t-L'wiKiiN MÂRCU — CONSTANT MANECA DICŢIONAR de NEOLOGISME ed. a ll-a revăzută şi adăugită EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Bucureşfi, 1966 Controlul ştiin}i(ic efectuat de MIHAIL CERNEA Supracoperta de ION PETRESCU PREFAŢĂ LA EDIŢIA I Termenul neologism, după cum se ştie, are cel puţin două înţelesuri diferite: intr-un sens mai larg, se numesc neologisme toate cuvintele noi, indiferent dacă sînt formate din materialul limbii în care apar, sau au fost împrumutate dintr-altâ limbă. în acest sens, numim neologism şi cuvîntul iarovizay împrumutat recent din ruseşte, şi cuvîntul socotitor, format de curînd din elemente ale limbii noastre. într-un sens mai strimt, se numesc neologisme numai cuvintele împrumutate dintr-o limbă străină la o dată nu prea depărtată. Această din urmă definiţie a fost adoptată de autorii lucrării de faţă, pe drept cuvînt, căci dacă se simte nevoia de a adunaşi de a explica cuvintele împrumuta te ^ din limbi străine, cele formate din elementele limbii noastre numai rareori prezintă greutăţi pentru vorbitori. Pot afirma liniştit aceasta, chiar dacă nu m-aş bizui decît pe faptul că ascultătorii posturilor de radio cer explicaţii asupra pronunţării şi mai ales a înţelesului a zeci şi zeci de cuvinte de împrumut şi numai in cazuri excepţionale pun în discuţie cuvintele formate în româneşte. Prin urmare dicţionarul cuprinde numai cuvintele împrumutate recent. Dar ce înseamnă recent? Este ştiut că toate limbile împrumută în permanenţă cuvinte străine. Astfel, dacă ne referim la limba noastră numai din momentul cînd a încetat de a mai putea fi socotită latină şi trebuie numită română, s-au împrumutat cuvinte din toate limbile slave vecine (bulgară, sîrbâ, ucraineană, polonă, rusă), din limbile maghiară, greacă, turcă, germană, italiană, franceză„ engleză şi aşa mai departe. Le vom socoti pe toate acestea neologisme? Desigur nu, şi aceasta din cauză că împrumuturile vechi nu mai sînt simţite ca atare, nu numai pentru că au fost încorporate în limba noastră, au fost adaptatele flexiunea românească, şi-au format derivate etc., ci mai ales pentru că adesea &u suferit si modificări fonetice care le-au dat o nouă înfăţişare, românească« Astfel cuvîntul german Mundst ii ck numai cu greu mai este recunoscui de un german care~l aude sub forma românească muştiuc. Ne vom opri deci numai la cuvintele mai noi. De la ce dată însă? S-a luat obiceiul, si nu fără dreptate, să se considere neologisme cuvintele internaţionale care au pătruns la noi începînd de pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. în Marea lor majoritate e vorba de cuvinte de origine greacă şi latină, împrumutate eiteodată direct din aceste limbi, dar de cele mai multe ori preluate din diverse limbi moderne (în ordine aproximativ cronologică, din greacă nouă, din rusă* italiană, franceză, engleză) şi chiar de multe ori fabricate, din elementele vechi# / • 6 intr-o limbă modernă (de exemplu automobil e format in secolul al XX-lea dintr-un prim element vechi grecesc şi un al doilea element latinesc). De aici unii au ajuns la ideea că neologisme sint cuvintele provenite din limbile clasice sau apusene. Această idee este falsă: pedestru este împrumutat, direct sau indirect, din latinul pedester, dar nu mai poate fi socotit neologism, deoarece îl avem de cel puţin trei sute de ani şi in unele regiuni a ajuns să fie întrebuinţat cu înţelesuri mult deosebite de cel primitiv. In schimb un cuvînt ca g a o l e a n nu vine din apus, ci din China, şi totuşi trebuie socotit neologism, deoarece este cu totul recent la noi. De ce însă trebuie să stabilim ca punct de pornire sf ir silul secolului al XVIII-lea? Pentru că este un moment de prefacere a societăţii şi mai ales a limbii noastre. Este momentul cind burghezia începe să se dezvolte şi să se organizeze în vederea cuceririi puterii, mai întii a puterii economice, apoi şi a celei politice. Acest lucru se oglindeşte în limbă şi în primul rînd în vocabular. încep să apară termeni internaţionali din domeniul economiei, al politicii, al ştiinţelor, al artelor şi ei devin din ce în ce mai numeroşi, astfel încît într-un interval relativ scurt vocabularul nostru îşi schimbă literalmente aspectul. ^ Este oare necesar să se împrumute cuvinte din limbi străine? Desigur că oricine introduce un asemenea cuvînt o face cu un motiv, numai că motivele nu sînt totdeauna la fel de serioase. Unii ţin cu orice preţ să folosească un limbaj cu care semenii lor nu sînt obişnuiţi. De exemplu in loc de pasăre zic volatilă, in loc de smalţ zic c u v e r t ă, în cel mai bun caz, email. Unele publicaţii sînt astfel ca şi interzise unei mari părţi a publicului, din cauza vocabularului lor ermetic. Apoi neologismele mai au încă cel puţin un mare cusur: în locul derivatelor de la cuvinte româneşti, care ar consolida în primul rînd elementele din fondul principal lexical şi ar da stabilitate limbii în general, se introduc derivate gata făcute în limbi străine, care nu se leagă de o familie de cuvinte existentă mai înainte şi sporesc astfel masa vocabularului, partea cea mai nestatornică a limbii. De exemplu, dacă zicem o r ă ş e a n, acest cuvînt este bine încetăţenit în limbă datorită legăturii lui cu oraş şi cu sufixul -e a n, pe care le ajută, la rîndul său, să-şi întărească poziţia in limbă. Dacă însă, aşa cum fac unii fără motive serioase, zicem in loc de orăşean citadin, acest din urmă cuvînt rămîne răzleţ în limbă, nu este ajutat dar nu ajută n ici el vreun alt cuvînt şi constituie un balast pentru memorie. în cea de-a doua jumătate a secolului al XTX-lea, paralel cu mişcarea „latinistău, care încerca să excludă din limbă cuvintele vechi, dar de origine nelatină, şi să introducă în loc neologisme din latineşte, s-a dezvoltat mişcarea contrarie, a „puriştilor^, care încercau să excludă orice cuvînt nou, folosind în loc fie arhaisme, fie perifraze greoaie, ca celebrele d e-g î t-l e g â u pentru cravată şi d e-p ă r e t e-f r ecătoriu pentru c h i b r i t. Sub un aspect atenuat, această din urmă mişcare a continuat şi după eliminarea latiniştilor şi a făcut ravagii pină la eliberarea ţării noastre. Neadmiţind nici o deosebire între neologismele inutile şi cele fără care limba nu poate progresa, unii publicişti, fără nici o pregătire de specialitate, tunau şi fulgerau, în ziare, în reviste şi , broşuri, contra oricărei inovaţii in limbă. A rămas de pomină o îndelungată campanie în ziare contra cuvîntului incendiu, pe care ni se cerea să-l înlocuim cu foc mare, fără a se ţine seama că nu orice foc mare este un incendiu şi că nu toate incendiile sint mari. Se înţelege că nici ziarele care duceau campania nu se puteau totdeauna conforma ideilor pe care le proclamau cuatîta gălăgie. Şi astfel citeam titlul: Foc mare in Lipscani, urmat de textul: aseară la orele nouă, la magazinul cutare din s t r. Lipscani s-a declarat un violent i n-c e n d i u. Intr-adevăr, dacă multe neologisme ar putea foarte bine să fie evitate, pentru că nu răspund unei nevoi a întregii colectivităţi lingvistice, sînt altele absolut indispensabile. In această privinţă trebuie să ne referim în primul rînd la cuvintele tehnice. în fiecare zi apar noi instrumente sau îmbunătăţiri ale unora vechi. Cum să le numim ? Cel mai potrivit este să le primim împreună cu numele lor de acolo de unde au fost create, ţinînd seama in primul rînd de faptul că cele mai multe limbi adoptă aceiaşi termeni, formaţi în general pe bază grcco-latină, din elemente pe care de multe ori, sub formă nouă sau veche, le avem dinainte în limba noastră. Să luăm un cuvînt ca funicular, derivat de la latinescul f u n i s, care a fost moştenit la noi sub forma funie. Am putea, bine înţeles, să-i zicem f u n ier, sau frînghier, dar n-ar fi bine, ~pentru că cel de-al doilea are alt înţeles („cel care face frînghii“), iar cel dinţii ar putea uşor fi înţeles în acelaşi fel; pe de altă parte, f u n i c u l a r u l nu funcţionează nici cu funii nici cu frînghii şi deci numele fabricate de mine ar provoca confuzii, şi în sfirşit, nu este rău să avem acelaşi cuvînt pe care îl om multe alte limbi europene. Vom zice astfel avion şi nu p ă s ă r a r sau zburător, t r e n şi nu trăgător, solidaritate si nu tărie şi aşa mai departe. Prin cuvinte tehnice nu înţeleg însă numai pe cele care se referă la maşini, ci tehnic este tot ce se referă la o anumită specialitate, fie ea construcţie de aparate, agricultură, medicină sau psihologie, istorie ori lingvistică. Specialiştii au in permanenţă nevoie de termeni noi, pentru a denumi noile lor cuceriri, concrete sau abstracte. Astfel pentru arheolog este termen tehnic t u m u lu s, după cum pentru lingvist este termen tehnic metateză — „inter ver tir ea a două su-neteu. T umu lus nu este tot una cu m o v i l ă, pentru că nu e orice movilă, ci numai una construită de mina, omului cu un anumit scop. Juristul care zice interogator şi nu întrebare ţine să marcheze că este vorba de un anumit fel de întrebare necesară justiţiei şi nu de o întrebare oarecare. Constatăm astfel că este nevoie adesea de termeni noi pentru a prelua o parte din înţelesul difuz al unor termeni vechi. Ascultarea poate fi şi fără vioie; pentru a se marca faptul că este intenţionată şi organizată, se introduce alăbiiri neologismul a u d ie r e. Totuşi cele mai numeroase neologisme, care se pot număra cu miile şi poate chiar cu zecile de mii, nu sînt acestea, ci numele de aparate, de părţi de maşini şi mai oJes de produse industriale. Fiecare fabrică îşi modifică în permanenţă 8 producţia, trece la sorturi noi sau le perfecţionează pecete vechi şi de fiecare dată apar noi nume, necesare tocmai pentru a marca faptul că e vorba de ceva nou. Cum se face că sub această avalanşă de neologisme nu se sufocă elementele vechi ale limbii? Motivul este că în imensa lor majoritate neologismele pleacă aşa cum au venit şi chiar după scurtă vreme. Introducerea unui nume nou pentru un prc-dus perfecţionat înseamnă eliminarea numelui mai vechi al aceluiaşi produs. De cele mai multe ori cuvintele de acest fel nici mu ajungsă fie introduse în dicţionare care, în mod fatal, sînt într-un decalaj mai mare sau mai mic faţă de viaţă. Cuvinte ca v i m „praf de curăţat", flit „otravă pentru muşte", s i d o l „ulei pentru frecat metalele11, urodonal „medicament pentru rinichi"> f e n a c o d, veropirin, nume de antinevralgice, motor „tren electric", cracauăr, debreţin (varietăţi de cîrnaţi), c e a r l e s-t o n „un anumit dans" şi „o anumită croială de pantaloni", tiribombă „idee năstruşnică" (după numele unui cîntec italian), malaga mbist „persoană cu îmbrăcăminte şi coafură excentrică" şi sute sau chiar mii de alte asemenea cuvinte n-au izbutit să pătrundă în dicţionarele curente, deşi unele au fost mult întrebuinţate în ultimele decenii, iar altele se mai întrebuinţează şi ^ azi. Partea stabilă a vocabularului se modifică anevoie. Şi acum, întrebarea capitală: de ce este necesar un nou dicţionar, consacrat special neologismelor? Nu sînt suficiente dicţionarele normative publicate de Institutul de lingvistică din Bucureşti al Academiei şi Lexiconul tehnic? Desigur, nu. Atît dicţionarele Academiei, cît şi Lexiconul tehnic au în primul plan altă preocupare decît aceea de a explica neologismele. Ele nici nu cuprind multe dintre cuvintele inserate în lucrarea de faţă, iar Lexiconul tehnic, care în ce priveşte termenii tehnici este mai dezvoltat decît dicţionarele Academiei, tratează problemele mai mult din punctul de vedere al tehnicii decît din al limbii. Un loc important în prezentul dicţionar este ocupat de etimologie. Lucru justificat, nu numai pentru că marele public vrea să ştie de unde vin cuvintele străine, mai curînd decît cele indigene (care-i sînt în general mai la îndemînă) y ci şi pentru că adesea, dacă nu cunoaştem originea neologismelor, sîntem expuşi să le folosim greşit, căci extragem dintr-o frază luată global un înţeles care eventual se potriveşte în acea frază, dar nu se potriveşte de loc în alte fraze. Cuvîntul dilemă înseamnă „situaţie cu două ieşiri, ambele defavorabile". De exemplu este în dilemă cineva căruia i se pune alternativa: punga sau viaţa! De aici unii înţeleg că dilemă înseamnă „situaţie proastă", „încurcătură Astfel citim în telegramele publicate în ziare că omenirea este în dilemă, p entru că sau va izbuti, cu sforţări mari, să consolideze pacea, sau vor muri sute de milioane de oameni. Aceasta însă nu este o dilemă, deoarece numai ultima din cele două ieşiri este defavorabilă. Mergînd mai departe pe linia greşită, cineva spunea deunăzi că se află l n t r - o mare dilemă de ban i. Cunoaşterea etimologiei ne ajută adesea să ne ferim de greşeli. Am auzit pe cineva spunînd că are r i n i t ă la nas. Dacă ar fi ştiut că termenul finită e format (cu sufixul - i t â, care denumeşte bolile cu inflamaţii) de la grecescul r h i s, genitiv r h i n o s „raas“, şi-ar fi dat seama că r i n i t a nu poate fi în altă parte decît la nas şi deci era suficient să spună că a r e r i-n i t â. Cine ştie câ a reclama e format din prefixul r e- şi verbul latinesc clamare „a striga“ nu va spune greşit lăcrămaţi e. De obicei etimologia se mulţumeşte cu arătarea formei dintr-altă limbă (eventual din aceeaşi limbă), care a stat la baza cuvîntului discutat. în materie de neologisme, acest lucru nu este totdeauna suficient. Dacă am spune pur şi simplu că r i n i t ă vine din francezul r h i n i t e, cuvîntul n-ar fi explicat, pentru că nici în franţuzeşte formaţia lui nu e clară. Deci trebuie să mergem mai departe şi să arătăm originea ultimă, adică grecească. Pe lîngă aceasta, neologismele sînt adesea cuvinte internaţionale, şi forma lor, în diversele limbi, este destul de asemănător re. De exemplu r i n i t ă se zice r h i n i t e în franţuzeşte, rhini.tis în nemţeşte, r ini t e în italieneşte. De unde a venit la noi? Uneori răspunsul e uşor de dat, de exemplu adjectiv vine sigur din franţuzeşte, pentru că nici o altă limbă nu-l pronunţă cu j. Dar s u~ b i e c t poate veni tot atît de bine din nemţeşte, din ruseşte, direct din latineşte, eventual dintr-alte limbi, însă în nici un caz din franţuzeşte, unde se zice s u j e tt Citeodată ne ajută înţelesul, alteori condiţiile istorice, de exemplu ştim că administraţie vine din ruseşte, şi nu dintr-altă limbă, pentru că a fost introdus la noi în timpul Regulamentului Organic. Rămîn foarte multe cazuri unde nu avem nici un mijloc de a alege. Acolo nu ăvem altceva de făcut decît să cităm diversele limbi de unde ar putea veni cuvîntul nostru. Aşa a lucrat dicţio~ narul de faţă şi bine a făcut. E de aşteptat ca publicul românesc să-i facă o bună primire„ Acad. Al. GRAUR PREFAŢĂ Ediţia a doua a Dicţionarului de neologisme repre* zintâ o lucrare mult mai cuprinzătoare decît prima. Am revăzut întregul material, am ţinut seama de observaţiile făcute şi, în măsura posibilului, am căutat să răspundem cerinţelor exprimate de recenzenţi şi de cititori. în primul rînd am îmbogăţit lista de cuvinte, mai cu seamă cu termeni apăruţi în ultima vreme. Cele mai multe dificultăţi le-am întîlnit în munca de completare a dicţionarului, în special la selectarea cuvintelor culese din bogata bibliografie consultată, care oferea un vast material aparţinînd mai ales vocabularului ştiinţific şi tehnic . Criteriul după care ne-am călăuzit în această alegere a fost acela al apariţiei termenilor în cel puţin două stiluri ale limbii: numai în momentul în care am găsit un cuvînt în stilul ştiinţific şi în cel beletristic de exemplu l-am inclus în Dicţiona r. Aşa se explică de ce nu apar unii termeni care, în terminologia unui anumit domeniu, sînt de egală importanţă. Criteriul nostru, arbitrar, a fost totuşi singurul convenabil pentru alcătuirea unui dicţionar lingvistic care caută să explice neologismele apărute în epoca modernă şi contemporană. Alte îmbunătăţiri faţă de ediţia întîi sînt înmulţirea indicaţiilor stilistice, ortoepice şi normativ gramaticale. Am dat pluralele duble care se bucură de egală circulaţie (scriind în primul rînd pe cele care sînt recomandate de ortogra -fia si ortoepia Academiei), şi toate formele gramaticale care constituie excepţii de la normele limbii literare (prezentul indicativ şi alte timpuri la anumite verbe, plurale neobişnuite etc.). Am trecut variantele cele mai răspîndite într-o paranteză finală şi, în cazurile în care sînt mult deosebite de forma de bază, şi la locul cuvenit în ordinea alfabetică a Dicţionarului. Pentru economie de spaţiu la cuvintele savante formate din elemente greco-latine nu am dat indicaţii referitoare la compunerea lor decît la primul termen al seriei. Din acelaşi motiv am renunţat la unele cuvinte din aceeaşi familie cît şi la abstractele verbale care nu se deosebesc semantic de verbul de bază. în general acestea sînt deosebirile dintre ediţia întîi şi cea de faţă. Pentru a completa indicaţiile de folosire a dicţionarului dăm mai jos pe cele cuprinse în prefaţa primei ediţii: Fiecare cuvînt este definit într-un articol separat. Accentul cuvintelor (afară de cel al monosilabelor) este notat pretutindeni, iar la acele cuvinte care prezintă greutăţi în pronunţare se indică în paranteza finală şi pronunţarea. La fiecare cuvînt se dau indicaţiile gramaticale corespunzătoare: s., adj., v b. etc., la nume arătîndu-se genul, iar la verbe conjugarea şi diateza pe sensuri: t r e f l. etc. La multe cuvinte sau sensuri am dat în paranteze introductive şi domeniul de circulaţie (acolo unde din definiţie nu se putea vedea acest lucru) sau, pe cit posibil, epoca de care este legat. Cuvintele care au dispărut din uzul curent şi nu denumesc decît noţiuni aparţinînd unor epoci trecute, ca: patrician, pretor, suzeran etc. poartă explicaţia respectivă. Explicaţiile de natură stilistică, gramaticală etc. (ca f i g., loc. a d v., p e i o r.), le-am dat în paranteze explicative, puse înaintea definiţiei. în ce priveşte sinonimele am explicat pe cel care este mai răspîndit, la celelalte făcîndu-se numai referiri la sinonimul definit. Am tratat sub acelaşi cuvînt-titlu substantivul şi adjectivul care au aceleaşi forme de ex.: aboliţionist, dadaist, futurist etc. Am căutat ca definiţiile pe care le-am dat să fie cît mai accesibile unei mari mase de cititori, formulate concis şi clar. La definirea numelor de animale şi de plante am indicat şi familia, cînd aceasta ajută la înţelegerea sensului cuvîntului şi pentru a permite cititorului să găsească mai uşor datele corespunzătoare intr-un îndreptar de specialitate. în general la definirea termenilor am ţinut seamă de dicţionarele academice apărute la noi pînă acum şi de alte dicţionare explicative ale limbilor din care au fost împrumutate neologismele româneşti. Printre acestea un loc de frunte îl ocupă: P e i i t Larousse, 1965, Fremdwdrterbuch, Leipzig, 1964 şi Vocabolario d e l la l i n g u a italiana de Nicola Zingarelli (Bologna, 1961). Expresiile frazeologice au fost tratate la cuvîntul bază, cînd acesta este uşor de relevat, sau la cuvîntul care reprezintă cel mai bine sensul expresiei. Expresiile la care nu a fost posibil să se determine elementul cel mai important din punct de vedere al sensului, au fost aranjate fie pe baza cuvîntului predominant din punct de vedere gramatical, fie pe baza primului cuvînt din expresie. Cuvintele au fost înregistrate în general la o singură formă şi anume la aceea indicată în Dicţionarul limbii române moderne, cel mai nou îndreptar în această privinţă. Variantele cele mai cunoscute şi cu circulaţie in limba literară le-am înregistrat în paranteza finală. Pentru gruparea şi numerotarea sensurilor cuvintelor am folosit următoarele semne grafice: — cifre romane (cu caractere aldine) pentru grupările principale de sensuri ale cuvîntului; — cifre arabe (cu caractere aldine) pentru sensurile principale ale cuvîntului; — litere mici (cu caractere aldine) pentru mai multe sensuri ale aceleiaşi expresii; — cerc gol pentru separarea expresiilor frazeologice şi funcţiunilor gramaticale (adverbial, adjectival etc.) care ţin de aceeaşi definiţie; — cerc plin pentru separarea unei nuanţe de sens cu definiţie proprie din cuprinsul aceluiaşi sens (introdus cu cifre arabe); — două bare paralele dispuse vertical pentru a separa adjectivul de substantiv sau de adverb etc,s cind acestea sînt tratate sub acelaşi cuvînt-titlu. Pentru a păstra o proporţie firească a dicţionarului, nu am dat decît formele gramaticale ale cuvintelor care se abat de la normele generale ale limbii. Am dat în schimb etimologiile. Etimologia fiecărui cuvînt este dată într-o paranteză la sfîrşitul articolului, de obicei după semnul <. în toate cazurile în care am crezut că avem a face cu o etimologie multiplăl, am făcut şi conferirile necesare, pe lingă etimonul propus, iar acolo unde nu am putut găsi o explicaţie satisfăcătoare, am făcut numai conferiri sau am indicat modelul străin după care s-a format cuvîntul în româneşte. La termenii savanţi cu caracter internaţional, am indicat limba prin care am socotit că aceştia au pătruns în româneşte şi elementele de compunere savantă din care a fost format cuvîntul. La cuvintele unde nu am indicat de loc etimologia, nu am putut găsi o explicaţie mulţumitoare. Pentru a uşura marilor mase înţelegerea etimoanelor am transcris în caractere latine cuvintele din limbile care folosesc alte alfabete. Pentru limba greacă am adoptat transcrierea folosita de Institutul de lingvistică al Academiei, pentru limba rusă, transcrierea recomandată de M i c u l dicţionar ortografic al Academiei, iar pentru toate celelalte limbi (arabă, persană, turcă etc.) transcrierea găsită în dicţionarele limbilor care ne-au transmis cuvîntul. Ţinem să mulţumim încă o dată tuturor acelora care prin sfatul sau prin observaţiile lor au sprijinit lucrarea şi au contribuit astfel la îmbunătăţirea ei: tovarăşilor academicieni Alexandru Graur şi Iorgu Iordan, tovarăşilor profesori D. Macrea şi I. Coteanu, membri corespondenţi ai Academiei, tovarăşilor V. Breban de la Institutul de lingvistică din Cluj şi M. Seche de la Institutul de lingvistică din Bucureşti. Un gînd pios îndreptăm către regretaţii academicieni, dispăruţi în ultima vreme, Tudor Vianu şi George Călinescu, susţinători ai lucrării. De asemenea mulţumim Editurii ştiinţifice care a luat hotărirea de a publica şi această nouă ediţie a Dicţionarului de neologisme şi tovarăşei Cecilia Burghelea, redactor de carte, care a depus o muncă deosebită pentru apariţia în condiţii cît mai bune a acestuia. în încheiere ţinem să arătăm că, cu toate eforturile de mai mulţi ani, sîntem conştienţi că lucrarea are încă lipsuri. Reprezentînd explicarea părţii celei mai mobile a vocabularului limbii, ea rămîne mereu perfectibilă, deschisă oricărei tentative de îmbunătăţire. AUTORII 1 Al. Graur, Etimologie multiplă, în „Studii şi cercetări lingvistice", I, 1950, fascicula I, p. 22 sq. 13 LISTA DE ABREVIERI ac. = acuzativ ace. = accentuat adj. = adjectiv, adjectival adm. = administraţie, adminis¬ trat iv adv. --- adverb, adverbial ctfr. = limbi africane agr. = agricultură, agronomie americ. = limbi americane anat. = anatomie ant. --- antic, antichitate ar. = arabă arh. = arhaic arheol. = arheologie arh.it. = arhitectură astr. = astronomie av. = aviaţie bg. = bulgară biol. = biologie bis. = termen bisericesc bot. = botanică braz. = braziliană celt. = celtică cf. = confer chim. = chimie chin. = chineză col. = colectiv corn. = comerţ concr. = concret conj • = conjunctiv constr. = construcţii cont. = contabilitate cors. = corsicană depr. = depreciativ ebr. = ebraică ec. = economie echit. = echitaţie electr. = electricitate engl. = engleză f = feminin fam. = familiar farm. = farmacie ferov. = feroviar fiQ- = figurat fii. = filozofie filat. = filatelie filol. = filologie fin. = finanţe fiz. = fizică fiziol. = fiziologie flam. = flamandă fon. = fonetică fot. = fotografie fr. = franceză frank. = franconă gasc. = gasconă gen. = genitiv geogr. = geografie geol. = geologie geom. = geometrie ger. = gerunziu germ. = germană gr. = greacă gr. biz. = greacă bizantină gr. med. = greacă medie gram. = gramatică hind. = hindusă hidr. = hidrografie imperf. = imperfect impers. = impersonal impr. = impropriu ind. = indicativ interj. = interjecţie intr. = intranzitiv invar. = invariabil irland. = irlandeză ist. = istorie it. = italiană înv. = învechit jap. = japoneză jur. == juridic lat. = latină lat. bis. = latină bisericească lat. med. = latină medievală lat. pop. = latină populară lat. sc. = latină scolastică lat. t. = latină tîrzie 14 lingv. --- lingvistică Ut. = literatură liv. = livresc loc. = locuţiune loc. adj. = locuţiune adjectivală loc. adv. = locuţiune adverbială log. = logică m. = masculin mag. = maghiară mar. = marină . mat. = matematică mec. = mecanică med. = medicină met. = meteorologie metal. * = metalurgie metr. = metrică mii. = termen militar min. = mineralogie mit. = mitologie muz.. = muzică n. = neutru ngr. = neogreacă norv. = norvegiană num. = numeral ol. = olandeză op. = în opoziţie cu ord. = ordinal pal. = paleontologie peior. = peiorativ per. = persană perf. s. = perfectul simplu pers. = persoană peruv. = peruviană petr. = petrografie p. ext. = prin extensiune p.i. = prezent indicativ pict. - = pictură pl. = plural poet. = poetic pol. = poloneză poligr. = poligrafie polinez. = polineziană pop. = popular prep. — prepoziţie p. restr. — prin restricţie pr. ~ prezent port. = portugheză pron. = pronunţat prov. — provensală . psih. = psihologie refl. — reflexiv ret. = retorică rus. — rusă s. = substantiv sanscr. — sanscrită scand. — limbile scandinave veclii sem. — semitic sg. — singular silv. — silvicultură sir. — siriană sp. — spaniolă spec. — în special sud-americ. = limbile sud-americane sued. — suedeză tc. = turcă tehn. = tehnică text. = industria textilă tib. — tibetană topogr. = topografie tr. = tranzitiv Transilv. = Transilvania ucr. = ucraineană unipers. — unipersonal v. = vezi var. — variantă, variante vb. — verb vet. = medicină veterinară v. fr. = vechea franceză v. germ. = vechi germanic vin. — vinificaţie vsl. = vechi slav zool. = zoologie zoot. = zootehnie