2. a decupla. [< fr. desaccoupler] DEZACUPLÂRE s. /. acţiunea de a deza-cupla. [*< dezacupla]. DEZAERA vb.I.tr. 1. a elimina aerul aflat în materia primă fibroasă folosită la fabricarea hârtiei. 2. a evacua aerul din pungile de aer formate într-o conductă,, într-un rezervor etc. [pron. -a-e-. / < dez- + aerai DEZAERARE s.f. acţiunea de a dezaera şi rezultatul ei. [< dezaera] DEZAFECTA vb. I. tr. (rar) a schimba destinaţia (unei clădiri). [o stare energetică superioară întrnuna inferioară, [cf. fr. desex-citation] DEZGRAŢI vb. I. v. dizgraţia. DEZGRAŢIE s.f. v. dizgraţie. DEZGtFST s.n. scîrbă, lipsă de gust pentru mîncare ; (p. ext.) scîrbă, silă (faţă de cineva, de ceva), [cf. it. disgusto, fr. degout] DEZGUSTA vb. I. tr., refl. a-şi pierde sau a face să-şi piardă gustul, pofta pentru ceva, a (se) scîrbi. [p. i. dezgust. / < des- + gusta, după fr. degouter] DEZGUSTĂTOR, -OARE adj. care trezeşte dezgust ; respingător, scîrbos. [< dezgusta + -tor] DEZICE vb. III. tr. a nega, a retrage, a retracta (ceva). • refl. a-şi retrage cuvîntul, a se dezminţi, [p. i. dezic. var. deszice vb. III. / < de- + zice, cf-. fr. dedire] DEZICERE s.f. acţiunea de a (se) dezice şi rezultatul ei ; dezminţire, negare, retractare. [var. deszicere s. f. / < dezice] DEZILtJZIE s.f. înşelare a iluziilor, dezamăgire, decepţie, [gen. -iei. var. deziluziune s. f. I cf. fr. desillusion] DEZILUZIONA vb. I. tr. a înşela iluziile cuiva ; a dezamăgi, [pron. -zi-o-. / < fr. des-illusionner] DEZILUZltJNE s.f. v. deziluzie. DEZINCRUSTA vb. I. tr. 1. a curăţa depunerile de piatră de pe o căldare de abur sau de pe o maşină termică. 2. a îndepărta unele substanţe care însoţesc celuloza în materia primă fibroasă din care se fabrică hîrtiâ. [< fr. desincruster] DEZINCRUSTANT, -A adj., s. m. (substanţă) care se foloseşte pentru a împiedica depunerile de piatră în căldările de abur sau pentru a dezincrusta o astfel de căldare. [< fr. desincrustant] , DEZINCRUSTÂRE s. f. acţiunea de a dezincrusta ; dezincrustaţie. [< dezincrusta] DEZINCRUSTAŢIE s. f. dezincrustare. [gen. -iei. / < fr. desincrustation] DEZINENŢA s.f. v. desinenţă. DEZINFECTA vb. I. tr. a distruge microorganismele animale şi vegetale producătoare de boli. [cf. fr. desinfecter] DEZINFECTANT, -A adj., s. n. (substanţă) care se foloseşte la dezinfectare, [cf. fr. de-s infectant] DEZINFECTARE s. f. acţiunea de a dezinfecta şi rezultatul ei ; dezinfecţie. [< dezin-fecta] DEZINFfîCŢIE s. f. dezinfectare, [gen. -iei, var. dezinfecţiune s. f. [< fr. desinfection] 337 DEZODORIZARE DEZINFECŢItiNE s. /. v. dezinfecţie. DEZINFESTA vb. 1. tr. a distruge vietăţile care infestează o cultură. '[]cf. fr. desin-/esfcr] DEZINFESTANT s.m. substanţă chimică care distruge larve, insecte, viermi, [cf. fr. desinfestant] DEZXNFESTARE s.f. tratament aplicat legumelor şi fructelor pentru a distruge insectele care le infestează. [< dezinfesta] DEZINFLAMA vb. I. tr. a face să dispară o inflamaţie. [cf. fr. desenflammer] DEZINFLAMARE s.f. faptul de a se de-zinflamja. [< dezinflamăJ DEZINFORMA vb. I. tr. a informa greşit, tendenţios (prin presă, prin radio etc.). [cf. fr. desinformer) DEZINFORMARE s. /. acţiunea de a dezinforma şi rezultatul ei. P< dezinforma] DEZINHIBlŢIE s. f. (med.) înlăturarea stării de mhibiţ.>2. [gen. -iei. 1/ K! fr. desinhibi-tion] DEZINSECTIZA vb. 1. tr. a distruge, a stir-pi insectele care transmit germeni patogeni. f.< fr. desinsectiser] DEZINSECTIZARE s. /. acţiunea de a de-zinsectiza şi rezultatul ei ; dezinsecţie. [< dezinsectiza] DEZINSECŢIE s. f. dezinsecrtizare. [gen. -iei. / < fr. desinsection] DEZINSERŢIE s.f. (med.) desprindere (chirurgicală) a unui muşchi sau a unui ten-don de pe un os. [gen. -iei. / < fr. desin-sertion] DEZINTEGRA vb. I. tr.% refl. (despre nucleul atomic al unui element) a (se) transforma în nucleu atomic al altui element prin expulzare de particule sau prin rupere in fragmente. 2. tr. (fig.) a distruge integritatea unui lucru ; a ruina. [< fr. desintegrer] DEZINTEGRARE s. f. acţiunea de a (se) dezintegra şi rezultatul ei. [< dezintegra] DEZINTEGRATOR s. n. maşină pentru măcinarea materialelor semidure (ghips, sare etc.) sau fibroase (azbest, coji etc.). £ format prin diageneză. [i, a conversa cu cineva. • a face să vorbească între ele personajele unei piese de teatru. [< fr. dialoguer. ci. gr. dxalegein — a dilscuta unul ou altul! DIALOGARE s. f. acţiunea de a dialoga şi rezultatul ei ; vorbire în dialog. [< dialoga] DIALOGAT, -A adj. (despre opere literare) alcătuit în formă de dialog ; dialogic. [< dialoga] DIALOGHÎST s. m. autor de dialoguri pentru filme. [pron. di-a-. ! < fr. dialoguiste] DIALOGIC, -A adj. referitor la dialog : dialogat, [pron. di-a-. f cf. it. dialogico, fr. dialogique] DIÂLOGÎSM s. n. (rar) arta dialogului ; întrebuinţarea dialogului în expunerea ideilor, sentimentelor etc. [pron. di-a-. I < fr. dialo-gisme] ‘ DIAMAGNETIC, -A adj. (despre substanţe) cu însuşirea de a se deplasa din regiunile cu cimp magnetic mai intens către regiunile cu cimp magnetic mai slab. [un observator, [cf. fr. diamâtre, lat., gr. diame-tros] DIAMINOFENOL s.n. (chim.) derivat al piroga!olului, al cărui clorhidrat este folosit ca revelator în fotografie, [pron. di-a-. / < fr. diaminophenol]\ DIAPAUZA s.f. perioadă de încetinire a funcţiilor vitale la insecte pentru a supravieţui unor condiţii nefavorabile de existenţă. [pron. di-a-pa-u-, / cf. fr. diapause] DIAPAZON s. 7i. 1. instrument alcătuit dintr-o vergea metalică în formă de U, care, vi-/brind, produce un sunet-pur (de obicei „la"). O a fi la acelaşi cu cineva = a fi în a -oeeaşi dispoziţie, în aceeaşi stare sufletească cu cineva. 2. întindere a sunetelor pe care le produce o voce sau un instrument de la sunetul cel mai grav pînă la cel mai înalt ; registru. 3. model^tip de haşuri folosit la •standardizarea trasării grosimii haşurilor. 4. (tehn.) ~ de dimensiuni — interval dintre valorile maxime şi minime ale , dimensiunilor unor piese standardizate. f.suib. acţiunea presiunii . . d;n •scoarţa terestră.* [cf. it. diapirismo < gr. dia .— priln, pevrein — a sfcrătpulrige] .. DIAPLEGlE s. f. (med.) paralizie totală, /generalizată, [gen. -iei. / < fr. diaplegie] DIAPORAMA s.f. montaj fotografic sonorizat, -în cadrul căruia sînt -proiectate cu a- companiamsnt muzical o suită de diapozitive, [et. incertă] DIAPOZITÎV s. n. copie fotografică pozitivă făcută pe sticlă sau pe alt material transparent şi servind la proiectarea imaginilor ou ajutorul diascopului. T DIÂRIUM s. ti. jurnal zilnic, [pron. di-a-ri-um. / < lat. diarium] DI ARTROZA s.f. (anat.) articulaţie liberă, mobiflă într*2 oase. [' . DIASlRM s. 7i. figură de stil care exprimă cu abilitate o ironie caustică şi umilitoare. [< fr. diasyrme, cf. gr. diasyrmos.— atac perfid] DIASPOR s. tn. oxid natural h'jdratat de a-lumiitniu. care se găiseşite , î»n Zăcămintele de bauxită şi uneori în rocile metamo.rfice. [pron. di-as-,. / fr. dilection] DILEMATIC; -A adj. care este de natura unei dileme. [ de artă, de ştiinţă, de tehnică, fără pregătire de specialitate ; (peior.) om superficial, lipsit de pregătire temeinică. [< fr. dilettante, cf. it. dilettante — care se delectează] DILETANTIC, -A adj. (rar) de diletant t superficial ; diletantistic. [cf. it. diletantesco] DILETANTISM s. n. faptul, de a fi diletant. • (peior.) lipsă de pregătire şi de seriozitate într-un domeniu de activitate ; superficialitate, [cf. fr. dilettantisme] - DILETANTISTIC, -A adj. diletantic.. [cf. it. diletantistico1 , DILIGENT, -A adj. sîrguitor, silitor. [< lat. diligens, cf. fr. diligent]' ► DILIGENTA1 5./. silinţă, sirguinţă. [ dramatică care conţine două acţiuni distincte, [gen. -iei. ! < tr. dilogie, ci. gr. dis — doi, logos — semnificaţie] DILUA vb. I. tr. X.'.a micşora concentraţia unei soluţii. 2. (fig.) a micşora, a slăbi, a atenua. [pron. -lu-a. p. i. 3,6 -uează, ger. -uînd. I cf. tr. diluer] DILUANT s. m. substanţă care diluează, .[pron. -lu-ant. / < fr. diluant] DILUARE s. f. acţiunea de a dilua şi rezultatul ei. [pron., -lu-a-. / < dilua] . , , DILUENDO adv. (muz. ; ca indicaţpe de execuţie) slăbind treptat sunetul. [ny-sos ; zbuciumat, plin de fervoare ; bahic. 2. (fii. ; op. apolinic) termen folosit de ■ Nietzsche pentru a denumi o altitudine afectivă, exprimînd impulsurile iraţionale ale vieţii ; extatic, pasionat, zbuciumat, [pron. di-o-ni-si-ac. j < fr. dionysiaque, cf. lat. dio-nysiacus, gr. dionysiakos < Dionysos, zeul vinului la vechii greci] DIONISIACE s. f. pl. dionisii. [cf. fr. dionysiaque] DIONISIANÎSM s. n. caracter dionisiac, [pron. di-o-ni-si-a-. / cf. dionisiac] DIONISII s. f. pl. (in Grecia antică) serbări în cinstea zeului Dionysos ; dionisiace, v. bacanailă. [pron. di-o-. / < fr. dio-nysies] DIOPSlD s. 77i. (geol.) silicat natural de calciu şi de magneziu, [pron. di-op/ < fr. diopside] DIOPTAZ s. n. silicat hidratat de cupru, [pron. di-op-. f < fr. dioptase] DlOPTRIC, -A adj. referitor la dioptrică. [pron. di-op-. I < fr. dioptrique] DlOPTRICA s. /. parte a opticii care studiază refracţia luminii, [gen. -di. / < fr. dioptrique, cf. gr. dioptrikos < dia — prin, ops — ochi] DIOPTRÎE s.f. (fiz.) unitate care se foloseşte la măsurarea refracţiei lentilelor şi a ochiului, [gen. -iei. / < fr. dioptrie, cf. gr. dioptron — oglindă] DlOPTRU s. ti. 1. suprafaţă care separă două medii transparente cu indici de refracţie diferiţi. 2. dispozitiv sau instrument care determină linia de vizare către un punct anumit. [[p. i.. -iese, dirigui. / cf. lat., it. dirigere] DIRIGUITOR, -OARE adj., s.m.f. (cel) care conduce, dirijează ; conducător. [< ‘ dirigui 4- -tor] DIRIJA vb. I. tr. a conduce (mai ales o orchestră, un cor) ; a dirigui, a îndruma, [p. i. 3,6 -jează, ger. -jînd. / < fr. diriger] DIRIJABIL, -A adj. care poate fi dirijat, condus. // s. .71. (av.) balon cilindric sau oval, care are organe de propulsie şi de mişcare în orice direcţie, [cf. fr. dirigeable] DIRIJARE s. f. acţiunea de a dirija şi rezultatul ei ; conducere. f< dirija] DIRIJISM s.n. doctrină a capitalismului monopolist de stat care susţine intervenţia masivă a statului în dirijarea proceselor economice. r nărL 2. refl. a întrece, a depuşi. • a se depărta, a lăsa in urmă. • (fig.) a se deosebi (de cineva) ca valoare. [< fr. distancer% it. distanziare] DISTANŢARE s.f. acţiunea de a (se) distanţa şi rezultatul ei ; îndepărtare. [< distanţa] DISTANŢĂ s. f. 1. interval între două puncte ; spaţiu, interval care există, se întinde între două lucruri, între două locuri etc. 2. depărtare. 3. interval de timp. 4. (fig.) diferenţă de rang, de situaţie între două persoane. [< fr. distance, it. distanza% cf. lat. distantia] DISTANŢlER s. n. X. compas măsurător. • aparat pentru măsurat distanţa dintre nave. 2. piesă care menţine o anumită distanţă intre două părţi ale unei maşini, [pron. -ţi-er. / < distanţă + -ier] DISTĂR s. n. lentilă negativă (divergentă) gravată în dioptrii, care se aplică în acelaşi mod ca un filtru colorat în faţa obiectivului de fotografiat pentru a permite cuprinderea unei deschideri unghiulare mai' mari. [< germ. Dwtar]' DISTAZlE s.f. (med.) dificultate în menţinerea poziţiei ortostatice. [ mişcare aparentă de la est Ia vest a aştrilor pe sfera cerească, care are loc în 24 de ore ; maree ~-le, cf. gr. dolichos — alungit, kephale — cap] DOLIHOCEFALlE s. f. însuşire a craniului dolihocefal. [gen. -iei. var. dolicocefalie s.f. / C fr. dolichocephalie] 363 DOMINO DOLIHOCOLON s.n. (med.) alungirea anormală a colonului. [< fr. dolichoc6lon, cf. gr. dolichos — alungit, kolon — intestin gros] DOLIHOPOD s. n. (zool.) lăcustă subţire, decolorată, cu apendicele foarte alungite, care trăieşte in cavernele din regiunile mediteraneene. [< fr. dolichopode] DOLIU s. n. jale, tristeţe, durere cauzată de moartea cuiva apropiat, de o nenorocire obştească etc. ; atitudine plină de tristeţe a unui om căruia i-a murit cineva. O zi de ~ « zi care aminteşte de un eveniment dureros ; in ~ «in negru. [pron. -liu. / cf. lat. dolium, it. doglia, tr. deuil] DOLIUM s. n. (ist.) vas mare de lut de dimensiunile unui butoi, folosit de greci şi de romani pentru păstrarea lichidelor ori ca depozit de griu. [pron. -H-um, / < lat. dolium] DOLLY s. n. cărucior cu o macara de dimensiuni reduse, pe care se aşază aparatul de filmat pentru înregistrări panoramice de la mică înălţime. [< engl. dolly] DOLMAN s.n. haină groasă şi scurtă (împodobită cu brandenburguri) purtată mai ales de militari, [cf. fr. dolmant germ. Dolman] DOLMfiN s.n. monument funerar megalitic, alcătuit dintr-o piatră plată aşezată orizontal pe două pietre verticale. [< fr. dol-men, cf. celt. tolmen — masă de piatră] DOLOMÎT s.n. v. d o 1 o m i t ă. DOLOMlTA s. /. mineral alcătuit din carbonat de calciu şi de magneziu, care intră in constituţia unor mari masive muntoase ; (p. ext.) rocă calcaroasă care conţine magneziu, [var. dolomit s. n. / < fr. dolomite, cf. Do-lomicu, mineralog francez] DOLOMlTIC, -A adj. care conţine dolomit. (< fr. dolomitique] DOLOMITIZÂRE s.f. îmbogăţire naturală in magneziu a rocilor calcaroase. [după fr. dolomitisation] DOLON s. n. velă mică pătrată, invergată pe un catarg înclinat, la o navă de transport feniciană. T< gr. dolon, cf. lat dolo) DOLORIC, -A adj. senzaţii ~e *= sensaţii de durere, [cf. lat. dolor — durere] DOLOSlV. -A adj. (despre contracte) făcut prin înşelăciune, cu caracter de doi. [var. dolozîv, -ă adj. / < fr. dolosif] DOLOZIV, -A adj. v. d o 1 o s i v. DOM s. n. 1. catedrală de mari proporţii ; (p. rest.) cupola de deasupra unui edificiu monumental. 2. structură geologică sau anatomică în formă de cupolă. • formă de cristal caracterizată prin existenţa a două feţe Înclinate, simetrice. 3. recipient montat in partea superioară a unei căldări orizontale cu aburi. [< fr. dâme, it duomo, germ. Dom] DOMĂŢIUM s.n. (bot.) organ vegetal sau cavitate a unui organ în care trăiesc viermi sau insecte, f^germ. Domatium, cf. gr. do-mation — căsuţă] DOMENIAL, -A adj. care aparţine unui domeniu. [pron. -ni-al. / cf. fr. domanial] DOMENIU s.n. 1. bunuri imobiliare (pă-mînt, construcţii etc.) «părtinind unui stat unui suveran sau unui moşier. 2. sector al unei nrte, al unei ştiinţe, al unei activităţi etc. 3. (mat ) porţiune delimitată pe o curbă, o suprafaţă sau intr-un spaţiu, [pron. -niu. / < lat. dominium, cl. fr. domaine, it domi-nio] DOMESTIC. -A adj. 1. (despre animale) care trăieşte lingă casa omului ; xie casă. 2. (despre ocupaţii, condiţii de trai) de casă, familial, [cf. fr. domestique, lat. domestirus] DOMESTICI vb. IV. tr., refl. a (se) face domestic ; a (se) îmblînzi. [cf. fr. domes-tiquer) DOMESTICIRE s.f. acţiunea de a (se) domestici şi rezultatul ei ; îmblinzire. [< domestici] DOMESTICITATE s. /. 1. starea unui animal domestic. 2. (franţuzism) situaţia de servitor. O totalitatea servitorilor unei case. [cf. fr. domesticite] DOMICILIA vb. I. intr. a locui, a-şi avea domiciliul undeva, [pron. -ii-a. p. i. 3,6 -iază, ger. -tind. / < fr. domicilier] DOMICILIAR, -A adj. relativ la domiciliu, [cf. fr. domiciliaire] DOMICILIERE s.f. acţiunea de a domicilia şi rezultatul ei. [pron. -fi-e-. / < do-mici/ia] DOMICILIU s. n. Ioc, casă unde locuieşte in mod stabil cineva, [pron. -liu. pl. -ii. / cf. fr. domicile, lat. domicilium] DOMINA vb. I. 1. tr. a ţine sub influenţa sa ; a stăpîni în mod absolut. • refl. a se stăpîni, a se reţine. 2. tr. (fig.) a fi mai ridicat decit locurile înconjurătoare, a întrece. 3. intr. a se impune, a predomina, [p. i. dd-min şi -nez. / < fr. dominer, it., lat. dominări]| DOMINANT, -A adj. care domină ; preponderent. 0 specific, caracteristic, [cf. fr. dominant] DOMINANTA s. /. 1. (muz.) treapta a cin-cea a oricărei game diatonice. 2. parte, trăsătură caracteristică, fundamentală. O nuanţă coloristică sau culoare in exces într-o imagine cinematografică, un diapozitiv sau o fotografie în culori. 3. focar de excitaţie puternică, precumpănitor la un moment dat în activitatea nervoasă superioară. 4. (genei.) capacitate a unei gene de a se manifesta. [< it. dominante] DOMINANŢA s. f. caracterul a ceea ce este dominant ; preponderenţă. • (biol.) stare prezentată de un caracter sau de o genă dominantă. [< fr. dominance] DOMINARE s. f. acţiunea de a (se) domina şi rezultatul ei ; dominaţie. [< domina] DOMINAT, -A adj. supus dominaţiei altuia ; asupra căruia se exercită o relaţie de dominanţă, [cf. it. dominato] DOMINAT s. n. (ist.) regim monarhic totalitar al Imperiului roman de după Dlocle-ţian, moştenit şi de Imperiul bizantin. [ . DUROSCOP s.n. aparat pentru măsurarea durităţii metalelor, [pl. -scoape. } < fr. du-roscope] DtTROX s. n. (constr.) beton poros. [< fr. durox] DtJRŞUS s. m. (poligr.) interlinie. [< germ. Durchschuss} DUSÎNA s. f. mulură cu dublă curbură, concavă la partea de sus şi convexă la bază. [*îndepărta] -ECATOMBA s.f. V. hecatombă. ECCLfiSIA s.f. (ant.) adunarea poporului la Atena, [scris şi eciezie. / < fr. ecclesia, cf. gr. ekklesia] ECHE s. /. piesă fixată pe axul cirmei unei ambarcaţii pentru a servi la manevrarea acesteia, [pl. invar. / < germ. Ecke] ECHER s. n. 1. instrument de forma unui triunghi dreptunghi care serveşte la trasarea paralelelor şi ridicarea perpendicularelor, la verificarea unghiurilor drepte etc. 2. instrument topografic cu care se trasează anumite unghiuri pe teren. [pl. -re. / < fr. equerre] ECHI- element prim de compunere savantă cu sensul „egal“. [ masaj uşor, cu virful degetelor sau cu toată palma, acţionînd ţesuturile în mod reflex, [pron. -fio-. J < fr. effleurage]' EFLORA vb. I. tr. (franţuzism) a studia superficial ; a frunzări o carte. [< fr. effleurer] EFLORARE s.f. (franţuzism) acţiunea de a eflora. [< eflora] EFLORESCENT, -A adj. 1. (despre plante) care înfloreşte. • (fig.) înfloritor, in floare. 2. (chim. ; despre săruri) care pierde din apa de cristalizare, devenind pulvurulent la aspect. [ ELECTROCINETIC. -A adj. referitor la e-lectrocinetică. [< fr. electrocinetique] * ELECTROCINETICA s.f. ramură a fizicii care studiază curenţii electrici, [gen. -iei. / < fr. electrocinetique] , ELECTROCOAGULA vb.I.tr. (med.) a e-fectua o electrocoagulare. '[pron. -co-a-. / cf fr. electrocoaguler]1 . ELECTROCOAGULARE s.f. metodă chi-'rurgicală bazată pe coagularea celulelor unul neoplasm cu ajutorul unui curent electric de înaltă frecvenţă, [pron. -co-a-. / <• electro-coagula] > ELECTROCOMUNICAŢIE s./. procedeu de comunicaţie la distanţă prin mijloace electromagnetice. [gen. -iei. 1 ( ELECTROLIZĂ s.f. (fiz.) migraţiune a ionilor unui electrolit către electrodul la care s-a aplicat o diferenţă de potenţial potrivită. [< fr. ilectrolyse, cf. fr. electro-, gr. lysis — desfacere] , ELECTROLIZ0R s. 7i. aparat cu care se efectuează electroliza, [cf. fr. âlectrolyseur] v ELECTROLUMINESCENT, -A adj. datorat electroluminescenţei. '[< fr. ilectrolumines-cent] ' ELECTROLUMINESCENŢĂ s. f. lumines-cenţă produsă sub acţiunea unei descărcări electrice într-un gaz rarefiat, [cf. fr. ilectro-luminescencet germ. Elektroluminiszenz] ELECTROiMACARA 384 ELECTROMACARA s.f. macara care foloseşte ca sursă de acţionare energia electrică. [< electro- -f macara, după fr. electrogrue] % ELECTROMAGNET s.m. bucată de fier moale înfăşurată într-un fir, care capătă proprietăţi magnetice sub influenţa unui curent electric care străbate acel fir. [cf. germ. Elek-tromagnet] < ELECTROMAGNETIC, -A adj. 1. referitor • la electromagnetism, bazat pe electromagnetism. O cîmp ~ *= starea fizică particulară a spaţiului în care există in acelaşi timp un cimp electric şi un cîmp magnetic. 2. (despre instrumente de măsurat, relee etc.) bazat pe acţiunea unui electromagnet asupra unei piese feromagnetice. [cf. fr. electromagnetique] v ELECTROMAGNETISM s.n. ramură a fizicii care studiază proprietăţile magnetice ale curenţilor electrici şi aplicaţiile lor. [cf. fr. electromagnetisme1 v ELECTROMASAJ s. n. masaj efectuat cu ajutorul curenţilor electrici, [cf. fr. electro-massage] ELECTROMECANIC, -A adj. referitor la *■ electromecanică. • (despre dispozitive mecanice) comandat electric, [cf. fr. electromeca-nique] ELECTROMECANICA s.f. disciplină care se ocupă cu aplicaţiile tehnice ale mecanicii şi ale electricităţii, [gen. -cii. / cf. fr. electro-mecanique] ei ELECTROMECANOTERAPlE s.f. aplicare combinată în tratamentul bolnavilor a electricităţii şi a aparatelor mecanice, [gen. -iei. / < fr. electromecanotherapie] ^ ELECTROMETALIZĂRE s.f. 1. metalizare prin depunere electrochimică. 2. (med.) traumatism produs de trecerea curentului electric prin organismul omului, constînd în acoperirea pielii cu particule de metal topit, [cf. fr. electrometallisation] 1 ELECTROMETALttRGIC, -A adj. referitor la electrometalurgie. [cf. fr. electrometallur-gique] v ELECTROMETALURGIE s.f. ramură a metalurgiei care foloseşte procedee electrice, [gen. -iei. / of. fr. electrometallurgie] v ELECTROMETALURGIST, -A s.m.f. specialist în electrometalurgie. [< fr. electrome-tallurgiste] ELECTROMETRIC, -A adj. referitor la electrometrie. [< fr. elec-tro-osmotique] , ELECTROOSMOZĂ s.f. trecere a unui lichid printr-o miembrană poroasă sub influenţa unei diferenţe de potenţial electric intre cele două feţe ale membranei, [cf. fr. electro-osmose] ELECTROPATOLOGlE s. /. studiul efectelor patologice ale electricităţii, [gen. -iei. / cf. fr. electropatholoaie] f ELECTROPLASMOLlZĂ s. /. procedeu (folosit in industria sucurilor de fructe, a lichiorurilor etc.) pentru degradarea protoplasmei celulare, constînd în expunerea materiei prime acţiunii unui curent electric de joasă tensiune. [< elibera + -tor] ELIC- v. e 1 i c o-. ELICE s.f.-l. curbă care taie sub un unghi constant generatoarele unui cilindru sau ale unui con. 2. organ rotitor format din două sau mai multe pale fixate pe un butuc, care pune în mişcare un avion, un vapor etc. [pl. invar. var. helice s. f. / < fr. hâlicef it. elice, cf. gr. helix — spirală] ELICITATE s. f. (fiz.) caracteristică a particulelor elementare, legată de orientarea spinului în raport cu direcţia de deplasare, [et. incertă) ELICO- element prim de compunere savantă cu sensul de „elice", [var. clic-. ! < fr. hâlicogr. helix — spirală]1 ELICOlD s. n. 1. curbă generată de invir-tirea unei parabole obişnuite în jurul unui cerc. 2. suprafaţă care conţine tangentele la o elice. [pron. -co-id. pl. -de. / ci. ir. helico-ide, gr. helix — spirală, eidos — formă] ELICOIDAL, -A adj. în formă de elice, [pron. -co-i-. var. helicoidal, -ă adj. / cf. Ir. helicoidal]' ELICOPTER s.n. aparat de zburat cu motor, care se ridică vertical în aer şi se susţine cu ajutorul unor mari elice orizontale. O ~-macara — elicopter care transportă greutăţi, [var. helicopter s. n. / < fr. hâlicon-tere. cf. gr. helix — spirală, pteron — aripă? ELICOPURTAT, -A adj. transportat cu elicopterul. [cf. fr. helicoportâ] ELICOSTAT s.n. aparat de zburat prevăzut cu o elice de susţinere şi completat printr-un mic balon. [var. helicostat s.n. / < fr. helicosiat] ELIDA vb. J. tr. a suprima vocala finală a unui cuvînt cînd cuvîntul următor începe cu o vocală ; a face o eliziune, [p. i. 3,6 -dează, part. -dat. / < fr. elider, it., lat. elidere *— a da afară] ELIDARE s. f. acţiunea de a elida ; eliziune. [< elida] ELIGARA s. f. ansamblul instalaţiilor de pe un eliport puse la dispoziţia pasagerilor, [var. heligară s.i. / < fr. heligare] ELIGIBIL. -A adj. care îndeplineşte condiţiile pentru a putea fi ales. [cf. fr. eligible < lat. eligere — a alegel 3S7 ELOXAJ ELIGIBILITATE s. /. faptul de a fi eligibil ; condiţiile care trebuie să fie îndeplinite pentru ca cineva să poată fi ales. [cf. fr. eli-gîbilite 1 ELIMINA vb. I. tr. a scoate, a îndepărta, a înlătura ; (spec.) a da afară din şcoală, [p. i. >elimin, 3,6 -nă. / < fr.. eliminer, it., lat. eliminare] ELIMINARE s.f. acţiunea de a elimina şi rezultatul ei ; înlăturare, îndepărtare. O a proceda prin ~ = a căuta să descoperi ceva înlăturînd pe rind elementele nerelevante pentru a reţine esenţialul, lucrul căutat etc. [< elimina] ELIMINATOR s. ti. (electr.) filtru. [< fr. eliminateur] ELIMINATORIU, -IE adj. care elimină, care atrage eliminarea. • (despre probele unui concurs) care elimină pe concurenţii ■care nu le trec, nu le îndeplinesc, [pron. -riu. V cf. fr. eliminatoire] ELlNDA s. f. grindă metalică la unele drage şi la excavatoarele cu cupe, care susţine lanţul port-cupe. [< fr. elinde 1 ELINVAR s.n. aliaj de fier, nichel, crom 5i tungsten, a cărui elasticitate nu este influenţată de schimbările de temperatură. T ELIPTIC, -A adj. 1. în formă de elipsă (1). 2. care are o elipsă (2). [ron. ci-a. p. i. 3,6 -iază. / < fr. emacier, it. emaciare] EMACLÂT, -A adj. slăbit peste măsură, [pron. -ci-at. / cf. fr. emacie] EMACIAŢIE s.f. (liv.) slăbire, slăbiciune extremă ; emaciiere. [pron. -ci-a-, gen. -iei. / < fr. emaciation] EMAClERE s. f. faptul de a se emacia ; emaciaţie. [pron. -ci-e-. / < emacia] EMAGRAMA s. f. diagramă aerologică. [< fr. emagramme] EMAl s. ti. v. email. EMAIA vb. J. v. emaila. EMAIAT. -A adj. v. emailat. EMAIERE s. f. v. e m a i 1 a r e. EMAIL s. n. 1. substanţă sticloasă care serveşte la acoperirea unor obiecte metalice sau ceramice ; smalţ. • obiect smălţuit, emailat. 2. peliculă obţinută din lacuri pe bază de răşini conţinînd pigmenţi, [pron. e-mail, (rar) -m-a-il. var. emai s.n. / < fr. email}- EMAILA vb. I. tr. a smălţui. [pron. -mai-. var. emaia vb. I. / cf. fr. emailler] EMAILARE s.f. acţiunea de a emaila şii rezultatul ei ; smălţudre. |Var. emaiere s. i'. / < emaila] EMAILAT, -A adj. acoperit cu email ; smălţuit, [var. emaiat, -ă adj. / cf. fr~ emaille] EMAILOR, -OARE s. m. f. lucrător specializat în emailare ; smălţuitor. [pron. -mai-var. emaior. / cf. emailleur] EMAIOR, -OARE s.m.f. v. e m a i 1 o r. EMANA vb. I. 1. tr. a degaja, a exala. 2. intr. a proveni, a-şi trage originea, [p. i. eman şi -nez. / < fr. emaner, it., lat. emanare] EMANATÎSM s. n. doctrină filozof ică-reli-gioasă panteistă. potrivit căreia lumea s-ar naşte din divinitate printr- EMOTIVlSM s. n. şcoală etică neopoziti-vistă care consideră că fundamentul noţiunilor şi al judecăţilor morale este pur emotiv, expnimînd doar intenţiile şi dorinţele celui care le enunţă, [cf. fr. emotivisme]' EMOTIVITATE s. f. stare emotivă ; însuşirea de a li emotiv, [cf. fr. emotivite] EMOŢIE s.f. reacţie afectivă puternică şi uneori neaşteptată, adesea însoţită de modificări în starea şi funcţionarea organismului. O ~ estetică — moment al vieţii psihice ex-primînd experienţa contemplaţiei obiectului estetic. [gen. -ici. var. emoţiune s.f. / cf. fr. emotion, it. emozione < lat. emotus — mişcaţi EMOŢIONA vb. I. tr. a provoca, a produce o emoţie. • refl. a fi cuprins de emoţie, [pron. -fi-o-. / < fr. emotionner] EMOŢIONABIL, -A adj. care se emoţionează uşor ; emotiv, [cf. fr. emotionnable1 EMOŢIONABILITATE s. /. caracter emo-ţionabil. [< emoţionabil + -itate] EMOŢIONAL, -A adj. care este propriu emoţiilor ; de emoţie, emotiv, [cf. fr. emo-tionnel] EMOŢIONANT, -A adj. care emoţionează ; tulburător, mişcător, [pron. -fi-o-, pl. -nţi, -nte. / cf. it. emozionante] EMOŢIONARE s. f. acţiunea de a (se) emoţiona şi (rar) rezultatul ei ; tulburare. [< emoţiona] EMOŢItfNE s.f. v. emoţie. EMPATlE s.f. (fii.) formă de cunoaştere a altuia, în special a eului social sau a ceva, apropiată de intuiţie ; interpretare a eului altora după propriul nostru eu. © transpunerea noastră simpatetică în obiectele exterioare. v. intropatie. [,omenirii colective*1, [pron. -ri-o-. / < rus. empirio-monizm, cf. fr. empiriomonisme] EMPIRIOSIMBOLlSM s.n. variantă a machismului, care consideră reprezentările şi noţiunile nu ca imagini ale lumii materiale, ci numai ca simboluri ale senzaţiei noastre, [et. incertăl EMPIRISM s. ti. 1. concepţie gnoseologică care socoteşte experienţa senzorială ca unica sursă a cunoaşterii, negînd valoarea abstracţiilor. O ~ logic — variantă a neo-pozitivismului care admite numai enunţurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepţiile fiecărui subiect în parte ; ~ social *= curent sociologic din S.U.A. care, renunţind la orice teorie, procedează la studiul direct al fenomenelor sociale concrete pe baza unor ipoteze restrînse. 2. folosirea exclusivă a experienţei într-o activitate. [< fr, empirisme, cf. gr. empeiria — experienţă] EMPIRlST, -A adj. referitor la empirism. II s. m. f. adept, partizan al empirismului. [< fr. empiriste] EMPLASTRU s. n. preparat farmaceutic întins pe o bucată de pînză, care se aplică pe locul bolnav ; (pop.) plasture, [după fr. em-plâtre, gr. emplastron] EMPLECTON s. n. element arhitectonic prin care se desemnează umplutura zidului din piatră brută, legată cu pămînt sau cu var. [bus, cf. gr. hendeka — unsprezece, syllabe '— silabă]-ENDECASILABIC, -A adj. (despre versuri) cu unsprezece silabe, [cf. fr. hendecasyllabi-que] ENDEMIC, -A adj. (despre boli) specific u-nei ţări, unei regiuni, [cf. fr. endemique]. ENDEMICITĂTE s. f. (med.) stare endemică a unei boli ; endemie. [cf. fr. endâmicite] ENDEMlE s. f. boală specifică unei regiuni, [gen. -iei. / < fr. endemie, cf. gr. en — în, demos — noDor] ENDEMlSM s.n. caracterul a ceea ce este endemic. • particularutarte a unor specii, animale sau vegetale, de a vieţui p'e o arie re>fcrrnsă. '0<3tfr. endemisme\ ENDO- element prim de compunere savantă ou semnificaţia „înăuntru”. [:epilogus, gn. epUogos < epi — Ia urmă, logos — vorbire]1 EPILOGA vb. I. tr. (rar) a încheia, a termina. • a găsi de spus ceva în plus la orice. [< fr. ergome-trique] ERGOMETRÎE s.f. măsurarea lucrului mecanic efectuat în timpul unui efort fizic, [gen. -ici. / < fr. ergometrie] ERGOM£TRU s.n. aparat pentru măsurarea lucrului mecanic ; dinamometru. [< fr. ergometre, cf. gr. ergon — lucru, metron — măsură] ERGOnA s.f. nume generic pentru substanţe cu activitate fiziologică (ca hormoni, vitamine, enzime). [< fr. ergone] ERGONOMIE s.f. disciplină care studiază condiţiile şi metodele de muncă în scopul îmbunătăţirii posibilităţilor de a folosi maşina. [gen. -iei. / < fr. ergonomie, cf. gr. ergon — lucru, nomos — normă] ERGONOMlST. -A s.m.f. specialist în ergonomie. [< fr. ergonomiste] ERGOSTERlNĂ s.f. ergosterol. [rin forţa, vitejia şi biruinţele sale în războaie, în lupte ; personalitate distinsă prin faptele sale măreţe. • ostaş căzut pe cîmpul de luptă. 3. persoană deosebită prin calităţile sale morale şi prin acţiunile sale măreţe ; om care se distinge în* mod special într-un anumit domeniu. O ~ al muncii (socialiste) — titlu de înaltă distincţie acordat de stat persoanelor care se deosebesc printr-o muncă de valoare excepţională pentru societate ; persoană care a primit acest tiitlu. 4. personaj prin-cioal al unui poem. al unui roman etc. • nersonai prinniDal al unei întîmplări. [< lat. heros. cf. fr. Tierosl ' EROZIUNE EROZltJNE s.f. 1. acţiunea de roadere pe care o exercită mai ales apa şi agenţii atmosferici asupra Pămiritului ; (spec.) roadere a solului produsă de acţiunea diferiţilor a-genţi externi. 2. uzura conductelor sau a a-paratelor metalice, datorită frecării fluidelor de pereţii acestora. 3. ulceraţie uşoară, superficială a pielii sau a mucoaselor, [pron. -zi-u-. / < fir. erosion] EROZIV, -A' adj. care roade, care provoacă o eroziune. [c\ EŞICHIER1 $. n. 1. dispunere a unor obiecte pe două sau mai multe rînduri. cu intervale uniforme între ele. 2. dispozitiv în care trupele unei unităti, aşezate masat în careuri. sînt desnărţite prin intervale egale. 9 (fig.) loc unde se opun partide, interese, [pron. -cfti-er. 7 < fr. echiquier] EŞICHIER3 s.n. cancelar al ~ului = titlu al ministrului de finanţe în Anelia. Tn^on. -chi-er. / < fr. echiquierf cf. engl. Echiquier) EŞUA vb. I. intr. 1. (despre nave) a se împotmoli în nisip, a se aşeza cu fundul pe un banc de nisip. 2. (fig.) a nu reuşi, a nu izbuti, a avea un eşec. Ipron. -$u-a. p. i. 3,6 -uează. ger. -uind. / < fr. 6chouef) EŞUARE s. f. acţiunea de a eşua si rezultatul e! ; (spec. : mar.) împotmolire a unei nave în nisip. [.< c$uă1 ETAJ s. n. 1. fiecare dintre părţile unei clădiri care se găsesc între planşeurile de deasupra parterului ; cat. 2. nume dat unor lucruri, unor obiecte dispuse unul ceste altul. • (spec.) a) fiecare dintre etapele rezultate din împărţirea variaţiei de viteză sau de pre- siune a fluidului într-o maşină termică ; b) partea unei maşini termice in care se produce această variaţie ; c) partea unui amplificator electric unde are loc una dintre amplificările pe care acesta le realizează d) (poligr.) subdiviziunea orizontală a capului unei tabele. 3. succesiune do terenuri care corespunde în timp unei virste geologice. 4. ~ de vegetaţie *= element structural al unui arboret constînd din totalitatea arborilor ale căror coroane se situează la o anumită înălţime, formind un strat distinct.. [< fr. etage] ETAJA vb. I. tr., refl. a (se) aşeza în etaje, in rînduri suprapuse, [p. i. 3,6 -jează, ger. -jind. / < fr. etager] ETAJARE s.f. acţiunea de a etaja şi rezultatul ei. [< etaja] ETAJERĂ s.f. mobilă compusă din mai multe rafturi care se suprapun şi pe care se-ţin mai ales cărţi. [>< fr. etagâre] ETALA vb.I.tr, a expune, a arăta ceva* spre a fi privit, admirat. [< fr. etaler] ETALAJ 5. n. 1. faptul de a etala ; etalare. 2. partea inferioară a cuvei unui furnal. [< fr. etalage] ETALÂRE s.f. acţiunea de a etala şl rezultatul ei ; etalaj. [< etala] ETALA s. f. apa staţionară dintre flux şi reflux. [Kfr. etale] ETALlER s. n. aspersor, [pron. -li-er. / < fr. etalier] ETALON s.n. model, tip cu care trebuie să se potrivească, cu care trebuie să fie conforme unităţile de măsură. • greutate dintr-un metal preţios care serveşte drept bază unui sistem monetar. O ~-aur (sau -ar-gint) = unitate-tip. (de aur sau de argint)-a valorilor monetare. [< fr. etalon] ETALONA vb. I. tr. a marca, a fixa valoarea unei mărimi de măsurat. • a stabili un etalon. r ETATISM s. 71. .teorie care cere sfatului să rtealizeze reformele recunoscute ca necesare. Tt] ETEROGEN, -A adj. de natură sau de origine diferită, [var. heterogen, -ă adj. / < fr. heterogene, cf. gr. heteros — altul, genos — gen, fel] ETERO GENEITÂTE s.f. v. eterogenitate. ETEROGENfiZĂ s.f. 1. (biol.) anomalie organică ; eterogenie. 2. teorie idealistă care consideră schimbările suferite de organisme ca fiind cu totul independente de mediul extern, cauzele acestor schimbări rămînlnd cu totul de neînţeles, [var. heterogeneză s. f. / < fr. heterogenese, cf. gr. heteros — altul, gene sis — naştere] ETEROGENIE s.f. eterogeneză. [,var. he-terogenie s. f. / cf. fr. heterogenie, it. etero-genia] ETEROGENITATE s.f. însuşirea de a fi eterogen, [var. heterogenitate, eferogeneitate s. f. I cf. fr. hiterogeneite] ETEROGRfîFA s.f. v. heterogrefâ. ETEROINFfîCŢIE 's.f. infecţie provenită din afară. [gen. -iei. / < fr. hetero-infection] ETEROMÂN, -A adj., s. m. f. (suferind) de eteromanie. [< fr. etheromane] ETEROMANlE s.f. (med.) manie de a bea eter în loc de alcool, [gen. -iei. / < fr. ethe-romanie, cf. fr. ether — eter, gr. mania — patimăl ETEROMfiTRIC, -A adj. (despre strofe) format din două sau mai multe verstiri de măsuri diferite. [< fr. heterometrique] ETEROM0RF, -A adj. v. he.teromorf. ETERONlM, -A adj. (despre o operă) publicat sub alt nume diecît cel al autorului. • (despre un autor) care scrie sub nume diferite. p< fr. Heteroriyme] ETERONIMlE s. /. (Iingv.) folosire a unor perechi de cuvinte din radicale diferite, cuvinte în general moştenite, mai rar împrumutate. [var. heteronimie s.f. / < fr. hete-ronomie, cf. gr. heteros — diferit, OTiOTna — numel ETERONOM, -A adj. (op. autonom) care se conduce după legi externe provenite din afară. • (despre schimbările fonetice) condiţionat de alt.i factori, [var. hetero-nom, -ă adj. 7 < fr. heteronome] ETERONOMIE s. /. (fii.) principiu potrivit căruia voinţa subiectului nu are în sine raţiunea propriei acţiuni, ci o derivă din ra- ETEROSFERĂ. 412- tiuni externe. • caracterul a ceea ce este eteronom. [gen. -iei. var. heteroTiomie s. f. / < fr. heteronomie, cf. gr. heteros — altul, nomos — lege] ETEROSFERĂ s.f. v. heterosferă. ETEROSUGESTIE s. f. sugestie produsă prin intervenţia unei alte persoane, [cf. fr. heterosuggestion] ETEROTlP, -A adj. (poligr. ; op. stereotip) tipărit cu planşe ale căror caractere sint mobile ; schimbat, cu totul altfel. [var. heterotip, -ă adj. / < fr. hetero-type] ETEROTR0F, -ă adj. v. heterotrof. ETEROTROFlE s.f. v. h e t e r o t r o f i e. ETHOS s.n. v. e t os. ETlAJ s.n. (geol.) cel mai scăzut nivel al unui riu, al unui lac etc. [pron. -ti-aj. / < fr. etiage] ETIC, -A adj. de etică ; moral. [cf. fr. ethique, lat. ethicus, gr. ethikos — moral] ETICĂ s. f. 1. diân.plmă filozofică care studiază principiile imxnale, originea, dezvol-tanaa şi conţinutul lor. 2. morală, [gen. -cii. / cf. fr, ethique, lat ethica] ETICHETĂ vb. I. tr. 1. a pune o etichetă (pe ceva). 2. (fig.) a califica (pe cineva sau ceva). 0< fr. etiqueter] ETICHETARE s. f. acţiunea de a eticheta şi rezultatul ei. [< eticheta) ETICHETĂ s. f. I. 1. bucăţică de hirtie, de carton etc. care se aplică pe un obiect şi pe care se indică conţinutul, destinaţia etc. 2. (fig.) titlu, calitate în care se prezintă cineva sau ceva. 3. (mat.) şir de caractere alcătuit după anumite convenţii ce indică instrucţiuni în programul unui calculator ; marcă1 (5). II. ceremonialul uzual al curţilor monarhilor, in relaţiile diplomatice etc. • reguli, norme de purtare folosite mai ales in raporturile dintre membrii claselor exploatatoare ; norme de politeţe. C< fr. etiquette] ETICIAN, -A s. m. f. specialist în etică, [pron. -ci-an. pl. -ieni, -iene. / et. incertă] ETIClSM s. n. reducerea tuturor valorilor la valori etice. p< germ. Ethizismus] ETiL s. m. (chim.) radical organic care derivă din etan. [< fr. ethyle] ETILA vb. I. tr. a efectua o etilare. [< etil] ETILÂRE s. f. introducere a unui radical etil intr-o moleculă organică. • adăugare de etil fluid unei benzine pentru a-i îmbunătăţi cifra octanică ; etilaţie. [< etila] ETILĂŢIE s.f. etilare. [gen. -iei. / < fr. ethylation] ETILENA s.f. (chim.) gaz incolor şi inflamabil compus din carbon şi din hidrogen, care se foloseşte în industrie. [3n. -iei. / < fr. exaltaticm, lat. bis. exaltatio\ EXAMEN s. n. 1. probă de verificare a cunoştinţelor, a aptitudinilor unui elev, ale unui student, ale unui candidat etc. O ~ de stat — examen pentru obţinerea unei diplome universitare. 2. cercetare, examinare atentă a unui lucru ; examinare. O ~ medical « cercetarea stării sănătăţii unei persoane de către un medic. [pron. eg-zavar. esamen*.s.n. / < fr. examen, cf. lat. examen — cîntărire] EXAMfiTRU s.m. v. hexametru. EXAMINA vb. 1. tr. 1. a observa, a cerceta, a privi atent ceva. • a cerceta starea sănătăţii cuiva. 2. a întreba, a supune la un examen (un elev, un student etc.). [pron. eg-za-. / < fr. examiner, cf. lat examinare] EXAminABIL, -A adj. care se poate examina. [cf. fr. examinable] EXAMINARE 5. /. acţiunea de a examina şi rezultatul ei ; cercetare, întrebare, ascultare. [pron. eg-za”. I < examina] EXAMINATOR, -OARE adj., s.m.f. (cel) care examinează, [pron. eg-za-. / cf. fr. exa-minateur] EXANGUU, -UA adj. v. e x s an g u u. EXANTEM s. n. (med.) erupţie pe piele care însoţeşte unele boli, ca rujeola, scarla-tina etc. [pron. eg-zan-. / < fr. exanth&me, cf. gr. exanthema — răspîndire, înflorire] EXANTEMATIC, -A adj. tifos ~ « boală molipsitoare manifestată prin febră mare, convulsii şi erupţii pe piele. [pron. eg-zan-. / < fr. exanthematique] EXANTEMATOS. -OASA adj. (med.) de natura exantemului. ['\ EXERCITARE s.f. acţiunea de a exercita şi rezultatul ei. [< exercita] EXERCIŢIU s. îi. 1. (de obicei la pl,) acţiune fizică sau intelectuală, repetată, făcută pentru a dobîndi sau a forma anumite deprinderi, abilităţi etc. © mică piesă vocală sau instrumentală creată în scopul de a obişnui pe cel care învaţă să cinte sau pe cel ce studiază un instrument muzical cu o anumită problemă tehnică. © instruire a militarilor pentru a învăţa deprinderea mînuirii armelor şi a modului de a lupta. © temă dată şcolarilor spre a-i familiariza cu unele materii. 2. exercitare. îndeplinire. © ~ btx-getar — perioadă de un an pentru care se efectuează toate operaţiile relative la bugetul unui stat ; an bugetar. O fn ~l funcţiunii in timpul serviciului legal. [pron. -ţiu. pl. -ii. I cf. lat. exercitium, fr. exercice] EXEREZĂ 422 EXEREZA s. /. ablaţiune. [< fr. exerâse, cf. gr. exairesis] EXERGA s.f. mic spaţiu gol pe o medalie, destinat a fi acoperit cu o incripţie. • inscripţie, dată etc. gravată pe o medalie. [< fr. exergue, cf. gr. ex — afară, ergon — lucru] EXERGlE s.f. (fiz.) parte a energiei care poate fi transformată în orice formă de energie. [gen- -iei. / < fr. exergie] EXERSA vb. I. intr. a cînta, a face exerciţii (la un instrument). • tr. a învăţa să cinte, a studia (mai ales dificultăţile unei bucăţi muzicale), [pron. eg-zer-. / < fr. exer-cer] EXERSARE s. f. acţiunea de a exersa. [< exersa] EXERT, -A adj. (bot. ; despre unele organe) ieşit în afară. [ exfolia] EXHAUSTIUNE s.f. (liv.) epuizare completă, sleire, [pron. -ha-us-ti-u-. / cf. lat. exhaustio, fr. exhaustion] EXHAUSTIV, -A adj. (liv.) care caută să trateze complet un subiect ; complet, [pron. -ha-us-. / < fr. exhaustif, cf. lat. exhaustus) EXHAUSTIVITATE s.f. (liv.) caracter exhaustiv. [cf. fr. exhaustivite] EXHAUSTOR s.n. 1. ventilator centrifugal folosit la absorbirea aerului sau a altor gaze din încăperi închise. 2. dispozitiv pentru alimentarea cu carburant a carburatorului, [pl. -oare. (s. m.) -ori. / < fr. exhausteur, cf. lat. exhaustorius] EXHIBA vb. I. tr. a arăta, a etala (ostentativ) ceva ; a se făli cu ceva. [< fr. exhiber, cf. lat. exhibere — a arăta] EXHIBITORIU, -IE adj. (liv.) de exhibiţie. [pron. -riu. / < fr. exhibitoire, lat. ex-hibitoriîis] EXHIBIŢIE s.f. etalare, expunere, arătare ostentativă a ceva. • (la pl.) jonglerii de circ. [pron. ecs-hi-bi-ţi-e. var. eschibiţie, exchibiţie, exhibiţiune s. f. / cf. fr. exhibi-tion, lat. exhibiţiei] EXHIBIŢIONISM s. n. 1. mania de a face exhibiţii. 2. impulsie morbidă de a-şi expune în public organele genitale, [pron. -ti-o-. / cf. fr. exhibitionnisme] EXHIBIŢIONIST, -A s.m.f., adj. (persoană) care practică exhibiţionismul, [pron. -ti-o-. I cf. fr. exhibitionniste] EXHIBIŢICTNE s.f. v. exhibiţie. EXHORTA vb. I. v. e x o r t a. EXHORTARE s.f. v. exortare. EXHORTAŢIE s. f. v. e x o r t a ţ i e. EXHORTAŢItJNE s. f. v. e x o r t a ţ i e. EXHUMA vb. I. tr. a dezgropa, a deshuma un cadavru, [p. i. 3,6 -mează. / < fr. exhu-mer, cf. lat. ex — afară, humus — pămînt] EXHUMARE s.f. acţiunea de a exhuma şi rezultatul ei ; exhuma ţie. • (geol.) dezvelire a unor forme de relief mai vechi de sub o cuvertură de roci mai noi, erodate. [< ex-huma) EXHUMAŢIE s.f. (liv.) exhumare. [] FASCINANT, -A adj. fermecător, captivant. [ ferrugineux] FERULĂ s.f. 1, (ant.) baston care constituie simbolul demnităţii sacerdotale. 2. cîrjă episcopală medievală. [< lat., it. ferula, cf. fr. fârule] FERtJRA s. /. piesă metalică^ folosită pentru asamblarea elementelor de construcţie ale unui avion. [pl. -ri, -re. / < fr. ferrure] FERVENT, -A adj. zelos, pasionat, înfocat. [<:fr. fervent, cf. lat. fervens — fiierbînd] FERVENŢA s.f. fervoare, [cf. it. fervenza) FERVOARE s. /. ardoare, înfocare, pasiune ; fervenţă. • ardoare religioasă, pasiune mistică. [pron. -voa-. gen. -orii. / < fr. ferveurr it. fervore, cf. lat. fervor — căldură] FESA s.f, fiecare dintre cele două părţi cărnoase ale şezutului. [< fr. fesse) FESIER, -A adj. din regiunea feselor, care aparţine feselor, [pron. -si-er. / <‘fr. fessier) FESTA s. f. păcăleală. O a juca (cuiva) o ~ = a păcăli pe cineva. [;< it. festa] FESTIN s.n. ospăţ (de sărbătoare) ; banchet. [pl. -nuri, -ne. / < fr. festin, cf. it. festino < festa — sărbătoare] FESTIV, -A adj. de sărbătoare ; sărbătoresc, măreţ, somptuos. [ f < fr. philo-, it. filo-, cf. gr. philos — prieten] FILO2- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „itrib", .„neam". f FITOTEHNIC, -A adj. referitor la fitoteh-nie. [<-fr. phytotechnique] FITOTEHNlE s. f. disciplină care se ocupă cu tehnica culturii plantelor de cîmp. [gen. -iei. / < fr. phytotechnie, cf. fr. phyton — plantă, techne — artă] FITOTERAPlE s.f. ramură a fitopatologie! care se ocupă cu mijloacele de prevenire şi de combatere a bolilor, a paraziţilor şi a dăunătorilor plantelor cul-tivate. [gen. -iei. / < fr. phytotherapie, cf. gr. phyton — plantă, therapeia — tratament] FITOTOMlE s.f. (biol.) anatomie vegetală. Tcf. fr. phytotomie, it. fitotomia] FITOTOXIC. -A adj., s. n. (substanţă) care otrăveşte plantele, [cf. fr. phytotoxique] FITOTOXlNĂ s. f. toxină vegetală. [< germ. Phytotoxin) 453 FIZIONOMIST FITOTRON s. n. instalaţie specială prin care se pot crea condiţii fizice şi chimice foarte variate pentru diiferite experimentări cu plante din orice regiune a globului, [pl. -oane. / cf. fr. phytotron, germ. Phytotron] FITOZOAR s.m. (biol.) zoofit. [pron. -zo-ar. / < fr. phytozoaire] FIVE-O’CLOCK s. n. ceai, însoţit de o gustare care se ia la ora cinci după-amiază. • petrecere făcută după-amiază in jurul orei cinci., [pron. fai-vo-cloc. / < engl. five-o’clock — ora cinci] FIX, -A adj. 1. (adesea adv.) care nu se poate mişca sau muta ; neclintit, nemişcat. 2. neschimbat, care nu se schimbă, nu variază. 3. care nu se descompune. • care se elimină greu. 4. precis, exact. [ cf. gr. phleps — venă] FLEBO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia ..(referitor la o) venă“, „aparţinînd venelor", „de vene", [var. fleb-. / < fr. phleb(o)-, it. flebocf. gr. phleps — venă] FLEBOGRAFIC, -ă adj. referitor la fle-bografie. [< ir. phlibographique] FLEBO GRAFIE s.f. punerea în evidenţă a venelor cu ajutorul unei substanţe de contrast. [gen. -iei. / < fr. phlebographie, cf. gr. phleps — venă, graphein — a scrie] FLEBOGRAM s.f. înregistrare grafică a pulsaţiilor unei vene. [ FLICTENtJLA s. /. flictenă mică. [< fr. phlyctenule] FLIGORN s. n. instrument de suflat din alamă, prevăzut cu clape, care se foloseşte mai ales în fanfare, [var. fliigelhom s. n. / germ. Flilgelhorn]' FLINT s. n. varietate naturală de opal. O sticlă ~ = sticlă optică formată dintr-un amestec de silicaţi de plumb şi de potasiu, cu însuşiri speciale foarte dispersive. [ partea esenţială şi cea mai stabilă a vocabularului unei limbi, cuprinzînd cuvintele care exprimă noţiunile fundamentale din viaţa şi activitatea oamenilor şi constituind baza pentru formarea de cuvinte noi. # în ~ ™ în realitate, de fapt. 2. trăsăturile de bază ale caracterului, ale individualităţii unei persoane. 3. culoare care formează cîmpul, baza unui tablou, din care se detaşează figurile, detaliile. • (poligr.) strat de culoare sau ornament peste care se tipăreşte un text. 4. (sport) alergare de ~ ~ alergare pe distanţă lungă. II. 1. totalitatea mijloacelor materiale şi băneşti de care dispune o întreprindere, o instiltuţie etc. O ~ de acumulare « parte a venitului naţional pe seama căreia se realizează creşterea şi perfecţionarea producţiei, se creează rezerve şi se asigură sporirea fondurilor şi rezervelor materiale din sfera neproductivă. 2. totalitatea bunurilor, a valorilor dintr-un anumit domeniu (mai ales cultural). O ~ de cărţi =■ totalitatea cărţilor pe care le posedă o bibliotecă. r< fr. fond] FONDA vb. I. v. funda. FONDĂCO s. n. (italienism) 1. prăvălie, 461 FONOMETRU magazin unde se vindeau diferite mărfuri. 2. han medieval pentru negustori (mai ales pe coastele mediteraneene). [ron. for-hend. pl. ~duri. var. forhend s. n. / < engl. forehand] FORESTIER, -A adj. referitor la păduri ; silvic. O perdea ~ă *= fîşie de pădure plantată în scopul îmbunătăţirii climei. U s. m. f. funcţionar în administraţia forestieră. [< fr. forestier] FOREZĂ s. f. maşină de forat. [*< fr. fo-reuse] FOREZÎE s. f. (biol.) transportare a indivizilor unei specii de către indivizii altei specii, fără ca între cele două organisme să existe relaţii de parazitism, [gen. -iei. / '< tr. phoresie, cf. gr. phoresis — transportare] FORFAIT s. ti. v. f o r f e t. FORFET s. n. (sport) pierderea unui drept ca penalizare pentru nerespectarea regulamentului de către un concurent sau o echipă. ■O a declara ~ — a nu se prezenta la o probă sportivă la care era angajat. • sumă pe care proprietarul unui cal angajat într-o cursă este obligat s-o plătească dacă nu-î lasă să alerge, [pl. -turi. scris şi forfait. / < fr.r engl. forfait] FORFETA vb. I. tr. a declara forfet ; a se sustrage, [cf. fr. forfaire] FORFETAR, -A adj. (despre tarife, taxe etc.) fixat dinainte la o sumă globală şi uniformă ; în pauşal. [< fr. forfaitaire) FORHEND s.n. v. forehand. -FORlE element secund de compunere savantă cu semnificaţia „purtare", „comportament", „(referitor la) atitudine"., C categorie a materialismului istoric ce desemnează o treaptă istorică determinată a dezvoltării societăţii, caracterizată printr-un nivel determinat al forţelor de producţie, prin relaţiile de producţie corespunzătoare acestora şi o suprastructură generată • de aceste relaţii. 3. aşezare, dispozitiv al unei unităţi militare în vederea unei acţiuni. 4. ansamblu, echipă. 5. combinaţie de cifre, de figuri sau de poziţii la unele jocuri (la loterie etc.).,[gen. -iei. var, formaţiune s.f. I < fr. formation, it. formazione, lat. formatio] FORMAŢIONAL, -A adj. (despre învăţă-mînt) care pune accentul pe pregătirea profesională a specialiştilor de diferite categorii, [■pron. -ţi-o-. I < engl. formational] FORMAŢIUNE s.f. v. formaţie. FORMA s.f. X. înfăţişare, aspect exterior ; contur. • (fii.) categorie filozofică ce desemnează modul de existenţă, de organizare internă, interacţiunea şi legăturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. • stabilirea de maximă capacitate de efort a organismului, obţinută prin antrenament ; condiţie fizică bună. O a fi în ~ — a fi, a se afla în cele mai bune condiţii, 2. totalitatea mijloacelor prin care se exprimă conţinutul unei opere de artă (mai ales de literatură). 3. fel, chip, mod. • mod de organizare, de conducere politică, socială etc. 4. dispoziţie legală de procedură. O viciu de ~ = neres-pectare a unei dispoziţii de procedură care atrage anularea unui act sau a unei hotărîri judecătoreşti. 5. aspect pe care îl ia un cuvint pentru a îndeplini o funcţie gramaticală. 6. stare de agregare a corpurilor. 7. (metal.) negativul în care se toarnă o piesă. • (poligr.) cutie de oţel în care se toarnă litere ; zaţ al unei pagini. 8. (mat.) fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusă aceeaşi relaţie. 9 polinom omogen. [< fr. forme, it., lat. formă] FORMERfîT s. n. (arhit.) arc de ancadrament longitudinal, paralel cu axa bolţii, inserat într-un zid lateral. [ FORTUIT, -A adj. venit pe neaşteptate ; neprevăzut, întâmplător, inopinat, [pron. -tu--it. / cf. fr. fortuit, lat. / fortuitus] FORTUNA s.f. (mit.)isoartă ; noroc ; zeiţa -sorţii. [< lat. fortuna] / FORŢA. vb. I. tr. 1. a sili, a constringe, a ■obliga (pe cineva la ckva). • refl. a se sili, a se osteni, a se forţa. 2. a sparge, a strica, a deschide violent (o {închizătoare) ; a umbla puternic, cu forţă (cu un mecanism etc.). O a ~ uşa (cuiva) = a intra cu sila în casa ■(cuiva) ; a ~ nota ~ a întrece măsura (in comportarea faţă de cineva). {< it. forzare, cf. fr. for cer, lat. t. fortiare] FORŢAMENTE adv. (liv.) necesar, obligatoriu ; forţat ; riguros, [cf. it. forzatamente, fr. forcement] FORŢARE s.f. acţiunea de a forţa şi rezultatul ei ; silire ; spargere, stricare. [< forţa] FORŢAT, -A adj. 1. făcut, impus prin forţă. O curs ~ (al unei valori) « curs impus, ducînd la obligaţia legală de a primi ca plată hirtie-monedă neconvertibilă în aur ; marş ~ = marş în care trupele execută în 24 de ore o deplasare mai mare decît în mersul normal. 2. silit, nefiresc, nenatural. 3. făcut prin violenţă, printr-un efort deosebit. 4. (despre închizători, uşi) deschis, spart cu forţa. [< forţa, cf. it. forzato] FORŢA s. f. I. 1. putere, tărie, vigoare. O tur de ~ — acţiune care cere multă putere, îndemînare şi energie ; ~ de muncă =* capacitatea de muncă a omului, totalitatea aptitudinilor lui fizice şi intelectuale datorată cărora el este în stare să producă bunuri materiale ; ~ de producţie = categorie economică, desemnînd una din laturile modului de producţie, cuprinzînd totalitatea mijloacelor de producţie şi a forţelor de producţie, privite în unitatea şi în interacţiunea lor dialectică. 9 energie morală. 9 aptitudine, capacitate. 2. ~e armate = armată, unităţi militare. II. energie, putere naturală, element al naturii. • cauză care. scoate un corp din starea de repaus sau de mişcare sau care schimbă direcţia.şi viteza mişcării. III. constringere, violenţă. O (caz de) ~ majoră = situaţie în care cineva nu poate acţiona după voinţă din cauza u-nor împrejurări care îl domină, [pl. -ţe. / < fr. force] FORUM s.n. v. f or. FORZATO adv. (muz. ; ca indicaţie de execuţie) puternic accentuat, [pron. -ţa-to. / < it. forzato] FORZAŢ s. n. (poligr.) filă liberă, albă sau colorată, între scoarţa cărţilor legate şi prima filă. [ă furcă 1 FURCHETA 5./. v.furchet. FURFURAL. s.m. v. f-urfurol. ’ FURFUROL s. m. (chim.) aldehidă toxică, care se obţine din deşeurile agricole, '[var. furfural s.m. / < fr. furfurol, cf. lat. fur-fur — tărîţe, oîeum — ulei} FURGON s. n. vehicul, de obicei acoperit, cu tracţiune animală, care serveşte la transportul bagajelor şi al muniţiilor unui corp de trupă. • vagon pentru transportat mărfurile în containere. [[< fr. gage. cf. it. gaggio] GAL s. m. (fiz.) unitate de măsură a acceleraţiei, egală cu acceleraţia de 1 cm pe secundă la pătrat. [< fr. gal] GALACT- v. g a 1 a c t o-. GALACTIC, -A adj. care se referă la Calea lactee. O plan ~ «= plan fundamental care trece prin centrul Căii lactee ; ecuator ~ cercul mare de-a lungul căruia planul galactic intersectează sfera cerească ; coordonate ~e « coordonate raportate la ecuatorul galactic şi la axa polilor galactici. [< fr. galactique] GALACTlT s. n. piatră semipreţioasă. r< fr. galactite] GALACTO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) lapte", „asemănător laptelui**, [var. galact-. / < fr. galactocf. gr. gala, galaktos] GALACTOCEL s. n. (med.) tumoare cu conţinut lactescent. formată într-o mamelă- GALACTOFAG 480 [< fr. galactocăle, cf. gr. gala — lapte, kele — tumoare] GALACTOFĂG, -A adj.t s. m. f. mincător de lapte. [< fr. galactofage, cf. gr. gala — lapte, phagein — a mînca] GALACTOFOR, -A (anat; despre vase) care conduce laptele spre exterior. r. gr. gamos — căsătorie, phobos — frică] GAMOGENEZĂ s. f. (biol.) reproducere a unui organism vegetal prin contopirea gârneţilor ; reproducere sexuata. [cf. gr. gamos — căsătorie, genesis — naştere] GAMOLOGlE s.f. (liv.) tratat asupra căsătoriei ; discuţie teoreitică asupra căsătoriei, [gen. -iei. / < fr. gamologie, cf. gr. gamos — căsătorie, logos — studiu] GAMOMĂN, -ă adj., s. m. stăpînit de gamomanie. [< fr. gamomane] GAMOMANlE s. f. manie a psihopaţilor erotomani de a cere în căsătorie toate femeile cunoscute, [gen. -iei. / < fr. gamomanie,] GAMOnA s.f. (biol.) substanţă secretată de gârneţii feminini, care acţionează asupra celor masculini, orien/tîndu-le mişcarea. [<< germ. Gamone, of. gr. gamos — unireŢ GAMOPETAL, -ă adj. (despre flori) cu petalele unite. // s. f. plantă a cărei floare are corola cu petalele unite. • [< fr. gamo-petale, cf. gr. gamos — căsătorie, petalon — petală] GAMOSEPĂL. -Ă adj. (despre flori) cu sepalele unite. // s.f. planta a cărei floare are caliciul cu sepalele unite. [< fir. gamo-sepaîe, cf. gr. gamos — căsătorie, fr. sepale] GANADERlE s. /. crescătorie de tauri pentru coridă în Spania. P GASTROPLEGlE s. f. (med.) paralizie a stomacului, .[gen. -iei. I. < fr. gastroplegie, ci. gr. gaster — stomac, plege — lovitură] GASTROP0DE s. ti. pl. v. gasteropode. GASTROPT0ZA s.f. (med.) ptoză a stomacului. [< fr. gastroptose, cf. gr. gaster — stomac, ptosis — cădere] GASTRORAGlE s.f. (nied.) hemoragie gastrică, [gen. -iei. / < fr. gastrorragie, cf. gr. gaster — stomac, rhegnynăi — a curge] GÂSTROREE s. f. (med.) hipersecreţie gastrică, [pron. -re-e. / < fr. gastrorrhee, cf. gr. gaster — stomac, rhein — a curge] GASTROSC0P s.n. instrument pentru examinarea interiorului stomacului. [< fr. gastroscope] GASTROSCOPlE s.f. examinare a stomacului cu ajutorul gastnoscopuiui. [gen. -iei. / < fr. gastroscopie, ci. gr. gaster — stomac, skopein — a privi] GASTROSPASM s. ti. contracţie spasmodică a pereţilor stomacului. [«fr. gastro-spasme] GASTROSTOMIE s. f. deschidere a stomacului pentru eliminarea conţinutului gastric direct în exterior, [gen." -iei. f < fr. gas-trostomie, cf. gr. gaster — stomac, stoma — deschidere] . GASTROTEHNlE s.f. studiul modificărilor suferite de alimente în timpul preparării lor culinare, [gen. -iei. I < fr. gastrotech-nie] GASTROTOMlE s. f. operaţie chirurgicală constînd în deschiderea stomacului (pentru a extrage un corp străin din el), [gen. -iei. I < ir. gastrotomie, cf. gr. gaster — stomac, tome — tăiere] GASTRULAŢIE s. /. (biol.) proces . de transformare a blastulei în gastrulă. [gen. -iei. / < fr. gastrulation] GASTRttLĂ s.f. (biol.) stadiu în dezvoltarea embrionului după blastulă. [«fr. gas-trula] GATER s. n. ferăstrău mecanic' folosit la tăierea longitudinală a buştenilor, a marmu-rii etc. f< germ. Gatter] GATERlST s. m. lucrător la gater. [< gater + -ist] GATlSM s. n. ramolisment (datorat ^virstei înaintate sau unei paralizii), [«fr. gâtisme] GAUCHO s. m. văcar (din Argentina şi din regiunea Rio de la Plata), [pron. gau-cio. / « sp. gaucho] GAUDEAMUS s. n. 1. cîtec bisericesc de bucurie. 2. masă veselă, [pron. gau-de-a-. / < lat. gaudeamus — să ne bucurăm] GAUDENT s.m. (de obicei la pl.) membru al unei congregaţii cavalereşti boloneze. [pron. ga-u-. / « fr. gaudents] GAULEITER s. m. conducător al unui district în Germania fascistă, [pron. gau-lai-. / < germ. Gauleiter) GAULLlSM s. n. doctrina politică a generalului Charles de Gaulle şi regimul bazat pe aceasta, [pron. go-lism, l < fr. gaul-lisme] GAULL1ST 486 GAULLlST, -A adj. referitor la gaullism. // s.m.f. partizan al gaullismului. [pron. go-list. / ,< fr. gaulliste] GAtJR s. m. bivol sălbatic care trăieşte în regiunile muntoase din India şi Malaysia. [pron, ga-ur. / < fr. gaur < cuv. hindustani] GAUSS s. m. unitate de măsură a inducţiei magnetice în sistemul C.G.S. electromagnetic, egală cu a mia parte din unitatea de inducţie magnetică în sistemul M.K.S. [pron. gaus. / < fr. gauss, cf. Gauss, matematician şi fizician german] GAUSSMETRU s. n. instrument de măsură a inducţiei magnetice. [ it. genotipîco] GENTELMAN s.m. v. gentleman. GENTIL, -A adj: amabil, politicos, curtenitor. [< it. gentile, fr. gentil, lat. gentilis] GENTILEŢE s.f. amabilitate, curtenie. [cf. it. gentilezza, fr. gentillesse] GENTILIC. -A adj. de gintă, aparţinînd unei ginte. [cf. lat. gentilicius] GENTILOM s. m. nobil, aristocrat din societatea feudală apuseană. [ GfiSTA s. f. pl. totalitatea actelor fiziologice ale corpului sau ale unei părţi a lui. [►), întrebuinţate pentru a scoate în evidenţă citate, titluri etc. ; semnele citării, [var. ghi-lemete, ghilimete s.f.pl. / < fr. guillemets] GHILIMETE s.f.pl v. ghilimele. GHILOŞA vb. J. v. g h i o ş a. GHILOŞAj s.n. v. g h i o ş a j. GHILOŞARE s.f. v. g h i o ş a r e. GHILOŞA s.f. v. g h i o ş ă. GHILOTINA vb. I. tr. a executa cu ghilotina. [germ. Gla-sur] GLAZVAND s.n. g las van d. GLEBA s. f. (liv.) brazdă de pămînt. O servitute a ~ei = colonat ; adscript (al) ~ei — colon, serv. [C-cf. it., lat. gleba] GLEI s. n. (geol.) strat al solului de culoare cenuşie sau vinătă-verzuie, bogat in forme reduse ale oxizilor de fier. [cf. fr. glaise] GLEIC, -A adj. de natura gleiului. [cf. fr. glaiseux] GLEIZARE s. f. proces de reducere a oxizilor de fier din sol, sub inifluenţa umidităţii, în condiţii de anaerobioză. CC glei 4--iza, cf. fr. glaiser] GLENĂ s. f. (anat.) cavitate articulară, puţin adîncă. a unui os. [^fr. glene] GLENOlD, -A adj. (despre cavităţi osoase) în care se articulează un os ; glenoidal. [pron. -no-id. pl. -izi, -ide. / < fr. glenoide, cf. gr. glene — cavitate mică, eidos — formă] GLENOIDĂL, -ă adj. glenoid. [pron. -no-i-. / < fr. glenoidal] GLENOIDlTĂ s. f. (med.) osteită a cavităţii glenoide a omoplatului, [pron. -no-i-. / < fr. glenoidite] GLERA s.f. (biol.) secreţie albicioasă şi cleioasă a unei mucoase ; mucozitate. • albuş de ou crud. [/ < fr. globulinurie] GLOBULIZARE s.f. globulare, [et. incertă] GLOBUL0S, -OASA adj. (rar) în formă de globule ; formait din iglobule. [cf., fr. glo-buleux] GLOCKENSPIEL s. n. (muz.) instrument de percuţie alcătuit din lame metalice aşezate pe iun suport şi care se lovesc cu ciocănele de lemn. [pron. -chen-şpil. / < germ. Glockenspiel, cf. Gloke — clopot, Spiel — joc] GLOMERUL s.n. v. ,g 1 o m e r u 1 ă. GLOMERULAT, -A adj. (despre flori, fructe) înghesuite mai multe la un loc, în formă de glomerul ; globular. [< glome-■rulă •+ -at] GLOMERttL s.f. 1. (anat.) organ format dintr-un vas de sînge sau dintr-mn ţesut lim-foid cu aspect de ghem. 2. ellement al rinichiului. 3. bulgăr mic de pămint de diferite forme şi mărimi. 4. (bot.) tip de inflorescenţă globulară constituită din flori inserate pe un peduncul foarte mic, • fruct compus provenind dintr-o astfel de inflorescenţă. [var. glomerul s.n. ■ l < fr. glome-rule] GLOMERULlTA s.f. (med.) varietate de nefrită în care domină leziunile glomeniiu-lui. [< fr. glomerulite) GLOMERULONEFRlTA s.f. .(med.) inflamaţie a rinichilor începătoare • în nodulii sansuini. [.< fr. glomerulonephrite] GLOMERULOSCLEROZA s.f. (med.) nefrită caracterizată prin sclerozarea glomeru-lelor. 0<3fr. glomerulo sclero se] GLORIA s.f. (met.) aureolă colorată in ■culorile spectrului, care înconjură umbra unui obiect proiectată pe un nor cu grosime iini/formă. [< lat gloria, cf. fr. gloire] GLORIE s. /. 1. strălucire, renume obţinut prin virtuţi excepţionale : onoare, slavă. ■2. persoană deosebit de valoroasă, [pron. -ri-e. gen. -ici. / < lat. gloria, cf. it. gloria] GLORIFICA vb. I. tr. a onora, a preamări; a preaslăvi. [p. i. glorific, 3.6 -cd. / < lat. it. glorificare. cf. fr. glorifier] GLORIFICARE s.f. acţiunea de a glorifica şi rezultatul ei ; preamărire, v. beatificare. [<3 glorifica] GLORIFICATOR. -OARE adj., s.m.f. (cel) care glorifică, [cf. fr. glorificateur] GLORIOLĂ s. f. glorie deşartă : vanitate, fpron. -ri-o-. / < fr. gloriole] GLORIOS, -OÂSA adj. încărcat de glorie ; slăvit, [pron. -ri-os. f cf. lat. gloriosus, fr. glorieux] GLOS- v. glos o-. GLOSA vb. I. tr. a face glose (1) referitoare la un cuvînt, la o formă dintr-un text ; a adnota (un text). [< fr. gloser] GLOSALGÎE s. f. (med.) glosodinie. •[,< fr. glossalgie, cf. gr. glossa — limbă, algos — durere] GLOSAR s. ti. listă de cuvinte regionale ori învechite, însoţite de explicaţii. [.< fr. glossaire. cf. lat. glossarium] GLOSARE s. f. acţiunea de a glosa şi rezultatul ei ; adnotare. [< gZosa] GLOSAT, -A adj. (bot. ; despre organe) în formă de limbă. [cf. gr. glossa — limbă] GLOSATOR. -OARE s. m. f. autor de glose (1) ; (p. ext.) comentator, [cf. fr. glossateur] GLOSĂ s. f. 1. explicaţia unui text obscur sau a unui cuvînt greu de înţeles. • comentariu, notă la un text. 2. poezie cu formă fixă ale cărei versuri din prima strofă sînt comentate pe rînd în cite o strofă următoare, ultima strofă conţinind aceleaşi versuri ca şi prima, însă în ordine inversă. [< fr. glose, cf. germ. Glosse, lat. glossa, gr. gZossa] GLOSfiM s. ti. (Iingv.) cea mai mică unitate lingvistică care, in terminologia glose-matică, este capabilă a servi ca suport unei semnificaţii. [< fr. gloss&me] GLOSEMATICA s.f. teorie lingvistică structurală, elaborată de lingvistul danez L. Hjelmslev, după care limba este privită ca obiect în sine, ca un sistem de relaţii interne. [gen. -cii. / <3 fr. glossemaiiqtvey GLOSIE s.f. (liv.) limbă. // element secund de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) limbă". [r< fr. gravure, cf. germ. Gravtire] GRAZlOSO adv. (muz. ; ca indicaţie de execuţie) cu graţie, elegant, [scris şi gra-cioso. I '< it. grazioso] GRECANIC. -A adj. (liv.) de tradiţie şi de uz grecesc. 9 grecesc, grec 'impur. [cf. it. grecanico, lat. graecanicus] GRECISM s. n. cuvînt, expresie împrumutată din limba greacă şi neasimilată. [< fr. grecisme] GRECITÂTE s.f. caracterul a ceea ce este grecesc. • populaţie grecească, [cf. fr. grecite] GRECIZA vb. l.tr., refl. a face să-şi însuşească sau a-şi însuşi limba, obiceiurile etc. grecilor ; a da formă grecească cuvintelor unei limbi. [<0£r. greciser] GRECIZÂRE s.f. acţiunea de a (se) greci-za şi rezultatul ei. D< greciza] GRECO s. n. desen inspirat de ia grecii antici, folosit ca bordură in ţesături de mobilă, la feţe de masă, la covoare etc. {Kfr. grecque, it. greca] GRECOMAN, -A s. m. f. (peior.) partizan-, admirator fanatic al grecilor, [cf. fr. greco-mane] GRECOMANlE s. f. (liv.) mania de a imita obiceiurile şi limba grecilor, [gen. -iei. I < ■ fr. grecomanie] GRECULUS s. m. (ant.) denumire dată filozofilor şi literaţilor /pedanţi în Roma an- . tică. [1. intr. (rar) a scrie neciteţ ; a mâzgăli. f< fr. griffonner] GRIFONÂRE s.f. (rar) acţiunea de a gri-fona. şi rezultatul ei. [un izotop al cali-fonniulfui. [pron. -ni-um. I <5 fr.. it., engl. hdhnivm, of. O. Hafm, fizdciaii german] HAILAIF s.n. (rar) denumire dată în trecut vîrfurilor claselor dominante din orîn-duirea burgheză ; aşa-zisa lume bună din trecut. • (adj.) de elită, [scris şi high-life. / < engl. high-life] HAL s. n. v. h o 1. HALAJ s. n. tragere a navelor la mal sau de-a lungul unei căi de navigaţie. [< fr. ha-lage] HĂLA 5. f. 1. piaţă acoperită. 2. sală mare amenajată perutru expoziţii, ca atelier într-o fabrică etc. [< gr. hama — cu, drys — arbore) HAMAMELIS s. ti. arbust din Statele U-nite, ale cărui scoarţă şi frunze au proprietăţi vasoconstrictoare. ![' HAMSTER s. m. animal mamifer din familia rozătoarelor, a cărui blană este folosită la mantouri1; blana acestui animal. .[< germ. Hamster] HANAP s. n. vas mare de lemn, de alabastru etc. folosit în evul mediu pentru băut. [< fr. hanap, ci. lat. pop. hanappus] HANDBAL s. n. joc sportiv între două e-chipe de cîbe unsprezece sau şapte jucători, in care se aruncă mingea cu mina şi se caută a o introduce în poarta echipei adverse, [pron. şi hend-bol. I < engl. hand-ball, cf. hand — mînă, ball — minge] HANDBALIST, -A s. m. f. sportiv care practică handbalul. i[pron. şi hendbolist. / .< handbal + -ist] HANDBALISTIC, -A adj. referitor la handbal, de handbal, [pron. şi hendbolistic. / < handbal + -isticf] HANDICAP s. n. 1. (sport) avantaj pe care îl capătă concurenţii mai slabi intr-o competiţie pentru a avea şanse egale ; avantaj acordat unui concurent mai slab. © totalitatea punctelor cu care o echipă a fost pusă în inferioritate de echipa adversă. 2. (fig.) greutate, piedică în muncă etc. [tămină] HEBE- element prim de compunere savanta cu semnificaţia ..(referitor la) adolescenţă", „pubertate**. [< fr. hebecf. gr. hebe] HEBEFRENIC. -A adj.. s.m.f. (suferind) de hebefrenie. [< fr. hebephrenique] HEBEFRENlE s.f. (med.) una dintre formele demenţei precoce, care se caracterizează prin comportament pueril cu tendinţe spre acte antisociale ; schizofrenie. [gen. -iei. / < fr. hâbephrinie, cf. gr. hcbc — pubertate, phren — spirit] HEBELOGlE s.f. psihologia adolescenţei, [gen. -iei. / < fr. hâbâlogie, cf. gr. hebe — pubertate, logos — ştiinţă] HEBERTlST, -A s. 771. /. nume dat în Fran- ’ ţa partizanilor revoluţionarului Jacques He-bert, şef al facţiunii ultxarevoluţionare, care a exercitat o influenţă preponderentă asupra Comunei din Paris. [.< îr. hâbertiste] HEBETCDINE s.f. (med.) stare de toropeală, datorită căreia bolnavul este cufundat într-o amorţire generală fără delir. [cf. lat. hebetudo, fr. hâbâtude] HEBOÎD, -A adj. (despre forme atenuate de hebefrenie) care se manifestă în special prin tendinţa către comitere a unor acte antisociale. i[pron. -bo-id, / cf. fr. heboide] HECATOMBA s. f. 1. (ant.) sacrificiu religios de o sută de animale. • numele sărbătorii cînd se făceau asemenea sacrificii. 2. măcel, masacru ; grămadă de cadavre, [var. ecatombă s.f. / < fr. hccatombe, cf. gr. hekaton — o sută, bous — bou] HECATON- v. h e c t o-. HECATONCHlR s. m. (mit.) gigant despre care se spune că ar fi avut cincizeci de capete şi o sută de mîini. [< fr. hccatonchiresf cf. gr. hekatoncheir < hekaton — o sută, cheir — mînă] HECATONSTlL s.n. portic cu o sută de coloane. [[gen. -iei. / < fr. hepatorrhaphie] HEPATORAGlE s.f. hemoragie hepatică, [gen. -iei. / < fr. hipatorragie] HEPATOSTOMlE s. f. (med.) practicarea operatorie a unei derivaţii biliare, [gen. -iei. / « fr. hâpatostomie]' HEPATOTOMlE s. f. (med.) incizie chirurgicală a ficatului. Tgen. -iei. / < fr. hi-patotomie] HEPATOTOXEMIE s. /. (med.) intoxicaţie de origine hepatică, [gen. -iei. / < fr. hepatotoxemie] HEPATOTOXlNA s.f. toxină exogenă sau endogenă cu efect nociv asupra ficatului. [■< fr. hepatoioxine]\ HEPATOTROP, -Ă adj. (despre virusuri) care are afinitate pentru ficat, care se fixează la ficat [K fr. hepatotrope. cf. gr. hepar — ficat, tropein — a întoarce] ' HEPTA- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „şapte", „de şapte ori". \0 (despre plante) care nu se poate dezvolta într-un mediu cu prea multă umezeală. // adj., s. m. f. (suferind) de hidrofobie (2). [K fr. hydrophobe. cf. gr. hydor — apă, phobos — frică] HIDROFOBIE s. f. 1. proprietate a unei substanţe de a fi hidrofobă. 2. teamă mor- HIDROFON 528 fcidă de apă (manifestată ca simptom al turbării. al tetanosului etc.). • turbare, [gen. -iei. / < fr. hydrophobie) HIDROFON s. n. aparat pentru semnalizarea prin sunete sub apă, format din microfoane acţionate electromagnetic. l< Ir. hydr.ophone) HIDROFOR s. n. instalaţie mecanică pentru impingerea apei din conducte la o anumita înălţime. // adj. (biol.) canal ~ *= canal prin care circulă apa. [pl. -oare. / '< fr. hydrophore, ci. gr. hydor — apă, phoros — oare poartă] HIDROFTALMlE s.f. întindere a globului ocular din cauza unei presiuni interioare Drea puternice, [gen. -iei. / '< fr. hydro-phtalmie, cf. gr. hydor — apă, ophtalmos — ochi] HIDROFtJG, -A adj. (despre un material) care nu permite pătrunderea apei. a umidităţii. [ HIDRO PAT, -A adj. care tratează bolile prin hidroterapie. [<î fr. hydropathe, cf. gr. hydor — apă, pathos — afecţiune] HIDROPĂTIC, -A adj. referitor la, bazat pe hidropatie. [cf. germ. hypertyroîdien] HIPERTIROIDIE s.f. boală cauzată de o hipersecreţie a glandei tiroide,; hipertiroi-dism. [pron. -ro-i-, / < fr. hyperthyroidie] HIPERTIROIDlSM s. n. hipertiroidie. [pron. -ro-i-. / < fr. hyperthyroîdisme] HIPERTONIC, -A’ adj. (despre soluţii) care are o presiune osmotică superioară unei alte soluţii. [,< fr. hypertonique] HIPERTONICITATE s.f. creştere a presiunii osmotice ; hipertonie. [cf. fr. hyper-tonicite] HIPERTONlE s. f. 1. hipentonicitate. 2. creştere a tonicităţii unui organ sau ţesut. [gen. -iei. / < fr. hypertonie. cf. gr. hyper — peste, tonos — .tensiune] HIPERTRICCZA s. f. (med.) hirsutism. [< fr. hypertrichose, cf. gr. hyper — peste, thrix — păr] HIPERTROFIA vb.I.tr., refl. (despre organe. ţesuturi) a-şi mări sau a face să-şi mărească volumul, a (se) mări. rpron. -fi-a. p. i. 3,6 -iază. ger. -iind. / < fr. hypertiro-phier] HIPERTROFIC, -A adj. cu caracter de hipertrofie. [< fr. hypertrophique] HIPERTROFIE s.f. mărire, oreştere anormală a unui organ sau a unui ţesut. [gen. -iei. / < fr. hypertrophie. cf. gr. hyper — peste, trophe — hrană] HIPERTROFIERE s.f. acţiunea de a (se) hipertrofia şi rezultatul ei. [pron. -/i-e-f < hipertrofia] HIPERURBANISM 814 HIPERURBANISM s.n. schimbare a for-’ mei corecte a unui cuvînt datorită unei analogii greşite şi din dorinţa de a-1 face să aibă un aspect mai literar ; hipercorectitudine. [< fr. hyperurbanisme, cf. gr. hyper — în exces, lat. urbs — oraşl HIPERVITAMINOZA s.f. (med.) tulburare organică datorită acumulării în exces a vitaminelor în organism. [< fr. hypervitami-nose] HIPIÂTRIC, -A adj. referitor la hipiatrie. [pron. -pi-a-. / < fr. hippiatrique] HIPIATRlE s. f. 1. studiul bolilor la cai ; medicina cailor. 9 dragoste deosebită pentru cai. [pron. -pi-a-. gen. -iei. / < fr. hip-piatrie] HIPIÂTRU s. m. veterinar specialist în hipiatrie. [ fr. htppodrome, lat. hippodro-mos. cf. gr. hippos — cal, dromos — cursă] HIPOERGlE s. f. (med.) reducere a capacităţii organismului de a reacţiona la diverşi antigeni. f< fr. hypoergie, cf. gr. hypo — sub, ergon — lucru] HIPOESTEZlE s. f. sensibilitate scăzută a unui organ de simţ. [pron. -po-es-. gen. -iei. I <3 ir, hypoesthesie, cf. gr. hypo — sub, aisthesis — simţire] HIPOFAG, -A adj. care mănîncă carne de cal. [< fr. hippophage) HIPOFAGIE s.f. hrănire cu carne de cal. [gen. -iei. / măsura sau a redresa uterul. [C'fr. hysterometre] HISTERON-PROTERON s.n. (ret.) figură de stil constînd în răsiburnarea ordinii fireşti între fenomene, anticipîndu-se ceea ce ar trebui să urmeze. 0< it., fr., gr. hysteron-pro-teron] HISTEROPEXÎE s. f. (med.) operaţia de fixare chirurgicală a uterului, [gen. -iei. / < fr. hysieropexie, cf. gr. hystera — uter, pexis — fixarel HISTEROPTCZA s. f. (med.) ptoză a uterului. r< fr. histeroptâse] HISTERORAGlE s.f. (med.) hemoragie uterină. [ parlamentul mongol. [< rus. hural < cuv. mongol] HURDLER s.n. (sport) alergător specializat în cursele de garduri, [pron. ar-dlăr. I < engl. hurdler] HURICAN s.n. (met.) furtună puternică, uragan (care bintuie în Antile). [< engl. hurricane < cuv. indian] HURlE s. /. femeie foarte frumoasă, promisă de Mohamed credincioşilor musulmani in paradis. • (fig.) femeie foarte frumoasă şi planturoasă, [gen. -iei. / < tc. huri, cf. fr. houri < cuv. persan] HURLING s.n. joc sportiv originar din Irlanda, care se practică cu o minge de plută îmbrăcată în piele, condusă si lovită cu un fel de crosă, şi care trebuie introdusă în* poarta adversă, [pron. ăr-ling. / < engl. hur-linn] HURON s. n. (liv. ; fam.) om grosolan, mitocan, mojic. [ IDENTIFICAŢIE s. f. (in psihiatrie) identificare a propriei persoane cu o altă per- , soană. [,< fr. identîficaUon]• IDENTITATE s. f: 1. însuşirea a ceea ce este identic. • (curent) asemănare, similitudine perfectă, 2. datele prin care se identifică o persoană. 3. (mat.) egalitate valabilă pentru orice valori ale mărimilor variabile care intervin în ea. [cf. fr. idenUte, lat. identitas] IDEO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) idee", „de idei", [pron. -de-o-. I < fr. ideo-% it. ideo-, cf. lat., gr. idea] IDEOFRENlE s.f. boală mintală caracterizată printr-o anomalie a ideilor, [pron. -de-o-, gen. -iei. / < fr. ideophrende]\ EDEOGENlE s.f. formare a ideilor, [gen. -iei. / < fr. ideogenie, cf. gr. idea — idee, gennan — a naşte]1 IDEOGRÂFIC, -A adj. referitor la ideo-grafie ; scris cu ideograme. [ îr. idiotropMsme] . IDIOŢlE s.f. starea celui idiot: tâmpenie. • (fam.) neghiobie, prostie, [gen. -iei. ( cf. fr. îcbiotie]' IDIŞ s. n. limbă germanică vorbită de unele populaţii evreieşti, [cf. fr. yiddish, germ. Jiidisdh] IDO s.n. (lingv.) limbă internaţională formată prin simplificarea limbii esperanto. [ . IEREMIADA s. f. plîngere. tinguire. [pron. -mi-a-. / cf. fr. feremiade] IEROGLlFA s.f. v. hieroglifă. IEROGLlFIC, -A adj. v. hieroglific. .IEZUIT s. m. membru al unui ordin de călugări catolici, creat în 1534 de Ignaţiu de Loyola pentru a lupta împotriva mişcărilor populare şi gîndirid progresiste. • (fig.) ipocrit, viclean, pertfid. // adj. de iezuit, al iezuiţilor, specific iezuiţilor ; perfid, [cf. fr. jâsuite, germ. Jesuit] IEZUITlSM' s. n. concepţia morală şi politică a iezuiţilor. • (fig.) lipsă de scrupule în acţiune, în activitate ; ipocrizie, făţărnicie. [i< fr. jesuitisme] IGÂPO s. f. pădure ecuatorială din cîm-pia Amazonului, mereu inundată din cauza situării ei pe locuri mai joase. [et. incertă] IGIENA s. f. ramură a medicinii care studiază mijloacele de păstrare a sănătăţii şi de prevenire a bolilor. • ansamblu; de reguli şi de măsuri menite să apere sănătatea. [pron. -gi-e-. gen. -nei. var. hitfienă s. f. / < fr. hygiene, cf. gr. hygieina — sănătate] IGIENIC, -A adj. potrivit regulilor de igienă, [pron. -gi-e-. var. higienic, -a adj. / of. fr. hygienique] IGIENlST, -A s. m. f. medic specialist în probleme de igienă, [var. higienist, -d s. m. f. / cf. fr. hygîeniste] IGLOU s. n. v. i g 1 u. IGLtT s. n. colibă făcută din gheaţă şi din zăpadă, care se întâlneşte în ţinuturile polare. • adăpost în formă de aupolă, construit din blocuri de zăpadă suprapuse, [var. iglou s. n. / '< fr. igloo ’< cuv. eschimos] IGNAM s.m. plantă exotică care produce tuberculi comestibili de dimensiuni foarte mari. [< fr. îgname]' IGNAR 548 IGNÂR* - ădj. (rar) ignorant ; incult, lof. fr. ignare, lat. ignar us\ IGNI- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) foc“. [< fr. igni-, cf. lat. ignis — foc] IGNlCOL s.m. (rar) adorator al focului. [■< fr. ignicole, ci. 'lat. ignis — foc, coiere — a adorai IGNICOL0R, -A adj, (rar) de culoarea focului. [cf. fr. ignicolore, lat. ignicolor ;< ignis — foc, color — culoare] IGNIFtfG, -ă adj., s.n. (substanţă, material) care nu se aprinde sau care arde foarte greu. [cf. fr. ignifuge, cf. lat. ignis — foc, fugare — a alunga] IGNIFUGA vb. I. tr. a impregna sau a acoperi un material inflamabil cu o substanţă ignifugă, [cf. fr. igriifuger] IGNIFUGARE s.f. acţiunea de a ignifuga si rezultatul ei. [<■ ignifuga] IGNIGEN, -A adj. (rar) care produce foc. [< fr. ignigene, lat. ignigenus] IGNIPUNCTtJRĂ s. f. (med.) cauterizare prin aplicarea unor puncte de foc, cu ajutorul unui ac. [< fr. ignipuncture, cf. lat. ignis — foc, punctura ■— înţepătură] IGNITRON s. n. (fiz.) tub redresor cu un catod de mercur pentru curenţi de mare intensitate. F< ilumina, după fr. UlunCination] ILUMINAT, -A adj. X. (despre o încăpere, o stradă etc.) luminat cu lumină artificială. 2. (despre faţă) înviorat ; înveselit. ® inspirat. U s. n. faptul de a (se) ilumina. • tehnica producerii şi a răspîndirii luminii artificiale, [cf. fr. illumine] ILUMINAŢIE s.f. iluminare puternică a unui oraş, a unei străzi, cu ocazia unei sărbători. [gen. -iei. var. ilumiinaţiune s.f. / cf. fr. illumination, lat. UluMinatio] ILUMINAŢItfNE s.f. v. iluminaţie. ILUMINISM s.n. 1. curent de gîndire raţionalist din sec. XVIII-—XIX, care preconiza înlăturarea nedreptăţilor sociale şi perfecţionarea morală prin răspîndirea culturii („luminii") în popor ; luminism. 2. concepţie religioasă care afirmă existenţa inspiraţiilor directe de la divinitate. p< fr. illumi-nisme, it. illuminismo] ILUMINIST, -A adj. referitor la iluminism, care aparţine iluminismului. // s. m. f. adept al iluminismului. [< fr. illuministe] ILUSTRA vb. I. 1. tr. a lămuri, a clarifica o problemă prin exemple, prin gesturi etc. 2. refl. a se distinge, a se remarca, a ajunge celebru. 3. tr. a împodobi cu ilustraţii o carte, uri text. 9 a reprezenta. r< fr. imines] IMINENT, -A adj. pe punctul de a se produce ; apropiat ; inevitabil. [.< fr. imminent, it. imminente, lat. imiriin'em] IMINENŢA s.f. faptul de a fi iminent ; caracterul, starea a ceea ce este iminent, [cf. fr. imminence, it. imminenza] IMISCÎBIL, -A adj. (liv.) care nu poate fi amestecat, [cf. fr. immiscible] IMISCIBILITATE s.f. (liv.) calitatea a ceea ce este imiscibal. [cf. fr. immiscibilite) IMITA vb. I. tr. 1. a face (sau a încerca să facă) exact ceea ce vede (sau a văzut) că face sau a făcut cineva. • a reproduce vorba, gesturile cuiva ; a maimuţări. 2. a lua ca model opera sau felul de a lucra al unui artist sau al unui scriitor. O a reproduce cu fidelitate, a copia. [p. i. imit, -tez, 3,6 -tă. / <î fr. imiter. cf. it. imitare, lat. imitări1 IMITABIL. -A adj, care poate fi imitat, lcf. fr. imitable, lat. imitabilis] IMITANDO- adv. (muz. ; ca indicaţie de execuţie) imitând. rtc. pe discuri sau pe bandă de magnetofon. 3. (fig.) a da, a transmite, a comunica. [p. i. imptim. / INCHIZITORIAL, -A adj. de inchiziţie, al inchiziţiei, privitor la inchiziţie. • (fig.) foarte aspru, necruţător, [pron. -ri-al. / cf. it. inquisitofiale, fr. inquisitotial] INCHIZIŢIE s.f. instituţie ecleziastică, cu prerogative judiciare şi penale, vestită prin sentinţele sale de o mare cruzime şi instituită de bdserica romano-catolică (în sec. XIII-XIX) pentru a stăpîni pe aşa-numiţii eretici şi mai ales pentru a op ni mia pe cei care se opuneau exploatării feudale şi asupririi bisericii, [gen. -iei. var. inchiziţiwne s. f. / cf. it. inqtti&izione, fr. inquisition, lat. inquisitio] INCHIZIŢItJNE s.f. v. inchiziţie. INCIDENT s. ti. 1. întâmplare neplăcută care survine într-o situaţie, în timpul unei activităţi. O ~ de frontieră = ciocnire armată' între formaţii grănicereştii care aparţin la două state limitrofe. • greutate, dificultate. 2. obiecţie, contestaţie accesorie la cauza principală a unui proces. [< fr. incident) INCIDENT, -A adj. 1. (despre cuvinte, prepoziţii) intercalat între părţile unei propoziţii sau ade .unei fraze. 2. rază ~ă = rază care atinge o suprafaţă într-un anumit punot. [cf. fr. incident, it. incidente1 INCIDENTAL. -A adj. (adesea adv.) întâmplător, accidental, [cf. fr. incidenţei. it incidentale] INCIDENŢĂ s.f, întretăiere, întâlnire a unei raze de lumină ou o suprafaţă. O punct KS’CINERA 560 de ~ = punct în care o rază de lumină in-tîlneşte o suprafaţă ; unghi de ~ — unghi pe care îl face raza de lumină care cade pe o suprafaţă cu perpendiculara în punctul de incidenţă. O situaţia unei propoziţii incidente. fcf. fr. incidence, it incidenza] INCINERA vb.I.tr. a arde un cadavru; a preface în cenuşă. [ INCOAGULABILITATE s. f. (med.) lipsă de coagulare, [pron. -co-a-. / ci. fr. incoa-gulabilite] INCOATtV, -A adj. (despre verbe) care ailată începutul unei acţiuni, [pron. -co-a-. / <î lat. (verbum) incfhoativum < pichoare — a începe, cf. fr. inchoatif] INCOERClBIL, -A adj. care nu poate fi comprimat, constrins. © care .nu poate fi reţinut într-un recipient, [pron. -co-er-, / cf. fr. incoercible] INCOERCIBILITATE S.f. calitatea de a fi incoercibil. ® (fig.) neputinţa de a fi constrins, stăpînit. [pron. -co-er-. / cf. fr. incoerdibilite] INCOERENT, -A adj. lipsit de legătură logică (în gîncftre, în acţiune) ; fără şir. [pron. -co-e-. var. incoherent, -a adj. / cf. fr. incoHirent] INCOERENŢA s.f. lipsă de coerenţă, de legătură logică (în gîndire, în acţiune), [pron. -co-e-. var. incoherenţă s.f. / cf.'fr. incohevence] INCOGNITO adj. invar., adv. (rar ; de obicei despre personalităţi importante aflate în cursul unei călătorii) fără a se arăta cine este ; cu nume fals. Tpron. -cog-ni-. I < it., fr. incognito] INCOGNOSCIBIL, -A adj. (fii.) care nu poate fi cunoscut de raţiunea omenească (deşi se presupune că există) : de necunoscut. [cf. fr. incognoscible < lat .in — ne, cognoscere — a cunoaşteG INCOGNOSCIBILITATE .9. /. însuşirea de a fi incognoscibil. Icf. fr. incognoscibilitâ] INCOHERENT, -A adj. v. incoerent. INCOHERENŢĂ s.f. v. incoerenţă. INCOLINISM s.n. (biol.) formă de convieţuire a două organisme în care unul foloseşte gazda numai ca adăpost, [cf. fr. in-colinisme, cf. lat incolere — a locui] INCOLOR. -A adj. lipsit de culoare. • (flQ.) fără personalitate, searbăd, şters, [cf. fr. incolore, ii. incoloro\ lat. incolor] INCOMBUSTlBTL, -A adj. care nu poate arde. [cf, fr. incombustible] 561 INCOMBUSTIBILITĂTE * însuşire a unui corp de a fi incombustibil., [cf. fr. in-combustîbilite] INCOMENSURABIL, -A adj, 1. (fig) care nu se poate măsura ; ‘ nemăsurat, foarte mare. 2. (despre două mărimi) care nu au o unitate de măsură comună; cuprinsă de un număr întreg de ori în fiecare dintre ele. fcf. fr. incommertsurable] INCOMENSURABILITATE s.f. caracterul a ceea ce este incomensurabil, [cf. fr. in-commensurabilitâ]■ INCOMESTlBIL, -A adj. care nu e bun de mîncat ; otrăvitor. [cf. fr. incomestibîe} INCOMOD, -Ă adj, 1. care'nu este comod, care nu oferă nici o comoditate. 2. (despre oameni), supărător, stingheritor, [cf. fr. in-commode] INCOMOD'A vb.I.tr. a produce cuiva o supărare ; a deranja, a stingheri. [< fr. in-cominoder, cf. it. incomodare 1 . INCOMODANT, -A adj. (rar) supărător, jenant, [fi recunoscuit un obiect, un fenomen sau un fapt. '[pron. -ciu. / f< lat indicium) INDICŢItJNE s.f. (liv.) qonvocare pentru o zi anumită a unui conciliu ; indicaţie pentru o anumită zi. .O ~ romană = perioadă de oincispTeze ani care separa în vechea Romă, începînd cu domnia împăratului Constantin, două ridicări extraordinare de impozite. 9 (astr.) perioadă convenţională de cinsprezece ani. [pron*. -ţi-u-. / cf. lat in-dictio. fr. indiction] INDIFERENT, -A adj. 1. care nu are însemnătate, care nu prezintă nici un interes. 2. care nu poartă, nu manifestă interes pentru nimeni şi .pentru nimic ; nepăsător, [cf. fr. indifferent, it. indifferente] INDIFERENTISM s.n. atitudine de nepăsare, de indiferenţă. C< fr. indifferentismc] . INDIFERENŢA stf. stare, atitudine manifestată prin lipsă de interes fată de cineva sau . ceva. . 9 insensibilitate, nepăsare, răceală. [< fr. indifference 1 665 INDIVIDUALISM INDIGEN, -A adj. (adesea s.) băştinaş, pămîntean, autohton. • (despre animale, plante, mărfuri etc.) din propria ţară. [.< fr. indigene, c£. lat. indigenus] INDIGENAT s. n. 1. calitatea de a fi indigen. 2. dreptul de cetăţenie într-un stat ; împămintemre, naturalizare. »[pl. -te. -turi. / < fr. indigenat1 INDIGENT, -A adj. (liv.) lipsit, nev.oiaş, sărac. [[ INENARABIL, -A adj. (liv.) care nu poate fi povestit ; extraordinar, uimitor. rcf. fr. inenarrable, it. inenarrabile] INfiPT, -A adj. (rar) prost, tjîmpit ; stupid, [cf. fr. inepte, lat ineptusX INEPŢIE s.f. vorbă sau faptă ineptă : prostie, timpenie ; sftupiditate ; absurditate, [gen. -iei. I cf. fr, inepţie, lat. inepţia] INEPUIZABIL, -A adj. (adesea fig.) interminabil ; de neepuizait,* (p. ext.) extrem de bogat. «[pron. -pu-i-. / cf. fr. inâpuisable] INliPUJZABJLITATE INEPUIZABILITÂTE s.f. (t ar) însuşirea de a fi inepuizabil, [pron. -pu-i-, / et. incertă] INERANŢĂ s.f. (iiv.) principiu romano-catolic care susţine infailibilitatea textului biblic. [< it. inerranza] INERENT, -A adj. (adesea adv.) care prin natura sa este legat de ceva, care aparţine in mod firesc la ceva. [< fr. inherent, cf. lat. inhaerens] INERENTA s.f. calitatea a ceea ce este inerent, [cf. fr. iv3terence\ INERM, -A adj. (despre plante) lipsit de spini, de ţepi. © (despre animale) lipsit de ace ; fără dinţi ascuţiţi. f infecţie ; contagios, molipsitor, [pron. -ţi-os. / cf. fr. infectieux] INFECŢIOZITATE s.f. contagiozitate. .[pron. -ţi-o-. I cf. fr. infectiosite] INFECŢIUNE s.f. v. infecţie. INFECUND, -A adj. infertil. Tcf. fr. infe-cond, lat. infecundus] • INFECUNDITĂTE s.f. infertilitate: [cf.fr. infeconditâ] INFERA vb. I. intr. (frantuzism) a trage o concluzie generală * din mai multe fap le particulare. r dovedi, a declara nevalabil, neadevărat. • a anula (un mandat de arestare, o hotărîre). Pp. i. infirm, i < fr. infirmer, it., lat. infirmare} INFIRMABIL, -A adj. care poate fi infirmat. [cf. fr. infirmable] INFIRMARE 5. /. acţiunea de a infirma şi rezultatul ei ; anulare. [.< infirma] INFIRMATlV, -A adj. (jur.) care anulează (o sentinţă). [ IN-F0LIO adj., s. n. invar, (format) in care coalaj de hîrtie imprimată este împăturită în două, formînd patru pagini ; (carte) care are acest format, [pron. -li-o. / < fr., lat. in-folio] INFORM, -A adj. lipsit de o formă precisă ; grosolan, brut. • (fig.) nedesăvîrşit : 571 INFUZIBIL imperfect, [ INFORMARE s. /. acţiunea de' a (se) informa şi rezulta tul ei. [< informa) INFORMATICA s.f. 1. ştiinţă aplicativă care se ocupă cu prelucrarea raţională şi automată a informaţiilor (2). 2. domeniu de cercetare care se ocupă de bazele ştiinţifice ale activităţii de informare şi documentare ; teoria informării ştiinţifice ; informatiologie. [ INFRAROŞU, -IE adj. (despre radiaţii) care este situat în spectrul solar dincolo de limita roşie a spaţiului vizibil şi care are o lungime de undă superioară celei a radiaţiilor roşii. IJ s.m. pante a spectrului solar care cuprinde aceste radiaţii, r< infra- + roşu, după fr. infrarouge] INFRASON0R, -A adj. oscilaţii ~e =■ oscilaţii supersonice. [, fr. enjambement] INGENIOS, -OÂSĂ adj. 1. inventiv ; iscusii. indemînatic. 2. făcut, elaborat cu iscusinţă, cu îndeminare. [pron. -7ii-os. / cf. fr. ingenieux, lat ingeniosus] INGENIOZITATE s. /. calitatea de a fi ingenios ; inventivitate ; iscusinţă, dibăcie, [pron. -7ii-o-. / cf. fr. in&eniosite] INGENUITATE s.f. simplitate, naivitate, nevinovăţie, curăţenie ; candoare. [pron. -nu-i- / cf. fr. ingenuite, it ingenuită]' INGENUU, -A adj. nevinovat, curat, naiv, simplu, candid. O (s. f. ; in teatru) rol care prezintă o tînără fată naivă ; (p. ext.) persoană ingenuă, [pron. -nu-u. / < fr. ingenut it ingenuo, lat ingenuus] ÎNGER A vb. I. tr. (rar) a înghiţi, a introduce în stomac (alimente). [, lat. ingratus] INGRATITUDINE s.f. însuşirea de a fi ingrat ; nerecunoştinţa. Tcf. fr. ingratitude, lat ingratitudo] INGREDIENT s. n. substanţă accesorie din compoziţia unui medicament, a unui aliment etc. ; mirodenie, [pron. -di-ent. / < fr.in-gredient. it ingrediente] INGRESItJNE s.f. avansare locală a mării peste uscat în urma mişcărilor de scufundare a scoarţei terestre, fpron. -si-u-. / cf. fr. ingression. lat ingressio] INGUINAL, -A adj. v. inghinal. INGURGITA vb.I.tr. (rar; liv.) a Înghiţi. [< fr. ingurgiter, lat. ingurgitare] INGURGITARE s.f. acţiunea de a Ingurgita şi rezultatul ei ; ingurgitaţie. [< ingurgita] INGURGITAŢIE s.f. ingurgitare. [ INTERLOCUT0RIU, -IE adj. (jur.) cu caracter de interlocuţiune ; interlocutiv. [pron. -riu. / cf. fr. interiocutoire, it. interlocutorio] INTERLOCtJŢIE s.f. v. interi o cuţi-u n e. INTERLOCUŢItJNE s. /. convorbire. • ho-târire judecătorească care precedă sentinţa finală a unui proces, [var. interlocutie s. f. / < fr. interlocutîon, cf. lat. inter — între, loquor — a vorbi] INTERLOP, - adj. suspect, echivoc ; fraudulos. [< fr. interlope, cf. engl. inter-loper — navă care face contrabandăl INTERLUDIU s.n. mică bucată muzicală aşezată între două părţi mai mari' ale unej opere muzicale ; (p. ext.) piesă de legătură intre două momente ale unei- opere dramatice. [pron. -diu. / < it. interludio] INTERLUNAR, -A adj. referitor la inter-lunie. [cf. fr. interlunaire, lat. interlunis] INTERLtJNA s.f. v. interlunie. INTERLtJNIE s.f. timp în care Luna este invizibilă, înainte de apariţia Lunii noi. Pvar. interlună s. f., interlumu s. n. I < lat in-terlunium, cf. fr. interlune, it. interlunio] ■ INTERLtfNIU s.n. v. interlunie. INTERMAXILAR, -A adj. între, dintre maxilare, [cf. fr. intermaxillaire] INTERMEDIA vb. I. tr. a mijloci, [pron. -di-a. p. i. 3,6 -iază, ger. •iind. / < intermediu] INTERMEDIAR, -A adj. de la mijloc ; de trecere. // s. m. mijlocitor (în afaceri etc.). [pron. -di-ar. I cf. fr. intermâdiaire. it in-termediario < lat. inter — între, medium — mijloc] INTERMEDIU s. n. 1. mijlocire, ceea ce este la mijloc* O prin ~l cuiva (sau a ceva) — prin mijlocirea, cu ajutorul cuiva (sau a ceva). 2. scenetă, de obicei comică, prezentată între două acte ale unei opere dramatice, v. intermezzo (2). [pron. -diu. I < it. intermediot cf. fr. intermede] INTERMENSTRUAL, -A adj. (med.) referitor la, din perioada dintre două menstre. [cf. fr. intermenstruel] INTERMETALIC, -A adj. (despre suprafaţa care separă două metale) lipit prin sudură sau printr-un alt procedeu. [cL fr. in-termetallique] INTERMEZZO s. n. 1. pauză, antract. 2. divertisment muzical între două acte ale unei1 piese de teatru. • mică piesă instrumentală de formă liberă, .[pron. -meţo. / < it. intermezzo] INTERMINABIL, -A adj. nesfîrşit, care nu se mai sfîrşeşte. 0 de dimensiuni foarte mari. [cf. fr. interminable] INTERMINISTERIAL, -A adj. între, dintre ministere ; interdepartamental, [pron. -ri-al. / cf. fr. interminist&riel] INTERMITENT, -A adj. care încetează şi reîncepe la anumite intervale : cu întreru- peri. • (adv.) din cind in cîncl [cf. fr. in-termittent, it. intermittente] INTERMITENŢA s.f. caracterul a ceea ce este intermitent ; întrerupere, lipsă de continuitate. [cf. fr. intermittence, it. intermit-tenza] INTERMODULAŢIE s.f. (fiz:) modulaţie parazitară a unui- semnal electric alternativ, [gen. -ici. / cf. fr. intermodulaiion] INTERMOLECULAR, -A adj. între, dintre molecule, [cf. fr. intermoleculaire] INTERMtfNDIU s. n. (mit. ; ant.) spaţii între lumi unde filozofii epi curi erii plasau locaşul zeilor, [pron. -diu. / cf. lat. inter-mundia, it. intermondio, fr. intermonde] INTERMUSCULAR, -A adj. situat între muşchi, [cf. fr. intermusculaire] INTERN, -A adj. care se află înăuntru.; interior, lăuntric. O organe ~e — organele din cavitatea toracică şi abdominală ; unghi ~ = unghi* format de două drepte tăiate de o secantă, aflat in interiorul lor şi de aceeaşi parte a secantei. U s. m. f. elev sau ucenic care locuieşte şi i& masa intr-un internat. • student în medicină care face practică la un anumit spital, unde de obicei şi locuieşte, [cf. interne, it. intemo, cf. lat. intemus] INTERNA vb. I. tr. 1. a instala în spital (un bolnav) pentru tratament. 2. a închide (pe cineva) intr-un lagăr, într-un ospiciu etc. pentru a fi ţinut sub supraveghere. [< fr. intevner, it. internare] INTERNARE s.f. acţiunea de a (se) interna şi rezultatul ei. [< interna] INTERNAT s.n. instituţie şcolară in care locuiesc şi iau masa elevi; situaţia unui elev intern. • funcţia unui medic angajat prin concurs sau a unui student în medicină care face practică la un spital şi are şi locuinţa acolo. [cf. fr. internat) INTERNAŢIONAL, -A adj. 1. care se petrece între naţiuni. • care priveşte raporturile dintre naţiuni. 2. care priveşte toate naţiunile ; de importanţă mondială. II s. m. participant la jocurile sportive internaţionale. [pron. -ţi-o-. / cf. fr. internaţional, germ. internaţional, it intemazionale] INTERNAŢIONALA s.f. 1. (in trecut) asociaţie a partidelor şi a organizaţiilor clasei muncitoare din lumea întreagă. 2. competiţie sportivă internaţională, [pron. . -ţi-o-, I cf. fr. internaţionale, it intemazionale] INTERNAŢIONALISM s. n. solidaritate, cooperare intre naţiuni, popoare, ţări egale în drepturi, pe baza unor interese şi vederi comune, în scopul sprijinului reciproc al dezvoltării relaţiilor politice şi economice, al progresului şi păcii. O ~ proletar = unul dintre principiile fundamentale ale ideologiei marxist-leniniste, care exprimă unitatea şi solidaritatea de clasă, internaţională a oamenilor muncii din toate ţările în lupta împotriva exploatării şi asupririi, pentru înlăturarea capitalismului şi construirea socialismului şi comunismului, [pron. -ţi-o-, f cf. fr. internationalisme] INTERNAŢIONALIST, -A adj. care are caracterul internaţionalismului, care aplică principiile internaţionalismului. // s. m. /. partizan al internaţionalismului proletar, [pron. -ţi-o-. / cf. fr. internationaliste] INTERNAŢIONALITATE s.f. stare, caracter a ceea ce este internaţional, [cf. fr. intemafionalitâ) 583 INTERPRETARE INTERNAŢIONALIZA vb. I. tr. a da un caracter internaţional, [pron. -fi-o-. / cf. fr. internationaliser] -INTERNAŢIONALIZARE s.f. acţiunea de a internaţionaliza- [pron. -ţi-o-. / < inter-natfonaWzal INTERNIST, -A adj., s. m. f. (medic) specialist în boli interne, fcf. it. intemista, germ. Internist] INTERNOD s. n. porţiune a tulpinii cuprinsă între doua noduri la graminee, la corzile de viţă etc. [var. intemodiu s. n. / cf. lat. initernodium, it. intemodio, germ. Inter-nodhim] INTERNODIU s.n. v.internod. INTERNtJNCIU s.m. v. internunţiu. INTERNtJNŢIU s.m. nunţiu (papal) ad-interim. [pron. -/iu. var. intemunciix s. m. / it. intemunzio, lat. t. intemuntius1 INTEROCEANIC, -A adj. dintre două oceane, care leagă două oceane, [cf. fr. in-teroo&aniqu£, it. interdceanico] INTEROCEPTlV, -A adj. (despre senzaţii) care informează asupra propriului corp, în special asupra activităţii organelor viscerale. [cf. fr. interocepiif] INTEROCEPTOR s. m. (biol.) organ receptor nervos care primeşte stiimulii activităţii' interne, în special viscerale. [< fr. intero-cepteur, cf. lat interior — dinăuntru, reci-pere — a primii INTEROCULAR, -A adj. interpupilar. [cf. fr. interoculaire] INTEROGA vb. 1. tr. a pune întrebări ; a examina (elevii). • a supune (pe cineva) la interogatoriu, [p. i. 3,6 -gheazâ. / < lat., it. inter.rog are, fr. interrDgerJ INTEROGARE s.f. acţiunea de a‘ interoga ; interogaţie. [< interoga] INTEROGATIV, -A* adj. care exprimă o întrebare ; întrebător. O propoziţie ~ă (şi s. f.) e propoziţie prin care se formulează direct sau se reproduce o întrebare, [cl lat interrogativus, ir. interfogaUf] INTEROGATORIU s.n. totalitatea întrebărilor puse de către judecător unei părţi implicate în proces şi a răspunsurilor date de acesta ; actul care consemnează . aceste întrebări şi răspunsuri, [pron. -riu. / cf. fr. interrogatoire, it. interrogatorio] INTEROGAŢIE s.f. (rar) interogare, întrebare. • figură de stil constînd în a pune o întrebare unui interlocutor determinat, fără a aşteptoa însă un răspuns, [gen. -iei. var. interogaţiune s. f. / cf. lat. interwgatio, ir. interrogationT INTEROGAŢI0NE s.f. v. interogaţie. INTERORGANIC, -A adj. (anat.). privitor la mai multe organe ; dintre organe, [cf. fr. interorganique] INTEROSOS, -OASA adj. situat între oase. pcf. fr. interosseux] INTERPAPILAR, -A adj. între, dintre papile. [ct fr. interpapillaire] INTERPARIETĂL, -A adj. situat între parietale. • [pron. -ri-e-, / cf. fr. interparietal] INTERPARLAMENTAR, -A adj. care are loc în sinul parlamentului. îcf. fr. interpar-lementaire] INTERPEDICULAR, -A adj. (anat.) situat între pediculii cerebrali, [cf. fr. interpedon-culaive] INTERPELA vb. I. tr. a pune întrebări cuiva asupra unei chestiuni ; a face o interpelare parlamentară. T< fr. interpellert it, lat. interpellare] INTERPELARE s.f: 1. acţiunea de a interpela ; interpelaţie. • întrebare (adresată de obicei în parlament de către un deputat unui ministru) prin care se cere o explicaţie (referitoare la rezolvarea unei chestiuni, a unor acte etc.). 2. (rar; la pl.) întrebări, somaţii. [< inferpeîal INTERPELATOR s. m. cel care face o in-terpdare (1). [cf. fr. interpellateur] INTERPELAŢIE s. f. interpelare, [gen. -iei. var. interpelaţiune s. f. / cf. fr. interpel-lation, lat. interpellatio] INTERPELAŢITÎNE s.f. v. interpela-ţ i e. INTERPENETRA vb. I. refl. a se pătrunde reciproc, [of. fr. interpânitrer] INTERPENETRAŢIE s.f. pătrundere, reciprocă, întrepătrundere, [gen. -iei. / cf. fr. in-terpenletration] INTERPLANETAR, -A adj. între, dintre planete. O staţie ~ă — staţie-releu pentru zborurile cosmlice pe care ar urma să aterizeze navele spaţiale în drumul lor spn3 Lună sau spre planete, [cf. fr. interplane-taire] INTERPOL s. ti. poliţie internaţională, instituită în vederea combaterii eficace a delincventei şi criminalităţii pe plan mondial, [cf. Inter (naţional) Pol(ice)] INTERPOLA vb. I. tr. 1. a insera cuvinte sau fraze în textul unui manuscris sau al unui act care nu aparţin textului respectiv. 2. (mat.) a intercala într-un şir de valori cunoscute unul sau mai mulţi termeni determinaţi prin calcul. ® a determina valoarea unei funcţii într-un punct al unui interval, cunoscind valoarea ei în extremităţile intervalului. p«fr. interpoler, it, lat. interpolare] INTERPOLARE s.f. acţiunea de a inter-pola şi rezultatul ei ; interpolaţie. • (mat.) determinare a unei funcţii*. [< interpola] INTERPOLATOR s. m. autor al unei interpolaţii. fcf. fr. interpolateur, lat. inter-polator] INTERPOLAŢIE s. f. interpolare, [gen. -iei. var. interpolaţiune s.f. I cf. fr. inter-polation, lat interpolafio] INTERPOLAŢItfNE s.f. v. interpo.- 1 a ţ i e. INTERPOZÎŢIE s. f. 1. stare a unui lucru aşezat între altele. 2. (fig.) . intervenţie a unei autorităţi superioare. O (jur.) ~ de persoane = act prin care o persoană apare în locul alteia pentru a-i facilita unele avantaje pe care nu le-ar putea obţine direct. [var. interpoziţiune s. f. / < fr. inter-position, cf. lat. interpos^itio] INTERPOZIŢIttNE s.f. v. interpozi-ţ i e. : INTERPRET, -A s. m.f. 1. translator, tălmaci. • cel care dă o explicaţie, o interpretare (unui text, unei expresii etc.). 2. (fig.) reprezentant, exponent însărcinat să arate dorinţele, voinţa cuiva. 3. persoană care interpretează o bucată muzicală, o poezie, un rol etc. ; antist, actor. [< fr. interprete. cf. lat. interpresy INTERPRETA vb.I.tr. a explica, a lămuri un text, o lege etc. O a reda prin mijloace adecvate conţinutul unei opere muzicale, dramatice etc. [< fr. interpreier, cf. lat. interpretare] INTERPRETABIL, -A adj. care se poate interpreta, [cf. fr. interpretable) INTERPRETARE s.f. 1. acţiunea de a interpreta şi rezultatul ei ; comentare, expli- INTERPRETATIV 584 care, explicaţie. • comentare şi explicare critică a unui texit (vechi). O ~ artistică = act creator prin care se redă prin mijloace adecvate conţinutul unei lucrări dramatice, coregrafice, muzicale sau a unui scenariu cinematografic. 2. operaţie logică prin care variabilele dintr-o formulă sînt înlocuite cu valori corespunzătoare lor. [< interpreta] INTERPRETATIV, -A adj. care interpretează ; de interpretare, [cf. fr. interpreta-tif1 INTERPRETATOR, -OARE s.m.f. (rar) cel care interpretează, explică ; exeget, comentator. [cf. fr. interpretateur] INTERPROFESIONAL, -A adj. care grupează. interesează mai multe profesiuni, [pron. -si-o-. / cf. fr. interprofessionnel] INTERPSIHOLOGlE s. f. psihologie care studiază raporturile dintre indivizii unei mulţimi dar nu consideră grupul ca un tot avind caractere specifice. [< fr. interpsycho-logie 1 INTERPUNCŢIE s.f. punerea semnelor de repaus între cuvinte sau propoziţii, [gen. -iei. / cf. lat. interpunctio, fr. interponction] INTERPUNE vb. III. 1. tr., refl. a pune, a se depune ceva intre (două obiecbe, două momente etc.). 2. refl. a mijloci. • a se amesteca în raporturile* în legăturile dintre mai multe persoane, [p. i. interpun. / cf. lat. interpono, fr. interposer, după pune] INTERPUNERE s. /. acţiunea de a (se) interpune şi rezultatul ei. [< interpune] INTERPUNTE s. f. spaţiu cuprins între două punţi şi bordajul unei nave. [după fr. entrepont] INTERPUPILAR, -A adj. distanţă ~ă = = distanţa dintre centrele optice ale cristalinilor ochilor omului ; distanţă interocu-lară. [<3 inter- + pupilar] INTERPUS, -A s. m. f. (rar) mijlocitor, O persoană care apare într-un act juridic în locul adevăratului interesat. P< interpune] INTERRAIONÂL, -A adj. (în trecut) care tine de mai multe raioane ; dintre raioane, [pron. -ra-io-. / < inter- + raional] INTERREGIONAL, -A adj. care tine de mai multe regiuni ; dintre (ma'i multe) regiuni. [pron. -&i-o-. / ’< inter- + regional] INTERREGN s. n. interval de timp între două domnii în care tronul nu este ocupat de nimeni ; (p. ext.) interval de timp în care nu există un guvern, o conducere. [le\ INVERS. -A ădj. (adesea advj contrar direcţiei iniţiale sau fireşti ; pe • dos. O raport ~ (praparţioTial) =* raport între două mărimi care variază astfel încît produsul lor să rămînă, constant. [< fr. inverse, cf. lat. tn-uerstzs] INVERSĂ vb. I. tr. a. răsturna o situaţie, o ordine (firească) ; a face ceva Invers; • a schimba sensul unui curent electric. E< fr. inver&er] INVERSARE s.f. acţiunea de a inversa şi rezultatul ed ; inversiune, inversie. •[.< inversa] INVERSIE s.f. 1. schimbare de semn a unui parametru fizic în funcţie de altul. 2. (fot.) operaţie avind drept scop obţinerea unei. imagini pozitive pe însăşi emulsia fo-tosensibilă folosită la1 fotografiere. 3. transformare a unei substanţe optic-active în-tr-aMia asemănăitbare ca structură, dar care prezintă , un efect de rotaţie opus. • transformarea zaharazed în glucoză prin hidroliză. [gen. -iei. var. inversiwne s. f. / < fr. inversAon] INVERSIUNE s.f. 1. răsturnare, schimbare de sens ; inversare. O ~ sexuălă » homosexualitate. • (mat.) transformare geometrică care permite să se deducă dintr-o figură o altă figură punct cu punct. • (gram.) procedeu stilistic constînd în schimbarea topicii normale a cuvintelor înitr^o frază. 2. ~ de relief » stadiu avansat de evoluţie a reliefului cînd formele iniţiale pozitive devin negative şi invers. 3. v; inversie. [pron.--si-u-. / cf. fr. inversion, lat. inversio] INVERSOR s.n. dispoziitiiv care inversează sensul mişcării unei maşini, al unui curent electric etc. [cf. fr. inverseur] INVERTAZA s.f. enzimă care transformă zahărul în glucoză şi fructoză ; invertină. ■[;< fr. invertasie] INVERTl vb. IV. tr. a face, a produce o inversie. • a descompune prin hidroliză o substanţă optic-aotivă cu putere rotatorie mai mare ; a transforma zahărul în glucoză şi fructoză cu ajutorul invertazed. [p. i. -tesc. / ■< cfir. invertir, it iiwertdre, lat. invertere]' INVERTlNĂ s.f. inventază. <[[< invoca] INVOCATOR, -OARE adj., s.m.f. (cel) care face o invocaţie, care invocă, [cf. fr. invocateur] INVOCAŢIE s. f, invocare. • parte a unei opere literare în care poetul se adresează muzelor sau unor divinităţi pentru a-1 inspira. [gen. -iei. var. invocaţiune s.f. / cf. fr. invocation, lat. invocatio] INVOCAŢICNE s.f. v. invocaţie. INVOLUCJSL s. n. (bot.) mic‘ involucru. [K fr. involucelle] INVOLOCRU s. n. (bot.) 1.- totalitatea brac-teelor de la baza undi umbele sau dimpre-jurul unui capitul. 2. lamă care înveleşte pălăria unor ciuperci înainte de a ieşi din pămînt. [t. isterico] ISTERIE s.f. boală nervoasă manifestată prin tulburări ale sensibilităţii, prin convulsii etc., nejustificate de existenţa unor leziuni. [gen. -iei. var. histerie s.f. / cf. fr. hysterie < gr. hystera — uter] ISTERIGEN, -A adj. (rar) care produce isterie, isterism. [ totalitatea lucrărilor ştiinţifice avînd ca obiect studiul istoriei unei literaturi, [pron. -ri-o-. / < fr. historiographie] ISTORISM s. n. principiu de bază al metodei dialectice în cercetarea ştiinţifică, potrivit căruia evenimentele şi fenomenele se studiază în procesul apariţiei, dezvoltării şi pieirii lor, în strînsă legătură ou condiţiile istorice concrete care le-au dat naştere. [< rus. istorizm, cf. fr. historisme, germ. Hisforismtis] ISTORlST, -A adj. referitor la istorism, aparţinînd istorismului. // s. m. f. adept, partizan al istorismului. T< rus. istorisi] ISTRlON s.m. v. histrion. ITACISM s. n. sistem potrivit căruia litera grecească e se pronunţă i (ita). [ in limbă) pe italieni, [pron. -li-e-, / < it. ita-lianeggiare, fr. italianiser] ITALIENIZANT, “A adj. care urmăreşte italienizarea limbii, [pron. -li-e/ cf. it. ita-lianeggiante, fr. italianisant] ITALIENIZARE s.f. acţiunea de a italie-niza şi rezultatul ei. [< italieniza] ITALOFlL, -A adj., s. m. f. iubitor, admirator a tot ceea ce este italian. [< it. italo- fi%A element secund de derivare savantă a unor termeni medicali indicind prezenta unei „inflamaţii". [< fr. -ite] 1TEM adv. (liv.) dealtfel, în plus. [entrefer] ÎNTREPOZIT s. 71. v. antrepozit. .ÎNTREPRINDE vb. III. tr. a lua hotărî-rea de a face ceva, a se apuca^ de ceva, a pune ceva în lucru. [p. i. întreprind şi între-prinz, perf. s. -prinsei, part. -prins. / cf. fr. entreppendre] ÎNTREPRINDERE s.f. 1. acţiune pornită din iniţiativă personală. 2. unitate economică de producţie, de prestare de servicii sau de comerţ. [< întreprinde] ÎNTREPRINZĂTOR, -OARE adj. care este gata să întreprindă ceva ; cu iniţiativă. • îndrăzneţ. [•< întreprinde + -(ă)tor] ÎNTRERtJMPE vb. IU. v. întrerupe. ÎNTRERUPĂTOR, -OARE adj. care întrerupe. // s. n. aparat care poate întaferupe sau restabili transmiterea energiei (electrice, hidraulice etc.) într-un circuit ; întreruptor. [< întrerupe + -tor, după fr. interrupteur] ÎNTRERtJPE vb.III.tr., refl. a (se) rupe continuitatea unui lucru, a (se) opri brusc (o lucrare, o acţiune etc.)., • a lua cuvîntul cuiva în timp ce vorbeşte, [p. i. întrerup, perf. s. -rupsei, part. -rupt. var. întrerumpe vb. III. / după fr. interrompre] ÎNTRERUPERE s. f. acţiunea de a (se) întrerupe şi r|ezultatul ei ; oprire, suspendare. O fără ~ = neîntrerupt, continuu. • replică, exclamaţie etc. care împiedică pe cineva să-şi urmeze cursul vorbirii. [< întrerupe] ÎNTRERUPTOR s. n. întrerupător. D< fr. interrupteur] ÎNTRETĂIA vb. 1. tr., refl. (despre linii, drumuri etc.) a face o intersecţie ; a (se) încrucişa, a (se) intersecta. p< intre + tăia, după fr. entrecouper] ÎNTRETĂIERE s.f. acţiunea de a (se) întretăia şi rezultatul ei ; încrucişare, intersecţie. [pron. -tă-ie-. / < întretăia] ÎNTREŢESE vb. III. tr. a amesteca, a împestriţa o ţesătură cu fire de altă culoare. • tr. a străbate în toate direcţiile. • refl. a se încrucişa, a se amesteca strins. [p. i. întreţes, conj. -ţeasă. / după fr. entre-tisser] ÎNTREŢINE vb. III. 1. tr. a păstra în stare bună. 2. tr., refl. a da, a asigura cuiva sau a-şi asigura mijloacele de trai necesare. 3. tr. a alimenta, a susţine (arderea). 4. refl. a sta de vorbă, a conversa cu cineva, [p. i. întreţin, conj. -ţină. / după fr. entrietehir] ÎNTREŢINERE s.f. acţiunea de a (se) întreţine şi rezultatul ei ; păstrare. • taxă plătită pentru acoperirea cheltuielilor comune ale clădirilor. [< întreţine] ÎNTREŢINtJT, -A adj., s.m.f. (persoană) care este în întreţinerea altei persoane, mai ales de sex opus (cu care trăieşte în concubinaj). [< întreţine] ÎNTREVEDEA vb. II. tr. 1. a vedea, a zări vag ; a întrezări. 2. (fig.) a prevedea, a desluşi. [p. i. întrevăd. / după it. intravedere, fr. entrevoir] ÎNTREVEDERE s.f. întîlnire între două sau mai multe p'ersoane, personalităţi (politice) pentru discutarea unor chestiuni de interes comun». T< întrevedea] 603 ÎNVIG ORARE ÎNTREZĂRI vb.IV.tr., refl. a (se) vedea în chip vag, a (se) zări în treacăt, [p. i. -resc. / < între- + zări, după fr. entrevoir] ÎNTREZĂRIRE s.f. faptul de a (se) întrezări. [< întrezări] INTRODUCE vb.III. v. introduce. ÎNTRONĂ vb. I. tr., refl. 1. a (se) aşeza pe tron, a (se) înscăuna. 2. (fig.) a (se) instala, a (se) statornici. H[pron. -jul. / cf. fr. kilojoule]* KILOLÎTRU s. 77i. unitate de măsură pentru capacităţi, egală cu 1 000 1. [< fr. kilo-litre] KILOMETRĂ vb. I. tr. a marca cu borne (aşezate din kilometru in kilometru etc.) distanţele de-a lungul unei şosele, al unui drum etc. ,Ll< germ. Kinetoskop, cf. gr„ kinetos — mobil, skopein — a privi] 611 KYRIE KINETOTERAPtE s. /. chineziterapie. [gen. -ici. / cf. gr. kinetos — mobil, *henzpeia — tratament] KINfiZIC, -A adj. v. chinezi c. KINEZIOLOGlE s. /. v, chinezi 0--1 o-gie. KINEZITERAPEtîT s.m. v. chinezite-rapeut. KINEZITERAPlE s.f. v. chineziterapie. KING s. m. vechi instrument muzical chinezesc, constînd dintr-un şir de pietre aşezate pe un cadru, care, lovite cu un basto-naş, produc sunete diferite. [![ prima perioadă a goticului (începutul sec. XIII), caracterizată prin ornamente in formă de lan- ce. [pron. -ce-o-. / cf. fr. lanceole] LANCINANT, -A adj. (7ned. ; despre du-reri) care se manifestă prin junghiuri şi prin zvicnituri. [< fr. lancinant] LAND s. n. provincie ; regiune ; diviziune administrativă in Austria şi R. F. Germania, [pl. -uri, tendere. I < germ. Land] LANDAU s.n. v. 1 a n d o u. LANDA s.f. (geol.) şes de pe ţărmurile atlanticc, format din nisipuri neproductive, fixe sau zburătoare. [-LARINGOSCOP!E s.f. examinare optică a laringelui cu ajutorul laringoscopului. [gen. -iei. / < fr. laryngoscopie] LARINGOSPASM s.n. (med.) spasm la-ringian. [^fr. laryng o spasme] «yLLARINGOTOM s.n. instrument folosit în laringotomie. T< fr. laryngotome] st LARINGOTOMIC, -A adj. referitor la laringotomie. D< fr. laryng otomique] •^LARINGOTOMIE s.f. deischidere chirurgicală a laringelui. [gen. -iei. / fr. laryn-gotomie, cf. gr. larynx — laringe, tome — tăiere] LARINX s.n. v. laringe. LARMOAIĂNT, -A adj. (franţuzism) care produce lacrimi ; plângăreţ, [pron.- -moa--iant. / <. fr. larmoyant] -^LARVAR, -A ad) în stare de larvă ; referitor la larvă. 2. (fig.) în stare incipientă, [cf. fr. larvaire] j. LARVA s.f. (biol.) nume dat primei forme pe care o au la ieşirea din ou unele animale care se dezvoltă prin metamorfoză. [i< fr. larve, cf. lat. larva — mască] "/'LARVICiD, -A adj., s. n. (substanţă) care -ucide_larvele insectelor. [< fr. larvicide] LASAGNA s.f. v. 1 a z a n e. LASCtV, -A adj. excitant, aţîţător la plăceri senzuale ; voluptuos ; obscen. [pron. -sciv. / < fr. lascif, cf. lat. lascivus] LASCIVITATE s. f. înclinare spre plăceri senzuale, [cf. fr. lascivite] LASER s.n. dispozitiv, amplificator cuantic de radiaţii. electromagnetice vizibile, foarte intense şi înguste, cu mare directivitate, folosit în telecomunicaţii, metalurgie etc. [ipl. -re, (s.m.) -ri. / < engl., fr. laser, cf. engl. l(ight) a(mplification by) s(timulated) e(mis-sion of) r(adiation) — amplificare a luminii prin stimularea emisiunii radiaţiei] LASETA s.f. cordon croşetat îngust, drept sau rotund, din care se fac dantele. • obiect de decoraţie interioară lucrat cu acest cordon. [< fr. lacet] LASIT0DINE s. f. oboseală, plictiseală. • (fig.) dezgust, [cf. fr. lassitude] LASOU s. n. frînghie sau curea lungă prevăzută cu un laţ, care se leagă de şa şi este folosită în America de Sud la prinderea animalelor sălbatice. [< fr. lasso, cf. sp. lazo] LASSALLEÂN, -A adj. referitor la lassal-leanism. // s. m. f. adept al lassalleanismu-luL >[pron. -le-an. pl. -eeni, -eene. I < fr. lassaleenY LASSALLEANlSM s. n. curent oportunist în mişcarea ^ muncitorească din Germania, care, admiţînd posibilitatea transformării paşnice a capitalismului în socialism cu ajutorul unor cooperative sprijinite de statul burghez, propovăduia înlocuirea luptei re- 619 LAUREA voluţionare prin lupta pentru vot universal si prin activitatea parlamentară paşnică. [i$] LAVOAR s.n. mobi'lă de toaletă unde se ţin ligheanul, cana şi ailte obiecte pentru spălat. [pron. la-voar. pl. wre, -ruri. I < fr. la~ voir] LAWN-TENNIS s.n. tenis jucat pe iarbă, [pron. laun-tenis. I < engl. lawn-tennis] LAWRENTIU s. n. element transuranic sintetic, [pron. -fiu. / < fr. lawrencium. cf. E. O. Lawrence, inventatorul ciclotronului]' . LAX, -A adj care nu este strîns ; destins, lejer, mobil. 0. 3. dojană, mustrare, [gen. -iei. var. lecţiune s. fl l < lat. lectio. cf. it. lezione, germ. Lektion] LECTTONE s.f. 1. fiecare dintre formele în care se prezintă textul unui autor în diferite manuscrise sau ediţii ; fel de a citi un (pasaj dintr-un) text pentru stabilirea versiunii lui originare. 2. v. lecţie, [pron. -ţi-u-. / < lat. lectio, cf. germ. Lektion] 621 LEGIUNE LEDEBURlTA s.f. constituent structural caracteristic fontelor albe. C< germ, Lede-burît] LEDLÂN s. 71. (geol.) etajul mijlociu al eo-cen»uilui. // adj. care aparţine acestui etaj. [pron. -di-mi. / < £r. lidiariY LEGA vb. I. tr. a lăsa prin legat, prin testament. [ LEPTOMENlNGE s. n. (anat.) denumire comună pentru arahnoidă şi pia mater. [< îfr. leptomâninge, cf. gr. leptos — moale, meninx — membrană!' LEPTOMENINGlTA s.f. (med.) inflamaţie a leptomeningelor. [< germ. Ldtkolben] LETRINA s.f. 1. (poligr.) iniţială, de obicei ornamentală, de înălţimea cîtorva rânduri, cu care începe un capitol sau un paragraf. 2. literele majuscule (alcătuind o silabă) imprimate la dicţionare pe fiecare pagină deasupra coloanelor, spre a uşura căutarea cuvîntului dorit ; colontitlu. [K'fr. let-trine, cf. it. lettetina] LETRlSM s. ti. mişcare literară formalistă din Franţa, care conlsideră că poezia s-ar defini exclusiv prin expresivitatea literelor, îmbinate eufonic, arbitrar. [< fr. lewisite] LEVOCARDtE s.f. sinistrocardie. [gen. -iei. / < fr. lâvocardie\ LEVOGIR adj. (despre substanţe) care deviază spre stingă planul de polarizare a luminii polarizate atunci cind lumina se propagă spre observator. [K'fr. îevogyre, cf. lat. laevus — sting, gyrare — a întoarce] LEVRIER s. m. cîine de vînătoare cu pîn-tecede supt şi picioare înalte şi puternice. [>< fr. livtief) LEVULOZĂ s. f. fructoză. [< fr. levulose] LEVURA s.f. (zool.) ciupercă unicelulară care produce fermentaţia alcoolului. [fr. limnimetre, cf. gr. limne — lac, metron — măsură]' LIMNO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „lac“. [var. limni-. I < fr., it. limno-t cf. gr. limne] LIMNOBIOLOGlE s. f. studiul lacurilor din punct de vedere biologic, [gen. -iei. / < fr. limnobiologie] LIMNOLOG', -A s.m.f. specialist în lîm-nologie. D LINEAL s. n. 1. instrument pentru trasarea, măsurarea sau verificarea liniilor şi a dimensiunilor. 2. dispozitiv de ghidare a materialului de laminat la intrarea în anumite laminoare. • riglă de oţel care formează jgheabul de cerneală la piesele tipografice. • dispozitiv al maşinii de cusut care serveşte la executarea cusăturilor paralele cu marginea materialului, [pron. -ne-al. I cf. it. lineal, fr. lineal] LINEAR, -A adj. v. liniar. LINEARITATE s.f, v. liniaritate. LINER s. ti. (mar.) pachebot de cursă lungă. [pron. laină. I <• engl. liner] LINGOTIERA s.f. formă metalică in care se toarnă metalul topit pentru obţinerea lingourilor. [pron. -ti-e-. I < fr. lingotiăre] LINGOU s. n. bloc de metal sau de aliaj obţinut prin turnare într-o lingotieră. [’< fr. lingot] LINGUAL adj. care aparţine limbii- O consoană ~ă (şi s. f.) = consoană articulată cu ajutorul limbii, [pron. lin-gual. / cf. fr. lingual] LINGUIFORM. -A adj. v. lingvi-f o r m. LINGUlST, -A s.m. f. v. lingvist. LINGUÎSTIC, -A adj. v. lingvistic. LINGUlSTICA s.f. v. lingvistică. LINGOLA s. f. (zool.) brahiopod nearticulat cu cochilie mică, ovală sau alungită, care trăieşte pe fundul oceanelor. C<îlat. lingula} LINGVIFORM, -A adj. în formă de limbă. [var. Unguîform, -â adj. / < fr. lingui-forme] LINGVIST, -A s. 77i. f. specialist în lingvistică. [var. linguist, -ă s.m.f. / cf. fr~ lingniste] LINGVISTIC, -A adj. referitor la lingvistică. [Var. linguistic, -ă adj. / cf. fr. linguis-tique1 LINGVISTICA s.f. ştiinţă care studiază limba şi legile ei de dezvoltare. O ~ matematică = disciplină care studiază fenomenele de limbă cu mijloace matematice, [gen. -cii. var. linguistică s. f. / cf. fr. linguisti-que] LINIA vb. I. tr. a trage linii (pe hîrtie). [pron. -ni-a. / g. lipidă. / < fr. lipides, cf. gr. lipos — grăsime, eidos — formă] LIPO- element prim de compunere savantă, cu semnificaţia „gras‘\ „grăsime", „ţesut adipos'*, [var. lip-. / < fr., it. lipo-, cf. g.r. Zipos] LIPOBLĂST s. m. (biol) celulă adipoasă, [cf. gr. lipos — grăsime, blastos — germen] LIPOCEL s. n. (med.) hernie formată de grăsime. [< fr. lipocele, cf. gr. lipos — grăsime, kele — hernie] LIPOCR6M s. m. (biol) pigment liposo-Iubii de culoare galbenă care se găseşte în ţesutul adipos. [Kfr. lipochrome, cf. gr. lipos — grăsime, chroma — culoare] LIPODISTROFlE s.f. (med.) distrofie a ţesutului adipos, [gen. -iei. / < fr. lipodys-tTophie] LIPOFIBROM s. n. tumoare mixtă, formată din ţesut adipos şi ţesut fibros. [pl. -oame. / < fr. lipofibrame] LIPOlD, -A adj. cu aspect de grăsime. U s. f. pl. Lipide complexe insolubile în acetonă, cărora substanţele organice pe care le conţin le conferă proprietăţi diferite de ale lipidelor simiple. [pron. -po-id. pl. -ide. [ < fr. lipoide(s)] LIPOIDGzA s.f. incluziune gălbuie-roşca-tă din pieile, [pron. -po-t-. / K fr. lipotdose] LIPOLlZA s. f. (biol) descompunere a grăsimilor în acizi graşi şi gidcerină în procesul digestiei. [Kfr. lîpolyse, of. gr. lipos — grăisime, lysis — dizolvare]* LIPOM s. n. tumoare benignă de ţesut' adipos ; steatom. [pl. -omuri, -oame. / < fr. lipome, cf. gr. lipos — grăsime] LIPOMATOZĂ s.f. (med.) depunere anormală de grăsime în diferite regiuni ale corpului. [KCfr. lipomatose, cf. gr. lipos — grăsime] LIPOMIXCM s. n. (med.) tumoare mixită formată din ţesut adipos şi ţesut mucos. [pl. *oame. / K fir. lipomyxome] LIPOPEXÎE s.f. (med.) acumulare de grăsimi în ţesut. [cf. gr. lipos —- grăsime, pexis — fixare] . LIPOSARCOM s. n. (med.) tumoare malignă a ţesutului gras. [pl. -omuri, -oame. I '< fr. liposatfcome, cf. gr. lipos — grăsime, sarx — came]l LIPOSCLEROZA s. /. (biol) transformare sclerozantă a unui ţesut grăsos. [< fr. lipo-sclerose} LIPOSOLtJBIL, -A adj. (despre substanţe) solubil în grăsimi. [K fr. lipasoluble]< LIPOTIMlE s.f. leşin fără oprirea respiraţiei şi a activităţii cardiace, [gen. -iei. } < fr. li'pothymle, cf. gr. leipein — a lăsa, thymos — spirit] LIPOTROP, -A adj. (despre substanţe chimice) care se fixează pe grăsimi, care facilitează metabolismul. [< fr. lipotrope. cf. gr. lipos — grăsime, tropos — întoarcere] LIPOTROPlE s. f. însuşire a substanţelor lipotrope. [gen. -iei. / < fr. lipotropie] LIPSI s.n. dans modern in măsura de 6/4, apărut la Leipzig ; melodia acestui dans. [Kgerm. Lipsi, cf. Lipsiat denumire latinizantă pentru Leipzig] LIPURIE s.f. (med.) eliminare de lipide prin urină. [gen. -iei. / K fr. lipurie, cf. gr. lipos — grăsime, ouron — urină] LIQUEUR s.n. v. lichior. LIRAT, -A adj. (despre frunze) de forma lirei, la care cei doi lobi inferiori sint mici în comparaţie cu lobul terminal. [K fr. lyre, lat. lyratus] LlRA1 s.f. 1. instrument muzical cu coarde în formă de arc foarte îndoit, cu care poeţii din antichitate îşi acompaniau recitarea poemelor. • (fig.) simbol al talentului poetic, al poeziei (lirice). 2. dispozitiv în formă de liră (1), care permite dilatarea •unei conducte. 3. priză de curent folosită la vehiculele cu tracţiune electrică. 4. element decorativ în formă de liră (1), utilizat' îndeosebi in mobila biedermeier. [Kfr. lyre, it. lira, lat., gr. lyra\ LlRA2 s. f. denumirea mai multor monede străine din trecut şi de astăzi. [Kit. lira] LIRIC, -A adj. 1. care exprimă direct sentimente şi emoţii in legătură cu realitatea. O gen ~ =» gen literar cuprinzind opere care redau realitatea prin evocarea sentimentelor şi a emoţiilor poetului. • (fig-) sentimental, sensibil. 2. (despre poeţi; adesea s.) care compune poezii lirice. 3. referitor la muzica de operă. • (despre voce) care se caracterizează prin sonoritate dulce lipsită de încordare, prin mobilitate, [cf. fr. lyrique, lat. lyricus, gr. lyrikos < lyra — liră] LÎRICA s.f. 1. totalitatea operelor lirice ale unui poet, ale -unui popor, ale unei epoci. 2. poezia lirică, genul liric. [cf. fr. lyrique] LIRICIZ vb. I. tr. (liv.) a da (unei scrieri} un caracter liric. [K liric 4- -iza] LIRISM s. n. conţinut liric ; inspiraţie, atitudine lirică, [cf. fr. lyrisme] LIROGHITARA s. f. instrument muzical de forma unei lire, ou coarde montate ca la chitară. [< fir. lyro-guitare) LIS, -A adj. (rar) neted. [Kfr. lisse] LISA vb. J. tr. a efectua operaţia de lisare. [K fr. Ziyser] LISARE s.f. operaţie de spălare şi netezire prin întindere şi uscare a unui material textil. [KZisa] LtSA s. f. 1. bară orizontală aşezată între * sttîlpii unei balustrade. 2. bară metalică sau de lemn montată perpendicular pe cadrele fuzelajului sau pe nervurile aripii unui avion. [< fr. lisse] LISfîZA s. f. maşină pentru spălat şi netezit panglici de lină după laminare. [< fr. lisseuse] LISOFOBlE s. f. (med.) teamă morbidă de turbare, [gen. -iei. / < fr. lyssophobie, cf. gr. lyssa — turbare, phobos — teamă] LISOZlMĂ s. f. v. lizozimă. LlSTA s.f. foaie, act care conţine o enumerare de mai multe nume, de date etc. : serie de nume însemnate pe ceva. [K fr. liste, cf. it. lista — bordură] LISTfîL s.n. 1. (arhit.) mulură care încadrează o altă mulură (mai mare). • suprafaţă plană care separă canelurile unei coloane. 2. cercul proeminent de la circom-ferinţa monezilor. [< fr., engl. listei, cf. it. listello] 633 LITOPON LIT*- v» 1 i t o-. -LÎT2 element secund de compunere savantă, cu semnificaţia „piatră". [;< £r. -lithe, it -ftto, cf, gr. lithos] -UT3 element secund de compunere savantă* cu semnificaţia „care se află în soluţie, solubil (In anumite condiţii)". [ed.) ablaţiune a unui calcul, [gen. -iei. / < fr. lithectomie] LITERAL, -A adj. 1. cuvînt cu cuvint, aşa cum este în text ; textual. 2. (despre expresii matermaftice) care conţine mărimi notate cu litere. fl«fr. litteml] LITERALMENTE adv. exact, aşa cum s-a spus ; cu totul. [cf. fr. litteralement] LITERAR, -A adj. 1. referitor la literatură, de literatură, care corespunde normelor literaturii. 2. care priveşte scrisul, cartea, (cf. fr. littemire] LITERARIZA vb. I. tr. a crea cu intenţii literare, a cultiva în sens literar. • a da o formă literară (unui cuvint, unei expresii), [var. literaturiza vb. I. / cf. germ. literari-sieren] LITERARIZARE s.f. acţiunea de a litera-riza şi rezultatul ei. [var. literaturizare s. f. / < Uterariza] LITERAT, -A s. m. f. om de litere, specialist in literatură ; scriitor. [< germ. Literat, cf. lat. litteratus] LITERATOR s. m. (liv.) scriitor. [< fr. litterateur] LITERATtfRĂ s.f. 1. forma de creaţie artistică in care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii ; artă a cuvîntului. O (depr.) a face ~ = a părăsi domeniul faptelor reale, a trece la exagerări, la înflorituri. 2. totalitatea operelor litrare ale unei epoci, ale unei ţări etc. • tot ceea ce s-a scris referitor la o problemă sau într-un anumit domeniu : bibliografie, [cf. fr. litteratwe, lat. litetatu-ra < littera — scriere] LITERATURIZA vb. I. v. 1 i t e r a r i z a. LITERATURIZARE s.f. v. literarizare. LlTERA s. f. 1. semn grafic care corespunde in general unui fonem al limbii ; semn din alfabet. 2. (fig.) înţelesul strict formal al unui text. 3. (la pl.) studiile umanistice, în special ale literaturii ; operele literare. O om de ~e = litera-t. 0<îla;t. littera] LITIAZA s. f. boală produsă de prezenţa calcurilor în anumite organe ; calculoză. îpron. -ti-a-. / < fr. lithiase, ^f. gr. lithos — piatră]' LITlAZIC, -A adj., s. m. f. (suferind) de litiază, [pron. -ti-a-. I < fr. lithiasique\ LÎTIC, -A adj. 1. referitor la liză. 2. (rar) referitor la piatră : de natura pietrei. [< fr. lithique. cf. gr. lithos — piatră] -LlTIC element secund de compunere savanta, cu semnificaţia „de piatră", „pietros". I< fr. ►lithique, it. -litico, cf. gr. lithos] LITIERA s. f. 1. lectică. 2. strat de frunze moarte şi de alte resturi vegetale şi animale care acoperă solul în pădure, [pron. -ti-e-. / < fr. litiere] LITIGANT, -A adj. care se află în proces, in litigiu. T< fr. litigant] LITIGIOS, -OASA adj. care constituie (sau poate constitui) obiectul urnui litigiu, [pron. -gi-os. / cf. fr. litigieux] LITIGIU s. n. conflict, ciocnire de interese care poate constitui' obiectufl. unui proces. [pron. -giu. tfL -ii, -uri. I cf. fr. litige, lat. litigium]> LITlNA s.f. oxid sau hidroxid de litiu. [< fr. lithine] LITISPENDENCTA s. f. (jwr.) situaţie în care două instanţe diferite de acelaşi grad au fost sesizate să soluţioneze acelaşi caz. [< germ1. Litispendenz, cf. fr. litispendance] LÎTIU s. n. metal alcalin alb-argintiu, moale şi foarte uşor, care se găseşte numai în sărurile unor ape minie>riale. în tutun sau în sfeclă, [pron. -tiu. / .« fr. lithium] . LITO- element prim de compunere savantă ou semnificaţia „piatră", „pietros", [var. lit-. I '< fr. lithocf. gr. lithos] LITOB0L s. m. (ant.) aruncător cu pietre. [< gr. lithobolos] LITOCARP s.n. (bot.) fruct fosil. [cf. fr. lithocarpe '« gr. lithos — piatră, karpos — fruct]' UTOCERAS s. m. (pal.) geni de amoniţi fosili din jurasic, cu cochilia evoluată, larg ombilicată şi cu deschidere circulară. [ LlZA s.f. 1. fenomenul de dezintegrare a elementelor organice (ţesuturi, celule, microbi) sub acţiunea agenţilor fizici, chimicii sau biologici. 2. diminuarea treptată a intensităţii simptomelor unei boli. // element secund de compunere savantă, cu semnificaţia, „soluţie", „descompunere", „separare", „distrugere". [< fr. lyse, it. lisit cf. gr. lysis — dizolvare] LIZEREU s. n. (anat.) linie de demarcaţie-intre două aspecte tisulare, [pron. -reu. I < fr. liserâ]: LIZEtJZĂ s.f. obiect de îmbrăcăminte fe— meiască de pus peste cămaşa de noapte-[pron. U-Z&-. / < fr. liseuse) LIZI- element prim de compunere savantă* ou semnificaţia „dizolvare", „disociere". [<“ fr. lysis] LIZIBIL, -A adj. care se poate citi (uşor) ; citeţ. [< fr. lisible] LIZIBILITATE s.f. calitatea a ceea ce-este lizibil, [cf. fr. lisibllite] LIZIERĂ s. f. margine (a unei păduri). • fişie îngustă de stofă aplicată ca garnitură la cusăturile unui veşmînt. [pron. -zi-e-. f \<3 fr. lisiârel LIZIGEN, -A adj. care provoacă o disociere sau o distrugere a celulelor. f< fr. fy-sigâne, cf. gr. lysis — disoluţie, gennan — a naşte]' LIZIMETRU s. 71. instrument pentru măsurarea cantităţii de apă de ploaie care se* scurge în pămînt. [. engl. lysozym] LLANOS s.n. v. liane. LOAlAL, -A adj. v. loial. LOAIALITATE s.f. v. . 1 o i a 1 i t a t e. LOB s. m. 1. parte rotunjită şi proeminentă a unui organ (creier, ficat etc.). • partea de jos a pavilionului urechii. • element de-construcţie în forma unui arc de cerc. 2. porţiune de albie, luncă sau terasă cuprins & în bucla unul meandru. 3. (bot.) fiecare dintre părţile în care este secţionată o frun2ă, o petală sau o sepală. [pl. -bir (s. n.) -burf. A < fr. lobe, cf. gr. Zobos] <335 LOCOMOŢIE LOB s.n. lovitură la crichet şi tenis, executată orientând planul rachetei în sus spre a imprima mingii o traiectorie ascendentă, inaltă. [pl. -buri. t < engL, fr. Zob] LOBA vb. 1. tr. (sporft) a face un lob. f< iob] LOBAR. -A adj. referitor la lobi. [cf. fr. iobaire] LOBĂT, -A adj. format din lobi. [cf. fr. lobi] LOBBY s. n. (anglicism) sală de aşteptare ; Kspec.) sală principală a clădirii unei bănci, unde se fac operaţiile banoare. • hol, vestibul, culoar, [pl. -uri. / < engl. lobby] L.OBBYING s.n. (anglicism) tratative duse pe culoarele adunărilor legislative. •[•< engl. îobbying] LOBBYlSM s. n. (anglicism) parlamentari, tranzacţii făcute în lobby. • metodă de influenţare prin agenţi speciali, a oamenilor de stat, pentru a adopta în parlament, guvern etc. poziţii avantajoase monopolurilor. T< engl. lobbyism < lobby — culoar din clădirea parlamentului]' LOBBYlST s. m. (anglicism) agent special care primeşte misiunea de a influenţa pe un parlamentar. f< engl. lobbyist] LOBECTOMtE s.f. (med.) ablaţiune chirurgicală a unui lob, practicată pe un plă-mîn sau pe creier, [gen. -iei. / ‘< fr. lobec-tomle, cf. lat. lobus — lob, gr. ektome — ex-cizie] LOBfiLIE s. /. (bot.) plantă exotică cu flori , frumos colorate, din care se extrage lobe-lina. [gen* -iei. / < fr. lobâlie, cî. Lobelt medic flamand] LOBELlNĂ s.f. (med.) alcaloid extras din îobelie, cu acţiune stimulantă asupra centrului respirator. Cline]\ LONGRlNA s.f. (constr.) grindă care susţine un cofraj, o şină fixă pe traverse paralel cu şinele căii ferate, pentru a reduce pericolul de deraiere. [! LUCUMON s. m. şef ereditar al unui trib din vechea Etrurie. [ LUMPENPROLETARlAT s.n. categorie de oameni’ declasaţi, fără ocupaţie precisă, care se formează in societatea capitalistă ca urmare a şomajului, descalificării şi pauperizării şi care devin adeseori unelte in mîna exploatatorilor. [<3germ. Lumpenproletariat] LUNAR, -A adj. 1. care se produce sau a-pare o dată pe lună. 2. referitor la Lună, propriu Lunii, de Lună, ca Luna. [cf. fr. lunaire. lat. lunarisy LUNÂTIC, -A s. m. /. somnambul, [cf. lat. lunaticus, it. lunatico, fr. lunatique] LUNATlSM s. n. (rar) somnambulism. [< fr. lunaiismeT LUNAŢIE s. f. interval de timp (circa 29 de zile) scurs intre două faze identice ale Lunii ; lună siderală, [gen. -iei. var. lunaţiu-ne s. f. / < lat. lunatio} LUNAŢITÎNE s.f. v. Iu naţ ie. LUNAOT s. m. (liv.) navigator pe Lună ; selenaut. rpron. -na-ut. / et. incertă]' LUNfiTA s. /. 1. instrument optic format dintr-un tub cu mai multe lentile, folosit pentru observarea de la depărtare a unor obiecte etc. 2. dispozitiv fixat pe o maşi-nă-unealtă, servind la susţinerea pieselor care se prelucrează. 3. element arhitectonic în formă de boltă semioiroulară, care străpunge partea inferioară a unei cupole sau a unei bolţi mai mari. O ~ cilindrică = boltă rezultind din intersecţia a doi semicilindri de raze inegale. [J :< fr. ma-crocosme, cf. Lt. maarocosmo *< gr. makros — mare, kosmos — lume] MACRO COSMIC, -A adj. referitor la macrocosm. i[]cf. it. macrocosmico, germ. ma-krokosmisch] MACROCOSMOS s.n. v. macrocosm. MACROCRISTALIN, -A adj. format din cristale vizibile cu ochiul liber. f MAGMATÎSM s.n. totalitatea proceselor în legătură ou deplasarea magmei în scoarţa terestră, [cf. fr. magmatisme] MAGMĂ s. f. 1. masă lichidă din interiorul Pămintului prin întărirea căreia se formează rocile eruptive. 2. (med.) masă gelatinoasă rezultată din necrozarea saiu topirea unor ţesuturi. [< fr. magma, cf. gr. magma — pastă] MAGMOSFfiRĂ s.f, (geol.) geosfera cuprinsă între Htosiferă şi nucleul Pămîntului. v. sima. [cf. gr. magma — pastă, sphaira — sferă] MAGNACARD s.n. sistem bazat pe fişe cu o suprafaţă magnetică pe care se înregistrează codificarea documentelor într-o bibliotecă. [< engl. magnacard]i MAGNA CUM LAUDE loc. adv. apreciere foarte bună pentru obţinerea unui titlu universitar. [<>lat. magna cum laude] MAGNANÎM, -A adj. mărinimos, cu suflet nobil. [ mohamedan, -ă adj., s. m. f. / cf. fr. maho-mitan <| Mafiomed, întemeietorul islamismului] MAHOMEDANISM s. n. cult religios monoteist întemeiat în sec. .VII de Mahomed, considerat ca profetul divinităţii supreme, Alah ; mahometusm, islamism, [cf. dto. mao-mettismo, fr. mahometisme] MAHOMETAN, -A adj., s. m.f.v. m a h o-medan. MAHOMETlSM s.n. mahomedanism. [< fr. mahometisme] MAHONA s.f. barcă cu vîsie, de dimensiuni mari, cu fundul lat, folosită în porturi la transportarea încărcăturii de pe nave. [< fr mahonne, cf. sp. mahona '<1 ar. mafon — vas}' MAIESTATE s.f. 1. grandoare, somptuozitate, măreţie. 2. titlu care se dă monarhilor, [pron. ma-ies-. var. majestate s. f. / '< lat. maiestas, cf. fr. majeste] MAIESTUOS, -OASA adj. măreţ, solemn, impunător. • (adv.) cu măreţie, în mod grandios. // s. n. categorie estetică prin care este desemnat stilul solemn, grav, grandios şi impunător, [pron. mai-ies-tu-os. var. ma-jestuos, -odsă adj. / cf. fr. majesiueux, it. .maestoso]' MAIESTUOZITATE s.f. caracterul a ceea ce este maiestuos, [pron. ma-ies-tu-o-. \ cf. it. maestosită] MAIEU s. ti. v. m a i o u. MAIEtfTICA s.f. metodă întrebuinţată de Socrate în discuţiile filozofice, constând în a scoate la iveală, prin întrebări şi răspunsuri dibace, cunoştinţele juste pe care le aveau in minte interlocutorii săi. [pron. ma-ie-u-. f cf. îr. maîeutique, cf. gr. maieutike — priceperea de a moşi] MAIEZA s.f. (tehn.) mecanism de susţinere şi acţionare a platinelor de buclare la MAILLECHORT 648 maşinile de tricotat, [pron. ma-ie-, / < fr. mailleuse]' MAILLECHORT s.n. aliaj de zinc, aramă . şi n'ichel, care imită argintul, folosit, mai ales la fabricarea tacîmurilor. [pron. mai-şdr. / < fr. maillechort, cf. Maillot şi Cho-rier, numele inventatorilor] MAIOLlCA s. f. v. m a j o 1 i c ă. MAIONfîZA s. sos rece din gălbenuş de ou, frecat bine cu untdelemn şi amestecat cu zeamă de lămiie. [pron. ma-io-. / < fr. mayonnaise] MAIOR s. 77i. grad militar imediat superior gradului de căpitan ; ofiţer care are a-cest grad. [cf. rus. maior, germ. Major]' MAIORITATE s.f. v. majoritate. MAIOU s.n. tricou care se poantă pe piele, [pron. ma-iou. var. maieu s. n. / < fr. mai-lot] MAISTAR s.m. v. maistru. MAISTOR s.m. v. maistru. MAISTRU s. 77i. 1. lucrător cu calificare superioară într-o meserie etc. (care conduce o secţie a unui atelier saiu care posedă un mic atelier propriu). 2. maestru (3). [pron. mais-tru. var. maistăr, maistor s. m. / < germ. Meister] MAIZEnA s.f. (chim.) ami'don de porumb conţinînd grăsimi şi proteine, din care se prepară unele produse dietetice, [pron. mai-. / < germ. Maizeaia]' MAJESTATE s.f. v. maiestate. MAJESTUOS, -OASA adj. v. maiestu-o s. MAJOLlCA s.f. faianţă. C obiect de faianţă din epoca Renaşterii italiene, [var. maiolică s. f. / < fr. majolique, maiolique, cf. it. majolica < Majorca, insulă în Bale-arel MAJOR, -A adj. 1. ajuns la majorat. 2. principal, de mare importanţă. 3. (muz.) gamă ~ă sau mod ~ = gamă sau mod din cinci tonuri şi două semitonuri, situate între trepttele a treia şi a patra, a şaptea şl a opta. 4. (log.) termen ~ = predicaitul concluziei unui silogism ; premisă ~ă = premisa care conţine termenul major. G MANCO s. n. (fin.) lipsă ; (spec.) lipsă de bani care se constată la încheierea unei socoteli. • pierdere la o marfă datorată transportului etc. [. MANDARINA s. f. fructul mandarinului 2. K- fr. mandarinei MANDAT s.n. X. împuternicire dată cuiva de către o persoană sau de către o autoritate de a vorbi sau de a lucra în numele său. O teritoriu sub ~ *= formă de administrare a fostelor colonii încredinţate după primul război mondial spre administrare altor state. 2. ordonanţă judecătorească prin care o persoană este chemată în faţa justiţiei sau este încarcerată. O ~ de arestare = ordin dat de o autoritate judiciară prin care se dispune arestarea cuiva : ~ de aducere » ordin prin care se dispune aducerea (cu for- 651 MANGANISM ta) în fata unei instanţe a unui martor (în-tr-o pricină penală). 3. ordin de plată dat de un deponent de fonduri depozitarului său. O ~ postai = formular-tip pentru expedierea banilor prin poştă. [cf. fr. mandat, it mandato. lat. mandatum, germ. Mandat] MANDATA vb. I. tr. a dispune, a ordonanţa plăitirea unei sume. • a încredinţa cuiva un mandat ; a împuternici. F locomotivă, destinat şefului de tren şi materialelor necesare pentru drum. [gen. -iei. var. manipulaţiune s. î. / cf. fr. manipulation, lat. mamipulatio] MANIPULAŢIUNE s.f. v. manipulaţie. MANITARE s.f. alterare a vinurilor provocată de bacterii specifice. [< manită] MANlTA s.f. (chim.) substanţă organică zaharată care se găseşte în răşina de frasin şi în unele ciuperci, avind acţiune laxâ-tivă. [. mappa] MAQUlS s.n. v. m a c h i. MARABU s.m. I. pasăre asemănătoare berzei, cu pene foarte frumoase, răspindită în Africa şi India ; (p. restr.) penele acestei păsării, folosite ca podo:abă ; (p. ext.) podoabă formată din diferite pene de pasăre, viu colorate, înşirate pe aţă. II. credincios musulman medieval din nordul Africii, care ducea o viaţă ascetică şi contemplativă. • mică moscheie în care slujea un asemenea credincios, [var. marabut s. m. / Ş s. n. 1. mers, mişcare a unei trupe (intr-o anumită formaţie). • acţiune militară puternică de mare amploare, îndreptată contra unui obiectiv, • probă atletică pedestră, in timpul căreia concurenţii sint o-biigaţi să meargă repede fără a alerga- 2. piesă muzicală cu ritm puternic, după oare se potriveşte cadenţa pasului unei trupe, a unui cortegiu etc. 3. poezie lirică patriotică scrisă pentru a putea fi cîntată după melodia unui marş (2). [cf. fr. marche, germ. Marsch, rus. marş, it. marcia] , MARS interj. 1. comandă de pornire a u-nei trupe. 2. cuvînt cu care se alungă un cîine ;, cuvînt cu care se îndepărtează în mod brutal un om. [<: fr, marche < marcher — a mer*e]' : MARŞĂNDA s.f. (rar) patroana unui magazin de mode- v. modistă. jî< fr. mar-chandeI MARŞARIER s.n. mers înapoi al unui autovehicul. • dispozitiv care permite mersul înapoi al unui autovehicul. • poziţie a schimbătorului de viteză care face un autovehicul să meargă înapoi, [pron. -ri-er. I < fr. marche artîere]' MĂRŞA s.f. sol format de depunerile rămase după retragerea apelor mării. v. pol-d e r. [< germ. Marsch, rus. marş]' MARŞRUT s. n. 1. itinerar. 2. mers al unui tren de marfă de lung parcurs care nu ia şi nu lasă vagoanele in staţii, 3. metodă de a lucra la mai multe maşini prin deservirea lor într-o ordine prestabilită, [var. marşrută s. f. / cf. rus. marşrut, germ. Marschroute, fr. marcheroute < mardher — a merge, rou-te — drum]' MARŞRttTĂ s.f. v. marşrut. MARŞRUTIZA vb. I. tr. a introduce, a folosi metoda marşrutului. [< marşrutizare] MARŞRUTIZARE s. f. acţiunea de a marş-rutiza şi rezultatul ei ; introducere a marşrutului. r< marşrut, după rus. marşrutiza-ţlia] MARTELAJ s.n. (med.) procedeu învechit de castrare prin strivirea cordonului testicu-lar cu un ciocan special. [* MASTOIDlTA s. f. inflamaţie a apofizei mastoide. fpron. -to-i* < fr. mastotdite] MASTOPATIE 660 MASTOPATIE s. f, (med.) afecţiune mama-ră. [gen. -iei. / < fr. mastopathie, cf. gr. mastos — mamelă, pathos — boalăl MASTOPEXlE s. f. (med.) operaţie estetică constînd în ridicarea unui sîn căzut, fi-xîndu-1 de muşchiul pectoral, [gen. -ici. / < fr. mastopexie, cf. gr. mastos — mamelă, pexis — fixare] MASTOPTOZA s.f. (med.) ptoză a mamelei. [< fr. mastoptose, cf. gr. mastos — mamelă, ptosis — cădere]' MASTOzA s.f. (med.) modificări ale mamelelor, avînd la bază o stare de hiperfoli-culirue. [ ‘ lucrător oare mattisează. [cf. fr. mat&seur]' MATITATE s.f.l. starea a ceea ce este mat. 2. (med.) senzaţie auditivă percepută îa percuţia muşchilor şi a organelor pline, [cf. .fr. matite} MATLASA vb.I.tr. a căptuşi o stofă, o haină etc. cu lînă sau cu vată, cosînd astfel materialul încît să formeze figuri geometrice regulate în relief. [< fr. matelasser] M ATLAS ARE s. f. acţiunea de a matlasa şi rezultatul ei. [< matlasa] MATOR s. n. (poligr.) . instrument folosit în legătoria de artă pentru imprimări in piele. [[(< fr. ma-trilocal] MATRIMONIAL, -A adj. de căsătorie, referitor la căsătorie, [cf. fr. matrimonial, lat. matrimonialis < matrimonium — căsătoriei MATRIMONIU s. n. (liv.) căsătorie, [pron. -niu. I '< lait. matrimonium]' ■ MATRIŢA vb. I. tr. a prelucra (un material) la forjă, în matriţă. [ fizice sau reactivarea unor funcţii ;fiziologice. r<^fr.' medical]' ■ . MEDICAMENT s. n. substanţă întrebuinţată pentru vindecarea sau pentru prevenirea unei boli. [Ifr. megahertz1 MEGAL- v. m e g a 1 o-. MEGALENCEFALIE s.f. (med.) mărire de volum a encefalului ; megacefalie : macro-encefalie. [gen. -iei. / < fr. megalencepha-lie, cf. gr. megas — mare, enkephalos — creieri MEGALEZlI s.n.pl. sărbători, în cinstea zeiţei Cibela, care se celebrau în aprilie. [< lat. megalesia, cf. fr. megalesies] MEGALHEPATlE s.f. mări-re a ficatului, cauzată de o boală, de un efort deosebit al inimii etc. [gen. -iei. / < fr. megalhepatie, cf. gr. megas — mare, hepar — ficat] -MEGALÎE element secund de compunere savantă, cu semnificaţia „mărire". [ MENINGOMALAClE s.f; (med.) ramolire, imbătrinire (patologică) a meningelor. [gen. -iei. / '< fr. meningomalacie, cf. gr. meninx — membrană, malakia — înmuiere] MENINGOMIELlTA s.f. (med.) inflamaţie a măduvei spinării şi a meningelor ei. [:< ir. meningomyelite] MEN IN GOP ATtE s. f. (med.) denumire generică dată afecţiunilor meningelor. [gen. -iei. / < fr. meningopathie, cf. gr. meninx — membrană, pathos — boală]l MENINGORAGlE s.f. (med.) hemoragie meningiană. [gen. -iei. / < fr. meningorragie, cf. gr. meninx — membrană, rhegnynai — a ■curge] MEN ISC s.n. 1. suprafaţă liberă, curbă, a unui lichid într-un tub (capilar). • lentilă convexă pe «o parte şi concavă pe ceaialtă parte. 2. cartilaj în formă de lentilă sau de inel, care se aJlă la diferite articulaţii ale corpului. [<3 fr. menisque, lat meniscus, cf. gr. meniskos — lună nouă] MENISCECTOMlE s.f. (med.) ablaţiune chirurgicală a unui menise (2). [gen. -iei. / < fr. meniscectomie]l MENISClTA s.f. (med.) stare patologică, -avînd drept cauză o inflamaţie a meniscuri-lor (2). ii; meniscite] MENISCOGRAFlE s. f. radiografie a me-niscurilor genunchiului, [gen. -iei. / < fr. meniscographie] MENISCOPATIE s.f. (med.) afecţiune a cartilajelor articulaţiei genunchiului, [gen. -iei. / cf. fr. meniscopathie]' MENISCOPEXlE s;f. sutură a fragmentelor meniscului articular după traumatism, [gen. -iei. / <^ fr. meniscopexie, cf. gr. me-7liskos — lună nouă, pexis — fixare] MENIU s. 7i. lista-felurilor de mîncare de la o masă, de la uri banchet etc. ; mîncăru-rile servite la o masă. [pron. -niu. var. menu s. n. (pron. me-nii). / < fr. menu] MENONlT, -A s. m. f. membru al unei secte anabaptiste. [Kfr. mennonite, cf. Men-tio Simons, reformator olandez] MENOPAUZA s.f. perioadă în care încetează definitiv activitatea glandelor sexuale la femei. v. climacteriu. [pron. -pa-u-. I < fr. menopause, of. gr. men — lună, pau-sis — încetare] MENORAGIC, -A adj. referitor la meno-Tagie. r termen de adresare către un preo't, un avocat un medic în Franţa medievală ; jupîne. [«fr. messire] MESTIT, -A s.m. f. om născut dintr-un alb şi dintr-o .indiană din America de Nord. [< sp. mestizol MEŞA s.f. 1. şuviţă de păr. © adaos de păr care completează şi îmbogăţeşte părul actorului sau al actriţei atunci cînd e nevoie. 2. fîşie de tifon introdusă într-o rană pentru a drena puroiul. [« fr. meche] META- element prim de compunere savantă cu semnificaţiile : L „schimbare", „transformare", „transpoziţie", „transfer". 2. (în terminologia chimică) „polimer". f< fr. maia-, it. meta-, cf. gr. meta — cu; după, lingă]’ METABlOzA s. f. (biol.) simbioză de tip particular, în care unul dintre organisme este beneficiar şi celălalt nu ; comensuaîism. [pron. -bi-o-. / « germ. Metabiose) METABOLA s. f. figură retorică prin care se repetă cuvintele spuse anterior, dar în altă ordine. [< fr. mâtabole, gr. metabole — schimbare] METABOLIC. -A adj. referitor la metabolism. [«.fr. mâtabolique] METABOLIMETRlE s. f. măsurare a metabolismului. [gen. -iei. / « fr. m&taboli-metrie] METABOLIMETRU s. n. aparat pentru determinarea metabolismului bazai. [«fr. me-tabolimetre 1 METABOLISM s. n. totalitatea proceselor nutritive de asimilaţie şi dezasimilaţie care se produc in organism. O ~ bazai =» canti- tatea de căldură, exprimată în calorii, care se produce pe un metru pătrat la suprafaţa corpului unui individ într-o oră, [«fr. me-tabolisme, ct gr. metabole — schimbare] -METABOLlT s. n. subsftanţă organică care participă la reacţiile metabolismului. [< fr. mttabolite 1 METACÂRP s. n. scheletul părţii de mijloc a mâinii, compus din cinci oase aşezate în formă de raze. '[«fr. metacarpe, cf. gr. me-takarpiori] METACARPlAN, -A adj. .al metâcarpului. [pron. -pi-an. / « fr. metacarpien] METACENTRIC, -A adj. referitor la me-tacentru. [gen. -iei. / « fr. metacentrique] METACENTRU s.n. intersecţia imaginară a verticalelor care trec prin centrele de greutate ale volumului de apă dislocat de un corp plutitor, [«fr. metacentre] METACERCAR s. m. ultima fază larvară a diistomului, după sporocist [et. incentă]' METACRILAT s. m. sare sau ester al acidului metacrilic. [« fr. methacrylat] METACRlLIC adj. m. acid ~ *= acid organic nesaturat, care se prezintă sub formă de lichid incolor cu miros neplăcut [< fr. mâthacrylique'] METACRlTICA s. f. (rar) critică a criticii, [gen. -cii. / « germ. Metakritik] MET ACROMATIC, -A adj. care prezintă metacromazie. [[cf. it. metaUngUaggio, ir. metalangage] METALlMBA s.f. metalimbaj, [după fr. meVatongue)' METALlN s.n. foiţă de hîrtie metalizată, folosită în legătorie la tipăritul coperţilor, [< americ. metaline] METALlSM s. n. teorie burgheză potrivit căreia valoarea banilor ar fi determinată de valoarea metalului din care sînt făcuţi. [< germ. Metalismus]. METALIZA vb. I. tr. a depune o peliculă metalică (prin anumite procedee) pe suprafaţa unui obiect. © a da un luciu metalic. [!< fr. metalliser] METALIZARE s. f. acţiunea de a metaliza şi rezultatul ei. [K metaliza] METALO- element prim de compunere savantă. cu semnificaţia „(referitor la) metal4*', „metalic”, [var. metali-. / < fr. metallo-, it-metallo-, cf. lat, metallum] METALO CERAMICĂ s. f. ramură a metalurgiei care se ocupă cu fabricarea pulberilor metalice folosite la fabricarea diferitelor obiecte, [gen. -cii. I < fr. metalloceramique, cf. germ. Metallkeraniik] METALO CHIMIC adj. referitor la metalo-chimie. [cf. fr. meiallochimique] METALO CHIMIE s. f. parte a chimiei care studiază metalele, [gen. -iei. i cf. fr. mâtal-lochimie] METALOCROMlE s. f. arta de a colora suprafaţa metalelor, [gen. -iei. / < fr, metallo-chromie] METALOFlZICĂ s. /. disciplină care studiază fenomenele fizice care se petrec în metale şi aliaje, (gen. -cii. / cf. fr. metallo-physique I METALOFOBlE s.f. (rar) oroare faţă de contactul cu obiecte de metal. [gen. -iei. / '< fr. metallophobie, cf. gr. metallon — metal, phobos — frică] METALOF0N s. n. (muz.) glockenspiel. [< metallop'hone] METALOGENlE s. f. studiul formării $1 ră'spîndirii zăcămintelor minerale în scoarţa Pămintului. [gen. -iei. / K fr. metallogenie) METALOGIC. -A adj. referitor la metalogică. [,< fr. mâtalogique] METALOGICĂ s. /. disciplină care studiază regulile formale ale unui limbaj, [gen. -cit. / < fr. metalogique] METALO GR AF, -A s.m.f. Specialist în metalognaffie. C< fr. metallogfaphe] METALOGRAFIC, -A adj. referitor la me-talografie. [Kfr. mitallographique] METALOGRAFlE s.f. 1. ramură a metalurgiei care studiază structura metalelor şi aliajelor. 2. (poligr.) procedeu de tipar înalt care foloseşte metalogravura : tipar astfel obtinut ; metalotipie. [gen. -iei. / ’< fr. me- 675 METASTAZA tallograpliie, cf. lat. metallum — metal, gr. graphein — a descrie! METALOGRAVtJRĂ s.f. procedeu de gravare cu dalta a clişeelor de metal pentru imprimarea hirtăilor de valoare nominală. • clişeu astfel obţinut. C< fr. metisser] METISAJ s. n. operaţia de obţinere a metişilor (2) ; metisare. r< fr. metissage] METIS ARE s: f. acţiunea de a metisa şi rezultatul ei; metisaj; metisaţie. l< metisa] METISAŢIE s. f. metisare, [cf. fr. mâtissa-tion, rus. metisatîia] METODA s. /. 1. ansamblu de mijloace socotite proprii pentru realizarea unui scop ; mod de executare a unui lucru. © totalitatea procedeelor practice cu ajutorul cărora se predă o ştiinţă, o disciplină, © manual care conţine principiile de învăţare a unei limbi, a unui instrument muzical etc. 2. mod de a studia, de a cerceta fenomenele naturii şi ale societăţii. r< germ. Methode, fr..methode, lat., gr. methodos '< meta — după, hodos — cale] METODIC, -A adj. (adesea adv.) cu metodă ; sistematic. © de metodică. [< fr. mâ-thodlque] METODICA s. /. ramură a pedagogiei care studiază principiile si metoda de predare proprie fiecărui obiect de studiu, • lucrare pedagogică în oare sint expuse metodele folosite la um anumit obiect de studiu, [gen. -cii. / cf. germ Methodik, rus. metodika, fr. methodique] METODICIAN, -A s.m.f. (liv.) metodist, [pron. -ciran. pl. -ieni, -iene. [et. incertă] METODlSM s. n. doctrină mistică cu principii morale foarte severe, practicată de o sectă anglicană întemeiată în sec. XVIII. E< fr. methodisme] METODIST, -A adj. referitor la metodism. II s.m.f, adept al metodismului.. [cf. fr. me-thodiste, germ. Mefhodist] METODIST, -A s. m. f. specialist în metodică ; metodician. f[« fr. micro-eiement] MICROENCEFALlE s. f. (med.) malformaţie constînd în exisitenţa unui creier foarte mic. [gen. -iei. / cf. gr. mikros — mic. en-kephalos — creier] MICROENCICLOPEDl E s.f. enciclopedie de dimensiuni reduse ; minienciclopedie. [gen. -iei. / et. incertă] MICROFAG s.n. fagocit de dimensiuni mici. [« fr. microphage, cf. gr. mikros — mic, phagein — a minca]1 MICROFAGOCITOZA s. f. fagocitoză a microbilor. [< fr. microphagocytose] MICROFAKlE s.f. (anat.) cristalin anormal de mic. [gen. -iei. I *< fr. microphakie] MICROFARÂD s. m. (fiz.) unitate de măsură a capacităţii electrice, egală cu a milioana parte dintr-un farad. [cf. fr. micro-farad]' MICROFAUNA s.f. totalitatea animalelor microscopice de pe glob, dintr-o regiune sau dintr-Un loc restrîns. [pron. -fa-u-. / cf. fr. microfaune] MICROFILM s. n. film folosit pentru reproducerea la scară redusă a documentelor, a unor pagini de carte etc. r MICROGRtJP s. n. grup mic de. oameni, [et. incertă] MICROHENRY s. m. (fiz.) unitate de in-ductanţă electrică, egală cu a milioana parte dintr-un henry. [pl. invar. / « fr. micro-henry] 683 MICRORAION MICROIMPRIMARE s. f. Înregistrare a undelor acustice pe discuri sau benzi magnetice cu viteză de rulare redusă, [după fr. micro-ertrcgistrementl ■ MICROINTERVtU s. n. interviu scurt ; mi-niinterviu. [et incertă]; MICROISTORIE s.f. istorie de dimensiuni reduse ; miniistorie. [gen. -iei. / et. incertă] MICROJURNÂL s. n. jurnal de dimensiuni reduse, [cf. fr. microjournal] MICROLECTOR s. n. aparat special pentru proiectarea microfilmelor pe un ecran orizontal. [;< fr. microlecteur]\ MICROLlT s. n. 1. unealtă de piatră cioplită, de mici dimensiuni, folosită în comuna primitivă. 2. element cristalin microscopic, de formă prismatică sau tubulară, care se află în unele roci. [pl. -ite, -ituri, (s. m.) -iţi. / < fr. microlithe, germ. Mikrolith, cf. gr. mikros — mic, lithos — piatră] MICROLlTIC, «-A adj. (despre roci) format din microlite (2). [,< fr. microlithique] MICROLlTRU s. m. unitate de măsură, e-gală cu a milioana parte dintr-un litru. [cf. îr. micro-litrel MICROLOGIE s.f. termen folosit pentru a desemna acea parte a anatomiei care studiază celulele, v. citologie. • tratat despre microorganisme, [gen. -iei. / < fr. microîogie, cf. gr. mikros — mic, logos — ştiinţă] MICROMANlE s. /. (rar; op. megalomanie) complex de inferioritate exagerat. [gen. -iei. / cf. germ. Mikromanie, îr. micro'manieY MICROMANIPULATOR s.n. aparat pentru manipularea şi disecţia celulelor sau a obiectelor foarte mici. [I« fr. micromanipu-late tir]' MICROMANOMETRU s. n. aparat pentru măsurarea variaţiilor foarte mici de presiune. [cfl. fr. micromanomătre]i MICROMASTlE s.f. (med.) dezvoltare insuficientă a sinilor, [gen. -iei. f < fr. micro-mastie, cf. gr. mikros — mic, mastos — mamelă] MICROMELlE s.f. (med.) dezvoltare insuficienta a extremităţilor, [gen. -iei. / < fr. microinelie, cf. gr. mikros — mic, melos — extremitate] MICROMETJEORlT s. m. particulă meteorică din spaţiul cosmic, de dimensiuni foarte mid. [pron. -te-o-. / cf. fr. micro-mete-orite ] MICROMETRIC, -A adj. 1. referitor la mi-crometru sau la micrometrie. 2. de dimensiuni foarte mici. [cf. fr. micrometrique]\ MICROMETRlE 5. /. disciplină care se o-cupă cu măsurarea dimensiunilor extrem de mici. [gen. -iei. I « fr. micrometrie]' MICROMETRU s. n. instrument de mare precizie, cu care se măsoară dimensiuni mici. • instrument) gradat adaptat la ocularul u-nui microscop sau al unui alt aparat optic pejatru a măsura dimensiunile obiectelor observate. [< fr. micrometre, of. germ. Mikro-meter < gr. mikros — mic, metron — măsură]' MICROM1CETE s. /. pl. ciuperci foarte mici care nu pot fi văzute cu ochiul liber. [i MICROPSlE s.f. tulburare a vederii, datorită căreia obiectele sînt percepute mai mici decit sînt în realitate, [gen. -iei./«fr. mi-cropsie, cf. fr. mikros — mic, opsis — vedere] MICRORADIOGRAFIE s. /. 1. radiografie efectuată pe tui film special de dimensiuni reduse ; micro. 2. tehnica obţinerii acestor radiografii, [pron. -di-o-. gen. -iei. f '< îr. microra d i og raphiel MICRORADIOMETRU s. n. radiomicrome-tru. [« fr. microradiom&tre] MICRORAION s. n. porţiune din teritoriul unul oraş cuprinzind ansambluri de loculn- MICRORALIU 684 te, magazine, şcoli etc. [pron. -ra-ion. I ct rus. mikroraion] MICRORALIU s. n. miniraliu. [pron. -liu. / cf. fr. micro-rallye] MICROREÂCŢIE s.f. reacţie chimică între cantităţi foarte mici de substanţă, [pron. -re-ac-. gen. -iei. / cf. fr. micro-reaction] MICRORECENSAMlNT s.n. recensămint limitat la un teritordu sau la o categorie de populaţie. [.< micro + recensămînt] MICRORECEPTOR s. n. ansamblu format dintr-un microfon şi un receptor, [cf. fr. micro-recepteur} MICRORECITAL s. n. recital cu un program scurt, minirecital. [et. incertă] MICROREG'ItINE s. f. teritoriu restrîns în cadrul unei regiuni urbanistice, [et. incertă] MICRORELIEF s.n. forme de relief de dimensiuni mici (movile, crovuri etc.). [cf. fr. microrelief, rus. mikrorelief]> MICRORHIDIE s.f. dezvoltare insuficientă a testiculelor, însotită de sterilitate. Cgen. -iei. / < fr. microrchidiel MICRORlL s. f. bandă magnetică jîe care se imprimă muzică şi texte pentru a fi reproduse de magnetofon. 0< germ. MU krorîllel MICROSCOP s. n. aparat optic compus din^ tr-un sistem dublu de lentile, folosit pentru observarea şi cercetarea obiectelor extrem de mici, a micro organismelor etc. ,r MICROSCOPIE s.f. tehnica observaţiei la microscop. O examinare, analiză făcută cu microscopul, [gen. -iei. I < fr. microscopie] MICROSBCUNDA s. f. unitate de timp e-gală cu a milioana parte dintr-o secundă, [cf. fr. microseconde, germ. Mikrosekundey MICROSElSM s. n. cutremur de pămînt foarte slab. [pron. -se-ism. pl. -me, -muri. / < fr. microsâisme, cf. gr. mikros —■ mic, seismos — zguduire] MICROSElSMIC, -A adj. referitor la mi-*■ croseism. [pron. -se-is-. / < fr. microseismi-Que] MICROSEISMOGRAF s. n. seismograf pentru înregistrarea mieroseismelor. [pron. -se-is-, / < fr. microseismvgtaphe) MICROSI0N s. n. disc muzical de dimensiuni mici, cu şanţul de înregistrare foarte fin, permiţînd înregistrări de lungă durată, [pron. -si-on. / < fr. microsillon] MICROSO'CIOLOG, -A s.m.f . reprezentant, adept al microsocioLogiei. [pron. -ci-o-. / cf. fr. microsociologue] MICROSOCIOLOGIC. -A adj. referitor la microsociologie. [< fr. microsociologique]\ MICROSOCIOLOGlE s.f. 1. curent pozitivist^ în sociologia contemporană care consideră în spirit idealist-subiectiv că factorul fundamental al vieţii sociale îl constituie relaţiile afective din cadrul unor microgrupuri sau dintre membrii unor grupuri diferite. 2. studiul microgrupurilor. [< fr. micresocio-logie] MICROSOMlE s. /. (biol.) reducere a dimensiunilor corporale ; nanism, [gen. -iei. / < fr. microsomie. cf. gr. mikros — mic, soma — corp] MICROSPOR s. n. nume dat anumitor spori masculini ai criptogamelor vasculare- [< fr. microspore, ct gr. mikros — mic, spora — săm3nţă]i MICROSPORANGE s.n. sporange in care se dezvoltă microsporii. [pl. invar. I .< fr. microsporange:] MICROSPORlE s.f. micoză cauzată de un microspor. [gen. -iei. / < fr. miarosporie} : MICROSPOROFlLA s.f. frunză pe care se dezvoltă microsporangele. [ myelos — măduvă]i . MIEL O- dement prim de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) măduva spinărid”, „medular11, „măduvă“. [pron. mi-e-. var. miel-, l < fr. myâlo-, it mielo of. gr. myelos] MTELOBLAST s. n. (biol.) celulă a măduvei, din care iau naştere leucocitele poli-nucleare din sînge. [pron. mi-e-. / < fr. myâloblaste, cf. gr. myelos — măduvă, blas-tos — vlăstar] MIELOClT s. n. nudeu al celulelor nervoase din măduva osoasă roşie. [pron. mi-e-. f < fr. myelocyte, ct gr. myelos — mă-duVă, kytos — celulă]' < MIELOCITEMlE s. f. (med.) prezenţă crescută a mielocitelor In sînge. [pron. mi-e-. gen. -iei. / < fr. myelocytemie] MIELOCrrOZĂ s.f. (med.) prezenţă anormală a mielocitelor într-un ţesut sau într-o umoare a organismului, [pron. mi-e-. / < fr. myâlocytose] MIELOFIBROZA s. f. (med.) afecţiune caracterizată printr-o transformare fibroasă a măduvei spinării, [pron. mi-e-, / < fr. myâlofibrose]] MIELOGRAFlE s.f. studiul formaţiilor celulare din măduva formatoare de sînge. [pron. mi-e-. gen. -iei. / < fr. myâlographie, of. gr. myelos — măduvă, graphein — a scrie] MIELOGRAMA s, f. formulă a componentelor celulare dlin măduva hematopoietică. '[peron. mi-e-. t < fr. myâlogramme, cf. gr. myelos — măduvă, gramma —scriere] MIELOM s.n. (med.) tumoare a măduvei osoase, [pl. -oame. / < fr. myelome] MIELOMALAClE s. f. (med.) ramolisment al măduvei spinării, [pron. mi-e-. gen. -tei. / < fr. my£lomalacie] MTELOPATlE s.f. denumire generală a afecţiunilor măduvei spinării, [pron. mi-e-. gen. -iei. / < fr. myâlopathie, ct. gr. myelos — măduvă, pathos — boală] MIELOSARCCM s.n. (med.) tumoare malignă a măduvei osoase, [pron. mi-e-. pl. -oame. / < fr. myilosarcome, ct gr. myelos — măduvă, sarx — carne]) MIELOTOMlE s.f. (med.) secţionare chirurgicală a unei părţi din măduva spinării, [pron. mi-e-. gen. -iei. / < fr. myilotomie, ct. gr. myelos — măduvă, tome — .tăiere] MIELOTROP, -A adj. care are afinitate pentru măduvă, [pron. mi-e-. I < fr. myelo-trope] . MIELOZA s.f. (med.) alterare degenerativă a măduvei osoase, cauzată de infecţii sau de intoxicaţii, [pron. mi-e-. 7 < fr. myelose] MIGALA s. f. păianjen veninos din regiunile tropicale ale Americii. p< fr.f gr. my-gale] MIGDALÂT, -A adj. (mai ales despre ochi) în formă de migdala ; alungit [< migdală . + -at, după it. mandorlato] MIGMATfT s. n. rocă metamorfică formată prin pătrunderea unei topituri de magmă in rocile sedimentare. [< fr. migmatite] MIGNON adj. drăguţ, micuţ ; delicat, [pron. mi-nion. f < fr. mignon], MIGRA vb. I. intr.. 1. (liv.) a se deplasa, a se muta în masă dintr-un loc în altuL 2. (fiz. ; despre particule) a se deplasa într-o anumită direcţie sub acţiunea a diferit! factori. [< lat migrare] MIGRÂNT, -A s. m. f. persoană care migrează. [1< fr. migrant]'. MIGRARE s. f. acţiunea de a migra şi rezultatul ei'; migraţiune. [< migrare]. MIGRATOR, -OARE adj. care migrează, călător ; migratoriu. [cf. lat. migratort fr. mi-grateur] MIGRATORII!. -IE adj. migrator, [pron. '-oriu. / < fr. migrastoirel MIGRAŢIE s.f. v. migraţiune. MIGRAŢlONE s.f. 1. migrare ; deplasare în masă a unor triburi sau popoare de pe un teritoriu pe altul. 2. deplasare în masă a unor animale dintr-o regiune intr-alta în vederea reproducerii, a căuitării de hrană etc. O ~a ţiţeiului *=* trecerea ţiţeiului (şi a gazelor care-1 însoţesc) din roca în care s-a format în altă rocă ; ~a capitalului — deplasarea capitalului dintr-o ţară în alta sau dintr-o ramură de producţie în alta. [pron. -ţi-u-. var. migraţie s. f. / cf. lat. migratio, îr. migriation] MIGRENA s. f. durere de cap (localizată într-o anumită regiune a capului şi însoţită de tulburări digestive). [< fr. migraine] MIGRENOS, -OASA . adj.t s. m. f. (suferind) de migrenă. [,un dispozitiv de aprindere, care explodează prin lovire sau la comandă. [ MINIATELIER s. n. atelier de dimensiuni reduse, [pron. -li-er. / cf. fr. mini-atelier] MINIATURAL adj. mic, minuscuL i[pron. -nt-a-. / < miniatură + -aZ]: MINIATtJRĂ s.f. 1. pictură fină si delicată de mici dimensiuni (făcută pe fildeş, pe email etc.). 2. literă ornată sau ornament pictat care împodobea titlul sau începuturile capitolelor în vechile manuscrise. 3. operă de artă, de literatură de dimensiuni mici. lucrată cu fineţe. O obiect de dimensiuni reduse, [pron. -ni-a-. i cf. fr. miniature, it. miniatura] MINIATURlSM s.n. (liv.) miniaturistică (1) ; (p. ext.) preocupare pentru aspectele miniaturale ale realităţii, [pron. -ni-a-. / cf. it miniaturismo] MINIATURlST, -A adj. referitor la minia-turistică. // s. m. f. pictor,. autor de miniaturi. C MIZERAŢItîNE s.f. v. m i z e r a ţ i e. MIZERICORDIE s.f. (liv.) milă, îndurare. [gen. -iei. I < lat. mizericordia, cf. fr. raf— sâricorde] MIZERICORDlOS, -OASA adj. (liv.) milos, îndurător, [pron. -di-os. / < fr. misiri— dordieux] MODALITATE MIZERIE s.f. 1. stare de sărăcie extremă. O de ~ =» sărăcăcios, insuficient. • aspect exterior care dovedeşte o mare sărăcie ; stare vrednică de plins, de milă. 2. (la pl.) Sipsuri, griji ; neplăceri, supărări-, şicane, îfien. -tei. / .< lat. miseria, cf. fr. mîserey MrZEROS, -OĂSĂ adj. (liv.) nevoiaş, ne-oorocit. [< fr. misereuxJ; MNEMASTENlE s. f, (med.) slăbire ame-oaoriei. [gen. -iei. / < fr. mnemasthenie] MNEMO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia- „(referitor la) memorie", „de memorie". [< fr. mnemo-, cf. gr. mneme]' MNEMONIC, -A . adj. care se referă la memorie ; care ajută memoria, mnemoteh-oic. [ MNEMOTEHNIC. -A adj. referitor la mne-snofcehnică ; mnemonic. C< fr. mnemotechni- moderniza şi rezultatul ei ; înnoire. [< mo-, demiza] MODERNIZATOR, -OARE adj. care modernizează, care tinde să modernizeze. [< moderniza + -toi\ 697 MOLECULAR MODERN-STYLE s.n. denumire dată în jurul anilor 1900 unei formule de artă decorativă, caracterizată prin preferinţa pentru liniile curbe, formele alungite şi arabescurile unduioase, pe care o găsim frecvent în mobilier^ orfevrărie, ceramică, imprimeuri etc. [pron. mo-dern stail. / '< engl. modern style) ^ MOD£ST, -ă adj. stăpînit de modestie, plin de modestie ; lipsit de ingimiare ; (p. ext.) nepretenţios, simplu, decent, cumpătat, neimportant, [cf. fr. modeste, it. modesto, lat. 7nodestus] MODESTIE s.f. însuşirea de a fi modest; simţ, sentiment care ne face să nu exagerăm valoarea ideilor şi a acţiunilor noastre, fgen. -iei. / < fr. modestie, it, lat modestia] MODIC, -A adj. (despre valori băneşti) neînsemnat, mic. [< fr. modique, cf. lat. modi-ctxsl MODICITATE s.f. micime, cantitate mică (a unei sume, a unui preţ), [cf. fr. modiciU, lat. modicitas]! MODIFICA vb. I. tr., refl. (a-şi) schimba forma sau conţinutul, a (se) preface, a MODIFICABIL, -A adj. care se poate modifica. [cf. it. modificabile, fr. modifiablel MODIFICARE s.f. acţiunea de a (se) modifica şi rezultatul ei ; schimbare, transformare, prefacere ; modificaţie. [<3 modifica] MODIFICATOR, -OARE adj. care modifică. N s. m. adaos folosit la elaborarea fontei- sau a altor aliaje pentru îmbunătăţirea 6tructurii. [cf. fr. modificateurl MODIFICAŢIE s.f. (liv.) modificare, [var. modiftcaţiune s.f. / < fr. modification] MODIFIC AŢltTNE s.f. (liv.) v. m o d i f i-c a ţ i e. MODILlON s n. consolă, de obicei de forma literei S. aşezată sub o cornişă. <[pron. -li-on. / cf. it modiglione, fr, modillonl MODISTĂ s. f. femeie care se ocupă cu confecţionarea şi cu vînzarea de pălării femeieşti. [, naturală, folosit la construirea zidurilor. T< fr. moellon]i MOL0S s.n. soi de cîine cu părul lung & moale. [ cochilie '; (la sg.) animial din această încrengătură. [sg. -uscă. / .< fr. mollusques, cf. lat mollusca — nucă cu coajă moale] MOMENT s. îi. 1. clipă, secundă, scurt interval de timp. O de ~ — de scurtă durată ; efemer ; ~ muzical — piesă instrumentală înrudită. cu impromtuul. • situaţie în timp a unui fapt, a unei întîmplări etc. © schiţă restrînsă la maximum, cultivată la noi de I.L. Caragiale; ® perioadă* de timp in care se petrece ceva ; etapă. 2. ocazie, circumstanţă (prielnică). 3. mărime' fizică egală cu produsul dintre o mărime.* dinamică şi una sau mai multe distanţe. Pc£. fr. moment, lat. momentum]) MOMENTAN, -A adj. 1. de o clipă ; de moment, .trecător. Z (adv.) numaidecit, imediat 2. actual, de faţă. [cf. fr. momentane^ lat. momentaneus] MON- v. m o n o-. MONADA s.f. 1. termen folosit de diverşi? filozofi pentru desemnarea celei mai simple unităţi indivizibile materiale sau spirituale* din care ar fi alcătuită lumea. 2. organism inferior, unicelular, care face trecerea de la> plante la animalele cele mai simple, [cf. fr^ moviade, germ. Monade < gr. monas — imitat el MONADELF, -A adj. (bot. ; despre sta-mine) care formează un mănunchi ; (p. ext.? despre plante) cu staminele reunite într-un* singur mănunchi ; monadelfic. C< fr:. monadelphique] MONADlSM s. n. sistem filozofic al luî Leibniz, după care universul este alcătuit: din monade. T MONDOVIZlttNE s. /. transmitere in diferite părţi ale lumii a unor imagini de televiziune prin intermediul sateliţilor artificiali. [pron. -zi-u-. / .< fr. mondovisionl MONfiDA s.f. ban de metal sau de hîrtie. tarit MONODACTlL, -A adj. cu un singur deget ; soliped. ['<* fr. monodactyle, cf. gr. monos — unic, daktylos — deget]' MONODACTILIE s.f. (med.) prezenta unui singur deget la mină sau la picior, {gen. -iei. / cf. fr. monodactyliey MONODIE s.f. monolog liric în tragediile antice greceşti. O stil muzical bazat pe simpla succesiune a sunetelor medoliei ; cîntec •executat pe o singură voce. [gen. -iei. / < fr. monodie, cf. gr. monodia tismo\ MONOTIP, -A adj. făcut? după un singur model sau tip. // s. n. X. (poligr.) maşină de cules şi de turnat literele una ctte una. 2. procedeu de pictură pe cupru, pe sticlă sau un material plastic, transpusă prin. imprimare pe hîrtie. O lucrare obţinută prin acest procedeu. [! lat morbus] MORBID, -A adj. bolnăvicios, bolnav ; nesănătos. [cf. fr. morbide, lat. morbidus] MORBIDlSŢA s.f. v. morbidete. MORBIDfiŢE s.f. (liv.) moliciune a cărnii ; rafinament bolnăvicios ; graţie molatică excesivă în atitudini, în gesturi etc. [gen. -tei. var. morbideţă s.f. f cf. it morbidezza, fr. morbidesse) MORBIDITATE s. f, caracterul a ceea ce este morbid ; predispoziţie la boli. O proporţie a îmbolnăvirilor în cadrul unei populaţii la un moment dat sau într-o anumită perioadă. [Ţcf. fr. morbidite] : MORBILIFORM, -A adj. care seamănă cu rujeola. r creator de forme. [cf. germ. morphogenetisch] MORFOGENEZĂ s. f. 1. dezvoltarea configuraţiei morfologice a organismelor în cursul ontogeniei. 2. formarea profilului solului sub acţiunea factorilor naturali. 3. ramură a geomorfologiei care se ocupă cu studiul originii formelor de relief ; morfo-genie. [ morteză. C maiviofr, mai repede. P fapt,. ale < unei acţiuni ‘ etc. ; a justifica. O a servi drept cauză pentru... ; a pricinui. [K fr. motiver, it. motivare] MOTIVĂRE s. /. acţiunea de a motiva şl rezultatul ei, motivaţie ; (spec.) cerere pentru a motiva o absenţă, o acţiune etc. [< motiva] MOTIVATORIU, -IE adj. care serveşte a motiva, [cf. fr. motivatoire] .MOTIVAŢIE s.f. (rar) motivare, •.('psih.) totalitatea motivelor, a consideraţiilor sau a mobilurilor (conştiente sau nu) care determină pe cineva să efectueze o anumită acţiune sau să tindă spre anumite scopuri, [gen-, -iei. / cf. fr. moti'vatîon] MOTIVAŢIONAL, -A adj. referitor la motivaţie. [pron. -ţi-o-. / cf. it. motivazionale, engl. motivational] MOTÎVIC, -A adj. (rar) referitor la motiv (U. 1). [cf. germ. motivisth] MOTO- element prim de. compunere savantă, cu semnificaţia „(referitor la un) motor", „de motor", „motocicletă", „automobil", „pus în mişcare de un motor", „înzestrat cu un motor". ■[< fr., it., engl. moto-, cf. lat. motum '< engl. motor scooter3 ■ • • MOTOTRACT0R s. n. traîctor automobil ; motoplug. [cf. fr. • mototracteur] MOTOTRICICLfîTĂ si /., vehicul autopropulsat cu trei' roţi, folosit mai ales pentru mărfuri, [et. incertă]' MOTOTURBOPOMPA , s. f. agregat de pompare caire constă dintr-o turbină acţionată de un motor. [et. incertă] MOTOVELIfîR s.n. (mar.) velier dotat cu motor. [pron. -li-er. / cf. it. motoveliero] MOTRIC. -A adj. , v. 'motrice. MOTRICE adj. invar, care pune în mişcare ; motor. O forţă ~ =• forţă care1 produce o mişcare, [var. motric. -ă adj. / !< fr. motrice]' MOTRICITATE s.f. proprietate a anumitor, celule nervoase de a determina contracţii musculare. • (rar) motilitate. [tion, lat.; multiplicatio] MULTIPLICAŢItJNE s.f. v. mulţi- P MULTIPLICITATE s. /. 1. faptul de a fi multiplu ; număr- considerabil, mulţime. 2. (mat.) faptul că o soluţie a unei ecuaţii este multiplă. • număr care arată de cîte oui o soluţie satisface o anumita ecuaţie, [cf. fr. multiplicite, Hat. multiplicitas] MULTIPLU, -A adj. 1. (despre numere) care cuprinde de mai multe ori un alt număr ; în care se cuprinde de un număr exact de ori un alt număr. 2. numeros, felurit. // s. m. 1. număr întreg divizibil cu un alt număr întreg dat. 2. fiecare unitate de măsură care este mai mane decit unitatea de măsură fundamentală a unui! sistem- metric, considerată în raport cu aceasta. [<' fr. multiple, it. multiplo, cf. lat. multiplex] MULTIPOL s.m. reţea electrică cu mai multe borne de acces ; circuit multipolar. [ germ. Mumie, cf. it. mummia, ar. mumija] MUMIFlA vb. I. tr., refl. a (se) mumifica, (pron. -fi-a. / cf. fr. momifier] MUMIFIANT, -A adj. care mumifică, [pron..-fi-ant. / fr. mungo]. • MUNICIPAL, -A s.m.f. (var) măturător de stradă1. f< fr. municipali MUNICIPAL, -A adj. referitor la administraţia municipiilor. O consiliu ~ =» consiliu de conducere al unui oraş. ![^ fr. municipal, cf. lat. municîpalis]' MUNICIPALITATE s. f. administraţia unuf mare oraş*, [cf. fr. municîpwlitS] MUNICIPALIZA vb.I.tr. (rar) 1.. a transforma (un oraş) în municipiu. 2. a trece un bun proprietate particulară în proprietatea unui municipiu, [cf. fr. municipaliser] MUNICIPALIZĂRE s. f. acţiunea de amu-ni canaliza şi rezultatul, ei, [,< municipaliza] MUNICIPIU s.n. 1.-'(ant.) titlu dat oraşelor supuse autorităţii Romei, care îşi păstrau însă dreptul de a se administra singure şi ai căror locuitori erau cetăţeni rom'ani. 2. oraş mare cu administraţie proprie, avind o oarecare autonomie în' cadrul administraţiei de stat. [pron. -piu. 7 < la/t. municipium, •cf. fr. municipe 1> - ■ MUNlFIC, -A adj. (rar) munificent. [< •lat. munificus] MUNIFICENT, -A adj. (rar) generos, foarte darnic; munific. [< fr. munificent] MUNIFICfîNŢ s. f. (rar) dărnicie, generozitate. [cf. fr. munifîcence. lat. muniflcen-tia < munus — dar, facere — a face] MUNIŢIE s.f. totalitatea proiectilelor şl a accesorilor acestora, folosite la armele de foc. [gen. -ieî. var. munitiune s.f. / cf. fr. munition, germ. Munition, lat. munitio] MUNIŢItfNE s.f. v. muniţie. MUR s.m. (liv.) zid. [ MUSTÂNG s.m. cal sălbatic din America de Sud. [< engl., sp. mustang], MUSTELlDE s. n. pl. (zool.) familie de mamifere carnivore, cu corpul în general de talie miică, cap alungit, cuprinzând nevăsţuica, hermina etc. ; (la sg.) animal din această, familie, C<£r. musti lidis.ct lat. muşte-la — nevăstuicăj MUSTERLAN s. n. (geol.) al cincilea subetaj al paleoliticului inferior. // adj. care a-parţine acestui subetaj. [pron. -ri-an. pl. -ieni, -iene. / < tr. moustMen, cf. Le Moustier, peşteră în Franţa] :. MUS TI METRU s. n. instrument pentru măsurarea densiităţii şi procentului de zahăr din must. '.[var. mustometru s.n. / ,< fr. musti-metre]' - - MUSTOMETRU s. n. v. mu stimetru. MUSULMAN. -A adj., s.m.f. mahomedan; (p. ext.) turc. [ schilodi, a (se) ciunti-; (p. ext.) a (se) desfigura, a (se) deforma. [ MUZICOLOGIC, -A adj. referitor la muzicologie. [!< fr.. musicologique]' MUZICOLOGIE s. f. disciplină care studiază istoria şi teoria muzicii, cultura muzicală a popoarelor, [gen. -iei. / < fr. musi-cologie] MUZICOMAN, -A s. m. f. pasionat după muzică ; meloman. [< fr. musicontane] MUZICOMANlE .s.f. pasiune pentru muzică. Tgen. -iei. I < fr. mu&comanie. cf. lat. musica — muzică, gr. mania — nebunie] MUZICOTERAPlE s. /. (med.) tratament al anumitor boli nervoase cu ajutorul audiţiilor‘muzicale. [gen. -iei. / < fr; musicothe-rapie, cf. lat. musica — muzică, therapeia — îngrijire] MUZOAR s.n. (constr.) parte terminală a unui mol ; cap de dig. rpron, -zo-ar, var. musoar s. n; l < fr, musoifi N NABĂB s. m. 1. (ist) titlu dat odinioară in India guvernatorilor de provincii, căpeteniilor militare ; prinţ mahomedan din O-rient. 2. mare bogătaş. rNADIRAL, -A adj. referitor la nadir, în legătură cu nadirul, (de) la nadir. [cf. fr. nadirul] NAFTALEN s. n. naftalină. f< fr, naphta-l&ne) NAFTALINA s.f. hidrocarbură cristalizată cu miros caraoteristic, tare, care se extrage din gudroanele de huilă şi se foloseşte ca insecticid la protejarea stofelor, a blănurilor etc. ; naftalen. [< fr. naphtaline] NÂFTA s.f. (chim.) corp solid rezultat din amestecul diferitelor hidrocarburi. [’< fr. naphte, cf. gr. naphtha — bitum] NAFTENAT s. m.,sare a acidului naftenic. , r NAŢIONALIZA - vb. J. tr. 1. a trece (mijloace de producţie, averii, imobile etc.) în proprietatea statului; 2. (rar) a imprima un caracter naţional, [pron.'-fi-o-. / cf. fr. na-tionaliser, rus. - natîonalizirovati] NAŢIONALIZARE s. f. acţiunea de a naţionaliza şi rezultatul'ei trecere în proprietatea statului. K1 naţionaliza] NAŢIONALIZAT, -A adj. (despre bunuri) trecut în .patrimoniul statului prin naţionalizare. • (despre persoane ; şi s.) care a posedat bunuri trecute în proprietatea statului prin naţionalizare, v. expropriat. [< naţionaliza] NAŢIONAL-SOCIALISM s. n. denumire improprie, falsă semantic, pe care şi-o aroga nazismul, [pron. -ţi-o-...-ci-a-. I cf. germ. Nationalsozialismus, it. nazionalsocialismo, fr. national-socialisme] NAŢIONAL-SOCIALIST, -A adj. referitor la naţional-sociaJlismi, prtfpriu naţional-socialiismului. // s. m. f. adept al naţdonal-so-cialismuluî ; nazist, [cf. it. nazional-socia-lista, fr. national-sodaliste] ? NAŢIUNE s. f. formă de comunitate etnică-socială a : oamenilor, produs al dezvoltării societăţii pe o treaptă superioară, avînd ca trăsături definitorii comunitatea de teritoriu, NAUFRAGIA 71» a intereselor economice, a originii limbii şi culturii, o anumită factură psihică, [pron. -fi-u-. var. naţie s. f. / cf. fr. nation, it. na-zione, lat. naţio] NAUFRAGIA vb. 1. intr. 1. a suferi un naufragiu. 2. (fig.) a se ruina complet, a suferi un eşec total. [pron. na-u-fra-gi-a. p. i. 3,6 -iază, ger. -iind. / cf. fr. naufrager, lat. naufragare] ' NAUFRAGIAT, -A adj. care a suferit un naufragiu. // s. m. /. col care se găseşte pe bordul unei nave naufragiate, care a fost salvat de la un naufragiu, [pron. na-u-fra--gi-at. / '< naufragia) NAUFRAGIATOR, -OARE s.m.f. locuitor de coastă care, prin semnale false sau prin alte mijloace, provoacă naufragierea corăbiilor pentru a le jefui. [pron. na-u-fra--gi-a-. / după fr. naufriagewrV NAUFRAGI&RE s. f. acţiunea, faptul de a naufragia, [pron. na-u-fra-gi-e-. / <• naufragia1 NAUFRAGIU s.n. 1. scufundare a unei nave ; accident sau avarie care scoate o navă din circulaţie. 2. (fig.) ruină, distrugere, eşec total. .[pron. na-u-fra-giu. / < lat. naufragium, cf. fr. naufrage, it. naufragio] NAUMAHlE s. f. spectacol la vechii romani, constînd dintr-o luptă navală : loc unde se dădea această luptă. [pron. na-u-, gen. -iei. / < lat.% gr. naumachia < gr. naus — navă, mache — luptă] NAUPATlE s.f. rău de mare. [gen. -iei. / < fr. naupafhie, cf. gr. naus — navă^ pa-thos — suferinţă] NAtJPLIUS s.m. formă larvară la unele crustacee, [pron. na-u-pli-us. / < fr. nau-plius% ct. gr. naupleios — navigator] NAUSEA s.f. (liv.) senzaţie de vomă ; greaţă. :[pron. -se-a. / cf. lat. nausea, fr. nausee] -NAtJT element secund de compunere savantă, cu sensul de „care face parte din echipajul unei nave (de orice fel)", „navi-gator“. [pron. -na-ut. / cf. it. nauta, lat. nati-fa. gr. nautes] NAtfTIC, -A adj. de, pentru navigaţie, privitor la navigaţie. • (despre un sport) care se practică pe sau în apă. // element secund de compunere savantă cu semnificaţia „(de) navigaţie", „(referitor la) navigaţie". Tpron. na-u-. / < lat. natuticus, cf. fr. nautique < lat. nauta — navigator] NAUTICĂ s. f. ştiinţa şi tehnica de a conduce nave. [< fr. nautique] NAUTlL s. m. X. specie de moluscă din mările tropicale, care are corpul închis într-o cochilie compartimentată în spirală. 2. (ant.) lampă în formă de nautil. (1). • piesă de orfevrărie compusă dintr-o cochilie de nautil, montată In metal şi reprezentând o divinitate a mării. [var. nautilus s. n. / < fr. nautile, cf. lat. nautilus, gr. nati-tiZosl NAUTILOIDfiE s. f. pl. ordin de cefalopo-de fosile şi actuale, cu cochilia spiralată şi compartimentată în interior, avînd ca tip nautilul : (la sg.) animal din acest ordin, fpron. -Zo-i-de-e. sg. invar. / < fr. nauti-loldees, cf. lat. nautilus — barcă. gr. eidos - NAUTILUS s.n. v. nautil. NAUTOFON 5. n. (mar.) emiţător de sunete aeriene bazat pe vibraţia unei membrane metalice acţionate de un electromagnet, servind ca mijloc de semnalizare acustică pe timp de ceaţă. [pron. -na-u-. < fr, nautophone) NAVĂJA s.f. (rar) cuţit spaniol cu lama' lungă şi uşor curbată, [pron. navaha. / < sp. nava j a] NAVAL, -A adj. referitor la nave sau la navigaţie, [cf. i't. navale, lat. navalis] NAVARH s. m. (ant.) comandant al unei flote. [.< fr. navarque, lat. navarchus, gr. nauarchos] NAVĂ s. f. 1. nume generic dat tuturor mijloacelor sau vehiculelor de navigaţie ; vas, corabie, vapor, barcă. • vehicul aerian care zboară ; aeronavă. O ~ cosmică (sau spaţială) = astronavă ; ~ de linie *= cea mai mare navă de război, prevăzută cu artilerie grea, mijlocie şi antiaeriană, precum şi cu o cuirasă puternică ; ~-far ■= navă ancorată in locurile primejdioase unde nu se poate construi un far. 2. partea centrală a unei biserici creştine ; naos. [ NEAVENIT, -A adj. fără valabilitate socotit inexistent ; nul. [după fr. non avenu] NEBULAR, -A adj. referitor la nebuloasă ; ca o nebuloasă, [cf. fr. nebulaire] NEBOLE s. f. pl. (arhit.) element decorativ constînd dintr-o bandă ondulată care sugerează o fîşie de nord. [e » zile despre care romanii credeau că aduc nenoroc şi în care nu tratau afaceri publice. 2. aducător de nenorocire," de supărare. [pl. -aşti, -aste. 1 < lat. nefastus, cf. fr. nâfaste] NEFAVORABIL. -A adj. neprielnic, • defavorabil. r-ton] NEGATOR adj., s. m. (liv.) (cel) care neagă, care este ostil, demobilizator, [cf. fr. negateur] NEGATOSCOP s. ti. 4 ecran lumnios pentru cercetarea radiogramelor. [< fr. negato-scope] NEGAŢIE s. f. negare. © categorie filozofică care reflectă acţiunea permanentă, complexă de schimbare a calităţii obiectelor şi proceselor în cadrul mişcării universale. © judecată, propoziţie care neagă ceva (de-clarînd nevalabilă legătura dintre mai multe noţiuni). © semn grafic care arată o negaţie (în logică sau matematică). © cuvînt care dă un sens negativ unei propoziţii, [gen. -iei-, var. negaţiune s. f. / cf. lat. ne-gatio, fr. negatiari] NEGATIttNE s.f. v. negaţie. NEGLIJA vb. I. tr. a nu avea grijă de cineva sau de ceva, a lăsa în părăsire ; a omite. O refl. a nu avea grijă de propria sa persoană ; a se lăsa. [cf. fr. negliger. lat. ne-gligere] NEGLIJABIL, -A adj. care se poate neglija ; neînsemnat, puţin valoros, [cf. cfr. ne-gligeableI NEGLIJARE s.f. acţiunea de a (se) neglija şi rezultatul ei. £ fr. neo-comien] NEOCONFUCIANlSM s.n. curent filozofic apărut în China în sec. X—XIII, care cuprinde două tendinţe opuse, materialistă şi idealistă, ambele . invocînd paternitatea lui Confucius. [cf. fr. neo-confucianisme] NEOCOR s. m. 1. păzitor al unui templu în vechea Grecie. 2. preot însărcinat cu administrarea unui sanctuar Ga catolici). [< fr. neocove, cf. gr. neokoros) NEOCORTEX s. n. (anat.) porţiune din creier care constituie la o*m cea mai mare parte a scoarţei cerebrale. [< fr.. năo-cortex, cf. gr. neos — nou, lat. cortex — scoarţă] NEOCRlTIC, -A adj. referitor la neocri-ticism ; neocriticist. [cf. fr. neo-critique] NEOCRITIClSM s. n. şcoală filozofică franceză, care, inspirată de doctrina kantiană, a încercat s-o restabilească potrivit datelor speculaţiilor ştiinţifice moderne, [cf. fr. neo-criticisme] NEOCRITICIST 724 NEOCRITICIST, -A adj. neocritic. II s.m.f. adept al neocriticismului. [cf. fr. neo-criti-ciste] NEODAMOD s.m. nume dat în Sparta ilotilor liberaţi gi descendenţilor lor. [< fr. neodamode, gr. neodamodes] NEODARWINlSM s.n. orientare în biologie care nu admite intervenţia directă a factorilor de mediu şi moştenirea caracterelor dobîndite, explicînd numai cu ajutorul selecţiei dezvoltarea organelor şi a însuşirilor folositoare vieţii, [cf. fr. nio-damvinisme] NEODARWINlST, -A adj. referitor la neo-darwinism. II s.m.f. adept al neodarwinis-mului. [cf. fr. neo-darwiniste] NEODlM s.n. element din familia pămîn-turilor rare. [stique] NEOSCOLASTICA s. /. neotomism. [< fr. neo-scolastique} NEOTECT0NIC. -A adj. referitor la mişcările tectonice recente, [bf. germ. neotek-tonisch]' NEOTECTONICA s.f. totalitatea mişcărilor neotectonice. 6 parte a geologiei care studiază mişcările de formare a scoarţei terestre de la sfîrşi tul terţiarului şi pînă în prezent, [gen. -cit. / cf. germ. Neotekto-nik) NEOTENlE s.f. (biol.) persistenţa 'caracterelor larvare în starea de adult la unele animale, [’gen. -iei, / < fr. neotânie] NEOTOMISM s. n. curent filozofic idealist-obiectiv contemporan, care reînvie doctrina scolastică a lui Toma d’Aquino şi prin care se încearcă concilierea ştiinţei cu religia ; neoscolastică. [cf. fr. nâo-thomisme] NEOTOMlST, -A adj. referitor Ia neotomism. /■/ s. m. f. adept al neotomismului, [cf. Ir. neo-thomiste} NEOTIE s. f. specie de orhidee saprofită din pădurile de fagi. p< fr. nâottie} NEOUMANlSM s.n. nouă înflorire a umanismului la sfîrşitul sec. XIX. [Icf. germ. Neohumanismus} NEOUMANlST, -A adj. referitor la neo-umanism. U s. m. f. adept al neoumanismu-lui. W neouman>(ism) +'-fst]i NEOVTTALlSM s. n. curent idealist în biologie, care pretinde a se deosebi principial de vitalism-, întrucît ar fi înlocuit vechea „forţă vitală" cu noţiuni noi. fcf. fr. neo-vi-talisme] i NEOVITALlST, -A adj. referitor la neovi-talism. // s. m. f. adept al neovita!lismului. Icf. fir. ne o-vitaliste} . NEOZClC s. 71. ultima eră (grupă) geologică, care se întinde de la sfîrşitul mezozoi-cului pină astăzi şi în care se continuă cu dezvoltarea mamiferelor şi apariţia omului ; era terţiară ; cainozoic. / adj. care aparţine acestei ere. [pron. -ne-o-zo-ic. / < fr. neo-zoique, cf. gr. neos — nou, zoe — viaţă] NEPfiNTES s. n. 1. (ant.) băutură magică, luată ca remediu împotriva tristeţii. 2. plantă din Asia tropicală şi din Madagascar, ale cărei frunze, răsucite, se termină printr-o mică pungă membranoasă, unde pot cădea insecte şi mici reptile, care apoi sînt digerate de plantă. [< fr. nepenthes. gr. nepen-thes] NfîPER 5.77i. (fiz.) unitate de măsură a nivelului de transmisiune a unui semnal electric, acustic etc., reprezentînd nivelul co- respunzător unei amplificări a semnalului transmis de 2,718 ori şi egal cu 8,686 decibeli. [cf. fr. neper, it., engl. neper < J. Neper. matematician scoţian] NEPERlAN, -A adj. (despre logaritmi) in; ventat de Neper. [pron. -ri-an. pl. -ieni, -iene. / < fr. neperien] NEPERM&TRU s.n. (fiz.) instrument fra-dat în neperi pentru măsurarea atenuării unei mărimi fizice. r<:fr. nâperm&tre] NEPOTISM s.n. X. abuz de putere comis -de cineva prin acordarea de favoruri rudelor sau prietenilor săi. v. favoritism. 2. autoritate pe care o aveau în conducerea treburilor publice nepoţii anumitor papi [< fr. nepotisme, cf. lat. nepos — nepot]' NEPRODUCTIV, -A adj. ca!re nu produce, neroditor, sărac. [ ct gr. neuron — nerv, plege — lovire] . NEUROPSIHIATRIE s.f. studiul bolilor de nervi. [gen. -iei. / < fr. neuropsychia-trie} NEUROPSIHIATRU, -A s. m. f. medic specialist în neuropsihiatrie. [ct fr. neuropsy-chîatre]' TCEUROPSlHIC, -A adj. referitor la bolile de nervi. [ NIOBIU s.n. metal rar, dur şi maleabil, de culoare cenuşie ; columlbiu. [pron. ni-o-biu. / < fr." niobium, germ. Niobium, ct Niobe, personaj legendar] NlPER s. 7i. (mar.) dispozitiv de frînare pentru parîme de sîrmă. [< germ. Nipper] NlPLU Si n. tub scurt, cu sau fără filet la exterior, folosit la asamblarea a două conducte sau a altor piese tubulare. [< engi. nipple, germ. Nippelj NIRVANA s.f. stare de.fericire mistică, pe care budiştii cred că o pot obţrine prin eliberarea de grijile vieţii şi prin contopirea individului cu esenţa divină, rcf. fr., sanscr. nirwdTia] NISTÂGMIC, -A adj., s.m.f. (suferind) de nistagmus. [[pron. no-e-, / cf. fr. noâme, gr. noema — gînd, percepţie < noein — a gîndi] NOESIS s.f. (la Platon) cunoaşterea raţională a ceea ce este general şi etern ; (la Aristotel) gîndirea imtiutivă. • (în filozofia fenomenologică a lui Husserl) actul de a gîndi,. actul gîndilrii; termen care desemnează forma judecăţii, caracterul formal al enunţului, rpron: no-e-. var. noeză s. f. / cf. it., gr. noesis — percepţie, fr. noese] NOETIC1, -A adj. referitor la noetică sau la noemă. rpron. no-e-. / cf. it. noetico, fr. noâtique, germ. noetisch] NOETIC \ -A adj. (liv.) referitor la Noe şi la epoca biblică respectivă, [pron. no-e-. / cf.-it. noetico] NO ETICA s.f. studiul gîndirii; gnoseologie ; (rar) epistemologie, [pron. no-e-. / < germ. Noetik]' NOEZA s.f. v. noesis.1 NOM s.m. (ant) cîntec religios al vechilor greci penltru solist, acompaniat de citheră sau de fluier, adresat unui zeu şi alcătuit dintr-o invocaţie, o povestire mistică din viaţa acestuia şi o rugăciune, [var. nomă s. f. / ’ NOMADIZANT, -A adj. (rar) care duce viaţă de nomad. Pcf. fr. nomadisant] NO MAN'S LAND 734 NO MAN’S LAND s.n. fişie de pămint aflată între liniile cele mai înaintate ale beligeranţilor : porţiune-tampon între frontiere ; ţara nimănui r< engl; no man’s land] NOMARH s. ni. nume dat de greci guvernatorului unei nome2. r< norma, cf. fr. norme] NORMATIV, -A adj. care are putere de normă. O care hotărăşte, stabileşte reguli.// s. n. tabel care cuprinde duratele medii în care se efectuează anumite operaţii tehnice, [cf. fr, normatif, rus. normatîvnîi]' NORMATIV1SM s. n. curent în filozofia burgheză contemporană a’dreptului1 care defineşte dreptul ca o totalitate de norme independente de condiţiile sociale. T< fr. normativ i^sme] NORMATOR, -OARE s. m. f. specialist în stabilirea şi calcularea normelor de producţie. [ct fr. normateur, rus. normirovşcik] NORMA s. /. 1. regulă obligatorie, lege după care trebuie să se conducă cineva sau ceva. © (estet.) regulă, canon al creaţiei artistice. 2. totalitatea condiţiilor minimiale pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a se califica, a obţine un tiltlu. 3. criteriu, mijloc de apreciere. 4. cantitate de produse care trebuie realizată de un muncitor într-o imitate de timp. 5. numele autorului şi titlul prescurtat al lucrării, imprimate cu litere mici în colţul sting de jos al primei pagini din fiiecare coală de tipar. 6. (mat.) număr pozitiv care se asociază a-numitor mărimi matematice şi care generalizează proprietăţile, valorile absolute ale numerelor şi ale modului numerelor complexe. Tcf. lat. norma, fr.' norme, rus. norma] NORMO- element de compunere savantă cu semnificaţia „normal", „regulat", „regulamentar", „normat", „normă"/ [var. norm-. / < fr., it. normo-]< NORMOBLAST s. n. globulă roşie nedezvoltată din măduva hematopoietică, care, in cazul anemiei, poate ajunge şi în sînge. F< fr. normoblaste, cf. gr., norma — regulă, bîastos — vlăstar]; NORMOBLAST0ZA s.f. (biol.) prezenţa normoblaştelor în .sînge sau în măduva o-soasă. T< fr. normoblastose]\ NORMOClT s. tn. globulă roşie adultă, provenind dintr-un normoblast prin expulzarea nucleului ; eritrocit. Mfr. normocyte, cf. gr. norma — regulă, kytos — cel/ulă! NORMOCITOZA s. f. (biol.) existenţa în sînge a globulelor roşii de dimensiuni normale. i • •• NUMĂRĂTOR s. m. 1. termen al undi fracţii, scris deasupra liniei de fracţie, care a-rată numărul de părţi conţinute de'fracţie. 2. aparat folosit pentru numărat. ['< număra + -tor, după fr. numerateur), NUMEN', s.n. (fii.) esenţă cognoscibilă numai prin raţiune. 9 (la Kant)-a) termen folosit pentnu desemnarea lucrului în. sine; b) libertatea, nemurirea sufletului şi divinitatea. Ovar. noumen s,n. /• cf. fr. noumene, irt ncnimeno, germ. Noumenon să aibă aoedaşi numitor ; (fig.) a pune de acord puncte de vedere -diferite. fcos izolat din zona zăpezilor permanente, care străpunge calota de gheaţă. [! OBSCtJR, -A adj. 1. întunecat, întunecos. 2. (fig.) nedesluşit, neclar, vag. 3. (fig.)- necunoscut, neştiut ; lipsit de merite,: mediocru. [cf. fr. obscur, lat/ obscurus]\ OBSCURA vb. I. tr,, refl; a faoe> obscur..; a (se) întuneca. ,[cf it. obs cu fere] :,;;; ■ OBSCURANTISM s.m. stare de înapoiere culturală. © atitudine, ostilă, retrogradă faţă de răspîndirea • culturii şi a progresului, . în mase. [<;fpj obscunmtisme] - '■ . -.v OBSCURANTIST; -A adj. care ţine de obscuranifcLsm, care' oglindeşte obscurantismul. // s. m: f. adept al obscurantismului, [cf. fr. obscurantiste] OBSCURARE s. f. aaţlunea de a obscura şi rezultatul ei. [< obscura] -. . OBSCURITATE s.f. 1. întuneric, întunecime. ;• (fig.) neclaritate, confuzie. 2. (fig») condiţie; situaţie obscură, lipsă de renume; mediocritate, [cf. fr. obscurite] OBSCURIZA vb.I.tr. â face obscur.; a obscura; a camufla, [cf. fr. obscurcir] OBSCURIZARE s. f. acţiunea de a obscu-riza şi rezultatul ei. [X obscuriza] OBSECRAŢIE s.f. figură de retorică prin care 'oratorul cheamă în ajutor zeii sau oamenii. v. deprecaţie. [gen. -iei, var. obsecraţlune s. f. / cf. lat. obsecratio, fr.Vob-secration] * OBSECRAŢltJNE s.f. v. obsecraţie. OBSECVfîNT, -A adj. (despre o vale) car-o are o direcţie de. curgere contrară direcţiei de înclinare a stratelor. f< germ. obsequent] 743 OBSECVIOS, -OASA.adj. (rar) foarte respectuos, .foarte politicos ; slugarnic, preaplecat ; ’sirjsrit. [pron. -vi-os. / cf. fr. obse-quieux, lat. obsequiosus] , ■. ' ‘ OBSECVIOZITĂTE s. f. însuşirea, de a fi obsecvios ; slugărnicie ; smerenie, [pron. -vl-o/'cf..fr. obse'quiosite] . ' OBSEDA vb.I.tr. (despre idei, imagini etc.) a preocupa intens,, a urmări, a stărui în mintea cuiva. [< fr. obseder] OBSEDANT, -A adj. dare obsedează, [cf. fr. obsedant] . . ( . ' . ' OBSEDARE s.f. acţiunea, faptul de a obseda. [< obseda] OBSEDAT, -A s.m.f. om urmărit neîncetat de o idee, de o manie etc. [< obseda] OBSERVA vb. I. tr. 1. a băga de seamă, a remarca.’• a atrage atenţia, a face o remarcă, o observaţie. 2. a cerceta, a examiu na atent. • a supraveghea acţiunile cuiva ; a controla. 3. a pîndi, a iscodii., [p. i. observ 3, 6.-vă. / < cf. fr. observer, lat .observare] OBSERVABIL, -A adj. care poate fi observat. [ct. fr. observable, lat. observabilis] OBSERVANŢA s: f. (liv.) observare, respectare a legii, a normelor religioase.' • normă religioasă, [cf. fr. observance] ' OBSERVARE s. f. 1. acţiunea de â observa şi rezultatul ei'. • observaţie ((3). 2. (mii) cercetare, supraveghere a inamicului şi a obiectivelor lui în scopul obţinerii de informaţii ; observaţie. 3. (statist.) prima fază a cercetării, constînd în înregistrarea5 informaţilor cu privire la caracteristicile unităţilor unei colectivităţi - statistice; [strbnomifce, meteorologice f. etic. ; instituţia aflată în acest loaal. 2. (mii) loc destinat instalării efectivului însărcinat cu observarea r mişcărilor şi a poziţiei' inamicului, [pl. ioare‘. / cf. ît. observoire]-OBSERVATOR, -OARE adj. 1; care observă, . scrutează. • perspicace, pătrunzător. 2; prin care se atrage cuiva atenţia asupra, unor abuzuri, greşeli etc. săvirşite. //s. m. f. cel care are misiunea să observe ceva, să urmărească ceva. • persoană oficială v desemnată de un stat sau de- o organizaţie pentru a asista la lucrările unei ^ conferinţe sau ale unor organisme internaţionale,. fără drept de vot şi fără calitatea de a-şi asuma vreun angajament.;# militar care execută o misiune de observare (2). [cf. fr. observa•-tenr, lat. observator] , . r . ,1 OBSERVAŢIE s.f. 1. procedeu ăl. cunoaşterii ştiinţifice constînd în contemplarea metodică şi intenţionată a unui obiect sau pro^ ces ; cercetare, examinare, observare;, studiu.. 2. remarcă, constatare. 3. obiecţie, critică. • mustrare, reproş. 4. supraveghere. O foaie de « foaie pe care sînt notate zilnic tratamentul şi evoluţia bolii unui bolnav (în spital).; [gen. -iei, var. observaţiune. s. f. / cf. fr. observation, lat. observatio] OBSERVÂŢIONAL, -A adj. cu caracter de . observaţie, [pron. -fi-o-. / cf. engl. obser-vational] • * .OBSERVAŢIUNE s.f. v. observaţie. . OBSESIE s.f. 1. imagine, idee.care urmăreşte, pe cineva neîncetat; preocupare chinuitoare. 2. tulburare mintală provocată de o idee fixă (teamă, impulsie), [gen. Viei. var. obsesiune s.f. / cf. fr. obsession, lat. obsessio — asediu] OBSTRUCŢIUNE OBSESIONAL, -A adj. de obsesie, [pron. -si-o-. / cf. fr. obsessionnel] OBSESIONE s.f. v. obsesie. OBSESIV, -A adj. referitor la obsesii, cu carapter de obsesie ; obsesional. // adv. obsedant. [ct tr. obsessif] 1 ' OBSIDlAN s. n. rocă vulcanică de culoare roşiatică sau negricioasă, asemănătoare la aspect ou sticla topită, [pron.'-di-an. I < tr. obsidiemie], ; ‘ OBSIDIONAL, -A adj. . (ist.) referitor la asediul uniui oraş, de asediu. O (rar; despre boli infecţioase). care survine în cursul războiului de tranşee. [<3 fr. obsidional, cf. lat. obsîdio — asediu] . !. OBSTACOL s. n. 1. piedică, stavilă. 6 (fig.) opoziţie ;, dificultate,'. piedică. 2. * gard, şanţ etc. care trebuie trecut în cadrul unei competiţii sportive, [var. obstacul s. n:. / < fr. obstacle, cf. lat. bis. obstaculum]' 0 OBSTACUL s.n. y. obstacol. OBSTETRIC, -A adj. referitor la obstetrică, de obstetrică ; obstetrical. [cf. fr. obste-trique] ' OBSTETRICAL, -A adj. obstetric. [ da ~a — a ocaziona. [gen. -iei. var. ocaziune s. f. / cf. fr. occa-sion. lat. occasio] OCAZIONA vb. I. tr. (rar) a prilejui'; a da ocazha ; ,a cauza. [pron. -zi-o-. / < fr. occa-sionner] OCAZIONAL. -A adj. de ocazie, pentru o ocazie. • intimplâtor. [pron. -zi-o-. I cf. fr. occasiownel] OCAZIONALÎSM s. n. concepţie ddealişt-teologică dim sec. XVII, care încerca să în-vmgă. prin invocarea intervenţiei directe a divinităţii, inexplicabilitatea interacţiunii dintre suflet şi corp. [,pron. -zi-o-. / cf. fr. odasionnalismef it. occasionalismo1 OCAZIONALIST, -A adj. referitor la oca-zionalism*: // s.m.f. adept al ocazionalismu-lui: [pron. -zi-o-. / < fr. oocasionnaliste] OCAZIONALITATE s.f. (tiv.) caracter ocazional, [pron. -zi-o-. I cf. it. occasiona-lUă] OCAZlCNE s.f. v. ocazie. OCCIDENT s. n. apus. vest : spaţiul geografic din apusul Europei : ţările sau popoarele aflate în acest spaţiu, [pron. oc-ci-. I cf. fr. occident, lat. occidens] OCCIDENTAL. -A adj. din apus. de apus; apusean, [pron. oc-ci-. / cf. fr. occidental}-OCCIDENTALIZA vb. I. tr., refl. a da sau a căpăta un caracter occidental. [< fr. occident aii ser] OCCIDENTALIZARE s.f. acţiunea de a .(se) occidentaliza şi rezultatul ei. [.< occi-dewtaliza] OCCIPITAL, -A adj.f s.n. (os) din partea posterioare şi inferioară a craniului, [pron. oc-ci-. / < fr. occipital, cf. lat. occiput1 OCCIPtîT s. n. partea posterioară şi inferioară a craniului, care se leagă de vertebrele gitului. [pron. oc-ci-. i < fr., lat. occiput] OCEAN s. n. întindere vastă de apă sărată care acoperă suprafeţele dintre continente. O ~ planetar = ansamblul oceanelor şi mărilor globului terestru. • (fig.) întindere nemărginită; // (în forma oceano-) element prim de compunere savantă, cu semnificaţia „(referitor la) ocean “. [pron. o-cean. pl. -ne., -nuri. / cf. fr. ocean, lat. ocewnus, gr. okeanos] OCEANIC. -A adj. de ocean, privitor la ocean ; al oceanului, [pron. -cea-. / cf. fr. oceanique] OCEANlDA s.f. (mit.) nimfă a mării, la greci. [pron. -cea-. / '< fr. oceanide] OCEANO- v. ocean. OCEANOGRAjF, -A s. m. f. specialist in o-ceanografie. [< fr. oceanographe] OCEANOGRÂFIC. -A adj. referitor La oceanografie, [pron. -cea-. / cf. fr. oceamo-graphique] OCEANOGRAFIE s. /. ramură a hidrologici care se ocupă cu studiul mărilor şi al oceanelor din punctul de vedere al constituţiei fizice, al curenţilor, al florei şi al faunei lor. • ştiinţă care se ocupă cu studiul influenţei mediului marin, la diferite adin-cimi. tasupra plantelor şi animalelor marine, [pron. -cea-, gen. -iei. / < fr. oceanogrăphie, cf. gr. okeanos — ocean, graphein — a scrie] OCEANOLOG, -A s. m. f. specialist în o-ceanologie. [cf. germ. Ozeanolog} _, OCEANOLCGIC, -A adj. referitor la ocea-nologie. [cf. germ. ozeanologisch] OCEANOLOGlE s.f. ştiinţă care se ocupă cu studiul complex al oceanului planetar, [pron. -cea-, gen. -iei, l < germ. Ozeamo-loaie, cf. gr. okeanos — ocean. Togos — ştiinţă! OCEL s. m. (zool.) ochi simplu, pe care îl au anumite artropode. fr. ocelle, lat. o-celhts] 745 'OCULAR OCELOT s. 7i. (zool.) mamiler carnivor din America de Sud, avind blana gri cu puncte roşcate in cercuri negre, foarte căutată. (< fr. ocelot < cuv. aztec] OCHEADA s. f. aiuncătură de ochi (pe furiş, ascunsă) ; semn lăcuit cu ochiul. [pr-on. -chec-. / ct fr. oeillade, după ochi} OClTOClNA s.f. (biol.) hormon produs de lobul posterior all hipofizei, avînd rol in declanşarea contracţiilor uterine şi stimularea Lactaţiei. • [ c t o-. 11 • OCTA- v. o. c t o-, ' OCTACORD adj. (muz.) care are opit coarde. // s. m. liră cu opt coarde.1 [ [pron. -to-fo-. / of. it. cxîantoiafcra]'. •. ODONTOLÎT s.n. JU tartru dentar. 2. (geol.) nume dat unor micro forme concreţio-nare carstice care apar ca nişte cupe foarte .mici pe marginea unor draperii carstice. [< fr. odontolithe, cf. gr. odous — dinte, Iithos — piatră} • «. ODONTOLOG, -ă s. m. /. specialist in o-dontologie. [,] OMEO- v. homeo-. OMEOMORFlSM s.n. v. homeomor-fd,sm. .. OMEOZA s. f. (lit.) folosire impropie, figurata, a unui verb, eventual însoţit de determinaţii săi, în virtutea unei asemăinări între fenomene, [pron. -me-o-. / cf. fr. horn eose < gr. homoiosis — asemănare]' OMERIC, -A adj. v. homeric. OMFAL-v. omfalo-. OMFALECTOMlE s.f. (med.) rezectie a ombilicului, [gen. -iei. / '<î fr. omphalecto-mie} . ' OMFALIC, -A fldj. ombilical. [< fr. om-phalique, cf. gr. onvphalos — ombilic] OMFALlTA s. f. (medi) inflamaţie a regiunii ombilicale. [<£r. onvphalite]. OMFALO- element prim- de compunere savantă, cu semnificaţia „(referitor la) ombilic**. [var. onvfal/ < fr. omphaho-, cf. gr. omphalos]! OMFALOCfiL s. n. (med.) hernie ombilicala. [< fr. omphalocele, cf. gr. omphalos — ombilic, kele — hernie] OMFALORAGÎE s. f. (med.) hemoragie ombilicală. [gen. -iei. / < fr. omphalorra-Qie) OMFALOTOMlE s.f. (med.) secţionare a cordonului ombilical. [ ( ONDULATOR s. n. aparat pentru înregistrarea semnalelor telegrafice prin deviaţia unui ■ ac indicator. [i< fr. andulateur] ONDULATORIU, -IE adj. care se propagă in formă de unde. [pron. -riu. / cf. fr. on-dulatoire, it. ondulatorvo]\. ONDULAŢIE s.f. 1. mişcare lenită, asemănătoare cu aceea a valurilor,; ondulare. 2. buclă, cută. • totalitatea undelor şi a cutelor rezultate in urma ondulării părului, [gen. -iei. / var. ondulaţiwne s. if. / cf. fr. ondula-tion, it. ondulazvonel ONDULAŢItJNE s./, v. ondulaţie. ONDULfîU s.n. ondulaţie (2). [pron. -leu. / cf. fr. ondule]\ ONDULOGRÂF s. n. aparat pentru recep-ţionareia şi înregistrarea1 semnalelor telegrafice după codul. Morse. [!<3 ondula + -graf] ONDULOR s. n. aparat ou ajutorul cărulia se obţine un curent alternativ dintr-un curent continuu, [cf. fr. onduleur]\ ONDULOS, -OASA adj. care formează on-dulaţiuni, sinuozităţi, [var. undulos, -oasă I < Ir. on&uleux]] ONDULOZITATE s.f. însuşirea' de a fi ondulos. T< ondulos *f -itate] O NERAR, -A adj. (op. onorar) care e-xercită în mod real o funcţie. FO fr. onârai-re, lat. onemrius]l » ONEROS, -OASA adj. costisitor, Împovărător, apăsător; dezavantajos. O (jur.) cu titlu ~ = cu condiţia de a suporta1 .anumite cheltuieli sau sarcinlk [--ie adj. / cf. 'fr. honoraire] ONORARE s. f. (rar) faptul de a .‘ onora. î< onora) " ONORÂRIU s. 7i. sumă oferită pentru un serviciu prestat de o persoană ou profesiunea liberă (avocat" medic etc.). // adj. v. onorar. Dpron. -Tiu, var. onortvr s. n. I cf. fr. honoradres, Lat honorartum] • ONORIFIC, -A adj. 1. care aduce o 'distincţie, onoruri, fără insă a atrage după sine avantaje sau profituri. materiale. 2. căruia i s-a acordat un titlu în semn de-respect, de consideraţie ; de onoare. [.< fr. honorifique] ONTIC, -A adj. referitor la existenţă, la realitatea obiectivă ; .existent independent de om. [< fr. ontique, cf. gr. on — fiinţă] ONTO- element prian de compunere savantă cu sensul de „fiinţă", „existenţă". C cf. gr. on — fiinţă, gane — naştere]1 ONTOL0G, -A s.m.f, ontologist. [cf. it. ontologo] * ONTOLOGIC, -A adj. referitor la ontologie. [? OP-ART loc s. (arte) curent în arta plastică modernă, derivat din constructivism, a cărui tendinţă principală este sporul de a-tenţie acordat obţinerii unor valori şi efecte optice ale obiectelor in mişcare sau rezultate din mişcarea privitorului faţă de ele, ca şi a formelor in sipatiu, prin folosirea de linii, forme geometrice, uneori repetate uniform, însă cu variaţii de ton, neaşteptate modificări de ritm etc. [< engl. op-arf| OPAXÎT s. n. geam turnat in plăci, translucid, colonat, care serveşte la cap tuşi rea pereţilor. [Var. opaxită s. f. / < germ. Opaxit (gl-ass), nume comercial]* OPAXlTA s.f.v. opaxit. OPEN s. <7i. (sport) competiţie dieschisă pentru orice categorie de sportivi ; (îti tenis) turneu la care participă deopotrivă profesionişti şi neprofesionişti. [pron. oupn. pl. -uri. / < engl. open — deschisT OPEN-MARKET s. n. (ec.) 1. piaţă de mărfuri unde sînt admişi orice cum'păi âtori şi vînzători. 2. tehnică de intervenţie pe piaţa monetară, constînd în cumpărarea sau vin-zarea de titluri prin banca de emisiune, [pron. oupn mârkit. / < engl. open-market — piaţă deschisă]' OPERA vb. I. 1. tr. a face, a realiza, a efectua (ceva). 2. tr. a lucra cu..., a face calcule. 3. tr. a face o operaţie chirurgicală. 4. tr. a face o operaţie comercială, financiară etc. 5. intr. a executa mişcări strategice. 6. tr. (argotic) a fura, a sparge ; a buzunări. [< fr. operer, it. operare] OPERABIL, -A adj. care poate fi operat (in bune condiţii), [cf. fr. operable, it operabile] OPERANT, -A adj. cu efect, eficace. Pct fr. operant]' OPERA OMNIA loc. s. totalitatea operelor unui autor reunite într-o ediţie, un volum etc. ['< lat. opera omnia — toată opera] OPERARE s.f. (rar) acţiunea de a opera şi rezulitatul ei. fl< opera] OPERAT, -A adj. căruia i s-a făcut o operaţie (2). // s. n. (liv.) lucrare, operă, acţiune, comportament. tJ s. m. f. persoană ca're a fost supusă unei intervenţii chirurgicale. [< opera] OPERATIV, -A adj. 1. care acţionează repede ; expedi'tLv, activ ; eficace. 2. referitor la diverse operaţii, fcf. fr. opâratif] OPERATIVITATE s.f. calitatea de a fi acti-v. expeditiv ; eficacitate. [< operativ 4--itnte. duoă rus. overativiwslH] OPERATOR, -OARE s.m.f. 1. persoană calificată care supraveghează funcţionarea u-nui aparat sau a unei maşini. 2. care operează ; chirurg. 3. cel care mînuieşte aparatul filmat la fotografiere sau la proiectare. // s. m. 1. simibol folosit în operaţiile matematice (numere, funcţii, vectori etcO. care se găseşte indicat in dreapta. 2. organ al unui calculator care efectuează operaţii aritmetice sau logice. 3. (biol.) eîement genetic care controlează acţiunea a două sau a mai multor gene structurale legate-de-a Iun- 757 OPIU gal unui cromozom ; genă operatorie. 4. (mat.) funcţie, aplicaţie. • funcţie al cărei argument este constituit din altă funcţie. • (log.) conectiv. rcf. fr. operateur, lat... operator — care acţionează asupra cuival OPERATOR, -OARE adj. v. o p era to-riu. f ,ii OPERATORIE s.f. (rar) meseria de operator cinematografic. [< operator 4- -ie] OPERAT0RIU, -IE adj. 1. (Uv.) referitor la operaţii chirurgicale ; de chirurgie. 2. (biol.) referitor la operator. Dpron. -riu. var. operator, -oaire adj. / cf. fir. operatoare, lat. operatorii^]' OPERAŢIE s. f. 1. activitate îndreptată către atingerea unui anumit scop ; lucrare, ac-ţiurie. 2. intervenţie chirurgicală asupra unui organ sau asupra unui ţesut bolnav cu ajutorul unor instrumente speciale. 3. ansamblu de mişcări .strategice ale unei armate. 4. efectuarea unor tranzacţii financiare sau comerciale ; înregistrarea’ acestora într-un registru. 5. (mat.) funcţie definită .pe un produs cartezian, cu valori in al't produs cartezian. O ~ algebrică = operaţie definită pe un produs cartezian fim.it. • executare a u-nui anumit calcul asupra unuia- sau mai mu'ltor numere. Pgen. -iei. var. operaţiune s. f. / cf. fr. operation, it. operazbone, rus, ojteraţiba, lat. operatio] . OPERAŢIONAL, -A adj. 1. referitor la o-p era ţii ; de operaţii. O care permite a efectua în condiţii optime unele operaţii. O cercetare ~ă — 'tehnica analizei unei probleme administrative, • comerciale, industriale sau logice prin metoda matematică. 2. (rar) referitor la operaţiile militare, rpron. -ţi-*o-. / cf; fr. operationnel, engl. operaţional] OPERAŢIONALlSM s. n. 1. concepţie filozofică potrivit căreia un concept. ştiinţific trebuie înţeles ca o senie de operaţii. 2. modalitate metodologică care pune in evidenţă funcţia operatorie, instrumentală a conceptelor şi teoriilor, ştiinţifice; operaţionism. Tpron. -ţi-o-. / W it. operaziortalismo, cf. fr. operationnisme] OPERAŢIONALITATE s.f. 1. însuşirea de a atinge un anumit scop. 2. proprietatea de a interveni promipt în «rezolvarea unei probleme. • caracterul a ceea ce est-e operaţional. fpron. -ţi-o-. / cf. it. operazionalită] OPERAŢIONfSM s. n. 1. tendinţă a unor psihologi americani care concep psihologia ca un studiu ^ai1' operaţiilor de 'comportament, negii jirid datele neexteriorizate ale conştiinţei. 2. operaţionalism. [pron. -ţi-o-. / < cf. fr. operationnisme, americ. operaţionism, it. oprr''"inni*rno] OPERAŢITÎNE s.f. v. operaţie. OPERA1 s.f. 1. acţiune, lucrare, flaptă, lucru. 2. lucrare originală in domeniul artelor plastice, ăl literaturii, al ştiinţei etc. • ansamblul scrierilor, al lucrărilor unu!i scriitor, ale unui om de ştiinţă^ ale unui pictor, ale unui sculptor etc. 3. (mar.) ~ vie — corpul unei nave dedesubtul liniei de plutire ; carenă ; ~ moartă — corpul navei deasupra liniei de plutire. f s. m. f. (locuitor) al u-nui opidum. r<^ lat bppidamvs]' OPIDUM s. n. (ant.) aşezare ; omenească romană fortificată ; centru economic, politic, religios şi mWiitar. constituind un început de oraş. [scris şi oppidum. var. opid s.n. / < fr.. lat. oppicfuml -OPlE element secund de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) vedere". T< fr. -opie, it. -opba. cf. gr. -dj., s. m. f. (persoană) care abuzează de opiu. ir< fr. optomanel OPIOMANÎE s. f. abuz de opiu. [gen. -iei. / < fr. omomanie]' OPISTO- eflement prim de compurj^ire savantă cu semnificaţia „în spate". „înapoi”. [ atacat în justiţie, făcîmdu-se opoziţie. [d. fr. opposablel OPOZABILITATE s. f. faptul, însuşirea’ de a fi opozabil/ [cf. fr* opposadiliti\ OPOZANT, -A s.m.f. 1. oponent. 2. cel care face parte dintr-un partid de opoziţie. C< fr. opposan.fl OPOZITlV, -A adj. (rar) opoziţional, [cf. fr. oppdsitif]: ’ - ' OPOZIŢIE s. /. I. 1. raport care se stabileşte între două lucruri sau două situaţii opuse, contrare ; contrast .# raport de excludere între două noţiuni sau judecăţi, stabilit după anumite criterii. • diferenţă (fonetică)' între două’ unităţi lingvistice. 2. împotrivire, opunere. 3. poziţie pe care o ocupă un astru cind Pământul se află intre el şi Soare ; poziţia a două corpuri cereşti care se află la o distanţă de 180 de grade pe bolta' cerească' unul faţă de celălalt: II. (in ţările capitaliste) grup politic parlamentar -potrivnic, partidului cam se află la putere ; -(p. ext.). (politică .pe care o , practică acest grup. < rgen. -iei. ;var. opozlţiune s. f. J cf. fr. opposition, rus. opoziţiia, lat. opp'osifio] OPOZIŢIONAL,, -A adj. de, opoziţie. O pnopoziţie ~ă (şi s.f.) propoziţie^circumstanţială care se opune conţinutului regentei, [pron. -ţi-o/ cf. fr. oppoşitionnel, engl. oppositionall OPOZIŢIONlST, -A adj.. 1. opus, ^contrar. 2. care face politică de opoziţie. ; rpron. o-. I et incertă] > OPOZIŢItJNE ‘ s./. v. opoziţie. OPPIDUM s.ti. v. opidum. ' OPRESrDNE s. f. asuprire, împilare, oprimare. [pron. -si-u-. / cf. fr. oppressiion, lat. oppresio] OPRESIV, -A adj. care oprimă ; asupritor» îmipilator. []< fr. pppressifJ OPRESOR, -OARE adj. asupritor. II s.m.f. cel care oprimă, [cf. fr. oppresseur] . OPRIMA vb. J. tr. a asupri ; a împila- Pp. i. joprim. I < fr.. opprimer% it. opprimere] OPRIMANT, -A adj. (liv.) apăsător; [cf. fr. opprimant1 OPRIMARE s. f. acţiunea de a oprima şi rezultatul ei ; asuprire. p< oprima]\ OPROBRIU s. n. (liv.) atitudine de dezaprobare, de profund dispreţ al societăţii faţă de fapte nedemne sau faţă de oameni-josnici, nedemni, mişei. [pron. -briu, l lat -opprobrivm, cf. fr. oppro'bre] OPSIURlE s.f. (med.) eliminare întârziată a urinei, după mese ca-urmare a întîr-zierii absorbţiei intestinale, [pron. -psi-u-ri-e. gen. -iei. / < fr. opsiurie, cf. gr. opsios — m întârziere,' ouron — urină] OPSOMAN, -A s.m. f. cel care suferă de opsomanie. [< fr. opsomane] 1 • OPSOMANlE s.f. .particularitate morbidă datorită căreia anumite persoane nu pot suporta decît anumite alimente, [gem. -iei. /■< fn. opsomanie, cf. gr. opson — aliment, mania — maniei OPSONIC, -A adj. .referitor la opsonina. O indice ~ = grad de imunitate.1 [cf. fr. op-sonique, it. opsonico] OPSONlNĂ s. f. substanţă injectabilă. extrasă din seruri imune care are capacitatea de a activa fagocitoza leucocitelor. [fcf. fr.t it. opsonine] OPTĂ vb. î. intr. a .face o alegere între mai multe lucruri, persoane sau situaţii,, care nu se pot .obţine sau face :în acelaşi timp. [< opta] _ OPTATIV, -A adj. care, exprimă, o dorinţă. O (gram.) mod ~ (şi s.n.) = mod care exprimă o acţiune dorită : propoziţie ~ă.(şi f-) — propoziţie care exprimă o . acţiune sau o stare a cărei realizare este. dorită, [cf. fr. optatif, lat. optativus] OPTAŢIE s. f. figură-retorică prin care se exprimă o dorinţă, sub formă cta exclamaţie, [gen. -iei. 1 < fr. optation, lat. optatio1 OPTIC, -A adj. referitor la vedere, de vedere ; în legătură cu optica. O centru:.~ = punct pe axa unei lentile către care tind punctele ei principale şi nodale şi.prin !care poate trece o rază de lumină nedeviată. [i< fr. optique, cf. lat. opţicus] ... OPTICA s.f. l. ramură a fizicii care studiază lumina şi fenomenele luminoase şi vizuale. 2. (fig.) .asţect particular al unei idei; 759 ORATORI AN punct de vedere, concepţie, pcf. lat. optica, germ. Optik, fr. optique] OPTICI AN, -A 5.771./. specialist în lucrări practice de instrumente optice.* • fizician specialist în optică. [pron. -ci-an. pl.'' Meni, -iene. / cf. fr. opticieml • OPTI-CITATE s.f. (rar) calitatea de a bate la ochi sau de a plăcea ochilor. Tcf. fr. op-Hcitâ 1 OPTIM, -A adj. cel mai bun ; minunat, excelent, grozaiv. // s.n. ~ de-vegetaţie = regiune în care» o specie forestieră se -dezvoltă ’ în cele mai bune condiţii de vegetaţie. T< lat. optimuSi superlativ al lui bonus — bun. cf. fr. optime; it. ofîîmo] OPTIMAL, -A' adj. (liv.) (care are caracter) optim, referitor la calităţile,: condiţiile optime. Tcf. fr. optimal, it. otHrrtale1 OPTIMfiTRTJ s. ;n. (tehn.) instrument de precizie pentru măsurarea dimensiunilor pieselor. [< fr. optim&tre\ OPTIMISM' s. n.'. (op. pesimism) atitudine. concepţie â ţinui om care priveşte încrezător viaţa, viitorul, rcf. fr. optimHsme, germ. Optimismus] OPTIMIST, -A adj., s.m.f. (om)',; care manifestă optimism. [< fr. optimiste] . OPTIMIZA vb. I. tr. a alege si a aplica soluţia’cea mai biimă (optimă) dintre toate soluţiile posibile. \'<:tr.op'ţimiser], OPTIMIZARE s.f. acţiunea deja optimiza şi rezultatul ei. • (mat.) raţionament sau calcul care permite a găsi .valorile: unuia sau mai multor parametri coresounzînd maximului unei, funcţii. p< optimiza],■,., OPTO- element prim de compunere sa-vantă.cu semnificaţia „(referitor la) vedere". P< orator + -ic) ORATORIE s. f. arta de a întocmi şi de a tine discursuri ; elocventă ; oratorism, retorică. [gen. -iei. / < lat. oratoric, cf. it. oratoria} ORATORISM s. n. (liv.) oratorie, [et. incertă] ORATORIU s.n. 1. edificiu (capelă, paraclis, încăpere etc., situate de obicei în mănăstiri, biserici) rezervat reuniunilor făcute pentru rugăciuni. O ordinul Q~lui « ordin călugăresc: catblic de „buni vorbitori44, întemeiat la Roma în sec. XVI de Pîhilippo de Neri. 2. (muz.) lucrare vocal-simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică pentru cor, solişti şi orchestră ; (p. restr.) cantată. 3. (tel.) denumire a mai multor ordine şi asociaţii religioase, [pron. -riu. / cf. lat. oratorium, dt. oratori o, fr. orafovre] ORA s. /. 1. diviziune a timpului egală cu a douăzeci şi patra parte dintr-o zi ; ceas. 2. moment, timp pnecis (cind cineva poate face ceva, poate fi primit undeva etc.). 3. curs, lecţie (de o oră). [:<3at. hora, cf. it. ora, fr. heure]< ORBICULAR, -A adj. rotund, care descrie o circumferinţă, circular ; orbiculat. • (s. 771.) muşchi circular plasat in jurul pleoapelor şi buzelor, acţionând asupra lor. [cf. fr. orbiculaire, lat. orbicularis] ORBICULAT, -A adj. orbicular. [cf. fr.cr-bicicle, lat. or.fticulatus] ORBILIANlSM s.n. (liv.) folosire a pedepselor corporale in educaţie, rpron. -li-ar'. / < fr. orbiliartisme, ct Orbilius, educatorul lui Horatiu, pe care poetul îl numea „biciui-torul“J ORBITAL, -A adj. 1. referitor la orbita u-nui corp ceresc. • (despre un mobil) care parcurge o orbită. 2. al orbitei ochiului ; or-bitar. [cf. fr. orbital} ORBITAR, -A adj. de (la), din orbita o-chiului ; orbital (2). [tf. fr. orbitaire] ORBITA s.f. 1. traiectorie închisă a unui corp ceresc. • (mec.) /traiectorie închisă parcursă de un mobil, de un electron. 2. cavitate osoasă a craniului- în care este aşezat ochiul. 3. (fig.) sferă de activitate ; sferă de influentă. [< fr., it. orchestri-no} ORCHESTRI0N s. n. instrument muzical in formă de orgă sau de pian, cu două sau mai multe claviaturi, [pron. -tri-on. I < it. orchestrion, germ. Orchestrion] ORCHESTRIONET s.n. instrument muzical cu manivelă, care execută muzică înregistrată pe benzi1 de carton perforate, .[pron. -tri-o-. I .< orchestrion +. -et) , ORCHr- v. or h i-. ORCHIDACEE s. f. pl. v. o rîi i d a c e e. OUCHIDEE s. f. pl. v. orhide e. ORCHIO- v. orhi-. ORCHITA «./. v. orhită. ORDALIE s. f. probă judiciară in evul mediu, constând in supunerea Ia diferite încercări (foc, apă fiartă etc.). [gen. -iei. / < fr. ordalie, ct frank. ordal — judecată] ORDEOLTJM s.n. orgelet. [pron. -de-o-. var. hordeolum s. n. / cf. lat. hordeolus — bob de orz] ORDIN s.n. 1. poruncă ; comandă, 2. comunitate catolică de călugări, care se supuneau anumitor reguli ; cin,. tagmă. • comunitate de cavaleri călugări; din evul mediu. • societate, astociaţie in care cineva era primit în semn de onoare. 3. decoraţie ; distincţie conferită' de stat. 4. dispoziţie de plată (a unei sume etc.). 5. (biol.) grup intermediar între clasă şi familie. 6. sistem de arhitectură ale cărui elemente sînt dispuse şi proporţionate după anumite reguli, incit să alcătuiască un tot armonios. 7. rang, categorie. v. ordine. O de prim ~ = de prim rang, excelent. 8. de ~ ■ = de natură..., cu caracter... [<3 lat or do, cf. it ordine] ORDINA vb. J.tr.f reifl. a (se) ordbna. [< it. ordinare} ■ ţ ORDINAL, -A adj. care indică ordinea, rangul. O numenal ~ = numeral oare arată ordinea, locul într-o serte. [cf. fr. ordinal, lat ordinalis] ORDINAR, -A adj. 1. comun, obişnuit. O (mat.) fracţie ~ă — raport între două numere întregi. 2. inferior din punct de vedere calitativ ; rău. prost. • vulgar, scirbos ; josnic. Fcf. fr. ordinaire, lat ordinarius] ORDINARE s. /. ordonare. f< ordina]; ORDINATOR s.n. calculator electronic. [■< fr. ordinateut] ORDINE s.f. 1. dispoziţie, aranjament al unor lucsruri, al unor fapte,* făcut după anumite reguli etc. ; organizare. înşiruire. O ~ de ti = program care cuprinde chestiunile ce urmează să fie discutate într-o şedinţă. •2. rinduială, regulă, disciplină. 3. orinduire. regim, organizare (socială, economică etc.). .[gen.. -nii. var. ordin s. n. / cf. lat. ordo, it. ordine] ORDINOGRAMA s.f. (cib.) organigramă funcţională, dedusă din algorigramă, cuprin-zînd un lanţ de operaţii sau' de funcţii ce urmează a fi efectuate cu ajutorul programului destinat ordinatorului, [cf. fir. ordino-gramme] ORDONA vb.I.tr. 1. a porunci, a dispune, a comanda. 2. a orindui, a aranja, a rindui. [p. i. ordon şi -rcez. f < fr. ordonner] ORDONANŢA vb.I.tr. a elibera un ordin de plată (a unei sume). [< = cuprinderea unei noţiuni in sfera unei alte noţiuni mai generale. D< ordona] ; ORDONAT. -A adj, dispus, aşezat în ordine. • bine îngrijit, pms la punct. [;< ordonaJ ORDONATA s.f. una dintre cele două coordonate (eea vierticală) care servesc pentru a determina poziţia unui punct. O ~ balistică — înălţimea unui punct de pe traiectoria unui proiectil in raport cu linia de o-chire. [cf. fir. ordonnee] ORDONATOR, -OARE s. m. /. cel care are dreptul să dispună de fondurile bugetare a-probate prin planurile de cheltuieli ale unei instituţii*. [Kfr. ordomva^eur] ORDOVICIAN s. n.. (geol.): a doua perioadă a paleozoicului, între camibrlan şl silu-riăn. U adj. care aparţine acestei perioade, [pron. -ci-ari. pl. -icni, -iene. /* < fr. ordo-vicien] . '' ORDURlE s.f. (liv.) murdărie, gunoi. • (fig.) obscenitate, [cf. fr. ordure) . ORDURIER, -A adj. (liv,) murdar, obscen. [pron. -A’-er. / < tr. ordurier] ORE s.f. monedă divizionară în Danemarca, Niowegia şi Suedia, valorând a suta parte dintr-o coroană. [‘, fiinţă. 2. (fig.) ceea ce se prezintă, funcţionează ca un tot unitar ; organizaţie. C< fr. orffdnisme] ORGANlST, -A s. m./. cîntăreţ la orgă. [;< fr. orgmiste. germ. Orţjanist] OROANlT s. ’n. (biol.) fiecare dintre elementele care alcătuiesc celula vie. [pl. -te. / fr. organite] ORGANIZA vb. J. tr. a orîndui, a aşeza, a coordona situaţia, lucrările, activitatea ORGANIZABIL 762 unul stat, unei instituţii, unui grup social etc. în aşa .fel. incit să funcţioneze organic, lucrind după un plan adecvat la îndeplini-rea unui anumit scop. O a pregăti temeinic o acţiune etc. • refl. a proceda metodic şi ordonat în acţiunile sale.. [of; fir., organiser, it; orgdnizzatre]' ■> ORGANIZABIL, -A adj. care poate fi organizat. [cf. fr. organisable]' ORGANIZARE s. f. acţiunea de a organiza şi rezultatul ei. [:< organiza]■ ■ ORGANIZATOR, -OARE adj., s. m. f. (cel) care organizează (ceva), [cf. fr. organisa-teur) ORGANIZATORIC,' .-A adj. referitor la organizare, de’ organizare. organizator + -ic, după rus. organizaţionîi] ORGANIZAŢIE ‘s. /. 1. asociaţie, instituţie socială care. reuneşte oameni 'cu preocupări şi uneori .cu concepţii comune, constituită pe baza unui regulament, a unui-’statut etc. in vederea depunerii unei acti-vităţi organizate şi realizării unor scopuri comune. O ~ de bază = unitate organizatorică fundamentală a Partidului Comunist Român sau a Uniunii Tineretului Comunist alcătuită din cel puţin trei membri. 2. orînduire, organizare, ordine, rînduială. [gen. -ici. văr. orga-nizaţiune s. f. / cf. fr. organisation, rus. or-ganizaţiia, germ. Organisation] ... ORGANIZAŢIONAL, -A adj. referitor la organizare, de organizare ; referitor la organizarea politică: ’ [pron. -ţi-o-, / cf. fr. or-ganisationnel] ' . ORGANIZAŢIUNE s. f. v.' organizaţi e. .. ; . ORGANO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la un) organ“, „organism" [var. organi-, / fr., it. organo-, cf.( gr. organon1 . ORGANO GEN, -A adj. (biol.; despre elemente) .care intră în compoziţia substanţelor organice animale sau vegetale., • (despre roci) de origine organică. [< fr. organogene, cf-, ga organon — organ, genncŢi — ă naşte] ORGANOGENEzA s. f. (biol) proces .de formare a organelor în timpul dezvoltării individuale a organismelor,; dezvoltare ;’a unui organ ; organogenie. ['• op. c 1 i n o s t a t i c) care se producie numai- în poziţie verticală. [< fr. orthostatique, cf. gr. orthos — drept, statikos — care ,stă] . • ■ * s ■ ORTOSTATlSM s. mi '• poziţia verticală; în picioare, a corpului. [.. . ■ OSC AR s. n. ’ premiu cinematografic «acor-dat de Academia Statelor Unite şi constînd dintr-o statuetă de aun, care se atribuie anual, la Hollywood, celor mai mari talente 767 OSOLOGIE ale anului. [lier\ OSPITALITATE s.f. însuşirea de a fi ospitalier. • primire, găzduire bună. [cf. fr. hospitalvte] OSRAM s.n. (tehn.) aliaj de osmiu şi wolfram, folosit la fabricarea filamentelor de becuri electrice cu incandescenţă. [< germ. Osram. cf. os(miu) + (malf)mmr\ OSSIA s. f. (muz. ; ca indicaţie de execuţie) variantă admisă. [. hostilite, lat. hostititas] OSTINATO adj. invar. (muz. ; ca indicaţie de execuţie) care se repetă. de mai multe ori ; cu tenacitate, tenace. // s.m. basso ~ v. b a s s o. L'< it. ostinato — încăpăţînat] OSTlOLA s.f. 1. (bot.) orificiu microscopic la frunze prin care se face schimbul de gaze cu atmosfera. 2. (geol.) revărsare de materie semtlichidă forimlînd muşuroaie de noroi în regiunile peiigliaciare cu îngheţ peren. Opron. -ti-o-. / '<■ fr. ostiole, cf. lat. os-tiolum] Ostium s. m. v. o s t i e2. OSTRACIilE s. /. pl. subordin de animale lamelibranhiate, avind ca tlip stridia ; (la sg.) animal din acest subordin, [pron. -ce-e. sg. invar. / < fr. ostmcees, cf. gr. ostrakon — scoică, cochiliei OSTRĂCHION s.n. v. ostracon. OSTRACfSM s. n. (în Grecia antică) alungare, îndepărtare • temiporară a unui ce'tăţean din viaţa publică, pe care o hotăra poporul prin vot scris pe o scoică ; ostracizare. • (fig-) proscriere ; exilare, excludere. [u ; ovoid. Kfr. oviforme, cf. lat. ovum —.ou, forma — formă]* , OVIGfîN, -A adj. (biol.) care produce oul. T< fr. ovigene]' OVÎN, -A adj. referitor la oi sau la capre. // srf. pl: subfiamilie a rumegătoarelor, din care fac parte oaia şi capra ; (la sg.) a-nimal din această subfiamilie. [cf. fr. ovin, lat. ovinus]' ' OVIPAR, -A adj.% s.n. (animal) oare.se înmulţeşte prin ouă. [î PAHIVAGINlTA s.f. (med.) vaginită caracterizată prin hipertrofia papi lei or mucoasei;. f<5 fr. pachyVaginiteX PAHLAV! s.f. (lîngv.) limba pensană vorbită intre sec. III şi IX, pentru care se -folosea un alfabet semitic, .[var. pehlevi s. f. / Hnus]< PALÂDIU1 s. n. metal alb-argintiu din familia platilnei. fpron. -diu. var. paladium s. n. / lpateuf] PALPAŢIE s.f. (rar) palpare. [gen. -iei. var. palpaţiune s, f. / cf. fr. palpation,. lat. palpat io] PALPAŢItJNE s.f, v. p a 1 p a ţ i e. PALPA s. /. (zool.) fiecare dintre cele doua organe in; formă de apendice mobil aşezate sub maxilarul inferior la artropode şi crustacee, cu care acestea pipăie alimentele, [var. palp s. m. 1 ,< îr, palpe]' PALPEBRAL, -A adj. referitor la pleoape, al pleoapelor. [.< fr. palpebral, cf. lat. pal-pebra — p. / < lat. panari-cium, cf. fr. panarte]\ PANAŞ s. n. smoc de pene (colorate) care împodobea odinioară coiffiul sau chipiul militarilor ; penaj. [pl. -şuri. / < fr. panache, cf. it. pennaccto — penajl PANAŞtJIRA s. /. (bot) decolorare a frunzelor verzi, datorită lipsei unor substanţe minerale din sol sau in urma ajtacului virusurilor. Kfr. panadhure]' PANATENAlC, -A adj. referitor la pana-tenee. [pron. -na-ic. / < fr. panathenaîqueJ PANATENEE s. f. pl. (ant.) serbări care se celebrau la Atena în cinstea zeiţei1 Paillas Atena, protectoarea cetăţii, ou care prilej aveau loc întreceri la alergări, lupte, aruncarea discului, curse de care, precum şi întreceri între poeţi, cînjtăreti şi muzicanţi, [pl. -ne-e-. / !< fr. panathenees, cf. gr. pan-athenaia] PÂNĂ s.f. 1. oprire accidentală a funcţionării unei maşini, a unui autovehicul, determinată de defectarea unei piese, de lipsa combustibilului etc. O a rămîne în ~ = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situaţie (materială) jenantă ; a nu avea bani. 2. (mar.) orientare a velelor unei nave cu pinze astfel încît să se opună vintului şi să rămină pe loc ; oprire a unei corăbii. Ppl. pane, pene. I < fr. panne\ PANCAL.ISM s.n. dootrină filozofică care subordonează întreaga realitate categoriei frumosului. p< fr. panacalisme, cf. gr. pas — tot, kalos — frumos] PANCARTA s.f. bucată mare de hîrtie, de pînză sau de tablă care cuprinde o lozincă, un anunţ etc, [>< fr. pancarte\ PANCOSMÎSM s. n. doctrină filozofică după care lumea este tot ceea ce există, neginidu-se realitatea trancendentă. [*< fr. pancosmisme, cf. gr. pas — tot, kosmos — univers] PANCRATLÂST s. m. atlet care practică pancraţiul. [pron. -ti-ast. / < fr. pancra- . tiaste] PANCRAŢIU s. n. exerciţiu atletic la greci, compus din trintă şi pugilat. Ppron. -ţiu. / < fr. pancrace, cf. gr. pankration < pas — tot, kratos — forţă] PANCREAS s. n. glandă situată intre ficat şi splină, avînd o secreţie externă, necesară digestiei, şi una hormonală, necesară pentru reglarea zahărului din organism. Tpron. -crc-ns. / < fr. pancreas, cf. gr. pankreas] PANCREATECTOMlE s.f. (med.) extirpare chirurgicală a pancreasului, [gen. -iei-/ < fr. pancreatectomie, cf. gr. pankreas — pancreas, ektome — exciziel PANCREÂTIC. -A adj. referitor la pancreas, al pancreasului, rcf. fr. pancTeatique] PANCREATICOTOMlE s. /. (med.) pan-creatotomie. [gen. -iei. / < fr. pancreatico-tomie] PANCREATlNA s. f. substanţă extrasă din pancreasul animalelor şi folosită ca medicament în tratamentul tulburărilor intestinale. 0 -timpul cărora se serveau mese publice. [K fr. pandemes, cf. gr. pas — tot, demos — popor] PANDfîMIC, -A adj. cu caracter de pan-demie. [cf. fr. pandemique]i PANDEMÎE s.f. boală care atacă aproape toată populaţia unei regiuni1, a -unei' ţări. etc. lgen. -iei. / ,<• pandemie, cf. gr. pas — tot, demos — .popor]1 PANDEMONIU s.n. (mit.) loc imaginar situat în infern, .unde se presupunea că se adună demonii ; adunarea, sfatul demonilor. • (fig.) adunare de bandiţi, de oameni răi1, de sceleraţi. s[pron. -niu. / < fr. pandemo-nium, cf. gr. pas — tot, daimon — demon] PANDIT s. m. titlu dat savanţilor, învăţaţilor etc. brahmani din India. [Kfr. pandit, sanscr. pandita]' PANDORA s. f. instrument muzical cu coarde ciupite, care se folosea mai ales in sec. XVI-XVII. [.< fr. pandore, lat. pandura, gr. pandoura] PAN£ adj. invar, (despre carne, caşcaval etc.) prăjit în grăsime după ce a fost dat prin făină, ou şi pesmet. P-cul. fcf. fr. p'anicule] PANlCULĂ s.f, v. p a n i c u 1. PANIfiR s.n. 1. (franţuzism) coşuleţ, paner. 2. jiupon cu balene care susţine fusta înfolată în şolduri1 ; (p. ext.) rochie cu un astfel de jupon. Pmanîsch] PANSA vb.I.tr. 1. a aplica un pansament pe o rană sau pe un organ bolnav : a bandaja. 2. (Tiflr) a ţesăla şi a peria (cai, vite). F< fr. panser]\ PANSAJ s. n. curăţirea de murdărie a pielii animalelor cu ţesala şi cu peria. [J< fr. pansage] PANSAMENT s. n. acoperire a unei răni cu un material protector (vată, tifon etc.), legat cu ajutorul unei feşi ; legătură, oblo-jeală. • materialul însuşi. fr. pansement] PANSARE s. f. acţiunea de a pansa şi rezultatul ei ; bandajare. f< pansai PANSEU s.n. (franţuzism ; ironic) gindire; pkârere ; maximă, sentinţă, [pl. -uri. I < fr. pensee\ PANSEXUALlSM s. n. teorie filozofică care exagerează rolul instinctului sexual în viaţa psihică, [pron. -xu-a-. / ,< fr. pansexualisme] PANSINUZlTĂ s.f. (med.) inflamaţie a tuturor sinusurilor oaselor craniene. [< fr. p.ansinusite]i PANSlV, -A adj. (franţuzism ; ironic) gin-dltor. ■['< fr. pensîf] PANSLAV, -A adj. referitor la comunitatea popoarelor slave. [! fr. paracaseine] PARACBNTEzA s. f. puntţie făcută într-o pungă de lichid sau de puroi aflată in coip. [< fr. paracentese, lat. paracentesis, cf. gr. para — către, kentesis — puncţie] PARACHERATOZA s.f. (biol.) cheratini-zare incompletă a celulelor epiiteliale ale stratului1 cornos al epidermei. 0<‘ fr. parake-ratose, cf. gr. pam — lingă, keras — corn] PARACHINEZlE s.f. (med.) tulburare motorie constînd în deformarea,mişcărilor normale. l< fr. parakinesie, cf. gr. para — lingă, kmesis — mişcare]^ PARACISTlTA s.f. (med.) inflamaţii a ţesutului conjunctiv din jurul vezicii urinare. C^fr. paracystite]' PARACIVILrzATIE s.f. (liv.) stare opusă nivelului de dezvoltare a societăţii! moderna, [gen.- -iei. I et. Uncerfcă'îi PARACLAZĂ s.f. falie. [ PARACUZlE s. f. hipersensibilitate auditivă anormală. • .iiluzie auditivă, [gen. -iei./ < ir. paracousie, cf. gr. para — lîngă, akouein — a auzi] PARADA vb. I. intr. (rar) a se arăta (in mod ostentativ) ; a se afişa. [K^-fir. pcumder] PARADA s. f. 1. trecere în revistă a unor -trupe care defilează (p. ext.) ceremonie. 9 (fig.) exhibare (ridicolă) a unui sentiment pe care nu-d simţi cu adevărat. O a face ~ de ceva = a se făli cu ceva. 2. (sport) parare, evitare a unei lovituri. O ~-ripostă — ansamblu de mişcări care duc repede pe un scrimer din apărare direct în atac; Cpl. -rade, -răzi. / < fr. parade, cf. sp. parada — o-prirel PARAD£LTA s. f. porţiune dintr-o deltă care a început să fie erodată. '•[:< engl*. pa-radelta] PARADENTOzA s. f. (med.) parodontoză. [< fr. paradentose] PARADfîNŢIU s.n. v. parodonţiu. PARADIABET s. n. stare patologică asemănătoare diabetului, dar avînd alte cauze, [pron. -di-a-. f < fr. paradiabete] PARADIAjFONIE s. f. percepţie în receptorul unui circuit telefonic a convorbirii dintr-un alt circuit, ppron. -di-a-. gen. -iei. I < fr. paradiaphonie] PARADIGMATIC, -A adj. referitor la paradigmă. f PARAFINA s. f. substanţă solidă, albă şi translucidă, obţinută din distilarea ţiţeiului sau a cărbunilor şi întrebuinţată la fabricarea luminărilor, la prepararea alifiiilor etc. [< fr. paraf fine] PARAFlNIC, -A adj. referitor la parafină ; din parafină, [cf. fr. paraffinique\\ PARAFINOS, -OASA adj. care conţine parafină. [cf. fr. paraffineux]> PARAFlZA s.f. puif, perişori care acoperă organele de reproducere la muşchi şi la unele alge şi ciuperci. C oricît ar fi prelungite. 2. care se produce concomitent şi se desfăşoară in mod similar cu altceva. // s. n. dispozitiv pentru trasarea unor li-nii paralele. rlyser]i PARALIZANT, -A adj. care paralizează. • (fi<3‘) care face să înceteze, care stânjeneşte (o acţiune, o mişcare), [cf. fr. piraly-sant]l PARALIZARE s. /. acţiunea de a (se) paraliza şi rezultatul ei. • (fig.) împiedicare, poprire ; imobilizare ; damblagire. [<3paraliza]' PARALIZAT, -A adj. 1. atins de paralizie. Q (fig.) încremenit de spaimă, de emoţie. 2. (fig.) împiedicat, stînjenit în acţiunile sale. [< paraliza]' PARALIZIE s. /. pierdere totală sau parţială a mobilităţii şi a sensibilităţii corpului, cauzaită de obicei de leziuni pe creier sau în măduva spiinării. [gen. -iei. / < fr. paralysie, cf. lat., gr. paralysis '< para — în lungul, lysis — dizolvare]' PARALOGIC, -A adj. referitor la paralogic. f<3fr. paralogîqite]\ PARALOGÎE s.f. (rar) transformare analogică a formei unui cuvint prin asemănarea lui formală cu;alţi cuvint. [gen. -iei. / < fr. paralogic, cf. gr. para — lîngă, logos — cuvin! 1< PARALOGÎSM s. n. eroare de raţionament sau demonstraţie săvirsi'tă involuntar. ţ:< fr. paralogisme, cf. gr. para — alături, logismos —> raţionament]1 PARAMAGNETIC, -A adj. care produce intensificarea temporară a unui cîmp magnetic. r< fr, pp.ramagn'etîque ] i PARAMAGNETlSM s. n. proprietate a corpurilor de a se magnetiza temporar în direcţia intensităţii locale a cîmpului. magnetic. [\ PARAMETRIUM s. n. (anat.) ţesut conjunctiv care înconjură uterul. 0< it. parame-trio, fr. parametre, cf. gr. pa>ra — lingă, metra — uter]' PARAMETRON s. n. element de circuit folosit pentru înregistrarea informaţiilor sau pentru -efectuarea operaţiilor logice în calculatoarele cibernetice, pentru comutare în telefonie etc., care .utilizează oscilaţii parametrice. [< fr. parametron] PARAMJSTRiU s. m. 1. (mat.) cantitate ne-detenminată oare inrfcră în ecuaţia unei curbe sau a unei suprafeţe şi care permite prin varierea ei să se obţină toate varietăţile unei famiilii de curbe sau de suprafeţe. • (fiz.) orice mărime care poate defini starea unui sistem de corpuri (timp, presiune, volum etc.). 2. (fig.) criteriu de comportare strict determinat. GC'fr. parametre, cf. gr. para — lîngă, metron — măsură.] PARAMILITAjR, -A adj. (despre grupări, organizaţii etc.) oare are o structură şi o disciplină asemănăltoare celor ale armatei, [cf. îr. paramvlitaire] PARAMIMlE s.f. (med.) parachinezie constînd în necon*cordanţa dinltre expresia mimică şi trăirea bolnavului, [gen. -iei. / nd. patfayan# PARIA vb. I. intr., tr. a face un pariu, [pron. -ri-a. pl. i. 3,6 -iază. ger. -iind. / < fr. parier]> PARlAN s. n. porţelan moale. nosmălţuit care imită marmura de Păros, folosit ca material în lucrările de sculptură, [pron. -ri-an. /. < fr. parban] PARICID, -A adj., s. m. f. (cel) care şi-a ucis tatăl saiu mama. // s.n. ucildere a părinţilor. [1< fr. parricide, cf. lat. parricidiam < parens — părinte, caedere — a ucide] PARICOPITATE s. n. pl. ordin de mamifere erbivore şi omnivore care calcă pe degete perechi copitate ; artiodactile ; (la sg.) animal din acest ordi!n. [după fr. paridigi-tides] PARIERE s.f. acţiunea de a paria şi re-zultabul ei ; punere a unui pariu. [pron. -ri-e-. / < paria] PARIETAL, -A adj. (anat.) referitor la peretele unei cavităţi. O os ~ (şi s. n.) = fiecare dintre cele do-uă oase care formează părţile laterale ale cuitiei craniene, fiind situate între osul frontal şi osul occipital. • pictură ~ă = pictură rupestră. // s.f.pl. grup de plante diootiledonate cu ovulele fixate de peretele carpetelor în perechi simetrice. [pron. -ri-e-. I < fr. parietal(es), cf. laJt. paries — perete]’ PARIOR s. m. cel care pariază, [pron. -ri-or. / < fr. parieur] PARIPENAT, -A adj. (despre frunze compuse) cu număr egal de foliole de o parte şi de alta a peţiolului. [cf. fr. paripenne] PARISILAB, -A adj. (rar) parisilabic. [< fr. parisyllabe] PARISILABIC, -A adj. (despre substantive sau adjective) care are acelaşi număr de silabe la nominativ şi la genitiv singular ; parisilab. O declinare ~ă = declinare in cadrul căreia cuvin tul nu-şi modifică numărul de silabe. [,< fr. parisyllabique] PARITATE s.f. 1. egalitate de numere, număr egal. 2. egalitate valorică. O ~ monetară — raporbul în greutate dintre canti- PARIU 792 tăţile de metal pur de acelaşi fel conţinut in unităţile monetare a două ţări ; ~ valutară = a) conţinutul de metal preţios al unităţii monetare a unei tari, stabilit prin lege ; b) raportul dintre diferitele valute pe baza conţinutului lor în aur, stabilit prin lege. [cf. fr. parite, lat. paritas] PARIU s. n. rămăşag, prinsoare. • joc de noroc la cursele de cai, constînd dintr-o miză care dă participantului dreptul la o cotă din totalul cîştigurilor, [pron. -riu. pl. -uri. / < fr. pari] PARIZER s. n. salam de culoare roz, preparat din carne de vită tocaită mărunt şî fiartă. [i<\ parodia] PARODlST s. m. autor de parodii, [cf. fr. pcirodîstel PABODlSTIC, -A adj. referitor la paro-die ; parodic. [< it, parodbstico, cf. germ. parodistisch]' PARODlSTICA s.f. genul parodiiei., [cf. germ. Parodistik] PARODO NT AL, -A adj. al pa rodon ţiului, [cf. it., fr. parodontăle]-PAiRODONTlTĂ s.f. (med.) inflamaţie a parodonţiului. [,<] fr. panocPontite. cf. gr. para — lîngă, odous — ditn/be] PARODONTOM s. n. (med.) tumoare a ţesutului parodontal. [pl. -oame. / cf. fr. pa-rodontome < gr. para — lîngă, odous — dinte] PARODONTOPATlE s.f. (med.) nume generic al afecţiunilor dinţilor, [.gen. -iei. I < fr. parodontopathie, cf. gr. para — lîngă, odous — dinte, pathos — boală] PARODONTOzA s.f. (med.) proces patologic al parodonţiuliu, constînd în refcracţia gingiilor şi in descoperirea pronunţată a dinţilor ; paradentoză. [<îr. parodontose, germ. Parodontose] PARODONŢIU s.n. patul în care sînt fixaţi dinţii în osul maxilar, [.pron. -ţiu. var. paradenţiu s.n. / .<* germ. Parodontium] PAROL interj, (tar; în limbaj pretenţios) pe cuvint, pe cinstea mea, zău. [i< fr. parole] PAROLĂ s.f. cuvînt secret, convenţional, folosit de militari pentru a se recunoaşte. • cuvînt secret de recunoaştere între membrii unei organizaţii conspirative. [ PAROXITON, -A adj., s.n. (cuvînt) care se accentuează pe penultima silabă. [< fr. paroxytorfl PAROXITONlE s. /. (Iingv.) însuşirea de a fi paroxiton. D< fr. paroxytonie] PARSfîC s. m. unitate astronomică de distanţă, egală ou 3,26 ani-liumină (3,08.1013 km). Tun participiu. Rpron. -pi-al. / cf. fr. participial] PARTICIPIU s.m. mod verbal impersonal şi nepredicativ, cu forme deosebite după gen şi număr şl avîn'd valoare de verb sau de adîeotiv. [pron. -piu. / < lat participium] PARTICULAR, -A adj. 1. care aparţine numai anumitor persoane sau anumitor lucruri. O în ~ = in mod deosebit, iri special. PARTICULARISM* 794 mal ales. • cana constituie proprietatea individuală a cuiva, • care este de formaţie sau de esenţă individuală. 2. care lare caracter individual ; care este caracteristic, specific. • (log. ; despre judecăţi) in care predicatul se referă numai la o parte din sfera subiectului. 3. cu caracter neoficial ; privat ; (despre lecţii) predat elevilor in afia-ra orelor oficiale de şcoală. // s. n. categorie filozofică, reprezentînd o verigă de legătură între singular şi general. ’Ocf. fr. particulier, lat. pariicularis] PARTICULARISM1 s. n. tendinţă a unei regiuni de a-şi păstra caracterele particulare. [:<ss, fr. pais] PAS vb.I.tr. 1. (sport) a trece mingea alltui jucător din echipă. 2. (fam.) a ceda, a transmite, a trece cuiva ceva. p) instrument de nrecizie folosit la măsura rea lungimilor de la exiterioruil pieselor prin comparare cu un etalon, fcf. fr. passametre, rus. passametre] PASANT adj. contor ~ (şi s. n.) — contor care înregistrează consumul de energie e-lectrică defalcat din consum/ul înregistrat de un contor generai, fbf. fr., germ, passantfr PASARE s. /. (rar) acţiunea de a păsa şi rezultatul el. [< pasai PASARELĂ s.f. 1. punte mobilă folosi'ă pentru urcarea sau coborîrea de pe o navă. • plaitformă pe puntea de sus a unei nave, unde stă otaterull de cart sau timonierul. 2. pod îngust pentru pietoni care trece pest° o linie ferată, peste o şosea etc. ; legătură între două Sădiri la nivelul etajelor, flvar. Ţtaserelă s. f. / < fr. passerelle] PASATRlCE s. f. maşină pentru -prelucrarea prin strecurare a fructelor, crude. [cf.it. pass>a>tiiitcefl PĂSA1 s. f. 1. trecerea mingii prin lovitură unui jucător din aceeaşi echipă. 2. înaintare către adversar la scrimă. ,3. miză pe care trebuie s-o depună jucătorii de cărţi la fiecare nou tur. 4. mişcare a mîinii la hipnotizatori. 5. (mar.) ~ de navigaţie = drum navigabil amenajat printr-o zonă de pericole sau printr-un .barai de mine. 6. stare, situatie (trecătoare). f< fr. passe] PASA2 s. f. (tehn.) trecere a meitalului forjat în tioarele sau în matriţele careul fasonează. rcf. fr. pas seci PASCAL. -A adj. de (la) paşti, privitor la paşti. Hsp. paso-doble] PASPARTtJ s, ti. 1. cheiie cu care se pot deschide mai multe broaşte ; şperaclu. 2. ramă de hîrtie sau de carton care se aşază între sticlă şi fotografie la înrămarea acesteia. 3. (ferov.) gabarit internaţional. 4. (fig.) mijloc general de introducere într-un aniumit cerc, într-o anumită problemă etc. Dpi. -tu--uri. scris şi passe-paHout. / <■. fr. passe-par-touQ PASPOAL s. ti. şiret, bandă îngustă de mătase, de bumbac etc. care se aplică de obicei de-a lungul unei cusăturii; al marginii unui buzunar etc. [pron, -poal. pl. -luri. / < fr. passepoil] PASPOALA vb. I. tr. a tivi, a pune un pas-poal. [Kfr. passepoiler]. PASPOALARE s.f. acţiunea de a paspoa-la şi rezultatul ed. [< paspoafol PASSACAGLIA s. f. vechi dans spaniol, şi italian, avînd o mişcare lentă uniformă, a-semănătoare cu ciacona ; melodia acestui dans. [pron. -că-li-a. scris şi pasacalie. / < it. pasGacaglia, df. fr. passacaillel PASSE-MONTAGNE s. n. (franţuzism) căciulă care acoperă ceafa şi urechile, ppron. pas-montăni. / < fr. passe-montagne] PASSE-PARTOUT s.n. v. p a s p a r t u. PASSEPI0D s. ti. dans popular de origine franceză, asemănător menuetului, dar mai vioi ; melodia acestui dans. [pron. pas-pied. I < fr. passe-pied]. PASSIM adv. (folosit pentru trimiteri la diferite pasaje din opere sau din autori) în diverse locuri-, ici şi colo. [K lat. passim,] PASSING s.n. (sport) pasă (1). [scris şi pasing. / < engl. passing} PASSING-SHOT s.n. lovitură la tenis cu traiectorie foarte întinsă, care trece rapid de adversarul venit la fileu. [Ipron. pa-sing^şot. / < engl. p'assmg-s'hotl PASTEL s. n. 1. creion de pictură, moale» colorat, făcut dim culori pulverizate amestecate cu talc şi cu gumă arabică. • desen, pictură reprezentând un peiisaj din natură, executat cu. astfel de creitoane, ou acuarelă sau cu ulei. 2. (Ut.) poezie descriptivă cu fond liric, in care este înfăţişat un peSsaj din natură. 3. lucrare m pasteuriza) PASTEUJRIZATOR s. n. aparat folosit pentru pasteurizarea alimentelor, [cf. fr. pas-tearisateur] PASTlCA $. f. (mar.) macara prevăzută la partea deschisa cu o balama care prinde pa-rimia, împiediicind-o să mai iasă. [pl. -ci. / < it. pastecca]1 . PASTIFIANT, -A adj., s.n. (substanţă) care permite obţinerea unei paste. rpron. -fi-ant. I < fr. pastă, după plastifiant] PASTILA s.f. 1. preparat farmaceutic sau alimentar de forma unei tablete sau a unei bomboane rotunde. 2. piesă in formă de disc mic, folosita la unele maşini- sau la unele mecanisme. [< fr. pastille, cf. germ. Pastille] PASTIŞA vb~I. tr. a face o past/şă. [p. i. 3, 6 -şează, 4 -şăm, ger. -şind. / < fr. pasti-cher]' PASTIŞÂRE s. f. faptul de a pastişa. [< pastişa] PASTIŞA s. f. lucrare de artă care imită stilul, maniera unui scriitor sau artJist ilustru ; imitările fără valoare. ifl<3£r. pastiche. cf. it. pasiiccio < 13rtî. pasta — pastă] PASTIŞOR s. m. (rar ; depr.) cel care pa's-tişează. D. pitetiinsă artă de a ghici prin observarea apelor din fîntîni. [gen. -iei. / << fr. pegomancie, cf. gr. pege — fin-tână, manteia — divinaţie] PEGRA s.f. (liv.) societatea hoţilor, lume interlopă, drojdia societăţii. [i<3fr. p&gre] PEGULĂ s. tf. materie vîscoasă obţinută prin fierberea răşinii de brad, care se folosea în vechea pictură la prepararea ver-nisului. [)} PENETRAŢIE s.f, pătrundere, străbatere, penetrare. © adincimea pînă la care poate pătrunde un corp în alt corp. • intersecţia a două corpuri sau a două suprafeţe, [gen. -iei. var. penetratiune s. f. /' cf. fr. penetra-tion, lat. pertetratio] PENETRAŢIttNE s./. v. penetraţie. PENETROMETRU s. n: aparat pentru determinarea penetraţiei bitumurilor, a umorilor consistente etc. [<3fr. penetrometre] PENI s.-m. v. penny. PENIÂN, -A adj. al penisului, [pron. -ni-an. / < fir. periien] . PENIBIL, -A adj. care provoacă o impresie neplăcută ; greu de suportat, apăsător, fcf. fr. penible] PENIBILITATE s. f. caracterul a ceea ce este penibil, [et. incertă] PENICILÂT s. n aglomerare de perişori la extremitatea unui organ. r<îat. penicii-latum] PENIClLIC adj. m. acid ~ = substanţă cu acţiune antibiotică şi bacterostJatică puternică, produsă de unele ciuperci, [după fr. penicillinique] PENICILINAZA 5. f. substanţă produsă de •anumiţi microbi, cu efect antagonist asupra acţiunii antibiotice . a penicilinei. [< fr. pe-nicillinasel PENICILINA s.f. antibiotic de origine vegetală, lichidă sau cristalizată, obţinută din •tulpinile unor ciuperci. [tique) PERIPROSTATlTA s.f. (med.) inflamaţie a ţesutului celular p-eriprostatic care urmează unei prostatite. [cf. fr. periprostatite\ PERIPSOlTA s.f. (med.) inifiamaţie a ţesutului conjunctiv din jurul muşchiului psoas. *ppr.on. -pso-i-, / ^ fr. peripsfoîte] PERIPTER s.n. monument înconjurat de un singur rînd de colT) PERIRECTiTA s. f. (med.) inflamaţie a ţesutului conjunctiv din jurul rectului, [cf. fr. pervrectite] PERIRENAL, -A adj. din jurul rinichilor. ,0<‘fr. peririnal] PERISABIL, -A adj. care se alterează uşor ; supiis dispariţiei, [cf. fr. perissable] PERISABILITATE s. f. însuşirea a ceea ce este perisabil. P<3 perisabil + -itate] PERISALPINGlTA s.f. (med.) imflamaţie a ţesuturilor din jurul salpingekii. [ct fr. perisalpingite\ PERISALPINGOVARÎTA s.f. (med.) in-flamaţie a ţesutului conjunctiv din jurul uterului şi al s'alpingelui ; perimetroanexită. Pcf. fr. pirisalpingovarite] PERISCOP s.n. instrument optic, format dintr-un tub metalic rigid sau telescopic prevăzut cu lentile şi prisme cu reflexie .totală, prin care se poate privi peste obstacole sau din submarinele aflate în inversiune. [pl. -scoape. / |< fr. periscope, cf. gr. perishopein <1 peri — in jur, skopein — privi, a cercetai PERISCOPIC, -A adj. (despre lentile) care are una dintre feţe plană sau concavă şi cealaltă convexă, [cf. fr. pâriscopique] PERISELENÂR, -A adj. perilunar ; cir-cumlunar, circumselenar. pcf. fr. perisele-naire]' PERISFERĂ s.f. primul înveliş solid de la periferia globului terestru, care are o grosime de 1 200 km ; sima. p< fir. perisphe-re, of. gr. pert — împrejur, sphafra — sferă] PERISIGMOIDlTA s. f. (med.) inflamaţie a valvulelor sigmoide. [tit fr. perisigmoi-dite 1 PERISINOVIAL, -A adj. situat în jurul sinoviei. Pcf. fr. perisynovial] PERISINOViTA 5. f. ,(med.) abces sau flegmon al tecii conjunctive care înveleşte o sinovială. [cf. fr. perisymvite] PERISÎP s. n. fişie de pământ la miaiul mării care închide un liimian sau o lagună ; cordon litoral : li'do. tf / of. fr. peritracheen} PERITRAHElTA s.f. (med.) inflamaţie a ţesuturilor din jurul traheei. [cf. fr. peri-tiracHeite]' PERITRlH s. n. (biol.) dispunere a cililor pe întreaga suprafaţă a unei bacterii, [cî. peri — în jur, thrix — păr] PERITROFIC, -A adj. referitor la nutriţia ţesuturilor înconjurătoare, rcf. fr. peritro-phique]' PERITROPICĂL, -A adj. situat în jurul tropicelor, [cf. fr. peritropical] PERlŢIE s. f. (latinism) experienţă, cunoştinţă ; dibăcie ; talent. Pgen. -iei. / < lat. peritia] PERIURETERAL, -A adj. situat în jurul ureteredon Pdf. fr. perihi'reteml] PERIURETERlT s.f. (med.) inflamat Le a tesuturilor periureterale. [cf. fr. periurete-rite'] PERIUBETRĂL, -A adj. situat în jurul uretrei. pcf. fr. pâriuretral] PERIURETRlTA s.f. inflamaţie a ţesuturilor din jurul urebrei. Pcf. fr. pâriuretrite] PERIUVULAR, -A adj. situat în jurul uvulei. [cf. fr. periuvulaire] PERIVAGINĂL, -A adj. situări: în jurul vaginului, [cf. fr. perivagirtat]* PERIVAGINlTĂ s.f. (med.) inflamaţie a ţesutului celular al micului bazin situat în jurul vaginului, [of. fr. perivaginite\ PERI VASCULAR, -A adj. clin jurul unui vas sanguin-. Tcf. fr. perivascuHairel PERIVISCERAL, -A adj. din jurul viscerelor. [ permanent ■ + -iza] PERMANENTIZARE s.f. acţiunea/ de a perm'anentiza şi rezultaitu'l ei ; statornicire. [<• fr. perp&trer, lat. perpetrare] PERPETRARE s. f. acţiunea de a perpe-tra ; perpetraţie. f PERSECUTORIU, -IE adj. (rar) de persecuţie ; prigonitor, [cf. fr. persecuteur] PERSECUŢIE s.f. urmărire a cuiva pentru a-i face un rău pe nedrept; prigoană, persecutare. O manîa ~ei = idee fixă a cuiva că este persecutat de toajtă lumea, [var. persecuţiune s. f. / cf. fr. persecution, lat. persecuţia] PERSECUŢItJNE s.f. v. persecuţie. PERSEÎDA s.f. (astr.) stea căzătoare din direcţia constelaţiei Pierseu. [pron. -se-i-. / < fir. perseide]1 PERSEVERA vb. I. intr. a rămîne ferim şi constant la o idee, a persista într-o acţiune ; a stărui, [cf. fr. perseverer, lat. perseverare] PERSEVERANŢA s.f. v. perseverentă. PERSEVERARE s.f. acţiunea de a persevera şi rezultatul ei ; persistare, stăruiate ; perseverentă. [I< persevera] PERSEVERAţIE s. f. perseverare ; (spec.) statornicie în' anumite acte, gesturi sau atitudini, repetate cu încăpăţîniare bolnăvicioasă ; încremenire, [gen. -iei. var. perse-veraţiune s.f. / cf. lat. perseveratio, fr. per-severation] PERSEVERAŢItfNE s.f. v. persevera-tie. PERSEVERENT, -A adj. care perseverează ; stăruitor; neclintit în convingeri, în atitudini, [cf. fu perseverării] PERSEVERENŢA s. /. stăruinţă ; neclintire ; tenacitate ; perseverare, [var. perseverenţă, perseverinţă s. f. / cf. fr. perseue-rance, lat. perseverantia] PERSEVERlNŢĂ s.f. v. perseverentă. PERSIANĂ s.f. oblon la ferestre alcătuit din. scîndurele dispuse orizontal pe un cadru şi putând fi apropiate sau depărtate după voie. [pl. -iene. / < fr. persienne] PERSIC adj. m. ordin ~ *= ordin arhitectonic în care anitablamentul este puntat de figuri de captivi. [<£r. persique] PERSIFLA vb. I. tr. a lua în bătaie de joc pe cineva, a lua în rîs, a lua peste picior. [i< fr. pers if lef] PERSIFLÂJ s. n. (rar) persiflare. [j< fr. persifdage] PERSIFLARE s. /. acţiunea de a persifla şi rezultatul ei ; luare în râs, bătaie de joc ; persiflai. [’< persifla] PERSIFLATOR, -OARE adj., s.m.f. (cel) oare persiflează ; zraflemist, zeflemitor, [cf. fr. persifleur] PERSISTA vb. 1. intr. a rămâne în aceeaşi stare de mltşcare sau de repaus. • a- rămîne ferm la o botăirare, la o panere ; a starul. Xp. i. persist. J < fr. persister, it., lat. per-sistere] PERSISTENT, -A adj. durabil ; trainic ; stăruitor. O frunze ~e = frunze care nu cad iarna. [cf. fr. persistantJ. PERSISTENŢĂ s.f. acţiunea sau faptuil de a persista ; stăruinţă, insistenţă. O ~a imaginilor =» menţinere a- unei senzaţii vizuale pe retină un anumit timp după ce imaginea obiectului a dispărut din cîmipul vizuial. Dcf. fr. perşi st ance, it. persîstemxa]' PERSOANĂ s. /. 1. fiinţă omenească ; om ; individ, ins. O in ~ = a) pensonal, însuşi ; b) în carne şi oase. • (jur.) ~ fizică = om privit ca subiect cu drepturi şi obligaţii ; ~ juridică =» întrejpniindere, înlstiitutie etc. că-neia legea îi acordă drepturi şi datorii, fiind recunoscută aa subifeict de drqpt. 2. cartegoniie graimaitiicaiă a pronumeM şi a conjugării verbelor, care indică pe vorbitor, pe cel căruia i se adresează sau pe oei despre care se vorbeşte. ['er]\ PERSONALIZARE s.f. acţiunea de a personaliza şi rezultatul eil. • conştiinţa' că percepţiile, reprezentările, ideile, sentimen-iele aparţin propriului eu. [i-tionl PERSORBŢIE s.f. absorbţie pe un material foarte poros. [>gen. -iei. I '<3 fr. persorb-tion\ PERSPECTIV, -A adj. (despre desene, proiecţii etc.) care reprezintă un obiect, un peisaj etc. în perspectivă ; perspectivic. [< fr. perspectif, lat. perspectivus] PERSPECTIV A-L, -A adj. referitor la perspectivă (1, 2), de perspectivă. [-cf. engl. perspectival]\ PERSPECTIVA s. f. 1. imagine obţinută prin proiectarea tui ui obiect pe o suprafaţă plană, folosind raze proiectate divergente sau pairalele.^ • disciplină care studiază metodele folosite pentru construirea acestor imagini. 2. aspect pe care îl are un peisaj, ■un obiect etc. văzuit din depărtare ; privelişte cu un asemenea aspect. # bulevard •mare în linie dreaptă. 3. posibilitatea realizării sau a desfăşurării în viitor a unei acţiuni, a unui plan eitc. • (de obicei la pl.) ceea ce poate ajunge cineva în viitor ; posibilităţi de viitor. O în ~ = pe cale de a se înfăptui în viitor. [< f r. perspective, cf. lat. perspectiva < per — prin, spectio — privire] PERSPECTIVIC, -A adj. perspectiv, [cf. geitar. persfpektivvsch]' PERSPECTIVlSM s. n. concepţie filozofică burgheză potrivit căreia cunoaşterea depinde de punctul de vedere personal, de perspectiva celui care cunoaşte. [<3fr. perspecti-vidme, germ. Penspektivdsmus] PERSPECTI VIST, -A s.m.f. pictor specializat în ştiinţa perspectivei. [< fr. pers-pectiviste] PERSPECTIVITATE s.f. corespondenţa dintre o figură geometrică şi imaginea ei în perspectivă. [i< perspectivă + -itate] PERSPECTOGRÂF s. ti. aparat pentru redresarea fotogramelor aeriene înregistrate pe clişee înclinate faţă de planul orizontal, [cf. germ. Perspektograph, fr. perspecto-graphe] PERSPICACE adj. invar, isteţ, ager la minte, pătrunzător. [< fr., it. perspicace, cf. lat. perspicax]' PERSPICACITATE s.f. calitatea de a fi perspicace ; agerime, isteţime, pătrundere, [cf. fr. perspicacite. lait. pevspiaacîtas] PERSPIRAŢ-IE s. f. transpiraţie uşoară, [gen. -iei. J < fr. perspiration] PERSUADA vb. I. tr. (liv.) a convinge, a determina (prin insistenţe), [pron. -su-a-. / ;< fr. persuader, it., lat. persuadeze) PERSUADARE s. f. (liv.) acţiunea de a persuada şi rezultatul ei. [< persuada] PERSUASIUNE s. f. darul sau puiterea de a convinge pe cineva să facă un lucru. • convingere', credinţă neclintită, [cf. fr. per-suasion, lat. persuasiv]' PERSUASIV, -A adj. convingător ; insistent. [[[cf. fr. pestilenee, lat. pestilentia] PESTILENŢIAL. -A adj. (liv.) 1. care are caracteristicile ciumei»; care poate infecta cu ciumă ; pestilent. 2. (fig.) dezgustător, infect (ca miros), [pron. -ţi-al. / cf. fr. pestilentiel] -PET element secund de comfpunere savantă cu semnificaţia „mişcare, tendinţă, dezvoltare către ceva“. <[< it. -peto, fr. -pite, cf. lat. petere — a se îndrepta, a tinde către] PETALĂ s.f. fiecare dintre părţile care formează corola unei flori. 0 care se cîntă prin apăsarea clapelor, care comandă nişte ciocănele ce lovesc coardele ; pianoforte. [Ipron. pian. pl. -ne. var. piano. / < germ. Piano, fr., it. piano(forte)] PIANINĂ s. pian mai mic care are coardele aşezate vertical, [pron. pia-, / < fr., it. pianino, germ. Pianino] PIANlSSIMO adv. (muz. ; ca* indicaţie de execuţie) foarte încet [pron* pia/ < it. pianissimo]1 PIANIST, -A s. m. f. cel care cîntă (cu pricepere şi talent) la pian ; cel care practică profesional cîntatul la pian. [pron. pia-. / cf. fr. pianiste li PIANISTIC, -A adj. referitor la pian, propriu pianului, [proii. pia-. / cf. fr. pianis-tique. iti.prâmilsfico]' PIANISTICĂ s.f. atitusie, cf. gr. pyelos — bazin, ektasis — dilataţie] . PIELECTOMIE s.f. rezectie a unei porţiuni a bazinetului. [gen. -iei. / cf. gr. pyelos — bazin, ektome — excizie]' PIELITA s. /. infllamiaţie a mucosasei bazi-netului şi a rinichilor- [ipron. pi-e-. I < fr. pyelite, cf. gr. pyelos — bazin] PIELO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) b-azinetul renal11, [pron* pi-e-. / ',< fr. pyelo-, cf. gr. pyelos — bazin] PIELO GRAFIE s. f. radiografie a rinichiului, a bazinetului şi a ureterelor. [gen. -iei. / < fr. pyelogmphie, cf. gr. pyelos — bazin, graphein — a seriei! PIELOLlTOTOMlE s. f. (med.) deschidere chirurgicală a bazinetului pentru extagerea calculilor. [gen. -iei. 1 '•< fr. pyelolifhotomie] PIELONEFRITA s.f* (med.) inflamaţie a rinichiului şi a bazinetului. &a o cantitate mică dintr-un lichid. [< fr. pipette] PIR- v. piro-. PIRAIA s. f. (zool.) peşte de pradă foarte feroce din fluviul Amazoanelor. [» se alterează în contact cu focul. [>< it. pirofilol - PIROFILlE s. /. atracţie morbidă' către foc. • calitatea a ceea ce este pirofil. [ţgen. -iei. I •< it. pirofiîîa, cf. gr. pyr — foc, phil-los — iubitor]' PIROFlT, -A adj. (despre plante) ale cărei. organe subterane profunde pot supravieţui focu'lui sau ale cărei seminţe posedă un înveliş gros lignificat, care plesneşte sub efectul căldurii incendiului, favorizind germinarea seminţelor respeotiv»2. -[K'fr. pyro-phyte, cf. gr. pyr — foc, phyton — plantă] PIROFCB, -A adj.t s. m. f. (suferind) de pirofobie. ţ<îr. pyrophobe 1 PIROFOBlE s. ţf. teamă morbidă de foc. pgen. -iei. / < fr. pyrophobie, cf. gr. pyr — foc, phobos — frică] PIROFCR s.m. 1. substanţă care ia foc cind se af3ă în contact cu aerul ; corp care se aprinde uşor prin frecare. 2. gen. de insecte coleoptere, care emit lumină fosforescentă. C< fr. pyrophare, cf. gr. pyr — foc, phoros — care poartă] PIROFORTC, -A adj. cu calităţi de piro-for. [cf. fr. pyrophorique\ PIROFOSFAT s. m. sare a acidului piro-fosforic. P< fr. pyrophosphate1 PIROFOSFORIC adj. m. acid ~ = acid din care se obţine prin încălzire acidul fosforic normal. D< fr. pyrophosphorique\ PIROGALIC adj. m. acid ~ = pirogalol. fl< it. piromante, cf. fr. pyroman-cien] PIROMANŢlE s. f. practică consitănd în observarea.' focului sau a flăcărilor, prin care vechii greci pretindeau că ghicesc viitorul. [gen. -iei. / < fr. pyromancie, cf. gr. pyr — foc, manteia — ghiciţi PIROMETALURGlE s. f. procedeu de bază pentru obţinerea metalelor, care constă în topirea minereurilor în cuptoare metalurgice cu ajutorul căldurii produse prin arderea unor combustibili, figen. -iei. / < fr. py-rometalurgie] PIROMETAMORFlSM s. n. totalitatea transformărilor datorate temperaturilor înalte suferite de rocile din vecinătatea unui corp eruptiv. f‘< fr. pyrometamorphisme, cf. gr. pyr — foc, meta — după, morphe — formă] PIROMETRIC, -A adj. referitor la piro-metrie. p< fr. pyromâtrique] PIROMETRlE s. f. ramură a fizicii care studiază măsurarea temperaturilor înalte. • totalitatea metodelor experimentale de determinare a temperaturilor înalte ale corpurilor. fgen. -iei. / < fr. pyrometrie] PIROMETRU s. n. instrument folosit în metalurgie pentru măsurarea temperaturilor foarte înalte. [) centru, punct de sprijin esenţial. • întoarcere pe un picior la jocul de baschet pentru a se plasa cu spatele spre^ adversarul atacant. 2. rădăcină în formă de fuls fără ramificaţii. // s. m. jucător, de obicei înalt, care acţionează ca vîrf de atac, la baschet sub panoul advers, iar la handbal in semicercul de şase metri. [pl. -oturi, (s. m.) -oţi. I -< fr. pivot]* PIVOTA vb. I. intr. a se roti, a se întoarce (ca) pe un pivot. [!<\fr. pivoter] PIVOTANT, -A adj. 1. care se poate pivota. 2. (despre rădăcini) care are forma unui pivot ; (despre plante) care are rădăcina formată dintr-un pivot (2). |j<£r. pivotând PIVOTARE s.f. acţiunea de a pivota şi rezultatul ei ; rotire, întoarcere ; pivotaţi/e. [:< pivotaV .PIVOTAţIE s.f. pivotare. Rgen. -iei. / < tr. pivotation] PEX s. n. instrument de scris format din-tr-un tub de pastă colorată cu o mică biilă la vîrf. [pl. -xuri, I nume comerciali1 PIXlD s. /. tip de fruct uscat dehiscent, .care se deschide printr-un căpăcel sau prin ruperea în două. D<' fr. pyxide]\ PlZZA s. f. aluat preparat’ ou ulei, brinză, carne, peşte, roşii şi condimente, copt in cufptor, constituind un fel de mînjcare tipică Italiei meridionale, [pron. pi-f a. /1< it. pizza] PIZZICATO s. n. mod de a cîntă dintr-un instrument ou coarde numai ciuipindu-le, fără a folosi arcuşul ; bucată muzicală executată în acest fel. [ipron. pi-ţi-da-to. / < it., fr. pizzicato]1 PLACA vb. I. tr. 1. a acoperi feţele unui element de construcţie, ale mobilelor sau ale unui obiect metalic cu un strat de material de altă natură. 2. a opri un jucător la rugbi să pătrundă către buturile adverse, imobilizîndu-1 cu mîinile. 3. (av.) a ateriza pe verticală. [i< fr. plaquer]> PLACAJ s. n. 1. pîacă obţinută prin încheierea mai multor foi de furnir aşezate unele peste altele ; se foloseşte la confecţionarea de mobile, de panouri etc. 2. înveliş de piatră, de cărămidă, de lemn etc. cu care se acoperă un element de construcţie, un obiect de lemn etc. pentru a le proteja sau a le da un aspect mai frumos. 3. oprirea din acţiune a unui jucător la rugbi prin imobilizare cu mîinile ; placare. ![]< fr. piacage] PLACARDA vb.I.tr.. (rar) a afiişa, a pune o placardă. [‘< fr. placarder]\ PLACARDA s. f. tablă cu lozinai etc. oare se poartă la manifestaţii ; pancartă. fi<0fr. placară] PLACARE s.f. acţiunea de a placa şi rezultatul ei ; placaj. [(< placa] PLACAT s. n. (rar) anunţ, afiş ; pancartă. [K pl. -te, -turi. / Dtion\ PLANCO’NCAV, -A adj. care are o faţă plană şi alta concavă. [< fr. plan-concave] PLAN CONVEX, -A adj. care are o faţă plană şi alta convexă. '[}tc.). • iarbă, plantă erbacee. 2. (anat.) faţa interioară a 333 PLASTICIZA. piciorului, talpa, laba, oare ia contact cu pă-mîntul. ,Q< lat. planta, cf. fr. plante] PLANTIGRÂD, -A adj., s. n. (mamifer) care umblă călcind cu toată talpa piciorului pe pămint. L'un loc anumit sau la un anumit jucător, [p. i. -sez. / < fr. placer] PLASAMENT s. n. 1. investire a unui capital intr-o afacere, într-o- întreprindere etc. 2. slujbă, post, serviciu. 3. (sport) situarea pe teren a unui jucător în locul cel mad potrivit. [cf, fr. placement] PLASARE s. f. acţiunea de a (se) plasa şi rezultatul ei. \i (bot ) zonă lintemă a meristemului din vîrful răr dăcinii; care dă naştere cilindrului central. PLESIMETRÎE s.f. folosirea plesimetru-lui. Tgen. -iei. / < fr. plessimeirie 1 PLESIMETRU s. n. instrument folosiit pentru practicarea percuţiei. [.< fr. plessimitre, cf. gr. piessein — a lovi, metron —. măsură] PLESIO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „vecin**, „aproape**, [pron. -si-o-. / < fr., it. plesio-. cf. gr. pie-sios] PLESIOBIOTIC, -A adj. (despre organisme vegetale) care trăieşte în vecinătatea altui organism. Tcf. gr. plesios — aproape, bios viaţă] PLESIOZAUR s. m. reptilă marină fosilă din era mezozoică, cu gît-ul lung şi cu membrele în formă de vîsle. [pron. -si-o-. / < fr. plesiosaure, cf. lat. piesiosaurus < gr. plesios — aproape, sauros — şopîrlă] PLETlNA s.f. navă remorcată pentru transportat mărfuri pe ape interioare cu a-dîncimi mici. -Pcf. pilotină] PLETISMOGRAF s.n. aparat folosit în pletismografde. P< fr. pietismographe] PLETISMOGRAFlE s.f. metodă de explorare a circulaţiei periferice bazată pe înregistrarea variaţiilor pulsului, [gen. -iei. / < fr. plcthysmographie, cf. gr. plethysmos — creştere, graphein — a scrie] PLETISMOGRAMA s.f. curbă obţinută la pletismograf. T< fr. plethysmogramme] , PLETORA s.f. 1. prisos, surplus : droaie. 0 ~ semantică. = acumulare excesivă .de sensuri. 2. supraabundenţă de sînge sau de lichide îri organism. [< fr. plethore, cf. gr. plethore < plethein — a fi plin] PLETORIC, -A adj. supraabundent ; care are; sînge prea mult ; sanguin. [' fr. plisse j PLlU s. n. 1. îndoitură, cută adîncă făcută 1a un obiect de îmbrăcămlinte pentru a-i da lărgime, lejeritabe şi o formă oarecare. 2. cută a unei formaţii anatomice* • ondulaţie a terenului ■ (antxclinal şi sinclinal). [ pentru a se putea face legătura între acest circu'it şi o maneta legată de un alt circuit. 2. placă turnantă la încrucişarea unei căi ferate de mină; [ilue] :PLU[Ş s.n. ţesătură de bumbac, de lînă, de păr de capră etc. maii groasă • decit catifeaua şi cu firul rruaîi lung, folosită in special in tapiţerie, [pl. -şuri. / < fr. p(e)luche] PLUŞA vb. I. tr. a aplica operaţia de piu-şare. [•< fr. p(e)lucher] PLUŞARE s. f. frecare a pieilor cu un pluş pentru a se obţine un luciu. [< pluşa)' PLUŞAT, -A adj. tapisiaJt cu pluş. • (despre ţesături) care are un strat de fire, pe o faţă saiu pe ambele feţe. f< pluşa]' PLUTEU s. 11. 1. (ant.) maşină de război în formă de paravan semicircular, folosită pentru a proteja pe asediatori in tlLmpul a-taeului zidurilor unei cetăţi asediate. 2. panou de marmură sau de lemn care protejează altarul, corul sau prezbiteriul bisericilor catolice. • ladă sau scrin pentru păstrarea lucrurilor preţioase, [pron. -teu. / cf. it. pluteo. lat. pluieum — perete de apărar®} PLUTfiUS s. m. (zool.) larva echinoder-melor. [’< germ. Pluiteusl1 PLUTO- element prim de oompunere savantă cu semnificaţia „-bogat", .^bogăţie". [< fr. plouto-, it. pluto-f cf. gr. ploutos] PLUTOGRAT, -A s.m.f. (in ormduvrile bazate pe exploatare) persoană care aparţine clasei dominante şi care, datorită averii de care dispune, participă la conducerea statului şi exercită o influenţă politică importantă. [ . POANTER is. m. rasă de ciini de vînătoare cu talie înaltă, pidiloare lungi', urechile aplecate şi părul scurt şi neted, rscris şi pointer. pron. poan-. / < fr., engl. pointer] POAN.TILlSM s. n. şcoală de pictură modernă, a cărei tehnică se reduce la un mozaic de puncte ; divizionism. v. neoim-presionism. [pron. poan-. scris şi poin-tilism. / < fr. pointillisme] v POANTILlST, -A adj. referitor la poanti-lism. JJ s.m.f. autist care practică poantilis-miil. [pron. poan-. scris şi poîntilist. I < tr. poinUllisteV • POANToU s. 71. acul de reglare al carburatorului unui autovehicul, [pron. poan-fou. var.1 pontau s.n. / ..■ POEM s.n. 1. creaţie epică în' versuri de proporţii1 mari, în care se povestesc fapte măreţe săvirşite de personaje însufleţite de sentimente nobile. 2. operă literară în proză, care are ritm de poezie.; 3. lucrare instrumentală de construcţie liberă, de obicei cu caracter liric sau narativ. O ~ simfonic =■ piesă simfonică pentru orchestră, avind la bază un text literar, fpron. po-em. var. poemă s. f. / cf. fr. pokme, lat, poema, gr. po-iema '< poein — a face] POEMATIC, -A adj. care ţine de poem, cu caracter de poem. [r< poem] POEMA s.f. v. poem. POET, -A s. m. f. autor de poezii. O om cu fire, imaginaţie şi sensibilitate de poet. [pron. po-et. / cf. fr. poăte, lat poeta]' POETARD s. m.. (depr.) poetastru. [pron. po-e-. / et. lincertă] POETASTRU s. m. (depr.) poet lipsit de talent ; poetard. p< fr. poetastre, it. poetas-tro] POETESA s.f. (liv.) poetă. ® (depr.) poetă mediocră, fără talent. plivinii. [!<-fr. polydhk>rure\ P.OLICOLîE s. f. producere de fiere în cantitate prea mare. P< fr. polyoholie, cf. gr. polys — numeros, chole — fiere]' POLICOMDENSARE s.f. reacţie de combinare a unor monomeri într-o macromiole-culă, cu eliminarea concomitentă a unor produse secundare. Pduipă fr. polycorvdensa-tion] POLICROlSM s. n. fenomen de absorbţie selectivă a lumi n-ii la unele cristale colorate ; pleocroisan. [pron. -cro-ism. / < fr. polyahrolsme]' POLICROM, -A adj. (despre picturt sfau reproduceri grafice) executat în mai multe culori ; multicolor. [!p/I. -mi, -me. / cf. fr. polychrome < fr. polyphage, cf. gr. polys — numeros, phagein — a mînca] POLIFAGlE s.f. 1. consumare exagerată de alimente. 2. mod de nutriţie a organismelor polifage. O proprietate a unor paraziţi de a ataca vieţuitoare-gazdă diin specii şi familii diferite, [gen. -iei. / < fr, polypha-gie, cf. gr. polys — numeros, phagein — a mînca] POLIFAZAT, -A adj. (despre un curent electric) cu mâi multe faze ; polifazic. [cf. fr. polyphase} POLIFAZIC, -A adj. polifazat. [et. incertă] POLIFIBROMATOZĂ s.f. (med.) fibro-matoză generaliizată. Dpolypore] POLIPOREE s.f.pl. familie de ciuperci, avind ca tip poliporul ; (la sg.) ciupercă din aceasta familie, [pron. -re-e. sg. invar. / < fr. polyporees] POLIPOTOM s. n. instrument chirurgical pentru ablaţiunea polipilor (2). W<1 fr. poly-potome]> POLIPOzA s.f. (med.) proliferare adeno-matoasă a unor mucoase. O ~ nazală — boală a mucoasei nazale, caracterizata prin formarea de polipi la suprafaţa acesteia. [< fr. polypose) POLIPRAGMAZlE s.f. (med.) situaţie în care i se prescriu bolnavului prea multe medicamente, [gen. -iei. / .< germ. Poly-pragmasie} POLlPTIC s. n. (arte) tablou compus din mai multe panouri fixe sau mobile. [K'fr. polyptique, ct. gr. polys numeros, ptyx — cutai POLIREMĂ s. f. (mar.) corabie cu mai multe rînduri de vîsle. 0lităt]\ POLITROFlE s.f. exces de nutriţie, [gen. -ici. / < fr. polytrophiet cf. gr. polys — numeros, trophe — hrană]1 POLITROP, -A adj. (fiz. ; despre transformări de stare ale fluidelor) oare se efectuează în aşa fel, încît presiunea şi volumul variază, în timip ce căldura specifică rămîne constantă. f< germ. polytrop]' POLITROP s.f. curbă care reprezintă o transformare politropă. [ «= polo. practicat -pe - apă, înotătorii încercînd să marcheze puncte, zvîr-lind mingea in poarta adversarilor. t depuner'ea ouălor de către păsări in cuib, de artropode şi unii viermi sau a icrelor de către peşti. f< fr. ponte < pondre — a oua]' PONTA2 s. /. cel cane joacă contra bancherului (2) (la ruletă sau la bacara). I-s ible]\ ■ PORTABILITATE s. f. însuşirea de a fi portabil, [cf. fr. por&abttîtie]i PORTAJ s. n. parte a> unui fluviu unde ambarcaţiile trebuie transportate pe uscat, navigaţia fiind imposibilă. [ POSESIE s./. v. posesiune. , POSESItJNE s. f. ,1. drept de stăpînire asupra unui lucru. 2. colonie, ţară, teritoriu exploatat de o persoană sau de un stat. [pron. -si-u-. var. posesie s. f. / cf. fr. possession, lat. po-ssessioT POSESIV, -A adj. 1. (despre pronume, adjective, articole) care indică posesiunea, stă-pînirea, apartenenţa. 2. (fam.) care vrea să arate posesiunea, stăpînireâ asupra unui obiect etc. [cf. fr. j>ossessif, lat. possessiuus] POSESOR, -OĂRE s.m.f. deţinător al unui bun, al unui lucru ; (p. ext.) proprietar, stăpîn. [cf. fr. possesseur, lat. possessor] POSES0RIU, -IE adj. (despre o acţiune judiciară) care are ca obiect apărarea posesorului împotriva, deposedării sau tulburării acţiunii, [pron. -riu. / :< fr. possessoire] POSIBIL, -A adj. care se poate realiza, întîmpla ■; care este cu putinţă. II s. n. ceea ce este cu putinţă. [<<3 lat. possibilis, cf. fr. possible] POSIBILITATE s.f. 1. faptul de a fi posibil: ©' categorie filozofică desemnînd tendinţele de dezvoltare care duc la constituirea unui; nou fenomen, premisele obiective ale viitoarei realităţi. 2. putinţă, modalitate, putere. O în măsura (sau în limita) etăţilor = cum va fi posibil. • (la pl.) calităţi care se pot dezvolta, [cf. lat. possibilitas, fr. possibiiitâ] POSIDENT, -A s. m. /. (liv.) cel care posedă (ceva), posesor, [cf. it. possidente, lat. possidens < possidere — a poseda] POSO- element prim de compunere savantă cu. semnificaţia „porţie", „doză*1. [< fr., it. poso-, cf. gr. posos — cît] POSOLOGIC, -A adj. referitor la posolo-gle. [< fr. posologique] - POSOLOGlE s. f. studiu al dozelor in care trebuie administrate medicamentele, [gen. -iei. var. pozologie s.f. f < fr. posologie, cf. gr. posos — cît, logos — studiu] 853 POST-RESTANT POSOMETRU s.n. v. pozometru. POST- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „după", „posterior", „ulterior” sau . „îndărătul", „în spatele". [< fr., it. post-, cf. lat. post]' POST s.n. X. funcţie, slujbă. • loc în care se exercită o anumită activitate. 2. loc in care se află o unitate militară pentru executarea anumitor operaţii. • loc unde sită sentinela în timpul gărzii. 3. instalaţie cu-prinzind aparatele necesare pentru executarea anumitor operaţii tehnice. 4. categorie in care sint introduse într-o evidenţă contabilă sume de bani, materiale eto. [cf. fr. poşte, it. posto] POSTA vb. I. tr., refl. a (se) aşeza, a (se) plasa undeva pentru a supraveghea sau a păzi. Mfr. poster} POST ABDOMEN s. n. (biol.) parte poste-rioară a abdomenului unor arforopode. {< fr. postabdomen] ■ < POSTADOLESCENŢĂ s. /. perioadă, virsta cuprinsă intre 18 şi 20 de ani, care urmează adolescenţei propriu-zise. '[i< post- + adolescenţă] POSTAMENT s. n. temelie, bază de.susţinere (din piatră, din metal etc.) a unei statui, a1 unei maşini etc. ; • soclu, piedestal. • estradă ‘ (de catedră), [pl. -te, -turi. / < germ. Postament] POSTBELIC, -A adj. de după război, [cf. îat. post — după, bellum — război] POSTCALCULAŢIE s. f. calculaţie a preţului de cost efectuată după terminarea fabricării produsului, [gen. -iei. / cf. fr. post-calcuiation] POSTCOMBtJSTIE s.f. combustie suplimentară de carburant efectuată într-un turboreactor pentru a mări propulsia, [gen. -iei. / <3 fr. postcombustion] POSTDATA vb. I. tr. a data (un act, o scrisoare etc.) cu o- dată posterioară momentului elaborării, [cf. fr. postdater] POSTDATARE s.f. acţiunea de a postdata şi rezultatul ei. [l< postdata]' POSTDATA- s.f. dată posterioară celei reale. P< fr. postdate] POSTDILUVlAN, -A adj. de după dilu-viu. [pron. -vi-an. I < fr. postdiluvien, cf. lat. post — după, diluvium — potop]1 POSTER s. n. (liv.) afiş care se vinde publicului/ reprezentînd, de regulă, portretul fotografic al unei personalităţi. [< engl., fr. poster] POSTERIOR, -OARĂ adj. 1. care. urmează, care este după ceva (in ordinea scurgerii timpului) ; ulterior. 2. aflat în partea dinapoi i; dorsal. • (despre vocale) care se articulează în pante a dinapoi a cavităţii bucale. [pron. -ri-or. f cf. fr. .poştârieur, lat. posteriori POSTERIORITATE s.f. starea unui lucru posterior (1) altuia, [cf. fr. posteriorife] POSTERITATE s.f. urmaşii, generaţiile viitoare. [K lat. posteritas, cf. fr. posterite] POSTEROMANlE s.f. (liv.; rar) dorinţă patologică de a avea urmaşi. Rgen. -iei. I < fr. post&romanie] POSTFAŢAT0R, -OARE s. m. /. autor al unei postfeţe. [< postfaţă + ~(a)tor] POSTFAŢA s. /. cuvint către cititori aşezat la sfîrşitul unei cărţi, [după fr. postfaae] POSTGLACIÂR, -A adj. care a urmat perioadei geologice glaciare, [pron. -ci-ar. J '< fr. postglaciaire, cf. lat. post — după, gla-cies — gheaţă] POSTlŞ, -A adj. (despre păr, dinţi etc.) fals, artificial. [Kfr. postidhe]. POSTlŞE s.f.pl. (teatru) elemente care se lipesc pe faţă (barbă, mustăţi etc.) pentru a corecta anumite defecte ale interpretului sau pentru a realiza tipul unui personaj. [r) a întări, a intensifica. r< it. potenziafe 1 POTENŢARE s.f. acţiunea de a potenţaşi rezultatul ei. D<3 potenta)' POTENŢA s. f. (liv.) putere, forţă ; posibilitate (de dezvoltare). • virilitate, [of. fr* potence, it. potenza, lat. potentia) POTENŢIAL, -A adj. 1. a cărui forţă este în stare laterută. O energie ~ă *= energie pe care o posedă un corp capabil de a produce o manifestare energetică. 2. posibil ; presupus posibil. O propoziţie ~ă = propoziţie care exprimă posibilitatea realizării unei acţiuni fără a preciza dacă aceasta se realizează sau nu. IJ s. n. 1. (fiz.) capacitatea de a produce o manifestare energetică, un lucru mecanic. 2. capacitate de dezvoltare, de desfăşurare a unei forţe, a unei activităţi ; putere. O ~ de război = capacitatea militară a unui stat. 3. mod verbal care prezintă acţiunea ca posibilă. Rpron. -ţi-al. pL -le, -Iuri. I ct fr. potentiel, Lat. potentialis] POTENŢIALITATE s. f. caracterul a ceea ce este potenţial, [cf. fr. potentialite] POTENŢIALIZA vb. I. tr. a face să crească acţ»:unea unud medicament prin altul care este lipsit de acţiunea ra>p9ctivă. [Îpron. -ţi-a-, / <1 fr. potentiattser) POTENŢIALIZARE s. f. acţiunea de a po-tenţializa şi rezultatul [pron. -ţi-a-, / < potenţializa] POTENŢIOMETRlE s. f. electrometrie, feen. -iei. / ‘2 a creşte şi a se dezvolta într-un timp scurt. fcf. fr. precocite] PRECOLTJMBlAN;, -A adj. care datează dinaintea venirii lui Columtb (in America). O arta ~ă — arta dezvoltată pe teritoriul Americiu înainlte de descoperirea ei de către Columb. [pron. -bi-an. pl. -ieni. -iene. / < fr. precolwmbien}' PRECOMÂNDA s.f. alegerea, dintr-un catalog sau dintr-o Listă a unor cărţi sau publicaţii' care urmează să fie comandate cînd colectura Ie poaite livra. [><* PTC- + comhn-dă\ PRECOMA s.f. (med.) fază iniţială de comă, în cursul căreia conştiinţa p.'ăstrează trează, cel puţin în parte. [Klfr. preco- ma]' PRECO MB tJSTIE s.f. fază a .funcţionării unui motor cu ardere internă care precedă aprinderea combustibilului. O cameră de ~ = anticameră. [K fr. precombustion} PRECOMPRIMARE s. f. tehnică folosită in construcţii constînd în a aplica de la început unui element din beton armat eforturi unitare de compresiune. ['<3 pre- + comprimare, după fr. precontrainte} PRECONCENTRARE s. f. operaţie mecanică de izolare a substanţelor minerale sărace de o mare parte din steril pentru ase obţine un material îmbunătăţit. [< pr-e- + conroyifrare1 PRECONCENTRÂT s. n. produs minier îmbogăţit în substanţe utile prin operaţii preliminare urmate de operaţii- de preparare propriu-zisă. [< preconcenttare]' PRECONCEPŢIE s.f. (liv.) prejudecată. Tgen. -iei. var. preconcapţiune s. î. / s la pl.) strămoş rcf. fr. predecesseur, lat. praedecessor] PREDELA s. /. compartiment inferior lai unui tablou, reprezentînd scene în legătură cu subiectul principal din tablou. [K- it. pre-della, cf. fr. predelle} PREDESTINA vb. I. tr. a hotărî dinainte soarta cuiva ; a ursi, a sorti, a meni : «a predetermina. P<-fr. predestiner, it. predestinare, lat. prae destinare} PREDESTINARE s. f. 1. acţiunea de a predestina ; predestinaţie. 2. concepţie idealistă potrivit căreia fiecare om ar avea soarta Iui, fixată dinainte de către o forţă supranaturală. fl < predestina] PREDESTINAŢIE s.f. 1. predestinare. îndoctrina religioasa, după care destinul omului ar fi fixat dinainte de către divinitate, v. fatalism, [gen. -iei. var. pr&destina-ţiune s. f. / <$ fr. predestinaţi on, it. predes-Unazione] PREDESTINAŢrONE s.f. v. predestinaţie. PREDETERMINA vb. l.tr. a predestina, [p. i. predetermin. / < fr. predâterminef}> PREDETERMINARE s.f. acţiunea de a predetermina ; predeterminaţie. [< predeterminai]' PREDETERMINAŢIE s. f. predeterminare, [gen. -iei. f cf. fr. predetermination, it. pre-determinazîone]' PREDETERMINlSM s.n. (fii.) concepţie care consideră că actele de voinţă ale oamenilor, comportarea lor şi întreaga desfăşurare a evenimentelor istorice sînt de mai înainte determinate de către divinitate. 0<*fr. predeterminisme] PREDIAL, -A adj. care este în legătură cu o moştenire, [pnon. -di-al. / fr. pre-dial. cf. Hat. pmedium — mo$tenire]r PREDIC vb. I. intr. 1. a rosti o predică. • tr. (fig.) a sfătui, a recomanda cu insistenţă. 2. (fii.) a atribui unui subiect o calitate sau un atribuit, [p. i.' predic. I < lat. praedicare, cf. it. predicare] PREDICABIL, -A adj. care poate fi aplicat unui subiect, [cf. fr. predicable, lat. pre-dicabilis} PREDICAMflNT. s.n. (fii.) . categorie ; noţiune fundamentală, [cf. fr. predicament, it. predveamento] PREDICAMENTAL. -A adj. (fii.) categorial. [cf. it. predicamentale] PREDICÂRE s. f. acţiunea de a predica şi rezultatul ei ; propovăduire. [< predica] PREDICAT s. n. 1. parte principală a propoziţiei care aJtribuie subiectului, o acţiune, o stane, o însuşire. O ~ verbal ■= predicat format dintr-un verb predicativ la un mod personal : ~ nomiwai = predictat format din-tr-un verb copulativ si un nume predicativ. 2. termen al unui-' raţionament care afirmă sau neagă ceva în legătură cu subiectul. • (în loaica simbolică) element constitutiv al funcţiilor specifice calculului cu predicate. fKtet.. tiraedicatum, cf. fr. predicat] PREDICATIV, -A adj. 1. verb ~ = verb care Doate forma singur predicatul ; nume ~ — nume care. îmlpreună cu un verb copulativ, flonmeaza predicatul unei propoziţii ; propoziţie ~ă (şi s.f.) — propoziţie care îndeplineşte faţă de Droi>ozi;.tia regentă rolul de nume predicativ. 2. (log.) referitor la pre-=-dicat. rdj. care preexistă, [cf fr PREEXISTENTA s.f. faptul de a exista înaintea altui fenomen ; existenţa anterioară. • doctrină mistică antiică profesată şi de unii filozofi burghezi, care admite existenţa sufletului înainte de existenţa corpului, precum şi reioicarnarea sufletelor, [cf.fr. preexistence, it. preesistenza] PREFABRICA vb. I. tr. a confecţiona prefabricate. [:< fr. prefabriquerl PREFABRICARE s.f. acţiuneia de a prefabrica şi rezultatul ei ; prefabricaţie. [< prefabricai PREFABRICAT, -A adj. care serveşte ca material pentru fabricarea unui produs • industrial finit. // -s.n. 1. piesă aflată intr-o fază intermediară de prelucrare. 2. element de construcţie sau parte componentă a unui element de construcţie, confecţionat dinainte în fabrică sau în atelier pentru a fii numai montat sau'ansamlblat cu albe piese pe şantier, [cf. fr. pr4fabrique[ PREFABRICAŢIE s.f. pne-fiabriiCare. [gen. -i'ei. / < fr. prefwbrieation]' PREFAŢA vb. I. tr. a scrie o prefaţă la o carte. »fcf. fr. prefacer] PREFAŢARE s. f. acţiunea de a prefaţaşi rezultatul ei, [\ compoziţie muzicală instrumentală de sine stătătoare, cu un caracter şi o structură foarte variate. 2. (fig.) ceea ce precedă, pregăteşte, anunţa un eveniment, o acţiune, un început, [pron. -diu. / cf. it. preludio, germ. Prălu-diitm, fr. prâlude < lat. prae — înainte, luduş — cîntec] PRELUXAŢIE s. f. (anat.) stare a unei articulaţii, caracterizată prin malformaţii congenitale osoase, care predispune la luxa-tie. Tgen. -iei. / < fr. preluxation]‘ PREMARXlST, -A adj. care precedă marxismul. [se T PRENATAL,-A adj. care precedă naşterea, de dinainte de naştere. [< fr. prenatal] PRENOTA vb. I. tr. (nar) a înscrie dinainte pe cineva pe o listă pentru a-4 avea în evidenţă. iflt fr. presbytâral}' PREZBITERIAN, -A adj. referitor la prezbiterianism, propriu prezbiterianismu-lui. // s. m. f. adept al prezbiterianismului. Tpron. -rv-an. pl. -tem, -iene. / cf. fr. preş-byterien] PREZBITERIANISM s. n. confesiune protestantă răspândită în Anglia si în alte ţări, care nu recunoaşte autoritatea episcopilor. [cf. fr. presbyterianisme, cf. gr. presbyteros — preot] PREZBIT£RIU s. n. 1. partea bisericii dintre altar şi naos. 2. casă parohială. 3. consiliu eparhial în biserica ortodoxă, [pron. -riu. J cf. fr. presbyt&re, lat. bis. presbyte-Tium] PREZBITÎSM s.n. defect al ochiului care constă în micşorarea capacităţii de acomo^ dare a cristalinului, ceea ce face imposibilă vederea clară a obiectelor apropiate ; prez-biopie, hipermetropie, rcf. fr. presbytisme] PREZBIŢlE s, f. prezbfltism. rgen. -iei. fr. presbytie] PREZENT, -A adj. care este in locul unde se află vorbitorul, care este de fată. 9 care există în timpul de fată ; contemporan. // s. n. 1. timpul prezent, actual ; situaţia actuală. 2. timp care arată că acţiunea unui verb se desfăşoară în momentul de fată. O ~ istoric *= prezent cu valoare de perfect, folosit uneori în naraţiuni). P< fr. prâ-seni, it. presentef lat. praesens]' PREZENTA vb. I. 1. refl., tr. a apărea sau a face să apară în fata cuiva; a (se) înfăţişa. 2. tr., refl. a (se) recomanda. 3. tr. a înfăţişa publicului sinteza unei activităţi, rezultatul unor cercetări, un program artistic sau muzical etc. 4. tr. (mii.) a ~ arma = a mînui arma după anumite prescripţii pentru a da onorul sau în cadrul unei ceremonii, [p. i. prezint. 3,6 prezintă, f ’p. / < fr. priape, gr. priapos, cf. Priapos, zeul grădinilor, al viilor şi al fecundităţii] PRIAPESC, -A adj. priapic ; pxiapeu. [cf. germ. priapeisch] PRIAPEU, -EE adj. referitor la Priap, zeul fecundităţii ; priapic. // s. n. 1. formă de vers antic, considerat ca o juxbapoziţie a două versuri. 2. poezie (antică) cu conţinut obscen sau licenţios, [pron. pri-a-peu. / cf. it. priapeo, lat. priapeus] PRIAPIC, -A adjI. referitor ,1a prtapism, care suferă de priapism ; priapesc. [< fr. priapique] PRIÂPfSM s. n. stare de excitaţie continuă a membrului viril, fără a fi însoţită de voluptate sau de ejaculaţie. [pron. pri-a-. / < fr. priapisme] PRICOMIGDALĂ s.f. v. picromig-d a 1 ă. . PRIM, -A adj., num. ord. 1. cel ditîi (în spaţiu sau în timp) ; care se află în fruntea unei serii. O materie ~ă =■ material prin a cărui prelucrare se obţin produse finite. 2. cel mai bun ; cel mai însemnat etc. O de ~ rang = de calitate superioară, 3. pe treapta cea mai înaltă, întâiul în categoria respectivă. M element prim de compunere savantă cu sensul „întîi“, „primul", [var. primi-, primo. / .< lat. primus, cf. fr. primi-, it. primo-] PRIMA vb. I. intr. a avea intîietate, a fi pe primul loc. 01. -trnri, -te. I < fr. primat, it. primato]\ PRIMATE s. f. pl. ordin de mamifere superioare din care fac parte maimuţele şi o-mul ; .(la sg.) animal din acest ordin. D^fr. primates, cf. lat. primus — primul] PRÎMĂ1 s.f. retribuţie suplimentară acor-, dată cuiva pentru îndeplinirea exemplară sau depăşirea unor condiţii de calitate şi de cantitate privind producţia, • sumă care se plăteşte iniţial sau periodic unei instituţii de asigurare. [< fr. prime, cf. lat. praerriium] PRIMA3 s. f. (sport) prima poziţie . sau gardă la scrimă. pttt6]' PRIMORDIE s.f. v. primordiu. . PRIMORDIU s. n. nume ;.dat primelor frunze, ale unei plante, pvar. primordie s.f. / < germ. Primordium, cf. lat. primordium, pri-mordia — origine]1 PRIMPLÂN s. n. cadru cinematografic in care interpreţii sînt filmaţi de aproape. [pL -nuri. / < prim- + plan] PRIMULACEE s. f. pl. familie de plante dicotiledonate gamopetale, avind ca tip ciu-botica-cucului ; (la sg.) plantă din această PRIMULĂ 868 familie, Fpron. -ce-e. sg. invar. / < fr. pn-mulacees] PRIMULĂ s.f. plantă ornamentală _ cu flori purpurii sau liliachii ; (pop.) ciuboţica-cucului. [< lat. primula] PRIMULlNĂ s.f. substanţă colorantă gal-benă, folosită la colorarea bumbacului. D< Ir. primuline]i PRIMUS s.n. lampă de gătit care foloseşte drept combustibil benzina sau petrolul lam-pant. [pl. -suri. / nume comercial]' PRINCEPS adj. invar, ediţie ~ — prima ediţie a operei unui autor (clasic). P) poliedru cu două feţe poligoane oarecare, paralele, celelalte feţe fiind triunghiuri, trapeze sau paralelograme. [pron. -to-id. I < germ. Pris-matoid, cf. gr. prisma — prismă, eidos — formă]1 PRISMĂ s. /. poliedru mărginit de feţe plane, dintre care două, poligonale, egale şi paralele, formează baza, iar celelalte, în formă de paralelogram, formează feţele laterale. O ~ optică = piesă transparentă (de sticlă) folosită pentru descompunerea sau pentru reflecţia luminii într-un spectru. O prin ~a =* din punct de vedere..., în lumina... [cf. fr. prisme, lat., gr. prisma] PRIVA vb. I. tr. a lipsi (pe cineva de ceva), a lua dreptul, putinţa (cuiva) de a beneficia de ceva. [< fr. priver, it., -lat. privare] PRIVAT, -A adj. particular, individual. [<< lat. privatus, cf. fr. prive] PRIVATIV -A adj. care privează, lipseşte pe cineva de ceva ; care arată o privaţiune. • (despre a fixe) care exprimă lipsa, excluderea, [cf. fr. privatif, lat. privativus] PRIVAŢIUNE s. f. pierdere, suprimare, lipsă a unui drept, a unui bun, a unui avantaj. O (la pl.) lipsă, sărăcie ; abţinere voită, rpron. -ţi-u/ cf. fr. privation, lat. prîvaiio] PRIVILEGIA vb. 1. tr. a acorda cuiva un privilegiu ; a părtini, a favoriza pa cineva. [pron. -gi-a. p. i. 3, 6 -iază; ger. -iind. / < fr. privilegier] PRIVILEGIAL. -A adj. referitor la privilegiu, care prevede un privilegiu, [pron. gi--al. / et incertă] PRIVILEGIAT, -A adj., s.m.f. 1. (cel) care se bucură de un privilegiu. 2. (fig.) înzestrat de la natură cu un talent oarecare, [pron. -gi-at. I cf. fr. priviUgie]\ PRIVILEGIATlV, -A adj. care conferă privilegii. [pron. -gf-a-. / cf. it. privilegîativo] PRIVILEGIU s. n. înlesnire, drept acordat cuiva de a se bucura de avantaje deosebite. • (jur.) drept de care se bucură o persoană (juridică sau fizică) de a fi preferată la plată înaintea altora. [pron. -giu. pl. -ii, -iuri. I < lat. privilegium, cf. it. privilegia, fr. privilkge] PRIZA1 vb. I. tr. (liv.) a aprecia. [< fr. priser]' PRIZA2 vb. I. tr. a trage praf de tutun pe nas. [< fr. priser]' PRIZĂ s.f. 1. dispozitiv prin care se face legătura între un aparat electric şi reţeaua electrică respectivă. • dispozitiv de luare a unui fluid dintr-o conductă, dintr-un recipient etc. 2. trecerea în stare solidă a pastei unui liant hidraulic. 3. ~ de aterizare = ansamblul manevrelor care precedă aterizarea 869 PROBLEMA unui avion executate de pilot pentru a veni 'exact pe aerodrom. 4. a avea ~ — a avea trecere, a trezi interesul. 5. mică porţie de praf de tutun care se trage pe nas. • (med.) administrare perorală a unui medicament făcută la un moment dat; luare a unui medicament. 6. asperitate, proeminenţă pe care un alpinist o foloseşte pentru a escalada o stincă. 7. luare, apucare, prindere. 8. (spori) poziţia mâinilor in momentul in care se prinde sau se aruncă mingea de handbal sau de baschet etc. ; mod în care atleţii ţin suliţa sau prăjina, tenismenii racheta sau paleta. • (despre o piesă la şah) în ~ « ameninţată să fie capturată. 9. — directă — a) cuplu de transmisie a unui. autovehicul în care arborele primar transmite direct mişcarea,arborelui secundar ; b) poziţie a‘ schimbătorului de viteze care dă acest cuplu. [< fr. prise] PRIZOMETRU s. n. instrument pentru determinarea începutului şi sfârşitului prirei unui ciment. [io tipografie. • • album de imprimare, în special de accidente, executate într-o tipografie. [i< probă + -ar, după germ. Probenbuch] PROBATOR, -OARE adj. v. probato-r i u. PROBATORIU. -IE adj. care este propriu să dovedească ceva. II s. n. procedură de culegere a probeilor în justiţie. Tpron. -ftfti. var. probator, -oare adj. I cf. fr. probatoi-re\ PROBĂŢIE s.f. noviciat, rgen. -iei. / cf. lat. probatlo, fr. probation] PROBA s. f. 1. încercare ; (examen de) verificare. • metodă prin care se constată justeţea unui calcul. • întrecere. 2. parte dintr-un material care se supune analizei spre a se verifica anumite caracteristici ftle întregului material; mostră, eşantion. • (fot.) copie pozitivă pe hîrtie. 3. dovadă, mărturie. [i persoană, societate sau întreprindere care asigură finanţarea şi turnarea unui film. [< produce + -(ă)tor] PRODUCE vb.III 1. tr. a crea, a face, a realiza (ceva). 2. tr, a aduce beneficii, venituri ; a rodi. 3. tr, a pricinui, a cauza. 4. refl. a se prezenta în public cu un număr artistic, [p. i. prodtic. / < lat. producere, cf. fr. produîrel PRODUCERE s.f. acţiunea, faptul de a produce ; creare, realizare, facere. [.< produce] PRODUCTlBIL, -A adj. care poate fi produs. [cf. fr. productible] PRODUCTIBILITATE s. /. (rar) capacitate de producţie, perspectivă de producţie, [cf. fr. productibilitey PRODUCTIV, -A adj. 1. care produce (mult), care aduce beneficii. © bănos, rentabil. 2. (despre sufixe, prefixe etc.) care formează multe derivate. © (despre conjugări) care se îmbogăţeşte mereu. [cf. fr. pro-ductif] PRODUCTIVITATE s.f. însuşirea de a fi productiv ; rodnicie, randament.' O ~ c muncii = cantitatea de produse obţinute în procesul muncii de un lucrător într-o perioadă de timp' determinată şi într-un sector determinat al activităţii sociale [cf. fr. pro» ductivite\ ' PRODUCTOMETRU 872 PRODUCTOMfiTRU s. n. înregistrator automat de producţie, [după germ. Produk-tionsmesser] PRODUCŢIE s. f. 1. activitatea socială in care oamenii, reciproc legaţi prin raporturi economice, produc bunuri materiale necesare pentru existenta societătii. 2. totalitatea produselor obţinute în procesul muncii într-o perioadă de timp şi intr-un anumit sector. 3. lucrare, creaţie, operă (literară, de artă «au de ştiinţă). 4. manifestare artistică organizată la sfinşitul unui an şcolar, [gen. •iei. var. producfiune s.f. / cf. fr. produc-tion, it. produzione 1 PRODUCŢlUNE s.f. v. producţie. PRODUS s. n. 1. bun material realizat în procesul de producţie ; totalitatea obiectelor sau bunurilor produse. O corp. substanţă preparată în laborator sau obţinută pe cale naturală. 2. urmare, rezultat al unui proces, al unui fenomen etc., efect. 3. (mat.) rezultatul unei înmulţiri, [pl. -use. -usuri, (rar, s. m.) -uşi. / < produce, după fr. produit] PROEDRU s. m. nume dat fiecăruia dintre cei nouă cetăţeni din Atena aleşi prin tragere la sorti ca să prezideze adunările consiliului celor cinci sute si adunările populare. [pron. pro-e/ < gr. proedros, cf. pro — înainte, hedra — scaun] PROEMINENT, -A adj. ieşit în afară, în relief. • (despre oameni) ieşit din comun (prin calităţile sale) ; excepţional, [pron. pro-e-. / < fr. proeminent, cf. lat. pro-eminensl PROEMINENŢA s.f. faptul de a fi proeminent. ® (concr.) ieşitură (în relief), ridi-cătură. [pron. pro-e-. / cf. fr. proeminence] PROFĂN, -A adj., s.m.f. 1. neştiutor, nepriceput ; (fam.) ageamiu. 2. (persoană) care nu respectă preceptele religiei. ® laic. [< fr. profane, lat. profanus]' PROFANA vb. 1. tr. a pîngări ; (p. ext.) a fieeinisti. [*< fr. profancr% cL lat. profanare] PROFANARE s.f. acţiunea de a profana el rezultatul ei ; pingărire. necinstire ; pro-tnnaţiune. [< profana] PROFANATOR, -OARE adj.t s.m.f. (cel) care profanează ; care pingăreşte. [cf. fr. profanateur, lat. profanator] PROFANAŢIUNE s. f. profanare. lcf. fr. profanation, lat. profanatio] PROFASCIST, ,-A adj. susţinător, sprijinitor, favorabil fascismului, care susţine fascismul. [tion < lat. progredi — a înainta]1 PROGRAM s. n. 1. plan de activitate cu-prinzînd de obicei etapele propuse pentru o anumită perioadă ; desfăşurarea activităţii după un asemenea plan. • orar. 2. foaie de hîrtie, afiş, scriere (distribuită) prin care se anunţă un spectacol, amănunte în legătură cu o reprezentaţie etc. ; totalitatea numerelor unui spectacol, ceea ce cuprinde un spectacol. • ansamblu de mesaje (ştiri, informaţii, muzică etc.) destinat difuzării prin reţeaua de radio şi televiziune. 3. expunerea scrisă a principiilor, a telurilor urmărite şi a mijloacelor preconizate pentru realizarea lor ale unui partid politic, ale unei organizaţii etc. 4. ansamblu algoritmic al instrucţiunilor necesare rezolvării unei probleme la un calculator electronic, [pl. -me, -muri. var. programă (1) s. f. / <: fr. programme, it. pro-gramme, cf. lat. programma — scriere publică] PROGRAMA vb.I.tr. a stabili un program de activitate ; a fixa o anumită acţiune. [c£ it. programmare. fr. programmer1 PROGRAMARE s. f. acţiunea de a progra*-, ma şi rezultatul ei ; (spec. : fin.) hîrtie prin' care se atestă că s-a programat ,ceva. 9 ramură a matematicilor aplicate oare studiază principiile şi metodele de rezolvare a problemelor cu ajutorul calculatoarelor electronice. • operaţia de elaborare a programului în vederea rezolvării unei probleme la calculatorul electronic. f< programa] PROGRAMATIC, -A adj, referitor la un program ; cu program, de program, conform programului, [cf. it. programmatico, germ. programaiisch] PROGRAMATISM s, n, caracter componistic apărut în sec. XIX, care dezvoltă tendinţele de transpunere în muzica instrumentală a unor imagini inspirate de natură sau PROGRAMATOR 874 de lectura unor texte poetice ori dramatice ; curent care promovează muzica programatică. fcf. fr. programmaUsme] PROGRAMATOR, -OARE adj. care programează, face programe. // s.m.f. specialist care întocmeşte programele (4) pentru calculatoarele electronice, [cf. fr. program-mateur, it. programmatore] PROGRAMA s.f. 1. v. pro gram.. 2. ~ analitică *= prezentare în scris a obiectelor gi capitolelor fiecărei discipline predate în-tr-o instituţie de învătămînt. [< fr. pro-gramme] PROGRES s. n. 1. trecere de la o stare inferioară la una superioară, de la vechi la nou ; mers înainte, propăşire. 2. dezvoltare, desăvîrşire. [ PROPRIETAR, -A s. m. f. deţinător al u-nui drept de proprietate asupra unui lucru, al unui bun mobil sau imobil de orice natură ; stăpîn. [pron. -pri-e-. f cf. fr. proprie-taire, lat. proprietarius\ PROPRIETATE s.f. 1. dreptul de â deţine, de a se folosi de un bun ; stăpinire. 2. ceea ce constituie obiectul unei stăpîniri ; bun, avere, avut. 3. însuşire, calitate caracteristică a unui lucru ; caracter distinctiv. • 4. calitatea unui cuvînt, a stilului de a reda precis ideea exprimată, [pron. -pri-e-, / cf. fr. propriete, lat. proprietas] PROPRIOCEPTlV, -A adj, (despre senzaţii provenite din corp) care informează asupra mişcărilor, echilibrului etc. [pron. -pn--o-. / < fr. propriocieptif]• PROPRIOCEPTOR s.m. (anat.) formaţie nervoasă senzitivă, avînd proprietatea de a transmite stimuli din diferite organe în legătură cu mişcarea, echilibrul etc. [pron. -pri-o-. / < fr. propriocepteur] PROPRIU, -IE adj. 1. care aparţine cuiva în mod exclusiv ; personal. O amor ~ =* sentiment al propriei demnităţi, conştiinţa valorii proprii. 2. caracteristic, particular. 3. indicat, bun pentru... 4. (despre un'cuvint sau un termen) care redă precis ideea de exprimat. O ~-zis ** de fapt, la drept vorbind. • (despre sensuri; op. figurat) prim, de bază, natural, [pron. -priu. / < lat proprius, cf. fr. propre] PROPULSA vb. I. tr. a imprima o mişcare de înaintare cu ajutorul unui propulsor ; a împinge, a porni. [p.ii. ~sez. / < fr. propui-ser, cf. lat. propulsare^ PROPULSANT s.m. substanţă în stare gazoasă sau de plasmă, ejectată din motoarele cu reacţie, care asigură forţa de tracţiune, [et. incertă] PROPULSARE s.f. acţiunea de a propulsia şi rezultatul ei. f< propulsa]' PROPULSIE s.f. exercitare a uned forţe asupra unui vehicul, asupra urnii obiect etc. pentru a-i provoca mişcarea de înaintare. • sistem tehnic prin care se face propulsarea unui vehicul. I[gen. -iei. var. propulsiune s. f. / cf. fr. propulsion] PROPULSIUNE s.f. v. propulsie. PROPULSIV, -A adj. care produce o propulsie. [cf. fr. propulsif} PBOPULSOB 878 PROPULSOR s. n. (adesea■ adj.) organ sau aparat care împinge înainte, care dă propulsie unui vehicul. [ PROTAGONIST, -Ă s. m. /. 1. personajul principal al unei piese de teatru ; actorul care joacă acest rol. >2. figură proeminentă, reprezentant de frunte al unei mişcări, al unei teorii etc. ; promotor. [^ fr. protagoniste, gr. protagonistes]' PROTÂL s. n. lamă verde în formă de frunză întinsă pe pămînt, rezultată din germinarea unui spor de criptogamă vasculară. Dpi. -le, -luri. / < fr. protUalle] PROTAMlNĂ s. f. proteină bazică care conţine în proporţie mare aminoacizd. [;< fr. protamine]\ PROTANDRlE s. f. (biol.) proterandrie. [gen. -iei. / < fr. protandrie] PROTAMlNĂ s. f. proteină bazică care prezintă protanopie. [;taire]\ PROTETIC, -A adj. 1. referitor la proteză; de proteză. 2. (despre sunete) apărut, adăugat prin proteză. CE< fr. pro-topt&re]' PROTORACE s.n. v. prot o rax. ■ PROT0RAX 5. n. primul inel al toracelui la insecte. <[var. protorace s.n. >/ << fr. pro-thorax] PROTOSULFORĂ s. f. cel mai puţin bogat în sulf dintre derivaţii sulfuraţi ai unui. corp. £0< fr. pseudarthro'se, cf. gr. pseudos — fals, arttiron — articulaţie]1 PSEUDO- element prim de compunere savantă însemnind „fals4*, „(aparent) asemănător", „asemănare exterioară44, fpron. pse-u-. var. pseud~t psevdo-. / < fr., it. pseudo-» cf. gr. pseudos — fals]' PSEUDOAFlX s. n. afixoid. [pron. -do-a-. < pseudo- + a/ix] PSEUDOARTlST, -A s.m./. fals, pretins artist. [< pseudo- + artist] PSEUDOBACA s./. (bot.) bacă falsă la cu-curbitacee, la soc etc. [, -turi. var. punt s. n. / < lat. punctum, ci. fr. point, it. punto]' PUNCTĂ vb. I. tr. 1. a însemna, a presăra cu puncte ; (gram.) a pune semne de punctuaţie. 6 (tehn.) a marca o piesă cu ajutorul punctatorului. 2. (fig.) a sublinia, a marca, & accentua. 3. (sport) a însemna punctele unei partide sau ale unei etape. [var. punta vb. I. / după fr. ponctuert pointer] PUNCTAJ s. ti. notaţie în puncte a rezultatelor obţinute la o întrecere (sportivă etc.) pentru stabilirea clasificării concurenţilor. C> însemnare a punctelor mai importante ale unei relatări, ale unui plan etc. [< punci + -aj, după fr. pointage] PUNCTARE s.f. acţiunea de a puncta gi rezultatul ei. []< punctat PUNCTATOR s. n. unealtă de oţel cilindrică, terminată ou un vîrf ascuţit, cu ajutorul căreia se marchează piesele ; chernăr. [^puncta + -tor] PUNCTAVERĂJ s. n. (sport) raportul de puncte într-un meci de tenis si de volei. p< punct, după golaveraj]' PUNCTBAL s. îi. (sport) minge în formă de pară suspendată de o frînghie, care ser-veşte pentru antrenament la box ; punching-ball. [pl. -le, -luri. / după engl. punching-ball]• PUNCTIFORM, -A adj. 1. în formă de punct, cît un punct. 2. care acţionează din loc în loc ; intermitent. 3. de dimensiuni neglijabile în raport cu distanţele pină la corpurile cu care interacţionează. [cf. fr. punctiforme, lat. punctum — punct, forma — formă] PUNCTUAL, -A adj. 1. (adesea adv.) regulat, exact ; care face la timp ceea ce trebuie să facă ; precis. • făcut la momentul hotărît, determinat. 2. (despre verbe) care arată că acţiunea se petrece într-un singur moment, [pron. -tu-al. var. puntual, -a adj. / cf. fr. ponctuel, it. punfuateî PUNCTUALITATE s.f. însuşirea de a fi punctual ; exactitate, regularitate în executarea unei lucrări, pcf. fr. ponctualite] PUNCTUAŢIE s. f. totalitatea semnelor grafice cu ajutorul cărora se despart frazele* între ele şi părţile constitutive ale frazei ; parte a gramaticii care cuprinde regulile de întrebuinţare a acestor semne ; fel de a întrebuinţa aceste semne. [gen. -iei. var. pune-tuaţiune s. f. / cf. fr. ponctuation] PUNCTUAŢItJNE s.f. v. punctuatie. PtFNCŢIE s.f. străpungerea cu un instrument ascuţit (ac etc.) a unui organ sau a u-nei cavităţi a corpului pentru a se scoate un lichid sau un gaz. pgen. -iei', var. pune-ţiune s. f. / cf. fr. ponctxon. lat. punctio] PUNCŢIONĂ vb.I.tr. a face puncţli. [pron. -ţi-o-. I < fr. ponctionner]' PUNCŢIONĂRE s.f. acţiunea de a punc-ţiona şi rezultatul ei. ppron. -ţi-o-. I < pune*-ţiona] PUNCŢItJNE s.f. v. puncţie. PUNISABIL, -A adj. (liv.) care merită o» pedeapsă, care poate fi pedepsit, pcf. fr. pu-nissable] PUNITIV, -Ă adj. referitor la pedeapsă î pedepsitor. [<3fr. punitif, cf. lat. punire — a pedepsi] 89] PUSEISM PUNIŢItfNE s.f. (rar) pedeapsă. P pentru note de care se servesc muzicanţii. [< fr. pupitre, ct lat. pulpitum — estradă] PUPONIERĂ s.f. secţie de prunci într-o creşă. ppron. -ni-e-. / < fr. pouponniere1 PUR, -A adj. 1. (despre corpuri) curat, neamestecat. • nestricat, nealterat, neviciat. O fără pete ; imaculat, clar, limpede. • (fig.) neprihănit, curat, nevinovat. 2. (fig.) simplu, gol. 3. (în filozofia idealistă) desprins de realitatea materială, [cf. lat. purus, îr. pur]' PURGA vb. I. tr., refl. a(-şi) curăţa stomacul, Intestinele cu un purgativ sau cu un laxativ. O tr. (fig.) a curăţa, a elimina, a epura. 0< lat. pur g are, ct fr. pur ger] PURGĂRE s. /. acţiunea de a purga şi rezultatul el : purgaţie. [*$ purga]' PURGATIV, - adj., s. n. (medicament) care are proprietatea de a curăţa tubul digestiv prin defecare, [cf. fr. purgatif, lat. purgaiivus] PURGATORIU s. n. loc unde (potrivit credinţei bisericii catolice) sufletele celor mai puţin păcătoşi se pot curăţa de păcate pentru a intra apoi în rai. • (fig.) loc sau timp de suferinţă, [pron. -riu. / < lat. purgato-rium, ct it. purgatorio, fr. purgatoire] PURGAŢIE s. f. curăţirea tubului digestiv cu ajutorul unui purgativ sau al unui laxativ ; purgare. Tgen. -iei. var. purgafiune tJ. f. / cf. fr. purgation, lat. purgatio] PURGAŢIttNE s.f. v. purgaţie. PURIFICA vb. ÎAr. a face pur ; a curăţa. • a elimina dintr-o limbă diferite elemente socotite străine. • refl. a deveni mai pur din punct de vedere moral. [p. i. purific. / < lat., it. purificare, ct fr. purifier] PURIFICARE 5. f. acţiunea de a (se) puri-tfica şi rezultatul ei ; curăţire,, purificaţie. f< purifica] PURIFICATOR, -OĂRE adj. care purifică. // s. n. epurator, [cf. fr. purificateur] PURIFICAŢIE s.f. purificare, [gen. -iei. var. purificaţiune s. f. / < fr. purification] PURIFICAŢItJNE s. /. v. purificaţie: PURINA s. f. compus organic derivat din acidul uri,c, zeama murdară s-cursă din bălegar saiu din gunoaie. [<$ purpură -f -iu] PURULENT, -A adj. cu puroi, care puroia-ză ; supurant. .C<’fr. purulent] PURULENŢĂ s. f. starea a tot ce este purulent. [ care putrezeşte uşor. [cf. fr. putrescible} PUTRESCIBILITATE s.f. caracterul, natura a ceea ce este putrescibil. [cf. fir. pu-trescibilite] PUTRlD, -A adj. (liv.) 1. putred, putrezlt- 2. produs de putrefacţie. D< fr* putridet lat-putridus] PUTRIDITATE s. f. (liv.) putreziciune ; pu-tritudine. • (med.) stare a ţesuturilor descompuse. [cf. fr. putridite] PUTRITtJDINE s.f. (liv.) putriditate. [ci-it. putredine] PtJTTO 5. n. (arte) denumire in sculptura, şi pictura italiană pentru motivul plastic al copilului Amor ; amoraş. • denumire datft figurilor de îngeraşi care apar frecvent In compoziţiile iconografice sau decorative din epoca Renaşterii şi apoi în baroc. [pl. -tti-} < it. putto] P0ZZLE s. n. (anglicism) joc de reconstituire a unui întreg din fragmente decupate, [pron. pazl. / < engl. puzzle] PUZZOLÂNA s.f. (geol.) tuf format din sedimentarea cenuşii vulcanice, rezistent la. apa de mare. [pron. pu-ţo-. / !< it. puzzola-na, cf. Puzzoli, vulcan în Italia] PYA s. m. monedă divizionară in Birmania, vaîorînd a suta parte dintr-un kyat. [pi. as. ] < fr. pya < cuv. birman) Q QUADRI- v. cvadri-. QUADRlVIUM s. n. grup de obiecte (aritmetica, muzica, geometria si astronomia) care, împreună cu cele incluse în fcrivirum, alcătuiau cele şapte arte liberale ce constituiau materia de învăţămînt a şcolilor medievale. Cpron. cua-dri-vi-um. / < lat. q«fl-drivium < quadri — cu patru, via — drum] QUAKER, -A s. m. membru ol unei secte religioase protestante întemeiate în sec. XVII şi răspîndită în Anglia şi în S.U.A. |pron. cua-cher. / < engl., fr. quaker) QUAKERISM s. n. doctrina quakerilor. [pron. cua-che-. / < fr. quakerisme] QUARK s.n. (fiz.) microparticulă din care par a fi constituite particulele elementare, sarcina elementară reprezentînd V3 din sarcina electronului, [pron. cuarc. pl. -uri. / < engl. quark — farmec] QUARTET s.n. v. cvartet. QUASAG 5. n. (a>str.) obiect extragalactic cu strălucire Intensă, fără a avea insă o ra-dioemisie deosebită. [< americ. quasag < qua(si) s(tellar) g(alaxy)] QUASAR s. m. sursă puternică de radiaţii luminoase şi electromagnetice, identificată cu ajutorul radiotelescoapelor prin detectarea emisiei radio. (< americ. quasar < quas(i stell)ar (radio source) — sursă radio aproape stelară] QUASI- v. cvasi-. QUATERNIO TERMINORUM s.n. invar. (Iov.) eroare de raţionament datorită ambiguităţii termenului mediu, care face ca silo- gismul să aibă patru termeni in loc de trei. [< lat. quaternio-terminorum] QUATTROCfiNTO s. v. v. cuatrocen-t o. QUEBRACHO s. m. arbore din America de Sud cu lemnul foarte dur, durabil, bogat în tani'n ; lemnul acestui arbore. • material tanant extras din scoarţa şi lemnul acestui arbore, utilizat în industria pielăriei, [pron. che-bra-cio. I < fr., sp. quebraicho]> QUETZAL 5. m. unitate monetară a Gua-tem al ei. [ RABIC, -A adj. de rabie, caracteristic ra-biei. fcf. fr. rabiquell. RABIE s.f. turbare, [gen. -iei. / < lat. rabies, cf. it. rabbia] RABIN s.m. şef religios al unei comunităţii mozaice, care interpretează dogmele religioase şi conduce serviciile rituale. [K'pol. rabin, germ. Rabbiner !< ebr. rabbi] RABINAt s.n. (liv.) calitatea, funcţia de rabin. [l. -oare. / ! RADIOAMATORISM s. n. practicare a ra-diocomunicaţiilor de către persoane care manifestă interes pentru radiotehnică şi stabilesc legături între radiostaţii proprii de, mică putere, [cf. fr. radioamateurîsme} RADIOAMPLIFICARE s./. operaţie de ra-diorecepţie, amplicare şi difuzare a programelor de radio. P< tadio- + amplificare] RADIOAMPLIFICATOR s. n. amplificator radio. [cf. fr. radio-ampIvficateur] RADIOASCUL/rARE s. f. X. ascultare a e-misiunilor radio. • post, serviciu care se ocupă cu ascultarea emisiunilor radiofonice. 2. timp rezervat ascultării în emisiunile de radioamatori, [cf. it. radioascolto]> RADIOASCULTAT0R, -OARE s.m.f. ascultător al programelor de radio. [cf. it. ro-dioascoltatore, rus. radiosluşateli, germ. Ra-diohdrer] RADIOASTRON0MIC, -A adj. referitor la radioastronomie. [cf. fr. radioastronomique] RAD IO ASTRONOMIE s. /. ramură a astronomiei care studiază emisiunile electromagnetice din cosmos,1 folosind undele de radio la cercetarea astrelor. [gen. -iei. / cf. fr. radioastronomie, germ. Radioastronomie] RADIOATERIZÂRE s.f. aterizare a unul avion dirijată de fascicule de unde electromagnetice ultrascurte. rcf. fr. radio-atterris-saae}' RADIOAUDlŢIE s. f. audiţie radio. [gen. -iei. / cf. it. radio-uudizione] RADIOBALIZA vb. I. tr. a echipa cu instalaţii de radiobalizaj. [cf. fr. radiobaliser] RADIOBALIZAJ s.n. instalaţie de semnalizare a unui drum aerian sau maritim prin-tr-un procedeu radioelectric. [cf. fr. radio-balisage] RADIOBALIZA s. f. emiţător de radio de mică putere, instalat la sol într-un anumit punct, ale cărui emisiuni, captate la bordul unui avion, îi permit acestuia să stabilească exact momentul trecerii deasupra acestui punct, [cf. fr. radiobaUse] RADIOBIOLOGlE s. f. disciplină care se ocupă cu studiul efectelor radiaţiilor ionizate asupra organismelor vii. [gen. -iei. /.cf. fr. radiobiologie] RADIOBlOTIC, -A adj. referitor la efectele biologice ale radiaţiilor. [< fr. radio-biotique] RĂDIOCARBON s. n. denumire obişnuită pentru izotopul carbon-14, folosit in cercetări biologice, chimice şi arheologice. tadiocarbone] RADIOCHIMlE s. f. ramură a chimiei care studiază modificările chimice provocate de radiaţiile ionizate, [gen. -iei. / < fr. radfo-chimie] 897 RADIOGONIOMETRA RADIOCHIMOGRAFlE s. f. înregistrare a mişcărilor organelor interne pe un film radiografie. [gen. ‘iei. I cf. fr. radiokimo-graphie] RADIOCINEMATOGRAFIE s. /. metodă de diagnostic constînd în înregistrarea pe film cinematografic a imaginii radiografice a unui organ in funcţiune. feen. -iei. / cf. fr. radiocinemalographie] RADIOCOBALT s. n. izotop radioactiv al cobaltului, fcf. fr. radiocobalt] RADIOCOMANDĂ s. f. telecomandă efectuată cu ajutorul undelor electromagnetice, [cf. fr. radiocommande] RADIOCOMBlNA s. /. combină muzicală echipată cu un aparat de radio, un electro-fon, un magnetofon şi un dulap pentru discuri, [pron. -di-o-, Jet. incertăl RADIOCOMENTATOR, -OARE s. m. f. comentator al unui post de radioemisiune. [< radio- + comentator] RADIOCOMPAS s. n. aparat montat la bordul unui avion care permite menţinerea avionului pe direcţia unui post de radioemi-sie sau care indică abaterile avionului de la această direcţie, [pl. -suri. / < fr. radio-compas, germ. Radiokompass] RADIOCOMUNICÂŢIE 5. /. transmiterea şi recepţia la distanţă a unor sunete, semne sau imagini cu ajutorul undelor electromagnetice. [gen. -iei. / cf. fr. radiocommunica-tion] RADIOCONDUCTOR s. n. corp care, sub influenţa undelor . electromagnetice. devine conductor de electricitate, [pl. -oare, (s. m.) -ori. / cf. fr. radioconducteur] RADIOCURENTOMETRU s. n. aparat pentru măsurarea vitezei curenţilor marini şi pentru transmiterea datelor prin radio. [< radio- -f- curentometru] RADIODERMItA s. f. (med.) dermită cauzată de iradieri cu raze X sau cu substanţe radioactive, [cf. fr. radiodermite 1 RADIODETECŢIE s. /. folosirea undelor electromagnetice pentru a semnala într-o regiune dată prezenta (şi natura) unui obiect, [gen. -iei. / cf. fr. radiodetection] RADIODIAGNOSTIC s. n. diagnostic medical pus pe bază de examinare radiologică. [cf. fr. radiodiagnostic] RADIODIFUZA vb. L tr. a transmite, a emite (ceva) prin radio. fcf. fr. radiodiffu-ser] RADIODIFUZIUNE s. /. comunicare, emisiune radiofonică a unei ştiri, a unei cuvîn-tări, a unui concert etc. • instituţie care organizează şi se ocupă cu asemenea emisiuni : radio (3). rpron. -zi-u-. I cf. fr. ra-diodiffusiori) RADIODIFUZOR s. n. difuzor pentru aoa-rate de radio. Toron. -di-o-. / et. incertăl RADIODISTRIBtJTIE s. /. distribuţie publică prin linii de telecomunicaţii speciale a nrogramelor de radiodifuziune : radioficaţie. fg^n. -iei. f cf. fr. radiodistrvbutinn] RADIOECOLOGlE s. /. capital al geneticii care studiază efectele radiaţiilor naturale a-supra Dopulaţiilor vegephie]\ RADIOFRECVENŢA s. f. frecvenţă a undelor electromagnetice folosită in radioco-municaţii. fcf. fr. raidiofrequence] RADIO GAZETA s. f. (rar) emisiune de ştiri şi de comenitanii transmisă prin radio. f< radio- 4* gazetă 1 RADIOGENETIC s. f. capitol al geneticii care studiiază utilizarea radiaţiilor ionizate în vederea transformării ereditare a organismelor vii cu scopul ameliorării lor. fgen. -cii. / < fr. radiogenetique] RADIOGEOLOGlE s.f. parte a geologiei care utilizează tehnica radioactivităţii, [gen. -iei. I < radio- + geologie] RADIOGHIDA vb. I. tr. a conduce sau a pilota la diistanţă cu ajutorul undelor radio, [cf. fr. radioguider] RADIOGHIDAJ s.n. conducerea unui vehicul în mişcare cu ajutorul undelor de radio. fcf. fr. radioguidage] RADIOGONIOGRAF s. 72. radiogoniometru înregistrator, fcf. germ. Radiogoniograph] RADIOGONIOMETRA vb. 1. tr. a determina direcţia unui radioemiţător prin radio-goniometrie. [< radiogoniometru] RADIOGONIOMETRARE 898 RADIOGONIOMETRARE s. f. acţiunea de a radiogoniometra. ['< radiogoniometra] RADIOGONIOMETRIC, -A adj. care se face cu ajutorul radiogoniometrului. [cf. fr. radio goniometrique] RADIOGONICMETRlE s. f. metodă de determinare a unui radioemiţător cu ajutorul undelor electromagnetice, [gen. -iei. / cf. fr. radiogoniometrie] RADIOGONOMETRU s. n. instalaţie de ra-diorecepţie care permite să se determine direcţia din care vine o radioemisiune. [cf. fr. radiogoniometre] RADIOGRAFIA vb. I. tr. (rar) a face o radiografie, [pron. -fi-a. p. i. 3,6 -iază, ger. -iind. / < fr. radiographier] RADIOGRAFIC, -A adj. referitor la radiografie. [<£r. radiogratphique] RADIOGRAFIE s.f. totalitatea procedeelor folosite pentru obţinerea unor probe fotografice cu ajutorul razelor X. • (concr.) fotografie obţinută în acest fel. Tgen. -iei. / < fr. radiogvaphie] RADIOGRAMA s. f. 1. com-unicare transmisă prin radio ; radi otel egramă. 2. fotografie obţinută cu ajutorul razelor X ; roent-genogramă. [cf. fr. radiocrramme, germ. Radio gramm] RADIOITINERAR s. n. itinerar urmat de o aeronavă care se conduce după semnalele primite de la farurile hertziene. [< radio- + itinerar, după fr. radioroute]' RADIOIZOTOP s. m. izotop radioactiv, [cf. fr. raddo-isotope] RADIOJURNAL s.n. emisiune radiofonică cuprinzind un buletin de ştiri, însoţit de comentarii. discuţii etc. [Zil RAMOLlŢIE s. f. (rar) ramolire. [gen. -iei. / cf. fr. ramollition] RAMONAJ s. n. (alpinism) escaladare prin interiorul unei formaţii stincoase. [< fr. ra-monage] RAMOS, -O AS A adj. cu multe ramuri ; puternic ramiifiaat. f< fr. rămeux] RAMPANT, -A adj. (despre o suprafaţă) înclinat în rampă. // s. m. (a>rhlt.) fiecare din.tre cele două laturi oblice ale unui fronton. ale unui gablu sau ale unui hintou, [ ranforţi ; făcut mai rezistent. O suspensie ~a — suspensie mai bună şi mai rezistentă la caroseriile de automobil, [cf. fr. renforce] RANFORT 5. n. inităritură (formată din una sau mai multe piese) care susţine o (parte de) constntcţie. [pl. -uri, (s. m.) ~rţi. t < fr. renfort] RANG s. n. 1. loc ocupat de o persoană sau de o instituţie într-o ierarhie. 0 treaptă, situaţie socială. 2. clasificare a navelor potrivit mărimii sau armamentului lor. 3. (mat.) locul pe care îl ocupă un termen într-un şir. [< fr. rang] RANICULTORA s.f. cultura broaştelor de baltă comestibile ; baWacocultură. [cf. it. ranicoltum < lat. rana — broască, cultifira — creşterel RANUNCULACEE s. f. pl. familie de plante erbacee dicotiledonate, care au ca tip pici orul-cocoşului ; (la sg.) plantă din această familie, [pron. -ce-e. sg. invar. / < fr. re-nonculacees] RANVERSA vb. 1. tr. (franţuzism) a da peste cap ; a răsturna. [< tr. renverser] RANVERSĂRE s. f. acţiunea de a ran-versa. 0 evoluţie acrobatică prin care un avion execută o schimbare de direcţie de 180 grade, fi'ind săltat brusc în sus şi apoi lăsat să alunece pe o parte pînă ajunge cu botul în jos; întoarcere pe aripă, pr) a aduce venituri, benefîcii ; a produce. II. a relata (scris sau oral) unui şef ierarhic sau unei adunări o situaţie, rezultatul unei activităţi etc. III. 1. a stabili un raport între două sau mai multe noţiuni. 0 refl. a face legătura cu ceva ; a se referi. 2. (mat.) a găsi valoarea pe care o are o mărime cînd a doua mărime are o valoare egală cu unitatea. 3. a reprezenta pe un plan. la o anumita scară, elementele unei ridicări topografice, [p. i. -tez, 3,6 -tează şi raportă. / < îr. rap-porter] RAPORTARE s. f. acţiunea de a (se) raporta şi rezultatul ei. [< raporta]-RAPORTOR s. ti. instrument gradat în formă de semicerc folosit pentru măsurarea unghiurilor. [< fr. rapparteiur]' RAPORTOR, -OARE s. m. f. cel care prezintă un raport. [< fr. rapporteur] RAPSOD s. m. cîntăreţ care colinda oraşele Greciei antice recitind fragmente din poeme epice. v. a e d. 0 (astăzi) poet epic, bard. [cf. fr. rhapsode, gr. rhapsodos] RAPSODIA vb.I. intr. (rar) a compune, a recita poeme epice. [pron. -di-a. p. i. -iez, 3, 6 -iază, 4 -iem, ger. -iind. / cf. fr. rharp-sodier] RAPSODIC, -Ă adj. fragmentat ca o rapsodie ; lipsit de unitate. [refaction1 RAREFACŢIttNE s.f. v. rarefacţie. RAREFlA vb. I. tr.. refl. (despre gaze) a (-şi) micşora densitatea ; a (se) face mai rar. [pron. -fi-a. p. i. 3, 6 -iază. ger. -iind. / < fr. rarâfier] RAREFIĂNT, -A adj. care rarefiază, răreşte. [pron. -fi-ant. / ,e oameni- care s-a format din cele mai vechii timipuri, avind drept caractere distinctive culoarea pielii şi a părului, trăsăturile feţei etc.l particularităţi care nu contrazic unitatea biologică a întregii o-meniri şi nu constituie un criteriu ştiinţific pentru diferenţierea el în grupări sociale. f< fr. race, cf. it. razza, germ. Rcpsse] RASEOLOGlE s.f. parte a antropologiei care studiază rasele omeneşti, [pron. -se-o-. gen. -iei. / < rasa + gr. logos — studiul . RASGĂDO s. n. preludiu de chitară executat prin atacarea tuturor coardelor. T< fr., sp. rasgadoY RASHI s. n. scriere folosită . în- anumite manuscrise evreieşti. f[!< fr. ra-cisme, cf. rus. rasizm] RASIST, -A adj. care aparţine rasismului, propriu rasismului. // s.m. f. adept al rasismului. [tina] RATITE s. f. pl. subclasă de păsări acare-nate, alergătoare, cu aripile slab dezvoltate, cuprinzind struţii, pasărea kiwi etc. ; (la sg.) pasăre din această subclasă. po expresie echivalentă fără radical. [< fr. ra-tionaliser, cf. rus. raţianalizVrovati] RAŢIONALIZARE s. f. acţiunea de a raţionaliza şi rezultatul ei. [pron. -ţi-o-. / < raţionaliza] RAŢIONALIZATOR, -OARE s.m.f. persoană care se ocupă cu găsirea mijloacelor de raţionalizare a muncii. P< raţionaliza 4--tor] RAŢIONAMENT s. n. 1. opejraţie mintală cu ajutorul căreia din două sau mai multe judecăţi se obţine o judecată nouă, care decurge logic din primele. 2. fel de a raţiona ; judecată, v. silogism, [pron. -ţi-o-. pl. -te, -turi. / cf. fr. rationnement, it. ra-zionamento] RAŢltlNE s. /. 1. facultate a omului de a cunoaşte, de a înţelege şi de a judeca ; judecată, gîndire ; inteligenţă. 2. temei, justificare, motiv. O ^ a de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică existenţa (unui lucru). 3. v. raţie, ppron. -ti-u-. t < lat. ratio, cf. fr. ration, it. ragione] RAVAGIU s. n. pustiire, stricăciune, pagubă cauzată de o furtună, de o inundaţie etc. [pron. -giu. pl. -ii. var. ravaj s.n. I < fr. ravage] RAVAJ s.n. v. ravagiu. RAVENAT, -A adj. (liv.) din Răvenna (Italia). O mozaic ~ = m-ozaic caracteristic pentru arhitectura bizantină din Ravenna. [< it. ravennateY RAVENĂ s. f. vale de eroziune săpată de un torent, pvar. vavină s. f. / < fr. ravine] RAVINARE s. f. proces de formare a ra-venelor. [după fr. ravinement] RAVINA s. /. v. r a v e n ă. RAVIOLI s. n. invar, fel. de mîncare constînd din piroşti cu carne bine asezonate şi servite cu sos. [i< fr., it. ravioli] RAVITALIA vb. I. tr. (franţuzism) a aproviziona cu alimente, materiale etc. ; a ajuta. p< fr. ravîtailler] k RAVITALIERE s. f. acţiunea de a ravi-talia. [pron. -li-e-. / < ravvtalia] RAYONNANT, -A adj. v. reionant. RAYONNÎSM s.f. v. rei onis m. RAZANT, -A adj. care rade, care 'trece cu repeziciune pe lîngă ceva, atinglndu-1. • (s.f.) lovitură de tenis dată astfel încît mingea trece aproape de partea superioară a plasei. P< fr. rasant] RAZANŢA s.f. calitatea a ceea ce este razant ; (spec.) calitate a traiectoriei unui mobil de a avea curbura mică. • porţiune 905 READUCE de traiectorie (aproape) paralelă cu orizontala. [cf. fr. rasance, germ. Rasanz1 RAZIE s.f. control inopinat făcut de organele ordinii publice pentru descoperirea infractorilor, [gen. -iei. / < fr., it. razzia, germ. Razzia, cf. ar. rhazia — incursiune] RAZMOT s. n. zbor orizon/tal al unui avion la înălţime foarte mică. [< fr. rase-mottes] RE- element de derivare cu sens iterativ, care serveşte la formarea de verbe, adjective şi substantive. Pt, aspru (la înfăţişare). O (fig.) cuvînt ~ = cuvint cu aspect urît, complet străin pentru o limbă. p< fr. rebarbaiif] REBEC s.n. vechi instrument muzical în formă de lăută cu trei coarde, folosit de menestrelii mtedievaM şi introdus în Europa de arabi. v. rebab. [< fr. rebec, cf. ar. rabab] REBEL, -A adj., s.m.f. participant la o rebeliune ; (cel) oare aţîţă la revoltă. • nesupus, recalcitrant, ti adj. 1. (fig. ; despre o bo&lă) care nu cedează în urma unui tratament medical ; care se vindecă greu. 2. (despre păr) care nu stă pieptănat. [< fr. re-belle1 REBELICNE s.f; răzvrătire, revoltă, fpl. -ni: / cf. fr. rebelîion, germ. Reb.ellion, it. rebelione} REBIFĂ vb.I. refl. (fam.) a lua o atitudine ameninţătoare, a deveni furios ; a protesta, a se împotrivii. [de ~ = discurs de primire, de admitere ca membru la Academie. 4. serviciu de primire a voiajorilor într-un hotel. [gen, -iei. var. recepţiune s. f. / cf. fr. reception, lat. receptio] RECEPŢIONA vb. I. tr. 1. a verifica din punct de vedere . al executării sau al calităţii, a lua în primire (un material, o lucrare etc.). 2. a recepta (unde radiofonice, emisiuni), ppron. -ţi-o-. / cf. fr. receptionner] RECEPŢIONAR, -A s.m. f. v.recepţio-n e r. RECEPŢIONARE s.f. 1. acţiunea de a recepţiona şi rezultatul ei ; primire, luare în primire. 2. receptare, captare a undelor sonore, luminoase eitic. £< recepţiona] RECEPŢIONfîR s. m. f. 1. persoană împuternicită să efectueze o recepţie (1). 2. persoană însărcinată cu primirea voiajorilor într-un hotel ; recepţionist. [var. recepţionar s. m. f../ ctf. fr. receptiormaire\ RECEPŢIONIST, -A s. m. f. (rar) recepţio-ner. [pron. -ţi-o-. / < fr. receptionniste] RECEPŢItÎNE s.f. v. r e c e p ţ ie. RECES s.n. (anat.) fosă, depresiune ; ventricul. 0ct de vedere nou, ştiinţific (un au- 911 RECRUT tor, o operă, un eveniment), [p. i. reconsider. / < fr. reconsiderer] RECONSIDERARE s.f. acţiunea de a reconsidera şi rezultatul ei. [< reconsidera] RECONSOLIDA vb. I. tr. a consolida din nou ; a reîntări. [cf. fr. reconsoîider] RECONSOLIDARE s.f. acţiunea de a reconsolida şi rezultatul ei. fi< reconsolida] RECONSTITUANT, -A adu s. n. (med.) tonic ; reconfortant. Cpron. -tu-nnt. var. re-consituent, -ă adj., s. n. / < fr. reconsituant] RECONSTITUENT, -A adj., s.n. v. recon-s t i t u a n t. RECONSTITUI vb. IV. fot 1. a constitui din nou, a recompune. • (lingv.) a stabili forma aproximativă a unud cuvint neatestat dLn.tr-0 limbă pe baza legilor de corespondenţă fonetică. 2. a rentabili un fapit aşa cum a fost. • a stabili la fata locului împrejurările în care swa petrecut o infracţiune. 3. a reface un edificiu, o operă de artă pe bază de fragmente sau de documente. [pron. -tu-i. p. i. reconstitui, 3,6 -ie. / cf. fr. reconstituer] RECONSTITUIRE s.f. acţiunea de a reconstitui şi rezultatul ei ; restabilire ; reconstrucţie. • (lingv.) srtjabilire cu ajutorul comparaţiei a formei unui cuvint neatestat dintr-o fază mai veche a unei limbi sau a formai unui cuvint neatestat dintr-o limbă pe baza legilor de corespondenţă fonetică ; reconstrucţie, reconstruire. [< reconstitui] RECONSTRUCTlV, -A adj. cu caracter de reconstrucţie, [cf. fr. reconstructif] RECONSTRUCŢIE s.f. reconstruire, reclădire ; refacere. • (lingv.) reconistiftuire. [gen. -iei. var. reconstrucţiune s. f. / cf. fr. reconstruction] RECONSTRIUCŢIO'NlSM s. n. orientare în pedagogia americană, care susţine că, în noile condiţii de după răzfboi, principalul scop al educaţiei ar fi să indice căile pe care s-ar piutea reconstrui societatea, cultura în spirit cu adevărat democratic, [pron. -ţi-o-. / < reconstrucţie 4- -ism] RECONSTRUCŢIUNE s.f. v. reconstrucţie. RECONSTRUI vb. IV. tr. a construi din no.u ; a reface pe baze noi. • (fig.) a reconstitui. [p. i. -iese, conj. -iască. / of. fr. reconstruire] RECONSTRUIRE s. f. acţiunea de a reconstrui şi rezultatul ei. • (lingv.) reconstituire. D< reconstrui] RECONV ALES CENT, -A s. m. f. convalescent. p a se roti spre prora navei. Cp. i. refuz. / < fr. refuserl REFUZABIL, -A adj. cane se poate refuza ; care merită să fie refuzat, [cf. fr. re-fusable] REFUZARE s. f. acţiunea de a refuza ; refuz. p< re/uza] REG s. n. (geol.) supraifiată netedă acoperită cu pietrişuri din deşertul Saharei. [< fr. reg. < cuv. arabi REGAL1 s. n. (poligr.) raft în formă de pupitru, în care se păstrează casetele cu li-* tere. [pi. -ie. / .Ii REGAL2 s. n. (franţuzism) 1; masă mare, banchet. • mare plăcere, dar plăcut. 2. (fig»} plăcere deosebită, îneîntare. f unul dintre registrele orgii. f< fr. regale] REGALLÂN, -A adj. (liv.) de rege, al regelui. O drepturi ~ene = prerogative regale. [pron. -Zi-an. pl. -ieni, -iene. / < fr. regalien] REGALISM s.n. concepţie politică care preconizează regalitatea oa formă de guver-nămînt : ataşament, faţă de rege ; monarhism. .[după fr. royalisme] REGALIST, -A adj. referitor la regalism, propriu regalismului. // s.m.f. adept partizan al regalităţii ; monarhist. [regazona] REGĂSI vb. IV. tr. a găsi din nou (pe cineva sau ceva). • rrefi. a se afla din nou undeva. • a se reculege, [p. i. -sesc. / <" ire- + găsi. după fr. ret^rouver]1 REGĂSIRE s. f. acţiunea de a (se) regăsi ; recunoaştere, identificare. fl< regăsi) REGE s. vi. 1, suveran al unui regat ; monarh. 2. (fig.) stăpîm recunoscut (pentru puterea. pentru importanta sa). 3. piesa principală la jocul de şah. © popă. rigă (la cărţi). r< lat. rex 1 REGENERA vb. I. 1. refl. (despre organe^ ţesuturi) a se reface. 2. tr.. refl. (fig.) a (se> înnoi ; a (se) redeştepta la viaţă. 3, fr. 919 REGIZARE (tehn.) a aduce din nou in condiţii de folosire un material uzat. 0< fr. regenerer, cf. lait regvrte\rn. -gi-u-. / < fr. region, it. negione, lat. reqioT REGIZA vb. I. tr. 1. a face regia (1) unei piese de teatru, a unui film. 2. (fig.) a conduce, a dirija. • a pune la cale, a organiza, a conduce (din umbră) o activitate, o operaţie etc. Pvar. regisra vb. I. / < regizor] REGIZARE s.f. faptul de a regiza, fvar. veffisare s. t f < regiza]\ REGIZOR 920 REGIZOR, -OARE s. 772. /. cel care regizează o piesă de teatru, un film etic. [var. regisor, -oare s. m. f. / cf. fr. regisseur, germ. Regisseur] REGIZORAL, -A adj. referitor Ia regizor ; de regizor, [var. regisor al, -ă adj. / < re-gizor + -al} REGIZORAT s. n. faptul de a regiza ; arta regizorului ; regie. • (concr.) birou, loc unde lucrează un regizor. Ovar. regisorat s.n. / < regizor -f -atl REGLA vb. I. tr. 1. a reduce sau a mari regimul de funcţionare al unui sistem tehnic. 2. (med.) a reglementa funcţionarea unui organ, a unui sistem etc. dintr-un organism viu. 3. a potrivi tirul unei guri de foc, al unei baterii etc. • a aranja, a orîndui a potrivi. r< fr. realer] REGLABIL, -A adj. (despre un sistem tehnic, un tir) care se poate regla. Oct. fr. reglable] REGLABILITATE s.f. (tehn.)' însuşirea de a fi reglabil, [cf. fr. reglabilite] REGLAJ s. n. reglare. B< fr. reglage] REGLARE s. f. acţiunea de a regla şi rezultatul ei ; aranjare, potrivire ; reglaj. [< regla] REGLEMENTA vb.I.tr. a stabili norme sau reguli-, a supune unor norme ; a aranja, a pune în ordine. p] REINCARNA vb. I. tr., refl. a (se) încarna din nou. [pron. re-in-. var. reincarna vb. I. / cf. fr. reincarner] REINCARNARE s. f. acţiunea de a (se) reîncarna şi rezultatul ei ; reîncarnare. • concepţie mistică potrivit căreia sufletul, după moarte, trece în al)t trup. v. m e-tempsihoză. ppron. re-in-. var, reîncarnare s. f. / < reincarna] REINCARNARE 5. /. reincarnare, [gen. -iei. / cf. fr. reincarnation] REINFECTA vb. I. tr., refl. (rar) a (se) infecta din nou (cu acelaşi agent ptatogen). ['pron. re-in-. / < it. reinffetare] REINFECTÂRE s.f. acţiunea de a (se) re-infecta şi rezultatul ei; reinfectie. [< rein-fecta1 REINFECŢIE s.f. reinfectare. pgen. -iei. I cf. fr. reinfection] REINFESTA vb. I. tr. a infesta din nou cu acelaşi parazit, [pron. re-in-. / cf. fr. rein-fester] REINFESTÂRE s./. acţiunea de a reinfesta şi rezultatul ei ; reinfestaţie. [ < reinfesta] REINFESTAŢIE s. f. reinfestare. pgen. -iei. / cf. fr. reinfestation1 REINSfiRŢIE s. f. fixare în acelaşi loc a unei porţiuni dintr-un ţesut care a fost detaşată. [gen. -iei. / cf. fr. reinsertion] REINSTALA vb. I. tr., refl, a (se) instala din nou. • tr. a amenaja din nou. pp-ron. re-in-, / cf. fr. reinstallei*] REINSTALARE s.f. acţiunea de a (se) re-instaura şi rezultatul ei. [< re instaura] REINSTAURA vb. 1. tr. a instaura din nou. a reintrona. Pcf. fr. reinstawrer] REINSTAURARE s.f. acţiunea de a re-instauina şi rezultatul ei. [< reinstaura] REINTEGRA vb. 1. tr. a pune din nou (pe cineva) intr-un post, in drepturile sale. [cf. fr. reintegrer, lat. reintegrare] REINTEGRÂBIL, -A adj. care poate fi reintegrat, [cf. fr. reintegrable] REINTEGRARE s. /. acţiunea de a reintegra şi rezultatul ei ; repunere într-o funcţie, intr-im grad etc. ; reintegraţie. [< reintegra] REINTEGRAŢIE s. f. reintegrare, [gen. -iei. var. reintegraţiune s. f. / < lat. reinte-gratio, fr. reintegration] REINTEGRAŢlttNE s.f. v. reintegra-ţ i e. REINTEROGA vb. I. tr. (rar) a interoga din nou. [< re- + interoga, după fr. rein-terroger] REINTEROGAJRE s. f. acţiunea de a rein-teroga. [< reinteroga] REINTERPRET vb. I. tr. a face o nouă interpretare, a interpreta din nou. pcf. fr. reinterpreter] REINTERPRETARE s. f. acţiunea de a re-interpreta şi rezultatul ei. [.< reinterpreta] REINTRODUCE vb. III. tr. a introduce ceva din nou. [p. i. reintroduc. / < re- + introduce, după fr. reintroduire] REINTRODtJCERE s. f. acţiunea de a reintroduce şi rezultatul ei. p< reintroduce] REINVENTARIA vb. I. tr. (ra*r) a inventaria din nou. [pron. -ri-a. p. i. 3,6 -iază, ger. -ind. / < re- + inventaria] REINVENTARIERE s.f. (rar) acţiunea de a reinventaria şi rezultatul ei. [pron. -ri-e-. / < reinventaria] REIN VITA vb. I. tr. a invita din nou. [p. i. reinvit. / cf. fr. reinviter] REIONANT, -A adj. (arhit.) radiant. O stil ~ = variantă a arhitecturii gotice creată în sec. XIII, caracterizată prin numeroase motive ornamentale, cu imense ro-zase polilobaite şi radiante ; capelă ~ă » capelă cane se deschide spre ambulatoriu, [pron. re-ioscris şi rayonnant. / cf. fr. ra-yonnant] REIONÎSM s.n. mişcare in artele plastice din Rusia de 1a începutul sec. XX, care îşi propunea să sugereze în pictură a patra dimensiune, să dea impresia că opera ar fi atemporală şi aspaţială. [scris şi rayonnism. pron. -re-io-. / cf. fr. rayonnisme] REITERA vb.I.tr. (rar) a face din nou ceea ce s-a mai făcut, a repeta. [Kfr, rei-ter-er] REITERAT!V, -A adj. refăcut, repetat, [pl. -vi, -ve. / < fr. reiteratif] REITERAŢIE s.f. 1. (liv.) repetare. 2.'metodă în topografie constând în măsurarea repetată a unghiurilor pentru a reduce erorile. Pgen. -iei. / < fr. reiteration] REÎNARMA vb. I. tr., refl. a înarma din nou. [.< re- 4- înarma, după fr. rearmer] REÎNARMARE s.f. acţiunea de a (se) re-înarma şi rezultatul ei. ire- + înscrie, după fr. râin-scriere] REÎNSCRlERE s.f. acţiunea de a se rein-scrie şi rezulrtaltul ©L ['< reinscrie]' REJĂNSA s.f. panglică cu o ţesătură specială foarte apretată, avind diferite întrebuinţări in croitorie. G< fr. regence] REJJlCŢIE s.f. (liv.) dare înapoi ; (spec.) readucere a conţinutului rumlnal in cavita-tea bucală de căifcre animal pentru a fi rumegat. [< fr. rejection] REJ£t s. ti. (franţuzism) 1. respingere. ® (geol.) denivelare produsă de o falie. 2. ingambament. [.< fr. rejet] REJUDECA vb. I. tr. a judeca a doua oară. [< re- + judeca, după fr. rejuger] REJUDKCARE s. f. acţiunea de a re judeca. [< rejudeca] RELACHE s. n. v. reia ş. RELANS s.n. (la jocul de cărţi) nouă miză, mal mare decît a adversarului. [» relativiza- [< relativizai RELAŢIE s.f. 1. legătură, raport (intre fenomene, mărimi etc.). O complement circumstanţial de ~ = complement circumstanţial care arată obiectul la care se referă o acţiune sau o calitate ; propoziţie circumstanţială de ~ ~ propoziţie circumstanţială care corespunde complementului circumstanţial de relaţie ; funcţii de ^ — totalitatea funcţiilor organice care asigură legătura cu mediul exterior ; (log.) judecată de ~ = judecată care reJîlectă raporturi intre obiecte diferite. 2. (la pl.) legături între oameni, intre naţiuni, între state etc. O (ec.) ~ii de producţie = raporturi economice determinate care se stabilesc între oameni1 in procesul producţiei sociale a bunurilor materiale. 3. informaţie ; expunere, relatare. O a da ~ii = a informa, a referi. 4- (mat.) condiţie care leagă valorile a două sau mai multor mărimi [gen. -iei. var. relaţiune s. f. / cf. fr. relation, it. relozione, lat. relatio] RELAŢIONAL. -A adj. referitor la relaţii, de relaţie, [pron. -ti-o-. / cf. fr. relationnel, engl. relaţional] RELAŢIONALlSM s. n. (fii.) concepţie idealistă potrivit căreia realitatea ar fi un sistem de relaţii (logice), [cf. germ. Retationis- 777 US] RELAŢlGNE s.f. v. relaţie. RELAX s. 77. stare de relaxare ; relaxare. [nsl RELAXARE s.f. acţiunea de a se relaxa şi rezultatul ei. • destindere ; slăbire, scădere. O relaxaţie. [< relaxa] RELAXAŢIE s. /. relaxare. © (fiz.) proces ireversibilă prin care un sistem tinde, în a-numite condiţii, spre starea de echilibru termodinamic, electric etc. [gen. -iei. ‘ / < fr. relaxation] RELEGĂ vb. 1. tr. (liv.) 1. a interna într-o colonite penitenciară ; a surghiuni, a expulza. 2. a plasa, a aşeza. [< fr. releguer] RELEGARE s.f. (liv.) acţiunea de a relega şi rezultatul ei ; expulzare, izgonire, surghiunire ; relegaţie. [< relega] -RELEGAŢIE s.f. (liv.) relegare, [gen. -iei. var. relegaţiune s. f. / <> fr. relegation, lat. relegatio] RELEGAŢIONE s.f. v. relegaţi o. RELfîU s. 77. 1. (tehn.) aparat sau dispozitiv de comandă pentru anumite modificări (închiderea sau deschiderea unui circuit ebc.) ale unui sistem tehnic, acţionat de variaţia unor mărimii caracteristice (temperatură, tensiune etc.) ale unui alt sistem tehnic. 2. dispozitiv care retransmite (amplificînd) 323 REMANIERE semnalele recepţionate. • comunicaţie între mai mullte loCuri, făcută cu ajutorul unor staţii intermediare de recepţie şi de retransmisie. 3. (rar) cai, atelaj de schimb p*entru anumite drumuri lungi, postaţi din- loc in loc. • loc unde se ţin caii de schimb şi se face schimbarea acestora. • clinii de vînătoare cărora li se dă drumul pentru a-i înlocui pe cei obosiţi de goană. [pl. -ee. -euri. / < fr. reiate] RELEVA vb. I. 1. fr. a scoate în relief, a evidenţia ; a remarca. 2. refl. a se dovedii, a se manifesta ca... 2. inttr. (far) a ţine de ceva, a depinde ; a proveni din... [>p. k relev, -vez, 3, 6 -vă. / < fr. relever, cf. lat. relevare] RELEVANT, -A adj. care relevă, remar-cant. p< fr. relevant] RELEVANTA s.f. (liv.) calitatea de a fi relevant; însemnătate, semnificaţie. F< fr. relevancef]• RELEVARE s.f. acţiunea de a releva şi rezultatul ei ; evidenţiere, remarcă ; relte-vaţie. [< releva] RELEVAŢIE s.f. relevare, fgen. -iei. var. relevaţiune s. f. / cf. germ. Relevation] RELEVAŢlCNE s.f. v. relevaţie. RELEVAU s. n. operaţie de măsurare şi de desenare la scară a elementelor care compun o construcţie sau un ansamblu de construcţii ; ridicare în plan ; desen, schiţă a acestei ridicări, [pl. -ee, ~wri. / « fr. releve] RELEVM&NT 5. n. unghi format de o direcţie de referinţă cu direcţia unei raze vizuale sau cu direcţia aparentă a unui errn-tâtor de unde electromagnetice, ppl. -te. I < fr. rel&vement] RELlCT, -A adj., s.n. (specie de plante sau de animale) care constituie o rămăşiţă a unei faune sau a unei flore dispărute. O sol ~ — sol format în trecut, a cărui' dinamică iniţială a încetat, fcf. germ. relikt, Re-likt, lat. r&lîctus]■ RELICVARIU s. n. casetă din materiale preţioase în care se păstrează relicve. (X). (pron. -riu. / ’<• fr. reliquaire, it. reliquario] RELICVAT s. n. (fin.) rest de datorie după reglarea unuii cont. r< fr. reliqttiaiiI RELICVA s.f. 1. (la pl.) moaşte. 2. (fig.) amintire scumpă, obiect rămias ca amintire. t mulţi ani de la premieră, [pron. re-meic. / < engl. remake]' REMANENT, -A adj. care rămine, care persistă. O imagine ~d = imagine care ru-mîne după încetarea excitaţiei iniţiale. [■< fr. râma>n entj REMANfîNŢA s.f. 1. stare (a unui corp) care se menţine, care persistă (după o comprimare), O ~ magnetică — polarizaţie magnetică rămasă îatr-o substanţă după suprimarea cimpului magnetizant. 2. proprietate a unor senzaţii sau imagini de a persista după încetarea excitaţiei care le-a produs. [< fr. râmanence] REMANIA vb. 1, tr. a modifica (o lucrare, o instituţie etc.) ; (spec.) a schimba compoziţia unui guvern, [pron. -ni-a. p. i. 3, 6 -iază, ger. -iind. / < fr. remaivier] REMANIABIL, -A adj. cane poate fi remaniat. ppron. -ni-a-. I cf. fr. remaniable] REMANIERE s.f. acţiunea de a remania şi rezultatul ei ; (spec. ; polit.) schimbare a compoziţiei unui guvern, [pron. -ni-e-. / < remania] REMARCA 924 REMARCA vb. I. tr. a observa, a lua în seamă. • refl. a ieşi în evidentă, a se distinge. [p. i. remărc. / < fr. remarquer] REMARCABIL. -A adj. demn de luat in seamă ; deosebit, însemnat, [cf. fr. remar-quable]. REMARCARE s.f. acţiunea de a (se) remarca şi rezultatul ei. [< remarca] REMARCĂ s. f. observaţie ; notă, însemnare. [< remarque] REMASTICA vb. I. tr. (despre rumegătoare) a mesteca din nou ; a rumega, ["cf. fr. remastiquer] REMASTICĂŢIE s. /. operaţie efectuată de rumegătoare în timpul rumegării. Tdupă fr. remasticage] REMA s. f. (fii.; lingv.) denumire a verbului în terminologia aristotelică. [< fr. rhe-ine, cf. gr. rhema] -REMA element secund de compunere savantă cu sensul „vîslă“, „prevăzut cu vîsle sau rînduri de vîsle“. [< fr. -Teme. it. -rema, cf. lat. remus] REMEDIA vb. I. tr. a îndrepta, a îmbunătăţi'o situaţie, o stare. [pron. -di-a. p. i. 3,6 -iază, ger. -iind. / < fr. remedier, cf. lat. re-mediare — a vindeca] REMEDIÂBIL, -A adj. care se poate îndrepta, remedia, [cf. fr. remediable] REMEDIERE s. f. acţiunea de a remedia şi rezultatul ei ; îndreptare, [pron. -di-e-. / < remedia] REMEDIU s. n. leac, medicament. • (fig-) mijloc de îndreptare a unei situaţii : soluţie, [pron. -diu. / < lat. remedium, cf. it. ri-medio, fr. remede] REMEMBER vb. imper., s.n. (anglicism, folosit ca un îndemn de a nu uita un eveniment important) ţine minte, aminteşte-ţi. [< engl. remember] REMEMORA vb. 1. tr. a-şi reaminti, a-şi aduce din nou in memorie. Pcf. fr. rememo-rer) REMEMORARE s.f. acţiunea de a rememora şi rezultatul ei ; aducere aminte, rememora ţie. ['< rememora] . REMEMORjATÎV, -A adj. de amintire ; comemorativ. < fr. rememoratif] REMEMORAT0R, -OARE adj. (rar) care ţine de rememorare, referitor la rememorare. [cf. it. rimemoraiore] REMEMORAŢIE s. f. rememorare, [et pol. rendzina] RENEGA vb. I. tr. a nega, a tăgădui ; a se lepăda, a abjura (ceva sau pe. cineva), [p. i. reneg. / < lat. renegare, cf. fr. renier] RENEGARE s.f. faptul de a renega. [< renega 1 RENEGAT, -A adj., s.m.f. (cel) care s-a lepădat de patria, de credinţa sa ; (cel) care şi-a lepădat vechile convingeri, care a trădat grupul, partidul căruia i-a aparţinut. p< fr. renegat, cf. rus. renegaţi RENETA s.f. instrument recurbat folosit pentru curăţirea copitelor la cai. p< fr. re-nette] RENETE‘ s. n. pl. (şi adj.) soi de măr cte origine olandeză, cu fruct de mărime mijlocie, conic, galben-limoniu, portocaliu . pe partea expusă la soare şi cu gust plăcut. p< fr. reinette, cf. germ. Renette] RENGLOTE s.f.pl. varietate de prun cu fructe mari, sferice, galbene-verzui sau roşcate ; (p. restr.) fructul acestui soi de prun. [Var. ringlote s. f. pl. / cf. fr. reine-clauder germ. Ringlotte] RENIFORM, -A adj. in formă de rinichi. [< fr. reniforme] RENlNA s.f. enzimă cu efect hipertensiv, secretată de rinichi. [< fr. renine] RENITENT, -A adj. care prezintă reni-tentă. ['< fr. renitent, cf. lat. renifens] RENITENŢA s.f. (med.) rezistenţă la a-păsare. pi rente care constituie principalul mijloc de a trăi. Jpron. -ti-er. / < fr.. rentier] RENUME s.n. nume bun, faimă, reputaţia, celebritate. O cu ~ = renumit, celebru, [pl. invar. / < fr. renom, după nume] RENUMIT, -A adj. cu renume ; ^ vestit, celebru, ilustru. ["după fr. renomme] RENUNŢA vb. I. intr.. a părăsi (de bună voie ceva), a se lăsa de ceva. [p. ii. renunţ. /< lat. renuntiare, cf. fr. renoncer] RENUNŢARE s.f. acţiunea de a renunţa şi rezultatul ei ; părăsire, abandonare. T< renunţa] RENtJRA s.f. (tehn.) canelură. r* RESPONSABILITATE s.f. 1. răspundere. 2. funcţie, sarcina de responsabil. Paf. fr. responsaibilite)' RESPONSORlAL, -A adj. 1. (liv.) care are ton, caracter de răispums. 2. (bis. ; despre un versf frază, cuvînt) spus sau cîntat de public ori de cor ca răspuns sau ca replică la cele spuse de preot. // s.n. carte care cuprinde răspunsurile şi cînibecele liturgice ale credincioşilor, [ipron. -ri-al. / cf. it. res-pons armie]' RESPONSORIU s.n. (bis.) răspuns al corului sau al unor solişti dat predtului la liturghie. Dpron. -n-iu. / cf. it. responsorio, lat. rresponsorium]' REST s. n. 1. ceea ce rămîne (din ceva) ; rămăşiţă. • deşeu. 2. sumă de bani care se înapoiază celui care face o plată cu mai mulţi bani decît suma cuvenită1. 3. (mat.) rezultatul unei scăderi ; diferenţă. • parte indivizibilă care rămîne după efectuarea unei împărţiri. L< germ. Rest, fr. reste, ngr., ift. resto] RESTABILI vb.dV. 1. tr. a aduce in starea în care a fost mai înainte. 2. tr. a stabili, a reconstitui (un .text);. 3. refl. a se întrema, a se înzdrăveni. Paf. fr. retablir, it. ristabHvre] RESTABILIRE s. f. acţiunea de a (se) restabili şi rezultatul ei reconstituire ; întremare, înzdrăvenire. [terna4ional) înapoierea de către un stat învins a bunuri- RESTITUŢIUNE 932 lor acaparate de el în mod ilegal in timpul războiului de la statul învingător şi de la cetăţenii acestuia ; restituire. [gen. -ici. var. restituţiune s. f. / cf. lat. restitutio, îr. res-titution,]i RESTITUŢltJNE s. /. v. r e s t i t u ţ i e. RESTRICTIV, -A adj. care limitează, care îngrădeşte ; care creează restricţii, [cf. fr. restrictiv) RESTRICŢIE s. /. măsură de restrîngere, de limitare a unui drept, a unei libertăţi etc. O /ara ~ = fără rezerve, pe deplin, [gen. -iefi. var. restricţiune s.f. / ct fr. res-trictmn, lat. restrictiv}' RESTRICŢIttNE s.f. v. -restricţie. RESTRINGfiNT, -A. adj., s.n. (substanţă) care restrînge ţesuturile animale. B] RETUŞ s. n. îndreptare, corectare ; retuşa-re. r< fr. retouche] RETUŞA vb. I. tr. 1. a Hace unele îndreptări, unele înfrumuseţări (la o tfo-tograCie, la -o piesă tehnică etc.). 2. (ffg.) a corecta, a modifica, a îndrepta, [p. i. -şez, 3, 6 -şează, 4 -şînd. f < fr. retoucher] RETUŞARE 5. /. 1. acţiunea de a retuşa şi rezultatul ei ; retuş. 2. (muz.) împodobire a unei melodii • cu diferite ornamente. L’< retuşa]- RETUŞOR, -OARE s.m.f. perscană care retuşează fotografiile într-un atelier. • cel care face retuşuri la confecţii. *[f\ REVlF s. n. (geol.) perioadă a mareei cuprinsă între apa liniştită şi cea în creştere. Ppl. -wri. / < fr. revif] REVIGORA vb. I. tr. (franţuzism) a reda vigoarea ; â înviora r< fr. r>ewftgorer]' REVIGORARE s.f. (franţuzism) acţiunea de a revigora şi rezulrtatufl ei. '[!< revigora] REVIRIMENT s. iu. schimbare în bine, bruscă şi totală, a caracterului, a părerilor,, a sentimentelor, a atitudinii cuiva etc. ; înviorare. O ~ de fortdviri = mod de a achita o datorie prin transferul unei creanţe echivalente cu suma datorată. 'Ppl. -te, -turi. f < fr. revirement] REVISTA s.f. 1. publicaţie periodică care cuprinde articole studii, recenzii etc. din domenii variate sau de strictă specialitate. 2. a trece în ~ = a face inspecţia trupelor ; (fig.) a cerceta, a examina pe rînd anumite fapte. 3. spectacol artistic care constă din dansuri, cîntece vesele cu subieot actual etc. brodate pe o temă comună şi prezentate în-tr-un cadru armonios. p< it. rivista, cf. sp. rezistai1 REVITALIZA vb. 1. tr. (rair) a da din nou putere ; a reanima ; a revivifia. [c/lutivnncvr]' REVOLUŢIONAR, -A adj. 1. care tine de revoluţie ; dare aderă la revoluţie sau propagă revoluţia. 2. (fig.) care .preface radical) un anumit domeniu ; transformator, înnoitor. U s. m. /. partizan, susţinător al revoluţiei ; participant la revoluţie. [pron. -fi-o-. / cf. fr. revolutionnaire] REVOLUŢIONARE s. f. acţiunea de a revoluţiona şi rezultatul ed ; transformare bruscă şi profundă într-un domeniu oarecare. rpron. -ţi-o/ < revoluţiona]> REVOLUŢIONARISM s.n. ideologiie, atitudine revoluţionara, spirit revoluţionar. [■< germ. Revoluţionarismus] ' REVOLUŢIONARIZA vb. l.fir. a provoca sentimente revoluţionare, stare de revoluţie: a îndemna la revoluţie. Ppron. -ţi-o-. / după ru's. rcvoliuţionizirovaii] REVOLUŢIONARIZATOR, -OARE adj. (rar) care revoluţionează. [,< revoluţionari-za + -tor]1 REVOLVER s. .ti. 1. armă-de foc asemănătoare pistoletului, cu care se pot trage mai multe focuri fără a o reîncănca şi care are o singură ţeavă cu un butoiaş cilindric, unde se cartuşele. 2. ciocan pneumatic. 3. sistem—- = tip de dispozitiv care declanşează automat mişcările succesive ale unei piese de maşină. O strung-~ = strung universal care serveşte la prelucrarea. în serie a pie- selor de formă complicată. ,[< fr. revolver, cf. engl. revolve — a se reîntoarce] REVUlST s. 77i. autor, creator de spectacole de revistă. l[pron. -vu-ist. / < fr. ,7-eîJuistel1 REVUISTIC, -A adj. care se referă la un spectacol de revistă, ppron. -vu-is-.. / cf. ir. revuistique]1 REVUISTICA s. /. arta scrierii revistelor de teatru, [pron. -vu-ls-. / cf. fr. revuistique]' REVULSIE s. f. iritaţie locală a pielii, provocată pentru a stimula sistemul nervos sau pentru a face să înceteze o stare Conteşti vă sau inflamatorie existentă în altă parte a corpul/ui1. Tffein* -ici. var. revulsiune s. f. •/ cf. fr. râvulsion, lat. revulsio] REVULSIUNE s. /. v. revulsiei REVULSlV, -A adj., s. n. (medicament) care provoacă revulsie. [cf. fr. revulsif] REZALlT s.jn. (arhit.) porţiune de zid mult îngropată, care modulează faţada unei construcţii. [ REZERVAŢIE s. f. 1. teritoriu cu plante, animale şi formaţii geologice rare, pe care este opriltă prin lege orice transformare. .2. limite teritoriale într-un stat înăuntrul cărora sînit obligate să locuiască anumite grupuri de băştilnaişL. Tg^n. -iei. var. rezervaţiu-ne s. f. / cf. fr. reservation] REZERVAŢlUNE s.f. v. rezervaţie. REZERVĂ s.f. 1. cantitate (de bunuri) pusă deoparte pentru a fi folosită mai tir-ziu ; depozit. O ~ succesonală = parte din-tr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept unor anumiţi moştenitori1. • (fig. ; mai ales la pl.) posibilităţi O ~e in/lerne — totalitatea posibilităţilor existente într-o Întreprindere, a căror desooperire şi folosire permit realizarea unor cantităţi sporite de produse. • cantiitate de substanţe minerale utile conţinute într-un zăcământ. 2. cameră de spital unde se internează un singur bolnav. 3. parte din armată chemată sub arme numai in tâmp de război saiu în mod excepţional în 939 REZOLUŢIE timp de pace ; trupe neangajate în luptă, păstrate penJttru a interveni’ la nevoie. • (sport) jucător care poate înlocui la nevoie pe unul dintre jucătorii angajaţi in competiţie. 4. motiv de îndoială, obiecţie. O fără ~ = fără reţinere, în întregime. • (fio.) prudenţă, cumpătare, măsură ; discreţie ; (p. ext.) răceală, indiferenţă, jenă. [< fr. reserve < r-e server — a pune deoparte]1 REZERVlST s.m. militar care face parte din cadrele de rezervă ale armatei, [cf. fr. •reserviste REZERVOR s. n. bazin, vas care serveşte la depozitarea sau la acumularea unui fluid. O toc ~ — stilou. • depresiune de (teren amenajară pentru a colecta apele de pe un anumit teritoriu spre a fi folosite în scopuri tehnice, [cf. fir. reservoirft . REZIDĂ vb. I. intr. a se afla, a exista ; a consta, pp. i. 3 rezidă. I < fr. resider, c'f. lat. residerej REZIDENT s.m. 1. reprezentant dilploma-iic inferior în grad urnii minilsttru plenipotenţiar. • reprezentant al guvernului central intr-o ţară colonială sau) sub protectorat. 2. persoană stabilită temporar in al]t loc decî't tara al cărei cetăţean este. ['<3 fir. residejvt, it. residente 1 REZIDENŢĂ s. /. (jur.) 1. reşedinţă. 2. dreptul şi starea unei persoane care se stabileşte într-o ţară S'trăi'nă în. calitate de rezident. [cf. engl. residence, fr. residence, germ. Resxdenz, lat. res^denstva# REZIDENŢIAL, -A adj. de reşedinţă, al rrezidenrtiuliuui. O rezervat rezidenţilor diplomatici ; ocupat de rezidenţi diplomatici, rpron. -ţi-al. î df. it. resvdenzi'aile, fir. residen-1iel, engl.' resfdential]\ REZIDUAL, -A adj. care rămîne (ca reziduu). O apă ~ă = apă utilizaită in procesele tehnologice, conţinând anumite impurităţi sau substanţe toxice, fpron. -du-al: l cf. it. restănoale, fr. residuel, engl. residival]' REZIDUĂR, -A adj. care formează reziduuri1. [pron. -du-wr. / of. fir. tâsidttaime]' . REZIDUU s. n. materie rămasă in urma u-nei operaţii de prelucrare chimică a unui material* • materie care se depune pe pereţii recipientelor unde se păstrează diferite substanţe lichide, rpron. -dm-u. pl. -uwri, -ttH. / < fir. resvdu, it. residuo, cf. lat. re-sîduus\ REZILIA vb. I. tr. a desface un contract, o convenţie, [pron. -li-a. p.-i, 3, 6 -iază. 5 -iuti. ger. -iind, part* -iat. / . i. rezist* / < fr. resvster. it., lat. resisiere — a se ţine tarieil REZISTENT. -A care reziistă ; tare, trad^. mic. • (despre fiinţe) care nu se lasă dobo-rît, care suportă uşor (o oboseală, o boală). • (despre microbi) care s-a obişnuit cu un antibiotic. // s. m. f. patriot membru al Rezistenţei, în cel de-al doilea război mondial, [cf. fr. resistant, it. resistente] REZISTENŢĂ 5. f. I. 1. calitatea unui corp de a rezista la acţiunea unui alt corp (care tinde să-l rUpă)^ • forţa de opunere a unui mediu la realizarea unei acţiuni. • obişnuinţă a microbilor cu medicamen/tul administrat pentru combaterea lor, datortittă abuzului de antibiotice. 2.' forţă opusă de un conductor la trecerea curentului electric prin el. • (concr.) rezistor. 3. putere de a rezista la o boală, la o oboseală etc. II. (fig.) împotrivire, opoziţie. • piedică, obstacol, greutate. • mişcare a patrioţilor care, în ţările ocupate de fascişti intre anii 1940 şi 1945, au luptat împotriva cotropitorilor şi politicii de colaborare cu aceştia, [cf. fr. re-sistance, it. resistenza] REZISTENŢIĂLi - adj. referitor la rezistenţă. de rezistenţă', [pron. -ţi-al. / cf. it. resistenziale] REZISTlBIL, -A adj. căruia i se poate rezistau rcf. fr. resistible] REZISTIBILITATE s.f. (rar) însuşirea de a fi rezlstibil. [cf. fr. fesistibiliteV REZISTlN s. n. aliaj de cupru, mangan şi fier, foarte rezistent la coroziune şi cu re-zistivitate mare. [< germ. Resistin, nume comercial] REZIŞTIVIMETRU s. n. instrument pentru măsurarea rezistivităţii. [<3fr. resistivime-tre] REZISTIVITĂTE s./. (fiz.) rezistenţă e-lectriCă specifică urnei substanţe, rcf. fn. re-sistivite]' REZISTOR s. n. aparat care prezintă rezistenţă electrică şi care poate fi introdus într-un ciiteuit electric, [pl. -oare, (s. m.) -ri. I cf. fr. resisteur, engl. resisfor] REZlT s. n. v. r e z i t ă. REZlTĂ s. f. răşină sintetică o-bţimută prin condensarea la cald a formaldehidei cu fenoli. [var. rezit s» n. / cf. fr. teşite, germ. Resit]' REZOLtJT, -A adj. (liv.) îndrăzneţ, hotă-rit. [cf. germ. resolut, fr. resolu# REZOLUTIV, -A adj., s. n. (medicament) care micşorează inflamaţia, care readuce la starea normală o regiune inflamată a corpului. [cf. fr. resolutif] REZOLUT0RIU, -IE adj. (jur.) caire produce anularea unui act. [pron. -riu. / cf. fn resolutoWe, lat. rresolwtorius]> REZOLtJŢIE s.f. 1. hotărîre adoptată in urma unor dezbateri colective. • (jur. ; în* REZOLUŢIUNE 940 forma rezoluţiune) desfiinţare a unui contract in urma n-eexecutării condiţiilor. 2. rezolvare (a unei cereri) ; hotărîre, decizie. 3. ■dispariţia treptată a urnii proces patologic, fgen. -iei. var. rezoluţiune s. f. / cf. fr. re-solution, lart, resolutio]) REZOLUŢIttNE s.f. v. rezoluţie. REZOLVA vb.I. tr. a găsi soluţia unei probleme ; a dezlega (o problemă) ; a soluţiona. + a lichida (o contradicţie, un conflict), [p. i. rezdlv. / ;< lat. resolvere, cf. iit. ri-solvere] REZOLVABIL, -A adj. care se poate rezolva. r< rezolva + -bil} REZOLVANTA s.f. (mat.) ~a unei ecua•-tii — a doua ecuaţie a cărei rezolvare facilitează pe a celei dinţii. [< fr; resolvante, cf. germ. Re solvente]* REZOLVARE s. f. acţiunea de a rezolva Si rezultatul ei ; soluţionare. p< rezolva]! REZONA1 vb. I. intr. (franţuzism) a raţiona. 0< fr. raisonner] 'REZONA2 vb. I. intr. (tar) a se afla in rezonanţă. [,■< fr. resonner] REZONABIL, -A adj. 1. care are o judecată, o comportare raţională ; cuminte, cu judecată. 2. (despre acţiuni, fapte) fără exagerări, cumpătat. • (despre preţuri) potrivit, accesibil, [cf. fr. raisonnable REZONANT, -A adj. care se află in stare de rezonanţă. • care răsună, răsunător, v. sonor. [1« fr. resonnant] REZONANŢA s.f. X. fenomen care se produce cînd un corp de dimemsiiu'ni mari poate fi făcut să vibreze suib acţiuneia unei forţe aplicate la intervale regulate, • proprietate a unor corpuri, a unor încăperi etc. de a întări şi prelungi1 sunetele. O cutie de ~ = cutie care produce rezonanţa unui instrument cu coarde. 2. creştere puternică a secţiunii eficace a unei reacţii nucleare pentru anumite valori ale energiei particulei-pro-iectil. 3. teoria ~ei *= concepţie reprezentînd o dezvoltare a teoriei mezomeriei, care stabileşte, cu ajutorull unor metode ale mecanicii cuantice, structura* particulelor chimi- ce. 4. ecou, răspuns, rezultat, [cf. lat. ’reso-nantia, fr. resonance, it. risonanza] REZONATOR s. n. X. aparat care serveşte la analiza sunetului şi care poate inltări sunetele. • dispozitiv oare indică. existenţa fenomenului de rezonanţă. 2. cavitate în care se formează sunetele rostite de om. [pl. -oare. (s. m.) -ori. / cf. fr. resonateur]• REZONfîR s. m. (liv.) personaj dintr-o operă literară, în special dintr-o piesă de teatru sau dintr-un film, care reflectează asupra acţiunii şi asupra celorlalte personaje. • (p. ext.) cel care face obiecţii în orice împrejurare, care reflectează îndelung, spunîn-du-şi gindurile. [pron. şi rezonor. scris şi rai-sonneur. / cf. fr. raisonneur] REZORClNA s. f, substanţă derivată din benzen, întrebuinţată ca revelator fotografic, in industria materiilor colorante şi ca antiseptic. [var. resorcină s. f. / < fr. fesorcine] REZULTA vb. I. intr. a apărea ca o consecinţă logică ; a urma, a reieşi, a izvorî. • (mat.) a ieşi, a rămîne (1a o operaţie), [p. i. 3 rezultă. / < fr. resulter]l REZULTANT. -A adj. care rezultă, care reiese. • referitor la o rezultantă. Lţ<1 riglă, după fr. regie], ’ RIGOARE s. f. 1. asprime, severitate, stricteţe. O de ~ = care se impune în mod o-bligatoriu ; pobrivit împrejurării. • (la pl.) principii- severe, rigurozitate. 2. exactitate, precizie. B< lat. rigor, cf. it. rigore, fr. ri-gueur] RIGOD0N s.n. vechi darns popular francez, cu ri-tm vioi., pliin de viaţă ; melodi>a a-cestui' danis.. [ararea navelor. 3. şosea sau stradă circulară in jurul unul oraş sau al unei părţi a lui. [< germ. RinoT RING3 s. n. (ec.) una dintre cele mai simple forme de monopol, reprezentind o înţelegere de scurtă durată intre capitalişti cu privire la preţurile de vinzare. T< ■americ. ring) RINGLOTE s.f.pl. v. renglote. RINlTA s. f. inflamaţie a mucoasei nasului ; coriză. [n obţinut dirn asttfel de . struguri, [scris şi riesling. J / <3 engl. rock and noii < rock — a se le(gana, roii — a se rostogoli]* ROCOCO ddj. invar. 1. stil ~ (şi s.n.) — stil de ornamentaţie de origine franceză răs-pindit în sec. XVIII, care se caracterizează' printr-o deosebită bogăţie a decorului, prin tendinţa spre asimetrie şi spre complicare a planurilor arhitectonice, prinitr-o cromatică bogată etc. v. rocaille. 2. stil în istoria literară de la sfîrşitul sec. XVIII care implică, pe de o parte, înclinaţia spre anume genuri şi specii, iar pe de alta o manieră şi anumite modalităţi specifice ale expresiei. 3. (fig») extravagant, ieşit din comun. [< fr. rococo, cf. rocaille — pietriş] RODA vb.I.tr. 1. a face operaţia de rodaj. 2. a netezi foarte fin. suprafaţa uimui obiect metalic. [< fr. roder] RODAJ s. n. 1.. folosire a uinui motor la turaţii şi la sarcini crescinde pentru a se obţine o ajustare şi o rectificare cît mai bună a pieselor ; perioadă îh care un motor funcţionează în felul acesta. 2. faptul de a roda (2) ; rodaire. ['ge\ RODAM IN A s.f. materie ooloranltă roşie, asemănătoare cu 1 fluoreisceina-. T RODENTIClD s.n. substanţă toxică sau cultură bacteria nă fol osită pen tru distrugerea rozătoarelor dăumătoare. [î< germ. Ro-dentizid# RODEO s. n.. 1. serbare dată cu ocazia . marcajului animalelor în urnele regiunii din America.1 2. întrecere sportivă în care un călăreţ (cow-boy) trebuie să călărească fără şa un cal sau un bou nedomesfcicit' rpron. -de-o. / < engl., sp. rodeo] RODINAL s. n. (fot.) soluţie concentrată de revelator, preparat pe bază de aminofenol. K germ. Rodirial, noime comercialŢ RODIU s:n. metal alb-aiteintiu din familia plantinei, care se întrebuinţează aliat cu a-ceasta la confecţionarea instrumentelor de laborator. E< fr. rhodinim\ ROD O- element prim de compunere savantă cu semnificaţia .,roză“, „trandafir", „rozaceu“, „roz“. [,< fr. rhodo-, it. rodo-, cf. gr. rho don — roză] RODOCROZiT s. n. carbonat natural de mangan. p<îfr. rhodocrosite, cf. gr. rhodon — roză, chros — culoare] RODODENDRON s.m. v. rododendru. RODODENDRU s. m. arbusfc originar din regiunea mediteraneană, cu frunze -tari şi cu flori mari. frumoase, roşii sau albe, ou1 miros pătrunzător ; (pop.) smirdar. [var. rododendron s.n. / <, fr. rhododendron, germ. Rhododendron] RODOFICEE s.f.pl. clasă de alge marine care, în loc de clorofilă, conţin un pigment roşu ; alge roşii ; (la sg.) algă din această clasă. [pron. -ce-e. sg. invar. / <3 fr. rho-dophycees, cf. gr. rhodon — trandafir, phy-kos — al să] RODOÎD s. n. materie teimoplastită in-combustibilă, pe bază de aoetaJt de celuloză. \Cpron. -do-id. / < fr. rhodoîd, nume comercial] ROD O MONT AD A s.f. (rar) lăudăroşenie, fanfaronadă. [< fr. rodomontade] RODOM0NTE s. m. om care se prertinde prepotent şi se lansează în acţiuni hazardate pentru a-şi dovedi superioritatea fizică. • temerar, lăudăros. ptton] ROL s. n. I. 1. lisită a proceselor care urmează să fie judecate de cătne o inisba.nţă. 2. registru în care sînt trecuţi contribuabilii la percepţie. 3. lista oficială a c€flor care se află pe un vapor. II. 1. ceea ce trebuie să recite un actor pe scenă. • personajul reprezentat de un actor. 2. atribuţie menire, [var. rolă s.f. / < fr. role. germ. Rolle] ROLAN 946 ROLÂN s. n. fibră texti-lă siabeîtică obţinută prin poiimeirizare, cu propri-eltă>tiA asemănătoare linii.. ['nume comerciali românesc] ROLĂRE s.f. operaţia de; netezire a unui material cu ajutorul unei role. [un erou, un- fapt istoric deosebit. • (astăzi) poezie lirică, duioasă şi sentimentală, de obicei erotică, exprimând un sentiment de uşoară melancolie ; cintec duios şi trist. 2. lucrare vocală cu conţinut liric sau liric-dramatic ; piesă instrumentală cu caracter cantabil, melodic. p de o maşină în timpul funcţionării ; murmur, fpl. -oane, -onurri, / < fr, rowronY RONTGEN s.m. v. roentgen. RONTGEN- v. roentgen-. ROQUEFORT s. n. brînză fermentată moale şi sărată, de reţetă franceză, foare apreciată. ‘[pron, roc-fort. I < fr. roquefort, cf. Roquefort, localitate în Franţa] ROSBIF s. 7i. friptură din muşchi de vacă, pregătită astfel încît să răimfînă aproape crudă la mijloc, [pl. -furi, -fe. scris şi roast beef. / < fr. rosbif, cf. engl. roastbeef] ROSBRAT s. ti. carne de vacă friptă înăbuşit, cu multă ceapă prăjită. F RUFIANESC 950 RUFIANfiSC aidj. (liv.)> decăzut ; dezmăţat ; declasat, [pron. -fi-a-. / .<1 it. ruffia-nesco] RUFIANlSM s. n. (liv.) caracter ruîianesc ; codoşlîc. [pron* -fi-a-. I of. it. ruffianesimo] RUGBI s. n. joc sportiv care se practică cu o minge ovală, mînu'ită în egală măsură ou picioarele şi cu mâinile intre două echi^ pe de cîte 15 jucători, timp de 80 de minute, în două reprize, [pron. rui-. scris şi rugby. / < fr., engl. rugby] RUGBIST s.m. (sport) jucător de rugbi. [pron. rui-. / cf. it. rugbista] RUGBlSTIC, -A adj. de rugbi, referitor la rugbi. [pron. rui-. / < rugbi + -istic] RUGBY s.,n. v. rugbi. RUGOS, -O AS A adj. (rar) aspru, zgrunţuros. [cf. fr. rugueux, l'at. tuqosus\ RUGOZIMETRU s. n. aparat penJtru măsurarea rugozităţii. [< fr. rugosirhetre] RUGOZITATE s. f. 1. starea unei suprafeţe aspre ; asprime. 2. (mai ales la pl.) ridi-cătură mică şi neregulată oa formă de pe suprafaţa unui* cor(p, [cf. fr. rugositâ, lat. ru-gosifas] RUINA vb. I. tr., refl. 1. a (se) dărăpăna, a (se) nărui, a (se) surpa. 2. (fig.) a-şi pierde sau a face pe cineva să-şi piardă averea ; a săracL • (fig.) a(-şi) distruge sănătatea, [pron. ru-i-. / cf. fr. ruiner] RUINARE s.f. acţiunea de a (se) ruina şi rezultatul ei. [pron. ru-i-. / < mima] RUINA s.f. 1. dărăpămare, năruire ; dărl-mătură. 2. (fig.) pierdere a averii, a situaţiei politice sau economd'ce ; sărăcire ; istovire ; distrugere, [pl. -ne, -muri. / cf. iat. ruina, fr. ruine ] RUINĂTOR, -OĂRE adj. care ruinează ; distrugător. [«ruina ’+ -tor] RUJ s.n. 1. pastă de culoare roşie, folosită pentru colorarea buzelor şi a feţei. 2. pastă din oxid de fier şi de crom încorporată într-un liant, folosită în tehnica dentară. [,< fr. rouge] RUJĂ vb. I. refl. a-şi da cu ruj (pe buze, pe faţă). L altă curbă fixă1 cu care este coplanară. i[C fr. roulette} RULIU s.n. mişcare alternativă de aplecare la dreapta şi la stingă a unui avion,, a unei nave. [prt>n. -liu. / < fr. roulis] RULMENT s.m. 1. piesă de maşină compusă din două inele concentrice separate prin bile sau role cu aceleaşi dimensiuni-, care transformă mişcarea de alunecare in, mişcare de rostogolire. 2. fond de ~ — materiile prime şi celelalte materiale necesare* procesului de producţie, precum şi mijloacele băneşti necesare funcţionării continue -a. unei întreprinderi'. [< fr. roulenvent] RULOTĂ s. /. automobil sau remorcă a-menajată ca locuinţă. [Kfr. roulotte] . RULOU s. 7i. 1. cilindru de lemn sau de* metal care serveşte ca suport pentru deplasarea pieselor grele prin rostogolire. sul subţire de lemn pe care se înfăşoară transperantul de la ferestre ; (p. ext.) trans— perantul înlsuşi. • sul de hîrtie sau de carton în care se păstrau în trecut diplomele^ şi documentele de formate mari. • (poligr.y cilindru elastic impregnat cu cerneală. • tăvălug, dilindru de presat. • (text.) valţ .pentru aplicarea masei de încleiere. 2. pieptănătură femeiască în care părul este înfăşurat ca un sul. 3. obiect sau material înfăşurat în formă de sul. • preparat culinar dirt carne sau din aluat umjpflut cu frişcă ori cm cremă, care se rulează (1). 4. (arhit.) motiv ornamental constînd din şirurile curbe d^ vute care se încastrează unele in altefle. [:<" fr. rouleau} RULtTR s.f. boală* a arborilor constînd ini dezlipirea straturilor lemnoase ; crăpătură i— nelară. [.< fr. roulure] RUM s. 71. v. r o m:. RUMB s. m. (mar.) măsură de unghi egală* cu 1/32 parte a orizontului, adică cu llVs grade ; cart. [pl. -bi, (s. n.) -buri. / <} fr. vhurnb] RUMBATRON s. n. dispozitiv alcătuit din— tr-un sistem de cilindri conductori, folosit.: în dispozitivele de producere a curenţilor de* foarite înaltă frecvenţă. [i piesă de metal, de lemn etc. folosită pentru frînarea prin frecare a roţilor, a aparatelor de ridicat etc. r< fr. sabot] SABOTA vb. I. tr. 1. a împiedica, a submina, a frîna în ascuns realizarea unui. lucru, a unei acţiuni ; a împiedica intenţionat buna desfăşurare a unei activităţi, a procesului de producţie. 2. a ciopli, a cresta oblic traversele de cale ferată penJtru fixarea şinelor. K fr* sabot er] SABOTAJ s.n. distrugere, stricare conştientă a unui lucru, a unei maşini etc. pen- tru a zădărnici o acţiune, un proces. etc. ; împiedicarea, frînarea intenţionată a realizării unui lucru, a unei acţiuni. [e omul alb. Opron. saib şi sa>-ib. ! < emgl., ifr., it sdhib < cuv. hindi, trecut şi in arabă] SAlGA s.f. (zool.) antilopă din Orient cu ibotul mare, cocoşat, [pron. sa-i-. / < fr. .satgra] S AINT-SIMONIAN, -A adj. referitor la .-saint-simonism; // 5. m. f. adept al sainit-si-tmonismului. '[pron: sen-...-ni-an. / < îr. saint-simonien] SAENT-SIMONlSM s. n. doctrină socia-list-utopică, care considera că. societatea viitoare se va întemeia pe marea industrie pla-mificată, pe participarea la muncă a tutu-rror membrilor societăţii şi pe repartiţia după .♦muncă, cu păstrarea totuşi a proprietăţii jprivate şi a claselor, progresul societăţii iiind determinat de ştiinţa şi de raţiunea umană. [pron. sen-. / < fr. saint-simonisme, *cf. Saint-Simon, socialist utopic francez] -SAKE s. n. varietate de bere de orez, bău-■forră specifică a Japon)ied. ['< fr., i,t. sake < «jciev. japonez] SAKl s.m. (zool.) maimuţă cu coadă din America de Sud. [*< fr. saki] SALADA s.f. cască rotundă, pur bată în îseci XV. [.< fr. saîade] SALAMANDRA s f. batracian asemănător işopîrlei, care trăieşte prin locuri umede şi ântunecoase. pcf. lat., gr. salam)and\rat fr. salamandre] SALANGANA s.f. gen de păsărele răspîn-«dite în Asia şi Oceania, care îşi fac cuibul «din frunze şi fire de păr lipite cu salivă, cunoscute sub denumirea de „cuiburi de rîn-dunele". [i< salariza] SALATlERA s.f. vas, castron în care se jprepara sau se serveşte salata, [pron. -ti-e-. ./ < salată -|—ieră, după fr. saladier] SALĂ s. f. 1. Încăpere mare destinată spectacolelor, unor manifestări sportive etc. • totaliitatea persoanelor . aduniaite intr-o sală • <1). 2. încăpere mare într-un apartament ; antreu, vestibul. 3. coridor, ’p^fr. salle, cf. •germ.SaaZ] sAlABANDA s. /. (geol.) zonă de . contact 'între ..un filon şi roca pe care o străbate. [< ffr. salbande, cf. germ. Sahlband] SALE- v. sal i-. SALEDtJCT s. n. conductă penîtru transportul saramurii in unele combinate chimice, [cf. lat. sal — sare + (con)dud] SALfîU s. n. preparat alimentar din aluat sărat, modelat în formă de bastonaşe. [:< fr. salee] SALI- element prim de compunere savanta cu semnificaţia „(referitor la) sare“, „salin“. '[var. sale- / < fr. sali-, ct lat. saîj SALIC, -A adj legea ~ă — lege respi^c-tată în teritoriile ocupate de luptătorii franci din Galia (printr-o dispoziţie a acestui cod femeile erau excluse de la succesiunea pă-mînturilor şi de la tronul Franţei). [< fr. salique] SALICACEE, s. /. pl. familie de plante dico ti'ledonate apetale, cuprinzînd săilciile şi plopii ; (la sg.) plantă din această famdJie. [[pron. -ce-e. sg. invar. / < fr. sa>licaceesy SALICILAT s.m. sare sau ester al acidului salidi'lic. • acid salidiiic. [ SALMONELOZA s.f. (med.) boală' infec-ţioasă provocată de sailmonelă la animale şi păsări, transmisibilă şi omului, putînd provoca accidente intestinale sau abortive ; parat ifoză. Rao convenţie. [cf. fr. sanction, lat. sanctio] SANCULOT s.m. revoluţionar francez din cadrul mişcării populare din timpul revoluţiei de la sfârşitul sec. XVIII. îsenis şi sans-culottes s. m. pl. / < fr. sans-culottes] SANDA s.f. v. sandală. SANDAL s. ti. v. s a n t a 1. SANDALĂ s. /. încălţăminte de vară alcătuită dintr-o talpă legată de picior cu nişte curele de piele sau de pînză. . [var. sanda s. f. / cf. fr. sandale, lat. sandalium] S AND AR AC s.n. (chim.) răşină naturală exltnasă dintr-un conifer care creşte în Africa şi în Australia, folosită'in industria lacurilor, a vopselelor etc. [< fr. sandaraque] SANDOU s.n. cablu elastic confecţionat din fire de cauciuc paralele, îmbrăcat într-o ţesătură din fire de In sau de bumbac. [< fr. sandow1 SĂNDRĂ s.f. (geol.) cîmpie constituită din nisip şi pietriş la periferia gheţarilor, în faţa morenelor frontale. re fier de.culoare roşie, întrebuinţat la fabricarea creioanelor colorate. 2. desen făcut cu un aslftfel de creion. • -litografie imitînd desenul făcut cu sanguină (1). [pron. -gu-i-nă. / < fr. sanguine, cf. lait. siariguîs — stoge] SANGUlNIG, -A adj. sanguin. [Îpron. -gu-i-. var. sanghinic, -â, sangvinic, -ă adj. / cf. germ. sanguinischy l- SÂNGUINOLENT, -A adj. de culoarea sin-gelui. [var. sanghinoîent, -ă, sangvinolent, -ă adj. / < fr. sanguinolent, cf. lat. sanguino-lentus] SANGVIN, -A adj. v. sanguin. SANGVINAK. -A adj. v. sanguinar. SANGVINIC, -A adj. v. sanguinic. SANGVINOLENT, -A adj. v. sanguinolent. SANHEDRIN s. n. tribunal la vechii evrei ; consiliu suprem prezidat de marele preot, care judeca pricinile importante, interpreta legea şi dedibera asupra chesitiuriilor pdblice. • (fig-) grup închis de oameni care Dretind a da sentinţe fără greş. [< fr. sanhedrin < gr. synedrion — tribunal, adunare] SANITAR, -A adj. care se referă la sănătatea publică, care are scopul de a întreţine şi ocroti "sănătatea. O punct ~ = mică unitate de asistentă medicală în întreprinderi sau în locuri de muncă izolate ; agent ~ (şi s. m.) = persoană din cadrul personalului m'edîcal inferior care se ocu)pă cu îngrijirea bolnavilor (Ln special în mediul rural). • (despre vehicule) care serveşte la transportarea bolnavilor şi a răniţilor. // s. m. ostaş care face pante din serviciul de îriţgni'j'ira- a răniţilor in armată. T< fr. sanitaire, cf. lat. sanitas — sănătate] SANITARIST s.m. (rar) tehnician specialist în instalaţii sanitare, [et. incertă] SANITAŢIE s. f. ansamblu de măsuri pentru asanarea mediului. D< engl., fr. sanitati-on, cf. lat. sanitas]' SANOGENETIC, -A adj. referitor la sano-geneză, care aparţine sanogenezei. [cf. fr. sanogenetique] SANOGENEZA s.f. ramură a medicinii care se ocupă cu asigurarea stării de sănătate a populaţiei, studiind mediul social ca factor patologic, influenţa locuinţei şi a condiţiilor de. muncă, fenomenele de urbanizare, de poluare etc. [cf. fr. sangendse < lat. sanus — sănătos, gr. genesis — naştere] SANSCRIT, -A limba ~ă (şi s.f.) — limba literară a Indiei vechi, în care sînt scrise numeroase opere din literatura clasică indiană. • 'referitor la limba sanscrită ; scris în limba sancrită. Tl. sapan < cuv. maladez] , SAPINDACEE s. f. pl. familie de plante lemnoase şi liane dicotiledonate dialipetale, adesea grimpante sau volubile, din regiunile tropicale ; (la sg.) plantă din această familie. [sg. invar. / < fr. sapindacees] SAPONARIA s.f. plantă cu flori roz, care conţine saponină şi care în contact cu apa face spumă. [pron. -ri-a. / < lat. saponaria, cf. fr. saponaire] SAPONIFICA vb. I. tr., refl. (despre esteri) a (se) descompune prin hidroliză în acizi graşi şi alcool. • (despre grăsimi) a (se) transforma in săpun. [p. i. saponific. I < fr. saponi-fier, cf. lat. sapo — săpun, facere — a face] SAPONIFICARE s.f. acţiunea de a (se) saponifica şi rezultatul ei ; saponificaţie. {'< saponifica] SAPONIFICAŢIE s. /. sapomificare. [< fr. saponiffcation] SAPONlNA s.f. substanţă de origine vegetală care în contact cu apa face spumă abundentă. [< fr. saponine] SAPORlFIC, -A adj. care dă gust, savoare. [<• it. saporifico, cf. lat. sapor — gust, facere — a face] SAPOTIER s.m. arbore din Amtile al cărui fruct este o bacă foarte dulce. [pron. -ti-er. / <1 fr. sapotiert cf. sp. zabote <• cuv. azteci ■ SAPRO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „putred44, „putrezire44. ['C< fr. schema, scheme, it. schema, cf. gr. schema — formă, figură} SCHEPSIS s. n. (fam.) minte, pricepere ; perspicacitate. O cu ~ — cu judecată, cu chibzuinţă. [,<1 gr. skepsis} SCHERiZÂNDO adv. (muz. ; ca indicaţie de execuţie) cu o mdşcare veselă, rpron. scher-ţan-. J < it. scherzando] SCHERZO s. n. (muz.) piesă instrumentală scrisă într-un tempo vioi şi glumeţ, [pron. schâr-ţo. / < it. scherzo} SCHETING s.n. patină aşezată pe rotile mici. • patinaj pe astfel de patine. [< engl. skating] SCHI 5. n. 1. un fel de patină de lemn, aproape ca lungime cu înălţimea omului, cu care se poate merge alunecînd pe zăpadă. 2. sport de iarnă praciticat cu schiurîle (1). O ~ nautic — sport naultic în care executantul, tras de o barcă cu motor, aflumecă pe apă menţimindur-se pe una sau pe două seînduri ; water-ski. norv. ski] i SCHIA- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „umbră", „umbros",. „umbrit", [fpron. schija-, var. scia-. / - SCHIA vb. I. intr. a merge, a luneca pe zăpadă cu schiurile, a face schi (2). [pron. schi-a. p. i. 3, 6 -iază, ger. -iind. / < schi + SCHLAGRAFlE s. f. radiografie. Ppron. schi-a-, scris şi skiagrafie. gen. -itei. / <• fr. skiagraphie, cf. gr. skia — umbră, graphein — a scrie]1 > SCHLAGRAjMĂ s.f. probă obţinută prin schiagrafie. [pron. schi-a-, scris şi skiagramâ. / < fr. skiagramme, ct gr. skia — umbră, gramma — scriere] SCHIASCOP s.n. aparat folosit în schiafi-toscopie, pupiloscopie, retinoscopie. Cscris şi skiascop. I < fr. skîascove} SCHLASCOPlE s.f. măsurarea refracţiei ochiului prin interpretarea optică a unei umbre care apaire în cimpul pupilor ; chera-tosoopie, pupiloscopie, retinoscopie. [scris şi skiascopie. gen. -iei. / < fr. skiascopie, cf. skia •<— umbră, skopein — a privi]1 ; SCHIATRON s.n. tub catodic aii cărui .e-cran devine mai puţin luminos în puridtul de impact cu fasciculul electronic, [pron. schi-ascris şi skiatron. / <• fr. skiatron] SCHIERE s. f. acţiunea de a schia şi rezultatul ei. [pronu schi-e-. / <3 schia] SCHIF s. n. 1. ambarcaţie cu vele, rame sau motor de dimensiuni mici, cu fundul plat şi pescaj redus, cu proră ascuţită şi pupa dreaptă, folosit pentru pescuit sau pentru sport, la cursele de viteză şi de agrement. 2. sport practicat cu astfel de ambarcaţii. [< fr., engL skiiffl SCHIFlST, -A s.m.f. sportiv care practică schiful (2). [Cschif + -ist) SCHlLIFT s.m. instalaţie penfbru transportul schiorilor in vîrful unei pamte. D< fr. skilift Jl . SCHIOR, -OARA s. m. f. cel care schiază, care practică schiul (2). [pron. schi-or. / cf. fr. skieur] SCHIP s. n. cutie mare de tablă folosită la transportul materialelor într-un puţ de’ mină, într-o fabrică etc. şi care se descarcă automat prin basculare. [< fr., engl. sfcip] SCHlPER s.m. (liv.) comandant al unei ambarcaţii de pescuit1 sau de mdc tonaj ; (p. ext.) comandant al unei nave. [< emgj. skîpipeswnte] . ■ SCLAV, -A s.m.f. persoană ex/pfl-oatată şi lipsită de orice mijloace de existenţă, aflată în proprietatea deplină a unu'i stăpân .care îl socotea dreipt un obiect .al său.: rob. • (fig.) cel care satisface în mod servil, cu supunere oarbă, voinţa altuia. • (fig.) persoană care isi consacră acţiunile unei dogme, unei pasiuni etc. [< lat. med. sclavus, cf. fr. esclave] SCLAVAGISM s.n. formaţiune social-eco-nomică în care baza relaţiilor de producţie o forma proprietatea stăpînului de sclavi atît asupra mijloacelor de producţie, cît. şi asupra producătorilor, [cf. fr. esclavagisme] SCLAVAGIST, -A adj. referitor la sclavagism, specific sdlavagi-smului. // s. m. f. partizan al sclavajului negrilor (din sudul S.U.A. în timpul războiului de secesiune), [cf. fr. esclavagiste] SCLAVAJ s.n. sclavie, [cf. fr. esclavage] SCLAVIE s. f: stare,. oondLţie de sclav ; robie ; sclavaj. • (fig.) stare.de dependenţă politică, socială şi economică în ca/re este ţinută o tară, o clasă socială, un individ, [gen. -iei. / <| sclav 4- -ie\ SCLER- v., scler o-, SCLERADENlE s.f. (med.) adenopatie cu caracter scleros. [gen. -iei. / cf. gr. skleros — dur, aden — gjlandă] SCLERAL, -A adj. referitor la sclerotică ; al scleroticii. D< fr. scleral] . SCLERA s. f. (anat.) tunica solidă a globului ocuSlair. [<£ertn. Slolera] SCLERECTAZlE s. /. (med.) stafiilom scleral. [gen. -iei. / <î fr. sclerecta'sie] SCLERECTOMlE s. /. (med.) rezecţie a scleroticiL ['gen. -iei. / < fr. sderectomie] SCLERIEDEM s. n. (med.) edem . sclero s al straturilor subcultanate şi al ţesutuiui. de muşchi al ochiului. [./. (med.) infllamaţie a scleroticii. TKfr. sclerite] SCLERO- eLemiant prim de compunere savantă cu semnificaţia. „întaritură", «indura-ţie“, „rigidizare", .^dlerotică", „dur", ..duritate". [var. scler- / < fr. scleroit. sclero-, cf. gr. skleros — dur]' SCLEROCHERATlTA s. f. (med.) inflanrua-ţie simultamă a scletiobicii şi a corneei. [ SCOŢIE s.f. (arhit.) mulură concavă situată între două toruri sau între două muluri proeminente. Ca-. / < lat. squa-mataY SCUAMA s.f. 1. (med.) strat epidermic caire se desface de pe piele în uirmia unor boli ca scarlaitina, pojarul eitc., 2. (bot.) frunziş oară tare care protejează mugurii, receptaculul etc. [pron. scua-mă, var. (2) scva-mă a. f. / < fr. sqttame, cf. lat. squama — solzi] SCUAiMOS, -OASA adj. (bot.) 1. care se aseamănă cu solzii unui peşfte : solzos, cu coji. 2. acoperit, protejat de scuame (2). [pron. scu-a1-. van. scvamos, -oăsă adj. / < fr. sqwameux. lat. squamosus]' SCUAR 5. ti. (anglicism) mica grădină situată în mijlocul unei pieţe publice sau la o răspîntie de străzi. • (p. ext.) zonă verde care separă cele două sensuri de circulaţie ale unei autostrăzi. Fpron. scuar. pl. -rari. / < fr., engl. square — piaţă pătrată] SCUD s.m. (ist) monedă veche de argint sau de auir, care avea circulaţie în apusul Europei, rpl. / < it scudo) SCULPTA vb. 1. tr. a reproduce plastic în relief o figură, o imagine artistică etc., cioplind un material dur sau modelînd o sub- stanţă plastică. fve — a tăiai' SECULAR, -A adj. care durează, care există de secole ; străvechi. [■< lat. saecula-ris, cf. fr. seculaire] SECULARIZA vb. I. tr. a trece cu forme legale averile bisericeşti şi mănăstireşti în proprietatea statului ; a reda vieţii laice ceea ce aparţine bisericii. ,[< fr. sâculariser] SECULARIZARE s. /. acţiunea de a seculariza şi rezultatul ei : laidizare. [<• seculariza1 SECUND s. m. ofiţer pe o navă imediat inferior căpitanului şi care îl poate iniiocui pe acesta. P< fr. second, it. secondo, cf. lat. secundus]' SECtJND s. n. 1. vocea a doua care acompaniază o voce primă; 2.. (poligr.) ftitilu interior al cărţilor şi broşurilor. N s.f. tiparul de pe a doua faţă a unei coli de tipar. [< fr. second. it. secondo. cf. lat. seaimdus] SECtJND num. ord. al doilea. // adj. care se află imediat după primul. i[pl. -Tizi, -de:! of. lat. secundus, fr. second] SECUNDA 'vb.I.tr. 1. a ajuta, a sprlijini, a însoţi pe.oineva în acţiunile sale etc. 2. (muz.) a acompania, [var. secoTtda vb. I. / < fr. seconder, cf. lat. secimdare) SECUND ANT, -A s. m. f. cel care secun-dează pe cineva. • arbitru, ajutător al participantului in anumite întreceri, sportive (box, şah), [var. secondant, -ă- s.m.i. I < germ. Sekundknvtt . SECUNDAR, •-A adj. 1. care nu vine decît în al doilea rind, de importanţă mai miică.; accesoriu. O medic ' ~ (şi s. m.) = medic care, în urma unui concurs este admis să se specializeze într-o clinică ; fenomen ~ = fenomen puţin important care apare în cursul unei boli. 2. care urmează după primul ; al doilea. O (geol.; şi s.n.) era ~â = mezozoic ; propoziţie ~ă = propoziţie subordonată, dependentă. H s. n. ac al ceasornicului care indică secundele, [var. secondar, -â adj. / cf. fr. secondaire, lat. secundarius] SECONDA s. f. 1. unitate de timp egală cu a. 60-a parte dintr-un mlinut ; timp foarte scurt ; moment, diipă. 2. un-iKaite de măsură pentru unghiuini, egală cu a 3 600-a parte dintr-un grad sexagesimal. 3. (muz.) lin— terval format din două trepte alăturate ale unei game ; treapta a doua de la o treaptă dată. 4. a doua poziţie (de apărare) la scrimă. ,[pl. -de. ] < fr. seconde, cf. lat. secundm} SECUNDIPARA adj.\ s. f. (femeie) care naşte a doua oară. ([•<’ fr. secondipare] SECLJNDO adv. (liv.) în al doilea rînd. [< lat. secundo] SECURlST s.m. lucrător in organele de securitate. secim(vtlate) + -ist] SECURIT s. n. sticlă de siguranţă foarte rezistentă, care la lovire se crapă, dar nu produce cioburi. [;tation\ SEDIMENTAŢItJNE s.f. v. sedimenta-ţ i e. SEDIMENTOGENfîZĂ s. /. depunere de diferite fracţiuni de roci rezultate din eroziunea litosferei. [cf. lat. sedimentum — sediment, gr. genesis — geneză] SEDIMENTOLOGlE s.f. parte a geologiei care studiază modul de formare a sedimentelor. fgen. -iei. / < fr. sGdimentologie, cf. lat. sedimentum — sediment, gr. logos — studiu] SEDIMENTOMETRIE s.f. metodă de determinare a dimensiunilor particulelor ■ din- tr-un amestec bazată pe măsurarea. vitezei de sedimentare, [gen. -iei. / <3 fr. s&dimen-tometrie, ct lat. sedimentum — sediment, gr. metron — măsură] SEDIŢlOS, -OASA adj. care îndeamnă la răzvrătire, răzvrătitor. • răzvrătit, '[pron. -fi-os. / cf. fir. sâditîeux, lait sedftiosus]' SEDIŢItTNE s.f. (liv.) revoltă, răzvrătire, răscoală, [pron. -ţi-u-. / cf. fr. sedition. lat. seditio] SfîDIU s. n. loc, clădire unde funcţionează de obicei o inJstiLtutie publica sau o organizaţie de masă. (fig.) centru, focar. [pron. -diu. / < it setfio]l SEDUCĂTOR, -OARE adj. (adesea s.) care seduce ; fermecător, încîntător. • ademenitor ; înşelător, [ctf. fr. seducteur] SEDUCE vb. III. tr. 1. a atrage, a încînlta, a cuceri' (prin farmecul vorbelor, prin purtare etc.). 2. (despre bărbaţi) a ademeni, a amăgi o femeie ; (p. ext.) a înşela. • (jur.) a săvîrşi o seducţie, [p. i. seduc. / < lat. seducere, ct fr. seduire] SKDtJCERE s.f. acţiunea de a seduce şi rezultatul ei ; seducţie. [< seduce] SEDtJCŢIE s. f. seducere. O (jur.) ~ de minore = infracţiune săvîrşiltă de nuri bărbat care, prin promisiuni de luare în căsătorie, determină o minoră să adbă raporturi sexuale cu el. [gen. -iei. var. seducţiune s. f. / cf. fr. seduction, lat seductio] SEDUCŢTCNIE /. v. seducţie. SEEGRAS s.n. v. z.egras. SEF s. n. v. seif. SEGMENT s.n. 1. paiTte, porţiune a unei figuri. O ~ ăe c&rc = ,porţiune dintr-un cerc cuprinlsă între o coardă şi um arc subîntins ; i~, de dreaptă « porţiune dintr-o dreaptă mărginită de două puncte. 2. fiecare dintre inelele care alcătuiesc corpul' unor vieţuitoare. • (avkit.) parte a unui- organ sau a un-ui membru între două articulaţii succesive. O cerebral « centru nervos. I) s.m. garnitură metalică a unui' piston de formă inelară, iservind la etansşarea spaţiului liber dintre piston şi cilindrul în interiorul. căruia se deipflasează pisîbonuL ([pL -te, -4uri. / cf. fir. segment, lat. seţrmenitvim < setfame — a tăia] SEGMENTA vb. 1. tr. a -tăia, a împăiaţi în segmente. '• refl. (desftre or&ane, ar^anismve) a se fracţiona în'segmente, [cf. fr. segmenter] SEGMENTAL, -A adj. oare aparţine ouvui segment ; de segment. ([< fr., engl. segmentai] SEGMENTAR, -A iadj. com'puis, provenit din1 segmente, din tfrînturi. i[cf. fr. segmen-tair.e] SEGMENTARE s. f. acţiunea de a (se) segmenta şi rezultatul ei ; segmentaţie. • frăg-menltarea corpului un'or animale, a unor organe în bucăţi. • procesul de fracţionare a oului fecundat, care duce la formarea embrionului. ’D< segmenta] SEGMENTAŢIE s. f. segmentare, [gen. -iei. var. 'segmentaţiune s.t / cf. fr. segmenta-tion] SEGMENTlAŢItlNE s.f. v. segmenta-ţ i e. SEGREGA vb. I. 1. intr. (despre elementele unui aliaj) a se separa neuniform prin răcire de la o temperatură in'altă, bazat pe diferenţa dintre punctele de topire ale elementelor. 2. refl. (despre componenţii unui material) a se separa, [p. i. 3,6 -gă. / <1 lat segregare] SEGREGARE s. f. acţiunea de asesegrega şi rezultatul ei ; segregaţie. 1. izolare a minereurilor din masa roailor şi cristalizarea 973 SELECTIV lor In filoane deosebite. • separare dintr-un aliaj a două metale cu temperaturi de topire diferite. 2. fenomen manifestat la hibridarea sexuată a plantelor prin' separarea eredităţii materne, de cea paitemă în celule diferenţiate. • segregaţie rasială. C< segrega] SEGREGAT s. n. (metal.) segregaţie- f< engl.! segreaaf\\ SEGREGAŢIE s. f. 1. segregare. IO (metal.) lipsă de omogenitate a compoziţiei chimice a unui aliaj; segregat. v. licuaţie. '2. ~ rasială » politică de discriminare constînd in separarea persoanelor de origini sau rase diferite din interiorul aceleiaşi ţări ; discriminare rasială. Tgen. -iei. var. segrega-ţiune s. f. / cf. fr. sS&râtfation, la/t. segregaţie)] SEGREGAŢIONlSM s. n. {poîiţică de segrer-gaţie rasială, [pron. -ti-o-. / < fr. sâgregfa-tionmismey 1 SEGREGAŢIONlST, -A adj. referitor la segregaţionism. II s.m.f. adept ăl segrega-tionismului ; rasist, [pron. -ti-o-. / < fir. se-oregaţionniste] SEGREGAŢltfNE s.f, v. segregaţie. SEGUIDILLA s.f. vechi dans popular spaniol cu mişcare vie şi ritm varîait; melodia acestui dans, executată cu acompaniament de castaniete fsau de chitară. :0pron. -tfhî-di-Iba. / < sp. seguîdiMa, cf. (fr. segued&le]* SEICfîNTO' s. f. nume dat in Italia secolului al XVII-iea şi culturii sale. '[pron. sei-cen-. var. secento s. n. / < it. seicento] SEIF s. n. casă de bani. • încăpere bine asigurată folosită pentru păstrarea banilor, a hârtiilor şi a obiectelor de valoare, {[pron. seif. var. safe, safeu, sef s. n. J < engl. safe] SElGA s.f. aparat de recoltare a stufului1, oare se ataşează frontal urnii, tractor. i[pron. se-i-. / < germ. Seige] SEIM s.f. adunare naţională sau parlament în unele ţări slave din nord. • adunare a reprezentanţilor diiferiitelor categorii sociale. i[pron. se-frn, ţA. -muri. / < pol. ceitm]1 SEIMA s. f. fisură a copitei calului, [pron. se-i-. / < fr. seime] SEINfiR s.n. navă puntată destinată pescuitului cu plase aproape de suprafaţa apei, în larg sau de-a lungul coastelor. [< engl. sefnerji SEISM s. n~ 1. cuftremur de .pămînt. 2. (fig.) zguduire socială de mari proporţii ; răscoală, revoluţie, [pron. se-ism. f < fr. sâisme, cf. gr. seismos] SEISM- v. seismo-. SEISMAL, -A adj. linie ~â — direcţia undei de zguduire într-un seibm, [pron. se-is-. / < fr. s^isTmuri1 SEISMIC. -A adj. referitor la seisme. O regiune ~ă *=*■ regiune în care cutremurelle de pămînt sînt frecvente şi puternice. • care serveşte la înregistrarea şi la studierea oscilaţiilor scoarţei terestre, rpron. se-is-: / cf. fr. siismiqwe] SEISMICITATE s. f. gradul de frecvenţă şi de ■ intensitate a cutremurelor de păminit. Tpron. se-îs-, / cf. fr. seismicitâ] SEISMO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „seism“ (1). [pron. se-is-. var. seism-,. sismo-. / < fr. seismo-, cf. gr. seismos] SEISMOGENIC, -A adj. care determină un seism. Tpron. se-is-. / < fr. seismogânique] SEISMOGRAF s. n, aparat pentru înregistrarea grafică a cutremurelor de pămînt. Tpron. se-is-, / < fr. sâismogra&he, cf. gr. xeismos — cutremur, arapii ein — a seriei; SEISMOGRAFIC, -A adj. referitor la seis-mografie. Dpron. se-is-. / cf. fr. sâismogra-phique] SEISMOGRAFlE s.f. totalitatea procedeelor de întrebuinţare a seismograf ului, [pron. se-is-, gen. -iei. / < fr. seismographie] SEISMOGRAMA s.f. grafic obţinut cu a-jutorul unui seismograf, reprezeiutînd oscilaţiile scoarţei iteres^re. 'Dpron. se-is-. I < fir. seisnvogramme, cf. gr. seismos —- cutremur, gramrna — scriereA SEISMOLOG, -A s.m.f. specialist în seismologie. [sonantă\\ SEMICRETlN, -A adj. deficient mintal ; prost, prostălău. Dcf. it. semiareiino]' SEMICRETINlSM s. n. formă uşoară de cretinism [< semicretin 4- -ism] SEMICtTLT, -A adj.f s. m. f. semidoct. [< semi- 4- cult] SEMICULTlSM s. n. semidoctism. C< semi-cult 4- -ism] SEMICULTORA s. f. cultură superficială, spoială de cunoştinţe. [< semi- 4- cultură] SEMIDEPONENT adj. n. (în Umba latină) verb ~ ■= verb activ ca sens, care se conjugă la timpurile şi la modurile derivate din tema prezentului după normele diatezei active, în timp ce la celelalte are forme de conjugare pasivă. C< Ut. semide-ponenteY SEMIDEŞJSRT s. n. regiune de tranziţie intre, stepă (sau savană) şi deşert, [ct it semideserto\ SEMIDIAM&TRU s.n. jumătate de diametru. O ~ aparent ~ unghiul sub care se vede de pe Pămint jumăitate din diametrul discului solar sau lunar. [pron'. -di-a-. / cf. it semid$amettro]\ SEMIDICRN, -A adj. care durează 12 ore. O maree ~ă = tip de maree caracterizat prin producerea alternativă în 24 de ore a două maree înalte şi două joase. [cf. engl. semîdiwrmlt fr. demi-diwme]< SEMIDOCT, -A adj.t s.m.f. (cel) care are 0 cultură superficială ; puţin instruit ; semi-cult. [cf. it. semidotto] SEMIDOCTISM s. n. cultură superficială ; stare de semidoct ; semidocţie ; semicultism. [et. incertă] SEMIDOCŢÎE s.f. semidoctism. [et. incertă] SEMEDREAPTA s. /. porţiune dintr-o dreaptă mărginită la un singur capă/t. [< semi- + dreaptă, după fr. demi-droite] SEMIFABRICAT s. n. material sau piesă care mai are nevoie de o serie de operaţii de prelucrare pentru a reprezenta un .produs finit ; .semiprodus. [după fr. demi-fabrique] SEMIFEUDAL, -A adj. care are o parte din caracteristicile feudalismului ; care are rămăşiţe ale orînduirii feudale, [pron. -fe-u-. 1 < semi- 4- feudal, după rus. polufeodalnii} SEMIFINALĂ s.f. fază a unor întreceri sportive care precedă finala, sfîrşitul întrecerilor. f< semi- 4- finală, ' după fr. demi-finale] SEMIFINALlST, -A s. m. f. (sport) participant la o semifinală. [< semifinală 4- -ist] SEMIFINIT, -A adj. (despre un produs) care a suferit o transformare (faţă de materia primă), dar trebuie să mai sufere şi altele pentru a ajunge isă fie comercializat. [< fr. semi-fini] SEMIFLUÎD, -A adj. pe jumătate fluid. Cpron. -flu-id. / cf. fr. semi-$luide\ SEMEFOND s. 7i. alergare de viteză şi de rezistenţă pe distanţe' medii. &< semi- 4- fond, după fr. demi-fond] SEMIFONDlST, -A s. m. f. (sport) participant la o probă de. semifond. £< semifond 4--fefl' . SEMIGRtJP s.n. (mat.) mulţime în oare fiecărei perechi de elemente -i se asociază un element din aceeaşi mulţime, numit produsul lor. f<3 semi- 4- grup, după fr. demi-groupe] SEMI IMBECIL, -A adj. pe jumătate imbecil. [pron. -mi-im-. / .< semi- 4- imbecilJ SEMILEGÂL, -A adj. cu regim de semi-legalitate. [<^ semi- 4- legal] SEMILEGALITATE s.f. formă de luptă a clasei muncitoare din ţările capitaliste, constînd din folosirea unor metode care nu sînt interzise de lege ca atare, dar care pentru ea sînt susceptibile de sancţiuni şi de persecuţii. C< semile&al 4- -itaie] SEMILICHlD, -A adj. oare este numai pe jumăitate Hchid ; vîscos. []îr. semtttiiue]' SEMITISM s. n. caracter semitic. • expresie alcătuită după modelul unei limbi semitice sau împrumutată dintr-o asemenea limbă. ,[!< fr. semitisme] SEMITOLCG, -A s. m. f. specialist in semi-tologie. f< fr. semitologue] SEMITOLOGIC, -A adj. referitor la semi-tologie. [of. fr. semitologique]\ SEMITOLOGlE s.f. ştiinţă care studiază cultura şi limbile semitice, [gen. -iei. J < fr. semitologie] SEMITON s. n. 1. interval de o jumătate de ton. 2. nuanţă de culoare oare face trecerea de la un ton închis la unul deschis al aceleiaşi culori, [cf. it. semitono, fr. demi-ton] SEMITONOU s.n. figură acrobatică con-stînd din răsucirea avionului cu 180° în jurul axul său longitudinal. [- + zeu, fr. demi-dieu, cf. it. semidio rî-o-. gen. -iei. / < fr. seriographie] SERIOS, -OASĂ adj. 1. grav, lipsit de superficialitate, de frivolitate ; aşezat, ponderat. • căruia nu-d place să glumească ; sever, rigid. 2. (si adv.) care trebuie privit cu seriozitate ; pozitiv, real. • îngrijorător, grav. 3. important, de seamă. O a lua (pe cîneva sau cera) în ~ — a acorda toată a-tenţia unei persoane sau unui lucru. Ppron. -ri-os. / < fr. serieux, cf. lat. med. seriosus} SERIOSCOP s.n. negatoscop special care permite examinarea simultană a mai multor filme. [pron. -ri-o-. pl. -scoape. / < fr. serioscope, cf. lat. series — serie, gr .skopein — a privi] SERIOSCOPlE s./f. examen radiologie constînd in a lua succesiv mai multe filme. Tpron. -ri-o-. gen. -iei. / < fr. serioscopie]' SERIOZITATE s. /. 1. însuşirea de a fi serios ; ţinută, comportare care denotă a-ceastă însuşire. • mină serioasă, gravitate. 2. profunzime ; temeinicie. 3. parte gravă* importantă a unui lucru. [pron. -ri-o-. 1 cf. germ. Seriosităt]\ SERlTĂ s. f. insflamatie a unei seroase ; serozită. [i-i-. I < fr. sphmoidal] SFENOJDlTĂ s. /. (med.) inflamaţie a mucoasei sinusului sfenoidal. [pron. -no-i-. / < fr. sphenoîdiftef\ SFERĂ s.f. 1. (geom.) suprafaţă ale cărei punobe sînt egal depărtate de uni punct dat, năimit centru ; corp geometric mărginit de o astfel de suprafaţă. • obiect avînd această formă ; glob. 2. regiune cerească unde se mişcă aştrii ; boltă cerească. 3. (fig.) domeniu*, cuprins, limite. O ~ de influenţă = întindere, teritoriu, mediu etc. în cuprinsul căruia se exercită influenţa cuiva sau a ceva. • mediu (social). 4. (log.) totalitatea obiectelor sau indivizilor la care se referă caracterele .esenţiale ale unei! noţiuni [pl. -re. / cf. lat. sphaera, gr. sphaira, îr. sphere, it. sfera] -SFERA element secund de compunere savantă ou semnificaţia „sferâ". [< fr. -sph&re, cf. lat. sphaera, gr. sphaim] SFERI- v. sf ero-'. SFERIC, -A adj. pare are forma unei sfere ; rotund, [cl lat. sphaericus, fr. sph4~ rrlque] SFERICITATE s.f. starea a tot ce este sferic, [cf. fr. sphericită] SFERO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „referitor la o sferă (1)“, *,stfieinicu. [var. sferi-. / .< fr* sphero-, of. lat. sphaera, gr. sphmra} SFERO ÎD s. [ti. oorp aseimănăifcor unei sfere, format prin rotirea unei efliip(s»e în jurul uneia dintre axele sale. [pron. -ro-id. pl. -ide, (s. m.) -izi. / < fr, sph&roide. cf. gr. sphaira — sferă, eidos — aspect] SFEROIDAL, -A adj. în formă de sfecoid. [piron. -ro-i-. / cf. fr. spheroidal] SFERODMZARE s. f. fenomen- fizico-chi-md!c care are loc în timpul maleabil izării fontei cu precipitarea grafitului sub forme sferoidale. [pron. -ro-i-. I după fr. sph&roi-disation] SFEROLlT s.n. agregat mineral de formă sferică. C<*fr. spherolite] SFEROLlTIC, -A adj. (despre roci) care conţine sferolite. [s/orfa] SFORZANDO adv. (muz. ; ca inidioaţie de execuţie) atacind cu putere ; ap&sat, accentuat. forţat ; sforzato. [pron. -ţan-do. / < it. sforzandoV SFORZATO adv. sforzando. [pron. -ţa-to. / < it. sforzato]» SFRAGlSTIC, -A adj. referitor la sfragis-tică. [< fr. sphragistiqiie] SFRAGlSTICA s. f. disciplină auxiliară a istoriei care studiază sigiliile ; sigilografic, [gen. -cii. / <' fr. sphragi'stiqu-e, cf. gr. sphra-gistikos < sphtfagis — sigiliu]1 SFRUNTA vb. I. tr. (rar) a înfrunta. [< it. sfrontare]' SFRUNTA RE s. f. aoţiun'sa' de a sfrunta şi rezultatul ei ; înfruntare, provocare ; (p. ext.) neruşinare, obrăznicie. [< sfrunta)' SFRUNTAT, -A adj. neruşinat, obraznic. [i< it. sfrontato] SFUMATO s.n. mod de a realiza o pdc-tură cu contururi şi umbre estompate. [rtte 1 SICOFANT2 s.m. insectă cu miiros de mosc. de culoare verde-aurie, care trăieşte în pădurile de conifere si stejari din sudul şl centrul Europei. [<’lait. syoophanta] SICOMOR' s. in. arbore exoltic .uriaş, asemănător cu smochinul, oare are un lemn tare şi fructe dulci, comestibile. [< fr. sy-comore, ci. gir. sykomoros]' . SiCOZIS s. in. (med.) leziune inflamatorie profundă, care se localizează de obicei în barbă şi mustăţi. [ SILIClOS, -OĂSA adj. care conţine siliciu. [var. silicos, -oasă adj. / ct fr. siZiceiw:} SILICIU s.m. metaloid din familia carbonului, de culoare negricioasă în stare amorfă şi cenuşiu ca plumbul cind este cristalizat [pron. -ciu. / £< lat. silva — pădure] SILVESTRU, -A adj. (rar) de pădure. [< fr. sylvestre, lat. silvester] SI LVI- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) pădure”, ,,silvic“. [var. silv-, silvo-. / < fr. sylvicf. lat. silva] SILVIC, -A adj. care se referă la păduri, la silvicultură; forestier, [cf. lat. silva — pădure] SILVlCOL. -A adj. referitor la silvicultura. • (despre plante sau formaţii vegetale) care intră în compoziţia pădurilor, care trăieşte în păduni. [<3fr. syivicole 1 SILVICULTOR. -OÂRE s. m. f. specialist în silvicultură. Ten. -iei. / <3 it. simibologia] SIMEDlANA s.f. dreaptă care trece prin-tr-un virf al unuii triunighi şi este simetrica medianei faţă de bisectoarea interioară dusă din'acelaşi vîrf. [pron. -di-a-. / < fr. syme-ăiane] SIMETRIC, -A a-ăj. 1. care prezintă simetrie. # (s. n. f.) dreaptă sau punct aşezate simetric cu altă dreaptă sau cu alt punct. 2. funcfie ~d — funcţie a mai multor variabile care nu se schimbă, orice mutări ar suferi aceste variabile. [r) simplificare, [gen. -iei. / < fr. sîmplification\ SIMPLISM s. n. mod unilateral şi superficial de a privi lucrurile : nivel intelectual scăzut, [cf. fr. simplisme] SIMPLIST, -A adj. (despre concepţii, .raţionamente etc.) care consideră lucrurile superficial, unilateral ; bazat pe simplism, sărac. [cf. fr. simpliste} SIMPLITATE s. f. 1. însuşirea de a fi simplu, necomplicat ; simplicitate. • lipsă de artificialitate, de afectare, de rafinament sau de prefăcătorie ; sinceritate, cinste. 2. naivitate, credulitate ; prostie. [< simplu 4* -itate] SIMPLOcA s. f. procedeu retoric constind din reunirea anafored cu epifora, astfel incit în mai multe fraze consecutive cuvîntul de la Început şi, respectiv, cel de la sfîr-şit rămîn aceleaşi. f) care indică existenţa unei stări de lucruri oarecare ; semnificativ. [< fr. sym-ptomatique] SIMPTOMATOL0GIC. -A adj. referitor la simptomatologie. f<£r. symptomla-tologique] SIMPTOMATOLOGIE 5./. totalitatea sim-toamelor unei boli. • parte a medicinii care studiază simptoamele bolilor, [gen. -iei. / < fr. symptomatologie, cf. gr. symptoma — simptom, logos — studiu] SIMULA vb. I. tr. a face să pară adevărat ceva inexistent, a da în mod intenţionat o impresie falsă ; a se preface. p< fr. simuler, it., -lat. simulare — a imita]! SIMULACRU 5. n. imitaţie înşelătoare, a-parenţă falsă ; spoială. [< fr. simulacre, cf. lat. simulacrum — copie] SIMULANT. -A s.m.f. cel care simulează o boală, o nebunie etc. [cf. fr. simulant] SIMULARE s.f. acţiunea de a simula şi rezultatul ei ; prefăcătorie ; simulaţie. [< simula]' SIMULATOR s. n. sistem tehnic destinat rezolvării ecuaţiilor care caracterizează un anumit obiect sau fenomen. • dispozitiv identic cu cel al unui vehicul spaţial, în care se efectuează antrenamentele aistronmitiîor. Tcf. £f. tsimulatetfr]1 SIMULAŢIE s.f. simulare, {gen- -iei. var. simulaţiune s. f. / cf. fr. simulation, lat. si-mulatio] SIMULATIttNE s. /. v. simulaţi e. SIMULTAN, -A adj. care se petrece, care are loc in acelaşi timp ; concomitent, /y s. n. demonstraţie a unui şahist cu o clasificare superioară, care joacă în acelaşi timp cu mai mulţi adversari de categorie inferioară, '[var. simultaneu, -ee adj. / < fr. simultane, cf. lat. t. simultaneus < simul — în acelaşi timp]' SIMULTANElSM 5. in. 1. faptul de a se petrece simultan. 2. procedeu de naraţiune constând în a «prezenta fără tranziţie evenimente care se -desfăşoară simultan în diverse locuri. 3. tehnică de a* ipicta oaTe constă în a suprapune la acelaşi obiect două puncte de vedere diferite, [pron. -7le-ism. / gertm. SimultaneisMics]' SIMULTANElST, -A «adj. Teferilor la si-multaneism. [pron. -ne-ist. / cf. fr. simul-tanebste]' SIMULTANEITATE s. /. însuşirea unor acţiuni sau a unor fenomene de a fi simultane, [pron. -ne-i-. / cf. fr. simultaneite] SIMULTANEIZA vb. I. tr. a da un caracter simultan, a face să se petreacă în a-celaşi timp. [pron. -me-i-. 1/ et. dncertăl SIMULTANfîU, -EE adj. v. simultan. SIMIAN s. n. vînt puternic, uscat şi foarte cald, care bate în Sahara şi în Arabia de la sud către nord. [< fr. simoun, cf. ar. samun] SIN- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „împreună", „cu“. [var. sim-. / i< it. sin-, fr. syn-, cf. gr. syn] SINAFÎE s.f. fenomen care se produce a-tunci cînd două versuri sînt strîns unite, astfel incit are loc eliziunea de la imul la altul, sau acelaşi cuvînt termină un vers şi începe pe celălalt. • folosirea repetată a aceleiaşi conjuncţii (copulative), v. polisindet. [gen. -iei. / < fr. synaphie, gr. synapheia — unire] SINAGOGA s. /. 1. casă de rugăciune, templu mozaic. 2. organizaţie religioasă la mozaici asemănătoare parohiilor creştine, [pl. -gi, -ge. / cf. fr. synagogue, gr. synagoge — reuniune] SINALAGMATIC, -A adj. (despre contracte) care impune obligaţii reciproce pentru părţile interesase. t['< fr. s^fnallagma-tique, cf. gr. syjULllagmiatikos < syniallagma — schimb, (tranzacţie]» SINALEFA s.f. (lingv.) reunirea a două silabe într-una singură în timpul pronunţării. [0< fr. synapse, cf. gr. sympsis — «legătură]1 SINARHlE s. f. guvernare Simultană a mai multor căpetenii care conduc fiecare cîte o parte a unui stat. [gen. -iei. / < fr. synar-chie] SINARMONlSM r. / < engl. snaek-bar] SNAIP s.n. tip de ambarcaţie cu vele, a-vînd construcţia corpului netedă, [pl. -puri. • / < engl. snipe] SNOB, -OÂBA s.m.f. persoană care admira fără rezervă tot ceea ce este 1a- modă. [< fr., engl. snob] SNOBISM 5. n. atitudine, conduită de snob; admiraţie nefirească şi fără discemămînt pentru tot ceea ce este la modă. [cf. fr. sno-bisme] SOBRIETATE s.f. 1. însuşirea a ceea ce este sobru ; simplitate, concizie. 2. cumpătare, moderaţie, măsură ; infrinare, temiperan-ţâ. [pron. -bri-e-. / cf. fr. sobriete, lat. sobrietăţi SOBRU, -A adj. 1. fără ornamente ; simplu. 2. care păstrează măsura ; cumpătat, moderat. E< îfr. sobre, cf. lat. sobrius]! SOCCER s. n. nume al unei variante a jocului de fotbal în care folosirea mîinilor este complet interzisă, [pron. sokă. / < engl. soccer] SOGERAL, -A adj. (rar) de soacră, [cf. it. suocera — soacră] SOCI- v. s o c i o-. SOCIABIL, -A adj. (despre oameni) capabil să trăiască în societate. • prietenos, apropiat, comunicativ. Dpron. -ci-a-.. / cf. fr. sociable, lat. sociabilis m] SOL s.n. 1. stratul afinat de la suprafaţa Pămintului, în care se dezvoltă viaţa vegetală. 2. teritoriu, pămînt. 3. soluţie coloidală. [cf. fr. sol, lat. solum] SOL1 s. m. invar, (muz.) 1. a cincea notă din gama majoră tip ; sunetul corespunzător notei. 2. coarda, clapa unui instrument care dă sunetul acestei note. 3. denumirea uneia dintre chei. [’< it. sol\ SOL2 s.m. unitate monetară in Peru. [< sp. sol] SOLANACEE s.f.pl. familie de plante di-cotiledonate, din care fac parte cartoful, pătlăgelele roşii şi vinete, mătrăguna, tutunul etc. ; solanee ; (la sg.) plantă din această familie. [pron. -ce-e. sg. invar. / < fr. sola-nacees] SOLANfîE s. f. pl. solanacee. [pron. -ne-e. sg. invar. / < fr. solanâes] SOLANINA s.f. substanţă toxică extrasă din linele plante din familia cartofului, întrebuinţată în medicină ca sedativ şi narcotic. [l. -curi. I < fr. soliloque, OL lat. solus — singur, loqui — a vorbi]1 SOLILOCA vb.I. intr. a vorbi cu sine însuşi. v. monologa. [< fr. soliloquer] SOLILOCIC, -A adj. (liv.) cu caracter de soliloc. [ SOMA1 s. f. (biol.) 1. nume dat celulelor somatice. 2. termen pentru întregul corp, cu excepţia membrelor, [pl. -me. ( < fr. soma, cf. gr. soma — corp]1 SOMA2 s.f. băutură alcoolică preparată din sucul unei plante exotice, considerată în vechea religie indiană ca băutură a zeilor. [,< fr., sanscr. soma] SOMA3 s. f. (geol.) margine a unui vechi crater, de formă circulară, care înconjură noul con. F< fr. sommvaY SOMA vb. I. tr. a cere cuiva sub ameninţare să îndeplinească ceva. • a pune cuiva în vedere, în formele stabilire de lege, să (nu) execute ceva. f SOMON s. m. peşte răpitor de mare, care intră vara în rîuri pentru a-şi depune icrele .-şi care are o came de culoare roz, foarte grasă. F< fr. saumonj SOMPTUÂR, -A adj. referitor lâ cheltuieli. O legi ~e *= legi care opreau luxul şi cheltuielile exagerate în vechea Romă. [pron. -tu-cur. / cf. fr. somptuavre, lat. sunvptuarius < sumptus — cheltuială]» SOMPTUOS, -OĂSĂ adj. luxos, grandios, fastuos, măreţ ; foarte elegant, [pron. -tu-os. I < fr. somptueux <* lat sumptus — cheltuiala]' SOMPTUOZITATE s.f. însuşirea a ceea ce este somptuos1; splendoare, măreţie, lux. [pron. -tu-o-. / cf. fr. so7ivptuosite]i SON- element prim de compunere savanta cu semnificaţia „(referitor la) sunet“, „sonor". [var. sotUi-, sono-. / < fr. son, lat sonics] SON s.n. sunet, ton. [pl. -nuri. / cf. fr. son. lat. sontii$]l SON s. m. (fiz.) unitate de măgură a in-tensirtăiţii sunetelor, egală cu intensitatea u-nui sunet cu frecvenţa de 1 000 de hertzi şi cu nivelul de intensitate de 40 de foni. C< fr. son]1 SONA- v. s o n-. SONAGKÂ'F s.n. (Iingv.) aparat de înregistrare şi de redare a sunetelor cu mare fidelitate, folosit la analiza acestora. G< engl. sonagmph] SONANTA s.f. consoană a cărei emisiune este asemănătoare cu a vocalelor şi care, in anumite limbi, poate fi centru de silabă. • (adj.) consoană sonantă. [< fr. sonnante] SONAR s. m. detector sonic pentru obiecte subacvatice, analog cu radarul, care în locul undelor electromagnetice foloseşte unde elastice, v. asdic. [ aceeaşi formă şi dimensiuni sau sint de aceeaşi calitate, [pl. -te, -turi. / < germ. Sortiment]' SORTIMENTAL, -A adj. referitor la sortiment, pe sortimente. VO&ortvment + -‘aiy SOS s. n. preparat culinar lichid sau vîsoos (de obicei condimentat) cu care se pregătesc sau se servesc anumite mâncăruri. [< fr. sauce, cf. lai. saisus] SOSIE s. f. (liv.) persoană oare seamănă perfect cu alta. [gen. -ici. / < fr. sosie, cf. Sosia, sclav al lui Amfitrion, în piesele lui Plaut şi Moli ere] SOSIERA s.f. vas pentru servit sosul la masă. [pron. -si-e-. / < fr. sauciăre] SOSPIRANDO adv. (muz.; ca iridicaţie de execuţie) oftînd, suspinînd. [t< it. sospirando] SOSTENtJTO adv. (muz. ; ca indicaţie de execuţie) concentrat şi precis din punct de vedere ritmic, respectând mişcarea. [, s.m. instrument optic folosit î-n- spectrofotometrie. £< fr. spec-trophotometre] SPECTROGRAlF s.n. instrument cu ajutorul căruia se pot fotografia spectrele. ® ~ de masă «= dispozitiv electromecanic utilizat pentru separarea izotopilor unui element după masa fiecăruia dintre ei. [Kfr. spec-tvogftiphe, cf. lat. spectrum — spectru, gr. graphein — a sorie]' SPECTROGRAFIC, -A adj. referitor la spectrografie. [< fr. spectrographique] SPECTROGRAFlE s.f. studierea spectrelor cu ajutorul spectrografului. [gen, -iei. / .< fr. specttogmjHive]\ SPECTROGRAiMA s.f. fotografie a unui spectru obtinultă cu ajutorul spectrografului. C< fr. spectrogramme] SPECTROHELIOGRAiF s. n. spectrograf special pentru fotografierea Soarelui în lumină monocromatică. [pron. -li-o-. / < fr. spectroheliogfophe] SPECTROHELIOGRAMA s.f. fotografie a Soarelui obţinută cu ajutorul spectrohelio-grafului. [pron. -li-o-. / < fr. spectnohelio-gramme] SPECTROHELIOSC0P 5. n. instrument folosit pentru observarea vizuală a Soarelui în lumină monocromatică. [pron. -li-o-. pl. -scoape. / cf. lat. spectrum — spectru, gr. helios — Soare, skopein — a observa] SPECTROMETRIC, -A adj. referitor la spectrometrie ; care se face cu ajutorul spec-trometrului. f< fr. spectiromgtrîque 1 SPECTROMETRIE s.f. (fiz.) tehnică de măsurare a liniilor spectrelor si a lungimilor lor de undă. • comparare a intensităţilor luminoase a două radiaţii monocromatdce. Tgen. -iei. / < fr. spectrometrie] SPECTROMETRU s.m.. 1. instrument pentru studiul spectrelor prin măsurarea intensităţii fiecărei radiaţii mono cromatic e din spectnu. 2. instalaţie complexă folosită în fizica nucleară pentru studierea spectrului de viteze sau de energii ale particulelor. [<, fr. spectrometre, cf. lat. spectrum — spectru, gr. metYon — măsură] SPECTROSCOP s~tn. instrument optic folosit pentru observarea spectrelor luminoase. ‘0< fr. spectroscope, cf. lat. spectrum — spectru, gr. skopem — a cercetai SPECTROSCOPIC, -A adj. referitor la spectroscopie. f< fr. spectroscopique]' SPECTROSCOPIE s. f. parte a opticii care studiază spectrele luminoase. • capitol al fizicii nucleare care studiază spectrele energetice ale radiaţiilor, [gen. -iei. / .< fr. spec-ti*os copte] SPECTRU s. n. 1. ansamblul radiaţiilor de frecvenţe diferite care alcătuiesc 6 radiaţie electromagnetică complexă. O ~ atomic = spectru creat prin tranziţii electronice in a-tomii elementelor ; ~ molecular = spectru creat prin tranziţii intre nivelele energetice ale moleculelor afiLate în stare liberă. • ansamblu de valori pe care le poate lua o a-numită mărime în condiţii determinate. 2. totalitatea radiaţiilor electromagnetice ale unui corp ceresc disipuse în funcţie de lungimea lor de undă sau de frecvenţă. O ~ solar — spectrul radiaţiei emise de Soare. 3. fantomă, vedenie, fantasmă. • (fig.) ceea ce produce spaimă ; pericol iminent. 4. ~ floristic = raportul cantitativ, exprimat în procente, dintre familiile de plante care formează flora unui anumit teritoriu. [p SPLENOGRAMA s.f. (med.) formula elementelor celulare splenice. [< fr. spleno-gramme] SPLENOM s. n. (med.) tumoare benignă a splinei. [p!L -oame. / < fr. splinome]i SPLENOMEGALlE s. f. megalosplenie. fgen. -iei. / < fr. spUnome&alie] SPLENOPATlE s.f. (med.) denumire generică penltru bolile splinei. Cgen. -iei. f < fr. splenopathie, cf. gr. splen —■ splină, Va~ thos — boală'l SPLENOPEXlE s.f. fixarea chirurgicală a splinei. [gen. -iei. / < fr. splenopexiet cf. gr. splen — splină, pextis — fixare]t SPLENORAJFlE s. f. sutură operatorie a splinei. Pgen. -iei. / < fr. splenorraphie, cf. gr. splen — splină, rwphe — sutură] SPLENORAGlE s.f. (med.) hemoragie splenică. [gen. -iei. / < fr. splenorrhagie, cf. gr. splen — splină, rhegnynai ~ a curge]' SPLENOTOMlE s.f. (med.) incizie chirurgicală a splinei, [gen. -iei. / < fr. spleno-tomie. cf. gr. splen — splină, tome — tăiere] SPLIN s. n. plictiseală cauzată de lipsa unor preocupări serioase : dezgust de viaţă, [pfl. -nuri. scris şi spleen. I < fr., engl. spleen] SPLINT s. n. cui de siguranţă. []< engl. splinf] SPLIT s. n. piatră spartă mărunt, întrebuinţată in construcţia de drumuri. [.< germ. Siplit]' SPODUMEN s. m. silicat natural de litiu şi de aluminiu, folosit ca piatră semipretioasă. 0 îr. sta>giaire]\ STAGIATORA s.f. (rar) stagiu, [pron. -gi-a-. / cf. it. stagioniatvh'^]' . STAGIU s. ti. 1. timfp de practică pe care trebuie să o facă un începător pentru a do-bîndi experienţă în profesiunea sau specialitatea sai. O ~ militar = perioadă în care cineva îşi face serviciul militar. 2. perioadă, etapă, stadiu de pregătire ; situaţie tranzitorie. [pron. • -giu. / cf. lat. stagium, fr. stage] STAGrONE s.f. perioadă, interval de tâmp în care au loc reprezentaţii teatrale, concerte etc. [pron. -g®-u-. / < it. sHagione]> STAGNA vb. I. intr. 1. (despre ape) a se opri; a sta, a nu curge. 2. (despre abstracte) a sta pe loc, a se afla în inactivitate. [< fr. stagner, cf. lat. stagnare < sfagnum — mlaştină] STAGNANT, -A adj.. 1. (despre ape) care nu curge ; stătător. 2. (despre abstracte) care stă pe loc, nu se dezvoltă ; inactiv ; (p. ext.) nefavorabil progresului, [cf. fr. stagnant]) STAGNARE s.f. faptul de a stagna; oprire, rămânere pe loc ; lipsă de activitate. f< stagna] STAL s.n. scaun, loc separat şi numerotat într-o sală de teatru (da parter) ; (p. ext.) parte a sălii unde sînt plasate aceste scaune. [:aminaV]\ STAMlNĂ s.f. organ. bărbătesc de reproducere al florii, care conţine polenul, [cf. lat. stamen, fr. etanmne, it. stamigtate]' STATER s. 77i. monedă greacă de aur în greutate de circa 9 g, echivalând cu 20 de drahme de argint. [,agori] STATlSM s. n. însuşirea a ceea ce este static. 0 (tehn.) proprietate a unui regulator de a asigura stabilizarea mărimii reglate. [<• fr. statisme] STATISTIC adj. referitor la Statistică, [cf. fr. statistique, it. statisticd] STATISTICA s.f. 1. ştiinţă care, folosind calculul probabilităţilor, studiază fenomenele de masă din punct de vedere cantitativ. 2. ~ matematică = ramură a matematicii care elaborează noţiunile şi metodele specifice studiului statistic al colectivităiţilor. 3. numărătoare, socoteală, recensămlnt. 4. evidenţă numerică a unor fenomene izolate sau de masă. [gen. -cii. / cf. fr. statistique, it. statistica] STATISTIClANl, -A s. m. f. specialist în statistică, [pron. -ci-an. pl. -ieni, -iene. / cf. fr. staftisUcietâ]' STATlV s.n. 1. dispozitiv de laborator pentru susţinerea aparatelor în timpul lucrului. • parte a unui microscop care susţine dispozitivul optic. 2. trepied montabil cu planşetă, pe oare se fixează aparatul fotografic sau cinematografic, instrumentele geodezice etc. £< germ. Stativ, fr. statif] STAT-MAJOR s. n. grup de ofiţeri care funcţionează pe lîngă comandamentul unei mari unităţi ; comandament al unei miari unităţi, [după fr. etat-major} it. sfcfo maggio-re] STATMAJORlST s. m. ofiţer de stat-ma-jor. 0< stat-ortajor + -isfl STATMOCHINEZĂ s.f. (biol.) inhibare a diviziunii celulare sub influenţa unor sub- STATO- 1018 stanţe antimitotice. [cf. gr. statmos — staţionare. kinesis — mişcare] STATO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „care stă drept", „(referitor la) statică", „(referitor la condiţiile de) echilibru". [< fr., it. stato-, gr. statos] STATOClST s.n. (biol) organ, în formă de veziculă, la nevertebrate, compus dintr-un lichid în care sînt înglobate statolite şi avînd un rol important în menţinerea poziţiei corpului. v. o t o c i s t. [,< fr. statocyste, cf. gr. statos — care stă, kystis — vezică] STATOClT s. n. (biol) celulă care conţine statolite. [cf. gr. statos — care stă, kytos — celulă] STATOGRAMA s.f. fotografie obţinută la statoscop. ['< fr. statogmmme, cf. gr. statos — care stă, gramma — scriere! STATOLlT s. n. 1. nume dat unor concre-ţiuni calcaroase ale statocistelor. 2. concreţiu-ne solidă intracelulară, la plante, care-şi schimbă poziţia liber sub influenţa gravitaţiei. D STEATOZĂ s.f. degenerescentă a unui ţesut sau organ, cauzată de invadarea lui cu grăsimi. [K fr. steatose] STECHIO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „.element", [pron. -chi-var. stoechiostoichio-. / < fr. stoechio-t it. steohio-, cf. gr. stoioheiânl STECHIQLOGlE s. f. disciplină care studiază raporturile dintre volumele şi greutăţile corpurilor, ifpron. -chi-o-. gen. -iei. var. stoechiologie, stoichiologie s. î. / < fr. stoe-chiologie, cf. gr. stoicheîon — element, l&qos — ştiinţă]' STECHIOMETRIC, -A adj. referitor la stechiometrie. O calcul ~ =* calcul pentru stabilirea echivalentului chimic al unui element dintr-o reacţie, cunoscîndu-ise cel al altui element din acea reacţie, [pron. -chi^o-. var. stoechiometric, -ă, stoichiometric, -â adj. / <1 fr. stoethiomehrique 1 STECHIOMETRIE s. f. parte a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre substanţele care intră în compoziţia elementelor, [pron. -chi-o-. gen. -iei. var. stoechiometrie, stoichiometrie s. f. / < fr. stoechiometrie, cf. gr. stoicheion — element, metron —■ măsură] STEEPLE-CHASE 5. n. cursă hipică cu obstacole naturale şi artificiale. [pron. stipl-ceîs. I < engl., fr., it. steeple-dhkvseV STEFANlAN s.n. (geol) etajul superior al carboniferului de facies continental. II adj. care aparţine acestui etaj. (Ipron. -nî-an. pl. -ieni, -iene. / < fr. stephanien, cf. Saint-Etienne, bazin carbonifer în Franţa] STEFANlT s. n. sulfura dublă naturală de stibiu şi argint, f^fr. stephanite\ -STEGlE element secund de compunere savantă cu semnificaţia „acoperiş", „acope-rămînt", „capac". [< fr. -stegie, cf. gr. stegos] STEGO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „acoperământ", „acoperiş". f< fr. stego-, it. stego-, cf. gr. stegos] STEGOCEFALI s. m. pl ordin de amfibieni primitivi fosili din era paleozoică, avînd craniul acoperit cu plăci osoase ; (la sg.) animal din acest ordin. flsg. steqocefal. I < fr. stegocephales, cf. gr. stegos — acoperiş, kephale — cap] STEGOD0N s. m. mamifer fosil avind caractere de trecere de la mastodont la elefant. [, STENOTlPIC, -A adj. referitor la stenoti-pie. |J<3fr. stervotypique]1' STENOTIPlE s. f. stenografiere mecanică, [gen. -iei. / <3 fr. stânotypid]' STENOTIPlST, -A s. m. f. cel care cunoaşte şi practică steno,tipia. [Kfr. stenotypiste] STENOT0P, -A adj. (despre plante şi animale ; op. e u r i t o p) care are o răspîndire limitată. O adaptat la condiţii ecologice puţin variabile. [< germ. stenotop, cf. gr. stenos — limitat, topos — loc] STENOZA vb. Ltr.,trefl. (med.) a (se) îngusta ; a face o stenoză. \\<\îr. st&woser]< STENOZAJ s.n. (med.) stenozare. Tphie, cf. gr. stereos — solid, graphe — scriere! STEREOGRAMA s.f. ansamblu de două fotograme ale aceluiaşi obiect, care, privite la stereoscop, permit obţinerea imaginii în spaţiu a obiectului. F] STIMUL s. m. stimulent. JI s. m. factor care dă naştere unei reacţii, unei conduite specifice a organismului, [pl. -luri, (s. m.) -li. I < lat., fr. stimulus] STIMULA vb. I. ir. a îndemna, a încuraja ; a da un nou avînt. • a excita, a activa (un organ, o funcţie). [n)t]' STIMULlNA s.f. (med.) hormon al hipo-fizei care stimulează activitatea glandelor endocrine. [< fr. stimuline] STIMULINEMlE s.f. prezenţa stimulinei în sînge. [gen. -iei. / < fr. sUmulinemie] STINDARD s. n. 1. steag de război ; drapel. 2. (fig.) tabără, front. • (fig.) simbol de luptă, de înfrăţire. 3. (bot.) porţiune din corola leguminoaselor alcătuită din corola cea mai mare. [pl. -de, -duri. [< it. stendardo] STIP s. n. (bot.) tulpină înaltă cu numeroase internoduri şi cu un buchet de frunze în vîrf, la palmieri şi la ferigile lemnoase ; stipul (2). O pedunculul corpilor de fructificare la unele ciuperci. Q trunchiul talului la alge. [< fr. stipe, cf. lat. stipes — tulpină] STIPELA s.f. (bot.) fiecare dintre cele două frunziişoare situate la baza unei frunze, care au rolul de a înveli frunza în mugur ; stipul. T< fr. stipelle] STIPENDI vb. I. tr. a avea pe cineva în solda sa ; a subvenţiona, a finanţa pe cineva. [pron. -di-a. p. i. 3,6 -ian. -iei. var. stipulaţiune s. f. / cf. fr. stipulation, lat. stipulatio] STIPULAŢItJNE s.f. v. s t i p u 1 a ţ i e. STlRAX s. m. gen de arbori tropicali cu mai multe specii, din care se extrage o răşină numită smirnă şi o a'lta numită storax. ■Cpl. -ac$i. / < fr. styrax] STIREN s. m. hidrocarbură nesaturată lichidă, întrebuinţată ca materie primă la prepararea polistirenului, din care se obţin diferite mase plastice polimerizate. p< fr. sty-rene] STIVA vb. 1. tr. (mwr.) a aşeza încărcătura unei nave în stivă. [stikos — conjectural, presupus]. STOCASTICA s. /. (mat.) aplicare a calculului probabilităţilor la rezultatele obţinute prin statistică, [gen. -cit. var. stohastică s. f. / < fr. stochastique] 1025 STOPAJ STOCHER s. n. Instalaţie pentru alimentarea mecanizată cu cărbuni a focarelor de locomotivă. [< engl. stofcer] STOCK-CAR s.n. automobil destinat curselor de obstacole şi caramboluri, în care concurenţii au voie să se tamponeze şi să-şi bareze calea unul altuia. • cursă destinată unor astfel de maşini; [< engl. stock-car] STOECHIO- v. stechio». STOECHIOLOGÎE s./. v. siechiolog ie. STOECHIOMETRIC, -A adj. v. stechio-metric. STOECHIOMETRlE s.f. v. stechiome-t r i e. STOFA s.f. ţesătură de lină, de fire sintetice etc. mai groasă câ pînza ; postav. • (fig.) dispoziţie, talent, aptitudini, [var. ştofă s. î. / < it. stoffa, germ. Stoff] STOHASTIC, -A adj. v. stocastic. STOHÂSTICA s.f. v. stocastică. STOIC, -A adj. 1. care ţine de stoicism, care se referă la doctrina stoicilor. 2. ferm, neclintit. // s.m.f, 1. adept al stoicismului. 2. om ferm, cu multă tărie sufletească, [pron. sto-ic. / cf. fr. stoîque, lat. stoicus, gr. stoa — portic unde se adunau stoicii pentru discuţiile lor filozoficei STOICHIO- v. s t e c h i o-. STOICHIOLOGtE s.f. v. stechi ologi e. STOIGHIOMfîTRIC, -A adj. v. stechio-metric. STOICHIOMETRÎE s.f. v. stechiome-t r i e. STOICISM s.n. 1. curent filozofic creat de Zenon în sec. IV î.e.n. în Grecia antică, care conţinea elemente materialiste în concepţia despre natură şi în teoria cunoaşterii, dar., care în domeniul eticii se menţinea pe poziţii idealiste, propovăduind supunerea faţă de soartă şi considerînd drept condiţie a fericirii eliberarea de pasiuni şi liniştea spiritului. 2. tărie, fermitate sufletească în faţă greutăţilor vieţii, [pron. sto-i-. / cf. fr. sfoicisme] STOKES s. m. unitate de măsură a vis-cozităţii cinematice," egală cu raportul dintre viscozitatea dinamică şi densitate, rpron. stoucs. pl. stokşi. / < fr. stokes, cf. Stokes, fizician englezi ŞTOLA s. f. 1. rochie largă, căzînd în falduri şi încinsă cu două briuri, pe care o purtau peste tunică matroanele romane. 2. ornament de forma unei fîşii lungi, purtat pe după. git de preoţii catolici la slujbă. [< it„ fr., lat. sfoia] STOL0N s. m. tulpină subţire care se tî-răşte pe sol şi formează una sau mai multe rădăcini, dind plante noi. [< îr. stolori] STOLONIFER. -A adj. (despre pfawte) care are stoloni. [Kfr. stolontfere] STOLZlT s.n. wolframat natural de plumb. . ftoplastie, cf. gr. stoma — gura. plassein — a forma] STOMATORAGÎE s. f. hemoragie bucală, [•gen. -iei. / < fr. stomatorragie, cf. gr, stoma — gură, rhegnynai — a curge] STOMATOSCOP s. n. instrument pentru e-xaminarea cavităţii bucale. fpl. -scoape: / < fr. stomatoscope] STOMATOSCOPlE s. /. metodă de examinare a mucoasei cavităţii bucale cu ajutorul stoma toscopului. [gen. -tei. / cf. fr. stoma-toscopie, germ. Stomctoskopie < gr. stoma — gură, skopein — a privi] -STOMÎE element secund de compunere savantă, cu semnificaţia „deschidere", „deschizătură", „gură". [* li STREPTOCOCIC, -A adj. cu streptococi, provocat de streptococi. [.< fr. streptococcique] STREPTOCOClE s. f. infecţie cu streptococi. [gen. -iei, / < fr. streptococcie] STREPTOMIClNĂ s.f, substanţă antibiotţ-că cristalizată, folosită în tratamentul unor boli (infecţioase). Tron. stri-os-. / < fr. strtoscopique] STRIOSCOPlE s.f. metodă de cercetare fotografică a fenomenelor care au loc în masa unui fluid într-o suflerie aerodinamica. [pron. scri-o-. gen. -iei. / < fr. strio-scopie] STRIPA vb. I. tr. a efectua operaţia de stripare. [după engl. stupping] STRIPARE s procedeu de epurare a a-pelor reziduale din industria petrochimică. f< stripa] STRÎPER s. n. dispozitiv servind la scoaterea lingourilor din lingotiere. f< engl., fr. - stripperl STRIP-TEASE s.n. v. striptis. STRIP-TEASEUZE s. /. femeie care prezintă numere de striptis în localuri de noapte, [pron. -ti-zo-ză. / < fr. strip-tea-seuse] STRIPTIS s. 77. dezbrăcare lentă şi sugestivă executată în public pe un fond muzical sau de dans. [scris şi strip-tease. / < engl., fr., it. strip-tease < engl. strip — a dezbrăca, tease — provocare] STRIU s. n. fiecare dintre şanţurile mici, paralele, executate pe suprafaţa, unui element de construcţie, unei piese etc. : parte plină care separă la o coloană canelurile. [< fr. strie] STROBlL s. m. 1. con sau fruct compus al coniferelor. • spic purtător de sporange, la ferigi etc. 2. corpul unui vierme inelat, alcătuit din proglote. [< fr. strobile, cf. gr. sirobilos — obiect în spirală] STROBO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „girator“, „întoarcere". / < fr., it. sfrobo-, cf. gr. slrobos] STROBOFOTOGRAFlE s.f. studiul fotografic şi analitic al mişcărilor periodice, constînd în înregistrarea intermitentă pe u-nul şi acelaşi negativ a diferitelor poziţii ale unui corp în mişcare, realizată prin întreruperea periodică fie a iluminării, fie a obtu-raţiei. [gen. -iei. / cf. ir. strobophotographie) STROBOSC0P s.n. aparat optic care permite observarea anumitor mişcări periodice foarte rapide. Tron. su-i-. / < fr. suidest ci. lat. sus — porc] SUIFCRME s. f. pl. subordin de mamifere paricopitate cu pielea groasă şi acoperită cu peri tari şi rari, cuprinzind mistreţul, hipopotamul etc. Lai multor excitaţii succesive. f cu altă limbă ; suprastrat. fpl. -turti, -te. t ,< fr. superstrat] SUPERTRUST s. n. trust care cuprinde întreprinderile unei anumite ramuri de pro-ducţie din mai multe ţări capitaliste ; su-pnatrust. [< engl. supertrust] SUPERUMERAL 5. n. veşmint papal care acoperă umerii. • veşmânt de călugăr. [< it., lat bis. superumerale] ‘ SUPERUNGHIULAR, -A adj. superangu-lar. [cf. fr. suverangulaire] SUPERVEDETĂ s.f. vedetă de cinema de primă mărime ; superstar. fcf. fr. supervedet-te) SUPERVIZA vb. I. tr. a controla şi revizur din nou. Tct fr. superviser] - SUPERVIZIONA vb. 1. tr. a viziona din -nou (un film, un spectacoD. [pron. -zi-oI* ct ensl. supervise1 1041 SUPRAALIMENTA SUPERVIZOR s. n. program de control care supraveghează activitatea unui sistem de calcul : monitor2 (3). [cf. engl. super visor] SUPEU s. n. cină ; masă servită seara tir-ziu, după ieşirea de la un spectacol etc. ['< fr. souper) SUPIfi s.n. v. supieu. SUPIERA s.f. castron pentru servit supa la masă. [pron. -pi-e-. / < fr. soupierel SUPIEU s.n. curea (de elastic) cusută de marginea pantalonului şi petrecută pe sub talpă pentru a tine pantalonii întinşi pe picior sau pentru a fixa pintenii, (pron. -pi-eu. var. supie s. n. / < fr. sous-pied] SUPlN s. n. (gram.) mod nepnedicatâv care denumeşte acţiunea verbală, avînd aceeaşi formă cu participiul, dar precedat de prepoziţie. [pl. -ne, -nuri. / cf. lat. supinum, fr. supin] SUPINATOR adj., s. m. (muşchi) care permite efectuarea supinaţiei. U s. n. susţinător plantar. C< fr. supinateur, cf. lat. supi-nas — culcat pe spate] SUPINAŢIE s. f. 1. răsucire a miindi cu podul palmei în sus. • răsucire a piciorului în raport cu gamba. 2. decubit dorsal, cu capul răsturnat, braţele şi picioarele întinse şi odihnind pe pat, semn al unei mari slăbiri. [gen. -iei. / < fr. supination, cf. lat. supinore — a răsturna] SUPLANTA vb. I. tr. (liv.) â înlocui pe cineva, a lua locul cuiva. [< fr. supplanter] SUPLEANT, -A s. m. f. (in trecut) judecător care deţinea prima treaptă ierarhică in magistratură. • suplinitor. // adj. membru ~ = membru al unui organ de partid sau de stat care exercită atribuţiile titularului in lipsa lui, avînd drept de vot consultativ, [pron. -ple-ant. / < fr. suppleant] SUPLEMENT s.n. v. supliment. SUPLEMENTAR, -A adj. v. suplimentar. SUPLETlV, -A adj. (despre forme gramaticale) care completează schema flexionară a unul cuvînt. f< supra- + arbitru, după fr. surarbitre] SUPRABUGETAR adj. extrabugetar. [< supra- + bugetar] SUPRACLĂSĂ s. f. (bîol.) categorie taxonomică superioară clasei şi inferioară încrengăturii. [după fr. surcîasse] SUPRACLORIZARE s.f. clorizare în exces. t< swpra- + clorizare, după fr. surchlo- ration3 ___ SUPRACOMPRESItJNE s. /. supracompri-mare. [după fr. surcompression] SUPRACOMPRIMA vb.I.tr. a‘ mări compresiunea în cilindrii unui motor cu ardere internă, [după fr. surcomprimetf] SUPRACOMPRIMĂRE s. f. acţiunea de a supracomprima şi rezultatul ei ; supracom-presiune. [< supracomprima] SUPRACONDUCTIBILITATE s. /. (fiz.) proprietate a unor metale sau aliaje aflate la temperaturi foarte scăzute de a-şi pierde rezistenţa electrică ; supraconducţie. [cf. fr. supraconductibilitâ] ' SUPRACONDUCTOR, -OARE adj., s. m. (material) care prezintă supraconductibili-tate. [< fr. supraconducteur]. SUPRACONDtJCŢIE s. f. supraconductibili-tate. [< fr; suptacoiiductionl SUPRACOPERTĂ s.f. invelitoare de carte care se pune deasupra copertei. C< supra- + copertă] SUPRACOTA s. /. cotă suplimentară. C< supra- + cofa]* SUPRACURENT 5. m. curent a cărui intensitate depăşeşte intensitatea nominală a curentului circuitului prin care trece. (< supra-+ curent] SUPRADEVELOPARE s.f. (fot.) developare prea intensă, avînd ca rezultat imagini foarte dense, cu contrast puternic. C< supra-+ developare, după fr. surdeveloppement] . SUPRADIMENSIONA vb. I. tr. a adăuga o cantitate oarecare dimensiunilor nominale, [după fr. surdimertsionner] SUPRADIMENSIONARE s.-/. acţiunea de a supradimensiona şi rezultatul ei. [.< supradimensiona] ... ' SUPRADIMENSrCÎNE s.f. cantitate care se adaugă dimensiunilor nominale.' [după- fr. surdimension] 1042 SUPRADOMINANTA s.f. (muz.) treapta,L şasea a unei game. [< supra- + dominantă] SUPRAELASTIC, -A adj., s.n. (material) care are proprietatea de a-şi reveni după întindere, a lua forma pe care este întins, [pron. -pra-e-. / cf. it. sopraelastico] / SUPRAESTIMA vb. I. tr., refl. a (se) supraaprecia. [pron. -pra-es-. p. i. -mez. i < supra—h estima, după fr. surestimef] SUPRAESTIMARE s. f. faptul de a (se) supraestima ; supraapreciere ; supraevaluare. (j< supraestima1 SUPRAETAJA vb. I. tr. a mări înălţimea u-nei construcţii adaugîndu-i (încă) un etaj. [pron. -pttwra, după fr. sursature] SUPRASATURAŢIE s.f. 1. stare a .unei soluţii în care concentraţia substanţei dizolvate la o anumită temperatură este mai mare decît cea corespunzătoare saturaţiei. 2. (fig. : fam.) saturare, îndestulare, îmbuibare , peste măsură, fgen. -iei. / < supra>- 4- saturaţie, după fr. sursaturation] . SUPRASENSIBIL, -A adj. foarte sensibil. O (despre sunete, unde etc.) oare întrece puterea de percepere a simţurilor. [< supra-4- sensibil, cf. fr. suvrasensible] SUPRASENZORIAL, -A adj. care poate fi cunoscut prin raţiune. Tpron. -ri-al. f < supra- 4- senzorial] SUPRASOLICITA vb. I. tr. a solicita peste măsură, pp. i. suprasolicit. / < supra- 4- solicita] SUPRASOLICITARE s. /. faptul de a .suprasolicita ; solicitare excesivă ; supraîncărcare. r< suprasolicita] SUPRASTATAL, -A adj. supranaţional. [< supra- 4* stataîl] SUPRASTRAT s. n. superstrat, [cf. it. so-prastrato] SUPRASTRUCTURAL, -A adj. care ţine de suprastructură, referitor la suprastructura. r< suprastructură H—al] SUPRASTRUCTURA s. f. 1. totalitatea elementelor unei construcţii care alcătuiesc partea utilă a acesteia. • construcţie metalică 1045 SURDINA sau de lemn situată deasupra corpului principal al unei nave, folosită pentru amplasarea încăperilor speciale. 2. totalitatea reprezentărilor şi concepţiilor ideologice dintr-o anumită formaţiune social-economică şi a instituţiilor corespunzătoare acestora, determinate de baza economică, pe care o reflectă. [< supra- + structură, după fr. su-perstructure] SUPRATARA s. f. . greutatea celui de-al doilea ambalaj al unei mării. [< supra- 4-tară) SUPRATAXA vb. I. tr. a fixa o suprataxă, a impune o suprataxă. [< suprataxă, după it. sopratassare, fir. surtaxer] SUPRATAXARE s. f. acţiunea de a suprataxa şi rezultatul ei. [< suprataxa] SUPRATAXA s.f. taxă suplimentară care se adaugă unei taxe fixate anterior. [< supra- + taxă, după it. sopratassa, fr. surtaxe] SUPRATfiHNIC, -A adj. excesiv de tehnic. l< supra- + tehnic] SUPRATEHNICIZA vb. I. ir. a da un caracter tehnic excesiv, [et. incertă] SUPRATEKNICIZARE s. /. acţiunea de a supratehniciza şi rezultatul ei. [< supratehni-ciza] . SUPRATEMA' s. f. ideea directoare a unei lucrări artistice, a unui spectacol ; supraipro-blemă. r< supra- 4- ternă] SUPRATENSIUNE s. f. tensiune superioară celei nominale, care constituie de obicei un pericol penbru circuitele electrice.- [pron. -si-u/ < supra- 4* tensiune. după fr. sur-•terwton,] SUPRATERESTRU, -A adj. 1. (bis.) referitor la „lumea cealaltă**. 2. referitor la lumea extraterestră, [cf. fr. supra terrestre] SUPRATlMP ss m. prelungire a zilei de muncă,- practicată în ţările capitaliste, peste limita care corespunde preţului obişnuit al muncii. [< supra- 4- timp] SUPRATIPAR • s. n. (filat.) inscripţie aplicată pe deasupra tiparului obişnuit al unei mărci, cu scopul de a modifica valoarea a-cesteia sau de a consemna un eveniment; supraimpriimaire ; surşarj. [pl. -re. / < supra-4- tipar] SUPRATOPlRE s. f. rămînere a unui solid topit în stare lichidă chiar la o temperatură inferioară gradului de topire. [< supra- 4-topi>re, după fr. surfusion] SUPRATRUST s.n. supertrust. [< supra-+ trust] SUPRAUMAN, -A adj. (rar) supraomenesc, [pron. -pra-u-. / < supra- 4* uman, după fr. suWitnnafnl ‘ SUPRAUNITAR, -A adj. (despre numere) care are o valoare mai mare decît unitatea, [pron. -pra-u-. /.< supra- 4- unitar] SUPRAVEGHEA vb. I. tr. a ţine sub observaţie, a păzi. • refl. a-şi controla purtarea, vorbele ; a se păzi reciproc. [< supra- 4-veghea, după fr. surveiller] SUPRAVEGHERE s.f. acţiunea de a (se) supraveghea şi rezultatul ei ; urmărire atentă. O a avea (ceva) în — — a avea (ceva) Jn pază. [< supraveghea] SUPRAVEGHETOR, -OARE s.m.f. persoană însărcinată cu supravegherea cuiva sau a ceva. [< supraveghea 4- -tor] SUPRAVIEŢUI vb. IV. intr. a scăpa cu viaţă dintr-o nenorocire ; a rămîne in viaţă dună moartea cuiva. Ipron. -vie-ţu-i. / < supra- 4- vieţui, după fir. suruivrel SUPRAVIEŢUIRE s./. faptul de a supravieţui. (pron. -vie-ţu-i-. f < supravieţui] SUPRAVIEŢUITOR. -OARE s. m. f. cei care supravieţuieşte altuia, [pron. -vie-ţu-i-, / < supravieţui 4- -tor, după fr. survivant] SUPRAViZITA s. /. vizită medicală de control care se face după o vizită obişnuită. [< supra- 4- vizită] SUPRAVOLTA vb. I. tr. a mări voltajul peste normal, [după fr. survolter] SUPRAVOLTAJ s. n. mărire a potenţialului voltajului unui curent electric. [< supra-4* voltaj, după fr. survoltage] SUPRAVOLT0R s. ti. maşină electrică legată in serie cu o altă sursă de energie electrică, astfel incît tensiunile lor electrice să se adune ; survoltor. [după fr. survolteur] SUPRAVOLTOR-DEVOLT0R s.n. (tehn.) aparat sau maşină electrică asociată cu o sursă de energie electromagnetică, astfel incit să permită augmentarea sau diminuarea tensiunii -furnizate de sursă, [după fr. sur-voltewr-devolteunr] SUPREM, -A adj. cel mai de sus, cel mai Înalt, cel mai bun etc. ; mai presus de toate ; (p. ext.) extrem, ultim. [cf. ir. supreme, lat. supremus, superlativ al lud supems] SUPREMATlSM s. n. grupare absrtracţio-nistă în pictura rusă a celui de-al doilea deceniu al sec. XX şi •teorie estetică care susţine supremaţia sensibilităţii „pure", exprimată prin acţiunea formelor geometrice şi a culorii asupra simţurilor. f< rus. suprema-tizm] SUPREMAŢIE s. f. (Superioritate ; predominanţă ; prioritate, [gen. -iei. / of. fr. supremaţie] SUPRESItJNE s.f. (liv.) suprimare. [< fr. suppressionî SUPRESOR, -OARE >adj. care suprimă. • (despre un element al unui aparat) oare împiedică producerea unui efect nedorit. // s. m. (biol.) muîtaţie care blochează efectele altei mutaţii. 0< fr. suppresseur] SUPRIMA vb. I. tr. 1. a interzice ; a nimici ; a înlătura. • a .face să dispară. • (fam.) a omori, a ucide ; a extermina. 2. a da afară -pe cinevji dintr-o slujbă ; a comprima, a'/desfiinţa (un post). 3. a renunţa Oa ceva) ; a elimina, ft). i. suprim. / < fr. supprimer, cf. lat. supprimere] SUPRIMĂBIL, -A adj. care se poate suprima. [cf. fr. supprimable] SUPRIMARE s. f. acţiunea de a suprima şi rezultatul ei ; înlăturare ; nimicire. [< suprima] SUPURA vb. I. intr. (despre ţesuturi) a produce şi a lăsa să curgă puroi. [p. i. 3 -rează. / t< fr. swppurer, cf. lat. suppurare] SUPURANT, -A a>dj. (despre răni) care supurează. [cf. fr. suppurant] SUPURATlV, -A adj., s. n. (medicament) care facilitează supunaţia. [< fr. suppuratif 1 SUPURAŢIE s.f. formare şi scurgere de puroi. [gen., -iei. var. supuraţiune s. f. / cf. fr. suppuration, lat. suppufatio] SUPURAŢItJNE s.f. v. supuraţie. SUR- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „super", „supra", „peste“, „deasupra", „în exces". [< fr. sur-1 SURCLASA vb. I. tr. (sport) a depăşi, a întrece un adversar, dovedind o superioritate netă. T< fr. surcZosser] SURCLASARE s. /. faptul de a surclasa. [< surclasa] SURDINA s. /. amortizor de zgomot. • dispozitiv care se aplică unui instrument muzical pentru a-i micşora intensitatea sunetelor. O in ~ = a) încet, cu sunete uşoare : SURDINIZA 1046 b) fără zgomot, cu glas scăzut ; în .taină. '[< fr. sowrdine, of. it. \sordina>] SURDINIZA vb. I. tr. (constr.) a amortiza zgomotele. [< surdină + -iza, după fr. sour-diner] ... SURDINIZAT, -A adj. (rar) în surdină. ;[< swrdiniza] SURDITATE s. /. 1. (med.) surzenie ; hipoacuzie. O ~ psihică «= imposibilitate de a distinge prin auz obiectele de la care vin sunetele ; ~ verbală = afazie caracterizată prin neînţelegerea semnificaţiei cuvintelor vorbite. 2. calitate a unui sunet de a fi surd. [cf. fr. surdite, lat. sufâitas] SURDO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „surd“, „surdină". '[■< su»rd] SURD OB AROGA MERĂ s.f. barocameră cu izolaţie fonică -perfectă. tC< surdo- + baro-cauneră] SURDOLOGlE 5./. ramură a defectologiei care studiază surzenia. [< surdo- + -logie] SURDOMtJT, -A adj.t s.m.f. (om) care este lipsit de auz şi de grai. [.< surdo- + mut, după fr. sourd-muet] SURDOMUTlSM s. n. surdomutitate. [< swrdomut + - fr. tamponne-menst] TAMPONÂRE s.f. acţiunea de a (se) tampona şi rezultatul ei ; ciocnire, lovire (a două vehicule). .[< tampona]i . TAM-TÂM s. n. 1. instrument muzical de origine chinezească, compus dintr-un disc metalic care vibrează la loviturile unui ciocănel, producînd un sunet din ce în ce mai puternic ; gong. 2. instrument muzical african asemănător tobei ; muzica executată la un astfel de instrument. • (fig.) zgomot mare, gălăgie, vacarm. [ < cuv. tupi] TAPlR s. 77i. mamifer erbivor care trăieşte în zona tropicală a Asiei şi a Ameri'cii, avind nasul prelungit cu o trompă mobilă, pielea groasă şi netedă şi coada foarte scurtă. [< fr. tapir, cl port. tapir <• cuv. tupi] TAPIRlDE s. ti. pl. familie de mamifere imparicopitate, avînd ca tip tapdrul ; (la sg.) animal din această familie. f< fr. tapirides, cf. tapir, gr. eidos — formă] TAPISA vb. J. tr. 1. a înveli, a îmbrăca (o mobilă) cu stofă, cu mătase etc. ; a capitona. 2. a tapeta, [var. tapxfa vb. I. / < fr. tapisser] TAPISA RE s. /. acţiunea de a -tapisa şi rezultatul ed ; capitonare. [var. tapîţarre s. f. / < tapisa] TAPISERIE s. f. 1. lucru de mînă cusut pe o canava cu lînă, cu mătase etc. 2. parte n unei mobile acoperită cu tapiserie (1). [gen. -iei. var. tapiţerie (3) s. f. / < fr. tapisserie] TAPIŢA vb. I v. tapisa. TAPIŢARE s.f. v. t a p i s a r e. TAPIŢER s. m. lucrător specialist în (lucrări de tapiserie, [cf. germ. Tapezie(re)r] TAPIŢERIE s.f. 1. meseria tapiţerului. 2. atelier, prăvălie în care se lucrează sau se vînd obiecte făcute de tapiţer. 3. v. tapiserie. [gen. -iei. I cf. it. tappezzeria] TAPOT vb. I. tr. a bate uşor ţesuturile cu palma, pentru masaj. Flilor profesionale, [gen. -iei. / < fr.- technopathiej TEHNOREDACTA vb. J. tr. a pregăti din punct de vedere tehnic şi grafic un manuscris pentru tipar. [< tehno- 4- redacta] TEHNOREDACTARE s. /. pregătirea tehnică a unui manuscris, înainte de a începe operaţia de tipărire ; tehnoifr. teîe'ge-nique\ TELEGENIE s. f. calitate a ceea ce este telegenic. [<£r. telegenie] TELEGHIDA vb.î.ir. a dirija de la diş- . tanţă un avion, un proiectil etc. [ TELEGRAFIE s.f. transmitere la distanţă a unor semne grafice şi înregistrarea lor cu ajutorul telegrafului. O ~ fără fir *= radio-telegrafie. [gen. -iei. / < fr. telegraphie] TELEGRAFlfîRE s.f. acţiunea de a telegrafia şi rezultatul ei. [ < telegrafia]• TELEGRAFIST, -A s. m. f. cel care face serviciu la un post de telegraf. [erantâkL]\ TEMPERARE s. /. acţi/unea de a tempera şi rezultatul ei. f< tempera] TEMPERAT adj. 1. moderat, potolit. O climă ~ă — dimă caracterizată pnin veri potrivit de călduroase şi ierni nu prea reci ; zonă ~ă =3 fiecare dinltre cele două zone de pe suprafaţa globului, cuprinse între, tropice şi cercurile polare. 2. (muz. ; despre un instni/menit cu claviatură) la care intervalele de tonuri sint împărţite în cîte două semitonuri egale. [i< tempera, cf. fr. tempere] TEMPERATURĂ s. /. starea, gradul de căldură al unui corp ; gradul de încălzire a aerului, căldura aerului. • (med.) febră. • (biol.) căldura corpului fiinţelor, [cf. fr. tem-peratwre, lat temperatura] TEMPERAŢIE s.f. (muz.) stabilirea unei mărimi convenţionale a intervalelor dintre sunete, [gen. -iei. / < lat. tempevasbio — proporţie]1 TEMPESTĂ s.f. (liv.) furtună, uragan. C< it. tempesta, cf. lat. tempestas] TEMPESTlV, -A adj. (rar) care se întâmplă la timp potrivit ; oportun, favorabil. [< iat. tempesiivus] TEMPLIER s. m. (isf.) membru al unui ordin de călugări militari din evul mediu, care au participat la cruciade, [pron. -pîi-er. / < fr. templier] TEMPLU s. n. edificiu destinat cultului (in antichitate la greci, la romani, la egipteni saiu astăzi la evrei etc.). • loc de rugăciune; biserică. (monumentală). [pL -le, -luri. / < lat. templumy TEMPO.s.n. 1. mişcare, grad de rapiditate cu care trebuie cintată o piesa muzicală. • ritm, cadenţă. 2. (linqv.) viteză de succesiune a silabelor cuvintelor în cursul vorbirii ; ritm al vorbirii. // adv. a ~ (muz. ; ca indicaţie de execuţie) =• revenind la mişcarea de la înccput. [art. tempdul. / < it., fr. tempo] TEMPORAL1 adj., s. n. (os) al tîmplei. [< fr. temporal, cf. lat temporalis < tempus — timplă] TEMPORAL2, -A adj. care indică timpul, privitor la timp, care are loc in timp. O propoziţie ~â (şi s.f.) — propoziţie circumstanţială care arată timpsul in care are loc acţiunea din propoziţia regentă ; conjuncţie ~ă = conjuncţie care introduce o propoziţie temporală, [cf. fr. temporal, lat. temporalis < tempus — timp] TEMPORALITATE s. /. caracterul a ceea oe există in timp. [cf. fr. temporalite, lat. temporalitas] TEMPORAR, -A adj. vremelnic, trecător, provizoriu, [cf. fr. temporairef lat. tempora* rius] TEMPORAR1TATE s.f. (liv.) caracterul a ceea ce este temporar, [of. engl. temporarity] TEMPORIZA vb. I. tr. (liv.) a amîna, a tărăgăna, a tergiversa. [< fr. temporiser, cf. lat. tempus — timp] TEMPORIZARE s. f. acţiunea de a temporiza şi rezultatul ei ; tărăgănare, tergiversare. [< temporiza]\ TEMPORIZATOR, -OARE adj. care temporizează. [cf. fr. temporisateur] TEN- v. te no-. TEN s. n. culoarea şi calitatea pielii obrazului. O fond de ~ = substanţă grasă, colorată, folosită ca fard [pl. -nuri. / < fr. teintl TENACE adj.. 1. dirz, stăruitor, perseverent. 2. (despre un material) rezisftent la rupere ; dur, tare. [ TENDENŢIONAL, -A adj. (rar) ca tendinţă. [pron. -ţi-o-. / după fr. tendancieî] TENDENŢIONISM s. n. (rar) tendenţiozitate. • proprietate a operei de artă de a reflecta tendinţele mediuiliui natural şi social care o determină, [pron. -ţi-o-. / < tendenţios -f- -ism] TENDENŢIOS, -OASĂ adj. cu tendinţă, care are un anumit scop ; care vrea să insinueze oeva. Tpron. -ţi-os. / cf. fr. tendan-cieux, it. tendenzioso] TENDENŢIOZITATE s. f. însuşirea a ceea ce este tendenţios ; tendenţionism. [pron. -ţi-o-. / cf. it. tendenziosită] TENDER s. n. vagon care se ataşează la o locomotivă cu aburi şi în care se transportă TENDINITĂ 1070 combustibilul şi apa necesară locomotivei. [< engl., fr. tender] TENDINlTA s.f. (med.) dnflamatie a unui tendon. 0L, fr. tennîs) TENISlSTIC, -A adj. referitor la jocul de tenis. i[-o-. / < fr. 'tensionnefk TENSIONAL, -A adj. referitor la presiunea lichidelor organice, [cf. fr. teivsionnel] TENSItJNE s. f. 1. starea a ceea ce este întins ; întindere. • (fig.) încordare ; zbucium sufletesc, nervozitate. 2. (fiz.) forţă interioară care acţionează asupra .unităţii de arie dintr-o secţiune a unui corp supuis .unor forţe exterioare. • presiunea vaporilor produşi de un lichid într-un spaţiu închis. 3. diferenţa de potenţial dintre două puncte ale unui cîmp electric. 4. (med.) presiune exercitată de fluxul sanguin asupra arterelor şi asupra inimii. Tcf. fr. tension, lat. tenisio] TENSOMETRÎE s.f. determinare a tensiunilor din piesele finite supuse la solicitări, prin măsurarea deformaţiilor. [gen. -iei. t < fr. tenisometrie, cf. lat tewsws — întins, gr. metron — măsură] TENSOMETRU s. n. instrument pentru măsurarea deforxwaţiei pieseiLor supuse (La tensiuni exterioare. [< fr. tensometre, cf. germ. Tensometer] TENSONA s. f. v. tenţo nă. TENSOR, -OARE adj.*, s. m. (muşchi) care produce o întindere. // s.m. entitate geometrică generali zînd noţiunea de vector. [o staţiune) care are izvoare de ape minerale calde. f< fr. thermal] TERMALlSM s. n. ulfcilizarea proprietăţilor apelor minerale şi amenajarea staţiunilor termale. C< fir. thermalisme] TERMALITÂTE s. f. însuşire a unor ape minerale de a izvorî calde. Tct fr. therma-litâ] TERME s.f.pl. 1. băi publice la romani. 2. bai publice de ape termale, [sg. -mă. / < fr. thermes, cf. lat. thermae, gr. thermos — calkl] TERMEN 1074 TERMEN s. in. 1. cuvint, vorbă, expresie ; exprimare. 2. fiecare dintre elementele unei comparaţii. 3. (mat.) fiecare dintre monoa-mele unui polinom. 4. fiecare dintre cele trei elemente constitutive ale unui silogism. • elementele unui enunţ sau sisitem logic. 5. (fiz.) ~ spectral = mărime proporţională cu energia oricăreia dintre stările in care se poate afla *un atom. [var. termin s. m. / < lat. terminus, df. fr. terme] TERMEN s. n. 1. dată dinainte fixată pentru executarea unei plătţi, a unei obligaţii etc. ; scadenţă. 2. interval de timp (dinainte stabilit) in limita căruia trebuie să se înfăptuiască, să se întîmple ceva. [< fr. terme, cf. lat. terminus]. TERMI- v. termo-, TfiRMIC, -A adj. referitor la căidură. O centrală ~ă = centrală tfolosită pentru producerea căldurii. U element secund de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) căldură44, „temperatură”. f<^ fir. ’thermique, it. termico]. TERMICĂ s. f. parte a fizicii care se ocupă cu studiul căldurii şi al legilor ei. [obes-pierre). // s.m.f.pl. nume dat în timpul Revoluţiei burgheze din Franţa participanţilor la lovitura de stat din 9 termidor (27 iulie 1794), care a răsturnat dictatura iacobină. [pron. -ri-an. pl. -ieni, -iene. / '< fr. ther-midorien] TERMIE s. f. 1. (liv.) temperatură. 2. (fiz.) unitate de măsură a cantităţii de căildură, e-gală cu căildura produsă prin transformarea în energie termică a unei uniJtăjţi de lucru mecanic ; megacaflorie. // element secund de compunere savantă cu semnificaţia „căldură", „temperatură4*. [< fr. thermie, it. termia, cf. gr. therimanV TERMIFICA vb. 1, tr. a alimenta o dădire, o localitate sau un proces tehnologic ou căldură produsă intr-o instalaţie sfpecială şi distribuită priritr-o reţea de conducte. [p. i. ter-mtfic. var. termofica vb. I. / < fr. thermi-fier] TERMIFICÂRE s. f. acţiunea de a termi-fica şi rezultatul ei. [var. termoficare s. f. f < termifica]\ T&RMIN s.m. v. Itermen. TERMINA vb. I. tr., refl. a (se) dffirşi, a (se) isprăvi. © refl. a avea o terminaţie, a se sfîrşi în... [p. i. termin, conj. -ne, imper. -nă. / < fr. terminer, lat. terminare] TERMINAL, -A adj. care formează ultimul element ; aflat la extremitate, la vîrf. // s.n. 1. partea terminală a unui organ, a unei instalaţii etc. 2. instalaţie care permite introducerea datelor şi citirea rezultatelor Ia un calculator electronic, [cf. fr. terminal, it. terminale, lat. terminalis] TERMINARE s.f. acţiunea de a (se) termina şi rezultatul ei ; sforşire, ispră/vire. t< termina] TERMINAŢIE s.f. X. partea terminală a unui lu&ru. 2. (lingv.) sunet (sau grup de sunete) care se află la sfîrşitul unui cuvint. • (rar) desinenţă, [gen. -iei. I cf. lat. tefmina-tio, fr. terminaison] TERMINlSM s. n. (fii.) nominalism, [cf. it. termvnismol TERMINlST, -A s. m. f. nominalist, [of. it. terminata] TERMINlSTIC, -A adj. (fii.) nominailistic. [cf. it. terministico] TERMINOLOGIC, -A adj. referitor la terminologie, de terminologie. [< fr. termino-logique] TERMINOLOGIE s.f. totalitatea termenilor de specialitate folosiţi intr-o ştiinţă, într-o disciplină, într-o activitate practică etc. [gen. -iei. / < fr. terminologie, cf. lat. terminus — termen, gr. logos — vorbire] TERMINUS s. n. invar. 1. (fot.) demarcaţie (stilp, stelă etic.) care arată limitele, hotarele unui 3tat, ale unui teritoriu, ale unei jurisdicţii etc. 2. loc, punct etc. care marchează sfirşitul, limita extremă. O ultimul punct al unei linii ferate, de tramvai etc. ; staţia ultimă ; capăt. 'D< fr., lat. terminus] TERMlON s. m. (fiz.) ion emis de un corp aflat la temperatură înaltă, [var. termoion s. m. / cf. ir. therrmion, therrmoion, it. termo-iono] TERMIONIO, -A adj. referitor la fcermi-onică. '[pron. -mi-o-. / cf. fr. thermoionique, it. termoionico] TERMlONICA s. f. (fiz.) studiul emisiei e-leotronilor sau ionilor de către substanţe supuse la temperaturi înalte, [pron. -mi-o-. gen. -oii. / < fr. thermoionique] TERMlST s. m. lucrător specializat în repararea şi întreţinerea centralelor termice, [cf. fr. thermtste1 TERMISTANT s. f. (fiz.) rezistenţă electrică a cărei valoare variază cu fcemjperatura. C< fr. thermistance] TERMISTOR s. n. (fiz.) rezistor a cărui rezistenţă electrică variază odată cu temperatura. [>e, cu origine comună, capabile a individualiza matematic punctele spaţiale. [,< fr. teme\ TERNION s. ti. dulap metalic pentru ţinerea în compartimente speciale, separate, a biletelor de tren etc. [pron. -ni-on. / r.) reducere a suprafeţei unei vele cind viatul se intensifică prea tare. [’< terţarola] TERŢAROLA s.f. (mcvr.) pînză mică de mărimea a treia care se strlnge prin înfăşurare, pentru a-i micşora suprafaţa, pe timp de furtună. [•< it. terzaruola] TERŢA s. f. 1. (muz.) interval format din trei note consecutive ; treapta a treia de la o treapltă dată. 2. figură de apărare la scrimă. [< it., terza < lat. tertia] TERŢET s.n. 1. ansamblu formiat din trei persoane (instrumentişti sau cîntăreţi) care execută împreună o bucată muzicală ; bucată muzicală scrisă pentru un asbfiel de ansamblu. 2. (Hi.) strofă formată din trei versuri ; terţină. 3. linia de atac, alcăJtuită din trei jucători, a unei echipe de hochei pe gheaţă. r neozoic. [pron. -ţi-ar. / < fr. tertiaire, cf. lat. t&rtius — al treilea]1 TERŢINA s.f. 1. poezie cu formă fixă, alcătuită din strofe de trei versuri, dintre care primul vers rimează cu al treilea, iar al doilea cu primul şi al treilea din sfcrofa următoare. O strofă dintr-o asittfel de poezie. 2. (rar ; liv.) ternă. [< it. terzina] TfîRŢIO adv. (liv.) în al treilea rind ; a treia dată. tJ element prim’de compunere savantă cu semnificaţia „al treilea", „terţ“. [pron. -ţi-o. / -< lat., fr., it. tertio] . TESERA s.f. (ant.) fisă de metal folosită ca bi-telt de intrare la spectacole. [< lat. tessera] TESIS s. n. (metr. ; op. a r s i s) timpul tare sau accentuat dintr-o măsură, [pl. -suri. / < fr. thesis, gr. thesis] TESLA s. m. unitate de inducţie magnetică, egală cu inducţia magnetică uniformă, căreia îi corespunde un flux magnetic de un weber, printr-o .suprafaţă de 1 mr. [<£r. tesla, of. Tesla Nikola, fizician iugoslav] TESMO- 1078 TESMO- element prim de compunere savantă, cu semnificaţia „lege". [[1t referi o serie de alte exemplare cu caractere comune. 4. schemă ideală, exemplificatoare a unei categorii de persoane, fiinţe sau lucruri. 5. fizionomie caracteristică a unei rase. a unei populaţii etc. // s. m. 1. individ care întruneşte anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. 2. plantă ale cărei caractere formează trăsăturile esenţiale ale unei specii. 3. (fam.) persoană de o mare originalitate. e (peior.) individ. 4. personaj care întruneşte trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. // element secund de compunere savantă cu semnificaţia „exemplar", „model", „imprimat", „matriţă". |< fr. type, it. tipo, lat. typus — caracter, gr. typos — model] TIPA s. f. 1. (fam. ; peior.) tipesă. 2. (rar) literă de tipar pentru imprimare. 0< tiv + -â, cf. fr. type] TIP£sA s. /. (fam. ; peior.) femeie, individă (de proasită calitate) ; tipa (1). [<' fr. ty-pesse] TÎPIC, -A adj. care are, care prezintă particularităţile proprii unui tip ; caracteristic, specific. // s.7i. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj 'literar, care exprimă în mod veridic esenţa realităţii. [cf. fr. typique, it. tipico, lat. typicus] TIPICITATE s. f. caracter tipic. Del. it. ti-Vicită]\ -TIPlE element secund de compunere savantă, cu semnificaţia „procedeu de imprimare tipografică", [cf. fr. -typie, it. -tipia, gr. -typia < typos] TIPIZA vb. 1. tr. a face (ceva) tipic ; a da valoare, caracter de tip unui personaj, unei situaţii etc. [cf. it. tipizzare, germ. typisie-ren]' TIPIZANT, -A adj. care tipizează, [cf. it. tiprzăantte] TIPIZARE s. f. 1. proces complex de generalizare artistică a realităţii în unr.a căruia esenţa relaţiilor sociale, a evenimentelor istorice, conţinutul luptei dintre nou şi vechi se dezvăluie in forma unor imagini, in caractere vii, veridice. 2. acţiunea de standardizare prin care, dinltre mai multe produse destinate aceluiaşi scop, se elimină tipurile inutile sau foarte asemănătoare, reţinîndu-se numai cele folositoare şi corespunzătoare scopului, pentru a fi reproduse pe scară largă. [■< tipiza]' TIPO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „imprimait", „matriţă" ; „exemplar", „model", „tip". [ TIZANLJRE s.f.pl. ordin de insecte primitive fără aripi, cu trei apendicl filiformi la capătul abdomenului ; (la sg.) insectă din acest ordin. [ TONICAHDIAC, -A adj., s. n. cardiotonic. [ TOXICOLOGIE s. f. ramură a medicinei care studiază oftratvurile şi acţiunea lor asupra organismului, [gen. -iei. / < fr.. toxicologie, cf. gr. -forricoTi — otravă, logos — studiu] TOXICOMAN, -A adj., s. m. f, (suferind) de toxicomanie. [ TRAGISM s. 7i. caracter grav, trag:c. [pl. -me. / < trag(ic) 4- ~ism, cf. rus. tragizm]’ TRAHEÂL, -A adj. referitor la trahee, al traheii ; trahean. [pron. -he-al. I < ir. tra-_ cheal1 TRAHEAN. -A adj. frar) traheal. [pron. -he-on. I < fr. tracheeriX TRAH&E s. f. 1. tub format din inele car-tilaginoase, care leagă laringele de bronhii si prin care circulă aerul necesar respiraţiei. 2. fiecare ddritre tubuleţele subţiri care for- mează aparatul respirator al insectelor. 3. vas prin care circulă seva la plantele lemnoase. // (şi in forma tracheo-, traheo-f pron. -he-o-) element prim de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) trahee (1)“, „al traheii (1)". [pron. -he-e. I cf. fr. trachee, gr. tracheia]i TRAHElD s. f. (bot.) vas lemnos unice-lular, prin care circulă seva brută., [pron. -he-i-. ] < fr. tracheide, cf. gr. trachys —t aspru, eidos — formă!' TRAHElTĂ s.f. . inflamaţie a mucoasei traheii, [pron. -he-i-. / <• fr. tracheite]. TRAHEO- v. trahee. TRAHEOBACTERIOZA s.f. boală a plantelor, provocată de linele bacterii care. trăiesc în vasele conducătoare, îm/piedicînd circulaţia apei. [< fr. tracheobacteri-ose]' TRAHEOBRONŞITĂ s.f. afecţiune a căilor respiratorii care inlteresează traheea şi bronhiile, manifestată prin tuse, cu sau fără expectoraţie. P< fr. tracheobronchite] TRAHEOCfiL s.m.. (med.) tumoare gazoasă a gîtului. [. TRAHOM s. n. boală de ochi manifestată prin granulaţii cenuşii, rotunde, pe faţa internă a pleoapelor : conjuctivită granuloasă. ppl. -oame. var. trahomă s.f. / < fr, tra-chome] TRAHOMAT0S, -OÂSA adj.t s. m. f. (suferind) de trahom. [Y TRANS CENDENTlS(M s.n. nume generic dat doctrinelor filozofice oare admit transcendenţa divină, [cf. fr. transcendantisme, it. trascedeniismol TRANSCENDENTĂ s.f. calitatea unui. lucru de a fi transcendent (1) ; calitatea gîn-dirii de a elabora conceflplte transcendentale (1). [cf. fr. transcendancelat. transcendentia < transcendere — a trece peste] TRANSCONDUCTĂNŢĂ s. f. (fiz.) oonduc-tanţă de trecere a energiei de la -un generator la un receptor. 0 TRANSFERA vb: I. tr.t refl. a (se) muta dintr-o localitate în aMa sau de la o instituţie la alta, fără desfacerea contractului de muncă. • tr. a transmite, a trece dintr-o si tare sau dintr-o parte în alta (un lucru, un drept etc.). Op. i. transfer, 3, 6 -rble] TRANSFORMABILITATE s.f. (rar) calitatea urnii lucru" de a putea fi transformat. !'[cf. fr. transparence) TRANSPERÂNT s. n. stor, jaluzea, [pl. -te, -turi. / cf. fr. transparent]1 TRANSPERITONEAL, -A adj. care traversează peritoneul. [ipron. -ne-al. / < fr. transperitoneal] TRANSPERSA vb. I. tr. (franfuzism) a trece dintr-o parte în alta străbătând un corp ; a străbate, a străpunge, a pătrunde. • (fig.) a descoperi, a dibui (un isecret). [< fr. tramispercer] . TRANSPERSARE s. f. acţiunea de a trans -persa. • (med.) transfixie. [•< transpersa] . TRANSPIRA vb. I. intr. 1. a elimina sudoare prin porii pielii : a asuda, a năduşi. 2. (despre, plante) a elimina apă sub forma de vapori. 3. (fig.) a ieşi la suprafaţă, a reieşi, a emana. • a se auzi, a se afla. «Op. i. •transpir. / '< fr. transpirer, cf. lat. trams — dincolo, spirare — a exala]1 TRANSPIRARE s. f. faiptul de a transpira ; transpiraţie. [< transpira]' TRANSPIRAT, -A adj. asudat, năduşit. [< transpira]' TRANSPIRAŢIE s.f. faptul de a transpira ; -transpirare ; ] TRANSPLANTAŢIE s. f. 1. (agr.) mutarea dintr-un loc într-altul a unei plante ; aclimatizarea, într-o regiune, a unor plante sau (p. ext.) a unor animale ; transplantare. • aducerea dinafară şi împământenirea unor instituţii sau obiceiuri. 2. (med.) înlocuirea pe cale chirurgicală a unui ţesut sau a unui organ bolnav. [Igen. -iei. / < fr. transplanta-fionl TRANSPLEURÂL, -A. adj. care traversează pleura, rpron. -ple-u-. / cf. fr. trans-pleural\ TRANSPORT s.n. 1. faptul de a transporta : transportare. • (la pl.) ramură a eco- 1097 TRANŞATOR momiei naţionale care cuprinde totalitatea mijloacelor de (transportare a bunurilor sau a persoanelor. 2. totalitatea lucrurilor sau a persoanelor care sînt transportate împreună. 3. (poligr.) transpunere a imaginii de pe o formă pe alta a copiei originalului de pe clişeu pe piatra litograifică. 4. (fig. ; liv.) uitare de sine, emoţie, stare de contemplaţie. T < fr. transport] TRANSPORTA vb. 1. 1. tr. a căra, a duce dintr-am loc în altul. 2. >refl. (despre persoane) a se duce, a se deplasa ila faţa locului. 3. ir. (fig.) a aduce (pe cineva) într-o stare de uitare de sine, a incinta (peste măsură. (lp. i. tfartsp&rt, l < -fr. transport er, cf. lat. transpontare] TRANSPORTABIL, -A adj. care se poate transporta. paf. fr. transportable'] TRANSPORTARE s. f. acţiunea de a (se) transporta şi rezultatul ei ; cărare, transport, transportat. ,[< transporta] TRANSPORTAT, -A adj. stăjpînit de emoţie, incîntat peste măsură. • dus pe gînduri, absent. '// s. n. transportare. fr< transporta] TRANSPORTOR, -OARE adj. care transportă. H s.n. 1. instalaţie pentmu transportarea materialelor • la distanţe relativ unici. 2. autovehicul blindat, cu posibilităţi de deplasare pe orice teren, cu care se transportă trupele şi statele-majore. // s. m. f. muncitor care execută lucrări de transport (3). [cf. fr. transporieur]' TRANSPOZITlV, -A adj. (despre limbi) care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exfpmmaJte prin terminaţiile cuvintelor. [K'fr. tmnisfpositilf] TRANSPOZIŢIE $. f. (transpunere; • (mat.) permutare in care toate elementele, în afara de două (care se schimbă unul în celălalt), rămin neschimbate. • (chim.) schimbare a poziţiei unor atomi sau a unor radicali dinitr-o moleculă, pentru a! forma un izomer. • (muz.) schimbarea tonalităţii unei compoziţii, [feen. -iei. / cf. fr. transposition, lait. transpositio]1 TRANSFtTNE vb. UI. 1. tr. a schimba, a pune, a muta ceva dintr-un loc in alt loc, dintr-o stare în alta. • (fig.) a reda; a arăta ceva (în scris, pe scena, pe ecran etc.). • a transcrie sau a executa o bucată muzicală in altă tonalitate decît aceea in care a fost compusă. • a muta un termen dintr-o parte a unei ecuaţii în altă parte, schimbîn-du-d semnul. 2. refl. (fig.) a se situa cu mintea în altă împrejurare. în alt timp. Tp. i. transpun, conj. -nă. I < trăite- + pune, duipă fr. transposer3 lat. trartsponere] TRANSPUNERE s. f. acţiunea de a (se) transpune şi rezultatul ei ; redare, transcriere etc. ; transpoziţie. ['< transpune1 TRANS RENAN, -A adj. de dincolo de Rin. [Kfr. transrhencm] TRANSSAHARIAN, -A adj. care. străbate Sahara. II s. n. oale ferată şi tren care uneşte Nigerul cu Marea Meditenană, traversînd Sahara. [pron. -ri-an. / cf. fr. tramssaharxen\ TRANSSIBERIAN, -A adj. situat dincolo de Siberia. // s.n. cale ferată şi tren. care străbate Siberia de la un capăt la celălalt, rpron. -ri-an. I cf. fr. iranssibârien] TRANSSONIC, -A adj. (despre viteze) care face trecerea din domeniul sonic în cel supersonic (între 270 şi 440 m/s). • (despre aparate) care serveşte la studiul experimental -al vitezelor sonice şi supersonice. £< fr. transsonique]' TRANSSUBSTANŢrfiRE s.f. schimbare a unei substanţe in alta ; transsubstanţiune. [după fr. transsubstantia>tion]• TRANSSUBSTANŢI0NE s.f. (rel.) denu: mire a tainei prefacerii vinului şi a piinii din împărtăşanie in trupul şi singede lui Cristos ; transsubstanţiere. [pron. -ţi-u-. / cf. fr. transsubstantiation] TRANSSUDA vb.. I. intr. (despre lichide) a trece (prin porii unui vas. [f< fr. transsu-dert ci. lat. trans sudare] TRANSSUDARE s. f. acţiunea de a trans-suda şi rezultatul ei ; transsudaţie. [?< trans-suda] TRANSSUDAT s. n. (med.) lichid eliminait prin transpiraţie, [taf. fr. trans sudat] TRANSSUDAŢIE s.f. transsudare. • trecerea plasmei din sînge in ţesuturi, iprin pereţii vaselor mici. • transpiraţie,- năduşeaiă. fgen. -ici. / cf. fr. transsudation] TRANSTRAV s.n. (cinem.) procedeu de filmare constând în folosirea simultană în sens contrar a uniui transfocator şi a travlingul/ui, care permilte modificarea perspectivei cu păstrarea dimensiuni-or personajului şi a obiectelor din prim-pian, iar în cazul subiectelor desfăşurate în adâncimea cadrului creează senzaţia de comprimare sau dilatare a spaţiului. trans (focator) 4- travling)] TRANSURANIĂN, -A adj. (chim.) transu-ranic. r TRANZIT AR, -A adj. referitor la tranzit ; de tranzit, [cf. fr. transitaire] TRANZITARE s. f. acţiunea de a tranzita ; tranzit. [:< tranzita]i TRANZITIV, -A adj. (despre verbe) a cărui acţiune se rălstfiringe direct asupra unui obiect. O (log. ; mat-) relaţie ~ă = relaţie între elementele unei mulţimi, care, atunci cin* se verifică pentru primiul şi al doilea, in consecinţă pentru ai doilea şi un al treilea element, se verifică şi pentru primul şi al treilea, [tf. fr. tmnsîtif^laX. transitivws]' TRANZITIVITATE s.f. caracterul a ceea ce este tranziltiv. • proprietate a unor verbe de a fi tranzitive. • (log. ; mat.) relaţie în oare se transmite un anumit raport de la primul la ultimul termen prin intermediul celorlalţi termeni, [icf. fr. transitiviite] TRANZITORIU, -IE adj. care face trecerea de la o stare la alta ; de trecere, de tranziţie ; intermediar. • (despre funcţionarea unui sistem) caracterizat prin variaţia în timp a cel puţin unei mărimi, fpron. -riu. / cf. fr. tramitoire, lat. transitoriws] TRANZIŢIE s. f. trecere de la o formă, de la o stare etc. la alta. O de ~ « de trecere ; intermediar, tranzitoriu ; tranziţional; (p. ext.) provizoriu. • (geol.) transformare, schimbare treptata a unei roci în alta. ['gen. -iei. i cf. fr. tramsition, lait. transitio] TRANZIŢIONĂL, -A adj. (liv.) de tranziţie. [pron. -ţi-o-. / cf. engl. tfarisîtional] TRĂPĂ s.f. 1. uşă orizontală cu care se acoperă o. deschizătură în podeaua unefi scene etc. • capac rabatabil sau culisant care acoperă o deschizătură în podeauna tunei nave, a unui avion etc., permiiţînd controlul diverselor piese şi instalaţii. dispuse sub podea. • deschizătură pe care o acoperă un asemenea capac. 2. falsă acoperitură pusă la 0 capcană pentru .prinderea în stere vie a a-nimalel-or. [< fr. tmppel TRAPEUR s. m. (rar) vînător din nordul Aimericii care se serveşte de capcane, [pron. -por.. / ,’< fr. trappeur, cf. engl. trapper] TRAPEZ s. 7i. 1. patrulater care are drept baze două laturi paralele si neegale. 2. aparat de gimnastică format dintr-o bară legată Ia capete cu două frîngihii fixate de plafon. U s. m. muşchi aşezat pe partea posterioară a gîftilui şi a umărului. // (în forma, tra-pezo-) element prim de compunere savantă cu semnificaţia ^patrulater avînd baze ne-egale şi paralele”, „(referitor la) trapez (1)“. [pl. -ze, -zuri, (s. m.) -zi. / < fr. trapăze, cf. gr. trapezion]’ TRAPEZlST, -A s. m. f. gimnast, acrobat care lucrează la trapez (2). [cf. fr. trapeziste] TRAPEZO- v. trapez. . TRAPEZOEDRU s. n. corp geometric cu douăzeci şi patru de feţe patrulatere, [pron. -zo-e-. / < fr. trapezoedre] TRAPEZOlD s. n. patrulater care nu are nici o latură paralelă cu alta. fpron. -zo-id. 1 < fr. trapezoîde]1 TRAPEZOIDĂL, -A adj. de forma unui trapez, [pron. -zo-i-. / < fr. trapezoidal] TRAPION s. n. (teatru) deschizătură practicată în planşeul scenei pentru a face să treacă decorurile care se ridică de dedesubt, [pron. -pi-on. / < fr. trappîllon] 1099 TRAUiM TRAFlST s.m. călugăr dintr-un ordin monahal catolic întemeiat 'în sec. XVII. cape avea un regulament deosebit de sever (interzicerea cărnii şi a peştelui, obligativitatea, muncilor manuale* izolarea completă etc.)- // s. n, brinză fabricată după un procedeu special de fermentare, [pl. -işti; -turi s. n. var. trapistă s. L / < ir. trappiste, it.'. trap pista] TRAPlST s.f. V: trap ist. TRAPP s. n. (geol.) pinză de ■ lavă bazai-tică, care, prin suprapunere, formează platouri. Tel germ. Trapp, engl. trapp] TRAS s.n. material obţinut prin măcinarea fină a: unei varietăţi de tuf vulcanic, npl--suri. scris şi trass. / < engl. irass] TRASA vb. I. tr. 1. a trage, a însemna pe o suprafaţă linia unui drum, conturul unui desen etc. ; a însemna pe o piesă brută elementele necesare pentru prelucrarea ei. 2. a indica, a da directive în ceea ce priveşte o acţiune, o activitate etc. • a arăta esenţialul într-o chestiune etc. ; a schiţa, a descrie. [,< fr. tratcer, cf. germ. trassieren, it. tracoiare] TRASAJ s. n. (rar) trasare. [< fr. tragage] TRASARE s.f. acţiunea de a trasa şi rezultatul ei ; însemnare, tragere ; trasaj; [•< trasa] TRASATOR, -OÂRE s. m. /. lucrător care execută'trasarea unor piese brute. // s.n. trasor (1). C - , TRIA vb.I.tr. a. alege, a selecţiona’potrivit unor anumite criterii, .[pron. tri-a. p. i. 3, 6 triază. ! < fr. trier]1 : : TRIAClD s. n.' corp chimic care posedă brei funcţiuni acide. [< fr. firiacide]) t TRIADA s.f. 1. (ant.) reunire a trei divinităţi, trei fiinţe etc. '• ansamblu format dintr-o strofă, o antistrofă şi o epodă' .în poezia greacă. 2. (in filozofia lui Hegel) sche1 mă de explicare a oricărui’ proces de dezvoltare, cuprinzînd trei etape : - teza, antiteza şi sinteza.-3. grupare a trei 'entităţi,' • elemente cu proprietăţi asemănătoare, [pron. tri^a-: / <• fi:;,- dt: triade, lat. frriosV TRIAJ s. n. 1: faptul' de ' â! triă; '. selecţionare, triere. 2. serviciu intr-un spital:’ unde se înscriu şi-se repartizează pe secţii bolnavii- nou internaţi.- 3,' staţie de cale ferată in care se efectuează -descompunerea, trierea şi compunerea trenurilor de marfăr. Tjjron. tri-aj:.! < îv. triage] . TRIAL1 s.n. număr.gramatical care arată că este vorba de trei exemplare din aceeaşi TRIAL2 1102 speţă. [pron. tri-al. / < lat. trial, cf. it. triale]' • TRIAL2 s. n. (sport) meci de selecţie, de triere meci de verificare, [pron. traiăl.- pl. -luri. J < .engl. trial(nuhtch)]' TRIALlSM s.n. (liv.) ■ sistem compus din trei elemente. • uniune sub cîrmuirea unui suveran • a • trei state autonome. Lpron. tri-a-. / .< fir. triaXvsme 1' . TRIÂNGLU s. n. instrument muzical de percuţie alcătuit dintr-un triunghi de metal care se ţine cu mina şi se loveşte cu o baghetă metalică, [pron. tri-anr. / < fr. tricm-gle, cf. it. triangolo, germ. Triangel] TRIANGUL vb. I. tr. a măsura prin triangulaţie ; a face triangulaţia uned regiuni, a unei tari etc. [pron. tri-an-. I < fr. trian-guler\ TR IAN GU LA R; -A adj. (rar) în formă • de triunghi; Lpron. tri-an-. / cf. fr. triangulaire) TRIANGULAR'E s. /. acţiunea de a trian- ■ gula ; triangulaţie. [< triangula) TRIANGULAŢIE s. f. operaţie trigonometrică pirin care pot iii determinate suprafeţe şi distanţe; împărţind terenul într-o reţea de triunghiuri şi deteimdnirid elementele acestora. • ansamblul trdunghiurilor unei ridicării geodezice, [gen. -iei. / cf. fr. trian-gulation]' TRlARII s.m.pl. (anf.) nume dat soldaţilor veterani care formau al treilea rînd dintr-o legiune romană, [sg. -riu. / < lat. triarii] TRIASIG s.n. (geol.) prima 'perioadă a mezozoicului; U adj.' care aparţine . acestei perioade. [pron. tri-a-. / < fr. triasique 11 TRIATLON s. n» complex sportiv de trei probe diferite ; alergare 100 m plat, aruncarea greutăţii- şi săritura în lungime (la bărbaţi) sau în înălţime (la femei), [pron. tri-v-, pd. -oTiuri,- -oane. I •<■ fr. triaţhlon, cf. gr, tri — trei, atihlon — luptă)]! TRIATLONlST, -A s. m. f. sportiv care ' participă la probele din cadrul unu istria tlon. Lpron. tri-a-: I < triafflon + ’-lsţ][ ;i • TRLATOMIC, -A adj. (despre elemente) â cărui moleculă' cuprinde fcnei atomi. [cf. fr.' triatomique] i ■v ' • TRIB s. n.11. formă de organizare a societăţii primitive^ constînd' dintr-o grupare de mai multe ginţi sau de familii reunite între ele prin legături de înrudire, care trăiau ‘ pe un teritoriu; propriu, aveau o" limbă * şi credinţe comune şi erau supuse autorităţii u-nui şei (ales din mijlocul lor). 2. (la unele popoare din antichitate) seminţie, gintă, neam. • populaţia fiecărui district în RJoma antică. 3. (biol.) subdiviziune a familiei, cu-prinzkid genuri înrudite. ; [<• lat.« tribus, • • ct fr.. it. trvbu] ' . , . - TRIBÂL, -A adj. de trib ; (despre o; populaţie) care trăieşte în ;triburL [cf. îs\tribal]\ : TRIBALÎSM s. n. organizare socială pe tri-; buri. f,< fr. tribalisme] ,\ TRIBAZIC, - adj. care posedă trei funcţii r bazice. [<£r. tribasique) TRIBO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „(produs prin) frecare41. [< fr.. it. tribo-t cf. gr. tribein — a freca] TRIBOELECTRICITATE 5. /. electricitate statică produsă prin frecare, [cf. fr.. trtbo-6-lectricitc] TRIBOLOGÎE s./. ştiinţa şi tehnologia interacţiunii dintre două suprafeţe în contact aflate în mişcare relativă ; ştiinţa frecării, [gen. -ici. 1 < engl. tribology, cf. gr. tribein — a freca, logos — ştiinţă] TRIBOLUMINESCfcNT, -A adj. care prezintă triboluminescenţă. [< fr. tribolumines-cent] TRJBOLUMINESCfîNŢĂ s.f. proprietate-a anumitor corpuri de a deveni- luminescente cind se sfărîmă. D< fr. triboluminescence] TRIBOMETRlE s. f. (fiz.) măsurare a intensităţii frecării, [gen. -iei. / < fr. tribo-metrie, cf. gr. tribein — a freca, metron — măsură]' TRIBOMfiTRU s. n.' (fiz.) aparat de măsurat intensitatea frecării. [< fr. tribometre] TRIB ORD s. ti. partea din dreapta a unei nave privind de la pulpă spre proră. L / < fr. tribune, cf. it., lat. med. tribună] TRIBUNICIAR, -A adj. referitor la funcţia de tribun, [pron. -ci-ar. J cf. fr. tri-bunitien, lat. tribunicius] TRIBTlFT s. ti. 1. birul pe care era obligat să-l. plătească un popor învins unei puteri cuceritoare. 2. obligaţie, datorie, ceea ce se cuvine cuiva ; contribuţie în general. O a-şi da (său a-şi aduce) ~ul *= a contribui la ceva. [ie!tiriceîe ; ■ (la sg.) insectă din acest ordin. [< fr. trichopteres] TRICORD s.n. scară diatonică din trei /trepte, limitată într-iun interval de terţă sau de cvartă. pl. -duri. \1 .< fr. tricofde, cf. gr. tri — cu trei, chorde — coardă]' TRICORN s. ti.', pălărie bârbăteasoă cu trei colţuri. C< fr, tricome]i TRICOT s. n. produs textil din fibre împletite în ochiuri, • tricou. [ avînd ca tip rîndunica-de-mare ; (la ; sg.} peşte din această familie. L< lat. triglidaey cf. gr. trigla] TRIGLtF 5. n. ornament al frizei unei coloane dorice, care separă metopele între ele. [var. triglifă s. f. / K fr. triglyphe, cf. gr* triglyphos — de trei ori cizelat] TRIGLÎFA s. f. v. t r i g 1 i f. TRTGON s. n, 1. prăjitură în formă de triunghi făcută.din foi de plăcintă umplute cu> nuci şi muiate în sirop. 2. ~ cerebral = lamă de materie nervoasă, de formă triunghiulară, care împreună cu corpul calos face legătura între cele două emisfere ale creierului mare. Q< fr. trigone, cf. gr. tri — cu trei„ gonia — unghi] 1105 TRINITROGLICERINĂ TRIGONOCEFAL s. m. şarpe veninos din familia viperei, ou capul în formă triunghiulară, care- trăieşte în Asia şi în-America. l.< fir. trigonocephale, cf. gr. trigonon — triunghi, kephale — cap] TRIGONOCEFALtE s. /. (med.) malformaţie a craniului care devine triunghiular, [gen. -iei. / < fr. trigonocephalie] TRIGONOMETRIC, -A adj. - care tine de trigonometrie, referitor la- trigonometrie. O cerc ~ = cerc cu raza egală cu unitatea şi cu sensul de măsurare a arcelor invers aceluia al acelor unui ceasornic ; funcţie ~ă = fiecare dintre funcţiile sinus, cosinus, tangentă, cotangentă, secantă şi cosecantă. [< fr. trngonometrique] TRIGONOMETRIE s. /. ramură a matematicii care studiază relaţiile metrice dintre laturile şi unghiurile unul triunghi, [gen. •iei. / cî. fir. trigonometrie < gr. trigonon — triunghi, metron — măsură] • TRIHEBDO'MAjDAR, -A adj. (iii?.) care a-pare de trei ori pe săptămână. [of. fr. tri-hebdomadaire] TRIHO-1 v. trie o-1. TRIHO-2 element prim de compunere savantă cu semnificaţia „in trei“. [var. trie o-. / < fr. tricho-, it. trico-, cf. gr. tricha] TRIHOTOMIC, -A adj. împărţit în trei. [var. trico-tomic, -ă adj. / < fr. trichoto-mique, cf. gr. tricha — în trei, tome — tăiere] TRIHOTOMlE s. f.' diviziune în trei părţi, grupe sau specii, [gen. -iei. var. tricotomie s. f. / < £r. tridhotomie) TRIL s. n. ornament muzical constînd din repetarea rapidă şi alternativă a două note consecutive despărţite de un ton. sau de un semiton ; (p. ext.) cîntecul unor păsări în care se produce acelaşi efect sonor. [cf. it. trillOy fr. trille] TRILATERAL, -A adj. cu trei laturi. [.< fr. trilateral, cf. lat. tri — trei, latus, lateris — latură] TRILATERAŢIE s. f. metodă geodezică bazată pe măsurarea laturilor triunghiuri!or unei reţele, [fctf. fr. trilatâmtlori] TRIUSMĂ 5. /. (rar) situaţie care pune trei alternative dintre care -trebuie aleasă una. [cf. geim. Trilemma] TRILINGV, -A adj. care vorbeşte trei limbi, • scris în trei limbi. [cf. fr. trilvrvgue, lat. tri- — trei, lingua— limbă] TRILION s.n. unitate formată din o mie de miliarde (IO12), [pron. -li-on. / < fr. trilion} TRILlT s.n. monument megalitic format din trei pietre, dintre .care două vertdcale şi •una transversală, [p1. -furi, -te. .1 < fr. tri-lithon, engl. trilithe. trilithori) TRlLLO s. n. (tehn.) tanant vegetal. [< fr. irillo] TRILOBAT, -A adj. 1. (despre organele unor plante etc.) cu trei lobi. 2. (arhit ; despre arcade etc.) în formă de trifoi sau de crin. Gcf. fr. trilobe, gr. trilobos — cu trei lobi] TRILOBlŢI s. m. pl. clasă de crustacee primitive marine caracteristice erei paleozoice, care aveau corpul împărţit în trei părţi, a-tît în sens longi'tudinal cît şi transversal ; (la sg.) animal din aceasftă clasă. r< fr. tripâle] TRIPOLAR, -A adj. care are trei poli. [cf. fr. trip'olaire] 1107 TRIUMFĂTOR TRIPOLI s. n. diatomit. [pron. -po-li. / < fr. tripoli] THIPOTA vb. 1. intr. (franţuzism) a specula. a falsifica. • a face afaceri necinstite, murdare. [< fr. tripoter]' TRIPOTAJ s. n. (rar) afacere murdată, necinstită. [pl. -;e, -juri. / < fr. tripotageJ TRIPOTEUR s. m. (franţuzism) persoană care face afaceri dubioase ; speculant, falsificator. [pron. -for. / < fr. tripoteur] TRIPOU s.n. local, stabiliment cu jocuri de noroc. [< fr. tripot] -TRIPSlE element secund de compunere savantă cu semnificaţia „zdrobire", „strivi-re“. [■< fr. -trypsie, cf. gr. tryeinX TRIPSlNA s. /. enzimă secretată de pancreas, sub formă de tripsinogen, care descompune proteinele în aminoacizi. [< fr. trup sine] TRIPSINOGfiN s. ti. formă inactivă a trip-. şinei, care, în contact cu enterochinaza, se’ transformă in tripsină. [[gen. -iei. / < fr. TROPIC, -A adj. (liv.) referitor la tropi; care se referă la o anumită folosire a cuvintelor în funcţie Stilistică ; figurat ; tro-pologic. // element secund de compunere savantă cu semnificaţia „(relativ la o) miş-care“, ^tendinţa de mişcare într-o anumită direcţie", „tropism**, [cf. fr. tropique < trope, germ. tropîsdh] TROPIC s;n. fiecare dintre cercurile imaginare de pe suprafaţa Pămîntului situate la latitudinea de 23°27f nord şi sud. • (la pl.) zonă, regiune aflată in jurul celor două tropice ; zonă tropicală. // adj. an ~ — interval de timp care se scurge între două treceri consecutive ale Soarelui prin acelaşi punct al ecuatorului. [>< fr. tropique, cf. gr. tropi-kos] TROPICAL, -A adj. de (la) tropice ; specific tropicelor. O zonă ~â = zonă situată între tropice ; zonă intertropicală ; căldură ~6 — căldură toridă, caniculară. [< fr. tropical] TROPICALIZA vb.. I. tr. a supune operaţiei de tropicalizare. [cf. fr. tropi calîser] lllf . TROPICALIZARE s.f. prezentare a unui material, a unui aparat sau a unor instalaţii pentru’ a rezista la clima tropicală ; tropicailizaţie. D< trvpicaliza) ’ TROPICALIZAŢIE s.f. tropicalizare. [< fr. tropioalisa'tion] TROPilE s.f. (Liv.) tropism' 7/ element secund de compunere. savantă cu . semniifiea-ţia „mişcare**, „tendinţă de mişcare intr-o : anumită , direcţie** ; ^transformare**. [geill -iei. / < fr. trvpie, it. tropiat cf. gr. iropia. < tiepein — a (se) întoarce, a''(se) răsuci] TROPISM s.n. tendinţă de orientare, de ' creştere a organismelor vii, determinată 'de direcţia din caire acţionează asupra lor a-numiţi factori fizic o-chimici ca liiminâ* căldura etc..; tropie. • proprietate a anumitor substanţe, introduse,.in organisme vii* de a se localiza în anumite organe ale. a-cestora ; taxie. [l< fr. tropisrri'et cf. gr. tropos — răsucire] TROPO- v. trop. ‘ TROPOFÎL, -A.^dj. (despre arbori) care leapădă, frunzele '(iarna sau în.. perioadele de secetă), [cf. fr. tropcrphille < gr. tropot — schimbare, phyllon — frunză] TROPOFlŢE s.f.pl. planite care pot face faţă anotimpului secetos pierzîndu-şi frunzele şi intrînd în repaus1 biologic şi cang; atunci cînd dispun din nou de apă, înfrunzesc şi se. dezvoltă râipid. [cf. fir. tropophy-tes, germ. Tropophytem < gr. tropos — schimbare, phyton —' planta]I TROPOLOGIC, -A adj. (liv.) alegoric, figurat ; tropic, [cf. fr. tropologique] TROPOLOGlE s.f. (Ut) 1. limbaj figurat. 2. disciplină cane studiază tropii, [gen. -iei. • / < fr. tropologie, cf. gr. tropos — trop* 1 logos — studiu] " TROPOPAUZĂ s.f. (met) zonă de trecere dintre troposferă şi stratosfera, [pron. -pa-u-, l fr. tropopause, cf. germ. Tro± popause\ THOPOS'FERĂ s. f. strat inferior al ■ atmosferei terestre, pina la'1-0—11 km, în care se produc fenomenele meteorologice obişnuite. [< fr. troposphâre, cf. gr. tropos — schimbare, sphaira — sferă] TR0PPO adv. (muz. : coi^'indicaţie de e-xecuţie) prea mult, peste măsură. O allegro non ~ = nu prea repede. D< it. trop-po] r TROT s. n. (echit.) scurt, liniştit şi ritmic. P< fr. trot] TROTĂ vb.I.iwtr. (echit. ; despre caii de curse) a merge la trap ; a avea un trap frumos, [p. i. 3 -tează. I ge] TUTORÂRE s.f. (agr.) acţiunea de â tu-tora. • legare de tutore a plantei care trebuie sprijinită. [< tutora] TUTORAT s.n. 1. tutelă. 2. (agr.) susţinere, cu ajutorul unui tutore, a pomilor fructiferi. ,[< tutore] TUTORE, .-OARE s.m.f. (jur.) cel care are drept, autoritate de tutelă asupra cuiva. // s. 77i. (agr.) suport, proptea pentru pomi. [var. tutor s. m. / < lat. tutor, cf.' fr. tuteur, it. tutore] TUTORlE s.f. (jur.) tutelă ; tutora*. [cf. it. tutoria] ' TCrTTI adv. (muz. ; ca indicaţie de execuţie) crintait de toţi executanţii. // s. n. ansamblu de instrumente ale unei orchestre. • (in piesele de concert) muziidă executată de orchestră în timpul pauzei1 solistului. [< it. tuttf] . TUTTI-FRtJTTI s. ti. pl. mdncaire din tot felul de fructe. [< it. tuitifl-frutH] TUTtf s. n. fustă dih tul scumtă şi încreţită (purtată de dansatoare, de balerine), [pron. tii-tii. / < fr. ţutu] ■TUTtJNIC, -A adj. de tuitun ; tabagic, \ < tutun + -ic] TUŢIORlSM s. n. tendinţă în teologia morală catolică de a obliga la interpretarea cea mai riguroasă a normelor care pot fi interpretate în mai multe feluri, [pron. -ţi-o-. I < it. tuztoris'mo, cî. lat tulftor — mai sti^ur] TUŢIORlST, -A adj. referitor la tuţiorism. // s. 77i. /. adeprt al tuţiorismuilui. [pron. -ţi-o-. ! < it. tuziorista] TUYAU s. 771. (hipism) cal pe care cei informaţi îl cons&dieră ca foarte probabi’ cîşti-gător al unei curse. [pron. tiiio. J < fr. tuyau] TWEED s.n.v. tuid. TWILL s.7i. v. tudl. TWIST s. n. . diams modem de perechi în care pair temenii dansează individual, omul în faţa celuilalt, cu mişcări de răsucire, braţele mişcîndu-se întxvun balans conrtrimuiL, în sens invers mişcării picioarelor ; melodia acestui dans. [pron. tuist. pl. -turi. ] < engl. fm*s£] T ŢAGLA s. f. semifabricat de otel, cu secţiunea pătrată, obţinut din blumuri ; biletă. [< germ. Zaci gel) ŢARISM s. n. formă de guvernămiint in care puterea supremă, absolută, aparţine tarului ; regimul ţarist, [cf. fr. tsarisme] ŢARIST, -A adj. referitor la ţarism, propriu ţarismului. U s. m. f. partizan al taru-Jui sau al ţarismului, fcf. fr. tswrisie] ŢECHIN s. 772. veche monedă de aur, de valori variabile, arabă si italiană. [< it zecchino] ŢEPELfN s.n. v. z e p e 1 i n. Ţ£ŢE s. j. musca ~ = muscă africană care provoacă boala somnului. [scris si tsc-tse. / < fr. tse-tse < cuv. bantu] ŢIGARET s. n. tub mic de chihlimbar, de os ele. in care se introduce ţigara spre a fi fumată. [< germ. Zigareiie, ci. ir. cigarette) ŢIGARETĂ s.f. ţigară. / < germ. Zîga-rette, cf. fr. cigwrette] ŢlNCVAIS s. n. oxid de zinc de culoare albă, folosit in vopsitorie ; alb de zinc. [pron. -vais. f < germ. Zinkweiss] ŢINttTĂ s. f. 1. atitudine, poziţie a cor-pului. 2. fel de a se purta ; comportare, comportament. 3. mod de a se îmbrăca, de a se prezenta în societate ; (p. ext.) îmbrăcăminte, costum. O ~ de campanie = echipamentul complet al unui ostaş în campanie. 4. (muz.) facultatea de a prelungi un sunet. 5. (lingv.) act fonfilor în timpul căruia organul vocal păstrează o anumită poziţie. [< tine, după it. tenvta. fr. tenue] ŢIVlL, -A adj., s. 777. /. v. c i v i 1. u UBAC s. n. versant al unui munte expus spre nord, spre umbră. [< fr. ubac, cf. lat. opacus — umbros] UBERAL, -A adj. (liv.) referitor la sîni, al sinului. O fîntind ~ă = iiinttnă din care .apa iese prin sinii unei statui (reprezentând o nimfă, o silfidă etc.). D^fr. uberal, cf. lat. iCber — sin] UBERITATE s. /. v. u b e r t a t e. , UBEROS, -OASA adj. (liv.) fertil, fecund. Iquitas < lat. ubique — peste tot] UBICUU, -UA adj.y adv. (care este) în orice loc, peste tot. (p< lat. ubique] UBICVlST, -A adj. (despre plante) care se dezvoltă la fel de bine în orice mediu. O (fam.) cel care pare a fi in mai multe locuri deodată. [< fr. ubiquiste, cf. lat. ubique — pretutindeni] UBICVITATE s.f. v. ubicuitate. UDOMETRU s.n. pluviometiru. [ ULTRASONOTERAPlE s.f. (med.) terapie bazată pe ultrasunete, [gen. -iei. / cf. fr. uttras'onothârapie] ULTRASTRUCTORA s.f. structura foarte intimă a unui ţesut.. [cf. fr. ultrastructure] ULTRASUNET s.n. vibraţie de aceeaşi natură cu vibraţiile sonore, dar de o frecvenţă mad înaltă, astfel incit nu poate fi percepută de ureche. [< ultra- 4- sunet, duoă fr. ultra'son, engl. ultrasound] ULTRASUPRAREALIST. -A adj. de un suprarealism exagerat. f< ultra- 4- suprarealist] ULTRAŞOVINIST 1120 ULTRAŞOVINIST, -A adj. şovinist extremist. Kultra- + şovinist] ULTRAVIOLET, -A adj. raze ~e (şi s. f. pl.) = radiaţii electromagnetice invizibile, asemănătoare luminii, dar de o frecventă mai mare, situate în spectru dincolc de violet. // s.n. domeniu spectral corespunzător radiaţiilor ultraviolete, [pron. -vi--o-. / cf. fr. ultraviolet] ULTRAVlRUS s. n. (med.) virus extrem de mic, care nu poate fi văzut la microscop ; virus filtrant, [pl. -suri. / cf. fr. ul-tmvirus] UMÂN, -ă adj. 1. caracteristic pentru om; privitor la om sau la omenire ; omenesc. O geografie (sau antropologică) = an-tropogeografie. 2. (adesea adv.) omenos, bun, blînd. [< lat. humanus, cf. fr. humain, it. unumo]; UMANISM s.n. 1. orientare progresistă a gindirii epocii Renaşterii, 'apărută ca expresie a luptei impotrivia feudalismului şi scolasticii, care a proclamat libertatea personalităţii umane, a contribuit la răspîndi- • rea ştiinţei şi s-a dezvoltat continuu, atin-gind forma sa cea mai înaltă in umanismul marxist, socialist, realizat practic în condiţiile eliberării omului' de orice exploatare. • ansamblul ideilor şi concepţiilor care exprimă aprecierea demnităţii şi libertăţii omului, grija faţă de om şi de valorile materiale şi spirituale ale existentei sale, caracterizat prin cerinţa dezvoltării continue şi multilaterale a personalităţii u-mane. 2. (p. ext.) atitudine, manifestare u-manitaristă sau umană. [< fr. humanisme cf. it. uma>nismo] UMANIST, -A adj. care aparţine umaniis-mui/ui, privitor la umanism ; de domeniul culturii clasice ; umanistic. // s. m. f. 1. a-dept, partizan al umanismului. • savant din sec. XIV—XV, care studia operele antichităţii. 2. elev de liceu care urmează secţia umanistică. [< fr. humaniste, it. umanista] UMANISTIC, -A adj. umanist. O învăţă-mint ~ = invătămnfait avînd la bază studiul limbilor clasice ; ştiinţe ~e « ştiinţe care studiază aspectele culturii umane în general sau ale celei clasice. [< umanist 4* -ic] UMANITAR, -A adj. care se preocupă de interesele, de binele omenirii plin de u- manitate. [cf. fr. humanitaire]'-UMANITARISM s.n. concepţie, atitudine de înţelegere, dragoste faţă • de oameni; u-manitate (2). [cf. fr. humanUcorisme] UMANITARIST, -A adj. referitor la umanitarism, propriu umanitarismului. // s. m. f adept al umanitarismului, [cf. fr. humani-tariste] UMANITATE s. f. 1. neamul omenesc, o-menire. •' colectivitate de oameni. .2. umanitarism ; omenie, bunătate, milă. [cf. lat. hwmanitas, fr. hwmanite] UMANIZA vb. I. 1. tr., refl. a (se) face mai omenos, mai milos ; a (se) civiliza. 2. tr. a da viaţă, a însufleţi. [bie] UNILATERAL, -A adj. 1. aşezat pe o singură parte. 2. care vede numai o singură latură a lucrurilor, care se rezumă la un singur domeniu de cunoştinţe ; mărginit ; arbitrar. • (jur. ; despre un dontwct) care creează obligaţii numai .pentru una dintre părţi. • (d&spre un act juridic) e-manat de -la o singură persoană. T< fr. unilateral, cf. lat. unus — unul, latus — latură] UNILATERALITATE s. f. însuşirea a ceea ce este unilateral, '[cf. it. unilateralită] UNILlNGV, -A adj. 1. scris intr-o singură limbă ; monolingv. 2. care vorbeşte o singură limbă. )[ UNIONAL, -A adj. relativ la uniune, care face parte dintr-o uniune, [pron. -ni-o-.. / < uniune -f -onal, după rus. soiuznii] UNIONISM s. n. tendinţă de a se uni, de a se grupa într-o uniune ; curent concepţie care are la bază această tendinţă, [pron. -ni-o-. / of. fr. unioni'sme] . UNIONIST, -A adj., s. m. f. (cel) oare susţine şi propagă ideea unirii diferitelor provincii într-un singur stat ; (partizan) al unionismului. • (susţinător) al unirii Principatelor Riomâne (înainte de 1859). [pron. -ni-o-. / of. fr. unioniste] UNIOVULAT, -A adj. care are un singur ovul. [pron. -ni-o-. ! după fr. uni-ovule] UNIPAR, -A adj., s. (femeie) care a născut un singur copil. JI adj. (despre m'a-mifere) care naşte un singur pui*; (despre inflorescenţe) la care de sub floarea terminală porneşte o singură axă florală laterală. fr. unipare, cf. Dat. unus — unu, părere — a naşte] UNIPARIPENAT, -A adj. (despre frunze penate) cu foliolele dispuse de-a lungul u-nui peţiol comun. [cf. fr. unirparipenne] UNIPERSONAL, -A adj. 1. care este.făcut de cătTe o singură persoană, care aparţine unei singure persoane. 2. (despre ver- 1123 UNIVERSITATE be) care se foloseşte numai la persoana a treia ; impersonal, [cf. fr. unipersonnel] UNIPETAL, -A adj. (despre flori) care are o singură petală, [cf. fr. unipetale\ UNIPOLAR, -A adj. 1. (fiz.) care are un «ingur pol. 2. (biol.) aşezat pe o singură parte a cedulei. [cf. fr. unipolaire] UNISERlAT, -A 'adj. (bot.) care se găseşte, este aşezat -pe acelaşi rind. [pron. -ri-at. i cf. fr. uniserie] UNISEXUALITATE s.f. stare, calitate a unei flori care are un singur sex. [pron. -xu-a~. l cf. fr. unisexualite] UNISEXUAT, -A adj. (biol.; despre organisme) care are organe de reproducere numai ,de un singur sex. [pron. -xu-at. / cf. fr. vnisexue] UNISILÂB, -A adj., s.n. (rar) monosilab. [< it. unisiliabo] TJNISILÂBIC, -A adj. (rar) monosilabic. l«it. unisillabico] UNISON s. n. efect obţinut prin producerea simultană a unui sunet de aceeaşi înălţime de către două s>au mai multe voci sau instrumente. O a cîntta la ~ = a executa simultan aceeaşi melodie pe mai multe voci sau la mai multe instrumente ; (fig,) a fi (sau a lucra) în deplină concordantă cu cineva. ilX'fr. unistson, cf. dt. unisono < lat. unus — unul, somi/s — sunet] UNISONANŢA s. f. îmbinare armonioasă a mai multor sunete ; acord, armonie. [of. fr. unissonancey it. unisonanza] UNITAR, -A adj. care formează un întreg, un singur tot; omogen, [cf. fr. uni-taxre, it. unitairio] UNITARIAN, -A adj. referitor la unita-rism. O confesiune ~ă = confesiune creştină reformată, care nu recunoaşte decit o singură persoană in Dumnezeu, t! s.m. f. adept al acestei confesiuni ; unitar;st. [pron. -ri-on. pl. -icni, -iene. / cf. it. unilariano, engl. unitarian < lai unitus] UNITARLANlSM s. n. (bis.) unitarism. [pron. -ri-s] UNIVERSALIZA vb. I. tr. (liv.) a răspîndi în întreaga lume, a face universal ; a generaliza. [cf. fr. univensaliser] UNIVERSALIZARE s.f. (liv.) acţiunea de a universaliza şi rezultatul ei. [< universaliza] UNIVERSIADA s.f. competiţie sportivă universitară ; (spec.) jocuri mondiale studenţeşti, organizate o dată la doi ani. [pron. -si-a-. [cf. it. universiade < lat. universi-tas -f (olimlpi)adă] UNIVERSITAR. -A adj. care aparţine u-niversităţii, referitor la universitate ; de (la) universitate. O oraş ~ — oraş în care se află o universitate. // s. m. /. profesor la u-niversitate. [of. fir. universitalre] UNIVERSITATE s. f. instituţie de învăţă mint superior care cuprinde mai multe (facultăţi. O ~ de partid = şcoală superioară în sistemul învăţământului de partid ; ~ populară ~ instituţie pentru educaţia adulţilor, avînd ca principală formă de activita- UNIVITELIN 1124 te cicluri de prelegeri în diverse domenii. • clădirea unde este instalată o asemenea instituţie, [cf. fr. universite, lat.. universi-tas] UNIVITELIN, -A adj. (despre gemeni) care provine dintr-un singur ou. F< fr. uni-vitellin] UNIVOC, -A adj. 1. (fii.) care poate fi definit intr-un singur fel ; care poate fi denumit într-un singur fel sau cu un singur nume. • (despre cuvinte) care păstrează a-celaşi sens sau aceeaşi valoare in întrebuinţări diferite. • omonim. O rimă ~ă = rimă care constă din repetarea aceluiaşi cu-vînt. 2. (mat. ; despre elementele unei mulţimi ; op. biunivoc) care corespunde unui singur element din altă mulţime, [cf. fr. univoque, lat. univocus < unus — un, vox — voce] UNIVOCITÂTE s.f. (liv.) • caracterul a ceea ce este univoc, v. ambiguitate, echivoc, [cf. fr. univocite] UPANIŞÂDE s.f.pl. (liv.) cărţi sacre post-vedice ale mişcării filozofice şi ascetice dezvoltate în India în primul mileniu î.e.n. (800—500). [sg. upanişadâ. / cf. engl. upa-nishad < cuv. indian, cu semnificaţia „doctrină secretă"] UPERCtJT s. n. lovitură la box care se a-plică de jos în sus, plasindu-se sub. bărbie şi la abdomen, [pl. -turi. / < engl., fr. up-percut] . UPERCUTA vb.J.inir. (spori) a aplica adversarului un upercut. ['< engl. uppercut] UPERIZARE s. f. tratament termic de scurtă durată şi la temperatură înaltă a laptelui in vederea conservăm, [cf. fr. u-perisation] UPERIZATOR , s. 7i. instalaţie folosită pentru uperdzare. r URANIU s.n. metal alb, dur, cu.proprietăţi radioactive, [pron. -niu. / < .fr. ura-nium] URANO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „cer“, „ceresc", „aî cerului", [var. uran-, urani/ < fr., it. tirano-, cf. gr. ouranos] URANOGRAF, -A s. m. f. specialist in ura-nografie. i< fr. uranographe] URANOGRAFIC, -A adj. referitor la ura-nografie. p< fr. uranographique] URANOGRAFIE s.f. descriere a cerului, [gen. -iei. I < fr. uranographie, cL gr. ouranos — cer, graphein — a descrie] URANOLATRÎE s.f. închinare la corpu-rie cereşti, socotite divinităţi, [gen. -iei. / cf. germ. Uranolatrie, it. uranolatria] URANOLlT s. m. (liv.) meteorit, bolid, [cf. it. uran&lite] URANOLOGlE s. f. disciplină care se o-cupă cu studiul cerului. [gen. -iei. I cf. germ. Uranologie] URANOMETRlE s. f. disciplină care se o-cupă cu măsurarea distanţelor interastrale. ['gen. -iei. / <5 fr.. umv)ometrie] : URANOPLASTlE 5. /. (med.) operaţie plastică de refacere a vălului palatului, [gen -iei. t <1 fr. uranoplastie, cf. gr.. ouranos— cerul gurii, plassein —a form’a] URANOSC0P s.n. telescop pentru observarea corpurilor cereşti. pCfr. uranoscope, cf. gr. ouranos — cer, skopein — a privi] - URANOSCOPÎE s.f. observare a.. cerului, [gen. -iei. / '< fr. uranoscopie] URAT s. 77i. sare sau ester al acidului uric. f< fr. urate] URATURtE s.f. prezenţa uraţilor in urină. [gen. -iei. / < fr. uraturie] URBAN. . -A adj. 1. referitor la oraş, din oraş ; orăşenesc. 2: (fig. ; despre atitudine, mod de comportare) politicos, amabil, binecrescut. [i — a curgel' ' URETROSCCP s. n. instrument folosit pentru examinarea mucoasei uretrale. [< fr. uretroscope 1 URETROSCOPICv -A adj. -referitor ia u-retroscopie. [j< fr. uretroscopique] URETROSOOPlE s.f. explorare endosco-pică a uretrei. [gen. -iei. / < fr. uretroscopie, cf. gr. ourethra — uretră,. skopein — a privi] URETROSTOMlE s.f. (med.) deschidere a unui meat urinar artificial pe traiectul uretrei. [gen. -iei. / < fr. uretrostomie, cf. gr. ourethra — uretră, stoma — deschidere] URETROTOM s. n. instrument folosit pentru uretrotomie. fr. uretrotome] URETROTOMIO, -A adj. referitor la uretrotomie. [»1 familie de plante erbacee dicotiledonate, avînd ca tip urzica ; 1127 UVULAR {la sg.) plantă din această familie, tfpron. -ce-e. sg. invar. 1 < fir. urticacees, cf. lat. urtica — urzică] URTICANT., -A adj. (rar) care urzică ; urzicător, usturător. [< fr. urticant] URTICARE s. f. v. urti carie. URTICARIE s.f. boală alergică, manifestată prin erupţia pe piele a umor băşicuţe însoţite de mîncărime. # (p. ext.) eczemă. ■Ilgen. -iei. var. urticare s. f. / < fr. urticaire, cf. lat. urtica — urzicăl USTENSILA s. f. instrument, unealtă, sculă folosită in mod curent. i[Kifr. ustensile, cf. lat. ustensilia] USTILAGINALE 5. /. pl. ordin de ciuperci parazite care trăiesc pe vegetale, producîn-du-le diferite bold ; (la sg.) ciupercă din a-cest ordin. P< £r. ustilaginxiles] USTIUNE f. ardere. • cauterizare. [pron. -sti-u-. / < lat. ustio, fr. ustion] USUCAPXtJNE s.f. v. uzucapiune. UTER s.n. organ genital al femelei la a-ndmale superioare, In care se dezvoltă embrionul ; mitră. iDs. n. (fiz.) varietate de sticlă transparentă pentru radiaţiile ultraviolete, folosită ia confecţionarea unor aparate optice. Cpron. -vi-ol. J ,< germ. Uvio(glas), fr. uviol] UVOGRAFlE s. f. disciplină care se ocupă cu descrierea soiurilor de struguri, [gen. -iei. / < fr. uvographie] UVOLOGlE s.f. disciplină care se ocupă cu studiul sistematic al strugurilor, [gen. -iei. / < fr. uvologie] UVRAJ !s. ti. (liv.) 1. parte a unei cetăţi sau a unui fort capabilă de luptă independentă în caz de încercuire. 2. lucrare de construcţii. [<( fr. cuvrage] UVRIER 5. m. (franţuzism) muncitor, lucrător. [pron. -vri-er. / < t£r. oitvrter] UVULÂR, -A adj. referitor la uvulâ, al uvulei. • {fon.; d&spre sunete) care se articulează fin partea posterioară a cavităţii bucale, cu vibrarea uvulei. [of. fr. uvulanre> it. uvulare 1 UVULĂ 1128 UVtîLĂ f. (anat.) apendice cărnos situat în cavitatea. bucală, in .partea posterioară a vălului palatin ; luetă ; (pop.) omuşor. {< fr. uvulei it.,* lat. uvula] . UV.UL1.TĂ s./. in!flama.tie . a uvulei. [< fr. uvuliie] UXER s.n. navă de transport cu vîsle şi pinze, folosită mai mult la transportul cailor. [j< fr. uxer) UXORICLD s. n. ucidere a soţiei de către soţ. // s.mi s'ot care şi-a uois soţia. [\< fr. valse, cf. germ. W\alzer] VALS A vb. 1. intr. a dansa un vals. [lin(ol)] VALVULAR, -A adj. referitor la valvule. [cf. fr. valvulaire] VALVULA s.f. 1. valvă mică.- 2. (anost.) membrană situată la orificiul unor organe, care, deschizîndu-se, permite trecerea unor lichide numai intr-o anumită direcţie. [<*fr. valvule, cf. lat. valvula] . VALVULECTOMlE s. f. (med.) • rezecţie o-peratorie a unei valvule cardiace, în caz de stenoză, tf&en. -ici. / ria] VARIA vb.l. 1. intr. a av-ea, a prezenta deosebiri, variaţie ; a se • deosebi. 2. tr. a schimba, a da o formă diferită, [pron. -ri-a. p. i. 3, 6 -iază, 5 ~iaţi, ger. -iind, parL -uit. / a-. / cf. fr. variable, lat variabilis] VARIABILITATE s.f. însuşirea a ceea ce este variabil. © (biol.)' procesul schimbării diferitelor caractere morfologice şi fiziologice ale organismelor vii, constituind devieri de la tipulJspeciei. © . (mixt.) proprietate a unei cantităţi, siau funcţii algebrice de â lua succesiv o infinitate de Valori diferite. • (gram.) însuşire a unui cuvint de a prezenta forme diferite, [pron. -ri-a-. f cf. fr. varia-bilîte] VARIANTA s.f. 1. aspect particular, diferit faţă de o formă socotită ca bază sau. tipică a unui lucru, a unei acţiuni etc. O drum diferit de cel obişnuit, dar care vizează acelaşi obiectiv. 2. (lingv.) formă a unui cuvint diferită din punct de vedere fonetic sau ortografic faţa de forma lui obişnuită sau etimologică, [pron. -ri-an-. f < fr. variante] VARlANŢA s.f. 1..numărul factorilor de echilibru care pot varia- independent fără ca numărul de faze ale unui sistem fizico-chimic dat să se schimbe. 2. (statist.) pătratul abaterii standard. [< fr. variance] VARIAT, -A adj. care are multe aspecte ; diferit, deosebit [pron. -ri-at. I cf. fr. varii] VARIATOR s. n/ (tehn.) . mecanism, sau dispozitiv de transmisie, oomipus. dintr-o serie de roţi dinţate,' care permite o schimbare mai rapidă a vitezelor. O (cinem.) ~ de lumină = dispozitiv pentru varierea inten- 1133 VASECT0M1E sităţii luminii la copierea filmelor, [pron. -ri-a-. /. cf. fr. variateur, germ. Variator] VARIAŢIE s. f. l. schimbare ; stare a u-nui lucru care prezintă (multe) schimbări. • diversitate, felurime. • (biol.) schimbare a unei însuşiri morfologice, fiziologice, , biochimice etc. a organismului animal şi .vegetal. 2, (la pl. ; şi in forma variaţiuni) piesă muzicală compusă pe o tenia sau pe un motiv dat. căruia i se adaugă diferite ornamentaţii. • dans sdlistiLc clasic, variat şi de virtuozitate. 3. (mat.) ~a unei funcţii = diferenţa di'ntre valorile funcţiei in două puncte. 4. (sofist.) schimbare a nivelului u-nei variabile statistice de la un element la altul in cadrul unei colectivităţi sub influenţa anumitor fiactori. [gen, -iei. var. va-riaţiune s. f. / cf. fr. variation, lat. variiwtio] VARIAŢIONAlL, -A adj. referitor la variaţie, de variaţie, [pron. -ri-a-ţi-oJ < engl. variational] VARIATIUNE s.f.v. variaţie. VARÎCE s. /. dilataţie patologică a venelor (mai ales a celor din regiunea membrelor inferioare) datorită pierderii elasticităţii a-c est ora, // (in forma varico-) element< prim de compunere savantă cu semnificaţia' „(referitor la) vari.oe<;. [pL iînvar. / < fr. van ce, cf. lat. varix] VARICELA s.f. boală infecţioasă şi contagioasă cauzală de un virus, care se caracterizează prin temperatură ridicată şi o erupţie de pete roşii cu aspect de băşici ; (pop.) vărsat de vint. Cun astfel de teatru, [pron. -ri-e-teu, var. variete s. n. i <1 fr. (tlieâtre de) variStâs] .VARIOLA s.f. boală epidemică infectocontagioasă, produsă de un virus şi manifestată prin apariţia pe piele a unor pustule care lasă urme după ce se usucă; (pop.) vărsat, [pron. -ri-o-. /.*< fr. variole, cf. lat. variola < varius — pătat] VARIOLIC. -A adj, referitor la variolă : al variolei. Tpron -ri-o-. I < fr. variolique) VARIOLIFORMv -A adj. cu aspect de variolă. Tpron. -ri-o-. / < fr. varioliforjne] VARIOLlT s. n. rocă bazaltică sau ande-zitică, conţinînd feldspat cu structură radia-ra. [pron. -ri-o-, / < fr. varioliţe] VARIOLIZARE s.f, (med.) metodă de i-munizare in variolă, folosită în trecut, constînd în inocularea unui virus spre a provoca o formă benignă care să preîntimpine o formă mai- gravă de variolă, [pron. -ri-o-. / după fr. vaniolisation] VARIOLOÎD s.n, formă uşoară de variolă. [pron. -ri-o-Lo-id. / < fir. varioloxde] VARIQLOS, -OASĂ adj. de natura variolei ; cu variolă. . [pron. -ri-o-, / < fr. va-rioleux] VARIOM&TRU s. n. 1. aparat pentru măsurarea variaţiilor cimpului magnetic pământesc. 2. instrument pentru ‘ măsurarea modificărilor presiunii atmosferice. O aparat pentru măsurarea vitezei verticale a a-vioanelor. 3. aparat care produce o induc-tivitate variabilă. [< fr. variometre] VARIU, -IE adj. (rar) diferit, variat, [cf. it vario. lat. varius] VARMETRU s. ti. f/iz.) instrument pentru măsurarea puterii electromagnetice reactive in varii [au ţări. [of. fr. vassal, lat. med. mstfaitis] VASALITATE s. f. situaţia vasalului, [cf. fr. vassaUte] VASCA s.f. recipient în formă de cupă, folosit ca element decorativ in special in parcuri. [< it. vasca>, cf. fr. vasque] VASCULAR,- -A adj. 1. referitor la vasele sanguine ale organismelor. iO sistem ~ = totalitatea venelor, arterelor şi vaselor capilare ale unui organism ; ţesut i~ .= ţesutul vaselor sanguine. 2. planvte ~e — plante superioare, avind în interiorul lor vase prin care circulă seva. Tcf. fr. vasculaire] VASCULARITATE s.f. (anat.) dispoziţie, aşezare a vaselor sanguine, [cf. fr. vascu-larite] VASCULARÎTĂ s.f. angeită. [<£r. va>s-cularite] VASCU LARI ZA vb, I, tr. a străbate un ţesut, un organ etc. cu o reţea de vase de sînge. [cf. it. vascolarizzare] VASCULARIZAT, -A adj. (anat. ; despre ţesuturi) care conţine vase sanguine, [cf. ir. vascularise] VASCULARIZAŢIE s.fi (anat.)' (procesul de formare a noi vase sanguine in miasa u-nui ţesrut. • totalitatea vaselor sanguine sau limfatice ale unui organ sau ale unei structuri biologice. • dispunere a vaselor intr-un ţesut, intr-un organ, intr-un organism. [gen. -iei. / <1 fr. va>sculari$ation] VASECTOMlE s.f. (med.) rezecţie a canalelor deferente, [gen. -iei. / < fir. vasec-tomie, cf. lat. vas — canal, gr. ektome — excizie] VASELINĂ 1134 VASELINA s. f. suhstanţă lubrifiantă care fie prepară prin distilarea petrolului. [;< tr. vaseline] VAS IST AS 5. ti. (constr.) ferestruică, ochi (intr-o fereastră mai mare, intr-o uşă), [pl. -se, -suri. / < fr. vasistas] VASO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la un) vas sanguin**, „canal1*, „circulaţie vasculară**, [viar. ras-. / cf. . (fiz.) aparat electric pentru măsurarea caracteristicilor mărimilor alternative, [cf. fr. vecteurmetre] VECTOSCOPlE s.f. observare pe ecranul voctocardiofînafului a figurii trasate prin deplasarea spotului luminos, [gen. -iei. / < fr. vectoscopie] VEDETA s.f. I. mic bastiment de război, pe mare sau pe fluviu, cu mică rază de acţiune, folosit mai ales pentru observaţii. • mică ambarcaţie care se foloseşte pentru comunicaţiile din rada porturilor. • mic torpilor cu viteză foarte mare. IX. (poligr.) rînd tipărit cu caractere mai groase pentru a fi pus în evidenţă. • cuvint sau grup de i 135 VELOGRAFIE cuvinte notat pe primul rind al datelor pri-vi'toare la o carte, servind la determinarea locului acesteia in catalogul de biblioteca. III. artist(ă) care deţine rolul principal în-tr-o piesă : (p. ext.) persoană care vrea să iasă în evidenţă. [< fr. vedette, it. vedetta]. VEDETISM s. n. (depr.) preocupare, tendinţă de a ieşi in evidenţă cu orice preţ, de a-şi afirma calităţile proprii : atitudine, comportare de vedetă (III). iflC vedetă + -ism] VEDETÎST, -A adj. (rar) de vedetă (III), caracteristic vedetelor (III). [< vedetă + -ist] VfîDIC, -A adj. referitor la cărţile de imnuri religioase indice, numite Vede. [< fr. vedique, cf. Veda, numele cărţilor Sfinte a'le brahmanilor] VEDlSM s. 71. ansamblul credinţelor şi ritualurilor cuprinse în Vede ; brahmanism primitiv. [-. / '< fir. veneni-, it. . venenicf. lat. venenum — otravă] VENENIFfîR, -A adj. care poartă otravă. [.<£r. venenîfere] VENENO- v. veneni-. VENER- v. venero-. VENERA vb. I. tr. a arăta veneraţie faţă de cineva. [i< fr. vener er, it. veneraret cf. lat. venerări1 VENERABIL, -A adj. demn de consideraţie, de respect, de veneraţie. i[c*f. fr. vine-rable, lat. venerabilis] VENERARE s.f. faptul de a venera ;. veneraţie. ![<] venera] VENERAŢIE s.f. 1. respect pios pentru ceea ce este considerat sacru. 2. respect profund pentru o anumită persoană, [gen. -iei. var. veneraţiune s. î. 1 cf. fir. veneration. lat. venemtio] VENERAŢItJNE s.f. v. veneraţie. VENEREOLOGlE sf. f. v. venerologie. VENERI- v. venero-. VENERlAN, -A adj. veneric, [pron. -ri-an. pl. -ieni, -iene. / < fr. venerien] VENERIC, -A adj. (despre boli) care atacă organele sexuale ; răspîndit prin contact sexual ; venerian.. [cf. germ< venerisch K Ve-nws, zeiţa frumuseţii şi a iubirii la' romani] VENERO- element pri!m de compunere savantă cu semjimficaţia „(referitor la) boli venerice" „veneric", [var. vener-, veneri-. / < fr. venero-, it. venero-, cf. lat. venerius — al Venerei] VENEROL0G, -A s. m. f. medic specialist în venerologie. [< fr. venerrologue] VENEROLOGIC, -A adj. referitor la venerologie. [cf. fr. venerologique] VENEROLOGIE s.f. ramură a medicinii care studiază ■ bolile venerice. [gen. -iei. var. venerologie s. f. < fr. venerologie] VENESlSCŢIE s.f. deschidere a (Unei vene prin incizie ; flebotomie. '[gen. -iei. var. ve-nesecţiune s.f. /.'< engl. venesection, cf. lat. vena — venă, sectio — deschidere] VENESECŢItJNE s. f. v. v e n e s e c ţ i e. VENI- v. venă. VENLÂL, -A adj. (liv. ; despre păcate, greşeli) uşor, care, se poate ierta ; scuzabil ; fără gravitate, [cf. it. veruale, fr. veniel, lat. venialis '< venia — indulgenţă] VfîNIE s. f. (Itiv.) 1. indulgenţă', iertare ; bunăvoinţă ; pronie’ 2. suplicare. [gen. • -iei. / '< Lat„ it. venia] VENIMOZITATE s.f. (rar) '1. însuşirea de a fi veninos. 2. (fig.) răutate, [cf. fr. ve-nimosite] VENO- v. veni VENOS, -OASA adj. 1. referitor, la vene: 2. (bot. ; despre unele organe) foarte fin reti1-culat, [cî. fr. veineux, lat. venosus] VENOSCLEROZA s. f. (med.) - scleroză a venelor. t[cf.; it. venosclerosi, .< lat., vena — venă, gr. sklerosis — întărire] , VENOZITATE s. f. modul de distribuţie a venelor în corp sau într-un organ. [< fr. veinosite] VENTÎL s. 71. 1. supapă. 2. diC< germ. VeroiuU, fr. vefonal) VERONlC 1 s. /. plantă erbacee care creste prin ipajişti şi păduri, întrebuinţată in medicină ca antilscorbutiic, diuretic etc. ; (pop.) Laitoa-şarpeiui. •[!< fr. veronique] VERONlCÂ2 s. f. (bis.) imagine a lui Criistos imprimată pe o batistă; • batistă pe care este ’ilmpnimat chipul lui' Cntetos. ['< it, veronica, cf. Veronika, numele femeii care, potrivit legendeî biblice, a ştems- faţa lui Grfetos în timpul caUvarului1] VERONlCÂ3 s.f. (in tauromahie) figură în cursul căreia toreadorul face să treacă taurul pe lingă el.‘ IJKfr. veronique, cf. sp. veronica, denumire dată capei toreadorului, care poartă imaginea lui Cristos) VEROS, -O AS A adj. care se ocupă cu a-faceri necinstite ; neciinstit, suspect; stricat. [cL (fr. v&reux] VEROSIMIL, -A adj. care pare adevărat, real ; cu aparenţă de realitate ; plauzibil, probaibdil, posdbîJL iP^it. verosimile, cf. lat. verisimHilis] VEROSIMILITATE s. f. faptul, însuşirea de a fi verosimil ; verosimilitudine. L< it. verosimilită] *. ' . VEROSIMXLITtTDINE face versuri. • tr. a transpune în versuri un text. i[p. i. versific, 3,6 -că. / < lat. versificare, cf. fr, ver-stfier] VERSIFICARE s. /. acţiunea de a versifica şi rezultatul ei. f< versifica) VERSIFICATOR, -OARE s.m.f. oel care face versuri ; poet (minor). [K fr. versifica-teur, cf. dat. versificator] VERSIFICAŢIE s. f. arta de a scrie versuri. • (p. ext.) poezKJe. [gen. -tfer. var. vewi-ftcaţiune s. f. / cf. fr. versiftcattion] VERSIFICAŢrO'NE s.f. v. versificaţie. VERSIUNE (Ss.i/. L traducere a unei opere, a -unui text dintr-o BiJmbă într-ail/ta. 2. variantă a unui text, a unei traduceri. 3. variantă sub care se relatează o întâmplare, un faot 4. schimbare a porţiei fătului în ca- vitatea uterină. [pron. -sf-u-. / cf. îr. ver-sitm, lat. versio < vertere — a întoarce] VERSLIBRlSM's.n. (tiv.) folosire aversului liber modem. r[< lat. ves-talis, cf. fr. vestale] VESTALII s1. f. pl. serbări în cinstea zeiţei Vesta, celebrate la romani’ «la 15 iunJie. ![j<'fr. vestalies, of. lat. Vestalia] V&STA s. f. obiect de îmbrăcăminte' fără mîneci, care (acoperă pieptul şi sipatele plnă la talie şi este purtat (de bărbaţi) sub haină. [■s.m. (med) gen de bacterii (adesea patogene) în ifiormă de bastonade' curbe, care tră^eisc de obicei* în. med iii1 lichide, [pron. -brt-on. /. < fr. viiMoh] VIBRIOZA s. f. boală inifecţuoaisă la taui'ine şi ovine cauzată de vi'brioni', care provoacă avorturi şi stenil'iltiate'. [pron, -brl-o-. r/ ’< f!r. vibriose) VIBRIZA s. f. părul din nările omului. $ (la unele mamifere) mustăţi, [cf. fr. vi* brisse, flat. vflfrrissa] VIBRO- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „(referitor la) vibraţie'4. ifl< fr. vibro-] VIBROGRAF s.n. (fiz.) vibrometru înregistrator. [< fr. vibrogrăphe] *' VIBROMfîTRTJ 5. m (fiz.) instrument pentru măsurarea deplasăriilor li'n'ilare în cursul unei vibraţii i[i< fr. vibromeire] • VIBROSC0P s. ti. (fiz.) instrument pentru măsurarea amtplitudin'M', frecventei* şi a tflazei vibraţiilor. *Fi< fr. vibtoscope] VIBROTERAPlE s.f. seismoterapie. [gen. -iei. / < fr. vdbrotherapie, cf. lat. vibrare — a vibra.. gr. therap^ia — (tratament] VICAR s.m. 1. (ist.) .cel care ţinea locul cudva căruia îi urma imediat in rang. • funcţionar din organizarea m/ai tirzie a Imperiului roman, care administra o dioceză imperiailâ.. 2. locţilitor aii unui. mitropolit, al unui episcop sau al uYiui, alt demnitar bisericesc. [< fr. vicaire, it.. vicario < lat; vica-rius — locţiitor] V1CARIANT 11*42 VICARlANT, -A adj. (biol; despre specii sau varietăţi) care se substituie reciproc ; care au mai multe ariîi) de răispindire. O (despre un organ anatomic) capabil de a compensa insulfiicienţa unui alt organ. i[pron. -ri--ant. / < fr. vicariant, cf. lat. vicarius :— înlocuitor] VICARIAT s.n. funcţia, demnitatea de vicar şi durata ei ; regiunea asupra căreia se exercită această autoritate. • reşedinţa vicarului. - [pron. -ri-at. pl. -te, -turi. / cf. fr. vicariat, it. vOca^iasta] VICE- element prim de c-ompunene savantă însemnind „adjunct", „subordonat ime-diat“, ■ care serveşte la formarea unor substantive — nume de grade, de funcţii, de titluri sau de persoane care le poartă. 0< fr., it.. vice-, cf. lat. vice — ca şi] VICEAMIRAL 5. 771, ofiţer superior de marină, cu grad imediat Merior amiralului, [pron. -ce-a-. / cf. fr. vice-amiral] VICEAMIRALITATE s.f. funcţia de vice-amBnal. '[pron. -ce-o-. / după fr. vite-ornili-raute] VICECAMPlON; -OANA s.m. f. ce1 care se clasează pe locul al doilea într-un campionat. Ipron. -pi-ow. / <1 vice- 4- campion] VICECANCELAR s. m. locţiitor al unui cancelar, pe caire îl reprezintă în lEpkă. [după fr. vice-chancelier] VICECONSUL s.m'. demnitar came-! înlocuieşte pe consul cînti acesta lipseşte ; cel care îndepldmeşte funatfifile consulare în oraşele unde nu există consufliaît. i[afi. fr. viceconsul] VXCECONSULAT s.n. funofcia de viceconsul. fi VICEVERSA (jun) văduvie. ,0 termen de ~ — tiimpul cît o femeie văduvă nu poate contracta o nouă dătsătonie. [pron. -dti-iK / cf. ir. viduite, lat. viduitxns] VIE s./. v. vi a. VI&LA s.f. instrument muzical cu coarde folosit de trubadurii din sec. XII-XIII, la care se cînta invirtiîndu-se dintr-o manivelă, {■pron. vi-e-. 1 i< fr., it. vielle] VIENAJ s.n. (jur.) drept plătit pentru siguranţa drumurilor în vechiul drepft francez. Ipron. îri-e-. / :< !fir. vienage] VIENTRÂJ s.n. (jur.) drept seniorial asupra băuturilor, [pron. / l< fr. vien- trofje) VIGlE s.f. stincă în formă de coloană ascuţită, al cărei vînf nu iese la' suprafaţa mării. [< fr. vigie] VIGlL, -A adj. (liv.) care vegheasâ ; atent, deştept, treaz, /i/ &.m\ (ant.) membru ial gărzii instituite in vechea Romă de Augustus pentru siguranţa cetăţii în timpul nopţii şi paza oontna ilncendiior. [of lat. tflgil, it. vi-Vile] VIGILENT, -ă adj. oare procedează cu multă atenţie, cu grijă şi cu perspicacitate ; care manifestă vigilentă, [cf. fr. vigilant, lat. vigilans] VIGILENŢĂ s.f. 1. atenţie încordată şi susţinută ; atitudine de deosebită băgare de seamă. 2. calitate politică care constă in a veghea în mod revoluţionar, a recunoaşte cu pricepere duşmanul de clasă sub orice formă ■s-ar ascunde şi tanl face inofensiv, [ctf. -fr. vigilance, lat. vigilantia] VIGILITATB s.f. stare de veghe, de acfci'-vitate a sistemului nervos central ; trezve. f< vigil + -itate] VIGNETARE s. f. (fot.) .repartizare inegală a luminii pe suprafaţa negativului1. Jcf. germ. Viffnettierung] VIGN&TA s.f. v. vinietă. ' VIGOARE s. f. forţă fizică ; energie. O (despre legi) in ~ — valabil într-un anu-cniit timp. [gen. -orii. \) < fir. vigxceur, lat, viu ffor] VIGONEE s.f. 1. specie de rumegătoare asemănătoare capre®, originară dffin America de Sud. • lina acestui animal. 2. fir textil obţinut din fibre scurte de bumbac sau din deşeuri de bumbac, .[gen!. -iei. / < fr. v£-gogne, cf. sp. vicunc] VIGOROSO -acbv. {maz. ; ca indicaţie de execuţie) cu rigoare, ou puitere ; voios. [‘f ; siliire, siluiltre, forţare, [pron. vi-o-. } < Mfâlenlta] ' VIOLENTA s.f. 1. însuşirea a ceea ce este violent ; tărie, intensitate ; vehemenţă ; acuitate. 2. nestăpînire de sine. 3. brutalitate ; siluire fizică. 4. (jur.) orice constringere a liberei voinţe ; încălcare a ordinii legale, foroui. vi-o-, vil. -ţe. / ctf. fr violence, it. t^ro-lenza, lait. vialerttia] VIOLET, -A adj. de culoarea violetei, a micşunelei ; viiloriu, mov ; lillilachiu. // s.n. © şaptea culoare a spectrului; solar. [pron. vi--o-. ,pl. -efi, -ete. / < fr. violet] VIOLETA s.f. (bot.) viorea, toporaş, mic-şunea ; violă2, [pron. vi-o-, pl: -te. / < fr. violette] . VIOLlNA is.f. (muz.) Vioară.' [pron. Vi-o-, 'f < iit. vik)lirvo] VIOLONCEL s. n. instrument muzical cu coande şi aircuş, de forma vdtanii, mult mai mare decît aceasta şi cu un timbru mai grav;; cîntă la violoncel, [pron. vi-o-. / cf. fr. uzo-loncelle,M. ‘itioloncello] VIOLONCELIST, -A 5. m. f. nvuzfteant calre cintă la violoncel, [ipron, vi-o-. 7 cf. cfr. vio-Urncelliste, tit. -ifioloncelUsta] ^ VIOLONIST, -A s. m. f. muzimrit care cîntă Ga vioară ; viorist, [pron. vi-o-. / cf. fr. violoniste] VIOLONISTIC. -A adj. referitor la vioară sau la cântatul di!n vioară', {pron. vi-o-. I cf~ ift. violonistico] VIOLONISTICĂ 5. f. (rar) arta de a aînta la vioară, [pron. vi-o-. / cf. it. viokmistico] VIPERÎN, -A adj. (Un).) de vipera, referitor la vLperă. ([,ge] ■ VIRESCENT, -A ad}. (despre un organ vegetal) care ane culoiairea verde. <[ipron. -sce-. / of. itL vftrescente. lat. vvrescens] VIRESCfîNTA f. metamorfoză a părţilor colorate ale florilor în frunze verzi, ppron. -sce-, f cf. it. virescenza; fr. virescence] VlRGA s. /. (maz.) semn din» muzica gregoriană, derivat din accentul grav latin/. [.< i't., lat. virga] ViRGA >s. n. pilcături de aipă cane cad din nori sub forma unor fişii, evaporindu-se pînă la pămîînt. Rresc ; oast, neprihănit, curat. • (s.f.) fecioară. • constelaţia Fecioarei. 2. (fig.; despre o regiune, un teren. o pădurre etc.) neumblat, nlestrăbătut ; oare nu a tfost explorat, exploatat, [var. vergin. -ă adj; / < virgină, cf. lat. virgo — fecioară] VIRGINAL, -A adj. 1. de fecioară, iflecio-resc, virgin. 2. (fiilg.) candid, pur. curat. i[vair. verginăl, -ă adj. / < lat. virginalis, cf. fr. vi rcfinal] VIRGINAL s.n. vechi instrument muzical cu taste, asemănător spinetei, folosit mai a-les în Anglia pe timpul reginei Elisabeta I. fcrf. fr.. it. virginale, en&I. virginal] VIRGINITATE s. f. 1. feoioitie, castitate. 2. (fig.) curăţenia monaflă, nevinovăţie. .*Iaf. lat. virginitas, fr. virglnite] VIRGLORIAN s*. ti. (geol) anisrjan. [pron. -rrt-an. pl. -iejîia, -iene. / fr. vi'rglorien] VIRGULĂ s. /. 1. s. /. acţiunea ’de a vdrtua-Mza. [pron. -tu-a-. f < vintualiza] VIRTUOS, -OÂSA adj. cu multe vflntuţi; cinstit, ctunait, cast. • care are un talent excepţionali, caire posedă la perfecţie teîrfca u-nei arte. [< lat. virtuosus, cf. it. virtuosot fr. vertueux] 1 VIRTUOZ Sr 77i. muzidan. cîntăreţ care stă-pineşte p>einf*eat tehnica unui' instrument muzical, dînd dovadă de o aptitudine deosebiră şi de talent. «• (p. ext.) oel care are talente deosebite într-o artă oarecare, [pron. -tu-oz. / < fr., it. virtuoze, of. it. vîntuoso — abil] VIRTUOZIC, -A adj. (rar) de virtuoz. (< virtuoz + -ic] VIRTUOZITATE s. f. însuşirea de a fi virtuos ; (p. ext.) măiestrie, abilitate, dexteritate. [cf. fr. wlrtuos&te] VIRTtJTE 5-. /. 1. callLtaite, forţă moraiă de a uirmăii consecrVent un iideal etc. pefnfec-ţiune morală. • castitate, ourăţ1enli)e. • înclinaţie specială că'tre un anumi't fel de înde-letnioiri sau a'oţiunji frumoase. 2. în = pe baza, ca urmare a... [< lat. virtus, cf. fr. vertu, it. vlrtu] VIRULENT,' -A adj. care are putere toxică: oare este in stare să .producă boltii; (despre boli) cauzat de un virus. + (fig.) distrugător, violent. [< fr. virulent, cf. lat. virulentus] VIRULENŢA s. /. însuşiiiea de a fi' virulent ; gradul de intensitate ilnfecţioasă a unei boli. [of. fr. vbmlence, lat. virtfleMia] VIRULICID, -A adjr s. n, (substanţă) care poate distruge virusurliile. f[pron. -fi-e~. / of. ţfr. vitrifier] VITRINA s. f. 1. spaţiu amenajat intr-un magazin destinat expunerii de mărfuri care să poată fi văzute din stradă. 2. dulăpior cu geamuri (de jur împrejur), în care se ţin diferite obiecte (cărţi, cristaluri, bibelouri etc.). [ lai. ttfrusi] VIVEfiR' s.f. (mar.) compartilment special construit pe unele nave de ipascuitft pentru păstrarea peşteluii în statfe vie. [pron. -vi-e-, / < fr. 1rttâer] VIVIFIA vb. I. fr. viVilfiica.: [pron.. -fi-a. p. i. 3, 6 -iază, ger. -iind. ti < fr. vhvifier] VIVIFIANT, -A adj1. însuifleţitor, dătător de puitere. ţipron. -fi-ant. I < ifir. vivifvani] VIVIFICA vb. I. tr. a da viaţă, a însufleţi, a anima ; a reînsufleţi : vtmfiia. :[p. i<. vivi fie. / •< lat. vivifieare, of. fr. viiitifier] VIVIFICARE s.f. acţiunea de a viAâfica şi rezultatul ei ; viviilfflere. [< vivifica] VIVIFIERE s.f. vivnlfi VIZOMÂT s.n. colorimetru fotoelectric pentru măsurarea transparenţei materialelor, [pl. -te. / < geirm. Visitomvai] VIZON s1. m. andmal 6ălba/tâc ornigmiar din America de Nord, asemănător cu vtdra, care are o .blană tfoarie preţioasă ; blana acestui animal ; haina de blană de acest fel. [i< fr. vison, oi. 5it visone] VIZOR s. n. (tehn.) dispozitiv adaiptat . la a'p(aratele oiptnbe, care permite priilnderea in dîmpul apaniatuUuiil a obiectului ciare trebuie observat. • «tub metalic in oare e montat un oohean tronconic sau o m2că lentilă şi care, fixat în uşile de intrare in apartamente, permite Oibservnareia dţin interiior în afarâ. •- (de obicei la pl.) ochelarii măştilor de gaze. [K fr. vvseur] " VIZUAL, -A adj. oare aiparţine văzului, referitor la simţul văzului1; de vedere. O memorie ~ă — memorie care reţine mato ales imaginile vizuale ; rază >~ă = lfiinie dreaptă imaginară care uneşte .ochiul observatorului ou obibotul observat. |[pron. -zu-ail. / cf. it. visuale. fr., visuel, lat. visus — vedere] VIZUALITATE s.f. (rar) insuşir&a a ceea ce.este vizuali, [pron. -zu-a/ cf. it. viisua-lită] VIZUALIZA vb. I. tr. (Wv.) a face viziibifl. [jpron. -zu-a-. I of. fr. vtilsu&lisef) VIZUALIZARE s. /. aoţiuin'sa de a vizualiza şi rezultatul ei. [pron. -zu-a-. I < vizualizai VÎSCOZITATE s-. /. v. v â s c o z i't a t e. ’ VOAlAJ s.n. v. voiaj. VOAL s*. 7i. 1. ţesătură fină şi transparentă; văii. 2. (fot.) pată nsaigră slabă, produsă pe un material fotogratfiiic, datorită developării prelungite, unui de/fect de fabrutiaţie etc. ifpron. voal. / < fr. voile] VOALA vb. I. 1. tr. a acoperi cu un voal ; a as6unde, a umbri, a masca; (fig.) a în-şefla aparentele. O .reft. (despre voce) a-şi 1149 VOLANT pierde sonoritatea şi limpezimea ; • a se estompa. 2. refl. (despre un materiali fotog-rvtfic) a se înnegri uşor, a s«e stirtioai datorită veni!rii in contact cu lumina, unei greşeli de fabricaţie sau folosirii unud1 revelator de caliltate inferioară. [pron. vo-u-la. / cf. fr, vcUer] VOALARE s.f. acţiunea de a (se) vooila şi rezultatul ied ; umbrilne, estomjpare. ([pron. vo--a-. / < voala] VOALAT, -A adj. '(despre voce) estompat, stins, suircL • (adv.) înşelind aparenţele, pe departe, j>e ocolite. [ipron. vo-a-. / |<î voala] VOALETA s.f., voal fin care se pune ca garnitură la pălăriile ftemeiieştli* slau se foloseşte pentru a acoperi faţa. [pron. vo-a-, / < fr. voiîette, după voal] VOALtJRA s. /. 1. ansamblul velelor unei nave. 2. (an).) curbura suprafeţei uned1 paraşute deschilse ; (p. ext.) jpSnaa p'araşuted. [pron. vo-a-. / < fr. voilure] VOBULAT0R s. n. (telec.) generator electronic, de frecvenţă variabilă, periodic şi continuu între două lihnise date. f< fr. wob-bulateur] VOCABULAR a. n. 1. toftaldtatea cuviinţelor unei’ limba ; lexiLc. .O ~ activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod curent de cineva ; ~ pasiv = totalitatea cuvintelor specifice u-nei limbi pe care vorbitorii nu le utilizează decit acdldental. 2. .totteiiteiîea cuvintelor întrebuinţate de un scriitor, de un individ sau folosite într-un text sau intr-un anumit domeniu de activitate. 3. dicţionar mic, restrîns ca număr de coivimte ; glosar. [< fr. vocabu-Imre, cf. lat. vocabulum — cuvînt] VOCABULA s.f. (liv.) 1. cuvîint, voribăl 2. urtibate, element de vocabular (2). D [* ţă, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument. • nitvelul de dn-tensliitate sonoră al semmlaileîor audio. Lpl. -me, rmuri. / < fr., it. volume, cf. lat. vo-lumen — rulou, darte] VOLUMETRIC* -A adj. referitor lila determinarea volumelor. O (chim.) analiză ~ă = analiză pentru determinarea volumului substanţelor care iau pante la o reacţie. [■< fc\ volume trique] VOLUMETRlE s.f. măsurare a volumelor. • capitol al chimiei analitice care se ocupă cu analizele volumetiiice. [gen. -iei. / <• fr. volumetrie) VOLUMETRU s. n. instrument pentru măsurarea volumului în transmisiunile prin electrocomunicaţii. '[:< fr. volumetre] VOLUMINOS, -OASA adj. care are volum mare, care ocupa mult loc în spaţiu ; cuprinzător. • (despre persoane) corpolent, gras. • (despre c&rţî) care are file multe ; gros. [cf. fir. volurrtineux, tft. volumfinoso] VOLUNTAR, -A adj. 1. făcut de bunăvoie, nesilit de nimeni : liber consimţit. 2. care caută să-şi impună mereu voinţa ; cu voinţă (fermă) ; încăpăţînat, îndărătnic. // s.m. militar care paitidiSpă la o campanie sau se înrolează în «aranJată diita propria dordlnţă, de bunăvoie, neobligat (înainte de a fi împlinit vîitsîta necesară). {exipriimia prim voit părerea asupra unei chestiuni. • tr. a alege pe cineva prin1 vot ; a-şi da votul. [K fr. voter] VOTANT, -A < fr. vulcaniser] ' *; VULCANIZARE s. f. acţimmea de a vulca-niza .şi rezultatul, ei. •'[■< vulcaniza] VULCANIZATOR, -OÂRE s. m. f. muncitor care lucrează la vulcanizarea cauciucului. vulcaitha + -tor] VULCANOCARST s.n. (geol.) aarst format în roci- eruptive prin dizolvarea feldspatului plăgi*©olaz de către aipe. [tif. rus. vulkcmo-karsi] VULCANOL0G, -A s. m. f. geolog specialist, în vulcanologie. [< fr. vulcanologue] VULGANOLOGIC, -A : adj. referitor la vulcanologie. [< fr. vulc*malogi)que] VULCANOLOGtE s./. ştiinţă cane se ocupă cu studiul fenomenalilor vulcanice. [gen. -iei. I < tfr. vulcanolc#fle] VULG s.n. (depr.) popor, plebe. [< lat. vulgus] VULGAR. -A adj. 1. cunoscut de toată lumea ; comun, obişnuit, curent. O logaritm ~ = logaritm a dărui bază este numărul 10 ; logaritm zecimal. 2. ordinar, grosolan, tricvM. ® (des.pre limbă) vorbit de popor; popular. O limba latină ~a =• limba latină populară. 3. lipsit de bază ştiinţifică ; neştiinţific. O materialism ~ = curent fiiozo(£ic apărut în Germania pe la jumătatea sec. XIX, care, în esenţă, reduce întreaga realitate la materie, considerind şi conştiinţa de natură materială.' II s.f. denumire a limbii italiene, folosită mai ales în epoca medievală şi medie. [< lat. vulgaris, cf. fr. vulgaire] VULGAR'ÎSM s. n. expresie vulgară; idee vulgară, [ofi. fr. vulgarvsme] VULGARITATE s./; caracterul a tot oeea oe este vulgar ; triiivialiltate, grosolănie. • (concf. ; la pl.) expresie, faptă vulgară, [of. fr. vulgan&te, lat. vulgaritas:] VULGARIZA vb. I. 1. tr. (rar) a răspîndi, a ditoa în marile miaise ^ddi1, cunoştinţe etc.)a popuHartiza. 2. tr. a ftaata o chestiune în mOd simlpliilst, a banaliza. 3/ refl. (despre persoane) a deveni garosolan, vulgar. p< fr. vulgariser] VULGARIZANT, -a adj. (liv.) vulgarizator. [cf. fr. vulgarisant] VULGARIZARE s.f. acţiunea dea (se) vul-gani'za şi inezulta'tul eli1 ; (peior.) popularizaire. [< vulgariza] VULGARIZATOR, -OARE ^ s.m.f. 1: (rar) 'popularizator al unor ideiil, al unei ştiinţe' etc. 2. persoiană care dă o ^interpretare stimpliietă noţiuniiHor pe care vrea să le • popularizeze. N adj. oare vulgaolzează ; vulgainizainit. tDof. £r. vulgarisaieiir] VULGATA (s. £ vemstiiuinea lalM. a Bibliei, adoptaită la concilliul din Trent şi fo'los&rtă şi azi în biEertiaa (romano-oatoiLijcă ; oafinte care conţine această versiune. [< lat. (versio) Vulgata, fr. Vulgate] • VULNERA vb. I. tr. (rar) a rării, a vătăma. Ilnie. şi în nadiibfonie. •0< fr. vumaVre] VUtA s. /. (athiit.) 1. lucnare de zidărie în formă de boltă, oonstnu&tă din pietre puse unele peste altele. • porţiune a unei bolţi âau a uniai arcade cuipninsă. intre începutul curbei şi un punct oarecare' de pe aceasta. • partea arcuită a unei porţi, a unei ferestre. 2. (geol.) creasta unui anticlinal ; boltă. Cn. pl. -tieni. -‘te,ne. 1 < frt. wagnerien. cf. Rilchard Waan&r, compozitor germani] WAGNERISM s.n. ooncepţjila muzicală şi sMul, structura op'erelor lui Wagner, [ctfL fr. wagnerisme] WAGON-LlT s. n. vagon de dormlLt. [< fr. wagon-Mt] WALHÂLLA s.f. (în mitologia germanică şi scandinavă) locaşul zeilor şi al eroilor. [< germ. Walhalla] WALKIE-TALKIE s. n. apamat radât — oabdlnet] WATERPOLO s. n. polo pe apă. [pron. ud-, 7 < engL, fr. watefr-polo] WATER-SKI s. ru. schi juauitiite. v. surf- i n g. [pron. uâ-tăr-schi. / < engl. water-ski] WATT s. m. und/baite de măsură a puterii electrotmiagn'e'tiiGe, egală coi .puterea unluiii joule pe secundă. ([pron. vat. pl. waţi. / < watt, cf. J. Watt, mecaniBdian si dlruventator emulez] WATTMETRU s.m. iinstrument de măsură a puterii eleatjroma!gnSetd>oe dintr-un . tiirauiit electric, [prom. vat-. / < ifr. wattmkţre, df. fr. watt — wiaitt. gr. metron — măsură] WATTORĂ s.f. unitate de măsură a energiei elecfcrtioe, egală cu puterea fumnStoată de un- watt intr-o oriă. [©roau. / df. dt. imtt-ora, fr. watstheure] WATTORM&TRU s.m oonJbor penîfcru măsurarea in wafţiî a enencliei electrice care tre- ce printr-un ciirouit. [ipron. vat-. < fir!, xânom] XENOPATlE s.f. deldr în caîre bolnavul e convins că ste acţionează asuipna- sa de la distanta prin sugestie, hkmoză etc. [gen. -Î'SL J < fr. xânopathie, cf gr. xenos — străin, pa-thos — boală] XfîRES s. ru vin de calitate superioară, originar din Spania, ^fr. xeris, sp. xeres, cf. Xeres, oraş în Spanial XERO- 1156 XERO- element prim de oom'punene savantă cu semmfilcaţdia „usiciat“, „arid", „uscăciune". [Ktfr. xâro-, dlt. xero-, of. gr. xeras] XEROCHEILlE s. /. (med.) uşoare a buzelor. [cf. gr. xeros — uiscait, cheklos — buză] XEROCOPIE s.f. copie făcută >a xenograf. [gen. -iei. / cf. it. xerocopia] XERODERMlE s.f. boală congenitală oa-racterizată prin uscarea şi descuamarea continuă a pielii, [gen1, -iei. / ’<1 fr. xetodermie, of. gi". xeras — uscat, derma — plitele] XEROFÂG, -A adj. caire se hrăneşte cu a-limente uscate. fl< fr. xârojihage, df. gr. xe-ro'S — uscat-, phagehi — a mintea] XEROFAGtE s.f. regim de alimentaţie ve-geftairiană care are la bază alimente uscate, seci. [gen. -iei. j < fr. xerophagie] XEROFlL, -A adj. (despre plante sau animale) care poate trăi în locuri lipsite de umiditate. [; xerorn. [gen. -tfeîfl. / <3 fr. xero-phtalmie, cf. gr. xeros — uscat, ophthalmos — ctahi] XEROGEL s. m. material obţinut priln uscarea getaiiior, [;< fr. xeragel] XERO GRAF s. n. apanait folosit In xerografii. t'fc. xeragraifo] XERO GRAFIC, -A adj. referitor la xerografie, folosit in xerografie, [cf. germ. x€ro-graphiscli] XEROGRAFIE s. f. (poUgr.) procedeu de •%>atr la came se foloseşte >o pulbere încărcata cu electricitate Statică. Rgen. -QeL / < gesnm. XerogmpHîe, fr. xeroyrajplhie, of. gr. xeras — uscat, rfMpihetn — a staniie] XER6M s.n. (med.) xeroftalmie. [pl. -oame. / < fr. xârome] XEROMCRF* -A adj. (despre unele plante) adaptat la secetă. p< genm. xefomorph] XEROMORFlSM s.n. totaMltâfcea partfijou/la-rităţilor legate de rezistenţa la secetă a xe-rofiţelor. fl< fr. x&romorphisme, cf. gr. xeros — uscat, morphe — formă] XEROSERIE s. /. (biol.) serdte de sdhimbări în dezvoltarea unei plante aflaite (pe un sol usoait; coaminitate vegetală stabilită în me-ddhi secetos1. [s — fru'dt] XDjOFAG, -A adj. (despre infecte) care sapă galerii în lemn, hrăinnndu-se ou acesta; a căreii lairtvă sapă galerii în lemn. f<3 fr. xy-lo n g. YÂCHŢMAN s.m. v. iahtm a n. YAK s. m. v. iac. YANKEU s.m. poreclă (aromii că) daitâ in-cepînd cu sec. XVIII locuitorilor (părţii de est a) Statelor Unite ale Americii de către englezi şi francezi. [< engl. yankee] YARD s. m. v. iar d. YARDANG s. n. (geol.) mteorelieif de coroziune format din oneste separate de jgheaburi intortooheate, caracter&stîi'c pentru pustiurile argiloase din Asia Centrală. [< fr., engl. yatdang] YAWL s.n. (mar.) annbancaţie cu vele a-semănă-toane kebdhului, avînd arborele de Ia pupă foarte mic ; iolă. [pron. iaul. pl. -luri. / < engh, fr. yawl] YEARLING s. m. (hipism) mînz avînd virsta de un an. [pron. -iă-ling. / < engl. yearling] YEN S: m. unitate monetară In Japonia, [pron. ien. ) < engl., fr. yen •< cuv. japonez] YEOMAN s. m. (ist.) 1. servitor la o curte regală sau seniorială. 2. subordonat sau ajutor, 3. oim liber diitnJtr-o comunitate ; (spec.) fermier liber, mib proprietar nurai în Anglia'. 4. membru al unuii' corp de gardă englez. 5. (mar.) ofiţier însardilruat ou îndateMle clericale. [pron. iâu-măn. / < engl., fr. yeoman] YLANG-YLANG s. n. (bot.) arbore cultivat în Indonezia şi în Madagascar, 6 parfumul care se extrage din frunzele aidestui! arbore. 0produs •= produs alimentar preparat din zahăr. 2. (fig.) alb, compact, cristalin ca zahăruL [cf. fr. eacChcfreux] ZAHAROZĂ s. /. substanţă cristalizată albă, dulce; caire se exrtrage mal ales din trestia de zaihăr şi dliin sfeclă ; sucroză ; zar-hăr. )D< fr- sdccharose) ZAHAROZURÎE s.f. (med.) prezenţa pato-logiică a zahărului în1 urină : glucozunie. D< fr*. sacehartisitifte]. ZAtR s.i771. uxili/tate monetară in Republica Zair. [pron. za-ir. / < fr. zalre] ZĂMBO si. m. dinkîivăd născut din părinţi indCitenii şi negri în Am'erica^ [< sp., fr. za\mbo] ZAPATBADO 55.71. dans solis'tdfc spanitofl, ale cărui accente (diitmi'oe se marchează .prin loviturii de căl-cîi ; melodia acestui danis». [pron. -te-a/ < fr. zapatâado, sp.. zapateado, cf. zapata — pantof] -ZAXJR element setund de compunere savantă, cu semnificaţia „reptilă**, [var. -saur. / < fr. isawre, cif. gr. sawros] ZBIR s.m. (fig.) membru al unei organizaţii represive oficiale ;. opresor, agent al opresiunii. [< fr. sbire, it. sbirro] ZDRAGON s.m. v. dragon2. ZEBRAT, -A adj. dungat, vărgat ca zebra, paf. Ifr. zebre] ZEBRĂ s. f. 1. tmamSifer sălbatic înrudit cu calul, avînd corpul acoperit cu păr gălbui şi vărgat cu dungi negre sau brune. 2. marcaj de traversare a străzii pentru pietoni, constînd din linii albe continue paralele cu axa acesteia. 0SA adj. plin de rîvnă, de zel ; zelator. [< zel f -osl Z ENANA 1160 ZENANA s. /. ţesătură cu urzeală de mătase şi bătătură de bumlbac, pe o parte lucioasă şi ,pe cealaltă plusai. zenana] ZENDĂ s\ /. limba vechilor perşi. în care slnt scrdlse textele saxane mazdeene (Avesta), aitrifouite lui ZoroaistruL '£< fr. zend] ZENÎT s.n. punictul oel mai înalt de pe bolta cerească', situat pe verticală deasupra locului de observaţie. '[Ipl1. -tur. f. pdanltă erbacee originară din MJexic, cu floru fnimoaîse şi cu un colorit variat ; (pop.) cîrciumărese. [< fr., it. zinnia, germ-. Zinntie, cf. J. G. Zînn% botanilst getr-man] ZINWALDÎT s.n. silicat natural de litiu, potasiu şi fier. [< fr. zinnwaldite, cf. Zin-nwald, localitate din Munţii Metalici — Sa-xonia] ZIRCON s. n. piatră preţioasă compusă din silicat natural de zirconiu. p< fr. zircon] ZIRCONlTĂ 5. f. varietate de zircon. [i< fr. zirconite) ZIRCONIU s. n. metal de culoare oenuşie, întîlnit rar în natură, intermediar între aluminiu şi siliciu. :[pron. -niu. / < fr. zir-caniuvi] ZlTUM s. n. bere fabricată de egipteni diim orz fermentat. [•< fr. zytkum, df. gr. zythos — bere] ZO- v. zoo-, ZOANTR0P s. m. (med.) suferind de zoan-tropie. |[pron. zo-an-. J < fr. zoantrope] ZOANTROP.ÎE s. f. (med.) delir în timpul căruia bolnavul se crede mB'taîmiortfozat în animal. [prtxn. zo-an-. gen. -tei. I ’< fr. zo-antlirapie, cf. gr. zoon — animai, am-thropas — om] -ZOAR element secund de compunere savantă cu semniiifitoaiţia „animal*1, „vietate". Ipron. -zoar. I < fr. -zoaire, it. -zoa■, cf. gr. zoon] ZOARH s. m. (ist.) conducător de elefanţi in formaţiile mililtane antice greceşti, [pron. zo-airh. / of. olt. zoaxrco i< gr. zoanrch-os] ZODIACAL, -A adj. referitor la* zofdîac, aii zodiacului, [pron. -di-a-. ■/ < fr. zodiacal] -ZOFIC element secund de compunere sar vantă cu semnificaţia „(relativ la) ştiinţă", „înţelepciune". [0./. (med.) afecţiune (tuberculoasă) a un)ei zone pulmonare. • imagine radliio-logică a une'i' asemenea zone. tlK'fr. zornite] ZONtJLA s. /. (mat.) zonă mică. [)<3 fr. zo-nule] ZOO- element prim de compunere sa/vaintă cu semnificaţia „(referitor la) an>imal", „anfr-malier". [fpron. zo-o-. var. zo-. / < fr., it. zoo-, cf. gr. zoon — fiinţă vie] ZOO s.f. (fam.) grădină zooGogicăi '[pron. zo-o. J cf. fft„ i*t. zoo] ZOOBIOLOGlE s.f. disciplină care se ocupă de biologia anilmală. [pron. zo-o-Uî-o-. gen. -iei. I < fr. zoobiologie] ZOOBLÂST s.n. (Mol.) celulă vegetală. f< fr. zoobki'Sie, cf. gr. zoon — animal, blas-ton — germen] ZOOCENOLOGÎE s.f. ramură a biologicii care studiază zoocenozele. [gen. -iei. / cf. fr. zooce-mlagfie] ZOOCENOzA s>.f. (biol.) grupare naturală a tuturor animalelor care trăiesc intr-un anumit mediu. f-croorganiisnue într-o masă vâscoasă. i[«fr. zooglee, of. gr. zoon — amliimal, glia — dei] ZOOGRAF, -A s.m.f. specialist în zoogra-fie (2). [< zoografie] ZOOGRAFlE s.f. 1. (ant.) pictura animalelor. 2. parte a zoologiei care: se ocupă cu descrierea diferitelor specili de aniimale. [gen. -iei. / '< fr. zoogra&Me. cf. gr. zoon — anli1-mial, graphein — a scrie] ZOOIATRlE s.f. (liv.) medkdnă veterinară. [pron. zo-o-m-. / cf. it. z&dîatria] ZOOIATRU s. an. (liv.) me’driJc veterinar, [pron. zo-o-ria-. / of. it zooiaitw] ZOOÎD, -A adj. (despre minerale) oare are forma uned figurfii de animal sau a unei părţi a aoestuia. [pron. zo-o-id. / < £r. zooîde] ZOOIGTfîNA s.f. igileiua anlimală. [ipron. zo-o-i-. 1/ et. incertă] . . ZOOLATRÎE s.f. religie baza-tă pe cultul animalelor, [gen. -iei. t < fr. zoolâtrie, cf. gr. zoon — animal, latreia — cult] ZOOLATRU, -A adjs.m.f. (oel) care se închină la animale, [pron. zo-o-. f < fr. zoo-lâtre] ZOOLlT s. m. parte fosilă sau petoridErată a unui animal. fir. zooîMhe, ctf. gr. zoon — animal, lithos — piatră] ZOOLÎTIC, -A adj. referitor la zooliti. Dpron. zo-o-. / cf. fr. zooUthîque] ZOOLOG, -A 5. 77i. f. specialist în zoologie, [cf. fr, zoologue, it. zoologo] ZOOLOGIC, -A adj. X. referitor la zoologie, de zoologie. O muzeu = muzeu unde sînt expuse animale reconstituite sau împăiate etc.; grădină ~ă — spaţiu Mber şi amenajat in care sînt ţinute în scop ştiinţiilfiic şi instructiv diverse animale. 2. care reprezintă cotrudi1-ţiile de vdaiţă propriii animalelor. Bi. / < fr. zoomanie, ct *gr. zooiti — andlmal, mania — nebunie] ZOOMfîTRIC, -A adj. referitor la zoome-trie. [cf. it. zoomeivhccr] ZOOMETRlE s. f. studiul dimensiunilor animale, [igen. -iei. / cf. it zoometin'a] ZOO'MfîTRU s. n inistmment folosit pentru măsurători la animale. ![ef. it. zoomeiro] ZOOMORF, -A adj. zoomorfic. [< fr. zoo-morphe, cf. gr. zoon ~ animal, rrwrphe — formă] ZOOMORFIC, -A adj. 1. referitor la zoo-morfie ; zoomorf. 2. (arte) care reprezintă in mod plastic animale. 0 ★ ★ ★ * ★ ★ ★ Nicolac Mihăilescu (coordonator) ★ ★ * Mircea Novac S. I. Ojegov EugCJi Paştea (coordonator) ★ ★ ★ D. M. Plppidi (sub conducerea) I. Popescu ş. a. Călin Popovici (coordonator general) Ale^e Potlog, Vasile Velican Dicţionar de terminologie poetică, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1973. Grand Larousse encyclopâdique, en 10 volumes + 1 supplement, Librairie Larousse, Paris, 1960—1964. Grand Larousse de la langue frangaise, en six volumes, Librairie Larousse, Paris, 1971—1975. Dicţionar latin-român, ed. a III-a, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973. Etymologicum Magnum Romaniae (Ediţie îngrijită de Grigore Brâncuş), voi. I—III, Editura Mi-nerva, Bucureşti, 1972—1976. Dicţionar şcolar, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976. Blakiston’s New Gould Medical Dictionary, New York, Toronto, London, 1956. Dicţionar tehnic silvic, Bucureşti, 1936. Dicţionar statistic-economic, ed. a Il-a, Direcţia centrală de statistică, Bucureşti, 1969. Dicţionar german-român, Editura ştiinţifică, 1958. Dicţionar politehnic, Editura tehnică, Bucureşti, 1957. Larousse du XX-e siecle, voi. I—V-I, Librairie Larousse, Paris, 1962. Larousse medical, Librairie Larousse, Paris, 1971. Dicţionarul limbii române, voi. I—III, Bucureşti, 1871—1076. Slovarl inostrannih slov, Moskva, 1954. Lexiconul tehnic român, voi. I—VII, Editura tehnică, Bucureşti, 1949—1955. Lexiconul tehnic român (Elaborare nouă) voi. I—XIX, Editura tehnică, Bucureşti, 1957—1965. Dicţiomr englez-român, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1974. Romanisches etymologisches Worterbuch, ed. a IlI-a, Heidelberg, 1935. Mic dicţionar diplomatic român, Editura politică, Bucureşti, 1967. Mic dicţionar enciclopedic, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972. Mic dicţionar filozofic, ed. a Il-a, Editura politică, Bucureşti, 1973. Lexicon — geologie, geografie, mine, petrol, voi. I—II, Editura tehnică. Bucureşti, 1975—1977. Nouveau Larousse universel. Dictionnaire encyclo-pedique, publie sous la direction de Paul Augă, voi. I—II, Librairie Larousse, Paris, 1948—1949. Fotografia de la A la Z, Editura tehnică, Bucureşti, 1973. Slovarl russkogo iazîka, pod red. akad. S. I. Ob-norski, ed. a IlI-a, Moskva, 1953. Dicţionar de zootehnie şi medicină veterinară, Editura agrosilvică, Bucureşti, 1969. Petit Larousse en couleurs. Dictionnaire encyclopedique pour tous, Librairie Larousse, Paris, 1975. Dicţionar de istorie veche a României, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976. Dicţionar de biologie vegetală, Societatea de ştiinţe biologice din Republica Socialistă România, Bucureşti, 1974. Dicţionar de astronomie şi astronautică, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977. Dicţionar practic de biologie agricolă, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1974. 1167 BIBLIOGRAFIE L. Quicherat, A. Daveluy Paul Robert Paul Robert Florenţa Sădeanu (redactor responsabil) Victor Săhleanu, Bogdan Stugren Al. Săndulescu (coordonator) George Sbârcea August Scriban Norbert Sillamy P. Simici (redactor responsabil) Lazăr Şăineanu H. TiUtin Ovidiu Trăsnea, Nicolae K&llos (coordonatori ştiinţifici) Vladimir Trebici Constantin Tudose Radu Ţiţeica (sub conducerea) Nlcola Zingarelli Dictionnaire latin-frangais (quarantecinquieme edition), Librairie Hachette, Paris, 1908. The Readers Digest Great Encyclopedic Dicţionar y Gthird edition) The Reader’s Digest Associa-tion, Inc., Pleasantville, New York, 1969. Dictionnaire alphabetique et analogique de la langue franqaise, Societe du Nouveau Littrâ, Paris, 1976. Micro-Robert-Dictionnaire du frangais primordial, Societe du Nouveau Littre, Paris, 1971. Dicţionar englcz-romănt Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1958. Mică enciclopedie de biologie şi medicină, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976. Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1976. Jazzul, o poveste cu negri şi mic dicţionar al jazzului, Editura muzicală, Bucureşti, 1974. Dicţionarul limbii româneşti, Iaşi, 1939. Dictionnaire de la psychologie, Librairie Larousse, Paris, 1973. Dicţionar medical, voi. I—II, Editura medicală, Bucureşti, 1969. Dicţionar universal al limbii române, ed a VHI-a, Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 1930. Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti, 1973. Dicţionar român-german (Rumănisch-deutsches Worterbuch), voi. I—III, Bucureşti, 1895—1925. Mică enciclopedie de politologie, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977. Mică enciclopedie de demografie, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975. Dicţionar sportiv poliglot, Editura Stadion, Bucureşti, 1973. Dicţionar de termeni tehnici, Editura tehnică, Bucureşti, 1972. Vocabulario delta lingua italiana, novissima edi-zione (VIIJ) aggdornata ed annotata, Bologna [1961]. B. LUCRĂRI, PUBLICAŢII DE LIMBĂ ETC. Vasile Breban (coordonator) Nic. P. Constantinescu Ion Covrig-Nonea ★ ★ * ★ ★ ★ Gbeorghc Goian Alexandru Graur Alexandru Graur Valeria Guţu Romalo Limba română corectă (Probleme de ortografie, gramatică, lexic), Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973. Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. I—II, Bucureşti, 1939—1942. Noţiuni de compoziţie şi stil, Editura didactică şi pedagogică, 1970. Cum vorbim, revistă pentru studiul şi explicarea limbii, Bucureşti, 1949—1952. Formarea cuvintelor în limba română, voi. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970. Baza logică , a predării şi a însuşirii terminologiei ştiinţifice, Editura de stat didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1961. „Capcanele” limbii române, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976. Etimologii româneşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1963. Corectitudine şi greşeală (Limba română de azi), Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972. CORRIdENDA Pag. Col. Rîndul In loc de Se va citi 16 1 7 de jos persoane 44 o 1 de sus ALCOOL s. ni. compus obţinut prin în- 56 1 35 de sus (Ul sf.) 75 1 7 de jos perialismului, potrivirile ideilor imperialiste. 143 2 16 de Jos biogenoză 211 2 18 de Jos s. /. pl. 320 o 16 de Jos corn 2 17 de Jos capul 395 2 30 de jos şi oenolog. 531 2 26 de Jos gr. hypalage 609 I 19 de sus KAK 643 2 3 de jos cesivă a mamelelor. 654 2 8 de Jos 42.195 2 5 de Jos Africa, 2 3 de Jos medic] 688 2 27 de Jos s. n. 731 1 37 şl 38 de jos s. n. nietzscheanism. [pron. -ni-ce-. / et. incertă] 865 2 38 de sus PREVIZIONAL, -A adj. referitor la pre- 879 2 16 de sus PROTAMINA s.f. proteină bazică care 894 2 11 de jos FACLA 1093 2 18 de sus nod~ fenomene ALCHIMIE s. /. ştiinţa ocultă apărutfi în (la sg.) îndreptată împotriva politicii imperialiste. biogeneză 5. n. pl. con corpul [scris şi oenolog. gr. hypaUagc KAKI tăţl ale corpului. 42,195 Atica, mezlc] s. f. s. 7i. v. nletzficheanism. PREVIZIBIL, -A adj. care se poate pre-PROTAKOP, -A cdj. (despre ochi) care RACLA pod~ Dicţionar de neologisme BIBLIOGRAFIE Theodor Hristca Iorgu Iordan Iorgu Iordan ★ * ★ ★ ★ ★ N. Mihăescu Lucia Popovici ş. a. Dimitrie Radu ★ ★ ★ Vladimir Streinu ★ ★ V * ★ . ★ ★ ★ ★ ★ ★ ★ ★ N. A. Ursu 1168 Probleme de etimologie, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968. Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”, ed. a Il-a, Editura Socec, Bucureşti, 1947. Limba română contemporană, ed. a Il-a, Editura Ministerului învăţămîntului, Bucureşti, 1956. Limba română, Institutul de lingvistică, Bucureşti, 1952 şi urm. Lumea animalelor (după Brehm), Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1964. Limba noastră (Probleme de lexic şi construcţii gramaticale), Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1963. Atlas botanic, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, [f. a.]. Păsările lumii, Editura Albatros, Bucureşti, 1977. Revue Roumaine de Linguistique, Bucureşti, 1956 şi urm. Versificaţia modernă, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966. Studii şi cercetări lingvistice, Institutul de lingvistică, Bucureşti, 1950 şi urm. Cercetări de lingvistică, Academia R.S.R., Filiala Oluj, Institutul de lingvistică, 1956 şi urm. Studii şi cercetări ştiinţifice, Filologie, Academia R.S.R., Filiala Iaşi, 1950 şi urm. Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, voi. I—V, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, • 1959—1969. Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1962. Tehnoredactor : ELENA POPESCU Bun de tipar: 14.JV.197S. Tiraj: 72 000. Format : 16170X100. Coli de tipar : 73. C.Z. pentru biblioteci mari \ 459—316.1 = 59. C.Z. pentru biblioteci mici j 459—316.1 = 59. Întreprinderea poligrafică Informaţia, KSH str. Brezoianu nr. 23—25, Bucureşti REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA