abâc s.n. dispozitiv de calculat cu ajutorul unor bile mobile. (< fr. aba-que, cf. it. abbaco, lat. abacus) abâcă s.f. 1. tabelă grafică, reprezentînd o relaţie, care serveşte la anumite calcule. 2. (arhit.) partea superioară a capitelului unei coloane, care susţine arhitrava. ( < fr. abaque, cf. lat. abacus) abajur s.n. acoperitoare de metal, de hîrtie etc. care se pune Ia o lampă pentru a reflecta lumina într-o anumită direcţie. (< fr. abat-jour) aband6n s.n. (rar) părăsire, renunţare definitivă, fără intenţia de a reveni. (< fr. abandon) abandonă vb. I. tr. a părăsi, a renunţa definitiv la ceva. • a neglija, a lăsa în voia, în puterea...# intr. a se retrage, a părăsi (o competiţie sportivă, o întrecere etc.). (< fr. abandonner) abandonâre s.f. părăsire, renunţare.
 (< abandona) abat&j s.n. 1. tăiere şi extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zăcă-mînt ;      (p. ext.) loc unde se face
 această operaţie. 2. (silv) doborire a arborilor. 3. ucidere a vitelor la abator printr-o singură lovitură. 4. (mar.) înclinare pe o parte a unei nave spre a putea fi reparată. (< fr. abattage)
 abâte1 s.m. stareţ, superior al unei mănăstiri catolice de călugări; (p. ext.) preot (la catolici). (< it. abbate, cf. lat. abbas) abâto2 Vb. in. l. tr. a doborî. 2. refl. a se năpusti, a cădea. 3. tr. (fig ) a îndepărta, (cf. fr. abattre, it. abbattere) abate să s.f. (rar) superioară, stareţă a unei mănăstiri catolice de călugăriţe. (< it. abbadessa, cf. lat. abbatissa) abatiză s.f. (mii.) obstacol făcut din copaci tăiaţi şi culcaţi cu vîrful spre inamic. (< fr. abattis) abator s.n. clădire unde se taie vitele.
 (< fr. abattoir) abaţie s.f. (rar) mănăstire catolică cu proprietăţi şi venituri care aparţin unui abate. • stăreţie. (< it. abbazia, cf. lat. abbatia) abces s.n. puroi strîns în interiorul unui ţesut sau într-un organ intern, buboi. (< fr. abc&s, cf. lat. abscessus) abdică vb. I. intr. a renunţa, voluntar sau constrîns, la tron. • (fig.) a renunţa la ceva, a se resemna, a se lăsa de... (< fr. abdiquert cf. lat. abdicare)
 abdomen s.n. 1. (anat.) parte a corpului cuprinsă între torace şi bazin; pîntece, burtă. 2. (zool.) ultimul segment al corpului insectelor. (< fr., lat. abdomen)
 abdominal adj. referitor la abdomeh, de abdomen. (< fr. abdominal) abduelor adj. (despre un muşchi) care îndepărtează un membru de planul de simetrie al corpului sau două organe unul de celălalt, (cf. fr. abducteur) abducţiune s.f. mişcare produsă de un muşchi abductor. (cf. fr. abduction, lat. abrivrfio)
 abecedăr s.n. carte care cuprinde noţiunile elementare pentru învăţarea scrisului si cititului. • (fig.) primele noţiuni ale unei arte, ale unei meserii etc. ( < lat. abecedarius) aberant adj. care se îndepărtează, se abate de la o normă; denaturat; greşit, v. absurd, (cf. fr. aberrant, lat. aberi'ans)
 aberativ adj. care este departe de adevăr, care ţine de aberaţie, aberâţie s.f. 1. abatere de la o normă etc.; deformare, denaturare; rătăcire, v. absurditate. 2. (fiz.) defor-maţie a unei imagini, produsă de un sistem optic. O abera,ţie vizuală = astigmatism. (cf. fr. aberration, lat. aberratio)
 abietinee s.f. pl. (bot.) familie de conifere, cuprinzînd arbori din specia bradului. (< fr. abietinăes) abil adj. îndemînatic, dibaci, priceput, iscusit. • şmecher, (cf. fr. habile, lat. habilis)
 abilita vb. I. tr. a da cuiva un anumit titlu, un grad etc., a conferi dreptul de a practica o anumită profesiune. (< germ. habilitieren) abilitate s.f. îndemînare, iscusinţă; pricepere, dibăcie. • (lapl.) şmecherii, (cf. fr. habilete, lat. habilitas) abis s.n. (liv.) prăpastie; adîncime foarte mare. (< fr. abysse, cf. lat. abyssus, gr. abyssos) abisal adj. de abis. O (geol.) regiune abisală — regiune de fund a mărilor şi a oceanelor, cu adîncimi mai mari de 1000 metri. (cf. fr. abyssal) abitâţie s.f. (jur.) dreptul de a locui într-o casă. (cf. fr. habitation, lat. habitatio)
 abject adj. respingător; josnic; ticălos, netrebnic. (< fr? abject, cf„ lat, abjectus)
 ABJ-ABS
 abjecţie s./. faptă abjectă; josnicie; ticăloşie, mîrşăvie. (cf. îr. abjection, lat. abjectio) abjura vb. I. tr. (rar) a renega public o religie; a renunţa la o doctrină, la o părere etc. (< fr. abjurer, cf. lat. abjurare)
  ablativ s.n. (gram.) caz al declinării în unele limbi, care exprima punctul de plecare, iar în latină şi instrumentul, cauza etc. O ablativ absolut = construcţie a limbii latine corespunzătoare unei propoziţii circumstanţial o, în care subiectul şi numele predicativ se pun la ablativ. ( < lat. ablativus, cf. fr. ablatiţ) ablaţiune s.f. 1. (med.) operaţie chirurgicală prin care se amputează total sau parţial un organ sau un membru bolnav. 2. (geol.) transportare (prin acţiunea apei, a vînlului, a gheţarilor etc.) a materialului rezultat din dezagregarea rocilor, (cf. fr. ablation, lat. ablatio)
  ableîarîc s.f. (med.) anomalie congenitală, caracterizată prin lipsa totală a pleoapelor. (< fr. ablepharie, cf. gr. ablepharos) abIuţiune s.f. spălare a corpului, prescrisă de unele religii orientale, pentru purificare, (cf. fr. ablution, lat. ablutio) abnegăţie s.f. devotament extrem ; renunţare, sacrificiu voluntar, (cf. fr. abne-gation)
  abnorm adj. (rar) anormal, neobişnuit.
  (< lat. abnormis) abnormităte s.f. (rar) anomalie; enormitate; lucru abnorm, (cf. germ. Abnormi ta t) aboli vb. IV. tr. a suprima, a scoate din uz (o lege, o decizie etc.). ( < fr. abolir) aboliţiomsm s.n. mişcare politică în plină dezvoltare în prima jumătate a secolului al XlX-lea în S.U.A., prin care burghezia propaga desfiin-
  • ţarea sclaviei negrilor, cu scopul do a obţine forţă de muncă liberă pentru industria şi agricultura capitalistă. (< fr. abolitionnisme) aboliţionist adj., s.m. şi /. partizan al aboliţionismului. (cf. fr. abolitionniste) aboliţiune s.f. abolire, (cf. fr. abolition, lat. abolitio) abominabil adj. îngrozitor, înfiorător, oribil; dezgustător, urît. (cf. fr. abo~ minable, it. abominabile) abona vb. I. tr. şi refl. a(-şi) faeo un abonament la o publicaţie etc. ( < fr. abonner)
  abonament s.n. convenţie prin care, în schimbul unei sume (plătite înainte), se obţin pe un timp limitat unele servicii, anumite publicaţii etc.; dovadă prin care se certifică această convenţie; sumă care se plăteşte pentru această convenţie. (< fr. abonnement) abonâts.ra. beneficiarul unui abonament.
  (< abona) abordă vb. I. 1. intr. (mar.; despre nave) a trage la ţărm; a acosta. # a se opri
                                                                                                 18
 lîngă o navă, bord la bord. 2. tr. (fig.) a se apropia de cineva şi a-i vorbi. • a începe studiul, tratarea unei probleme; a deschide o discuţie. (< fr. aborder, cf. it. abbordare) abordabil adj. care poate fi abordat; accesibil, (cf. fr. abordable, it. abbor-dabile)
 abordaj s.n. (mar.) 1. ciocnire accidentală între nave. 2. atacare a unei corăbii prin alăturarea la bordul ei. (cf. fr. abordage, it. abbordaggio) aborigen adj. (rar) băştinaş, autohton, indigen. (< fr. aborigene, cf. lat. abori-gines < ab origine — de la început) abortiv adj. 1. (med.) produs înainte de vreme: prematur. 2. (bot.) nedezvoltat normai, pîna la capăt. (cf. fr. abortif, lai. abortious) abracadabra s.n. cuvînt cabalistic căruia obscurantiştii îi atribuiau puterea magică de a vindeca anumite boli. (< fr., it. abracadabra) abracadabrant adj. (rar) surprinzător, extraordinar; ciudat, bizar. (cf. fr. abracadabrant) abraziune s.f. 1. acţiunea de roadere a ţărmului de către valurile mării. v. eroziune. 2. roadere a unui corp rezultată din frecarea lui cu altul mai dur. ( < fr. abrasion, cf. lat. abradere — a roade).
 abraziv adj. (despre corpuri dure) care roade prin frecare. ( < fr. abrasif) abrazor s.n. unealtă alcătuită dintr-un material abraziv, folosită pentru aş-chiere.
 abreviă, vb. I. tr. a prescurta; a exprima ceva printr-un simbol, printr-o prescurtare. (< lat. abbreviare, cf. it. abbrevia-re)
 abreviaţiv adj. care marchează o abreviere. (cf. it. abbreviativo, fr. abrevia-tif)
 abreviâţic s.f. abreviere, (cf. lat. abbre-viatio, it. abbreviozione, fr. abreviation) abreviere s.f. prescurtare. (< abrevia) abroga vb. I. tr. (jur.) a anula, a suprima, a aboli (o lege, un regulament etc.). (< lat. abrogare) abrupt aclj. 1. (despre povîrnişuri) cu pantă foarte înclinată; accidentat, prăpăstios. 2. (despre stil) fără legă-lură; aspru; inegal. (< fr. abrupt, cf. lat. abruptus) abrutiza vb. I. tr. şi refl. a(-şi) pierde însuşirile umane, devenind asemănător unui animal; a (se) îndobitoci, (după fr. abrutissant, abrutissement < abrutir) abrutizant adj. care abrutizează, (cf. fr. abrutissant)
 abrutizat adj. care şi-a pierdut însuşirile morale, specific umane; insensibil, brutal. (< abrutiza) abscisă s.f. (mat.) număr prin care se determină poziţia unui punct pe o dreaptă orizontală care face parte dintr-un sistem de coordonate. (< fr. abscisse, cf. lat. abscissa — parte tăiată, porţiune)
 10
 absciziune s.f. extirpare a unei părţi, a unui organ al corpului, (cf. fr. abscis-sion, lat. abscisio)
 abscâns adj. ascuns, tainic. (< fr. abscons)
 absent adj. 1. care lipseşte, care nu este prezent. 2. (fig.) distrat; indiferent; preocupat. (< fr. absent, cf. lat. ab-sens)
 absenta vb. I. intr. a lipsi de undeva (unde trebuia să fie). (< fr. absenter, cf. lat. t. absentare) absenteism s.n. exploatare a pămîntului pe care o făcea proprietarul printr-un intermediar, el ţinîndu-se departe de proprietatea sa. (< fr. absenteisme) absenteist s.m. şi /. proprietar de moşie care trăia departe de proprietatea sa. (< fr. absenteiste) absenţă s.f. 1. lipsă a unei fiinţe sau a unui lucru (dintr-un loc unde ar li trebuit să fie). 2. (fig.) neatenţia, distracţie; indiferenţă, (cf. fr. absence, lat. absentia) absidal adj. privitor la absidă, care ţine de absidă. (< fr. absidal) absidă s.f. (arhit.) parte a unei biserici, de forma unei nişe semicirculare sau poligonale, situată in continuarea navei centrale a bisericii. (< fr. abside) absidi61ă s.f. (arhit.) absidă mică. (< fr. absidiole) absint s.n. băutură alcoolică tare, verzuie, preparată cu pelin, chimen şi cu alte plante aromaticc. (< fr. ab-sinthe)
 absolut adj. (op. relativ). 1. care este independent, nesupus nici unei restricţii, nelimitat. O (fii.) adevăr absolut = adevăr care reprezintă cunoaşterea completă a lumii obiective şi care nu poate fi dezminţit în viitor; (fiz.) mişcare absolută = deplasarea unui corp faţă de un sistem de referinţă fix; zero absolut = temperatura cea mai joasă posibilă ( —273°C). 2. (despre fenomene social-economice) considerat în raport cu sine însuşi. 3. desă-vîrşit, complet. // adv. cu desăvîrşire, .întocmii, exact. (< lat. absolutus, 'it. fr. absolu) absolutism s.n. concepţie care stă la baza unei monarhii absolute; formă de guvernămînt bazată pe puterea nelimitată a unui monarh; monarhie absolută, v. tiranie, autocraţie, despotism, (cf. fr. absolu-tisme)
 absolutist adj. privitor la absolutism, bazat pe absolutism, (cf. fr. absolutiste) absolut6rlu adj. care absolvă, iartă un delict, un păcat etc. (cf. lat. absolu-torius, fr. absolutoire) absoluţiune s.f. 1. (jur.) scutire, iertare de pedeapsă a unui acuzat, cînd faptul imputabil nu este prevăzut de lege sau cînd săvîrşirea lui a fost justificată. 2. iertare a păcatelor (dată de obicei de către papă), (cf. lat. absolutio, fr. absolution)
                                                                                         Ai*S-AftS
 absolvent s.m. şi /. persoană care a absolvit o formă de învăţămînt. (< germ. Absolvent, cf. lat. absolvens) absolvenţă s.f. terminare a unei forme de învăţămînt; absolvire. (< absolvent) absolvi vb. IV. tr. 1. a termina o formă de învăţămînt. 2. (jur.) a elibera nepedepsit un acuzat, cînd faptul imputabil nu este prevăzut de lege sau cînd săvîrşirea lui-a fost justificată. 3. a ierta; a scuti. (< lat. absolvere, cf. germ. absolvieren, fr. absoudre) absorbant adj. 1. (despre anumite substanţe) care absoarbe (lichide sau vapori) ; care reţine o parte din energia unui izvor. 2. (fig.) care interesează, care preocupă foarte mult. (cf. fr. absorbant) absorbi vb. IV. tr. 1. a se îmbiba de..., a suge, a trage; a înghiţi. 2. (fig.) a preocupa, a cuprinde mintea, gîndurile cuiva. ( < fr. absorber.cL lat. absorbere) absorbit adj. l.supt, încorporat, înghiţit. 2. (fig.) adincit, preocupat; captivat.
 ( < absorbi) absorbitor adj. care absoarbe. ( < absorbi) absorbţie a.f. (fiz.) 1. fenomen prin care un lichid sau un solid încorporează dinafară o substanţă oarecare; absorbire. • extragere, aspirare. 2. pierdere de energie a unei radiaţii care trece printr-un corp. (cf. fr. absorption, lat. absorptio) abstenţiune s.f. (rar) abstinenţă; abţinere. (cf. fr. abstention) abstinent s.m. şi /. persoană cumpătată, sobră la mîncare şi mai ales la băutură; persoană care se abţine de la anumite plăceri, excese (mai ales sexuale), (cf. fr. abstinent, lat. abstinens) abstinenţă s.f. faptul de a-şi impune anumite restricţii; abţinere de la anumite excese, (cf. fr. abstinence, lat. abstinentia) abstract adj. (op. concret) care este rezultatul unei abstracţiuni; care este imperceptibil prin simţuri. O (mat.) număr abstract — număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; (gram.) substantiv abstract = substantiv care denumeşte o noţiune abstractă. • (subst.; în expr.) abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind acţiunea acestuia, o (loc. adv.) în abstract = pe bază de deducţii logice; rupt de realitate. • conceput sub un aspect general, teoretic; (despre un proces de gîndire) greu de înţeles, bazat numai pe abstracţiuni. (< lat. abstractus, cf. fr. abstrait) abstractiza vb. I. intr. a desprinde şi a generaliza însuşirile esenţiale, comune unui grup de obiecte sau de fenomene, în vederea formării noţiunilor sau a categoriilor de gîndire, a descoperirii legilor generale ale existenţei şi dezvoltării fenomenelor. (< abstract) abstractizare s.f. abstracţie. (< abstractiza)
 abstrăcţie s.f. (fii.) proces al gîndirii prin care se desprinde însuşirea, caii-
 ABS-ACC
 tatea unui obiect (sau a mai multor obiecte, fenomene) pentru a o analiza izolat. O (expr.) a face abstracţie de... = a ignora, a nu lua în considerare. • lucru abstract, (of. fr. abstraction) abstracţionism s.n. curent decadent în arta plastică burgheză, care se foloseşte de pete colorate sau construcţii geometrice complicate pentru redarea imaginilor sau figurilor concrete. (< fr. abstractionisme) abstrâge vb. III. tr. a judeca, a considera izolat, a desprinde. ( < fr. absiraire, lat. abstrahere, după trage) abstrus adj. (rar) greu de înţeles; întunecat, obscur, (cf. fr. abstrus, lat. abs-trusus)
 absurd adj. contrar gîndirii logice, legilor naturii, bunului simţ sau uzului comun. O (loc. adv.) prin absurd — admiţînd un raţionament fals; reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr prin dovedirea că singurul punct de vedere care se poate susţine este cel propus, (cf. fr. absurde, lat. absurdus)
 absiirditâte s.f. însuşirea de a fi absurd ; lucru, idee absurdă; prostie, inepţie, v. aberaţie, (cf. fr. absurdile, lat. absurditas) abţibild s.n. 1. mic desen colorat, gumat pe o parte, care se aplică pe o suprafaţă netedă, desprinzîndu-se de pe hîrtia pe care a fost lipit. 2. (fig.; la pi.) nimicuri, mărunţişuri; mici şmecherii. (< germ. Abziehbild). abţine vb. III. refl. a se stăpîni, a se opri de la ceva, a nu lua parte la ceva.
 •   a se lipsi de folosirea unor lucruri.
 (< fr. s'abstenir, după ţine) abulic adj., s.m. şi /. (persoană) care suferă de abulie. (< fr. aboulique) abulie s.f. (med.) simptom psihic, caracterizat prin lipsă de voinţă, inerţie, nehotărîre. ( < fr. aboulie, cf. gr. a — fără, boule — voinţă) abunda vb. I. intr. 1. a fi din belşug, a prisosi. 2. (rar) a avea, a poseda din belşug, (cf. lat. abundare, fr. abon-der)
 abundent adj. care este din abundentă, bogat. (cf. lat. abundans, tr. abondant) abundenţă s.f. belşug, bogăţie. O (loc. adv.) din abundenţă = din belşug; mult. (cf. lat. abundantia, fr. abondance) abuz s.n. 1. folosire fără măsură, excesivă, a unui lucru; exces. 2. depăşire a puterii, a unor prerogative; faptă ilegală. O (jur.) abuz de putere = delict constînd din trecerea peste împuternicirea pe care o are un funcţionar sau o instituţie; abuz de încredere — delict constînd din înşelarea încrederii cuiva. O (loc. adv.) prin abuz = abuziv. (< fr. abus, cf. lat. abusus < ab — contra, usus — uz)
 abuzâ vb. I. intr. 1. a folosi ceva excesiv, fără măsură. 2. a comite nedreptăţi, incorectitudini profitînd de o anumită situaţie. (< fr. abuser)
                                                                                             20
 abuziv adj. 1. care întrece măsura; excesiv. 2. arbitrar; ilegal, (cf. fr. abusif) academic adj. 1. referitor la academie, de academie. O titlu academic = diplomă obţinută la absolvirea unei forme de în-văţămînt universitar. 2. distins; solemn, (cf. fr. academique, it. accade-mico)
 academician s.m. şi /. membru al unei academii. (< fr. academicien) academie s.f. 1. prima şcoală filozofică, înfiinţată de Platon la Atena. 2. înaltă instituţie culturală, creată pentru a ajuta la progresul ştiinţei, al artei etc.; societate a unor oameni de cultură care se ocupă cu literatura, ştiinţele etc. 3. şcoală superioară de nivel universitar, neîncadrată într-o universitate sau politehnică. (< fr. academie, cf. it. acca-demia, lat. academia, gr. akademia) acadiân s.n. (geol.) partea mijlocie a cambrianului.
 acaju s.m. (boi.) arbore din regiunea tropicală a Americii, al cărui lemn, de culoare roşiatică, este întrebuinţat la confecţionarea mobilelor de lux; ma-hon; lemnul acestui arbore. (< fr. aca-jou)
 acalmie s.f. perioadă de calm care urmează pentru un moment după o rafală de vînt. • (fig.) răstimp liniştit într-o perioadă de frămîntări. (<fr. accal-
 mie)
 acantacee s.f. pl. (bot.) familie de plante dicotiledonate, avînd ca tip acanta.
 ( < fr. acanthacees) acăntă s.f* (bot.) plantă ierboasă cu frunze mari şi cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic; talpa-ursului. • (arhit.) ornament care imită frunza acestei plante, folosit la decorarea capitelului corintic şi compozit.
 ( < fr. acanthe, cf. gr. ahantha — spin) acapara vb. I. tr. a-şi însuşi ceva în dauna altora, a pune mîna pe... • a retrage din circulaţie o marfă pentru a o specula. (< fr. accaparer, cf. it. acca-parare)
 acaparator adj., s.m. şi /. (persoană) care acaparează. (< acapara) acatalectic adj., s.n. (metr.) (vers antic) cu unităţile metrice complete; căruia nu-i lipseşte nici o silabă. (< fr. aca-talectique)
 acceleră vb. I. tr. a imprima o acceleraţie, a iuţi, a grăbi din ce în ce mai mult. ( < fr. accelerer, cf. it. accelerare, lat. accelerare) accelerândo adv. (muz.) din ce în ce mai repede, mai grăbit. ( < it. accele-rando)
 accelerat adj. iuţit, grăbit (din ce în ce mai mult). O tren accelerat (şi subst., n.) = tren cu viteză relativ mare, care opreşte numai în staţiile importante.
 (< accelera) accelerat6r s.n. 1. (mec.) dispozitiv prin care se măreşte turaţia unui motor (la autovehicule etc.); pedală care comandă acest dispozitiv. 2. (chim.) substanţă
J
21
 care, adăugată unui amestec, scurtează timpul unei reacţii, (cf. fr. accelerateur, it. acceleratore) accelerâţie s.f. (fiz.) creştere a vitezei unui corp în mişcare într-o unitate de timp. (cf. fr. accâttration, it. accelera-zione, lat. acceleratio) accelerogTâf s.n. (fiz.) accelerometru înregistrator. (< fr. accâttrographe) accelerometru s.n. (fiz.) aparat cu care se măsoară acceleraţiile. (< fr. accdlt-romktre)
 accent s.n. 1. (lingv.) intonaţie specială a unei silabe dintr-un cuvînt, pusă în evidenţă prin mărirea intensităţii vocii sau prin varierea tonului. • semn grafic care indică accentuarea unei silabe sau a unui sunet. 2. mod specific de a vorbi o limbă sau un dialect. 3. intonaţie afectivă, mlădiere specială a tonului, a vocii. 4. (fig.) importanţă. (< lat. accentus, cf. fr. accent) accentuâ vb. I. 1. tr. (lingv.) a scoate în evidenţă prin accent (ori printr-un semn grafic) o silabă (sau un cuvînt într-o frază). • (fig.) a reliefa, a sublinia. 2. refl. (fig.) a se mări, a spori, a creşte. (< fr. accentuer) accept s.n. (fin.) înscris, act prin care cineva se obligă că va achita o datorie la scadenţă. (<germ. Akzept, cf. lat. accepto)
 acceptă vb. I. tr. a se învoi, a primi, a consimţi, a admite, (cf. fr. accepter, lat. acceptare) acceptâbil adj. care se poate accepta; satisfăcător, (cf. fr. acceptable) acceptăre s.f. primire, consimţire. • (cont.) consimţămîntul întreprinderii cumpărătoare pentru achitarea unei cereri de plată emise de întreprinderea furnizoare; ordinul dat băncii pentru achitarea documentului de plată acceptat. (< accepta)
 accepţie s.f. sens în care este înţeles un cuvînt; semnificaţie, înţeles, sens. (cf. tT. acception, lat. acceptio) acces s.n. 1. putinţă, posibilitate de a ajunge, de a pătrunde într-un anumit lo?, la cineva etc. 2. (med.) simptome care apar brusc şi determină o stare acută a unei boli. • (fig.) izbucnire trecătoare şi violentă a unei stări sufleteşti. ( < fr. acces, cf. lat. accesus) accesibil adj. uşor de ajuns, de atins; la îndemîna cuiva. (cf. fr. accessible, lat. accessibilis)
 accesibilitate s.f. (rar) faptul de a fi accesibil, (cf. fr. accessibilite, lat. acces-sibilitas)
 acces6riu adj. care însoţeşte un element principal, fiind dependent de acesta. • (subst., n.; la pl.) piese anexe ale unei instalaţii, ale unei maşini etc. (cf. lat. accessorius, fr. accessoire) accident I. s.n. 1. întîmplare venită pe neaşteptate, neprevăzută, care curmă o situaţie normală. # întîmplare care aduce o nenorocire. 2. ridicătură sau adîncitură care schimbă perspectiva
                                                                                   ACC-ACH
 unui teren. 3. (fii.) însuşire a unui lucru, a unui fenomen, nelegată de esenţa, de fiinţa lui. II. s.m. semn (diez, bemol etc.) care alterează intonaţia unei note. (< fr. accident, cf. lat. accidens) accidenta vb. I. tr. şi refl. a (se) răni într-un accident. (< accident) accidental adj. întîmplător, (p. ext.) neesenţial, (cf. fr. accidentel) accidentat adj. 1. (şi subst.) (persoană) care a suferit un accident. 2. (despre un teren) care are neregularităţi. (< accidenta)
 accldenţe s.f. pl. (poligr.) lucrări tipografice mărunte şi variate (afişe, programe etc.). (<germ. Akzidenz) accîz s.n. taxă plătită (în trecut) în special în Anglia, pentru anumite obiecte de consum. (< fr. accise) acefal adj. (despre unele animale inferioare) care nu are cap. ( < fr. acephale, cf. gr. a — fără, kephale — cap) acerb adj. (liv.) înverşunat, necruţător, aspru. (<fr. acerbe, cf. lat. acerbus) acctăt s.m. (chim.) sare a acidului acetic. (< fr. acetate, cf. lat. acetum — oţet)
 acetic adj. (chim.; în expr.) acid acetic =* acid organic, rezultat din oxidarea alcoolului etilic; fermentaţie acetică = proces de fermentaţie prin care ia naştere oţetul; aldehidâ acetică = lichid incolor cu miros înţepător, folosit în industria materiilor colorante, a par-fumurilor etc. ( < fr. acttique, cf. lat. acetum — oţet) acetificâ vb. I. tr. a transforma alcoolul etilic în acid acetic, (cf. fr. acetifier) acetilenă s.f. (chim.) gaz incolor, cu miros specific, explozibil, care arde cu flacără albă intensă, folosindu-se la iluminat, la sudură etc. ( < fr. acety-lene)
 aeet6nă s.f. (chim.) lichid incolor, cu miros plăcut, foarte volatil, care rezultă prin distilarea unui acetat, folosit ca dizolvant pentru materii grase, lacuri etc. ( < fr. acătone) acetonemie s.f. (med.) boală caracterizată prin prezenţa acetonei în sînge. ( < fr. acetonemie) achenă s.f. tip de fruct indehiscent, uscat, de obicei cu o singură sămînţă. ( < fr. akene, cf. gr. a — fără, chainein
 —   a se deschide) achita vb. I. 1. tr. (rar) a declara liber (de o datorie, de o sarcină); (jur.) a declara nevinovat pe cineva, a scoate din culpă. 2. tr. şi refl. a(-şi) plăti, a (-şi) lichida o datorie. O refl. (expr.) a se achita, de ceva = a îndeplini, a înfăptui (ceva). 3. tr. (fam.) a ucide, a omorî. (<fr. acquitter) achizitor s.m. şi /. persoană care se ocupă cu achiziţionarea de produse şi de materiale. ( < achiziţie) achiziţie s.f. 1. procurare, cumpărare de obiecte (rare) etc.; bunul obţinut. 2. procurare de produse şi materiale pen-
ACH-ACO
 tru comerţul de stat, pe calea unor contracte speciale, (cf. fr. acquisition, lat. acquisitio) achiziţiona vb. I. tr. 1. a procura, a cumpăra obiecte (rare). 2. a obţine, a procura produse pe cale de achiziţii (2.)
 (< achiziţie) aciclic adj. 1. (bot.; despre flori) cu organele aşezate în spirală continuă. 2. (chim.; despre substanţe organice) care nu conţine nici un ciclu de atomi în molecula sa. (< fr. acyclique) aciculâr adj. în formă de ac. (< fr. aci-culaire)
 acid s.m. (chim.) corp cu gust acru, carc înroşeşte hîrtia albastră de turnesol şi din a cărui combinaţie cu o bază rezultă o sare. Iladj. cu proprietăţi de acid; acru, înţepător. (< fr. acide, cf. lat. acidus — acru) acidimetrie s.f. capitol din analiza volumetrică, care fse ocupă cu determinarea acidităţii lichidelor. (< fr. acidi-mttrie)
 acidimetru s.n. aparat folosit pentru determinarea acidităţii unui lichid. ( < fr. acidimetre) aciditate s.f. calitatea de a fi acid; grad de concentraţie a unei soluţii acide, o (med.) aciditate (gastrică) = proprietate a sucului gastric de a conţine o cantitate de acizi. (cf. fr. acidite, lat. acidi tas)
 acid6ză s.f. (med.) mărirea acidităţii sîngelui, în urma unor tulburări funcţionale în organism. ( < fr. acidose) acidulă vb. I. tr. a da aciditate unui lichid; a înăcri, a acri uşor. (< fr. aciduler)
 aclamă vb. I. tr. a primi cu strigăte de bucurie, de aprobare, cu urale sau aplauze; a ovaţiona, (cf. fr. acclamer, it. acclamare, lat. acclamare) aclamăţie s.f. (de obicei la pl.) exclamaţie de aprobare entuziastă pentru cineva sau ceva; ovaţie, (cf. fr. acclama-tion, it. acclamazione, lat. acclamatio) aclimatiza vb. I. tr. a acomoda, a adapta la un nou climat (o plantă, un animal etc.). • refl. (fig.; despre oameni) a se obişnui cu noi condiţii de viaţă. (<germ. akklimatisieren, cf. fr. accli-mater)
 aclimatizare s.f. acţiunea de a (se) aclimatiza. # adaptarea unei plante sau a unui animal la condiţii noi de viaţă. ( < aclimatiza) acnee s.f. boală manifestata prin apariţia de coşuri pe piele. ( < fr. acne, cf. gr. akn'e — vîrf, gurgui) acoladă s.f. 1. semn grafic care serveşte la reunirea într-un grup a mai multor cuvinte, formule, portative muzicale etc. 2. (ist.) ceremonial medieval la primirea cuiva în rîndul cavalerilor, constînd dintr-o îmbrăţişare şi o lovitură uşoară cu latul spadei, dată de Investitor celui învestit. ( < fr. acco-ladey cf. prov. acolada < lat, ad — la, collum — gît)
                                                                                        22
   acolit s.m. 1. persoană care ajută pe cineva (într-o acţiune). • părtaş al cuiva la uneltiri sau acţiuni criminale. 2. ajutor al preotului în cultul catolic. 3. divinitate secundară care însoţeşte o divinitate principală. (< fr. acolyte, cf. gr. acolythos — servitor, însoţitor)
   acomodă vb. I. refl. 1. a suferi modificări prin adaptarea la anumite condiţii fiziologice şi de mediu. 2. a se obişnui cu condiţii noi de trai; a se adapta. • îi se împăca, a se învoi. ( < fr. accommo-der, cf. it. accomodare, lat. accommo-dare)
   acomodâbil adj. care se poate acomoda uşor; cu care se poate deprinde uşor. (cf. fr. accommodable, it. accomoda-bile)
   acomodare s.f. acţiunea de a se acomoda. O acomodarea cristalinului = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului să vadă clar obiectele aflate la diferite distanţe de el. (< acomoda) acomodâţie s.f. (rar) acomodare, (cf. fr. accommodation, it. accomodazione, lat. accommodatio)
   acompania vb. I. tr. 1. (muz.) a însoţi cu vocea sau dintr-un instrument partea principală a unei bucăţi muzicale. 2. a însoţi, a întovărăşi pe cineva. ( <fr. accompagner, cf. it. accompagnare) acompaniament s.n. însoţirea cu vocea sau cu un instrument a melodiei principale, dintr-o piesă muzicală; acord care însoţeşte sau susţine melodia principală a unui cîntec. (cf. fr. accompa-gnement, it. accompagnamento) acompaniator s.m. şi /. persoană care acompaniază (cu vocea sau cu un in-
*  strument) executarea unei bucăţi muzicale. (cf. fr. accompagnateur, it. ac-compagnatore )
   ac6nt s.n. (fin.) parte dintr-o sumă de bani care se plăteşte înainte, drept garanţie pentru încheierea unui contract, mai ales de vînzare-cumpărare; arvună, v. avans. (<it. acconto, cf. fr. acompte)
   acontâ vb. I. tr. (fin.) a plăti un acont; a arvuni. ( < acont)
   acord s.n. 1. învoire, înţelegere. 2. convenţie între state, stabilind relaţiile dintre ele. 3. remunerare a muncii prestate, fixată pe unitatea de produs realizat. 4. (gram.) raport între două sau mai multe cuvinte, ale căror forme trebuie să concorde potrivit genului, numărului, cazului etc. 5. (muz.) armonie a mai multor sunete muzicale produse în acelaşi timp. (< fr. accord, cf. it. accordo) acordă vb. I. tr. 1. a da cu de lă sine voinţă, a conceda; a atribui. 2. (gram) a stabili între cuvintele unei propoziţii un raport impus de regulile sintaxei în ceea ce priveşte genul, numărul etc. 3. (muz.) a da coardelor sau sunetului unui instrument muzical un anumit ton. (<fr, accorder)
 23
 acordânt s.m. şi f. (rar) persoană care execută lucrări in acord. (<geim. Akkordant) acorde6n s.n. instrument muzical cu lame vibrante, cu burduf şi cu clape.
 (< fr. accordeon) acordeonist s.m. şi /. persoană care cîntă la acordeon, (cf. fr. accordăoniste) acord6r* s.m. specialist în acordarea instrumentelor muzicale, (cf. fr. ac-cordeur)
 acord6ra s.n. unealtă pentru acordarea instrumentelor muzicale, (cf. fr. ac-cordoir)
 acosmism s.n. (fii.) teorie idealistă după care lumea fizică nu ar exista ca realitate independentă de Dumnezeu, presupus creator al ei. (cf. gr. a — fără; cosmos — univers) acostă vb. I. 1. intr. (mar.) a trage la ţărm. 2. tr. (fig.) a opri pe cineva, a te lega de cineva (mai ales pentru a-1 supăra), (cf. fr. accoster, it. accostare) acostament s.n. fîşie laterală de-a lungul unei şosele, situată între partea carosabilă şi şanţ. (cf. fr. accotement) acotiledân adj. acotiledonat. (< fr. aco-tyUdone, cf. gr. a — fără, Kotyle — cavitate)
 acotiledonat adj. (despre plante; op. c o-tiledonat) care are embrionul fără cotiledoane. • (subst. /., pl.) clasă de plante cu embrionul neformat înainte de germinare, a căror înmulţire se face prin spori; (la sg.) plantă din această clasă, (după fr. acotyle-done)
 acreditâ vb. I. tr. 1. a da puteri unui reprezentant pe lîngă un guvern străin; a împuternici. 2. a face demn de Crezare. 3. (fin.) a deschide un credit; a credita. (< îfr. accrediter, cf. it. accreditare, germ. akhreditieren) acreditare s.f. acţiunea de a acredita. O scrisori de acreditare = documente diplomatice prin care se confirmă calitatea unui reprezentant plenipotenţiar. (< acredita) acreditât adj. (adesea subst.) împuternicit ca reprezentant plenipotenţiar. ( < acredita)
 acreditiv s.n. (fin.) document de decontare (folosit mai ales în economia socialistă), prin care o instituţie de credit dă altei instituţii dispoziţia de a plaţi cuiva o sumă de bani. (< germ. Akkreditiv) a®i*iMe s.f. (rar) exactitate, rigurozitate în cercetarea ştiinţifică; conştiinciozitate. ( < fr. acribie, cf. gr. akribes
 —  exact)
 acroamâtic adj. (fii.; rar) transmis pe cale orală. • rezervat iniţiaţilor, secret. ( < fr. acroamatique, cf. gr. akro-arnJ*ikos — care se ascultă) acrobat s.m. şi f. gimnast care execută exerciţii grele, mai ales de echilibristica. # (fig.) persoană lipsită de consecvenţă în atitudini, în păreri etc.; persoană care caută să epateze prin pro-
                                                                                    ACO-ACT
 cedee ieşite din comun. (< fr. acrobate, cf. it. acrobata, gr. akrobatcs — care merge în vîrful picioarelor) acrobatic adj. de acrobat; referitor la acrobaţi, la acrobaţie; asemănător cu jocul acrobaţilor, (cf. fr. acrobatique, it. acrobatico) acrobaţie s.f. exerciţiu gimnastic sau echilibristic greu. • arta acrobatului.
 #   (la pl.) evoluţii dificile făcute de un avion în afara zborului normal. • (fig.; la pl.) sforţări neobişnuite pentru a ieşi dintr-o încurcătură, (cf. fr. acrobaţie)
 acrocefâl adj. (anat.) cu craniul înalt, cu creştetul ţuguiat. ( < acrocephale, cf. gr. akros — ascuţit, kephale — cap) acrocefalie s.f. (anat.) deformaţie congenitală a craniului, constînd în ţugu-ierea lui. ( < fr. acrocephalie) acromâtic adj. (despre instrumente optice) care dă imagini fără irizaţii. ( < fr. achromatique, cf. gr. a — fără, chroma
 —   culoare) acromatism s.n. proprietate a unui sistem optic de a nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, (cf. fr. achromatisme)
 acromatopsie s.f. (med.) afecţiune a ochiului constînd în imposibilitatea de a distinge culorile; daltonism. ( < fr. achromatopsie < gr. a — fără, chroma — culoare, opsis — văz) acromegalie s.f. (med.) boală constînd într-o creştere exagerată a extremităţilor corpului şi a scheletului facial, datorită unei hipersecreţii a hipofizei. ( < fr. acromegalie) acromie s.f. decolorare a pielii din lipsă de pigment. (< fr. achromie, cf. gr. a — fără, chroma — culoare) acr6polă s.f. (ist.) cetăţuie înăuntrul oraşelor antice greceşti (întărite), aşezată de obicei pe o înălţime, (cf. fr. acropole < gr. akropolis < akros — ridicat, polis — oraş) acrostih s.n. poezie în care iniţialele versurilor citite vertical alcătuiesc un nume sau o propoziţie. ( < fr. acrosiiche, cf. gr. akros — dinafară, stikhos — vers)
 acroşdvb. I. tr. (tehn.) a agăţa, a atîrna.
 ( < fr. accrocher) acroşaj s.f. (tehn.) agăţare, atîrnare. (cf.
 fr. accrochage) acroter s.n. soclu aşezat pe un fronton pentru a susţine statui, vase sau alte ornamente. ( < fr. acrotăre) acru s.m. unitate de măsură egală cu 4067 metri pătraţi, uzuală în Anglia, America de Nord etc. (< fr. acre, cf. it. acro, lat. t. acrum < v. germ. acker)
 act s.n. 1. rezultatul unei acţiuni, al unei activităţi umane; acţiune, faptă. O (expr.) a lua act (de ceva) = a afla, a înregistra, a nota; a face act de prezenţă— a apărea undeva, obligat sau din politeţe. 2. document oficial care constată un fapt, o învoială, o obligaţie
 ACT-ACU
 etc. O (jur.) act de acuzare = concluzie scrisă asupra anchetării unei cauze penale, folosită ca bază la dezbaterile unui proces. 3. diviziune a unei piese de teatru. (< lat. actus, cf. fr. acte) actinic adj. (chim.; despre radiaţii) cu efect chimic intens. ( < fr. actinique, cf. gr. aktis — rază) actinie s.f. (zool.) animal inferior de mare, din încrengătura celenteratelor, cu gura înconjurată de tentacule frumos colorate, care trăieşte lipit de stînci. (< fr. actinie) actiniu s.n. (chim.) element radioactiv, extras din minereurile din care s-a scos rad iul. (< fr. actinium) actinometrie s.f. (fiz.) 1. măsurarea intensităţii radiaţiilor. 2. capitol al fizicii, care studiază radiaţiile luminoase şi termice din interiorul atmosferei. (<fr. actinometrie) actinometru s.n. (fiz.) 1. aparat servind la măsurarea intensităţii radiaţiilor luminoase ale soarelui sau ale aştrilor. 2. aparat care indică durata dc expunere la fotografiere; exponometru.( <fr. actinometre, cf. gr. aktis — rază, me-tron — măsură)
  "actînomicâză s.f. (med.) boală parazitară, cauzată de o ciupercă, constînd în abcese cronice. (< fr. actinomycose, cf. gr. aktis — rază, mykes — ciupercă) actinoterapîe s.f. (med.) tratament cu substanţe sau aparate emiţătoare de raze. (< fr. actinoiherapie, cf. gr. aktis
  —   rază, therapeia — îngrijire) activ adj. (op. pasiv). 1. care participă intens la o acţiune; harnic, energic. O membru activ — membru al unei organizaţii sau instituţii, avînd anumite obligaţii şi bucurîndu-se de drepturi depline în cadrul acelui colectiv. • (mii.) în serviciul efectiv, sub steag; în activitate. • (chim.; despre corpuri) care intră uşor în reacţie. • (lingv.) vocabular activ = vocabular folosit în mod curent. • (gram.) verb activ = verb a cărui acţiune este săvîrşită de subiectul gramatical. 2. (fin.; despre operaţii, conturi, bilanţ) care se soldează cu un profit, //s.n. 1. (în orîn-duirea socialistă) grup, colectiv al unei organizaţii politice, al unei instituţii etc. care cuprinde elementele cele mai devotate şi mai bine pregătite, cu sarcini de răspundere. 2. (fin.) totalitatea bunurilor mobile şi imobile care aparţin unei întreprinderi sau instituţii; parte a bilanţului unde se înscriu aceste bunuri. (< lat. activus, < ago — a face, cf. fr. actif // (1) rus. [partiinîi] aktiv)
  activă vb. I. 1. intr. a lucra, a fi activ, a desfăşura o activitate intensă. 2. tr. a înviora, a intensifica, a accelera. 3. refl. a intra în cadrele active ale armatei. ( < fr. activer) activator s.n. (chim.) substantă care, adăugată unui catalizator, îi intensifică activitatea. (< activa)
                                                                                                24
  activist s.m. şi /. membru militant al unei organizaţii de masă, care se ocupă exclusiv cu munca politică în cadrul acelei organizaţii. (< rus. aktivist) activităte s.f. îndeplinirea unor acte fizice, intelectuale, morale etc. în vederea unui anumit rezultat; ocupaţie, muncă, lucru, îndeletnicire. • situaţie a unui ofiţer care face parte din cadrele active ale armatei, (cf. lat. acti-vitas, fr. activiii)
 activiza vb. I. tr. a îndemna pe cineva să fie mai activ (în muncă etc.j. (după rus. aktivizirovati, ahiivizaţiia) acttfr s.m. persoană (de obicei profesionistă) care interpretează roluri în piese de teatru sau în filme. v. artist.
 ( < fr. acieur, cf. lat. actor) actoricesc adj. privitor la actori. ( < actor) actorie s.f. (rar) profesiunea de actor.
 ( < actor)
 actriţă s.f. artistă care deţine un rol într-o piesă de teatru sau într-un film. (după fr. actrice) actual adj. prezent, de faţă. • de actualitate, la ordinea zilei. • efectiv, real. ( < lat. actualis, cf. fr. actuel) actualitate s.f. timpul de faţă, prezent.
 O    (loc. adj.) de actualitate = care se petrece, care interesează în momentul prezent. • ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. (cf. fr. actualite) actualiză vb. I. tr. a face ca ceva să devină actual, (cf. fr. actualiser) actualmente adv. în prezent; acum. (cf. fr. actuellement)
 actuâr s.m. specialist în calcule statistice de asigurări şi de probleme financiare. (< fr. actuaire, cf. lat. actuarius — scrib, grefier)
 acţiona vb. I. 1. intr. a întreprinde o acţiune, a lucra. v. activa. 2. tr. (mec.) a face să funcţioneze, a pune în mişcare, în lucru. 3. tr. (jur.; în expr.) a acţiona (pe cineva) în justiţie (sau în judecată) = a da (pe cineva) în judecată. (< fr. actionner, cf. it. azionare) acţionar s.m. şi /. posesor de acţiuni ale unei întreprinderi financiare sau comerciale capitaliste, (cf. fr. actionnaire) acţiune s.f. I. 1. faptul de a face ceva, desfăşurare a unei activităţi; faptă, lucrare. • gesturile şi ţinuta cu care un orator îşi însoţeşte cuvîntarea. • (mii.) operaţie militară. • (gram.) ceea ce arată un verb (o lucrare, o stare etc.). 2. întîmplările dintr-o operă literară; subiect, v. epos, fabulaţie. 3. influenţă. 4. (jur.) proces; cerere prin care se deschide un proces. II. titlu care reprezintă o parte din capitalul unei societăţi anonime sau al unei societăţi în comandită, (cf. fr. action, it. azione, lat. adio) acuarelă s.f. 1. vopsea solidă care, dizolvată în apă, se întrebuinţează în pictură. 2. pictură făcută cu culori dizolvate în apă. (cf. fr. aquarelle, it. ac-quarello)
 25
 aouarelist s.m. şi /. pictor care lucrează în acuarelă, (cf. fr. aquarelliste, it. ac-quarellista) acuităte s.f. 1. (liv.) capacitatea senzorială de a înregistra excitaţii foarte slabe; agerime, ascuţime. O (ioc. adv.) cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. grad de înălţime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. (< fr. acuite, cf. lat. acutus — ascuţit)
 acuminăt adj. (bot.; despre frunze, fructe etc.) terminat cu un vîrf lung şi ascuţit. (cf. fr. acuminâ, lat. acuminatus
 <    acumen — vîrf) acumulăub. I. tr. a îngrămădi, a strînge, a înmagazina. (< fr. accumuler, cf. it. accumulare, lat. accumulare) acumulăre s.f. strîngere, îngrămădire, înmagazinare. O acumulare primitivă = acumulare constituind punctul de plecare al modului de producţie capitalist, care constă în deposedarea prin violenţă a micilor producători de mijloace de producţie, exploatare a coloniilor, războaie etc.; acumulare a capitalului = retransformarea plusvalorii în capital; acumulare socialistă — partea din venitul naţional destinată lărgirii producţiei, creării de rezerve materiale şi sporirii fondurilor social-cul-turale neproductive. (< acumula) acumulat6r s.n. aparat care înmagazinează energie sub diferite forme. (cf. fr. accumulateur, it. accumulatore) acupla vb. I. tr. (rar) a cupla. (< fr. accoupler)
 acuplaj s.n. (tehn.) dispozitiv care face legătura între organele de acţionare ale unei maşini, făcînd să se transmită mişcarea de la o piesă la alta. (< fr. accouplage) acupunctură s.f. (med.) operaţie chirurgicală care constă în înţepături făcute în regiunea bolnavă. (<fr. acuponc-ture, cf. lat. acus — ac, punctura — înţepătură)
 acurat adj. îngrijit, lucrat cu îngrijire.
 (< it. accurato, cf. germ. ahkurat) acurateţe s.f. (liv.) atenţie deosebită, exactitate, grijă în execuţia unui lucru. (< it. accuratezza) acustic adj. referitor la acustică; care emite, transmite sau recepţionează sunete. O cornet acustic = pîlnie care întăreşte sunetele, folosită de cei cu auzul slab. (< fr. acoustique, cf. it. acustico < gr. akoustikos — relativ la sunet)
 acustică s.f. 1. parte a fizicii care studiază sunetele. 2. calitatea de a asigura o bună propagare şi percepere a sunetelor. ( < fr. acoustique) acusticiân s.m. şi f. specialist în acustică. (cf. fr. acousticien) aciit adj. 1. ascuţit, pătrunzător, violent. 2. (med.; despre boli) ajuns la o stare critică. 3. (muz.; despre note) înalt, ascuţit. (<lat. acutus, cf. it. acuto)
                                                                                  ACU-ADA
 acuză vb. I. tr. 1. a învinui, a învinovăţi; a imputa. • (jur.) a imputa cuiva un delict, o crimă. 2. a arăta, a vădi, a dovedi, a manifesta. (< fr. accuser, cf. it. accusare, lat. accusare) acuzăre s.f. învinuire. • (concr.) persoană care acuză la un proces. (< a-cuza)
  acuzat s.m. şi /. cel învinuit de un furt, un omor etc.; (spec.) persoană împotriva căreia s-a introdus o acţiune în justiţie. ( < acuza)
  acuzativ s.n. (gram.) cazul în care stau complementul direct, complementul indirect precedat de prepoziţie şi complementele circumstanţiale, (cf. lat. ac-cusativus, fr. accusatif) acuzator adj. cel care acuză. O acuzator public = magistrat care susţine acuzarea într-un proces penal. (cf. fr. accu-sateur)
  acuzăţie s.f. acuzare, învinuire, învinovăţire. (cf. fr. accusation, lat. accusatio) acuză s.f. învinuire, imputare, acuzare.
  (< it. acusa) acvaî6rt© s.f. reproducere a unui desen printr-un clişeu gravat cu acid azotic pe plăci de cupru sau de zinc. (< it. ac-quafdrte)
  acvafortîst s.m. şi f. gravor în acvaforte.
  (< it. acquafortista) acvamarin s.n. substanţă albastră-ver-zuie, varietate de berii, folosită ca piatră preţioasă. (< it. acquamarina) acvăriu s.n. vas, bazin în care se ţin animale şi plante acvatice. • sală sau clădire care adăposteşte un astfel de bazin. (<fr., lat. aquarium) acvătic adj. de (din) apă, care trăieşte în apă. • format din apă, de apă. ( <fr. aquatique, cf. lat. aqua — apă) ^acvatîntă s.f. gravură cu apă tare care imită desenul cu tuş. (it. acquatinta) acvifer adj. care are, care conţine apă.
  (< fr. aquifere, cf. lat. aqua — apă, ferre — a purta) âcvilă s.f. specie de vultur. • stemă re-prezentînd un vultur; pajură. (< lat. aquila)
  acvillde s.f. pl. (zool.) familie de păsări răpitoare, avînd ca tip acvila; (la sg.) pasăre din această familie. (< fr. aqui-lides, cf. lat. aquila) acvilin adj. de vultur, vulturesc. O nas acvilin = nas coroiat; privire acvilină = privire pătrunzătoare, (cf. fr. aqui-lin, lat. aquilinus) acvil6n s.n. sg. vînt de miazănoapte ( < fr. aquilon) adăgio adv. (muz.) lent, în tempo rar. l/s.n. arie executată în tempo lent, rar. ( < it. adagio) adăgiu s.n. (rar) maximă, sentinţă. (< lat. adagium — proverb) adamantin adj. diamantin. (< fr. ada-mantin)
  adamsită s.f. gaz de luptă strănutător.
  (< fr. adamsite, cf. Adams, n.p.) adaptă vb. I. 1. tr. a transforma, a potrivi pentru a corespunde unor anu-
ADA-ADJ
  mite condiţii, împrejurări etc. • a a-justa, a potrivi. 2. refl. a se obişnui, a se deprinde. (< fr. adapter, cf. lat. adaptare — a potrivi), adaptabil adj. care poate fi adaptat, (cf. fr. adaptable)
 adaptabilităte s.f. însuşirea de a fi adaptabil. (< adaptabil) adaptăre s.f. acţiunea de a (se) adapta şi rezultatul ei; modificare, ajustare; (concr.) lucru ajustat. • acomodare a organismelor, a simţurilor etc. la mediul înconjurător. (< adapta) adaptiv adj. de adaptabilitate. (< adapta)
 adecvăt adj. 1. potrivit, corespunzător, nimerit. 2. (fii.) conform, identic. O cunoaştere adecvată — cunoaştere care reflectă exact însuşirile cele mai esenţiale ale unui obiect sau fenomen.
 ( < fr. adequat, cf. lat. adaequatus) adenîtă s.f. (med.) inflamaţie micro-biană a ganglionilor limfatici. (< fr. adenite, cf. gr. aden — glandă) adentim s.n. (med.) tumoare benignă a-semănătoare ca structură cu o glandă.
 (< fr. adtnome) adenopatîe s.f. nume dat în general oricărei boli a glandelor sau a ganglionilor limfatici. (< fr. adenopathie, cf. gr. aden — glandă, pathos — suferinţă) adept s.m. şi /. persoană care se alătură convingerilor cuiva; partizan al unei teorii, al unei idei etc. • iniţiat în misterele unei secte, în secretele unei ştiinţe, ale unei arte etc. (< fr. adepte, cf. it. adepto < lat. adeptus — care a cîştigat)
 aderă vb. I. intr. 1. a se uni cu părerea cuiva; a se alătura unui partid, unei mişcări etc. cunoscîndu-i şi împărtă-şindu-i principiile. 2. a fi, a se ţine lipit, strîns de ceva, a se lipi de ceva. (< fr. adhărer, cf. lat. adhaerere) aderent adj. 1. care aderă. • (subst.) partizan la o acţiune comună, tovarăş de idei. 2. lipit strîns, fixat de ceva. (cf. fr. adherent) aderenţă s.f. 1. (med.) lipire patologică a unor ţesuturi, care de obicei nu sînt lipite între ele. 2. (tehn.) frecare între două corpuri în contact, dintre care unul alunecă sau se rostogoleşte peste celălalt. ( < fr. adherence) adeziune s.f. 1. alăturare; consimţire; exprimare scrisă a aderării la ceva. 2. (fiz.) forţă de atracţie moleculară care se exercită între două corpuri în contact. (cf. fr. adhesion, lat. adhaesio) adeziv adj. (despre materiale, substanţe etc.) care aderă, care se lipeşte strîns de ceva. (< fr. adhâsif) ad-h6c adv. pentru aceasta, pentru un anumit scop. (< lat. ad hoc — pentru aceasta)
 adiabâtic adj. (fiz.; despre un fenomen fizico-chimic) produs fără a ceda sau a primi căldură din exterior. (< fr. adia-batique, cf. gr. adiabatos — impenetrabil)
                                                                                               26
 adiacent adj. (liv.) alăturat, în atingere, contiguu. O (mat.) unghiuri adiacente = unghiuri care au o latură comună şi acelaşi vîrf. ( < lat. adjacens — care este aproape, cf. fr. adjacent) adinamîe s.f. (med.) debilitate, slăbiciune; prostraţie completă fizică şi morală. ( < fr. adynamie, cf. gr. a — fără, dynamis — putere)               K
 ad-mterim adj. invar, provizoriu, interimar. (< lat. ad — pentru, interim — în acest timp) adio interj, rămas bun, rămîi cu bine. O (expr.) a-şi lua adio de la ceva = a socoti ceva ca pierdut pentru totdeauna. (< it. addio < ad — la, Dio — Dumnezeu)
 adipds adj. (anat.) de grăsime, gras. O ţesut adipos = ţesut conjunctiv care înmagazinează grăsimea. ( < fr. adipeux, cf. lat. adeps — grăsime) adipozitâte s.f. (med.) acumulare patologică de grăsime într-un ţesut. (cf. fr. adiposite)
 adipsie s.f. (med.) lipsă parţială sau totală a senzaţiei de sete. aditiv s.n. (chim.) substanţă care se adaugă la un ulei mineral pentru a-i ameliora proprietăţile. (< fr. additif) adiţie s.f. (chim.) adăugare. • (mat.) adunare, (cf. fr. addition, lat. additio) adiţionă vb. I. tr. (rar) a aduna. (< fr. additionner)
 adiţional adj. adăugat ca supliment la urmă. (cf. fr. additionnel) adiţionare s.f. adunare. (< adiţiona) adjectiv s.n. (gram.) parte de vorbire flexibilă care denumeşte o însuşire sau însoţeşte un substantiv. (< lat. adjec-tivum, cf. fr. adjectif) adjectival adj. exprimat printr-un adjectiv. O articol adjectival = articol pus pe lîngă un adjectiv legat de un substantiv articulat sau de un nume propriu. • care are funcţie de adjectiv.
 ( < adjectiv) adjoncţiune s.f. unire, adăugare. (< fr.
 adjonction) adjudecă vb. I. tr. (jur.) a da, a atribui (un bun, o lucrare etc.) aceluia care oferă mai mult, în cadrul unei licitaţii sau unei concurenţe. (< lat. adjudi-care, cf. fr. adjuger, după judeca) adjudecatăr s.m. şi /. persoană căreia i se adjudecă un lucru la o licitaţie publică. (cf. fr. adjudicataire) adjudecătâr s.m. şi /. persoană care face adjudecarea la o licitaţie, (cf. fr. adju-dicateur)
 adjudecăţic s.f. act prin care se adjudecă un obiect, o antrepriză etc. la o licitaţie publică, (cf. lat. adjudicatio, fr. adjudication) adjunct adj. (adesea subst.) cu funcţia imediat subordonată unui şef, unui conducător de instituţie etc. ( < lat. adjunctus, cf. germ. Adjunkt, fr. ad-joint)
 adjutănt s.m. ofiţer de pe lîngă comandantul unei unităţi militare, însărci-
 tl
 nat cu transmiterea ordinelor şi conducerea lucrărilor de birou; ofiţer din-tr-un stat-major avînd diferite sarcini.
 •   gradul cel mai înalt de subofiţer; militar avînd acest grad. (< fr. adjutant, cf. lat. adjutans) ad libitum adv. după voie, după poftă, după plac; oricum. (< lat. ad libitum
 —   după plac)
 ad literam adv. cuvînt cu cuvînt, fără nici o schimbare, întocmai; literal. (< lat. ad litteram) administră vb. I. tr. 1. a conduce, a gospodări (o întreprindere, o instituţie etc.). 2. a da un medicament unui bolnav. (< fr. administrer, cf. lat. administrare)
 administrativ adj. privitor la administraţie; de administraţie. • care emană de la un organ de administraţie, (cf. fr. administratif, lat. administrativus) administrător s.m. şi f. conducător al unui serviciu de administraţie. O administrator delegat = persoană împuternicită de consiliul de administraţie al unei societăţi capitaliste să conducă societatea. • (rar) om care se pricepe la organizarea şi conducerea unei activităţi. (cf. fr. administrateur, lat. administrator) administraţie s.f. ansamblul organelor administrative ale unui stat, ale unei întreprinderi etc.; conducerea administrativă a unei întreprinderi, a unei instituţii etc. O consiliu de administraţie
 —   consiliu însărcinat cu conducerea unei societăţi pe acţiuni. • (înv.) serviciu al armatei care avea în sarcină hrana şi îmbrăcămintea trupelor, (cf. rus. administraţiia, fr. administration, lat. administratio)
 admiră vb. I. tr. a privi, a preţui cu sentimente de încîntare, de mirare şi plăcere. (< fr. admirer, cf. lat. admir ari)
 admirăbil adj. vrednic de admirat; în-cmtător, minunat, (cf. fr. admirable, lat. admirabilis) admirativ adv. cu admiraţie, (cf. fr. admira ti f, lat. admirativus) admirat6r s.m. si /. cel care admiră, animat de admiraţie, (cf. fr. admira-teur, lat. admirator) admirăţie s.f. sentiment de preţuire fără rezerve, de apreciere deosebită (faţă de cineva sau de ceva), (cf. fr. admira-
 • hon, lat. admir a tio) admisibil adj. care poate fi admis; valabil. (cf. fr. admissible) admisibilitâte s.f. (rar) posibilitatea de a .admis, caracterul a ceea ce este admisibil, (cf. fr. admissibilite) oî? ie s^* tteh71-) !• intrarea unui agent motor în cilindrul unei maşini sau m maşina care îl utilizează. 2. porţiune din cursa pistonului în timpul căreia agentul motor intră în cilindru. lcr,/r* admission, lat. admissio) î?1 ţ.®    :      tr- a Primi drept bun, a
 socoti adevărat, ţ 3. îngădui, a per-
                                                                                  ADL-ADO
 mite. • a da curs favorabil (unei cereri etc.) • a înscrie, a primi (la un examen). (< lat. admittere, cf. fr. ad-mettre)
 admitere s.f. acţiunea de a admite, o examen de admitere = examen de primire într-o şcoală. (< admite) admonestă vb. I. tr. a dojeni, a mustra aspru (mai ales un subaltern). (< fr. admonester) admonestăre s.f. mustrare, do j ană; (concr.) hîrtie oficială care conţine o mustrare adresată cuiva. (< admonesta)
 admoniţiune s.f. 1. (jur.) cercetare făcută de judecător. 2. (rar) admonestare. (cf. lat. admonitio, fr. admonition) adnota vb. I. tr. a face note, însemnări pe marginea unui text. ( < lat. adnotare, annotare)
 adnotăre s.f. notă explicativă, însemnare pe marginea unui text. (< adnota) adnotatdr s.m. şi /. cel care adnotează un text. (cf. lat. annotator) adnotâţio s.f. adnotare, (cf. lat. anota-tio, fr. adnoiation) adolescent s.m. şi /. persoană ajunsă la adolescenţă. ( < fr. adolescent, cf. it. adolescente, lat. adolescens) adolescenţă s.f. epocă din viaţa unui om, cuprinsă între copilărie şi tinereţe; vîrsta acestei perioade, (cf. fr. adolescence, it. adolescenza, lat. adoles-centia)
 adânic adj. (în metrica antică; despre versuri) alcătuit dintr-un dactil şi un spondeu sau troheu. (< fr. adonique) adânis s.m. nume dat unui tînăr foarte frumos (prin aluzie la un personaj legendar din antichitate). (< Adonis, n.p.)
 adoptă vb.I. tr. 1. (jur.) a înfia un copil. 2. a-şi însuşi felul de a fi al cuiva. • a alege cu predilecţie, a admite. • a accepta (prin vot.) (<lat. adoptare, cf. fr. adopter) adoptiv adj. (despre copii) înfiat. • (despre părinţi; fig., despre patrie) do-bîndit prin adopţie, (cf. lat. adoptivus, fr. adoptif) adopţie s.f. faptul de a adopta (1); act piin care se adoptă un copil; înfiere, (cf. lat. adoptio, fr. adoption) adoră vb. I. tr. 1. a iubi foarte mult, fără limite. 2. a slăvi, a diviniza; a venera (o divinitate). (< fr. adorer, cf. it. adorare, lat. adorare) adorăbil adj. vrednic de adorat; fermecător. (cf. fr. adorable, it. adorabile, lat. adorabilis) adorăre s.f. adoraţie. ( < adora) adorăt adj. (adesea subst.) foarte iubit.
 •   venerat, slăvit. ( < adora) adoratdr s.m. şi f. persoană care adoră pe cineva sau ceva. (cf. fr. adorateur, it. adoratore, lat. adorator) adorăţie s.f. dragoste, iubire nemărginită. • veneraţie pentru o divinitate; adorare, (cf. fr. adoralionţ it. adora," zioneţ Işit. adoratio)
 adr-aer
 adragănt s.n. gumă vegetală secretată de o plantă numită Astragalus verus. ( < fr. adragant) adrenalină s.f. hormon produs de glandele suprarenale (putînd fi preparat şi sintetic), folosit în medicină, în special ca vasoconstrictor. (< fr. adrinaline) adresă vb. I. 1. tr. a trimite direct (cuiva)
 0 scrisoare, o cerere, o plîngere. 2. tr. a scrie titlul sau adresa (pe o cerere sau pe o scrisoare). 3. refl. a-şi îndrepta cuvîntul către cineva, a vorbi cuiva; a face apel la... ( < fr. adresser)
 adresănt s.m. şi /. (rar) persoană căreia
 1 se adresează o scrisoare; destinatar. (< germ. Adressant)
 adresă s.f. 1. indicaţie a numelui şi a domiciliului unei persoane. • indicaţie, menţiune pe scrisori, colete etc., care conţine numele şi domiciliul destinatarului. O (txpr.) la adresa cuiva = cu privire la cineva. 2. comunicare oficială în scris făcută de o organizaţie, o instituţie etc. ( < fr. adresse) adsorbănt s.m. (chim.) corp pe suprafaţa căruia se fixează o substanţă prin ad-sorbţie. (cf. fr. adsorbant) adsorbăts.m. (chim.) substanţă rezultată dintr-un adsorbant şi substanţa adsor-bită. (cf. fr. adsorbat) adsorbi vb. IV. refl. (despre substanţe) a se fixa pe un alt corp prin adsorbţie. (< fr. adsorber) adsârbţie s.f. (fiz.; chim.) fixarea moleculelor unui gaz sau ale unui corp dizolvat, într-un strat foarte subţire, pe suprafaţa unui corp solid. (cf. fr. ad-sorption)
 aductâr adj. (anat.; despre muşchi) care apropie un membru de corp sau două organe unul de altul. (cf. fr. adduc-teur, it. adduttore) adticţie s.f. 1. transportare, aducere, transport; acţiunea de a îndrepta apele către un anumit loc. O aducţie de apă — = apeduct. 2. acţiunea muşchilor aduc-tori. (cf. fr. adduction, it. addnzione) adula vb. I. tr. a linguşi, a flata în chip josnic, servil pe cineva. (< fr. aduler, cf. lat. adulari) adulat6r adj., s.m. şi /. linguşitor, (cf.
 fr. adulateur, lat. adulator) adulăţie s.f. linguşire, flatare josnică.
 (cf. fr. adulation, lat. adulatio) adult adj., s.m. şi /. (persoană) care a ajuns la maturitate; suficient dezvoltat. (< lat. adultus, cf. fr. adulte) adulter s.n. nerespectare a fidelităţii conjugale făptuită de către unul din soţi. // adj. (despre soţi) care nu respectă fidelitatea conjugală. (< lat. adulter, cf. fr. adultere) adulterin adj. născut dintr-un adulter.
 (< lat. adulterinus, cf. fr. adulterin) advecţie s.f. mişcare de aer cu direcţie orizontală, (cf. lat. advectio) adventism s.n. doctrină mistică, practicată de o sectă religioasă creştină şi care propagă, printre altele, credinţa îu a <Jpu--i venire a lui Iisus pe pămînt.
                                                                                           28
 (< engl. adventism, cf. germ. Adven-tismus)
 adventist adj. referitor la adventism. II s.m. şi f. adept al adventismului. ( < engl. adventist, cf. lat. adventus — sosire)
 adventiv adj. (bot.; despre rădăcini) dezvoltat în alt loc decît cel normal. (< fr. adventif) adverb s.n. (gram.) parte de vorbire neflexibilă, care determină un verb, un adjectiv sau un alt adverb. (<lat. adverbium, cf. fr. adverbe) adverbial adj. (despre cuvinte sau construcţii gramaticale) cu valoare de adverb. (< lat. adverbialis, cf. fr. adverbial)
 advers adj. situat în faţă; contrar, opus. O (jur.) parte adversă = adversar (într-un proces) • nefavorabil, neprielnic; duşmănos, potrivnic. (< fr. adverse, cf. lat. adversus — contra) adversăr s.m. şi /. potrivnic, rival.
 ( < fr. adversaire, cf. lat. adversarins) adversativ adj. care exprimă o opoziţie. O (gram.) propoziţie adversativă (şi subst.,f.) = propoziţie coordonată care arată o opoziţie faţă de coordonata ei ; conjuncţie adversativă = conjuncţie care introduce o propoziţie adversativă. (< lat. adversativvs, cf. fr. adversatif) adversitate s.f. împrejurare, situaţie potrivnică, grea; dificultate, (cf. fr. ad-versite, lat. adversitas) a6d s.m. (ist.) poet-cîntăreţ la vechii greci. ( < fr. aede, cf. gr. aoidos — cîn-tăreţ)
 aeră vb. I. 1. tr. a aerisi. • a zvînta, a expune la soare şi la aer (lucruri, haine etc.). 2. refl. (rar) a-şi face vînt. ( < fr. aerer) aerâj s.n. introducere de aer proaspăt într-un loc închis (mină, hală de uzină etc.); aerisire, (cf. fr. aerage) aerat adj. 1. (despre lichide, materiale granuloase etc.) tratat prin introducere de aer. 2. (despre cereale) răcit cu ajutorul aerului, prin vînturare etc. (< aera)
 aerator s.n. maşină de lucru folosită în turnătorie pentru afînarea amestecului de formare, (cf. fr. aerateur) aerăţie s.f. răcire a cerealelor depozitate într-un siloz, cu ajutorul aerului, (cf. fr. aeration)
 aerian adj. 1. aflat în aer. • întîmplat, produs în aer. O alarmă aeriană = alarmă prin care se anunţă un atac aerian inamic. 2. (fig.) diafan, transparent; gingaş, vaporos. (cf. fr. a6-rien)
 aerifer adj. care poartă, care conduce aerul. ( < fr. aurifere, cf. lat. aer — aer, ferre — a purta) aeriftirm adj. cu aspectul sau proprietăţile aerului. (< fr. airiforme) aer6b adj. (biol.; despre microorganisme) care se dezvoltă numai în prezenţa aerului. (< fr. aerobe) aerobhttic adj. aerob. (< fr, a^robiotique)
29
 aerobi6ză s.f. (biol.) formă de viată a unor microorganisme care se dezvoltă numai în prezenta aerului. (<fr. aâ-robiose)
 aerocartograf s.n. aparat automat folosit la întocmirea hărţilor şi a planurilor topografice pe bază de fotograme aeriene. (< fr. airocartographe) aerocartografie s.f. tehnica de a face hărţi şi planuri topografice cu aparate de cartografiere, i>e bază de fotograme aeriene. ( < fr. aerocartographie) aerodinăm s.n. tren automotor. ( < aerodinamic)
 aerodinâmic adj. făcut în aşa fel încît să întîmpine la înaintare o rezistenţă foarte mică din partea aerului. (< fr. aerâdynamique) aerodinamică s.f. ramură a fizicii care studiază mişcarea corpurilor într-un mediu gazos (mai ales mişcarea corpurilor solide în aer). (< fr. atrodynami-que, cf. gr. aer — aer, dynamis — forţă) aerodînă s.f. (av.) vehicul aerian, mai greu decît aerul, care se menţine în . atmosferă datorită mişcării lui de înaintare. (< fr. airodyne) acrodrâm s.n. teren special amenajat, care permite decolarea şi aterizarea a-vioanelor. v. aeroport. (< fr. aârodrome, cf. gr. aer — aer, dromos — drum)
 aerofagîe s.f. act reflex prin care, o dată cu înghiţirea alimentelor, pătrunde în stomac şi o cantitate de aer, care dă naştere la tulburări digestive. (< fr. aerophagie, cf. gr. aer —aer, phagein _ — a mînca)
 aerofoMe s.f. groază, frică patologică de aer, manifestată ca simptom al unor afecţiuni nervoase. (< fr. airophobie, cf. gr. aer — aer, phobos — frică) aerojotogrammetrle s.f. ramură a foto-. grammetriei care studiază măsurarea suprafeţelor terestre şi întocmirea hărţilor şi a planurilor topografice, pe baza fotogramelor aeriene. (< fr. ai-rophotogrammitrie) '                     <
 aerogara s.f. totalitatea clădirilor unde se află serviciile transporturilor aeriene ale unui aeroport, (cf. fr. airogare) aerogrdf s.n. instrument cu care se stropesc culori lichide peste un desen, peste o zugrăveală etc. (< fr. adrographe) aerograîlo s.f. disciplină care studiază . aerul şi proprietăţile lui. (< fr. adro-graphie, cf. gr. aer — aer, graphein — a scrie).
 aerogrâmăs./. comunicare transmisă prin telegrafie fără fir. ( < aero + [tele] gramă)
 aerolit s.m. masă minerală incandescentă care cade pe pămînt din spaţiul interplanetar, v. meteorit. (< fr. airolithe, cf. gr. aer — aer, lithos — piatră)
 aerologîe s.f. parte a meteorologiei care studiază păturile superioare ale atmosferei. (< fr. airologie, cf. gr. aer — aer, logos — vorbire)
                                                                               AER-AER
 aerometrfo s.f. ramură a fizicii care studiază proprietăţile fizice ale aerului şi măsoară efectele lui mecanice. (< fr. aeromitrie, cf. gr. aer — aer, metron — măsură)
 acrometru s.n. instrument pentru măsurarea sau determinarea densităţii aerului. (< fr. a&romelre) acromoMl s.n. corp solid care se poate menţine şi mişca în aer. (< fr. a4ro-mobile, cf. lat. aer — aer, mobilis — mişcător)
 aeromodel s.n. model de avion cu dimensiuni reduse, care poate zbura fără pilot, la oarecare distanţă. « cf. fr. at-romodele)
 acromodelîsm s.n. tehnica de a construi aeromodele. (< aeromodel) acromodclist s.m; şi /. cel care se ocupă cu aeromodelismiil. ( < aeromodel) ■ aeromot6r s.n. motor aerian, (cf. fr. aeromoteur)
 aeronaiit s.m. şi /. persoană care conduce (sau călătoreşte cu) un vehicul aerian. (< fr. aironaute, cf. lat. aer — aer, nauta — navigator)
 acronaiitic adj. referitor la aeronautică;
 de aeronautică. (< fr. adronautique) aeronautică s.f. tehnica construirii şi a conducerii aeronavelor; ştiinţa navigaţiei aeriene. ( < fr. aeronautique) aeronavă s.f. vehicul care se poate menţine sau deplasa în aer. (< aero. -f + navă, după fr. aeronef) aeroplan s.n. avion. (< fr. aeroplane) aoropfirt s.n; teren prevăzut cu instalaţiile necesare decolării, aterizării, adă-postirii şi întreţinerii avioanelor de cursă. ( < fr. aeroport) aeropurtat adj. transportat cu avioanele sau cu planoarele. (< aero + purtat, după fr. aeroporti) aeroscop s.n. aparat cu care se adună praful din aer, pentru a putea fi supus unui examen microscopic. (< fr. a6-roscope, cf. gr. aer — aer, skopein — a privi)
 aeros61 s.m. (mai ales la pl.) suspensie într-un gaz a unui corp solid sau lichid.
 •   sistem de particule medicamentoase, dispersate în aer, care constituie un mijloc terapeutic contra unor afecţiuni ale căilor respiratorii. (< fr. aerosol, cf. germ. Aerosol) aorostăt s.n. balon umplut cu un gaz mai uşor decît aerul, care îi permite ascensiunea în atmosferă. (< fr. aerostat, cf. gr. aer — aer, statos — care se susţine)
 aerostatic adj. referitor la aerostatică sau la aerostate, (cf. fr. airostatique) aerostatică s.f. parte a mecanicii care studiază echilibrul gazelor, mai ales al maselor de aer atmosferic, şi al solidelor în aer. • tehnica construirii ba-loanelor. (cf. fr. airostatique) aerostnţie s.f. 1. ramură a navigaţiei aeriene, "care foloseşte aparate mai uşoare decît aerul. 2. staţie de vehicule aeriene. (cf. fr. airostalion)
 AER-AFI
 aeroterapîe s.f. (med.) metodă (le tratare a unor boli, constînd în expunerea corpului la aer. ( < fr. aerotherapie, cf. gr. aer — aer, therapeia — îngrijire) aerotopografie s.f. tehnică a măsurătorilor terestre făcute cu fotograme aeriene, (cf. engl. aerotopography) afabil adj. cordial, binevoitor; primitor.
 (cf. fr. affable, lat. affabilis) afabllitdto s.f. cordialitate, bunăvoinţă; blîndeţe. (cf. fr. affabilite, lat. affabili-ias)
 afalmlâţic s.f. (liv.) succesiunea faptelor, intriga unei opere literare. O morala unei fabule, (cf. fr. affabulation, lat. affabulatio) afâccre s.f. 1. activitate comercială, industrială sau (mai ales) financiară, bazată pe speculă şi constînd în vînzare, cumpărare, antrepriză etc. 2. treabă, îndeletnicire. O afaceri interne (externe) = treburi obşteşti privind problemele interne (externe) ale unui stat. (după fr. affaire) afacerism s.n. practică constînd în realizarea de profituri personale pe seama unor chestiuni de serviciu sau politice. ( < afacere) afacerist s.m. şi /. cel care practică afacerismul. ( <' afacere) afazic adj. de afazie; privitor la afazie. // s.m. şi /. persoană care suferă de afazie. ( < fr. aphasique) afazic s.f. pierdere totală sau parţială a înţelegerii şi a posibilităţii de a reda cuvintele, ca urmare a unei leziuni cerebrale. (< fr. aphasie, cf. gr. a — fără, phasis — cuvînt) afect s.n. reacţie emotivă puternică şi scurtă, (cf. germ. Affekt, lat. affectus) afectă vb. I. tr. I. a destina (ceva) unui scop determinat. II. 1. a îndurera, a întrista (pe cineva). 2. a simula ceva; a se preface. O intr. (peior.) a-şi da aere, a se sclifosi. 3. a prejudicia, (cf. fr. affecter, it. affetare, lat. affectare) afectat adj. 1. îndurerat, mîlinit. 2. nenatural, prefăcut, nefiresc. (< afecta) afectiv adj. 1. referitor la sentimente, la afect. 2. care arată afecţiune; sensibil, sentimental, (cf. fr. affectif, lat. affectivus)
 afectivitate s.f. totalitatea stărilor şi fenomenelor afective; sensibilitate, (cf. fr. afjectivite) afectuos adj. cu afecţiune pentru cei din jur; prietenos, (cf. fr. affeclueux) afecţiune s.f. 1. dragoste, sentimente bune pentru cineva, ataşament, iubire, căldură. 2. (med.) stare patologică a unui organ; boală. (cf. fr. affection, lat . affectio) aloliu s.n. (astr.; op. p e r i b e 1 i u) punctul cel mai îndepărtat de soare, aflat pe orbita unei planete. (< fr. apUelie, cf. gr. apo — departe de, he-lios — soare) afemeiat adj., s.m. (cel) care este stă-pinit de slăbiciune pentru femei; muieratic. ( < femeie, după fr. effeminc)
                                                                                             30
 aferat adj. care este sau vrea să pară că .este foarte ocupat, copleşit de treburi. ( <*fr. affaire) aferent1 adj. 1. în legătură, dependent de ceva. 2. (jur.) cuvenit, care revine cuiva. ( < fr. afferent, cf. v. fr. aferir — a atinge)
 aferent2 adj. (med.) care aduce ceva la un organ. O vase aferente = vase care aduc un liebid la un organ; nervi aferenţi = nervi care transmit excitaţiile periferice centrilor nervoşi. (< fr. afferent, cf. lat. afferre — a aduce) afereză s.f. (lingv.) fenomen constînd din suprimarea vocalei iniţiale a unui cuvînt. (< fr. apherese, cf. gr. aphai-rein — a lua)
 afet- s.n. suport al unei arme de foc, care permite orientarea, ochirea şi tragerea. (< rus. lafeti, germ. Ldffette + fr. affut)
 afilia vb. I. refl. (despre organizaţii, instituţii, societăţi) a se alătura altei organizaţii, instituţii sau societăţi de acelaşi fel, subordonîndu-i-se. • tr. a stabili anumite raporturi dd subordonare între mai multe societăţi. (< fr. affilier, cf. lat. adfiliare — a lua ca fiu)
 afin adj. înrudit, //s.m. (jur.) rudă prin alianţă. (< lat. affinis) afină vb. I. tr. 1. a înlătura impurităţile dintr-o masă metalică. 2. (text.) a subţia, a face firele foarte fine. (< fr. affiner)
 afindj s.n. afinare. (cf. fr. affinage) afinată s.f. băutură alcoolică preparată din afine. (< afină) afinitate s.f. 1. potrivire, asemănare, apropiere (fizică sau morală). 2. (fiz.; chim.) proprietate a substanţelor de a se combina chimic unele cu altele. 3. (jur.) înrudire prin alianţă, (cf. fr. affinită, lat. affini tas — înrudire prin alianţă)
 aîinor s.m. muncitor care lucrează la afinare. (cf. fr. affineur) afirma vb. 1.1. tr. a spune, a susţine ceva cu tărie, a declara categoric, ferm; a susţine că ceva este adevărat. 2. refl. a se evidenţia, a se remarca. (< fr. af-firmer, cf. lat. affirmare) afirmativ adj. (op. negativ) cu caracter de afirmaţie, care afirmă ceva; pozitiv. 0 (log.; despre judecăţi) care cuprinde o afirmaţie, (cf. fr. affirmatif, lat. affirmativus) afirmaţie s.f. declaraţie prin care se spune sau se susţine că ceva este adevărat; vorbire prin care se spune, se afirmă ceva. • (la pl.) cuvinte care exprimă o afirmare. (cf. fr. affb~mation, lat. affirmatio) afiş s.n. înştiinţare publică, tipărită (uneori şi desenată), care se fixează sau se distribuie în anumite locuri, cu scopul de a anunţa anumite lucruri, o cap de afiş = primul nume de pe afişul care anunţă un spectacol; actor de vază. ( < fr. affiche)
 afişă vb. I. tr. 1. a lipi un afiş. • a fi adus la cunoştinţa tuturor (pr intr-un afiş). 2. (fig.) a manifesta ostentativ o anumită atitudine; a ostenta, a se face remarcat dinadins. • refl. a apărea, a se găsi în tovărăşia cuiva, pentru a produce senzaţie. ( < fr. afficher) afişâj s.n. lipirea afişelor, (cf. fr. affi-chage)
 afişicr s.n. loc (special amenajat) unde se fixează diferite anunţuri. (< fr. af-fichier)
 aîişor s.m. persoană care lipeşte afişe, (cf. fr. afficlieur)
 aîîx s.n. (lingv.) nume generic pentru prefixe, sufixe şi infixe. (< fr. affixe, cf. lat. affixus — ataşat) aflictîv adj. (jur.; despre pedepse) care loveşte direct persoana care o suferă. (< fr. afflictif) aflorimcnt s.n. (min.) parte a unui ză-cămînt care apare la suprafaţa solului.
 •   (geol ) loc unde rocile din subsol apar la suprafaţa scoarţei pămînteşti datorită eroziunii, (după fr. affleure-ment)
 afluent s.m. curs de apă care se varsă în altă apă mai mare. (< fr. affluent, cf. lat. affluens) afluenţă s.f. 1. (rar) cantitate mare de apă care se îndreaptă către un anumit Joc. 2. mulţime de oameni care se îndreaptă spre un anumit loc; îmbulzeală. • abundenţă, puzderie; belşug. (cf. fr. affluence, lat. affluentia) afluî vb. IV. intr. (rar; despre sînge) a se îngrămădi într-un punct al corpului.
 •   (fig.) a se îmbulzi. (< fr. affluer, cf lat. affluere)
 aflux s.n. afluenţă, îngrămădeală, îmbulzeală. • strîngere a unui lichid într-o parte a corpului. (< îr. afflux) afocal adj. (în expr.) sistem afocal = sistem optic format din două lentile astfel aşezate încît focarul-imagine al uneia să coincidă cu focarul-obiect al celeilalte. ( < fr. [systâme] afocal) ■ af6n adj. 1. care şi-a pierdut vocea. • (muz.) care cîntă fals, care n-are voce sau simţ muzical. 2. (fon.; în expr.) consoană afonă = consoană care se articulează fără vibrarea coardelor vocale; consoană surdă. (< fr. aphone, cf. gr. aphonos < a — fără, phone — voce)
 afonîc s.f. (med.) pierdere patologică a glasului. • (fig.) răguşeală. (< fr. a-phonie, cf. gr. aphonia) aforism s.n. sentinţă, maximă, cugetare. ( < fr. aphorisme, cf. gr. aphorismos — definiţie)
 aforistic adj. de aforism, în formă de aforism, cu aforisme, (cf. fr. aphoristique) aîrctă vb. I. a închiria o navă; a na-vlosi. ( < fr. affreter) africănd s.m. (rar) nume dat albilor născuţi în Africa, îndeosebi celor ce se trag din buri. (cf. engl. africander) aîricătă s.f. (fon.; în expr.) consoană africată (şi subst.) = consoană care în-
                                                                                  AFI-AGE
 cepe cu o ocluziune şi se termină ca o fricativă, fără să-şi schimbe punctul de articulaţie. (< lat. affricdtus) afrodiziac adj., s.n. (substanţă) care stimulează pornirile sexuale. ( < fr. aphro-disiaque, cf. gr. aphrodisiahos, referitor la dragoste) afr6nt s.n. insultă în public; jignire, ultragiu; dezonoare. (< fr. affront) afruntâ vb. I. tr. a înfrunta. ( < fr. af-fronter, după înfrunta) dftă s.f. (med.) ulceraţie superficială, dureroasă, localizată pe mucoasa gurii sau a faringelui. (< fr. aphte, cf. gr. aphthe)
 aftos adj. cu afte. O (vet.) febră aftoasă = boală caracteristică vitelor cornute, manifestată prin febră şi urmată de o erupţie pe mucoasa gurii şi între unghii, putînd fi transmisă şi omului, (cf. fr. aphteux) afurca vb. I. tr. (mar.; rar) a fixa o corabie de fundul apei cu ajutorul a două ancore. (< it. afforcare) aftircă s.f. (mar.) ansamblu de manevre şi cabluri folosite la afurcarea unui vas. (< afurca)
 agăpă s.f. 1. masă prietenească. 2. masă comună la primii creştini, (cf. fr., lat., gr. agape — prietenie) agăr-agâr s.n. substanţă gelatinoasă extrasă din nişte alge marine, folosită la prepararea unor medicamente şi la culturile de bacterii. (< fr. agar-agar) agasa vb. I. tr. a enerva, a irita, a aţîţa;
 a plictisi. (< fr. agacer) agasant adj. enervant, iritant; plictisitor. (cf. fr. agasant) agat s.n. varietate de cuarţ, dură, de diferite culori, folosită ca piatră semi-preţioasă. ( < fr. agate) agâvă s.f. plantă exotică originară din Mexic, din ale cărei frunze se scot fibre textile; se cultivă şi la noi ca plantă ornamentală. (< fr! agave, cf. gr. a-gauos — măreţ)
 agendă s.f. 1. carnet pe care sînt însemnate zilele, folosit pentru diferite notiţe referitoare la anumite date, acţiuni, treburi etc. 2. ordine de zi. ( < fr., it. agenda, cf. lat. agenda — ceea ce trebuie să faci)
 agent s.m. 1. reprezentant al unei instituţii, al unei întreprinderi etc., care are anumite însărcinări; persoană care lucrează în numele cuiva, care îndeplineşte o misiune publică. 2. orice factor care dă naştere unei acţiuni, factor activ. 3. (gram.; în expr.) nume de agent = substantiv sau adjectiv care arată pe cel care îndeplineşte acţiunea unui verb. 4. spion. (< fr. agent, cf. it. agente, germ. Agent, lat. agens < agere — a face) agcntiiră s.f. 1. serviciu de informare, de spionaj aflat în slujba unui stat străin, a unor grupuri financiare sau politice străine, avînd drept scop subordonarea politică şi economică a statului pe teritoriul căruia acţionează; 2. casă de
 AGE-AGO
 afaceri în ţările capitaliste, condusă de un agent (1); afacerile efectuate de o astfel de casă; agenţie. (< germ. Agentur)
 agenţie s.f. birou care reprezintă interesele unei instituţii, încheind anumite acte în numele ei. v. filială, sucursală. O agenţie telegrafică (sau de presă) — instituţie care primeşte şi transmite presei ştiri şi informaţii; agenţie de bilete = birou unde se vînd bilete pentru spectacole, concerte etc. (< it. agenzia) aghiotant s.m. (ieşit din uz) ofiţer (sau subofiţer) ataşat pe lîngă persoana unui suveran, principe sau comandant; adjutant. (cf. rus. adjutant, fr. aide de camp)
 agil adj. sprinten, vioi, suplu. (<fr.
 agile, cf. lat. agilis) agilitate s.f. sprinteneală, vioiciune, supleţe. (cf. fr. agilitt, lat. agilitas) ăgio s.n. spor pe care îl poate înregistra valoarea reală a unei monede sau a unei hîrtii de valoare, peste valoarea nominală. • diferenţa dintre valoarea nominală a monedei de argint şi valoarea ei reală exprimată în monedă de aur. (cf. fr. agio, it. aggio) agiotă vb. I. intr. a specula asupra valorilor sau mărfurilor al căror preţ este variabil. (< fr. agioter) agiotâj s.n. faptul de a agiota. (cf. fr.
 agiotage, it. aggiotaggio) agită vb. I. 1. tr. a clătina, a flutura. • a aţîţa; a scormoni. • a discuta, a produce vîlvă în public (cu privire la o anumită chestiune). 2. refl. (fam.) a fi neliniştit, a se frămînta. • a se zbuciuma, a fi în neastîmpăr. (< lat. agitare, cf. fr. agiter, it. agitare) agitât adj. care se agită; (despre oameni) neastîmpărat, neliniştit. • (fig.) tulburat, nervos. • (despre o epocă, despre viaţă etc.) frămîntat, tumultuos. (< a-gita)
 agitat6r* s.n. (tehn.) 1. dispozitiv mecanic servind la amestecarea lichidelor sau la activarea transmiterii de căldură. 2. dispozitiv servind la punerea în mişcare a granulelor unui material, pentru a ieşi mai uşor printr-un orificiu. (< agita)
 agitat6r3 s.m. şi /. persoană care îndeplineşte sarcini de agitaţie politică, de lămurire, de mobilizare a maselor. * organ, mijloc de agitaţie. ( < agita) agitat6ric adj. de agitaţie sau pentru agitaţie, (cf. germ. agitatorisch) agitâţie s.f. 1. activitate sistematică de lămurire, orală sau scrisă, dusă de partidele comuniste şi muncitoreşti în scopul unei întăriri continue a legăturii cu masele, al educării lor politice şi al mobilizării lor la lupta pentru construirea socialismului. O punct de agitaţie = centru în care un grup de agitatori duc muncă de lămurire cu cetăţenii în unele probleme de actualitate. 2. mişcare prelungită în sensuri diferite, clă-
                                                                                          32
 tinare, fluturare. 3. stare de nelinişte, de tulburare, de enervare, (cf. lat. agi-tatio, rus. agitaţiia, fr. agitation) aglomeră vb. I. 1. refl. a se aduna laolaltă (în număr mare), înghesuiţi; a se înghesui, a se îngrămădi. • (despre oraşe etc.) a se suprapopula. 2. tr. (despre unele substanţe) a lega între ele granulele, firele sau fîşiile care compun un material. (< fr. agglomtrer, cf. it. agglomerare, lat. agglomerare) aglomerânt s.m. substanţă care leagă între ele particulele unor materiale oarecare. v. liant. (cf. fr. agglomâ-rant)
 aglomerâre s.f. aglomeraţie. • (concr.)
 grup compact. (< aglomera) aglomerât adj. îngrămădit, înghesuit. • suprapopulat. // s.n. (geol.) îngrămădire de materiale vulcanice. (< aglomera)
 aglomerăţie s.f. îngrămădire de oameni, îmbulzeală. • aşezare omenească, (cf. fr. agglomiration, it. agglomerazione) aglutina vb. I. refl. a se uni, a se lipi strîns. • (despre bacterii) a se aglomera prin alipire. • (lingv.; despre cuvinte etc.) a se uni, a se lipi formînd un cuvînt unic (cu alt sens). (<fr. agglutiner, cf. lat. agglutinare) aglutinânt1 s.m. 1. anticorp care coagu lează bacteriile pătrunse în organism 2. substanţă care are proprietatea de a coagula coloizii. (cf. fr. agglutinant) aglutinânt2 adj. care aglutinează. • (lingv.) limbă aglutinantă = limbă în care relaţiile gramaticale dintre cuvinte se exprimă cu ajutorul afixelor adăugate la rădăcina cuvîntului. (cf. fr. agglutinan t)
 agnostic adj., s.m. şi /. (adept) al agnosticismului; referitor la agnosticism, (cf. fr. agnostique, it. agnostico) agnosticism s.n. (fii.) doctrină idealistă care neagă posibilitatea cunoaşterii lumii obiective şi a legilor ei, care susţine că raţiunea omenească este limitată şi că omul nu poate să cunoască nimic dincolo de limitele senzaţiilor, (cf. fr. agnosticisme, it. agnosticismo
 <   gr. a — fără, gnostos — cognoscibil) agnozie s.f. 1. (med.) tulburare în înţelegerea naturii lucrurilor, a semnificaţiei obiectelor etc. 2. (în filozofia lui Socrate) mărturisirea neştiinţei conştiente. (< fr. agnosie, cf. gr. a — fără, gnosis — cunoaştere) agonâl adj. referitor la agonale, (cf. it. agonale)
 agonăle s.f. pl. (ant.) întreceri atletice la vechii greci. • (la romani) serbări în cinstea zeului Ianus. (< lat. ago-nalia)
 ag6nă s.f. linie de pe suprafaţa pămîn-tului ale cărei puncte nu prezintă de-clinaţie magnetică. (< fr. agone) agonie s.f. stare patologică a organismului care precede moartea, v. comă. O (loc. adj.) în agonie = pe moarte. • (fig.) nelinişte violentă; zbucium pu-
  ternic. (< fr. agonie, cf. gr. agonia —
  —  luptă.).
  agoniza vb. I. intr. a fi în agonie; a trage să moară. ( < fr. agoniser) agonizânt adj. care agonizează; muribund. (cf. fr. agonisant) agonotesie s.f. (ant.) preşedinţia întrecerilor atletice la vechii grcci. (< gr. agonothesia) agonotet s.m. (ant.) cel care prezida întrecerile atletice la grecii antici. (< gr. agonothetes)
  agâra s.f. (ant.) piaţă publică în care se concentrau negoţul şi toată viaţa civică a unui oraş din vechca Grecie (mai ales a oraşului Atena); (p. ext.) adunare populară ţinută în această piaţă. ( < fr., it., gr. agora) agorafobie s.f. (med.) boală manifestată prin teama nemotivată de a traversa locuri deschise, pieţe etc. (cf. fr. ago-raphobie < gr. agora — piaţă publică, phobos — frică)
  agrăfă s.f. 1. cuvînt care denumeşte mai multe obiecte cu care se prinde sau se fixează o haină, părul, o incizie, o hîrtie etc. 2. (arhit.) ornament în formă de consolă în capătul unui arc. (< fr. agrafe)
  agraîie s.f. afecţiune patologică manifes-tată prin imposibilitatea de a exprima ideile prin scris. (< fr. agraphie. cf. gr. a — fără, graphein — a scrie) agramat 1. adj., s.m. şi f. (liv.; despre oameni) (persoană) în a cărei vorbire sînt greşeli elementare de limbă; (p. ext.) ignorant, incult. 2. adj. (despre texte) care conţine greşeli ortografice şi gramaticale. ( < lat., gr. agrammatos) agrăr adj. referitor la proprietatea funciară şi la problemele legate de ea. o reformă agrară — reformă prin care marile latifundii sînt expropriate şi împărţite ţăranilor muncitori. (< lat. agrari us, cf. fr. agraire)
  apavâ vb. I. tr. şi refl. a (se) înrăutăţi. ■' (< fr. aggraver, cf. lat. aggravare — a îngreuna)
  agravant adj. care înrăutăţeşte, agravează. O (jur.) circumstanţe agravante = circumstanţe care agravează vina unui acuzat, (cf.fr. aggravant, cf. lat. aggravans )
  agreâ vb. I. tr. 1. a simpatiza. 2. (în diplomaţie) a accepta (un diplomat, un reprezentant diplomatic etc.). (< fr. agrcer)
  agreabil adj. plăcut; distractiv, (cf. fr. agrtable)
  agregă vb. I. refl. (despre molecule, corpurietc.) a se uni într-un tot; a se alipi. ( < lat. aggregare, cf. fr. agreger) agregăre s.f. unire a unor părţi între care nu există o legătură intimă; unire intr-un tot. O stare de agregare = fiecare dintre cele trei stări de consistenţă sub care se poate prezenta materia. (< agrega) agregât1 s.n. 1. (tehn.) grup de maşini care lucrează în acelaşi timp, ca un tot
                                                                                    AGO-AGR
 unitar. 2. (constr.) materiale inerte (pietriş, nisip etc.) care se amestecă cu cimentul şi apa la prepararea betonului, mortarului efc. ( < rus. agregat, cf. fr. agregat, lat. aggregatum — reunit)
 agregăt2 s.m. (ieşit din uz; în expr.) profesor agregat = profesor universitar care şi-a obţinut titlul prin concurs, dar a rămas totuşi dependent de catedra altui profesor, (după fr. agrege) agrement s.n. 1. plăcere, distracţie. 2. consimţămîut, încuviinţare, aprobare; (specîn diplomaţie) încuviinţare dată de un stat la numirea reprezentanţilor diplomatici ai altui stat. (< fr. agrement)
 agrementă vb. I. tr. (rar) a da culoare, relief, a înfrumuseţa prin adăugarea unui accesoriu plăcut. ( < fr. agremen-ter)
 agresiune s.f. acţiunea celui care atacă iDrimul; atac neprovocat. • atac armat al unui stat sau al unei coaliţ ii de state împotriva altui stat, cu scop de cotropire şi jaf. (cf. fr. agression, it. aggres-sione, lat. aggressio)
 agresiv adj. care atacă neprovocat., care săvîrşeşte o agresiune; provocator; certăreţ. • (chim.; despre substanţe) care atacă chimic corpurile cu care vine în contact, (cf. fr. agressif, it. aggressivo) agresivitate s.f. însuşirea de a fi agresiv. (cf. fr. agressivite) agresor s.m. şi /. cel care atacă fără a fi provocat ; organizator sau făptuitor al unei agresiuni armate, (cf. fr. agres-seur, it. agcjressore, lat. agreasor) agrest adj. (rar) cîmpenesc, rustic; grosolan. ( < lat. agrestis, cf. fr., it. agreste) agricol adj. 1. de agricultură, referitor la agricultură. • întrebuinţat in agricultură; obţinut în agricultură. 2. care se ocupă cu agricultura. 3. (despre o regiune, o ţară) care îşi sprijină economia în specia] pe agricultură. (< fr. agricole, cf. lat. agricola) agricultor s.m. şi /. persoană care se ocupă cu agricultura: cultivator de pă-mint. (cf. fr. agriculteur, lat. agricultor)
 agricultură s.f. loialitatea operaţiilor şi a metodelor de cultivare a pămîntului. O agricultură socialistă = agricultură făcută pe mari întinderi de pămînt.. folosind mijloacele şi metodele cele mai avansate de muncă. (cf. fr. agriculture, lat. agricultura) agrimens6r s.m. specialist, în agrimen-sură. ( < lat. agrimensor, cf. it. agri-rnenso re)
 a gr imens tini s.f. tehnica măsurătorilor topografice şi cadastrale simple ale terenurilor agricole. (< lat. agrimen-sura. cf. it. agrimensura) agrobiolog s.m. specialist în agrobiolo-gie. (< agro—f- biolog) agrobiol6gic adj. referitor la agrobiolo-gie, de agrobiologie. ( < agro-+ biologic)
AGR-ALB
  agrobiologîc s.f. disciplină care studiază legile de dezvoltare a plantelor cultivate. (cf. fr. agrobiologie) agrochimie s.f. ştiinţă care studiază măsurile care duc la sporirea recoltelor prin acţiunea asupra proceselor biochimice din sol. (cf. fr. agrochimie) agrogcologie s.f. disciplină care studiază rocile pe care s-au format solurile arabile. (cf. fr. agrogcologie) agrologie s.f. disciplină care studiază factorii de vegetaţie şi mijloacele tehnice pentru influenţarea lor. (cf. fr. agrologie < gr. a gros — eîmp, logos — vorbire)
  agrommiiu s.n. totalitatea lucrărilor a-gronomice minime, fixate pentru a fi aplicate în mod obligatoriu în scopul creşterii producţiei agricole. (< rus. a grominimum) agronom s.m. specialist 111 agronomie.
  ( < fr. agronome, cf. gr. agronomos) agron6mic adj. de agronomie, referitor la agronomie, (cf. fr. agronomique) agronomic s.f. ştiinţă care înglobează cunoştinţele referitoare la cultivarea sistematică a pămîntuUii. ( < fr. agronomie, cf. gr. agros — cîmp, nomos — lege) -
  agrosilvic adj. privitor la agricultură şi silvicultură. (< agro--\- silvic) agrotehnic adj. de agrotehnică, referitor la agrotehnică, (cf. rus. agrotehniceshii) agrotehnică s.f. ştiinţă care studiază tehnica menţinerii şi creşterii fertilităţii solului. (<rus. agrotehniha) agrotehniciăn s.n. specialist in agrotehnică. (cf. rus. agrolehnik) agrozootehnic adj. de agrozootehnică, privitor la agrozootehnică, (cf. rus. agrozootehnireshii) agrozootehnică s.f. tehnica îmbunătăţirii şi amenajării păşunilor şi terenurilor cultivate cu plante furajere. (< rus. agrozootehnica) aisberg s.n. bloc de gheaţă plutitor, desprins din marile gheţuri polare, care se intîlneşte in apele din jurul polilor.
  ( < engl. iceberg) a jur s.n. 1. broderie artistică pe pînză. constînd din spaţii rărite, obţinute prin scoaterea unor fire. • rărituri de-a lungul unei ţesături, produse în* timpul ţesutului. *2. (arhit.) ornament cu perforaţii care permite pătrunderea luminii. • ornament format din găuri practicate intr-o placă de metal ori în pereţii unui vas de lut. (< fr. ajour) ajura. vb. I. tr. a face un ajur. ( < fr. ajour ev)
  ajusta vb. I. ir. (tehn.) a potrivi, a adapta (o piesă) la un ansamblu. • a potrivi pe corp (o haină). (< fr. ajus-ter)
  ajustâj s.n. (tehn.) potrivirea diferitelor piese ale unui mecanism, ale unui instrument etc. pentru a asigura o bună funcţionare: (spec.) mărime care măsoară exactitatea contactului feţelor a două corpuri. (< fr. ajusiage)
                                                                                                      84
  ajustâr s.m. (tehnJ specialist In operaţii de ajustare a diferitelor piese. (cf.
  fr. ajusteur)
  ajutaj s.n. (tehn.) tub adaptat la deschizătura de scurgere a unor fluide, pentru a regla debitul. (< fr. ajoutage) alabandină. s.f. (chim.) sulfură de mân-gan naturală, care se prezintă ca o masă negricioasă şi cu un luciu aproape metalic. ( < fr. alabandine) alabastru s.n. varietate de ghips asemănătoare marmurii albe, din care se fabrică obiecte de ornament. ( < lat. ala-bastrum, cf. germ. Alabaster, it. ala-bastro)
  alambic s.n. aparat de distilare, folosit mai ales pentru fabricarea spirtului.
  ( < fr. alambic, cf. ar. al-ambic — vas pentru distilare) alambică vb. I. tr. (rar) 1. a distila cu alambicul. 2. (fig.) a face prea subtil, greu de înţeles; a subtiliza. (< fr. alambiquer) alambicat adj. (rar) foarte rafinat, subtil. greu de înţeles. (< alambica) alantoidă s.f. (biol.) membrana embrionară a animalelor vivipare şi ovipare cu respiraţie pulmonară. • (la pl.) animale vertebrate care au această membrană. (< fr. allanto'ide, cf. gr. allatoeides < alias — maţ, eidos — aspect) alarma vb. I. 1. refl. a se nelinişti, a se înfricoşa, a se speria. 2. tr. a da alarma. ( < fr. alarmer) alarmant adj. care alarmează; neliniştitor, îngrijorător, (cf. fr. alarmant) alarmă-s.f. 1. anunţare a unei primejdii, a unei nenorociri iminente etc.; mijlocul prin care se face anunţarea acestei primejdii. • semnal, chemare pentru a lua armele. 2. nelinişte, spaimă.
  ( < fr. alarme < it. aIVarme — la arme) alarmist adj., s.m. şi /. (cel) care răspîn-deşte ştiri alarmante (cu intenţia de a produce panică); (cel) care se alarmează repede, sperios, timorat, înfricoşat. • (despre ştiri) care alarmează, îngrozeşte, care produce panică, v. a 1 a r-m a n t. (cf. fr. alarmiste) alaun s.?n. (chim.) denumire a sărurilor pe care le formează sulfatul de aluminiu cu diferite elemente bazice; (p. restr.) sulfat dublu de aluminiu şi potasiu; piatră-acră. (<germ. Alaun) albaspină s.f. (rar) arbust spinos din familia rozaceelor, cu frunze crestate, cu flori albe dispuse în bucheţele şi cu fructe comestibile, care este cultivat ca plantă ornamentală; păducel. (< lat. alba spina, cf. it. albaspina) albatros s.m. pasăre marină cu aripi mari, cu cioc gros şi încovoiat, lacomă, care trăieşte în emisfera australă. ( < fr. albatros) albiân s.n. (geol.) etajul inferior al cre-tacicului mijlociu, (cf. germ. Albian, fr. albien) albinism s.n. insuficienţă congenitală de pigmentaţie a pielii, a părului sau irisului. # decolorare a frunzelor unor
  3&
  plante datorită lipsei de materii colorante. (< fr. albinismeJ albinos adj., s.m. şi /. (om sau animal) atins de albinism. (< fr. albinos) albit s.n. (min.) mineral lăptos, verzui, roşiatic sau incolor întrebuinţat ca fondant în ceramică. (< fr. albite, cf. germ. Albit)                               .
  album s.n. 1. caiet sau volum special legat, în care se păstrează fotografii, vederi etc. sau unde sînt adunate o serie de fotografii, desene, mărci etc. după o anumită temă. .v. catalog.
  •  listă de nume. 2. caiet în care se scriu versuri (originale), maxime etc. (< fr. album, cf. lat. album — alb) albumen s.n. substanţă nutritivă care se găseşte în seminţele unor plante şi care hrăneşte embrionul 111 timpul germinaţiei. (< fr. albumen, cf. lat. albumen
  —  albuş)
  albuininăs./. (chim.) substanţă organică din grupul proteinelor, care intră în constituţia celulei animale şi vegetale.
  (< fr. albumine) albuminoid adj. (chim.) de felul albu-minei. // s.n. pl. proteine complexe, care constituie o mare parte a materiei vii. (cf. fr. albuminoide) albumin6s adj. (chim.) care conţine albumină. (cf. fr. albumineux) albuminurie s.f. (med.) boală caracterizată prin prezenţa album ine i în urină. ( < fr. albuminurie) albtirn s.n. (bot.) strat lemnos situat Intre scoarţa unui copac şi inima lui. (< lat. alburnum) alcâde s.m. magistrat municipal în Spania. (<sp. alcade, cf. ar. al cadi
  —  judecător)
  alcâie adj. (metr.; în expr.) vers alcaic = vers iambic latin şi grec, creat de poetul Alceu şi compus din unsprezece silabe. O strofă alcaicâ = strofă în care primele două versuri sînt alcaice. ( < fr. alcaîque, cf. lat. alcaicus) alcalicelul6z& s.f. (chim.) derivat alcalin al celulozei, folosit la fabricarea viscozei şi a esterilor celulozei. (< fr. alcalicellulose) alcalimetrie s.f. parte a chimiei care studiază determinarea concentraţiei u-nei baze; procedeu de analiză chimică folosit în acest scop. (< fr. alcalimetrie, cf. fr. alcali — alcalin, gr. metron — măsură)
  alcalimetru s.n. (chim.) aparat pentru determinarea gradului de concentraţie ? Ycnei ^aze- (< fr- alcalimetre) alcalin adj. (chim.; despre substanţe) care are particularităţi specifice bazelor, o metal alcalin = metal din grupul metalelor monovalente. ( < fr. alcalin) aicalinitâte s.f. (chim.) însuşirea unei substanţe de a fi alcalină; concentraţie în ioni hidroxili a unei soluţii. (cl‘. fr. alcahnite)
  alcalinizd vb. I. tr. (chim.) a da unei substanţe proprietăţi alcaline, (după fr. atcaliser)
                                                                                         ÂLB-ALD
  aicâlltt s.n. (dnm.) compus dumic caustic care albăstrcşte liirtia roşie de turnesol şi care, 111 unire cu un aciil, formează o sare; bază. (< fr. alcali, cf. ar. al-kali — plantă marină) alcaloid s.n. (chim.) substanţă organică bazică, toxică, de origine vegetală, folosită în medicină. (< fr. alcaloide, cf. fr. alcali — alcalin, gr. eidos — formă)
  alcaloză s.f. (med.) mărirea alcalinitătii sîngelui în urma unor tulburări funcţionale. ( < fr. alcalose) alcarâzas s.n. (rar) vas poros de pămînt, în care se produce răcirea lichidului pe care îl conţine, datorită evaporării prin pereţii lui. (< fr., sp. alcarazas, cf. ar. alcaraza)
  alchimie s.f. ştiinţă ocultă din evul mediu, care urmărea găsirea elixirului vieţii şi a pietrei filozofale miraculoase, cu care să prefacă toate metalele în aur. (cf. fr. alchimie, it. alchimia < lat. med. alchymia, ar. al himia) alchimist s.m. practicant al alchimiei.
  (cf. fr. alchimiste) alcion s.n. 1. (zool.) specie de pescăruş-albastru. • pasăre marină legendară. 2. (astr.) steaua cea mai luminoasă din grupul Pleiadelor. ( < fr., lat., gr. alcyon)
  alcool s.m. (chim.) compus organic lichid, volatil, obţinut prin distilarea unor substanţe zaharoase fermentate.
  ( < fr. alcool, cf. ar. al-kohl — lucru subtil)
  alcoolât s.m. (chim.) derivat obţinut prin combinarea unui alcool cu un metal. (cf. fr. alcoolale) alcoolic adj. care conţine alcool. II s.m. şi /. om care abuzează de băuturi alcoolice; beţiv. (cf. fr. alcoolique) alcoolism s.n. consum abuziv de băuturi alcoolice. • stare morbidă cauzată de alcool; intoxicaţie alcoolică cronică, (cf. fr. alcoolisme) alcooliza vb. I. 1. tr. a mări concentraţia de alcool dintr-o soluţie1. 2. refl. a consuma în mod abuziv băuturi alcoolice; a deveni alcoolic, (cf. fr. alcooliser) alcoolmetru s.n. (chim.) aparat pentru determinarea concentraţiei alcoolice a unei soluţii, (cf. fr. alcoolomelre) alcoolometrie s.f. (chim.) determinarea gradului de concentraţie a unei soluţii alcoolice, (cf. fr. alcoolometrie) alcov s.n. adîncitură făcută într-un zid pentru a aşeza un pat; (p. ext.) pat de dormit. (< fr. alcove, cf. sp. alcoba. ar. al kobba — dormitor) aldehidă s.f. (chim.) substanţă organică obţinută prin oxidarca unor alcooli, folosită în industria farmaceutică. O aldehidă formică = formol. (< fr. al-dehyde)
  aldin adj., s.f. (poligr.; în expr.) caracter aldin sau literă aldină = caracter tipografic sau literă cu conturul mai plin; literă grasă. (< it. aldino, ci. Aldi, n.p.)
  3*
 Ale-ali
  aleatoriu adj. (jur.) care depinde de un eveniment viitor şi nesigur; supus în-tîmplării; întiniplător. (cf. fr. alea-toire, it. aleatorio < lat. aleatorius < alea — zar) ale© s.f„ 1. drum într-un parc, într-o grădină etc. avînd pe margini arbori sau flori. • stradă plantată cu arbori; stradă îngustă şi scurtă, intrare. 2. înşiruire pe două rînduri a unor elemente arhitecturale de acelaşi fel. (< fr. allee)
 alega vb. I. tr. (jur.) a invoca ceva ca scuză, ca motiv pentru justificarea unei fapte etc. ( < fr. alleguer, cf. lat. allegare)
 alegăţie s.f. (jur.) invocare a unei păreri, a unei idei etc. pentru a justifica ceva sau pentru a întări o afirmaţie, (cf. fr. allegation, lat. allegatio) alegoric adj. de alegorie, cu sens ascuns; exprimat în pilde. O car alegoric = vehicul amenajat cu o platformă pe care se reprezintă o scenă simbolică şi cu care se defilează la anumite sărbători. ( < fr. allegorique) alegoric s.f. I. (lit.) procedeu artistic care constă în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. • pictură, sculptură etc. care reprezintă o idee abstractă. 2. (muz.) compoziţie care dă impresia că urmăreşte desfăşu.' rarea unei povestiri imaginare, (cf. fr. alUgorie, it., lat., gr. allegoria) alegru adj. (rar) vioi, vesel; sprinten.
 ( < fr. allcgre, cf. it. allegro) alenă s.f. (med.) aer cald care iese din plămîni în timpul expiraţiei. (< fr. haleine)
 alergic adj. (med.) de alergie, referitor la alergie. ( < fr. allergique) alergie s.f. (med.) mod special de a reacţiona al unui organism faţă de un agent microbian, chimic sau o acţiune mecanică. (< fr. allergie, cf. gr. allos — altul, ergon — lucru) alert adj. (rar) vioi; iute, sprinten; prompt la acţiune. (< fr. alerte) atârtă s.f. (rar) alarmă; (p. restr.) termen folosit în terminologia anului geo-fizic internaţional 1957, pentru a atrage atenţia asupra evoluţiei diverselor fenomene cereşti. ( < fr. alerte, cf. it. alVerta — pe înălţime) alerteţă s.f. (rar) vioiciune, agerime; elan, avînt. (<it. all’ertezza — rapiditate)
 aleuron s.n. (bot.) strat de celule cu pereţii îngroşaţi, care se află sub învelişul bobului de grîu. (cf. germ. A leuronschicht) aleuronu s.f. (chim.) substanţă azotoasă care se găseşte în anumite plante (fructe şi cereale). (< fr. aleurone) alevm s.m. pui de peşte. (< fr. alevin) alcvinaj s.n. îngrijirea şi lirănirea puietului de peşte. (< fr. alevinage) alexandrin adj. 1. referitor la civilizaţia elenistică din Alexandria; (p. ext.) care ţine de epoca elenistică 2 (metr.
                                                                                            3«
 in expr.) vers alexandrin (şi subst., m.) = vers iambic de douăsprezece silabe, cu cezura după silaba a şasea. (cf. fr. alexandrin < Alexandru, Alexandria, n.p.)
 alexie s.f. (med.) greutate sau imposibilitate a bolnavului de a prinde sensul cuvintelor scrise. ( < fr. alexie) alexină s.f. (med.) anticorp.(< fr. ale-xine)
 alezâ vb. I. tr. (tehn.) a da unui cilindru de maşină dimensiunile cerute, printr-o prelucrare prin aşchiere; a şlefui o gaură conică sau cilindrică dintr-o piesă metalică. (< fr. aleser) aiezaj s.n. (tehn.) 1. alezare. 2. diametrul interior al unui cilindru de maşină. (cf. fr. alesage) alezie s.f. (med.) neputinţă a bolnavului de a citi litere, cifre sau note muzicale.
 alezor s.n. unealtă folosită pentru ale-zare. (cf. fr. alesoir) alfa s.m. invar, plantă graminee din Algeria, din care se fac coarde, fibre etc. O hîrtie alfa = hîrtie de calitate superioară, fabricată din planta de mai sus. (< fr. alfa, cf. ar. halfa) alfabet s.n. totalitatea literelor care redau sunetele de bază ale unei limbi. O alfabetul Morse — alfabet folosit în telegrafie, ale cărui litere sînt reprezentate prin puncte şi linii. (cf. fr. alphabet, it. alfabeto < lat. alphabe-tum, gr. alpha, beta — a, b) alfabetic adj. aşezat în ordinea literelor alfabetului, (cf. fr. alphabetique) alfabetiza vb. I. tr. a învăţa pe cineva scrisul şi cititul. ( < fr. alphabetiser) alfabetlzâr© s.f. acţiunea de a alfabetiza; combatere a analfabetismului. ( < alfabetiza)
 âlgăs./. (bot.) plantă inferioară talofită care creşte în mediul acvatic. ( < fr. algue, cf. it., lat. alga) algebră s.f. disciplină matematică care studiază operaţiile aritmetice, independent de valorile numerice care intervin în ele. (< fr. algebre, cf. ar. al djebr
 —   reconstruire de fragmente) algebric adj. de algebră, referitor la algebră, (cf. fr. algebrique) algid adj. (med.; despre unele afecţiuni) care. produce o puternică senzaţie de frig; caracterizat printr-o scădere mare a temperaturii corpului. (< fr. algide, cf. lat. algidus — îngheţat) algiditate s.f. (med.) scădere mare a temperaturii corpului, în anumite afecţiuni. (cf. fr. algidite) aigoncliiân adj. (geol.; în expr.) eră algonchiană v. proterozoic. (< fr. algonkien) alid vb. I. 1. refl. a se uni printr-un tratat de alianţă; a se alătura unei idei. # a se înrudi cu cineva printr-o căsătorie. 2. tr. a topi împreună anumite metale sau metale cu metaloizi, în vederea obţinerii unui aliaj. ( < fr. allier, cf. lat. alligare — a lega de)
 87
 aliâj s.n. (chim.) combinaţie de mai multe metale sau de metale cu meta-loizi, obţinută prin topirea lor laolaltă.
 ( < fr. alliage) aliânţă s.f. 1. pact între două sau mai multe grupuri, făcut pentru a întări o legătură sau în vederea realizării unor anumite scopuri; legătură stabilită între două sau mai multe state pe baza unui tratat. O alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare = legătură strînsă, colaborare între clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare sub conducerea clasei muncitoare, în vederea aceloraşi teluri comune. 2. (jur.) legătură care se stabileşte între familiile a două persoane care se căsătoresc. O rudă prin alianţă = persoană înrudită cu cineva prin căsătorie. (< fr. alliance)
 alias adv. cuvînt latin însemnînd „altfel", folosit pentru a arăta o variantă.
 (< lat. alias) aliat' adj. 1. unit printr-o alianţă. 2. (despre metale) căruia i s-.a adăugat o anumită cantitate dintr-un alt element, în vederea formării unui aliaj.
 II s.m. şi f. persoană, organizaţie, stat etc. care a intrat într-o alianţă. (< alia)
 alibi s.n. (jur.) probă prin care un inculpat dovedeşte justiţiei că în momentul săvîrşirii faptului delictuos imputat el se găsea în altă parte. (< fr. alibi, cf. lat. alibi — în altă parte) alicâtă adj. (mat.; în expr.) parte aii-cotă = parte a unui tot, conţinută în el de un anumit număr întreg de ori. (< fr. aliquote) alicuântă adj. (mat.; în expr.) parte alicuantâ = parte care nu intră de un număr exact de ori într-un tot. (< fr. aliquante)
 alidadă s.f. dispozitiv de forma unei rigle, cu care sînt echipate instrumentele goniometrice şi care serveşte la formarea şi măsurarea unghiurilor. (< fr. alidade, cf. lat. med. alidada < ar. al idad)
 alienă vb. I. tr. (jur.) a trece altuia dreptul de proprietate asupra unui lucru; a înstrăina. (< fr. alUner, cf. lat. alienare — a vinde)
 alienâbil adj. (jur.; despre bunuri, drepturi) care poate fi transmis, înstrăinat. (cf. fr. alitnable) alienare s.f. (jur.) transmitere a dreptului de proprietate; înstrăinare a unui bun. (< aliena) alienat adj., s.m. şi /. suferind de o boală A ne^un* (< aliena, cf. fr. ali6n4, lat. alienatus) allenâţie s.f. (med.) boală mintală; ne-( : fr: <*KenaKon, iat. alienatio) îîîîî          şi ^ (medspecialist în
 5? «-Pi11- ? ?* v* Psiiliatru. (< fr. alieniste)
 aî^»t6tUS-m; (*ool-> specie de crocodil, care trăieşte în fluviile Americii. (< ir. alhgator)
                                                                                       ALI-ALL
  aligote s.n. varietate de. struguri din viţă franceză de Burgundia, cu răspîn-dire aproape universală. ( < fr. aligotâ) alimbâ vb. I. tr. (mar.) a descărca o parte din marfa dintr-o navă în altă navă, spre a o uşura. ( < limb) aliment s.n. preparat sau produs natural care se mănîncă şi ajută la întreţinerea vieţii. (< fr. aliment, cf. it. ali-mento < lat. alimentum) alimenta vb. I. 1. tr. şi refl. a (se) hrăni, a (se) nutri (cu alimente). • tr. a întreţine, a menţine. 2. tr. a aproviziona cu ceva necesar traiului. • a aproviziona, a da cele necesare pentru funcţionare (unui motor, unei maşini etc.)
  (< fr. alimenter, cf. it. alimentare) alimentar adj. referitor la alimente; care serveşte ca aliment, la alimentaţie. O pensie alimentară = sumă de bani pe care cineva o plăteşte (lunar) unei persoane pe care are obligaţia să o întreţină. (cf. fr. alimentaire) alimentator s.n. (tehn.) dispozitiv pentru alimentareaunei maşini cu combustibil sau cu materie primă de prelucrat. (cf. fr. alimentateur) alimentaţie s.f. alimentare, hrănire, n.u-trire. (cf. fr. alimentation, it. alimen-tazione)
  alineat s.n. rînd într-un text, care începe mai dinăuntru dccît celelalte, pentru a arăta schimbarea ideii; fragment de text cuprins între două rînduri scrise în acest fel. • pasaj dintr-un articol de lege. (cf. fr. aline'a, lat. a Unea — de la capăt) aliniâ vb. I. tr. şi refl. a (se) aşeza în linie dreaptă. • tr. a Îndrepta traseul unei străzi. (< linie, după fr. aligner) aliniament s.n. poziţia mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii, o aliniament pe teren = linie de teren definită, de regulă, prin puncte Caracteristice, (după fr. alignement) alinieri s.f.pl. (arheol.) monumente cu caracter religios, frecvente în epoca bronzului în Franţa, în Anglia ef,c., constînd din şiruri drepte, paralele, de blocuri mari de piatră cioplită, înfipte vertical în pămînt la intervale regulate. (după fr. alignements) aliteraţie s.f. (lit.) repetarea aceluiaşi sunet sau aceloraşi grupuri de sunete în două sau mai multe cuvinte care se succed, (cf. fr. allitâration, it. allite-razione)
  alizarină s.f. (chim.) materie colorantă roşie, extrasă odinioară din rădăcina unei plante numite roibă: astăzi este fabricată în mod sintetic. ( < fr. aliza-rine)
  aliz6u s.n. vînt regulat care suflă tot timpul anului în regiunile tropicale, în emisfera boreală de la nord-est către sud-vest şi în emisfera australă de la sud-est către nord-vest. (< fr. aliz4, cf. it. aliseo) allarg'ăndo adv. (muz.) rărind treptat (ritmul). < it. allargando)
 ALL-ALT
 allegretto adv. (muz.) (în ritm) vioi, repejor (mai puţin grăbit decît allegro). ( < it. allegretto) allegro adv. (muz.) (în ritm) repede, vioi, vesel. II s.n. arie executată în acest tempo. (< it. allegro) allemăndă s.f. vechi dans german, cu caracter vesel, vioi; muzica acestui dans. ( < fr. allcmande) almagestru s.n. culegere de observaţii astronomice, făcută pentru prima oară de învăţatul grec Ptolemeu. (cf. fr. almageste, it. aImagesto, cf. gr. me-qiste)
 almanah s.n. 1. calendar cu indicaţii astronomice şi meteorologice, completat cu date diverse, texte literare si artistice etc. 2. publicaţie periodică cu articole dintr-un anumit domeniu de activitate. (<fr. almanach. cf. lat. med. almanachus, gr. med. almenachov) almee s.f. dansatoare-eîntăreaţă egipteană. ( < fr. almee) almieant-arăt s.n. (astr.) cerc imaginar de pe sfera cerească, paralel cu orizontul, cu ajutorul căruia se determină înălţimea aştrilor. ( < fr. almicantarat, cf. ar. almuqucmlara) alo interj, exclamaţie prin care se face apelul sau se răspunde la telefon. • exclamaţie de chemare. (< fr. allo, cf. engl. halloo)
 alocă vb. T. tr. a prevedea, a destina (sume de bani) în vederea unui scop anumit, (după fr. allouer, lat. allocare) alocaţie s.f. alocare: (concr.) sumă de bani destinată (de stat sau de o instituţie) pentru un anumit scop. • ajutor în bani. (cf. fr. allocation) alocuţiune s.f. cuvîntare ocazională scurtă, (cf. fr. allocution < lat. aîloqui
 —   a vorbi) alodiăl adj. (ist.) care ţine de un alodiu, care se referă la un alodiu. ( < fr. allo-dial)
 al6diu s.n. (ist..; în orînduirea feudală) domeniu ereditar în deplină stăpînire, scutit de orice sarcini şi deosebit de feudă. (< lat. med. allodium, cf. fr. alleu < v. germ. ollod) aI6e s.f. plantă exotică din familia lili-aceelor, din ale cărei frunze se extrage o substanţă întrebuinţată în medicină; se cultivă şi la noi ca plantă decorativă. ( < fr. alocs, cf. it. aloe < lat., gr. aloe)
 alogen adj. deosebit prin natură şi prin origine de mediul înconjurător. • (despre o populaţie) venit din altă parte, de altă origine. (< fr. allogene, cf. gr. allos — altul, genos — neam) aioîric adj. (iii.) lipsit de logică, fără logică, (a + logic) alogtom s.n. (fii.) negare a gîndirii logi-. ce ca mijloc ştiinţific de cunoaştere autentică, practicată de sceptici, mistici şi fideişti.
 al6n;jă s.f. 1. piesă (demontabilă) care serveşte la prelungirea unor obiecte. 2. (box) mişcarea r.ipidă de întindere
                                                                                               88
 a braţului; lungimea braţului (în raport cu aceea a adversarului). (< fr.
 allonge)
 alopât s.m. medic care tratează prin alopatie. ( < fr. allopathe) alopatîe s.f. (med.) procedeu de a trata o boală cu mijloace contrare naturii sale. (< fr. allopathie, cf. gr. allos — altul, -pathos — suferinţă) alopecie s.f. (med.) cădere temporară a părului, în urma unei boli febrile. ( < fr. alopecie, cf. gr. alopehia) a!otr6pic adj. (chim.) de alotropie. (cf. fr. allotropique)
 alotropie s.f. (chim.) proprietate a unor elemente chimice de a se găsi în natură sub mai multe forme, cu proprietăţi fizice şi chimice diferite. (< fr. allo-tropie, cf. gr. allos — altul, tropos — fel de a fi)
 alpaca1 s.f. 1. (zool.) animal rumegător cu lînă lungă şi mătăsoasă, care trăieşte în America de Sud. 2. stofă fină din lîna acestui animal. (< fr. alpaca, a.lpaqa, cf. sp. alpaga) alpacâ2 s.f. aliaj inoxidabil de cupru, nichel şi zinc, întrebuinţat la fabricarea tacîmurilor, a instrumentelor medicale, optice etc. (< germ. Alpaka) âlpenştoc s.n. baston lung cu ţinte de fier la capăt, folosit pentru excursii în munţi; baston de munte. (<germ., fr. Alpenstoch)
 alpestru adj. (rar) alpin, din regiunile muntoase înalte. (< fr. alpesfre) alpin adj. caracteristic munţilor Alpi.
 •    (p. ext.) care se află. trăieşte, în regiunile muntoase înalte. ( < fr. alpin, it. alpino, cf. Alpes. n.p.) alpinism s.n. sport constînd în ascensiuni pe culmi muntoase greu accesibile. (cf. fr. alpinisme, it. alpinismo) alpinist s.n?. şi f. persoană care practică alpinismul, (cf. fr. alpiniste, it. alpiniste)
 altera vb. I. 1. refl. a se descompune (din cauza unui anumit agent extern); (despre alimente) a se strica. 2. tr. a denatura, a falsifica. 3. refl. (fon.; despre sunete) a se preface, a se schimba. 4. tr. (muz.) a ridica ori a coborî un sunet sau un acord, cu un semiton, cu ajutorul accidenţilor muzicali. (< fr. alterer, cf. lat. t. alterare) alterâbil adj. (despre alimente) care se poate altera uşor. (cf. fr. alterable) alterare s.f. descompunere. • denaturare schimbare, falsificare. • (fon.) modificarea pronunţării unui sunet. • (muz.) ridicare sau coborîre a unui sunet sau a unui acord cu un semiton. ( < altera) alterăţie s.f. (rar) alterare, (cf. fr. altera ti on).
 altercâtie s.f. ceartă; dispută violentă, schimb de cuvinte grele. (cf. fr. alter-cation, lat. altercatio) altern adj. (mat.; în expr.) unghiuri alterne = unghiurile formate în interiorul a două drepte paralele tăiate de o secantă. • frunze (sau flori) alter-
30
 ne = frunze (sau flori) care cresc de o parte şi de alta a tulpinii sau a ramurilor unei plante, la distanţe diferite.
  •  sistem altern = sistem de agricultură bazat pe alternarea culturilor. (< fr. alterne, cf. lat. altemus) alternă vb. I. intr. 1. a se schimba pe rînd, a reveni succedîndu-se unul în urma celuilalt. 2. (lingv.; despre sunete) a varia de la o formă gramaticală la alta a aceluiaşi cuvînt sau în cuvinte din aceeaşi familie. ( < fr. alterner, cf. lat. alternare)
  alternănt adj. care alternează, (cf. fr. alternant)
  alternănţă s.f. 1. schimbare care se petrece alternativ, rînd pe rînd; alternare, perindare. 2. (lingv.) schimbare a sunetelor unui cuvînt sau a cuvintelor aparţinînd unei familii, cu ajutorul căreia se marchează diferenţa dintre formele gramaticale sau dintre derivate şi cuvîntul de bază. (cf. fr. alter-nance)
  alternativ adj. (adesea adv.) care alternează. O (fiz.) curent alternativ = curent electric al cărui sens variază periodic în acelaşi circuit. (cf. fr. alternatif) alternativă s.f. 1. posibilitate de a alege între două lucruri, două căi, două soluţii etc. 2. (rar) succesiune a două lucruri care vin rînd pe rînd. ( < fr. alternative)
  alternatâr s.n. (fiz.) maşină dinamo-electrică care produce curenţi alternativi. (cf. fr. altemateur) alteţă s.f. titlu dat principilor si principeselor. (< it. altezza) altigrâf s.n. altimetru care înregistrează 'altitudinea avionului în funcţie de timp şi de distanţa parcursă. (< fr. altigraphe)
  altimetrie s.f. totalitatea operaţiilor topografice avînd drept scop stabilirea altitudinii punctelor caracteristice ale scoarţei terestre. ( < fr. altimetrie) altimetru s.n. instrument de măsură a altitudinii. ( < fr. altimetre) altist s.m. şi /. persoană cu voce de alto.
  •  instrumentist care cîntă la violă. (< fr. altiste) aititelemetru s.n. aparat pentru măsurarea altitudinii unui punct inaccesibil. (< fr. altiteUmetre) altitudine s.f. înălţimea pe care o are un punct de pe pămînt în raport cu nivelul mării. (cf. fr. altitude, lat. altitudo — înălţime)
  Mto s.m. 1. voce omenească cu timbru grav, pe un registru între sopran şi tenor. 2. violă. # instrument de alamă analog saxhornului. (<it., fr. alto) altorelief s.n. lucrare de sculptură, în relief faţă de un fond de care ţine sau pe care a fost aplicată, (după it. alto nhevo, fr. haut-relief) altruism s.n. atitudine binevoitoare şi uezinteresată, manifestată în favoarea altora. (< fr. altruisme, cf. lat. alter
  —  altul)
                                                                                    alt-ama
  altruist cidj. (adesea subst.) stăpînit de altruism, (cf. fr. altruiste, germ. Al-truist)
  alumină s.f. (chim.) oxid natural de aluminiu, a cărui formă cristalizată este corindomil. ( < fr. alumine) aluminiu s.n. (chim.) element chimic din grupa metalelor, foarte uşor şi avînd o mare ductilitate şi maleabi-litate, care intră în compoziţia unor aliaje întrebuinţate în industrie şi în tehnică. (<fr. aluminium) aluminotermie s.f. (metod.) procedeu de sudare a metalelor la temperatură foarte înaltă, dezvoltată de un amestec de pulbere de aluminiu cu un oxid metalic. (< fr. aluminothermie) aluiiit s.n. (min.) mineral care conţine aluminiu. (<fr. alunite) aliiră s.f. fel de a se mişca; mers, umblet; înfăţişare. • fel de a acţiona, de a se purta; purtare, comportare; (spec.) ritm în care se desfăşoară o întrecere sportivă. ( < fr. allur'e) aluviâl adj. (geol.) format prin aluviune. ( < fr. alluvial) aluvionar adj. (geol.) aluvial. (<lr. alluvionnaire)
  aluviu s.n. (geal.) cuaternarul superior, începînd de la retragerea gheţarilor pînă în zilele noastre. (< lat. allu-vium)
  aluviune s.f. (geol.) material transportat şi depus prin acţiunea apelor curgătoare, (cf. fr. alluvion, lat. alluvio < alluere
  —   a spăla) aluzie s.f. cuvînt, frază, expresie care evocă o persoană, un lucru sau o idee despre care nu se spune direct ceva. o a face aluzie la cineva (sau la ceva) — a vorbi pe ocolite despre cineva (sau ceva), (cf. fr. allusion, lat. allusio — glumă)
  alveolar adj. referitor la alveole, în legătură cu alveolele; cu alveole. O consoană alveolară (şi subst., f.) = consoană articulată cu limba la nivelul alveolelor dinţilor de sus. (cf. fr. al-veolaire)
  alveolă s.f. 1. (anat.) cavitate în osul maxilar in care sînt înfipţi dinţii, o alveolă pulmonară = cavitate mică care se găseşte la capătul bronhiilor, în plă-mîni. 2. căsuţă construită de albine în fagure pentru depozitarea mierii şi creşterea larvelor. (<fr. alveole, cf. lat. alveolus — vas mic)
  amăbil adj. prietenos, binevoitor; politicos. (cf. it. amabile, lat. amabilis — vrednic de iubit) amabile adv. (muz.) executat în mod graţios, plăcut. ( < it. amabile) amabilitâte s.f. 1. bunăvoinţă; politeţe. 2. comportare amabilă. • compliment ; măgulire, (cf. it. amabilite, fr. amabilite, lat. bis. amabiliias) amalgam s.n. 1. (chim.) aliaj de mercur cu alt metal. 2. (fiţi.) amestecătură, talmeş-balmeş, adunătură de elemente eterogene, disparate, de lucruri sau
AMA-AMB
 persoane nepotrivite unele cu alt«le. ( < fr. amalgame) amalgamă vb. I. tr. 1. (chim.) a face un aliaj de mercur. 2. (fig.) a amesteca, a aduna la un loc elemente eterogene, disparate. (< fr. amalgamer) amânt s.m. şi /. 1. persoană care are relaţii intime de dragoste cu cineva în afara căsătoriei; ibovnic. 2. (rar) persoană care iubeşte şi este iubită la rîn-dul ei de altă persoană de sex contrar. ( < tr. amant, cf. it. amante, lat. amans) amarilidee s.f. pl. (bot.) familie de plante cu flori colorate, cu staminele şi cusovarul aderent la caliciu, avînd ca tip ghiocelul. ( < fr. amaryllidtes) amat6r s.m. şi /. 1. persoană care manifestă o plăcere deosebită, o predilecţie pentru ceva. 2. persoană căreia îi place o artă, un sport, o meserie etc. de care se ocupă pentru propria sa plăcere, fără a o exercita ca profesionist, v. diletant. (cf. fr. amateur, lat. amator) amatorism s.n. practicare a unui sport, a unpi arte etc. ca amator şi nu ca profesionist. (< amator -f -ism, cf. fr. a-maleurisme) amaur6ză s.f. (med.) tulburare gravă sau pierdere a vederii, cauzată de atrofierea nervului optic. (< fr. amaurose, cf. gr. amaurosis — întunecare) amazoană s.f. 1. (mit.) femeie care făcea parte dintr-un trib războinic legendar, format numai din femei. 2. (rar) femeie care ştie să călărească (bine), care practică călăria. (< fr. amazone, cf. lat., gr. amazon < a — fără, mazos — mamelă)
 ambală vb. I. I. tr. a împacheta (în hîr-tie, carton etc.) pentru a putea fi transportat. II. refl. 1. (despre cai) a-şi lua vînt, a scăpa din frîu. 2. (fig.; despre oameni) a se înflăcăra, a se entuziasma, a se pasiona, a se aprinde. 3. (despre motoare, maşini) a depăşi turaţia normală. ( < fr. [s’Jemballer) ambalaj s. n. împachetare; ambalare; (concr.) materialul (hîrtie, carton, pîn-ză, cutie etc.) în care se împachetează ceva. (cf. fr. emballage) ambarasă vb. I. tr. (rar) a încurca, a provoca încurcătură; a pune în încurcătură pe cineva. (< fr. embarasser) ambarasânt adj. (rar) care încurcă, pune în încurcătură. (< fr. embarassant) ambarcader s.n. (mar.) loc, punte sau chei de unde se îmbarcă mărfuri, călători etc. pe un vapor. v. debarcader. ( < fr. embarcadere, cf. sp. em-barcadero)
 ambarcăţie s.f. (mar.) barcă fără punte, cu vîsle, vele sau cu motor, folosită în diferite scopuri, (cf. fr. embarca-tion)
 ambardă vb. I. intr. (mar.; despre nave) a face ambardee. (< fr. embarder) ambardâe s.f. (mar.) îndepărtare bruscă şi involuntară a unei nave din drumul urmat, provocată de curenţi marini sau de vînt. (< fr. embardde)
                                                                                          40
 ambasăda s.f. reprezentanţă diplomatică a unei ţări, condusă de lin ambasador.
 •  misiunea sau funcţia de ambasador.
 •  funcţionarii unei asemenea misiuni şi clădirea în care lucrează. (< fr. am-bassade)
 ambasador s.m. reprezentant diplomatic de rang superior, însărcinat să reprezinte un stat pe lingă un alt stat. • persoană care are o misiune specială pe lîngă un stat sau o organizaţie internaţională. (< fr. ambassadeur) ambeta vb. I. tr. şi refl. (rar) a (se) plictisi. ( < fr. embeter) ambetant adj. (rar) plicticos, plictisitor.
 (cf. fr. embetant) ambiănt adj. înconjurător, din apropiere, vecin, din jur. (< fr. ambiant, cf. lat. ambire — a înconjura) ambianţă s.f. mediu, societatea în mijlocul căreia se află cineva sau ceva. (cf. fr. ambiance) ambidextru adj. (rar) care se foloseşte cu aceeaşi îndemînare de ambele mîini. (< fr. ambidextre, cf. lat. ambo — doi, dextera — mîna dreaptă) ambigen adj. (gram.; în expr.) gen am-bigen = nume impropriu pentru genul neutru din limba romînă. (după lat. ambigenus) ambiguitate s.f. situaţie echivocă, ambiguă; echivoc.; (concr.) expresie ambiguă, echivocă, (cf. lat. ambiguitas, fr. ambigui t£)
 ambiguu adj. cu mai multe înţelesuri; echivoc, (cf. lat. ambiguus, fr. ambigu) âmbii num. col. amîndoi. (< it. ambo) ambiţie s.f. dorinţă puternică de glorie, de onoruri, de parvenire. • dorinţă de a întrece pe alţii. (cf. fr. ambition, lat. ambitio)
 ambiţiona vb. I. tr. a trezi (în cineva) ambiţia, dorinţa de a face ceva; a pune la ambiţie. • refl. a dori, a căuta ceva cu multă rîvnă. • refl. a fi stăpînit de ambiţie, a face sforţări (desperate) pentru a obţine ceva. • refl. a se încăpă-ţîna. (< fr. ambitionner) ambiţi6s adj. stăpînit de ambiţie, cu ambiţie. • încăpăţînat, (cf. fr. ambi-tieux, lat. ambitiosus) ambliopie s.f. (med.) slăbire a vederii, datorită unor boli, unor excese sau bă-trîneţii. (< fr. amblyopie) ambranşament s.n. ramificaţie secundară a unei căi ferate, a unei conducte etc. (< fr. embranchement) ambrâsă s.f. cordon care serveşte pentru a ţine strîns mijlocul unei perdele sau draperii. ( < fr. embrasse) ambrazură s.f. (mii.) deschizătură practicată în pereţii unei fortificaţii, pentru a permite tragerea cu armele de foc. (< fr. embrasure) ambră s.f. 1. substanţă cu miros de mosc, formată în intestinul unei specii de caşalot. 2. chihlimbar cenuşiu. (< fr. ambre, cf. ar. anbar) ambrei ii vb. I. tr. (tehn.) a cupla un motor cu organele de maşină pe care tre-
  41
 * buie să le pună în mişcarc. ( < r. em~ brayer)
  ambreiâj s.n. (tehn.) mecanism care permite ambreiarea. (< fr. embrayage) ambreiâre s.f. (tehn.) cuplarea unui motor cu organele de maşină pe care trebuie să le pună în mişcare. ( < ambreia) ambr6zie s.f. 1. (mit.) hrana zeilor olimpici, care în credinţele antice avea puterea de a păstra tinereţea veşnică şi nemurirea. 2. (bot.) plantă aromatică din familia compozeelor. (<lat., gr. ambrosia)
  ambulânt adj. care se deplasează dintr-un loc în altul. ( < fr. ambulant, cf. lat. ambulans < ambulare — a merge) ambulanţă s.f. instalaţie medicală temporară, amenajată pentru a da primele ajutoare răniţilor în apropierea cîm-pului de luptă. • vehicul destinat transportului răniţilor şi al bolnavilor în stare gravă. ( < fr. ambulance) ambulatoriu adj. care umblă, merge, fără un loc stabil, mişcător. • (zool.; despre organe) care serveşte la mers. • (med.; despre tratamente) care nu necesită spitalizare. // s.n. dispensar pentru consultaţii şi tratamente medicale. (< lat. ambulatorius, cf. fr. am-bulatoire)
  ambuscadă s.f. 1. acţiune de luptă în care inamicul este atacat prin surprindere (fiind pîndit dinainte). 2. loc ascuns de unde se pîndeşte inamicul, pentru a-1 surprinde. ( < fr. embuscade, cf. it. imboscata) amellorâ vb. I. 1. tr. şi refl. a (se) îndrepta, a (se) îmbunătăţi. 2. tr. a obţine soiuri mai bune de animale, de plante etc. (< fr. ameliorer, cf. lat. melior — mai bun)
  amenajâ vb. I. tr. a orîndui, a dispune, a întocmi într-un anumit scop; a aranja.
  •  (silv.) a organiza astfel punerea în valoare a pădurilor încît să se realizeze o productivitate optimă. ( < fr. ame-nager)
  amenaj ament s.n. 1. (silv.) disciplină care are ca obiect amenajarea pădurilor.
  •  lucrare conţinînd descrierile, planurile şi dispoziţiile privitoare la pădurile amenajate. 2. (rar) organizare, întocmire raţională, (cf. fr. amenage-ment)
  amenaj dre s.f. organizare, întocmire raţională. O amenajarea pădurilor = îngrijire raţională a pădurilor. • sistem de lucrări în vederea utilizării apelor. (< amenaja) amendă vb. I. tr. 1. a îmbunătăţi, a modifica prin amendamente (o lege). 2. (agr.) a îmbunătăţi natura solului, prin introducerea unor substanţe străine. II. a da, a aplica cuiva o amendă. (< fr. amender, cf. lat. emendare — a îndrepta)
  amendâbil adj. (mai ales despre legi) care poate fi amendat (1), îmbunătăţit, modificat prin amendamente, (cf. fr. a-
  mendable)
                                                                                  AMft-AMt'
 amendament s.n. 1. (jur.) îmbunătăţire (a unei legi etc.) prin adăugiri care aduc modificări, completări etc. 2. (agr.) substanţă care, încorporată solului, îi modifică proprietăţile. (< fr. amendement) amendă s.f. 1. (jur.) pedeapsă în bani. 2. (în expr.) amendă onorabilă — recunoaştere în public a unei greşeli proprii. (< fr. amende) amenitâte s.f. (rar) atitudine binevoitoare; amabilitate, politeţe, (cf. fr. amânite, lat. amoenitas — blîndeţe) amenoree s.f. (med.) neivire la termen, încetare sau micşorare a fluxului menstrual. (< fr. amenorrhee, cf. gr. a — fără, men — lună, rhein — a curge) ament s.m. (bot.) inflorescenţă în formă de ciorchine; mîţişor. (< it. amento, cf. lat. amentum — ciorchine) amentacee s.f. pl. (bot.) familie de plante dicotiledonate, ale căror flori apetale sînt dispuse în ament. (< fr. amentactes)
 americanism s.n. expresie, purtare etc. proprie americanilor, (cf. fr. americanisme)
 americanizâ vb. I. refl. a-şi însuşi felul de a fi al americanilor; â se comporta ca americanii. (< fr. americaniser) americiu s.n. (chim.) element radioactiv sintetizat. (< fr. americium) _ amerizâ vb. I. intr. (despre hidroavioane) a lua contact cu apa, pe suprafaţa căreia alunecă pînă la oprire. ( < fr. amer-rir, după fr. amerrissage şi rom. ateriza) amerizâj s.n. amerizare. (< fr. amerrissage)
 ameţi st s.n. varietate de cuarţ de culoare violetă, folosită ca piatră semi-preţioasă. (< fr. amethyste, cf. lat. amethystus, gr. amethystos) ametropie s.f. (med.) anomalie a refracţiei oculare (miopie, presbiţie). (< fr. ametropie, cf. gr. a — fără, metron — măsură, ops — ochi) amîibieni s.m. pl. (zool.) clasă de animale vertebrate cu temperatura corpului variabilă, care pot trăi în apă şi pe uscat; batracieni. (< fr. amphi-biens)
 amîibiu adj. 1. (zool.; despre animale) care trăieşte în apă şi pe uscat sau care are o fază de dezvoltare în apă şi alta pe uscat. 2. dig.) care are o natură dublă, care aparţine de stări deosebite. // s.n. avion de tip vechi, capabil atît să aterizeze cît şi să amerizeze. • automobil sau tanc echipat special pentru a putea merge şi prin apă. ( < fr. am-phibie, cf. gr. amphi. — din amîndouă părţile, bios — viaţă) amfib61i s.m. pl. (geol.) mineral care conţine silicaţi de magneziu, fier, calciu, sodiu şi aluminiu. ( < fr. amphi-bole)
 amfibol6gic adj. echivoc, ambiguu. (< fr. amphibologique)
 amfibologie s.f. construcţie defectuoasă care face ca o frază să aibă un sens
 AMF-AMN
 dublu, echivoc; ambiguitate. (< fr. amphibologie, cf. lat. amphibologia, gr. amphibolos — ambiguu, logos — vorbire)
 amfibrâh s.n. (în metrica greco-latină) picior de vers format din trei silabe, dintre care prima şi ultima sînt scurte; (în metrica modernă) picior de vers din trei silabe, dintre care cea din mijloc este neaccentuată, (cf. fr. amphibraque, lat., gr. amphibrachys) amîimâcru s.m. (metr.) picior de vers format din trei silabe, dintre care prima şi ultima sînt lungi, iar cea din mijloc scurtă, (cf. fr. ampîiimacre, lat. amphi-macrus, gr. amphimakros) amfiteatru s.n. 1. (ant.) vastă incintă circulară, avînd o arenă în mijloc, înconjurată de trepte şi tribune unde şedeau spectatorii în timpul jocurilor publice. 2. sală (de curs sau de spectacole) cu locurile aşezate în plan înclinat. 3. (fig.) configuraţie a unor terenuri dispuse în etaje circulare, (cf. fr. amphi-theâtre, lat. amphiteatrum, gr. amphi-theatron)
 amfitrion s.m. şi /. stăpîn al unei case la care ia masa cineva; gazdă. (< fr. amphitryon, cf. gr. Amphiiryon, n.p.) âmforă s.f. vas antic de lut, mare, cu două torţi, în care se ţinea vin. untdelemn etc. ( < fr. amphore, cf. lat. am-phora)
 amiâbil adj. înţelegător, prietenos; împăciuitor. (< fr. amiable) amiântâ s.f. (min.) varietate de azbest întrebuinţată ca material filtrant şi ignifug. ( < fr. amiante, cf. gr. amian-tos — incoruptibil) amîbă s.f. (zool.) animal unicelular, protozoar, cu corpul format dintr-o masă protoplasmatică şi dintr-unui sau mai multe nuclee. (< fr. amibe, cf. gr. amoibos — schimbător, alternant) amic s.m. şi f. prieten. (< it. amico, cf. lat. amicus)
 arnicâl adj. de prieten, prietenos, o (adv.) prieteneşte, (cf. lat. amicalis, it. amicale, fr. amical) amiciţie s.f. prietenie, (cf. it. amicizia, lat. amiciţia) amidă s.f. (chim.) compus organic, obţinut din amoniac prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu radicalul unui acid. ( < fr. amide) amidmă s.f. (chim.) varietate de dex-trină obţinută din amidon, întrebuinţată ca apret. ( < fr. amidine) amidol s.n. (chim.) substanţă folosită ca reductor în fotografie. ( < fr. amidol) amid6n s.n. (chim.) substanţă organică aflată în seminţe, în fructe etc. sub formă de granule, folosită în industria alimentară, chimică etc. (< fr. amidon)
 amigdâlă s.f. (anat.) fiecare din cele două glande, în formă de migdală, situate în fundul gurii, de o parte şi de alta a omuşorului. (<fr. amygdale, cf. gr. amygdale — migdală)
                                                                                             42
  amigdalmă s.f. (chim.) substanţă care se extrage din migdale amare. (< fr. amygdaline) amigdalită s.f. (med.) inflamare patologică a amigdalelor. (< fr. amygda-lite)
  amigdaloid adj. în formă de migdală.
  II s.n. (geol.) rocă care prezintă înglobate în masa ei nişte corpuri în formă de migdale. (< fr. amygdalo'ide) amilaceu adj. care conţine amidon. (< fr. amylace, cf. lat. amylum — amidon) amilâzâ s.f. (chim.) enzimă produsă de pancreas, care transformă amidonul în maltoză şi glucoză. (< fr. amylase) amilogrâf s.n. (agr.) aparat care înregistrează maximul de gelatinizare a amidonului unei făini în funcţie de temperatură. ( < fr. amylographe) amilâză s.f. (chim.) component al amidonului, solubil în apă. ( < fr. amylose) amină s.f. (chim.) substanţă cu proprietăţile amoniacului, care face parte dintr-un grup de baze azotate. (< fr. amine)
  aminoacizi s.m. pl. (chim.) substanţe organice, componenţi ai proteinelor, care se găsesc liberi, în cantităţi mici, în organismele vieţuitoarelor, aminolăc s.n. (chim.) răşină sintetică cu bază de formol şi uree, întrebuinţată la fabricarea lacurilor, (nume comercial)
  amirăl s.m. I. cel mai înalt grad în marina militară (care corespunde în marina militară a R.P.R. gradului de ge-neral-colonel din armata terestră); persoană care are acest grad. O vas-amiral = navă care poartă pavilionul amiralului. II. fluture de zi, mare, frumos colorat, ale cărui larve trăiesc pe urzici. (< fr. amiral, cf. it. ammiraglio, ar. amir — şef) amiralitâte s.f. înaltul comandament al marinei militare; administraţia superioară a marinei militare, (cf. it. am-miralitâ)
  amnezie s.f. (med.) pierdere parţială sau totală a memoriei. (< fr. amnesie, cf. gr. a — fără, mnaomai — a-şi a-minti)
  amnios s.n. (anat.) membrană care înveleşte fetusul la mamifere, la păsări si la reptile şi care se află în partea cea mai dinăuntru a placentei, avînd forma unui sac plin cu un lichid. ( < fr. amnios. cf. gr. amnion) amniotic adj. (anat.; în expr.) lichid amniotic = lichid care se găseşte în amnios. ( < fr. amniotique) amnistiâ vb. I. tr. a acorda printr-o lege o amnistie. • (fig.) a ierta, a trece cu vederea. ( < fr. amnistier) amnistiâbil adj. care poate fi amnistiat.
  (cf. fr. amnistiable) amnistie s.f. măsură legislativă care desfiinţează caracterul delictuos al unei infracţiuni, anulînd incriminarea şi pedeapsa. (fr. amnistie, cf. it. amnistia < lat., gr. amnestia — uitare)
 43
  am6c s.n. (rar) boală mintalii tropicală, provocata de abuzul de stupefiante, de excitante etc. ( < fr. amok) amoniac s.n. (chim.) gaz incolor, sufocant, cu miros înţepător, foarte solubil în apă şi care se obţine din combinarea hidrogenului cu azotul. (< fr. ammoniaque, nume comercial) amoniacăl adj. (chim.) care are amoniac. (cf. fr. ammoniacal) amonit s.m. (pal.) numele unor moluşte cefalopode fosile care aveau cochilia în spirală, compartimentată. ( < fr. am-monite, cf. Ammon, n.p.) am6niu s.n. (chim.) radical monovalent care nu a fost obţinut în stare liberă şi care, în combinaţiile sale, se comportă ca un metal alcalin. (< fr. am-monium)
 am6nte adv. (op. aval) partea, locul' de unde coboară un curs de apă. O (loc. adv.) în amonte (referitor la situaţia unui punct de pe cursul unei ape) =
 —  în susul apei. spre izvor. (< it. a monte, fr. amont < lat. ad montem — către munte) am6r s.n. 1. iubire, dragoste. • (concr.) iubit. 9. (liv.) ataşament, afecţiune. O amor propriu — preţuire (exagerată) a propriilor calităţi; mîndrie. (< lat. amor, cf. it. amore) amorâl adj. lipsit de noţiunea moralităţii. <cf. fr. amoral. it. amorale) amoralism s.n. (fii.) negarea oricărei morale, renunţare la morală, dispreţ faţă de conştiinţă şi cinste. ( < fr. amo-ralisme)
 amoralitâte s.f. lipsă de moralitate, nesupunere la regulile moralei, (cf. fr. amorali te)
 amorâş s.m. statuetă reprezentînd pe Amor, zeul dragostei (< amor) amorez s.m. şi f. iubit, drăguţ, ibovnic.
 •  (adesea peior.) adorator, îndrăgostit. o prim amorez = actor care interpretează rolul tînărului îndrăgostit într-o piesă de teatru, (după fr. amou-reux)
 amoreză vb. I. refl. a se îndrăgosti de cineva. (< amorez, cf. it. amoreggiare) am6rf adj. 1. (min.; despre corpuri) caris nu cristalizează, nu are formă precisă. 2. (fig.) nediferenţiat, inform, moale; apatic,- neorganizat. ( < fr. a-morphe, cf. gr. a — fără, morphe — formă)
 amor6s adj. plin de dragoste, de iubire.
 •  referitor la dragoste, de dragoste, (după fr. amoureux)
 amor6s° adv. (muz.) drăgăstos, duios, (cîntat) cu deosebită căldură. (< it. amoroso)
 amorgâ vb. I. tr. a pune o amorsa. ( < fr.
 ' amor cer)
 amorsa s.f. 1. nadă, momeală (pentru peşti). 2. dispozitiv de aprindere a unei încărcături explozive. (< fr. a-morce)
 amortibil adj. care se poate amortiza.
 -  ( < fr. amortir + -bil)
                                                                               AMO-AMP
 amortisment s.n. (fin.) stingere treptată a unei datorii a unei rente etc. (< fr.
 amortissement)
 amortizâ vb. I. tr. I. (fin.) a stinge încetul cu încetul o. datorie, prin plăţi succesive. • (ec.) a înlocui treptat capitalul fix al unei întreprinderi, prin cote anuale repartizate asupra preţului de cost al produselor. II. a atenua, a slăbi (un şoc, un zgomot etc.); a diminua. (< it. amortizzare, cf. fr. amortir, germ. amortisieren) amortizabil adj. (fin.) care se poate amortiza. (<îf. fr. amortissable) amortizor s.n. 1. (tehn.) dispozitiv care atenuează şocurile, trepidaţiile unui automobil, ale unui motorete. • (fiz.) dispozitiv pentru micşorarea amplitudinii unei vibraţii. 2. piesă de piele care se leagă de cureaua braţului de lovire a suveicii, nentru a-i amortiza intrarea în caseta din partea opusă. (cf. fr. amorti.sseur) amovibil adj. care poate fi revocat, con-
 - cediat, înlocuit. ( < fr. amovible, cf. it. amovibil? < lat. amovere — a depărta) amovibilit&te s.f. faptul de a fi amovibil.
 (cf. fr. amovibilite, it. amovibilitâ) ampatament s.n. (tehn.) distanţa dintre axele osiilor extreme ale unui vehicul. (< fr. empattement) ampelidee s.f. pl. (bot.) familie de plante dicotiledonate, avînd ca tip viţa de vie. (< fr. a.mp6lid6es. cf. gr. ampelos
 —   viţă de vie) ampelografîe s.f. narte a viticulturii care se ocupă cu descrierea speciilor si varietăţilor viţei de vie. (< fr. ampd-lographie. cf. gr. ampelos — viţă de vie, graphein — a scrie) ampendj s.n. (av.) organ de stabilizare şi de comandă, format din planuri fixe şi mobile, montate în partea din spate a fuzelajului unui avion. ( < fr. empen-nage)
 amper s.m. (fiz.) unitate de măsură a intensităţii curentului electric. în sistemul metru-kilogram-secundă-amper. (< fr. ampere, cf. Ampere, n.t>.) ampcrâ.i s.n. (rar) intensitatea în amperi a unui curent electric. ( < fr. amperage) amnermetru s.n. (fiz.) instrument de măsură a intensităţii curentului electric. ( < fr. amperemetre ) amper6r& s.f. (fiz.) unitate de măsură practică pentru cantitatea de electricitate, egală cu cantitatea de electricitate care străbate un conductor în timp de o oră. cînd curentul are intensitatea de un amner. ( < fr. ampereheure) amuerormetru s.n. (fiz.) instrument de măsură a sarcinii electrice în amper-ore. ( < fr. ampbreheurem.etre) amplasa vb. I. tr. a aşeza, a fixa într-un anumit loc (o instalaţie, o maşină, o piesă de artilerie etc.). (< amplasament)
 amplasament s.n. loc unde este aşezată o instalaţie, o construcţie, un dispozitiv ele. ' < fr. emplacementJ
 AMP-ANA
 amplifică vb. I. 1. ir. şi refl. a (se) mări, a (se) dezvolta; a (se) lărgi, a da sau a căpăta amploare. 2. tr. (fiz.) a intensifica, a mări (valori electrice, acustice, optice). (< lat. amplificare — a mări, cf. it. amplificare, fr. amplifier) amplificator adj. care amplifică, măreşte, intensifică, //s.n. (fiz.) aparat care amplifică valorile unui fenomen, luînd energie de la o sursă separată, (cf. fr. amplificateur, it. amplificatore, lat. amplificator)
 amplitudine s.f. 1. (fiz.) depărtarea între poziţiile extreme ale unui punct sau ale unui corp care oscilează. • (mat.) distantă care separă punctele extreme ale unui arc. • (fig.) întindere, amploare. 2. maximul diferenţei dintre valoarea unei mărimi periodice şi valoarea medie a mărimii în cursul unei perioade. ( < fr. amplitude, cf. lat. am-plitudo — întindere) amploare s.f. întindere, extindere, mărime. (< fr. ampleur) amploiat s.m. şi /. (ieşit din uz) slujbaş, funcţionar de grad inferior. (< fr. em-ploye)
 amplu adj. larg, întins, dezvoltat; cu amănunte multe, vaste. (< fr. ample, cf, lat. amplus)
 amprentă s.f. urmă lăsată de un obiect (prin apăsare pe o suprafaţă plastică), o amprentă digitală (de obicei la pl.) = semne care reproduc neregularitătile pielii de pe buricele degetelor mîinii. • (fig.) urmă lăsată de o idee, de o stare psihică, de o boală etc. (< fr. empreinte)
 ampriză s.f. (tehn.) lăţimea totală a fî-şiei de teren pe care urmează a se construi o cale de comunicaţie publică. (< fr. emprise)
 ampută vb. I. tr. a reteza, a tăia chirurgical un membru al corpului. • (fig.) a ciopîrţi, a scurta, a tăia. (< fr. am-puter, cf. lat. amputare — a tăia) amputâţie s.f. amputare, (cf. fr. ampu-tation, lat. amputatio) amuletă s.f. obiect (mic) căruia i se atribuie în mod superstiţios o putere magică, v. t a 1 i s m a n, fetiş. (< fr. amulette, cf. lat. amuletum) amuză vb. I. tr. şi refl. a (se) înveseli, a (se) distra; a (se) recrea, a (se) destinde. (< fr. amuser) amuzament s .n. distracţie, divertisment; destindere, înveselire. (cf. fr. amuse-ment)
 amuzănt adj. distractiv, vesel, nostim.
 (cf. fr. amusant) anabaptism s.n. sectă religioasă care neagă eficacitatea botezului înainte de vîrsta matură, cerînd botezul la vîrstă adultă. (< fr. anabaptisme, cf. lat. anabaptismus, gr. anabaptismos < ana
 —    din nou, baptizein — a boteza) anabaptist s.m. şi f. adept al anabaptis-mului. (cf. fr. anabaptiste) anabolism s.n. (biol.) totalitatea proceselor biochimice prin care se produc
                                                                                              44
 în organismele vii substanţele necesare vieţii. (< fr. anabolisme) anacărd s.n. fructul anacardierului. • anacardier. ( < fr. anacarde) anacardiâr s.m. (bot.) arbust tropical din al cărui fruct comestibil se extrage o substanţă folosită la lustruirea mobilelor. ( < fr. anacardier) anacolât s.n. (gram.) greşeală de gramatică constînd în întreruperea construcţiei sintactice începute şi continuarea frazei cu altă construcţie. (< fr. anacoluthe, cf. gr. anakoluthos) anacreontic adj. (rar) în genul poeziilor atribuite lui Anacreon, poet liric grec, care se distingeau prin veselie, graţie şi delicateţe. (<fr. anacrăontique, cf. Anacreon, n.p.)
 anacronic adj. nepotrivit cu ideile, cu obiceiurile actuale; care conţine un anacronism. (<fr. anachronique) anacronism s.n. eroare în fixarea datei unei întîmplări, a unui eveniment etc.
 •  lucru care nu corespunde spiritului unei epoci, învechit. (< fr. anachro-nisme, cf. gr. ana — în urmă, chronos
 —  timp)
 anacruză s.f. (muz.) măsură incompletă la începutul unei compoziţii muzicale. (< fr. anacrouse, cf. gr. ana — înainte, krusis — lovire) anaerob adj. (biol.; despre microorganisme) care trăieşte lipsit de aer; (despre fenomene biochimice) care se produce în lipsa aerului, într-un mediu fără aer. (< fr. anaerobie, cf. gr. a — fără, aer
 —  aer, bios — viaţă)
 anaerobiâtic adj. anaerob. ( < fr. anatro-biotiqve)
 anaerobi<3ză s.f. (biol.) formă de viaţă a vietăţilor anaerobe. (< fr. anatro-biose)
 anafîlăctic adj. (med.) cu caracter de anafilaxie. O şoc anafilactic = reacţie violentă a organismului, provocată de injectarea sau înghiţirea unei anumite substanţe. ( < fr. anaphylactique) anafilaxie s.f. (med.) fenomen care constă în mărirea sensibilităţii unui organism sub influenţa unei cantităţi foarte mici dintr-o substanţă toxică. (< fr. anaphylaxie) anafâră s.f. (ret.) figură de retorică constînd în repetarea unui cuvînt la începutul mai multor propoziţii succesive, (cf. fr. anaphore, lat., gr. anaphora) anaforâză s.f. transportul 'particulelor coloidale spre anod, sub acţiunea unui curent electric. (< fr. anaphorese) anafrodiziâc adj., s.n. (substanţă) care determină încetarea dorinţelor sexuale. ( < fr. anaphrodisiaque) anafrodizîe s.f. (med.) lipsă a dorinţelor sexuale. ( < fr. anaphrodisie) anaglifă s.f. sculptură în relief sau în basorelief. O procedeul anaglifelor = procedeu fotografic prin care se obţine imaginea în relief a unui obiect. ( < fr. anaglyphe, cf. lat. anaglypha, lat., gr. anaglyphos)
 45
 anagramă vb. I. tr. (rar) a schimba ordinea literelor unui cuvînt pentru a obţine alt cuvînt. (după fr. anagram-matiser)
 anagramă s.f. schimbare a ordinii literelor unui cuvînt (mai ales a unui nume, propriu) sau a unei fraze, pentru a se obţine un alt cuvînt sau o altă frază; cuvînt obţinut prin anagramare.
 •   joc distractiv care foloseşte acest procedeu. (< fr. anagrammel cf. gr. ana — întoarcere, gramma — literă) anahoret s.m. şi f. (rar) călugăr care trăieşte retras; pustnic. (<lat. ana-choreta cf. fr. anachorete) anahorltic adj. (rar) de anahoret; (p. ext.) modest, sărăcăcios, (cf. fr. ana-choretique) anal adj (anat.) de (la) anus. (< fr.
 anni)
 anale s.f. pl. l. (lit.) scriere cu caracter istoric în care evenimentele sînt povestite an cu an. v. cronică. • istorie. 2. publicaţie ştiinţifică periodică. ( < fr. annales, cf. lat. annales >
 analecte s.f.pl. (lit.) bucăţi alese din opera unui autor sau din literatura unui popor, a unei epoci ctc. (< lat., gr. analecla)
 analepsie s.f. (med.) revenire a forţelor după o boală; împuternicire, înzdră-venire. (< fr. analepsie, cf. gr. ana-lepsis)
 analeptic adj. (med.) întăritor, forti-fiant, tonic. (< fr. analeptique) analfabet adj., s.m. şi /. neştiutor de carte. (<germ. Analphabet, lat. anal-phabetus, gr. analphabetos) analfabetism s.n. neştiinţă de carte. (< analfabet) analgezic adj. (med.; despre medicamente) care slăbeşte sau înlătură temporar durerea, v. calmant, (cf. fr. anal-gesique)
 analgezic s.f. (med.) insensibilitate temporară a unui organism provocată de influenţa unei substanţe analgezice. ( < fr. analgtsie, cf. fr. analgie < gr.a — iară, algos — durere) analist s.m. şi /. 1. scriitor de anale, specialist în analiza matematică sau psihologică. • persoană cu aptitudini aeosebite în cunoaşterea, în analiza şi descrierea sufletului omenesc, (cf. fr. Q-nnaliste, it. annalista) analitic adj. bazat pe analiză. O chimie analitică = parte a chimiei care studiază elementele componente ale substanţelor; limbă analitică = limbă care are tendinţa de a exprima prin cuvinte separate diferitele caracteristici grama-xicale. • (mat.; fiz.) care utilizează calculul algebric şi infinitezimal. ( < fr. analytique, it. analitico, lat. analyticus, gr. analytikos) analiză vb. I. tr. 1. a cerceta un lucru aescompunîndu-1 în părţile lui componente. 2. a cerceta cu atenţie (fenomene sociale, idei, procese ale gîndirii
                                                                                ANA-ANA
 etc.) în vederea unor concluzii documentate. • a examina un text sub aspect gramatical, stilistic, literar etc. (< fr. analyser) analizâbil adj. care poate fi analizat.
 (cf. fr. analysable) analizator s.n. 1. instrument pentru determinări analitice. • (fiz.) aparat cu ajutorul căruia se studiază polarizarea luminii. 2. (fiziol.) aparat al sistemului nervos animal, compus dintr-un organ de simţ, din nervi şi dintr-un număr de celule ale creierului. (< analiza, după fr. analyseur) analiză s.f. metodă ştiinţifică de cercetare bazată pe descompunerea fenomenelor, a obiectelor studiate etc. în părţile lor componente; examinare amănunţită a unei probleme. O (expr.) în ultimă analiză = în concluzie. • (chim.) descompunere a unei substanţe în elementele ei constitutive. ( < fr. analyse, it. analisi < gr. analysis — descompunere)
 analiz6r s.n. analizator (1). (cf. fr. analyseur)
 anal6g adj. asemănător, la fel. (cf. fr. analogue, lat. analogus, gr. analogos) anal6gic adj. bazat pe analogie, produs prin analogie, o (lingv.) modificare analogică = schimbare a unui element din limbă sub influenţa unui alt element asemănător, (cf. fr. analogique, lat. analogicus) analogie s.f. asemănare între două sau mai multe noţiuni, situaţii, fenomene etc-., considerate din anumite puncte de vedere. • (lingv.) asemănare parţială în ceea ce priveşte forma sau conţinutul a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influenţa celuilalt; schimbarea produsă. (< fr. analogie cf. lat., gr. analogia — raport) anamorfoză s.f. (fiz.) imagine diformă, care pare normală cînd este privită dintr-un anumit punct. • deformarea imaginilor în oglinzile concave, convexe etc. ( < fr. anamorphose, cf. gr. ana — peste, morphe — formă) ananas s.m. 1. plantă erbacee exotică cu fructe foarte gustoase. 2. fructul comestibil al acestei plante, cu gust dulce-acrişor şi foarte aromat. (< fr. ananas, cf. caraib. ananas) anapest s.m. (în metrica greco-latină) picior de vers format din două silabe scurte urmate de o silabă lungă; (în metrica modernă) picior de vers format din două silabe neaccentuate urmate de o silabă accentuată, (cf. fr. anapeste, lat. anapaestus, gr. anapaistos) anapestic adj. (Ut.) care foloseşte ana-pestul. (< fr. anapestique, cf. lat. a napesticus) anaplastie s.f. (med.) operaţie chirurgicală făcută cu scopul de a reda forma normală unui organ mutilat. (< fr. anaplastie, cf. fr. anaplasie, gr. ana-plasis)
ANA-ANC
 anarhic adj. referitor la anarhie, de anarhie; dezorganizat, haotic. • care arată nesupunere, indisciplină, (cf. fr. anarchique, it. anarchico) anarhie s.f. dezordine, dezorganizare, lipsă a oricărei conduceri, haos; indisciplină, nesupunere a individului faţă de o colectivitate organizată. • (ec.) situaţie în care se găseşte producţia, proprie regimului capitalist,- în care activitatea de producţie socială, din cauza proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, este neplanificată şi nedirijată, ducînd la crize periodice şi şomaj. (< gr. anarchia, cf. rus. anar-hiia, it. anarchia, germ. Ănarchie) anarhism s.n. 1. concepţie politică mic-burgheză care luptă împotriva revoluţiei socialiste şi a dictaturii proletariatului, sub lozinca mincinoasă a desfiinţării oricărei puteri de constrîngere a societăţii asupra omului. • atitudine de anarhist. 2. stare de anarhie, (cf. germ. Anarchismus, rus. anarhizm) anarhist s.m. şi /. partizan al anarhismului. II adj. propriu anarhismului, (cf. germ. Anarchist, rus. anarhist) anarhoindividualism s.n. variantă a anarhismului, care caută să abată clasa muncitoare de la disciplina proletară, de la lupta pentru putere şi de la revoluţia socialistă, anarhosindicalism s.n. variantă a anarhismului care, atribuind sindicatelor rolul primordial în lupta clasei muncitoare, neagă necesitatea partidului acesteia şi a statului dictaturii proletariatului. (< rus. anarho-sindihalizm) anarhosindicalîst s.m. şi /. adept al ideilor anarhosindicalismului. ( < rus. anarho-sindihalisi) anastatic adj. (poligr.) care reproduce o tipăritură trăgînd textul la piatră sau la zinc printr-un procedeu chimic şi nu prin fotografiere (fr. anastatiave) anastigmătic adj. (fig.: despre vn ohieei fotograric) construit din sticle speciale, care corectează toate aberaţiile şi dă o imagine clară. ( < fr. anastigmaiique) anastigmatism s.n. (fiz.) însuşire a unui sistem optic de a fi lipsit de asti^ma-tism. ( < fr. anastigmatisme) anastomoză s.f. (med.) stabilire pe cale chirurgicală a unei legături între două căi de circulaţie (vase de sînge, nervi etc.) ( < fr. anastomose, cf. gr. anasto-mosis)
 anastrofă s.f. (Ut.) inversare a topicii normale a cuvintelor într-o propoziţie. ( < fr. anastrcphe) anatemiza vb. I. tr. (rar) a pronunţa anatema asupra cuiva; a afurisi, (după fr. anathematiser, it. anatematizzare) anatexîe s.f. (geol.) fenomen de transformare a rocilor clin zonele adînci alo scoarţei pămîntului în mase compacte de gresie şi granit. ( < fr. anatexie) anatoeîsm s.n. (ec.) capitalizarea do-bînzii unei sume împrumutate; do-bîndă la dobîndă. (<fr. anatocisme,
                                                                                           46
 cf. lat. anaiocismus, gr. anatokismos
 <   tohos — venit) anat6mic adj. privitor la anatomie, de anatomie. (< fr. anatomique, cf. lat. anatomicus) anatomie s.f. ştiinţă care se ocupă cu studiul structurii fiinţelor (animale sau plante). O anatomie patologică = ramură a anatomiei care studiază structura patologică a organelor corpului.
 •   structura unei fiinţe sau a unui organ. (< fr. anatomie, cf. lat. anatomia < gr.anatome — disecţie) anatomist s.m. şi t. specialist în anatomie. (< fr. anatomiste) anatomopato)6gic adj. care se ocupă cu structura patologică a organelor coî-pului.
 anatoxină s.f. (med.) formă neotrăvitoare în care se transformă unele toxine după ce au fost tratate mult timp în formol; este folosită pentru imunizarea organismului. ( < fr. anatoxine) anauxit s.n. (min.) mineral cristalizat, de culoare albă, cu luciu sidefiu, (cf. fr. anauxite) ancablură s.f. (mar.) unitate de lungime egală cu a zecea parte dintr-o Imilă marină. (< fr. encablure) ancadrament s.n. cadru care înconjoară t o uşă, o fereastră etc. (< fr. encadre-ment)
 ancestral adj. transmis prin ereditate; \ moştenit; strămoşesc. (< fr. ancestral) anchetă vb. I. tr. 1. a cerceta (un fapt, o persoană) printr-o anchetă; a face o anchetă. 2. a întreprinde o cercetare în scop ştiinţific. (< fr. enquiter) anchetator s.m. şi /. persoană care conduce, care face o anchetă. • persoană care întreprinde o cercetare ştiinţifică pe teren. (< ancheta, după fr. enqui-teur)
 anchetă s.f. cercetare făcută de o autoritate publică cu scopul de a stabili împrejurările în care s-a produs un fapt şi pentru a stabili vinovaţii. • | cercetare pe teren făcută în scop ştiinţific. ( < fr. enquite) anchilosttim s.m. (med.) mic vierme intestinal carc găureşte vasele de. sînge din intestin, inflamează mucoasa in-[ festinului şi distruge hemoglobina. (< fr. ankylostome) anchilostomiâză s.f. (med.) boală provocată de anchilostom, care se manifestă prin inflamarea mucoasei intestinului şi prin pierderea hemoglobinei. ( < fr. -ankylostomiase) anchiloză vb. I. tr. şi refl. (med.) a căpăta, a fi atins de o anchiloză, a (se) înţepeni. • (fig.) a (se) înţepeni, a deveni greoi, mărginit, rutinat. (< fr. ankyloser)
 anchiloză s.f. (med.) înţepenire, mai mult sau mai puţin avansată, a unei [ articulaţii. (< fr. ankylose, cf. gr. an-kylosis — aplecare, curbatură) ăncie s.f. mică lamă elastică, aşezată la gura unui instrument de suflat, ser-
47
 vind la producerea sunetelor. (< it. ancia)
  ancilăr adj. care se referă la servitori.
  (cf. fr. ancillaire, lat. ancilla) ancolură s.f. (rar) gîtul calului. |( < fr. encolure)
  ancoră vb. I. 1. intr. a scufunda ancora în apă pentru a fixa o navă care staţionează; (p. ext.) a se opri din plutire. 2. tr. a lega un sistem tehnic de un altul sau de pămînt, pentru mai multă stabilitate. • tr. şi refl. (fig.) a (se) fixa pe o bază solidă. ( < it. ancorare)
  ancorăj s.n. 1. (mar.) ancorare. 2. ansamblu format dintr-o ancoră şi dintr-o serie de piese care servesc pentru ancorare. • loc de ancorare; • (constr.) sistem de cabluri care fixează un stîlp, o construcţie înaltă etc. (cf. it. anco-raggio, fr. ancrage)
  ancorator s.n. (mar.) loc pe puntea unei nave, unde se păstrează ancora, (cf. it. ancora tore) ăncoră s.f. 1. (mar.) piesă grea, metalică, cu braţe terminate cu cîrlige ascuţite, care se lasă la fundul apei, pentru a fixa o navă care staţionează. O (expr.) a arunca ancora = a ancora; a ridica ancora = a pleca la drum cu o navă. 2. (constr.) cablu care întăreşte anumiţi stîlpi, construcţii înalte etc. • piesă de oţel care întăreşte legătura dintre elementele unei construcţii. (< lat. ancora, cf. it. ancora) ancorat s.n. (mar.) ancoră mică, folosită de ambarcaţiile uşoare. (< it. an-
  corotto)                             ---—
  ancrasă vb. I. tr. şi refl. (tehn.) a (se) Umple de grăsime, a deveni sau a face să devină gras. ( < fr. encrasser) ancrasâro s.f. (tehn.) depunere de praf de cărbune, de ulei ars etc. pe electrozii unei bujii, împiedicînd astfel funcţionarea ei. (< ancrasa) andabat s.m. (ant.) gladiator a cărui
  • cască nu avea deschizături pentru ochi, fiind astfel obligat să lupte orbeşte, spre hazul spectatorilor. (< lat. anda-bata, cf. fr. andabate) andaluzît s.n. (mia.) mineral metamor-fic cristalizat în sistemul rombic caracteristic şisturilor cristaline. ( < fr. an-dalousite)
  andănte adv. (muz.) moderat, rar; liniştit. II s.n. arie executată în acest tempo. (< it. andante) andantino adv. (muz.) repejor, puţin mai repede decît andante. ( < it. andantino)
  andezit s.n. (geol.) rocă vulcanică de culoare închisă, folosită mai ales la pavalje şi la construcţii. (< fr. ande-sile)
  andivă s.f. (bot.) plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunze cărnoase, albe, comestibile. (< fr. endive) andosă I. tr. (fin.) a arăta în scris pe dosul unui cec, al unei poliţe etc. numele împuternicitului care poate să-i
                                                                                  ANC-ANE
 încaseze contravaloarea. (< fr. endos-ser)
 andosânt s.m. şi /. (fin.) persoană care andosează o poliţă sau un cec. (cf. fr.
 endossant)
 andosăt adj. (despre poliţe, cecuri) care poartă pe verso numele persoanei împuternicite să-i încaseze contravaloarea. (< andosa) androceu s.n. (bot.) totalitatea sfcami-nelor unei flori. ( < fr. androcee, cf. gr. aner, andros — bărbat, oikia — casă) androfoMc s.f. (med.) aversiune fată de bărbaţi. (< fr. androphobie, cf. gr. aner, andros — bărbat, phobos — teamă) androgin adj. 1. (despre plante) care are în aceeaşi inflorescenţă flori masculine şi feminine. 2. (despre animale) hermafrodit. (< fr. endrogyne, cf. gr. aner, andros — bărbat, gyne — femeie) androsteronă s.f. (fiziol.) hormon sexual masculin care se prepară prin izolare din urină. (< fr. androsterone) anecdotă s.f. scurtă povestire hazlie, spirituală, cu un sfîrşit deosebit, neaşteptat. (< fr. anecdote, cf. gr. anehdo-tos — inedit) anecdotic adj. cu caracter de anecdotă.
 (cf. fr. anecdotique) anelide s.n. pl. (zool.) încrengătură din care Tac parte viermii cu corpul cilindric inelat, care se mişcă cu ajutorul unor perişori. • (la sg.) vierme din această încrengătură. ( < fr. annelides, cf. lat. annellus — inel) anemia vb. I. tr. şi refl. a (se) slăbi, a(-şi) pierde puterile din cauza anemiei. ( <fr. an^mier)
 anemiât adj. slăbit din cauza anemiei, bolnav de anemie. (< anemia) anemic adj. suferind de anemie. • (fig.) slab; fără vlagă; mic. (< fr. anemique) anemie s.f. (med.) stare de slăbiciune cauzată de scăderea numărului de globule roşii din sînge. O anemie pernicioasă = stare gravă de anemie în care măduva oaselor nu mai poate forma globule roşii. (< fr. anemie, cf. gr. an
 —    fără, haima — sînge) anemofilîe s.f. (bot.) polenizare prin intermediul vîntului. (< fr. anemophi-lie, cf. gr. anemos — vînt, philos — prieten)
 ancmogrâî s.n. (fiz.) anemometru înregistrator. (< fr. anemographe, cf. gr. anemos — vînt, graphein — a scrie) ancmogrămă s.f. (fiz.) diagramă de înregistrare a unui anernograf. ( < fr. ane-mogramme)
 anemometrie s.f. disciplină care studiază măsurarea vitezei gazelor în conducte, a vîntului. a unui avion în raport cu acrul. (< fr. anemometrie, cf. gr. anemos — vînt, melron— măsură) anemometru s.n. (fiz.) instrument de măsurat viteza gazelor în conducte, a vîntului, a unui avion în raport cu aerul. ( < fr. anemometre, cf. gr. anemos — vînt., metron — măsură)
ane-ang
  anemonă s.f. (bot.) plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze păroase şi cu flori mari, albastre-violete; dediţel. O (zool.) anemonă de mare = actinie. (< fr. anemone, cf. it. anemone, lat. anemona)
 anemoscâp s.n. (fiz.) instrument indicator al direcţiei vîntului (< fr. ane-moscope, cf. gr. anemos — vînt, sko-pein — a privi) anemostât s.n. (tehn.) aparat folosit la încălzirea centrală cu aer cald pentru difuzarea aerului în încăperi. (< fr. an4mostat, cf. gr. anemos — vînt, lat. stare — a sta)
 anemotr6p s.n. (tehn.) motor pus în mişcare de vînt. (< fr. antmotrope, cf. gr. anemos — vînt, tropos — învîrtire) anencefalie s.f. (med.) monstruozitate constînd în lipsa sau reducerea creierului la fătul nou-născut. (< fr. anen-cephalie, cf. gr. an — fără, kephale
 -  cap)
 aneroid adj. (adesea subst.; în expr.) barometru aneroid = barometru metalic, fără lichid. (< fr. anâroide, cf. gr. a — fără, neros — umed) anestezia vb. I. tr. (med.) a provoca o anestezie. ( < fr. anesthâsier) anestezic adj., s.n. (med.) (substantă) care produce anestezie, (cf. fr. anesthe-sique)
 anestezie s.f. (med.) suprimare temporară, completă sau parţială, a sensibilităţii corpului, provocată artificial cu ajutorul unor substanţe medicinale. (< fr. anesthtsie, cf. gr. an — fără, aisthesis — simţire) anevrism s.n. (med.) tumoare provocată de o dilatare patologică a pereţilor unei artere. (< fr. anevrisme, cf. gr. aneu-rysma — dilatare)
 anex adj. alăturat unui lucru (principal).
 ( < fr. annexe, cf. lat. annexus — ataşat) anexă vb. I. ir. a alătura, a alipi, a adăuga (la ceva). • a încorpora unui stat (prin mijloace violente) o tară, o provincie etc. ( < fr. amiexer) anexă s.f. ceea ce este legat, unit de un lucru principal sau de un lucru de care depinde; adaos. * material de completare la un text pe care îl întregeşte sau îl lămureşte. (< fr. annexe, cf. lat. annexus — legat) anexionism s.n. politică proprie statelor imperialiste care propagă anexarea unor state (mici) la alte state (mari), (cf. fr. annexionisme) anexionist adj., s.m. (cel) care duce o politică de anexiune, (cf. fr. annexio-niste)
 anexităs./. (med.) inflamatie patologică a ovarelor şi a trompelor ovariene. ( < fr. annexite) anexiune s.f. încorporare prin mijloace violente a unei provincii, a unei ţări mai mici sau mai slabe, făcută de către o altă ţară mai mare sau mai puternică; anexare, (cf. fr. annexion, lat. annexio — unire, legătură
                                                                                              48
 anfilădă s.f. (arhit.) şir, serie de lucruri (clădiri, portice, colonade etc.) aşezate în linie unele după altele, o (mii.) tragere de anfiladă — tragere în ţinte înşirate perpendicular sau oblic faţă de frontul de tragere. (< fr. en-filade)
 angajâ vb. I. 1. tr. a contracta un angajament pentru un serviciu, pentru o lucrare etc.; a primi în serviciu. • a închiria ceva. 2. refl. a se obliga la ceva, a-şi lua un angajament. 3. tr. a atrage după sine o obligaţie, o răspundere. • a antrena într-o acţiune. • a începe, a porni (o discuţie, o activitate etc.). 4. refl. a apuca pe un anumit drum. ( < fr. engager, cf. en gage — în gaj) angajament s.n. 1. obligaţie luată de cineva din proprie iniţiativă de a face ceva; promisiune solemnă. 2. primire a cuiva într-un serviciu et.c.; contract de angajare, (cf. fr. engagement) angajăts.m. şi /. persoană care lucrează într-un anumit loc de muncă, potrivit unui angajament. • militar care serveşte pe baza unui angajament voluntar. ( < angaja, după fr. engage) angelic adj. (rar) îngeresc, (cf. fr. an-geliqne, it. angelico, lat. angelicus) anghină s.f. (med.) 1. inflamaţie a mucoasei din fundul gîtului sau a farin-gelui însoţită de greutatea de a înghiţi. O anghina diftericd= difterie. 2. (în expr.) anghină pectorală = afecţiune caracterizată prin accese de sufocare si în regiunea inimii. (< fr. angine, cf. lat. angina < angere — a înăbuşi) nngiocolită s.f. (med.) inflamare a canalelor prin care se scurge bila. (< fr. angiocolite)                             *
 angiologie s.f. parte a anatomiei umane care se ocupă cu studiul vaselor sanguine. ( < fr. angiologie, cf. gr. ange-ion — vas, logos — vorbire) angioms.n. (med.) tumoare formată prin lărgirea vaselor capilare. (< fr. an-giome, cf. gr. angeion — vas) angiospermes./. pl. (bot.) clasă de plante care au ovulele închise în cârpele; (la sg.) plantă din această clasă. // adj. care are ovulele închise în cârpele. (< fr. angiospermes, cf. gr. angeion — vas, sperma — sămînţă)
 anglican adj. referitor la anglicanism.
 (< fr., engl. anglican) anglicanism s.n. religia oficială a Angliei. (cf. fr. anglicanisme) anglicism s.n. expresie proprie limbii engleze. (< fr. anglicisme) anglomăn adj., s.m. şi /. (rar) (persoană) care are o admiraţie exagerată pentru însuşirile, limba şi obiceiurile poporului englez. ( < fr. anglomane) anglomanie s.f. (rar) admiraţie exagerată a însuşirilor, limbii şi mai ales a obiceiurilor englezilor. (< fr. anglomanie)
 angoâsă s.f. (rar) nelinişte, tulburare; teamă puternică. (< fr. angoisse, cf. lat. angustia — strîngere)
 49
 ang6ra s.f . nume dat unor specii de ani-
  * maje (pisică, iepure sau capră) cu păr lung şi mătăsos, aparţinînd unor rase din Turcia asiatică; părul acestor animale, folosit în industria textilă, (cf. fr. angora < Angora, n.p.) angrenă vb. I. tr. 1. (tehn.) a face să intre dinţii unei roţi între cei ai altei roţi pentru a o antrena în mişcarea ei. 2. (fig.) a face pe cineva să intre într-o acţiune; a începe, a se angaja (la) un drum. ( < fr. engrener) angrenaj s.n. 1. (tehn.) sistem de roţi şi de pinioane care se angrenează unele în altele. O angrenaj cu lanţ = angrenaj făcut cu ajutorul unui lanţ. 2. (fig.) înlănţuire, concurs de împrejurări strîns legate unele de altele. (< fr. engre-nage)
  angr6 adv. (op. în detaliu; referitor la vinzo.rea şi cumpărarea mărfurilor) în cantitate mare; cu ridicata.
  ( < fr. en gros — în mare cantitate) angrosist s.m. şi f. comerciant care face comerţ cu ridicata. ( < angros) angstrom s.n. (fiz.) unitate de lungime întrebuinţată în spectroscopie, de mărimea 1/10 000 dintr-un micron, (cf. fr. ăngstroem < Angstrom, n.p.) angular adj. (rar) în formă de unghi; unghiular; colţuros (cf. fr., angulaire, lat. angularius) angulos adj. (rar) angular, (cf. fr. an-guleux)
  anhidridă s.f. (chim.) combinaţie chimică formată în general prin deshidratarea unui acid. (< fr. anhydride) anhidru adj. (despre săruri) care nu conţine apă. (< fr. anhydre, cf. gr. an — fără, hydor — apă)
  *Wiic6nic adj. (rar; cu privire la religiile în care divinităţile nu sînt reprezentate 'plastic ori la fartele lipsite de reproducerea chipului omenesc) fără icoane.
  anihilă vb. I. tr. a nimici, a anula. ( < fr.
  annihiler, cf. lat. nihil — nimic) anihilat6r adj. (rar) care anihilează.
  (cf. fr. annihilateur) anii s.n. sg. (bot.) plantă exotică din care se extrage indigoul. (<fr. anii, cf. ar. an-nîl, pers. nil — albastru) anilină s.f. (chim.) lichid toxic incolor extras din gudroancle cărbunilor de pămînt şi folosit în industria coloranţilor. (< fr. aniline, cf. germ. Ani lin) animă vb. I. tr. a da viaţă, a stimula, a însufleţi. (< fr. animer < lat. animare
  <   anima — suflet) animălcul s.n. (biol.) vietate extrem de mică, observabilă numai la microscop. ( < fr. animalcule)
  animalier adj. 1. referitor la animale, de animal. 2. care înfăţişează, care reprezintă animale, (cf. fr. animalier) animalităte s.f. stare, atitudine, comportare de animal; lipsă de simţire, de omenie, (cf. fr. animalitâ) auimâto adv. (muz.) însufleţit, vioi. (< it. animato)
                                                                               ANO-ANO
 animator adj. (adesea subst.) care animă ; înviorător, însufleţitor. (cf. fr. animateiir, lat. animator) animaţie s.f. activitate, mişcare vie; însufleţire, vioiciune, (cf. fr. anima-, tion, lat. animatio) animism s.n. (fii.) concepţie primitivă, potrivit căreia oamenii atribuiau suflet obiectelor şi fenomenelor naturii; personificare a forţelor şi a fenomenelor naturii. ( < fr. animisme) animist adj. referitor la animism. // s.m. şi /. adept al animismului, (fr. animiste)
 animozităto s.f. duşmănie, ură, repulsie; înverşunare, (cf. fr. animosite, lat. ani-mositas)
 ani6n s.m. (chim.) ion încărcat cu sarcină electrică negativă. (< fr. anion) aniversa vb. I. tr. a sărbători împlinirea unui număr de ani de la data cînd s-a petrecut un eveniment, un fapt etc.
 ( < aniversare) aniversar adj. care aminteşte de un eveniment petrecut în trecut la aceeaşi dată. v. comemorativ. (< fr. anniversaire < lat. anniversarius < an-nus — an, vertere — a întoarce) aniversare s.f. zi în care se aniversează un eveniment; sărbătorire a împlinirii unui număr de ani de la un eveniment , (cf. fr. anniversaire) an6d s.?n. (fiz.) electrod pozitiv. (< fr. ano de)
 anodic adj. (fiz.) de (la) anod, referitor la anod. (< fr. anodique) anodin adj. (rar) fără importanţă, neînsemnat; inofensiv. ( < fr. anodin, cf. lat., gr. anodinos < an — fără, odyne
 —  durere)
 anofel s.m. (zool.; adesea adj.) ţintar care poartă microbul malariei. ( < fr. ano-phele)
 anofelogen adj. (despre terenuri, bălţi) care constituie un focar de dezvoltare a ţînţarilor anofeli. (< fr. anophelogâne) anomalie s.f. stare a celui anormal; abatere de la o regulă, de la o normă. • defect grav, meteahnă, beteşug, (cf. fr. anomalie, it. anomalia, lat., gr. anomalia)
 anonim aclj., s.m. şi /. (persoană) care nu-şi dă pe faţă numele, fără nume, al cărei nume este necunoscut; (text, operă de artă) al cărui autor nu este cunoscut 0 societate anonimă = întreprindere capitalistă formată prin asocierea mai multor acţionari. • (fig.) neştiut, necunoscut. II s.f. scrisoare nesemnată. ( < fr. anonyme, cf. lat. anonymus, gr. anonymos < an — fără, onoma — nume) anonimat s.n. situaţia celui anonim, (cf.
 fr. anonymat) anorexie s.f. (med.) lipsă de poftă de mîncare. v. inapetenţă. ( < fr. anorexie, cf. gr. an — fără, orexis — poftă de mîncare) anorgânic adj. (chim.; op. organ i c) de origine minerală; care nu aparţine clasei de compuşi ai carbonului. Q c/u-
ANO-ANT
 mie anorganică = ramură a chimiei care studiază proprietăţile chimice ale corpurilor anorganice. ( < fr. anorganique, cf. gr. a — fără, organikos — organic) anormal adj. contrar regulilor, normelor obişnuite. • (despre oameni) care prezintă infirmităţi fizice sau psihice. ( < fr. anormal, cf. lat. med. anormalis) anosmie s.f. (med.) pierdere patologică totală a mirosului. (< fr. anosmie, cf. gr. an — fără, osme — miros) anrocament s.n. (tehn.) îngrămădire de bolovani de piatră, de beton, care formează platforme, diguri etc. (după fr. enrochement, de la rocă) ansamblu s.n. 1. unitate alcătuită din mai multe elemente izolate care aparţin aceluiaşi domeniu; totalitate. O (loc. adj.) de ansamblu = general, unitar; (loc. adv.) în ansamablu = în general, în linii mari. 2. colectiv, trupă de artişti. (< fr. ensemble) ansilâj s.n. (agr.; rar), operaţie de conservare prin murare a nutreţurilor verzi.
 ( < fr. ensilage) antal) Ia mont, s.n. (arhit.) porţiune de zidărie aşezată la partea superioară a unui zid sau deasupra unui şir de coloane, care susţine acoperişul. (< fr. entablement) antag6nic adj. (fii.) antagonist. O contradicţie antagonică = contradicţie a-vînd la bază lupta de neîmpăcat între vechi şi nou. care nu se poate rezolva decît prin distrugerea vechiului, constituind în acelaşi timp conţinutul intern al procesului de dezvoltare. ( < fr. antagonique) antagonism s.n. (fii.) contradicţie de neîmpăcat între părţi, clase sociale, elemente sau forţe opuse care se află în luptă. (< fr. antagonisme, cf. rus. an-tagonizm < gr. antagonisma) antagonist adj. care este în luptă, în antagonism; rival, inamic. (< fr. antagoniste, cf. rus. antagonist, lat. antagonista < gr. anti — contra, agon — luptă)
 antantă s.f. nume pe care îl purtau alianţele militare dintre o serie de state imperialiste, făcute în scopuri anexioniste. (< fr. entente) antarctic adj. de la polul sud; din regiunea polului sud; austral. (<fr. antarc-tique, cf. gr. anti — în faţă. arktos — Ursa mare) antebelic adj. de dinaintea unui război, înainte de război.(cf. lat.ante— înainte, bellum — război) antebraţ s.n. (anat.) parte a braţului de la cot pînă la încheietura mîinii. (după fr. avant-bras, it. antibraccio) antecalculaţic s.f. listă întocmită la o proiectare, cuprizînd toate materialele şi preţurile necesare pentru o lucrare; antedeviz. ( < ante--\- calculaţie) antecedent s.n. (de obicei la pl.) faptă, întîmplare anterioară unui fapt, unei stări actuale, (cf. fr. antecedent, it. antecedente, lat. antecedens)
                                                                                              50
  anteces6r s.m. şi /. predecesor, premergător. (cf. lat. antecessor, it. antecessore) antedata vb. I. tr. a pune o dată anterioară pe un act, pe o scrisoare etc. (< ante- + dată, după fr. antidater) antedeviz s.n. lucrare scrisă cuprinzînd evaluarea prealabilă a costului unei construcţii proiectate. (< ante- + deviz)
  antediluvian adj. dintr-o epocă străveche a omenirii. • (fig.) foarte vechi, străvechi; învechit, înapoiat, perimat.
  ( < fr. antediluvien, cf. it. antidiluviano, lat. ante — înainte, diluviun — potop) antefix s.n. ornament de pămînt ars aşezat la marginea inferioară a acoperişului de olane al unei case. (< fr. ante-fixe)
  antemeridiân adj. de dinainte de amiază, din cursul dimineţii. (<lat. anteme-ridianus)
  antenă s.f. 1. (zool.) fiecare dintre cele două organe de simţ, de forma unor firişoare mobile, care se găsesc la capul insectelor şi al crustaceelor. 2. (tehn.) dispozitiv de emisie sau de captare a undelor electromagnetice, legat la aparatele de emisie sau de recepţie a undelor. 3. (mar.) vergă oblică la catargele corăbiilor. (< fr. antenne, it. antenna
  <   lat. antenna) antepenultim adj. care este în locul al treilea de la sfîrşit; înainte de penultimul. ( < lat. antepenultimus) anteproiect s.n. proiect în primă redactare. ( < ante- + proiect, după fr. avant-projet)
  anteră s.f. (bot.) mic sac cu polen, situat la partea superioară a staminelor unei flori. (< fr. anthere, cf. gr. anthe-ros — înflorit) anteridie s.f. (bot.) organ în care se găseşte anterozoidul (elementul sexual bărbătesc). (< fr. antehridie, cf. lat. anterides)
  anteritir adj. care este înaintea altui eveniment; precedent, de dinainte. • situat în faţă, din faţă. • (fon.; despre sunete) care se articulează într-un punct situat in partea dinainte a cavităţii bucale. (cf. fr. anterieur, lat. anterior) anterozoid s.m. (zool.) celulă sexuală bărbătească, caracteristică plantelor criptogame. ( < fr. antherozoides) antet s.n. indicaţie (de obicei tipărită) aflată în partea de sus a unei liîrtii sau a unui plic, conţinînd numele, adresa etc. ale unei instituţii sau ale unei persoane. ( <fr. en tete — în frunte) antetren s.n. (mii.) cele două roţi (şi trăsura pe care o poartă) care constituie partea de dinainte (detaşabilă) a unui tun, a unei bucătării de campanie etc. (după fr. avant-train) antcvorbit6r s.m. şi f. persoană care vorbeşte într-o adunare publică, considerată în raport cu cei care iau cuvîntul ulterior. ( < ante- + vorbitor) antiaerian adj. destinat a combate atacurile aviaţiei. O apărare antiaeriană =
61
  totalitatea măsurilor luate în vederea combaterii atacurilor aeriene, (cf. fr. antiaerien) antialcoolic adj., s.m. (persoană) care este împotriva abuzului de alcool, care combate alcoolismul, (cf. fr. antialcoo-lique)
 antiat6mlc adj. destinat a combate atacurile cu arme atomice, (anti- -f atomic)
 antibi6tic adj. s.n. (substanţă, medicament) care are un efect bacteriostatic asupra dezvoltării anumitor microbi. (< fr. antibiotique) antic adj. 1. din trecutul îndepărtat; străvechi. • care aparţine popoarelor, culturii şi civilizaţiei din antichitate. 2. în genul creaţiilor din antichitate.
 •   (fig.) clasic // s.m. şi /. persoană care aparţine popoarelor din antichitate. ( < fr. antique, it. antico < lat. anti-quus — vechi)
 anticămeră s.f. cameră de aşteptare la intrarea într-un birou, într-un cabinet. O a face anticameră — a aştepta pentru a fi primit de cineva. (’< it. anticamera, cf. fr. antichambre) anticâr1 adj. invar, antitanc, (după fr. antichar)
 anticâr2 s.m. persoană care se ocupă cu vînzarea şi cumpărarea cărţilor vechi. • amator, colecţionar de lucruri vechi de artă, de antichităţi. ( < germ. Antiquar, fr. antiquaire) anticariat s.n. întreprindere care cumpără şi vinde cărţi vechi. (cf. germ. Antiquariat) ant leat arai adj. (despre medicamente) ^care combate sau care previne catarul. ( < fr. anticatharral) anticatod s.m. (fiz.) placă metalică montată într-un tub special de raze X, care, lovită de un fascicul de raze catodice, devine producătoare de raze X. (cf. fr. anticathode) antichitâte s.f. 1. epocă îndepărtată a istoriei in care s-au dezvoltat vechile civilizaţii, în special cele greco-romane.
 •   vechime. 2. obiect, monument vechi, rămas dintr-o epocă istorică îndepărtată. (cf. fr. antiquite. it. antichită, lat. antiquitas)
 anticicldn s.n. (met.) regiune în care presiunea atmosferică este foarte ridicată în raport cu împrejurimile. ( < fr. anticy clone) anticipa vb. I. intr. şi tr. a face ceva dinainte; a o lua înainte, a depăşi. (< fr. anticiper, cf. lat. anticipare) anticipare s.f. faptul de a anticipa. • (fon.) pronunţare anticipată a unui sunet care se găseşte într-o silabă următoare. ( < anticipa) anticipdt adj. făcut înainte de un anumit moment. // adv. cu anticipaţie. ( anticipa)
 anticipâţie s.f. anticipare, (cf. fr. antici-pation, lat. anticipatio) anticlericâl adj. care este împotriva clerului. (cf. fr. anticlerical)
                                                                                     ANT-ANT
 Anticlericalism s.n. mişcare îndreptată împotriva privilegiilor bisericii şi ale clerului, (cf. fr. anticlericalisme) anticlinâl s.n. (geol.) partea ridicată în formă de boltă a unei cute de teren.
 ( < fr. anticlinal, cf. it. anticlinale) anticldr s.n. (chim.) substanţă folosită pentru reţinerea clorului întrebuinţat la decolorarea pastei de celuloză sau a lînii. (< fr. antichlore) anticonstituţional adj. împotriva prevederilor constituţiei, neconform constituţiei: care încalcă constituţia (cf. fr. anticonstitutionnel) anticorp s.m. (med.; de obicei la pl.) substanţă care se produce în sînge în urma unei infecţii, pentru a apăra organismul contra microbilor. ( < fr. anticorp)
 antiderapant -adj. contra derapării şi pa-tinării autovehiculelor, (cf. fr. antiderapant)
 antidetonânt s.n. (chim.) substanţă care, amestecată cu benzină, micşorează viteza de propagare a arderii în masa unui amestec carburant. ( < fr. antide-tonant)
 antidinâstic adj. care este împotriva dinastiei. (cf. fr. antidynastique) antidot s.n. (biol.) substanţă care anulează puterea unei otrăvi, a unui virus etc.; contraotravă. • (fig.) remediu. (< fr. antidote, cf. lat. antidotum, gr. antidoton < anti — contra, dotos — dat)
 antiepidemic adj. contra epidemiilor, antiestetic adj. care este împotriva esteticii. (cf. fr. ontiesthetique) antifascist adj., s.m. şi /. duşman al fascismului, luptător împotriva fascismului. (cf. germ. Antifaschist) antifcbril adj. (med.) febrifug. (cf. fr.
 anti febrile) antiferment s.m. (chim.) substanţă care împiedică acţiunea fermenţilor, (cf. fr. antiferment) antif6n s.n. corp plastic, de dimensiuni reduse, carc se introduce în ureche pentru a o apăra de zgomote mari. (< fr. antiphone, cf. lat. anti — contra, gr. phone — sunet) antifrază s.f. (ret.) figură retorică prin care o locuţiune, o frază etc. se întrebuinţează cu un înţeles contrar celui obişnuit. (<fr. antiphrase) antigel adj. soluţie care se adaugă în apa de răcire a motoarelor cu ardere internă pentru a-i coborî punctul de îngheţ, (cf. fr. antigel) antiguvernamental adj. care este împotriva guvernului, (cf. fr. antigouvema-mental)
 antihreză s.f. (înv.; în dreptul burghez) contract prin care se cedează creditorului venitul unui bun imobil aparţi-nînd debitorului. (<fr. antichrtse, cf, it. anticresi < gr. antichresis) antiimperialist adj. care este împotriva imperialismului, potrivnic ideilor Jmpe-rialiste. (cf. rus. antiimperialisticeskii)
 anî-anî
 antiintelectualism s.n. (fii.) concepţie reacţionară idealistă care neagă posibilitatea cunoaşterii ştiinţifice a adevărului cu ajutorul raţiunii, antiintelectualist adj. privitor la antiintelectualism. II s.m. şi /. adept al antiintelectualismului, antilogaritm s.m. (mat.) numărul corespunzător unui logaritm dat. (cf. fr. antilogarithmc) antilogie s.f. contradicţie între două idei, între două expresii. ( < fr. anti-logie, it. antilogia, gr. antilogia) antilopă s.f. 1. (zool.) mamifer rumegător, sprinten, care trăieşte în ţările calde. 2. pielea tăbăcită a acestui animal ; imitaţie a acestei piei. ( < fr. engl. antilope)
 antimarxist adj. (adesea subst.) îndreptat împotriva marxismului şi a luptei clasei muncitoare; contrarevoluţionar, opus concepţiei marxiste, (după rus. antimarhsistshii) antimilitarism s.n. mişcare internaţională de masă îndreptată împotriva politicii militariste şi a războaielor imperialiste. (cf. fr. antimilitarisme) anti militar ist adj. care este împotriva militarismului, (cf. fr. antimilitariste) antimonarhic adj. care este împotriva monarhiei, (cf. fr. antimonarchique) antimonarhist adj. antimonarhic, (cf. fr. antimonarchiste)
 antimoniât s.m. (chim.) sare a acidului antimonic. ( < fr. antimoniate) antim6nic adj. (chim.; în expr.) acid antimonic = acid al antimoniului. (< fr. [acide] antimonique) antimoniu s.n. (rnin.) metaloid alb-ce-nuşiu, cu aspect metalic, folosit la diferite aliaje; stibiu. (< it. antimonio, cf. fr. antimoine, germ. Antimon < ar. ithmid)
 antinaţional adj. îndreptat împotriva intereselor propriei naţiuni, (cf. fr. antinaţional) antinevralgic adj., s.n. (medicament) care linişteşte nevralgiile. (< fr. an tinevralgique) antin6mic adj. (fii.) referitor la antinomie. (cf. fr. antinomique) antinomie s.f. (fii.) contradicţie categorică între două legi, două principii filozofice, două concepţii care se exclud reciproc şi care, în caz că nu se ţine seamă de realitatea obiectivă, pot fi demonstrate concludent pe cale logică, v. paradox. ( < fr. antinomie, cf. it. gr. antinomia < gr. anti — contra, nomos — lege) antioxidant s.n. (chim.) substanţă care împiedică sau temporizează oxidarea. (cf. fr. antioxydant) antipapă s.m. papă fals, ales pe cale ilegală. ( < fr. antipape, it. antipapa) antiparalel adj. (mat.; despre drepte, vectori) care sînt paralele şi de sens contrar. (cf. fr. antiparallele) antipartinic adj. îndreptat împotriva principiilor, concepţiilor şi metodelor
                                                                                                52
 partidelor comuniste şi muncitoreşti; duşmănos acestor partide, (după rus. antipartiinîi) antipatic adj. nesuferit; respingător, (cf. fr. antipathique, it. antipatico) antipatie s.f. (op. simpatie) aversiune faţă de cineva sau de ceva; resentiment. ( < fr. antipathie, it. antipatia < lat. antipathia, gr. antipatheia,
 <    anti — contra, pathos — pasiune) antipatriotic adj. îndreptat împotriva propriei patrii; lipsit de patriotism, (cf. fr. antipatriotique) antipiretic adj., s.n. (medicament, substanţă) contra febrei; febrifug. ( < fr. antipyretique) antipirină s.f. medicament amărui, folosit ca antipiretic şi analgezic. ( < fr. antipyrine. cf. gr. anti — contra, yyr
 —    foc, febră) antipdd s.m. loc de pe pămînt diametral opus ca aşezare faţă de alt loc. • (fig.) persoană sau lucru cu totul opus altei persoane sau altui lucru. ( < fr. anti-pode, cf. lat., gr. antipodes < anti — opus. pus — picior) antipopulâr adj. îndreptat împotriva poporului. ( < anti- -f popular) antiprogresist adj. care este împotriva progresului. (< anti- + progresist) antirâbic adj. care combate turbarea, contra turbării. ( < fr. antirabique, cf. lat. anti — contra, rabia — turbare) antirealist adj. oşti?., potrivnic, contrar realismului sau realităţii. (< anti- + realist)
 antiregalist adj., s.m. şi /. (luptător) împotriva regalităţii, duşman al regalităţii. ( < anii- 4- regalist) antireligiâs adj. contrar, ostil religiei.
 (cf. fr. antireligieux) anti republican adj. (adesea subst.) îndreptat împotriva ideilor republicane; duşman al republicii, (cf. fr. antire-publicain)
 antireumatismâl adj., s.n. (medicament) contra reumatismului. ( cf. fr. antirhu-matismal)
 antiscorbutic adj., s.n. (medicament) contra scorbutului. (cf. fr. antiscorbu-tique)
 antisemit adj., s.m. şi /. (persoană) care admite sau practică antisemitismul, (cf. fr. antisemite)
 antisemitism s.n. atitudine, concepţie reacţionară, rasistă, de ură împotriva evreilor, cultivată de clasele exploatatoare cu scopul de a crea diversiuni şi a sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare. (cf. fr. anti semitisme) antisepsie s.f. (med.) ansamblu de nu-suri folosite pentru distrugerea microbilor şi a focarelor de infecţie. ( < fr. antisepsie) antiseptic adj., s.n. (medicament) care combate dezvoltarea microbilor patogeni. ( < fr. antiseptique, cf. gr. anti — contra, sepsis — putrezire) antisociâl adj. îndreptat împotriva ordinii sociale (cf. fr. antisocial)
 53
 antispasmOdic adj.y s.n. (medicament) care combate spasmele, (cf. fr. antispas-modique)
 antispăst s.n. (metr.) picior de vers de patru silabe, care are două silabe lungi între două silabe scurte. (< lat. anti-spastus, gr. antispasios) antistatal adj. care este îndreptat împotriva statului, (după rus. antigosudarst-vennîi)
 antistr6fă s.f. (Ut.) a doua stanţă dintr-o poezie lirică, cîntată de cor în teatrul antic grec. (cf. fr., lat., gr. an-
 tistrophe)
 antiştiinţific adj. îndreptat împotriva teoriilor ştiinţifice şi a progresului, antitânc adj. folosit împotriva tancurilor, contra tancurilor. (< fr. antitank) antitetic adj. care conţine o antiteză; care folbseşte antiteze, (fr. antitheti-que)
 antiteză s.f. 1, opoziţie între două idei, între două noţiuni. între două teze. 2. (lit.) figură de stil bazată pe contrastul dintre două idei care se pun în relief una pe cealaltă. 3. (în filozofia Ini Hegel) a doua treaptă a unui proces de dezvoltare, care neagă prima treaptă numită teză, ambele fiind negate de cea de a treia treaptă, numită sinteză. ( < fr. antithese, cf. lat., gr. antithesis
 —  opoziţie)
 antitoxină s.f. (med.) substanţă pe care o produce organismul pentru a se apăra împotriva toxinelor, v. anticorp, (cf. fr. antitoxine) antitrinitâr adj. privitor la antitrinita-rism. // s.m. şi f. adept al antitrinita-rismului. (cf. fr. antitrinitaire) antitrinitarism s.n. doctrină eretică în biserica veche, care nega dogma creştină trinitară. (cf. fr. antitrinitairisme) antiumanism s.n. curent artistic decadent care tinde să ucidă în conştiinţa omului principiul lui uman, să-i inspire, prin artă, gîndul că omul nu este mai mult decît o maşină sau să-l reprezinte ca pe un animal stăpînit numai de instincte, (anti- + umanism) antiumanităr adj. împotriva sentimentelor omeneşti; duşman al drepturilor şi libertăţilor omului. (anti-+ umanitar) antivomitîv s.n., adj. (medicament) împotriva vărsăturilor, (anti- -f vomitiv) antofitOză s.f. boală a plantelor provocată de unele plante parazite. (< fr. anthophytose)
 antolOgic adj. de antologie, (cf. fr. antho-logique)
 antologie s.f. culegere de bucăţi alese dintr-unul sau din mai mulţi autori. ( < fr. anthologie, it. antologia < lat., gr. anthologia < anthos — floare, logos — alegere) antonim s.n. (lingv.) cuvînt cu sensul opus altui cuvînt corelativ. • joc distractiv care cere să se caute un cuvînt opus altuia indicat sau care reiese dintr-o definiţie. (< fr. antonyme, cf. anti
 —  contra, gr. onoma — nume)
                                                                                     ANT-ANT
 antonimie s.f. (lingv.) corelaţie între două cuvinte cu sensul opus. (< fr. antonymie) autonomă) s.n. operaţie de distrugere a gărgăriţelor florilor de măr. (< fr. an-thonomage) antonomază s.f. (Ut.) figură de stil constînd în folosirea unui nume comun în locul unui nume propriu şi invers. ( <fr. antonomase, it., gr. antonomasia < anti
 —    în loc de, onoma — nume) antracen s.n. (chim.) substanţă organică cristalizată, care se prepară prin distilarea gudroanelor de huilă şi este folosită la fabricarea unor coloranţi sau ca antiseptic. (< fr. anthracene) antrachinOnă s.f. (chim.) substanţă alcătuită din cristale gălbui, care serveşte ca bază unor materii colorante. ( < fr. anthraquinone) antracit s.n. (chim.) cărbune de pămînt, superior, foarte bogat în carbon. (< fr. anthracite, cf. gr. anthrax — cărbune) antrâct s.n. pauză, interval de timp care separă două acte ale unei reprezentaţii teatrale. • (mnz.) piesă muzicală care se execută între actele unei piese de teatru. (< fr. entracte, cf. entre actes — între acte) antranOl s.m. (chim.) alcool obţinut prin reducerea antrachinonei cu stan iu şi acid acetic, avînd diverse întrebuinţări în industria materiilor colorante. ( < fr. anthranol)
 antrax s.n. (med.) tumoare inflamatorie a ţesutului celular de sub piele, produsă de microbi foarte virulenţi; dalac. (< fr. anthrax, cf. gr. anthrax — cărbune)
 antren s.n. însufleţire, bună dispoziţie, animaţie. (< fr. entrain) antrenâ vb. I. 1. tr. şi refl. a(-şi) conserva şi dezvolta însuşirile fizice prin exerciţii metodice. 2. tr. a atrage, a stimula (într-o discuţie, într-o acţiune etc.). 3. tr. a trage după sine, a pune în mişcare, a mişca. 4. refl. a se înflăcăra. (< fr. en traîner)
 antrenament s.n. exerciţii metodice pentru antrenarea unui sportiv. (< fr. entraînemen t) antrendnt adj. care atrage, care stimulează (la ceva); atrăgător; distractiv, (cf. fr. entraînant) antrenOr s.m. şi f. persoană care se ocupă cu antrenarea sportivilor, (cf. fr. entraî-neur)
 antrepozit s.n. loc, magazie, în care se depozitează stocuri de mărfuri sau de materiale. ( < fr. entrepât, după depozit)
 antreprenor s.m. şi /. conducător al unei antreprize. ( < fr. entrepreneur) antrepriză s.f. formă de organizare şi executare a construcţiilor capitale de către o organizaţie specială de construcţii; (în regimul capitalist) întreprindere comercială sau industrială care se ocupă cu executarea de lucrări (mari) al căror preţ este plătit cu anticipaţie,
 ANT-ANV
 după. un deviz întocmit dinainte; lucrare făcută de o astfel de întreprindere. O (expr.) a lua în antrepriză = a lua conducerea unei lucrări. (<fr. entre-prise)
 antresâl s.n. etaj mic dedesubtul primului etaj. (< fr. entresol) antretoâză s.f. (tehn.) piesă de lemn, de fier etc. aşezată între alte piese pentru a le lega sau a le susţine. (< fr. en-ţretoise)
 antren s.n. încăpere prin care se intră într-o locuinţă venind de afară; vestibul. (< fr. entree — intrare) antricdt s.n. carne de vită sau de porc din regiunea coastelor; (p. ext.) friptură din această carne; cotlet. (< fr. entrecâte)
 antropocentric adj. privitor la antropocentrism, propriu antropocentrismului. (< fr. anthropocentrique) antropocentrism s.n. (fii.) concepţie idealistă potrivit căreia omul este centrul universului. (< fr. anthropocentrisme, cf. gr. anthropos — om, lat. centrum — centru)
 antropofag s.m. şi /. canibal. (< fr. an-tkropophage, cf. gr. anthropos — om, phagein — a mînca) antropofagie s.f. folosirea ca hrană a cărnii omeneşti de către antropofagi.
 ( < fr. anthropophagie) antropogeografie s.f. ramură a geografiei care consideră, în mod greşit, condiţiile mediului natural ca factor primordial al dezvoltării societăţii. (< fr. anthropogeographie, cf. gr. anthropos —
 —   om, geographia) antropoid s.n. (adesea adj.) maimuţă care seamănă cu omul. • (la pl.) familie de maimuţe care seamănă cu omul. (< fr. anthropoide, cf. gr. anthropos — om, eidos — formă) antropol6g s.m. specialist în antropologie. (cf. fr. anthropologue) antropologic adj. al antropologiei, referitor la antropologie, (cf. fr. anthropo-logique)
 antropologie s.f. ştiinţă care studiază originea şi evoluţia biologică a omului. (< fr. anthropologie. it. antropologia, cf. gr. anthropos — om, logos — vorbire) antropologism s.n. (fii.) principiu filozofic care cercetează omul ca fiinţă prin excelenţă biologică, în afara legăturii cu condiţiile social-istorice concrete, (cf. fr. antropoilogisme)
 antropometrie adj. de antropometrie, privitor la antropometrie. (cf. fr. anthropo-metrique)
 antropometrie s.f. disciplină ştiinţifică care studiază relaţiile mărimilor obţinute prin măsurători făcute asupra corpului omenesc. ( < fr. anthropometrie, cf. gr. anthropos — om, metron — măsură)
 antropomflrf adj. 1. asemănător (ca formă) cu omul; antropoid. 2. privitor la antropomorfism. // s.n. obiect de artă sau reprezentare decorativă în forma
                                                                                            54
 figurii umane. • (la pl.) specie de maimuţe evoluate, asemănătoare omului. (< fr. anthropomorphe, cf. gr. anthropos — om, morphe — formă) antropomorfism s.n. (fii.) concepţie mistică care atribuie divinităţilor, lucrurilor şi fenomenelor naturii forme şi sentimente umane. ( < fr. anthropomor-phisme)
 antroponimic s.f. (lingv.) disciplină care se ocupă cu studiul numelor de oameni. (< fr. anthroponimie, cf. gr. anthropos
 —    om, onoma — nume) antropopatism s.n. (fii.) concepţie teologică potrivit căreia Dumnezeu ar avea însuşiri omeneşti, în special ar fi înzestrat cu stările afective pe care le au şi oamenii. (< fr. anthropopatisme) antropopitec s.m. (pal.) animşl imaginar despre care s-a crezut că este precursorul omului. (< fr. anthropopitheque, cf. gr. anthropos — om, pithehos — maimuţă)
 antropozofie s.f. (fii.) concepţie mistică care studiază lumea spiritelor percepută ca lume reală .(< fr. anthropo-sofie)
 anturaj s.n. (rar) oamenii, mediul care înconjoară pe cineva, tovărăşia, compania,-societatea în care trăieşte cineva. (<fr. entourage) anual adj. (adesea adv.) care se întîmplă, se face în fiecare an sau o dată la un an: care durează un an: corespunzător unui an. (< lat. annualis, cf. it. an-nuale, fr. annuel)
 anuar s.n. publicaţie, culegere anuală conţinînd date asupra unei întreprinderi, unei instituţii etc.; publicaţie anuală a unei instituţii ştiinţifice .( <fr. annuaire, it. annuario) anuitâtes./. (fin.) plăţi anuale prin care o sumă împrumutată se achită într-un anumit număr de ani. cuprinzînd în afara amortismentului şi dobînda. ( <fr. annuite)
 anula vb. I. tr. 1. a face, a declara nul (un act, o dispoziţie); a suprima, a desfiinţa. v. abroga, aboli. 2. (mat.) a egala cu zero o expresie matematică. (< fr. annuler, it. annullare
 <    lat. t. annulare — a anihila) anunciat6r s.n. (tehn.) aparat care anunţă modificări sau abateri în timpul funcţionării unui sistem tehnic, (cf. fr. annonciateur) anunţ s.n. înştiinţare scrisă; încunoştin-ţare. (cf. fr. annonce) anunţă vb. I. tr. a aduce la cunoştinţă; a încunoştinta. • a vesti sosirea cuiva (cu voce tare). (< fr. annoncer, cf. lat. annuntiare) anurie s.f. (med.) oprire patologică a secretarii urinii. ( < fr. anurie, cf. gr. an — fără, uron — urină) anus s.n. (anat.) orificiu care se găseşte ; la extremitatea rectului. (<fr., lat. anus)
 anvelopă s.f. înveliş protector de piele, de cauciuc etc. al unei camere cu aer.
 55
 •   învelitoare de carte; supracopertă.
 ( < fr. enveloppe) anvergură s.f. distanţa dintre extremităţile aripilor unui avion. O (loc. adj.) de mare anvergură = făcut pe plan mare ; vast. ( < fr. envergure) anxietate s.f. (rar) nelinişte, îngrijorare, teamă. (cf. fr. anxietă, lat. anxietas) anxids adj. (rar) neliniştit, îngrijorat.
 (< fr. anxieux) aorist s.n. (lingv.) formă temporală a ^unorTîmbi (ca sanscrita, greaca veche, slava bisericească etc.), care exprimă aspectul momentan al unei acţiuni trecute, fără nici o referire la prezent_______
 (< fr. aoriste, lat. aoristus, gr. aoristos
 <   a — fără. oristos — mărginit, determinat)
 a6rtă s.f. (anat.; adj. în expr.: artera aortă) arteră principală care pleacă din ventriculul stîng al inimii. ( < fr. aorte, cf. gr. aorte — vînă) a6rtic adj. care ţine de aortă, referitor la aortă. (cf. fr. aortique) aortită s.f. (med.) inflamaţie a arterei aorte. (< fr. aortite) apagogic adj. (fii.; în expr.) argument apagogic = formă de argumentare indirectă, care caută să arate adevărul unei teze din falsitatea contrariului.
 (< fr. apagogique, cf. gr. apagoge — deducţie)
 apanâj s.n. 1. domeniu feudal, acordat fiilor caselor domnitoare (fără însă a trece în proprietatea lor) pentru a le asigura existenţa; proprietate, venit acordat din bunurile statului unui membru al familiei domnitoare. 2. bun material sau spiritual care se atribuie cuiva sau este acaparat de cineva; (fig.) ceca ce este propriu cuiva. (< fr. apanage, cf. lat. ad panis — la piine) ap arăt s.n. 1. (tehn.) sistem de piese care serveşte pentru o operaţie bine determinată tehnică, ştiinţifică etc. 2. (anat.) ansamblu al unor organe care îndeplinesc aceeaşi funcţie în organism, v. sistem. 3. totalitatea serviciilor unei instituţii; totalitatea procedeelor, mijloacelor folosite într-o anumită muncă. o aparat ştiinţific = totalitatea procedeelor de cercetare într-o muncă ştiinţifică; aparat critic = notele explicative care însoţesc un text (vechi), comentat de editor. ( < lat. cipparatus, cf. fr. apparat, appareil, germ. .Apparat) apărată] s.n. (tehn.) nume dat aparatelor accesorii ale unei instalaţii, (după fr. appareillage) aparatură s.f. (tehn.) ansamblul aparatelor care ajută la funcţionarea unei instalaţii. (<germ. Apparatur) apareiâj s.n. fel de aşezare a elementelor unei zidării (mai ales la faţadă), (cf. fr. appareillage)
 aparent adj. 1. (op. real) nereal, imaginar; fals. // adv. în aparenţă. 2. (op. invizibil) evident, vizibil. O cărămidă aparentă = cărămidă fină, de culoare uniformă, care rămîne neten-
                                                                                      ANV-AfE
 cuită, folusil.ă la farade, (cf. fr. appa-rent, lat. apparens)
 aparenţă s.f. ceea ce pare pe dinafară, înfăţişarea exterioară evidentă (adeseori înşelătoare); exterior, înfăţişare, faţă. O (loc. adv.) în aparenţă = judecind după exterior. O (expr.) a salva aparenţele = a da (unui lucru, unei situaţii) o înfăţişare care să ascundă o defecţiune internă, (cf. fr. apparence, it. apparenza, lat. t. apparentia) apariţie s.f. 1. arătare (neaşteptată), ivire. O (expr.) a-şi face apariţia = a apărea • punct de plecare al unui proces, a unui fenomen; naştere. 2. ieşire de sub tipar; tipărire, publicare, (cf. fr. apparition, lat. apparitio) apartament s.n. ansamblu de camere şi dependinţe care formează locuinţa cuiva. (cf. fr. appartement, it. apparta-mento)
 aparte adv. separat. • (teatru) spus sie însuşi, vorbind cu sine, dar tare (ca să audă publicul). // adj. invar, deosebit, special (cf. fr. ă part, lat. a parte) apartenenţă s.f. faptul de a aparţine cuiva sau de ceva. (cf. fr. appartenance, it. appartenenza) aparteu s.n. (teatru) replică spusă aparte cuiva; cuvinte spuse (pe scenă) de un personaj ca pentru sine. (< fr. aparte, cf. lat. a parte — deoparte) aparţine vb. III. intr. a ţine de cineva sau de ceva; a fi în posesiunea, în proprietatea cuiva. • a ţine de, a face parte (dintr-o familie, dintr-o organizaţie etc.). ( < fr. appartenir, după ţine) apâş s.m. derbedeu; bandit, hoţ. (< fr. apache)
 apatic adj. stăpînit de apatie; moleşit, nepăsător, pasiv. v. indolent.(< fr. apathique) apatie s.f. insensibilitate; inerţie, dezinteres, indiferenţă, dezinteresare. ( < fr. apathie, it. apatia < lat. t. apathia, gr. apatheia < a — fără, pathos — pasiune)
 apatit s.n. (chim.) amestec natural de fosfat şi fluorură deacalciu, întrebuinţat ca îngrăsămînt agricol. (< fr. apa-ti te)
 apatrid s.m. şi /. persoană care nu are drepturi cetăţeneşti în nici o ţară. (< fr. apatride) apeduct s.n. sistem de conducte prin care se aduce apa de la locul de captare pînă la locul de consum, (după lat. aquae-ductus, fr. aqueduc) apel s.n. 1. strigare a numelui unor persoane (pentru verificarea prezenţei lor într-un loc). 2. chemare scrisă sau orală adresată unei colectivităţi. • îndemn, cerere, rugăminte. O (expr.) a face apel la cineva (sau la ceva) = a se adresa cuiva cu o rugăminte. 3. semnal sonor sau luminos produs într-un post de telefon, de telegraf etc.; chemare. 4. (jur.; ieşit din uz) acţiune făcută la o instanţă judecătorească imediat superioară, pentru a schimba sau a infirma
 AÎ*E-APt
 o hotărîre dată de o instantă inferioară. (< fr. appel) apela vb. I. intr. a face apel la cineva; a adresa o cerere, o rugăminte. • (jur.; ieşit din uz) a se adresa unei instanţe judecătoreşti superioare pentru a cere schimbarea sau infirmarea unei hotă-rîri date de o instanţă inferioară. ( < fr. appeler, cf. lat. appellare) apelativ adj. (ieşit din uz; despre substantive) comun. • (subst., n.) nume, calificativ. (< fr. appellatif, cf. lat. appellativus) ape labil adj. (jur.; ieşit din uz) în privinţa căruia se poate face apel. (cf. fr. appelable)
 apelant adj., s.m. şi /. (ieşit din uz) (persoană) care face apel contra unei hotă-rîri judecătoreşti, (cf. fr. appelant) apendice s.n. 1. parte a unui lucru, a unui organ etc., care se prezintă ca o prelungire, ca o completare a acestuia. 2. (anat.) prelungire a intestinului gros, care porneşte de la cec. • parte lipită de un organ. 3. supliment, adaos la o lucrare; anexă. (< fr. it. appendice, cf. lat. appendix < appendere — a atîr-na de ceva)
 apendicită s.f. (med.) inflamaţie a apendicelui intestinal. (< fr. appen-dicite)
 apendicul s.n. (med.) apendice mic. (< fr. appendicule) apendiculdr adj. (anat.) care formează un apendice, (cf. fr. appendiculaire) apepsie s.f. (med.) digestie defectuoasă, mistuire grea. (< fr. apepsie, cf. gr. apepsia)
 aperceptiv adj. (fii.) referitor la apercep-ţie, de apercepţie. O cunoştinţe aperceptive = cunoştinţe obţinute cu ajutorul apercepţiei. (cf. fr. aperceptiv[) apercepţie s.f. (fii.) intervenţie în percepţia umană a experienţei anterioare a individului, (cf. fr. aperception, germ. Apperception) aperi6dic adj. (despre sisteme fizice) care nu prezintă periodicitate din cauza amortizării, (cf. fr. apăriodique) aperitiv s.n. gustare luată înainte de masă pentru a stimula pofta de mîncare. (< fr. aperitif, cf. lat. aperitivul
 <    aperire — a deschide) apetâl adj. (bot.; despre flori, p. ext. despre plante) lipsit de petale. // s.f. pl. clasă de plante dicotiledonate, care au florile fără petale, (cf. fr. apâtale) apetisant adj. care trezeşte apetitul; îmbietor, atrăgător, ispititor. ( < fr. appă-tissant)
 apetit s.n. (rar) poftă de mîncare; (p. ext.) poftă, dorinţă. (< fr. appttit, cf. lat. appetitus < appetere — a dori) âpex s.n. 1. (astr.) punct către care se mişcă sistemul solar. 2. (mat.) creştet, vîrf. • (zool.) extremitatea posterioară a cochiliei gastropodelor. (<fr., lat. apex)
 apicâl adj. (med.) situat în vîrful, la extremitatea unui organ. • (fon.;
 despre consoane) care se articulează cu vîrful limbii. (< fr. apical) apicol adj. provenit din albinărit, de al-binărit. (< fr. apicole, cf. lat. apis — albină, colere — a îngriji) apiculât adj. (bot.; despre frunze, fructe) terminat cu un vîrf (scurt şi ascuţit), (cf. fr. apicule) apicult6r s.m. şi /. cel care se ocupă cu apicultura. (< fr. apiculteur, cf. it. apicultore < lat. apis — albină, cul-tor — cultivator) apicultâră s.f. ştiinţă care studiază creşterea albinelor; albinărit. (< fr. api-culture, cf. lat. apis — albină, cultura
 —   cultivare) aplanâ vb. I. fr. a înlătura, a linişti, a potoli (o neînţelegere, un conflict etc.).
 •   (tehn.) a netezi, a nivela (un teren, fundamentul unui drum). (< fr. apla-nir)
 aplanetic adj. (fiz.; despre un sistem optic) care prezintă aplanetism. (< fr. apia-netique)
 aplanetism s.n. (fiz.) proprietatea unui sistem optic de a da o imagine plană, perpendiculară pe axa sa, pentru un obiect de asemenea plan, perpendicular pe aceeaşi axă. (< fr. aplanetisme) aplauda vb. I. intr. a bate din palme (în semn de admiraţie, de mulţumire etc.).
 #   tr. a-şi exprimă mulţumirea, admiraţia etc. prin aplauze. (< lat. ap-plaudere, cf. fr. applaudir)
 aplauze s.f. pl. bătăi repetate din palme (în semn de admiraţie, de mulţumire etc.) (< lat. applausus) aplica vb. I. 1. tr. a face (un lucru) să adere, să se lipească de ceva. 2. tr. a pune în practică; a folosi. • a face, a administra (un tratament medical). 3. tr. a raporta un principiu general la ceva, a compara cu ceva. 4. refl. (rar) a se dedica, a se consacra. ( < fr. appli-quer, cf. it. applicare < lat. applicare) aplicâbil adj. care poate fi aplicat, (cf. fr. applicable)
 aplicabilitate s.f. (liv.) însuşirea de a fi aplicabil, (cf. fr. applicabilite) aplicare s.f. acţiunea de a (se) aplica si rezultatul ei. • (fig.) aptitudine, înclinaţie; talent. (< aplica) aplicat adj. 1. lipit, aplicat pe... 2. pus în practică; (despre ştiinţe) care are aplicaţii practice. (< aplica) aplicâţie s.f. 1. punere în practică; aplicare. O (mec.) punct de aplicaţie = punct în care se exercită o forţă asupra unui corp. • (mii.) exerciţiu de punere în practică a prescripţiilor regulamentelor în cadrul unei teme oarecare. 2. dantelă, bucată de stofă etc. aplicată pe un material. 3. (fig.) aptitudine, talent, (cf. fr. application, it. applicazione, lat. applicatio) aplică s.f. 1. (arhit.) tot ce se poate aplica pe un obiect pentru a-1 decora. 2. lampă de iluminat, cu unul sau mai multe braţe, care se fixează în perete. ( < fr. applique)
  5 ?
 aptâmb s.n. (rar) îndrăzneală, siguranţă în felul de a se purta şi de a vorbi. (< fr. aplomb)
  apocalips s.n. (bis.) scriere care înfăţişează alegoric sfîrşitul lumii; viziune mistică, înfiorătoare a sfîrşitului lumii, (cf. fr. apocalypse, gr. apohalypsis — revelaţie)
  apocaliptic adj. fantastic; groaznic, înfiorător. (cf. fr. apocalyptique) apoc6pă s.f. 1. (fon.) căderea vocalei finale a unui cuvînt. 2. (med.) fractură în care o parte a osului este pierdută. (<fr. apocope, cf. lat. apocopa, gr. apokope < apo — afară, koptein — a tăia) apocrif adj. (despre documente, scrieri) atribuit în mod fals altui autor; nesigur; neautentic. • (subst., n.) scriere religioasă nerecunoscută de canoane, (cf. fr. apocryphe, lat. apocryphus, gr. apokryphos — ascuns) ap6d adj.; (biol.; despre unele animale) lipsit de picioare. ( < fr. apode, cf. gr. a — fără, pus — picior) apodictic adj. (log.; despre judecăţi, raţionamente) care exprimă raporturi şi legături necesare între lucruri sau fenomene şi însuşirile lor, care nu permite posibilitatea unei opoziţii; indiscutabil. ( < fr. apodictique, lat. apo-dicticus, gr. apodeiktikos — peremptoriu, convingător)
  apodoză s.f. (gram.; op. p r o t a z ă) propoziţia principală a unei perioade condiţionale. (< fr. apodose, cf. lat., gr. apodosis)
  apoetic adj. lipsit de poezie apofizăs./. 1. (anat.) parte proeminentă a unui os. 2. (petr.) ramură secundară a unei roci eruptive. 3. (arhit.) mu-lură concavă care marchează legătura dintre fusul unei coloane şi baza ei. (< fr. apophyse, cf. gr. apophysis — excrescenţă) apoftegmă s.f. (liv.) maximă, sentinţă, adagiu. (<fr. apophtegme, gr. apoph-tegma)
  apogeu s.n. 1. (astr.) punctul de pe orbita unui astru care se găseşte la cea mai mare distanţă de pămînt. 2. (fig.) cel mai înalt punct al evoluţiei unui fenomen, a unei situaţii etc.; punct culminant, culme. (< fr. apogee, cf. it. apogeo < gr. apogeios < apo — departe de, ge — pămînt) apogiatură s.f. (muz.) notă muzicală ornamentală care se execută înaintea unei note obişnuite, la interval de un ton sau de un semiton ( < it. appoggia-tura)
  apolinic adj. referitor la Zeul Apollo. •
  ' (fii.; op. dionisiac) termen folosit de Nietzsche, înţelegînd o atitudine meditativ-teoretică, bazată pe ordine, armonie, echilibru şi măsură, (cf. it. apollineo) apolitic adj. (adesea subst.) care pretinde că este lipsit de spirit politic, care arogă indiferenţă faţă de politică, (cf. fr. apolitique, it. apolitico)
                                                                                      ÂPL-ÂPO
  apolitism s.n. abţinere aparentă de la viaţa politică; indiferenţă politică prin care se ascunde de fapt o ideologie reacţionară. (cf. fr. apolitisme) apolOg s.n. (rar) povestire, istorioară care cuprinde o învăţătură morală, prezentată alegoric, v. fabulă. ( < fr. apologue, cf. it. apologo, lat. apologus, gr. apologos — povestire) apologet s.m. persoană care apără cu un zel excesiv o idee, un sistem etc. (< germ. Apologet)
  apologetic adj. care conţine o apologie; de apologie, (cf. fr. apologetique, lat. apologeticum, gr. apologetikon) apologetică s.f. 1. ramură a teologiei care are ca scop justificarea religiei creştine şi care se ocupă cu respingerea atacurilor îndreptate împotriva acestei religii. 2. sistem preconceput, teorie etc. prin care se apără sau se justifică în mod neîntemeiat o idee, un sistem etc. (cf. fr. apologetique, it. apologetica) apologie s.f. lăudare exagerată, ridicare în slăvi, apărare servilă şi interesată. • scriere, cuvîntare prin care se ia apărarea cuiva sau a ceva (mai ales ca răspuns unor învinuiri). (<fr. apologie, it. lat., gr. apologia) apometru s.n. (tehn.) aparat care măsoară volumul de apă care a trecut printr-o conductă; contor de apă. (< apă + metru) aponevr6tic adj. referitor la aponevroză, care ţine de aponevroză. (< fr. apo-nevro tique) aponevr6ză s.f. (anat.) membrană fibroasă, foarte rezistentă, care înveleşte muşchii şi îi leagă de oase. (< fr. apo-năvrose, cf. gr. aponeurosis) apoplectic adj. de apoplexie. • (adesea subst.) predispus la apoplexie. (cf. fr. apoplectique, lat. apoplecticus, gr. apo-plektikos)
  apoplexie s.f. (med.) suprimare subită a funcţiilor unui organ, a mişcării şi a sensibilităţii, cauzată de o hemoragie cerebrală sau de astuparea unui vas capilar, fără ca respiraţia şi circulaţia să fie întrerupte. (< fr. apoplexie, cf. lat., gr. apoplexis — lovitură) aporie s.f. (fii.) contradicţie de nerezolvat ivită cu prilejul unui raţionament; nesiguranţă, îndoială (< lat., gr. aporia — nesiguranţă, dubiu) aport1 interj, strigăt folosit mai ales la vînătoare, pentru a îndemna un cîine să aducă vînatul doborît. (< fr. apporte < apporter — a aduce) aport2 s.n. contribuţie a unei persoane sau a unei colectivităţi la o întreprindere, la o acţiune. • (în economia capitalistă) fonduri, capital cu care cineva contribuie la o societate pe acţiuni. • contribuţie. (< fr. apport.) aportâ vb. I. tr. (despre un cîine) a aduce vînatul împuşcat sau un obiect aruncat. (< fr. apporter) apostât adj. (adesea subst.) 1, care a renunţat public la credinţa religioasă. 2.
 APO-APR
 care a renunţat la convingerile anterioare; (p. ext.) răzvrătit. (< fr. apostat, cf. gr. apostates — rebel) apostazie s.f. renunţarea publică la o religie. • renegare a unei doctrine sau a unei concepţii. (< fr. apostasie, it. lat., gr. apostasia) aposteriori adv. (fii.) în ceea ce urmează, în consecinţă, ca urmare a unui raţionament. • trecînd de la cauză la efect, bazat pe experienţă, din experienţă, din fapte. (< lat. a posteriori — de la cauză la efect)
 apostilă s.f. notă, observaţie (pusă pe o petiţie, pe un act oficial); (p. ext.) semnătură dată pe un asemenea act. (< fr. apostille) apostolât s.n. misiune de apostol. • propagarea unor idei, a unei misiuni; îndeplinirea cu abnegaţie a unei misiuni, (cf. fr. apostolat, lat. apostolatus) apostdlic adj. care aparţine apostolilor, conform cu ideile apostolilor. • papal, (cf. fr. apostolique, it. apostolica, lat. bis. apostolicus) apostrOf s.n. semn ortografic în formă de virgulă care marchează absenta accidentală a unor sunete sau litere. ( < fr. apostrophe, cf. lat., gr. apostrophos) apostrofă vb. I. tr. a vorbi cuiva aspru, a mustra. (< fr. apostropher) apostrOfă s.f. (ret.) figură retorică care constă în întreruperea bruscă a şirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. • mustrare, imputare, reproş (adresat violent cuiva). ( < fr. lat., gr. apostrophe) apotecă s.f. (rar) farmacie, spiţerie. ( < germ. Apotheke, cf. it. apoteca, lat. apo-theca — loc de păstrat proviziile) apotemă s.f. (mat.) perpendiculară care uneşte centrul unui poligon regulat cu mijlocul unei laturi. • înălţimea feţei laterale a unei piramide regulate. ( <fr. apotheme, cf. gr. apothema < apoti-themi — cobor) apoteotic adj. (rar) de apoteoză, privitor la apoteoză. ( < apoteoză) apoteoză vb. I. tr. (ant.) a pune (un erou, un împărat) în rîndul zeilor; a zeifica, a diviniza. • (fig.) a lăuda exagerat, a acorda (cuiva) onoruri neobişnuite. ( < apoteoză) apoteOză s.f. (ant.) trecere (a unui erou, a unui împărat) în rîndul zeilor; zeificare, divinizare. • (fig.) onoruri extraordinare aduse cuiva; slăvire, glorificare. (< fr. apothtose, cf. lat., gr. apotheosis — trecere în rîndul zeilor)
 apotropâic adj. referitor la superstiţia apărării împotriva duhurilor rele. (cf. gr. apotropaion) apotropeu s.n. talisman sau orice mijloc inspirat de superstiţie pentru îndepărtarea relelor. (< gr. apotropaion) apoziţie s.f. (gram.) atribut substantival care stă la nominativ, indiferent de cazul în care este substantivul pe care îl determină sau (rar) care stă în ace-
                                                                                           5S
 laşi caz cu acesta, (cf, fr. apposition, lat. appositio) apreciă vb. I. tr. 1. a preţui, a evalua (în bani etc.). • a preţui, a stima (pe cineva). 2. a socoti, a crede, a conchide. (< fr. apprecier, cf. lat. a.ppretiare < ad — la, pretium — preţ) apreciabil adj. (destul de) mare, considerabil. (cf. fr. apprtciable) apreciere s.f. preţuire, stimă; considerare; judecată, analiză, o (expr.) a lăsa la aprecierea cuiva = a supune (ceva) judecăţii sau opiniei cuiva. ( < a-precia)
 aprehensiune s.f. (rar) teamă vagă, frică nelămurită, (cf. fr. apprehension, lat. apprehensio) aprehensiv adj. (rar) timid; temător, neîncrezător. ( < fr. apprehensif) apret s.n. 1. substanţă folosită la tratarea ţesăturilor şi a firelor, pentru a le da anumite calităţi. 2. substanţă care se aplică pe suprafaţa pieilor în curs de finisare, pentru a le îmbunătăti lustrul, rezistenţa la lumină, la frecare etc. ( < fr. appret) apretâ vb. I. tr. a trata cu un apret (ţesături, fibre textile sau piei); a scrobi. ( < fr. appreter) apretOr s.m. şi /. lucrător care apretează ţesături, piei etc. (cf. fr. appreteur) apretură s.f. apretare; (p. ext.) operaţiile de fierbere, de înălbire, de apretare etc. la care este supus un material textil. • local, instalaţie unde se face apretarea. (<germ. Appretur) apriori adv. (fii.) înaintea oricărei experienţe, înainte de fapte, în mod aprioric. (< lat. sc. apriori — de la început) apriOric adj. (fii.) anterior oricărei experienţe, fundat exclusiv pe speculaţiile abstracte ale raţiunii, (cf. germ. apriorisch)
 apriorism s.n. (în filozofia lui Kant şi a discipolilor lui) concepţie falsă, idealistă, care consideră spaţiul, timpul, cauzalitatea etc. nu ca proprietăţi ale naturii obiective reflectate în conştiinţă ci ca noţiuni apriorice, (cf. germ. Apriorismul, fr. apriorisme) aprobă vb. I. tr. a încuviinţa o acţiune, o părere etc.; a-şi da consimţămîntul, a fi de acord. • a consimţi în mod oficial la ceva printr-un act autentic. ( < lat. approbare) aprobare s.f. încuviinţare, consimţire, permisiune. • act. document prin care se permite, se aprobă ceva. ( < aproba) aprobativ adj. care arată, conţine, exprimă o aprobare, (cf. lat. approbati-vus, fr. approbatif)
 aprobator adj. aprobativ, (cf. lat. appro-bator)
 aprofunda vb. I. tr. a cerceta temeinic; a adînci, a pătrunde cu mintea, (după fr. approfondir) apropO adv. (fam.; rar) fiindcă a. venit vorba (de asta); bine că mi-am adus aminte! II s.n. (de obicei lapl.) cuvinte spuse pe departe (adesea rău intenţio-
59
 nate) la adresa cuiva; aluzii răutăcioase. ( < fr. â propos) apropriâ vb. I. tr. 1. a-şi însuşi un lucru (străin). 2. a face (ceva) să devină potrivit pentru un scop anumit. .(< fr. approprier, cf. lat. appropriare) aproviziona vb. I. 1. tr. a asigura din timp, a furniza provizii, muniţii, mărfuri, materii prime etc. 2. refl. a-şi face provizii; a lua provizii. ( < fr. appro-visionner)
 aprovizionare s.f. 1. procurare de resurse alimentare, industriale etc. 2. instituţie, serviciu care se ocupă cu aprovizionarea (1). (< aproviziona) aproxima vb. I. tr. a stabili valoarea aproximativă a unei mărimi. ( < fr. ap-proximer. cf. lat. approximare) aproximativ adj. care este aproape exact; luat cu aproximaţie. // adv. cam, a-proape, circa. (< fr. approximatif) aproximaţie s.f. evaluare aproape exactă; evaluare rapidă, făcută după o socoteală sumară. O (loc. adv.) cu aproximaţie = aproximativ. • diferenţa dintre valoarea unei mărimi şi valoarea folosită într-un calcul. (< fr. appro-ximation)
 apsidăs.f. (astr.) fiecare dintre extremităţile axei mari ale orbitei unui corp ceresc. (< fr. apside) apt. adj. capabil; potrivit, bun (pentru un anumit lucru). (< fr. apte, cf. lat. aptus — convenabil, propriu la) apter adj. (zool.; despre insecte) fără aripi. ( < fr. aptere, cf. gr. a — fără, pteron
 —  aripă)
 aptitudine s.i. înclinare, dispoziţie naturală; destoinicie, pricepere, (cf. fr. apti tnde)
 apţian s.n. (geol.) ultimul etaj al cre-tacicului inferior. (< fr. aptien) aymntament s.n. 1. (mar.) punte de-a lungul malurilor servind la acostarea navelor. 2. (lapl.) leafă, salariu, (după it. appuntamento, fr. appointement) ar s.m. unitate de măsură pentru suprafeţe de teren, egală cu 100 metri pătraţi. ( < fr. are) arabesc s.n. (mai ales la pl.) ornamente conslînd din diverse figuri (linii, frunze. flori etc.) împletite simetric. (< fr. arabesque, it. arabesco) arabil adj. (despre pămînt) bun pentru cultură. (cf. lat. arabilis, fr. arable, it. arabile) aracceovism s.n. mentalitate, alitudino. despotică a unui conducător. > (după rus. arakceevseina, cf. Aracceev. n.p.) aragaz s.n. 1. amestec de gaze lichefiata folosit drept combustibil, comprimat în butelii speciale. 2. maşină de gătit, resou la oare se foloseşte acest combustibil. (nume comercial) arasronit s.n. (min.) carbonat de calciu natural, cristalizat, din care se confecţionează obiecte ornamentale. ( < fr. aragonite)
 n.raltfd& s.f. (bot.) plantă tropicală din familia leguminoaselor, cultivată pen-
                                                                                  apr-arb
 tru fructele sale numite „alune de pă~ mînt“. • fructul acestei plante. (< fr.
 arachide)
 arahnides./. (zool.) clasă de animale nevertebrate cuprinzînd păianjenii, scorpionii etc.; (la sg.) animal din această clasă. ( < fr. arachnide, cf. gr. arachne
 —   păianjen) arahnoidâ s.f. (anat.) membrană care constituie unul dintre cele trei învelişuri ale encefalului şi măduvei spinării. (< fr. arachnoide, cf. gr. arachne — pînză de păianjen, eidos — asemănare) aranja vb. I. 1. tr. a rîndui, a ordona (lucruri, fiinţe etc.). • a pune la cale; a isprăvi cu bine o acţiune, o întreprindere. • (fig.) a face (cuiva) rău. 2. refl. a lua anumite măsuri în interes personal. # a se înţelege cu cineva, a se pune bine. • ai-şi potrivi ţinuta exterioară, a se găti. 3. tr. a transcrie o bucată muzicală pentru instrumente sau voce. (fr. arranger) aranjament s.n. acord., înţelegere. O a-ranjament muzical = transcriere a unei bucăţi muzicale pentru instrumente sau voci. • (mat.) totalitatea posibilităţilor de aşezare a unui număr dat de obiecte astfel îneît două grupe oarecare să difere între ele, fie prin natura obiectelor, fie prin ordinea lor, fiecare obiect neputînd intra decît cel mult o dată; într-o grupă. ( < fr. arrangement) arat6riu adj. (rar) care serveşte la arat. privitor la agricultură, de agricultură, (cf. fr. aratoire, lat. aratorius) arbaletă s.f. (ist.) armă folosită în trecut, care consta dintr-un arc montat pe un suport. (< fr. arbalete) arbaletrier s.n. 1. (ist.) soldat înarmat cu o arbaletă. 2. (constr.) grindă care serveşte la susţinerea penelor pe care se fixează căpriorii unui acoperiş. ( <fr. arbaletrier ) arbitra vb. I. tr. a judeca o pricină ca arbitru. • a conduce desfăşurarea reglementară a unei competiţii sportive. ( < fr. arbitrer, cf. lat. arbitrari) arbitrâ.1 s.n. 1. judecare a unui diferend făcută de persoane special autorizate.
 •   arbitraj de stat = instanţă care rezolvă anumite litigii dintre instituţii de stat, întreprinderi etc. ale sectorului socialist. • conducere a unei competiţii sportive. 2. hotărîre dată de un arbitru. (< fr. arbitrage) arbitră! adj. hotărît de arbitru. • format din arbitri. ( < fr. arbitrai) arbitrar adj. 1. (făcut) la întîmplare. 2. (făcut) după bunul plac; samavolnic, despotic. (<fr. arbitraire, cf. lat. arbitrar ius)
 arbitru s.m. 1. persoană aleasă sau desemnată pentru a judeca un diferend, un litigiu. 2. (sport) persoană care arbitrează o competiţie sportivă. (< fr. arbitre cf., lat. arbiter) arboră vb. I. tr. 1. a ridica sus, a înălţa drept, a purta (un steag, un pavilion ele.). 2. (fig.) a afişa ostentativ o
 ARB-ÂRG
 ţinută, o atitudine etc. (< fr. ar-borer)
 arborâdă s.f. totalitatea catargelor unei nave. ( < arbore) ărbore s.m. 1. copac, pom. O (bot.) arborele vieţii = a) arbore decorativ, cu tulpina piramidală şi frunze verzi, solzoase; tuia; b) (fig.) figură repre-zentînd evoluţia omului de-a lungul vieţii sale; arbore genealogic = desen în forma unui arbore, din care se văd ramificaţiile unei familii şi gradele de rudenie dintre membrii ei. 2. (mar.) catarg. 3. (tehn.) axă care transmite o mişcare de rotaţie diferitelor organe ale unei maşini. (< lat. arbor, cf. it. ârbore)
 arborescent adj. asemănător (ca aspect, însuşiri) cu un arbore, (cf. it. arborescente, fr. arborescent, lat. arbores-cens)
 arbores cenţă s.f. stare sau formă a unei plante arborescente (cf. it. arbores-cenza, fr. arborescence) arborat s.n. 1. (silv.) porţiune dintr-o pădure, omogenă din punct de vedere al speciei, al vîrstei şi al condiţiilor de vegetaţie. 2. (mar.) partea de sus a unui catarg. (< it. arboretto) arboricultâr s.m. cel ce se ocupă cu arboricultura. (cf. fr. arboriculteur, it. arboricultore) arboricultura s.f. cultura arborilor, (cf. fr. arboriculture, it. arboricultura <lat. arbor — arbore, cultura — cultură)
 arborizâţie s.f. (petr.) desen natural (în tăieturi făcute în unele minerale) reprezentînd ramuri de arbori. • desen natural format din cristale de gheaţă pe geamuri, (cf. fr. arborisation) arbust s.m. copăcel, tufă. (< fr. arbuste, it. arbusto < lat. arbustum) arcadă s.f. 1. (arhit.) deschizătură (sprijinită de obicei pe coloane), formată d intr-un arc în partea sa superioară. 2. (anat.) porţiune anatomică (osoasă) în formă de arc; (spec.) partea curbată a osului frontal, deasupra ochiului. (< fr. arcade) arcatură s.f. (arhit.) şir de mici arcade decorative (uneori zugrăvite pe un zid). ( < fr. arcature) ârcă s.f. corabie legendară în care s-ar fi adăpostit Noe în timpul potopului; (p. ext.) corabie. (< lat. arca) archebtiză s.f. veche armă de foc, asemănătoare cu puşca. (< fr. arquebuse) archebuzier s.m. soldat înarmat cu o archebuză. (< fr. arquebusier) arcos61ium s.n. nişă funerară într-o catacombă. (< fr. lat. arcosolium, cf. it. arcosolio) arc6ză s.f. (petr.) gresie foarte bogată în feldspaţi. (< fr. arkose) arctic adj. (geogr.) situat în apropiere de polul nord; septentrional, boreal. ( < fr. arctique, lat. arcticus, gr. arktihos) ardent adj. 1. (rar) înflăcărat, înfocat, aprins. 2. (mar.; despre nave) care, sub
                                                                                                   60
 acţiunea vîntului, se întoarce cu prora în direcţia din care bate vîntul. (< fr. ardent, cf. lat. ardens < ardere — a arde)
 ardenţă s.f. (rar) înflăcărare, ardoare, pasiune, înfocare. (< ardent cf. it. ardenza)
 ardezie s.f. (petr.) rocă argiloasă tare, care se poate desface în foi; se întrebuinţează la acoperişuri, la confecţionarea tăbliţelor de scris etc. (< it. ardesia)
 arenal s.n. teritoriul şes, lipsit de vegetaţie, din preajma unui vulcan, (cit. arenale)
 arenă s.f. 1. loc circular, acoperit cu nisip (sau cu rumeguş), situat în mijlocul unui amfiteatru, al unui circ etc. 2. stadion. 3. (fig.) domeniu, sferă, loc unde se desfăşoară o acţiune.
 ( < fr. arene, it. arena, lat. arena— nisip) areom6tru s.n. (fiz.) instrument pentru determinarea densităţii unei soluţii. (< fr. ariometre, cf. gr. araios — subţire, metron — măsură) areopag s.n. (ist.; la vechii alenieni) tribunal suprem care supraveghea exercitarea magistraturilor şi judeca crimele grave. (< fr. areopage, it. areo-pago < gr. Areiopagos, n.p. < Areios
 —    Ares, pagos — colină) argentân s.n. alpaca2. ( < fr. argentan) argentifer adj. care conţine argint; argintos. (< fr. argentifere, cf. lat. argentum — argint, ferre — a purta) argentîn s.n. praf de staniu întrebuinţat în imprimeria textilă şi la fabricarea hîrtiei. (< fr. argentine) argentlt s.n. (min.) minereu de argint care cristalizează în sistemul cubic, în cristale cenuşii. ( < fr. argentite) argilă s.f. (petr.) rocă sedimentară, alcătuită din silicaţi de aluminiu, foarte răspîndită în natură şi folosită în olărie, în sculptură etc.; lut. (< fr. argile, it. argilla. < lat. argilla) argilds adj. cu argilă, lutos. (cf. it. argileux)
 argilifâr adj. care conţine argilă. (< fr. argilifere, cf. lat. argilla — argilă, ferre — a purta,)
 arginâză s.f. (chim.) enzimă solubilă care se găseşte în cantitate mare în ficatul mamiferelor. (< fr. arginase) argirâză s.f. (med.) coloraţie a pielii sau a conjunctivelor datorită întrebuinţării îndelungate a sărurilor de argint. ( < fr. argyrose) arg61 s.n. (chim.) depozit de cristale roşietice-cafenii, compus în special diii tartrat acid de potasiu, care se formează pe pereţii vaselor în care fermentează mustul, argon s.n. (chim.) gaz nobil incolor şi inodor, întrebuinţat mai ales la umplerea becurilor şi a tuburilor lumi-nescente. ( < fr. argon, cf. gr. argos — inactiv, leneş) argonaut s.m. 1. (mit.) nume dat eroilor antici greci care au plecat în Col'
 chida (pe corabia Argo) să aducă lina de aur. • (fig.) navigator îndrăzneţ. 2. (zool.) specie de moluscă cefalopodă care trăieşte în mările calde. (< fr. argonaute, cf. gr. argonautes < Argo, n.p., naus — navă)
 argOtic adj. de argou. (cf. fr. argotique) argou s.n. (lingv.) limbaj convenţional folosii mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii. (< fr. argot) argument s.n. 1. raţionament destinat să probeze un anumit lucru; probă, dovadă. 2. (mat.) variabilă independentă a unei funcţii. (< fr. argument, lat. argumentum) argumenta vb. I. intr. a dovedi, a demonstra, a întări prin argumente, (cf. fr. argumenter, lat. argumeniari) argumentare s.f. acţiunea de a argumenta şi rezultatul ei; totalitatea argumentelor aduse pentru a dovedi ceva. ( < argumenta)
 argumentaţie s.f. argumentare, dovedire, probare, (cf. fr. argumentation, lat. argumentalio) argus s.m. 1. (mit.) principe legendar care se spune că ar fi avut o sută de ochi. 2. (fig.) om cu privire ageră, pătrunzătoare, iscoditoare; păzitor vigilent. 3. (zool.) geri de păsări palmi-pede din ordinul galinaceelor, cu penele împestriţate de numeroase pete rotunde, care trăiesc în arhipelagul Malaeziei. ( < fr. argus, cf. Argus, n.p.) arguţie s.f. (rar) argumentare sprijinită pe fapte neînsemnate, fără semnificaţie ; subtilitate în argumentare. (< fr. argutie, it. arguzia < lat. t. argutia) arhaic adj. străvechi, foarte vechi, dintr-o epocă foarte îndepărtată. O eră arhaică = cea mai veche eră geologică.
 •   (lingv.; despre cuvinte, expresii etc.) care nu mai este folosit în limba contemporană; învechit; ieşit din uz.
 ‘ (< fr. archaique, cf. gr. archaios — vechi)
 arhaism s.n. (lingv.) cuvînt, construcţie, expresie învechită, ieşită din uz. (< fr. archa'isme)
 arhaiză vb. I tr. (rar) a da un caracter învechit, arhaic limbii, stilului etc. ( < arhaic) arhaizant adj. (despre stil, cuvinte etc.) cu caracter, aspect voit arhaic (cf. fr. archaisan t)
 arheolog s.m. specialist în arheologie.
 (< fr. archeologue) arheologic adj. de arheologie, referitor la arheologie, (cf. fr. archeologiquc) arheologic s.f. ştiinţă care se ocupă cu studiul trecutului istoric al societăţii omeneşti, al stadiului la care a ajuns societatea omenească în diverse epoci, pe baza monumentelor, a obiectelor de ai'tă etc., aparţinînd diferitelor culturi materiale din antichitate, din evul mediu etc., descoperite prin săpături. ( < fr. archâologie, cf. gr. archaios — vechi, logos — vorbire)
 arheopterix s.m. (pal.) cea mai veche pasăre fosilă, care datează din era mezozoică. (< fr. archeopteryx) arhetip s.n. tip, model după care se face o lucrare; manuscris original, prim, după care s-au făcut alte copii ale aceleiaşi opere; original. (< fr. archetype, cf. lat. archetypum, gr. archetypos < arche
 —    început, typos — tip), arhicunoscut adj. foarte cunoscut. (< arhi- -f cunoscut) arhidiecezân adj. care ţine de o arhi-dieceză. (cf. fr. archidiocâsain) orlUdieceză s.f. dieceză în fruntea căreia se află un arhiepiscop; arhiepiscopie. (< lat. med. archidioccesis) arhiducât s.n. teritoriu, ţinut care aparţinea unui arhiducc. (cf. it. ard-ducato, fr. archiduche, lat. med. archi-ducatus)
 arhidtice s.m. titlul purtat de prinţii fostei case imperiale a Austriei, (cf. it. arciduca, fr. archiduc, lat. med. archidux, după duce) arhiducesă s.f. titlu purtat de prinţesele fostei case imperiale a Austriei, (cf. it. archiduchessa, fr. archiduchesse) arhiepiscopal adj. care ţine de un arhiepiscop sau de o arhiepiscopie, (cf. lat. archiepiscopalis, fr. archUpiscopal) arhiepiscopăt s.n. teritoriu, regiune care constituie dieceza unui arhiepiscop.
 •    funcţie, rang de arhiepiscop, (cf. lat. med. archiepiscopatus, fr. archi-episcopat)
 arhimilionâr s.m. şi /. persoană care posedă o avere de mai multe milioane; persoană extrem de bogată, (cf. fr.
 achimillionnaire)
 arhipelag s.n. (geogr.) grup de insule (situate într-o mare sau într-un ocean). (< it. arcipelago, cf. gr. archipelagos) arhiplin adj. plin peste măsură. (<arhi-+ plin)
 arhitects.?n. şi f. specialist în proiectarea planurilor (şi a devizelor) de construire a clădirilor. ( < fr. architecte, cf. lat. architecton, gr. architekton — constructor şef)
 arhitectonic adj. care aparţine arhitecturii; folosit în arhitectură, (cf. fr. architectonique, lat. architectonicus, gr. architectonikos) arhitectonică s.f. îmbinare a elementelor constitutive ale unei construcţii. • (fig.) construire, mod de îmbinare, de realizare, (cf. fr. architectonique, germ. Architektonih) arhitectural adj. arhitectonic, (cf. fr.
 archi tectural) arhitectură s.f. 1. ştiinţa şi arta de a proiecta şi de a construi clădiri, potrivit unor anumite proporţii şi reguli, determinate de caracterul şi de destinaţia construcţiilor. 2. stilul, caracterul distinctiv al unei construcţii sau al unei epoci. 3. (fig.) structură armonioasă (mai ales a unei opere literare). • alcătuire internă; construcţie; constituţie. (< lat. architectura, fr. architecture)
 AKH-ARL
 arhitravă s.f. (arhit.) parte a antabia-mentului care se sprijină pe capitelul coloanei. (< fr. architrave, it. archi-trave)
 arhivă s.f. depozit de acte sau de documente privitoare la o ţară, la o instituţie, la un oraş etc.; totalitatea acestor acte şi documente; loc, serviciu unde se găsesc aceste acte. (< fr. archives, germ. Archiv, < lat. archivum) arhivist s.m. specialist care se ocupă cu studiul arhivelor, (cf. fr. archiviste) arhivistică s.f. ştiinţa care se ocupa cu studiul şi organizarea sistematică a arhivelor. ( < arhivist) arhivOltă s.f. (arhit.) ornament plastic la partea de sus a unei arcade. (< fr. archivolte, it. archivolto < lat. arcuş — arc, volutus — înfăşurat) arh6nte s.m. (ant.) titlu dat la Atena înalţilor magistraţi care conduceau republica. (< fr. archonte, cf. lat., gr. archon)
 arian adj. privitor la arianism. // s.m. şi /. veche denumire dată popoarelor care vorbesc limbi indo-europene. ( < fr. aryen, it. ariano, cf. skr. arya. — nobil) arianism s.n. erezie creştină răspîndită de Arie, care nega divinitatea lui Hristos. (cf. fr. arianisme, it. aria-nismo)
 aribâl s.n. (arh.) vas mic grecesc, cu gît foarte strimt şi cu buză răsfrînlă, lată. (< gr. aryballos — pungă) arid adj. 1. (despre sol) uscat; sterp, neproductiv. 2. (fig.) sărac în idei, în imagini; sec, insensibil. ( < fr. aride, cf. lat. aridus — sec) ariditate s.f. uscăciune; neproductivitate. sterilitate; insensibilitate, (cf. fr. ari-dite, lat. ariditas) ârie1 s.f. 1. (mat.) întindere, mărime a unei suprafeţe limitate. 2. zonă de răs-pîndire a unui fenomen, de desfăşurare a unei activităţi etc. • zonă îri care este răspîndit un anumit gen de animale sau de plante. • zonă în care se vorbeşte o anumită limbă, un dialect etc. sau în care se întîlneşte un anumit fenomen lingvistic. (< lat. area, după arie, cf. fr. aire) ârie2 s.f. (muz.) compoziţie vocală cu caracter liric, care reprezintă, de obicei, un fragment al unei lucrări muzicale mai mari. (< it. aria, cf. germ. Arie) arierât adj., s.m. şi f. înapoiat mintal.
 (< fr. arriere) arierate s.f. pl. (fin.) datorii, impozite etc. restante, (cf. fr. arriere) ariergârdă s.f. (mii.) unitate sau parte a unei unităţi militare care se deplasează imed iat în urma unei alte unităţi în marş, asigurîndu-i spatele. (< fr. arriere-garde) arietă s.f. (muz.) arie scurtă, cîntecel.
 ( < it. arietta) arimâj s.n. arimare. (< fr. arrimage) arimâre s.f. (mar., av.) aranjarea şi fixarea încărcăturii unui vas sau a unui avion, pentru menţinerea unui
 centraj favorabil stabilităţii, (după fr. arrimage)
 ari6so adv. (muz.) patetic şi cu efect dramatic. // s.n. melodie cîntată în acest fel. ( < it. arioso) aristârh s.m. critic erudit şi sever. ( < gr. Aristarh, n.p.) aristocrâts.m. şi /. persoană care aparţine aristocraţiei. // adj. (in jargonul claselor exploatatoare) distins, ales, aristocratic ( < fr. it. aristocrate) aristocratic adj. care aparţine aristocraţiei, propriu aristocraţiei, (cf. fr. aris-tocratique, it. aristocratico) aristocratism s.n. atitudine, concepţie aristocratică, (cf. rus. aristokratizm) aristocraţies./. clasă socială conducătoare, care deţine puterea de stat şi asupreşte celelalte clase; pătură resfrînsă a claselor exploatatoare, care se bucură de diferite privilegii; nobilime. • vîrfu-rile privilegiate ale unei clase sau ale unui grup social, care s-au desprins de clasa din care fac parte, pentru a servi în mod slugarnic interesele exploatatorilor. ( < fr. aristocraţie, it. aristocra-zia, gr. aristohratia < aristos — excelent, kratos — putere) ariston s.n. aparat muzical care, acţionat cu o manivelă, execută mecanic ariile înregistrate pe nişte discuri. ( < fr. ariston)
 aritmetic adj. de aritmetică, referitor la aritmetică. ( < fr. arithmetique, cf. lat. arithmeticus, gr. arithmetihos) aritmetică s.f. ramură a matematicii care se ocupă cu studiul numerelor şi al operaţiilor care se pot face cu aceste numere. ( < fr. arithmetique, cf. lat. arith-metica, gr. arithmetika — număr) aritmie adj. lipsit de ritm, fără ritm. (cf. fr. arythmique, it. aritmico < gr. a — fără, rithmos — ritm) aritmie s.f. (med.) alterare a ritmului normal a inimii, (cf. fr. arythmie) aritmogrâf s.n. (tehn.) aritmometru înregistrator, maşină de calculat. ( < fr. arithmographe. cf. gr. arithmos — număr, graphein — a scrie) aritmogrif s.n. joc distractiv constînd din înlocuirea cu cifre a literelor mai multor cuvinte din acelaşi domeniu, dispuse orizontal, care încadrează un cuvînt vertical aritmologie s.f. studiul proprietăţilor numerelor, independent de operaţiile ce se pot efectua cu ele. ( < fr. arith-mologie)
 aritmometru s.n. (tehn.) aparat care efectuează mecanic calcule şi operaţii aritmetice. (< fr. arithmometre, cf. gr. arithmos — număr, metrou — metru) arivism s.n. caracterul şi atitudinea unui arivist. ( < fr. arrivisme, cf. arriver — a ajunge)
 arivist adj., s.m. şi f. (om) care caută să parvină în societate, folosind în acest scop orice mijloace. ( < fr. arriviste) arlechin1 s.m. (Ut.) personaj comic din vechile comedii populare italiene, care
 63
 purta mască şi un costum pestriţ, v. bufon. (< it. arlecchino < v. fr. Hemequin, comte de Boulogne, — n.p.) arlechin2 s.n. (teatru) panoul lateral şi draperia care limitează deschiderea scenei. • fiecare dintre reflectoarele laterale din faţa scenei. ( < it. arlecchino) armă vb. I. tr. 1. (mii.) a introduce un cartuş în camera de tragere a unei arme şi a aduce percutorul în poziţia de a lovi capsa. 2. (constr.) a aşeza, a fixa armătura de fier unei construcţii de beton armat. • (min.) a consolida cu
 o  armătură (o galerie etc.). 3. (mar.) a echipa o navă cu cele necesare plecării în larg, a pune în serviciu (o navă). (< fr. armer. cf. it. armare. lat. armare)
 armament s.n. totalitatea mijloacelor tehnice de luptă ale unei unităţi militare, ale unei ţări etc. ( < fr. armem.ent) armâre s.f. (constr.) cantitatea procentuală de armătură dintr-o piesă de beton armat, raportată la suprafaţa utilă a secţiunii de beton a piesei. ( < arma) armatân s.n. vînt fierbinte, foarte uscat, care suflă uneori vara dinspre Sahara spre Oceanul Atlantic. ( < fr. harmattan) armâtă s.f. 1. totalitatea unităţilor militare şi a serviciilor lor dintr-un stat; oaste. # mare unitate militară formată din mai multe corpuri de armată şi din unităţi din diferite arme. 2. (fig.) mare colectivitate de oameni (acţionînd pentru un scop comun); masă. • mulţime; ceată; sir. (după it. armata, fr. armee)
 armator s.m. persoană care armează o navă pe cheltuiala sa; proprietar particular de nave. (cf. fr. armateur, it. arma tor e)
 armatiară s.f. 1. (muz.) totalitatea acci-denţilor muzicali (diezi, bemoli) pusi la cheie spre a indica tonalitatea. 2. armătură, (cf. fr. armature, it. lat. armatura)
 armăttiră s.f. ansamblul de bare metalice care se pun la construcţiile de beton armat pentru a le întări. • totalitatea pieselor metalice ale unor instalaţii alcătuite din ţevi sau conducte. • construcţie de lemn, de zidărie etc., servind la întărirea pereţilor unei galerii subterane, (cf. fr. amwture, it. armatura, lat. armatura) armistiţiu^. încetare temporară a ostilităţilor prin înţelegerea părţilor în lupta. (< fr. armistice, cf. pol. armis-tycyum < lat. arma — armă, statio — oprire)
 armoarîis.f. pl. (ist.) armele, emblemele pe scuturile heraldice, de pe steaguri de pe peceţi, puse ca semne distinctive ale unei familii nobile, ale unui oraş etc. ( < fr. armoiries < armoyer — a decora cu arme heraldice) armOnic adj. armonios. // s.f.pl. sunete accesorii a căror frecvenţă reprezintă un multiplu al numărului de vibraţii pe secundă ale sunetului fundamental.
                                                                            ARL-ARO
 (cf. it. armonico, fr. harmoniquc, lat. harmonicus) armonică s.f. 1. acordeon de dimensiuni reduse, acţionat de butoane. • muzicuţă (de giiră). 2. (tehn.) mufă de dila-taţie cu pereţi ondulaţi, montată la conducte, prin care circulă fluide de temperatură înaltă, (cf. it. armonica, germ. Ilarmonika) armonie s.f. 1. (muz.) acord plăcut între mai multe sunete. • îmbinare melodioasă a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). O armonie imitativă = efect stilistic obţinut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură. • parte a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziţie. 2. potrivire a elementelor componente care alcătuiesc un întreg; concordanţă, acord. v. pro-porţionalitate. O (lingv.) armonie vocalică = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu altă vocală din acelaşi cuvînt. • bună înţelegere. (< fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia)
 armonios adj. plin de armonie; plăcut.
 (cf. fr. harmonieux, it. armonioso) armonist s.m. şi /. 1. specialist în ştiinţa armoniei. 2. cîntăreţ din armonică, (cf. germ. Harmonist, fr. harmoniste, it. armonista)
 armOniu s.n. instrument muzical cu claviatură, asemănător cu orga, la care sunetele sînt produse de vibrarea unor lame metalice acţionate de un curent de aer. (< fr. harmonium). armoniza vb. I. 1. tr., intr. şi refl. a (se) pune în armonie, în concordanţă; a (se) potrivi. 2. tr. (muz.) a compune acompaniamentul (vocal sau instrumental) unei melodii. (< fr. harmoniser, it. armonizzare) armură s.f. 1. (ist.) ansamblul armelor defensive care protejau corpul unui războinic medieval. 2. (text.) mod de împletire a firelor de urzeală cu firele de bătătură ale unei ţesături. 3. înveliş protector de cablu electric. 4. (muz.) armătură. ( < fr. armure) armurier s.m. cel 'ce fabrică, repară sau vinde arme de foc. ( < fr. armurier)
 arogă vb. I. tr. a-şi atribui un drept,
 0 calitate etc. cu de la sine putere. (< fr. arroger, cf. lat. arrogare — a reclama pentru sine)
 arogant s.m. şi /. încrezut, înfumurat; obraznic, (cf. fr. arrogant, lat. an'ogans) aroganţă s.f. atitudine exagerat de mîndră şi dispreţuitoare, pe care o ia cineva care se crede mai presus decît alţii, atribuindu-şi drepturi care nu
 1 se cuvin; trufie insultătoare, obrăznicie, înfumurare, (cf. fr. arrogance, lat. arrogantia)
 aromat adj. cu aromă. // s.n. (de obicei la pl.) substanţe vegetale răspinditoare dc aromă; mirodenii. ( < aromă, cf. lat., gr. aroma)
 ARO-ART
 aromatic adj. cu aromă, răspînditor de aromă; parfumat. (< fr. aromatique, cf. lat. aromaticus) aromatizâ vb. I. tr. a da (unei substanţe) miros plăcut, adăugîndu-i aromate. ( < fr. aromatiser, cf. lat. t. aromatizare) ar6mă s.f. emanaţie a unor substanţe plăcut mirositoare; miros tare şi plăcut ; mireasmă, parfum. (<fr. arome, it. lat., gr. aroma) arondismcnt s.n. subdiviziune teritorială a unui departament în Franţa. (< fr. arrondissement) arpegiu sm. (muz.) acord melodic constînd din înlănţuirea treptelor principale dintr-o gamă. (< it. arpeggio) arpentâj s.n. tehnica măsurării terenurilor. (< fr. arpentage) arpentGr s.m. specialist în măsurători de terenuri. (< fr. arpenteur) arsen s.n. (chim.) arsenic. (<germ. Arsen)
 arsenâl s.n. 1. întreprindere, stabiliment, mai ales cu caracter militar, unde se fabrică, se repară şi se depozitează armament etc. 2. (fig.) ansamblul mijloacelor de luptă într-un domeniu oarecare. ( < fr. arsenal, it. arsenale) arseniât s.n. (chim.) sare a acidului arsenic ( < fr. arseniate) arsenic1 s.n. (chim.) metaloid cristalizat cenuşiu, ai cărui compuşi sînt foarte otrăvitori. ( < fr. arsenic, lat. arsenicum) arsenic2 adj. (chim.: în expr.) acid arsenic = acid rezultat din combinarea arsenicului cu oxigenul, (cf. fr. arseni-que)
 arsenicâl adj. de arsenic, care conţine arsenic, (cf. fr. arsenical) arsenios adj. (chim.; în expr.) acid arsenios — oxiacid al arsenului. (cf. fr. arsenieux)
 arsenit s.n. (chim.) sare a acidului arsenios. (< fr. arsenite) arseniură s.f. (chim.) combinaţie a arsenului cu un metal. (< fr. arscniure) arsîne s.f.pl. nume dat unor gaze de luptă strănutătoare, care âu arsenic în compoziţie. (< fr. arsines) artă s.f. 1. formă a conştiinţei sociale care oglindeşte realitatea în imagini estetice; totalitatea operelor care aparţin acestei forme a conştiinţei sociale; operă omenească în care se manifestă talent sau geniu. O operă de artă = operă rezultată din activitatea artistică creatoare. 2. fel de a lucra potrivit unor reguli şi deprinderi învăţate: îndemî-nare, pricepere, măiestrie, meşteşug, abilitate. (< lat. ars; cf. it. arte) artei s.n. principală formă socialistă de producţie în comun (mai ales în agricultură), bazată pe socializarea principalelor mijloace de producţie şi avînd ca scop înlocuirea proprietăţii private mici şi mijlocii prin proprietatea socialistă colectivă. ( < rus. arteli) arteră s.f. X. (anat.) vas de sînge prin care circulă sîngele de la inimă la organe şi ţesuturi. # (fig.) cale, drum de co-
 municaţie. 2. conductă hidraulică principală de alimentare, prin care se transportă apa spre locul de consum. • linie electrică de alimentare, pe care se transportă energia spre locul de consum.
 (< fr. artere, cf. lat. arteria) arteriâl adj. privitor la artere. • (despre sînge) din artere, al arterelor, (cf. fr. arteriel)
 arteriograîie s.f. (med.) radiografie a arterelor, făcută cu ajutorul unei substanţe care Ie pune în evidenţă. ( < fr. arteriographie, cf. lat. arteria — arteră, gr. graphein — a descrie) arterioscler6ză s.f. (med.) îngroşare şi întărire patologică a pereţilor arterelor.
 ( < fr. o,rterio-sclerose) artcriotomie s.f. (med.) deschidere a unei artere (făcută cu scopul de a lua sînge). ( < fr. arteriotomie) arteziân adj. (în expr.) izvor arlezian = = izvor care ţîşneşte cu presiune din pămînt; fîntînâ arteziană = fîntînă ţîşnitoare care aruncă apa în sus cu presiune. (< fr. artesien, cf. Artois. n.p.)
 articol s.n. 1. expunere făcută într-o publicaţie periodică, tratînd o problemă dintr-un domeniu oarecare. 2. subdiviziune a unei legi, a unui regulament etc., purtînd de obicei un număr de ordine. • (fin.) diviziune a unui buget sau a unui plan financiar, care conţine denumirea unei surse de venit sau motivul de cheltuieli. 3. obiect de comerţ, lucru care se vinde în comerţ. 4. (gram.) particulă sau cuvînt care se alătură unui substantiv sau unui echivalent al lui, pentru a-1 determina într-un anumit fel. 5. fragmente articulate între ele care alcătuiesc diferitele părţi ale corpului crustaceilor, insectelor şi acarienilor. ( < lat. articulus, cf. it. articolo, fr. article) articula vb. I. 1. tr. a emite, a rosti (cuvinte, sunete etc.). 2. tr. (gram.) a adăuga un articol unui substantiv sau unui echivalent al lui. 3. refl. a se lega printr-o articulaţie. ( < fr. articu-ler, cf. lat. articulare) articular adj. privitor la articulaţiile corpului, (cf. fr. articulaire, lat. articular ius)
 articulaţie s.f. 1. (anal.) încheietură, legătură (mobilă) între oase. • (tehn.) legătură între două corpuri solide, care permite rotirea lor în jurul unui punct sau al unei axe. 2. rostire, mod de a pronunţa, de a rosti (un) sunet; pronunţare a unui sunet, articulare. O bază de articulaţie = modul de pronunţare a sunetelor, care se face într-un anumit fel în fiecare limbă sau dialect, (cf. fr. articulation, lat. articulatio) artificial adj. 1. făcut de mînă omenească, imitînd un produs al naturii; nenatural, meşteşugit. 2. (despre manifestări ale omului) prefăcut, nesincer, forţat. 3. arbitrar, (cf. it. artificiale, fr. artificiel, lat. artificialis)
 65
 artificialitâte s.f. caracterul a tot ce este artificial; lipsă de naturaleţe. (< artificial) artificializa vb. I. tr. şi refl. (rar) a face sau a deveni artificial. (<artificial) artificialmente adv. (rar)în mod artificial.
 (cf. it. artificialmente, îr.ariificiellement) artificier s.m. (mii.) specialist în manipularea muniţiei şi a explozivelor. • (tehn.) lucrător specializat în mînuirea explozivelor (în mine). ( < fr. artificier, cf. it. artificere) artificios adj. artificial, (cf. it. artifi-cioso, fr. artificieux, lat. artificiosus) artificiu s.n. 1. mijloc prin care se urmăreşte să se schimbe realitatea în mod nefiresc; meşteşug, abilitate, procedeu meşteşugit. O artificiu de calcul — procedeu prin care se ajunge la rezultatul unui calcul pe o cale mai scurtă. 2. (la pl.) compoziţie de materii uşor inflamabile, care prin aprindere produc efecte^luminescente variate. (< it. artificio, lat. artificium < ars — artă, facere — a face, cf. fr. artifice) artilerie s.f. (mii.) ansamblu de mijloace întrebuinţate în vederea tragerii de proiectile grele la distanţă mare, cu guri de foc neportative; trupe care mînuiesc aceste mijloace. • armă care foloseşte aceste mijloace de luptă. (< rus. artil-leriia, cf. fr. artillerie) artilerist s.m. militar din artilerie, (cf. rus. artillerist, germ. Artillerist) artilerlstic adj. (mii.) de artilerie, (cf.
 rus. artilleriskii) artiinon adj. (mar.) catargul de la pupă al unei nave. (< fr. artimon) artist s.m. şi /. persoană înzestrată cu aptitudini şi talent, care lucrează într-un anumit domeniu al artei; (spec.) actor de teatru, de cinematograf etc. O artist emerit = titlu onorific ce se acordă unui artist cu merite deosebite; artist al poporului — titlu de supremă distincţie acordat unui artist. • persoană care are aptitudini deosebite în meseria pe care o exercită. ( < fr. artiste, it. artista)
 artistic adj. referitor la artă, de artă.
 •    făcut cu artă, cu măiestrie, (cf. fr. artistique, it. artistico) artizan s.m. (rar) meşteşugar, meseriaş (mai ales din evul mediu). (< fr. arti-san, cf. it. artigiano) artizanât s.n. (rar) breaslă, sistem de organizare a muncii pe bresle; (p. ext.) totalitatea meseriaşilor. (< fr. arti-sanat)
 artrită s.f. (med.) inflamaţie a articulaţiilor. (< fr. arthrite, cf. lat., gr. arthritis)
 a-rtritic adj. (med.) în legătură cu artrita. II s.m. si /. suferind de artrită, (cf. fr. o>rthritique, lat. arthriticus) artritism s.n. (med.) stare generală bolnăvicioasă, manifestată mai ales prin tulburări la articulaţii; este cauzată de o încetinire a proceselor de nutriţie, v < fr. arthritisme)
                                                                                      ART-ASC
 artropdde s.n. pl. (zool.) încrengătură de animale nevertebrate, cu schelet extern, segmentat şi articulat, format din chi-tină; (la sg.) animal din această grupă. (< fr. arthropodes, cf. gr. arthron — articulaţie, pous — picior) artroză s.f. (med.) afecţiune cu caracter degenerativ a articulaţiilor. (< fr. arthrose)
 as s.m. 1. (ist.) monedă de bronz din vechea Romă. 2. carte de joc p© care este însemnat un singur punct, socotită de obicei ca avînd valoarea cea mai mare. 3. (fig.) persoană care stăpîneşte foarte bine cunoştinţele dintr-un domeniu oarecare sau care se distinge în mod special într-o meserie. ( < fr. as, it. asso, lat. as — monedă) asalt s.n. 1. (mii.) atac violent, dat cu toată puterea, cu avînt; năvală, iureş. O (expr.) a da asalt= a ataca; a năvăli; a lua cu asalt = a cuceri printr-un atac violent. • (fig.) acţiune, luptă avîntată; ritm grăbit de activitate. 2. (sport) exerciţiu de scrimă. ( < it. as-salto, cf. lat. ad — la, saltus — salt) asalta vb. I. tr. 1. (mii.) a lua cu asalt, a da un asalt; a da iureş, a năvăli. 2. (fig.) a copleşi, a insista cu cereri, cu rugăminţi etc. (< it. assaltare) asambla vb. I. tr. a reuni, a îmbina (piese, hărţi etc.) (< fr. assembler) asamblaj s.n. asamblare, îmbinare. • (spec.) sistem format din două sau mai multe piese îmbinate sau articulate.
 •    fotogramă obţinută prin îmbinarea mai multor fotograme parţiale, (cf. fr. assemblage) asana vb. I. tr. a face să dispară surplusul de ape dintr-o regiune, a seca, a usca (apele, bălţile etc.); a reda agriculturii, prin îndiguire, un teren inundabil; a curăţa, a face salubru un lac, o baltă etc. • (fig.) a îmbunătăţi, a redresa, (după fr. assainir) asasin s.m. şi /. persoană care a făptuit un asasinat; ucigaş, criminal. ( < fr. assassin, it. assassino < ar. hachischin— mîncător de haşiş)
 asasină vb. I. tr. a comite un asasinat; a ucide. • (fig.; fam.) a plictisi în cel mai înalt grad (cu insistenţele). (< fr. assassiner, it. assassinare) asasinat s.n. ucidere premeditată a unei persoane; crimă, asasinare. (< fr. assassinat)
 ascarîde s.f.pl. (zool.) familie de viermi paraziţi care trăiesc în tubul digestiv al omului şi al unor animale; (la sg.) animal din această familie; limbric.
 ( < fr. ascaride) âscă s.f. (bol.) celulă producătoare şi purtătoare de spori interni, specifică unor ciuperci. (<fr. asque) ascendent I. adj. 1. urcător, suitor. 2. (fig.) în dezvoltare progresivă; progresiv. II. s.m. şi f. rudă în linie directă care face parte dintr-o generaţie anterioară. III. s.n. (fig.) autoritate morală, influenţă (asupra cuiva). ( < fr.
ASC-ASI
 ascendant, it. ascendente < lat. ascen-dens)
 ascendenţă s.f. linie de rudenie ascendentă; origine, (cf. fr. ascendence, it. ascendenza) ascensional adj. (rar) care tinde să urce;
 suitor, urcător, (cf. fr. ascensionnel) ascensiune s.f. 1. mişcare de jos în sus a unui mobil. 2. urcare, suire (pe un munte); înălţare (cu balonul). • (fig.) creştere, dezvoltare, v. progres.
 •    ridicare, dezvoltare (în profesiune etc.). (cf. fr. ascension, lat. ascensio) ascensOr s.n. cabină sau platformă care transportă oameni şi materiale în sus şi în jos într-o clădire cu mai multe etaje, într-o mină etc.; lift. (< fr. ascen seur)
 ascet s.m. (bis.) sihastru, anahoret, pustnic. • (fig.) om care îşi impune o viaţă austeră şi retrasă. ( < fr. ascete, it. asceta, cf. gr. asketes — deprins, exercitat)
 ascetic adj. de ascet. (cf. fr. ascetique, it. ascetico, lat. bis. asceticus) ascetică s.f. ramură a teologiei care studiază viaţa şi operele marilor asceţi creştini. ( < fr. ascetique, it. ascetica) ascetism s.n. concepţie rnistico-religioasă care propovăduieşte renunţarea la plăceri şi impune o viaţă austeră şi retrasă; viaţă de ascet, sihăstrie; (fig.) viaţă aspră si retrasă pe care şi-o impune cineva, (cf. fr. ascetisme, it. ascetismo)
 ascităs./. (med.) hidropizie abdominală.
 ( < fr. ascite) asclepiăd adj. (rnetr.: în expr.) vers asclvpiad = vers grec sau latin, format dintr-un spondeu, doi coriambi şi un iamb; (p. ext.) strofă alcătuită din astfel de versuri. (< fr. asclepiade, lat. asclepiadeum)
 ascomicete s.f.pl. (bot.) familie de ciuperci care se caracterizează prin înmulţirea cu spori produşi de o ască. ( < fr. ascomycetes) asecâ vb. I. tr. a îndepărta apele de infiltraţie dintr-o porţiune de teren; a deseca. (după fr. assecher) asediâ -vb. I. tr. (mii.) a încercui, a supune unui asediu, a împresura (o cetate, un oraş etc.). (< it. assediare) asediat6r adj. (adesea subst.) care asediază. (cf. it. assediatore) asediu s.n. (mii.) împresurare cu armată a unui loc întărit, pentru a-1 cuceri. O (în ţările capitaliste) stare de asediu = suspendare a puterii legilor şi înlocuirea lor cu un regim de represiune împotriva maselor populare. ( < it. assedio) aselenizâ vb. I. intr. (despre astronave) a lua contact cu luna, venind de pe pămînt. ( < rus. aselenizaţiia) asentiment s.n. consimtămînt voluntar la propunerea, la acţiunea cuiva; învoire, permisiune. O (expr.) a fi în asentimentul cuiva = a proceda în conformitate cu dorinţa cuiva. (cf. fr. uasen tirne» I)
                                                                                                    66
 asepsfes./. (med.) lipsă a oricărui germen patogen care ar putea infecta o rană, un organism etc. (< fr. asepsie, cf. gr. a
 —     fără, sepsis — infecţie) aseptic adj. (med.; în special despre instrumente chirurgicale) în stare de asepsie. ( < fr. aseptique) asertOric adj. (log.) care are caracterul unei aserţiuni. O judecată asertoricâ = = judecată care arată o situaţie de fapt, fără 2 fi dovedită. ( < fr. assertorique) aserţiune s.f. afirmaţie (care nu este însoţită de o probă), (cf. fr. assertion, it. asserzione, lat. assertio < asserere — a afirma)
 aservi vb. IV. tr. a supune (un popor, o ţară) unor interese străine, a subjuga, a înrobi. (< fr. asservir, cf. lat. asser-vire)
 asesor s.m. şi /. 1. ajutor al unui judecător (în diferite sisteme de judecată); persoană care ia parte la judecată alături de magistrat. 2. reprezentant al oamenilor muncii într-un complet de judecată, care asigură aplicarea legilor în spiritul justiţiei de clasă şi al intereselor oamenilor muncii. ( < fr. assesseur, cf. lat. assessor — ajutor, adjunct) asexuat adj. (biol.; despre fiinţe) fără sex. O reproducere asexuată = înmulţire prin diviziune, fără fecundaţie. (cf. fr. asexue)
 asezona vb. I. fr. a pune ingrediente într-o mîncare. (< fr. assaisonner) asfâlt s.n. (tehn.) amestec natural sau artificial de bitum cu alte materiale minerale, întrebuinţat mai ales la pavarea drumurilor. (< fr. asphalte, cf. lat. asphaltus, gr. asphaltos) asfalta vb. I. tr. a acoperi (o şosea, o stradă etc.) cu asfalt. ( < fr. asphalter) asfâltic adj. care conţine, care este impregnat cu asfalt. ( < fr. asphaltique) asfaltOr s.m. muncitor care lucrează la asfaltare. (< asfalta) asfixia vb. I. tr. a înăbuşi, a sufoca, a provoca moartea cuiva prin asfixie. • refl. a se sufoca. ( < fr. asphyxier) asfixiant adj. care provoacă asfixie; sufocant, înăbuşitor, (cf. fr. asphyxiant) asfixie s.f. oprire a respiraţiei (cauzată de strangulare, de respirarea unui gaz toxic, de înecare etc.), care poate provoca încetarea bătăilor inimii şi moartea; înăbuşire, sufocare. (< fr. asphyxie, cf. gr. asphyxia — oprire a pulsului)
 asibiiâ vb. I. tr. a da unui sunet caracterele sunetului s. (< fr. assibiler) asibilâre s.f. (fon.) fenomen prin care un sunet nesiflant se transformă într-un sunet siflant. (< asibila, după fr. a ssibilation) asiduitate s.f. 1. silinţă, stăruinţă, sîr-guinţă. 2. frecventare perseverentă a cuiva. (cf. fr. assiduite, it. assiduitâ, lat. assiduitas) asiduu adj. silitor, sîrguincios, stăruitor, zelos. • perseverent, insistent. (<fr. assidu, it, assiduo, lat. assiduuş)
 a?
  asistă s.f. (mar,) poziţie de echilibru normal al unei nave. ( < fr. assiette) asignât s.n. (ist.) hîrtie-monedă franceză, emisă în timpul revoluţiei din 1789. ( < fr. assignat) asimetric adj. lipsit de simetrie; nesimetric, neregulat, (cf. fr. asymetrique) asimetrie s.f. lipsă de simetrie; nesime-trie, neregularitate. (cf. fr. asymttrie, gr. asymmetria)
  asimila vb. I. tr. 1. (biol.) a transforma în propria sa substanţă materiile hrănitoare absorbite de organism. 2. a face asemănător, a prezenta ca asemănător. • a face asemănător cu sine (o naţionalitate, un popor) prin ştergerea trăsăturilor caracteristice (limbă, obiceiuri etc.). 3. a dobîndi, a învăţa, a-şi însuşi (idei, cunoştinţe etc.). 4. (fon.) a transforma un sunet prin influenţa unui alt sunet din apropiere.
  (< fr. assimiler, cf. lat. assimilare
  <   ad — la, similis — asemănător) asimiiâbii adj. care se poate asimila, (cf. fr. assimilable)
  asimiiăţie s.f. 1. asimilare. 2. (biol.) proces fiziologic de transformare a substanţelor nutritive într-un organism animal sau vegetal. 3. (fon.) transformarea unui sunet sub influenţa altui sunet apropiat, (cf. fr. assimilation, lat. assimilatio)
  asimpt6tă s.f. (mat.) linie de care se apropie o curbă, dar pe care nu o atinge decît la infinit. (<fr. asymptote, cf. gr. asymptotos — nume coincident) asindet s.n. (lit.) figură de stil care constă în suprimarea conjuncţiilor copulative într-o frază, pentru a-i da vigoare, dinamism. (< it. asindeto, cf. gr. asyndetos — nelegat) asistă vb I. 1. intr. a lua parte, a fi prezent, a participa. 2. tr. a sta pe lingă cineva pentru a-1 putea ajuta. (< fr. assister, cf. lat. assistere — a fi alături) asistent adj. prezent, de faţă (la ceva). // s.m. şi /. persoană care asistă pe cineva; ajutor. • persoană care lucrează la o catedră de învăţămînt superior, ocupînd al doilea grad în ierarhie, (cf. fr. assistant, germ. Assistent) asistenţă s.f. 1. prezenţă (într-un anumit Joc). # public, oameni care iau parte la ceva.       2. sprijin, ajutor, (cf.    fr.
  assistance, germ. Assistenz) asistolie s.f. (med.) slăbire a contracţiilor inimii, mai ales în ultima fază a bolilor de cord, (< fr. asystolie, cf. gr. a — fără, systole — contracţie) asizăs./. (arhit.) strat orizontal de material (cărămidă, mortar etc.) în construcţia unui zid. (< fr. assise) asociâ vb.     I. refl. 1. a se întovărăşi,
  a se uni (într-un anumit scop). 2. a se alătura (unei acţiuni, unei idei etc.), ? Uvm^-         a se lega, a se înlănţui   (pe
  bază de asociaţii). ( < fr. associer,      it.
  associare, lat. associare) asociat adj.} s.m. şi /. (cel) care s-a unit cu altul (sau cu alţii), în vederea
 5*
                                                                                         ASI-ASÎ*
 unui scop anumit. • membru al unei asociaţii, al unei societăţi ele. (< asocia, cf. fr. associe, it. associato) asociativ adj. (fii.) relativ la asociaţie (3); (despre memorie) evocator de imagini prin asociaţie (3). (cf. fr. associatif) asociăţie s.f. 1. asociere, unire, întovărăşire/2. grupare, uniune constituită printr-un statut, în vederea unui anumit scop. 3. (fii.) calitate a fenomenelor psihice de a se uni în cîmpul conştiinţei; legătură între reprezentări, idei etc. 4. (chim.; în expr.) asociaţie moleculară = grupare de două sau mai multe molecule identice, (cf. fr. asso-ciation, it. associazione) asociaţionisms.n. (fii.) curent de gîndire idealist care consideră psihicul ca o asociere mecanică de senzaţii, neglijînd în felul acesta rolul activ al conştiinţei. ( < fr. associationnisme) asociaţionlst adj. privitor la asociat io-nism. II s.m. şi /. adept al asociaţionis-mului. ( < fr. associalionniste) as o lainent s.n. (agr.) tehnică de cultivare a pămîntului constînd în împărţirea unui teren cultivabil în parcele, pe care se cultivă un anumit grup de plante. ( < fr. assolement) asonânţă s.f. 1. (Ut.) rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. 2. Corespondenţă de sunete. (< it. assonanza) asorta vb. I. tr. 1. a stringe, a aşeza la un loc diferite lucruri în vederea formării unui tot armonios. • refl. a se potrivi. 2. a aproviziona (uri magazin) cu mărfuri variate. ( < fr. assortir) asortiment s.n. ansamblu de mărfuri sau produse de aceeaşi categorie, dar de forme şi calităţi diferite. ( < fr. assorti-ment)
 aspect s.X. înfăţişare, formă exterioară sub care ni se înfăţişează ceva. 2. (gram.) categorie gramaticală a unor limbi, cu ajutorul căreia se arată durata sau gradul de realizare a acţiunii unui verb. (< fr. aspect, cf. lat. aspectus < aspicere — a privi) aspectuos adj. cu aspect plăcut, prezentabil, arătos. ( < aspect) aspergJ)6ză s.f. (vet.) boală la păsări, produsă de un parazit care trăieşte pe trahee şi bronhii, producîrid mici umflături. (< fr. aspergillose) asperitate s.f. calitatea de a fi aspru la pipăit, zgrunţuros; asprime; (concr.) partea zgrunţuroasă a unei suprafeţe. • (fig.) asprime, lipsă de delicateţe, de supleţe, (cf. fr. asperite, lat. asperitas
 <    asper — aspru) aspersiune s.f. (agr.) stropire a unei culturi cu apă aruncată sub formă de picături imitînd ploaia; ploaie artificială, (cf. fr. aspersion, lat. aspersio) aspersor s.n. (agr.) aparat pentru stropirea culturilor cu apă sub formă de picături imitînd ploaia, (cf. fr. aspersoir) aspic s.n. substanţă gelatinoasă pregătită din zeamă de carne şi de oase şi
 ASP-ASr
 folosită pentru prepararea unor mîn-cărnri; gelatină, piftie. (< fr. aspic) aspiră vb. I. 1. tr. a trage aer în plămini ; a inspira. • (despre o pompă) a trage, a absorbi (un fluid) prin modificarea presiunii aerului. • (fon.) a pronunţ-a un sunet întovărăşindu-1 de un sunet laringal. 2. intr. (fig.) a ţinti, a năzui, a tinde spre ceva. (<fr. aspirer, it. aspirare < lat. adspirare) aspirânt s.m. şi /. persoană care tinde, care năzuieşte la ceva. • persoană care studiază peiitru a obţine titlul de „candidat în ştiinţe“. (cf. fr. aspirant, it. aspirante/rus.' aspirant) aspirantură s.f. fofmă de studiu organizată pe lîngă instituţiile de învăţămînt superior pentru pregătirea specialiştilor şi cercetătorilor, absolvenţi ai facultăţilor şi institutelor, în vederea obţinerii titlului de „candidat în ştiinţe“ ( < rus. aspirantura) asplrât adj. (fon.; despre sunete) cu pronunţarea întovărăşită de o puternică emisiune de aer. (< aspira) aspirator adj. care aspiră (aer, apă etc.) fjs.n. aparat care aspiră fumul, praful, gazele nocive etc. (cf. fr. aspirateur) aspiraţie s.f. 1. năzuinţă, dorinţă, rîvnă. 2. (tehn.) deplasare a unui fluid de-a lungul unei conducte, care se produce prin micşorarea presiunii aerului din ea. • sorbire de aer; aspirare. (cf. fr. aspiration, it. aspirazione, lat. adspi-ratio)
 aspirină s.f. substanţă solidă, albă, folosită ca medicament îebrifug şi calmant. (<germ. Aspirin) astânic adj., s.m. şi /. (med.) (suferind) de astenie; lipsit de puteri; slăbit, istovit. ( < fr. asthenique) astenic s.f. (med.) slăbire generală a organismului; slăbiciune, istovire. (<fr. asthenie, cf. gr. a — fără, sthenos — putere)*
 astârie s.f. (zool.) specie de echinoderm în formă de stea; stea-de-mare. (< fr. asterie)
 asterisc s.n. semn tipografic în formă de stea, care pus într-un text indică prezenţa unei note la subsol sau înaintea unor elemente lexicale indică faptul că sînt neatestate şi reconstituite.< fr. asterisque, cf. lat. asteriscus, gr. asteris-kos — steluţă) asteroid s.m. (astr.; de obicei la pl.) numele unor planete mici, care îşi au orbitele între orbitele lui Marte şi Jupi-ter. • bolid, aerolit. (< fr. astero'ide, cf. gr. asteroeides — asemănător unei stele)
 astigmătic adj. 1. (fiz.; despre imagini) deformat prin astigmatism. 2. (med.; şi subst.) suferind de astigmatism. (cf. fr. astigmat) astigmatism s.n. 1. (fiz.) defect al unei lentile, care dă o imagine deformată datorită curburii sale neegale. 2. (med.) defect al vederii, datorit faptului că curbura corneei sau a cristalinului este
                                                                                                 68
  neegală şi care face ca ochiul să per-ccapă obiectele difuz. (< fr. astigma-tisme, cf. gr. a — fără, stigma — punct) astmatic adj. (adesea subst.) 1. care suferă de astmă. 2. cauzat de astmă. (cf. fr. asthmatique, lat. asthmaticus) astmă s.f. (med.) boală manifestată prin greutate în respiraţie. (< fr. asthme, cf. gr. asthma — respiraţie) astragâl s.n. 1. (anat.) unul dintre oasele mari ale tarsului. 2. (arhit.) brîu care împodobeşte extremitatea superioară a unei coloane, la baza capitelului. (< fr. astragale, cf. gr. astraga-los)
  astraMn s.n. miel (de Astrahan) cu blana încreţită şi foarte fină; (p. -ext.) blana acestui miel. • haină de iarnă lucrată dintr-o astfel de blană. (< rus. Astrahan, n.p.)
  astral adj. al aştrilor, care vine de Ia aştri. (cf. fr. astral, lat. astralis) as trai it svm. (tehn.) exploziv detonant de siguranţă. (< fr. astralite) astringent adj., s.n. (substanţă) care produce strîngerea ţesuturilor animale, (cf. fr. astringent, it. a stringente, lat. astrin-gens < astringere — a strînge) astringenţă s.f. calitatea unor substanţe de a fi astringente. (cf. fr. astringence) astr6fic adj. (despre versuri) care nu formează strofe. ( < fr. astrophique) astrofizica s.f. ramură a astronomiei care cercetează structura şi mişcarea aştrilor prin anumite metode fizice, (cf. fr. astrophysique) astrografie s.f. ramură a astronomiei care se ocupă cu descrierea aştrilor, (cf. fr. astrographie)
  astrolâb s.n. (astr.) instrument pentru măsurarea poziţiei aştrilor şi a înălţimii lor deasupra orizontului. (< fr. as-trolabe, cf. it. astrolabio < gr. astron — astru, lambanein — a lua) astrolatrie s.f. închinare la stele. (cf. fr.
  astrolâtrie, it. astrolatria) astrol6g s.m. practicant al astrologiei, (cf. fr. astrologue, lat. astrologus, gr. a strologos)
  astrologie adj. de astrologie, (cf. fr. as-trologique, lat. astrologicus) astrologie s.f. pretinsă ştiinţă de a prezice destinul omului după poziţia şi mersul aştrilor, (cf. fr. astrologie, it., lat. astrologia < gr. astrologia astron — ‘astru, logos — studiu) astrometrie s.f. (astr.) tehnica determinării locului de observaţie raportat la sfera cerească sau la diferiţi aştri de pe boltă. (<fr. astrometrie) astronaut s.m. persoană care explorează spaţiul cosmic, care navighează către aştri. (cf. gr. astron — astru, lat. nauta
  —   navigator) astronautică s.f. ştiinţa care studiază posibilităţile şi condiţiile navigaţiei in-terastrale. (cf. fr. astronautique) astronavă s.f. aeronavă destinată zborurilor interastrale. (cf. gr. astron — astru, lat. navis — navă)
  60
  astronâm s.m. specialist în astronomie.
 (<fr. astronome, lat., gr. astronomos) astronâmic adj. de astronomie, referitor la astronomie. • (fig.) de proporţii uriaşe, vast, imens. (cf. fr. astronomi-que, lat. astronomicus) astronomie s.f. ştiinţă care se ocupă cu studiul aştrilor şi cu legile mişcării lor. (cf. fr. astronomie, lat. ,gr. astronomia, gr. as tron — astru, nomos — lege) astroscâp s.n. telescop astronomic, folosit pentru examinarea sumară a bolţii cereşti. (< fr. astroscope, cf. gr. astron
 —  astru,    scopein — a privi)
 ăstru s.m.   nume dat stelelor şi   planetelor; corp                           ceresc. (< lat. astrum, cf. it.
 astrOy fr.   astre < gr. astron)
 astuţie s.f. şiretenie, viclenie; şiretlic, vicleşug. (< it. astuzia) astuţi6s adj. (rar) viclean, (cf. it. astuzia)
 asumă vb. I. tr. a-şi lua (ceva) asupra sa; a se angaja la îndeplinirea unui lucru. (< fr. assommer, după sumă) atac s.n. 1. (mii.) faptul de a ataca; asalt, ofensivă, năvală, iureş. 2. acţiune violentă şi susţinută împotriva unor teorii, unor concepţii etc. 3. (med.) apariţie bruscă şi violentă a unei boli. v. acces, criză, şoc. (< fr. attaque, it. attacco) atacă vb. I. I. tr. 1. (mii.) a începe o luptă, a face un act de agresiune, a da un atac. 2. (fig.) a lua atitudine potrivnică, trecînd la acţiune, faţă de o situaţie, faţă de o teorie etc. 3. a vătăma, a distruge, a mina, a roade. 4. a aborda (o problemă, un subiect, o discuţie). II. intr. a lua iniţiativa într-o întrecere sportivă. (< fr. attaquer, it. attaccare)
 atacăbil adj. care poate fi atacat, (cf. fr. attacable, it. attacabile) atacănt adj. care ataca, (cf.fr. attaquant) atacator s.m. şi /. (rar) persoană care atacă; agresor. (< ataca) aţaraxie s.f. 1. (fii.) concepţie filozofică idealistă antică, potrivit căreia omul trebuie să năzuiască către o stare de linişte sufletească desăvîrşită, apatică. 2. (med.) stare patologică de pasivitate a unui organ, a unei funcţiuni etc. (< fr. ataraxie, cf. gr. a — fără, taras-sein — a tulbura)
 ataş s.n. cutie metalică (cu formă aerodinamică) care se ataşează mai ales la motocicletă. • piesă ataşată la ceva. (< fr. attache) ataşă yb. I. 1. tr. şi refl. a (se) alătura. refl. (fig.) a prinde dragoste pentru cineva sau ceva, a căpăta o afecţiune Pei*tru cineva. (< fr. attacher) ataşai)îl adj. care poate fi ataşat; (fig.) prietenos, sociabil, (cf. fr. attachable) ataşament s.n. afecţiune puternică pentru saV-ceva» Prietenie, simpatie, dragoste, (cf. fr. attachement) ataşat s.m. persoană care face parte din reprezentanţa diplomatică a unui stat.
     < ataşa)
                                                                                     AST-ATE
 atăvic adj. transmis prin atavism; referitor la atavism; (p. ext.) primitiv, sălbatic. ( < fr. atavique) atavism s.n. apariţie la unele vietăţi (mai ales din regnul animal) a unor caractere neobişnuite, pe care le-a avut un strămoş îndepărtat. (< fr. atavisme, cf. lat. atavus — străstrăbunic, strămoş) atâxic adj. de ataxie. // s.m. şi /. suferind de ataxie. (< fr. ataxique) ataxie s.f. (med.) boală a sistemului nervos central caracterizată prin nere-gularitate în mers. (< fr. ataxie, cf. gr. a — fără, taxis — ordine) atebrină s.f. medicament întrebuinţate în combaterea malariei.( < fr. atebrine) ateism s.n. (fii.) concepţie filozofică ştiinţifică care neagă existenţa oricărei divinităţi, a miracolelor şi a vieţii de apoi; negare a lui Dumnezeu. (< fr. athHsme, it. ateismo < gr, a — fără, theos — zeu) ateist adj. de ateu, referitor la ateism.
 (cf. fr. atlieiste, it. ateista) atelăj s.?x. 1. pereche de animale de tracţiune înhămate cu harnaşamentul necesar. • fel de a înhăma animalele de tracţiune. 2. echipamentul de legătură dintre două vehicule. (<fr. attelage) atelă s.f. (med.) scîndurică folosită pentru a imobiliza un membru fracturat. (< fr. attelle, cf. lat. hastella — basto-naş)
 atelier s.n. 1. loc, încăpere, local înzestrat cu unelte sau maşini unde se desfăşoară o activitate meşteşugărească sau industrială organizată. • totalitatea lucrătorilor care muncesc într-un asemenea local. 2. încăpere de lucru a unui pictor, a unui sculptor, a unui fotograf etc. (< fr. atelier) a tempo loc. adv. (muz.) în tact. în mişcarea prescrisă. (< it. a tempo) atenansă s.f. (mai ales la pl.) anexă a unei case, folosită în scopuri diferite, v. dependinţe, (cf. it. attenen-za, fr. attenant)
 ateneu s.n. clădire publică în care au loc manifestaţii cultural-artistice. (< fr. athenee, cf. lat. athenaeum, gr. Athe-naion — templul zeiţei Atena) atent adj. 1. cu atenţia îndreptată către ceea ce se petrece (în faţa lui), cu luare-aminte. cu băgare de seamă. • făcut cu atenţie. 2. amabil, politicos, prevenitor faţă de cineva. ( < lat. attentus
 <   attendere — a se întinde spre, a fi cu luare aminte) atentă vb. I. intr. a comite un atentat. O a atenta la viaţa cuiva = a încerca să asasineze pe cineva, a săvîrşi un atentat. • (fig.) a încălca, a viola (un drept). ( < fr. attenter, cf. lat. at-tentare)
 atentat s.n. încercare, tentativă de a ucide, de a omorî pe cineva. • (fig.) încercare de necinstire, de răpire a libertăţilor cuiva; tentativă, proiect de distrugere a unei stări de fapt etc. ( <fr. attentat)
 ATE-ATO
 atontatâr s.m. şi /. făptuitor al unui atentat sau al unei tentative de atentat, (cf. fr. attentatoire) atenţie s.f. 1. (psih.) proces psihic complex care contribuie la perceperea distinctă numai a anumitor impresii din mai multe impresii simultane. 2. interes, preocupare, grijă. O (expr.) în atenţia cuiva = reclamînd luarea-amin-te specială a cuiva. 3. (la pl.) atitudine binevoitoare; solicitudine, amabilitate. O (expr.) a da atenţie (cuiva) = a fi amabil, curtenitor (cu cineva).
 •   (concr.) dar, cadou. (cf. fr. atten-tion, it. a.ttenzione, lat. atientio)
 atenua vb. I. tr. a micşora, a slăbi, a modera, a uşura (puterea, intensitatea unui fenomen, a unui fapt etc.). (< fr. attenuer, lat. attenvare) atenuant adj. care atenuează, slăbeşte, micşorează; moderant. O (jur.: în expr.) circumstanţe atenuante = împrejurări care uşurează vinovăţia unui acuzat. (cf. fr. attpnvant, lat. attenuans) aterizâ vb. I. intr. (despre avioane) a lua contact cu pămîntul după zbor, mergînd pe roţi pînă la oprire, (după fr. atterrissage) aterizâj s.n. 1. aterizare. 2. loc unde o navă poate sa tragă la uscat. (< fr. atterrissage) aterizare s.f. luarea contactului cu pămîntul, de către un avion, după zbor.
 #   tren de aterizare = sistem de două sau de trei roţi, cu ajutorul căruia avionul rulează pe teren. • (sport) luarea contactului cu pămîntul după săritură. ( < ateriza)
 ateriztfr s.n. (av.) tren de aterizare, (cf.
 fr. atterrisseur) atermân adj. (fiz.; despre corpuri) prin care nu trece căldura. (< fr. ather-mane)
 atestă vb. I. tr. a face dovadă, a dovedi; a confirma. • a dovedi că ceva există; (la pasiv) a figura într-un text. (< fr. attester, cf. lat. attestari < testis — martor)
 atestat s.n. act care atestă ceva; (spec.) diplomă, certificat de studii, (cf. germ. Attestat, lat. attestatum < attestari — a depune mărturie)
 ateu s.m. şi f. persoană care nu are o religie, care neagă orice divinitate. ( < fr. athee, it. ateo, lat. atheos, gr. atheos < a — fără, theos — zeu) âtic 1 adj. (ist.) propriu Aticei antice, locuitorilor ei sau vieţii acestora. O (expr.) frumuseţe atică = frumuseţe de-săvîrşită. O care se distinge prin bun gust sau spirit. O (expr.) sare atică = ironie subtilă, spirit fin. (cf. fr. attique, it. attico < Atica, n.p.) âtic 2 s.n. (arhit.) parte a antablamen-tului ridicată deasupra cornişei, menită să mascheze marginea acoperişului. (cf. fr. attique, it. attico) aticism s.n. (Ut.) ceea ce caracterizează scrierile atenienilor antici; măsură, eleganţă, puritate de stil şi de limbă.
                                                                                                70
 (< fr. atticisme, it. atticismo, lat. atti-
 cismus)
 aticist s.m. (lit.) imitator al scrierilor atice. (cf. fr. atticiste, it. atticista) atitudine s.f. 1. poziţie a corpului, ţinută. 2. fel de a se purta, de a fi; purtare, comportare. O (expr.) a lua atitudine = a-şi afirma cu hotărîre punctul de vedere. (< fr. attitude, it. altitudine)
 atlânt s.m. (arhit.) statuie, reprezentînd un bărbat într-o atitudine de efort, care susţine antablamentul unui edificiu sau alte elemente de arhitectură. (< it., fr. atlante)
 atlâs s.n. I. 1. lucrare cartografică care conţine hărţi geografice (însoţite uneori de explicaţii şi date în legătură cu regiunile respective). 2. lucrare care conţine o colecţie de desene, stampe etc. II. (anat.) prima vertebră a gîtu-lui. (< fr. atlas, cf. Atlas, n.p.) atlet s.m. şi /. persoană care practică atletismul. • (fig.) om robust, puternic, cu o construcţie fizică robustă. • (fig.) luptător (la circ, la concursuri etc.). (cf. fr. athlete, it. atleta, lat. athle-ta. gr. athletes)
 atletic adj. de atlet, de atletism, (cf. fr.
 athletique, lat. athleticus) atletică s.f. (în expr.) atletică uşoară = atletism; atletică grea = sportul cu halterele, (cf. fr. athletique) atletism s.n. exerciţii sportive de alergări, sărituri şi aruncări; latură a sportului care cuprinde aceste exerciţii, (cf. fr. athletisme)
 atmosferă s.f. I. 1. stratul de aer care înconjură pămîntul. 2. (fig.) stare de spirit; situaţie, stare, mediu în care trăieşte cineva, ceva. II. (fiz.) unitate de măsură a presiunii gazelor, egală cu greutatea unei coloane de mercur cu o secţiune de 1 cm2, înaltă de 76 cm. (cf. fr. atmosphbre, it. atmosfera < gr. at-m.osphaira < atmos — abur, sphaira — sferă)
 atmosferic adj. de (din) atmosferă, privitor la atmosferă, (cf. fr. atmospheri-que, it. atmosferico)
 atmosferizâre s.f. dizolvare şi descompunere a rocilor sub influenţa agenţilor atmosferici.
 atol s.m. (geogr.) insulă de forma unui inel, care are în mijloc o lagună; este formată prin depunerea letelor de corali. (< fr. attoll, cf. it. atollo) at<5m s.m. 1. (fiz.) cea mai mică parte a unui element chimic, care mai păstrează proprietăţile chimice ale elementului şi care este format dintr-un nucleu încărcat cu sarcină electrică pozitivă, înconjurat de electroni cu sarcină electrică negativă, mişcîndu-se pe traiectorii bine definite. 2. (în concepţia materialist-mecanicistă) corpuscul infinit de mic, indivizibil, etern, considerat a fi ultimul element constitutiv al corpurilor. ( < fr. atome, it. atomo < lat. atomus, gr. atomos — indivizibil)
 n
 ai6mic adj. referitor la atomi, specific atomilor, o număr atomic = număr de ordine pe care îl are fiecare element chimic în tabela periodică a elementelor; energie atomică = energie nucleară; bombă atomică — bombă a cărei putere este bazată pe energia nucleară, (cf. fr. atomique, it, atomico) atomism s.n. 1. (fiz.) teoria ştiinţifică modernă a structurii şi proprietăţilor atomilor ca particule divizibile, schimbătoare. 2. (fii.) sistem filozofic mate-rialist-mecanicist, din antichitate, care susţinea că tot ceea ce există se compune din particule materiale, indivizibile, eterne, în continuă mişcare, numite atomi. (cf. fr. atomisme) atomist adj., s.m. şi /. referitor la atomism; propagator al atomismului; (pe-ior.) care tinde să înspăimînte lumea cu bomba atomică, (cf. fr. atomiste, it. atomista, rus. atomist) atomizâ vb. I. tr. a transforma un lichid în picături foarte fine; a pulveriza. (< fr. atomiser) atomizatdr s.n. aparat pentru pulverizarea fină a unui lichid, folosit la dezinfectare, la vopsit etc. (< atomiza) at6n adj. 1. (med.; despre ţesuturi) atins de atonie; lipsit de vitalitate, de vigoare. 2. (lingv.; despre vocale, silabe, cuvinte) lipsit de accent; neintonat. (< fr. atone, cf. gr. a — fără, tonos — ton, arc)
 atonalism s.n. curent decadent care recomandă atonalitatea în compoziţiile muzicale.
 atonalitate s.f. (muz.) lipsă de armonie, de tonalitate, (cf. fr. atonalitt) at6nic adj. (med.) atins de atonie; lipsit de putere, de vlagă; aton (1). (< fr. atonique)
 atonie s.f. (med.) slăbire a elasticităţii ţesuturilor; lipsă de putere, de vitalitate; moliciune. (< fr. atonie, cf. gr. atonie — moleşeală) atdxio adj. (despre substanţe) neotrăvitor, inofensiv. (cf. fr. atoxique) atractiv adj. atrăgător, distractiv, captivant. (cf. fr. attractif, lat. attracti-vus)
 atracţie s.f. 1. înclinaţie puternică spre cineva sau ceva. • farmec. 2. (fiz.) tendinţă de apropiere a corpurilor. 8. (la pl.) distracţie, petrecere, amuzament. o număr de atracţie — număr din programul unui varieteu, al unui circ etc. (cf. fr. attraction, it. attrazione, lat. attractio) atrâge vb. Iii. tr. 1. a trage, a aduce la (către)- sine. • a hotărî, a determina (pe cineva) să facă ceva. 2. (fig.) a ispiti, a ademeni. 3. a avea ca urmare, drept consecinţă, (după fr. attirer, it. attrarre)
 atrăg&tdr adj. ademenitor, ispititor, a-tractiv. (< atrage)
                                                      atribui yb. IV. tr. 1. a da, a acorda, a conferi. 2. a da (ceva) ca venind de la a pune pe seama cuiva, în socoteala
                                                                                      ATO-AUD
  cuiva. (< fr. attribuer, cf. lat. attri-buere)                                *
  atribut s.n. 1. însuşire care aparţine în mod special, care este proprie unui obiect, unui fenomen etc. • semn distinctiv, simbol. 2. (gram.) parte secundară de propoziţie, care determină un [ substantiv sau un echivalent al acestuia. (< lat. sc. atributum, cf. fr. attri-but)
  atributiv adj. cu funcţie de atribut, (cf. fr. attributif)
  atribuţie s.f. competenţă, autoritate care se exercită într-o anumită sferă de activitate; sarcină, obligaţie, însărcinare. (cf. fr. attribution, lat. attributio) âtrium s.n. 1. (ist.) curtea interioară, înconjurată de portice acoperite, a caselor romane antice. 2. (rar) partea din mijloc a unei biserici. 3. (anat.) fiecare dintre cele două despărţituri superioare ale inimii; auricul. (< lat., fr. atrium)
  atr6ce adj. crud, sîngeros, cumplit, fioros ; groaznic. (< fr. it., atroce, lat. atrox) atrocitate s.f. 1. cruzime. 2. (concr.) faptă înspăimîntătoare; grozăvie, (cf. fr. atrocite, it. atrocită, lat. atrocitas) atrofia vb. I. refl. (med.) a-şi pierde vitalitatea, vigoarea; a (se) închirci (ţesuturile, organele). ( < fr. atrophier) atrofie s.f. (med.) micşorare a volumului şi a puterii unei celule, a unui ţesut, a unui organ etc. cauzată de inactivitate sau de tulburări de nutriţie. ( < fr. atrophie, cf. lat. atrophia, gr. a — fără, trophe — hrană) atropină s.f. (chim.) alcaloid toxic extras din mătrăgună, care are un efect puternic, calmant, asupra sistemului nervos. (< fr. atropine, cf. lat. atropa — mătrăgună)
  aM s.n. 1. carte de joc de culoare, care este socotită convenţional a avea o valoare mai mare decît celelalte. 2. situaţie, element, poziţie care oferă un avantaj sau- superioritate într-o anumită împrejurare. ( < fr. atout, cf. â tout) audia vb. I. tr. 1. (jur.) a asculta depoziţia unui martor, a supune unui interogatoriu. 2. a asculta un curs, o conferinţă, un şir de prelegeri etc. • a asculta muzică (de obicei înregistrată pe discuri, pe bandă de magnetofon etc.). (după lat. audire) audibil adj. care poate fi auzit, care se aude. (cf. fr. audible, lat. audibilis) audibilitâte s.f. (fiz.) proprietate a unor vibraţii de a produce senzaţia de auz. (cf. fr. audibilite) audienţă s.f. întrevedere acordată de către un demnitar unei persoane care l-a solicitat să-i vorbească (într-o chestiune oficială); timpul cît durează această întrevedere, (cf. fr. audience, lat. audientia) audiometru s.n. (fiz.) aparat pentru determinarea înălţimii sunetelor. ( < fr. audiometre, cf. lat. audire — a auzi, gr. metron — măsură)
  AtJ B-AtJT
  auditiv adj. care ţine de auz, referitor la auz. (cf. fr. auditif) auditâr s.m. şi adj. (cel) care ascultă un curs, o conferinţă etc. ; ascultător, (cf. fr. auditeur, lat. auditor) auditâriu s.n. 1. asistenţă, public (la o conferinţă, la un curs etc.). 2. sală de cursuri, (cf. lat. auditorium, fr. audi-toire)
  audiţie s.f. faptul de a audia (2); (spec.) audiere de muzică cu un auditoriu res-trîns. O (expr.) a executa (o bucată muzicală) în primă audiţie — a cînta (o bucată) pentru prima dată în faţa publicului, (cf. fr. audition, lat. audi-tio)
  augment s.n. (gram.) vocală adăugată, în unele limbi indo-europene, la începutul unei forme verbale, pentru a marca o acţiune trecută. (< fr. augment, cf. lat. augmentum — creştere) augmentd vb. I. tr. a mări, a creşte. (<fr. augmenter, cf. lat. augmentum
  <   augere — a creşte) augmentativ adj., s.n. (gram.) (sufix sau derivat) care exprimă o creştere a dimensiunilor unui obiect, aî gradului însuşirilor lui etc. (cf. fr. augmentatif) augtir1 s.m. (ist.; la romani) preot despre care se credea că poate prevesti viitorul după zborul, cîntecul sau măruntaiele păsărilor. (< lat. augur, augur ium)
  augtir* s.n. (ist.) prevestire făcută de auguri1. O (în expr.) a fi de bun augur = a fi semn bun. • prezicere, prevestire. (< lat. augurium) august1 s.n. a opta lună a anului. [(<lat. augustus)
  august2 adj., s.m. 1. adj. (titlu dat odinioară monarhilor sau principilor) prea-înălţat, slăvit, preamărit. 2. s.m. titlu de onoare dat de senatul roman împăratului Octavian; (p. ext.) cezar, împărat. (< lat. augustus) augustin s.m. călugăr din ordinul sf. Augustin. ( < lat. med. augustinus < Augustin, n.p.) aul s.n. sat de munte (în Crimeea, în Caucaz şi în Asia centrală) ( < rus. aul) âulks.f. 1. sală mare de festivităţi (aflată mai ales în incinta unei instituţii de învăţămînt). 2. (în orînduirea feudală) curte domnească sau împărătească. (< lat. aula, cf. germ. Aula) atilic adj. care ţine de curte; de la curte.
  (< lat. aulicus) aureolat adj. cu aureolă, înconjurat de o aureolă, (cf. fr. aureole) aure61ă s.f. 1. cerc luminos cu care pictorii înconjoară capetele unor personaje, în special ale sfinţilor; nimb. 2. (fiz.) zonă luminoasă care înconjură flacăra propriu-zisă. 3. (fig.) glorie, strălucire, faimă, splendoare. (< fr. aureole, it. aureola < lat. aureolus — de aur)
  aureomicmă s.f. (med.) substanţă cristalină, galbenă-aurie, folosită ca antibiotic. (< fr. aurâomyc'me)
                                                                                               ir
 aureus s.n. (ant.) monedă romană de aur. (< lat. aureus) auricul s.n. (anat.) fiecare dintre cele două despărţituri superioare ale inimii.
 (< fr. auricule, cf. lat. auricula) auricular adj. 1. al urechii, privitor la ureche. 2. al auriculului, de (la) auricul. (cf. fr. auriculaire) aurieulă s.f. (anat.) pavilionul urechii, urechea externă. (< fr. auricule, cf. lat. auricula — ureche) aurifer adj. (despre terenuri etc.) care conţine aur. (< fr. aurifere, cf. lat. aurifer < aumm — aur, ferre — a purta) aur6ră s.f. 1. lumină care precede răsăritul soarelui; zori de zi. O auroră polară (boreală sau australă) = lumină difuză, roşie sau verde, care colorează cerul în timpul nopţii, în regiunile polare. 2. (fig.) început, zori (ale unei perioade etc.). (< lat. aurora, cf. it. aurora)
 auscultă vb. I. tr. (med.) a asculta zgomotele din interiorul corpului (cu urechea sau cu stetoscopul) pentru a verifica funcţionarea organelor interne.
 (< fr. ausculter, cf. lat. auscultare — a asculta)
 auscultâţie s.f. (med.) examen al organelor interne făcut prin ascultare cu urechea sau cu stetoscopul, (cf. fr. aus-cultation, lat. auscultatio) auspiciu s.n. 1. (la romani) prevestire făcută după zborul sau după cîntecul păsărilor, v. augur. 2. (rar) protecţie. O (expr.) sub auspiciile cuiva =
 = sub egida, sub protecţia cuiva. (< lat. auspicium < avis — pasăre, spi-cere — a examina) auster adj. sobru, aspru, sever, grav.
 (cf. fr. austere, it. austero, lat. austerus) austeritate s.f. sobrietate, asprime, seve.-ritate. (cf. fr. austeritî, it. austeritâ, lat. aus teri tas) austral adj. (geogr.) dinspre polul sud; sudic. (< fr. austral, cf. lat. australis) australopitec s.m. (paL) gen de maimuţă fosilă din era terţiară, cea mai apropiată de om. ( < fr. australopith&que) aut adv. (sport) în afara terenului de joc. O (subst., n.) ieşirea, scoaterea mingii în afara terenului de joc; penalizarea aplicată în această situaţie.
 ( < engl. out — afară) autârhic adj. care are caracter de autarhie. (cf. fr. autarchique) autarhie s.f. 1. situaţia unui stat, a unei naţiuni care îşi satisface nevoile economice prin propriile-i puteri, fără import sau ajutor străin. 2. (rar) stat care se află în această situaţie. (< fr. autarchie, it. autarchia< gr. autarkeia— îndestulare) autentic adj. sigur, neîndoielnic, evident, de netăgăduit; al cărui autor este incontestabil; original. • (despre acte) întocmit prin respectarea tuturor formelor legale. (< cf. it. autentica, lat. authcnticus, gr. authentihos — de netăgăduit < authentes — autor)
   autenticităte s.f. faptul, calitatea de a fi autentic; originalitate, (cf. it. auten-ticită)
   autentifică vb. I. tr. (jur.) a face ca un act să devină autentic, a-i da caracter de autenticitate, (cf. fr. authentifier, germ. authentifizieren) ăuto adj. invar, (despre transporturi, tracţiune etc.) făcut cu un autovehicul.
   •  de automobile, (cf. fr., it., germ. auto) autoadministra vb. I. refl. a se administra prin mijloace proprii. (< auto- + administra)
   autoapărare s.f. apărare făcută cu mijloace proprii. (< auto- + apărare) autoaprindere s.f. aprindere produsă fără intervenţia unei surse exterioare de căldură. ( < auto- + aprindere) autobăză s.f. centru de exploatare şi întreţinere de autovehicule, care serveşte o regiune, o instituţie etc. (după rus. avtobaza)
   autobiogrăfic adj. de autobiografie, în legătură cu o autobiografie, (cf. it. autobiografica, fr. autobiographique) autobiografie s.f. biografie a unei persoane, scrisă de ea însăşi. • scriere literară în care autorul îşi povesteşte viaţa. (cf. it. autobiografia, fr. auto-biographie, rus. avtobiografia < gr. autos — însusi, bios — viaţă, graphein —a scrie)
   autoblindât s.n. (mii.) vehicul blindat, cu roţi sau cu şenile, înarmat uşor şi folosit mai ales pentru misiuni de recunoaştere, de siguranţă etc. (< auto- + blindat)
   autobrec s.n. automobil închis, cu care se pot. transporta circa zece persoane. « fr., engl. autobreak) autobuz s.n. autovehicul închis, folosit pentru transportul în comun al pasagerilor. (cf. fr. autobus, germ. Autobus
   <      automobile-omnibus) autocami6ns.n. autovehicul de transport, prevăzut cu o platformă pe care se v aşază materiale, mărfuri etc. (< auto--f camion) autocamionetă s.f. autocamion mic; camionetă. ( < auto- -f camionetă) autocar s.n. autobuz cu caroseria deschisă sau decapotabilă, (cf. fr. autocar) autocarosier s.m. muncitor specialist care construieşte caroserii. ( <auto- + ca-rosier)
   autocefâl adj. (despre biserica ortodoxă) care se Conduce singur; independent, neatîrnat. (< it. autocefale) autocefalie s.f. (bis.) independenţă, nea-tîrnare. (cf. gr. autokephalia) autocisternă s.f. autovehicul prevăzut cu o cisternă, în care se transportă lichide (benzină, gaz etc.). ( < auto- 4- cisternă) autoclăvă s.f. (fiz.) 1. vas închis erm*-. tic, servind de obicei la sterilizai e sub presiune. 2. capac care închide er metic un recipient, menţinîndu-se închis prin presiunea din interior. ( < fr. autoclave, it. autoclave, cf. gr. autos — însuşi, lat. clavis — cheie)
                                                                                    ALT-A UT
  autoconservâ vb. I. refl. a-şi menţine, a-şi conserva propria fiinţă. (< auto--f- conserva) autocrat s.m. conducător cu puteri absolute; monarh absolut, v. despot, dictator, tiran. // adj. autocratic. ( < fr. autocrate, it. autocrata < gr. autokratcs < autos — însuşi, kratos
  —  putere)
  autocratic adj. cu caracter de autocraţie; cu puteri nelimitate; absolut, (cf. fr. autocratique, it. autocratico) autocratism s.n. concepţie, doctrină bazată pe autocraţie (< autocrat) autocraţie s.f. formă -de guvernămînt în care întreaga putere este concentrată în mîna unei singure persoane, neîngrădite în exercitarea ei de nici o lege şi care nesocoteşte interesele şi voinţa poporului; tiranie, absolutism. • stat, guvernare care are forma de mai sus. (cf. fr. autocratie, it. autocrazia < gr. autokrateia) autocritic adj. bazat pe autocritică, pătruns de spiritul autocriticii, (cf. fr. autocritique) autocrftică s.f. metodă de bază în educarea membrilor partidelor marxist-leni-niste şi a oamenilor muncii, constînd în privirea critică a propriei activităţi, în dezvăluirea şi recunoaşterea deschisă a propriilor lipsuri şi greşeli, în descoperirea cauzelor care le-au provocat şi a mijloacelor de lichidare a lor. ( < auto- + critică, după rus. samohrit.ika) auto date s.n. arderea pe rug a ereticilor condamnaţi de inchiziţie (în Spania); (p. ext.) ardere, nimicire prin foc. (< fr., it. autodafâ, cf. sp. auto da fe — act de credinţă) autodemască vb. I. refl. a se demasca singur. ( < auto- + demasca) autodetermindre s.f. principiu marxist-leninist, aplicat de partidul clasei muncitoare, după care o naţiune care face parte dintr-un stat multinaţional poate hotărî singură asupra problemelor conducerii sale administrativ-politice, pu-tînd merge pînă la despărţirea de statul respectiv. ( < auto- + determinare) autodezvoltare s.f. creştere, dezvoltare prin sine, de la sine. (< auto- + dezvoltare)
  autodidact s.m. şi /. cel care a învăţat sau s-a instruit singur, (cf. fr. autodidacte < gr. autos — însuşi, didaskein — a învăţa)
  autodr6m s.n. (tehn J teren special amenajat, pentru pregătirea şi perfecţionarea în conducerea maşinilor, (cf. fr. autodrome < gr. autos — însuşi, dro-mos — cursă)
  autodubă s.f. automobil prevăzut cu o dubă, folosit pentru transportul de materiale fragile, produse alimentare etc. autoexcavatâr s.n. excavator prevăzut cu motor propriu pentru deplasare, autoexcitâţie s.f. (tehn.) excitaţie magnetică a unei maşini sau a unui aparat electromagnetic, produsă în cursul func-
 AUT-AUT
  ţionării, de ele însele, (cf. fr. auto-ex-citation)
  autofecundâre s.f. (bot.) acţiunea de fecundare prin sine însuşi care are loc la unele vieţuitoare inferioare. ( < auto-+ fecundare, cf. fr. aulofâcondation) autofinanţare s.f. finanţare din fonduri proprii. (< auto- -{-finanţare) autoflagelâ vb. I. refl. a se supune singur unor chinuri fizice (mai ales sub impulsul unor credinţe mistice), (cf. fr. autoflageller)
  autogără s.f. gară pentru autobuze şi autocamioane. ( < auto- + gară) autogen adi. care îmbină prin sine însuşi, care există prin sine însuşi. Osw-dură autogenă = sudură a două piese metalice, făcută cu ajutorul unui metal topit la o flacără oxiacetilenică. (cf. fr. autogene, it. autogena) autogeneză s.f. teorie, susţinută de naturalistul german Haeckel, care afirma că viaţa a apărut de la sine pe pămînt, în mod spontan. (< gr. autogenesis, cf. autos — însuşi, genesis — naştere) autogestionâr adj. care are gestiune sau administrare proprie. (<aido- -{-gestionar)
  auto gest io nare s.f. gestiune sau administrare proprie. ( < auto- + gestionare) autogir s.n. avion înzestrat cu o elice care se roteşte în jurul unui ax vertical, permiţînd decolarea şi aterizarea în plan vertical. (< fr. autogire) autogrâf adj., s.n. (semnătură, document, text etc.) scris chiar de mîna autorului, (cf. fr. autographe, it. autograf o < lat. autographus, gr. autographos < autos — însuşi, graphein — a scrie) autograf ie s.f. (poligr.) procedeu prin care se reproduce pe piatră litografică sau pe o hîrtie specială un text, un desen etc. (cf. fr. autographie) autoguverna vb. I. refl. a se conduce singur. (< auto- + guverna) autoliâltă s.f. haltă pentru autobuze.
  ( < auto- + haltă)} autohton adj. băştinaş, de loc dintr-o anumită ţară. • (despre animale şi plante) - originar dintr-o anumită regiune. (cf. fr. autochtone, it. autoctono
  <   gr. autos — însuşi, chton — ţară) autolmptinere s.f. contribuţie bănească stabilită şi dată de bunăvoie de o colectivitate, în vederea unor lucrări locale de interes obştesc, (auto- + impunere)
  autolndticţie s.f. selfinducţie. (cf. fr. au-toinduction) autoinfecţie s.f. (med.) infectare cu microbi de la însuşi individul respectiv. (auto- -f- infecţie) autointoxicâţie s.f. (med.) intoxicaţie produsă de organismul însuşi, ca urmare a formării de substanţe toxice, (cf. it. autointossicazione) autoliniştlre s.f. liniştire a propriei .persoane în urma unor succese, care are ca urmare o stare de pasivitate şi lipsă de vigilenţă. ( < auto- + liniştire)
                                                                                              74
 automat s.n. (tehn.) 1. dispozitiv care, fără intervenţie exterioară, efectuează o anumită operaţie; maşină care imită mişcările fiinţelor însufleţite. 2. (fig.) om lipsit de voinţă şi fără iniţiativă. II adj. acţionat cu ajutorul unui dispozitiv mecanic; efectuat cu un dispozitiv mecanic. O (mii.) armă automată (şi subst., n.) armă de foc la care armarea se face automat. • (fig.) făcut mecanic, fără intervenţia voinţei. (<fr. automate, germ. Automat,*it. automato, cf. lat. automatus, gr. automatos — care se mişcă singur)
 automâtic adj. (adesea adv.) de automat, automat. // s.f. ramură a tehnicii care studiază metodele şi mijloacele eliberării omului de munca de control şi conducere a proceselor tehnice. (< fr. au-tomatique)
 automatism s.n. însuşirea de a fi automat; mişcare de automat sau asemănătoare unui automat. • (psih.) caracterul unor mişcări la care nu participă conştiinţa. (cf. fr. automatisme, rus. avto-matizm)
 automatiza vb. I. tr. a face (să fie) automat ; a dota cu utilaj automat. ( < fr. automatiser, cf. rus. avtomatizirovati) automatizâre s.f. utilizare a automatelor în procesul de producţie. ( < automatiza) automişcâre s.f. stare de continuă mişcare şi transformare a naturii şi a societăţii, cauzată de contradicţiile interne proprii tuturor obiectelor şi fenomenelor. ( < auto- + mişcare) automobil adj. care se mişcă prin el însuşi. fl s.n. vehicul cu roţi, care se mişcă cu ajutorul unui motor propriu; (spec.) autovehicul mic, folosit de obicei pentru transportul unui număr mai mic de persoane. (< fr. automobile, it. automobile, germ. Automobil) automobilism s.n. sport, turism practicat cu automobilul, (cf. fr. ăutomobi-lisme)
 automobilist s.m. şi /. persoană care practică automobilismul, (cf. fr. automobiliste)
 automobilistic adj. de automobilism. (< it. automobilistico) automotor s.n. vagon, vehicul de cale ferată cu motor propriu, folosit la transportul călătorilor, (cf. fr. automoteur) aut o mulţumire s.f. mulţumire de sine însuşi în urma unor succese, care duce la lipsă de vigilenţă, la stagnare şi regres. (< auto- + mulţumire) automutilă vb. I. refl. a se mutila singur.
 (după fr. automutilation) autonom adj. care se bucură de autonomie, este condus, administrat prin autonomie. (cf. fr. autonome, it. autonomo) autonomie s.f. situaţie, drept de a se administra, de a se conduce singur în cadrul unui stat condus de o putere centrală; libertate de guvernare după propriile legi. (< fr. autonomie, it. autonomia, cf. gr. autos — însuşi, nomos
 —  lege)
 ■75
 autoobservâre s.f. analizare a propriei vieţi psihice; introspecţie. ( < auto- + observare)
  autoplastie s.f. (med.) intervenţie chirurgicală prin care se înlocuieşte o parte ■distrusă sau bolnavă dintr-un ţesut, prin transplantarea unei grefe din altă parte a aceluiaşi corp. (< fr. autoplas-iie, it. autoplastica, cf. gr. autos — însuşi, plassein — a mula) autoportret s.n. portret al unei persoane, făcut de ea însăşi, (cf. fr. autoportrait) autopropulsat adj. mişcat de propria-i forţă. (cf. fr. autopropulsâ) autopsie s.f. (med.) disecare şi examinare a organelor interne ale unui cadavru, făcute pentru a stabili cauza morţii. (< fr. autopsie, it. autopsia, cf. gr. autos — însuşi, opsis — vedere) autâr s.m. creator al unei opere literare, artistice etc. • cel care a inventat, a produs ceva. • cel care este cauza unui lucru, a unei acţiuni etc. (< lat. auctor, cf. it. autore, fr. auteur) autorapid s.n. automotor cu viteză de tren rapid, (automotor rapid) autoreglăj s.n. (tehn.) autoreglare, (cf.
  fr. autoreglage) autoreglăre s.f. (tehn.) reglare automată.
  (auto- + reglare) autorităr adj. care vrea sâ comande totdeauna, care urmăreşte să-şi imoun^ voinţa, autoritatea, (cf. fr. autoritaire, it. autoritario) autorităte s.f. 1. putere sau drept de comandă, de a porunci, de a fi ascultat.
  2.  putere politică sau administrativă într-un stat; cîrmuire; organ al puterii de stat. • reprezentant al puterii de stat. 3. influenţă, ascendent, ascendenţă, prestigiu (prin merite sau calităţi personale) ; persoană care se bucură de această influenţă, de acest prestigiu, (cf. fr. autorită, it. autorită, lat. auctoritas) autoriză vb. I. tr. a da cuiva permisiunea, puterea de a face ceva; a împuternici; a permite, a îngădui, (cf. fr. auto-riser, it. autorizzare) autorizaţie s.f. permisiune (dată de o autoritate); împuternicire. • (concr.) document care dovedeşte o împuternicire, un drept al cuiva. (cf. fr. autori-sation, it. autorizzazione) autosanitâră s.f. automobil închis cu care se transportă bolnavii, răniţii etc. (< auto- + sanitară) autoselect.6r s.n. incubator pentru clocitul ouălor de peşte. (< auto- -f selector) autoseroterapie s.f. (med.) metodă de tratament cu ser scos din sîngele bolnavului. ( < fr. autostrotherapie) autosp6rt s.n. autoturism cu motor puternic, pentru viteze mari. autostdp s.n. instalaţie de semnalizare luminoasă care serveşte pentru reglementarea circulaţiei pe străzi, (cf. fr. autostop)
  autostrâdâ s.f. şosea rezervată exclusiv circulaţiei autovehiculelor (<it. au-
  * lostrada)
                                                                                  AUT-AUX
  autosugestie s.f. sugestie exercitată de cineva asupra lui însuşi, (cf. fr. auto-suggestion)
 autosugestionă vb. I. refl. a-şi produce o autosugestie, a se sugestiona, (cf. fr. [sf] autosuggestionner) autoşeniletă s.f. autovehicul de transport cu două roţi directoare în faţă şi două şenile :propulsoare în spate. (cf. fr. auto-chenille) autotipie s.f. (poligr.) 1. procedeu foto-chimic de executare a unui clişeu într-o singură culoare, nuanţele de umbră şi lumină fiind redate prin descompunerea imaginii în puncte sau în linii. 2. clişeu obţinut prin autotipie (1). (< fr. auto-typie)
 autotoraîe s.f. (zool.) automutilare pe care o folosesc unele animale (ca şo-pîrla etc.) pentru a scăpa de anumite pericole. (< fr. autotomie, cf. gr. autos
 —   însuşi, tomos — tăietură) autotractor s.n. tractor de mare putere, montat pe roţi sau pe şenile. • autocamion care se poate mişca pe orice teren. (cf. fr. autotracteur) autotracţiâne s.f. tracţiune făcută cu mijloace automobile, (cf. fr. autotraction) autotransformat6r s.m. (fiz.) transformator electric cu o singură înfăşurare şi cu trei borne, dintre care două extreme pentru tensiunea înaltă şi una intermediară, care împreună cu cîte una din cele extreme constituie bornele pentru tensiunea joasă. (cf. fr. au to transforma teur)
 autotransp6rt s.n. transport executat cu autocamioanele, (cf. rus. avtotransport) autotr6f adj. (bot.; despre plante) care îşi produce singur substanţele de care are nevoie. ( < fr. autotrophe) autotun s.n. (mii.) tun cu tracţiune automobilă. (< auto- -f- tun) autoturism s.n. automobil cu o capacitate de două pînă la şapte locuri; turism. (cf. fr. auto [mobile de] tourisme) autoturn s.n. (tehn.) automobil echipat cu o platformă care se poate înălţa, folosit la lucrările în legătură cu firele electrice aeriene. (< auto- -f turn, cf. germ. Autoturm'wagen) auto vaccin s.n. (med.) vaccin preparat prin culturi de microbi luaţi chiar de la bolnavul căruia i se administrează, (cf. fr. autovaccin) autovaccinăre s.f. (med.) vaccinare prin autovaccin. (după fr. autovaccination) auto vaccină vb. I. tr. a face un autovaccin.
 autovehicul s.n. vehicul cu tracţiune mecanică proprie, (cf. fr. autovehicule) autumnăl adj. de toamnă, tomnatic. (< lat. autumnalis, cf. it. autumnale) auxiiiăr adj. care ajută la ceva, de ajutor; aflat pe plan secundar; ajutător.
 •   (gram.) verb auxiliar = verb cu care se formează timpurile şi modurile verbale compuse. • (mat.) cu care se poate simplifica şi rezolva o problemă mai uşor. // s.n. ajutor, sprijin, (cf. fr.
AUX-AVE
  auxiliaire, lat. auxiliaris < auxilium
  —  ajutor)
  auxilium s.n. (ist.) trupă aliată încadrată în armata romană în afara legiunilor şi recrutată dintre locuitorii neromani ai provinciilor. (< lat. auxilium) avâl1 s.n. (rar) partea către care curge un rîu. O (loc. adv.) în aval = urmînd cursul unei ape. (< fr. aval, cf. lat. ad — la, vallis — vale) avâl2 s.n. (fin.; în regimul capitalist) garanţie specială de plată a unei cambii. ( < fr. aval) avalânşă s.f. masă mare de zăpadă, de pietre etc. desprinsă de pe un povîrniş de munte şi care se rostogoleşte către vale. • (fig.) cantitate mare, potop.
  ( < fr. avalanche) avancrGnicăs./. cronică asupra unui spectacol scrisă înainte de a fi avut loc premiera.
  avangârdă s.f. detaşament care se trimite în fruntea unei trupe în marş, spre a o asigura împotriva unui atac prin surprindere. • (fig.) grup, conducător cco-e se află în frunte. • (adj.; în expr.) detaşamentul de avangardă al clasei muncitoare = partidul marxist-leninist. ( < fr. avant-garde) avangardism s.n. 1. atitudinea unor elemente care se abat de la strategia şi tactica partidului marxist şi recurg la măsuri şi formule premature, neţinînd seama de etapa revoluţionară respectivă. 2. curent burghez care, sub pretextul luptei împotriva formelor şi tradiţiilor consacrate, introduce în artă elemente decadente. (< avangardă) avangardist adj., s.m. şi /. (propagator, adept) al avangardismului. (< avangardă)
  avanpârt s.n. (mar.) zonă de scurtă staţionare a navelor la intrarea într-un port. (< fr. avant-port) avanp6st s.n. (mii.) post, element de siguranţă înaintat al unor trupe care staţionează pe o poziţie. ( < fr. avant-poste)
  avanpremieră s.f. repetiţie generală a unui spectacol, înaintea premierei; reprezentaţie, pentru critici, amatori etc. înaintea premierei unui spectacol. (< fr. avant-premibre) avâns s.n. 1. plată anticipată a unei sume de bani, cheltuială, împrumut făcut pentru cineva. 2. poziţia şi avantajele cuiva care se află înainte; interval de timp, distanţă, spaţiu cu care cineva sau ceva este înaintea altcuiva sau a ceva. • (la pl.) primele demersuri pentru încheierea unei afaceri, pentru o înţelegere, pentru înfiriparea unei legături. (< fr. avance) avansâ vb. 1. intr. a înainta; a progresa, a se dezvolta. 2. tr. a înainta în grad, a promova într-un grad, o funcţie superioară. 3. fr. a da cu anticipaţie (sume de bani). ( < fr. avancer) avanscenă s.f. (teatru) 1. parte a scenei cuprinsă între cortină şi rampă. 2. fie-
                                                                                              7«
  care dintre cele două loji aşezate în imediata apropiere a scenei. (< fr. avantscene) avantâj s.n. 1. folos, profit, beneficiu. • situaţie mai bună, favorabilă. 2. superioritate (de situaţie, de poziţie etc.).
  3.  drept excepţional; privilegiu, favoare. ( < fr. avantage, cf. it. avvan-taggio)
  avantajă vb. I. tr. 1. a da, a procura avantaje; a favoriza. 2. a reliefa însuşirile fizice ale cuiva. ( < fr. avantager, cf. it. avvantaggiare) avantaj6s adj. care oferă un avantaj; convenabil, folositor, (cf. fr. avantageux) avantbec s.n. (constr.) partea din amonte a unei pile de pod. (< fr. avant-bec) avantren s.n. partea anterioară a unei maşini agricole pe roţi. • (rar) an-tetren. (după fr. avant-train) avar adj., s.m. şi f. zgîrcit. (< fr. avare, it. a varo, lat. avarus — lacom) avariâ vb. I. tr. şi refl. a (se) strica, a (se) deteriora. (< fr. avarier, cf. it. avariare)
  avarie s.f. stricăciune suferită de o navă, de un avion, de o construcţie etc. (<fr. avarie, it. avaria) avariţie s.f .zgîrceriie.( < fr. avarice, it. avarizia, lat. avaritia) avatâr s.n. (rar; în religia indiană) încarnare a fiinţelor divine în formă de om sau de animal. • (fig.) transformare, metamorfoză. ( < fr. avatar) aventură vb. I. refl. a se expune unor riscuri mari (într-o acţiune, într-o situaţie etc.), a se hazarda; a risca. ( <fr. aventurer, it. avventurare) aventură s.f. 1. acţiune îndrăzneaţă, extraordinară. • întreprindere riscantă, lucrare cu multe pericole. 2. intrigă amoroasă; legătură amoroasă întîmplătoare. (< fr. aventure, it. av-ventura < lat. adventurus — care va veni)
  aventurier s.m. şi /. om care caută aventura; (depr.) om fără căpătîi, vagabond, derbedeu. (< fr. aventurier, it. avventuriero ) aventurln s.n. (geol.) varietate de cuarţ conţinînd numeroase foiţe de mică galbene sau verzui, care reflectă puternic lumina, (cf. fr. aventurine) aventurism s.n. (rar) spirit de aventură.
  (cf. rus. avantiurizm) aventurds adj. plin de aventuri; care constituie o aventură; (despre oameni) amator de acţiuni îndrăzneţe şi riscante. (cf. fr. aventureux, it. avven-turoso)
  avers s.n. (op. revers) faţa unei medalii sau a unei monede. (< fr. avers) aversă s.f. ploaie abundentă (de scurtă durată), venită pe neaşteptate. (< fr. averse < verser — a vărsa) aversiune s.f. repulsie faţă de cineva sau de ceva; antipatie profundă; ură. (cf. fr. aversion, lat. aversio) avertisment s.n. 1. înştiinţare prealabilă (în legătură cu ceva). 2. mustrare din
 Î7
  partea unui organ superior. 6 (sport) măsură premergătoare penalizării, prin care arbitrul avertizează pe un jucător de intervenţiile sale neregulamentare.
 (< fr. avertissement) avertiză vb. I. tr. a atrage cuiva atenţia, a înştiinţa în prealabil, a preveni. ( <fr. avertir, după avertisseur, avertissement) avertizor s.n. (tehn.) aparat care semnalează (automat) un pericol, (cf. fr. avertisseur)
 aviâtic adj. de aviaţie, privitor la aviaţie. (<germ. Aviatih) aviat6r s.m. şi /. persoană care pilotează un avion, care face parte din echipajul unui avion. ( < fr. aviateur) aviâţie s.f. 1. zbor cu ajutorul avioanelor; tehnica acestui zbor. • disciplină care studiază vehiculele aeriene mai grele decît aerul. 2. totalitatea avioanelor unei ţări, ale unei societăţi comerciale etc. • forţă aeriană care înglobează totalitatea avioanelor militare ale unei armate, (cf. fr. aviation, it. aviazione, rus. aviaţiia, lat. avis — pasăre)
 aviculttir s.m. şi f. specialist în avicultura. ( < fr. aviculteur, cf. lat. avis — pasăre, cultor — cultivator) avicultură s.f. disciplină care studiază creşterea păsărilor. • profesiune bazată pe această ştiinţă. ( < fr. aviculture, cf. lat. avis — pasăre, colere — a cultiva) avid adj. lacom, pasionat, doritor de ceva. • (peior.) lacom, nesăţios, stă-pînit de patimi. (< fr. avide, cf. it. avido < lat. avidus) aviditate s.f. dorinţă, pasiune nepotolită. • (peior.) lăcomie, poftă nesătulă. (cf. fr. avidite, it. aviditâ, lat. avi di tas)
 avi6n s.n. vehicul aerian mai greu decît aerul, susţinut în aer de aripi şi. propulsat de motoare; aeroplan. (< fr. avion)
 avionetă s.f. avion mic. ( < fr. avionette) avitaminoză s.f. (med.) boală cauzată de lipsa îndelungată a vitaminelor din alimentaţie. ( < fr. avitaminose) avivâ vb. I. tr. a da unui material textil sau unei piei o nuanţă mai vie, prin tratarea cu anumite substanţe. (< fr. aviver)
 aviz s.n. 1. înştiinţare, comunicare oficială; documentul prin care se face aceasta. 2. punct de vedere, părere; sfat. • apreciere, rezoluţie a unei autorităţi într-o anumită chestiune. (< fr. avis, it. avviso, cf. lat. ad — la, visus — vedere, gîndire)
 aviză vb. I. 1. tr. a înştiinţa în prealabil, a avertiza. 2. intr. a -şi da avizul, părerea; a decide. (< fr. aviser, cf. it. avvisare)
 avizo s.n. (mar.) mică navă de război, de mare viteză, întrebuinţată la paza coastelor sau la vînătoarea antisubma-rină. (< fr. aviso, it. avviso) avocăt s.m. şi f. persoană care reprezintă pe împricinaţi înaintea instanţelor ju-
                                                                                       AVE-AZB
 decătoreşti şi care îndeplineşte unele din actele de procedură. (< lat. advo-catus, cf. germ. Advokat, it. awocato) avocatură s.f. profesiunea de avocat, (cf.
 it. avvocatura) avort s.n. (med.) eliminare (naturală sau provocată) a unui fetus cu mult înainte de termen. ( < avorta, cf. it. aborto, fr. avortement, lat. abortus) avorta vb. I. intr. a pierde fetusul prin avort. (< fr. avorter, cf. lat. aboriri) avorton s.n*. om slab dezvoltat la trup sau la minte; stîrpitură. • (fig.) lucru nereuşit sau fiinţă înapoiată, nedezvoltată. (< fr. avorton) avuăbil adj. (rar) care se poate mărturisi. (cf. fr, avouable < avouer — a mărturisi)
 avulsiune s.f. smulgere de către ape a unei porţiuni      de mal din pămîntul
 unui proprietar şi alipirea acestuia la pămîntul altui proprietar riveran. (< fr. avulsion)
 ax s.n. (tehn.) organ de maşină care susţine diferite fusuri care se rotesc; osie.
 •   (rar) axă.     (< fr. axe,    cf.   germ.
 Achse)
 axă vb. I. 1, tr. (tehn.) a centra (o piesă etc.). 2. tr. şi refl. (fig.) a (se) desfăşura în jurul a ceva, a (se) conforma cu ceva; a (se) susţine pe baza unei anumite situaţii,     combinaţii    etc.  (< fr.
 axer)
 axă s.f. 1. (mat.) linie dreaptă, reală sau închipuită, care trece prin centrul unui corp şi împrejurul căreia acel corp se roteşte sau se poate roti. • (astr.) dreaptă imaginară în jurul căreia se execută mişcarea de rotaţie a unui corp ceresc. 2. linie dreaptă care delimitează părţi simetrice pe un corp, pe o suprafaţă etc.     3. (tehn.)     ax.  (< fr.
 axe, germ. Achse, cf. lat. axis — osie) axiăl adj. referitor la o axă; în raport cu o axă. (< fr. axial) axilâr adj. 1. (anat.) de la subsuoară. 2. (bot.) care porneşte de la ramificaţia unei ramuri cu trunchiul sau a frunzei cu ramura. (< fr. axillaire, cf. lat. axilla — subsuoară) axiologie s.f. (fii.) teoria valorilor, axiomătic adj. întemeiat pe o axiomă, cu caracter de axiomă. ( < fr. axioma-tique)
 axi6mă s.f. adevăr admis în general şi acceptat ca real fără a fi demonstrat. (< fr. axiome, cf. lat., gr. axioma < axios — preţios) azalee s.f. (bot.) numele unor plante ornamentale exotice cu flori mari, albe, roze sau roşii. (< fr. azalee, cf. gr. azaleos — uscat) azbest s.n. (min.) silicat de calciu şi magneziu natural, rău conducător de electricitate, folosit pentru confecţionarea de garnituri, de ţesături neinflamabile etc. ( < fr. asbesle, cf. lat. as-bestos, gr. asbestos — necombustibil) azbociment s.n. (constr.) material obţinut dintr-un amestec de azbest şi ci-
 ÂZE-AZtj
 ment, folosit sub formă de plăci, de tuburi etc. (nume comercial) azeotropism s.n. proprietatea unui amestec lichid de a fi format din componenţi care fierb toţi la aceeaşi temperatură, dînd vapori cu aceeaşi compoziţie ca a amestecului lichid din care provin. ( < fr. azeotropisme) azil s.n. 1. (în trecut) instituţie cu caracter filantropic în care erau ţinuţi copii, bătrîni, invalizi, bQlnavi incurabili. 2. (fig.) loc de refugiu inviolabil; adăpost, refugiu. (< fr. asile, cf. it. asilo < lat. asylum — loc inviolabil, gr. asylos < a — fără, syle — jefuire)
 azimut s.n. (astr.) unghi cuprins între meridianul unui loc şi planul vertical al direcţiei respective. ( < fr., it. azimut
 <    ar. as semt — drum drept) azimutâl adj. (astr.) referitor la azimut.
 (cf. fr. azimutal, it. azimutale) az6t s.n. (chim.) corp gazos incolor, inodor şi insipid, care intră în compoziţia aerului atmosferic în proporţie de circa patru cincimi; nitrogen. ( <fr.
                                                                                              Î8
 azotet ci‘. gr. ă — fără, zoe — viaţă) azotdt s.m. (chim.) sare a acidului azotic; nitrat. // adj. care conţine azot. ( < fr. azotate) az6tic adj. (chim.; în expr.) acid azotic = acid în a cărui compoziţie intră azot, oxigen şi hidrogen; (pop.) apă-tare. (cf. fr. azotique) azotit s.m. (chim.) sare a acidului azo-tos; nitrit. (cf. fr. azotite) azotâs adj. (chim.; în expr.) acid azotos = acid oxigenat al azotului, (cf. fr. azoteux)
 aztir s.n. 1. albastrul cerului; cer senin. 2. culoare asemănătoare seninului cerului; albastru-descbis. (< fr. azur,cf. it. azzurro; pers. azur) azurâ vb. I. tr. (text.) a albăstri uşor produsele textile albe, pentru a îndepărta slaba coloraţie galbenă pe care acestea o au la început. ( < fr. azurer) azurit s.n. (min.) minereu de cupru de culoare albastră, întrebuinţat ca piatră de ornament. ( < fr. azurite) azuriu adj. (adesea subst.) albastru-des-chis, ca azurul. (< azur)
  babeurre s.n. (rar) aliment acrişor, sărac în grăsimi, preparat din lapte fiert sau nefiert, cu scoaterea completă sau în parte a smîntînii. (< fr. babeurre) babînă s.f. (rar) partea groasă, care atîrnă, a buzelor unor animale. (< fr. babine)
  bab6rd s.n. 1. (mar.) partea din stînga a unei nave, privind către proră. 2. (av.) marginea stingă a fuzelajului unei aeronave, privind spre partea ei dinainte. (< fr. bâbord, it. babordo, cf. germ. Bachbord, ol. bakboard) babuin s.m. (zool.) maimuţă mare, cu botul alungit, care trăieşte în Africa. (< fr. babouin) babuvism s.n. doctrină politică, formulată în timpul revoluţiei franceze de la 1789 de Babeuf, care propaga înfăptuirea egalităţii politice şi economice depline. (< fr. babouvisme, cf. Babeuf, n.p.)
  babuvist s.m. partizan al doctrinei lui Babeuf. ( < fr. babouviste) bac1 s.n. 1. pod umblător care serveşte la transportul peste un rîu (peste un fluviu etc.) mare. 2. recipient de sticlă, de metal sau de ebonită folosit de obicei pentru depunerea unui lichid. ( <fr. bac, cf. ol. bak) bac 2 s.n. (tehn.) piesă cu ajutorul căreia se fixează obiectele de prelucrat la menghină, la filieră etc. • piesă în care se fixează vîrful bocancului legat de schiuri; falcă. (<germ. Bache) bac 3 s.n. carte fără valoare (la jocul de maca). (<germ. Bake) bacalaurcât s.n. (în trecut) examen general cu care se încheiau cursurile liceului şi după care era permisă intrarea la o facultate: titlu obţinut de absolventul unui astfel de examen, //s.m şi /. absolvent care a trecut examenul de bacalaureat. ( < fr. baccalaureat) bacanâlă s.f. (ist.; la pl.) sărbătoare romană în cinstea lui Bachus, zeul vinului. • (fig.) petrecere zgomotoasă; orgie, desfrînare, destrăbălare. ( < lat. bacchanal < Bachus, n.p., cf.fr. bac-chanales)
  bacantă s.f. 1. (ist.; la romani) preoteasă a cultului lui Bachus. 2. (fig.) femeie cu atitudini libertine. ( < lat. bacchans, cf. fr. bacchante, it. baccante) bacara1 s.f. varietate de cristal de calitate superioară. (< fr. baccarat, cf. Baccarat, n.p.) bacarâ2 s.f. (rar) numele unui joc de cărţi. ( < fr. baccxira)
  bacă s.f. (bot.) fruct cărnos, cu miezul zemos, conţinînd una sau mai multe seminţe. ( < lat. bacca) bachelîtă s.f. (chim.) material izolator compus dintr-o răşină sintetică, folosit mai ales în electrotehnică. ( < fr. ba-kelite)
 baciîer adj. (bot.; despre plante) al cărui fruct este o bacă. ( < fr. baccifbre, cf. lat. bacca — bacă, fen'e — a purta) bacii s.m. (biol.) bacterie (patogenă) care are formă de bastonaş. (< fr. ba-cille, cf. lat. bacillus — bastonaş) bacilâr adj. (med.) referitor la bacili; cu (ca nişte) bacili ; (despre o boală) cauzat de bacili. (cf. fr. bacillaire) bacilcmfe s.f. (med.) infecţie generalizată, datorită pătrunderii bacilitor în vasele de sînge. (< fr. bacillemie) baciliîorm adj. (med.) de forma unui bacii. ( < fr. bacilliforme) bacitoză s.f. (med.) boală provocată de bacili; (curent) tuberculoză pulmonară. ( < fr. bacillose) bacteriăn adj. de bacterii, privitor la bacterii, (cf. fr. bactărien) bactericid adj., s.n. (med.) (substanţă) care distruge bacteriile. (< fr. bacteri-cide)
 bacterie s.f. (biol.) nume generic dat unor organisme unicelulare microscopice, dintre care unele provoacă boli infecţioase. ( < fr. bacterie, cf. lat. bacteria)
 bacterlofâg s.m. microorganism care distruge bacteriile. ( < fr. bacteriophague) bacteriofagie s.f. distrugerea bacteriilor de către bacteriofagi. ( < fr. bacterio-phagie, cf. lat. bacteria — bacterie, gr. phagein — a mînca) bacteriolog s.m. specialist în bacteriologic. ( < fr. bacteriologue) bacteriologic adj. referitor la bacterii sau la bacteriologie. O armă bacteriologică = mijloc criminal de exterminare în masă a unei populaţii paşnice, constînd din răspîndirea de bacterii producătoare de boli infecţioase. (cf, fr. bacteriologique) bacteriologie s.f. ramură a biologiei care studiază bacteriile şi acţiunea lor asupra organismului. ( < fr. bacteriologie) bacterioză s.f. (biol.) nume generic dat unor boli ale plantelor, provocate de bacterii. ( < fr. bacteriose) badiăn s.m. (bot.) arbust din Extremul Orient, ale cărui frunze, flori, tulpină şi fructe răspîndesc un miros aromatic.
 ( < fr. badiane)
BAD-BAL
 badijonâ vb. I. tr. 1. (med.) a unge (preventiv sau curativ) cu o doctorie un organ sau o parte a corpului. • a unge trunchiul unui pom cu o soluţie specială împotriva insectelor. 2. a acoperi o şosea asfaltată cu un strat de produs bituminos, spre a o face impermeabilă şi a o feri de degradare. (< fr. badi-geonner)
 badinăj s.n. glumă, şagă. (< fr. badi-nage)
 badinerie s.f. (muz.) melodie veselă, cu un ritm viu. ( < fr. badinerie, cf. prov. badin — glumeţ, vesel) bagâj s.n. 1. obiecte, lucruri luate (cu sine) de cineva într-o călătorie. 2. (fig.) totalitatea cunoştinţelor cuiva într-un domeniu oarecare. ( < fr. bagage) bagatelă s.f. 1. lucru neimportant; fleac, nimic. • obiect de mică valoare. 2. (muz.) compoziţie muzicală scurtă, compusă pe o temă uşoară. (< fr. ba-gatelle, it. bagatella) bagateliza vb. I. tr. a micşora valoarea, însemnătatea unui lucru; a subaprecia, a minimaliza. (< bagatelă) baghetă s.f. 1. beţişor; vergea, nuieluşă.
 •   beţişor folosit de dirijori pentru conducerea unei orchestre, a unui cor etc.; (fig.) modul de interpretare, talentul unui dirijor. • beţişor de diferite dimensiuni, cu care se lovesc membranele. coardele sau lamele unor instrumente muzicale. • dungă colorată care împodobeşte uneori ciorapii pe partea exterioară a gleznelor. 2. (tehn.) piesă cilindrică, subţire a unui mecanism sau a unei maşini. (< fr. baguette, cf. it. bacchetta)
 bahic adj. (liv.) consacrat lui Baclius (zeul vinului, la romani); de băutură, anacreontic, (cf. fr. bachique) baiaderă «./. dansatoare-eîntăreaţă indiană. (< fr. bayadere, cf. port. baila-deira)
 baionetă s.f. armă albă cu lama scurtă, tăioasă, ascuţită la vîrf şi prevăzută la mîner cu un dispo?itiv oare o poate fixa la ţeava puştii, pentru a putea fi folosită în lupta corp la corp. O asalt (sau atac) cu baionete (sau la baionetă) = luptă corp la corp cu baioneta pusă la puşcă. • (fig.; la pl.) purtători ai acestor arme; (p. ext.) armată, trupă, efectiv de soldaţi. ( < fr. baionnette) bâiţ s.n. (tehn.) produs chimic întrebuinţat în vopsitorie, la curăţirea unor corpuri de lemn, de metal etc. ( < germ. Beize)
 bajoaier s.n. fiecare dintre cei doi pereţi laterali ai unei ecluze. ( < fr. bajoyer) bajociăn s.n. (geol.) subdiviziune inferioară a jurasicului mijlociu, în care s-au depus calcare oolitice feruginoase. bal1 s.n. petrecere, reuniune cu dans, organizată de obicei într-un local special pregătit. O bal mas.at = bal la care participanţii poartă mască. ( < fr. bal, cf. it. ballo < lat. t. ballar* — a dansa)
                                                                                                 80
  bal* s.n. balot, pachet, legătură mare. (cf. fr. balle, geim. Ballen, it. balla) balâdă s.f. 1. (lit.) poezie epică cu subiect simplu, povestind un fapt sau o legendă. 2. (muz.) compoziţie muzicală cu caracter narativ, pentru voce sau pentru instrumente. ( < fr. ballade, cf. baller — a dansa) balad6r s.n. (tehn.) sistem compus din una sau mai multe roţi dinţate, montate pe acelaşi arbore şi depîasabile în lungul axei, care, angrenate cu alte roţi fixate pe alţi arbori, pot realiza diferite raporturi de transformare a vitezei. (cf. fr. baladeur) balalaică s.f. (muz.) instrument muzi-cal comDus dLntr-o cutie de rezonanţă triunghiulară cu trei coarde, la care se cîntă prin ciupirea coardelor. ( < rus. halalaika)
  balăns s.n. oscilaţie, mişcare de oscilaţie, de pendulare; balansare. (< balansa, p-î. fr. halance) balansa vb. T. 1. tr. şi refl. a (se) mişca în aşa fel îneît să oscileze fără să-şi piardă echilibrul; a oscila, a (se) legăna. 2. ir. (în expr.) a balansa un cont = a egala debitul cu creditul unui cont. 3. tr. a crea un echilibru între doi factori; a cumpăni. (< fr. balancer) balansKr s.n. 1. (tehn.) dispozitiv, piesă care reglează mişcarea unei maşini prin oscilaţiile sale. 2. prăjină folosită de dansatorii pe sîrmă pentru a-şi menţine echilibrul. ( < fr. balancier) balansînă s.f. (mar.) frînghie care susţine o vergă. (< fr. balancine) balansoar s.n. fotoliu cu două tălpi curbate care se poate balansa. (< fr. balanQoire) balansâr s.n. (tehn.) balansier. (< balansa)
  balanţă s.f. 1. instrument pentru cîntă-rit, bazat pe principiul echivalării a două greutăţi cu ajutorul unui sistem de pîrghii; cîntar; cumpănă. 2. (cont., fin.) raport între două sume, două conturi etc. ( < fr. balance, cf. lat. bilanx
  <    bis — de două ori, lanx — tară) balast s.n. 1. încărcătură de nisip, de pietriş etc. care asigură stabilitatea unei nave sau reglarea altitudinii unui balon. • compartiment etanş al unui submarin, care asigură scufundarea sau ridicarea submarinului la suprafaţă prin umplerea lui cu apă sau cu aer. • (fig.) ceea. ce este inutil, de prisos, împovărător, umplutură. 2. (constr.) strat de pietriş folosit ca pat pentru aşezarea traverselor unei linii ferate; amestec de pietriş şi de nisip folosit la diferite lucrări. (< fr. ballast, cf. engl. ballast)
  balastâ vb.I. tr. (tehn.) a acoperi cu balast
  (2)  o şosea, un teren etc. ( < fr. ballaster) balastieră s.f. (tehn.) loc de unde se extrage nisip sau pietriş. (< fr. ballas-titre)
  batastor s.n. (tehn.) maşină folosită pentru ba las tare. ( < balaş ta)
 81
  balcanism s.n. fenomen specific regiunii balcanice; cuvînt, obicei etc. din Peninsula Balcanică. (< Balcani) balcanistică s.f. ştiinţă complexă care studiază limbile, literatura, istoria popoarelor din Peninsula Balcanică; (p. ext.) filologie balcanică. ( < Balcani) balcon s.n. (arhit.) 1. platformă (cu balustradă) ieşită în afară, aşezată pe una din feţele unei clădiri şi comuni-cînd cu interiorul. 2. galerie circulară a unei săli de spectacole, situată de obicei deasupra parterului. (< fr. balcon, it. balcone) baldachin s.n. 1. acoperămînt format din perdele, situat deasupra unui pat, a unui amvon etc.; (p. ext.) lucrare arhitectonică cu acest aspect. 2. (bis.) acoperămînt purtat deasupra capului unui înalt prelat în timpul unei solemnităţi, al unei procesiuni etc. (< fr. baldaquin, it. baldacchino) baleiaj s.n. (tehn.) îndepărtarea gazelor arse din cilindrul unei maşini cu ardere internă, cu ajutorul unui curent de aer.
  (< fr. balayage) balenă s.f. 1. (zool.) mamifer cetaceu, foarte mare (lung pînă la 33 metri), care trăieşte în mările reci. 2. lamelă flexibilă făcută de obicei din fanoane de balenă, folosită pentru a ţine întinse gulerele de cămăşi, corsetele etc. (< lat. balaena, cf. it. balena) balenieră s.f. (mar.) ambarcaţie uşoară folosită la vînătoarea de balene. • şalupă rapidă (cu motor) folosită la pescuit, la salvarea naufragiaţilor etc.
  ( < fr. baleiniere, it. baleniera) balerin s.m. baletist. (cf. it. ballerino) balerină s.f. baletistă (<fr. ballerine, it. ballerina) balet s.n. 1. dans artistic ale cărui figuri reprezintă un anumit subiect, executat de una sau mai multe persoane după
  o   muzică anume compusă. • compoziţie muzicală după care se execută acest gen de dans. 2. ansamblu de bale-tişti şi de baletiste. 3. reprezentaţie compusă din dansuri şi din pantomime interpretate pe muzică. (< fr. ballet) baletist s.m. şi f. dansator într-un balet. ( < balet)
  balistă s.f. (ist.: mii.) maşină de război antică, folosită de romani pentru lansarea de suliţe sau de bolovani. ( < lat., it. balista) balistic adj. (mec.) referitor la mişcarea proiectilelor în aer. O curbă balistică = traiectoria unui proiectil.; pendul balistic == pendul folosit pentru determinarea vitezei proiectilelor. ( cf. fr. ba-listique)
  balistică s.f. (mec.) disciplină care se ocupă cu studiul mişcării proiectilelor pe traiectorie. (< fr. balistique) baliză vb. I. tr. (tehn.) a fixa o baliză, a marca (un teren) prin balize. ( < fr. baliser)
  balizâj s.n. (mar.) semnalizare cu ajutorul balizelor; (concr.) grup de ba-
                                                                                   BAL-BAL
  lize aşezate într-un anumit loc. (cf. fr. balisage) baliză s.f. (mar.) semnal, geamandură care arată locurile primejdioase pentru navigaţie. • reper, indicator ş,\ poziţiei unui punct topografic. • indicator, semnal care arată prezenţa unui obstacol, a unui accident de teren etc. ( < fr. balise)
  balnear adj. de băi. O staţiune balneară — = localitate unde se găsesc băi folositoare pentru vindecarea unor boli. (<fr. balnăaire)
  balneoclimateric adj. balnear şi climateric. (< balneo- + climateric) balneoclimâtic adj. balneoclimateric, (cf.
  fr. balneoclimatique) balneolog s.n. (med.) specialist în balneologie. (< fr. balneologue) balneologie s.f. (med.) disciplină care se ocupă cu studiul apelor minerale şi al nămolurilor terapeutice, precum şi cu studiul acţiunii lor curative. (< fr. balneologie, cf. lat. balneum — baie, gr. logos — vorbire) balneoterapie s.f. (med.) tratament de băi care se aplică unor boli. (<fr. balneotherapie, cf. lat. balneum — baie, gr. therapeia — îngrijire) balon s.n. 1. vehicul aerian constînd dintr-un corp sferic, care se umple cu un gaz mai uşor decît aerul, pentru a se menţine în atmosferă. O (expr.; fam.) a lua (pe cineva) în balon = a face glume pe seama cuiva. • băşică de cauciuc foarte subţire, asemănătoare unei mingi, cu care se joacă copiii. 2. vas, în general de formă.sferică, folosit pentru anumite operaţii chimice. (expr.) balon de săpun=băşică suflată din clăbuci de săpun. 3. minge (de fotbal, de baschet etc.). (< fr. ballon) balonă vb. I. tr. şi refl. a (se) rotunji, a (se) face, a deveni ca un balon; a (se) umfla. • refl. (med.) a i se umfla, a
  i se mări cuiva abdomenul (datorită acumulării de gaze în intestine). (< fr. ballonner)
  balonet s.n. 1. cameră de gaz la un dirijabil, care, prin umflare şi dezumflare, menţine echilibrul în timpul zborului. 2. plutitor suplimentar la extremităţile aripilor unui hidroavion, care împiedică intrarea acestora în apă. ( < fr. ballonnet)
  bal6t s.n. pachet, legătură mare (de mărfuri, de lucruri etc.); (spec.) bal, legătură, pachet (de bumbac, de lînă etc.). O (expr.) fier (sau oţel)-balot — bandă de oţel care serveşte la legarea baloturilor, la confecţionarea cercurilor de butoaie, a şinelor de roţi etc. ( < fr. ballot)
  balotaj s.n. situaţie care se creează atunci cînd nici unul dintre candidaţii la o alegere n-a obţinut numărul necesar de voturi pentru a fi ales. • alegere care are loc atunci cînd candidaţii nu au obţinut numărul necesar de voturi la mi scrutin anterior. ( < fr. Imllottage)
 BAL-BAN
 bălsas.m. (bot.) arbore tropical din America, cu lemn uşor şi tare, întrebuinţat la construirea vaselor şi avioanelor. (<engl. balsa) balsâm s.n. 1. (chim.) răşină de origine vegetală, parfumată, folosită în farmacie ca preparat aromat şi curativ. # (fig.) miros foarte plăcut, pătrunzător. 2. (fig.) alinare, consolare. (< it. bal-samo, cf. lat. balsamnm) balsamic adj. de balsam. • care are însuşirile balsamului (1), care conţine balsam, (cf. fr. balsamique) balustradă s.f. panou vertical de înălţime mică sau construcţie formată din mai mulţi baluştri uniţi printr-o bară de sprijin, aşezată la marginea unor construcţii (balcon, terasă etc.). (< fr. balus trade) baltistru s.m. 1. (constr.) stîlp scurt care face parte dintr-o balustradă. 2. (tehn.) compas special, folosit la trasarea circumferinţelor cu rază foarte mică. ( <fr. balus tre)
 bambus s.m. (bot.) plantă exotică lemnoasă, cu tulpină dreaptă, goală pe dinăuntru, foarte rezistentă şi înaltă pînă la 25 metri. (< fr. bambou) banal adj. neoriginal, obişnuit, comun.
 ( < fr. banal) banalitate s.f. 1. lipsă de originalitate. 2. lucru obişnuit, comun, idee banală, (cf. fr. banali te) banaliza vb. I. tr. şi refl. a face să devină sau a deveni banal. ( < fr. banaliser) banan s.m. (bot.) plantă tropicală arborescentă, cu frunze late şi lunguieţe, ale cărei fructe cresc în ciorchine; bananier. (< it. banano) banană s.f. 1. (bot.) fructul comestibil al bananului. 2. (tehn.) piesă de forma unei fişe mici, care se montează la capătul unei conducte electrice pentru a uşura stabilirea contactului. (< it. banana, cf. fr. banane) bananier s.m. banan. ( < fr. bananier) banc s.n. I. 1. (geogr.) grămadă submarină uriaşă de nisip, de pietriş etc. depusă pe fundul mărilor şi al fluviilor, care se ridică pînă aproape de nivelul apei. O banc de gheaţă = masă uriaşă de gheaţă plutitoare, care se întîlneşte în mările polare. 2. grup de peşti marini, în care predomină o anumită specie. II. 1. (tehn.) postament, suport care susţine o maşină-unealtă. 2. masă de atelier pe care se fixează piesele de prelucrat. 3. instalaţie pentru încercarea puterii motoarelor. III. 1. numele unui joc de cărţi. 2. (fam.) glumă ieftină; anecdotă; minciună. (< fr. banc, germ. Bank) bâncaizăn s.n. 1. bucată de fier fixată la bancul tîmplarului. 2. piesă de fier cu care se fixează în perete un dulap, o bibliotecă etc. (< germ. Bankeisen) bancăr adj. care aparţine băncii1; de bancă (cf. it. bancario, fr. bancaire) bancă 1 s.f. (fin.) instituţie care se ocupă cu efectuarea operaţiilor de primire a
                                                                                              82
  banilor în depunere şi cu plasarea lor în diferite operaţii, în scontarea de bilete la ordin, în împrumuturi de capital etc. O bancă de emisiune = instituţie care are dreptul să emită bancnote; bilet de bancă = bancnotă. (< fr. ban-que, it. banco) bancă 2 s./. (la jocul de cărţi) banii puşi în joc decelceţinejocul.( <germ.BanftJ bancă3 s./. scaun lung, cu sau fără reze-mătoare, pe care pot şedea deodată mai multe persoane. • scaun cu pupi-, tru în care stau elevii în clasă. (< fr. banc, cf. germ. Bank) banchcr s.m. 1. posesor de capital bancar; proprietar sau mare acţionar al unei bănci. 2. \'la jocul de cărţi) persoană care ţine banca 2. (cf. fr. ban-quier, it. banchiere) banchet s.n. ospăţ, masă mare festivă (dată în cinstea unei persoane sau a unui eveniment). (< fr. banquet) banchetă s.f. 1. bancă mică fără spetează; (spec.) canapea în compartimentele vagoanelor de cale ferată. 2. fîşie orizontală de-a lungul şanţurilor unei şosele. (< fr. banquette) banchiză s.f. (mar.) îngrămădire de gheţuri plutitoare formată de-a lungul ţărmurilor în mările polare, v. aisberg. ( < fr. banquise) bancuâtă s.f. (fin.) hîrtie-monedă (cu acoperire în aur) emisă de o bancă de emisiune şi folosită ca mijloc de plată; bilet de bancă. (< fr., engl. banh-note) banco s.m. invar, (la jocul de cărţi) totalitatea mizelor depuse de jucători. (<it fr. banco)
 bancrutâr s.m. (rar) falit. (cf. fr. ban-queroutier, it. bancarottiere) bancrută s.f. (fin.) situaţie a unui comerciant falit, vinovat de rea administrare sau de fraudă; faliment. (< fr. banqueroute, cf. it. bancarotta < banco
 —    bancă, rotto — rupt) bandă vb. I. refl. (mar.; despre nave) a se înclina pe un bord din cauza vîntului sau a încărcăturii aşezate greşit, (cf. it. banda, fr. bande) bandaj s.n. 1. faşă cu care se leagă o rană sau o parte bolnavă a corpului; (p. ext.) pansament. • aparat special pentru a susţine o hernie. • faşă cu care boxerii îşi înfăşoară pumnii pe sub mănuşi. 2. (tehn.) cerc (de oţel, de cauciuc etc.) care se montează pe janta unei roţi de vehicul. (< fr. bandage) bandajă vb. I. tr. şi refl. a(-şi) aplica un bandaj. (< bandaj) bandă1 s.f. 1. ceată, grup de oameni (reuniţi mai ales în scopuri rele, necinstite) ; grup format cu scopul unei acţiuni de subminare a colectivităţii, de sabotaj etc.; şleahtă, clică. 2. (glumeţ) grup de prieteni care umblă de obicei împreună. 3. mică trupă de muzicanţi; taraf de lăutari. 4. (înv.) grupă de soldaţi reuniţi sub acelaşi steag; ceată. ( < fr. bande, it. banda < got. bandi — steag)
 $3
 băndă' s.f. i. fîşie îngusta şi iungă de stofă, de hîrtie, de metal etc. cu care se leagă, se protejează, se înfăşoară ceva. O bandă de magnetofon = fîşie îngustă de material flexibil, acoperită cu un strat fin de substanţă feromagne-tică şi care serveşte la înregistrarea şi reproducerea sunetelor cu magnetofonul; bandă rulantă (sau de transport) = fîşie lungă, continuă, de cauciuc, de piele etc. care serveşte la transportul, în plan orizontal, al unor materiale sau piese; bandă de imagini = peliculă cinematografică; bandă de circulaţie = partea carosabilă a unei şosele. 2. marginea elastică de la masa de biliard. 3. (fiz.) grup de frecvenţe învecinate sau apropiate care fac parte din spectrul unei radiaţii sonore sau electromagnetice. (< fr. bande, cf. germ. Band) banderilă s.f. (rar) suliţă cu un stegu-leţ în vîrf, pe care toreadorii o înfig în ceafa taurilor în luptele cu aceştia, (cf. fr. banderille, sp. banderilla) bander61ă s.f. 1. steguleţ (de lance, de catarg etc.). 2. bandă de hîrtie lipită în jurul unei cutii, unei cărţi etc. • bandă de pînză care se poartă la braţ ca semn de recunoaştere, pentru a arăta că cel care o poartă are anumite însărcinări etc. (< fr. banderole, it. banderuola) bandit s.m. tîlhar; brigand ; asasin. ( <it.
 bandito, cf. fr. bandit) banditism s.n. tîlhărie, hoţie. (cf. fr.
 banditisme) bandulă s.f. (mar.) frînghie lungă, cu o greutate de lemn la un capăt, care ajută la prinderea şi tragerea parîmelor grele. (< it. bandola) bandulieră s.f. bandă de piele sau de stofă, pusă de-a curmezişul pieptului, de care se agaţă sabia, puşca etc. o (loc. adv.) în bandulieră = de-a curmezişul pieptului. (< fr. ban-douliere)
 ban dură s.f. instrument muzical ucrainean cu 8 pînă la 24 de coarde. ( < rus. bandur)
 bandurist s.m. şi f. cintăreţ la bandură.
 (cf. rus. bandurist) banierăs./. (rar) steag feudal de război.
 •  unitate militară feudală. (< fr. ban-niere)
 banjo s.n. instrument muzical cu coarde (asemănător chitarei), cu cutia de rezonanţă rotundă, făcută din piele, şi cu un gît foarte lung; la acest instrument se cîntă prin ciupirea coardelor. ( < fr. banjo) baobăb s.m. (bot.) arbore din Africa tropicală, al cărui trunchi atinge mărimi uriaşe. (< fr. baobab) baptism s.n. sectă creştină protestantă care nu admite botezul decît la vîrstă adultă; doctrina acestei secte. ( < fr. baptisme)
 baptist s.m. şi f. (adesea adj.) adept al baptismului, (cf. fr. baptiste)
                                                                                  feAN-BAÎl
 bar1 a.îi. 1. local public în care consu^ matorii sînt serviţi stînd în picioare sau pe scaune speciale, în faţa unei mese înalte, în formă de tejghea. • tejghea, masă (avînd uneori o instalaţie specială) într-un restaurant, într-o bodegă etc. la care se servesc şi se prepară băuturile. 2. local de lux unde se petrece, cu muzică, dans etc.; cabaret.
 ( < engl., fr. bar) bar2 s.m. (fiz.) unitate de măsură a presiunii, folosită mai ales pentru determinarea presiunii atmosferice. ( < fr. bar)
 bară vb. I. tr. 1. a întrerupe, a opri, a împiedica cu o bară, cu un obstacol etc. (un drum, o stradă etc.). 2. a trage o linie peste..., a şterge cu o linie (un text, un pasaj etc.) (< fr. barrer) baracament s.n. ansamblu de barăci pentru personal, materiale etc. (cf. fr. 6a-raquement, it. baraccamento) baracă s.f. construcţie provizorie de scîn-duri, servind ca locuinţă, magazie etc. ( < fr. baraque)
 baraj s.n. 1. obstacol artificial ridicat pe cursul unei ape curgătoare, pentru a ridica nivelul apei sau pentru a-i regulariza cursul; stăvilar, zăgaz. # (mine) lucrare provizorie într-un puţ de mină, care opreşte pătrunderea apelor ce vin în timpul săpării acestuia. 2. piedică; barieră. • (mii.) lucrare de fortificaţie, care împiedică înaintarea inamicului pe anumite direcţii. 3. (mii.) foc dens şi rapid de artilerie sau de arme automate, care are drept scop să oprească atacul inamicului. (< fr. barrage) baraj ist s.m. persoană care asigură întreţinerea unei instalaţii de captare a apei. (cf. fr. barragiste) bară s.f. 1. (tehn.) drug de metal (destinat prelucrării). • piesă de metal sau de lemn, de dimensiuni variabile, folosită în construcţii sau în dispozitive tehnice pentru transmiterea eforturilor. 2. fiecare din cei trei stîlpi care delimitează poarta la unele jocuri sportive. 3. barieră care desparte pe judecători de avocaţi şi împricinaţi; (p. ext.) locul de unde se pledează în faţa justiţiei. 4. linie verticală sau orizontală, folosită ca element de separare într-un text. • (muz.) linie verticală care separă măsurile unui portativ.
 o. îngrămădire de nisip, de mîl etc. la gura unui rîu sau a unui fluviu. (< fr. barre)
 barbacănă s.f. (constr.) deschizătură mică, lăsată din loc în loc în zidăria unei culee de pod, a unui zid de sprijin etc. pentru a permite scurgerea apelor colectate în spatele acestuia. (< fr. barbacane, it. barbacane) barba dens is s.m. (bot.) specie de bumbac care produce 1 ibre de calitate superioară. (< lat. barba densis) barbâr s.m. şi /. 1. (ist.) nume dat de grecii şi de romanii antici oricărui individ care aparţinea unei populaţii
 BAR-BAft
 străine. cnrp*nu vorbea latina sau greaca; străin. 2. (la pl.) nume dat în trecut. de unii istorici popoarelor migratoare care au invadat Imperiul roman în primele secole ale erei noastre; (la sg.) (rar) individ care aparţine unui asemenea popor. 3. (fig.) om crud, sălbatic, necivilizat; grosolan. (< lat. barbarus, gr. barbaros — străin, cf. fr. barbare)
 barbarie s.f. 1. stadiu de civilizaţie înapoiată în care se află un popor, un grup, un om etc.; înapoiere, sălbăticie. 2. lipsă de respect pentru cultură şi civilizaţie; faptă, atitudine în care se reflectă o asemenea concepţie; sălbăticie, grozăvie, cruzime, neomenie, (cf. lat. barbaria, fr. barbarie) barbarism s.n. (lingv.; ieşit din uz) cuvînt de jargon introdus într-o limbă fără a fi nevoie de el. (cf. lat. barbaris-mus, gr. barbarismos — expresie greşită)
 barbet s.m. cîine prepelicar, cu părul creţ, specializat în vînătoarea de baltă. ( < fr. barbet) barbetă1 s.f. (de obicei la pl.) favoriţi.
 (< it. barbetta) barbetă* s.f. (mar.) parîmă scurtă servind la fixarea bărcilor. (< it. barbetta)
 barbiş6n s.n. bărbuţă ascuţită; cioc.
 (< fr. barbichon) barcână s.f. (geol.) dună de nisip în formă de potcoavă cu convexitatea în bătaia vîntului. (< fr. barkhane) barcarolă s.f. cîntec de gondolier vene-ţian; (p. ext.) cîntec de marinar, de barcagiu; compoziţie muzicală care imită mişcarea legănată a valurilor şi cadenţa lopeţilor. (< it. barcarollo, cf. fr. barcarolle)
 barcă s.f. ambarcaţie mică, fără punte, mişcată cu vîslele sau cu un motor. (< it. barca, cf. fr. barque < lat. barca)
 bârd s.m. (ist.) poet celt care cînta în poeziile sale pe eroi. • (p. ext.) poet liric (naţional). (< fr. barde, it. bardo
 <    celt. bardas) barem s.n. carte, registru etc. care conţine calcule gata făcute; tabele de calcul. ( < fr. bareme, cf. Barrime, n.p.) barată 1 s.f. 1. bentiţă (de piele, de pînză etc.) care încheie un pantof. 2. lamelă de metal care se fixează transversal pe un obiect (medalie, tabacheră etc.). (< fr. barrette, it. baretta) baretă* s.f. (rar) pălărie roşie a cardinalilor; tichie. (< it. baretta) barhet s.n. ţesătură de bumbac flanelată.
 (<germ. Barchent) băric adj. (met.) referitor la presiunea atmosferică. O repartiţie barică = repartiţia presiunii atmosferice la suprafaţa pămîntului. (<fr. barique) baricadă vb. I. tr. şi refl. a (se) închide cu o baricadă. (< fr. barricader) baricadă s.f. întăritură făcută din diferite materiale sau lucruri, cu scopul de
                                                                                             U
 a întrerupe circulaţia de pe o stradă şi de a feri pe cei atacaţi de loviturile atacatorilor în timpul unor lupte de stradă, într-o revoluţie etc. O (expr.) a muri pe baricadă = a lupta consecvent, pînă la capăt, pentru o idee. ( <fr. barricade, cf. it. barricata) baricentru s.m. centru de greutate, (cf. fr. barycentre)
 bârie s.f. (fiz.) unitate de măsură pentru presiune, egală cu presiunea de o dină pe centimetru pătrat. (< fr. ba-rye)
 barieră s.f. 1. închidere a unui drum cu o bară mobilă de lemn; bară cu carc se face închiderea unui drum etc.; (p. ext.) întretăierea dintre o şosea şi o linie de cale feiată. 2. linie de plecare (la cursele de cai); start. 3. loc de intrare într-un oraş, unde odinioară se încasau taxele pe mărfurile aduse spre vînzare. ( < fr. barriere) baril s.n. unitate de măsură pentru volume în S.U.A. şi în Anglia (folosită mai ales pentru produse petrolifere). (< fr. baril, cf. engl. barrel) barimetrie s.f. apreciere a greutăţii vii a animalelor pe bază de măsurători. ( <fr. bar yme trie) barisferă s.f. (geol.) porţiunea din centrul globului pămîntesc alcătuită din elemente cu densitate mare. (< fr. ba-rysphere, cf. gr. barys — greu, sphaira
 —  sferă)
 bariş s.n. 1. broboadă subţire şi uşoară; maramă, testemel, tulpan. 2. stofă fină de lînă. (< fr. barege, cf. Bareges, n.p.) barită s.f. (chim.) hidrat de bariu. ( < fr. bary te)
 baritină s.f. (min.) sulfat de bariu natural. ( < fr. barytine) bariton s.m. şi n. I. s.m. 1. (la sg.) registru al vocii bărbăteşti care se întinde între tenor şi bas. 2. cîntăreţ cu voce de bariton (1). II. s.n. instrument de alamă, avînd în orchestră un rol analog baritonului într-un cor. (< it. baritono, fr. baryton, cf. gr. barys —
 —  grav, tonos — ton)
 bariu s.n. (chim.) metal moale, alcalino-pămîntos, de culoare albă-argintie, ai cărui compuşi se întrebuinţează la fabricarea vopselelor, a sticlei etc. (< fr. baryum)
 barman s.m. proprietarul unui bar l. • persoană care serveşte la bar ( < engl. barman)
 baroânâ s.f. baroneasă. (< fr. baronne) bar6c adj. (în expr.) stil baroc = stil artistic predominant în secolul al XYII-lea — al XVIII-lea, care se caracterizează prin ornamentaţie excesivă, prin neregularitatea liniilor şi prin monumentalitatea construcţiilor. (< it. bardeeo, fr. baroquc, cf. port. barocco — perlă de formă neregulată) barogrâf s.n. (fiz.) barometru care înregistrează variaţiile presiunii atmosferice. (< fr. barographe, cf. gr. baros — greutate, graphein — a scrie)
 85
  barogrămă s.f. curbă care reprezintă variaţiile presiunii atmosferice înregistrate la barograf. ( < fr. barogramme, cf. gr. baros — greutate, grarama — scriere) baromâtric adj. (fiz.) al barometrului, de barometru, (cf. fr. barom4trique) barometru s.n. (fiz.) aparat folosit la măsurarea presiunii atmosferice. (< fr. baromUre, cf. gr. baros — greutate, metrou — măsură) bar6n s.m. senior feudal care avea pe pă-mînturile sale drepturi absolute; titlu de nobleţe între cavaler şi viconte; persoană avînd acest titlu. (< fr. baron, cf. it. barone, germ. Baron) baroneasă s.f. femeie avînd titlul de baron; fiică de baron. (< baron) baronet s.m. titlu de nobleţe în Anglia, dat unui ordin de călugări; persoană avînd acest titlu. ( < fr. baronnet) baronie s.f. titlu de baron; (p. ext.) domeniul unui baron. (cf. fr. baronnie, it. baronia) baroscâp s.n. (fiz.) aparat folosit pentru a demonstra existenţa presiunii atmosferice. (< fr. baroscope, cf. gr. baros — greutate, scopein — a privi) bar6u s.n. (în vechea organizare a justiţiei) corp constituit care îngloba totalitatea avocaţilor pledanţi dintr-un judeţ; sediu local al acestiii corp. (< fr. barreau)
  baremiân s.n. (geol.) unul dintre etajele cretacicului inferior. ( < fr. barrâmien) bas s.m. şi n. I. s.m. 1. (la sg.) registrul cu sunetele cele mai grave ale vocii bărbăteşti. 2. cîntăreţ cu voce de bas (1). II. s.n. instrument muzical de alamă care produce sunetele cele mai joase. (cf. it. basso, fr. basse) bâscă s.f. beretă cu marginile îndoite înăuntru. (< fr. [beret] basque) bâschet s.n. (sport) joc de echipă, cu mingea, în cape fiecare echipă urmăreşte să arunce mingea într-un coş fixat de un stîlp pe terenul echipei adverse. (<engl., fr. basket [-ballj) basculă vb. I. intr. a oscila ca o basculă;
  a se balansa. (< fr. basculer) basculant adj. (tehn.) cu mişcări de basculă; care se balansează. O autocamion (sau vagon) basculant = autocamion (sau vagon) a cărui platformă se poate ridica dintr-o parte, pentru descărcare (cf. fr. basculant) basculat6r s.n. (tehn.) dispozitiv mecanic care serveşte la răsturnarea unei lăzi sau a unui vagonet, pentru a-i goli conţinutul. (< bascula) basctilă s.f. (tehn.) 1. aparat pentru cîn-tărit greutăţi mari, de tipul balanţei. 2. pîrghie cu punctul de sprijin la mijloc, rezemat pe o axă, astfel încît să permită o mişcare oscilatorie liberă. (< fr. bascule, cf. it. basculla) basât s.m. (zool.) specie de cîine de vînă-toare cu corpul lunguieţ şi labele scurte, cu pete roşietice sau negre, specializat pentru scoaterea din vizuină a vulpilor şi bursucilor. ( < fr. basset)
                                                                                    BAR-BAT
  basist s.m. 1. bas. (2). 2. muzicant care cîntă din contrabas sau dintr-un instrument cu timbru jos. (cf. fr. bassiste) basorelief s.n. (arte) sculptură scoasă în relief faţă de un fond cu care face corp comun. (cf. it. basso-relievo, fr. bas-relief)
  bâsta adv. ajunge! destul! gata! (< it. bas ta)
  bastârd s.m. şi /. 1. copil din flori, nelegitim. 2. plantă sau animal rezultat din încrucişarea a două specii diferite; corcitură. (< it. bastardo) bastiment s.n. (mar.) navă, vas (de război) de dimensiuni mari. (< it. baslimento) bastingaj s.n. (mar.) parapet aşezat de-a lungul bordului unei nave, fornîat din nişte cutii speciale în care se păstrează efectele echipajului. (< fr. bastingage) basti6n s.n. (mii.) lucrare de fortificaţie cu două flancuri şi două feţe (construită de obicei la unghiurile unei fortăreţe).
  (< fr. bastion, it. bastione) baston s.n. 1. băţ, ciomag lucrat frumos, folosit de obicei ca sprijin la mers. o baston de mareşal = baston purtat de mareşali ca semn distinctiv al demnităţii. 2. baton. (< it. bastone) bastonâdă s.f. (liv.) bătaie cu bastonul.
  (cf. fr. bastonnade, it. bastonata) batalion s.n. (mii.) subunitate militară, mai mică decît un regiment, compusă din mai multe companii. (<pol. batalion, cf. it. bataglione, ir. bataillon) batant adj. (despre uşi, capace etc.) care se închide singur, printr-o mişcare de rotaţie în jurul unei axe situate Ia o margine. // s.n. panou mobil la o poartă sau la o uşă, servind la deschiderea sau închiderea acestora, v. canat. (< fr. battant) batârd adj. ("scriere, literă) cu caractere de scriere rondă şi de scriere cursivă; (peniţă) care serveşte la acest fel de scriere. (< fr. batard) batard6u s.n. (constr.) incintă din lemn, din oţel sau din beton, construită sub apă, în care se pot executa săpături şi alte lucrări la poduri etc. după scoaterea apei din ea. • dig provizoriu construit pentru a opri sau a abate apele unui rîu, în vederea efectuării unor construcţii în albia lui. ( < fr. batar-deau)
  baterie s.f. 1. (mii.) subunitate de artilerie care cuprinde mai multe tunuri, un număr de militari care le mînuiesc, utilajul şi mijloacele de transport necesare. • terasament de tragere pentru tunuri. • (mar.) şir de tunuri aflate de fiecare latură a unui bastiment de război. 2. (tehn.) ansamblu de aparate, de maşini etc. cu care se face aceeaşi operaţie. O baterie electrică = reunire de mai multe pile sau de acumulatoare electrice. 3. vas cu gheaţă folosit pentru a răci băuturile. 4. grupul instrumentelor de percuţie într-o orchestră. (< fr. batterie, it. batteria)
 BAT-BEC
  batiâlă adj. f. (în expr.) regiune batială = regiune a fundului mării cuprinsă între 200 şi i 000 metri adîncime. ( < fr. [r6gion] bathyale) batic s.n. 1. (text.) ţesătură colorată şi imprimată după un procedeu din lava. 2. basma colorată. (< fr. batik) batimetrie s.f. măsurarea adîncimii, (spec.) a adîncimii mării. (fr. bathyme-trie)
 batir s.n. fir de bumbac răsucit uşor, întrebuinţat la însăilat. (< fr. bâtir) batisferă s.f. (mar.) aparat care permite omului să coboare în apă, la o adîncime de sute de metri sub nivelul mării, fără costum de scafandru. (< fr. bathy-sphere, cf. gr. bathys — adînc, sphaira
 —  sferă)
 batist s.n. (text.) pînză foarte fină de bumbac sau de in. ( < fr. batiste, cf. Baptiste Chambray, n.p.) batistă s.f. bucată mică de pînză, folosită la ştersul nasului, al feţei etc. ( <fr. batiste)
 batiu s.n. (tehn.) 1. construcţie de metal care formează legătura dintre un motor,
 o  maşină etc. şi fundaţie. 2. cadru pe care se montează mecanismele masinilor-unelte. (< fr. bâti)
 batolit s.m. (petr.) rocă în formă de masiv. (< fr. batholite) batdn s.n. bucată lunguiaţă (de vanilie, de ciocolată etc.) (< fr. bâton) batdză s.f. maşină de treierat, (cf. fr. batteuse)
 batraciân s.m. (zool.; la pl.) clasă de vertebrate amfibii, cu pielea netedă, respiraţie branhială, ovipare şi cu dezvoltarea prin metamorfoză, avînd ca tip broasca; (la sg.) animal din această clasă. (<fr. batraciens, cf. gr. batra-chos — broască) bauxită s.f. (min.) oxid de aluminiu amorf, care se găseşte în natură sub formă de mase compacte. (< fr. bauxite, cf. Baux, n.p.) bavură s.f. (metal.) porţiune de material în relief faţă de profilul cerut al unei piese metalice, rezultată din prelucrare. (< fr. bavvre) baza vb. I. refl. a se întemeia, a se sprijini (pe ceva); a avea încredere în sprijinul cuiva. (< fr. baser) bazâlt s.n. (petr.) rocă eruptivă, dură, compusă din minerale bogate în magneziu şi fier, care se întrebuinţează la construcţii şi pavaje. (< fr. basalte) bazâltic adj. de bazalt. (< fr. basaltique) bazar s.n. loc (acoperit) unde se vînd obiecte de tot felul; (p. ext.) tîrg, piaţă. ( < fr. bazar, cf. pers. bazar — piaţă)
 bâză s.f. I. 1. partea de jos a unui corp, a unui edificiu etc,; (p. ext.) temelie, fundament. • (geom.) latura unui poligon sau faţa unui poliedru, situată în poziţia cea mai de jos. 2. parte, element fundamental, esenţial a ceva. • (chim,) element principal al unei combinaţii chimice. 3. orînduire economică a so-
                                                                                              86
 cietăţii într-o etapă dată a dezvoltării ei. 4. loc de plecare, de adunare a unor oameni, a unor trupe, a unor materiale etc. II. (chim.) substanţă cu gust leşietic, care albăstreşte hîrtia de turnesol şi, în combinaţie cu un acid, formează o sare. (< fr. base, cf. it. base < fer. basis — sprijin) bazedov s.n. (med.) boală cauzată de hipersecreţia tiroidei, manifestată prin bulbucarea ochilor, stare de nervozitate şi palpitaţii; boala lui Basedow.
 ( < Basedovt, n. p.) bazedoviân adj., s.m. şi f. (med.) atins de bazedov. (cf. fr. bastdovien) bazic adj. (chim.;, despre substanţe) cu proprietăţile unei baze. (cf. fr. basique) bazilicâlo s.f.pl. colecţie de legi, publicată la sfîrşitul secolului al IX-lea de împăratul bizantin Leon al Vl-lea, zis Filozoful, care constituie cea mai monumentală operă de drept bizantin.
 (< lat. basilica) bazilică s.f. 1. (ist.) edificiu public la romani, cu interiorul împărţit în trei sau în cinci părţi prin şiruri de coloane. 2. biserică din primele secole ale creştinismului, construită după planul bazilicilor romane; (astăzi) biserică sau catedrală mare. ( < lat., it. basilica) bazilisc s.m. 1. (mit.) şarpe fabulos, despre care se-credea că cu o singură privire provoca moartea.. 2. (zool.) gen de şopîrlă cu limba groasă, capul şi gîtul scurt, cu o coadă lungă, avînd pe cap o excrescenţă epidermică triunghiulară, iar pe spate şi pe coadă o creastă dinţată mobilă. (< it. basilisco, cf. gr. basiliskos)
 bazin s.n. 1. rezervor mare de apă, alimentat de obicei de la o sursă. • (mar). parte a unui port amenajată special pentru staţionarea navelor. 2. regiune
 I de unde îşi adună afluenţii un rîu sau un fluviu. 3. (geogr.) regiune în care lf«'se găsesc zăcăminte de minereuri. 4. (anat.) cavitate cuprinsă între oasele iliace. ( < fr. bassin) b azi net s.n. (anat.) parte a rinichilor de unde pornesc tuburile urinifere. (< fr. bassinet)
 bărbier s.m. frizer. (< ngr. barberis) beatifică vb. I. tr. (în biserica catolică) a trece pe cineva, după moarte, în rîndul sfinţilor. (< lat. beatificare, cf. fr. bâa-tifier)
 beatitudine s.f. stare de fericire deplină, de încîntare. • stare patologică de euforie permanentă, de indiferenţă faţă de situaţiile şi întîmplările din jur. (< lat. beatitudo, cf. fr. Matitude) bebe s.m. copil drăgălaş; (fig.) păpuşă.
 ( < fr. b^be) bec s.n. 1. balonaş de sticlă prevăzut cu un soclu (prin care se montează la o lampă) şi un filament în interior, care devine incandescent şi luminează cînd este străbătut de un curent electric. 2. partea unei lămpi cu gaz aerian unde arde flacăra. (< fr. bec)
 87
 becâr s.m. (muz.) semn care, pus înaintea unei note, anulează un diez sau un bemol anterior, redînd notei tonul natural. (< fr. bâcarre, cf. b — semn pentru nota si, carre — pătrat) becâţă s./. (zool.) pasăre călătoare de baltă cu ciocul şi picioarele lungi, a cărei carne este foarte gustoasă, (cf. fr. becasse, it. beccaccia) becaţinâ s.f. (zool.) becaţă. (< fr. teccts-sine)
 bechie s.f. (av.) dispozitiv pe care se sprijină coada avionului. (<fr. be~ quille)
 begânie s.f. (bot.) plantă ornamentală cu flori frumoase şi frunze mari, de diferite culori. (< fr. begonia, cf. Begon, n.p.)
 bej adj. invar, cafeniu-deschis. (< fr.
 beige, cf. it. bigio) bel s.m. (fiz.) unitate de măsură pentru intensitatea acustică a unui sunet. ( < fr. bel, cf. Bell, n.p.) beladână s.f. (bot.) mătrăgună. • medicament preparat din frunzele acestei plante. (<fr. belladone, cf. it. bella donna)
 bele-ârte s.f.pl. nume dat artelor frumoase (pictură, sculptură etc.) ( < it. belle arte)
 belemnit s.m. (pal.) gen de moluscă ce-falopodă fosilă cu cochilie dreaptă conică, avînd un os intern de susţinere. (< fr. telemnite) beletristic adj. (despre opere literare) artistic. • (subst., f.) literatură artistică. (<germ. belletristisch, Belletris-tik)
 beli eră s.f. verigă de care se atîrnă sabia.
 (< fr. beiiere) belic6s adj. (peior.) războinic, agresiv; ameninţător. (<lat. bellicosus, cf. it. bellicoso)
 beligerânt adj., s.m. şi f. (stat, naţiune etc.) care se află în război. (< fr. bel-lig&rant, cf. lat. bellum — război, ge-rere — a purta) belinogrăf s.n. (fiz.) aparat de transmis imaginile prin telegrafie. (<fr. beli-nographe)
 belinogrdmă s.f. (fiz.) imagine transmisă prin belinograf. (< fr. belinogramme) bel6t& s.f. (rar) joc de cărţi. (< fr. be-lote)
 belvedere s.f. (arhit.) pavilion, terasă situată în partea de deasupra a unei clădiri, de unde se poate vedea o privelişte frumoasă. (< it. belvedere) belzebtit s.m. (liv.) denumire dată diavol îlui. (cf. Belzebuth, n.p.) bem6l s.m. (muz.) accident muzical care coboară cu un semiton nota înaintea căreia este pus. (< fr. bemol, it. bemolle, cf. b — semn pentru nota si, molie — slab) bena s.f. (tehn.) 1. platformă închisă a unui autocamion, în care se aşază încărcătura. 2. cupă a unei macarale, care prinde materialul de ridicat şi transportat. (< fr. benne)
                                                                                 BEC-BEN
 bendix s.n. (tehn.) electromotor care pune în mişcare motorul unui automobil. (< fr. bendix) benedictin s.m. şi f. călugăr dintr-un ordin călugăresc, întemeiat în secolul al Vl-lea de Benedict de Nurcie în mănăstirea de la Monte Cassino din Italia. ( < fr. benedictin) benedictină s.f. băutură alcoolică cu gust dulce, preparată după reţeta călugărilor benedictini. (< fr. benădictine) beneficii vb. I. intr. a avea un beneficiu, a trage un cîştig din ceva sau de la cineva, a profita. (< fr. ben^ficier) beneficidr s.m. şi /. cel care beneficiază de ceva. • persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare, (cf. fr. M-ndficiaire)
 beneficiu s.n. folos, profit, cîştig (de pe urma unei situaţii, dintr-o proprietate etc.). # venit net al unei întreprinderi socialiste. • (jur.) beneficiu de inventar = drept de care se bucură un moştenitor de a accepta condiţionat o succesiune, căreia nu îi cunoaşte datoriile care o grevează; (fig.) rezervă pe care o are cineva înainte de a crede sau confirma ceva. (< lat. beneficium, cf. fr. benefice, it. beneficio) benevdl adj. făcut de bunăvoie, nesilit. O contribuţie benevolă = sumă sau taxă al cărei cuantum îl stabileşte plătitorul. (< fr. benevole, cf. it. benhvolo, lat. benevolus)
 bengâl adj. (în expr.) foc bengal = foc de artificii, puternic şi viu colorat. ( < fr. feu de Bengale) benign adj. (med.; op. malign) uşor, care nu dă complicaţii sau stări grave. (< lat. benignus, cf. fr. benigne) benignilâte s.f. (med.) stare uşoară a unei boli. (cf. fr. benignite) bentonită s.f. (petr.) amestec coloidal natural dintr-o anumită argilă cu nisip, folosit la obţinerea unor pămînturi de-colorante active, întrebuinţate la de-colorarea uleiurilor. (< fr. bentonite) bentos s.n. (biol.) totalitatea organismelor care trăiesc pe fundul mărilor. (< fr. benthos) benzaldehîdă s.f. (chim.) aldehidă derivată din benzen, folosită ca materie primă în industria materiilor colorante. (< fr. benzaldehyde) benzen s.n. (chim.) hidrocarbură lichidă incoloră, obţinută din gudronul de huilă şi întrebuinţată larg în industrie. ( < fr. benzkne) benzen ic adj. care conţine benzen; care aparţine familiei benzenului, (cf. fr. benzenique) benzină s.f. (chim.) amestec lichid de hidrocarburi, obţinut prin distilarea fracţionată a ţiţeiului şi folosit mai ales ca combustibil în motoarele cu explozie. (< fr. benzine) benzoât s.n. (chim.) sare sau ester al acidului benzoic. ( < fr. benzoate) benzdic adj. (chim.; în expr.) acid benzoic =■- acid aromatic care se extrage
 BEn-BIB
 din unele răşini naturale, în special din smirnă; este întrebuinţat în industria coloranţilor. ( < fr. benzo'ique) benzol s.n. (chim.) amestec de benzen şi de toluen, folosit drept carburant. ( <fr. benzol)
 benzonaftâl s.m. (chim.) benzoat de naftol. (< fr. benzonaphtol) benzopurpurină s.f. (chim.) substanţă roşie, care constituie unul dintre cei mai importanţi coloranţi pentru bumbac. (< fr. benzopurpurine) beretă s.f. 1. acoperămînt de cap, moale, rotund şi plat, fără cozoroc, pe care îl .poartă mai ales marinarii. 2. bască.
 (< fr. teret, it. berretta) bergam6tă s.f. (bot.) varietate de pere zemoase şi foarte gustoase. (< fr. ber-gamote, it. bergamotta, tc. beg armodi
 —    pere pentru domnitori) bergsonism s.n. (fii.) doctrina filozofului idealist reacţionar francez Henri Bergson, care susţine că adevărul ar fi inaccesibil cunoaşterii ştiinţifice şi că gîndirea logică nu ajută la cunoaşterea realităţii. (< Bergson, n.p.) beri-beri s.n. (med.) boală cauzată de lipsa vitaminei Bi din organism, caracterizată prin paralizii şi infiltraţii de serozitate în ţesuturi; bîntuie mai ales în unele ţări exotice. (< fr. te-rib&ri)
 berii s.n. (min.) piatră preţioasă repre-zentînd o varietate de smarald. (< fr. b&ryl, lat. beryllus) beriliu s.n. (chim.) metal alb, ductil, maleabil, foarte dur şi uşor; este întrebuinţat în unele aliaje uşoare şi la fabricarea anumitor oţeluri speciale.
 (< fr. teryllium) berlină s.f. trăsură în formă de cupeu, cu patru locuri (fabricată pentru prima oară la Berlin). (<fr. berline, cf. it. berlina)
 berjără s.f. (rar) fotoliu larg şi adînc.
 (< fr. bergere) bârmăs./. banchetă lată de circa 1 metru, amenajată pe taluzurile mai înalte pentru a le mări stabilitatea. ( < fr. berme) bernardin 1 s.m. şi f. călugăr făcînd parte dintr-un ordin călugăresc provenit dintr-o reformă a ordinului benedictinilor, făcută de Bernard de Menthon în secolul al X-lea. (< fr. bemardin) bernard in * s.m. cîine mare, de culoare albă cu pete roşii, originar din Alpii elveţieni, dresat pentru a descoperi drumeţii rătăciţi (iarna) în munţi. (< germ. Bemhardiner) bernă s.f. (în expr.) pavilion în bemâ=* = pavilion naţional coborît pe jumătate, în semn de doliu sau de pericol. ( < fr. teme) v bernsteinism s.n. (fii.; pron.: -ştai-) curent oportunist antimarxist în social-democraţia internaţională, apărut la sfîrşitul secolului al XIX-lea în Germania, care propaga revizuirea doctrinei revoluţionare marxiste în spirit li-beral-burghez. (< Bemstein, n.p.)
                                                                                                ĂS
 bersalier s.m. soldat din armata italiană, corespunzător vînătorului de la noi. ( < it. bersagliere) bertă s.f. broboadă croşetată din lînă, cu ciucuri, purtată de femei pe cap sau pe umeri. (< fr. berthe) berton s.n. (mar.) barcă cu vîsle, din pînză cauciucată, care se poate strînge după ce a servit pe apă. ( < fr. berthon) bestiâl adj. de bestie; animalic; feroce.
 (cf. fr. bestial, lat. bestialis) bestialitate s.f. 1. fire, atitudine, pornire bestială; animalitate, ferocitate.
 2.   faptă bestială, (cf. fr. bestialiU) bestiâr s.n. 1. (ant.) gladiator care lupta cu fiarele sălbatice în arenele amfitea-trelor romane. 2. culegere de fabule sau de povestiri despre animale. (<lat. bestiarius, fr. bestiaire) bestie s.f. animal sălbatic, fiară. • (fig.) om cu fire de fiară, crud, sălbatic. (< lat. bestia) bctatrtfn s.n. (fiz.) aparat folosit în tehnica nucleară pentru accelerarea electronilor. (< fr. betatron) betaxină s.f. preparat farmaceutic din vitamina Bx, care se prezintă sub formă de pastile sau fiole, (nume comercial) bet61 s.m. (bot.) soi de piper agăţător, care creşte în India. (<fr. tetei, cf. hind. betle) bet-6n s.n. (constr.) amestec de pietriş, nisip, ciment (sau alt liant) şi apă, care se transformă într-o masă rezistentă prin întărire şi este folosit ca material de construcţie. (< fr. beton) betonâ vb. I. intr. şi tr. a turna betonul (în cofrajele unei construcţii). (< fr. tetonner) betonier s.m. betonist. (< beton) betonieră s.f. (constrJ maşină cu ajutorul căreia se prepară betonul. (< fr. betonniere) betonist s.m. şi /. (constr.) lucrător specializat în lucrări de beton. (< beton) bezeâ s.f. 1. (fam.) sărut trimis cuiva apropiind şi depărtînd vîrful degetelor de buze. 2. prăjitură făcută din albuş de ou bătut cu mult zahăr. ( < fr. baiser) biacidadj. (chim.; în expr.) acid biacid = acid bibazic. (< 6i- -f- acid) bianual adj. care apare, care se produce de două ori pe an. • (despre plante) care se poate recolta de două ori pe an. (< bi- + anual) biatI6n s.n. (sport) complex sportiv de două probe. (cf. lat. bis, gr. athlon — exerciţiu)
 biatdmic adj. (chim.; despre elemente) cu molecula formată din doi atomi, (cf. fr. biatomique) bibâzie adj. (chim.; în expr.) acid bibazic a* acid care conţine în moleculă doi atomi de hidrogen, neînlocuibili printr-un metal. (< fr. [acide] biba-sique)
 bibel6u s.n. obiect de artă, decorativ, de mărime redusă. (< fr. bibelot) biber s.m. 1. (zool.) castor. 2. blană de castor. (<germ. Biber)
 89
 biber6n s.n. sticlă, vas, care are la gură un sfîrc de cauciuc; se foloseşte la hră-nirea artificială a sugarilor. (< fr. biberon)
 Mb li obuz s.n. automobil amenajat cu o bibliotecă volantă. (< fr. bibliobus) bibliofil s.m. şi /. iubitor, colecţionar de cărţi preţioase, frumoase şi rare. (cf. fr. bibliophile < gr. biblion — carte, philos — prieten) bibliofilie s.f. interes deosebit pentru cărţi preţioase, frumoase şi rare. (cf. fr. bibliophilie) bibliofilm s.n. copie fotografică pe film cu bandă îngustă a unui text. (cf. fr. bibliofilm) bibliograf s.m. specialist în bibliografie
 (3). (< fr. bibliographe, cf. gr. biblion
 —   carte, graphein — a scrie) bibliogrăfic adj. de bibliografie, referitor
 la bibliografie. (< fr. bibliographique) bibliografie s.f. 1. listă (cu indicaţii asupra titlului, anului şi locului tipăririi) a scrierilor care se referă la o anumită problemă. • totalitatea operelor unui autor. 2. listă, publicaţie (periodică) care cuprinde titlurile recent apărute.
 3.  disciplină care se ocupă cu studiul tipăriturilor, al ediţiilor operelor etc.
 4.  material informativ asupra unei probleme. (< fr. bibliographie)
 bibliologie s.f. disciplină care se ocupă cu studiul cărţii ca fenomen social; ştiinţă care se ocupă cu studiul cărţilor, din punct de vedere al formelor în care se prezintă, al istoricului lor etc. ( < fr. bibliologie, cf. gr. biblion — carte, logos
 —   vorbire)
 bibliorâft s.n. mapă de carton, clasor pentru păstrarea corespondenţei, a actelor etc. (cf. gr. biblion — carte, rhap-tein — a coase) bibliotecar s.m. şi f. persoană care se ocupă de îngrijirea unei biblioteci, (cf. fr. bibliothăcaire) bibliotecă s.f. 1. colecţie (publică sau particulară) de cărţi, de manuscrise, de publicaţii periodice etc. aranjate şi clasate într-o anumită ordine. • instituţie, local care adăposteşte o astfel de colecţie. • mobilă, raft, dulap, pentru păstrarea cărţilor. 2. nume dat unor colecţii de tipărituri, identice ca aspect, care tratează teme dintr-un domeniu oarecare. (< lat. bibliotheca, gr. biblion — carte, theke — dulap) biblioteconomie s.f. ramură a bibliologiei care studiază organizarea şi conducerea bibliotecilor. ( < fr. bibliothe-conomie)
 bibliotchnică s.f. tehnica producerii materiale a cărţii, (cf. fr. bibliotechnie) bicameral adj. (despre puterea legiuitoare a unui stat) care are două adunări, două camere legiuitoare. ( < fr. bicameral) bicarbonat s.n. (chim.) sare a acidului carbonic, rezultată prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu un metal. O bicarbonat de sodiu = sare albă, solubilă în apă, întrebuinţată la prepararea pra-
                                                                                     fctB-BÎF
 fului de copt şi în farmacie. (< fr. bicarbonate) bicefal adj. (despre un făt, un animal) care are două capete. ( < fr. bicephale, cf. lat. bis — doi, gr. hephale — cap) biceps s.m. (anat.) muşchi care are două ligamente la extremitatea superioară; (spec.) muşchiul braţului care face să se îndoaie antebraţul. (< fr. biceps, cf. lat. biceps — cu două capete) bicicletă s.f. vehicul cu două roţi de mărime aproape egală, aşezate în linie, una în spatele celeilalte, dintre care cea din urmă este o roată motrice, pusă în mişcare de două pedale acţionate cu picioarele. ( < fr. bicyclette) biciclist s.m. şi /. persoană care foloseşte bicicleta ca mijloc de transport sau pentru a face sport. (< fr. bicycliste) bicichi s.n. velociped cu două roţi inegale, dintre care prima este roată motrice. ( < fr. bicycle) bicolor adj. cu două culori, (cf. fr. bicolore)
 biconcâv adj. (fiz.) cu două feţe concave opuse. (cf. fr. biconcave, lat. bis — de două ori, concavus — scobit) biconvex adj. (fiz.) cu două feţe convexe opuse. (cf. fr. biconvexe, lat. bis — de două ori, convexus — rotunjit) bicordatiiră s.f. (muz.) gamă dublă executată pe instrumente la care se cîntă cu arcuş. ( < it. bicordatura) bic6rn s.n. (rar) pălărie bărbătească cu două colţuri, care se mai poartă şi azi în occident de către academicieni, diplomaţi, militari etc., la solemnităţi. (< fr. bicome) bicromât s.?n. (chim.) sare obţinută prin tratarea cu un acid a cromatului unui metal. O bicromat de potasiu = sare cristalizată, portocalie, care se foloseşte ca oxidant şi colorant. (< fr. bichromate) bideu s.n. vas de toaletă aşezat pe un suport. ( < fr. bidet) bidon s.n. vas de metal portativ în care se păstrează lichide; (spec.) vas de tablă (învelit cu postav) în care se păstrează apa de băut în excursii, în marşuri etc. (< fr. bidon, cf. it. bidone) bief s.n. porţiune de canal sau de rîu cuprinsă între două ecluze sau baraje. (< fr. bief) bielă s.f. (tehn.) organ de maşină care transmite mişcarea unei alte piese sau transformă o formă de mişcare în altă formă. ( < fr. bielle) bielGtă s.f. (tehn.) bielă de dimensiuni mai mici. (< fr. biellette) bienal adj. care durează, se dezvoltă doi ani. • (despre plante) care înfloreşte şi fructifică la doi ani după însă-mînţare. • care apare, are loc, se în-tîmplă o dată la doi ani. ( < fr. biennal, cf. lat. bis — de două ori, annus — an) bifa vb. I. tr. a face un mic semn anumitor cuvinte, cifre sau rînduri dintr-o listă, dintr-o scrisoare etc.; a însemna. ( < fr. biffer)
 BIF-BIM
 bifîd adj. (bot.) despicat în două pînă la mijlocul lungimii sau lăţimii sale.
 (< fr. bifide, lat. bifidus) bifoliât adj. (bot.; despre frunze compuse) cu două foliole. bîftec s.n. (rar) friptură de muşchi de vacă, la grătar sau la tigaie. (< engl. beefsteak < beef — bou, steak — bucată)
 bifurcă vb. I. refl. a se împărţi în două (ca coarnele unei furci). (< fr. bifur-quer, cf. it. biforcare) bifurcat ie s.f. împărţire în două; înfur-citură, loc unde se bifurcă un drum, răscruce, (cf. fr. bifurcation, it. bifor-cazione)
 bigăm adj., s.m. şi /. (jur.) (persoană) care se găseşte în situaţia de bigamie. (< fr. bigame, cf. lat. bis — de două ori, gr. gamos — căsătorie) bigamie s.f. (jur.) situaţie în care se găseşte o persoană căsătorită legal cu două persoane în acelaşi timp. (cf. fr. bigamie, it. bigamia) bigă s.f. (mar.) tip special de macara, întrebuinţată la bordul navelor pentru încărcări şi descărcări. (< it. biga, fr. bigue)
 bigdt adj., s.m. şi /. (persoană) care se conformează strict, zelos, tuturor riturilor şi prescripţiilor religiei; habotnic. ( < fr. bigot) bigotism s.n. caracter şi atitudine de bigot. (cf. fr. bigotisme) bijuterie s.f. 1. obiect de podoabă; giuvaer. 2. magazin, atelier, fabrică de bijuterii, de giuvaericale etc. (<fr. bijouterie)
 bijutier s.m. giuvaergiu. (< fr. bijou-tier)
 bil s.m. proiect de lege propus parlamentului englez; lege votată de parlamentul englez. (< engl., fr. bill) bilabiâl adj., s.f. (fon.) (consoană) care se articulează cu amîndouă buzele. (< fr. bilabiale, cf. lat. bis—de două ori, labium—-buză) bilabiât adj. (bot.; despre flori) care are sepalele sau petalele reunite astfel încît seamănă cu o gură. (< fr. bilabie, cf. lat. bis — de două ori, labium — buză) bilanţ s.n. 1. (cont.) situaţia activului şi pasivului unui cont, a unui comerciant sau a unui exerciţiu financiar. 2. (fig.) situaţie finală, rezultatul unei acţiuni, al unei întreprinderi etc. (< germ. Bilanz, cf. fr. bilan, it. bilancio) bilaterâl adj. care are două laturi, două părţi (opuse, simetrice); cu (pe) două laturi, două părţi; referitor la cele două laturi, cele două aspecte ale unui lucru. • (jur.; despre acte, contracte etc.) care asigură obligaţiile reciproce între părţi. v. sinalagmatic. (cf. fr. bilateral < lat. bis — de două ori, latus — parte) bilă i s.f. (fiziol.) fiere. (fr. bile, cf. lat. bilis)
 bilă 2 s.f. sferă de lemn, de sticlă, de metal etc. cu care se joacă popice, bi-
                                                                                                  90
 liard, care se foloseşte la rulmenţi etc.
 •   (cu complinirea: albă, roşie, neagră etc.) notă qare se dădea în trecut la unele facultăţi. (< fr. bille) bilet s.n. 1. scrisoare foarte scurtă, de cîteva rînduri. 2. înscris, scrisoare prin oare se aduce la cunoştinţă ceva, se confirmă ceva etc. O bilet de voie = hîrtie prin care se acordă permisiunea de a ieşi în oraş unui militar încazar-mat, unui elev intern etc.; bilet de bancă = bancnotă; bilet la ordin = cambie. (< fr. billet, cf. it. biglietto) biliâr adj. (fiziol.) referitor la bilă*. (cf.
 fr. biliaire) biliard s.n. joc practicat cu bile, care sînt mişcate prin lovirea uneia din ele cu tacul. • masă specială folosită pentru jocul descris mai sus. ( < fr. biliard) bilingv adj. 1. care vorbeşte în mod obişnuit două limbi. 2. scris în două limbi.
 ( < fr. bilingue, cf. lat. bis — de două ori, lingua — limbă) bilingvism s.n. (lingv.) situaţie în care se află un vorbitor care foloseste în mod curent două limbi. (< fr. bilin-guisme)
 bilion s.n. miliard. (< fr. billion) bili6s adj. (med.) care are (la bază) o excesivă secreţie biliară. O ten bilios — ten galben. • (fig.) iritabil, nervos, irascibil, (cf. fr. bilieux) bilobat adj. (bot.; despre frunze) cu doi lobi. (cf. fr. bilobt) biloc adj. (despre avioane) cu două locuri. (< bi- + loc) bilunar adj. care se face sau apare de două ori pe lună; bimensual. (< bi-+ lunar)
 bimân adj. cu două mîini. (< fr. bi-mane, cf. lat. bis — de două ori, manus
 —   mînă)
 bimensuâl adj. (rar; despre publicaţii) bilunar. (< fr. bimensuel) bimestriâl adj. (rar) care se întîmplă sau apare din două în două luni. (cf. fr. bimestriel, it. bimestriale) bimestru s.n. (rar) interval de timp de două luni. (cf. fr. bimestre, lat. bimes-tris)
 bimetâl s.n. (metal.) 1. produs obţinut prin unirea mecanică a două metale.
 2.  (tehn.) organ sensibil, compus din două vergele metalice diferite, sudate pe toată lungimea, servind pentru controlul temperaturilor. - (< bi- + metal)
 bimetâlic adj. 1. format din două metale diferite. 2. (despre un sistem monetar) bazat pe un dublu etalon metalic. (cf. fr. bimetallique) bimetalism s.n. sistem monetar care are un dublu etalon metalic (de obicei aurul şi argintul), (cf. fr. bimetallisme) bimetalist adj. bimetâlic (2). (cf. fr. bi-metalliste) bimilenâr adj. care are o vechime sau o durată de două mii de ani. bimitâniu s.n. perioadă, interval de două mii de ani.
 01
 bimot6r adj. cu două motoare. • (subst., n.) avion cu două motoare. (< fr. bi-moteur)
 hinâr adj. care este compus din două unităţi, din două părţi. O (muz.) subdiviziune binară = subdiviziune a unui timp în două. patru sau opt părţi egale.
 •   (despre plante) cu organele dispuse cîte două, cîte patru etc. • (chim.) compus din două elemente, din două substanţe etc. (cf. fr. binaire, lat. bi-narius)
 bin6clu s.n. instrument optic format din două lunete terestre mici, folosit pentru a privi obiectele aşezate la distanţă. (< fr. binocle) bfnoculâr adj. (fiz.) 1. cu două oculare.
 •   pentru amîndoi ochii. 2. văzut cu ambii ochi. (< fr. bivoculaire)
 binom s.n. (mat.) expresie algebrică alcătuită din doi termeni. ( < fr. binome, cf. lat. bi — de două ori, gr. nome — diviziune)
 bintă s.f. (mar.) stîlp de care se leagă navele la chei; babă. (<engl. bitt, cf. fr. bitte < scand. biti — stîlp) biobibliografic a.dj. privitor la biobibliografie. ( < bio- -f bibliografic) biobibliografie s.f. scriere care conţine povestirea vieţii cuiva şi lista operelor, a lucrărilor sale. ( < fr. bio biblio gr aphie, cf. gr. bios — viaţă, biblion — carte, graphein — a scrie) biochimie s.f. ramură a chimiei care se ocupă cu studiul fenomenelor chimice care se petrec în organismele vii; chimie biologică, (cf. fr. biochimie) biochimist s.m. si /. specialist în biochimie. ( < biochimie) bioclimatologie g.f. ştiinţă care se ocupă cu influenţele pe care le exercită clima asupra fiinţelor vii. (< fr. bioclimato-logie)
 biofizică s.f. (biol.) disciplină care studiază aplicaţiile fizicii în biologie. ( < fr. biophysique) biogen adj. (petr.; despre roci) care a luat naştere din vieţuitoare. • (subst., n.) preparat obţinut din culturi de bacterii, care îmbogăţeşte solul în azot. folosit pentru a spori productivitatea leguminoaselor. ( < fr. biogene, gr. bios
 —   viaţă, gennan — a naşte) biogeografie s.f. parte a geografiei care se ocupă cu studiul răspîndirii vieţii pe pămînt. ( < fr. biogeographie) biograf s.m. autor de biografii, (cf. fr. biographe, it. biograf o < gr. biogra-phos >
 biografic adj. privitor la biografie. ( < fr.
 biographique, it. biograf ico) biografie s.f. scriere care cuprinde istoria vieţii unei persoane: povestirea vieţii unei persoane, (cf. fr. biographie, it. biografia < gr. biographia, bios — viaţă, graphein — a scrie) biolâg s.m. specialist în biologie. (< fr. biologuo)
 biologic adj. 1. referitor la biologie; de biologie. O chimie biologică = biochi-
                                                                                      BIM-BIP
 mie. 2. preparat dintr-o materie vie. (cf. fr. biologique) biologie s.f. ştiinţă care studiază organismele vii şi diferitele aspecte ale vieţii. (< fr. biologie, cf. gr. bios— viaţă, logos — vorbire) biologism s.n. (fii.) teorie evoluţionistă potrivit căreia viaţa societăţii se reduce la funcţiuni biologice. • teorie care explică viaţa psihică drept un rezultat al adaptării la mediu a organismelor, biologist adj. (rar) care se referă la biologism. 1/s.m. biolog, (cf. fr. biolo-giste)
 bioluminescenţă s.f. (biol.) proprietate a unor fiinţe vii (bacterii, insecte, peşti etc.) de a emite lumină, (cf. fr. biolu-minescence)
 biomecânică s.f. ştiinţă care se ocupă cu studiul aparatului motor al animalelor şi al omului, pe bazele principiilor mecanicii generale, (cf. fr. biomăcani-que)
 biometeorologie s.f. (biol.) studiul influenţei exercitate de variaţiile rapide ale elementelor meteorologice asupra fiinţelor vii. (cf. fr. biometeorologie) biometrie s.f. metodă de cercetare a fenomenelor biologice prin măsurători efectuate asupra fiinţelor vii. (cf. fr. biometrie)
 biopsie s.f. (med.) tăierea unei porţiuni dintr-un ţesut viu din corpul unui om sau al unui animal, pentru a fi examinată la microscop. (<fr. biopsie, cf. gr. bios — viaţă, psao — a tăia) biosferă s.f. (geogr.) înveliş al pămîntu-lui, în care se desfăşoară viaţa. (< fr. biosph&re, cf. gr. bios — viaţă, sphaira
 —  sferă)
 biostatistică s.f. studiul duratei mijlocii a vieţii sau al numărului mijlociu al populaţiei, biotit s.n. (min.) varietate de mică de culoare neagră. (< fr. biotite) bioxid s.n. (chim.) compus chimic în a cărui moleculă intră doi atomi de oxigen pentru fiecare atom al celuilalt element. O bioxid de carbon = gaz incolor, aflat în atmosferă, care se formează prin arderea carbonului şi a compuşilor săi. (< fr. bioxyde) bipartit adj. din două părţi, (după fr. bi-parti, cf. lat. bis — de două ori, parti-tus — împărţit) bipartîţie s.f. (biol.) diviziune în două a unei celule, (cf. fr. bipartition, lat. bipartitio)
 bipătrât adj. (mat.; despre ecuaţii algebrice) care conţine necunoscuta în doi termeni, dintre care unul are un exponent de două ori mai mare decît exponentul celuilalt, (după fr. bicarre) biped adj., s.m.. şi /. (animal) cu două picioare, care foloseşte două picioare la mers. (< fr. bipbde, cf. lat. bis — de două ori, pes — picior) bipenât adj. (bot.; despre frunzele compuse) care are peţiolurile secundare dispuse în mod penat pe peţiolul princi-
 BIP-BIS
 pal şi foliolele dispuse în acelaşi mod pe peţiolurile secundare, biplân s.n. (av.) avion cu două rînduri de aripi suprapuse (cf. fr. biplan) bipolar adj. care are doi poli. • (tehn.; despre aparate, maşini) care are doi poli magnetici principali, (cf. fr. bi-polaire)
  bipolaritate s.f. starea unui corp care are doi poli. (cf. fr. bipolaritâ) bircîringent adj. (despre cristale sau alte medii optice) care prezintă fenomenul de birefringenţă. (cf. fr. birtfringent) birefringenţă s.f. (fii.) descompunerea unei raze de lumină, care trece printr-un mediu optic, în două raze refractate; dublă refracţie. • însuşirea unor cristale de a produce fenomenul descris mai sus. (cf. fr. bireiringence) biremă s.f. (mar.) galeră cu două rînduri de rame. (< fr. bireme, it. bireme
  <    lat. biremis) birocrât s.m. funcţionar care dă o importanţă exagerată formalităţilor, în dauna fondului; formalist, (cf. fr. bureaucrate) birocrâtic adj. referitor la birocraţie sau la birocraţi, (cf. fr. bureaucratique) birocratism s.n. 1. atitudine de birocrat; comportare strict formalistă în rezolvarea problemelor administrative, care antrenează după sine complicaţii inutile şi întîrzieri păgubitoare. 2. sistem de conducere propriu statelor exploatatoare, concretizat prin ruptura de viaţă a metodelor de conducere şi prin impunerea acestora pe cale despotică, străină intereselor poporului. • (în munca politică) înlocuirea muncii politice cu munca administrativă, (cf. rus. biuro-krati7m)
  birocraţie s.f. (rar) birocratism. (< fr. bureaucratie, cf. fr. bureau — birou, gr. hrateia — putere) bir6u s.n. I. 1. masă mare de scris, cu sertare (în care se ţin hîrtii, documente etc.). 2. cameră, sală, încăpere în care se află una sau mai multe mese de scris, la care lucrează persoanele respective; mobilier pentru o astfel de cameră. • instituţie, serviciu public unde lucrează funcţionari, specialişti etc.; (p. ext.) funcţionarii unei astfel de instituţii. II. 1. organul executiv şi conducător al muncii unei organizaţii de partid comuniste sau muncitoreşti sau al unei organizaţii de masă. 2. grup de membri ai unei asociaţii, ai unei adunări, însărcinaţi să conducă adunarea sau asociaţia respectivă. • reunirea preşedintelui, a vicepreşedinţilor şi a secretarilor unei adunări legiuitoare. (< fr. bureau, rus. biuro) bis adj. invar, a doua oară, repetat. II interj. exclamaţie folosită de spectatori pentru a solicita un artist, un ansamblu etc. să repete un număr din program, o arie etc. ( < lat. bis — de două ori)
  bisâ vb. I. tr. 1. a cere, prin strigăte de „bis‘% repetarea unui număr din pro-
                                                                                                  92
  gramul artistic al unei reprezentaţii, reluarea unei arii etc. 2. a repeta la cererea publicului (o arie, un număr din program etc.). (< fr. bisser) bisanuâl adj. care revine la fiecare doi ani. • (despre plante) care trăieşte doi ani, rodind în anul al doilea. ( < fr. bisannuel)
  biscuit s.m. 1. produs alimentar obţinut prin coacerea unui aluat preparat din făină, ouă şi zahăr. 2. faianţă fără glazură, arsă la o temperatură înaltă; (p.ext.) statuetă sau mic grup de faianţă fină ori porţelan fără glazură.
  ( <fr. bisevit) bisect adj. (în expr.) an bisect = an de 366 de zile, an bisextil, (cf. fr. bissexte, lat. bissextus) bisectoâro s.f. (mat.) dreaptă care porneşte din vîrful unui unghi, pe care îl împarte în două părţi egale. (< bi-sector)
  bisector adj. (mat.) care împarte în două părţi egale. O plan bisector = plan care împarte în două diedre egale un unghi diedru. ( < fr. bissecteur) bisel s.n. (tehn.) dispozitiv folosit la osiile unor locomotive, care ajută la înscrierea lor în curbe. (< fr. bissel) bisextil adj. bisect. (< fr. bissextile, cf.
  lat. bissextilis) bisexuâl adj. (biol.; despre plante si animale) cu însuşirile, cu caracterele ambelor sexe; bisexuat. v. h e r m a-f r o d i t. (cf. fr. bissexuel) bisexual itâte s.f. (biol.) existenţa simultană a organelor sexuale masculine şi feminine la acelaşi individ, (cf. fr. bis-sexualite)
  bisexuât adj. (despre flori) care are organe feminine şi organe masculine; (despre plante) cu organele de reproducere ale ambelor sexe pe aceeaşi tulpină. (cf. fr. bissexut) bisilâbic adj. compus din două silabe.
  (cf. fr. bissylabique) bismut s.n. (chim.) metal alb-cenuşiu, cu reflexe roşietice şi sfărîmicios; are numeroase întrebuinţări în industrie şi în medicină. (< fr. bismuth) bis mut înă s.f. (min.) sulfură de bismut naturală. ( < fr. bismuthine) bisturiu s.n. (med.) cuţit special, folosit la operaţii chirurgicale, la disecţii etc. (< fr. bistouri, cf. it. bistori < pis-toriensis — fabricat la Pistoia) bisulc adj. (despre animale) cu copitele despicate, (cf. fr. bisulque, lat. bisulcus) bisulfât s.m. (chim.) sare a acidului sulfuric în care un singur atom de hidrogen este înlocuit cu un metal. (< fr. bi-sulfate)
  bisulfit s.m. (chim.) sare a acidului sulfuros în care un singur atom de hidrogen este înlocuit cu un metal. (cf. fr. bisulfite)
  bisuKură s.f. (chim.) sulfură a cărei moleculă cuprinde doi atomi de sulf şi numai un singur atom din celălalt element. (< fr. bisulfure)
  9â
  bitronc6nic s.n. (ant..) vas în forma a două trunchiuri de con cu baza comună, răspîndit la noi cu deosebire în prima epocă a fierului, bittim s.m. (chim.) produs obţinut din reziduurile de petrol, folosit la bitu-maj. (< fr. bitume, cf. lat. bitumen) bitumâ vb. I. tr. 1. a amesteca cu bitumen un material granular. 2. a face bi-tumajul unei şosele. • a umple cu o masă bituminoasă rosturile dintre pavelele unei şosele. ( < fr. bitumer) bitumâj s.n. stropirea cu bitum şi aşter-nerea cu piatră măruntă a suprafeţei unei şosele. ( < fr. biiumage) bitumen s.n. (min.) , material compus dintr-un amestec de hidrocarburi, provenit din transformarea naturală a răşinilor de plante şi a cerii. (< lat. bitumen)
  bituminizâre s.f. (min.) procesul de formare a unor hidrocarburi în natură, constînd din transformarea lentă, în afara contactului cu aerul, a nămolului rezultat din descompunerea organismelor animale şi vegetale în fundul marilor. (cf. fr. bituminisation) bituminos adj. de natura bitumenului; care are bitumen. (cf. fr. bitumineux) biuretă s.f. (fiz.) tub de sticlă gradat, folosit la analiza volumetrică, la măsurarea volumului soluţiilor. ( < fr. bure tte, rus. biureiho) bitităs./. (mii.) ridicătură de teren folosită la un poligon pentru tir. (< fr. butte)
  bivalent adj. (chim.; despre elemente) cu două valenţe. (< fr. bivalent) bivdlv adj. 1. (zool.; despre animale) cu cochilia formată din două valve. 2. (bot.; despre capsule) format din două părţi. (cf. fr. bivalve) biverb s.n. joc care constă în reprezentarea a două cuvinte prin litere sau figuri combinate între ele. (<verb) bivuac s.n. (mii.) cantonament de trupe (în corturi sau sub cerul liber) situat în afara localităţi]or. (< fr. bivouac, cf. germ. bei — de, Wacht — veghe) bivuacâ vb. I. intr. (mii.; despre unităţi) a sta, a se opri în bivuac. ( < fr. bivoiia-quer)
  bizantin adj. 1. de (ca) la Bizanţ, din timpul Imperiului bizantin. O stil bizantin = stil caracterizat prin predominarea cupolei, a suprafeţelor şi a liniilor curbe în arhitectură şi printr-o variată bogăţie de culori, de ornamentaţie. 2. (fig.) intrigant; perfid, corupt, (cf. fr. byzantin, it. bisantino, lat. by-santinus)
  bizantinism s.n. corupţie şi neorînduială (politică şi publică). • predilecţie pentru disputele subtile şi inutile, (cf. fr. byzantinisme) bizantinolog s.m. specialist în bizantinologie. (cf. fr. byzantinologue) bizantinologie s.f. (ist.) disciplină care studiază istoria, literatura şi arta bizantină. (cf. fr, byzantinologie)
                                                                                    lîIT-BLE
 bizdr adj. (adesea adv.) ciudat, straniu; extravagant; supărător. ( < fr. bizarre, cf. sp. bizarro — mărinimos) bizarerie s.f. ciudăţenie; extravaganţă;
 fantezie, (cf. fr. bizarrerie) bizeţ s.n. bucată de piele care se pune ca garnitură la încălţăminte. (<germ. Besătze)
 biz6n s.m. 1. (zool.) bou sălbatic, astăzi pe cale de dispariţie; bour, zimbru. 2. piele de bizon (1) tăbăcită; imitaţie de piele de bizon (1). (< fr.
 bison)
 blam s.n. dezaprobare publică, oprobriu; exprimare a acestei dezaprobări. (< fr. blâme)
 blama vb. I. ir. a condamna; a defăima; a dezaproba, a reproba (public) o persoană, un fapt etc. (< fr. blâmer) blamabil adj. demn de blam. (cf. fr. blâmable)
 blanchetă s.f. imprimat, formular pentru poliţe, pentru telegrame etc. (< germ. Blankett)
 blanqm'sm s.n. (fii.) curent socialist utopic (ivit în secolul al XlX-lea în Franţa) care propaga ideea izbăvirii omenirii de sub jugul robiei salariate, pe calea comploturilor unei mici minorităţi intelectuale. (< Blanqui, n.p.) blasfemie s.f. cuvînt prin care se insultă divinitatea sau religia; defăimare a celor considerate sfinte; hulă. (< lat., gr. blasphemia. cf. it. blasfemia) blastulă s.f. (biol.) a doua fază în dezvoltarea unui embrion. (< fr. blastule, cf. gr. blastos — germene) blau s.n. (rar; în expr.) a face blau = a lipsi de la lucru a doua zi după o sărbătoare. (<germ. blau) blazâ vb. I. refl. a se plictisi, a se dezgusta de toate. • tr. a face pe cineva incapabil de emoţii, de impresii puternice; a face insensibil, indiferent la toate. ( < fr. blasser) blaz6n s.n. (ist.) semn, ansamblu de piese care constituie armoariile unui oraş, ale unei familii nobile etc.; stemă.
 •   (rar) scut. (< fr. blason) blefarită s.f. (med.) inflamaţie a marginilor libere ale pleoapelor. (< fr. blepharite, cf. gr. blepharon — pleoapă) blendă s.f. (min.) sulfura de zinc naturală. ( < fr. blende) blenoragie adj. de natura blenoragiei.
 ( < fr. blennorragique) blenoragie s.f. (med.) boală infecţioasă, care provoacă inflamarea mucoaselor organelor genitale; (pop.) sculament. (< fr. blennorragie, cf. gr. blenna— mucozitate, rhagi — erupţie) blenoree s.f. (med.) boală a mucoasei genitourinare, însoţită de scurgere, fără fenomene inflamatorii. ( < fr. blennor-hee, cf. gr. blennorhoe) bleu adj. invar. (pron.: bio) albastru-deschis; azuriu. (< fr. bleu) bleumarin adj. invar, (pron.: blomarin) albastru-închis. ( < fr. bleu [ă la] marine)
 BLl-BOl
 blindă vb. î. ir. a acoperi Cu blindaj.
 ( < fr. blinder, cf. v. germ. blenden— a orbi)
 blindâj s.n. 1. cuirasă de oţel care foloseşte la protecţia navelor, a tancurilor, a avioanelor etc. împotriva proiectilelor. 2. mijloc de protecţie a unor piese sau sisteme electromagnetice, (cr. fr. blindage)
 blindât adj. care are un blindaj. • (despre unităţi militare) dotat cu mijloace de luptă prevăzute cu blindaj. H s.n. vehicul de luptă prevăzut cu blindaj.
 (< blinda) bloc i s.n. 1. bucată, masă mare dintr-o materie grea şi tare; corp, obiect dintr-o bucată. 2. grămadă de obiecte, de lucruri etc. care formează o masă unică.
 3.  pachet, mapă de foi de hîrtie egale, prinse împreună, servind pentru a face însemnări, desene etc. 4. (tehn.) piesă metalică turnată, care cuprinde cilindrii unui motor. (< fr. bloc, cf. (3) bloc-no tes)
 bloc 2 s.n. clădire mare, cu mai multe etaje. (<germ. Blochhnus) bloc.3 s.n. 1. blocadă. 2. alianţă, înţelegere (între state, partide etc.) în vederea unor scopuri comune. (< fr. blocus)
 blocă vb. I. tr. 1* a împresura, a izola prin blocadă (o ţară, un port, un oraş etc.). 2. a împiedica, a opri mişcarea, circulaţia etc. 3. a fixa. a imobiliza într-o anumită poziţie. • refl. (med., tehn.; despre organe) a nu mai funcţiona.
 4.  a interzice, a opri ocuparea unui post vacant. (< fr. bloquer, cf. bloc)
 blocadă s.f. (mii.) încercuirea unei cetăţi sau a unui stat, pentru a-i împiedica orice legătură cu exteriorul. • asediu. (■< germ. Blockade) blocaj s.n. (tehn.) fundaţie de piatră, de bolovani etc. făcută la o şosea, la o stradă etc. (cf. fr. blocage) btâchaus s.n. bloc 2. ( < germ. Block-haus)
 blocnotes s.n. carnet cu file care se detaşează uşor şi pe care se fac însemnări ; notes. ( < fr. bloc-notes) blond adj. (despre păr, ten etc.) deschis la culoare, gălbui, bălai. O bere blondă
 —   bere de culoare deschisă, gălbuie. // s.m. şi f. om cu părul, cu tenul blond. ( < fr. blond) blondin adj< (adesea subst.) blond. (< fr. blondin)
 bluf s.n. (rar) vorbă spusă (sau acţiune, faptă făcută) în scop de intimidare sau de inducere în eroare. (<engl., fr. bluff)
 blum s.n. (metal.) lingou de oţel turnat şi eboşat prin laminare. (< engl.bloom) blâming s.n. (metal.) laminor care se foloseşte la laminarea blumurilor. (< engl. blooming)
 bluză s.f. 1. obiect de îmbrăcăminte, lung pînă la brîu, de obicei cu mîneci, pe care îl poartă mai ales femeile. 2. haină de pînză pe care o poartă mili-
                                                                                               94
 tarii vara, în locul vestonului. # haină de protecţie purtată de muncitori în timpul lucrului. (< fr. blouse) bluz6n s.n. (rar) veşmînt militar sau de sport, larg şi comod care cade bufant pînă la şolduri. ( < fr. blouson) boa s.m. invar, (zool.) şarpe uriaş, neve-ninos, din regiunea tropicală a Âmericii şi din Madagascar. (< fr. 6oa, cf. lat. boa — şarpe neveninos) bob s.n. (sport) sanie de mai multe persoane, care se poate conduce cu un volan sau cu două cabluri, fiind folosită mai ales la concursuri; sport practicat cu această sanie; bobslei (cf. engl., fr. bobsleigh)
 bobină vb. I. tr. (tehn.) a înfăşură (un fir, un cablu etc.) pe o bobină. (< fr. bobiner)
 bobinâjs.n. (tehn.) bobinare. • (concr.) totalitatea bobinelor unei maşini, ale unui aparat electric etc. (cf. fr. bobi-nage)
 bobinator s.m. şi /. cel care execută bo-binări şi reparaţii de bobine sau înfăşurări de maşini electrice. (< fr. bobi-neur)
 bobină s.f. 1. (tehn.) piesă cilindrică pe care se poate înfăşură un fir, un cablu etc.; ansamblu compus din piesa aceasta şi firul, cablul etc. înfăşurat pe ea. • înfăşurare a unui fir într-o maşină sau într-un aparat electric. 2. înfăşurare a unui fir de aţă, de sfoară etc. pe un beţişor, un mosor etc.; ghem. (< fr. bobine)' bobslei s.n. (sport) bob. ( < engl. bobsleigh)
 boeaport. s.n. (mar.) deschizătură în punte pentru introducerea mărfurilor în magaziile navei. (< it. boccaporto) bodegă s.f. local mic unde se consumă numai aperitive şi băuturi alcoolice. (<germ. Bodega, cf. it. bottega) boem s.m. şi f. om dezordonat, lipsit de mijloace, de siguranţa zilei de mîine. II adj. care corespunde firii sau felului de viaţă caracteristic boemilor. ( < fr. boheme)
 boemă s.f. lumea boemilor; viaţă de boem. (< fr. boheme, cf. it. boemme) boghiu s.n. (tehn.) dispozitiv la osiile vehiculelor de cale ferată, care ajută la înscrierea în curbă a locomotivelor, a vagoanelor etc. (< fr. bogie, boggie) boic6t s.n. faptul de a boicota; refuz organizat al oricăror legături economice sau politice cu o ţară, cu o întreprindere, cu o persoană etc., ca ripostă la o anumită acţiune a lor şi în scopul de a le izola, cauzîndu-le astfel prejudicii. ( < boicota) boicota vb. I. tr. a pune la index (un proprietar, un industriaş, o marfă etc.); a exercita un boicot (contra unei persoane, a unei întreprinderi, a unui stat etc.). (cf. fr. boycotter < Boycott, n.p.) b6iler s.n. (tehn.) căldare în care se obţine apa caldă necesară instalaţiilor din clădiri. ( < germ. Boiler)
 95
 bol s.n. 1. cocoloş. O bol alimentar = cocoloş format din alimentele amestecate în gură cu salivă. 2. ceaşcă sferică simplă. (< fr. bol., cf. gr. bolos — bulgări, masă) bolârd s.m. (mar.) stîlp scurt de metal, cu patru pinteni laterali, montat pe chei, care serveşte la legarea navelor. (<fr. bollard) boler6 s.n. 1.' haină fără mîneci, scurtă pînă aproape de talie şi deschisă în faţă, purtată de femei peste bluză. 2. dans naţional spaniol cu ritm moderat, care se dansează cu castaniete; aria acestui dans. (fr., sp. bolero) bolid s.m. 1. (astr.) meteorit care sc aprinde cînd trece prin atmosferă. • (fig.) obiect, proiectil, vehicule etc. care se deplasează cu mare viteză. ( <fr. bolide, cf. gr. bolis — obiect azvîrlit) bolometru s.n. (fiz.) instrument foarte sensibil, pentru măsurarea intensităţii radiaţiilor calorice. (< fr. bolomeire) bolşevic adj. privitor la bolşevism sau la bolşevici. • propriu bolşevicilor sau bolşevismului. II s.m. şi f. adept al bolşevismului; comunist. (<rus. bolşe-vik)
 bolşevism s.n. învăţătura leninistă despre teoria şi tactica mişcării revoluţionare a proletariatului şi despre transformarea revoluţionară a orînduirii capitaliste în orînduire comunistă; leninism. (cf. rus. bolşevizm) bolşevizâ vb. I. tr. a educa în spirit bolşevic, a propaga, a introduce, a întări spiritul bolşevismului. (< bolşevic, după rus. bolşevizirovati) b61us s.n. argilă fină, folosită ca diluant solid. (<germ. Bolus) bombă vb. I. tr. şi refl. a da (unui obiect), sau a căpăta formă convexă • (fig.) a umfla, a scoate în afară (pieptul). (< fr. bomber) bombament s.n. convexitatea părţii carosabile a unei şosele de-a curmezişul ei. (cf. fr. bombement) bombardă vb. I. tr. a executa un bombardament. • (fig.) a plictisi (cu insistenţele), a insista, a stărui. (< fr. bombarder, cf. it. bombardare) bombardament s.n. 1. atac cu bombe sau cu proiectile (grele) al unui obiectiv, efectuat de aviaţie, de artilerie etc. 2. (fiz.; în expr.)' bombardament atomic = proiectarea unui fascicul de particule asupra unor nuclee atomice, pentru a provoca reacţii nucleare, (cf. fr. bom-bardement, it. bombardamento) bombârdă s.f. (mii.) maşină de război medievală, cu care se aruncau bolovani.
 •  tun de mare calibru cu care se aruncau bombe. (< fr. bombarde, cf. it. bombarda)
 bombardier i s.n. (mii.) avion de bombardament. (< fr. bombardier) bombardier 2 s.m. (mii.) ofiţer din echipajul unui .avion de bombardament, care dirijează bombardamentul. (< fr. bombardier)
                                                                               BOL-BON
 bombardau s.n. (muz.) instrument metalic de suflat, care scoate sunete grave de contrabas, (cf. fr. bombardon, it. bom-bardone)
 bombastic adj. (despre stil, vorbe) încărcat cu fraze şi figuri nefolositoare; emfatic, umflat. ( < germ. bombastisch) bombă s.f. 1. (mii.) proiectil (lunguieţ) cu încărcătură explozivă, incendiară etc., folosit la bombardamentele de aviaţie. O bombă atomică = proiectil avînd ca exploziv energia obţinută prin dezagregarea atomului; bombă cu hidrogen = bombă bazată pe o reacţie termonucleară prin care atomii de hidrogen se transformă în atomi de heliu, cu o uriaşă degajare de căldură şi de energie; • bombă vulcanică = bucată (rotundă) de lavă, care este azvîrlită de un vulcan de obicei la începutul erupţiei. 2. (fig.; sport) lovitură puternică de minge. 3. (fig.; argou) ştire, fapt care produce senzaţie. (< fr. bombe, it. bomba, cf. lat. bombus, gr. bombos
 —   zgomot) bombetă s.f. (mar.) lampă folosită în navigaţie pentru semnalizare. (< fr. bombette)
 bombeu s.n. partea întărită şi bombată care formează vîrful încălţămintei. ( < fr. bombe)
 bomboană s.f. preparat (de cofetărie) de diferite forme. ( < fr. bonbon) bombonerie s.f. magazin unde se vînd bomboane. (< fr. bonbonnerie) bombonieră s.f. vas, cutie de porţelan, de sticlă etc. pentru bomboane. (< fr. bonbonniere) b6mbyx s.n. (zool.) gen de fluturi a căror specie foarte cunoscută are ca omidă viermele de mătase. ( < fr., gr. bombyx) bomfăier s.n. ferăstrău de mînă cu care se taie metale, (după germ. Bogenfeilen) bompr^s s.n. (mar.) catarg înclinat, aşezat la prora ufiei corăbii. (< it. bom-presso)
 bon s.n. 1. dovadă, înscris (cu caracter provizoriu) care autorizează pe deţinător să primească ceva. • notă de plată cu care se achită marfa la casa unui magazin. 2. (fin.; în orînduirea capitalistă) hîrtie de valoare emisă de stat sau de o instituţie bancară. (< fr. bon) b6nă s.f. femeie angajată ca îngrijitoare la copii. ( < fr. bonne) bond s.n. (av.) săritură pe care o face un avion în momentul cînd atinge pămîntul cu roţile, în cazul unei aterizări incorecte. ( < fr. bond) bondisâ vb. I. intr. (despre avioane) a face bonduri, (după fr. bondissant sau bondissement) bonetă i s.f. scufie pe care o poartă mai ales copiii şi bătrînii; tichie de medic, de bucătar etc. • (mii.) acoperămînt de cap fără cozoroc. O bonetă frigiană = a) bonetă purtată în antichitate de sclavii eliberaţi; b) bonetă roşie a revoluţionarilor francezi de la 1789. ( <fr. bonne t)
 BON-BOT
 bonetă 2 s.f. (mar.) velă ajutătoare care se instalează numai pe vreme bună la extremitatea vergilor velelor pătrate. (< it. bonnetta) bonier s.n. carnet de bonuri (1). ( < bon) bonifică vb. I. tr. a scădea o sumă oarecare din valoarea unei facturi (ca despăgubire). • a face o reducere, un rabat. (cf. fr. bonifier) bonificare s.f. compensaţie în bani care se dă pentru o daună, reprezentînd o reducere sau o mărire a unui profit. ( < bonifica) bonificaţie s.f. (fin.) bonificare, (cf. fr.
 bonification) bonităre s.f. (în expr.) bonilarea apelor = determinarea valorii economice a unui curs de apă, a unui eleşteu etc. bonitate s.f. (silv.) calitatea unei staţiuni sau a unei zone forestiere de a produce arborete mai bune sau mai slabe din punct de vedere al producţiei la hectar în material lemnos, v. fertilitate. (< germ. Bonitât) bonjur interj, bună ziua. (< fr. bonjour) bonjurism s.n. atitudine, concepţie de bonjurist. (< bonjur) bonjurist s.m. nume dat tinerilor întorşi de la studii din Franţa în cea de-a doua jumătate a secolului' al XlX-Iea, care (se) salutau cu „bonjur**. (< bonjur) bonfim s.m. (rar) om blînd, blajin, cinstit, credul. ( < fr. bonhomme) bonomie s.f. (rar) atitudine, caracter de bonom. ( < fr. bonhommie) bonton s.n. (rar; adesea ironic) atitudine, ansamblu de reguli de purtare care trebuiau respectate de cineva care dorea să fie pe placul aşa-zisei bune societăţi burghezo-moşiereşti. (< fr. bonton) bonz s.m. 1. preot budist. 2. (fig.; iron-nic) şef, lider, om influent într-un partid politic. ( < fr. bonze, cf. jap. bozy — preot)
 bor i s.n. (chim.) metaloid răspîndit în natură sub formă de săruri ale acidului boric. (< fr. bore) bor 2 s.n. marginea ieşită în afară a unei pălării. ( < fr. bord) bora s.n. invar, vînt violent, uscat şi rece, obişnuit mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Negre şi Mării Adriatice. (<it. bora) boranginee s.f. pl. (bot.) familie de plante dicotiledonate, cu stamine alterne petalelor şi ovar cu patru încăperi, conţinînd fiecare cîte un ovul. (< fr. boranginees) borăt s.m. (chim.) sare a acidului boric.
 (< fr. borate) b6rax s.n. (chim.) borat de sodiu. ( < fr.
 borax, cf. ar. borac) borborigme s.n.pl. (med.) zgomot, ca nişte bolboroseli, produs de gazele din stomac sau din intestine. ( < fr. bor-borygme)
 bord s.n. 1. fiecarc dintre coastele laterale ale punţii unei nave; (p. ext.) nava însăşi. O (loc. adj.) de bord — referitor la navigaţie, o (loc. adv.) pe
                                                                                               90
 (sau la) bord — pe puntea unei nave sau în avion. *2. (av.) marginea unui profil de aripă de avion, o (expr.) a arunca peste bord — a înlătura. 3. (rar) ţărm de mare. ( < it. bordo, cf. fr. bord, germ. Bord) bordaj s.n. (mar.) pereţii exteriori ai unei nave. (cf. fr. bordage) bordel s.n. casă de prostituţie. (< fr. bordel, it. bordello)
 borderou s.r?. listă, tablou care cuprinde sumele xunui cont, hîrtiile unui dosar etc. ( < fr. bordereau) bordo adj., s.n. invar, (rar) roşu-închis.
 (< fr. bordeaux, cf. Bordeaux, n.p.) bordiîră s.f. fîşie aplicată (ca podoabă) pe marginea, unui lucru; chenar. • margine a unui obiect făcută dintr-un material mai rezistent; întăritură. ( < fr. bordure) boreal adj. de (la) nord; septentrional. ( < fr. boreal, cf. gr., lat. boreas — vînt de nord)
 boric adj. (chim.; în expr.) acid boric = acid al borului, alb, solid, cristalizat, folosit ca antiseptic. ( < fr. borique) boriedt adj. preparat cu acid boric. (cf.
 fr. borique) bârmaşină s.f. maşină de perforat, prin aşchiere, metale etc., cu ajutorul unui burghiu. (<germ. Bohrmaschine) bornă vb. I. tr. a însemna cu borne un teren. (< fr. bomer) b6rnă s.f. 1. stîlp de marcaj, din beton, din lemn etc., aşezat la marginea drumurilor, de-a lungul unei frontiere etc.; piatră de hotar. 2. (fiz.) piesă metalică care face legătura maşinilor sau a aparatelor electrice. (< fr. borne) bort s.n. diamant de calitate inferioară, folosit la şlefuit sau la perforat. ( < fr. bort)
 boschet s.n. tufiş format din arbuşti (plantaţi), (cf. fr. bosquet, it. boschetto) boss s.m. (în America) supraveghetor peste muncitorii dintr-o întreprindere. (<engl. boss) bostan* s.n. dans mai lent decît valsul; vals lent. • melodia acestui dans (< fr. boston) boston2s.n. (poligr.) presă de imprimat, mică şi plană. ( < germ. Boston [presse]) botanic adj. privitor la plante, de plante. O grădină botanică = grădină unde se plantează diferite specii de plante, pentru studiu. (< fr. botanique, cf. gr. botane — iarbă) botanică s.f. ştiinţă care studiază structura, funcţiunile şi organele plantelor, răspîndirea şi clasificarea lor. (< fr. botanique, cf. gr. botanike) botanist s.m. şi f. specialist în botanică.
 (cf. fr. botaniste) botaniză vb. I. tr. a strînge plante pentru studiu; a ierboriza. ('< fr. botaniser) botrioccîâl s.m. (zool.) vierme intestinal, lung de cîţiva metri, care trăieşte parazitar în intestinul gros al omului. ( < fr. bothriocephale, cf. gr. botrys — ciorchine, hephale — cap)
 97
 bovin adj. de bou, din specia boului.
 II  s.f. pl. subfamilie a rumegătoarelor, care are ca tip boul; (la sg.) animal din această subfamilie. (< fr. bovin, it. bovino, lat. bovinus) bovinddu s.n. (rar) fereastră, nişă ieşită în afară din zidul unei faţade. ( < engl., fr. bo'w-'window)
 box i s.n. 1. (sport) luptă cu pumnii; pugilistică. 2. armă albă, constînd dintr-o bucată de metal cu găuri pentru degete, cu care se atacă ţinînd pumnul strîns. (< engl. box, cf. fr. boxe) box 2 s.n. piele de vitei special tăbăcită, din care se fac pantofi, ghete etc. ( < engl., fr. box-calf) boxă vb. I. intr. a practica boxul. • tr. şi refl. (fam.) a (se) bate, a (se) lovi cu lovituri de pumn (ca la box). (< fr. boxer)
 b6xă s.f. despărţitură, compartiment în interiorul unei construcţii, al unui local, al unei încăperi etc.; (spec.) despărţitură într-un grajd etc., făcută pentru un singur animal. (<engl., fr. box)
 box^r s.m. sportiv care practică boxul.
 (cf. fr. boxeur) brac s.m. cîine de vînătoare cu părul scurt şi cu urechile mari şi blegi; prepe-licar. (< fr. braque, cf. germ. Bracke) bracona vb. I. intr. a vîna sau a pescui fără voie; a face acte de braconaj. (< fr. braconner) braconăj s.n. vînătoare sau pescuit ilegal, fără permis; faptă de braconier. • delict făptuit de acela care braconează. (< fr. braconnage) braconier s.m. om care vînează sau pes-cuieşte fără voie, fără permis. (< fr. braconnier) bractee s.f. (bot.) frunză modificată care se află la baza florilor. ( < fr. bractee) brahiăl adj. (anat.) de (la) braţ, privitor la braţe. (cf. fr. brachial, lat. brachialis) brahicefăl adj., s.m.. şi /. (om) care are craniul aproape rotund. (< fr. bra-chycephale, cf. gr. brachys — scurt, hephale — cap) brahman s.m. membru al celei dintîi dintre cele patru caste indiene, care cuprinde pe sacerdoţi; preot al lui Brahma. ( < fr. brahmane) brahmanism s.n. religie originară din India, a cărei divinitate superioară este Brahma. (< fr. brahmanisme) brâmă s.f. (metal.) semifabricat de oţel, cu secţiune dreptunghiulară şi muchiile rotunjite, avînd suprafaţa striată sau punctată. ( < fr. brame) brancărdă s.f. targă pentru transportul bolnavilor sau al răniţilor. (< fr. brancard)
 brancardier s.m. şi f. cel care poartă brancarda; militar care ridică şi transportă răniţii pe cîmpul de luptă. ( < fr. brancardier) brand s.n. (mii.) aruncător de proiectile ; (p. ext.) proiectilul aruncat de acesta. ( < Brandt, n.p.)
                                                                                 bov-bre
 brandenburg s.n. şnur sau găitan care se coase, ca podoabă, pe pieptul unor haine. ( < fr. brandebourg) branhie s.f. (200I.; mai ales la pl.) organ extern de respiraţie al unor animale acvatice. (<fr. branchies, lat. bran-chiae < gr. branchion) branşă vb. I. tr. (tehn.) a face un branşament, un racord electric. (<fr. brancher)
 branşam&nts.n. (tehn.) parte a unei conducte care leagă o conductă principală de una secundară. ( < fr. branchement) brânşă s.f. specialitate, ramură în negoţ, în meserii etc. O (loc. adj.) de branşâ = de meserie; specialist. (< fr. branche) bras s.n. (sport) înot pe burţă, în care braţele şi picioarele împing corpul înainte prin mişcări simultane. (< fr. brasse)
 brasăj s.n. 1. (tehn.) amestecare a combustibilului pulverizat sau în stare de vapori cu aerul comburant, înainte de introducerea lui în cilindrul motorului. 2. amestecare la cald a făinii de malţ cu apă, pentru a se obţine mustul de bere. ( < fr. brassage) brasardă s.f. 1. bandă de stofă purtată la braţ, pentru a indica calitatea unei persoane etc. 2. parte a armurii care protejează braţul. (< fr. brassard) braserie s.f. (rar) berărie. (<fr. bras-serie)
 brasierăs./. obiect de lenjerie (femeiască) care susţine pieptul, sinii; sutien. ( < fr. brassiere)
 brav adj. viteaz, curajos. (<fr. brave, it. bravo)
 bravă vb. I. tr. (rar) a înfrunta cu curaj (o primejdie). • a se expune inutil (unei primejdii etc.); a sfida. (< fr. braver, it. bravare) bravadă s.f. provocare cutezătoare; sfidare. ( < fr. bravade) bravisimo interj, (fam.) exclamaţie superlativă pentru bravo. (<it. bravis-simo)
 brâvo interj, exclamaţie care însoţeşte o aprobare totală, aplauze frenetice; excelent, foarte bine. (< it., fr. bravo) braviiră s.f. 1. vitejie, bărbăţie, curaj. 2. faptă curajoasă. ( < fr. bravoure, it. bravura)
 brec s.n. (rar) trăsură deschisă cu patru roţi, cu capra înaltă şi bănci laterale. ( < engl., fr. breah) brecie s.f. (tehn.) rocă sedimentară tare, constituită din bucăţi colţuroase de minerale sau roci dure. (<germ, Breccie)
 brelan s.n. (la unele jocuri de cărţi) grup de trei cărţi (cu valoare egală, dar de culori diferite). (< fr. brelan) breI6c s.n. podoabă purtată mai ales la ceasornic, la gît etc. ( < fr. breloque) bremză s.f. (min.) plan înclinat, cu dispozitiv de frînare, pe care circulă vago-netele de mină. (< germ. Bremse) breşă s.f. 1. (mii.) pătrundere largă şi adîncă executată în dispozitivul de apă-
7 Dicţionar ele neologisme
 bre-bro
 rare al unei armate, spărtură în zidul unei cetăţi etc. 2. (rar) spărtură într-un gard, într-un zid, într-o pădure etc. f< fr. br'eche) bretea s.f. bandă petrecută peste umăr, care susţine o greutate oarecare, pantalonii etc. (< fr. bretelles) bretelă s.f. 1. (ferov.) ramificaţie de cale ferată între două linii paralele, care permite trecerea trenului de pe o linie pe cealaltă. 2. (mii.) porţiune de şanţ. care face legătura între tranşeele paralele cu linia frontului. (< fr. bretelle)
 breton s.n. păr lăsat pe frunte şi tăiat drept. (< fr. breton) brevă s.f. (bis.) scrisoare papală, mai puţin solemnă decît bula. ( < it. breve) brevet s.n. document, certificat, titlu dat de o autoritate (de stat) prin care i se recunoaşte cuiva paternitatea unei invenţii sau prin care i se asigură anumite drepturi; patentă. ( < fr. brevet) brevetă vb. I. tr. a acorda un brevet; a patenta. ( < fr. breveter) breviar s.n. 1. expunere sumară a unor principii, a unor probleme dintr-un anumit domeniu. 2. carte care cuprinde rugăciunile pe care preoţii şi călugării catolici trebuie să le rostească la anumite ore din zi. (< lat. breviarium, cf. fr. breviaire, it. breviario) briantină s.f. preparat, cosmetic uleios, parfumat, întrebuinţat la îngrijirea părului. ( < fr. brillantine) bric s.n. (mar.) corabie cu două catarge, echipată cu pînze pătrate şi uneori cu motor. (< fr. brich, cf. engl. brig) brichetă vb. I. tr. a face brichete (1).
 (•< fr. briqueter) brichetăj s.n. briebetare. (< fr. briqne-tage)
 brichetă s.f. 1. (tehn.) produs de formă paralelipipedică, ovoidală etc., obţinut prin presarea pulberii de cărbune sau de minereuri. 2. aparat de buzunar pentru aprins ţigările. ( < fr. briquet[te)) bridă s.f. 1. gaică de stofă, de aţă etc. prin care se trece cordonul. 2. (tehn.) piesă metalică care leagă arcurile de osii. o coroană metalică servind la îmbinarea tuburilor. 3. (med.) mănunchi de fibre conjunctive, format în- organism ca urmare a unui proces inflamator, v. adere n ţ ă. ( < fr. bride)
 bridge s.n. numele unui joc de cărţi.
 ( < engl., fr. bridge) brigadă s.f. 1. echipă de muncitori organizată pentru anumite sarcini de producţie, o brigadă artistică = echipă artistică de amatori. 2. (mii.) unitate militară compusă din două sau trei regimente din aceeaşi armă. 3. (sifuj subunitate silvică formată din mai multe cantoane (2) şi supravegheată de un brigadier silvic. (< fr. brigade, rus. brigada)
 brlgndl6r s.m. 1. lucrător, muncitor dintr-o brigadă (1) de muncă. 2. tehnician
                                                                                            98
 care conduce o brigadă.în cadrul administraţiei silvice. 3. (mii.; ieşit din uz) comandant al unei brigăzi; general de brigadă. • (înv.) caporal de artilerie. (< fr. brigadier, rus. brigadir) brigand s.m. hoţ de drumul mare, tîlhar.
 ( < fr. brigand) brigandaj s.n. tîlhărie, hoţie la drumul mare. (< fr. brigandage) brigantm s.n. (mar.; rar) brigantină.
 (cf. fr. brigantin, it. brigantino) brigantină s.f. 1. (mar.) corabie uşoară, cu două catarge şi o singură punte. 2. pînză de formă trapezoidală, legată de artimon. (< it. brigantina, fr. brigan-tine)
 briliant s.n. 1. diamant şlefuit în dublă piramidă, folosit ca podoabă. 2. (poligr.) caracter de literă de trei puncte tipografice. (<fr., engl. briliant) brio s.m. (muz.; în expr.) cu brio = însufleţit, vioi. (< it., fr. brio) bri<5şă s.f. prăjitură făcută dintr-un aluat de cozonac. (< fr. brioche) bristol s.n. carton alb, lucios, de calitate foarte bună,, din care se fac copertele cărţilor şi cărţile de vizită; (p. ext.) carte de vizită. (< fr. bristol, cf. Bristol, n.p.) brizânt adj. care (se) descompune într-un timp foarte scurt, dezvoltînd gaze sub presiune. H s.m. (mar.; mai ales la pl.) valuri care se sparg în apropierea ţărmului, lovindu-se de funduri puţin adînci sau de stînci. (< fr. brisant) brizănţă s.f. (mii.) proprietatea unui exploziv de a se descompune într-un timp foarte scurt, dînd gaze de mare presiune, (cf. fr. brisance) briză s.f. vînt uşor, regulat, de la ţărmul mării, care suflă în timpul zilei de la mare spre uscat, iar în timpul nopţii de la uscat spre mare. • (fig.) adiere, boare. ( < fr. brise) brizblz s.n. (rar) perdeluţă (transparentă), care acoperă numai partea de jos a unei ferestre. (< fr. brise-bise) brocart s.n. stofă ornamentată cu fir de aur, de argint etc. (< fr. brocart, cf. it. broccato) broda vb. I. tr. 1. a coase pe o ţesătură (flori, ornamente etc.); a coase la gherghef. 2. (fig.) a inventa, a dezvolta, a născoci. ( < fr. broder) broderie s.f. 1. flori, motive ornamentale cusute în relief pe o ţesătură; cusătură făcută la gherghef. 2. (fig.) înfloritură, dezvoltare (la o povestire, la o bucată muzicală etc.). (<fr. broderie) brodeză s.f. femeie care brodează, care se ocupă cu broderia. (< fr. brodeuse) brom s.n. (chim.) metaloid lichid, roşu-brun, toxic, cu miros neplăcut, întrebuinţat în industria chimică, farmaceutică etc. (< fr. brome, cf. gr. bromos — miros urît) bromăt s.m. (chim.) sare a acidului bromic. (< fr. bromate) bromhidric adj. (chim.; în expr.) acid bromhidric = acid format prin ameste-
 cui bromului cu hidrogenul. (<fr.
 bromhydrique) bromic adj. (chim.; in expr.) acid bromic = acid oxigenat al bromului, (cf. fr. bromique)
 bromlsms.n. (med.) intoxicaţie cu brom, luat în cantitate prea mare şi timp îndelungat. (<fr. bromisme) bromoî6rm s.n. (chim.) lichid dens, cu miros plăcut, volatil şi insolubil în apă, întrebuinţat în medicină ca anestezic şi calmant. (<fr. bromoforme) bromură s.f. (chim.) 1. saie a acidului bromhidric. 2. compus organic, rezultat prin înlocuirea unui atom de carbon din molecula unei hidrocarburi printr-un atom de brom. (< fr. bromure) bronhiâl adj. (anat.) de (la) bronhii, privitor la bronhii, (cf. fr. bronchial) branhie s.f. (anat.) fiecare dintre cele două canale cartilaginoase în care se împarte traheea-arteră. ( < it. bronchi, cf. gr. brogchos — beregată) bronhopneumonie s.f. (med.) inflamaţie patologică a bronhiilor şi a plămînilor.
 (< fr. broncho-pneumonie) bronhotomie s.f. (med.) operaţie chirurgicală executată pe căile respiratorii. (< fr. bronchotomie, cf. gr. brogchos — beregată, tome — tăietură) bronşită s.f. (med.) inflamaţie patologică a mucoaselor bronhiilor, manifestată în special prin tuse. ( < fr. bronchite) brontozăur s.m. (pal.) reptilă sauriană uriaşă din era secundară, cu gîtul şi coada foarte lungi, iar capul foarte mic. (<fr. brontosaure) bronz s.n. (metal.) aliaj de cupru cu unul sau mai multe metale, mai dur şi mai rezistent decît cuprul, folosit în turnătorie, o epoca de bronz — epocă preistorică, corespunzătoare mileniului al II-lea î.e.n., caracterizată prin apariţia şi dezvoltarea uneltelor şi armelor de bronz. • obiect, (spec.) statuie, statuetă de bronz, o (expr.) caracter de bronz = caracter tare, de neclintit.
     fr* bronze, it. bronzo) îi011??’ vi)' <r- a acoperi cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz (un obiect etc.). 2. tr. şi refl. a (se) pîrli, (se) înnegri, a (se) colora (la piele) ca bronzul, (cf. fr. bronzer, it. bronzare) broşă vb. I. tr. 1. a lega laolaltă colile unei broşuri, ale unei cărţi etc. (într-o copertă moale). 2. (tehn.) a găuri sau a Şanţui prin aşchiere o piesă metalică. O maşină de broşat — maşină de aşchi-+^care.ser7eşte la găurirea şi la şăn-ţuirea pieselor metalice. ( < fr. brocher) ts-n-broşare. (< broşa)
         *         •* bijuterie pe care femeile o poartă prinsă îirtr-un ac la rochie, la şal c W/hn.) unealtă cu care se fac fvanii formele de turnătorie, pentru Iea Şa2®101* rezultate de la tur-J?• Scll|let cilindric de metal al lîSîiu?1?2, d.e turnătorie. 8. (tehn.) (< f 1    maşina de broşat.
                                                                                       ftRO-BUC
  broşijrăs./. tipăritură cu puţine foi, legată într-o copertă moale. ( < fr. brochure) brucel6ză s.f. (med.) boală contagioasă
  • a vitelor, mai rar a oamenilor, manifestată prin temperatură ridicată, prin dureri, de cap etc.; febră de Malta.
  ( < fr. brucellose) bruiâ vb. I. tr. a perturba recepţionarea undelor electromagnetice. ( < fr. brouil-ler)
  bruiaj s.n. perturbare a audiţiilor radiofonice ale unui post, prin emiterea de semnale parazite pe lungimea de undă respectivă, (cf. fr. brouillage) bruion s.n. ciornă, concept. (< fr. brouillon)
  brun 1. adj., s.n. cafeniu-închis. 2. adj. s.m. şi (om) cu părul negru, cu ten negricios; brunet, oacheş. (< it. bruno, fr. brun)
                                                     brunet adj., s.m. şi /. oacheş, brun.
  (< it. brunetto, cf. fr. brunet) brusc adj. 1. (adesea adv.) petrecut pe neaşteptate, deodată; precipitat, cu violenţă, neprevăzut. 2. (rar) iute, aspru, răstit. (< it. brusco, fr. brusque) bruscă vb. I. tr. a^trata cu violenţă, brutal, aspru, a repezi. • a grăbi, a forţa (o hotărîre, un deznodămînt etc.). (< it. bruscare, fr. brusquer) bruschcţc s.f. comportare, atitudine aspră, grosolană; asprime, violenţă.
  ( < it. bruschezza) brut adj. 1<'(despre materii) în stare naturală; (despre compuse) netransfor-mat într-un produs finit, neterminat. 2. (op. n*et; despre greutatea unei mărfi) din care nu s-a scăzut daraua; (despre venit) din care n-au fost scăzute cheltuielile, (cf. it. bruto, fr. brut, lat. brutus)
  brutâl adj. nedelicat, dur, violent în;-purtări; grosolan, necioplit, (cf. it. brutale, fr, brutal) brutalitate s.f. fire sau purtare brutală; grosolănie, violenţă, (cf. it. brutalitâ, fr. brutalite) brutaliza vb. I. tr. a trata cu brutalitate, a maltrata (pe cineva), (cf. fr. brutali-ser)
                                                     brută s.f. om rău, crud, violent. (< fr.
  brute)
  briito adv. (op. n e t o) cu totul, nescă-zînd daraua sau cheltuielile făcute. (< it. bruto, germ. Brutto) bub6nic adj. (med.; în expr.) ciumă (sau pestă) bubonică — ciumă (sau pestă) manifestată prin abcese. (< fr. bubonique) bucal adj. referitor la gură, de (la) gură O (expr.) pe cale bucală = pe gură.
  - ( < fr. buccal, cf. lat. bucca — gură) bucehero s.n. (arh.) categorie de vase etrusce din pastă neagră, cu decor în relief. (<it. bucchero — vas ordinar de lut)
  buchets.n. 1. mănunchi, legătură de flori. 2. boschet. 3. aromă specifică a unor vinuri vechi, selecţionate. (< fr. bou-quet)
 BtJC-BtJL
 buciardă vb. I. tr. (constr.) a prelucra cu buciarda piatra de construcţie.
 ( < fr. boucharder) buciărdă s.f. (constr.) ciocan pentru piatră, avînd pe feţele de izbire dinţi în formă piramidală; este folosit pentru a imprima pe faţa pietrelor de construcţie sau pe tencuieli adîncituri regulate.
 ( < fr. boucharde) bucmă s.f. (ant.) instrument de suflat la romani, asemănător cornului de vînă-toare de astăzi. (< lat. bucina) buclă vb. I. tr. şi refl. a (-şi) răsuci părul în bucle, a (se) cîrlionţă, a(-şi) încreţi (părul). (< fr. boucler) buclă s.f. I. 1. şuviţă de păr răsucită; cîrlionţ, zuluf. 2. parte a ochiului unui fir, formată în timpul tricotării. II.
 1.  curbă pronunţată, folosită la racordarea aliniamentelor unei serpentine.
 •   porţiune a unui curs de apă, cu o puternică cotitură. 2. piesă de metal pe care se fixează, îndoindu-se, capătul unui cablu. ( < fr. boucle) buctilic adj. referitor la viaţa (idealizată) de la ţară; idilic, pastoral, cîmpenesc. (< lat bucolicus, cf. gr. bukolein — a paşte boii) bucolică s.f. poezie pastorală; eglogă, idilă. (< lat. bucolica, cf. gr. bukolikos
 —   pastoral < bukolein — a paşte boii) budism s.n. religie răspîndită în Asia orientală, care propovăduieşte pasivitatea şi supunerea în faţa soartei, împăcarea oarbă cu realitatea vieţii sociale şi renunţarea la frămîntările şi plăcerile vieţii, (cf. fr. bouddhisme < Buddha, n.p.) budist s.m. şi /. adept al budismului. // adj. referitor la budism, de budism, (cf. fr. bouddhiste) budoar s.n. (rar) salon intim de primire al unei femei (mai ales din înalta societate). (< fr. boudoir) buf adj. (despre opere muzicale sau dramatice) liazliu; exagerat de comic: vesel. • (despre cîntăreţi, actori) care Joacă roluri în opere comice, în farse în comedii de intrigă etc. ( < it. buffo, fr. bouffe)
 bufânt adj. (despre pantaloni, mineci etc.) cu bufă, umflat, înfoiat. ( < fr. bouf-fant)
 bufă s.f. cută, fald, umflătură la mîneca unei haine, la pantaloni etc. (<it. buf fa)
 bufet s.n. 1. mobilă în care se păstrează vesela şi tacîmurile. 2. local în care se vînd în general mîncări reci şi băuturi care se servesc repede (fiind consumate uneori în picioare); loc unde se vînd prăjituri, mîncări reci, sandvişuri etc. într-o instituţie, într-un teatru etc. 3. mîncări servite la un bufet (2). ( < fr. buffet) bufetier s.m. şi /. cel care ţine (sau serveşte la) un bufet. (< fr. buffetier) bufâu s.n. (med.) răbufnire subită şi trecătoare de febră, de enervare, accelerare bruscă a pulsului etc. • (rar)
                                                                                           100
 mişcarea subită şi trecătoare, răbufnire.
 (< fr. bouffde) buf6n s.m. personaj comic îmbrăcat caraghios, care era ţinut la curtea suveranilor sau a seniorilor feudali pentru a-şi distra stăpînii cu glume, cu strîmbături etc.; măscărici; (p. ext.) om care stîrneşte rîsul cu glumele, faptele sau strîmbăturile sale // adj. (rar) caraghios, comic. (< fr. bouffon, it. buffone) bufonerie s.f. vorbă, gest care provoacă rîsul; glumă, poznă, caraghioslîc. (cf. fr. bouffonnerie) buget s.n. (fin.) plan în care se prevăd veniturile şi cheltuielile probabile ale unui stat, ale unei întreprinderi sau ale unei instituţii pe o perioadă de timp determinată. • totalitatea cheltuielilor şi a veniturilor unei persoane, într-o perioadă anumită de timp. (< fr. budget)
 bugetar adj. referitor la buget, din (de) buget. O instituţie bugetară = instituţie ale cărei venituri se varsă integral în buget şi ale cărei cheltuieli se acoperă în întregime din buget; an (exerciţiu) bugetar = perioadă de un an în care se desfăşoară operaţiile de executare a bugetului statului, (cf. fr. budgâtaire) bugetiv6r adj. (peior.; despre persoane) care trăieşte în mod parazitar din bugetul statului, parazit, (cf. fr. budgt-tivore)
 bujîe s.f. (tehn.) dispozitiv de producere a scînteii electrice pentru aprinderea carburantului motoarelor cu explozie. ( < fr. bougie) biilă i s.f. 1. băşică (de aer, de gaz etc.). 2. (med.) umflătură a pielii, umplută cu un lichid seros. 3. sferă, glob (de metal, de sticlă etc.) gol pe dinăuntru. (< fr. boule, cf. lat. bulla) bulă 2 s.f. act oficial emis de papă. # act care emană de la un suveran. ( < lat. bulla, cf. fr. bulle) bulb s.m. 1. (bot.) tulpină (subterană) alcătuită dintr-un înveliş membranos uscat şi din mai multe foi cărnoase. 2. (fig.; rar) glob, sferă. • (anat.; în expr.) bulb rahidian — prelungire a părţii superioare a măduvei spinării, care face legătura între creierul mare, creierul mic, măduva spinării şi marele simpatic. (< fr. bulbe, cf. lat. bulbus) bulbds adj. (bot.) cu bulb; ca un bulb.
 (cf. fr. bulbeux) buldâg s.m. cîine cu capul mare, cu botul turtit şi fălcile proeminente, cu labele scurte şi groase. ( < engl. bull-dog, cf. fi. bouledogue) buldozer s.n. (te)in.) maşină rutieră pe şenile, folosită la săparea şi nivelarea pămîntumi şi la deszăpeziri. (< engl., fr. bulldozer) bulet, s.n. (zool.) chişiţă (la cai). (< fr. boulet)
 buletin s.n. 1. act, livret oficial cu care se poate legitima o persoană, atestîn-du-i identitatea. • adeverinţă prin care se consemnează ceva. 2. scurtă
 101
 camunicare oficială. 3. publicaţie periodică, care cuprinde dări de seamă, studii şi informaţii dintr-un anumit domeniu; publicaţie periodică (oficială) care cuprinde legi, decrete etc. 4. listă, hîrtie care cuprinde numele candidaţilor într-o alegere şi care este introdusă în urnă; buletin de vot. (fr. bulletin) bulevard s.n. stradă largă, dreaptă, în general mărginită de plantaţii de arbori. (< fr. boulevard) bulevardier adj. de bulevard; (fig.; despre piese de teatru, spectacole etc.) uşor, de mică valoare. (< fr. boulevar-dier)
 bulfius s.n. obstacol la alergările de cai, constînd dintr-un taluz de pămînt sau dintr-un zid cu nuiele deasupra. (<fr., engl. bull-finch) bulimie s.f. (med.) stare patologică, manifestată prin foame nesăţioasă. ( < fr. boulimie)
 bulin s.n. 1. (med.) înveliş (de amidon) în care se pun anumite prafuri, pentru a putea fi înghiţite mai uşor; caşetă, capsulă. 2. desen în formă de cerc plin, imprimat pe o ţesătură. 3. bucată mică de hîrtie, unsă pe o parte cu gumă arabică, cu care se lipesc plicuri, scrisori etc. (<ngr. bulini) bulină s.f. (mar.) manevră care serveşte pentru a trage în vînt grandeele de cădere a pînzelor pătrate. (< fr. bouline, cf. engl. bo-wline) bulidn s.n. 1. supă de carne fiartă fără zarzavaturi. 2. pastă sau zeamă de pătlăgele roşii fierte. (< fr. bouillon) bul6n s.n. (tehn.) tijă cilindrică filetată la un capăt, care se foloseşte la îmbinarea a două piese. ( < fr. boulon) bulonă vb. I. tr. a monta cu buloane (piese, organe de maşini etc.). (< fr. boulonner)
 bulversa vb. I. intr. a răsturna cu totul, a întoarce pe dos, a pune în dezordine; a zăpăci, a dezorienta, a tulbura. ( < fr. bouleverser) bumerang s.n. (rar) armă de vînătoare, din lemn, folosită de australieni, avînd o formă specială, de baston îndoit, care, aruncată, revine singură la locul de pornire. ( < fr. boumerang) btina s.f. sg. (tehn.) varietate de cauciuc sintetic, (nume comercial) btincăr s.n. 1. siloz în care se înmagazinează cărbuni, minereuri etc. • (mar.) depozit de cărbuni pe o navă. 2. pîlnie de alimentare cu cărbuni a locomotivelor. 3. (mii.) mic adăpost blindat. (< germ. Bunker, cf. engl. bunher) bungal6v s.n. (rar) locuinţă construită de europeni în India, din lemn şi din împletituri de trestie, cu un singur etaj şi înconjurată de verande. ( < engl., fr. bungalow) bură vb. I. tr. 1. (min.) a astupa cu un material inert o gaură de mină, după introducerea explozivului. 2. a îndesa balastul sub traversele unei linii de calc ferată. ( < fr. bourrer)
                                                                                    BUL-BUS
 burâj s.n. burare. (< fr. bourrage) burat s.n. (tehn.) sită centrifugă folosită în morărit pentru cernerea făinii. ( < fr. burat) burdigaliân s.n. (geol.) al doilea subetaj al miocenului. (< fr. burdigalien) bur6t s.n. (text.) ţesătură de mătase cu firul gros, neregulat şi poros. (< fr. bourrette)
 burg s.n. castel medieval, cetăţuie; oraş medieval; (p. ext.) oraş vechi. ( < germ. Burg, cf. fr. bourg) burghez adj. făcut de burghezie, al burgheziei. II s.m. şi /. 1. persoană care face parte din clasa burgheză, din burghezie; proprietar de mijloace de producţie care exploatează munca salariată; capitalist. 2. (în orînduirea feudală) orăşean, tîrgoveţ. (cf. fr. bour-geois, it. borghese) burghezie s.f. 1. clasă socială care, în orînduirea capitalistă, posedă mijloacele de producţie, exploatînd munca salariată şi deţine puterea de stat; clasa capitaliştilor. 2. (în orînduirea feudală) locuitorii de la oraşe; populaţia oraşelor, tîrgoveţii, orăşenimea. (cf. fr. bourgeoisie, it. borghesia) burlesc adj. exagerat de comic, grotesc, caraghios, (adesea) trivial, (cf. fr. burlesque, it. burlesco) burlescă s.f. (muz.) melodie săltăreaţă, vioaie, (cf. fr. burlesque, it. burlesco) burnuzs.n. (rar) manta de lînă, cu glugă, purtată de arabi. ( < fr. bumous, cf. ar. bomos)
 bursă i s.f. ajutor bănesc acordat de stat, de o instituţie, de o persoană particulară etc. unui elev sau unui student, pentru a se întreţine în timpul studiilor. ( < fr. bourse) btirsă2s./. 1. (fin.) instituţie capitalistă unde se negociază rente de stat, acţiuni, mărfuri căutate foarte mult etc. O bursă neagră = comerţ clandestin; bursa muncii = instituţie un<ie se înregistrează cererile de lucru ale şomerilor, pentru a mijloci angajarea lor. ( < fr. bourse) bursier s.m. şi /. elev, student care primeşte o bursă (1). (< fr. boursier) burtieră s.f. corset, centură- lată care strînge burta şi şoldurile, busculadă s.f. (rar) înghesuială, învălmăşeală. ( < fr. bousculade) bushel s.n. (pron.: bu-şel) unitate de măsură pentru capacităţi, engleză şi americană. (< engl. bvshel) business s.n. (pron.: biznes) afacere dubioasă, necinstită. (<engl. business) businessman s.n. (rar; pron.: biznes-men) om de afaceri american. (< engl. businessman ) bus61ă s.f. instrument compus dintr-un ac magnetic cu cadran, cu care se determină nordul. O (expr.) a-şi pierde biisola = ase zăpăci. • (fig.) călăuză, conducător, (cf. fr. boussolet it. bussola) bust s.n. partea de sus a corpului omenesc. • sculptură, pictură care repre-
 BUŞ-BUT
 rintă partea de sus a corpului omcncsc. (cf. fr, bus te, it. busto) buş6n s.n. (tehn.) 1. dop cu ghivent. 2. piesă cilindrică, care face parte din dispozitivul de siguranţă al unui circuit electric. ( < fr. bouchon) butadă s.f. vorbă de spirit (spusă adesea cu intenţie maliţioasă). ( < fr. boutade) butadienă s.f. (chim.) hidrocarbură nesaturată, derivată din butan prin pierderea a patru atomi de hidrogen din moleculă. ( < fr. boutadiene) butăns.n. (chim.) hidrocarbură saturată din seria parafinelor, cu patru atomi de carbon în moleculă, care, lichefiată, se întrebuinţează ca combustibil. ( < fr. butane)
 butelie s.f. 1. (tehn.) recipient cilindric de oţel în care se păstrează gaze comprimate. 2. sticlă, butelcă pentru păstrat sau transportat lichide. (< fr. bouteille)
 buter6lă s.f. (tehn.) unealtă folosită la turtirea capului liber al unui nit. (cf. fr. bouterolle) butiric adj. (chim.; în expr.) acid buti-ric = acid organic care se găseşte mai
                                         102
 ales în grăsimile animale. (< fr. butyrigue)
 butirină s.f. (chim.) substanţă grasă care se găseşte în unt, formată din acid butiric şi glicerină. ( < fr. butyrine, cf. lat. butyrum — unt) butirometru s.n. instrument cu care se determină procentul de grăsime din lapte. (< fr. butyrometrey cf. lat. butyrum — unt, gr. metron — măsură) butân s.n. 1. piesă care, prin apăsare, transmite comanda pentru o acţiune mecanică sau electrică, • fus încastrat cu un capăt în corpul unei piese în mişcare circulară, excentric faţă de axa de rotaţie a acesteia, care serveşte ca legătură de articulaţie într-un mecanism. 2. nasture mobil cu care se încheie gulerele, manşetele etc. • capsă (1). (< fr. bouton)                      >
 butonieră s.f. deschizătură mică, tivită pe margine, la haine sau rufe, în care se încheie un nasture; mică tăietură la reverul unei haine bărbăteşti;
 (p. ext.) parte a reverului unei haine unde se pune o floare, o insignă etc.
 ( < fr. boutonniere)
c
 câb s.n. cabrioletă englezească cu două roţi, în care vizitiul şade pe un scaun înalt, la spate. (< engl., fr. cab) cabălă s.f.    1. sistem mistic-teozofic
 evreiesc, în care este expusă teoria autorevelării divinităţii. 2. (fig.) uneltire, intrigă, (cf. fr. cabale, germ. Kabale, ebr. Kabbaleh — tradiţie) cabaline s.f. pl. (zool.) familie de mamifere din care face parte calul; (la sg.) animal din această familie. (< lat. caballus — cal. după fr. chevalin) cabalistic adj. magic, tainic, misterios.
 (cf. fr. cabalistique) cabană s.f. clădire construită din lemn, pentru adăpostirea excursioniştilor; 'casă de adăpost (făcută din materiale uşoare). (< fr. cabane) cabanier s.m. şi /. păzitor, îngrijitor, administrator al unei cabane, (cf. fr. cabanier)
 cabanâs s.m. cîrnat uscat, lung şi subţire, cabaret s.n. restaurant elegant, cu muzică, dans şi diferite programe artistice; bar. (< fr. cabaret)
 cabernet s.n. varietate de struguri cu ciorchinii mici şi boabele îndesate, mici şi rotunde, de culoare neagră-violetă. (< fr. cabernet) cabestăn s.n. (tehn.) vinci cu un ax de rotaţie vertical, folosit pentru deplasări scurte, orizontale sau pe pantă, ale vehiculelor, la ancorarea navelor etc. (< fr. cabestan) cabină s.f. încăpere, cameră pe bordul unei nave; încăpere mică, avînd diverse destinaţii. (< fr. cabine, it. cabina, cf. engl. cabin) cabinet s.n. 1. încăpere (într-o casă, intr-un apartament etc.) mai retrasă şi mai liniştită decît celelalte, destinată unor anumite folosinţe (pentru lucru, in vederea exercitării unei profesiuni etc.). 2. încăpere sau serie de încăperi (m localul unei instituţii) unde lucrează cineva, fiindu-i rezervate exclusiv; birou. 3. secţie, serviciu de studii. O cabinet de partid = centru în care se dau îndrumări teoretice şi metodice cadrelor de lectori, conferenţiari şi propagandişti şi celor care studiază marxism-leninismul. 4. guvern; guver-ca5?ne?/ consi*iu miniştri. ( < fr.
 cablăj s.n. modul de răsucire sau de îm-£!t,ire ? firelor Pentru a forma un 2?         (<fr. câblage)
 cablogrâmă s.f. (tehn.) comunicare transmisă printr-un cablu submarin. (< fr.
 câblogramme, cf. fr. câble — cablu, gr. gramma — scriere) câblu s.n. (tehn.) 1. funie groasă, făcută dintr-un mănunchi de fire vegetale sau metalice răsucite împreună. 2. conductă electrică, făcută dintr-un mănunchi de fire metalice învelite într-un strat izolant. ( < fr. câble) cabotaj s.n. (mar.) navigaţie de-a lungul coastei de la un port la altul. (< fr. cabotage)
 cabotier s.n. (mar.) navă de tonaj mic sau mijlociu, destinată cabotajului. ( < fr. cabotier) cabotin s.m. şi /. actor lipsit de talent (afectat şi înfumurat); (p. ext.) cel care, prin mijloace ieftine, urmăreşte succese uşoare. (<fr. cabotin) cabotinâj s.n. atitudine, gest, apucătură de cabotin. (<fr. cabotinage) cabotinism s.n. cabotinaj. (< fr. cabo-tinisme)
 cabră vb. I. intr. 1. (despre cai) a se ridica în două picioare, stînd pe picioarele dinapoi. 2. (despre avioane) a se ridica cu botul în sus; a urca. (< fr. cabrer, cf. prov. cabra — capră) cabrăj s.n. (av.) evoluţia executată de un avion cînd îşi măreşte brusc panta de urcare. (< fr. cabrage) cabrioletă s.f. trăsură uşoară, cu două roţi; brişcă. (< fr. cabriolet) cacao s.f. praf rezultat din măcinarea seminţelor prăjite ale unui arbore exotic; este folosit mai ales la prepararea ciocolatei; (p. ext.) băutură preparată din acest produs. ( < fr., sp. cacao) cacof6nic adj. care produce o cacofonie;
 lipsit de armonie. ( < fr. cacophonique) cacofonie s.f. (lingv.) întîlnire de sunete care impresionează neplăcut auzul.
 •    (muz.) reunire de sunete discordante; lipsă de armonie. ( < fr. cacophonie, cf. gr. kakos — rău, phone — sunet) cactees./. (bot.; lapl.) familie de plante exotice, lipsite de frunze, cu tulpina cărnoasă şi spinoasă, al cărei tip este cactusul; (la sg,) plantă din această familie; cactus, (cf. fr. cactacees) cactus s.m. (bot.) nume dat unor plante exotice fără frunze, cu tulpina cărnoasă şi ţepoasă, cultivate şi la noi ca plante ornamentale. (< fr. cactus, cf. gr. kaktos — plantă spinoasă) cadastră vb. I. tr. a face lucrări de cadastru; a înscrie în cadastru. (< fr. cadastrer)
 cadastru s.n. X. ştiinţă aplicată care se ocupă cu determinarea elementelor eco-
 cad-cal
 nomice şi juridice caracterizînd proprietatea funciară. 2. totalitatea lucrărilor care se efectuează pentru determinarea exactă a unor proprietăţi funciare; (p. ext.) serviciile care efectuează aceste lucrări. • registru oficial în care sînt înscrise proprietăţile funciare. (< fr. cadastre, cf. gr. katastichon — registru)
 cadaveric adj. (ca) de cadavru. (< fr.
 cadaverique) cadâvru s.n. corpul unui om sau al unui animal mort. (<fr. cadavre, cf. lat. cadaver)
 cadenţă vb. I. tr. (rar) a da, a imprima o cadenţă, un ritm (unei fraze, unui vers etc.); a ritma. (< fr. cadencer) cadenţă s.f. 1. repetare ritmică a unor sunete sau a unor mişcări; (mii.) mişcare ritmică a paşilor în marş. • număr de lovituri trase de o armă într-o unitate de timp. 2. succesiune regulată a unor cuvinte, a unor fraze.
 •  (muz.) succesiune de armonii care formează sfîrşitul unui acord muzical.
 •  pasaj (final) dintr-un concert, în care solistul este lăsat să-şi desfăşoare virtuozitatea. (<it. cadenza, cf. fr. ca-dence)
 cadmlă vb. I. tr. a acoperi suprafaţa unui corp metalic cu un strat de cadmiu, câdmie s.f. (metal.) oxid de zinc impur care se depune pe pereţii cuptoarelor de zinc. ( < fr. cadmie, cf. gr. kadmeia) câdmiu s.n. (chim.) metal moale, de culoare albă-argintie, care se aseamănă cu zincul. (<fr. cadmium) cad6u s.n. dar. (< fr. cadeau) cadră vb. I. intr. a se potrivi, a corespunde cu ceva. (< fr. cadrer, cf. lat. quadrare — a se adapta) cadrân s.n. 1. suprafaţă (circulară) al cărei contur este împărţit în părţi egale şi pe care se citeşte deplasarea unui ac indicator. O cadran solar = suprafaţă plană, avînd în mijloc un băţ a cărui umbră indică orele. 2. (mat.) fiecare dintre unghiurile drepte formate din întretăierea a două drepte perpendiculare. • arc (sau sector) reprezentînd un sfert de cerc. (< fr. cadran) cadril s.n. dans în care perechile de dansatori, executînd diferite figuri, se schimbă între ei; muzica după care se interpretează acest dans. (cf. rus. Kadrili, fr. quadrille, sp. cuadrilla) cadrilăt adj. (despre ţesături; p. ext., despre haine) cu desene rezultate din linii care se întretaie în formă de pătrate sau. romburi. (< fr. quadrille) câdru s.n. I. 1. (constr.) schelet făcut din bare de lemn, de metal, de beton armat etc., legate rigid, pentru a forma un suport rezistent; suport care susţine diferite aparate. • ramă. 2. (fig.) mediu înconjurător al unei persoane, al unui lucru etc.; ambianţă. 8. (fig.) limitele în care se desfăşoară o acţiune, o activitate; (p. ext.) ceea ce este cuprins între aceste limite. II. (la pl.)
                                                                                               104
 efectiv al unei întreprinderi, al unei instituţii, al unei unităţi, al unei organizaţii etc.; (la sg.) persoană care face parte din efectivul unei întreprinderi, unei instituţii, unei unităţi, unei organizaţii etc. (I. cf. fr. cadre, II. rus. kadrî)
 caduc adj. trecător, netrainic, şubred.
 •   (bot.; despre un organ de plantă) care cade spontan, înainte de vreme.
 •   (jur.; despre legate, donaţii etc.) care nu (mai) are putere legală. (< fr. caduc, cf. lat. caducus)
 caduceu s.n. (mit.) sceptrul lui Mercur, zeul comerţului, baston încolăcit de doi şerpi. (< lat. caduceum) caducităto s.f. şubrezenie, netrăinicie.
 (cf. fr. caducite) cafeina s.f. (chim.) substanţă care se extrage din cafea şi din ceai» întrebuinţată mai ales în medicină, ca excitant al sistemului nervos şi ca stimulent al inimii. (< fr. cafâine) cagulărzi s.m. pl. membri ai unor organizaţii fasciste-militariste, care au activat în Franţa înainte de cel de-al doilea război mondial. ( < fr. cagoulard) caiăc s.n. barcă de sport ascuţită la capete şi condusă cu padele. • barcă de pescuit din Groenlanda, făcută din piei de focă. (cf. fr. hayak < cuvînt groenlandez)
 caid s.m. titlu dat odinioară guvernatorului unei provincii sau al unui oraş din statele musulmane din Africa de nord. (< fr. caid)
 caimân s.m. (zool.) aligator. (< fr.
 caiman)
 cainoz6ic s.n. (geol.) era terţiară, v. n e o z o i c. (cf. fr. caenozo'ique, engl. cainozoic, rus. hainozoishii) cală vb. I. tr. 1. a potrivi, a Imobiliza (o piesă, un organ de maşină). 2. a aşeza la orizontală suportul unui aparat topografic de vizare. (< fr. caler)
 calăj s.n. I. 1. imobilizare a unui organ de maşină. 2. aşezare la orizontală a suportului unui aparat topografic de vizare. II. (mar.) 1. postament de grinzi de lemn pe care stau navele în cală. 2. adîncime la care se cufundă în apă o navă. v. pescaj, (cf. fr. calage)
 calambur s.n. joc de cuvinte întemeiat pe echivoc, pe asemănarea, ca formă, a unor cuvinte deosebite ca sens. ( < fr. calembour) calammăs./. (tehn.) reziduu care rămîne după arderea carburantului în cilindrul motoarelor cu ardere internă. • silicat hidratax natural de zinc, care devine fosforescent prin frecare. (< fr. cala-mine, cf. lat. t. calamina) ealamităto s.f. nenorocire mare, dezastru care loveşte o colectivitate; flagel, (cf. fr. calamite, lat. calamitas) calândo adv. (muz.) din ce în ce mai rar ca mişcare şi mai slab ca intensitate. // s.n. pasaj muzical în care tăria scade
 105
 de la forte la piano şi apoi la planis-simo. (< it. calando) calandrâre s.f. (text.) operaţie de apre-tură cu ajutorul căreia, prin presare la cald, se dă ţesăturilor de bumbac, de in etc. un luciu mai mare. (după fr. calan-drer)
  calândru s.n. 1. (text.) maşină cu ajutorul căreia se efectuează calandrarea. 2. (poligr.) presă cu cilindru folosită în tipografie pentru imprimarea în relief, pe carton special, a matriţelor de stereotipie. ( < fr. calandre) câlăi s.f. (mar.) 1. încăpere aflată între puntea cea mai de jos şi carlinga navei, în care se pune încărcătura. 2. plan înclinat către mare, pe care se construiesc sau se repară nave. (<fr. cale, cf. it. cala, gr. chalan — a coborî) câlă2 s.f. (tehn.) piedică folosită pentru a opri deplasarea nedorită a unui vehicul, a unei piese etc. (< fr. cale, cf. prov. calo) calc s.n. 1. copie a unei schiţe, a unui desen făcut pe o hîrtie specială, o hîrtie de calc = hîrtie transparentă de copiat. 2. (lingv.) traducere dintr-o limbă într-altă limbă a elementelor de formare a unui cuvînt sau a unei expresii; adăugarea unui sens nou la un cuvînt, sub influenţa unui cuvînt din altă limbă; împrumut semantic. (< fr. calque, cf. it. calco)
  calcaneu s.n. (anat.) unul dintre oasele călcîiului. (<lat., fr. calcaneum) calcâr s.n. (petr.) rocă sedimentară formată din carbonat de calciu; piatră-de-var. (cf. it. calcare, fr. calcaire, lat. calcarius)
  calcardn s.n. (tehn.) cuptor pentru rafinarea sulfului. ( < it. calcarone) calcedânie s.f. (min.) varietate de silice naturală, translucidă, în general colorată. ( < fr. calcedoine, cf. gr. halchedon
  —   din Calcedonia) calchiâ vb. I. tr. 1. a copia (o schiţă, un desen etc.) pe hîrtie de calc. 2. (lingv.) a forma un cuvînt sau o expresie printr-un calc lingvistic; a adăuga un sens nou unui cuvînt sub influenţa unui cuvînt străin. (< fr. calquer, cf. it. calcare) calcifiâ vb. I. refl. a se calcifica. (< fr. calcifier)
  calcifica vb. I. refl. 1. (despre ţesuturi, oase etc.) a se întări prin depunere de săruri de calciu. 2. (despre substanţe) a se îmbogăţi în carbonat de calciu, (după fr. calcification) calcinâ vb. I. tr. a supune o substanţă la acţiunea unui foc puternic, pentru a o usca; (pop.) a prăji. (< fr. cal-ctner)
  calcinat6ri s.n. aparat cu care se recuperează căldura gazelor de ardere din cuptoarele rotative pentru ciment, (cf. fr. calcinateur)
  calcinatdr* s.m. şi f. muncitor care lucrează la calcinarea minereurilor. (< calcina)
                                                                                         6AL-CAl
  calcît s.n. (min.) carbonat natural de calciu, cristalizat. (< fr. calcite, cf. lat. calx — var) calcio-vecchio s.m. (arhit.) tencuială ornamentală prezentînd asperităţi şi şanţuri pronunţate la suprafaţă. (< it. calcio-vecchio)
 câlciu s.n. 1. (chim.) metal alcalino-pămîntos, alb-argintiu, răspîndit foarte mult în natură sub formă de săruri. 2. medicament compus din săruri de calciu, folosit mai ales contra manifestărilor de decalcifiere a organismului. (< fr. calcium, cf. lat. calx — var) calcoclor6ză s.f. (agr.) îngălbenirca frunzelor unei plante, din cauza lipsei de fier asimilabil în solurile bogate în calciu. (< fr. calcochlorose) calcogrâf s.m. muncitor specialist în calcografie. ( < fr. chalcographe) calcografle s.f. (poligr.) sistem de reproducere grafică a originalelor liniare cu ajutorul clişeelor de metal, la care suprafaţa care imprimă se găseşte sub suprafaţa plăcii sau a cilindrului metalic. ( < fr. chalcographie) calcopirită s.f. (min.) sulfură naturală de cupru şi fier. (< it. calco-pirite, cf. gr. chalhos — aramă, pyrites — pirită). câlcul1 s.n. 1. (mat.) ansamblu de operaţii matematice (aritmetice, algebrice etc.), făcute pentru a găsi rezultatul unei adunări sau al unei înmulţiri de numere. 2. (lapl.) planuri, combinaţii, socoteli. (< fr. calcul, cf. lat. calculus
 —    pietricică) calcul* s.m. (med.) concreţiune formată în anumite organe ale omului sau ale animalelor (rinichi, vezică etc.). (< fr. calcul, cf. lat. calculus — pietricică) calcula vb. I. fr. a face un calcul, a socoti.
 •    a aprecia; a face planuri, combinaţii. ( < fr. calculer, lat. calculare < calculus — pietricică cu care se făceau operaţiile matematice) calculâbil adj. care poate fi calculat, evaluat, (cf. fr. calculable) calculator1 s.n. 1. broşură care cuprinde anumite tabele de calcul. 2. maşină de calculat, (cf. fr. calculateur) calculat6r2 s.m. şi /. specialist în calcule.
 (cf fr. calculateur) calculâţie s.f. socotire, (cf. it. calcola-zione,' lat. calculatio) caldârium s.n. (ant.) sală de aburi în băile romane. ( < lat., fr. caldarium) calef&cţie s.f. (fiz.) fenomenul" de împiedicare a contactului direct dintre o picătură de lichid şi suprafaţa unui metal încălzit pe care cade picătura, datorită stratului de vapori care se formează între aceasta şi suprafaţa metalului, (cf. fr. calefaction) caleidoscop s.n. 1. cilindru opac în lungimea căruia sînt dispuse mai multe oglinzi, astfel încît mici obiecte colorate, puse în interior, formează o infinitate de desene simetrice. 2. (fig.) operă care cuprinde cele mai variate aspecte, teme, subiecte. (<fr. kaUi-
 CAL-CAL
 doscope, cf. gr. kalos — frumos, eidos — imagine, skopein — a vedea) calendăr s.n. 1. indicator sistematic al succesiunii lunilor şi zilelor unui an. 2. sistem de împărţire a timpului în ani, luni şi zile, bazat pe fenomenele periodice ale naturii. 3. almanah. ( < it. calendario, cf. lat. calendarium) calende s.f.pl. (ist.) numele primei zile a lunii în calendarul roman; zi întîi. O (expr.) la calendele greceşti = niciodată. (< lat. calendae, cf. fr. calendes) calfată vb. I. tr. (mar.) a astupa găurile unei luntre, unei corăbii etc.; a călăfă-tui. (< fr. calfater) calibră vb. I. tr. 1. (tehn.) a da calibrul necesar, convenabil unor piese de maşini, de arme etc. • a măsura calibrul, diametrul unei piese. 2. (agr.) a alege, a sorta după mărime (cereale, fructe etc.). (< fr. calibrer, cf. it. calibrare) calibr6r adj. care calibrează. // s.m. (agr.) 1. instrument pentru măsurarea diametrului puieţilor. 2. aparat pentru sortarea fructelor după mărime, (cf. fr. calibreur)
 calibru s.n. 1. diametrul interior al unui tub, (spec.) al unei ţevi de armă de foc. 2. (tehn.) instrument de precizie pentru măsurat şi controlat dimensiunile unor piese fabricate. 3. (fig.) mărime, proporţie, calitate; (fam.) fel, soi. ( < fr. calibre, it. calibro) . calîciu s.n. (bot.) înveliş extern al florii, format din sepale. (< fr. calice, cf. gr. kalyx — înveliş de floare) calif s.m. titlu purtat de suveranii musulmani, succesori ai lui Mahomed. (cf. fr. calife, it. califfo < ar. khalifa — vicar)
 califăt s.n. 1. demnitatea de calif. • durata domniei unui calif. 2. numele unor state arabe întemeiate după moartea lui Mahomed. (cf. fr. califat, it. califfato) califică vb. I. 1. tr. şi refl. a dobîndi sau a da cuiva posibilitatea să dobîn-dească o calificare, un titlu într-un anumit domeniu etc. 2. tr. (sport) a fi admis să concureze la o competiţie sportivă. 3. tr. a atribui o calitate unei fiinţe sau unui lucru; a arăta calitatea unui lucru sau a unei persoane; a caracteriza. (cf. fr. qualifier) calificativ s.n. cuvînt, termen prin care este caracterizată o persoană, un lucru etc. v. atribut, epitet. • notă, menţiune cu care se apreciază sîrguinţa şi purtarea elevilor şi a studenţilor. II adj. care califică, care arată o calitate, o însuşire. ( < fr. qualificatif) califârnlu s.n. (chim.) element chimic din grupa actinidelor; este cel mai greu element dintre toate cele cunoscute pînă astăzi ( < fr. calif ornium) caligrăf s.m. şi /. om care are scrisul frumos; persoană care se îndeletniceşte cu copiatul artistic al unor cărţi şi manuscrise, (cf. fr. calligraphe, gr. kallos — frumos, graphein — a scrie)
                                                                                         106
  caligraf iâ vb. I. tr. a scrie frumos, caligrafic. ( < fr. calligraphier) caligrăfic adj. de caligraf; potrivit normelor caligrafiei; frumos, ordonat, (cf. fr. calligraphique)
  caligrafie s.f. arta şi deprinderea de a scrie frumos. • scriere frumoasă. • fel de a scrie (al cuiva).,(< fr. calli-graphie)
  calin adj. (rar) care se alintă; alintat, alintător; linguşitor. (< fr. călin) calinerie s.f. (rar) dezmierdare, alintare, alint. ( < fr. câlinerie) caliârnă s.f. (mar.) macara puternică, cu cel puţin trei sau patru perechi de scripeţi. ( < fr. caliome, it. calioma) calităte s.f. 1. (fii.) ansamblul însuşirilor esenţiale ale unui obiect, ale unui fenomen etc., în virtutea cărora el este obiectul, fenomenul etc. dat şi nu altul.
  2.  însuşire (bună sau rea); (p. restr.) caracteristică pozitivă. 3. situaţie, poziţie, titlu, condiţie care constituie sau dă un anumit drept. • diferenţa de valoare între un turn şi un nebun sau un cal la jocul de şah. ( < lat. qualitas, cf. fr. qualită, it. qualitâ) calitativ adj. (adesea adv.) privitor la calitate (1); aparţinînd esenţei, naturii lucrurilor. O analiză calitativă = determinarea naturii chimice a unei substanţe. (cf. fr. qualitatif) calm s.n. 1. stare de lipsă a oricărei mişcări; linişte deplină. • încetare a vîntului. 2. stăpînire de sine, linişte; tact în acţiuni etc.; sînge rece. II adj.
  1.  în stare de linişte deplină, lipsit de agitaţie. 2. stăpînit, cumpănit, liniştit; potolit, aşezat. (<fr. calme, it. calmo) calmă vb. I. tr. şi refl. a (se) linişti, a (se) potoli; a (se) astîmpăra. (cf. fr. calmer, it. calmare) calmant adj., s.n. (medicament) care face să înceteze durerile, care calmează, (cf. fr. calmant) calomel s.n. (chim.) clorură de mercur insolubilă în apă, folosită în medicină sub formă de praf, ca purgativ şi antiseptic. (< fr. calomel, cf. gr. kalos — frumos, melas — negru) calomniă vb. I. tr. a spune calomnii (la adresa cuiva), a vorbi pe cineva de rău; a defăima, a bîrfi. (< fr. calomnier)
  calomniator s.m. şi /. cel care calomniază; bîrfitor, clevetitor. // adj. calomnios. (cf. fr. calomniateur) calomnie s.f. afirmaţie neadevărată şi tendenţioasă, care atinge reputaţia şi onoarea >cuiva; bîrfeală gravă, defăimare. ( <3 fr. calomnie, cf. lat. calumnia) calomnios adj. care conţine o calomnie; defăimător, (cf. fr. calomnieux) cal6ric adj. (fiz.) de căldură. (< fr. calorique)
  calorie s.f. (fiz.) unitate de măsură a căldurii, egală cu cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă cu un grad centigrad;
 107^
 (curent) cantitatea de energie pe care o dezvoltă in corpul omului alimentele în procesul anabolismului. (< fr. calorie, cf. lat. calor — căldură) calorifer s.n. instalaţie pentru încălzirea încăperilor dintr-o clădire, dintr-un a-partament etc. printr-o singură sursă producătoare de căldură; (p. ext.) radiator al unei instalaţii de încălzire centrală. (< fr. calorifere, cf. lat. calor — căldură, fero — port) calorific adj. care emană, care dezvoltă căldură. O putere calorifică = cantitatea de căldură dezvoltată de un kilogram de combustibil arzînd complet. (< fr. calorifique, cf. lat. calor — căldură, facere — a face) caloriftig adj., s.m. (substanţă, agent) 7*ău conducător de căldură. (< fr. calo-rifuge, cf. lat. calor — căldură, iugere— a fugi)
 calorigen adj. (despre un sistem fizico-chimic) care produce căldură. (< fr. calorigkne)
 calorimetrie s.f. (fiz.) disciplină care studiază metodele de măsurare a căldurii. ( < fr. calorimetrie) calorimetru s.n. (fiz.) aparat pentru măsurarea cantităţilor de căldură date de un corp sub o anumită influenţă. (< fr. calorimetre, cf. lat. calor — căldură, gr. metron — măsură) cal6s adj. (anat.) cu îngroşări, întări-turi; cu bătături, o corp calos = fascicul de fibre nervoase care leagă cele două emisfere cerebrale. ( < fr. calleux) ca!6tă s.f. 1. (mat.) parte dintr-o sferă, obţinută prin tăierea acesteia cu un plan. o (anat.) calotă craniană = partea superioară a cutiei craniene; calotă glacială = masă de gheaţă care acoperă regiunile polare sau părţile superioare ale munţilor foarte înalţi.
 2.   parte a unei pălării, care acoperă capul. • tichie (care se aşază pe creştetul capului). 3. boltă de tunel; partea superioară a unei excavaţii. • partea superioară a unei turele. ( < fr. calotte) caiozităte s.f. (anat.) întărire şi îngro-şare a pielii, (cf. fr. callosită) calvâr s.n. chin, suferinţă; durere îndelungată. (< fr. calvaire, cf. lat. cal-varium)
 calvinism s.n. (bis.) cult protestant, întemeiat în secolul al XVI-lea de Calvin, care suprimă complet ceremoniile, neagă tradiţiile şi reduce sfintele taine la botez şi cuminecătură, (cf. fr. calvinisme)
 calvinist s.m. şi/, adept al calvinismului.
 ( < fr. calviniste) calvinizâ vb. I. tr. şi refl. (rar) a face să treacă sau a trece la calvinism. (< Calvin, n.p.) calviţie s.f. (med.) cădere a părului; chelire, pleşuvie. (cf. fr. calvitie, lat. calvities)
 camarâd s.m. şi /. tovarăş de arme, de clasă; coleg. ( < fr. camarade, cf. sp. camarada — cei ce dorm într-o cameră)
                                                                                  CAL-CAM
 camaraderie s.f. legătură prietenească; colegialitate. ( < fr. camaraderie) camarilă s.f. clică de curteni care influenţează, din interes personal, actele unui suveran. (<sp., fr. camarilla) câmâ s.f. (tehn.) proeminenţă pe un ax, care serveşte spre a ridica, pentru o anumită fracţiune din perioada de mişcare a axului, o pîrghie care se sprijină pe ea. ( < fr. came)
 cambiăl adj. referitor la cambie, de cambie. ( < it. cambiale) câmbie s.f. act, înscris prin care o persoană se obligă să plătească o sumă de bani la un anumit termen; poliţă, bilet la ordin. (< it. cambio) cambium s.n. (bot.; la arbori) ţesut vegetal tînăr, în formaţie, aflat între coajă şi alburn. (< fr. cambium) cambrat adj. îndoit, încovoiat, scobit.
 (cf. fr. cambrer) cambriân s.n. (geol.) prima perioadă a erei paleozoice, în care au apărut vieţuitoarele. ( < fr. cambrien, cf. Cambria, n.p.)
 cambuză s.f. (mar.) magazie la bordul navelor, în care se păstrează proviziile de alimente. (< fr. cambuse, cf. ol. kambuys)
 cambuzier s.f. chclner pe vapor. (cf. fr.
 cambusier)
 camee s.f. piatră fină, împodobită cu o figură sau cu un motiv decorativ în relief. (< fr. camde, cf. it. cameo) camele6n s.m. 1. (zool.) reptilă din regiunile tropicale, care poate să-şi schimbe culoarea pielii după mediul înconjurător. 2. (fig.; peior.) om care îşi schimbă convingerile sau felul de a fi cu foarte mare uşurinţă, în funcţie de împrejurări. ( < fr. cameleon, cf. gr. chamaileon — leu tîrîtor) cameleonism s.n. proprietate a unor reptile de a-şi schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurător. • (fig.) schimbare a purtării şi a convingerilor cuiva în funcţie de împrejurări. (< cameleon)
 camelie s.f. (bot.) plantă ornamentală cu frunze totdeauna verzi, cu flori mari, albe sau roşii. (< fr. camelia, cf. Camelii, n.p.)
 camelGtă s.f. (rar) lucru de cîrpaci; marfă proastă. ( < fr. camelote) cameră s.f. 1. încăpere într-o clădire; odaie. O muzică de cameră = compoziţie muzicală făcută pentru un număr redus de instrumente. 2. nume dat unor aparate sau dispozitive care se aseamănă cu o încăpere, cu o odaie. O cameră obscură = a) încăpere neluminată sau cu lumină de o anumită culoare, în care se lucrează cu materiale foto-sensibile; b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obţine pe un ecran imaginea răsturnată a unui obiect; cameră de combustie = încăpere a motorului cu ardere internă, în care se aprinde amestecul de gaze. • tub închis de cauciuc care se umple cu aer sub presiune şi
CAM-CAN
 care se aşază pe roată sub anvelopă; balon de cauciuc al unei mingi de sport, în care se introduce aer sub presiune.
 3.  adunare parlamentară constituită; instituţie parlamentară. ( < it. camera) camerier s.m. (ieşit din uz) om de serviciu care îngrijeşte dormitorul şi îmbrăcămintea stăpînului; fecior, valet, (cf. fr. camerier, it. cameriere) camerist s.m. (ieşit din uz) om de serviciu care îngrijeşte camerele dintr-o instituţie; odăiaş. (< cameristă) cameristă s.f. (ieşit din uz) femeie care este în serviciul personal al unei doamne (în societatea înaltă). (< fr. cameriste) camert6n s.n. (muz.) instrument folosit la acordarea instrumentelor muzicale şi la darea tonului, compus dintr-un tub cu care se poate emite nota „la“. (< germ. Kammerton)
 camfor s.n. (chim.) substanţă cristalizată, incoloră, cu miros caracteristic, care se extrage din lemnul unui arbore tropical sau se prepară sintetic. (< it. cănfora, cf. lat. med. camphora, ar. hafur)
 camîorăt adj. care conţine camfor, o ulei camforat = soluţie de camfor dizolvat în ulei, folosită în medicină, (cf. it. canforato) cămgarn s.n. (text.) stofă de calitate superioară făcută din fire de lînă netede. (< germ. Kammgam) cami6n s.n. vehicul prevăzut cu o platformă şi folosit la transporturi. • autocamion. (< fr. camion) camionâj s.n. 1. transport (de mărfuri etc.) făcut cu camioanele. 2. întreprindere sau serviciu care face astfel de transporturi, (cf. fr. camionnage) camionetă s.f. autocamion de dimensiuni mai mici; autocamionetă. (< fr. ca-mionnette)
 camiz61s.n. (înv.) îmbrăcăminte scurtă, cu mîneci, purtată de femei în casă. ( < fr. camisole) campâ vb. I. intr. (despre unităţi militare; p. ext., despre turişti) a sta o perioadă de timp în corturi, pe un cîmp, într-o pădure etc. ( < fr. camper) campament s.n. (mii.) staţionare pe un cîmp, în corturi, a unei unităţi militare sau (p. ext.) a unui grup de turişti, de vînători etc.; (concr.) loc unde s-a instalat o armată în corturi; obiectele necesare pentru o astfel de instalare. ( < fr. campement) campănie s.f. 1. totalitatea operaţiilor militare efectuate de armatele unei ţări sau de un grup de armate pe un teatru de luptă, într-un anumit timp şi într-un scop strategic. 2. (fig.) acţiune organizată pentru realizarea unor anumite sarcini, într-o perioadă de timp; (p. ext.) timp în care se desfăşoară această acţiune. ( < fr. campagne) campanilă s.f. (rar) clopotniţă construită de obicei separat de biserică şi întîl-nită mai ales în Italia. ( < it., fr, ca?n-panile)
                                                                                           108 v
 campaniilă s.f. plantă erbacee cu flori frumoase, albastre sau violete; clopoţel. ( < fr. campanule) camping s.n. (rar) faptul de a trăi tn aer liber, sub cort. (< engl. camping) campi6n s.m. şi f. 1. cel care cîştigă primul loc într-un campionat (sportiv); (p. ext.) ţară a cărei echipă sau concurent a cucerit locul întîi într-o întrecere sportivă internaţională. 2. luptător într-o întrecere cavalerească, într-un turnir. 3. (fig.) luptător, apărător principal al unei idei, al unei cauze etc. (< it. campione, cf. fr. Champion) campionât s.n. 1. competiţie sportivă cu caracter mai larg, în care se întrec cei mai buni dintre sportivi sau cele mai bune echipe, dintre care se alege cel mai bun sau cea mai bună. 2. situaţia, calitatea de campion. ( < it. campionato) câmpos s.n. pl. (geogr.) cîmpii, ţinuturi întinse din Brazilia, acoperite cu ierburi şi, în parte, cu păduri. ( < sp. campos)
 camufla vb. I. 1. tr. şi refl. (mii.) a (se) ascunde vederii inamicului. • tr. a acoperi (o sursă de lumină) pentru a nu putea străbate lumina în afară noaptea.
 2.  tr. (fig.) a ascunde, a deghiza (un plan, o intenţie, o acţiune etc.). (< fr. camoufler, cf. it. camuffare — a deghiza, a înşela) camuflăj s.n. camuflare; (concr.) material folosit pentru a camufla ceva. (cf. fr. camouflage)
 cănabe s.f. pl. (ist.) locuinţe civile grupate la marginea lagărelor militare romane. (< lat. canabae — colibe) canabină s.f. substanţă răşinoasă extrasă din cînepa de India. (cf. lat. cannabis
 —   cînepă)
 canadiână s.f. haină de vînt scurtă, făcută dintr-un material impermeabil.
 ( < fr. canadienne)
 canafâs s.n. pînză tare de cînepă folosită la confecţionarea întăriturilor pentru haine. • pînză apretată folosită Ia legarea cărţilor. (< germ. Kannefas, Kanevas)
 canâl s.n. 1. albie artificială (a unui rîu, a unui fluviu etc.) destinată navigaţiei, irigării unei regiuni etc. • braţ de mare situat între două ţărmuri apropiate. 2. conductă prin care se transportă apă sau alte lichide. 8. (biol.) tub, vas prin care circulă anumite substanţe lichide. (< fr. canal, it. canale
 <   lat. canalis) canalîcul s.n. (biol.) canal mic aflat într-un ţesut organic. ( < fr. canalicule) canalie s.f. netrebnic, mişel, ticălos, (cf.
 fr. canaille, it. canaglia) cana liză vb. I. tr. 1. a îndrepta (o parte din) af)eîe unui rîu pe o albie artificială, destinată navigaţiei, irigării etc. 2. (fig.) a îndrepta ceva într-un anumit sens, în vederea unui scop anumit. 3. a înzestra (un oraş, o construcţie etc.) cu canale de scurgere pentru evacuarea apelor uzate. (< fr. canaliser)
 100
 canalizâbil adj. care se poate canaliza.
 (cf. fr. canalisable) canalizăre s.f. totalitatea lucrărilor tehnice executate pentru colectarea şi evacuarea apelor uzate dintr-un oraş sau dintr-un centru industrial. (< canaliza)
 canalizatâr adj. care canalizează, conduce într-o direcţie anumită, (cf. fr. canalisateur)
 canalizâţie s./. 1. instalaţie aeriană, submarină etc. care serveşte la transportul sau la distribuţia energiei electrice prin conducte. 2. (rar) canalizare, (cf. fr. canalisation)
 canapea s.f. divan îmbrăcat în stofă sau în piele, îngust, care are de obicei un spătar şi braţe; sofa. (< fr. canapd, cf. germ. Kanapee) canâr s.m. (zool.) pasăre cîntătoare, mică, cu pene galbene. (< fr. canari, cf. it. canaria < Canarie, n.p.) canavd s.f. (text.) pînză foarte rară şi tare, folosită la broderie şi la tapiserie. (< fr. canevas, cf. it. canavaccio — pînză de cînepă) cancân s.n. 1. (de obicei la pl.) vorbe răutăcioase spuse la adresa cuiva; bîr-feală, bîrfă. 2. dans excentric. ( < fr. cancan; cf. lat. quanquam — cu toate că) cancelar s.m. 1. prim-ministru în Germania şi odinioară în Rusia şi în Austria. • titlu dat preşedintelui republicii în R.F. Germană şi în Austria. 2. înalt demnitar al unei instituţii în unele ţări (Anglia, Franţa etc.). ( < lat. cancellarius) cancelariât s.n. funcţia de cancelar: localul unde acesta îşi exercită atribuţiile. ( < cancelar) cancelârie s.f- birou sau secţie a unei instituţii, destinată lucrărilor administrative. ( < it. cancelleria) cancer s.n. (med.) tumoare malignă care distruge ţesuturile unor organe interne sau externe. ( < fr. cancer, cf. lat. cancer
 —  rac)
 cancerologie s.f. (med.) oncologie, (cf.
 lat. cancer, gr. logos — vorbire) cândel s.n. zahăr cristalizat în prisme transparente. ( < germ. Kandel [zucker]) candelâbru s.n. suport pentru luminări sau pentru becuri,«care se atîrnă în special de tavan. (< fr. candălabre) candid adj. plin de candoare, pur, nevinovat. (< fr. candide, cf. lat. candidus
 -  alb)
 candidă vb. I. intr. a se prezenta la un concurs pentru a ocupa un post. o funcţie etc. • a fi propus candidat în alegeri; a-şi pune candidatura într-o alegere. (cf. germ. handidieren) candidât. s.m. şi /. persoană care se prezintă (sau care este propusă) pentru a fi aleasă într-un for de conducere. • persoană care se prezintă la un examen pentru a ocupa un post etc. O candidat în ştiinţe = titlu acordat la terminarea aspiranturii, după trecerea examenelor reglementare. ( < fr. candidat, cf. germ.
                                                                                    CAN-CAN
 Kandidat < lat. candidatus — îmbrăcat în toga „candida" — albă) candidatură s.f. faptul de a candida; calitatea de candidat, (cf. fr. candida-ture)
 candoare s.f. curăţenie morală; puritate, nevinovăţie, (cf. fr. candeur, it. can-dore, lat. candor)
 canelăt adj. cu caneluri. (cf. fr. canneU) caueliiră s.f. (arhit.) şanţ îngust care brăzdează vertical o coloană, un pilas-tru etc.; (p. ext.) jgheab similar tras pe suprafaţa vaselor. • (tehn.) şanţ puţin adînc, săpat în lungul unei piese.
 •   (bot.) dungă longitudinală pe trunchiul unor arbori. (< fr. cannelure)
 canevas s.n. 1. schiţă, schiţare a unui desen. 2..reţea de meridiane şi paralele, în raport cu care se alcătuieşte o hartă.
 •   ansamblul triunghiurilor unei ridicări topografice. ( < fr. canevas)
 cangrcnă vb. I. refl. (despre tesuturi) a da în, a face o cangrenă; a putrezi.
 (< fr. gangrener) cangrenă s.f. (med.) putrezire a unei părţi din ţesuturile animale, care se întinde şi duce la distrugerea lor. (<fr. gangrme, cf. it. cancrena < gr. gan-graina — rană)
 cangren6s adj. cu aspect de cangrenă, ca o cangrenă, (cf. fr. gangreneux) cangur s.m. (zool.) mamifer marsupial, din Australia, a cărui femelă îşi poartă puii intr-un fel de pungă, sub pîntece.
 ( < fr. hangourou, hangurou, cuvînt australian)
 canibal s.m. şi /. 1. sălbatic care mănîncă carne de om; antropofag. 2. (fig.) om crud, feroce. (< fr., it. cannibale, sp. canibal)
 canibalism s.n. 1. antropofagie. 2. (fig.) cruzime, sălbăticie, sete de sînge. (cf. fr. cannibalisme) caniculâr adj. zăpuşitor, arzător, dogoritor. (cf. fr. caniculaire) caniculă s.f. căldură dogoritoare; arşiţă, zăpuşeală. ( < fr. canicule) canin adj. 1. de cîine, cîinesc. 2. (în expr.) dinte canin (şi subst., m.) — dinte ascuţit şi lung, aşezat între dinţii incisivi şi măsele. ( < fr. canin, cf. lat. caniş — cîine) canion s.n. (geol.) prăpastie adîncă, între doi pereţi verticali, săpată de puhoaie în stînca unui munte. ( < sp. canon)
 caniotă s.f. sumă de bani obţinută din partea de cîştig oferită de jucătorii de cărţi pentru acoperirea anumitor cheltuieli; farfurioară, obiect în care se strînge această sumă. (< fr. cagnotte) canistră s.f. (rar) bidon închis ermetic, pentru păstrarea benzinei în timpul drumului, a vinului, a laptelui etc. (<germ. Kanister, cf. lat. canişter— coş)
 caniţie s.f. (rar) încărunţire a părului.
 ( < fr. canitie, cf. lat. canities — albeaţă) can6e s.f. (sport) ambarcaţie de origine canadiană, la care se vîsleşte cu aju-
 CAN-CAP
 torul unor padele scurte. (< fr., engl. canoe)
  canân s.n. 1. (arte) regulă care făcea parte dintr-un ansamblu de norme artistice obligatorii într-o anumită epocă; regulă rigidă, obligatorie. • proporţie care există între diferitele părţi ale corpului omenesc. 2. (muz.) compoziţie muzicală în care două sau mai multe voci, intrînd succesiv, execută fiecare aceeaşi melodie. (< fr. canon, cf. gr. kanon — regulă) canonadă s.f. (mii.) tragere de artilerie făcută cu mai multe tunuri deodată.
  (< fr. canonnade) canonic s.m. preot catolic care face parte din consiliul episcopal; superiorul unei catedrale. // adj. conform cu canoanele bisericeşti, referitor la canoane. (cf. fr. canonique, it. canonico, lat. canonicus) canoni^ră s.f. mică navă de război, folosită pentru patrulare, escortare etc. (< fr. canonniere, it. cannoniera) canoniză vb. I. tr. a pune, a trece pe cineva decedat în rîndul sfinţilor. (< fr. canoniser, cf. lat. canonizare) canotâ vb. I. intr. (rar) a vîsli. (< fr. canoter)
  canotaj s.n. sportul vîslitului. ( < fr. cano tage)
  canotier s.m. şi f. sportiv care practică canotajul. (< fr. canotier) canotieră s.f. pălărie tare de paie, cu fundul şi borurile drepte. (< fr. cha-peau canotier) canot6r s.m. şi f. canotier. (< canota) cant s.n. (tehn.) margine; muchie, dungă. • partea copertei care depăşeşte dimensiunile filelor unei cărţi legate, ale unui registru etc. (< germ. Kante)
  cantâbile adv. (muz.; despre modul de execuţie a unei fraze dintr-o bucată instrumentală) expresiv, melodios, cu un ritm moderat. II s.n. parte dintr-o lucrare instrumentală executată în acest mod. (< it., fr. cantabile) cantalâp s.m. varietate de pepene galben, foarte dulce şi cu coaja groasă. (< fr. cantaloup < it. Cantalupo, n.p.) cantaridă s.f. (zool.) gîndac coleopter verde-auriu, cu miros caracteristic, care cauzează desfrunzirea frasinilor. ( < fr. cantharide, cf. lat. cantharis) cantătă s.f. (muz.) compoziţie solemnă, ocazională, pentru voci, solo, cor şi orchestră, avînd la bază un poem epic. (< it. cantata, cf. fr. cantate) cântharos s.n. (arh.) cupă cu un picior şi cu două torţi. (< gr. hantharos) cantilenă s.f. 1. (muz.) melodie gravă, tărăgănată, sentimentală. 2. poem cu subiect grav şi sentimental. (< it. cantilena, cf. fr. cantilene) cantină s.f. 1. local în care se serveşte masa salariaţilor dintr-o întreprindere, dintr-o instituţie etc. 2. încăpere în interiorul unei unităţi militare, de unde se pot cumpăra diferite alimente
                                                                                          110
  şi obiecte. (< fr. cantine, it. cantina)
  cantinier s.m. şi /. administrator al unei cantine, (cf. fr. cantinier) cantitate s.f. 1. (fii.) proprietate a obiectelor, a cărei schimbare nu produce la început transformări radicale în calitatea acestora, ci pregăteşte numai aceste transformări. 2. proprietate care poate fi reprezentată printr-un număr obţinut dintr-o măsurare sau dintr-o numărare; tot ceea ce poate fi numărat sau măsurat. 3. cîtime, număr, mărime.
  4.  (lingv.) durata rostirii unui sunet sau a unei silabe. ( < fr. quantite, cf. it. quantită, lat. quantitas) cantitativ adj. referitor la cantitate, de cantitate. O (chim.) analiză cantitativă = determinarea proporţiilor diferitelor părţi dintr-un amestec sau a elementelor dintr-o substanţă, (cf.fr. quantitatif) cânt o s.n. (muz.) muzică vocală; cînt, cîntare. (< it. canto) cantfin s.n. 1. clădire construită lîngă o şosea sau lîngă o cale ferată, înzestrată de obicei cu aparate de semnalizare, de protecţie şi de supraveghere a drumurilor respective, servind şi ca locuinţă cantonierului. 2. (silv.) unitate în administraţia pădurilor, în care activează pădurarul; locuinţă de pădurar.
  3.  unitate teritorial-administrativă care se întîlneşte în unele ţări (Elveţia, Franţa etc.). (< fr. canton) cantona vb. I. intr. şi tr. (mii.; despre trupe care trec printr-o localitate) a (se) instala vremelnic în casele locuitorilor (< fr. cantonner) cantonament s.n. (mii.) staţionare vremelnică (a trupelor în marş) într-o localitate; loc unde sînt cantonate trupe.
  •   (sport) loc amenajat special pentru antrenamentul sportivilor, (cf. fr. can-tonnement) cantonier s.m. şi /. cel care se ocupă cu întreţinerea şi paza unei porţiuni dintr-o şosea, dintr-o cale ferată, (cf. fr. cantonnier) canţonetă s.f. mic cîntec popular italian; (p. ext.) cîntec scurt. ( < it. can-zonetta)
  canulăs.f. (med.) tub de sticlă, de metal etc. deschis la extremităţi, care se foloseşte la spălături interne. (< fr. ca-nule, cf. lat. cannula — trestie) caolin s.n. (min.) argilă de culoare albă, din care se fabrică porţelanul şi faianţa. • (med.) pudră absorbantă folosită ca emolient. ( < fr. kaolin) caolinit s.n. (chim.) silicat de aluminiu hidratat, component al caolinului. (< ir. kaoliftite)
  capăbil aăj. înzestrat; destoinic; valoros. • apt, potrivit, în stare de a face ceva. (cf. fr. capable) capacitâte s.f. 1. calitatea de a fi încăpător, întinderea sau mărimea unui lucru în raport cu ceea ce conţine sau poate conţine; conţinutul unui obiect (mai ales al unui vas). 2. îndemînare,
111
  abilitate, aptitudine de a face ceva într-un anumit domeniu. • om destoinic, priceput; învăţat, savant. • examen pentru obţinerea titlului de profesor secundar (în organizarea din trecut a învăţămîntului). 3. posibilitatea unui sistem sau a unui dispozitiv de a executa o operaţie, de a produce un efect sau de a suferi o transformare.
 4. (jur.) drept, putere (legală) de a face un act. (< fr. capacitâ, cf. lat. capaci-tas)
 căpă s.f. 1. pelerină (scurtă), mantou de blană sau de stofă. 2. (tehn.) dispozitiv de protecţie împotriva accidentelor la maşini, la ferăstraie etc. 3. (mar.) poziţia pe care o ia o navă pe un timp foarte rău. ( < fr. cape, cf. it. cappa) capelă vb. I. tr. (mar.) a lega un cablu sau o parîmă de un catarg. (< fr. capei er)
 c&pelăn s.m. preot care slujeşte într-o capelă (catolică). ( < it. cappeMano) capelă1 s.f. bisericuţă, paraclis. (< it. cappella)
 capelă* s.f. (rar) trupă de cîntăreţi, cu o orchestră mică; fanfară (militară). (< germ. Kapelle, cf. it. cappella) capelă 8 s.f. (ieşit din uz) şapcă de postav cu cozoroc moale purtată de militari. (< ngr. kapela, cf. it. cappello) capelmaistru s.m. (rar) dirijor (al unei orchestre, al unui cor). (< germ. Ka-pellmeister)
 c&per s.m. (bot.) arbust mediteranean cu flori mari, albe sau roşietice şi cu fructe comestibile. (< it. cdpppero) câperă s.f. (bot.) mugur al caperului, întrebuinţat drept condiment. ( < it. cap-pero)
 capilăr adj. 1. subţire, fin, îngust (ca un fir de păr). O (anat.) vase capilare = cele mai mici vase sanguine prin care se hrănesc ţesuturile corpului şi care fac legătura între vene şi artere. 2. privitor la capilaritate. (< fr. capil-laire, cf. lat. capillus — păr) capiJaritâte s.f. (fiz.) proprietate a lichidelor de a urca sau de a coborî în tuburi foarte subţiri, fără a suferi o intervenţie dinafară, (cf. fr. capillarite) capişân s.n. un fel de glugă de lînă tricotată sau din stofă groasă, avînd unul sau două colţuri. (< fr. capuchon) capitâli s.n. 1. (ec.) valoare care prin exploatarea muncitorilor salariaţi produce plusvaloare; raport social de producţie care există între capitalişti posesori ai mijloacelor de producţie şi proletari, lipsiţi de mijloace de producţie şi de subzistenţă fiind nevoiţi să-şi vîndă forţa de muncă ca pe o marfă exploatatorilor. 2. (fig.) clasa capitaliştilor; capitalism. 3. (curent) bani, sumă mare de bani învestită într-o afacere; bunuri, valori, o capital de cunoştinţe = suma cunoştinţelor pe care le posedă cineva; experienţă. ( <fr. capital, cf. germ. Kapital) capităl * adj. 1. foarte important, fun-
                                   CAP-CAP
 damental, esenţial. 2. (poligr.; despre caractere tipografice) cu dimensiuni inai mari decît litera obişnuită; (despre litere) majuscul, verzal. 3. de moarte; care priveşte viaţa sau moartea. O pedeapsă capitală = pedeapsă cu moartea. (< fr. capital, cf. it. capitale, lat. capitalis < caput — cap) capitală s.f. oraş al unei ţări unde îşi au reşedinţa organele puterii de stat.
 (< fr. capitale) capitalism s.n. (ec.) mod de producţie bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, în care toate produsele iau forma de marfă şi în care însăşi forţa de muncă se vinde şi se cumpără ca marfă. O capitalism de stat = sistem de relaţii dintre economia capitalistă şi statul burghez, în care în mîinile statului se concentrează o parte a mijloacelor de producţie, (cf. fr. ca-pitalisme)
 capitalist adj. referitor la capitalism, de capitalism. H s.m. şi /. posesor de capital care îşi însuşeşte plusvaloarea rezultată din exploatarea muncitorilor salariaţi, fără să intervină direct în procesul de producţie, (cf. fr. capitaliste)
 capitaliză vb. I. tr. (ec.) a transforma în capital o valoare; (impr.) a strînge avere. ( < fr. capitaliser) capitâţie s.f. (ist.) impozit feudal care se plătea pe cap de locuitor, (cf. fr. ca-pitation, lat. caput — cap) capităluţâ s.f. (poligr.) literă de tipar majusculă, care este de aceeaşi înălţime cu litera mică din acelaşi corp.
 ( < capitală) capitel s.n. (arhit.) partea superioară a unei coloane, pe care se sprijină arhitrava. (< it. capitello, cf. lat. capitel-lum)
 capitol s.n. fiecare din diviziunile în care este împărţită, în mod obişnuit, o carte. (< lat. capitulum, it. capi-tolo)
 capitona vb. I. tr. a tapisa; a acoperi cu tapiţerie (un fotoliu etc.); a acoperi (un perete sau .o uşă) cu un strat izolator împotriva zgomotelor. (< fr. ca-pitonner)
 capitul s.n. (bot.) tip de inflorescenţă care are numeroase flori apropiate unele de altele, reunite într-un receptacul în formă de taler. (< fr. capitule, cf. lat. capitulum — căpuşor) capitulă vb. I. intr. (despre o armată, un stat etc.) a depune armele, a se preda > învingătorului. • (fig.) a da înapoi, a ceda, a se da învins. ( < fr. capituler) capitulant s.m. şi /. om care capitulează uşor în faţa adversarului; (fig.) cel care părăseşte uşor o poziţie. (< fr. capi tu lant) capitulârd adj. (rar) capitulant. ( < fr. capitulard)
 capitulâţie s.f. convenţie care asigură supuşilor unui stat anumite privilegii pe teritoriul altui stat. • convenţie
 CAP-CAR
 impusă de către o ţară capitalistă unei ţări semicoloniale, prin care se stabilesc privilegii pentru cetăţenii săi stabiliţi acolo. (cf. fr. capitulation, it. capitulazione) capoc s.n. (text)-produs vegetal obţinut din fructele unui arbore exotic, care se foloseşte ca material de umplutură pentru perne, saltele etc. ( < fr. hapok) capodoperă s.f. operă artistică cu o valoare deosebită. (< it. capodopera) caporal s.m. grad militar între fruntaş şi sergent; militar care are acest grad. (cf. fr. caporal, it. caporale) c-aporalfsm s.n. (rar) regim politic în care predomină influenţa militarilor, (cf. fr. caporalisme) capot 1 s.n. îmbrăcăminte femeiască de casă, lungă pînă la căleîie. ( < fr. capot) cap6t 2 s.n. (rar) lovitură la jocul de cărţi, dată de un jucător care nu face nici o levată. ( < fr. capot) capota vb. I. intr. (despre autovehicule, avioane) a se da peste cap, a se răsturna (intrînd cu partea din faţă în pămînt). ( < fr. capoter) capotaj s.n. răsturnare, dare peste cap; capotare, (cf. fr. capotage) cap6tă s.f. acoperiş (pliabil) al unui vehicul, făcut din pînză, din piele etc. • înveliş de tablă care acoperă şi protejează motorul unui automobil. • în-velitoare (de pînză sau de alt material) a unor angrenaje. ( < fr. capot) caprici6s adj. cu capricii, cu toane; neconsecvent, schimbător; răsfăţat. 9 (despre lucruri) neobişnuit, ciudat, (cf. fr. capricieux, it. capricioso) capriciu s.n. 1. dorinţă trecătoare, de cele mai multe ori extravagantă, gust neobişnuit, ciudat; toană. 2. (muz.) compoziţie muzicală instrumentală, ritmică şi cu un tempo viu, fără formă fixă. ( < fr. caprice, it. capriccio) capricorn s.n. (astr.) constelaţie din emisfera australă. • unul dintre semnele zodiacului (care se reprezintă prin-tr-un taP)- ( < lat. capricornus < capra — capră, cornus — corn, cf. fr. capricorn e)
 capsa vb. I. tr. 1. a prinde (ceva) cu o capsă (3). 2. a aplica o capsă (4) unui cartuş. ( < capsă) capsă s.f. 1. dispozitiv de închidere făcut din piese care se îmbucă una în alta şi care serveşte la încheierea unor obiecte de îmbrăcăminte. 2. inel metalic cu care se întăresc marginile unei butoniere, ale unei găuri pentru şireturi etc. 3. piesă (de sîrmă) cu care se prind mai multe hîrtii, foile unei cărţi etc. 4. mic tub de metal, umplut cu o materie fulminantă, care se foloseşte la armele de foc, la mine etc. pentru a face să explodeze încărcătura. 5. capsulă (4). ( < lat. capsa, cf. germ. Kapsel) capsulâr adj. în formă de capsulă, (cf.
 fr. capsulaire) capsulă s.f. 1. (bot.) tip de fruct alcătuit dlntr-un înveliş uscat, dehiscent,
                                                                                                112
 în care se află seminţele. 2. (med.) caşetă. 3. (chim.) vas de formă emisfe-rică, cu fundul plat sau rotund şi cu pereţii scunzi, în care se încălzesc diferite substanţe. 4. capac de metal cu care se astupă sticlele de bere, de apă minerală etc. (< fr. capsule, cf. lat. capsula — cutiuţă) captă vb. I. tr. i. a aduna, a colecta (fluide) într-un rezervor sau în tuburi.
 2.  (fig.) a cîştiga, a atrage (pe cineva) de partea sa cu ajutorul unor manopere sau şiretlicuri. ( < fr. capter, cf. lat. captare) captăbil adj. (despre fluide) care poate fi captat. (< capta) captăţie s.f. (rar) captare. • uneltire făcută cu scopul de a obţine, printr-un act juridic, anumite foloase în dauna cuiva. (cf. fr. captation, lat. captatio) captiv adj., s.m. şi /. (om) lipsit de libertate; prins, prizonier. O balon captiv = balon legat prin cabluri de sol. (cf. fr. captif, lat. captivus) captiva vb. I. tr. a atrage, a fermeca, a cuceri (pe cineva). (< fr. captiver) captivant adj. atrăgător, fermecător, cuceritor. (cf. fr. captivant) captivitate s.f. lipsă de libertate; prizonierat. (cf. fr. captivii, lat. captivitas) captură vb. I. tr. a prinde, a lua prizonier; a pune mîna pe materiale de luptă aparţinînd inamicului. • a prinde un răufăcător. • a prinde în capcană un animal sălbatic. ( < fr. capturer) captură s.f. 1. pradă de război luată în luptă; material capturat. 2. (rar) capturare. ( < fr. capture, cf. lat. captura) capucin s.m. şi f. călugăr catolic din-tr-unul din ordinele franciscane. (< fr. capucin, cf. it. cappucino — purtător de glugă)
 carabină s.f. 1. (mii.) puşcă uşoară, cu ţeavă scurtă, ghintuită. 2. (tehn.) cîr-lig închis cu arc, cu care se prind diferite obiecte. (< fr. carabine, it. carabina) $
 caracter s.n. 1. totalitatea trăsăturilor esenţiale şi permanente ale omului, prin care în mod obişnuit se manifestă ca o unitate bine conturată. O dans de caracter = dans prin ale cărui figuri se exprimă acţiuni sau sentimente; comedie de caracter = comedie a cărei intrigă izvorăşte din conflictul creat între caracterele personajelor. • individualitate cu trăsături psihice complexe prezentată într-o operă literară.
 •   voinţă fermă, corectitudine şi consecvenţă, constituind trăsăturile morale ale unui individ. 2. particularitate distinctivă care constituie specificul unui lucru. 3. (poligr.) literă, semn grafic. ( < fr. caractere, cf. lat. charac-ter, gr. charakter — semn) caracteristic adj. care caracterizează ceva sau pe cineva, constituindu-i trăsătura distinctivă, (cf. fr. caracMristique) caracteristică s.f. 1. caracter predominant, propriu unei fiinţe, unui lucru,
 113
 unui fenomen etc.; însuşire tipică. 2. (mat.) partea întreagă a unui logaritm.
 3.  (tehn.) curbă reprezentînd modul în care variază o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv în funcţie de o anumită variabilă. • mărime sau element care determină, dintr-un anumit punct de vedere, modul de funcţionare a unui sistem tehnic, (cf. fr. ca-rac teristique)
 caracteriza vb. I. tr. 1. a înfăţişa, a descrie o fiinţă, un lucru etc. în ceea ce are particular, esenţial, propriu. 2. a constitui caracteristica unei fiinţe sau a unui lucru. ( < fr. caracteriser) caracul 1. s.m. (zool.) rasă de oi cu blana buclată, de obicei neagră, asemănătoare cu astrahanul. 2. s.n. blăniţa unui miel din această rasă. ( < rus. Karakull, Ka-rahul, n.p.) carambdl s.n. 1. bilă roşie (la jocul de biliard). • carambolaj. 2. (fig.; fam.) încurcătură, zăpăceală, ciocnire. ( < fr. carambole)
 carambolaj s.n. atingere, cu o bilă lovită cu tacul, a celorlalte două bile, la biliard. ( < fr. carambolage) caramel s.n. zahăr ars, folosit în cofetărie şi la colorarea unor băuturi sau alimente. (< fr. caramel, cf. sp. ca-ramelo)
 caramelă s.f. bomboană făcută din zahăr ars, amestecat cu diferite substanţe aromate. ( < fr. caramel) carantină s.f. punct sanitar pentru izolarea persoanelor, navelor sau mărfurilor care vin dintr-o regiune contaminată ; menţinere în izolare a persoanelor bănuite că ar putea răspîndi o boală molipsitoare; timp petrecut în această situaţie. (< fr. quarantaine, cf. quarante — patruzeci (de zile), interval cît dura carantina) carapace s.f. (zool.) înveliş tare care acoperă corpul broaştelor ţestoase, al racilor etc. (< fr. carapace, cf. sp. ca-rapacho)
 carat s.n. 1. unitate de măsură a proporţiei de aur în aliaje, egală cu a 24-a parte din masa totală a aliajului. 2. unitate de greutate pentru pietrele preţioase, egală cu 0,2055 grame. (< fr. carat, it. carato) caravană s.f. convoi de călători care străbate deşertul (cu bagaje şi animale de transport). • convoi de călători şi de vehicule care merg împreună la un drum. ( < fr. caravane, cf. pers. karovan) caravanserâi s.n. (în ţările Orientului) han mare pentru popasul caravanelor. ( < fr. caravanserail, cf. tc. karvcan serai
 —   casă pentru caravane) caravelă s.f. (mar.) navă cu vele, cu patru catarge, folosită în trecut mai ales de spanioli şi de portughezi. • bastiment turcesc. (<fr. caravelle,it. caravella, cf. port. caravela, sp. carabela) carbid s.n. (chim.) carbură de calciu întrebuinţată mal ales la fabricarea acetilenel. (<germ. Karbid)
                                                                                  CAR-CAR
 carbolineum s.n. (tehn.) produs de culoare brună, care se obţine prin distilarea cărbunelui de pămînt şi este întrebuinţat ca insecticid, la impregnarea lemnului etc. (< fr. carbofi-neum)
 carbdn s.n. (chim.) metaloid tetravalent care se găseşte în natură sub formă de grafit, în cărbunii de pămînt etc. o (hîrtie) carbon = hîrtie avînd pe una din feţe un strat subţire de substanţă colorată, care permite copierea unui text, a unui desen etc. pe mai multe foi. (< fr. carbone, cf. lat. carbo — cărbune)
 carbonâdo s.n. (min.) varietate de diamant impur, negru şi foarte dur, folosit la tăierea pieselor şi a rocilor dure. (< sp., fr. carbonado) carbonăr s.m. (ist.) membru al unei organizaţii revoluţionare secrete de la începutul secolului al XlX-lea, din Italia, care lupta pentru izbînda ideilor liberale şi pentru unificarea Italiei. (< it. carbonaro) carbonarism s.n. mişcarea carbonarilor.
 (cf. it. carbonarismo) carbonât s.n. (chim.) sare a acidului carbonic. // adj. care conţine carbon. (< fr. carbonate) carbonatâre s.f. (chim.) reacţie chimică produsă cu participarea bioxidului de carbon din aer şi a hidroxidului de calciu din varul nestins, din care rezultă carbonatul de calciu, (după fr. carbonatation)
 carb6nic adj. (chim.) bogat în carbon. O acid carbonic = acid slab, format prin dizolvarea bioxidului de carbon în apă. (cf. fr. carbonique) carbonifer adj. 1. (despre terenuri sau regiuni) care conţine zăcăminte de cărbuni. 2. privitor la cărbunele de pămînt, la extracţia şi prelucrarea lui. fl s.n. (geol.) peiyoadă a erei paleo-zoice în care s-au format cele mai bogate zăcăminte de cărbuni. (< fr. carbonifere, cf. lat. carbo — cărbune, ferre
 —   a purta) carboniza vb. I. refl. a se preface în cărbuni (prin ardere); a se arde, a se face scrum. (< fr. carboniser) carborundum s.n. (chim.) carbură de siliciu folosită ca abraziv şi, uneori, ca material refractar. ( < fr. carborundum) carbură vb. I. tr. (tehn.) a introduce carbon în fier sau într-un aliaj feros topit. (< fr. carburer) carburant s.m. (tehn.) combustibil lichid întrebuinţat la motoarele cu explozie. ( <fr. carburant) carburat6r s.n. (tehn.) aparat în care se amestecă aerul cu combustibilul (la motoarele cu explozie). (< fr. carbura-teur)
 carburdţie s.f. (tehn.) amestecare a combustibilului cu aerul (Ia motoarele cu explozie). O cameră de carburaţie ~ parte a carburatorului în care se face carburaţia. (cf. fr. carburation)
 CAR-CAR
 carbtixă s.f. (chim.) compus al carbonului cu un metal sau cu unele metaloide. (< fr. carbure)
 carcâsă s.f. 1. (zoo].) sistemul osos al *inui animal. 2. cadru, osatură, schelet (al unei maşini, al unei construcţii etc.) (< fr. carcasse, cf. rus. karkas) cârceră s.f. încăpere în închisori, folosită pentru închiderea unui deţinut ţinut sub un regim aspru. • (ieşit din uz) încăpere (în forma şi de mărimea unui dulap) unde se închideau militarii şi elevii pedepsiţi, în cazărmi şi în şcoli. (< lat. carcer, cf. it. carcere) cardâ vb. I. tr. (text.) a destrăma un material textil; a scărmăna, a dărăci. (< fr. carder) cardân s.n. (tehn.) sistem de suspensie sau de articulaţie care permite uneia din părţile lui să-şi păstreze o anumită poziţie sau direcţie, indiferent de mişcările suportului ei. (< fr. cardan, cf. Carddn, n.p.) cardânic adj. (tehn.) 1. care dă voie unui obiect în suspensie să-şi păstreze poziţia orizontală. 2. (despre un sistem de articulaţie) care permite unei piese să stea într-o poziţie favorabilă pentru transmiterea mişcării, o ax cardanic = arbore de transmisie care leagă cutia de viteze a unui motor cu arborele diferenţialului. (< cardan) cârdă s.f. <t(>xt.) maşină folosită pentru cardarea materialului textil. (< fr. carde)
 cardiac adj. de (la) inimă, privitor la inimă. II s.m. şi /. suferind de o boală de inimă. ( < fr. cardiaque, cf. gr. kar-dia — inimă) cardialgie s.f. (med.) durere acută de stomac sau de inimă, localizată în regiunea cardiei. (< fr. cardialgie, cf. gr. kardia — inimă, algos — durere) cârdie s.f. (anat.) orificiu superior al stomacului, care comunică cu esofagul şi este situat foarte aproape de inimă. (< fr. cardia, cf. gr. kardia — inimă)
 cardinal1 s.m. înalt prelat care face parte din colegiul care alege pe papă.
 •   (adj.; în expr.) roşu-cardinal = ro-şu-purpuriu. (< fr. cardinal) cardinal 2 adj. principal, fundamental, esenţial. O punct cardinal = fiecare dintre cele patru direcţii principale după care se determină poziţia unui punct de pe glob; (gram.) numeral cardinal = numeral care exprimă un număr întreg abstract sau un număr determinat de obiecte, de fiinţe etc. ( < fr. cardinal, it. cardinale, cf. lat. cardinalis — principal)
 cardinalât s.n. demnitate de cardinal.
 (cf. fr. cardinalat, it. cardinalate) cardiogrâf s.n. (med.) aparat care înregistrează bătăile inimii. < fr. cardio-graphe, cf. gr. kardia — inimă, graphein — a scrie) cardiogrâmă s.f. (med.) curbă care reprezintă bătăile inimii, înregistrate la
                                                                                             114
 cardiograf. ( < fr. cardiogramme, cf. gr. kardia — inimă, gramme — scriere) cardioidâ s.f. (mat.) curbă descrisă de un punct al unui cerc care se rostogoleşte pe un alt cerc de aceeaşi rază. cardiologio s.f. ramură a medicinei care studiază inima şi aparatul circulator. (< fr. cardiologie, cf. gr. kardia — inimă, logos — vorbire) cardiosc6p s.n. (med.) aparat cu care se examinează contracţiile inimii. (< fr. cardioscope, cf. gr. kardia — inimă, sko-pein — a privi) cardioscopie s.f. examinare a contracţiilor inimii cu ajutorul cardioscopului. ( < fr. cardioscopie) cardiotânic s.n. medicament care întăreşte acţiunea inimii, (cf. gr. kardia — inimă, tonikos — întăritor) cardiovascular adj. referitor la legătura fiziologică sau patologică dintre inimă şi vasele sanguine, (cf. fr. cardio-vascu-laire)
 carddn s.n. plantă erbacee de grădină, cu flori roşii-violacee; are întrebuinţări culinare. ( < fr. cardon) carena vb. I. tr. 1. a repara carena unei nave. • a aşeza o navă pe o coastă, pentru a o repara. 2. (tehn.) a acoperi cu tablă suprafaţa exterioară a unui vehicul de mare viteză, (cf. fr. carenery it. carenare) carenâj s.n. 1. (mar.) acţiunea de a carena. 2. (tehn.) îmbrăcăminte (de tablă sau de placaj) aplicată unui corp pentru a-i micşora rezistenţa aerodinamică, (cf. fr. carenage, it. carenaggio) carena s.f. 1. partea din corpul navei care stă sub apă. 2. volumul de apă dislocat de un plutitor sau de o navă. ( <fr. carene, it. carena) carenţă s.f. (rar) lipsă; neglijenţă; deficienţă. (cf. it. carenza, fr. carence) caretă s.f. trăsură elegantă, închisă; cupeu. (< rus. kareta)
 careu s.n. 1. aşezare în formă de pătrat .a unor persoane, a unor obiecte etc. 2. (sport) porţiune pătrată, marcată cu alb, a terenului pe care se desfăşoară un joc; (p. ext.) teren de sport. 3. (mar.) salon pe o navă, unde iau masa ofiţerii. 4. grup de patru cărţi de aceeaşi valoare (la jocul de cărţi). (< fr. carrt) cargob6t s.n. navă de transport pentru mărfuri. (<engl. cargo-boat) cargou s.n. (marj cargobot. ( < fr. cargo) caria vb. I. refl. (med.; despre dinţi) a face carii, a se strica, a se găuri prin apariţia unor carii dentare. ( < fr. carier)
 cariatidă s.f. 1. (mit.) fecioară-preoteasă a zeiţei Diana. 2. (arhit.) statuie re-prezentînd o femeie care susţine o cornişă, o intrare etc., înlocuind o coloană. (< fr. cariatide, cf. it. cariatide, gr. karyatides — femei din Caria) caricaturâl -adj. de caricatură, privitor la caricatură, (cf. fr. caricatural) caricatură s.f. 1. desen care reprezintă o persoană, o situaţie etc. prin exagera-
115
 rea intenţionată, în scopuri satirice, a anumitor trăsături (negative). • înfăţişare ridicolă a unei persoane sau a unui obiect; persoană sau obiect cu astfel de înfăţişare. 2. (fig.) imitaţie nereuşită, denaturată. (< fr. caricature, cf. it. caricatura) caricaturism s.n. (rar) mod caricatural de prezentare a unei persoane, a unei situaţii etc. ( < caricatură) caricaturist s.m. artist specializat în caricaturi, (cf. fr. caricaturiste) caricaturiza vb. I. tr. a înfăţişa (pe cineva sau ceva) printr-o caricatură, (cf. fr. caricaturer)
  cari© s.f. (med.) boală a dinţilor, caracterizată prin măcinarea înceată şi progresivă a smalţului şi a dentinei. ( < fr. carie, cf. lat. caries)
  carieră 1 s.f. loc de unde se scoate piatră, marmură etc. (< fr. carriere) carieră 2s.f. 1. profesie, ocupaţie. 2. poziţie în ierarhia socială şi profesională, în societate; situaţie bună. (< fr. carriere, cf. it. carriera — drum de care) carierism s.n. tendinţa, dorinţa de a parveni cu orice preţ şi prin orice mijloace. (< carieră 2) carierist adj., s.m. şi /. (cel) care luptă prin orice mijloace pentru a parveni.
  ( < carieră 2) cariochineză adj. f. (în expr.) diviziune cariochineză = diviziune indirectă a celulelor vii. (< fr. caryocinese, cf. gr. karyon — nucă, hinesis — mişcare) cariofilee s.f. pl. familie de plante di-cotiledonate, avînd ca tip garoafa. (< fr. caryophylle, cf. gr. karyophyllon — cuişoare)
  cariologfe s.f. parte a biologiei care studiază nucleul şi celula. (< fr. caryolo-gie, cf. gr. karyon — nucă, logos — vorbire)
  cari6psă s.f. (bot.) fruct uscat, indehis-cent, cu pericarpul lipit de sămînţă. ( < fr. caryopse, cf. gr. karyon — nucă, opsis — figură) caritdbil adj. milos; generos, (după fr.
  chari table) caritâte s.f. atitudine de milă afectată, prin care cei avuţi vor să pară generoşi dînd pomeni. • generozitate, filantropie. (< lat. caritas, cf. it. caritâ) carlingă s.f. 1. parte din fuzelajul unui avion în care stă pilotul şi unde se găsesc comenzile de zbor. 2. piesă de legătură longitudinală, care uneşte diferite părţi ale unei nave. ( < fr. carlin-gue, cf. scand. korling) carmaniâlă s.f. (rar) cîntec şi dans revoluţionar francez. ( < fr. carmagnole, cf. Carmagnola, n.p.) carmelit s.m. şi f. membru al unui ordin călugăresc catolic, constituit în Palestina în secolul al XH-lea. (cf. fr. car-melite, it. carmelita < Cârmei, n.p.) carmin s.n. materie colorantă de un roşu intens, extrasă din insecta femelă Coccus Cacti sau din planta numită cîrmîz. (< fr. carmin)
                                                                                   CAR-CAR
  carnâj s.n. ucidere în masă; măcel, masacru. (cf. fr. camage, it. camaggio) carnal adj. de carne, privitor la carne; (p. ext.) trupesc. ( cf. it. carnale, lat. carnalis)
  carnalit s.n. (min.) clorură naturală de potasiu şi de magneziu, din care se extrag săruri de potasiu. (< fr. camal-lite)
  carnasier adj. (rar.; despre animale) carnivor. // s.f. fiecare dintre măselele mari ale unor animale carnivore. ( < fr.
  camassier)
  carnaţie s.f. coloritul şi structura pielii unei persoane. ( < fr. camation) carnaval s.n. 1. perioadă care precede postul, în care au loc de obicei petreceri, jocuri etc.; cîşlegi. 2. petrecere populară cu jocuri mimice, deghizări, focuri de artificii etc. ( < fr. carnaval, cf. it. camevale < lat. came levare — a priva de carne)
  carnavalesc adj. (rar) de carnaval, privitor la carnaval. (< fr. carnavalesque) carnet s.n. 1. caiet mic, de buzunar (folosit pentru diferite însemnări). 2. act, document (avînd forma unui mic carnet) în care se arată apartenenţa posesorului la o anumită organizaţie. (< fr. carnet)
  carnivor adj. care se hrăneşte cu carne.
  II s.n. pl. ordin din clasa mamiferelor cuprinzînd animalele care se hrănesc cu carne; (la sg.) animal care face parte din acest ordin. ( < fr. carnivore, cf. lat. caro — carne, vorare — a devora) carnyx s.n. (arh.) trompetă întrebuinţată de popoarele celtice, avînd deschizătura modelată în forma unui cap de animal cu gura căscată, (cuvînt celtic) car6 s.n. culoare roşie la cărţile de joc, însemnată prin romburi, (după fr. car-reau)
  caroiâj s.n. reţea de drepte paralele, perpendiculare, trasate pe o hartă sau pe un plan topografic, (după fr. carro-yage)
  carosabil adj. (despre drumuri, şosele etc.) care permite circulaţia vehiculelor, pe care merg vehiculele. O parte carosabilă — parte a unei şosele sau a unei străzi rezervată circulaţiei vehiculelor. ( < fr. carrossable) caroserie s.f. construcţie montată pe cadrul unui vehicul, amenajată special pentru transportul oamenilor sau al materialelor. (<fr. carrosserie) carosier s.7n. specialist în fabricarea caroseriilor; fabricant de caroserii. (<fr. carrossier)
  carotaj s.n. determinarea structurii terenurilor scoarţei terestre prin scoaterea de carote 2 sau prin măsurarea unei proprietăţi fizice a rocii respective. ( < fr. carottage) cardtăi s.f. (bot.) varietate de morcovi timpurii, cu rădăcini scurte, de culoare galbenă-roşiatică. (< fr. carotte) car6tă 2 s.f. probă cilindrică de material, luată din fundul găurii unei sonde
CAR-CAR
 pentru a determina structura stratului străbătut. # probă cilindrică luată din betonul de fundaţie al unei şosele, după 28 de zile de la turnare. ( < fr. carotte) car6tă^ s.f. (rar) joc răutăcios la biliard, potrivit căruia i se lasă adversarului o lovitură grea. ( < fr. carotte) carotidă s.f. (anat.) fiecare dintre cele două artere situate de o parte şi de alta a gîtului. (< fr. carotide, cf. gr. harotis)
 carotiGră s.f. aparat pentru tăierea şi scoaterea la suprafaţă a carotelor 2 din fundul găurilor de sondă. ( < fr. caro ttikre)
 carotină s.f. (chim.) substanţă galbenă care se găseşte 111 morcovi şi în unt. (< germ. Karotin) car6u s.n. (de obicei la pl.) pătrăţel imprimat sau ţesut pe unele stofe, (după fr. carreau) carp s.n. (anat.) ansamblu format din cele opt oscioare care alcătuiesc articulaţia dintre antebraţ şi palmă. (<fr. cârpe, cf. gr. harpos — legătură) carpâlă s.f. frunză modificată care intră în compunerea pistilului la plantele angiosperme sau care poartă ovulele la plantele gimnosperme. ( < fr. carpelle, cf. gr. harpos — fruct) carpetă s.f. covoraş. (<fr. carpette) carpofâg adj. (despre animale) care se hrăneşte cu fructe. (< fr. carpophage) carpologie s.f. parte a botanicii care se ocupă cu studiul fructelor. ( < fr. car-pologie, cf. gr. karpos — fruct, logos — vorbire)
 carst s.n. (geol.) eroziune a calcarelor şi ghipsurilor de către apă, însoţită de formarea de pîlnii, peşteri saii rîuri subterane. (< Karst, n.p.) cârstic adj. referitor la carst, de natura carstului. (< Karst, n.p.) cart s.n. (mar.) serviciu pe care îl execută personalul unei nave, timp de patru ore, la bord. (< fr. quart) carta vb. I tr. 1. a repartiza scrisorile (la poştă) după adresele la care urmează a fi distribuite. 2. a adăuga pe o hartă anumite detalii ale terenului. (< cartă)
 cartă 1 s.f. 1. (în evul mediu) act care emană de la un suveran şi este destinat a consemna unele drepturi sau libertăţi fundamentale, servind drept constituţie. 2. convenţie, pact politic fundamental. • constituţie dată sau acceptată de un principe, de un domn. (< lat. charta, cf. it. carta, fr. charte) cartă2 s.f. carton subţire de formă dreptunghiulară, pe care este scris numele cuiva, care stabileşte calitatea unei persoane etc. (< fr. carte) cartel s.n. 1. (ec.) organizaţie monopolistă care are ca scop concentrarea mai multor întreprinderi comerciale sau industriale din aceeaşi ramură de producţie, pentru a-şi asigura desfacerea produselor, pentru a obţine profituri cît mai mari şi pentru a înlătura con-
                                                                                             116
 curenţa. 2. coaliţie politică între mai multe partide burgheze. ( < fr. cartel) cartelă vb. I. tr. şi refl. (despre întreprinderi, partide politice) a (se) reuni, a intra într-un cartel. (< cartel) cartelă s.f. carneţel, hîrtie care conţine bonuri de masă pentru cantină, bonuri cu care se obţin produse raţionalizate etc. (< it. cartella) cărtor s.n. (tehn.) înveliş metalic de protecţie care acoperă anumite părţi în mişcare ale unei maşini. (<engl., fr. carter, cf. Carter, n.p.) cartezian 1. adj. privitor la cartezianism; de cartezianism. • (în expr.) coordonate carteziene = sistem de numere care definesc poziţia unui punct în raport cu două sau trei axe perpendiculare între ele. 2. s.m. şi /. adept al cartezianismului, (cf. fr. cartesien < Cartesius, n.p.) cartezianism s.n. (fii.) doctrina filozofului francez Descartes, care considera raţiunea drept unic izvor de cunoaştere dar încerca totodată să împace idealismul cu materialismul; formă de raţionalism. ( < fr. cartesianisme) cartier s.n. 1. diviziune, parte a unui oraş, care are un caracter specific, propriu; populaţia acestei părţi a oraşului. 2. (mii.) comandamentul unei mari unităţi militare; loc unde se găseşte acest comandament. • loc unde este cantonată o armată; tabără. ( < fr. quartier, cf. germ. Quartier) cartilaginos adj. (anat.) format din cartilaje; cu cartilaje, (cf. fr. cartilagi-neux, lat. cartilaginosus) cartilaj s.n. ţesut conjunctiv rezistent şi elastic, care se găseşte de obicei la extremităţile oaselor; zgîrci. (< fr. cartilage, cf. lat. cartilago) cartirui vb. IV. tr. a încartirui. (< cartier, după germ. einquartieren, rus. kvartirovati) cartism s.n. mişcare politică a proletariatului revoluţionar englez, din prima jumătate a secolului al XlX-lea, prin care se cerea o constituţie democratică. ( < engl. chartism) cârtnic s.m. (mar.) ofiţer care face de cart pe o navă. • grad de caporal în marina militară; marinar cu acest grad. ( < cart)
 cart6f s.m. plantă erbacee cu flori albe sau violete, a cărei tulpină subterană se termină prin tubercule comestibile bogate în amidon; (p. ext.) tuberculul comestibil al acestei plante. (< germ. Kartoffel)
 cartograf s.m. şi /. specialist în cartografie. ( < fr. cartographe, cf. lat. charta
 —    hartă, gr. graphein — a scrie) cartografiâ vb. I. tr. a executa hărţi şi planuri topografice. ( < cartografie) cartografie s.f. tehnica şi arta de a întocmi hărţi şi planuri topografice. ( < fr. cartographie) cartogrâmă s.f. grafic care prezintă date statistice. (< fr. cartogramme)
 117
 ca.rt.6n s.n. 1. hîrtie groasă şi puţin flexibilă; mucava. 2. tăviţă de mucava; (p. ext.) conţinutul ei. 3. schiţă, studiu pregătitor al unui tablou. 4. tub mic de hîrtie groasă la capătul unor ţigări, prin care se trage fumul. (< fr. carton, cf. it. cartone — hîrtie groasă) cartonă vb. I. tr. a lega (o carte, un caiet etc.) în coperte de carton sau (p. ext.) de pînză, de piele etc. (< fr. cartonner) cartonâj s.n. 1. cartonare. 2. atelier unde se fac obiecte de carton. 3. obiect de carton, (cf. fr. cartonnage) cartotecă s.f. totalitatea fişelor care cuprind date cu privire la evidenţa personalului sau a materialelor dintr-o întreprindere, dintr-o instituţie. • cutie, dulap unde se păstrează fişe. v. fişier. ( < germ. Kartothek) cartuş s.n. 1. (mii.) tub metalic sau de carton care conţine încărcătura de exploziv şi proiectilul unei arme de foc.
 •    bucată cilindrică de exploziv. # cartuş filtrant — dispozitiv pentru filtrarea aerului, care se ataşează la o mască de gaze. 2. (arhit.) ornament sculptat sau gravat, care are în mijloc un spaţiu liber destinat unei inscripţii, unei monograme etc. (< fr. cartouche) cartuşieră s.f. (mii.) cutie de piele, de pînză etc. care se prinde la centură şi In care se ţin cartuşe. (< fr. cartou-chikre)
 carusel s.n. 1. dispozitiv format din mai mulţi căişori de lemn, pe care încalecă copiii şi care se învîrtesc pe o pistă circulară; căluşei. 2. serie de mişcări de dresaj executate de un grup de călăreţi. (< fr. carrousel, cf. it. carosello)
 casă vb. I. tr. 1. (jur.) a anula, în urma unui apel sau a unui recurs, o sentinţă judecătorească. 2. (rar) a sparge. (< fr. casser)
 casâbil adj. 1. care se sparge; casant. 2. (jiir.; despre o hotârîre judecătorească) care poate fi anulat în urma unui apel sau a unui recurs, (cf. fr. cassable) casânt adj. care se sparge, se sfărîmă uşor; fragil, (cf. fr. cassant) casâtă s.f. îngheţată specială, cu fructe, mai consistentă şi dispusă în straturi. (< it. cassata) casăţie s.f. (ieşit din uz; în expr.) înalta curte de casaţie = for judecătoresc suprem, care avea dreptul să caseze o sentinţă. (< fr. cassation) câsă s.f. 1. dulap, ladă de oţel în care se ţin bani, hîrtii de valoare etc. 2. loc (special amenajat) unde se achită costul cumpărăturilor într-un magazin, într-un local. • ghişeu, încăpere unde se fac încasările şi plăţile într-o întreprindere, într-o instituţie. • sumă de bani care se află în casieria unei întreprinderi, a unei instituţii. O (expr.) a face casa = a face bilanţul încasărilor şi plăţilor dintr-o zi. O plus (sau minus) de casă = diferenţă rezultată în plus (sau In minus) după stabilirea în-
                                                                                      CAR-CAS
 casărilor şi plăţilor; registru de casă = registru în care se trec sumele încasate şi cele plătite. (< it. cassa) cascadă s.f. apă curgătoare care cade de la o mare înălţime; cataractă, o (expr.) cascadă de rîs = rîs sacadat şi prelungit. (< fr. cascade, cf. it. cascata
 —  cădere)
 cască s.f. 1. (mii.) acoperămînt de cap, din oţel, mai rar din piele etc., căptuşit pe dinăuntru, pe care îl poartă mi-• litarii în luptă pentru a le apăra capul.
 •  acoperămînt de cap, folosit de sportivi (automobilişti, motociclişti etc.) sau de muncitori (mineri, sondori etc.) pentru protejarea capului în timpul competiţiilor sau în timpul lucrului.
 •  dispozitiv metalic, ca o căciulă, servind la uscatul părului. 2. (tehn.) dispozitiv compus din unul sau două receptoare mici, care se pot aşeza la urechi cu ajutorul unui suport, şi care este folosit la ascultarea unor transmisiuni radiofonice. (< fr. casque, cf. sp. casco — craniu)
 caschetă s.f. şapcă cu cozoroc şi cu fundul rotund şi larg. • acoperămînt de cap, din cauciuc, folosit de înotători pentru a nu-şi uda părul. (< fr. cas-quette)
 casetă s.f. 1. cutie (mică) în care se păstrează bani, obiecte preţioase etc. 2. (tehn.) cutie folosită pentru închiderea şi protejarea unor dispozitive sau mecanisme, pentru păstrarea unor piese, a unor materiale etc. (cf. fr. cassette, it. cassetta) casier s.m. şl /. persoană care îngrijeşte de operaţiile de casă şi de casa de bani într-o întreprindere, într-o instituţie etc. (cf. it. cassiere) casierie s.f. loc unde se păstrează casa de bani şi se fac operaţiile de casă într-o întreprindere, într-o instituţie etc. (< casier)
 casieriţă s.f. casieră. ( < casier) casiterit s.n. (min.) oxid de staniu natural. (< fr. cassiterite, cf. gr. hassite-ros — cositor)
 casoletă s.f. vas în care se ard parfu-muri, mirodenii. • (med.) cutie de metal în care se sterilizează feşi, vată şi instrumente medicale. (< fr. casso-lette, cf. sp. cazoleta) casone s.n. mobilă de forma unei lăzi, împodobită cu sculpturi în lemn sau picturi, folosită pentru păstrarea veşmintelor. (< it. cassone) cast adj. pur, neprihănit, neîntinat, nepătat; virtuos. (< lat. castus, cf. it. casto)
 castanietă s.f. instrument de acompaniament pentru dans şi muzică, făcut din două bucăţele de lemn sau de fildeş care se prind de degete şi, prin lovire, produc un sunet sec. (< fr. castagnette, cf. sp. castana — castană) câstă s.f. fiecare dintre clasele sociale închise şi strict delimitate prin originea comună, prin privilegiile membri-
 CAS-CAT
 lor ei etc., în care era împărţită societatea din India şi din alte ţări orientale; (p. ext.) grup social închis care îşi apără izolarea şi privilegiile sale egoiste. O spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. (< fr. caste, cf. port. casta — rasă pură)
 castel s.n. 1. construcţie fortificată, medievală, prevăzută de obicei cu turnuri, înconjurată cu ziduri mari şi cu şanţuri, care servea ca locuinţă seniorilor feudali; (astăzi) casă mare, luxoasă, clădită după arhitectura medievală. O (expr.) castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice; himere; castel de apă = construcţie (de beton armat) în care se păstrează apă, pentru alimentarea unei fabrici, a unei aglomerări de oameni etc. (< lat. castellum, cf. pol. kastel, germ. Kastell, it. castello) castelan s.m. stăpîn al unui castel. • îngrijitor, administrator al unui castel. (cf. lat. castellanus) castelană s.f. stăpînă a unui castel; soţie de castelan. (< castelan) castitâte s.f. virtute; feciorie, nevinovăţie. (cf. lat. castitas, it. castită) castor s.m. (zool.) mamifer rozător care trăieşte în colonii acvatice şi îşi face cu multă măiestrie cuiburi pe marginea rîurilor. // s.n. blana prelucrată a acestui animal. • postav făcut din păr de castor. (< fr. castor) castrâ vb. I. ir. a scoate, a extirpa glandele sexuale (unui om, unui animal). (< fr. castrer, cf. lat. castrare) câstru s.n. (ist.) lagăr întărit al unei unităţi din armata romană. (< lat. castram)
 caşal6t s.m. (zool.) cetaceu cu un cap foarte mare şi cu dinţi pe falca inferioară. (< fr. cachalot, cf. port. ca-chalotte)
 caşetă s.f. (med.) capsulă mică dintr-o foiţă de amidon, în care se închid prafurile medicamentoase cu gust neplăcut; capsulă. (< fr. cachet) caşexie s.f. (med.) boală manifestată prin slăbirea întregului organism şi printr-o insuficienţă funcţională a unor organe. ( < fr. cachexie,*cf. gr. hakos — rău, exis — stare) caşmir s.n. ţesătură fină, care se făcea lâ început din păr de capră din Caşmir. (< fr. cachemire, cf. Cachemire, n.p.) catabolism s.n. (biol.) totalitatea proceselor de descompunere, de dezasimilare a substanţelor în organismele vii. (< fr. catabolisme, cf. gr. kata-bole — fundament) cataclism s.n. schimbare violentă, zguduire în natură care se întinde pe o mare suprafaţă a pămîntului, provocată de un cutremur, dc o erupţie vulcanică etc. • (fig.) dezastru, calamitate. (< fr. cataclysme, cf. gr. ka-taklysmos)
 catacombă s.f. galerie subterană care servea primilor creştini ca loc de refu-
                                                                                             118
 giu, de cult şi de înmormîntare; (p. ext.) orice galerie subterană (lungă şi îngustă), (cf. fr. catacombe, it. catacomba)
 catafalc s.n. estradă, postament pe care se aşază sicriul unui mort sau efigia unui defunct. (< fr. catafalque, cf. it. catafalco)
 catahreză s.f. figură de retorică constînd în atribuirea înţelesului unui cuvînt altui cuvînt cu sens apropiat. (< fr. catachrese, cf. lat. catachresis) catalectic adj. (în metrica greco-latinâ; despre versuri) terminat printr-un picior incomplet. (< fr. catalectique, cf. gr. kataliktikos)
 catalepsie s.f. (med.) stare patologică care se caracterizează prin înţepenirea bruscă a muşchilor şi prin încetarea unor funcţiuni cerebrale. ( < fr. catalepsie!, cf. gr. hatalepsis — surpriză) cataleptic adj. privitor la catalepsie, de catalepsie; lovit de catalepsie. (cf. fr. cataleptique) catalitic adj. de cataliză, produs prin cataliză. ( < fr. catalytique) cataliza vb. I. Ir. (chim.) a produce o cataliză. (< fr. catalyser) catalizator s.n. (chim.) substanţă care înlesneşte o reacţie chimică, fără ca ea însăşi să sufere modificări, (după fr. catalyseur) cataliză s.f. (chim.) acţiunea produsă asupra unei reacţii chimice de către un catalizator sau în general de către un agent fizic sau chimic. ( < fr. catalyse, cf. gr. katalysis — desfacere) catalog s.n. caiet, listă care conţine o înşirare (metodică) de nume, de fiinţe sau de obiecte, (cf. fr. catalogue, it. catalogo < gr. katalogos — listă) cataloga vb. I. tr. a înregistra într-un catalog (cărţi, tablouri etc.); a întocmi un catalog. • (fig.; depr.) a considera pe cineva drept... (< fr. cataloguer) cataplâsmă s.f. (med.) pastă (făcută de obicei din muştar) care se aplică pe o parte bolnavă a corpului; (p.ext.) cîrpă, bandaj etc. pe care se întinde această pastă, pentru a fi aplicată. ( < fr. cataplasme, cf. gr. kataplasma) catapulta vb. I. tr. a lansa ceva cu o catapultă; (av.) a lansa un avion prin catapultă. ( < catapultă) catapultă s./. 1. (ist.) maşină de război antică, pentru aruncarea la distanţă a pietrelor. 2. (av.) dispozitiv pentru lansarea planoarelor sau avioanelor de pe bordul navelor portavion sau pentru lansarea planoarelor. ( < lat. catapulta, cf. fr. catapulte) catâr s.n. (med.) inflamaţie a mucoasei unui organ (în spccial a mucoasei nazale), însoţită de secreţie ( < fr. ca-tarrhe, cf. gr. hatarrhein — a curge) cataractă s.f. I. cascadă. II. (med.) boală de ochi care constă în opacitatea, congenitală sau dobîndită, a cristalinului; albeaţă. ( < fc. cataracte, cf. gr. katarrahtos — care rupe, sparge)
110
 catara 1 adj. (med.) în legătură cu catarul, de catar. (cf. fr. catarrhal) catastrofal adj. care dă naştere unei catastrofe; dezastruos, groaznic, (cf. germ. katastrophalisch) catastrdfâ s.n. nenorocire mare, dezastru, tragedie, calamitate. (< fr. catastrophe, cf. gr. katastrophe — revărsare, întoarcere)
  eatazână s.f. (petr.) zona cea mai adîncă (peste 12 km) de metamorfism în scoarţa pămîntului. (< fr. catazone) catedrâlă s.f. biserică (mare) în care oficiază serviciul religios un arhiereu-episcop. ( < fr. catMdrale, it. cattedrale) catedră s.f. 1. masă specială, ridicată de obicei pe o estradă, de unde profesorul explică lecţia. O (expr.) a vorbi (ca) de la catedră = a vorbi savant, afectat. 2. post în învăţămînt, funcţie de profesor. • unitate de bază în învăţă-mîntul superior, în cadrul căreia se desfăşoară activitatea didactică, metodică şi de cercetare ştiinţifică la o disciplină. (<lat. cathedra — jeţ) cateştfric adj. (adesea adv). precis, ho-tărît; necondiţionat. O (log.) judecată categorică = judecată care afirmă sau neagă o relaţie sigură, necondiţionată, între un obiect şi o însuşire a sa. (cf. fr. categorique, lat. categoricus) categorie s.f. 1. grup de fiinţe, de obiecte, de fenomene de acelaşi fel sau asemănătoare între ele. 2. (fii.) noţiune logică fundamentală, care reflectă cele mai generale şi esenţiale relaţii dintre obiecte şi fenomene. (< fr. categorie, cf. gr. kategoria) catenâră adj. f. (în expr.) suspensie catenară = sistem de suspendare a liniilor de tracţiune electrică, realizat prin fire verticale sau înclinate prin care linia electrică este suspendată de unul sau mai multe cabluri de oţel care o susţin.
  ( < fr. catenaire) catenă s.f. 1. (geol.) lanţ de încreţituri ale scoarţei pămînteşti, formate cam în acelaşi timp. 2. (chim.) lanţ de atomi uniţi între ei prin valenţe simple sau multiple. (< lat. catena — lanţ) caterpilâr s.n. (tehn.) tractor cu şenile, puternic, folosit mai ales la lucrări rutiere. (< fr. Caterpillar, cf. engl. Caterpillar — şenilă) catetă s.f. (mat.) fiecare dintre laturile unghiului drept al unui triunghi dreptunghi. (< fr. cathete, cf. gr. kathetos — verticală)
  catetometru s.n. (fiz.) instrument pentru măsurarea exactă a distanţelor pe o verticală. ( < fr. cathetometre, cf. gr. kathetos — verticală, metron — măsură) câtgut s.n. fir fabricat din intestinul unor animale, folosit la pescuit şi în chirurgie pentru cusături. ( < fr., engl. catgut) catilinâră s.f. 1. titlul celor patru discursuri celebre ale lui Cicero împotriva lui Catilina. 2. (fig.) apostrofă vehementă la adresa cuiva. (< Catilina, n.p.)
                                                                                         CAT-CAtJ
  cati6n s.m. (chim.) atom (grup atomic) încărcat cu electricitate pozitivă liberă.
  (< fr. cation) cat6d s.m. (fiz.; op. anodj electrod negativ al unei pile electrice, al unui aparat de electroliză etc. (< fr. ca-thode, cf. gr. kata — în jos, hodos — drum)
  cat6dic adj. de la catod, privitor la catod.
  O lampă catodică = lampă care emite electroni; raze catodice = fascicul de electroni emişi de catod într-un tub de descărcare, la presiune foarte joasă, (cf. fr. cathodique) cat61ic adj. care ţine de catolicism, privitor la catolicism. // s.m. şi /. adept al catolicismului, (cf. fr. catholique, it. catolico, lat. catholicus, gr. hatho-likos — universal) catolicism s.n. doctrina religioasă catolică; confesiune creştină în fruntea căreia se află papa de la Roma. (cf. fr. catho licisme)
  catonic adj. (rar) aspru, sever. (< Cato, n.p.)
  cat6ptrică s.f. capitol al opticii care studiază fenomenele de reflexie a luminii. (< fr. catoptrique, cf. gr. katop-tron — oglindă) catren s.n. (lit.) strofă (sau poezie) de patru versuri. ( < fr. quatrain < quatre
  —   patru)
  cauciuc s.n. 1. substanţă elastică şi rezistentă, care se fabrică sintetic sau din sucul unor arbori tropicali originari din America de Sud. 2. anvelopă (umplută cu aer) care îmbracă roţile automobilelor, ale trăsurilor, ale bicicletelor etc. ( < fr. caoutchouc, cf. sud-americ. cahuchu) cauciucâ vb. I. tr. (tehn.) a acoperi cu cauciuc suprafaţa unui obiect, caudine adj. f. pl. (în expr.) a trece sub furcile caudine = a umili, a impune condiţii umilitoare (după o înfrîngere totală); (p. ext.) a supune unei critici severe. (< lat. fauces Caudinae) caustic adj. 1. (despre substanţe chimice) care distruge ţesuturile animale şi vegetale. 2. (fig.) muşcător, ironic, răutăcios, satiric. (< fr. caustique, cf. gr. kaustikos — arzător) caustică s.f. (fiz.) pată luminoasă obţinută prin întîlnirea razelor reflectate sau care străbat un sistem optic. (< fr. caustique)
  causticitate s.f. 1. calitatea unei substanţe de a fi caustică. 2. (fig.) tendinţa sau faptul de a ironiza cu răutate, (cf. fr.
  caustici te)
  cauter s.n. (med.) instrument chirurgical care se foloseşte la cauterizarea ţesuturilor, a rănilor etc. ( < fr. cautere, cf. gr. kauterion < kaio — ard) cauteriza vb. I. tr. a arde cu cauterul sau cu o substanţă caustică (o rană, un ţesut), în scop curativ sau pentru dez-infecţie. ( < fr. cauttriser) cauţiune s.f. sumă de bani sau obiecte prin care cineva garantează îndeplinirea
 tîAtJ-CAi5
  unei obligaţii; (p. ext.) garanţie, (cf. fr. caution, lat. cautio — precauţiune) cauză'vb. I. ir. a fi cauza unui fenomen, a unei întîmplări etc.; a pricinui, a produce. (< it. causare) cauză 1 adj. de cauză, referitor la cauză. O (gram.) propoziţie cauzală (şi subst., f.) = propoziţie care arată cauza acţiunii din propoziţia regentă sau dintr-o propoziţie coordonată,; conjuncţie cauzală = conjuncţie care introduce o propoziţie cauzală, (cf. lat. causalis, it. causale) cauzalitate s.f. (fii.) formă de interdependenţă a fenomenelor lumii obiective, în care existenţa unui fenomen este condiţionată de alt fenomen, (cf. it. causalită, fr. causalite) cauzaţiv adj. (gram.; în expr.) verb cauzativ = verb factitiv. (cf. it. cau-sativo, fr. causatif) cauzator adj. care cauzează ceva. (cf. fr. causateur)
 cauză s.f. 1. ceea ce determină, provoacă apariţia unui fenomen, a unei întîmplări etc.; fenomen care provoacă în anumite condiţii apariţia altui fenomen.
 2.  problemă socială de mare importanţă, care preocupă o colectivitate largă de oameni şi pentru a cărei apărare şi punere în valoare se duce o luptă susţinută. O (expr.) în cunoştinţă de cauză = cunoscînd bine problema despre care este vorba. • motiv, raţiune.
 3.  (jur.) pricină, proces, o (expr.) a avea cîştig de cauză — a cîştiga. (< lat., it. causa, cf. fr. cause)
 cavalcadă s.f. plimbare călare a unui grup de persoane. • grup de călăreţi în goană, în plimbare. (< fr. cavalcade, it. cavalcata < cavalcare — a călări)
 cavaler s.m. I. nobil feudal admis într-un ordin militar în cadrul unei ceremonii speciale; (şi astăzi în unele ţâri) membru al unui ordin militar (religios). • membru al unui ordin onorific; posesor al unor decoraţii. II. 1. om generos, nobil, plin de abnegaţie; om cu purtări alese.
 2.  bărbat care însoţeşte o femeie în societate. 3. bărbat necăsătorit; holtei, burlac. (< fr. cavalier, cf. it. cavaliere, fr. chevalier) cavalerism s.n. atitudine de cavaler; vitejie, lealitate; amabilitate, bunăvoinţă. ( < cavaler)
 cavalier s.n. cordon continuu de pămînt sau de alte materiale de-a lungul unui drum, format prin curăţirea şanţurilor. ( < fr. cavalier) cavalîn adj. (rar) de cal, al calului. O rasă cavalină = specia cailor. (< it. cavallino)
 cavatină s.f. (muz.) arie lirică melodioasă, simplă, de mici proporţii, care se cîntă solo într-o operă. (< it. cava-tina, cf. fr. cavatine) că vă adj. f. (anat.; în expr.) vînă cavă = nume dat fiecăreia dintre cele două vine principale care aduc sîngele la
                                         120
 inimă. (< fr. cave, cf. lat. cavus — găunos)
 cavernă s.f. 1. (geol.) peşteră, grotă.
 2.    (med.) cavitate provocată de o boală într-un ţesut al corpului. (< fr. caverne, cf. it. lat. caverna) cavern6s adj. 1. cu caverne. O corpi cavemoşi = organe, prezente la mami- * fere, care au un rol însemnat în prelungirea vieţii. 2. (despre voce) cu un timbru gros, înfundat, înăbuşit, (cf. fr. caver-neux, lat. cavernosus) caviar s.n. (rar) icre negre. (cf. fr. caviar, germ. Kaviar) cavilă s.f. (mar.) piesă întrebuinţată la legarea de catarg a parîmelor care manevrează velele. (< it. caviglia) cavilieră s.f. (mar.) rastel pentru cavile, la piciorul catargului. ( < it. cavigliera) cavitate s.f. 1. scobitură, adîncitură, gol în interiorul unui corp solid. 2. (anat.) spaţiu gol în interiorul corpului omului, unde se găsesc anumite organe.
 O cavitate generală = celom. (cf. fr. cavi te, it. cavi ta) cavităţie s. /. fenomen constînd în producerea, într-un curent de lichid, a unui vid parţial, în care se formează bule de vapori care provoacă izbituri în pereţii conductei prin care circulă lichidul.
 (cf. fr. cavitation) cav6u s.n. mormînt constînd dintr-o încăpere funerară, de obicei făcută sub pămînt, în care se depun morţii. (< fr. caveau)
 caz s.n. I. 1. împrejurare, situaţie, circumstanţă. O caz de conştiinţă = împrejurare în care cineva este împins de conştiinţă să procedeze altfel decît i se cere. O (expr.) a face caz de ceva = a considera (exagerînd) ceva foarte important; a comenta prea mult; a face caz de cineva = a exagera calităţile, meritele cuiva, a preţui exagerat de mult pe cineva. 2. întîmplare, eveniment, accident (petrecut pe neprevăzute). 3. (cu determinări) îmbolnăvire, boală care necesită îngrijiri speciale etc.
 II.   (gram.) fiecare dintre formele prin care se exprimă diferitele funcţiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui şi numeralului. ( < lat. casus, cf. fr. cas, it. caso) cazd vb. I. tr. a instala (pe cineva) într-o locuinţă pentru un timp determinat; a încartirui. ( < fr. caser) cazâcă s.f. bluză lungă pînă peste talie, cu mîneci largi şi încheiată într-o parte. (< rus. kazah, cf. fr. casaque) cazaci6c s.n. dans ucrainean care se joacă într-un tempo accelerat progresiv ; melodia acestui dans. (< rus. kazaciok) cazarmament s.n. (mii.) ansamblul efectelor pentru pat care se dau unui militar la încazarmare. (< cazarmă) cazeină s.f. (chim.) substanţă albumi-noidă care se extrage din lapte şi formează partea componentă esenţială a brînzeturilor. (< fr. casăine, cf. lat. caseus — brînză)
 121
 cazemâtă s.f. fortificaţie izolată, care protejează împotriva proiectilelor, a bombelor etc. oamenii şi armamentul închişi înăuntru. • (mar.) încăpere blindată pe nave, unde sînt instalate tunurile de calibru mijlociu. (<fr. casemate, cf. it. casamatta) cazier s.n. 1. (în expr.) cazier judiciar = totalitatea datelor adunate de justiţie referitor la antecedentele judiciare ale unui individ. 2. mobilă compartimentată unde se păstrează acte, dosare etc.
 3.  (poligr.) dulăpior în care se păstrează casetele cu litere. ( < fr. casier) cazin6u s.n. local public în staţiunile balneoclimaterice, cu săli de jocuri, de spectacole, de dans, restaurante etc.
 (< fr., it. casino) cazuâl adj. 1. cu caracter întîmplător, depinzînd de anumite împrejurări; accidental, fortuit. 2. (gram.) care arată cazul gramatical, (cf. fr. casuel, lat. casualis) cazualism s.n. (fii.) concepţie filozofică idealistă, care atribuie întîmplării cauzele evenimentelor şi ordinea în care se succed acestea, (cf. fr. casua-lisme)
 cazualitâte s.f. (rar) calitate, stare a ceea ce este cazual (1). • raport între cauză şi efect. (cf. fr. casualite) cazuâr s.m. (zool.) pasăre asemănătoare struţului, care trăieşte în Oceania. (<it. casuario, cf. malaez. kasuari) cazuist s.m. specialist în cazuistică, care foloseşte abil argumente ingenioase şi subtile, logice în aparenţă, dar false în fond. (cf. fr. casuiste, sp. casuista < lat. bis. casus — caz de conştiinţă) cazuistic adj. de cazuistică, privitor la cazuistică, fundat pe cazuistică. (< fr. casuistique)
 cazuistică s.f. parte a teologiei scolastice medievale, care încerca să rezolve cazurile de conştiinţă, dîndu-le interpretări meşteşugite pentru a ascunde situaţii false; (p. ext.) ingeniozitate, subtilitate, dibăcie (în argumentarea unor teze îndoielnice). (< fr. casuistique)
 ceci s.n. (ec.) ordin de plată emis de posesorul unui cont curent către o bancă, care urmează a plăti prezentatorului suma înscrisă în el. (< engl. check)
 cec2 s.n. (anat:) cecum. (cf. fr., lat. caecum)
 cecitâte s.f. (med.) lipsă de vedere; orbire, (cf. fr. cecite, lat. caecitas) cecogrâf s.n. instrument de care se servesc orbii pentru a scrie. (< fr. ceco-graphe, cf. lat. caecus — orb, gr. grap-hein — a scrie)
 cecografie s.f. metodă specială prin care orbii sînt învăţaţi să scrie. (<fr. ctcographie) câcum s.n. (anat.) prima parte a intestinului gros, cuprinsă între intestinul subţire şi colon. ( < fr. caecum, cf. lat. caecum — orb)
                                                                                        CAfc-CEt
 cedâ vb. 1.1. tr. a lăsa, a abandona cuiva un bun, renunţînd la dreptul de posesiune. 2. intr. a da cuiva dreptate; a se supune. • (sport) a se recunoaşte învins, a înceta întrecerea, lupta.
 3. intr. (med.; despre boli, dureri etc.) a se ameliora, a descreşte, a scădea.
 4. intr. (despre lucruri) a se încovoia, a nu rezista la apăsare, a se rupe. (< fr. ceder)
 cedru s.n. (bot.) conifer exotic, veşnic verde, care are ramurile orizontale. • lemnul acestui arbore. (< lat. cedrus) cefalalgie s.f. (med.) durere de cap. ( < fr. cephalalgie, ci. gr. kephale — cap, algos — suferinţă) cefâlic adj. de la cap; al capului. O arteră cefalicâ = carotidă. ( < fr. ce-phalique, cf. gr. kephalihos — de cap) cefalopode s.n. pî. (zool.) moluşte marine care au împrejurul gurii o serie de braţe tentaculare, cu ventuze; clasa acestor moluşte; (la sg.) animal din această clasă. (< fr. cephalopodes, cf. gr. kephale — cap, pous — picior) cefalorahidian adj. (anat.) referitor la creier şi la măduva spinării. O lichid cefalorahidian = lichid care se găseşte în cavităţile creierului şi ale mâduvei spinării. (< fr. cephalo-rachidien) cefalotorâce s.n. (zool.) regiune anterioară a corpului unor animale (crustacee, arahnoide), care cuprinde toracele şi abdomenul. ( < fr. cephalothorax, cf. gr. kephale — cap, thorax — torace) celebra vb. I. tr. 1. a săvîrşi solemn un act însemnat, important; a oficia. 2. a sărbători (un eveniment, o dată memorabilă). (< fr. ceUbrer, cf. it., lat. celebrare) celebritate s.f. 1. reputaţie, faimă.
 2. om celebru, cu faimă, cu mare renume, renumit, (cf. fr. celebrite, lat. celebri tas)
 celebru adj. cunoscut de foarte multă lume pentru calităţi excepţionale; renumit, vestit, ilustru. (< fr. celebre, cf. it. celebre, lat. celeber) celenterâ-te s.n. pl. (zool.) încrengătură de animale inferioare, cu corpul în formă de sac prevăzut cu un orificiu înconjurat de numeroase tentacule; (la sg.) animal din această încrengătură (< fr. coelenterds, cf. gr. koile — cavitate, enteron — intestin) celerită-te s.f. (rar) iuţeală, repeziciune, (cf. fr. câlerite, it. celerită, lat. celeritas) celest adj. 1. ceresc. 2. (fig.) foarte frumos, splendid, minunat. (< fr., it. celeste, cf. lat. coelestis) celestă s.f. (muz.) instrument muzical de percuţie, cu claviatură de clape metalice. (< fr. celesta) celestină s.f. (min.) sulfat natural de stronţiu. (< fr. celestine) celibât s.n. situaţie a unei persoane necăsătorite; burlăcie. (< fr. călibat, cf. lat. caelibatus)
 celibatâr s.m. şi f. persoană necăsătorită; burlac, holtei, (cf. fr. celibataire)
cel-cen
 celofan s.n. produs chimic de celuloză pură, care se prezintă ca o foiţă subţire şi transparentă, folosită la împachetare. (< fr. căllophane) celofibră s.f. (text.) fibră textilă artificială, care se obţine din celuloză, folosită ca materie primă în filatură.
 ( < fr. cellofibre) celdm s.n. (zool.) cavitate în interiorul corpului animalelor metazoare, In care se găsesc organele; cavitate generală. (< fr. coelome, cf. gr. koile — cavitate) celulâradj. de natura celulei; format din celule. • (în expr.) regim celular = regim special în închisori, constînd în izolarea severă a deţinuţilor în celule individuale, (cf. fr. cellulaire) celulă s.f. 1. (biol.) element anatomic de bază al organismelor vii. 2. (fig.) unitate de bază în organizarea unor partide comuniste. 3. fiecare dintre cămăruţele unui fagure de albine. 4. încăpere strimtă în închisori, pentru detenţiunea izolată a celor închişi. 6. (av.) ansamblu format din aripile şi fuzelajul unui avion. • formaţie de zbor, compusă din două avioane de luptă. 6. (tehn.) compartiment al unui dispozitiv, format din unul sau din mai multe compartimente egale. (< fr. cellule, it., lat. cellula) celuloid s.m. (chim.) materie plastică solidă, uşor inflamabilă, care se obţine din camfor şi azotat de celuloză. (< fr. celluloîd, cf. lat. cellula — celulă, gr eidos — aspect) celul6ză s.f. (chim.) substanţă organică cu o largă întrebuinţare în industrie, din care sînt alcătuiţi pereţii celulelor plantelor. (< fr. cellulose) celulozic adj. care conţine (sau este format din) celuloză, cement s.n. 1. (tehn.) praf care se întinde pe suprafaţa unui metal pentru a fi cementat. 2. (anat.) substanţă care acoperă rădăcina dintelui. (< fr. cement)
 cementă vb. I. tr. (metal.) a supune un metal unei transformări chimice, prin încălzirea lui puternică în prezenţa unor materii (mai ales a carbonului) cu care se combină. (<fr. cementer) cementită s.f. (metal.) carbură de fier care formează unul din constituenţii aliajelor fier-carbon. ( < fr. cementite) cenâclu s.n. grup de literaţi, de artişti etc. care au o ideologie comună, un program literar, artistic etc. comun; reuniune a unui asemenea grup. (< fr. cenacle, cf. lat. coenaculum — sală) cenobit s.m. călugăr care trăieşte într-o mănăstire. (<fr. cenobite, cf. lat. coenobita)
 cenomanian s.n. (geol.) etajul mediu al cretacicului mijlociu. ( <fr. cănomanien) cenotâf s.n. (liv.) monument funerar construit în memoria unui personaj al cărui corp a dispărut sau se găseşte în altă pafte. (<fr. c4notaphe, cf. gr. henos — gol, taphos — mormînt)
                                                                                           122
 cetts s.n. (îs£J 1. recensămînt făcut din cinci în cinci ani în vechea Romă asupra cetăţenilor şi averii lor. • cens electoral = cuantum minim de impozit care, în anumite sisteme electorale, dă dreptul unui cetăţean să aleagă sau să fie ales. 2. (în orînduirea feudală) prestaţie anuală în bani sau în natură datorată de posesorul pămîntului seniorului său feudal. (< lat. census, cf. fr. cens, it. censo)
 centăur s.m. (mit.) personaj închipuit a fi jumătate om şi jumătate cal. • (astr.) constelaţie din emisfera australă, din care face parte cea mai apropiată stea de sistemul solar. (< lat. centaurus, cf. it. centaur o, fr. centaure) centenăr s.n. 1. împlinirea a o sută de ani de la un eveniment însemnat; aniversare de o sută de ani. 2. (rar) persoană care are o sută de ani. Hadj. (vechi, bătrîn) de o sută de ani. ( < lat. centenarius, cf. fr. centenaire) contezi mâl adj. (mat.) care reprezintă a suta parte dintr-un întreg, (cf. fr. centesimal, it. centesimale < lat. centesi-mus — al o sutelea)
 centiârs.m. măsură subdivizionară pentru terenuri, care reprezintă a suta parte dintr-un ar. (< fr. centiare) centigrăd adj. împărţit într-o sută de grade. // adj., s.m. (subdiviziune) care reprezintă a suta parte dintr-un grad. (cf. fr. centigrade, it. centigrado) centigrâm s.n. măsură subdivizionară de greutate, reprezentînd a suta parte dintr-un gram. (cf. fr. centigramme, it. centigramma)
 centilitru s.n. măsură subdivizionară de capacitate, reprezentînd a suta parte dintr-un litru. (cf. fr. centilitre, it. cenţi litro)
 centimă s.f. (rar) valoare bănească reprezentînd a suta parte dintr-o unitate monetară (franc, leu vechi etc.). ( < fr.
 centime)
 centimetru s.n. 1. măsură subdivizionară de lungime, reprezentînd a suta parte dintr-un metru. 2. panglică cu diviziuni zecimale, folosită la măsurat de croitori, de vînzători în magazine etc. (cf. fr. centimetre, it. centimetro) centiron s.n. centură (mai ales militară).
 (< fr. ceinturon) centră vb. I. tr. 1. (tehn.) a aşeza, a fixa în (pe) centru sau într-o poziţie corectă (o piesă). 2. (fig.) a îndrepta (o acţiune) către un anumit scop. 3. (sport) a trimite mingea la centru sau lîngă poarta echipei adverse (la fotbal şi la rugbi). ( < fr. centrer) centrâj s.n. centrare, (cf. fr. centrage) central adj. 1. aflat în centru, la centru; provenit de la centru; din centru.
 2.  (fig.) care este într-o poziţie principală, favorizată, avantajoasă; care este in mijloc, constituind centrul de grupare, de adunare. • care conduce de la centru. ( cf. fr. central, it. centrale, lat. centralis)
 123
 centrălă s.f. 1. organizaţie» instituţie de coordonare a unei activităţi dintr-un anumit domeniu. 2. (tehn.) ansamblu de clădiri cu instalaţiile lor tehnice, unde se produc anumite forme de energie. 3. staţiune prin care se pun în legătură posturile unei reţele de telecomunicaţii. (cf. fr. centrale) centralism s.n. sistem de subordonare administrativă a instituţiilor locale faţă de instituţiile centrale. O centralism democratic = sistem de organizare a partidelor comuniste şi muncitoreşti, care îmbină centralismul cu democraţia internă de partid, asigurînd astfel unirea tuturor membrilor partidului într-o singură organizaţie, cu un centru conducător unic şi cu o disciplină unică, obligatorie pentru toţi membrii săi. (cf. fr. cenlralisme) centralist adj. conform centralismului, al centralismului, //s.m. şi /. lucrător, operator într-o centrală telefonică sau telegrafică, (cf. fr. centraliste) centraliza vb. I. tr. 1. a strînge într-un singur loc, a concentra într-un centru. 2. a subordona unei conduceri unice (de la centru). (< fr. centraliser) centralizare s.f. concentrare. O (ec.) centralizarea capitalului = proces (specific societăţii capitaliste) de creştere a capitalului prin înghiţirea micilor capitaluri de către marii capitalişti şi a întreprinderilor mici de către marile întreprinderi. (< centraliza) centralizator adj. care centralizează.
 •    (subst., n.) situaţie centralizatoare, (cf. fr. centralisateur) centrifugal adj. (fiz.) centrifug. (< fr.
 centrifugal) centrifug adj. care tinde să se îndepărteze de centru. O (fiz.; op. centripet) forţă centrifugă = forţă care tinde să depărteze un corp în mişcare circulară de centrul lui de rotaţie, //s./. aparat pentru separarea cu ajutorul forţei centri fuge, a substanţelor cu densitate diferită dintr-un amestec. (< fr. centrifuge, cf. lat. centrum — centru, fugere — a fugi) centripeta! adj. centripet. (< fr. centri-petal)
 centripet adj. care tinde să se apropie de centru. • (fiz.; op. centrifug) forţă centripetă = forţă egală şi opusă forţei centrifuge. (< fr. centripete, cf. lat. centrum — centru, petere — a cîş-tiga)
 centrism s.n. curent politic oportunist, conciliatorist, apărut înainte de primul război mondial în sinul partidelor Internaţionalei â Il-a, care tindea să subordoneze interesele proletariatului intereselor burgheziei. ( < rus. ţentrizm) centrist adj., s.m. (adept, partizan) al centrismului, (cf. fr. centriste) centrosferă s.f. sîmburele central al pă-mîntului, format din metale grele complet disociate şi gazificate. (cf. lat. centrum centru, gr. sphaira — sferă)
                                                                                   .-CEN-CEN
 centrostfm s.m. (biol.) corpuscul înconjurat de o zonă protoplasmatică, situat în centrul celulei, servind la reproducerea indirectă a acesteia. (< fr. cen-trosome)
 centru s.n. şi m. I. 1. (mat.) punct faţă de care punctele unui cerc sau ale unei sfere se află la egală depărtare. • punct al unui ansamblu de figuri geometrice la care se raportează celelalte puncte ale ansamblului. 2. punct de mijloc, central, al unui spaţiu, al unei suprafeţe. • (sport; în expr.) centru înaintaş = jucător de la mijlocul liniei de înaintare (la anumite jocuri). II. loc, punct unde sînt localizate anumite funcţiuni, activităţi; punct de concentrare al unor forţe, al unei activi-tăţ i; loc către care converg forţe. • oraş mare în care sînt concentrate organele de conducere ale raionului, ale regiunii etc. • instituţie superioară conducătoare; putere administrativă centrală. O (anat.; la pl.) centri nervoşi = părţi ale sistemului nervos unde se primesc excitaţiile periferice şi de unde pornesc excitaţiile centrale. (<lat. centrum, cf. it. centro, fr. centre) centtiră s.f. 1. curea lată de piele, de pînză etc., folosită mai ales de militari; centiron. O centură de salvare = dispozitiv format din corpuri plutitoare care se fixează în jurul taliei, servind la menţinerea unei persoane la suprafaţa apei, fără să înoate; colac de salvare. 2. cingătoare. O centură pel-viană = oasele bazinului. 3. (în expr.) cale ferată de centură = cale ferată care înconjură un oraş; centură de forturi = zonă fortificată în jurul unui obiectiv strategic. (< fr. ceinture) centtirie s.f. (ist.) 1. unitate a armatei romane formată din o sută de soldaţi. 2. unitate politică şi administrativă în vechea Romă, formată din o sută de cetăţeni. (< lat. centuria, cf. fjr. centurie)
 centuri6n s.m. (ist.) comandant al unei centurii din armata romană. (< lat. centurio, cf. it. centurione, fr. centurion) cenzitâr adj. care se bazează pe cens.
 O    sistem electoral cenzitar = sistem electoral în care drepturile electorale ale cetăţenilor sînt stabilite în legătură cu averea lor. (< fr. censitaire) cenzor s.m. 1. persoană care are sarcina de a cenzura tipăriturile, publicaţiile, corespondenta etc. 2. persoană care verifică gestiunea unei întreprinderi comerciale, a unei societăţi etc. 3. (ist.) magistrat în vechea Romă, care efectua recensămîntul cetăţenilor şi al averilor acestora şi supraveghea moravurile. (< lat. censor, cf. it. censore, fr. censeur) cenzura vb. I. tr. 1. a aplica măsuri de cenzură; (p. ext.) a opri, a interzice (o publicaţie). 2. (fig.) a controla, a supraveghea moravurile. (<fr. cen-surer, it. censurare)
 CEN-CEZ-
 ccnztiră s.f. 1. control cxcrcitat de statul capitalist asupra publicaţiilor şi tipăriturilor, pentru a împiedica propagarea ideilor înaintate; organ care exercită acest control. 2. (ist.) demnitatea şi funcţia de cenzor în vechea Romă. (< lat. censura, cf. it. censura, fr. censure)
 ecrâmică s.f. tehnica şi arta de a fabrica obiecte din argilă (sau din substanţe plastice asemănătoare). • obiecte de argilă făcute prin această tehnică. (< fr. ceramique, cf. gr. keramos — argilă)
 ceramists.m. fabricant, lucrător de obiecte de argilă. • specialist în arta ceramicii. (cf. fr. ceramiste) cerargirit s.n. (min.) clorură de argint naturală, folosită ca minereu de argint. (< fr. cerargyrite)
 cerber s.m. 1. (mit.) cline cu trei capete care păzea porţile infernului. 2. (fig.; liv.) paznic neînduplecat, sever. (< lat., gr. Cerber, n.p.) coreâlă s.f. (agr.; mai ales la pl.) nume dat unor plante cultivate, din familia gramineelor, ale căror boabe servesc în alimentarea oamenilor, a animalelor sau în diferite industrii; grîne. (< fr. cereale, it. cereale < lat. cerealia <Ceres, n.p.)
 cerealier adj., s.m. (producător) de cereale. ( < cereale) cerealists.m. (în trecut) negustor, comerciant de cereale. (< fr. cerealiste) cerebel s.n. (anat.) partea encefalului aşezată în regiunea posterioară şi inferioară a capului; creierul mic. (< lat. cerebellum) cerebral adj. 1. de (la) creier; privitor la creier şi la funcţiunile lui. 2. mintal, raţional, intelectual. 3. (despre oameni; şi subst.) în ale cărui acţiuni, atitudini, predomină raţiunea. (< fr. cerebral) cerebrospinâl adj. (anat.) care aparţine creierului şi măduvei spinării, (cf. fr. cerebro-spinal, lat. cerebrum — creier, spina — spin) ceremoniăl s.n. totalitatea formelor şi a uzanţelor care se folosesc la anumite ceremonii. ( < fr. ceremonial) ceremonie s.f. formalitate (mai ales de protocol) care se foloseşte la oficierea unui act solemn; solemnitate. • forma exterioară a unui cult (religios); slujbă.
 •    ansamblul formelor de politeţe uzitate în raporturile dintre membrii unei societăţi sau grupări sociale. (< fr. ceremonie, cf. lat. ceremonia) ceremoni6s adj. potrivit unor reguli de politeţe exagerată, formală, (cf. fr. certmonieux) cerezină s.f. (chim.) produs care se obţine din rafinarea cerurilor de petrol; este folosit în diverse industrii. (< fr. ctrâsine)
 c6riu s.n. (chim.) metal strălucitor, moale şi ductil, din familia pămîntu-rilor rare, cu numeroase întrebuinţări Jn industrie. ( < fr. cdrium < Ceres, n.p.)
                                                                                                    124
 ccrnozi6m s.n. pămînt negru, deosebit de fertil, care se găseşte mai ales în regiunile de stepă. (< rus. cernoziom) ceroplâstică s.f. arta de a modela în ceară statuete, flori etc. ( < fr. cero-plastique)
 cert adj. sigur, neîndoielnic, neîndoios.
 (< lat. certus, cf. it. certo) certifică vb. I. tr. a adeveri, a confirma că ceva este autentic, sigur, exact, valabil. (<lat. certificare, cf. it. certificare, fr. certifier)                    ,
 certificât s.n. act (oficial) prin care se confirmă, se atestă ceva. (< fr. certificat, it. certificato < lat. t. certifi-catum)
 certitudine s.f. siguranţă, neîndoială, încredere deplină, (cf. fr. certitude, lat. certitudo)
 cerumen s.n. (med.) materie cleioasă care se formează în urechi. (< fr. cerumen)
 certiză s.f. (chim.) carbonat de plumb, foarte otrăvitor, folosit la prepararea vopselelor albe. (< fr. ceruse, cf. lat. cerussa)
 ceruzit s.n. (min.) carbonat natural de plumb, care se prezintă de obicei în cristale albe, cu un luciu diamantin.
 (< fr. cerusite) cervical adj. (anat.) din partea de dinapoi a gîtului; de la ceafă. ( < fr. cervical, cf. lat. cervix — ceafă) cesionâ vb.I. tr. (jur.) a ceda, a renunţa la (un drept, la un bun etc.); a transfera un drept în avantajul cuiva, (după fr. cession, cessible) cesionar s.m. şi /. (jur.) persoană căreia
 i   se face o cesiune, (cf. fr. cessionnaire) cesiu s.n. (chim.) metal alcalin mono-valent, asemănător cu sodiul. (< fr. caesium)
 cesiune s.f. (jur.) contract prin care creditorul transmite unei persoane, contra unei sume de bani, drepturile pe care le are faţă de datornicul său.
 •   (concr.) bun cesionat, (cf. fr. cession, it. cessione, lat. cessio) cetaceu s.n. (zool.) mamifer marin foarte mare, care are formă de peşte; (la pl.) ordin din care fac parte aceste animale. (< fr. cetace, cf. lat. cetus, gr. kete — peşte mare) cetGnăs./. (chim.) nume care înglobează anumiţi compuşi organici, rezultaţi în general prin oxidarea alcoolilor secundari sau a hidrocarburilor. ( < cetone) cezar s.n. titlu dat împăraţilor romani după numele lui Caius Iulius Caesar; (p. ext.) împărat. (< lat. Caesar, n.p.) cezariân adj. 1. (rar) referitor la împăraţii romani sau la vremea acestora. 2. (med.; în expr.) operaţie cezariană (şi subst., f.) = intervenţie chirurgicală prin care este scos copilul din pîntecele mamei, atunci cînd naşterea normală este imposibilă, (cf. fr. ctsarien) cezură s.f. (metr.) pauză ritmică, care împarte versul în două emistihuri.
 (< fr. cesure, lat. caesura — tăiere)
 126
 chefîr s.n. băutură acrişOară, rezultată din fermentarea artificială a laptelui dulce. ( < fr. kefir, kephir) chei s.n. 1. (mar.) construcţie de piatră, de beton etc., făcută pe malul unei ape navigabile, pentru acostarea vaselor. 2. (rar) ţărm al unei ape amenajat pentru a preveni inundaţiile; stradă de-a lungul unui astfel de ţărm. ( < fr. quai) cheiroptere s.n. (zool.; la pl.) ordin de mamifere care au aripi membranoase; (la sg.) mamifer care face parte din acest ordin. (< fr. cheiropteres, cf. gr. cheir — mînă, pteron — aripă) cheloniân s.m. (zool.; la pl.) ordin de reptile din care fac parte animale cu corpul închis într-o carapace osoasă; (la sg.) reptilă din acest ordin. ( < fr. cheloniens, cf. gr. chelone — broască) chemiluminescenţă,s.f. emisiune de lumină care se produce cu ocazia unor reacţii chimice. ( < fr. chemi lumi nescence) chemoterapio s.f. (med.) tratarea unor boli cu ajutorul anumitor substanţe chimice care distrug microbii sau împiedică dezvoltarea lor. (<germ. Chemotherapie) chenopodcc s.f. pl. (bot.) familie de plante dicotiledonate, cu flori, cu stamine şi pistil, fără stipele, al căror fruct este o achenă. (< fr. chenopodes, cf. gr. chen — gîscă, pous — picior)
 chenzinal adj. (mai ales despre o plată) făcut o dată la cincisprezece zile. (< chenzină) chenzină s.f. salariul unei persoane pe (aproximativ) cincisprezece zile. (< fr. quinzaine, quinze — cincisprezece) cheratină s.f. (biol.) substanţă proteică solidă, care se găseşte în epidermă, în păr, în unghii etc. (< fr. kâratine) cheratitâ s.f. (med.) inflamaţie a corneei ochiului, care se manifestă prin apariţia unor noduli la marginea sau în interiorul acesteia. ( < fr. keratite, cf. gr. keras — corn)
 chermesă s.f. serbare cîmpenească cu muzică şi dans. (< fr. kermesse, cf.
 ol.    kerkmisse — misă bisericească) chesân s.n. 1. (mii.) vehicul cu două roţi, compartimentat, folosit pentru transportul muniţiei. 2. (mar.) fiecare dintre încăperile etanşe, create prin compartimentarea unei nave, pentru a împiedica pătrunderea apei în tot vasul deodată, în caz de avarie. • ladă pentru ţinerea proviziilor şi a ustensilelor pe bordul unui vas. 3. (constr.) construcţie asemănătoare unei cutii, cu ajutorul căreia se pot executa fundaţii sub apă. (< fr. caisson) chesonier s.m. muncitor care lucrează la un cheson (3). (< cheson) chestiona vb. I. tr. a pune întrebări, a întreba. (< fr. questionner) chestionârs.n. listă de întrebări întocmită cu scopul de a obţine informaţii, lămuriri asupra unei persoane sau a unor lucruri, (cf. fr. questionnaire)
                                                                                      CHE-CHl
  chestiune s.f. 1. problemă care constituie obiectul unei preocupări, al unei discuţii etc. • întrebare (pusă unui elev, unui candidat etc.). 2. (fam.) întîmplare, problemă, fapt, lucru, (cf. fr. question, lat. quaestio) chestor s.m. 1. (rar) funcţie administrativă în parlamentele unor ţări burgheze. 2. (ieşit din uz) şeful unei chesturi de poliţie. 3. (ist.) magistrat roman care deţine diferite funcţii financiare. ( < lat. quaestor, cf. fr. questeur) chestură s.f. 1. organ poliţienesc în regimul trecut, superior unui comisariat, care funcţiona numai în oraşele mari.
 •   local unde era instalat acest organ. 2. (ist.) demnitatea şi funcţia de chestor în vechea Romă. (< lat. qu-estura, cf. fr. questure) ch6tă s.f. adunarea unor sume de bani de la public, într-un anumit scop. (< fr. quete)
 eh ian ti s.n. (rar) varietate de vin italian. (< it. Chianti, n.p.) chiâsm s.n. (Ut.) figură de stil constînd în aşezarea încrucişată a două perechi de cuvinte, (cf. gr. khiasmos — încrucişare în formă de x)
 chiâsmă s.f. (anat.) punct în care se întretaie cele două ramuri ale nervului optic. ( < fr. chiasma, cf. gr. khiasmos
 —   încrucişare în formă de x) chil s.n. (fiziol.) lichid rezultat din partea nutritivă a alimentelor, care este absorbit de mucoasa intestinală, pentru a fi răspîndit apoi în tot corpul spre a-1 hrăni. (< fr. chyle, cf. gr. chylos — suc)
 chilă s.f. (mar.) piesă din axa longitudinală a unei nave, care, împreună cu carlinga centrală, constituie baza scheletului navei. (< fr. quille, cf. ol. kiel)
 chilifer adj. (în expr.) vase chilifere = vasele limfatice ale intestinului, în care se absoarbe chilul. ( < fr. chylifere, cf. fr. chyle, lat. ferre — a purta) chim s.n. (fiziol.) amestec rezultat din digerarea alimentelor în stomac. (< fr. chyme, cf. gr. chymos — umoare) chimic adj. de chimie, al chimiei, referitor la chimie. • care foloseşte substanţe din chimie. O creion chimic = creion cu mină violetă, a cărui urmă lăsată pe hîrtie se şterge greu. (cf. fr. chimique, it. chimico) chimie s.f. ştiinţă care studiază structura internă şi proprietăţile corpurilor, transformările şi combinaţiile lor. (cf. fr. chimie, lat. t. chimia, gr. chemeia) chimist s.m. şi f. specialist în chimie.
 (cf. fr. chimiste) chimizare s.f. folosirea multilaterală a proceselor chimice de prelucrare a materialelor în industrie şi în agricultură. chimon6 s.n. 1. halat cu mîneci foarte largi (folosit ca îmbrăcăminte mai ales în Japonia). 2. croială de îmbrăcăminte femeiască, în care mîneca este dintr-o singură bucată cu talia. • haină feme-
 CHI-CIA
 iască (de casă) croită în felul descris mai sus. ( < fr. kimono) chinchmă s.f. fbot.) arbore tropical din a cărui scoarţă se extrage chinina. ( < fr. quinquina, cf. sp. quinquina) chinină s.f. (chim.) substanţă albă, cristalizată, foarte amară la gust, care se găseşte în scoarţa arborelui chinchi-na; este fftlosită ca medicament febri-fug. (< fr. quinine, cf. it. chinina, sp. quina, quinquina) chin6nă s.f. (chim.) substanţă organică cu molecula formată din şase atomi de carbon şi care constituie substanţa de bază în sinteza unor materii colorante.
 (< fr. quinone) chinotehnio s.f. totalitatea principiilor şi procedeelor folosite pentru creşterea cîinilor, ameliorarea raselor acestora etc. (cf. gr. kyon — cîine, techne — meşteşug)
 chintal s.n. unitate de măsură egală cu 100 kilograme (folosită mai ales pentru cereale). ( < fr. quintal, cf. ar. quintar) chintesenţă s.f. 1. (rar) a cincea esenţă, substanţă eterică considerată de alchimişti ca al cincilea element, în afară de pămînt, apă, aer şi foc. 2. esenţa, principalul, esenţialul într-o concepţie, într-un lucru, într-o operă etc. (< fr. quintessence, cf. lat. sc. quinta essen-tia < lat. quinta — a cincea, fr. essence — esenţă)
 chitistro s.n. curte cu colonade a unei mănăstiri. • loc închis cu ziduri. ( < it. chiostro) chipiu s.n. acoperămînt de cap, ca o şapcă rotundă, tare, cu cozoroc, purtat de militari, de unii funcţionari etc. (după fr. kepi) chiromânt s.m. ghicitor în palmă.
 (< it. chiromante) chiromanţie s.f. îndeletnicire a chiro-mantului; pretinsă putere de ghicire a viitorului cuiva după liniile palmei. (< it. chiromanzia, cf. gr. cheir — mînă, manteia — prevestire) chirurg s.m. (med.) specialist în chirurgie. (cf. gr. cheirurgos, lat. chirurgus, germ. Chirurg)
 chirurgicâi adj. referitor la chirurgie; făcut prin chirurgie, (cf. fr. chirurgical)
 chirurgie s.f. ramură a medicinei care se ocupă cu tratamentul bolilor prin operaţii. (cf.fr. chirurgie, it., lat. chirtirgia gr. < cheirourgia, cheir — mînă, ergon — muncă)
 chist s.n. 1. (med.) tumoare benignă constînd dintr-o pungă plină cu un conţinut lichid sau semilichid. 2. (zool.) înveliş foarte rezistent pe care şi-l fac unele animale inferioare pentru a se apăra contra influenţelor neprielnice ale mediului. (< fr. kyste, cf. gr. kystis — băşică) chit1 adv. (rar) achitat, plătit. O (fam.; în expr.) a fi chit (cu cineva) = a-şi fi plătit o datorie faţă de cineva. ( < fr. quitte)
                                                                                             126
 chit2 s.n. pastă rezultată din amestecul unei pulberi metalice cu ulei de in, glicerina etc.; este întrebuinţată la lipitul geamurilor în cercevele, la astuparea găurilor etc. (< germ. Kitt) chitanţă s.f. înscris prin care se atestă primirea unei sume de bani, a unor bunuri etc. (< fr. quittance) chitanţier s.n. carnet de chitanţe (< chitanţă)
 chitâră s.f. instrument muzical cu şase coarde, care emite sunete prin ciupirea sau lovirea acestora cu degetele. (< it. chi tarra)
 chitarist s.m. şi /. persoană care cîntă din chitară. (<it. chitarrista) chitînă s.f. (biol.) substanţă organică asemănătoare celulozei, din care sînt făcute unele tegumente ale insectelor şi ale crustaceelor. (< fr. chitine, cf. gr. chiton — tunică) chitinds adj. (biol.) cu chitină. (cf. fr. chitineux)
 chituî vb. IV. tr. a lipi, a astupa (ceva) cu chit2. ( < chit) chiulâsăs./. 1. (tehn.) piesă care închide cilindrii unui motor cu ardere internă.
 2.  (mii.) culată (la tunuri). (< fr. cu-lasse)
 chiuretâ vb. I. tr. (med.) a curăţa cu chiureta suprafaţa unei mucoase, (spec.) a uterului. (< fr. cureter) chiuretaj s.n. chiuretare; (spec.) raclaj.
 (< fr. curetage) chiuretă s.f. (med.) instrument chirurgical folosit în obstetrică, ginecologie, otorinolaringologie etc. (< fr. curette) chiuvetă s.f. 1. vas de faianţă, de metal etc. (cu o gaură de scurgere) care se fixează în perete sub un robinet de apă.
 2.  (geol.) teren în formă de căldare. (< fr. cuvette) chix s.n. (fam.) nereuşită, greş, eşec. O (expr.) a da chix = a nu izbuti (în atingerea rezultatului propus). (< germ. Kicks)
 ciac6na s.f. (rar) dans care se execută în ritmul castanietelor. ( < it. ciaccona, cf. sp. chacona) ciân s.n. (chim.) gaz incolor, foarte toxic, cu miros de migdale amare. (<germ. Cyan) cianhidric adj. (chim.); (în expr.) acid cianhidric = lichid incolor, foarte toxic, cu miros de migdale amare. ( < fr. cyan-hydrique, cf. gr. kyanos — albastru, hydor — apă) cianhidrizare s.f. (agr.) tratare cu acid cianhidric a răsadurilor sau a puieţilor, pentru a combate paraziţii, cianizâre s.f. (metal.) tratament termo-chimic al unui obiect din aliaj feros, constînd în introducerea acestuia într-o baie de cianuri topite, urmată de o răcire bruscă.
 cianuraire s.f. (chim.) 1. procedeu industrial de extragere a metalelor nobile din minereurile sărace, cu soluţii alcaline de cianură de sodiu. 2. cianizare. (< cianură, după fr. cyanuration)
 127
 ciantiră s.f. (chim.) sare a acidului cian-hidric. (< fr. cyanure) cibernetică s.f. ştiinţă apărută pe baza dezvoltării contemporane a electronicii, care analizează fenomenele psihofizio-logice şi sociale în analogie cu maşinile şi aparatele electronice, identificînd activitatea creierului cu aceea a maşinii de calculat, iar viata socială cu sistemul electro- şi radiocomunicaţiilor. (< fr. cybemetique)
 cicatrice s.f. semn, urmă care rămîne după vindecarea unei răni, a unei arsuri etc. • (fig.) urmă a unei nenorociri, a unui rău etc. (< lat. cicatrix, fr., it. cicatrice)
 cicatrizâ vb. I. tr. şi refl. a (se) vindeca, a (se) închide lăsînd o cicatrice. • refl. (fig.) a se calma, a se linişti, a uita. (< fr. cicatriser) cicero s.n. (poligr.) 1. corp de literă de douăsprezece puncte tipografice. 2. albitură avînd baza un pătrat cu dimensiunile unui corp de literă de 12 puncte. ( < fr. cicero) cicerâne s.m. călăuză care însoţeşte vizitatorii unui oraş, ai unui muzeu etc., pentru a-i conduce, pentru a le da explicaţii etc. (< it., fr. cicerone) ciclic adj. care se desfăşoară în cicluri, care aparţine unui ciclu; periodic. • (despre o compoziţie muzicală) alcătuit din mai multe " părţi independente. (< fr. cyclique, cf. lat. cyclicus) ciclism s.n. sport practicat cu bicicleta.
 ( < fr. cyclisme) ciclist s.m. şi f. sportiv care practică ciclismul, (cf. fr. cycliste) ciclizăre s.f. (chim.; în expr.) reacţie de ciclizare = reacţie chimică prin care lanţul de atomi din molecula unui compus organic se închide, formînd un ciclu, (după fr. [r6action de] cyclisation) ciclocr6s s.n. (sport) concurs de ciclism desfăşurat pe un teren variat, (cf. engl. cyclus — bicicletă, cross — cursă) cicloidă s.f. (mat.) curbă descrisă de un punct al unui cerc mobil, care se rostogoleşte fără alunecare pe o dreaptă fixă. (< fr. cycloîde, cf. gr. kyklos — cerc, eidos — formă) cicl6n s.n. 1. vînt puternic, cu furtună şi vîrtejuri, care bîntuie în special în regiunile tropicale. 2. (tehn.) aparat pentru separarea prafului din gaze cu ajutorul forţei centrifuge. ( < fr. cyclone, cf. gr. kyklos — cerc) cicI6p s.m. 1. (mit.) uriaş care avea un singur ochi în frunte. 2. (zool.) rac mic de apă dulce, care are un singur ochi. (< lat. cyclops, cf. fr. cyclope, it. ciclope, gr. kyklops)
 ciclopentăn s.n. (chim.) hidrocarbură ciclică saturată, care are cinci atomi în moleculă, folosită ca materie primă în industria chimică .(< fr. cyclopentane) cicl6pic adj. (mit.) de ciclop (1); (fig.) uriaş, gigantic. (< ciclop) clclotr6n s.n. (fiz.) aparat care serveşte ia accelerarea particulelor elementare
                                                                                             CIA-CIL
 folosite în reacţii nucleare, în care aceste particule descriu traiectorii eliptice într-un cîmp magnetic şi un cîmp electric alternativ. (<fr. cyclotron) cicloturism s.n. turism practicat cu bicicleta.
 ciclu s.n. 1. serie, lanţ de fenomene, de stări etc. care se produc totdeauna în aceeaşi ordine. • serie, număr de luni, de ani etc., după care se reproduc constant anumite fenomene, în aceeaşi ordine. • serie de producţii literare, de opere ştiinţifice etc., care au o temă comună. 2. (chim.) lanţ închis de atomi din molecula unei substanţe.
 3.  (fiz.) unitate de măsură pentru frecvenţă (la vibraţii). (< lat. cyclus, cf. it. ciclo, fr. cycle, gr. kyklos — cerc)
 cidru s.n. (rar) băutură alcoolică care se obţine prin fermentarea mustului de mere. (< fr. cidre) cifră vb. I. 1. refl. a se calcula, a se evalua în cifre. 2. tr. a scrie, a transmite un text prin cifru. (< fr. chiffrer) cifră s.f. 1. semn convenţional pentru reprezentarea numerelor. • (fig.) număr, cantitate, sumă. 2. volum, cuantum al unor operaţii comerciale, financiare, reprezentat în cifre. 3. (chim.) număr care indică valoarea unei mărimi caracteristice a unei substanţe. (< it. cifra, fr. chiffre, germ. Ziffer, ar. sifr — număr) cifru s.n. 1. vocabular criptografic în care cuvintele sînt înlocuite prin cifre, potrivit unor norme stabilite dinainte; (p. ext.) sistem de semne convenţionale folosit în comunicări secrete. 2. încuietoare secretă, care se deschide cu ajutorul unui mecanism bazat pe o combinaţie de litere sau de cifre; combinaţia semnelor (litere, cifre) cu care se deschide o astfel de încuietoare, (după fr. chiffre, it. cifra)
 cil s.m. (biol.) prelungire protoplasmatică filiformă a celulelor (la unele bacterii, la infuzorii), avînd diferite funcţiuni. (< fr. cil, cf. lat. cilium) ciliâr adj. (biol.) în formă de cil; în legătură cu cilii. (cf. fr. ciliaire) cilindră vb. I. tr. 1. (tehn.) a face operaţiile de presare şi de nivelare a unei şosele. 2. a da unui obiect forma de cilindru. (< fr. cylindrer) cilindree s.f. (tehn.) volumul cilindrului unui motor sau al unei maşini cu abur, cuprins între poziţiile extreme ale pistonului. (< fr. cylindree) cilindric adj. în formă de cilindru, (cf. fr. cylindrique)
 cilindru s.m. 1. (geom.) corp geometric care rezultă din rotirea unui dreptunghi împrejurul uneia dintre laturile sale.
 •   corp în formă de sul. 2. piesă (componentă) a unei maşini, care se roteşte în jurul axei sale, servind pentru a conduce, a presa etc. un material; valţ. O cilindru compresor = tăvălug. • încăpere cilindrică (la motoare) în care
 CIM-CIR
 se deplasează pistonul. (< lat. cylin-drus, cf. fr. cylindre, germ. Zylinder) cim6nt s.n. praf fin, obţinut prin calci-narea unui amestec de calcar şi argilă, care se petrifică prin amestecarea cu apă; este folosit la lucrările de construcţii. (cf. it. cimento, fr. ciment, lat. caementum — pietriş) cimenta vb. I. tr. şi refl. a (se) întări, a (se) lega (cu ciment). • (fig.) a (se) lega, a(se) uni indestructibil, tare; a (se) consolida, (cf. it. cimentare, fr. cimenter) cimpanzeu s.m. (zool.) maimuţă antropomorfă, mare, cu pielea neagră, care trăieşte în cete prin Guineea şi Congo. (< fr. chimpanze < cuvînt din Africa occidentală) cinâbru s.n. (chim.) sulfură de mercur naturală, de culoare roşie. • culoare roşie-închisă. (<it. cinabro, cf. fr. cinabre)
 cincantfn s.n. (agr.) varietate de porumb cu tulpina scurtă şi subţire şi cu bobul mărunt, de culoare portocalie. (< it. cinquan tino) cincinăl adj. (adesea subst.) care durează
 o    perioadă dc cinci ani. (după fr. quinquennal, lat. quinquennalis) cineast s.m. şi /. specialist în tehnica sau în arta cinematografică; autor de scenarii cinematografice. (< fr. cineaste)
 cinefil s.m. şi /. amator de filme. (< fr.
 cinăphyle)
 cinegetic adj. (liv.) de vînătoare; vînă-toresc. (< fr. cinegetique, cf. gr. ky-negetihos < kyon — cîine, agein — a conduce)
 cinei s.n. instrument muzical de percuţie; chimval. (< it. cinelli) cinema s.n. invar, cinematograf. (< fr. cinema)
 cinemâtică s.f. (fiz.) ramură a mecanicii care studiază mişcarea corpurilor independent de cauzele care o produc. ( < fr. cinematique, cf. gr. kinema — mişcare)
 cinematograf s.n. 1. local destinat proiectării filmelor pentru public. 2. cinematografie. (cf. fr. cinematographe, gr. hinema — mişcare, graphein — a scrie)
 cinematografia vb. I. tr. a filma. (< fr.
 cinematographier) cinematografie s.f. tehnica înregistrării şi a reproducerii imaginilor în mişcare pe film; proiectarea luminoasă pe un ecran a acestor imagini; artă cinematografică; industrie producătoare de filme. ( < fr. cinematographie) cinerâr adj. (liv.) în care se găseşte, se păstrează cenuşa unui mort. (cf. fr. cineraire, it. cinerario, lat. cinerarius
 <    cinis — cenuşă) cinescop s.f. (fiz.) tub electronic care redă imaginea într-un aparat de televiziune. (< fr. cinescope) cinetic adj. (fiz.) referitor Ia mişcare; de mişcare. Q energie cinetică — ener-
                                                                                           128
 gie pe care o produce un corp în mişcare. (< fr. cinetique, cf. gr. kinetihos — mişcător)
 cinetică s.f. (fiz.) parte a fizicii care studiază legile mişcării, ţinînd seama de masa corpurilor şi de forţele care le pun în mişcare, (cf. fr. cinetique) cinic adj., s.m. şi /. 1. (persoană) care arată pe faţă, fără sfială, fapte şi gîn-d uri condamnabile; rău, neruşinat, fără scrupule; care denotă sfidare, sfidător. 2. (filozofie din Grecia antică) care propovăduia o simplitate excesivă, prin întoarcerea la natură şi dispreţul pentru convenţionalism, pentru bogăţie şi onoruri, (cf. fr. cynique, it. cinico, gr. hynihos — cîinesc)
 cinism s.n. 1. mărturisire obraznică şi sfidătoare a unor fapte sau gînduri condamnabile; atitudine care sfidează regulile morale ale societăţii. 2. filozofie a cinicilor antici, (cf. fr. cynisme, gr. hynismos)
 cinocefăl s.m. (zool.) maimuţă africană care are botul ascuţit ca al unui cîine. ( < fr. cynocephale, cf. gr. kynohepha-los < kyon — cîine, kephale — cap) cmtru s.n. (constr.) partea concavă a unei bolţi sau a unui arc; cofrajul pe care se zideşte sau pe care se toarnă o boltă. ( < fr. cintre) ciocolată s.f. 1. amestec solidificat de cacao şi zahăr, uneori cu adaosuri de alte substanţe. 2. băutură preparata din praf de ciocolată (1) dizolvat în lapte sau în apă. (< it. cipccolata, cf. fr. chocolat, germ. Schokolade, sp. choco late)
 circ s.n. 1. reprezentaţie al cărei program cuprinde numere de gimnastică, de acrobaţie, prezentare de animale dresate etc.; ansamblu artistic care dă asemenea reprezentaţii. 2. incinta circulară unde se desfăşoară exerciţiile acrobatice sau ecvestre ale reprezentaţiilor de circ (1). • incintă circulară, descoperită, unde aveau loc jocurile publice la romani. 3. (geol.) depresiune circulară în regiunile înalte ale munţilor,formată prin eroziune sau prin acţiunea unui gheţar; chiuvetă (2). (< lat. circus, cf. it. circo, fr. cirque)
 circa adv. aproximativ, cam, aproape, ca la. ( < lat. circa) circomîorinţă s.f. v. circumferinţă.
 circuit s.n. 1. mişcare circulară făcută pe un drum închis. 2. traseu închis (format din fire sau din dispozitive bune conducătoare de electricitate) prin care poate circula curentul. • sistem de conducte prin care circulă lichide, vapori etc. 3. (fin., ec.) trecere a capitalului de la forma bănească Ia cea productivă, apoi la forma marfă şi din nou la forma bănească. 4. transformare şi prelucrare a materiei prime în produse finite. 5. (sport) traseu
 129
 închis, prestabilit pentru a îi străbătut într-o competiţie, (cf. fr. circuit, it. circuito, lat. circuitus) circula vb. I. intr. 1. a se mişca, a se deplasa; a umbla; a fi în mişcare neîntreruptă, a curge într-un circuit.
 2.  (despre zvonuri etc.) a se propaga,, a se răspîndi, a umbla din gură în gură.
 3.  a se întrebuinţa, a fi în uz. (cf. fr. circuler, lat. circulare)
 circulant adj. care circulă; în circulaţie. (cf. fr. circulant) circular adj. 1. în formă de cerc, care descrie un cerc. • (adv.) de jur împrejur. 2. (şi subst., f) (ordin, dispoziţie) care se transmite în aceeaşi formă la mai multe instituţii, persoane etc.
 II s.n. 1. ferăstrău în formă de disc, care taie prin învîrtire în jurul propriei sale axe. 2. (teatru) fundal care acoperă peretele din fundul scenei, (cf. fr. circulaire, lat. circularis) circulator adj. (rar) referitor la circulaţie, de circulaţie. O (anat.; în expr.) aparat circulator = inima şi vasele prin care circulă sîngele în corpul animalelor şi al omului, (cf. fr. circulatoire, lat. circulatorius) circulâţie s.f. 1. mişcare, deplasare (de oameni, de vehicule pe o cale de comunicaţie etc.). 2. mişcare a unui corp într-un circuit. 3. transmitere, schimb de bunuri, de mărfuri. O circulaţie monetară = circulaţia banilor în pro^ cesul schimbului, (cf. fr. circulation, lat. circulatio) circumcizie s.f. (bis.) tăiere împrejur a prepuţului, care face parte din ritul unor religii. (< lat. circumcisio) circumferinţă s.f. 1. (mat.) curbă plană închisă, ale cărei puncte sînt egal depărtate de un punct fix, numit centru; lungimea unui cerc. 2. linie împrejmuitoare a unui corp rotund, a unui loc. (< lat. circumferentia < circum — împrejur, ferre — a purta, cf. fr. circonference) circumflex adj. (în expr.) accent circumflex = a) semn diacritic care marchează în ortografia noastră căciula literei î; b) accent. (< lat. circumfle-xus < circum — împrejur, flexus — curbat, cf. fr. circonflexe) circumlocuţie s.f. (lit.) expunere pe ocolite a unei idei care poate fi redată direct, mai concis; perifrază. (< lat. circumlocutio < circum — împrejur, loqui — a vorbi, cf. fr. circonlocution) circumpolar adj. în jurul, în vecinătatea polului. ( < fr. circumpolaire, cf. lat. circum — împrejur, polus — pol) circumscrie vb. III. tr. 1. a cuprinde, a încadra, a delimita între anumite margini, limite. 2. (mat.) a face o figură în jurul altei figuri, atingînd-o la luargini. (după lat. circumscribere, fr. circonscrire, cf. lat. circum — împrejur, scribere — a scrie)
 cl*c*Jmscr*Ptte s'f' diviziune administrativa a unui teritoriu în cadrul unui
                                                                                         CIR-CIS
 raion sau al unei regiuni. O circumscripţie electorală = unitate administrativă constituită cu ocazia alegerilor.
 •    instituţie, serviciu care există în cadrul diviziunii administrative descrise mai sus. (cf. lat. circumscriptio, fr. circonscription) circumscris adj. (despre figuri geometrice) încadrat, înscris într-un cerc.
 ( < circumscrie) circumspect adj. atent (în vorbe, în acţiuni); chibzuit, precaut, prudent. (<lat. circumspectus, cf. fr. circon-spect)
 circumspecţie s.f. chibzuială, precauţie, prudenţă. (< lat. circumspeclio, cf. fr. circonspection) circumstanţă s.f. împrejurare, particularitate care însoţeşte un fapt. • ocazie, conjunctură (favorabilă sau nefavorabilă). O doc. adj. şi adv.) de circumstanţă — pentru o ocazie anumită; de formă, de ochii lumii. (< lat. cir-cumstantia < circum — împrejur, stare — a ţine, cf. fr. circonstance) circumstanţial adj. care depinde de o circumstanţă, de o împrejurare, o (gram.) complement circumstanţial (şi subst. n.) = complement care indică împrejurările în care se petrece acţiunea verbului; propoziţie circumstanţială (şi suhst., f.) = propoziţie secundară care indică împrejurarea în care se desfăşoară acţiunea exprimată de propoziţia regentă, (cf. fr. circon-stanciel)
 circumvalâţie s.f. (mii.) ansamblu de fortificaţii executat de asediatorul unei cetăţi, unui oraş etc. contra vreunui atac din afară. (cf. fr. circonval-lation < lat. circumvallare — a înconjura cu fortificaţii) circum valaţiune s.f.v. circumva-
 1 a ţ i e .
 circumvoluţie s.f. 1. (anat.) fiecare dintre cutele sinuoase care se găsesc la suprafaţa creierului. 2. (rar) rotire, învîrtire. (cf. fr. circonvolution < lat. circumvolutus — înfăşurat împrejur) circumvoluţiune s.f. v. circumvoluţie.
 cirenăic adj. (fii.; în expr.) şcoala cirenaică = şcoală filozofică din Grecia antică, ai cărei adepţi proclamau ca scop al existenţei omeneşti obţinerea unui maximum de plăceri senzuale. (< Cirene, n.p). cir6ză s.f. (med.) boală de ficat caracterizată prin apariţia unor granulaţii conjunctive dense în ţesutul acestui organ şi prin distrugerea celulelor hepatice. (< fr. cirrhose, cf. gr. hirros
 —    galben) cirus s.m. (met.) tip de nori de culoare albă, strălucitoare, formaţi din particule de gheaţă şi care|-.pIuţesc izolaţi la mare înălţime. (< fr., lat. cirrus) cistă s.f. (arh.) vas cilindric de metal, caracteristic pentru prima epocă a fierului din Italia. (< lat. cista)
 C1S-CIZ
 cisternă s.f. 1. recipient montat pe un cadru cu roţi, destinat transportului unor lichide. • vagon de cale ferată înzestrat cu un asemenea recipient. 2. rezervor (subteran) pentru înmaga-zinarea apei provenite din ploi sau din zăpezi. ( < lat. cisterna, cf. it. cist&ma) clsticerc s.m. (zool.) formă larvară a teniei, de forma unei băşicuţe, mare cit un bob de mazăre, care se fixează în muşchii porcului. (< fr. cysticerqne, cf. gr. hystis — băşică, kerkos — coadă) cisticercoză s.f. (med.) boală cauzată de localizarea cisticercilor în muşchii sau în slănina porcului. (< fr. cysti-cercose)
 eistită s.f. (med.) boală constînd în inflamarea membranei interne a vezicii urinare. (< fr. cystite, cf. gr. kystis
 -    băşică) »
 cistosc6p s.n. (med.) aparat prevăzut cu un dispozitiv optic, care permite examinarea interiorului vezicii urinare. ( < fr. cystoscope, cf. gr. kystis — băşică, scopein — a examina) cistoscopi© s.f. (med.) examinare cu cistoscopul a vezicii urinare. (< fr. cystoscopie) cistottim s.n. (med.) instrument chirurgical cu care se fac incizii pe vezica urinară. ( < fr. cystotome, cf. gr. kystis
 —    băşică, tome — tăietură) cistotomie s.f. (med.) operaţie chirurgicală constînd în tăierea vezicii urinare pentru a scoate piatra din ea. (< fr. cystotomie)
 cita vb. I. tr. 1. a numi, a indica (pe cineva sau ceva) pentru a întări ceva, pentru a face cunoscut; a semnala ceva. 2. a reproduce exact spusele sau cele scrise de cineva; a da un citat. 3. a chema (pe cineva) în faţa unei instanţe judecătoreşti printr-o citaţie. (<cf. lat., it. citare, fr. citer) citadelă s.f. 1. (ist.) fortăreaţă medievală care domina un oraş. 2. (fig.) bastion, focar, centru. (< it. citta-della — cetăţuie) citadin adj. de oraş, al oraşului, orăşenesc. II s.m. şi /. locuitor al unui oraş; orăşean. ( < it. cittadino) citărc s.f. 1. acţiunea de a cita şi rezultatul ei. O semnele citării = ghilimele.
 2.   citaţie (< cita) citât s.n. pasaj dintr-o scriere, dintr-un autor etc., reprodus întocmai, cu indicaţiile respective. (< germ. Zitat) citatomanie s.f. manie de a cita în mod abuziv, mecanic, fără interpretare, citaţie s.f. invitaţie oficială scrisă, prin jcare cineva este chemat să se prezinte înaintea unei instanţe judecătoreşti; (p. ext.) hîrtie oficială care cuprinde această invitaţie. (< lat. citatio, it. citazione, cf. fr. citation) citoplâsmă s.f. (biol.) protoplasmă situată în afara nucleului, în celula vie.
 (< fr. cytoplasme) citrât s.n. (chim.) sare a acidului citric.
 (< fr. citrate)
                                                                                                    130
 citric adj. (chim., în expr.) acid citric = acid organic care se găseşte în fructe şi mai ales în sucul de lămîie; fructe citrice (şi subst., n.) = lămîia, portocala etc. (< fr. citrique) citrin s.n. (min.) varietate de cuarţ de culoare galbenă. (< it. citrino, cf. lat. citrinus) citronadă s.f. băutură preparată din suc de lămîie, apă şi zahăr. (< fr. citron-nade)
  civic adj. propriu cetăţeanului; cetăţenesc. (< lat. civicus, cf. fr. civique) cîvsl adj. 1. privitor la cetăţenii unui stat; referitor la raporturile juridice dintre cetăţeni, o drept civil = ramură a dreptului care se ocupă cu condiţiile persoanelor, raporturile lor de familie şi diferitele legături juridice care dau naştere la drepturi, obligaţii etc.; cod civil — totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile de drept civil; stare civilă — situaţii unei persoane, aşa cum rezultă din actele sale privitoare la naştere, căsătorie, deces; ofiţer al stării civile = delegat al puterii de stat însărcinat cu încheierea actelor de stare civilă; parte civilă = partea care pretinde despăgubiri pentru daunele suferite cu ocazia unei infracţiuni. 2. care nu este militar, lipsit de caracter milităresc. • război civil = conflict armat, pentru putere, ^purtat între două grupuri adverse din acelaşi stat. // s.m. şi ţ. persoană care nu face parte din armată. (< lat. ci-vilis, cf. it. civile, fr. civil) civilizd vb. I. tr. şi refl. a duce (un individ, un popor) la civilizaţie, a face să devină sau a deveni civilizat. ( < fr. civiliser)
  ctvilizât adj. 1. ajuns la un nivel corespunzător al civilizaţiei, care duce o viaţă de civilizaţie. 2. manierat, politicos. ( < civiliza) civilizat6r adj. care civilizează, răspîn-ditor de civilizaţie, (cf. fr. civilisateur) civilizaţie s.f. nivel de dezvoltare la care se găseşte viaţa materială, socială şi morală a unei formaţii sau a unui grup social; stare a vieţii sociale, economice şi culturale a unui popor, a unei epoci etc. (cf. fr. civilisation) civism s.n. atitudine, zel de care dă dovadă un bun cetătean. ( < fr. civisme) civitas s.n. (ist.; în organizaţia provincială romană) teritoriul unui trib local, neroman şi centrul său principal. (< lat. civitas — cetate, stat) cizela vb. I. tr. a lucra, a ciopli, a scobi, a orna cu dalta. • (fig.) a şlefui; a împodobi, a înfrumuseţa (o operă, o scriere etc.). (< fr. ciseler) clzeldt adj. (despre obiecte) lucrat minuţios, finisat (cu dalta). • (fig.) lucrat cu îngrijire, migălit; înfrumuseţat; rafinat. (< cizela)
  cizelară s.f. (rar) ornament, înfloritură migăloasă şi artistică făcută prin cizelare. (< fr. ciselure)
  m
 clac s.n. (rar) pălărie cilindrică care se poate turti şi purta sub braţ. (< fr. o laque)
 clacăj s.n. (vet.) boală a cailor, care se manifestă prin umflarea tendoanelor, în special la picioarele din faţă. clamă vb. I. intr. (rar) a chema cu voce tare, a striga. (< lat. clamare, cf. fr. clamer, it. clamare) clămă s.f. piesă de metal de diferite forme şi mărimi, care serveşte pentru prins hîrtii, părul etc.; agrafă. (< germ. Klammer) clan s.n. 1. comunitate gentilică din comuna primitivă, compusă din indivizi uniţi prin legături de rudenie şi de limbă; grup de familii înrudite (la scoţieni şi la irlandezi). 2. (peior.) clică, grup, facţiune. (< fr. clan, cf. gaelic clan) clandestin adj. cu caracter secret (fiind oprit de lege); ilicit, (cf. fr. clandestin, lat. clandestinus) clar adj. 1. limpede, desluşit, curat.
 •   transparent. 2. lămurit, uşor perceptibil, de înţeles. (< lat. clarus)
 clare s.n. (chim.) gaz de luptă iritant, care provoacă strănutatul. (<engl. Clark, n.p.) clarifică vb. I. tr. şi refl. a (se) lămuri, a (se) desluşi; a (se) limpezi, (cf. fr. clarifier < lat. clarus — limpede, facere — a face)
 clarificat6r adj. care clarifică. (< clarifica)
 clarinet s.n. (muz.) instrument muzical de suflat, compus dintr-un tub de lemn, cu muştiuc şi cu clape. (< fr. clarinette, it. clarinetto) clarinetist s.m. şi /. (muz.) cel care cîntă la clarinet, (cf. fr. clarinettiste, it. clarinet tis ta)
 claritâte s.f. 1. însuşirea a ceea ce este clar; limpezime, limpeziciune, puritate. • calitate a sunetului sau a vocii de a răsuna distinct şi precis. 2. limpezime în gîndire, în vorbire, în expunerea ideilor; expunere pe înţeles. O (loc. adv.) cu claritate = cu precizie; clar, limpede, (cf. lat. claritas) clarobsciir s.n. (pict.) efect artistic de contrast produs prin distribuţia luminii şi a umbrei profunde într-un tablou.
 •   pictură monocromă care, pentru a obţine efecte, foloseşte contrastul dintre lumină şi umbră, (după it. chiar-oscuro, fr. clair-obscur)
 clarvăzăt6r adj., s.m. şi /. (persoană) care prevede cu precizie ceea ce se poate întîmpla; (spirit) pătrunzător, limpede, (după fr. clairvoyant, it. chiaroveggente)
 clarviziune s.f. însuşirea de a pătrunde un fapt, un fenomen etc. şi de a prevedea desfăşurarea lui. (după fr. clair-voyance, it. chiaroveggenza) clasă vb. I. tr. 1. a aranja, a ordona, a nndui (pe clase, pe categorii etc.); a grupa, a ordona ceva într-o ordine oarecare. • a categorisi pe cineva,
                                                                                       CLA-CLA
 devenit inapt pentru muncă, potrivit gradului de invaliditate. • refl. a obţine un anumit loc într-un clasament, la o întrecere etc. 2. (jur.) a înceta cercetările într-o anumită pricină, într-un anumit caz etc., din lipsa unor elemente sigure care să îndreptăţească continuarea investigaţiilor. (< fr. classer, cf. it. classare) clasâbil adj. care poate fi clasat, (cf.
 fr. classable) clasament s.n. ordinea reuşitei concurenţilor într-o competiţie sportivă, (cf. fr. classement) clăsă s.f. I. grup mare de oameni care au aceleaşi raporturi faţă de mijloacele de producţie şi care ocupă acelaşi loc în organizarea socială a muncii. II.
 1.  fiecare dintre subîmpărţirile, despărţiturile mari ale regnului animal sau vegetal. 2. fiecare dintre grupele de cîte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. III. 1. unitate de învăţă-mînt care cuprinde elevi cu acelaşi nivel de cunoştinţe, cărora urmează să li se predea aceleaşi materii. 2. sală în care se ţin cursurile pentru un grup de elevi cu acelaşi nivel de cunoştinţe.
 3.  oră de curs. IV. 1. categorie a vagoanelor, compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. 2. categorie, grad, rang. ( <rus. klas, cf. fr., it. classe, germ. Klasse, lat. classis) clăsic adj. 1. (lit.; despre o lucrare, o operă de artă) care serveşte ca model de perfecţiune, ajuns la perfecţiune.
 #   (şi subst., m.; despre scriitori, artişti etc.) considerat perfect, care a atins un înalt nivel de perfecţiune, care aparţine unei epoci considerate perfectă, model. 2. tipic, caracteristic. 3. referitor la lumea antică greco-latină; caracteristic antichităţii greco-latine.
 •   conform normelor artei antice gre-co-latine. 4. privitor la clasicism (1.) (cf. fr. classique, it. classico, lat. classicus)
 clasicism s.n. 1. (lit.) curent literar şi artistic apărut în Europa apuseană în secolul al XVII-lea-al XVIII-lea, care avea ca model de creaţie operele antichităţii greco-latine. 2. ansamblul caracterelor unei opere clasice; perfecţiune, armonie, echilibru, puritate, sobrietate în creaţie, (cf. fr. classicisme, it. classicismo) clasicist s.m. şi f. specialist în filologia şi cultura clasică. (< germ. Klassizist) clasifică vb. I. tr. a împărţi, a rîndui sistematic, a repartiza pe clase, pe categorii; a clasa. • a face clasificarea unor elevi, a unor candidaţi etc., potrivit rezultatelor obţinute la probele examinatorii, (cf. it. classificare) clasificăre s.f. repartizare sistematică pe clase sau într-o anumită ordine. ( < clasifica) clasificator s.m. şi /. persoană care clasifică pe clase. (cf. fr. classificateur) clasificăţie s.f. clasificare, (cf. it. classi-ficazione, fr. classification)
 CLA-CL1
 clasor s.n. 1. mapă, aibum sau mobilă în care se păstrează documente, fotografii etc. clasate. 2. aparat întrebuinţat pentru clasarea anumitor materiale. (cf. fr. classeur) clâun s.m. v. clovn, claustrâ vb. I. refl. şi tr. (rar) a (se) închide, a (se) izola într-o mănăstire sau într-alt loc retras. (< fr. claustrer, cf. lat. claustrum — loc închis) claustrai adj. (rar) de mănăstire, mănăstiresc. (cf. fr. claustrai, lat. med. claustralis)
 clâuză s.f. (jur.) dispoziţie, articol special al unei convenţii, al unui contract etc. (< cf. lat. med. clausa, fr. c lause)
 clauzulă s.f. (lit.) silaba accentuată împreună cu silabele neaccentuate de la sfîrşitul unui vers; vers final al unei strofe, (cf. it., lat. clausula) clavecin s.n. instrument muzical cu coarde de metal şi cu claviatură, la care sunetul se produce'a prin ciupirea pe cale mecanică a coardelor, înlocuit mai tîrziu cu pianul. ( < fr. clavecin, cf. lat. med. clavicymbalum — chimval cu claviatură)
 clavecinist s.m. şi /. (rar) cîntăreţ la clavecin, (cf. fr. claveciniste) claviatură s.f. sistemul clapelor şi al butoanelor de ton la orgă, la pian, la acordeon, la aparatele de radio, la maşina de scris etc. (< germ. Kla-via tur)
 claviculâr adj. (avat.) care ţine de claviculă. (cf. fr. claviculaire) claviculă s.f. (anat.) os din centura scapulară care leagă omoplaţii de stern. (< fr. clavicule, cf. lat. clavicula) clavir s.n. (rar) pian. ( < germ. Klavier) claxân s.n. dispozitiv de semnalizare sonoră, folosit mai ales la automobile. (< fr. claxon) claxona vb. I. intr. a suna din claxon, a semnaliza cu claxonul. ( < claxon) clelonâj s.n. reţea din gărduleţe de nuiele împletite, cu care se consolidează o coastă de deal, o rîpă etc. ( < fr. cla-yonnage)
 clemă s.f. (tehn.) dispozitiv cu care se prind laolaltă două sau mai multe piese, obiecte etc. (< germ. Klemme, rus. klemma) clement adj. (rar) iertător, indulgent, îndurător, milos, bun, blînd. (< lat. clemens, cf. fr. clement, it. demente) clementă s.f. (rar) iertare, indulgenţă, îndurare, milă, bunătate, blîndeţe. (cf. lat. clementia, it. clemenza) clepsidră s.f. instrument folosit în vechime pentru măsurarea timpului, bazat pe determinarea acestuia cu ajutorul unui lichid sau al nisipului care curgea dintr-un rezervor în alt rezervor; ceas de apă; ceas de nisip. (< fr. clepsydre, cf. gr. klepsydra) cleptomân s.m. şi f. suferind de cleptomanie. (< fr. cleptomane, cf. gr. kleptomane)
                                                                                                 132
 cleptomanie s.f. înclinaţie irezistibilă pentru furt (de bani, de obiecte etc); impulsie morbidă, manie pentru furt. (< fr. cleptomanie, cf. gr. kleptes —* hoţ, mania — manie) cler s.n. preoţime; totalitatea clericilor dintr-o ţară, dintr-o biserică etc. (cf. germ. Klerus, lat. clerus) cleric s.m. om al bisericii, membru al clerului, preot; călugăr, (cf. germ. Kleriker, lat. clericus) clericăl adj. privitor la clerici sau la clericalism, (cf. germ. klerikal, lat. clericalis)
 clericalism s.n. curent politic reacţionar care tinde la extinderea dominaţiei bisericii asupra vieţii sociale, politice şi culturale a unei ţări. (cf. fr. cleri-calisme)
 clică s.f. bandă, şleahtă, gaşcă, grup de intriganţi; coterie. (<fr. clique) clichet s.n. (tehn.) pîrghie de formă specială, oscilantă faţă de un capăt al ei, avînd de obicei rolul de a opri mişcarea unor organe de maşină. ( < fr. cliquet)
 client s.m. şi f. 1. persoană care cumpără frecvent dintr-un magazin, consumator obişnuit al unui local public; muşteriu, consumator. • cel care apelează la serviciile unui avocat, ale unui medic, ale unui croitor etc., considerat în raport cu acela care îi oferă serviciile sale. 2. (ist.) plebeu roman pus sub patronajul unui patrician. ( <lat. cliens, cf. fr. client, it. cliente) clientelăr adj. relativ la clientelă 2); (p. ext.) referitor la raportul ce exista între statul roman, ca patron, şi populaţiile străine, care se recunoşteau dependente de autoritatea Romei. (< client) clientelă s.f. 1. clienţii unui negustor, ai unei întreprinderi, ai unui local etc.
 •    clienţii unui avocat, ai unui medic etc. 2. clienţii unui patrician roman. (< lat., it. clientela, cf. fr. clientele) climacterium s.n. (rar) fază în viaţa femeii sau a bărbatului cînd încetează funcţiunea secreţiei interne a glandelor genitale. (< lat. climacterium) climat s.n. 1. climă. 2. (fig.) atmosferă socială, morală; ambianţă. (< fr. climat, cf. gr. hlima — înclinare) climateric adj. privitor la climă, de climă: climatic. O staţiune climaterică = staţiune cu climă potrivită pentru odihnă sau pentru tratamentul anumitor boli. (cf. fr. climaterique) climatic adj. climateric, (cf. fr. clima-tique)
 c!imatol6gic adj. referitor la climato-logie; de climatologie. (cf. fr. clima-tologique)
 climatologie s.f. ştiinţă care studiază climele şi influenţa lor asupra vieţii. (< fr. climatologie, cf. gr. klima — înclinare, logos — vorbire) climax s.n. figură retorică în care desfă şurarea ideilor, a gîndirii, se face
 133
 treptat, In formă de scară. (< lat., fr. climax)
 climă s.f. 1. totalitatea fenomenelor meteorologice care caracterizează starea medie a atmosferei unei regiuni. 2. ţinut, regiune considerată sub raportul condiţiilor atmosferice caracteristice. (cf. it. clima, germ. Klima, gr. hlima) clină s.f. (rar) povîrniş, urcuş, teren înclinat. (< it. clina, lat. elino) clincher s.n. (tehn.) produs intermediar care se obţine la fabricarea cimentului, prin arderea marnei sau a unui amestec de argilă cu calcar şi prin transformarea acesteia într-o masă compactă şi dură. (< rus. klinher, cf. germ. Klinher, engl. clinker) ollngherit s.n. material izolant fabricat dintr-un amestec de azbest şi cauciuc.
 clinic adj. făcut în clinică, de clinică.
 (< fr. clinique,• cf. gr. kline — pat) clinică s.f. spital (sau secţie a unui spital) folosit la cercetări ştiinţifice sau pentru practica studenţilor. • (rar) instituţie medicală unde un anumit medic specialist dă consultaţii sau tratează bolnavii. (< fr. clinique, it. clinica) cliniciân s.m. şi f. medic care lucrează într-o clinică, (cf. fr. clinicien) clinogrrâî s.n. instrument care serveşte la determinarea grafică a înclinării pantei terenului. (< fr. clinographe, cf. gr. klino — înclin, graphein — a scrie)
 clinomctru s.n. 1. instrument care serveşte la măsurarea unghiurilor verticale faţă de orizont sau a unghiurilor zenitale faţă de verticala locului. 2. Instrument care determină înclinarea avionului sau a chilei unei nave. ( < fr. clinomUre, cf. gr. klino — înclin, metron — măsură) cliring s.n. (com.) sistem de decontări fără numerar, folosit mai ales între state, care constă în compensarea cererilor şi obligaţiilor de plată reciproce. (< engl.,'fr. clearing) clismă s.f. spălătură intestinală făcută prin introducerea unor lichide în intestinul gros, cu ajutorul unor aparate speciale. (< germ. Klysma, cf. gr. klysma)
 clişeu s.n. 1. (tehn.) placă (film) fotografică impresionată de lumină, care constituie proba negativă a unei fotografii 'i (voligr.) planşă care conţine copia unui text sau a unei figuri Şi care serveşte pentru imprimare. 3. (poJ frază banală, expresie stereotipă, folosită în anumite ocazii. (< fr. clichi)
 cliyă -yb. i. intr. (min.; despre cristale)
 3-  se despica, a se desface în lame. } </r- cliver. cf. ol. klieven — a despica) ciivăj s.n. desfacere în lame a unor cristale, în direcţii determinate; calitatea de a oliva. (< fr, clivage)
                                                                                      CLI-CLO
 cloazân s.n. (mar.) perete metalic care desparte compartimentele unei nave.
 (< fr. cloison) clocâj s.n. deformaţia unei table care a fost supusă unei compresiuni în planul ei. (< fr. cloquage) clor s.n. (chim.) element chimic gazos, galben-verzui, cu miros înecăcios, foarte toxic, folosit ca decolorant şi dezinfectant. (< fr. chlore, cf. gr. chloros — verzui)
 clorăt s.n. (chim.) sare a acidului cloric, cu proprietăţi oxidante şi explozive.
 ( < fr. chior a te) clorhidric adj. (chim., în expr.) acid clorhidric = acid incolor, coroziv, cu miros înţepător, care se obţine prin combinarea clorului cu hidrogenul sau prin acţiunea acidului sulfuric asupra clorurii de sodiu; este întrebuinţat în industria chimică. (< fr. chlorhydrique) cl6rlc adj. (chim., în expr.) acid cloric = acid al clorului, care se găseşte în cloraţi. ( < fr. chlorique) clorizăre s.f. operaţie de sterilizare a apei cu clor. (după fr. chlorisation) clorofilă s.f. (biol.) pigment natural, de culoare verde, care se găseşte în celulele unor plante şi care, sub acţiunea razelor solare, absoarbe din aer bioxidul de carbon necesar plantei. (< fr. chlorophylle, cf. gr. chloros — verzui, phyllon — frunză) clorofiliăn adj. (biol.; în expr.) asimi-laţie clorofiliană = procesul de asimilare a bioxidului de carbon, care are loc în frunzele verzi ale plantelor, datorită clorofilei, sub influenţa razelor solare, (cf. fr. chiorophyllien) clorof6rm s.n. (chim.) lichid volatil, incolor, care este un compus organic al clorului, folosit în medicină. (< fr. chloro forme) cloroformâ vb. I. tr. (rar) a clorofor-miza. (< cloroform, după fr. chloro-former, germ. chior of ormieren) cloroformiză vb. I. tr. (med.) a amorţi, a adormi, a narcotiza cu cloroform. (< fr. chior of ormiser) cloromicetină s.f. (med.) pulbere albă cu gust amar, insolubilă în apă, cu acţiune bacteriostatică. (< fr. chlo-romycetine)
 cloropicnnă s.f. (chim.) gaz de luptă sufocant şi lacrimogen. (< fr. chloro-picrine)
 clorotic adj. suferind de cloroză; (p. ext.) anemic, palid; lipsit de vigoare. ( < fr. chlorotique) cloroză s.f. 1. (med.) boală caracterizată prin împuţinarea globulelor roşii din sînge; anemie. 2. (bot.) îngălbe-nire (totală sau parţială) a organelor verzi ale plantelor, cauzată de distrugerea clorofilei din celule. (< fr. chlo-rose, cf. gr. chloros — verde) clorurâ vb. I tr. 1. (chim.) a trata cu clor unele substanţe organice. 2. a trata lîna cu clor pentru a-i da luciu
 CLO-COC
 şi o mare afinitate pentru coloranţi. ( < fr. chlorurer) clorâră s.f. (chim.) sare a acidului clorhidric; combinaţie a clorului cu un metal sau cu o substanţă organică. O clorură de sodiu — sare de bucătărie. (< fr. clilorure) closet s.n. latrină, privată. (< engl., fr. closet)
 cloş s.n. (în expr.) croială cloş = tip de croială largă (şi cu falduri), cu firele ţesăturii aşezate oblic; fustă cloş = fustă largă în partea de jos (şi uneori cu falduri). (< fr. cloche — clopot)
 clovn s.m. artist de circ, care urmăreşte să provoace rîsul prin poznele sale şi prin felul în care apare îmbrăcat. (< engl., fr. clown)
 club s.n. 1. loc într-o întreprindere, într-o instituţie etc., unde se reunesc salariaţii în timpul liber pentru activităţi cultural-educative, pentru a face sport etc.; local unde funcţionează un cerc cultural-educativ. 2. (în ţările capitaliste) asociaţie (politică); cerc, asociaţie de persoane care se întrunesc regulat într-un anumit local; local care serveşte unei astfel de asociaţii. (< fr., engl. club) clubman s.m. membru al unui club (2), persoană care frecventează cluburile. (< engl. clubman) clupâ s.f. 1. (silv.) compas forestier pentru măsurarea diametrelor arborilor. 2. (tehn.) portunealtă pentru tăierea manuală a iilet.ului la ţevi şi la bare rotunde. 3. (text.) piesă la maşina de lăţit şi egalizat, care prinde marginea ţesăturii prelucrate. (< germ. Kluppp) cndcaut s.n. (sport) scoaterea din luptă, la box, a adversarului, care este declarat învins dacă nu se ridică de pe podea pînă ce arbitrul numără pînă la zece. (< fr., engl. hnoch-out) cntfcdaun s.n. (sport) situaţie în care boxerul trîntit la pămînt se ridică înainte ca arbitrul să numere pînă la zece, lupta continuînd pînă la timpul prescris. ( < fr., engl, knock-dovon) coabita vb. I. intr. (jur.; despre un bărbat şi o femeie) a locui împreună, în aceeaşi casă; a convieţui. (< fr. coha-biter, cf. lat. cohabitare) coabitare s.f. (jur.) faptul de a coabita; convieţuire.
 coacuzdt adj., s.m. şi f. (cel) care este acuzat în acelaşi timp împreună cu alţii. (cf. fr. coaccusâ) coafâ vb. I. tr. şi refl. a(-şi) pieptăna îngrijit părul, a-şi aranja părul la coafor. ( < fr. coiffer) coafeză s.f. femeie care are meseria de coafor. ( < fr. coiffeuse) coaf6r s.m. lucrător specializat în piep-tănarea şl aranjarea coafurii femeilor. (< fr. coiffeur) coafiiră s.f. aranjament al părului, felul cum esle aranjat părul (în special la femei). ( < fr. coif fure)
                                                                                           IU
 coăgul s.n. (chim.) gelul obţinut prin coagularea unor substanţe coloidale; cheag. (< lat., fr. coagulum) coagulă vb. I. tr. şi refl. a (se) închega, a prinde cheag. (< fr. coaguler, cf. lat. coagulare) coagulânt adj., s.m. (chim.) (reactiv) care poate produce coagularea unor substanţe coloidale. (cf. fr. coagulant) coalescenţă s.f. (chim.) strîngerea împreună a picăturilor dintr-o emulsie sau a particulelor dintr-o suspensie. (< fr. coalescence) coaliţie s.f. alianţă dintre două sau mai multe state, grupări politice etc., făcută în vederea unei acţiuni comune. O guvern de coaliţie = guvern la care participă mai multe partide sau fracţiuni politice, (cf. fr. coalition < lat. coalitus - unit) coalizâ vb. I. tr. şi refl. a (se) uni, a (se) alia contra unui inamic comun sau în vederea unor ţeluri comune. (< fr. coaliser)
 coasociât s.m. fiecare dintre membrii unei asociaţii, considerat în legătură cu ceilalţi asociaţi, (cf. fr. coassocU) coautGr s.m. şi f. autor care a făcut o lucrare împreună cu altcineva. • autor al unei infracţiuni pe care a făptuit-o împreună cu alţii; părtaş, (după fr. coauteur)
 coaxiăl adj. (geom.; despre figuri sau corpuri geometrice) care are o axă comună cu altul. (< co- + axial) cobâi s.m. (zool.) mamifer rozător, foarte prolific, folosit mai ales în experienţele de biologie. • (fig.) obiect al unei experienţe, fiinţă supusă unei experimentări. (< fr. cobaye, cf. sud-americ. cobayo) cobâlt s.n. (chim.) metal alb-argintiu, mai dur decît fierul, avînd' diverse întrebuinţări. (< fr. cobalt, cf. germ. Kobalt)
 cobaltină s.f. (min.) minereu de cobalt şi arsen, cu luciu metalic. ( < fr. cobaltine) cobeligerânt adj. (adesea subst.) care poartă un război împreună cu altul; aliat. ( < co- + beliaerant) c6bra s.f. (zool.) şarpe veninos care trăieşte în India, avînd pe gît nişte pete negre, mărginite cu alb; şarpe-cu-oche-lari; naja. (< fr., port. cobra) coc s.n. pieptănătură femeiască, cu părul strîns sau împletit şi adunat pe ceafă sau în creştetul capului. (< fr. coque) c<3ca s.m. (bot.) arbust originar din America de Sud, din ale cărui frunze se extrage cocaina. (<fr., it., sp. coca) cocaină s.f. (chim.) substanţă toxică extrasă din planta numită coca, folosită ca stupefiant, iar în medicină ca anestezic local. (< fr. cocaine) cocainomăn s.m. şi f. persoană care ia cocaină pentru a-şi produce stări de euforie. ( < fr. cocainomane) cocainomanie s.f. obişnuinţă morbidă de a lua cocaină; viciul cocainomanului. (< fr. cocainomanie)
  185
 cocărdft s.f. insignă (adesea în culorile naţionale) pe care o poartă militarii la chipiu sau civilii la pălărie. • emblemă a unei grupări politice, a unui curent etc. • floare (de ceară) purtată de nuntaşi la butonieră. ( < fr. cocarde) c6că s.f. 1. (mar.) ansamblu format de scheletul unei nave şi de învelişul ei exterior. 2. (av.) parte componentă a unui avion, constînd din învelişul exterior. • construcţie în formă de barcă, care asigură plutirea hidroavioanelor. (< fr. coque)
 cdccift s.n. (anat.) os triunghiular care se află la extremitatea de jos a coloanei vertebrale; noadă. (<fr. coccyx, cf. gr. kokkyx — cuc) cochet adj., s.m. şi /. 1. (persoană, mai ales femeie) care foloseşte tot felul de mijloace pentru a plăcea, pentru a seduce; (persoană) îmbrăcată cu gust, elegantă, cu purtări îngrijite, care doreşte să placă, să fie admirată. 2. (despre lucruri) drăguţ, îngrijit, elegant, graţios. (< fr. coquet) cochetă vb. I. intr. a încerca, a căuta să fie pe placul unei persoane de sex opus. (< fr. coqueter) cochetărie s.f. purtare inspirată de dorinţa de a plăcea unei persoane de sex opus. (cf. fr. coquetterie) cochilie s.f. 1. (zool.) înveliş calcaros compus din una sau din două valve, care constituie scheletul unor moluşte. 2. (metal.) formă metalică în care se toarnă diferite piese de maşini. (< fr. coquille, cf. lat. conchylium) coci s.m. pl. (med.) bacterii de formă sferică. (<germ. Kokke, cf. gr. kok-kos — grăunte)
 cockpft s.n. (mar.) spaţiu neacoperit pe punte, amenajat cu banchete pentru călători sau pentru echipaj. (<engl. cockpi t)
 coc6n s.m. înveliş din fire cu care se înconjură crisalida unor insecte; (spec.) gogoaşa viermelui de mătase. (< fr. cocon)
 c6cos s.n. (în expr.) nucă de cocos = fructul cocotierului, care conţine un suc hrănitor şi fibre textile întrebuinţate în industrie; lapte de cocos = suc lăptos extras din nuca de cocos. (<germ. Kokos, cf. fr., port. coco) coc6tă s.f. femeie de moravuri uşoare; prostituată. (< fr. cocotte) cocotier s.m. (bot.) specie de palmier am regiunile tropicale, care produce un iruct comestibil, cunoscut sub numele ue nucă de cocos. (< fr. cocotier) c®®8 s-n* (chim.) produs rezultat de la aistilarea cărbunilor la temperaturi înalte. (< germ. Koks, cf. engl. coke) cocsaclz s.m. plantă erbacee perenă, din aceeaşi familie cu păpădia, care proci uce un suc din care se extrage cauciuc. (< rus. kok-sagîz)
 °??fî®         (indansamblul instala-
 Huor in care se fabrică cocs (prin disti-
                                                                                       COC-COE
  larea cărbunilor de pămînt). (<000?, după fr. cokerie) cocslflcâ vb. I. tr. (tehn.) a transforma cărbunele în cocs. (< cocs, după fr. cokâfier)
 c6ctail s.n. 1. băutură de origine americană, preparată dintr-un amestec de diferite lichide alcoolice. 2. reuniune la care se serveşte această băutură. (< engl., fr. cocktail) cod s.n. 1. culegere de legi dintr-un anumit domeniu al dreptului, o codul muncii = ansamblu de norme care reglementează raporturile de muncă. 2. (fig.) culegere de norme referitoare la un anumit domeniu de activitate. (> fr. code, cf. lat. codex) c6da s.f. (muz.) serie de măsuri adăugate la partea finală a unei compoziţii muzicale pentru a-i da mai multă strălucire. (< it., fr. coda) codebitâr s.m. şi f. (jur.) persoană care este datoare (cuiva) împreună cu alţii, (cf. fr. codâbiteur) codeînă s.f. (chim.) substanţă extrasă din opiu, folosită în medicină mai a!es în tratamentul tusei. (< fr. codelne, cf. gr. kodeia — capsulă de mac) codicil s.n. adaos, îndreptare ulterioară la un testament. (< fr. codicille, cf. lat. codiciVus)
 codifică vb. I. tr. a reuni legi disparate, norme juridice într-un cod. (cf. fr. co-difier)
 codîsni s.n. tactică oportunistă care preconizează situarea partidului în coada maselor şi ploconirea lui faţă de procesul spontan al mişcării muncitoreşti, negîndu-se astfel rolul conducător al partidului. (< coadă) coechipier s.m. membru al unei echipe, al unei formaţii etc., în raport cu ceilalţi membri ai echipei, (cf. fr. co-dquipier)
 coeficient s.m. 1. (mat.) orice cantitate numerică sau literală aşezată înaintea altei cantităţi pentru a o multiplica. 2. (fiz.) mărime constantă în anumite condiţii date, care indică o anumită proprietate a unei substanţe. O coeficient economic = relaţie, exprimată în procente, între cantitatea de muncă utilă produsă de un mecanism si cantitatea de energie pe care o consumă acesta. (< fr. coefficient) coercibil adj. (despre gaze) care poate fi comprimat; comprimabil. (cf. fr. coer-cible)
 coercitiv adj. (jur.) care are puterea sau dreptul de a constrînge; constringător. (cf. fr. coercitif) coerciţie s.f. (jur.) constrîngere (mai ales în vederea supunerii faţă de legi), (cf. fr. coercition, lat. coercitio < coer-cere — a constrînge) coerede s.m. (jur.) moştenitor împreună cu alţii. (< lat. coheres, cf. fr. cohâri-tier)
 coerent adj. constituit din părţi care sînt strîns legate între ele şi se succed îp
COE-COL
 mod logic; strîns, închegat, unit. (cf. fr. coherent, lat. cohaerens) coerenţă s./. legătură, unire strînsă (între mai multe elemente, idei, lucruri), (cf. fr. coMrence, lat. cohaerentia) coexistă vb. I. intr. a exista împreună sau simultan cu cineva sau ceva. (cf. fr. coexister)
 coexistent adj. existent în acelaşi timp sau împreună cu altcineva sau cu altceva. (cf. fr. coexistant) coexistenţă s.f. existentă simultană a mai multor lucruri, fiinţe sau fenomene. (cf. fr. coexistence) coeziune s.f. 1. (fiz.) forţă de atracţie care se exercită între moleculele unui corp. 2. (fig.) legătură strînsă, de ordin interior, (cf. fr. cohesion, lat. cohaesio) cofeină s.f. (med.) cafeină. (<germ. Koffein)
 coîrâj s.n. (constr.) tipar de lemn sau de metal în care se toarnă betonul în stare fluidă. (< fr. c of frage) cofret s.n. (tehn.) cutie care adăposteşte aparatura de siguranţă a unei instalaţii electrice etc. (< fr. coffret) cognitiv adj. (fii.) relativ la cunoaştere, cognoscibil adj. (fii.) care poate fi cunoscut. (< lat. cognoscibilis) cognosciMlitâte s.f. (fii.) însuşirea a tot ceea ce poate fi cunoscut, (cf. fr. cognoscibili te)
 cohortă s.f. 1. (ist.) unitate din infanteria romană, cu un efectiv reprezen-tînd a zecea parte dintr-o legiune. 2. (fig.) mulţime, ceată. (< lat. cohors, cf. fr. cohorte) c6ifură s.f. (mii.; rar) denumire generică pentru bonetă, caschetă, cască etc. (< fr. coiffure) coincide vb. III. intr. 1. a se întîmpla, a se produce simultan, în acelaşi timp. 2. a fi la fel, a se potrivi. • (despre linii şi figuri) a se suprapune perfect. (< fr. coîncider, cf. it. coincidere < lat. cum — cu, incidere — a cădea pe) coincidenţă s.f. potrivire (întîmplătoare) a două lucruri, evenimente etc. • stare a două lucruri care coincid; potrivire, nimereală, (cf. fr. coincidence, it. coin-cidenza)
 cointeresa vb. I. tr. a interesa pe cineva într-o acţiune comună, împreună cu alţii; a stimula cuiva interesul pentru ceva. (cf. fr. coînteresser) cdlas.m. (bot.) arbore tropical ale cărui fructe conţin cafeină şi teobromină. O nucă de cola = fructul arborelui cola. ( < fr. cola, kola < cuvînt sudanez) colabora vb. I. intr. 1. a lucra, a participa la înfăptuirea unei acţiuni, la elaborarea unei publicaţii, a unei opere comune etc. 2. a publica o lucrare într-un periodic, într-o culegere, (cf. fr. collaborer, lat. collaborare < cum — cu, laborare — a lucra) colaborat6r s.m. şi /. cel care colaborează cu cineva la o lucrare, la elaborarea unei opere ştiinţifice, artistice etc. (cf. fr. collaborateur)
                                                                                            136
 colaboraţionist s.m. şi f. persoană cârc, trădîndu-şi tara, a colaborat cu cotropitorii fascişti în timpul celui de-al doilea război mondial. (< fr. collabora-tionniste)
 colagen s.n. (chim.) substanţă organică albuminoidă, din care sînt constituite pielea, cartilajele etc. (< fr. collaghne) colag6g s.n. medicament care excită secreţia biliară. (< fr. cholagogue) c61aps s.n. (med) stare palo logică foarte gravă, manifestata prin scăderea bruscă a puterii şi încetarea treptată a funcţiunilor cardiace, însoţită de pierderea cunoştinţei. (< tr., lat. collapsus) colarş61 s.n. (chim.) soluţie apoasă, con-ţinînd argint în particule fine, folosită mai ales ca antiseptic. (< fr. col-Iar gol)
 colaterâl adj. lăturalnic, subordonat; secundar. O (jur.) linie colaterală = legătură de rudenie care uneşte între ei pe fraţi şi surori şi pe descendenţii acestora. (< fr. collaleral) colaţionă vb. I. tr. a confrunta o copie cu originalul; a verifica dacă un document este complet şi corect. • a compara între ele manuscrise şi ediţii, pentru a stabili variantele. (< fr. colla-tionner)
 colaţiiine s.f. 1. colaţionare. 2. drept de a conferi un beneficiu, un grad universitar etc. (cf. fr. collation < lat. collatio
 —    reunire, adunare) colbertism s.n. (ec.) sistem teoretic, inspirat de Colbert, potrivit căruia se cere protecţionismul temporar al producţiei naţionale, limitîndu-se importarea mărfurilor străine. (< Colbert, n.p.)
 colecistită s.f. (med.) inflamaţie a vezicii biliare. ( < fr. cholecystite) colectă vb. I. tr. 1. a aduna, a strînge şi a depozita materiale, lucruri etc. 2. a aduna de la producători diferite produse, pe baza unor contracte încheiate cu aceştia. 3. (despre un abces, o rană) a face puroi; a coace. (< fr. collecter) colectă s.f. strîngere de banf (sau de obiecte) prin contribuţie benevolă, în scopul ajutorării cuiva. ( < fr. collecte) colectiv s.n. grup de oameni care lucrează în acelaşi loc de producţie, avînd interese şi concepţii comune, purtînd fiecare răspunderea muncii depuse, su-punîndu-se unei discipline liber consimţite şi acceptînd o conducere unică. O colectiv de catedră — totalitatea cadrelor didactice din învăţămîntul superior, grupate în cadrul unei specialităţi. // adj. 1. rezultat din munca, din activitatea mai multor persoane; referitor la ideea de colectivitate. 2. obştesc, social, (cf. fr. colleclif, lat. col-lectivus)
 colectivă s.f. gospodărie agricolă colectivă. ( < colectiv) colcctivism s.n. concepţie socială care are la bază principiul proprietăţii obşteşti asupra mijloacelor de producţie
 187
 şi al muncii în colectiv, (cf. fr. collec-tivisme)
 colectivist s.m. şi /. membru al unei gospodării agricole colective. • partizan *al colectivismului, (cf. fr. collectiviste) colectivitate s.f. comunitate omenească, grup de oameni care duc o viaţă colectivă; (p.,ext.) societate, (cf. fr. collec-tiviti)
 colectiviza vb. I. tr. a uni pe micii producători din agricultură, pe baza liberului consimţămînt, în gospodării agricole colective, transformînd proprietatea lor privată asupra mijloacelor de producţie în proprietate socialistă sub forma proprietăţii cooperatist-colecti-viste. ( < colectiv) colector I. s.m. şi /. achizitor de mărfuri, de produse etc. pentru stat, pentru o anumită instituţie etc. II. s.n. încăpere, conductă pentru adunarea şi conducerea fluidelor. II adj. (despre tuburi, vase, bazine) care colectează fluide, în care se strîng fluide, (cf. fr. coilec-teur)
 colectură s.f. oficiu de colectare a cărţilor. (<germ. Kollehtur) colecţie s.f. 1. serie de obiecte asemănătoare sau de aceeaşi categorie, prezen-tînji o valoare documentară, artistică etc. • culegere (de opere literare). 2. (med.) puroi colectat într-un ţesut bolnav, (cf. fr. collection, lat. collectio) colecţiona vb. I. tr. a aduna obiecte de acelaşi fel, pentru a alcătui o colecţie. (< fr. collectionner) colecţionar s.m. şi /. posesor al unei colecţii; amator de colecţii, (cf. fr. collectionneur) coled6c adj. (anat.; în expr.) canal coledoc (şi subst., n.) = canal prin care se varsă bila în duoden. (< fr. chole-doque, cf. gr. chole—fiere, dochos — care primeşte) coleg s.m. şi /. tovarăş de studii, de muncă, de activitate etc.' (cf. fr. collegue, lat. collega) colegatâr s.m. (jur.) persoană care moşteneşte împreună cu alţii o avere lăsată prin testament, (cf. fr. colega-taire)
 colegiâl adj. tovărăşesc, camaraderesc.
 (cf. fr. collegial) colegialitate s.f. atitudine, sentimente colegiale; camaraderie. (< colegial, după germ. Kollegialităt)
 colegiân s.m. elev al unui colegiu (5). (cf. fr. collegien) colegiu s.n. 1. grup care formează organul de conducere şi de îndrumare ai unui periodic, al unei instituţii etc. 2. (în expr.) colegiu de partid = organ de control al Partidului Muncitoresc Ro-mîn, care funcţionează pe lingă comitetele regionale. 3. corp sau asociaţie a unor persoane care au acccaşi profesiune sau aceeaşi demnitate. 4. categorie electorală care. îngloba in trecut cetăţenii cu aceeaşi avere sau de acelaşi rang social. 5. (în trecut) institu-
                                                                                          COL-C0L
 ţie de învăţămînt public, asemănătoare liceului, cu o organizare specială. (<fr. college, cf. it. collegio < lat. collegium
 —   confrerie, tovărăşie)
 colemie s.f. (med.) trecere a bilei în slnge. (< fr. cholemie, cf. gr. chole — fiere, haima — sînge) coleoptere s.n.pl. (zool.) ordin de insecte care au şase picioare şi patru aripi (din care două, întărite, acoperă pe celelalte două); (la sg.) insectă din acest ordin. (< fr. coleopteres, cf. gr. koleos
 —   scoarţă, pteron — aripă)
 colorată s.f. (rar) guler mare. • gule-raş. (< fr. collerette) coleric adj. (rar) care se supără uşor; irascibil, supărăcios, nervos, mînios. (< fr. colerique) colestermă s.f. (biol.) substanţă organică, aflată în protoplasma celulelor şi în special în creier şi în nervi, care reglementează permeabilitatea faţă de lichide a membranelor celulare. (< fr. cholesterine, cf. gr. chole—fiere, ste-reos — solid)
 colet s.n. pachet transportat prin poştă.
 (< fr. colis) coletărie s.f. expediere de mărfuri în cantităţi mici şi sub forme uşor de mînuit; (p. ext.) mijloc (mai ales .feroviar) de transport pentru aceste mărfuri. (< colet)
 colh6z s.n. (în U.R.S..S) gospodărie a-gricolă colectivă. (< rus. holhoz) colhoznic adj. de colhoz, referitor la colhoz. II s.m. şi f. membru al unui colhoz. (< rus. kolhoznih) colibacil s.m. (med.) bacii care trăieşte în aparatul digestiv şi care poate deveni patogen în anumite cazuri. (< fr. colibacille)
 colibaciloză s.f. (med.) boală cauzată de colibacili, manifestată prin dureri generalizate mai ales în regiunea renală.
 (< fr. colibacillose)
 colibri s.m. invar, (zool.) nume dat unor specii de păsări foarte mici, cu penele viu colorate şi strălucitoare, care trăiesc în regiunea tropicală a Americii; pasăre-muscă. (< fr. colibri, cuvînt ca-raib)
 c6Iică s.f. (med.) simptom al unei boli, manifestat prin dureri puternice în regiunea bolnavă. (< fr. colique) colier s.n. 1. şirag, colan de mărgăritare, de pietre preţioase etc. care se poartă la git. 2. (fig.) briu, cerc. ( < fr. collier) colimator s.n. dispozitiv optic întrebuinţat pentru determinarea unei direcţii. • instrument constituit dintr-o lunetă ajutătoare, care se ataşază la L luneta unui aparat de măsurat sau de vizat. (<lr. collimateur) colimâţio s.f. coincidenţa dintre axa optică a lunetei unui aparat topografic şi linia de vizare, coliniar adj. (mat.) pe aceeaşi linie.
 ( < co- -|- liniar)
 colirs.n. (med.) preparat farmaceutic lichid folosit în tratamentul unor anu-
 COL-COL
 mite afecţiuni ale ochilor. (< fr. coî-
 lyre, cf. gr. kollyrion) colită s.f. (med.) inflamaţie a colonului intestinului gros, care dă naştere la tulburări digestive. (< fr. colite, cf. gr. holon — intestin) coliziâne s.f. 1. lovire, ciocnire de tendinţe, de forţe, de interese contrarii; conflict. 2. (rar) izbire puternică între două corpuri care se mişcă în sensuri opuse. • încăierare, luptă violentă, (cf. fr. collision, it. collisione, lat. colli-sio — izbire)
 colmatăre^s./. (tehn.) astuparea porilor unui material poros prin introducerea unei materii coloidale în masa lui. (după fr. colmatage) coloană s.f. 1. stîlp de piatră, de marmură etc., de formă cilindrică, destinat să susţină o parte dintr-un edificiu.
 •  coloană vertebrală = şira spinării.
 •  (mar.) parte dintr-un catarg, care iese deasupra punţii. 2. (fiz.) masă a unui fluid, care ia formă cilindrică atunci cînd este închisă într-un tub sau cînd ţîşneşte cu putere dintr-o conductă. 3. (poligr.) şir de rînduri culese. • rubrică (într-un formular, într-un registru etc.). 4. şir vertical de cifre. 5. denumire a mai multor aparate folosite în chimie şi în industria chimică, alcătuite dintr-o manta verticală, cilindrică, de metal etc. con-ţinînd materiale adsorbante, materiale filtrante etc. 6. convoi de oameni, de animale, de vehicule care mei'ge orîn-duit în şiruri paralele în adîncime. (< fr. colonne, it. colonna)
 colocatâr s.m. şi f. persoană care locuieşte în aceeaşi casă cu persoane străine de familia sa. (< co- -f locatar) col6cviu s.n. 1. convorbire, discuţie (ştiinţifică). 2. examinare, control al cunoştinţelor care se face pe calea unor discuţii între profesori şi studenţi, elevi etc. (< lat. colloquium—convorbire) col6diu s.n. (chim.) soluţie obţinută prin dizolvarea nitrocelulozei într-un amestec de alcool şi eter; se foloseşte în tehnică şi în medicină. (< fr. collo-dion, cf. gr. kollodes— lipicios, cleios) co logaritm s. n. (mat.j logaritm al inversului unui număr. (< l'r. cologarithme) coloid adj. (chim.; despre substanţe) aflat în stare de dispersie, care nu poate trece printr-o membrană. // s.m. (chim.) substanţă cu proprietăţi colo ide, în stare coloidală. (< fr. collo'ide) coloidâl adj. (chim.) cu aspect şi proprietăţi de coloid. O stare coloidală = stare de diviziune a materiei, în care particulele constitutive au dimensiuni cuprinse între aceea a moleculelor lor şi aceea a suspensiilor, (cf. fr. colloidaî) colombma s.f. (rar) personaj feminin din comedia italiană, costumat la fel cu arlechinul. (< it. colombina) co!6n i s.n. (anat.) parte a intestinului gros cuprinsă între cec şi rect. (< fr. cdlon, cf. gr. holon — intestin)
                                                                                                 138
 co!6n 2 s.m. (ist.; la romani) muncitor agricol care, fără să fie sclav, era legat de pămîntul pe care îl lucra, fiind obligat să plătească dijmă proprietarului şi să presteze corvezi. (< lat. colonus) ■* colonadă s.f. şir de coloane care formează un ansamblu arhitectonic. (<fr. colonnade)
 colonât s.n. stare de colon 2; formă de organizare socială de la sfîrşitul Imperiului roman, care era caracterizată prin legarea tot mai strînsă a colonilor de pămîntul pe care îl munceau şi pentru care plăteau dijmă şi prestau corvezi. (<r lat. colonatus) colonel s.n. 1. grad de ofiţer superior mai mic decît generalul, care comandă de obicei un regiment; ofiţer purtînd acest grad. O locotenent-colonel = grad de ofiţer superior maiorului; olifer care poartă acest grad. 2. (poligr.) corp de literă de şapte puncte. (< fr. colonel, it. colonnello) colonial adj. privitor la colonii; provenit din colonii; în stare de colonie. O putere colonială = stat capitalist care are colonii pe care le exploatează; politică colonială = acţiune de asuprire şi subjugare economică, politică şi naţională dusă de statele imperialiste în colonii, (cf. fr. colonial) coloniale s.f. pl. articole alimentare de băcănie importate din ţări exotice sau (p. ext.) produse in interiorul ţării. (< germ. Kolonialwaren) colonialism s.n. politică de cucerire, de subjugare şi de exploatare economică, naţională etc. pe care o duce un stat colonialist în coloniile sale; (p. ext.) politică de subjugare dusă de un stat într-o ţară supusă influenţei lui economice. (<. l'r. colonialisme) colonialist adj. referitor la colonialism sau la colonii. U s.m. imperialist care posedă şi exploatează colonii. (< fr. colonialiste)
 colonie 1 s.f. 1. (ist.; în antichitate) cetate sau oraş întemeiat de o altă cetate sau de un alt stat pe teritoriul unei ţări străine, cu scopuri comerciale. 2. ţară (înapoiată) care se află în posesiunea şi în exploatarea unui stat-metropolă imperialist. 3. grup, comunitate aparţinînd unei anumite naţionalităţi, care s-a stabilit într-o ţară străină şi menţine între membrii săi legături strînse. 4. grup de copii trimişi la odihnă intr-o staţiune balneo-climatică. 6. (zool.) grup, reuniune de indivizi de acelaşi fel, care duc viaţă în comun. (cf. Ir. colonie, it., lat. co-lonia)
 colonb; 2 s.f. (în expr.) apă de colonie = amestec parfumat de alcool şi uleiuri vegetale, folosit in cosmetică. (< fr. [eau dej Cologne)
 colonist s.m. şi /. persoană care a părăsit ţara sau regiunea sa de origirte şi s-a stabilit într-un loc străin. (<germ. Kolonist)
 139
 colon\7,& vb, T. tr, 1. a popula cu colonişti (o ţară, un teritoriu cucerit). 2. a popula regiuni (slab populate) din propria ţară cu oameni aduşi din alte regiuni. (< fr. coloniser) colonizator adj., s.m. şi /. (stat, popor), care colonizează, o ţară sau o regiune, (cf. fr. colonisateur) colontîtlu s.n. (poligr.) rînd tipărit deasupra textului unei pagini, care cuprinde numele autorului cărţii, titlul capitolului etc. (după frr colonne-titre) coloră vb. I. tr. 1. a da culoare, a vopsi (în culori). 2. (fig.) a reliefa, a face expresiv, viu, bogat (stilul unei opere, felul de a scrie etc.). (cf. Ir. colorer, it. lat. colorare) colorănt adj., s.m. (substanţă) care are însuşirea de a colora, (cf. fr. colorant, it. colorante) coloratură s.f. 1. (muz.) efect muzical produs prin introducerea într-o melodie a unor pasaje grele din punct de vedere tehnic (rulade, triluri etc.) care sînt executate cu vocea. O soprană de coloratură = soprană care poate executa astfel de pasaje. 2. (rar) bogăţie de culori; colorit. (< germ. Koloratur) colorimctru s.n. (fiz.) aparat folosit pentru compararea intensităţii culorilor. (< fr. colorimbtre, cf. lat. color — culoare, gr. metron — măsură colorist s.m. (pict.) pictor care excelează în arta întrebuinţării culorilor, (cf. fr. coloriste)
  colorit s.n. ansamblul culorilor unui obiect, al unui tablou etc.; efect produs de ansamblul culorilor unui peisaj, ale unui tablou etc. • culoare. • (fig.) nuanţă expresivă, varietate, strălucire (în imagini etc.). (cf. fr. coloris) colds s.m. 1. statuie de o mărime şi de o măreţie uimitoare. 2. (fig.) om de o statură şi de o putere neobişnuită; uriaş; (p. ext.) fiinţă (sau obiect) de proporţii uriaşe. (< lat. colossus) colosal adj. care tre^e peste măsura obişnuită, extraordinar de mare; uriaş, gigantic, imens. (cf. fr. colossal, germ. kolossal)
  col6stru s.n. lapte special, care este secretat patru-cinci zile după naşterea copilului şi care alcătuieşte prima hrană a nou-născutului. (< lat. colostra, cf. it. colostro, fr. colostrum) colportâ vb. I. tr. a răspîndi (ştiri false, zvonuri, bîrfeli etc.). (< fr. colporter) colportaj s.n. distribuire, răspîndire, propagare (mai ales a cărţilor, a presei).
  •   comerţ, negoţ ambulant, (cf. fr. co Iportage) colportor s.m. 1. (rar) negustor, vînză-tor, neguţător ambulant. 2. (fig.) răs-pînditor de ştiri (necontrolate, false), de zvonuri, de bîrfeli. (cf. fr. colpor-teur)
  columbâcă adj., s.f. (zool.; în expr.) muscă columbâcă = insectă asemănătoare unei musculiţe, care transmite prin muşcătura ei un venin care poate
                                                                                   COL-COM
 omorî animalele (mal ales vitele) în corpul cărora este introdus. (< lat.
 columbacensis)
 columbâr s.n. monument funerar cu nişe în care se păstrează cenuşa morţilor. (< lat. columbarium, cf. fr. columbaire) coldmnă s.f. monument de forma unei coloane, împodobit cu basoreliefuri, ridicat de obicei în amintirea unui personaj sau a unui eveniment istoric. (< lat. columna)
 c6ma s.f. (fiz.) aberaţie a unui sistem optic, în formă .de coadă de cometă, cauzată de fascicule de raze incidente, largi şi oblice. (< fr. conia) comandă vb. I. tr. 1. (mii.) a ordona, a porunci (executarea unei dispoziţii, a unei mişcări etc.); a deţine conducerea, comanda unei unităţi. • a porunci, a ordona. 2. a da în lucru (un obiect, o lucrare) la un meşteşugar etc. • a solicita, a cere de mîncare, de băut într-un local de consum. (< fr. commander, it. comandare, cf. lat. cum — cu, mandare
 —  a ordona)
 comandament s.n. 1. (mii.) autoritate, putere, organ de comandă (la o mare unitate); loc unde se găseşte acest organ. 2. (fig.) sentinţă, precept, normă, regulă. 3. (jur.; în expr.) comandament prealabil = act prin care creditorul, prin mijlocirea unui agent judecătoresc, începe executarfea imobiliară, so-mînd pe debitor să plătească datoria, (cf. fr. commandementy it. comanda-mento)
 comandănt s.m. cel care deţine comanda (unei unităţi militare, a unei expediţii etc.). (cf. fr. commandant, it. coman-dante)
 comandaturi s.f. comandament (al trupelor germane de ocupaţie). (< germ. Kommandatur) comandă s.f. 1. ordin, poruncă. • metodă de comandă — metodă folosită de un conducător care ia decizii personale fără a-şi consulta colaboratorii. 2. conducere a unei unităţi militare, o post de comandă = loc unde stă comandantul trupelor şi de unde transmite comanda operaţiilor. 3. acţiune de comandare a unui sistem tehnic. 4. cerere de marfă, de efectuare a unei lucrări etc., făcută unui meseriaş, unui negustor etc. O (loc. adj.) de comandă = executat după indicaţiile clientului. (< fr. commande)
 comandită vb. I. tr. (în economia capitalistă) a furniza, a împrumuta fonduri în comandită unei întreprinderi comerciale, industriale etc. (< fr. com-
 manditer)
 comanditar adj., s.m. şi f. (în economia capitalistă) (persoană) care comanditează, care finanţează; împrumutător în comandită. ( < fr. commanditaire) comanditat adj., s.m. şi /. (cel) căruia~I se comanditează un capital, care răspunde nelimitat pentru gestiune, (cf. fr. commandiU)
 COM-COM
 comandită s.f. (m economia capitalistă) contract de asociaţie comercială, în care unii dintre asociaţi răspund solidar şi cu întreaga lor avere, iar alţi asociaţi răspund numai în limitele capitalului investit. O societate în comandită = societate bazată pe un astfel de contract. (< fr. commandite) comand6r s.m. (în trecut) 1. grad de ofiţer în aviaţie şi marină, corespun-zînd gradului de colonel din armata de uscat; ofiţer avînd acest grad. 2. rang în ierarhia unor decoraţii. (< fr. commandeur) comasâ vb. I tr. a reuni, a strînge laolaltă (loturi de pămînt, terenuri etc.); a concentra, a reuni într-o unitate (întreprinderi comerciale, industriale etc.). (< germ. kommassieren) comă1 s.f. (m°d.) stare letargică de pierdere a cunoştinţei, a sensibilităţii şi a posibilităţii de mişcare, produsă de o hemoragie cerebrală, de diabet, de uremie etc.; agonie. (< fr. coma, cf. gr. koma — somn letargic) comă8 s.f. (muz.) a noua parte dintr-un sunet, care este cea mai mică diviziune a tonului perceptibilă cu urechea; semn care indică 44n muzica instrumentală) frazele şi (în muzica vocală) locurile unde se respiră. (< germ. Komma, cf. gr* komma — fragment de frază)
 combatant adj., s.m. şi f. (persoană) care participă la o luptă, care ţine de, care face parte dintr-o unitate militară de luptă. • (fig.) cel care luptă activ (pentru o idee, pentru un scop etc.). (cf. fr. combattant) combăto vb. III. 1. tr. a lupta împotriva unor idei, a unor atitudini şi a celor care le susţin. 2. a lua măsuri de stîr-pire a unui flagel social. (< it. corn-battere, cf. fr. combattre) combativ adj. dîrz, perseverent în luptă, în susţinerea unui punct de vedere, a unei idei etc. (cf. it. combativo, fr. combatif)
 combativitate s.f. însuşirea de a fi combativ. (cf. it. combativită, fr. combativi te)
 combină vb. I. tr. a îmbina, a împreuna.
 •  tr. şi refl. a (se) uni printr-o reacţie chimică, dînd naştere unui corp compus. (< fr. combiner, cf. it., lat. combinare)
 combinâres.f. acţiunea de a (se) combina; îmbinare. • (mat.; la pl.) totalitatea grupurilor care se pot forma cu un număr de elemente date, astfel încît fiecare grup să conţină sau numai elemente diferite între ele sau numai elemente identice. (< combina) combinât s.n. mare întreprindere economică de stat, care reuneşte mai multe întreprinderi industriale şi în care produsele uneia dintre ele servesc celorlalte ca materie primă, semifa-bricată etc. O combinat sportiv = ansamblu de mai multe ţerenurj, săli
                                                                                            140
 de gimnastică etc. unde se practică diferite sporturi. (< rus. kombinat) combinat6r s.n. (tehn.) mecanism care combină circuitele unui motor, ale unui aparat etc. (< rus kombinator) combinăţie s.f. 1. reunire, îmbinare, combinare. • -(chim.) reacţie prin care se unesc elemente chimice şi se formează un corp compus, cu alte ( proprietăţi fizice şi chimice. 2. (fam.) aranjament, plan; calcul, (cf. it. com-binazione, fr. combinaison, lat. com-binatio)
 combină s.f. 1. (agr.) maşină agricolă care execută simultan atît lucrările de secerat cît şi pe cele de treierat. 2. (tehn.) maşină care execută în acelaşi timp tăierea şi încărcarea cărbunilor. (< engl. combine) combiner s.m. şi f. manipulant al unei combine. (< combină) combinez6n s.n. 1. obiect de îmbrăcăminte femeiască, care acoperă corpul de la umeri pînă la genunchi şi care se poartă pe sub rochie. 2. salopetă. (< fr. combinaison) comburănt adj. care întreţine arderea, care face să ardă. II s.m. substanţă care conţine oxigen şi întreţine arderea. (< fr. comburănt, cf. lat. comburens — care arde)
 combustibil adj. care (poate) arde. //' s.m. material care arde dezvoltînd căldură şi este folosit de obicei ca izvor de energie calorică, (cf. fr. combustible) combustibilitate s.f. proprietate a unor corpuri de a arde în contact cu aerul, (cf. fr. combustibilii, it. combustibilită) combustie s.f. (rar) ardere, (cf. fr. combustion, it. combusiione, lat. combustie)
 comedie1 s.f. 1. operă dramatică cu subiect (şi deznodămînt) vesel, care ridiculizează defecte, moravuri sau situaţii caraghioase. 2. (fig.) prefă-' cătorie, falsitate, ipocrizie. (< fr.
 comedie, cf. lat. comoedia) comcdie® s.f. 1. poznă, bazaconie, ciudăţenie, bizarerie. 2. (rar) comedie.
 (< it. commedia) comemorâ vb. I. tr. a celebra printr-o ceremonie un eveniment însemnat sau o persoană importantă (mai ales un eveniment trist sau o persoană dispărută). (< fr. commemorer, cf. lat. commemorare — a aminti) comemorâbil adj. care trebuie să fie comemorat; de comemorat. (< cf. fr. commemorable, lat. commemorabilis) comemorativ adj. care evocă amintirea unui eveniment, a unei persoane etc, (cf. fr. commemoratif) comensualism s.n. (biol.) stare a plantelor sau a animalelor care trăiesc împreună, folosind ca hrană aceleaşi materii nutritive, (după fr. commen•» sal)
 conţensurâbil adj. care se poate măsura (cu o unitate de măsură), (< U, pom?nen fsurabje)
 141
 comensurabilitiite s.f. posibilitatea de a măsura; calitatea a ceea ce este comensurabil. (cf. fr. commensurabiliU) comentă vb. I. tr. 1. a interpreta, a face observaţii (pe marginea unei întîm-plări, a unei chestiuni etc.). • (peior.) a discuta, a interpreta cu răutate faptele sau spusele cuiva. 2. a analiza, a explica critic (o operă literară, istorică etc.). (< fr. commenter, cf. lat. commentari) comentâriu s.n. 1. apreciere critică a unei probleme, a unui eveniment etc.; explicare, explicaţie. • (peior.) interpretare răuvoitoare, a faptelor, a spuselor cuiva. 2. interpretare a unei opere literare, istorice etc. (cf. fr. commen-taire, lat. commentarium) comentator s.m. şi f. cel care interpretează o situaţie, un eveniment, o operă literară, istorică etc. (cf. fr. commen-tateur, lat. comentator) comerăj s.f. (rar) trăncăneală, înţepături, vorbe; atitudine de bîrfitor; bîrfeală. (< fr. commtrage) comercial adj. referitor la comerţ; din comerţ, (cf. fr. commercial, it. commer-ciale)
 comercializă vb. I. tr. a pune în comerţ; a da un caracter comercial (unor mărfuri, unor produse etc.). (< comercial)
 comerciant s.m. şi /. persoană care face comerţ particular; negustor, neguţător, (cf. fr. commerQant, it. commerciante) comerţ s.n. activitate economică constînd din schimbul de mărfuri care are loc pe piaţă, prin vînzare şi cumpărare, (lat. commercium, cf. fr. commerce, it. commercio) comeseăn s.m. şi f. cel care stă la masă împreună cu altcineva, cel care mănîncă la o masă comună; conviv. (< mesean) comestibil adj. care se poate mînca;
 bun de mîncat. (< fr. comestihle) cometă s.f. (astr.) astru rătăcitor care descrie o elipsă întinsă şi prezintă, de obicei, o prelungire luminoasă. (< fr. comate, it., lat. cometa < gr. kometes — încomat)
 c6mic adj. 1. propriu comediei, privitor la comedie. 2. care stirneşte rîsul; hazliu, vesel, ridicol. II s.m. 1. genul comediei; ceea ce provoacă rîsul într-o operă dramatică. 2. actor care joacă roluri în comedii, (cf. fr. comique, it. comico, lat. comicus) cominatoriu adj. (jur.) care conţine ameninţarea cu o sancţiune, .care ameninţă cu pedeapsa în caz de contra-venire la o clauză. O clauză cominatorie = clauză penală într-un contract civil, menită să asigure mai bine executarea acestuia; daune cominatorii = daune care rezultă dintr-o clauză penală a unui contract. (< fr. comminatoire
 <    lat. comminator — care ameninţă) comis s.m. (în trecut; în expr.) comis-voiajor = funcţionar comercial care vizitează clienţii pentru a obţine comenzi de mărfuri. ( < fr. commis)
                                                                                  COM-COBÎ
 comisâr1 s.m. 1. (in vechea organizare administrativă) ofiţer de poliţie, şef al unui comisariat sau al unui birou de poliţie. 2. delegat, împuternicit (într-o funcţie, într-un rang etc.). (cf. fr. commissaire, it. commissario< lat. med. commissarius) comisârz s.m. 1. (în U.R.S.S.) persoană împuternicită de guvern cu îndeplinirea unei munci politice de răspundere ori a unor sarcini administrative sau economice corespunzătoare funcţiilor unui ministru. O comisar militar = persoană împuternicită de partidul comunist şi de guvernul sovietic, care răspundea, alături de comandant, de capacitatea de luptă şi de pregătirea politică a unităţilor militare. 2. comandant al unui comisariat militar. (< rus. komissar) comisariat1 s.n. (în vechea organizare administrativă) secţie a unei poliţii orăşeneşti, condusă de un comisar; local în care funcţiona o astfel de secţie. (< germ. Kommissariat, it. commissa-riato, fr. commissariat) comisariat2 s.m. 1. organ de conducere militară locală, care face recrutarea şi încorporarea celor supuşi serviciului militar şi ţine evidenţa situaţiei militare a cetăţenilor. 2. instituţie sovietică condusă de un comisar2 (1.) ( < rus. homissariat) comisie s.f. grup de persoane alese de o adunare sau numite de o autoritate în vederea hotărîrii şi executării unor sarcini speciale, (cf. fr. commission, rus. komissiia, it. comonissione, lat. med. commissio) comision s.n. 1. însărcinare dată unei persoane de a face ceva; mesaj trimis printr-un comisionar. 2. însărcinare dată unei întreprinderi comerciale de a face o operaţie de cumpărare, de vînzare etc. în contul întreprinderii mandatare; comandă, mandat. • cotă din suma unei operaţii comerciale făcute în comision, care este reţinută de cel care face (sau care mijloceşte) operaţia; remuneraţie pentru efectuarea unui serviciu. (< fr. commission) comlsionâr s.m. intermediar în operaţii comerciale, care primeşte în schimbul serviciilor făcute un comision. • persoană care face diferite servicii în schimbul unei anumite sume. (cf. fr. commissionnaire)
 comis or iu adj. (jur.) care produce rezilierea, anularea, stingerea unui contract. (< lat. commissorius, cf. fr. commissoire) comisură s.f. (anat.) locul unde se re-uncsc două părţi ale unui organ sau ale corpului; legătură, încheietură. (< fr. cotnmissure, cf. lat. commissura) comitagiu s.m. (ist.) membru al unei organizaţii revoluţionare bulgare care a luptat pentru eliberarea Macedoniei. (< bulg. homilagi) comităt s.n. (înv.) diviziune administrativă; district (în organizarea adrni-
 COM-COM
 nistrativă a Imperiului austro-ungar). (< germ. Komitat, cf. lat. med. corni-tatus).
  ctfmite1 s.m. (înv.) şef al unui comitat.
  (cf. lat. comes, it. comite) comite2 vb. III. tr. a face, a săvîrşi, a făptui, (cf. lat. committere, fr. com-mettre)
  comitent s.m. şi /. (jur.) persoană care încredinţează cuiva un mandat, împu-ternicindu-1 să-i facă anumite acte juridice; mandatar. (<germ. Kommi-tent, cf. it. commettente) comitet s.n. colectiv (de obicei ales) care conduce activitatea unui anumit domeniu. O comitet central — organ superior al unui partid comunist sau muncitoresc sau al unei organizaţii de masă, care conduce întreaga activitate a partidului sau a organizaţiei în intervalul dintre două congrese; comitet executiv = organ de conducere al unui sfat popular, care exercită funcţiile sfatului Î11 perioada dintre două sesiuni. (< rus. komitet, cf. fr. comită < engl. committee) comiţii s.f. pl. (ist.) adunări în vechea Romă, în care cetăţenii alegeau magistraţii şi votau legile. (< lat. comitia, cf. fr. comices)
  comizerâţie s.f. (rar) milă, compătimire. (cf. fr. commiseration, lat. commi-seratio)
  commodo adv. (muz.) cu măsură, cu un anumit ritm. ( < it. commodo < con modo)
  com6d adj. 1. uşor de întrebuinţat; plăcut, confortabil. • liniştit, tihnit. 2. (peior.; despre oameni) care nu vrea să facă eforturi; leneş, trîndav. (< fr. commode)
  com6dă s.f. mobilă scundă, cu sertare pentru rufe sau pentru diferite obiecte.
  (< fr. commode) comoditâte s.f. 1. situaţia, însuşirea de a fi comod; confort. 2. (peior.) lipsă de efort, deavînt 111 muncă. (cf. fr. commo-dit4)
  com6ţie s.f. zguduire, cutremurare (violentă, bruscă); şoc nervos. O (med.) comoţie cerebrală = şoc puternic al creierului, (cf. fr. commotion, lat. commotio.)
  compâct adj. 1. în formă de masă bine închegată; îndesat, dens, numeros şi des. O (poligr.) caractere compacte = litere grase; aldine. 2. (fig.) întunecat., întunecos. (< fr. compact, cf. lat. compactus) companie1 s.f. 1. însoţire, tovărăşie. O damă de companie = persoană angajată (într-o familie burgheză) pentru a îngriji o persoană bătrînă sau bolnavă. 2. grup de persoane care-şi petrec timpul împreună, care se distrează împreună; societate. 3. societate comercială. ( < fr. compagnie, it. compagnia) companie2 s.f. 1. societate pentru exploatarea ţinuturilor coloniale. 2. (mii.) subunitate (la infanterie sau la alte
                                                                                             142
  arme speciale) care intră în compunerea batalionului. (<fr. compagnie, cf. it. compagnia) compara vb. I. tr. şi refl. a (se) asemăna* a (se) confrunta (punîndu-se faţă-n faţă). (< comparer, cf. it., lat. comparare) comparăbil adj. care se poate compara.
  (cf. fr. comparable, lat. comparabilis) comparăt adj. (despre discipline ştiinţifice) care are ca obiect studiul fenomenelor puse în comparaţie; comparativ.
  (< compara)
  comparativ adj. bazat pe comparaţie; care face, stabileşte o comparaţie. O grad comparativ (şi subst., n.) = formă a adjectivului şi a adverbului care exprimă superioritatea, inferioritatea sau egalitatea între mai multe obiecte sau acţiuni care au aceeaşi însuşire sau între însuşirile aceluiaşi obiect sau ale aceleiaşi acţiuni în momente diferite. O metodă comparativă = metodă de cercetare în lingvistica istorică, constînd în reconstituirea faptelor de limbă din trecut, nescrise, prin compararea metodică a unor fapte corespunzătoare de mai tîrziu, din diferite limbi existente, (cf. lat. comparativus, fr. comparaţif)
  comparatdr s.n. (fiz.) aparat care serveşte la determinarea lungimilor, a distanţei dintre două puncte sau dintre două repere. • instrument care serveşte la compararea riglelor divizate, (cf. fr. comparateur) comparâţie s.f. 1. alăturare a mai multor lucruri, fiinţe, evenimente, fenomene, pentru a stabili asemănări sau deosebiri între ele; asemănare, comparare.
  •    (gram.) forme ale adjectivului şi ale adverbului care indică un anumit grad al însuşirii, al caracteristicii denumite de adjectivul sau adverbul respectiv. O termen de comparaţie = expresie, idee care serveşte pentru a compara ceva. 2. (Ut.) figură de stil care constă în alăturarea a două lucruri, a două persoane etc. pe baza unor trăsături sau a unor calităţi comune, (cf. lat. comparatio, it'. comparazione) compara s.m. (teatru) personaj mut sau fără rol important. • (fig.) om de nimic. (< fr. comparse) compartiment s.n. 1. parte dintr-un spaţiu separată cu pereţi despărţitori; despărţitură. • diviziune obţinută prin împărţirea unei suprafeţe plane. 2. sferă, sector, domeniu (de activitate). ( < fr. compartiment, it. compartimento) compartimenta vb. I. tr. a împărţi un spaţiu în compartimente. (< fr. compar tirnenter) compas s.n. 1. instrument cu care se trasează linii curbe şi cu care se fac măsurători de distanţe. 2. busolă. (< fr. compas, it. compasso) compasiune s.f. milă, compătimire.
  (cf. fr. compassion, it. compassione) compatibil adj. care poate exista împreună cu altceva, care se împacă cu
 143
  ceva (într-o anumită situaţie); corespunzător, potrivit. • (despre o calitate, o funcţie, o profesiune) care se poate exercita simultan cu altceva, (cf. fr. compatible, it. compatibile) compatibilitate s.f. faptul, însuşirea de a fi compatibil; potrivire, (cf. fr. compatibilii)
  compatridt s.m. şi f. persoană din aceeaşi ţară cu altcineva, considerată în raport cu acesta. (< fr. compatriote) compăreă vb. I. intr. (jur.) a apărea, a se înfăţişa în faţa unei instanţe judecătoreşti. (< părea, după fr. comparai tre)
  compătimi vb. IV. 1. tr. a avea sau a manifesta milă faţă de suferinţele sau de nenorocirea cuiva. 2. intr. (înv.) a suferi împreună cu cineva, a participa la suferinţa cuiva. (< pătimi, după fr. compatir) compendiu s.n. expunere concisă a unei concepţii sau a principiilor unei discipline; manual, lucrare (de format mic) cuprinzînd o asemenea expunere. (< lat., fr. compendium) compensâ vb. I. tr. 1. a înlocui ceva (consumat, deteriorat etc.) prin altceva egal (în valoare etc.); a da un echiva-valent; a despăgubi. 2. (mat.) a determina valoarea mijlocie sau cea mai probabilă a unui şir de măsurători, ale căror rezultate brute sînt afectate de erori accidentale. • a înlătura erorile de deviaţie ale unei busole. (< fr. compenser, cf. it., lat. compensare) compensâbil adj. care se poate compensa, (cf. fr. compensable, it. compensabile) compensator adj. care compensează.// s.n. (tehn.) sistem tehnic care lucrează în vederea obţinerii unei compensări de variaţie, de efort etc. (cf. fr. com-pensateur)
  compensaţie s.f. compensare; (p. ext.) ceea ce reprezintă o compensare, se dă sau foloseşte pentru a compensa; răsplată, despăgubire, (cf. fr. compen-sation, it. compensazione, lat. compensa tio)
  comper1 s.m. (rar) l.cumătru. 2. cuscru.
  (< fr. comp&re) c6mper* s.m. (rar) prezentator al unui spectacol de estradă. (< engl. compeer) comperâj s.n. (rar) prezentarea unui spectacol de estradă. (< fr. comperage) competent adj. 1. bine informat, cu o părere bazată pe cunoaşterea lucrurilor; priceput. 2. care are căderea, autoritatea legală de a face ceva. (< fr. competent, cf. lat. competens) competenţă s.f. pricepere, cădere de a se pronunţa asupra unei probleme, de a face ceva; capacitate a unei autorităţi, a unui funcţionar etc. de a exercita anumite atribuţii, o (expr.) a fi de competenta cuiva = a intra în atribuţiile cuiva; a-si declina competenta = a se declara fără autoritate sau fără pregătirea necesară pentru a se pronunţa într-o problemă, (cf fr. compâ-
                                                                                  COM-COM
 tence, it. competenza, lat. competen-tia)
 competit6r s.m. şi /. concurent, candidat (într-o competiţie), (cf. fr. compdtiteur, lat. competitor) competiţie s.f. concurs, întrecere cu caracter sportiv, (cf. fr. compâtition, it. competuione, lat. competitio) compilâ vb. I. tr. a culege fragmente şi idei din diverşi autori, pentru a alcătui o lucrare nouă, fără o contribuţie personală importantă. (< fr. compiler, cf. lat. compilare — a jefui) compilat6r s.m. şi /. autor al unei compilaţii. (cf. fr. compilateur, lat. compilator)
 compildţio s.f. lucrare care conţine idei, fragmente strînse din diferiţi autori, fără o prelucrare personală a autorului, (cf. fr. compilation, lat. compilatio) complăcea vb. II. refl. a se simţi bine într-o anumită situaţie; a găsi mulţumire completă în ceva. (< con-+ plăcea, după fr. complaire, it. complacere)
 complement s.n. 1. ceea ce se adaugă la ceva (spre întregire sau completare); complinire, adaos. 2. (gram.) parte a propoziţiei care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. O complement de agent = subiectul logic al acţiunii unui verb pasiv. (< cf. fr. complement, lat. complementum) complementar adj. care întregeşte un lucru, un fapt etc.; care complineşte, completează; întregitor, o (mat.) unghi complementar = unghi care formează împreună cu un alt unghi un unghi drept; culori complementare = culori care prin suprapunere dau culoarea albă. (cf. fr. complementaire) ' complet I. adj. întreg, desăvîrşit. deplin. O opere complete = ediţie care cuprinde toate operele unui scriitor. • (despre un i eh icul) care are toate locurile ocupate; plin. II. s.n. 1. (m expr.) complet de judecată = colectiv format din judecători şi asesori care pot judeca şi pronunţa legal o sentinţă. 2. costum de haine. III. adv. în întregime, cu desăvîrşire. ( < fr. complet., cf. lat. com-pletus)
 completă vb. I. tr. a întregi (un lucru incomplet). (<fr. completer) completamente adv. (rar) în mod complet, cu desăvîrşire. (<it. completamente, cf. fr. completement) completîv adj. care complineşte, foloseşte drept complement. O propoziţie completivă (şi subst., f.) — propoziţie subordonată care are rol de complement pe lîngă un verb din altă propoziţie. (< lat. completivus, cf.fr. completif) complexi s.n. 1. întreg, unitate compusă din mai multe elemente; sistem cu mai multe elemente (eterogene), care îmbrăţişează mai multe domenii. 2. (med.) idei latente, amintiri refulate, care provoacă tulburări neurocerebrale. (< fr. complexe)
 COM-COM
 oemplex2 adj, format din mai multe elemente (variate) care alcătuiesc un tot: cu mai multe idei, elemente, unităţi etc. (< lat. complexus. cf. fr. complexe) complexitate s.f. faptul de a fi complex; însuşirea a ceea ce este complex; complex, (cf. fr. complexHte) complezent adj. gata de a servi pe cineva; serviabil, amabil. (< fr. coin-plaisant)
 complezenţă s.f. serviabilitate; amabilitate. (cf.* fr. complaisance) complica vb. 1.1. tr. şi refl. a (se) încurca, a provoca complicaţii, încurcături.
 •   a face, a deveni complicat. 2. refl. a se agrava, a se înrăutăţi. (< compli-(ţuer, cf. it., lat. complicare) complicaţie s.f. faptul de a (se) complica; stare complicată; încurcătură. • agravare a unei boli prin apariţia unor noi stări patologice, (cf. fr. complica-tion, lat. complicatio) complice s.m. şi f. participant la săvîr-şirea unei infracţiuni. • cel care înlesneşte sau ascunde o faptă (de obicei penală, reprobabilă) a cuiva. (< fr., it. complice, cf. lat. med. complex) complicitâte s.f. (jur.) participare la făptuirea unei infracţiuni. • înlesnire, ascundere a unei fapte penale sau reprobabile săvîrşite de cineva, (cf. fr. complici te)
 compliment s.n. 1. cuvînt (exagerat) de laudă, de măgulire sau de linguşire adresat cuiva; măgulire, adulare; amabilitate. 2. (lapl.) salutări trimise prin intermediul cuiva. 3. înclinare a capului sau a corpului în semn de salut respectuos; plecăciune, reverenţă. ( < fr. compliment, it., sp. complimenio) complimentă vb. I. tr. şi refl. a (-şi) exprima complimente. (1) (< fr. com-plimenter)
 complet s.n. înţelegere secretă, stabilită între cîteva persoane, în general, cu scopuri criminale; uneltire îndreptată contra unei persoane, contra siguranţei statului, contra unui demnitar etc. (< fr. complot, cf. it. complotto) oomplotâ vb. I. tr. a face, a urzi un complot; a unelti. (< fr. comploter, cf. it. complottare) complotist s.m. şi /. cel care participă la un complot. (< complot) compluvium s.n. (ant.) deschizătură în mijlocul acoperişului la casele romane, prin care cădea în impluvium apa de ploaie. (< lat. compluvium) component adj. (adesea subst.) care intră ca parte într-un întreg, într-o compoziţie etc. O (chim.) corpuri componente = corpuri care, combinîndu-se, dau un corp compus; (fiz.) forţe componente = forţe care produc asupra unui corp acelaşi efect ca o singură forţă, numită rezultantă, (cf. lat. componens, germ. Komponente. it. componente) componenţă s.f. reunire a mai multor elemente într-un întreg; compoziţie, alcătuire. (< component)
                                                                                        144
 componists.m. (rar) compozitor. ( <germ.
 Komponist, cf. it. componista) componistic adj. al unei compoziţii muzicale, referitor la o compoziţie muzicală. (< componist) comportă vb. I. 1. refl. a se purta, a avea o anumită purtare. 2. tr. a aduce cu sine; (p. ext.) a necesita, a cere. ( < fr. comporter, it., lat. comportare) comportament s.n. (rar) comportare, (cf. fr. comportement, it. comportamento) compdst s.n. (agr.) îngrăşămînt organic compus din resturi de bucătărie, nutreţuri alterate etc.. supuse unui proces de fermentaţie lentă. (< engl., fr. compost)
 composta vb. I. ir. 1. a marca data cu compostorul. 2. a îngrăşa un teren cu compost. (<fr. composter) compostor s.n. automat cu care se imprimă data pe un bilet de călătorie, (cf. fr. composteur)
 compot s.n. preparat alimentar făcut din fructe fierte în apă cu zahăr. (< fr. compote)
 compotieră s.f. vas din care se serveşte compotul, (cf. fr. compotier) compozee s.f. (bot.; la pl.) familie de plante dicotiledonate monopetale, cu florile reunite într-un capitul; (la sg.) plantă din această familie. (< fr. composies)
 compozit adj. făcut, compus din elemente diferite, disparate. O (arhit.; şi subst., n.) ordin compozit = ordin folosit de romani, caracterizat prin capitelul care reuneşte voluta ionică cu frunza de acant din capitelul corintic. (cf. fr. composite, lat. compositus) compozite s.f. pl. (bot.) compozee. ( < fr.
 composiies) compozitor s.m. şi /. cel care compune lucrări muzicale. (< fr. compositeur) compoziţie s.f. 1. totalitatea elementelor care alcătuiesc un tot, o unitate, un compus; structură. O (chim.) compus; amestec. 2. operă artistică, în special muzicală. 3. (muz.) studiul regulilor de compunere a unei bucăţi muzicale; arta de a compune muzică, potrivit unor anumite reguli. • mod în care a fost compusă o bucată muzicală; structură muzicală. 4. aranjament, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. • gen de pictură care reprezintă personaje în acţiune. 5. lucrare scrisă a unui elev. în care se dezvoltă o temă oarecare. 6. (metal.) aliaj de plumb cu cositor, folosit pentru lipituri moi. (cf. fr. composition, it. composizione, lat. composiiio) ccmprad6r adj., s.n. (parte a burgheziei din ţările coloniale şi dependente) care pactizează cu imperialismul străin, în scopul menţinerii asupririi coloniale. (< sp. comprador) comprehensibil adj. uşor de înţeles;
 inteligibil; clar. (cf. fr. comprehensibil) comprehensiune s.f. putere de pătrundere, de înţelegere; pricepere; cunoştinţă,
  145
 cunoaştere, (cf. fr. comprâhension, lat. comprehensio) comprehensiv adj. care înţelege uşor şi just; inteligent, deştept, vioi, ager, pătrunzător, (cf. fr. comprthensif, lat. comprehensivus) compresă s.f. bucată de pînză care se aplică (udată cu apă sau cu un medicament) pe o parte bolnavă a corpului. (< fr. compresse) compresibil adj. (fiz.; despre corpuri) care se poate comprima; comprimabil. (cf. fr. compressible, it. compressibile) compresibilitâte s.f. (fiz.) calitatea unui corp de a fi compresibil, (cf. fr. compres-sibilite, it. compressibilUâ) compresiune s.f. (fiz.) 1. comprimare. 2. interval de timp în care fluidul dintr-un motor sau dintr-un compresor îşi micşorează volumul, (cf. fr. compre-ssion, it. compressione, lat. compressio) compresiv adj. care serveşte pentru a lega strîns.# (fig.) carerestringe,comprimă, (cf. fr. compressif, it. compressivo) compres6r s.n. 1. (tehn.) maşină cu care se ridică presiunea unui gaz. 2. maşină, rutieră, formată dintr-un cilindru masiv şi greu, care serveşte la nivelarea drumurilor. 3. (med.) instrument cu care se strînge un vas de sînge. // adj. care comprimă. ( < fr. compresseur) comprimă vb. I. tr. 1. a micşora volumul unui corp (mai ales al unui gaz) folosind o forţă sau o presiune exterioară; a presa. • (fig.) a reprima, a înăbuşi. 2. a restrînge, a reduce personalul unei întreprinderi, al unei instituţii etc. (< fr. comprimer, cf. it., lat. comprimere) comprimăbil adj. care se poate comprima.
 (cf. fr. comprimable) comprimaţi adj. condensat, redus (ca volum) prin presiune, prin presare. O aer comprimat = aer supus unei presiuni mari, avînd diverse întrebuinţări în industrie, (cf. fr. comprime) comprimât2 s.n. medicament de consistenţă solidă, obţinut prin comprimarea unor pulberi; pastilă, tabletă, (cf. fr. comprimi )
 compromis s.n. înţelegere, acord care se bazează pe renunţări si pe concesii reciproce. ( < fr. compromis) compromite vb. III. 1. tr. şi refl. a (se) pune într-o situaţie critică, într-o lumină nefavorabilă; a (se) discredita. 2. tr. a primejdui; a strica, a distruge.
 (< lat. compromittere, cf. fr. compro-mettre)
 comptind s.n. (tehn.) nume dat mai multor aparate făcute din diferite materiale asociate. (< engl., fr. compound) compune vb. III. tr. 1. a alcătui, a forma un întreg. • refl. a consta, a fi alcătuit din... 2. a crea, a face o operă artistică (literară, muzicală etc.). (< lat. com-ponere, cf. fr. composer) compunere s.f. 1. alcătuire. 2. (concr.) bucată literară sau muzicală; compoziţie. 3. lucrare şcolară asupra unei teme. ( < compune)
                                                                                    COM-COM
 compus adj. format din mai multe elemente. O (chim.) corp compus (şi subst., m.) = substanţă chimică obţinută prin unirea mai multor elemente diferite; (gram.) timp compus = timp format cu ajutorul verbelor auxiliare. (< compune) comput s.n. calcul al timpului, făcut pentru a fixa data paştilor şi pentru a socoti calendarul bisericesc. (< fr. comput, it. computo < lat. t. computus
 —   socoteală) comsomolist s.m. şi f. membru al organizaţiei revoluţionare a tineretului sovietic. // adj. care aparţine Comso-molului. (< rus. Komsomol) comtin adj. 1. care aparţine mai multora sau tuturor; folosit de toţi sau de mai mulţi; obştesc. O (jur.) drept comun = totalitatea legilor cu aplicare generală; (gram.) substantiv convin = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel; (mat.) factor comun = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume; divizor comun = număr inlreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu comun = număr care este divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor comun = numitor care aparţine mai multor fracţii. O (expr.) a face cauză comună cu cineva = a fi de partea cuiva (intr-o chestiune, într-o discuţie etc.).
 2.  obişnuit, normal. O loc comun = idee care apare Ia mai mulţi sau la toţi în acelaşi fel, banalizîndu-se prin deasa ei întrebuinţare. 3. banal, de rînd.// s.n. ceea ce aparţine tuturor sau mai multora; ceea c» este alcătuit pe baze obşteşti. O (loc. adv.) în comun = laolaltă, împreună. O (expr.) a ieşi din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit. (< lat. communis, cf. fr. comun)
 comunâl adj. de comună, privitor la comună; care uneşte două sau mai multe comune, (cf. fr. communal) comunard s.m. şi /. partizan al Comunei din Paris. (< fr. communard) comună s.f. 1. (în vechea organizare administrativă) diviziune teritorială, administrată de un primar şi de un consiliu municipal. • oraş medieval (dezvoltat în apusul Europei din vechile cetăţi situate pe căile de comunicaţie comercială) care se bucura de o anumită autonomie politică. 2. unitate administrativă compusă din unul sau mai multe sate sau cătune şi condusă de un sfat popular comunal. 3. (în expr.) comuna primitivă = prima formaţie socială, corespunzînd unor forţe de producţie slab dezvoltate, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi pe relaţii de colaborare şi ajutor reciproc. O Comuna din Paris = formă de guvernare a oraşului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate, constituind prima încercare dc instaurare a dictaturii proletaria-
COM-CON
 tului; Camera Comunelor = una dintre cele două Camere ale parlamentului englez. (< fr. commune, it. comune, cf. lat. med. communa) comunică vb. I. 1. tr. a face cunoscut; a înştiinţa, a transmite. 2. intr. a fi, a se pune în legătură cu..., a vorbi cu...; a duce la... (< fr. communiquer, cf. it., lat. communicare) comunicant adj. (fiz.; în ex-pr.) vase comunicante = sistem de tuburi (sau de vase) care comunică între ele şi în care un lichid se ridică în toate la acelaşi nivel. (cf. fr. communicant) comunicâre s.f. 1. înştiinţare, ştire; raport, relaţie, legătură. 2. prezetitare, într-un cerc restrîns de specialişti, a unei contribuţii personale într-o problemă ştiinţifică; lucrare care face obiectul unei comunicări. ( < comunica) comunicât s.f. înştiinţare, informaţie oficială difuzată prin presă, prin radio etc. asupra unor anumite tratative diplomatice, evenimente etc. • buletin oficial al comandamentului suprem al unei armate, prin care se informează publicul, în timp de război, cu privire la operaţiile militare, (cf. fr. commu-niquă, -it. comunicato) comunicativ adj. 1. (despre oameni) care intră uşor în legătură cu ceilalţi; sociabil. 2. uşor de transmis de la o persoană la alta. (cf. fr. communicatif) comunicativitate s.f. însuşirea de a fi comunicativ. (< comunicativ) comunicăţie s.f. mijloc de legătură între două puncte; legătură, contact, (cf. fr. communication, lat. communicatio) comunism s.n. 1. orînduire social-eco-nomică care constituie treapta cea mai înaltă de dezvoltare socială, care urmează după desăvîrşirea construirii socialismului, caracterizată prin dispariţia diferenţelor de clase şi a deosebirilor esenţiale dintre sat şi oraş, dintre munca fizică şi cea intelectuală şi prin aplicarea principiului „de la fiecare după capacităţile sale, fiecăruia după nevoile sale“. 2. ideologia, teoria înfăptuirii orînduirii comuniste. (< fr. commu-nisme)
 comunist adj. care ţine de comunism, bazat pe principiile comunismului; privitor la comunism. // s.m. şi /. membru al unui partid marxist-leninist, partizan al comunismului. (< fr. communisle) comunitate s.f. 1. faptul de a fi comun mai multor lucruri sau fiinţe; posesiune în comun. 2. totalitatea celor care trăiesc în acelaşi loc sau au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi norme de viaţă etc.; colectivitate, societate. (< lat. commu-nitas, cf. fr. communauU, it. comunită) comuniune s.f. 1. legătură, unire trainică, strînsă. 2. (bis.) momentul împărtăşaniei; primirea împărtăşaniei. (< lat. bis. communio) comută vb. I. tr. (jur.) a schimba o pedeapsă mai grea într-una mai uşoară. (< lat. commutare)
                                                                                               146
 comutâbil adj. (despre pedepse) care se poate comuta, (cf. fr. commutable) cumutat6r s.n. (tehn.) dispozitiv pentru inversarea sensului unui curent electric sau pentru schimbarea unui sistem de conexiuni prin altul; întrerupător; şaltăr. ( < fr. commutateur) con s.n. 1. (mat.) corp rezultat din rotirea unui triunghi dreptunghi în jurul uneia din catetele sale; (p. ext.) obiect cu o astfel de formă; (geol.) con vulcanic = partea exterioară, în formă de con, a unui vulcan; con de lumină = fascicul de raze care pleacă dintr-un punct luminos şi cade pe o suprafaţă.
  2. fructul coniferelor. (<lat. conus, gr. konos, cf. fr. cone)
  conaţional s.m. şi /. persoană care face parte din aceeaşi naţiune cu alta, considerată în raport cu aceasta. ( < co—f-naţional)
  con brio loc. adv. (muz.) cu strălucire.
  ( < it. con brio) concasâ vb. I. tr. a sfărîma un material solid, a fărîmiţa. (< fr. concasser) concastfr s.n. (tehn.) maşină de sfărîmat materiale dure, folosită în industriile extractive sau de prelucrare, (cf. fr. concasseur)
  concâv adj. (op. convex) care prezintă o adîncitură, o scobitură. (< fr. concave, cf. lat. concavus) concavitâto s.f. scobitură, adîncitură într-un corp concav, (cf. fr. concavită) concede vb. III. ir. a îngădui, a acorda, a ceda de bunăvoie (un privilegiu, un drept etc.).'(< fr. concâder, cf. it., lat. concedere)
  concedia vb. I. tr. 1. a scoate, a îndepărta din serviciu, dintr-o funcţie etc. 2. (rar) a îngădui cuiva să se retragă; a pofti pe cineva să plece, să părăsească un anumit loc. (< fr. congedier) concentra vb. I. 1. tr. şi refl. a (se) strînge, a (se) aduna, a (se) acumula într-un singur loc, într-un anumit centru. 2. tr. a chema vremelnic sub arme un rezervist, pentru instruire.
  3. refl. a-şi aţinti privirea, a-şi încorda atenţia într-un anumit punct, către ceva; a fi absorbit de ceva. 4. tr. (chim.) a mări procentul unui component într-o soluţie sau într-un amestec. 6. tr. (tehn.) a separa părţile cu minereuri utile din minereul brut. (< fr. concentrer, cf. it. concentrare)
  concentrare s.f. acţiunea de a (se) concentra şi rezultatul ei. O lagăr de concentrare = loc în care, în regimurile reacţionare, sînt închişi cetăţenii consideraţi periculoşi regimului. (< concentra)
  concentrăt s.m. 1. produs minier cu substanţe utile, extrase din minereu sterii şi folosit în metalurgie. 2. produs alimentar obţinut prin uscarea şi presarea unui aliment fără ca acesta să-şi piardă calităţile nutritive.// adj. (chim.) care are concentraţie mare. (< concentra)
 147
  concentraţie s.f. (chim.) grad de saturare, de densitate al unui corp; raportul care se stabileşte între o cantitate de substanţă dizolvată şi cantitatea de solvent sau de soluţie obţinută, (cf. fr. concentration, it. concentrazione) concentric adj. (mat.; despre cercuri, curbe etc.) care au un centru comun, (cf. fr. concentrique, it. concenlrico) concepe vb. III. I. tr. 1. a imagina, a crea. 2. a-şi face o idee (cu privire la ceva); a pricepe, a înţelege. 3. a formula (ceva) într-un anumit fel, a exprima.
  II. intr. (despre femei) a rămîne însărcinată; a zămisli. (< lat. concipere, concep tum, cf. it. concepere) concept s.n. 1. (fii.) idee generală care reflectă just realitatea; noţiune. 2. ciornă, bruion, schiţă, (cf. fr. concept, lat. conceptus) conceptâcul s.n. (bot.) cavitate care cuprinde organele reproducătoare la unele criptogame. (cf. fr. conceptacle) conceptuâl adj. care ţine de concept (1); abstract, (cf. fr. concepluel) conceptualism s.n. (fii.) curent în filozofia scolastică medievală, care recunoştea existenţa noţiunilor în mintea oamenilor ca formă deosebită a cunoaşterii realităţii. (< fr. conceptualisme) concepţie s.f. 1. sistem de idei privitor la probleme filozofice, ştiinţifice, literare etc.; înţelegere, interpretare a fenomenelor potrivit cu aceste idei; mod de a concepe ceva. 2. zămislire, procreare (a unui copil), (cf. lat. con-ceptio, fr. conception) concepţionism s.n. (fii.) teorie idealistă care consideră universul ca rezultat al unei concepţii personale, concern s.n. (ec.) reunire de întreprinderi economice capitaliste sub conducerea unui grup restrîns de monopolisti, în care întreprinderile îşi păstrează formal o oarecare individualitate. (<germ. Konzern, engl. concern) concert s.n. 1. (muz.) compoziţie muzicală armonică în trei părţi, scrisă pentru mai multe instrumente şi voci. • compoziţie muzicală pentru unul sau mai multe instrumente, cu acompaniament de orchestră. 2. executare în faţa publicului a unor opere muzicale. 3. (rar) înţelegere, acord, armonie. (< fr. concert, it., fr. concerto) concertă, vb. I. intr. a da un concert.
  (<it. concertare, cf. fr. concerter) concertânt adj. care concertează, care cîntă un concert, o (muz.) simfonie concertantă = simfonie în care două sau mai multe instrumente au rol dominant în orchestră; voce concertantă = voce principală într-un cor. (cf. it. concertante)
  concertină s.f. instrument asemănător acordeonului, avînd feţele laterale hexagonale. (<fr. concertină) concertist s.m. şi /. muzicant care concertează, care dă concerte sau recitaluri, (cf. fr. concertiste)
                                                                                       CON-CON
  concârtmaistru s.m. (muz.) primul violonist al unei orchestre, care îl poate înlocui şi pe dirijor, (cf. germ. Kon-
 zertmeister)
 concesie s.f. îngăduinţă; cedare, renunţare benevolă (la ceva) în favoarea cuiva, (cf. fr. concession, lat. concessio) concesionâ vb. I. tr. a da în concesiune, a acorda o concesiune. (< concesie) concesionar s.m. beneficiar al unei concesiuni, cel care a obţinut o concesiune, (cf. fr. concessionnaire) concesiune s.f. drept de a exploata un bun, o întreprindere etc., acordat de un stat unor particulari (străini); (p. ext.) obiectul unei astfel de exploatări. (cf. fr. concession, lat. concessio)
 concesiv adj. care face concesii; îngăduitor. O (gram.) propoziţie concesivă (şi subst., f.) = propoziţie subordonată, care arată că acţiunea din propoziţia regentă se realizează sau se poate realiza, deşi există o piedică la aceasta; conjuncţie concesivă — conjuncţie care introduce o propoziţie concesivă, (cf. fr. concessif, lat. concessivus) concetăţean s.m. şi /. cetăţean al unui stat, considerat în raport cu ceilalţi cetăţeni; compatriot. # cetăţean al unui oraş, considerat în raport cu ceilalţi cetăţeni ai aceluiaşi oraş. ( < cetăţean, după fr. concitoyen) concUerdnt adj. (rar) cuceritor. (< fr.
 conquerant) conchide vb. III. tr. şi intr. a trage o concluzie, a conclude, a încheia. ( < lat. concludere, după închide) concUiliologie s.f: parte a zoologiei care se ocupă cu studiul scoicilor, conchistador s.m. (rar) aventurier spaniol din secolele al XY-lea şi al XVI-lea care pleca să cucerească teritorii din America sau din altă parte a lumii. (<sp., fr. conquislador) conchistă. s.f. cucerire (amoroasă), femeie sedusă, cucerită. (<it., sp. conquista)
 concilia, vb. I. ir. a pune de acord, a împăca, (lat., it. conciliare, cf. fr. concilier)
 conciliabul s.n. 1. consfătuire secretă între oameni care plănuiesc, pun la cale ceva (nepermis). 2. reuniune a prelaţilor schismatici. (< lat. conci-liabulum, cf. fr. conciliabule) conciliant adj. împăciuitor; uşor de înduplecat. (< fr. conciliant) conciliator adj. care tinde spre un acord, spre împăcare; împăciuitor. • partizan al compromisului în faţa unor divergenţe principale; oportunist, împăciuitorist. H s.m. şi /. împăciuitorist, (cf. fr. conciliateur) concilldţie s.f. împăcare; procedură de împăcare, în dreptul internaţional, urmărind înlăturarea conflictelor. (< fr. conciliation, cf. lat. conciliatio) conciliere s.f. împăcare; acord, unire. (< concilia)
 CdN-CdM
 conciliu s.n. (bis.) adunare de prelaţi în care se decide asupra unor chestiuni de dogmă, de morală etc.; sinod. ( < lat. concilium, cf. it. concilio) concis adj. {despre stil, opere literare etc.) exprimat pe scurt, concentrat; laconic. (< lat. concisus, cf. fr. concis) concizie s.f. calitatea de a fi concis; exprimare, formulare scurtă; laconism, (cf. lat. concisio, fr. concision) conclav s.n. 1. (ant.) încăpere în care matroanele romane se retrăgeau pentru a-şi primi prietenii apropiaţi.
 2.  adunare a cardinalilor pentru alegerea unui papă; loc unde se ţine această adunare. (< lat. conclave — cameră închisă cu cheia, cf. fr., it. conclave)
 conchide vb. II[. tr. a conchide, a încheia. (< lat., it. concludere) concludent adj. (adesea adv.) care dovedeşte în mod vădit realitatea; convingător; (cf. lat. concludens, it. conclu-den te)
 conclusiv adj. (rar) care constituie o concluzic; carc conchidc. O (gram.) propoziţie conclusivă (şi subst., f.) = propoziţie care exprimă concluzia unei acţiuni sau a stării din coordonata ei sau concluzia unei discuţii anterioare; conjuncţie conclusivă = conjuncţie care introduce o propoziţie conclusivă. (cf. it. conclusivo, fr. conclusif) concluzie s.f. 1. gîndire, judecată care rezultă dintr-un şir de judecăţi; încheiere. • ultima parte a unei expuneri. O (expr.) a trage concluzii = a rezuma ideile emise de participanţii la o dezbatere arătînd consecinţele care se impun în urma celor discutate. 2. (fii.) judecata finală a unui silogism. • (mat.) judecată care confirmă datele unei teoreme pe baza unei demonstraţii.
 3.  (la pl.) încheiere a unei chestiuni, făcută de o autoritate judiciară sau ministerială; aviz, ropunere. O (expr.) a pune concluzii = (despre procuror sau apărători) a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces, (cf. lat. conclusio, fr. conchision, it. conclusione)
 concomitent adj. care se produce în acelaşi timp (cu altceva); simultan. Iladv. în acelaşi timp. (<fr. concomi-tant, cf. lat. concomitans) concordă vb. I. intr. a fi în acord ; a corespunde, a se potrivi. (< lat. it. concor-dare, cf. fr. concorder) concordant adj. care concordă. O (fii.) noţiuni concordante = noţiuni ale căror sfere coincid integral sau parţial; (geol.) straturi concordante = straturi dispuse paralel unele peste altele, (fr. concordant, it. concordante) concordânţă s.f. potrivire, acord, o (ec.) concordanţa relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie = lege economică obiectivă, potrivit căreia relaţiile de producţie trebuie să corespundă cu caracterul forţelor de producţie; (gram.) concordanţa timpurilor — ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează
                                                                                                   14*
 acordul timpului verbului dintr-o propoziţie dependentă cu timpul verbului din propoziţia regentă, (cf. it. concordanza, fr. concordanc e) concordât s.n. 1. (bis.) tratat încheiat între papă şi un stat, privitor la relaţiile dintre acel stat şi biserica catolică. 2. contract încheiat între un comerciant falit şi creditorii săi, în urma căruia comerciantul continuă să conducă negoţul în anumite condiţii. (< lat. t. con-cordatum, cf. fr. concordat, it. concordato) conc6rdie s.f. (rar) înţelegere; armonie. (< lat., it. concordia) concrescenţă s.f. (med.) creştere împreună (patologică) a două ţesuturi. (< lat. concrescentia, cf. it. concrescenza) concret adj. 1. (adesea subst.) care se poate percepe-prin simţuri; palpabil.
 #   (gram.; despre substantive) care denumeşte obiecte ce se percep cu simţurile. 2. precis, (bine) determinat. (< lat. concretus, cf. fr. concret, it. concreto) concretiză vb. I. tr. a înfăţişa în mod concret. • fr. şi refl. (cu privire la idei, planuri etc.) a (se ) materializa, a (se ) realiza practic. ( < fr. concretiser) concreţionă vb. I. refl. a suferi procesul de concreţionare. (< fr. concrâtionner) concrctionâre s.f. (tehn.) operaţie de transformare, printr-un tratament termic, a unui conglomerat de pulberi de metale, metaloizi sau compuşi organici, într-un corp solid. • (geol.) formare de concreţiuni. (< concreţiona) concreţiune s.f. (geol.) depunere care se formează în rocile sedimentare prin concentrarea substanţelor minerale din soluţii apoase, (cf. fr. concretion) concubin s.m. şi /. cel care trăieşte în concubinaj. (< fr. concubin, cf. lat. concubinus — tovarăş de pat) concubinâj s.n. convieţuire nelegitimă între două persoane de sex opus. (cf. fr. concubinage) concupiscent adj. (rar) înclinat către plăceri senzuale, trupeşti; senzual, (cf. fr. concupiscent, it. concupiscente) concupiscenţă s.f. (rar) înclinare către plăceri senzuale, senzualitate, (cf. lat. concupijcentia, fr. concupiscence, it. con-cupiscenza) concurd vb. I. 1. intr. a participa la o competiţie, la un concurs. 2. intr. a tinde spre acelaşi rezultat. 3. intr., refl. şi tr. a (-şi) face concurenţă în comerţ. (< lat. concurrere, cf. fr. concourir, concurrencer) concurent adj. 1. care face concurenţă altuia. 2. care tinde către acelaşi rezultat, acelaşi scop. O (mat.) drepte concurente = drepte care se întîlnesc în acelaşi punct. // s.m. şi /. 1. participant la un concurs sportiv. 2. negustor sau producător care face concurenţă altora, (cf. lat. concurrens, fr. concurrent) concurentă- s.f. 1. rivalitate, luptă între industriaşi sau între comercianţi pentru acapararea pieţei, pentru obţinerea unor profituri mai mari etc. 2. între-
 149
 cere* luptă pentru întîietate. O (expr.) a face concurenţă cuiva = a căuta să întreacă pe cineva, urmărind acelaşi scop ca şi el. (cf. fr. concurrence, it. concorenza ) conciirs s.n. 1. întrecere, competiţie sportivă. 2. examen pentru a obţine un post, o bursă etc. 8. ajutor, sprijin; colaborare, contribuţie. O concurs de împrejurări = mai multe fapte, împrejurări care coincid într-un anumit moment; conjunctură, (cf. fr. concours, lat. concursus) condamnă vb. I. tr. 1. a pronunţa o ho-tărîre de pedepsire; a osîndi, a pedepsi.
 2. a blama, a învinui; a veşteji, a dezaproba. 3. a constrînge, a obliga la ceva.
 4. a declara imposibilă vindecarea unui bolnav, a sorti pieirii (un bolnav). 6. a bloca (o fereastră, o uşă etc.). (< fr. condamner) condamnăbil adj. care merită, trebuie să fie condamnat; reprobabil, (cf. fr. con-damnable)
 eondamnât s.m. şi f. osîndit, pedepsit (printr-o sentinţă judecătorească). ( <. condamna )
 condensă vb. I. refl. şl tr. 1. a (se) transforma în lichid. 2. a deveni sau a face să devină mai dens. • a acumula electricitate. (< fr. condenser, cf. it., lat. condensare)
 condensăbil adj. care se poate condensa.
 (cf. fr. condensable) condensât adj. (în expr.) lapte condensat = lapte conservat sub formă de pastă moale sau de praf. (< condensa) condensatâr s.n. 1. (tehn.) aparat folosit pentru condensarea unei mase de vapori sau de aburi. 2. sistem de două conductoare izolate, care serveşte la înmagazinarea de electricitate statică, (cf. fr. condensateur) oondensor s.m. (fiz.) 1. dispozitiv optic întrebuinţat pentru iluminarea preparatelor la microscop. 2. grup de lentile întrebuinţate în aparatele de proiecţie pentru concentrarea luminii pe diapozitiv. (< fr. condenseur, cf. engl. condenser)
 condescendent adj. care are o atitudine de respect sau de bunăvoinţă faţă de cineva. (< fr. condescendant) condescendenţă s.f. purtare plină de consideraţie; respect; bunăvoinţă, amabilitate. (cf. fr. condescendance) condîl s.m. (anat.) ieşitură, vîrf prin care se face o articulaţie. (< fr. con-dyle, cf. gr. kondylos — vîrf) condiment s.n. substanţă (picantă) care se adaugă la o mîncare pentru a o face mai gustoasă. (< lat. condimentum, cf. fr. condiment)
 condimentă vb. I. tr. a da gust bucatelor prin condimente, a pune condimente în mîncare. (< condiment) condimentăr adj. care se'foloseşte drept condiment. (cf. l'r. condimentaire) condiţie s.f, J. împrejurare, fapt etc. care aeterţnţnjg apariţia unui fenomen sau
                                                                                         CON-CON
 în care se produce un fenomen. 2. clauză (a unei înţelegeri, a unei convenţii). 8. (jur.) întîmplare viitoare şi nesigură de care depinde existenţa unei obligaţii. • situaţia unei persoane din punct de vedere juridic. 4. situaţie, stare socială a cuiva. (cf. lat. conditio, fr. condition, it. condizione) condiţionă vb. I. tr. 1. a constitui condiţia, cauza de care depinde ceva; a provoca ceva. 2. a supune (valabilitatea unui act) unor condiţii. • a admite (ceva) sub rezerva anumitor condiţii. (< fr. conditionner, cf. it. con-dizionare)
 condiţionâl adj. supus unor condiţii; care cuprinde o condiţie. O (psih), excitant condiţional = excitant care, sincronizat în mai multe repetiţii cu un reflex înnăscut, sfîrşeşte prin a produce singur un efect identic cu cel al acestui reflex; (gram.) propoziţie con-ditionalâ (şi subst., f.) = propoziţie subordonată care arată o acţiune a cărei îndeplinire depinde de acţiunea din propoziţia regentă; mod condiţional = mod al verbului care exprimă o acţiune dorită sau posibilă, (cf. fr. con-ditionnel, it. condizionale) condiţionare s.f. 1. stabilire a unui raport de dependenţă. 2. (tehn.) operaţie prin care se aduce un material într-o anumită stare (dorită) de umiditate, de temperatură etc. (< condiţiona) condiţionăt adj. care îndeplineşte anumite condiţii, care este făcut în anumite condiţii (date). O aer condiţionat = aer din interiorul unei încăperi, menţinut în anumite condiţii de puritate, de temperatură etc.; (psih.) reflex condiţionat = răspuns bazat pe legătura nervoasă temporară formată în scoarţa creierului între două focare de excitaţie care coincid în timp . (< condiţiona)
 condoleanţe s.f. pl. cuvinte prin care se exprimă participarea la durerea unei persoane asupra căreia a căzut o nenorocire. (< fr. condoleances, cf. it. con-doglianza)
 eondommiu s.n. drept de suveranitate exercitat în comun de două sau mai multe puteri asupra aceluiaşi teritoriu. (< fr. condominium, it. condominio, cf. lat. cum — cu, dominium — suveranitate) condor s.m. (zool.) specie de vultur foarte mare, care trăieşte în munţii Americii de Sud. ( < fr. condor, cf. sp., peruv. condor)
 condotier s.m. (ist.) căpitan, comandant de mercenari în Italia în secolele al XlII-lea - al XVI-lea. (< it., fr. con-
 dottiere)
 conducător adj. care conduce, de conducere. O (corp) bun (sau rău) conducător de electricitate (sau de căldură) = (corp) prin care străbate uşor (sau greu) electricitatea (sau căldura). U s.m. şi /. persoană, organ care este la conducere; şef puii tio si ideologic al unui
 CON-CON
 partid, al unei mişcări publice etc; persoană care conduce o instituţie, o întreprindere etc. (< conduce) conduce vb. III. 1. ir. a fi în frunte, a îndruma un grup de oameni, o instituţie, un sector al treburilor publice, o activitate etc., avînd asupra sa întreaga răspundere în domeniul respectiv. # dig.) a dirija o discuţie; a călăuzi, a supraveghea desfăşurarea unei dezbateri. 2. refl. a se comporta, a se orienta (după anumite norme, principii etc.). 3. tr. a călăuzi, a însoţi pe cineva (arătîndu-i drumul). 4. tr. a dirija mişcarea, mersul unui vehicul. (< lat. conducere)
 conducere s.f. acţiunea de a conduce; activitate de conducător. • (concr.) persoană sau colectiv care dirijează o instituţie, o întreprindere etc. (< conduce)
 condiictă s.f. 1. ţeavă, instalaţie pentru transportul fluidelor. 2. fir, cablu metalic folosit la transportul şi la distribuţia energiei electrice, (cf. fr. conduc tum)
 conductibil adj. (rar) care poate conduce, transmite (ceva), (cf. fr. conductible) conductibilitâte s.f. calitatea unui material de a putea transmite căldura, electricitatea, vibraţiile sonore etc. (cf. fr. conductibilite) conductivităte s.f. (fiz.) valoarea inversă a rezistenţei specifice a unui conductor2, (cf. fr. conductivite) conductori s.m. şi /. 1. funcţionar feroviar care însoţeşte vagonul de persoane pentru a supraveghea ordinea în timpul călătoriei, pentru a controla biletele călătorilor etc. 2. -şef de echipă, (cf. fr. conducteur) conduct6r2 s.n. corp (fir, sîrmă etc.) prin care poate trece un curent electric continuu. (cf. fr. conducteur, lat. conductor) conduită s.f. comportare, atitudine (în societate, în viaţă). (<fr. conduite, cf. rus. kondviia) conecta vb. I. ir. (rar) a lega, a uni, a conexa două conductoare electrice. (< lat. connectere) conectiv s.n. (bot.) partea anterei care suportă şi reuneşte sacii polenici. (cf. lat. connectivus,ÎT. connectif, it. connettivo) conect6r adj. care conectează. // s.n. aparat, mecanism care face, stabileşte o legătură. ( < fr. connecleur) conetabil s.m. (ist.) comandant suprem al armatelor regale din Franţa feudală. (< fr. conndtable, cf. lat. t. comestabuli
 —    conte al grajdurilor) conex adj. care este în legătură cu ceva, care însoţeşte ceva. (< fr. connexe, cf. lat. connexus) conexă vb. I. tr. a lega laolaltă, a alătura; a reuni. (cf. lat. connexus) conexităte s.f. (rar) conexiune, (cf. fr. connexite)
 conexiune s.f. legătură, înlănţuire; raport, relaţie, (cf. lat. connexio, fr. conexion
                                                                                            150
  confecţie B.f. 1. obiect de îmbrăcăminte de gata, fabricat în serie. 2. confecţionare, (cf. fr. confection) confecţionă vb. I. tr. a fabrica, a lucra, a produce. (< fr. confectionner) confederativ adj. al unei confederaţii, de confederaţie, (cf. fr. confâdiratif) confederăţie s f. 1. unire sub o singură putere centrală a mai multor state sau teritorii, care îşi păstrează autonomia administrativă. 2. reunire a unor organizaţii. (cf. lat. confoederatio, fr. con/e-dtration)
  conferenţiă vb. I. intr. aţine o conferinţă, conferenţiar s.m. şi f. 1. persoană care ţine o conferinţă, vorbitor. 2. grad în învăţămîntul superior, inferior profesorului şi superior lectorului; persoană care are acest grad. (< fr. conftrencier) conferi vb. IV. 1. tr. a acorda, a atribui (un grad, un titlu, o distincţie). 2. intr. (rar) a discuta, a se întreţine cu cineva asupra unei chestiuni. (< fr. confirer) conferinţă s.f. 1. cuvîntare, discurs, vorbire, expunere făcută în public referitor la o temă ştiinţifică, literară etc. 2. adunare a reprezentanţilor unor state, ai unor organizaţii etc. pentru a discuta şi a lua hotărîri în anumite chestiuni. # for superior al unui partid comunist sau muncitoresc, care se întruneşte atunci cînd nu poate fi convocat congresul. 3. consfătuire, convorbire. O conferinţă de presă = întîl-nire între oameni de stat, oameni politici sau activişti pe tărîm social şi reprezentanţi ai presei, pentru a lămuri o anumită problemă, pentru discuţii cu caracter informativ etc. (cf. lat. conferenţia, fr. conference, it. conferenza) contesă vb. I. refl. (rar) a mărturisi ceva intim, a se destăinui, a se spovedi.
  (< fr. confesser) confesional adj. care aparţine confesiunilor religioase. // s.n. (la catolici) loc (în biserică) unde preotul ascultă spovedania. (< fr. confessionnaly cf. it. confessionale) confesiune s.f. 1. mărturisire, destăinuire a unor gînduri, a unor fapte sau a unor sentimente intime. • scriere literară care cuprinde mărturisirea unor gînduri şi sentimente din viaţa intimă a autorului. 2. religie, credinţă religioasă, cult. (cf. fr. confession, it. confessione, lat. confessio)
  confes6r s.m. preot care spovedeşte; duhovnic. (cf. fr. confesseur, lat. confessor) conîeti s.f. pl. bucăţele de hîrtie (de diferite culori) mici şi rotunde, care se împrăştie la baluri sau la petreceri. ( < it., fr. confetti) confiă vb. I. (rar) 1. tr. a mărturisi, a destăinui. 2. refl. a se încrede în cineva, a se destăinui. (< fr. confier, cf. lat. confidere — a avea încredere) confident s.m. şi f. cel căruia i se fac confidenţe; prieten. • personaj secundar într-o piesă de teatru, căruia un erou îi face confidenţe, menite să infor-
 151
  meze astfel pe spectator asupra celor gîndite de el sau asupra faptelor pe care are de gînd să le săvîrşească. (cf. it. confidente, fr. confident) confidenţă s.f. încredinţare, mărturisire, destăinuire a unei taine, a unui gînd intim. (cf. it. confidenza, fr. confidence, lat. confidentia) confidenţial adj. care se poate comunica numai unei anumite persoane; secret, (cf. it. confidenziale, fr. confidentiel) confienţă s.f. (rar) încredere în cineva.
 (< fr. confiance) configură vb. I. refl. a lua o formă, a se întocmi într-un anumit fel. (< fr. configurer, it. configurare) configuraţie s.f. înfăţişare, formă exterioară a unui lucru. • totalitatea relaţiilor dintre mai multe sisteme sau dintre părţile unui sistem, (cf. fr. con-figuration, lat. configuratio) confinât adj. (rar; despre aer, atmosferă etc.) stricat, viciat, irespirabil, închis. (< fr. confine) confirma vb. I. tr. 1. a întări, a susţine, a recunoaşte autenticitatea, exactitatea unui lucru. 2. a întări, a definitiva pe cineva într-un post, într-o situaţie.
 3. (în biserica catolică; despre episcopi) a unge cu mir. (< lat. confirmare, cf. fr. confirmer)
 confirnfâre s.f. 1. întărire, adeverire. • (jur.) declaraţie prin care o persoană îndreptăţită să ceară anularea unui act îl recunoaşte ca valabil. • întărire a unui mandat de arestare de către organul competent. 2. întărire, definitivare a situaţiei unei persoane. ( < confirma) confiscă vb. I. tr. a lua cuiva un bun fără a-1 despăgubi. (< lat. confiscare, cf. fr. confisquer)
 conflagrânt adj. (despre state) care participă la o conflagraţie. (< it. confla-grante)
 conflagraţie s.f. război care se extinde în mai multe state. (cf. it. conflagrazione, fr. conflagration)
 conflict s.n. 1. ciocnire, dezacord; ceartă, antagonism. • război. 2. (Ut.) ciocnire a intereselor şi pasiunilor personajelor principale dintr-o operă literară, care determină desfăşurarea acţiunii. (< lat. conflictus, cf. fr. conflit) confluent adj. (despre ape) care se împreunează, formînd o apă (rîu, fluviu etc.) mai mare. (< it. confluente, cf. lat. confluens) confluenţă s.f. loc unde se unesc două cursuri de apă. (< it. confluenza, cf. lat.^ confluentia) conform adj., adv. 1. identic cu..., în conformitate cu... 2. corespunzător, potrivit. (< fr. conforme) conformi vb. I. refl. 1. a se potrivi cu..., a se pune de acord cu..., a se adapta la... 2. a se supune (unei legi, unui ordin etc.). (<fr. conformer, cf. it., lat. conformare) conformâţie s.f. structură (fizică) a unui corp, a unui teren ele.; fel în
                                                                                         CON-CON
 care este organizat un corp; constituţie, (cf. fr. conformation, lat. conformatio) conformism s.n. atitudine oportunistă, constînd în conformarea la ordinele sau îndrumările primite, împotriva convingerilor proprii, (cf. fr. confor-misme)
 conformist adj., s.m. şi f. (adept) al conformismului; (cel) care se conformează din interes ordinelor şi îndrumărilor primite, împotriva propriilor sale convingeri. (< fr. conformiste, cf. engl. conform) conformitate s.f. raport care există între mai multe lucruri conforme; potrivire, concordanţă. O (expr.) pentru conformitate = formulă de confirmare a autenticităţii unui act; în conformitate cu... = conform cu... (cf. fr. confor-mite)
 conftfrt s.n. totalitatea condiţiilor materiale care fac o locuinţă comodă, plăcută şi igienică; comoditate a vieţii, bunăstare. (< fr. confort, cf. engl. comfort) confortdbil adj. care oferă confort;
 comod. (cf. fr. confortable) confrdte s.m. coleg, tovarăş de profesie, de meserie. (< frate, după it. confrate, fr. confrere) confrerie s.f. (rar) asociaţie constituită în vederea unor obiective religioase sau caritabile; (p. ext.) grup de oameni uniţi prin aceleaşi idei sau prin legături de alt ordin. (< fr. confrerie) confruntă vb. I. tr. a pune faţă în faţă (mai multe opere, acte, obiecte, fenomene etc.) pentru a (le) verifica sau a (le) compara. • (jur.) a pune faţă în faţă două sau mai multe persoane pentru a verifica concordanţa celor spuse de ele. (cf. fr. confronter, it., lat med. confrontare < con + frons
 —   frunte)
 confucianism s.n. curent filozofic-reli-gios apărut în secolul al Y-lea î.e.n. în China, la baza căruia stătea „omenia*4 ca principiu moral care determina relaţiile între oameni, fundamentate pe respectul şi dragostea faţă de cei mai în vîrstă şi cei superiori ca situaţie socială. (< Confucius, n.p.) confundă, vb. I. 1. tr. a lua o persoană drept alta sau un lucru drept altul.
 2.  refl. a se contopi, a forma un tot. (< lat. confundere — a turna la un loc, a contopi, a încurca, cf. it. con-fondere)
 confuz adj. 1. neclar, neprecis, nelămurit, nedesluşit. 2. (despre oameni şi manifestările lor) încurcat, tulburat. (< fr. confus, cf. it. confuso, lat. con-fusus — amestecat)
 contuzie s.f. încurcătură; lipsă de orientare. O (med.) confuzie mintală = formă de alterare mintală care apare în cazul unor infecţii şi intoxifcaţii. (v. confuzlune)
 confuzionism s.n. (rar) tendinţă de a crea confuzie, dezorientare.
 CON-CON
  confuziune s.f. (jur.) mod de stingere a unor obligaţii prin reunirea în aceeaşi persoană a calităţilor de debitor şi de creditor, (cf. fr. confusion, it. con-fusione, lat. conjusio) congela vb. I. tr. a face să treacă în stare solidă (un lichid); a îngheţa, a solidi-f ica. # a conserva prin acţiunea frigului (alimente etc.). (< fr. congeler) congelator s.n. aparat servind pentru congelare, (cf. fr. congelateur) congener adj. de acelaşi gen sau de aceeaşi speţă cu altă fiinţă. (< fr. congenere, cf. lat. congener < con — cu, genus — neam) congenital adj. din naştere, înnăscut.
  (fr. < congenital) congestie s.f. (med.') aflux de sînge într-o anumită parte a corpului (datorat unor tulburări); boală provocată de acest aflux. (cf. fr. congestion, lat. congestia)
  congestionă vb. I. refl. a avea o congestie.
  #    a se aprinde, a se înroşi la faţă. (< fr. congestionner ) conglăsiâ vb. IV. intr. (înv.) a fi de acord; a fi la fel, a corespunde. (< glas, după germ. iibereinstimmen) conglomerat s.n. 1. (geol.) rocă sedimentară, formată prin cimentarea pietrişurilor şi a prundişurilor transportate de ape. 2. (fig.) adunătură, îngrămădire de lucruri diferite. (< fr. conglomerat, cf. lat. conglomcratum) conglutinâ vb. I. tr. (rar) a face dens, vîscos; a coagula. (< fr. conglutiner, cf. it., lat. conglutinare) congregaţie s.f. (bis.) 1. reuniune de călugări şi călugăriţe catolice aparţi-nînd aceluiaşi ordin religios. 2. adunare de prelaţi însărcinată de papă cu examinarea unor anumite chestiuni, situaţii etc. 3. departament în organizarea centrală a Vaticanului, condus de un cardinal. 4. şedinţă a sinoadelor generale; (p. ext.) adunare religioasă (cf. fr. congregation, it. congregazione, lat. congregatio — reunire) congres s.n. 1. reuniune (naţională sau internaţională) a membrilor sau a delegaţilor unui partid politic, ai unei organizaţii etc. în vederea unor discuţii sau hotărîri. 2. organul suprem de conducere al unui partid comunist sau muncitoresc. 3. nume dat organului legislativ suprem din S.U.A. (< fr. congrcs, cf. engl. congress. lat. congressus) congresist s.m. şi /. participant la un congres, (cf. fr. congressiste) congruent adj. care se potriveşte exact cu altceva; corespunzător, echivalent. O (mat.; în expr.) numere congruente = numere care dau acelaşi rest cînd sînt împărţite la un divizor comun; figuri congruente = figuri geometrice care coincid exact una cu alta. (< fr. congruent, cf. lat. congru-ens — care se potriveşte) congruenţă s.f. acord, concordanţă; coincidenţă. • (mat.) relaţie care
                                                                                               452
  arată că două numere sînt congruent* în raport cu un anumit divizor comun, (cf. fr. congruence, it. congruenza) coniac s.n. băutură alcoolică tare, care se obţine prin distilarea vinului. (< fr. cognac, cf. Cognac, n.pj c6nic adj. în formă de con.// s.f. nume dat unei curbe plane rezultate din intersecţia unui con cu un plan. (< fr. conique) conicitâte s.f. formă conică, (cf. fr. conici te)
  conifer s.m. (bot.) arbore sau arbust cu frunzele (de obicei persistente) în formă de ace şi cu fructele în formă de conuri. • (la pl.) familie din care fac parte aceşti arbori. (< fr. conifere, cf. lat. conifer) conirdstre s.f.pl. (zool.) familie de păsări cu ciocul gros, conic. (< fr. conirostre, cf. lat. conus — con, ros-trum — cioc) conivenţă s.f. (rar) complicitate, înţelegere (secretă). O de conivenţă (cu...) = în complicitate, de acord (cu...), (cf. fr. conmvence, it,. connivenza, lat. conniventia) conjectura vb. I. tr. a judeca după aparenţe, a face o conjectură. (< fr. conjecturer ) conjectură s.f. părere întemeiată pe presupuneri, pe probabilităţi, formată după aparenţe sau asemănări. (< fr. conjecture) conjuga vb. 1. 1. tr. şi refl. (gram.; despre verbe) a (-şi) modifica formele după persoană, număr, timp, mod şi diateză. 2. refl. (fig.; rar) a se uni, a se îmbina, a se împleti. (< fr. con-juguer, cf. lat. conjugare) conjugal adj. privitor la căsătorie sau la căsătoriţi, (cf. fr. conjugal, lat. conjugalis) conjugare s.f. 1. (gram.) totalitatea formelor flexionare ale unui verb.
  •   fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminaţia infinitivului. 2. (rar)- îmbinare, unire.
  3.  (biol.) mod de fecundaţie la infu-zori, prin unirea temporară a doi indivizi, urmată de un schimb reciproc de substanţe nucleare. (< conjuga) conjugat adj. unit, legat împreună. O (anat.; în expr.) nervi conjugali = nervi care îndeplinesc aceeaşi funcţiune; (fiz.) focare conjugate = sistem optic în care focarele sînt aşezate astfel îneît razele de lumină ' răsfrînte într-unul se reunesc în celălalt focar şi invers; frunze conjugate = frunze cu foliolele împerecheate; (mat.) numere conjugate = numere complexe care au acelaşi coeficient, (cf. fr. conjugue) conjunct adj. (gram.; în expr.) forme conjuncte = formele prescurtate care se întilnesc la prezentul indicativ, persoanele i singular şi a 3-a singular şi plural ale verbului „a fi“ şi formele neaccentuate de dativ şi acuzativ
153
 singular şi plural ale pronumelui personal. (< lat. conjunctus) conjunctiv adj. 1. care uneşte, leagă. O (anat.) ţesut conjunctiv = ţesut protector care uneşte între ele organele sau ţesuturile. 2. (gram.; în expr.) modul conjunctiv (şi subst., n.)            =
 mod personal al verbului, care exprimă o acţiune realizabilă. (< lat. conjunc-tivus, cf. fr. conjonctif) conjunctivă s.f. (anat.) membrană mucoasă care uneşte globul ocular cu pleoapele, (cf. fr. conjonctive) conjunctivită s.f. (med.) inflamaţie a conjunctivei, (cf. fr. conjonctivite) conjunct6r s.n. (în expr.) conjunctor-disjunctor = aparat electric automat pentru întreruperea şi închiderea unui circuit electric, (cf. fr. conjoncteur) conjunctură s.f. totalitatea condiţiilor, a împrejurărilor care influenţează asupra unui fenomen sau asupra unei situaţii; ocazie, situaţie, stare de lucru într-un moment dat; concurs de împrejurări, (cf. fr. conjoncture) conjtincţi© s.f. 1. (gram.) parte de vorbire care leagă două propoziţii sau două cuvinte cu aceeaşi funcţie sintactică. 2. (astr.) poziţie în care se găsesc doi aştri care au aceeaşi longitudine cerească la un moment dat. (< lat. conjunctio, cf. fr. conjonction) conjuncţionâl adj. (gram.) cu rol de conjuncţie. O locuţiune conjuncţională = locuţiune care îndeplineşte funcţia de conjuncţie. (< conjuncţie) conjură vb. I. 1. tr. a ruga stăruitor, a implora. 2. intr. (rar) a complota, a conspira. (< fr. conjurer, cf. lat. conjurare)
 conjurat s.m. (rar) conspirator. (< conjura )
 conjurăţie s.f. (rar) conspiraţie, complot.
 (cf. lat. conjuratio, fr. conjuration) conlocui vb. IV. intr. a Iocih împreună cu cineva, (după fr. cohabiter) conlocuit6r adj., s.m. şi /. (cel) care locuieşte împreună cu altul, considerat în raport cu acesta. (< conlocui) eonlucrâ vb. I. intr. a lucra împreună cu cineva, a colabora; a contribui, (după fr. collaborer) conosament s.n. (mar.) act semnat de comandantul unei nave comerciale, prin care acesta certifică îmbarcarca mărfurilor. (< germ. Konnossament, cf. fr. connaissement) consacră vb. I. ir. 1. a da în întregime, a închina, a destina. • tr. şi refl. a (se) dedica. • (rar) a sanctifica. 2. a consfinţi, a stabili. (< fr. consa-crer, cf. it. consacrare) consacrăt adj. 1. (despre persoane) considerat ca autoritate într-un anumit domeniu, unanim recunoscut. 2. stabilit, consfinţit (prin uz sau prin tradiţie). (< consacră) consangvin adj.rudă (din partea tatălui) ; (p. ext.) rudă, rubedenie, (cf. fr. consanguin, lat. consanguinevs)
                                                                                   CON-CON
 conscripţie s.f. (rar) recrutare, (cf. fr. conscription, lat. conscriptio—scriere)
 consecinţă s.f. ceea ce rezultă dintr-un fapt, dintr-un principiu; rezultat al unui fapt, al unei acţiuni; urmare, (cf. fr. consequence, lat. consequentia) consecutiv adj. care urmează neîntrerupt, la rînd, succesiv, o (gram.) propoziţie consecutivă (şi subst. f.) = propoziţie circumstanţială care arată o urmare, o consecuţie a unei acţiuni sau a unei stări exprimate de propoziţia regentă; conjuncţie consecutivă = conjuncţie care introduce o propoziţie consecutivă, (cf. fr. consecutif, it. c onsecutivo)
 consecuţie s.f. (gram.; rar, în expr.) consecuţia timpurilor = concordanţa timpurilor, (cf. fr. consecution, it. consecuzione, lat. consecutio) consecvent adj. (adesea adv.) care acţionează potrivit cu principiile sale; care nu se contrazice cu sine însuşi. (< fr. consequent, cf. lat. consequens
 —   care urmează)
 consecvenţă s.f. fel de a acţiona logic şi pe aceeaşi linie de conduită; linie de conduită fermă, neschimbătoare. O cu consecvenţă = în mod consecvent. (< consecvent, cf. lat. consequentia) consemn s.n. 1. (mii.) totalitatea instrucţiunilor datq, unei santinele, unui şef de post etc. asupra celor ce trebuie să facă, să păzească sau asupra obiectivului pazei ori gărzii sale; (p. ext.) ordin, dispoziţie. 2. interzicere (disciplinară) a ieşirii militarilor din cazarmă pentru un anumit timp. (< semn, după fr. consigne, it. consegna) consemnă vb. I. tr. 1. a nota, a înregistra, a însemna. 2. a depune contra semnătură o sumă de bani spre păstrare la Casa de economii şi consemnaţiuni sau ca garanţie la tribunal. 3. a opri disciplinar ieşirea militarilor din cazarmă. (< con- + semna, după fr. consigner, it. consegnare) consemnaţi Vine s.f. (rar) Casă de economii şi consemnaţiuni =-- instituţie la care se depun economiile spre păstrare şi valorificare. (după fr. consignation, it. consegnazione) consens s.n. înţelegere, armonie, acord.
 (< lat. consensus) conservă vb. I. tr. 1. a păstra nealterat datorită unui anumit tratament; a păstra sub formă de conserve (alimente).
 2.  a păstra, a păzi. • refl. a se menaja. (< fr. conserver, cf. it. lat., conservare) conservăre s.f. acţiunea de a conserva. O (expr.) instinct de conservare = instinct de apărare, la om şi la animale, care are ca scop menţinerea fiinţei proprii. ( < conserva) conservatism s.n. atitudine reacţionară de susţinere a vechilor forme ale vieţii politice, culturale şi economice şi de împotrivire fată de ceea ce este nou, (cf. fr. conservaiisme)
 CON-CON
 conservativ adj. (rar) conservator, (cf. germ. konservativ) conscrvat6ri s.n. şcoală superioară de muzică. (< germ. Konservatorium, cf. fr. conservatoire)
 conservat6r2 adj. 1. care păstrează, care conservă. 2. ataşat de instituţiile trecutului, refractar la ceea ce este nou. O partid conservator (şi subst., m. pl.) = partid politic reacţionar care manifestă ostilitate faţă de tot ceea ce este nou, păstrînd un viu interes pentru instituţiile vechi. II s.m. şi /. persoană care îngrijeşte piesele dintr-un muzeu. (cf. fr. conservatoire)
 conservatorism s.n. (rar) conservatism. (< conservator)
 conservă s.f. produs alimentar care poate fi păstrat multă vreme nealterat, datorită tratării lui după anumite procedee. (< fr. conserve, cf. it. conserva) consfătui vb. IV. refl. (despre mai multe persoane) a se sfătui împreună. (< con--f sfătui)
 consfătuire s.f. acţiunea de a se consfătui şi rezultatul ei; şedinţă a salariaţilor unei instituţii sau întreprinderi, a membrilor unei organizaţii etc., în care se discută probleme de interes comun. (< consfătui) consfinţi vb. IV. tr. a da un caracter durabil; a stabili, a consacra. (< con- + sfinţi, după fr. consacrer) consideră vb. 1.1. tr. Ş. refl. a (se) socoti, a (se) privi ca... 2. tr. a cerceta, a analiza. (cf. fr. considărer, it., lat. considerare) considerăbil adj. însemnat, remarcabil; (foarte) mare. (cf. fr. considărable, it. considerabile) consideraţie s.f. 1. stimă, respect. 2. motiv, considerent, raţiune. O (expr.) a avea (sau a lua) în consideraţie = a tine seamă de..., a avea în vedere.
 3.  părere, reflecţie, idee. (cf. fr. consi-deration, it. considerazione, lat. considera tio)
 considerent s.n. punct de vedere. • argument logic, motiv. (cf. fr. considerant) consignăţie s.f. depunere pentru păstrare, garanţie sau vînzare; consemnare, consemnat iune. • (concr.) magazin de stat unde se depun spre vînzare diferite obiecte de către particulari, (cf. fr. consignation) consiliâ vb. I. tr. (rar) a sfătui. (< lat. consiliare, cf. fr. conseiller) consilier s.m. 1. sfătuitor, sfetnic. 2. specialist care rezolvă într-o instituţie problemele deosebite dintr-un anumit domeniu. 3. (înv.) titlu al unor funcţionari din înaltele instanţe de judecată sau verificare, (cf. lat. conciliarius, fr. conseiller)
 consiliu s.n. 1. (înv.) sfat, povaţă, sfătuire. 2. organ de conducere, consultativ sau executiv, care funcţionează pe lîngă o instituţie, o organizaţie etc.
 •   şedinţă în care se reunesc pentru discuţii membrii unui astfel de organ. O consiliu de miniştri —■ organ suprem
                                                                                               154
 executiv şi de dispoziţie al puterii de stat; Consiliul de Securitate = organ al O.N.U., care are sarcina de a discuta şi de a lua măsuri în cazurile cînd este primejduită pacea; consiliu de administraţie = comitet de conducere al unei societăţi comerciale sau industriale pe acţiuni. (< lat. consilium, cf. fr. con-seil)
 consimţămfat s.n. încuviinţare, aprobare. ( < consimţi, după fr. consente-meni)
 consimţi vb. IV. tr. şi intr. a-şi da consim-ţămîntul; a încuviinţa, a aproba; a se învoi. (< con- + simţi, după fr. consen-tir)
 consistă vb. I. intr. a fi alcătuit, constituit din..., a consta. (< fr. consister, cf. it., lat. consistere) consistent adj. 1. cu consistenţă; vîrtos, tare. 2. (despre hrană) substanţial, (cf. fr. consistent, lat. consistens — care se ţine solid) consistenţă s.f. stare a unui corp (mai ales a unui lichid) care are un anumit grad de densitate, de soliditate. • rezistenţa opusă de un corp la deformare, la sfărîmare; soliditate, tărie. (cf. it. consistenza, fr. consistance) consistâriu s.n. (bis.) instanţă judecătorească ecleziastică. • consiliu al cardinalilor prezidat de papă. • adunare care conduce treburile religioase ale unui cult, ale unei confesiuni etc. (< lat. consistorium — adunare, cf. fr. consistoire, it. consistorio) consoănă s.f. (fon.) sunet format în special din zgomote produse în diferite puncte ale canalului fonator, prin închiderea sau strîmtarea acestuia. (< lat. consona, cf. fr. consonne) consoărtă s.f. (fam.) soţie, nevastă.
 (< lat. consors) consolă vb. I. ir. şi refl. a (-şi) alina, a (-şi) mîngîia durerea, necazul etc.
 ( < fr. consoler, cf.it. consolare, lat. consolări)
 consolânt adj. (rar) care consolează.
 (cf. fr. consolânt, it. consolante) consâlă s.f. 1. mobilă în formă de policioară sau de măsuţă cu picioarele încovoiate, sprijinită de perete, pe care se aşază vase, statuete etc. 2. element arhitectural care sprijină un balcon, o cornişă etc. 3. element de construcţie, liber la unul din capete, care iese în afara punctului său de reazem sau de încastrare într-o construcţie. (< fr. console)
 consolidă vb. I. tr. şi refl. a face sau a deveni tare, solid, durabil; a (se) întări. • refl. a se închega, a se întări. O (fin.) a consolida datoria publică = a converti o datorie publică pe termen scurt într-o datorie pe termen lung. (< fr. consolider, cf. it., lat. consolidare) consonănt adj. (muz.; despre acorduri, op. d i s o n a n t) format din consonanţe; armonios. • (gram.; despre cuvinte) care au o terminaţie asemănă-
 165
 toare. (cf. lat. consonans, fr. consonant, it. consonante) consonântă s./. (rar,J consoană. (< lat. consonans, cf. germ. Konsonant, it. consonante)
 consonăntic adj. privitor la consoane.
 (< germ. konsonantisch) consonantism s.n. (fon.) sistemul consoanelor unei limbi. (<fr. consonan-tisme)
 eonsonânţă s.f. 1. (muz.; op. disonanţă) unire, îmbinare armonioasă de sunete. 2. (fig.) acord, înţelegere, potrivire de opinii, (cf. lat. consonantia, fr. consonance, it. consonanza) consârt s.m. (rar; în expr.) prinţ consort = soţul unei regine suverane. (< fr. consort, cf. germ. Konsorte, lat. con-sors)
 consorţiu s.n. (ec.) formă de monopol constînd în asocierea unor bănci mari sau a unor societăţi comerciale, pentru efectuarea în comun a unor operaţii financiare. (<fr., lat. consortium, cf. germ. Konsortium) conspect s.n. privire de ansamblu, generală asupra unei probleme, asupra unei ştiinţe, asupra unor lucrări etc.
 •  rezumat. ( < lat. conspectus, cf. germ. Konspeki)
 conspectă vb. I. ir. a întocmi un conspect; a rezuma. (< conspect) conspira vb. I. intr. a organiza o conspiraţie; a unelti, a complota. • (fig.) a tinde, a concura spre acelaşi scop. ( < fr. conspirer) conspirativ adj. privitor la conspiraţie;
 ilegal, clandestin. (< conspira) conspirator s.m. şi /. participant la o conspiraţie, (cf. fr. conspirateur) conspirăţie s.f. acţiune secretă şi ilegală îndreptată contra ordinii publice, împotriva statului etc.; uneltire, conjuraţie, complot, (cf. fr. conspiration) constă vb. I. intr. a se compune din..., a consista. (< lat., it. constare) constant adj. neschimbat; invariabil; statornic, (cf. fr. constant, lat. constans) constantăn s.n. (metal.) aliaj de cupru şi nichel, cu coeficient de dilatare mic şi rezistenţă specifică mare, întrebuinţat la fabricarea rezistenţelor electrice. (< fr. constantan) constantă s.f. 1. (mal.) mărime care are o valoare neschimbată. 2. (fiz.) mărime care caracterizează un fenomen, un material, un aparat etc. ( < fr. constante) constănţă s.f. statornicie; perseverenţă.
 (cf. fr. constance, lat. constantia) constată vb. I. tr. a stabili realitatea, adevărul unui fapt, starea unui lucru. (< fr. constater, cf. it. constatare, ’lat. constat — este sigur) constelăt adj. (rar) înstelat, (cf. fr. constelU)
 constelâţie s.f. (astr.) grup de stele care formează o figură caracteristică, (cf. fr. constellation, lat. constellaiio) consternă vb. J. ir. a provoca cuiva nedumerire şi mlhnire; a surprinde, a
                                                                                      CON-CON
 nedumeri. (< fr, constemcr, cf. lat. consternare) consternâro s.f. încremenire, nedumerire, surpriză neplăcută. (< consterna) constipă vb. I. tr. (despre alimente) a produce constipaţie. • refl. (despre oameni şi animale) a nu putea elimina materiile fecale din organism. (< fr. constiper, cf. lat. constipare — â strînge la un loc, a astupa) constipănt adj. (despre alimente) care constipă. (cf. fr. constipănt) constipăţie s.f. stare a unei persoane care manifestă greutăţi, încetineală la evacuarea intestinuiui. (cf. fr. constipă-tion, lat. constipatio) constituănt adj. care constituie; constitutiv. O adunare constituantă =* adunare reprezentativă care are sarcina de a vota sau de a modifica constituţia. (< fr. constituant) constituant s.m. fiecare dintre elementele care formează un tot. • (chim.) fiecare dintre substanţele din care este alcătuit un aliaj, o soluţie etc. (cf. fr. constituant)
 constitui vb. IV. 1. tr. a forma, a alcătui, a reprezenta. • a avea valoare de..., a fi considerat ca... 2. refl. a se înfiinţa, a se întemeia. O (expr.; jur.) a se constitui parte civilă = a formula pretenţii de despăgubire împotriva acuzatului. (< fr. constituer, cf. lat. constituere— a stabili) constituire s.f. formare, alcătuire; întemeiere, înfiinţare. (< constitui) constituit adj. (în expr.) corp constituit = organizaţie sau instituţie cu caracter oficial, alcătuită pe baza unui statut. (< constitui) constitutiv adj. care intră în componenţa unui lucru, care reprezintă un element esenţial în structura lui. (cf. fr. con-stitutif)
 constituţie s.f. I. structură fizică a unui corp, a unui organism; alcătuire, structură. • compoziţie, ansamblu de elemente care constituie un întreg. II. lege fundamentală a unui stat, în care sînt consemnate principiile de bază ale organizării lui, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, sistemul electoral etc. (cf. lat. consti-tutio, fr. constitution) constituţional adj. 1. referitor la constituţie, bazat pe constituţie. 2. conform constituţiei unui stat, prevăzut în constituţie. O comisie constituţională = comisie însărcinată cu elaborarea textului unei constituţii, (cf. fr. constitutionnel)
 constituţionalism s.n. guvernare constituţională, regim constituţional; concepţie, atitudine constituţională. (< germ. Konstitutionalismus) constituţionalist s.m. şi f. adept, partizan al unui regim de guvernare constituţional. (< constituţional) constituţionalitâte s.f. însuşire a unei legi, a unei acţiuni etc. de a fi con-
 CON-CON
 formă constituţiei. • spirit constituţional. (cf. fr. constitationnaliU) constrictiv adj. (fon.; despre consoane) pronunţat prin îngustarea canalului vocal, astfel încît aerul sa se poată scurge în tot timpul emisiunii. (< fr. constrictif)
 constrictor adj. care strînge, contractă. O (anat.) muşchi constrictor = muşchi care prin .contractare închide un orificiu. (cf. fr. constricteur, lat. constrictor) constricţiune s.f. strîngere, îngustare (printr-o presiune circulară). • mişcare de apropiere a pereţilor canalului vocal, prin care suflul de aer expirat produce un zgomot caracteristic, (cf. fr. constricti.on, lat. constrictio) constrînge vb. III. tr. a sili, a obliga (pe cineva) să facă ceva; a forţa. (< con-
 4-  strînge, cf. fr. contraindre) constructiv adj. care construieşte sau serveşte spre a construi, (cf. fr. constr uctif)
 constrictor s.m. şi f. (adesea adj.) cel care construieşte, participant la o construcţie, (cf. fr. constructeur, lat. constructor)
 constricţie s.f. 1. faptul de a construi; construire. • alcătuire, compunere. 2. (concr.) lucru construit, clădire, lucrare, edificiu. 8. (gram.) aranjamentul, aranjarea cuvintelor potrivit regulilor gramaticale ale unei limbi. (cf. fr. construclion, lat. constructio) construi vb. IV. tr. 1. a face, a ridica o clădire, un edificiu etc. • (fig.) a alcătui, a clădi. 2. (mat.)a desena, a trasa o figură geometrică. 3. (gram.) a aşeza cuvintele unei fraze într-o anumită ordine. • refl. (despre cuvinte) a se folosi în anumite construcţii gramaticale. (< fr. construire, cf. lat. construere)
 consuetudinăl adj. (jur.) nescris dar consacrat prin uz, prin datină; cutumiar. (< consuetudine)
 consuetudine s.f. (jur.) obişnuinţă, obicei, deprindere; uz. datină. (< lat. .consuetudo, cf. it. consuetudine) consul s.m. 1. (ist.) fiecare dintre cei doi magistraţi care se alegeau anual în vechea Romă pentru a exercita puterea supremă. • fiecare dintre cei trei magistraţi supremi care au guvernat Republica franceză între 1799 şi 1804. 2. agent diplomatic însărcinat cu protecţia compatrioţilor săi într-o ţară străină. (< lat., fr. consul, cf. germ. Konsul)
 consulâr adj. de consul, privitor la consul sau la consulat. O corp consular = totalitatea consulilor unei ţări. (cf. lat. consularis, fr. consulaire) consulât s.n. 1. demnitatea şi funcţia de consul; (concr.) reşedinţa unui consul.
 2.  (ist.) perioadă de guvernare a unui consul in vechea Romă. • guvernă-mînt consular al Republicii frapceze între 1799 şi 1804. (cf. lat. comulatus fr. consulat, germ, Koiwulat)
                                                                                                   156
 consult s.n. 1. consfătuire între mai mulţi medici, pentru a diagnostica boala şi pentru a indica tratamentul medical al unui pacient. 2. senatus-con-suit = decizie, decret, decret al senatului roman. (< lat. consultus, cf. fr. consulte)
 consultă vb. I. 1. tr. a întreba, a cere sfatul, a cere părerea unui specialist, a cere avizul cuiva. 2. refl. a se sfătui.
 3.   tr. a cerceta pentru informare, documentare etc. (o carte, un text etc.). (< fr. consulter, cf. it., lat. consultare) consultant s.m. şi /. specialist al unei instituţii etc. care dă indicaţii, pune concluzii şi face diferite lucrări referitoare la specialitatea sa. (cf. fr. consultant )
 consultativ adj. (despre un organ numit sau ales) chemat să-şi dea avizul numai în anumite chestiuni. O vot consultativ = vot care nu are putere deliberativă într-o adunare, într-o discuţie etc. (cf. fr. consultatif, it. consultativo )
 consultăţle s.f. 1. Îndrumare, explicaţie dată asupra unor chestiuni în discuţie, în legătură cu care cineva cere un sfat; aviz, lămurire, indicaţie. 2. examen medical cerut unui medic de un pacient. 8. reuniune, consfătuire ţinută pentru a lămuri sau a examina o chestiune, o situaţie etc. (cf. fr. consultation, it. consultazione, lat. consultatio) consum s.n. folosire de bunuri, de produse pentru satisfacerea diferitelor necesităţi. O bunuri de larg consum = produse ale industriei uşoare sau alimentare destinate consumaţiei individuale; (tehn.) consum specific = cantitatea de material, de combustibil etc. consumată într-o lucrare tehnică ori pentru funcţionarea unei maşini sau a unei instalaţii, (cf. it. consumo, germ. Konsumverein) consumă* vb. I. fr. a întrebuinţa, a folosi (bunuri sau mărfuri). • a întrebuinţa pentru hrană; a mînca. (< lat. consum-mare, cf. fr. consommer) consumă^ vb. I. 1. tr. a nimici, a distruge. 2. tr. şi refl. (fig.) a (se) istovi, a (se) epuiza. (< fr. consumer, it. consumare, lat. consumere— a nimici) consumat6r s.m. şi f. cel care consumă bunuri, produse etc.; (p. restr.) persoană care consumă într-un local public. (cf. lat. consummatory fr. consom-mateur)
 consumâţie s.f. 1. faptul de a consuma; consumare, consum. 2. ceea ce consumă cineva într-un local public, (cf. fr. consommation, lat. consummatio) conştient adj. 1. carc are conştiinţa trează, care îşi dă seama de realitatea unui fapt, a unui lucru. 2. care îşi dă seama de posibilităţile proprii, de rolul care îi revine în societate. (< fr, con-scient)
 conştiincios adj. care îşi face datoria; c-oreot» cinstit, scrupulos; # făcut eu
 151
 scrupulozitate. (< fr. consciencieux, refăcut după ştiinţă) conştiinciozitâte s.f. calitatea de a fi conştiincios; corectitudine, scrupulozitate.
 (< conştiincios)
 conştiinţă s.f. 1. (fii.) însuşire a activi-taţii nervoase superioare, proprie o-mului, apărută o dată cu procesul muncii şi al vorbirii, care constă în puterea de a gîndi şi de a reflecta realitatea obiectivă. • faptul de a-şi da seama, înţelegere. 2. (în expr.) conştiinţă de clasă = faptul de a fi conştient de apartenenţa la clasa proletară, de a înţelege, pe baza cunoaşterii legilor de dezvoltare a societăţii, rolul istoric al acestei clase şi de a lupta pentru eliberarea şi pentru desfiinţarea exploatării omiilui de către om. 3. sentiment pe care omul îl are asupra moralităţii acţiunilor sale. O mustrare de conştiinţă = remuş-care. 4. (în expr.) libertate de conştiinţă = dreptul recunoscut cetăţenilor de a avea orice concepţie religioasa, filozofică etc. (<fr. conscience, cf. lat. conscientia, refăcut după ştiinţă) cont s.n. 1. (fin.) fiecare dintre diviziunile operaţiilor contabile ale unei întreprinderi, constînd în înregistrarea cheltuielilor şi a veniturilor pe o anumită perioadă. • evidenţa acestor o-peraţii. 2. (în expr.) a trece la (sau în) cont = a înscrie Ia rubrica datoriilor. O a ţine cont (de ceva) = a avea în vedere, a lua în considerare; pe cont propriu = pe proprie răspundere; independent. (< it. conto, germ. Konto, fr. compte) contă vb. I. intr. 1. a se întemeia, a se baza, a se bizui (pe cineva sau ceva).
 2.   a avea valoare, importanţă, însemnătate. (< it. contare, fr. comp(er) contăbil adj. de contabilitate, al contabilităţii. II s.m. şi f. specialist în contabilitate; funcţionar care ţine contabilitatea unei întreprinderi sau a unei instituţii. (< fr. complable) contabilitate s.f. 1. (fin.) totalitatea operaţiilor de înregistrare a mişcării fondurilor şi materialelor unei instituţii sau ale unei întreprinderi. • secţie, birou de contabilitate (1). 2. ştiinţă care studiază evidenţa contabilă, (cf. fr. comptabilite)
 contabiliza vb. I. tr. (fin.) a opera într-un cont, a înregistra o operaţie contabilă în conturi (1). ( < fr. compta-biliser)
 contăct s.n. 1. atingere, legătură între două corpuri, între două forţe etc. • piesă care foloseşte la deschiderea şi închiderea unui circuit electric. 2. apropiere între oameni; legătură, relaţie. O (expr.) a lua contact (cu cineva) = a stabili o legătură strînsă (cu cineva); (mii.) a ajunge în imediata apropiere a inamicului, începînd primele lupte. (< fr. contact, cf. lat. con-tactus)
                                                                                  con-con
 contactdr s.n. (tehn.) întrerupător comandat de la distanţă, al cărui element mobil de contact are o singură poziţie de repaus, corespunzătoare deschiderii circuitului electric, (cf. fr. contacteur ) contaglă vb. I. tr. şi refl. a (se) molipsi, a (se) contamina. (< contagiune, cf. fr. contagionner ) contagi6s adj. (despre boli) molipsitor; (despre oameni) bolnav de o boală molipsitoare. (cf. fr. contagieux) contagiune s.f. (med.) molipsire, contaminare. (cf. fr. contagion, it. conta-gione, lat. contagio — contact) contăiner s.n. (tehn.) ladă de dimensiuni standardizate, folosită Ia transportul diferitelor mărfuri în vagoanele de cale ferată. • ladă cu astfel de dimensiuni îneît să cuprindă o cantitate dată dintr-un anumit produs. (< engl., fr. container)
 contamina vb. I. 1. tr. şi refl. a transmite sau a căpăta o boală molipsitoare; a (se) infecta: a (se) molipsi. 2. refl. (lingv.; despre două limbi) a se încrucişa; (despre două cuvinte) a se influenţa reciproc. (< fr. contaminer, cf. it., lat. contaminare— a murdări prin atingere)
 contaminăbil adj. care poate fi contaminat. (cf. fr. contaminable, lat. con-taminabilis) contaminant adj. (rar) contagios. (.< contamina) c6ntei s.m. (ist.) titlu feudal de nobleţe intermediar (în Apus) între vi-conte şi marchiz sau (în Rusia ţaristă) între baron şi prinţ; persoană avînd acest titlu. (< it. conte, cf.fr. comte) c6nte 2 s.n. (rar) creion negru, cu mină groasă, compusă din grafit, argilă şi plombagină. (< Conte, n.p.) contemplă vb. I. tr. şi refl. a (se) privi lung (admirativ sau cu emoţie). (< fr. contempler, cf. it., lat. contemplare) contemplare s.f. acţiunea de a (se) contempla. O contemplare vie = percepere nemijlocită de către om a lucrurilor şi a fenomenelor naturii. (< contempla)
 contemplativ adj. care contemplă, înclinat spre contemplare; visător, (cf. fr. contemplatif, it. contemplativo) contemplator s.m. şi f. cel care contemplă, care este cufundat în visare, (cf. fr. contemplateur, lat. contemplator) contemplăţie s.f. atitudine de contemplare; stare de reverie; meditaţie; meditaţie profundă şi îndelungată, (cf. fr. contemplation, it. cont emp lazione, lat. contemplaiio) contemporan adj. 1. care există, se petrece, trăieşte în zilele noastre; actual. 2. (despre oameni; adesea subst.) din aceeaşi vreme cu... (< fr. contem-porain, cf. lat. contemporaneus) contemporaneitate s.f. epocă contemporană; actualitate. (< fr. contemporani ite)
 CON-CON
 eontencids s.n. (jur.; ieşit din uz) serviciu al unei instituţii publice sau particulare, care se ocupa de problemele juridice ale instituţiei respective. (< lat. contenciosus, după fr. contentieux) contenţiâne s.f. 1. dezbatere. • ceartă, dispută. 2. (med.) menţinerea unei părţi a corpului sau a unui organ într-o anumită poziţie, (cf. fr. contention, lat. contentio — luptă) contâsâ s.f. soţie sau fiică de conte. ( it.
 contessa, cf. fr. comtesse) contestă vb. I. tr. a nu recunoaşte ceva; a tăgădui. (< fr. cont est er, cf. it. contestare, lat. contestări) contestăbil adj. care poate fi contestat, (cf. fr. contestable) contestăţie s.f. (jur.) cerere de anulare a executării unei hotărîri, pentru vicii de formă. • memoriu prin care se cere revizuirea sau anularea unui act, a unei măsuri etc. (cf. fr. contestation, it. contestazione, lat. contestatio) context s.n. text mai mare dintr-o scriere în care se găseşte un cuvînt, o expresie.
 •   text, cuprins. (< fr. contexte, cf. lat. contextus) contextură s.f. (rar) mod în care sînt îmbinate elementele unui tot; înlănţuire; legătură. (< fr. contexture) contlguităte s.f. (rar) calitatea de a fl contiguu; stare a două lucruri contigue. (cf. fr. contiguite) contiguu adj. legat, unit de ceva, care are elemente comune cu altceva, (cf. fr. contigu, it. contiguo, lat. contigus) continent i adj. (rar) care trăieşte în con-tinenţă; stăpînit; cast. ( < fr. continent, cf. lat. continens—care se stăpîneşte) continent 2 s.n. (geogr.) întindere vastă de pămînt, mărginită de mări şi oceane. (< fr. continent, cf. it. continente, lat. continens)
 continental adj. care ţine de continent; care se află pe continent. O climă continentală = climă temperată, supusă la variaţii bruşte de temperatură, (cf. fr.‘ continental, it. continentale) continOnţă s.f. (rar) stăpînire a poftelor trupeşti; abstinenţă; cumpătare, (cf. it. continenza, lat. continentia) contingent adj. (fit.) care poate să se producă, să vină din întîmplare; care poate să se producă sau nu. //s.n. 1. totalitatea tinerilor încorporaţi în acelaşi an in serviciul militar. 2. grup omogen de oameni. ( < fr. contingent, cf. lat. contingens—care vine din întîmplare)
 contingenţă s.f. starea a ceea ce este contingent; atingere, raport, legătură exterioară, (cf. it. contingenza, fr. con-tingence)
 continuă vb. I. intr. a urma, a merge înainte; a se prelungi. • tr. a duce mai departe (ceva început). (<fr. conti-nuer, it., lat. continuare) continuăro s.f. urmare, prelungire, o în continuare = fără întrerupere; mai departe. (< continua)
                                                                                               158
 continuator s.m. şi f. cel care continuă ceva început de altul. (cf. fr. continua-teur)
 continuitate s.f. legătură neîntreruptă, (cf. fr. continuite, lat. continuitas) continuu adj. neîntrerupt, neîncetat, o (fiz.) curent continuu = curent electric care are un singur sens. (cf. fr. conţinu, it. continuo, lat. continuus) contoăr s.n. 1. birou de comerţ, mai ales birou al unui bancher. 2. masă, mobilă, loc unde se fac plăţile în casele mari de comerţ sau de bancă. (< fr. comptoir) contondent adj. (despre obiecte, corpuri) tare, care loveşte fără a tăia. (cf. fr. contondant) contOr s.n. (tehn.) aparat care înregistrează cantitatea de apă, de energie electrică etc. consumată într-un anumit interval de timp. (< fr. compteur) contorsionat adj. (rar) 1. sucit, răsucit; (despre oameni) cu trupul (sau cu o parte a trupului) răsucit, strîmbat. 2. (fig.; despre stil) nearmonios, necurgător; chinuit, (cf. fr. contorsionne) contorsiune s.f. contractare violentă şi involuntară a muşchilor; răsucire a membrelor, a trupului, (cf. fr. contor-sion, lat. t. contorsio) cOntra prep. 1. împotriva (cuiva sau a ceva). 2. în schimbul (altei valori). (< fr. contre, cf. lat. contra) contraacuzăţie s.f. (jur.) învinuire adusă de acuzat acuzatorului, (după fr. con-tre-accusation) contraalizeu s.n. (geogr.) vînt regulat, contrar alizeului, format dintr-un curent de aer superior, (după fr. contre-alize)
 contraamirăl s.m. grad din marina militară corespunzător celui al generalu-lui-maior din armata terestră; grad imediat inferior viceamiralului; ofiţer care are acest grad. (după fr. contre-amiral)
 contraatâc s.n. (mii.) atac executat de forţe care se găsesc în apărare, pentru a respinge inamicul pătruns în dispozitivul lor şi pentru a restabili poziţiile iniţiale, (după fr. contre-attaque) contraatacă vb. I. tr. a executa un contraatac. (după fr. contre-attaquer) contrabalansă vb. I. tr. a aduce, a pune în echilibru, a cumpăni; (fig.) a anula efectul unei acţiuni prin altă acţiune, (după fr. contrebalancer) contrabăndă s.f. trecere clandestină peste graniţă a unor mărfuri, a unor valori şi a altor obiecte prohibite sau sustrase de la plata taxelor vamale; (p. ext.) marfă astfel transportată. O de contrabandă = trecut sau care urmează a fi trecut peste graniţă în mod clandestin; (fig.) rezultat dintr-un fals, fără valoare; prin contrabandă — pe ascuns, (cf. it. contrabbando) contrabandist s.m. şi /. cel care se ocupă cu contrabanda. (< contrabandă) contrabarăj s.n. (tehn.) baraj mai scund, construit la o mică distanţă de barajul
 169
 principal, pentru a proteja baza acestuia. (< contra- + baraj) contrabăs i s.m. contrabasist. ( < fr. con-
 trebasse)
 contrabas 2 s.n. 1. instrument muzical cu registru grav, cu coarde şi arcuş, al cărui sunet este cu o octavă mai jos decît acela al violoncelului. 2. instrument metalic de suflat, al cărui sunet este cu o octavă mai jos decît acela al basului, (it. contrabbasso, cf. fr. con-trebasse)
 contrabasist s.m. şi /. persoană care cîntă la contrabas, (cf. it. contrabbassista, fr. contrebassiste, germ. Konirabassist) contrabaterîe s.f. 1. (mii.) baterie de artilerie destinată să bată, să distrugă sau să neutralizeze altă baterie. 2. (fig.) mijloc întrebuinţat pentru a dejuca o intrigă, o urzeală, (cf. fr. contrebatterie) contracandidat s.m. şi /. cel care candidează împotriva altui candidat . (< contra- + candidat, după germ. Gegen-kandidat)
 contracaril vb. I. tr. a se opune direct voinţei, proiecte'or, acţiunii cuiva, (cf. fr. contrecairer) contract s.n. (jur.) convenţie (scrisă) prin care două sau mai multe părţi se obligă reciproc la ceva. O contract de muncă = înţelegere potrivit căreia un angajat se obligă să presteze o anumită muncă, în schimbul unei remuneraţii; contract colectiv (de muncă) = convenţie scrisă, încheiată de o instituţie sau de o întreprindere cu muncitorii şi funcţionarii respectivi, reprezentaţi prin comitetul sindical. (<lat. contractus, cf. fr. contrat) contractă 1 vb. I. ir. 1. a încheia un contract, o convenţie juridică. 2. a lua asupră-şi; a se îndatora la... O (expr.) a contracta o datorie = a se împrumuta.
 3.  a se îmbolnăvi de...; a lua (o boală). (< fr. contracter, cf. lat. contrahere, contractus ) contracta 2 vb. I. 1. tr. şi refl. (despre muşchi; p. ext., despre alte părţi ale corpului) a (se) strînge, a (se) zgîrci. 2. refl. (despre metale şi alte materiale) a-şi micşora dimensiunile. (< fr. contracter, cf. lat. contractare < contractus
 —   strîns)
 contractânt adj., s.m. şi /. (cel) care face, care încheie un contract, (cf. fr. contractant)
 contractlbilltate s.f. (fiziol.) însuşire a ţesuturilor organice vii de a se contracta. (după fr. contractilite) contracta adj. (fiziol.) care se (poate) strînge, contracta. (< fr. contractile) contractor adj. care contractează, (cf. fr. contracteur) contractual adj. referitor la un contract; stipulat printr-un contract, (cf. Ir. con-tr ac tu el)
 contracţie s.f. 1. încordare, zgîrcire a muşchilor, a corpului; contractare. 2. micşorare a volumului unui material, (cf. fr. contraction, lat. contractio)
                                                                                       CON-CON
 eontracurânt s.m. (fiz.; chim.) curgere în sensuri opuse a două fluide în contact. (după fr. contre-courant) contradâns s.n. dans asemănător cadrilului, executat de obicei de şase perechi de dansatori, aşezaţi faţă în faţă; melodie după care se joacă acest dans. (după fr. contredanse) contradictoriu adj. (despre idei, tendinţe, fenomene) care se contrazice, cu care este incompatibil. O în contradictoriu = în opoziţie de idei cu ceva. (< lat. contradictor, cf. fr. contradicloire) contradicţie s.f. 1. (fii.) opoziţie a celor două laturi contrare (negativ şi pozitiv, vechi şi nou) existente în orice fenomen din natură, gîndire şi societate. O în contradicţie (cu...) = în opoziţie, în dezacord (cu...) 2. nepotrivire, contrazicere (între idei sau fapte), (cf. lat. contradictio, fr. contradiction) coutraepolet s.m. (mii.; ieşit din uz) epolet fără franjuri, (după fr. contre-epaulette)
 contraescârpă s.f. (mii.) taluzul dinspre inamic al şanţului-obstacol din lucrările de fortificaţie, (cf. fr. contrescarpe, it. contrascarpa) contraexpertiză s.f. expertiză făcută spre a verifica o expertiză anterioară, (după fr. contre-expertise)
 contrafâce vb. III. tr. a reproduce în scopuri frauduloase, prin imitaţie; a falsifica. (< contra- + face, după fr. contrefaire) contraîag6t s.n. instrument muzical de suflat mai mare decît fagotul, care scoate sunete mai grave decît acesta, (cf. it. contrafagdtto) contrafişă s.f. (constr.) piesă de lemn sau de metal care asigură rigiditatea unui sistem de construcţie, (după fr. contre-fiche) contrafort s.n. 1. (constr.) stîlp masiv de zidărie care îngroaşă din loc în loc un zid lung şi înalt, pentru a-1 consolida. 2. fiecare dintre picioarele înclinate spre exterior ale unui turn de extracţie. (cf. fr. contreforl, it.contraffârte) contrage vb. III. refl. (fon.; despre două vocale vecine) a se reduce la o singură emisiune vocalică ; (med.; rar) a se contracta, a se strînge. (< lat. contrahere, după trage)
 contragreutate s.f. (tehn.) greutate care echilibrează o altă greutate, care contrabalansează o forţă contrarie, (după
 fr. contrepoids)
 contraindicat adj. (med.; despre tratamente, medicamente, alimente) nepotrivit, vătămător pentru anumite stări, împrejurări etc. (după fr. contre-indi-que)
 contraindicăţie s.f. (med.) situaţie specială în care administrarea unui medicament, aplicarea unui tratament devine vătămătoare, (după fr. contre-indication) contralovltură s.f. (mii.) lovitură de răspuns în timpul apărării, făcută cu
 CON-CON
 forţe mari, pentru a distruge forţe inamice importante, pătrunse în dispozitivul de apărare, (după fr. contre-coup)
 contraită s.f. (muz.) femeie cu voce de contralto. (< it. contralta) contralto s.n. invar, (muz.) voce feminină care are registrul cel mai grav. (< it. contralto) contram âistru s.m. 1. şef de atelier, muncitor şef de sector într-o întreprindere industrială. 2. (în trecut) grad de subofiţer în marină; persoană cu acest grad. (după fr. contremaître, it. con-tramastro )
 contramanda vb. I. tr. a revoca, a anula un ordin, o dispoziţie dată. (cf. fr. contremander) contramârcă s.f. parte dintr-un bilet de spectacol care îi rămine spectatorului, ca dovadă a dreptului său de a-şi ocupa locul respectiv, (după fr. conlremarque) contramdrş s.n. (mii.) marş al unei armate, făcut în sens contrar celui în care s-a mers la început, (după fr. con-tremarche)
 contrammă s.f. (mii.) lucrare subterană făcută cu scopul de a distruge o mină pusă de inamic, (după fr. contre-mine)
 contraofensivă s.f. (mii.) acţiune ofensivă de mare amploare contra unui inamic care se afla pînă atunci în ofensivă. (după fr. contre-offensive) contraOrdin s.n. ordin care revocă un alt ordin anterior. ( < contra- + ordin, după fr. contre-ordre) contrapăglnă s.f. a doua pagină a unei foi scrise sau tipărite. (< contra- + pagină)
 contrapântâ s.f. pantă opusă altei pante.
 ( < contra- -f pantă, după fr. contre-pente)
 contraplacâj s.?r. placă formată din mai multe foi subţiri de lemn, suprapuse şi lipite între ele. (după fr. contre-pla-cage)
 contrapondere s.f. ceea ce face să se echilibreze, să se neutralizeze o acţiune, o forţă etc. ( < contra- -f pondere, după fr. contrepoids) contraproiect s.n. proiect pentru verificarea, îmbunătăţirea sau înlocuirea unui proiect anterior, (după fr. con-treprojet)
 contrapropunere s.f. propunere făcută în opoziţie cu altă propunere. (< contra-+ propunere, după fr. contreproposi-tion)
 contrapunct s.n. (muz.) arta de a compune muzică pe mai multe voci; (p. ext.) arta de a compune melodii. • parte a muzicii care studiază acest fel de compoziţie. ( < it. contrammnto, cf. fr. contrepoint)
 contrar adj. opus; potrivnic. O (log.) noţiuni contrare = noţiuni aflate în raport de contrarietate, acceptarea uneia presupunînd înlăturarea celeilalte, fără ca înlăturarea uneia să presupună ad-
                                                                                                160
 miterea celeilalte. • (subst., n.) ceea ce este opus, potrivnic. // adv. împotriva, în contra, neconform cu... (<lat. contrarius, cf. fr. contraire) contrarândă s.f. (mar.) velă triunghiulară sau trapezoidală ridicată deasupra randei, pe goelete şi iahturi, (cf. it. contra-randa)
 contrareformă s.f. mişcare de opresiune sîngeroasă, întreprinsă în secolul al XVI-lea de biserica catolică împotriva Reformei şi a partizanilor acesteia, (după fr. contre-reforme) contrarevoluţie s.f. luptă reacţionară a claselor exploatatoare şi a agenţilor lor împotriva mişcării revoluţionare, a revoluţiei şi a statului de dictatură a proletariatului, (după fr. contre-rtvo-lution, rus. hontrrevoliu\iia) contrarevoluţionar adj. care subminează mişcarea. revoluţionară, care este împotriva revoluţiei şi a dictaturii proletariatului. II s.m. şi /. partizan, adept al contrarevoluţiei, (după fr. contre-revolutionnaire, rus. kontrrevoHuiioner) contraria vb. I. tr. a surprinde neplăcut pe cineva (făcînd sau spunînd ceva în contradicţie cu convingerile, dorinţa sau intenţia sa). (< fr. contrarier) contrarietâte s.f. nemulţumire, surprindere neplăcută provocată de o contrazicere. O (log.) raport de contrarietate = raport de opoziţie între noţiuni contrare. ( < fr. contrariate) contrdriu s.n. (fii.) fiecare dintre cele două aspecte (pozitiv şi negativ, nou şi vechi) ale aceluiaşi fenomen, constituind prin lupta continuă dintre eie izvorul şi motorul evoluţiei. // adj. contrar. (< lat. contrarius, cf. it. con-trario )
 contras adj. (fon.; despre două vocale) contopit într-o singură vocală sau într-un diftong. (< contrage) contrascOtă s.f. (mar.) fiecare dintre frînghiile prinse la colţurile pînzelor unei corăbii, servind la strîngerea acestor pînze. (cf. it. contrascotta) contrascmnâ vb. I. tr. a semna un act alături de cel de la care emană. ( < contra- + semna, după fr. contresigner) contrasemnăttiră s.f. semnătură a unui funcţionar subaltern, pusă pe un act alături de semnătura celui de la care emană actul, (după fr. contreseing) contraspionaj s.n. serviciu special însărcinat cu urmărirea şi combaterea acţiunilor spionilor, (după fr. contre-espion-nage)
 contrast s.n. opoziţie, deosebire izbi toare între două sau mai multe lucruri, situaţii, calităţi etc. • efect artistic obţinut de un scriitor, de un pictor ele. prin opoziţia ritmului, a ideilor, a culorilor etc. (< fr. contraste, cf. it. contrasta)
 contrastă vb. I. intr. a fi în contrast cu ceva sau cu cineva, a se deosebi în mod izbitor. (< fr. contraster, it. contras-tare)
 iei
 contraşină s.f. (tehn.) şină aşezată paralel cu şina unei căi ferate, pentru a uşura trecerea roţilor la curbe şi pentru a ridica şoseaua la înălţimea şinelor, In dreptul trecerilor de nivel, (după fr. contre-rail) contratimp s.m. 1. (muz.) notă aşezată pe timpul slab (neaccentuat) al unei măsuri, timpul tare fiind ocupat de o pauză; par tea slabă a măsurii sau a timpului unei melodii. 2. (rar) inoportunitate, nepotrivire. o în contratimp = nepotrivit, inoportun. (după it. contrattempo, fr. contre-temps)
 contratorpilor s.n. (mar.) navă de război rapidă, destinată urmăririi torpiloarelor. (după fr. contre-torpilleur) contravaloare s.f. (com.) echivalent (în special bănesc) al unui obiect; valoare dată în schimbul altei valori, (după fr. contrevaleur)
 contraveni vb. IV. intr. a călca o regulă juridică, logică, morală etc. (cf. fr. con-trevenir, lat. med. contravenire) contravenient .s.n?. şi /. cel care contravine unor dispoziţii oficiale, (după fr. contrc-venant)
 contravenţie s.f. călcare a unei legi, a unei dispoziţii oficiale etc., care se sancţionează cu o pedeapsă uşoară (amendă sau recluziune de foarte scurtă durată), (cf. fr. contravention, it. contravvenzione) contravizită s.f. 1. a doua vizită zilnică făcută de medic bolnavilor dintr-un spital. 2. vizită de răspuns la o altă vizită, (după fr. contre-visite) contrazice vb. III. 1. tr. a susţine contrariul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva. 2. tr. a fi în dezacord, a nu se potrivi cu ceva; a dezminţi. 3. refl. a fi în dezacord cu tine însuţi. 4. refl. (despre susţinătorii unor afirmaţii etc.) a fi în contrazicere unii cu alţii, a avea păreri deosebite. • (despre idei afirmaţii, mărturii) a nu se potrivi unele cu altele. ( < contra- -j- zice, după lat. con-tradicere)
 contribuabil s.m. şi /. persoană care plăteşte impozfle. (cf. fr. contribuable) contribui vb. IV. intr. a-şi da aportul (material sau moral), a participa la o acţiune comună; a ajuta, a înlesni apariţia sau dezvoltarea unui lucru. (cf. fr. contribuer, it. contribuire. lat. contribuere) contribiiţie s.f. 1. parte, sumă cu care se contribuie la o cheltuială sau la o acţiune comună; aport. O (expr.) a pune la contribuţie = a folosi capacitatea cuiva (sau a ceva) la o acţiune. 2. impozit, (cf. fr. contribution, it. contribuzione, lai. co/i-tribulio)
 control s.n. 1. analiză permanentă sau periodică a unei activităţi, pentru a urinări mersul ei şi pentru a lua măsuri de îmbunătăţire, o cifră de control = exponent care indică limitele cantitative ale producţiei. • supraveghere continuă (morală sau materială); stăpînire. • putere de dirijare a propriilor gesturi şi mişcări. 2. instituţie însărcinată cu suprâ-
                                                                                           CON-CON
 vegherea unor activităţi. 8. (numai la pl.) registru de evidentă a personalului (şi animalelor) unei unităţi militare.
 (< fr. contrâle)
 controlâ vb. I. 1. tr. a exercita un control, a supune controlului. 2. tr. a domina, a supune, a ţine sub control. 3. refl. (despre oameni) a-şi stăpîni gesturile, mişcările.
 (< fr. controler)
 controlâbil adj. care poate fi controlat, (cf. fr. contrâlable)
 controlor s.m. şi /. funcţionar însărcinat cu controlul unei activităţi etc. (cf. fr. con-trdleur, germ. Kontrollor) controversa vb. I. tr. a pune în discuţie, a discuta în controversă asupra unui subiect, a susţine o controversă. (< fr. con troverser)
 controversat adj. în controversă, asupra căruia este o controversă. (< controversa)
 controversă s.f. discuţie contradictoric asupra unei chestiuni de principiu. • (fam.) discuţie aprinsă, ceartă, neînţelegere. (cf. fr. controverse, lat. contra-versta — lovitură)
 contubernâl s. m. (ist.) ofiţer aghiotant în armata romană. (< lat. contubernalis) contumacie s. f. (jur.) absenţă a unui inculpat de la judecată. O în contumacie = în lipsă. (cf. it. contumucia, fr. contumace, lat. contumacia. — mîndrie) contur s.n. linie, suprafaţă care mărgineşte 1111 corp, un obiect; reprezentare grafică a unei astfel de linii sau suprafeţe. ( < fr. contour, cf. it. contorno) contura vb. I. tr. a da, a preciza conturul unui corp, al unui obiect. • tr. şi refl. (fig.) a (se) închega în forme precise; a (se) preciza. (< contur, cf. fr. contoumer) contuzie s.f. (med.) leziune provocată prin lovire, (cf. fr. conlusion, lat. contusio) contuzionă vb. I. tr. (med.) a produce, ă provoca o contuzie. (< fr. contusionner) conţine vb. III. tr. 1. a fi umplut, a avea un anumit conţinut, cuprins; a cuprinde. 2. (despre cărţi, texte) a fi alcătuit din... (< lat. con tinere, cf.fr. contenir, după ţine) conţinut s.n. 1. ceea ce încape într-un spaţiu limitat, într-un recipient. 2. (fii.) totalitatea elementelor care formează esenţa lucrurilor şi a fenomenelor, fiind în unitate dialectică cu forma. 3. fond, cuprins; semnificaţie. 4. tablă de materii; sumar. (< conţine, după fr. conjgnu) conţopist s.m. mic funcţionar de cancelarie; copist. (< germ. Konzipist) convalescent s.m. şi /. bolnav în convalescentă, pe cale de a se însănătoşi. (< fr. convalescent, cf. lat. convalescens) convalescentă s.f. perioadă de tranziţie între momentul vindecării şi însănătoşirea deplină; întremare, (cf. fr. convales-cence, lat. convalescentia) convectic s.f. (met.) orice mişcare de aer cu direcţie verticală. • (fiz.; în expr.) convecţia căldurii = transmiterea căldurii printr-un corp lichid sau gazos, cu ajutorul unor curenţi ai fluidului respectiv, ( < lat. com-ertio)
 CON-COO
 convenabil adj. care convine sau poate conveni, acceptabil, mulţumitor (ca preţ, calitate etc.). • (despre mărfuri, preţuri) ieftin, (cf. fr. convenable) conveni-ud. IV. intr. 1. a corespunde dorinţelor cuiva, a-i plăcea. 2. a se înţelege, a se învoi, a cădea la învoială. • tr. a accepta. (<fr. convenir, it., lat. convenire)
 convenienţă s.f. (de obicei la pl.) totalitatea regulilor de purtare care se impun într-o anumită societate. O de convenienţă = făcut numai pentru a respecta anumite forme sociale, de formă. (cf. it. convenienza, fr. convenance) convenţie s.f. 1. înţelegere, învoială. • înţelegere, acord între două sau mai multe state, instituţii etc. privind probleme cu caracter economic, juridic, tehnic, militar etc. • (arte) înţelegere tacită de a admite unele procedee sau ficţiuni. 2. (la pl.) deprinderi stabilite prin tradiţie, (cf. fr. convention, lat. conventio) convenţionâl adj. 1. stabilit prin convenţie; acceptat prin tradiţie. 2. artificial, nenatural, factice, (cf. fr. conventio anei, lat. conventionalis) convenţionalism s.n. caracterul a ceea ce este convenţional. • (lit.; arte) tendinţă idealistă de supunere la regulile general acceptate, fără o percepere proprie, realistă, a faptelor, (cf. fr. conventionalisme) convGrge vb. III. intr. a tinde, a se îndrepta către un centru comun,. către acelaşi punct, (fig.) către acelaşi scop. (< fr. converger, it., lat. convergere) convergent adj. care converge, care se îndreaptă către acelaşi centru. O (fiz.) lentilă convergentă = lentilă cu proprietatea de a strînge într-un singur focar razele care o străbat, (cf. fr. convergent, it. convergente) convergenţă s.f. faptul de a converge; îndreptare către acelaşi centru, (fig.) către acelaşi scop. • (mat.) proprietate a unei serii de a admite o sumă determinată, (cf. fr. convergence, it. convergenza) conversa vb. I. intr. a vorbi, a susţine o conversaţie. (<fr. converser, cf. it., lat. conversate)
 conversâţie s.f. discuţie, vorbire, convorbire. (cf. fr. conversation, lat. conversa-tio — frecventare) conversiune s.f. 1. (fin.; în capitalism) schimbare a condiţiilor unui împrumut (prfh prelungirea termenelor, micşorarea dobînzilor etc.). • preschimbarea unei valori (mai ales monetare) într-o valoare de altă natură. 2. (rar) schimbare a naturii, a formei unui lucru; transformare a unui lucru în alt lucru. 3. (log.) răsturnare a unei judecăţi prin înlocuirea reciprocă a subiectului cu predicatul, (cf. fr. conversion, lat. conversio) converti vb. 1. tr. şi refl. a face pe cineva să-şi schimbe convingerile (în special religioase), a se schimba în ceea ce priveşte părerile, convingerile. 2. tr. (en.) a schimba natura, forma unei valori, a transforma o valoare în altă valoare.
                                                                                                  162
 (< fr. convertir, cf. lat. convertire — a întoarce)
 convertibil adj. (ec.\ despre valori economice) care se poate converti, (cf. fr. con-vertible, lat. convertibilis) convertiz6r s.n. (iehn.) 1. dispozitiv mecanic pentru transformarea unei mişcări sau a unei forţe. 2. cuptor pentru afina-rea metalelor (mai ales pentru transformarea fontei în oţel). 3. transformator electric simplu. 4. maşină pentru transformarea grişului în făină. (cf. fr. convertis-seur)
 convex adj. (op. c o nc a v) curbat, bombat, în afară. (< fr. convexe, cf. lat. conveocus) convexitâte s.f. însuşirea de a fi convex; suprafaţă bombată ieşită în afară, convexă. (cf. fr. convexitâ, lat. convexitas) convieţui vb. IV. intr. a trăi împreună, în acelaşi loc cu cineva, (după lat. convivereT germ. zusammenleben) convinge vb. III. tr. a face pe cineva (prin probe, prin argumente etc.) să recunoască adevărul într-o anumită chestiune. • refl. a-şi da seama, a se încredinţa că ceva este într-un anumit fel. (< lat., it. con-vincere, după învinge) convingere s.f. părere fermă asupra unui lucru. (< convinge) conviv s.m. comesean. (< fr. convive, cf.
 it., lat. conviva) convoca vb. I. tr. a chema, a aduna (oficial) într-un loc un grup de persoane, un corp constituit etc. cu un anumit scop.(< fr. convoquer, it., lat. convocare) conv6i s.n. şir de vehicule (care transportă mai ales materiale, trupe etc.) • şir de persoane care merg într-o anumită direcţie, pe un anumit drum etc.; coloană.
 ( < it. convoglio) convorbi vb. IV. intr. (rar) a sta de vorbă, a vorbi, a discuta, a conversa. ( < con- -f vorbi, după germ. unterreden) convorbire s.f. discuţie, conversaţie. ( < convorbi)
 convulsie s.f. 1. contractare involuntară, bruscă şi repetată a muşchilor; spasm. 2. (fig.) zvîrcolire, frămîntare, încordare. (cf. fr. convuIsion, • lat. convulsio
 —   tremurare) convulsiona, vb. I. refl. a avea convulsii; a se zvîrcoli, a se încorda. (< fr. convul-sionner)
 convulsiv adj. care produce convulsii, cu convulsii. O tuse convulsivă = boală in-fecţioasă care se manifestă mai ales la copii, caracterizată prin tuse puternică, cu convulsii; tuse măgărească. (cf. fr. convulsif)
 coopera vb. I. intr. a lucra împreună cu cineva; a colabora. (< fr. coopărer, it. cooperare, lat. cooperări) cooperatist adj. care ţine de cooperaţie; care activează în cooperaţie; propriu cooperaţiei. (< cooperat) cooperativă s.f. 1. (ec.) formă de organizare a cooperaţiei. 2. (concr.) magazin de mărfuri, organizat pe principii cooperatiste, unde se desfac diferite produse.
 ( < fr. cooperative, it. cooperativa)
 163
 cooperator s.m. şi f. membru al uiiei cooperative. //adj. care cooperează, (cf. fr. cooperateur)
 cooperaţie s.f. 1. (ec.) formă de organizare a muncii în care mai multe persoane participă în comun, cu mijloace de producţie proprii, la acelaşi proces de muncă sa-u la diverse procese ale muncii legate între ele, beneficiile repartizîndu-se potrivit parti-cipaţiei. • (în orînduirea socialistă) asociere a oamenilor muncii in întreprinderi cooperatiste de producţie sau de aprovizionare şi desfacere. 2. cooperare în muncă. (cf. fr. cooperation, it. cooperazione) coopta vb. I. tr. a alege, a primi pe cineva într-un consiliu, într-un comitet etc. prin voinţa membrilor acestuia. (< fr. coopter) coordona vb. I. tr. a pune de acord, a aranja părţile unui tot, potrivit anumitor reiaţii sau unui anumit scop. ( < fr. coordonner) coordonare s.f. 1. acţiunea de a coordona. 2. (gram.) raport între două sau mai multe propoziţii, legate între ele astfel încît una să nu depindă sintactic de cca-laltă sau de celelalte. (< coordona) coordonat adj. pus de acord; unit prin coordonare. O (gram.) propoziţie coordonată (şi subst., f.) = propoziţie în raport de coordonare cu altă propoziţie, (cf. fr. coordonnd)
 coordonată s.f. 1. (mat.) fiecare dintre numerele care precizează poziţia unui punct faţă de un sistem de referinţă dat. 2. (geogr.; la pl.) sistem de linii imaginare prin care se determină poziţia unui punct pe glob. 3. (astr.) sistem de determinare a poziţiei aştrilor prin raportare la diferite sisteme de referinţă, (cf. fr. coordonne) coordonatori s.n. (av.) aparat care indică automat locul unui avion în spaţiu si distanţa parcursă de el de la punctul de decolare, (cf. fr. coordonnateur) coordonator2 adj., s.m. şi /. (cel) care îndeplineşte o funcţie de coordonare, o (gram.) conjuncţie coordonatoare = conjuncţie care leagă două propoziţii în raport de coordonare, (cf. fr. coordonnateur) copâl s.n. (tehn.) răşină naturală, transparentă, de culoare galbenă, care se extrage din diverse plante tropicale, folosindu-se în special la prepararea lacurilor. (< fr. copal, cf. peruv. copalle) copertă s.f. înveliş de carte, de caiet etc. ; învelitoare, scoarţă. (< it. coperta) copiâ vb. I tr. 1. a reproduce un text, o operă de artă etc. • a reproduce ceva în mod servil şi fără originalitate. 2. (peior.) a imita servil pe cineva. • intr. a redacta o teză, o lucrare etc. folosind pe furiş în timpul examenului lucrarea unui alt elev, manuale, notiţe etc. (< fr. copier, cf. it. copiare) copios./, l. reproducere exactă a unei opere de artă, a unui text etc. 2. (peior.) imitaţie servilă lipsită de valoare. (< lat. med. copia, cf. rus. hopija, fr. copie, germ. Kopie)
 copl6r s.n. registru cu foi subţiri, în care se copiază diferite scrisori, acte etc. (< germ. Kopierbuch)
                                                                                         €oo-c<m
 copios adj. bogat, abundent, îmbelşugat; îndestulat. (< lat. copiosus, cf. fr. co-
 pieux)
 cOpra s.f. miez uscat de nucă de cocos, care conţine uleiul acesteia. (< it., sp. copra)
 copist s.m. şi /. cel care face copii, care transcrie acte etc. (< fr. copiste) coproducţie s.f. producţie cinematografică, film la realizarea căruia au colaborat mai multe ţări. (< fr. coproduction) coprofagi s.m.pl. (zool.) insecte care se hrănesc cu excremente. (< fr. copro-phages, cf. gr. kopros — excrement, pha-gein — a mînca)
 coprolit s.m. (petr.) fosfat natural de calciu provenit din petrificarea excrementelor animalelor fosile din era secundară; este folosit ca îngrăşămînt în agricultură. (< fr. coprolithe, cf. gr. kopros — excrement, lithos — piatră) coproprietăr s.m. şi /. proprietar al unui lucru etc. în comun cu altcineva. (< cf. fr. coproprictaire)
 coproprietâtc s.f. stăpînire în comun a unui bun de către mai multe persoane, (cf. fr. copropriete)
 copulativ adj. 1. (gram.; despre conjuncţii) care uneşte părţi de propoziţie sau propoziţii de acelaşi fel. O verb copulativ = verb auxiliar care leagă subiectul de numele predicativ; propoziţie copulativă = propoziţie legată de coordonata ei prin-tr-un raport de asociere în interiorul unei fraze. 2. (log.; despre judecăţi afirmative) care are mai multe subiecte unite de acelaşi predicat, (cf. lat. copulativus, fr. copulatif)
 copulaţie s.f. (rar) împreunare, împerechere, (la animale), (cf. fr. copulation, lat. copulatio — reunire) copulă s.f. (gram.) cuvînt de legătură; verb copulativ, (cf. fr. copule, lat. copula
 —    legătură) cors.?i. 1. grupare de cîntăreţi care execută împreună muzică vocală. O (expr.) a face cor cu alţii = a face cauză comună cu alţii (în scopuri rele). • compoziţie muzicală destinată a fi cîntată de mai multe persoane; execuţia unei asemenea bucăţi. 2. parte a bisericii unde stă şi cîntă ansamblul coral in timpul slujbei. 3. grup de personaje care participă la desfăşurarea acţiunii unei opere dramatice antice ca un personaj colectiv, cîntînd versuri; (p. ext.) versurile cîntate de acest grup. (< lat. chorus < gr. choros, cf. it. coro, germ. Chor)
 coral i s.m. (zool.) animal din încrengătura celenteratelor, cu schelet calcaros, care trăieşte în colonii în mările calde; scheletul acestui animal; mărgean. (< germ. Koralle, cf. lat. corallum) coral 2 adj. de cor; destinat a fi cîntat de un cor II s.n. (muz.) cîntec religios pe mai multe voci. (cf. it. corale, germ. Choral, fr. choral) coralier s.m. (zool.; la pl.) clasă de animale celenterate marine cu schelet calcaros, care trăiesc izolate; (la sg.) ani-
 COR-COK
 mal din această clasă. II adj. de coraiieri; format din coraiieri. (cf. fr. coralliaires) corallfer adj. (geol.) care conţine corali.
 (< fr. coralii)'bre) coraligen adj. (geol.; în expr.) calcar cora-ligen = calcar rezultat din acumularea coloniilor de corali. (<fr. coralligfrie) corăn s.n. cartea care conţine învăţăturile profetului Mahomed, socotită drept carte sfîntă la musulmani, (cf. fr. coran, it. co-rano, germ. Koran < ar. Koran — carte) corapdrt s.n. raport completiv care însoteşte un raport principal făcut de altă persoană. ( < co- + raport) coraport6r s.m. cel care ţine un coraport.
 (< co- + raportor) coraziuno (geol.) eroziune provocată de vînt şi de nisipul bîntuit de vînt. (cf. fr. coirasion)
 cord i s.n. (med.) inimă. (< lat. cor) cord2 s.n. (text.) ţesătură cu urzeală formată din fire bine răsucite şi rezistenle şi cu bătătura din fire subţiri şi rare. • ţesătură folosită la fabricarea anvelopelor, cordâj s.n. (mar.) totalitatea frînghiilor unei corăbii. (<fr. cordage) cordiăi adj. (adesea adv ) pornit din toată inima; afectuos, sincer, loial. (<fr. cordial, cf. it. cordiale) cordialitate s.f. calitatea de a fi cordial; afecţiune, sinceritate, loialitate, (cf. fr. cordiali te)
 cordif6rm adj. (rar) de forma uiţei inimi.
 (< fr. cordiforme, cf. lat. cor — inimă) cordită s.f. (chim.) exploziv preparat din nitroceluloză şi nitroglicerină. (< fr. cordite)
 cordân s.n. I. X. cingătoare (de pînză, de piele etc.), centură, curea. 2. conductor electric de liţă (răsucită) izolat şi strîns într-un înveliş protector. II. şir de posturi militare care efectuează serviciul de pază ; linie, şir de soldaţi care păstrează ordinea în anumite situaţii. O cordon sanitar = totalitatea măsurilor de izolare la care este supusă o localitate sau o ţară bîntuită de o contagiune; (concr.) patrulă, formaţie militară care asigură această izolare. (< fr. cordon, cf.'it. cordone) cordovâu s.n. piele tăbăcită fin după anumite procedee practicate în Spania la Cordoba. (it. cordovano, cf. Cordoba, n.p.) corect adj. 1. conform normelor, regulilor, fără greşeală. 2. (despre oameni) cu o ţinută, o atitudine, o purtare ireproşabilă; cinstit. (< fr. correct, cf. lat. correctus) corectă vb. I. tr. şi refl. a (-şi) îndrepta greşelile, defectele etc.; a (se) corija. (< corect)
 corect itti dine s.f. 1. calitatea de a fi corect; lipsă de greşeli. 2. ţinută sau purtare corectă; cinste, (cf. lat. c orrectitudo) corectiv s.n. ceea ce îndreaptă ceva, îndreptare, corectare, (cf. fr. correctif) corector s.m. şi /. cel care face corecturi la o carte, la o publicaţie etc. //s.n. aparat automat destinat să modifice într-un sens definit modul de funcţionare al unui sistem tehnic, (cf. fr. cor-recteur)
                                                                                                IU
 corectiîră s.f. 1. îndreptare a greşelilor care se ivesc în cursul imprimării unui text. 2. coală imprimată pentru a se putea însemna greşelile de tipar care trebuie îndreptate de zeţari, (cf. germ. Korrektur) corecţie s.f. 1. corectare. îndreptare (mai ales la un calcul, la tir etc.). 2. pedeapsă corporală, bătaie, (cf. fr. cor-rection, lat. correctio) corecţionăl adj. care pedepseşte un delict.
 (cf. fr. correctionnel) coree s.f. (med.) boală de nervi care se caracterizează prin mişcări involuntare şi dezordonate ale muşchilor. ( <fr. choree, cf. gr. choreia—dans) coregânt s.m. persoană care are parte legală la domnie împreună cu monarhul domnind efectiv pe lîngă acesta, coregidor s.m. (rar) primul magistrat al unui oraş sau al unei provincii din Spania, în care nu există guvernator. (<fr., sp. corregidor) coregrâf s.m. maestru de dans şi de balet. ( < fr. choregraphe, cf. gr. choreia — dans. graphein — a scrie) coregrafic adj. privitor la coregrafie.
 (< fr. choregraphique) coregrafie s.f. arta dansului şi a baletului. ( < fr. choregraphie) corelat adj. pus în corelaţie cu ceva.
 ( < fr. correlate) corelativ adj. care arată o corelaţie, un raport recjproc. O (log.) noţiuni corelative = noţiuni care conţin note ară-tind existenţa unei anumite legături reciproce între două obiecte ale gîn-dirii; (gram.) conjuncţii corelative (şi subst., f.) = conjuncţii care introduc două propoziţii coordonate sau o propoziţie regentă şi una subordonată, în raport de corelaţie una faţă de cealaltă, (cf. fr. correlatif) corelaţie s.f. relaţie, legătură reciprocă între'lucruri sau fenomene, (cf. fr. cor-relation)
 coreligionar s.m. şi /. persoană de aceeaşi religie cu alta, considerată în raport cu aceasta, (cf. fr. coreligionnaire) corepetitor s.m. şi. f. persoană care are sarcina de a repeta rolurile cu cîntă-reţii de operă şi cu corpul de balet. ( < lat. correpetitor) coresponda vb. I. intr. a fi în corespondenţă, a comunica prin scrisori cu cineva.
 corespondenţi adj. care corespunde, corespunzător. O unghiuri corespondente = fiecare dintre cele patru perechi de unghiuri nealăturate, formate de aceeaşi parte a unei secante care taie două drepte, unul din unghiuri fiind in interiorul dreptelor şi altul în afara lor. (cf. fr. correspondant) corespondent2 I. s.m. şi f. 1. colaborator extern la un ziar, care trimite corespondenţă cu caracter informativ din locul în care se află. 2. persoană care, în lipsa părinţilor, îngrijeşte de trebuinţele unui elev. 8. (rar) cel care
 166
 poartă corespondenţă cu cineva. II. adj. (in expr.) membru corespondent = membru al unei academii sau al altei instituţii ştiinţifice, care are aceleaşi obligaţii şi se bucură de aceleaşi drepturi ca şi un membru activ, cu excepţia dreptului de vot. (cf. fr. correspondant, it. corrispondente) corespondenţă s.f. I. 1. schimb de scrisori (între* două sau mai multe persoane). • totalitatea scrisorilor pe care şi le-au scris două persoane. • conţinutul unei scrisori. 2. relatare asupra faptelor petrecute într-o localitate, în-tr-o ţară etc., făcută de corespondentul unui ziar. II. raport, legătură între lucruri, fenomene etc.; concordanţă, armonie. O (gram.) corespondenţa timpurilor = concordanţa timpurilor, (cf. fr. correspondance, it. corrispondenza) corespunde vb. III. intr. 1. a fi conform (cu ceva), a răspunde la aşteptări. 2. a fi în legătură sau în comunicare cu ceva; a fi situat în acelaşi plan cu ceva. (cf. fr. correspondre, it. corrispondere) corOu s.m. (metr.) picior de vers antic, format dintr-o silabă lungă şi una scurtă. (< lat. choreos < gr. choreos, cf. fr. choree) coriâmb s.m. (metr.) picior de vers greco-latin, format dintr-un troheu şi un iamb. (< fr. chorîambe) coribânt s.m. (ist.) preot antic al zeiţei Cibela, al cărei cult avea caracterul unor orgii exaltate. (< lat. corybantes, gr. korybanles)
 coridă s.f. (rar) luptă cu tauri. (< fr., sp. corrida) coridâr s.n. loc de trecere, lung şi îngust, care leagă încăperile unei clădiri. • porţiune îngustă de teren care leagă două puncte. ( < fr. corridor, it. corri-dore)
 corifeu s.m. 1. conducătorul corului în tragedia greacă antică. 2. om de seamă, avînd un rol conducător; fruntaş într-un domeniu oarecare al ştiinţei sau al artei. (< lat. coryphaeus, gr. hory-phaios—şef, cf. fr. coryphee, it. cori f eo)
 corigent s.m. şi f. elev care nu a obţinut notă de trecere la unele materii, la care urmează să dea un nou examen pentru a putea promova. (< lat. corri-gens)
 corigenţă s.f. situaţia în care se găseşte un elev corigent; examen dat de un corigent pentru a putea promova, corigibll adj. care poate fi corijat, (cf. fr. corrigible)
 corljâ vb. I. tr. a îndrepta, a corecta.
 ( < fr. corriger, cf. lat. corrigere) corimb s.n. (bot.) inflorescenţă în formă de umbrelă. (< fr. corymbe, cf. gr. korymbos — buchet) corind6n s.n. (min.) piatră preţioasă formată dintr-un oxid natural de aluminiu, cristalizat, aproape tot atît de dur ca diamantul. (< fr. corindon, cf. hind. kurumdam)
                                                                                        COR-COR
 corintiân adj. corintic, (cf. ir. corynthien) corintic adj. din Corint. O (arhit.) ordin corintic — ordin arhitectonic din vechea Grecie, caracterizat prin coloane zvelte, cu capitelul împodobit cu sculpturi reprezentînd foi de acantă în volută; coloană corintică = coloană a-parţinînd ordinului corintic. ( < Corint, n.p.)
 corist s.m. şi f. cîntăreţ într-un cor. (cf.
 fr. choriste)
 coriză s.f. (med.) inflamaţie a mucoasei nasului; guturai, rinită. (< fr. coryza, cf. gr. koryza — morvă, boală la cai) cormoran s.m. (zool.) pasăre palmipedă, de culoare neagră-verzuie, cu ciocul lung si încovoiat la vîrf, care se hrăneşte cu peşti; corb-de-mare. (< fr. cormoran, cf. v. fr. corp moran—corb-de-mare)
 cornâc s.m. (rar) conducător de elefanţi sau (p. ext.) de alte animale, în India. (< fr. cornac, cf. port. coma ca) cornâj s.n. sforăială ce se aude la unii cai cînd sînt goniţi la galop. (< fr. cornage)
 cornalină s.f. (min.) varietate de agat, de culoare roşie-inchisă. (<fr. cor-
 naline)
 cornee s.f. (anat.) membrană transparentă care se găseşte în partea de dinainte a ochiului. (< fr. cornee, cf. lat.
 [tunica} cornea) corner s.n. (sport) lovitură de colţ la fotbal, care se acordă echipei în atac, dacă mingea depăşind linia de poartă a fost atinsă ultima oară de un jucător din apărare. (< engl., fr. corner) cornet s.n. 1. bucată de hîrtie răsucită în formă de pîlnie, în care se împachetează bomboane, seminţe etc.; conţinutul unui astfel de pachet. 2. (în expr.) cornet acustic = dispozitiv în formă de pîlnie. care amplifică vibraţiile sonore, folosit de persoanele cu auzul slab. 3. (anat.; în expr.) cornet nazal = fiecare dintre cele şase lame osoase de forma unui cornet (1) situate în nări. ( < fr. cornet) cornleră s.f. (tehn.) bară metalică profilată, care are în secţiune două aripi în formă de unghi drept. (< fr. corniere) cornist s.m. (muz.) 1. cîntăreţ din corn.
 2.  gornist, (cf. fr. corniste, it. cornista) cornişă s.f. (arhit.) partea superioară, proeminentă şi ornamentată a zidului unei construcţii, pe care stă acoperişul.
 •   mulură proeminentă care înconjură un antablament, o mobilă etc. (< fr. corniche)
 corobora vb. I. tr. a întări, a consolida, a confirma, a sprijini. ( < fr. corrobo-rer, cf. lat. corroborare < cum + robur
 —   putere)
 coroidă s.f. (anat.) membrană interioară a ochiului, care căptuşeşte sclerotica. ( < fr. thoroide, cf. gr. chorion — piele, eidos — aparenţă) corolăr s.n. (mat.) concluzie care urmează ca o consecinţă a unei teoreme
 COR-COS
 demonstrate. • idee, concluzie care se desprinde dintr-o teorie, dintr-o afirmaţie etc. (cf. fr. corollaire, lat. co-rollarium)
 corolă s.f. (bot.) înveliş interior al florii, format din ansamblul petalelor. (< fr. corolle, cf. lat. corolla — coroniţă)
 coronăl adj. (anat.; în expr.) os coronal = os care formează partea anterioară a craniului; osul frunţii. (< fr. coronal, cf. lat. coronalis—în formă de coroană)
 coronament s.n. 1. (arhit.) ornament care încunună un edificiu, o poartă etc. 2. (constr.) partea superioară a unui chei, a unui dig, a unui zid de sprijin etc., alcătuită de obicei din piatră cu forme geometrice regulate, (cf. fr. couronne-ment)
 coroner s.m. (rar) ofiţer de poliţie judiciară în Anglia şi în America. (< engl. coroner)
 corosiv adj. 1. (chim.; despre substanţe, care provoacă o coroziune. O agent corosiv = substanţă care are o acţiune electrochimică asupra suprafeţei corpurilor cu care intră în contact; sublimat corosiv = biclorură de mercur folosită ca dezinfectant. 2. (fig.) muşcător, usturător, (cf. fr. corrosif, lat. corrosivus) coroziune s.f. (chim.) proces de alterare, de atacare chimică sau electrochimică a metalelor sub acţiunea substanţelor de natură acidă şi bazică, (cf. fr. corrosion) corp s.n. I. 1. (fiz.) porţiune de materie bine determinată. • (chim.) substanţă organică sau anorganică. 2. obiect, lucru. O corp delict = obiect care a servit la săvîrşirea unei infracţiuni. 3. (poligr.) unitate cu care se măsoară mărimea literelor tipografice. II. 1. totalitatea persoanelor care, prin funcţie sau profesiune, formează o unitate deosebită, legal constituită ca atare.
 2.   (mii.) mare unitate cuprinzînd mai multe divizii. (<lat. corpus, cf. fr. corps, it. corpo) corpolent adj. (despre oameni) cu corpul mare; trupeş, voinic, (cf. fr. corpulent, it. corpulente, lat. corpulentus) corpolenţă s.f. însuşirea de a fi corpolent. (cf. lat. corpulentia, fr. corpultnce, it. corpulenza) corporal adj. de (pentru) corp, privitor la corp; trupesc. O pedeapsă corporală = pedeapsă care se aplica în trecut delincvenţilor, constînd din lovituri sau torturi, (cf. fr. corporel) corporatism s.n. doctrină politică şi economică reacţionară, care susţine necesitatea existenţei corporaţiilor. (< fr. corporatisme) corporatist adj. 1. privitor la corpora*-tism şi la ideologia lui. 2. corporativ. II s.m. adept al corporatismului. (< corporatism)
 corporativ adj. privitor la corporaţii; bazat pe corporaţii, (cf. fr. corporatif)
                                                                                              166
 corporăţie s.f. (ec.) 1. organizaţie medievală meşteşugărească, care apăra interesele şi drepturile profesionale ale membrilor săi; breaslă. 2. (în S.U.A.) denumire dată societăţilor pe acţiuni, (cf. fr. Corporation, it. corporazione) corpus s.n. 1. (poligr.) corp de literă de zece puncte tipografice, v. g arin o n d. 2. (liv.) culegere de documente, de fragmente din mai mulţi autori etc. cu privire la un subiect sau la o epocă. (< lat., fr. corpus) corpiiscul s.m. corp foarte mic; particulă materială. (< lat. corpusculum, cf. fr. corpuscule) corpusculâr adj. (rar) privitor la cor-pusculi. (cf. fr. corpusculaire) corsăj s.n. parte a rochiei care acoperă bustul. (< fr. corsage) corsar s.m. (mar.) navă particulară înarmată, care, cu învoirea guvernului său, ataca navele inamice; comandant al unei astfel de nave; (p. ext.) pirat. ( < cf. it. corsaro, fr. corsaire) corset s.n. centură lată, întărită cu balene, care serveşte la strîngerea taliei. O corset medical = obiect special din ghips sau din alt material, servind la susţinerea corpului, a coloanei vertebrale etc. (< fr. corset) cortegiu s.n. şir de persoane care însoţesc o ceremonie. • (fig.) şir, înşi-rare. (cf. fr. cortege, it. corteggio) cortSs s.n. (rar) denumire a adunărilor legislative în Spania şi Portugalia. (< sp., fr. cortes)
 corticâl adj. care aparţine învelişului exterior al unui organ animal sau vegetal. • (anat.) aparţinînd scoarţei creierului mare. (< fr. cortical, cf. lat. cortex — scoarţă) cortină s.f. perdea de stofă sau de catifea care separă scena de sala ele spectacol a unui teatru. (< it. cor-tina)
 corupe vb. III. 1. tr. şi refl. a (se) abate de la moralitate, de la corectitudine sau de la datorie. 2. tr. a strica, a denatura (idei, sentimente, moravuri etc.). (cf. it. corrompere, fr. corrompre, lat. corrumpere, după rupe) corupt adj. (despre oameni) stricat, depravat, pervertit. • (despre cuvinte, fraze etc.) deformat, (cf. lat. con^uptus) coruptibil adj. (despre oameni) care poate fi corupt; venal. (cf. lat. corruptibilis, fr. corruptible) corupţie s.f. 1. îndepărtare, abatere de la moralitate, de la datorie. 2. depravare, pervertire; venalitate, (cf. lat. corruptio, fr. corruption) corvetă s.f. (mar.) navă de răboi de mic tonaj, înarmată uşor şi avînd mobilitate mare în acţiune. (< cf. it. cor-vetia, fr. corvette, ol. korver—navă de vînătoare)
 cosecăntă s.f. (mat.) funcţie trigonometrică a unui unghi, egală cu secanta trigonometrică a unghiului complementar. (< fr. cosecanlej
 107
 c6sinus s.n. (mat.) funcţie trigonometrică a unui unghi, egală cu sinusul unghiului complementar. (< fr. cosinus) cosinusoidă s.f. (mat.) reprezentare grafică a funcţiei trigonometrice cosinus.
 (< fr. cosinusoîde) cosmetic adj., s.n. (alifie sau loţiune) care serveşte pentru îngrijirea pielii sau a părului. • privitor la cosmetică. (<fr. cosmetique, cf. gr. kosmetes —
 —   sclav care se ocupa de toaletă) cosmetică s.f. arta îngrijirii igienice a tenului, prin metode şi preparate speciale. • ramură industrială care se ocupă cu fabricarea cosmeticelor, (cf. fr. cosmătique)
 cosmetician s.m. şi /. specialist în cosmetică (< cosmetică) cosmetologie s.f. ştiinţă care se ocupă, în general, cu înfrumuseţarea corpului, cosmiatrie s.f. specialitate medicală care se ocupă cu înlăturarea defectelor fizice, cu menţinerea frumuseţii. (< fr. cosmiatrie)
 ctismic adj. privitor la cosmos, din cosmos. o raze cosmice = radiaţie ionizată de origine interstelară, cu o mare putere penetrantă, care ajunge pe pămînt; spaţiu cosmic = spaţiu interplanetar. (cf. lat. cosmicus, gr. kosmikos) cosmogonic adj. privitor la cosmogonie. (cf. fr. cosmogonique) cosmogonie s.f. ştiinţă care studiază originea şi procesul de formare a universului. (cf. fr. cosmogonie, gr. Kos-mogonia, hosmos—lume, gone—naştere)
 cosmogrăf s.m. şi f. specialist în cosmografie. (cf. lat. cosmographus, fr. cos-mographe)
 cosmograf ic adj. privitor la cosmografie.
 (cf. fr. cosmographique) cosmografie s.f. ramură a astronomiei care se ocupă cu descrierea universului şi a mişcărilor corpurilor cereşti, (cf. lat. cosmographia, gr. kosmographia, kos-mos — lume, graphein — a descrie) cosmologic adj. privitor la cosmologie. (< fr. cosmologique)
 cosmologie s.f. ştiinţa despre structura, dimensiunile şi evoluţia universului, (cf. fr. cosmologie, gr. kosmologia < Cosmos — lume, logos — vorbire) cosmonautică s.f. astronautică. (cf. gr. kosmos — univers, lat. nauta — navigator)
 cosmopolit adj. 1. (adesea subst.) privitor la cosmopolitism; cu manifestări de cosmopolitism. 2. (in faza preimperialistă) care ţine de mai multe culturi, comun mai multor ţări; universal. • (despre oraşe etc.) pestriţ, amestecat (prin componenţa populaţiei, prin limbile care se vorbesc), (cf. fr. cosmopolite, it. cosmopolita, gr. kosmopolites < kosmos—lume, polites— cetăţean) cosmopolitism s.n. teorie burgheză reacţionară, care propagă indiferenţa faţă de tradiţii, de cultură, de interesele propriei ţări, renunţarea Ia indepen-
                                                                                        tOS COT
 denţa si Suveranitatea naţională şi ploconirea slugarnică în faţa culturii decadente apusene. • atitudine de cosmopolit. (cf. fr. cosmopolitisme) cosmos s.n. universul considerat ca un tot unitar şi armonios, (cf. fr., it. cosmos, gr. kosmos — lume) cost s.n. ceea ce costă ceva; preţul unui lucru. (cf. it. costo) costă vb. I. 1, intr. a avea un preţ, o valoare în bani; a valora. 2. intr. şi tr. a (se) obţine cu preţul a..., a (se) plăti cu ...(< it. costare, cf. germ. kosten) costum s.n. 1. îmbrăcăminte completă (formată din haină şi pantalon la bărbaţi sau din fustă şi jachetă la femei).
 2.  fel de îmbrăcăminte care se poartă în anumite ocazii. 3. îmbrăcăminte caracteristică unui popor, unei epoci etc. (< fr. costume, cf. it. costume — obicei, datină)
 costumă vb. I. refl. a se îmbrăca special (pentru un bal, pentru un rol într-o piesă de teatru etc.). (cf. fr. costumer) costumier s.m. şi /. cel care are în păstrare costumele actorilor într-un teatru. (< fr. costumier) coşenilă s.f. (zool.) insectă originară din Mexic, care trăieşte pe cactuşi şi din care se extrage carminul. (< fr. co-chenille)
 coşmăr s.n. vis, şir de vise care dă senzaţii de apăsare şi de înăbuşire. • (fig.) grijă apăsătoare, obsedantă. (< fr. cauchemar, cf. v. fr. cauquer—a izgoni, ol. mare—fantomă) cotă vb. I. tr. a numerota potrivit unei anumite ordini. • a stabili, a marca valoarea unei mărfi, a unor efecte de schimb etc. • (fig.) a aprecia; a preţui, a evalua. (< fr. coter) cotangentă s.f. (mat.) funcţie trigonometrică a unui unghi, egală cu tangenta trigonometrică a unghiului complementar. (< fr. cotangente) c6tă s.f. 1. parte cu care contribuie cineva la o cheltuială comună; parte cuvenită în urma unei împărţeli. • parte dintr-un tot căreia i se dâ o anumită destinaţie; cotâ-parte, participaţie. O cota bursei = lista valorilor cotate la bursă. 2. altitudine a unui punct faţă de nivelul mării. O cota apelor = nivelul unei ape curgătoare. 3. (mat.) distanţa dintre un punct şi un plan de referinţă. • dimensiunea indicată pe un desen. 4. semn în cifre (şi litere) care arată locul unor cărţi, al unor documente etc. intr-o bibliotecă, într-o arhivă etc. (<fr. cote, cf. lat. med. quota — în ce cantitate) coterie s.f. grup de persoane care urmăresc scopuri ascunse; gaşcă, clică. (<fr. coterie)
 cotidian s.n. ziar care apare în fiecare zi. II adj. de fiecare zi, zilnic, (cf. fr. quo-tidien, it. cotidiano, lat. quotidianus) cotileddn s.n. 1. (bot.) frunzuliţă cu rezerve nutritive care se găseşte în embrionul unei plante fanerogame. 2,
 COT-CRE
 (anat.) fiecare dintre cei doi lobi ai placentei. (< fr. cotyledon) cotiledonăt adj. (bot.; despre plante) cu unul sau două cotiiedoane. // s.f. pl. nume generic dat plantelor cu cotiiedoane. (cf. fr. cotyledonâ) cotlli6n s.n. (rar) dans cu figuri şi scene de mimică. (< fr. cotilion) eotlzâ vb. I. intr. a plăti o cotizaţie, .o cotă-parte etc. (< fr. cotiser) cotizaţie s.f. sumă fixă pe care o plătesc periodic membrii unei organizaţii, ai unei asociaţii etc.; (p. ext.) contribuţie bănească la o cheltuială comună, (cf. fr. cotisation) cotlet s.n. 1. coastă de porc, de viţel sau de berbec împreună cu bucata corespunzătoare din muşchi. 2. (la pl.; fam.) favoriţi tăiaţi în formă de cotlet (1). (< fr. câtelette) cot6n s.n. (fir de) bumbac. (< fr. coton) cottirn s.m. încălţăminte cu talpă groasă pe care o purtau pe scenă actorii antici de tragedie. (< lat. cothumus, cf. fr. cothume)
 coutâmb s.m. (fiz.) unitate practică cu care se măsoară sarcina electrică, egală cu cantitatea de electricitate transportată de un curent constant de un amper într-o secundă. (< fr. coulomb < Cou-lomb, n.p.) covalenţă s.f. (chim.) legătură chimică realizată prin punerea în comun a unuia sau a mai multor electroni de către fiecare dintre atomii participanţi, covelină s.f. (min.) sulfură naturală de cupru. (< it. covellina) cOvercot s.n. (text.) stofă fină de lînă, avînd o ţesătură deasă. (< engl., fr. cover-coat)
 covertăs./. (mar.) puntea superioară a unei nave. (< ngr. conberta, it. coverta) coxâl adj. (anat.) care ţine de coapsă.
 (< fr. coxal) coxalgie s.f. (med.) osteoartrită tuberculoasă a coapsei. (<fr. coxalgie, cf. lat. coxa— coapsă, gr. algos— durere) cozerie s.f. (rar) convorbire (intimă); conversaţie, taifas. (< fr. causerie) crab s.m. (zool.) nume dat unor crustacee decapode, cu abdomenul foarte scurt, care trăiesc în mări aproape de ţărm şi în apele dulci. (< fr. crabey cf. ol. krabbe) cracâj s.n. cracare, (după engl., fr. crac-hing)
 cracâre s.f. (ind.) operaţie prin care se obţin din hidrocarburile grele, rămase de la distilarea fracţionată a ţiţeiului, hidrocarburi uşoare, care au o valoare mai mare. (după engl., fr. cracking) crah s.n. (fin.) dezastru financiar, caracteristic sistemului capitalist, constînd în lipsa acută a creditului pe piaţă, în scăderea bruscă a cursului acţiunilor la bursă şi în devalorizarea monedei. (<fr., germ. Krach) crâmpă s.f. (la pl.) contracţii dureroase ale unor muşchi (mai ales de la stomac).
 (< fr. crampe)
                                                                                              168
 crampon s.n. i. piron cu care se fixează de traversă şina de cale ferată. 2. mică bucată de talpă, de lemn etc. care se aplică pe talpa bocancilor de sport pentru a împiedica alunecarea. 3. (bot.) rădăcină adventivă a unei plante agăţătoare, prin care aceasta se prinde de copaci, de ziduri etc. (< fr. crampon) cramponâ vb. I. refl. a se agăţa puternic de ceva sau de cineva pentru a obţine ceva; (fig.) a se ţine scai, morţiş de ceva sau de cineva. (< fr. crampon-ner)
 cran s.n. (rar) macara. (< ţus. kran, cf. fr. cran)
 cranian adj. care ţine de craniu, referitor la craniu, (cf. fr. cranien) craniologîe s.f. parte a antropologiei care studiază evoluţia construcţiei craniului. (< fr. craniologie, cf. gr. hra-nion — craniu, logos — vorbire) crâniu s.n. (med.) cutia osoasă a capului la vertebrate. • cap descărnat de om mort. (<lat. med. cranium, cf. gr. hranion — craniu) crapulds adj. destrăbălat, vicios, (cf. fr. crapuleux, lat. crapulosus < crapula
 —   beţiv)
 cras adj. care nu corespunde nici celor mai mici exigenţe; grosolan, neruşinat. (< fr. cras se, cf. lat. crassvs—gros) crâter s.n. (geol.) deschizătură largă şi conică a unui vulcan, prin care se revarsă lava. (< fr. cratere, cf. lat. crater
 —   vas de băut)
 cratimă s.f. semn grafic folosit pentru a lega două cuvinte care se pronunţă împreună, pentru a despărţi cuvintele în silabe etc.; liniuţă de unire. (< ngr. kratima)
 crâul s.n. (sport) stil de înot în care mişcarea picioarelor se face în alt ritm decit aceea a braţelor, capul rămînînd cit mai mult sub apă. (< engl., fr. c rowl)
 cravaşa vb. I. tr. a lovi cu cravaşa. (<fr. cravacher)
 cravaşa s.f. vărguţă de lemn flexibil folosită la călărie. (< fr. cravache) cravată s.f. bucată de mătase, de stofă etc. care se po&’tă înnodată la gît, mai ales de către bărbaţi. O cravată roşie (de pionier) = basma roşie, triunghiulară, purtată la gît de pionieri. (< fr. cravate, cf. it. craratta) crâză s.f. (lingv.) fuziune a vocalei iniţiale a unui cuvînt cu vocala finală a cuvîntului precedent. (< fr. crase, cf. gr. hrasis — amestec) creâ vb. I. tr. 1. a produce, a face ceva care nu exista mai înainte; a întemeia, a înfiinţa; a organiza. • a inventa; a plăsmui, a născoci; a compune, a scrie (o operă literară etc.). 2. a pregăti, a forma (pentru o misiune, o carieră etc.).
 3.  (teatru; în expr.) a crea un rol = a interpreta cu pricepere şi originalitate un rol. (cf. lat. creare, fr. cr^er) creânţă s.f. (fin.) drept pe care îl are creditorul asupra sumei de bani ce i
   se datorează; (concr.) titlu, înscris care confirmă acest drept. (< fr. eră.-ance)
   creanţiâr s.n. registru în care se înscriu creanţele. (< fr. creancier) creat6r adj. care creează. II s.m. şi /. s întemeietor, fondator, (cf. lat. creator, fr. createur) creatură s.f. fiinţă, făptură; (peior.) individ. • om ridicat numai prin protecţia cuiva; protejat, acolit (al unui om influent), (cf. fr. creature, lat. creatura)
   creaţie s.f. acţiunea de a crea; (concr.) produs al muncii creatoare; lucru, operă creată. • interpretare bună, originală a unui rol dintr-o piesă sau dintr-un film. (cf. lat. creatio, fr. creation) credibil adj. care poate fi crezut. ( < credibilitate)
   credibilitate s.f. însuşirea unui lucru de a fi crezut. (< fr. credibilite) credit s.n. 1. (fin.) procurare de capital prin împrumut făcut pe baza încrederii sau a solvabilităţii. • sistem financiar care constă în împrumuturi cu dobîndă; sumă de bani dată cu împrumut. 2. (cont.-, op. debit) partea din dreapta a unui cont, care reprezintă sumele avansate. 3. (fig.) consideraţie, stimă, influenţă, autoritate de care se bucură cineva în faţa semenilor săi. (cf. fr. credit, it. credito, lat. creditum)
   credită vb. I. tr. a acorda, a deschide (cuiva) un credit. (< fr. crediter) credit6r adj. referitor la credite; care dă credite. // s.m. şi /. persoană, instituţie etc. care a dat bani cu împrumut sau care are de primit o datorie, (cf. it. creditore, fr. crediteur) credo s.n. invar, a treia parte a liturghiei muzicale catolice. (< lat. credo) credtii adj. care crede prea uşor. (cf. fr. credule, lat. credulus) credulitate s.f. însuşirea de a fi credul, uşurinţă în a crede lucruri lipsite de temei. (cf. fr. crâduliU, lat. credulitas) crekm s.n. 1. obiect prismatic sau cilindric avînd în mijloc o mină de grafit sau din alt material, cu care se scrie sau se desenează. 2. preparat cosmetic sau farmaceutic folosit la machiaj etc. ( < fr. crayon)
   creiona vb. I. tr. a desena, a schiţa cu creionul. # (fig.) a contura, a schiţa caracterul unui personaj într-o scriere etc. (cf. fr. crayonner) crem adj. invar, alb-gălbui, ( < fr. creme) cremalieră s.f. (tehn.) bară dinţată care s®, angrenează cu o roată dinţată, folosită la cricuri, la maşini-unelte etc. (<fr. cremailliere)
   crematdriu s.n. instalaţie special amenajată pentru incinerarea cadavrelor. • cuptor pentru ars gunoaiele, (cf. fr. crematoire)
   cremaţiiine s.f. (rar) ardere, incinerare, prefacere în cenuşă, (cf. lat. crematio, ir. cremation)
                                                                                    CHE-CRE
  crâmâ s.f. 1. preparat dulce făcut din lapte, ouă şi zahăr, la care se adaugă cafea, vanilie etc. • lichior fin. 2. produs cosmetic folosit la îngrijirea pielii; alifie. 3. (fig.) ceea ce este bun, de frunte, foarte folositor. (< fr. crime)
  crem6nă s.f. dispozitiv metalic fixat la o fereastră sau la o uşă şi care serveşte la închiderea acestora. (< fr. cremone) crenel s.n. deschizătură practicată într-un zid de apărare, care permite tragerea cu arma stînd la adăpost de loviturile inamicului. ( < fr. creneau, cf. crenele) crenelat adj. cu creneluri, (cf. fr. crenele) cr&nvurşt s.m. (la pl.) cîrnăciori subţiri fabricaţi în pereche, care se mănîncă fierţi. (<germ. Krenwurstel) cre61 s.m. şi /. 1. om de rasă albă născut în America latină sau în colonii. 2. (prin confuzie) om născut din părinţi de rase diferite; mulatru. (< fr. creole, cf. sp. criollo)
  creolină s.f. (chim.) amestec de săpun şi de ulei greu, obţinut la distilarea cărbunilor de pămînt şi folosit în special ca dezinfectant. (< it. creolina) crooz6t. s.n. (chim.) lichid uleios, gălbui şi caustic, cu miros tare, obţinut prin distilarea gudroanelor de lemn, folosit în industrie şi în medicină.
  ( < fr. creosote, cf. gr. kreas—carne, sozo — conserv)
  creozotâre s.f. (tehn.) conservare a lemnului prin impregnare cu creozot. (după fr. creosoter) crep i s.n. cauciuc natural, albicios la culoare, folosit pentru tălpi la încălţăminte. ( < fr. crepe) crep 2 s.n. (text.) ţesătură subţire, încreţită, de mătase sau de lînă. • bucată neagră dintr-o astfel de ţesătură, purtată (la rever) în semn de doliu. (< fr. crepe)
  crepidă s.f. (ant.) încălţăminte antică (grecească sau romană) asemănătoare cu sandalele. (< lat. crepida, gr. krepis, cf. fr. crepide) crepitânt adj. care trosneşte, care pîrîie.
  ( < fr. crepitânt) crepitaţie s.f. (med.) trosnitură, pîrîi-tură produsă de ciocnirea extremităţilor unui os fracturat, de aerul pătruns in plămînii bolnavi etc. (cf. it. crepita-zione, fr. crepitation) crepon s.n. (text.) ţesătură cu creţuri sau bobiţe în relief. (< fr. crepon) crepuscul s.n. lumină difuză care se răs-pîndeşte înainte de răsăritul şi după apusul soarelui; (spec.) sfîrşit de zi; înserare, amurg, o (fig.) declin, sfîrşit. (cf. lat. crepusculum, fr. crepuscule) crepuscular adj. privitor la crepuscul; crepuscul, (cf. it. crepuscolare) crescendo adv. (muz.) crescînd în intensitate; din ce în ce mai tare. H s.n. creştere progresivă a intensităţii unui sunet. (< it., fr. crescendo) cres61 s.m. (chim.) lichid extras din gudronul de cărbune, asemănător feno-
 CRE-CUI
 lului. cu proprietăţi antisoptice. (< fr. crfeol)
 cres6n s.n. (bot.) plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe, mici şi cu frunze comestibile; hreniţă. ( < fr. cresson)
 crestomaţie s.f. culegere de texte alese (mai ales din autorii clasici). (< fr. chrestomathie, cf. gr. chrestomatheia
 <    chrestos— util, matkein— a învăţa) cr&şă s.f. instituţie unde sînt ţinuţi copiii mici pentru a fi hrăniţi şi îngrijiţi în timp ce părinţii sînt la lucru. (< fr. creche)
 cretaccu adj, (geol.; despre roci) de natura cretei, alcătuit din cretă. (< fr. crelacâ)
 cretăcic s.n. (geol.) perioadă geologică a erei secundare, care se caracterizează prin depuneri masive de calcar, (după fr. eră tace) crOtă s.f. 1. (min.) carbonat de calciu natural, format din cochiliile unor animale marine foarte mici. 2. bucată de cretă (1) care serveşte la scris pe tablă, pe lemn etc. (< lat. creta) cretin adj., s.m. şi /. suferind de cretinism.
 •    stupid, imbecil, idiot. (< fr. cretin) cretinism s.n. (med.) boală degenerescentă cauzată de tulburări funcţionale ale glandei tiroide, care se manifestă prin anomalii fizice, insuficienţă mintală etc.; (curent) tîmpenie, idioţie, prostie, (cf. fr. cretinisme) cret6n s.n. (text.) ţesătură imprimată din in sau din cînepă. (< fr. cretonne, cf. Creton, n.p.) creuzet s.n. (tehn.) vas rezistent la căldură, folosit pentru reacţii chimice la temperaturi înalte. • (metal.) recipient dintr-un material refractar, care serveşte la topirea metalelor sau pentru anumite tratamente termice. (<fr. creuset)
 crevasă s.f. (rar) crăpătură într-un bloc de gheaţă. (< fr. crevasse) crevetă s.f. (zool.) rac marin mic, comestibil, bun la gust. (< fr. cievette) criblură s.f. piatră dură, sfărîmată mărunt şi sortată după dimensiuni standardizate, folosită ca îmbrăcăminte rutieră. ( < fr. criblure) cric s.n. (tehn.) aparat folosit pentru ridicarea, prin împingere în sus, a greutăţilor. (< fr. cric) crichet s.n. (sport) joc între două echipe în care fiecare dintre ele caută să introducă mingea în poarta adversarului, lovind-o cu un fel de baston de lemn. (< engl., fr. crichet) crimă s.f. (jur.) fapt penal (omor, trădare de patrie etc.) considerat de lege ca foarte grav şi care este pedepsit deosebit de aspru. (< fr. crime, cf. lat. crimen — acuzare)
 criminal adj. care constituie o crimă, de crimă. // s.m. şi /. făptuitor al unei crime. ( < lat. criminalis, cf. fr. criminel) criminalist s.m. şi /. specialist in dreptul penal. (cf. fr. criminaliste)
                                                                                            iro
 criminalitate s.f.  (jur.) săvîrşire de
 crime; numărul      de omoruri comisc
 într-o perioadă,    (cf. fr. criminalite)
 criminologie s.f. ramură a dreptului cârc studiază pe criminal şi criminalitatea ca fenomen social. (< fr. criminologie) crinoide s.n.pl.    (zool.) echinoderme
 fixate, avînd corpul în formă de caliciu cu bra(,e, aşezat pe un peduncul. (< fr. crinoides, cf. gr. krinon—crin, eidos
 —   aspect)
 criolit s.n. (min.) fluorură naturală de sodiu şi aluminiu. (< fr. cryolite, cf. gr. kryos — frig, lithos — piatră) criptă s.f. cavou subteran, locaş de în-mormîntare construit sub o biserică, sub un monument; capelă subterană. (< it. cripta, fr. crypte, cf. gr. kryptos
 —   ascuns)
 crioscopie s.f. (chim.) metodă de determinare a greutăţii moleculare a unei substanţe prin măsurarea coborîrii temperaturii de solidificare a acelei substanţe , într-un solvent. (<fr. cryoscopie) criostât s.n. (fiz.) vas de sticlă cu pereţi dubli, argintaţi în interior, folosit pentru păstrarea lichidelor la o anumită temperatură; vas Dewar. criptogâmă s.f. (la pl.; op. f a n e r o-g a m ă) una din cele două încrengături ale regnului vegetal, care cuprinde plante lipsite de flori; (la sg.) plantă din această încrengătură. (< fr. crypto-game, cf. gr. kryptos—ascuns, gamos
 —   căsătorie)
                                                     criptografic adj. privitor la criptografie.
 (< fr. crypt'ographique) criptografie s.f. mod de scriere secretă cu ajutorul unui cod de semne convenţionale. • joc distractiv constînd din ezlegarea unei fraze reprezentate prin diferite semne, figuri, litere sau cifre aranjate într-un anumit fel. (< fr, cryptographie, cf. gr. kryptos — ascuns, graphein—a scrie) criptogrâmă s.f. document, text scris cu caractere secrete. • joc distractiv constînd în a împărţi cuvintele unei fraze într-un număr exact de fragmente care se înscriu într-o formă geometrică regulată, urmînd ca dezlegătorul să afle locul un⣠începe succesiunea acestor fragmente şi modul cum ele se succed. (< fr. cryptogramme, cf. gr. kryptos — ascuns, gramma — scriere) crisalidă s.f. (zool.) nimfă la insectele lepidopiere. (< fr. chrysalide, cf. lat. chrysallis, gr. chrysos—aur) crisoberil s.n. (min.) mineral transparent, de culoare verde; este o piatră preţioasă rară. (< fr. chrysoberyl, cf. gr. chrysos—aur, fr. beryl) crisoprăz s.n. (min.) varietate de calce-donie de culoare verde. (< fr. chryso-' prase, cf. gr. chrysos—aur, prason
 —   pară)
 crispa vb. I. refl. a se contracta involuntar, a se încleşta. ( < fr. crisper, cf. lat. crispare— a încreţi) crispăţie s.f. crispare, (cf. fr. crispation)
 171
 cristâl 8.n. 1. sticlă fabricată special, d* calitate superioară, transparentă şi incoloră. • obiect de cristal. 2. (min.) fragment al unui compus (mai ales dintr-o rocă) carc are de la natură o formă geometrică de poliedru. 3. cristal de stîncă = formă naturală cristalizată, pură, a silicei. ( < gr. krystallos — gheaţă, cf. it. cristallo, fr. cristal, germ. Kristall)
 cristalini adj. curat, transparent, limpede (ca cristalul), (cf. fr. cristallin) cristalin2 s.n. (a,nat.) corp transparent lenticular, situat în ochi imediat înapoia irisului, (cf. fr. cristallin) cristaliza vb. I. 1. intr. şi refl. (despre substanţe, roci) a se transforma în cristale. 2. refl. şi tr. (fig.) a (se) închega, a (se) limpezi, a lua formă definitivă.
 (< fr. cristalliser, cf. it. cristalizzarc) cristalizor s.n. (tehn.) vas de laborator în care se face cristalizarea soluţiilor, (cf. fr. cristallisoir) cristalografie s.f. disciplină care studiază formele, proprietăţile şi legile de formare a cristalelor. ( < fr. criMallogm-phie, cf. gr. krystallos — cristal, gra-phein — a descrie)
 cristaloîd s.m. (chim.) substanţă în soluţie, care poate trece printr-o membrană de pergament. // adj. cu aspect de cristal. (< fr. cristallolde, cf. gr. krystallos
 —    cristal, eidos — aspect) cristiânic s.f. (sport) oprire la schi prin-tr-o întoarcere bruscă, cu schiurile apropiate. (< fr. christiania) criteriu s.n. punct de vedere, principiu de clasificare, de apreciere, de definire etc.; normă. (< fr. criterium, cf. gr. kriterion— ceea ce serveşte la judecare) critic s.m. persoană care judecă şi analizează opere de artă (pentru a le lămuri publicului şi pentru a da artei o anumită orientare). // adj. 1. de critică, privitor la critică. O aparat critic — totalitatea notelor lămuritoare făcute de un editor la editarea unui text; ediţie critică = ediţie a unui text literar în care acesta este însoţit de aparat critic.
 •    bazat pe critică, care foloseşte critica. 2. referitor la un moment de criză; care anunţă, determină o criză, o schimbare; dificil, periculos. ( < lat. criti-cys , gr. kritikos < krinein — a judeca, cf. fr. critique, it. critico) critică yb. I. tr. a da la iveală greşelile, lipsurile (unei persoane, ale unei opere etc.), arătînd cauzele şi indicînd mijloacele de remediere, de îndreptare. (< fr. critiquer, it. criticare) criticâbil adj. care poate, care merită a “criticat. (cf. fr. critiquable) criticaştrii s.m. (peior.) critic mărunt, Iară discernămînt critic. (<germ. Kritikaster) critică s.f. I. arta de a interpreta si aprecia operele artistice sau ştiinţifice. • critică de text = comentarii asupra formei şi conţinutului unui text. II. metodă comunistă de educarc a oameni-
                                                                                          CRI-CRO
 lor muncii, constînd în scoaterea la iveală a greşelilor şi lipsurilor şi indicarea mijloacelor pentru lichidarea lor. ( < fr. critique, it. critica, cf. gr. kritihe) criticism s.n. (fii.) 1. denumire dată de Kant filozofiei sale idealiste, conside-rînd că scopul ei principal este de a critica posibilitatea de cunoaştere a omului. 2. sistem filozofic potrivit căruia determinarea limitelor înţelegerii omeneşti trebuie să fie centrul oricărei cercetări filozofice, (cf. fr. criti-cisme)
 criticist adj. privitor la criticism. II s.m. adept al criticismului, crizantemă s.f. (bot.) plantă din familia compozeelor, cu flori mari şi frumoase de diferite culori, care înfloreşte toamna tîrziu şi se cultivă mai ales ca plantă decorativă. (< fr. chrysanthcme, cf. gr. chrysos — aur, anlemon — floare) criză s.f. 1. (ec.) stagnare şi perturbare a vieţii economice (la care se ajunge inevitabil şi periodic în ţările capitaliste, datorită contradicţiei fundamentale dintre caracterul social al producţiei şi forma capitalistă a însuşirii produselor). 2. moment periculos şi decisiv; tulburare. O criză de guvern
 —    interval de timp care se scurge între demisia unui guvern şi formarea unui nou guvern. 3. (med.) fază critică în dezvoltarea unei boli; variaţie bruscă care survine în cursul unei boli, ca s#mn al unei schimbări în bine sau în rău. (< fr. crise, cf. lat., gr. krisis < krinein — a judeca) c-rizolit s.n. (min.) olivină (< fr. chry-solithe)
 croazieră s.f. 1. călătorie (turistică) lungă pe mare. 2. (av.) zborul unui avion, fără alimentare, astfel îneît să parcurgă maximum de distanţă. (< fr.
 croisiere)]
 erochct s.n. joc cu bile de lemn care se lovesc cu un ciocan cu coadă lungă, făcîndu-le să treacă, potrivit anumitor reguli, printr-o serie de mici arcade înfipte în pămînt. (< engl., fr. croquet)
 crochete s.n.pl. preparat culinar din griş sau din zarzavaturi etc., făcut în formă de bastonaşe sau de turtiţe prăjite în grăsime. ( < fr. croquette) crochiu s.n. schiţă sumara, făcută în creion, a unui plan, a unui desen etc. (< fr. croquis) crocodil s.m. 1. (zool.) reptilă sauriană amfibie foarte mare, care trăieşte lîngă fluviile din ţările tropicale (în special pe malurile Nilului). O (expr.; fam.) lacrimi de crocodil = plîns prefăcut, ipocrit. 2. dispozitiv de comandă automată pentru semnalizarea, pe locomotiva unui tren în mers, a poziţiei semnalelor de acoperire a liniei, (cf. fr. croco-dile, lat. crocodilus)
 crom s.n. (chim.) metal alb, dur, asemănător cu fierul, care se foloseşte la fabricarea oţelului inoxidabil şi la cro-
 CRO-CRO
 mare. O galben de crom = cromat de plumb folosit în vopsitorie. (< fr. chrome, cf. gr. chroma — culoare) crOmâ vb. I. tr. a acoperi (un obiect) cu un strat subţire de crom. (<fr. chromer)
 cromâj s.n. (tehn.) operaţie industrială, care constă în depunerea unui strat subţire de crom pe suprafaţa unui metal. (cf. fr. chromage) cromât s.m. (chim.) sare a acidului crom ic. II adj. care conţine crom; acoperit cu un strat subţire de crom. (.< fr. chromate) cromâtlc adj. 1. referitor la culori, la colorit. O aberaţie cromatică = defect al imaginilor produse de lentile, constînd în formarea de irizaţii pe marginea imaginilor. 2. (despre tonuri) care se succed în semitonuri consecutive. O (muz.) semiton cromatic = semiton format din două sunete cu aceeaşi denumire: gamă cromatică = gamă compusă din semitonuri cromatice. (< it. cromatico, fr. chromatique, cf. gr. chroma
 —   culoare)
 cromatică s.f. 1. arta preparării şi întrebuinţării culorilor. 2. colorit. (< fr. chromatique, cf. gr. chromatikos ^ < chroma — culoare)
 cromatină s.f. (biol.) substanţa colora-bilă a nucleului, în interiorul căruia formează un filament în formă de ghem sau de reţea. (< fr. chromatine) cromatism s.n. 1. (fiz.) calitate a razelor albe de a se putea descompune în raze de culori diferite; coloraţie. 2. (muz.) caracterul cromatic al unei melodii, (cf. fr. chromatisme) cromatograîio s.f. (chim.) procedeu de separare a unor substanţe dintr-un amestec, prin filtrare printr-un absorbant. ( < fr. chromatographie) crtfmic adj. (chim.\ în expr.) acid cro-mic = acid rezultat din combinarea cromului cu oxigen şi hidrogen. (< fr. chromique) cromît s.m. (min.) cromat natural de fier. (< fr. chromite) cromlech s.n. (ist.) monument megalitic cu caracter sacru, din epoca bronzului, constînd dintr-un cerc de pietre brute înfipte vertical în pămînt, la intervale regulate între ele. (< fr. cromlech, cf. celt. cromlech — pietre în cerc) cromofotografîe s.f. procedeu prin care se obţin fotografii în culori. (< fr. chro-mophotographie, cf. gr. chroma — culoare, fr. photographie) cromofototerapîe s.f. (med.) metodă de a trata bolnavii mintali prin lumină colorată. (cf. gr. chroma—culoare, phos
 —   lumină, therapeia — îngrijire) cromolitogrâflc adj. de crom o litografie,
 obţinut prin cromolitografie. (< fr. chromoli tographiqu e)
 cromolitografie s.f. (poligr.) procedeu de reproducere litografică în mai multe culori; (concr.) desen, tablou făcut prin procedeul acesta. (< fr. chromo-
                                                                                           172
 lithographie. cf. gr. chroma — culoare, fr. iithographie) cromosferă s.f. (astr.) strat solar gazos, de culoare roză, care se poate vedea numai în timpul eclipselor totale de soare. (< fr. chromosphere, cf. gr. chroma — culoare, sphaira—sferă) cromotipîu s.f. (poligr.) reproducere litografică în culori, obţinută pe cale foto-chimică; (concr.) imagine colorată astfel obţinută. (< fr. chromotypie, cf. gr. chroma — culoare, tyvos— urmă) cromozfim s.m. (biol.) particulă care ia naştere din nucleul unei celule în timpul diviziunii ei. ( < fr. chromosome, cf. gr. chroma — culoare, soma — corp) cr6nic adj. (despre boli) care are o evoluţie lentă. • (fig.) care se prelungeşte multă vreme, învechit, greu de înlăturat. (< cf. fr. chronique, lat. chronicus
 <    gr. chronos — timp) cronicâr s.m. 1. autor de cronici şi letopiseţe. 2. ziarist, colaborator la un ziar, la o revistă, care redactează cro- ' nici (2). (cf. tr. chroniqueur) crdnlcă s.f. 1. povestire istorică în care se expun cronologic evenimentele din viaţa unui popor; letopiseţ. 2. articol de ziar, de revistă, care comentează evenimente la ordinea zilei. 8. comentariu răutăcios în legătură cu viaţa cuiva. ( < lat. chronica, cf. fr. chronique, gr. chroniha < chronos — timp; cronofotografie s.f. (fiz.) reprezentare fotografică a unei mişcări cu ajutorul mai multor' fotografii instantanee , luate la scurte intervale de timp. (< fr. chronophotographie, cf. gr. chronos — timp, fr. photographie) cronogrăt 1 s.n. scriere populară repre-z-, îtînd un fel de sinteză a istoriei generale. (< fr. chronographe, cf. gr. chronographos ) cronogrâf 2 s.n. (tehn.) instrument înre-' gistrator al timpului. • instrument folosit la verificarea funcţionării ceasornicelor şi a cronometrelor. (< fr. chronographe, ci. gr. chronos — timp, graphein — a scrie)
 cronografe s.f. scriere de cronici, de cronografe1. (< ngr. chronographia) cronogrăm s.n. inscripţie în care literele, în cifre romane, iormează data. (cf. it. cronogramma)
 cronologic adj. dispus în ordinea succesiunii în timp. (cf. fr. chronologiquc) cronologie s.f. disciplină care studiază stabilirea epocilor şi a datelor; sistem de socotire a anilor; succesiune în timp a unor evenimente etc. • listă cuprin-zînd o succesiune cronologică. (<fr. chronologie, cf. gr. chronos — timp, logos - vorbire) cronometrâ ob. I. tr. a măsura (cu crono-metrul) durata unei acţiuni. (< fr. chronometrer ) cronometrăj s.n. cronometrare. ( < fr. chronometrage)
 cronometric adi. (ca) de cronometru.
 (cf. fr. chronometvi'iue)
 iî*
 cronometric s.f. parte a fizicii care studiază măsurarea timpului; tehnica construirii cronometrelor. ( < fr. chro-
 nometrie)
 cronomotror s.m. cel care cronometrează.
 (cf. fr. chronow.etreur) croncmâtn: s.n. (fiz.) instrument de precizie cu care se măsoară timpul; (curent) ceas de precizie (care poate măsura şi fracţiunile de secundă). (< fr. chro-nometre, cf. gr. chronos—timp, metron
 —  măsură)
 cronoscop s.n. (fiz.) instrument pentru măsurarea unui scurt interval de timp, folosit în laboratoarele de fizică, de fiziologie etc. (< fr. chronoscope, cf. gr. chronos — timp, shopein — a privi)
 cros» s.n. (sport) alergare pe teren variat, in care alergătorii sînt nevoiţi să treacă diferite obstacole naturale. (< engl., fr. cross-country )
 crOsă s.f. baston curbat la un capăt, care se foloseşte la jocurile de hochei, polo şi golf. (< fr. crosse) crosîst s.m. şi f. sportiv specializat în crosuri. (< cros)
 croşă s.f. (mm.) notă (în valoare de o optime) a cărei coadă este terminată printr-un cîrlig. (< fr. croche) croşeta vb. I. ir. a împleti (dantele) cu croşeta. (<fr. crocheter) croşetă s.f. ac lung, cu vîrful în formă de cîrlig, cu care se tricotează, se lucrează din aţă, din lînă etc. diferite împletituri (mai ales dantele). (< fr. crochet) croşeu s.n. (sport) lovitură de box dată din apropierea corpului, cu braţul îndoit. (< fr. crochet) crotăl s.m. (zool.) şarpe foarte veninos care trăieşte în America tropicală; şarpe-cu-clopoţei. (< fr. crotale, cf. gr. krotalon — clopoţel) crucetă s.f. (mar.) platformă orizontală mică fixată deasupra arborelui gabier, servind la fixarea şarturilor arboreţilor. ( < it. crocetta) cruciadă s.f. nume dat expediţiilor cu caracter militar, întreprinse în evul mediu de ţările din Europa occidentală în Orientul Mediteranei, contra musulmanilor, sub pretextul eliberării mor-mîntului lui Hristos. (< cruce, după it. crociata, fr. croisade) cruciăl adj. de importanţă capitală; hotărîtor, decisiv, (cf. fr. crucial) cruciăt s.m. participant la o cruciadă, (cf. lat. med. cruciatus, it. crociato) crucieră s.f. (mar.) navigaţie în zigzag făcută de vasele cu pinze datorită vîntului; (p. ext.) croazieră. (< it. crociera)
 crucifer adj. (bot.) cu flori care au patru petale şi patru sepale aşezate în cruce.
 II s.f .pl. familie de plante dicoi ile-donate care au asemenea flori. (< fr. crucifere, cf. lat. crux—cruce, ferre — a purta)
 crucifică vb. I. tr. a executa un condamnat, omorîndu-1 prin ţintuire pe
                                                                                        0AO-0UÂ
 cruce; a răstigni, (cf. fr. cruci/ier, lat. cruci figere — a ţintui pe cruce) crucifix s.n. (bis.) obiect de cult repre-zentînd pe Hristos răstignit pe cruce, (cf. lat. crucifixus, fr. crucifix) crucifdrm adj. în formă de cruce. (< fr. cruciforme) crucişăt6r s.n. (mar.) navă de război, mai rapidă dar mai uşoară şi mai puţin puternică decît cuirasatul. (după fr. croisseur, germ. Kreutzer) crudităţi s.f.pl. (rar) fructe, legume proaspete, verdeţuri, (după fr. erudite) crup s.n. (med.) anghină difterică localizată la trahee şi la faringe; (pop.) guşter. (< fr., engl. croup) crupădă s.f. săritură a calului cu picioarele de dinainte sub burtă. (< fr. croupade)
 crupă s.f. partea de dinapoi a coapselor calului, care se întinde din regiunea lombară pînă la coadă. (< fr. croupe) crupier s.m. cel care conduce jocurile în stabilimentele publice' de joc, care adună banii cîştigaţi şi plăteşte cîşti-gurile jucătorilor. ( < fr. croupier) crupon s.n. 1. (tehn.) partea mijlocie a unei piei tăbăcite, de bou sau de vacă, după ce s-au îndepărtat gîtul, picioarele şi coada. 2. placă de cauciuc din care se fac tălpi de încălţăminte. (< fr. croupon)
 crurăl adj. (anat.) care ţine de partea superioară a coapsei. (< fr. crural, cf. lat. cruralis < crus — gambă) crustaceu s.n. (zool.) animal acvatic cu corpul acoperit cu o crustă chitinoasă impregnată cu calcar; (la pl.) clasă de animale care înglobează aceste vieţuitoare. (< fr. crustace, cf. lat. crusta
 —   crustă)
 crustă s.f. coajă formată prin solidificare, deasupra unor corpuri moi; scoarţă. (< lat. crusta, cf. germ. Kruste) cruşon s.n. amestec de băuturi alcoolice cu fructe. ( < rus. Kriuşon) cuadrigă s.f. v. cvadrigă cuantă s.f. (fiz.) cea mai mică cantitate de energie legată de o radiaţie şi care depinde numai de frecvenţa radiaţiei. O teoria cuantelor = teorie care explică o serie de fenomene fizice la scară atomică şi subatomică. (< lat., fr. quan-tum, pl. quanta) cuantic adj. (fiz.; în expr.) mecanică cuantică = parte a fizicii teoretice care se ocupă cu legile mişcării din lumea atomilor; electronică cuantică = ramură a fizicii care studiază procesele elementare discontinue din cîmpul electromagnetic şi interacţiunea dintre acesta şi substanţe sau corpuri. ( < fr. quantique) cuantum s.n. cantitate, sumă (nepreci-zatâ) la care se ridică o cheltuială, un credit etc. (< lat. quantum) cuartă s.f. I. (fiz.) sistem de patru conducte electrice, izolate intre ele şi împletite împreună, folosit pentru cablurile telefonice. 2. (muz.) cvartă. (< fr. quarte)
 CUA-CUL
 cuartet s.77. v. cvartet. cuarţ s.n. (min.) mineral foarte răspîn-ditîn natură, care se găseşte în stare amorfă în nisip sau cristalizat în cristale de diferite culori. (<germ. Quarz, cf. fr. quartz)
 cuarţit s.n. (petr.) rocă metamorfică cu structură şistoasă, de culori diferite, compactă, dură. (cf. fr. quartzite, germ. Quarzit)
 cuaternar adj. (geol.; în expr.) era cua-ternară = ultima eră geologică, în care apare omul; teren cuaternar = strat geologic cuprins între terenurile plio-cene şi cele actuale, care s-a format în era cuaternară. (cf. it. quatemario) cub s.n. 1. (geom.) corp geometric care are şase feţe pătrate egale. 2. (mat.) puterea a treia a unui număr sau a unei expresii. ( < lat. cubus < gr. hybos— zar) cubăj s.n. determinarea volumului unui corp, al unei încăperi etc.; (p. ext.) volumul unui corp, al unei încăperi etc. (cf. fr. cubage) cubic adj. referitor la cub, ca un cub. o zahăr cubic = zahăr în formă de iniei prisme regulate, (cf. cubique) cubilou s.7i. (metal.) cuptor în formă de coş, folosit pentru fuziunea fontei.
 (< fr. cubilot) cubism s.n. curent decadent în arta burgheză (mai ales în pictură), care a apărut la începutul secolului al XX-lea şi care tindea să înfăţişeze obiectele, persoanele etc. în figuri geometrice.
 ( cf. fr. cubisme) cubist adj. privitor la cubism; conform regulilor şi formulelor cubismului, (cf. fr. cubiste)
 cubitâl adj. (anat.) care ţine de cubitus.
 (< cubital) cubitus s.n. (anat.) osul cel mai mare al antebraţului. (<lat., fr. cubitus) cucurbitace© s.f. (bot.) familie de piante* dicotiledonate cu fructul cărnos şi coaje tare, avînd ca tip dovleacul, pepenele etc.; (la sg.) plantă din această familie. (< fr. cucurbitace es, cf. lat. cucurbita
 —   dovleac)
 cuguăr s.m. (zool.) mamifer carnivor din familia felinelor, mare, care trăieşte în America; puma. (<fr. cou-gouar, cf. braz. cuguar) cuirasât s.n. (mar.) navă de război de mare tonaj, care are o cuirasă puternică şi este înarmată cu artilerie de mare calibru, (cf. fr. cuirasse) cuirasă s.f. 1. (mar.) armătură de plăci din oţel, cu care se blindează navele de război. 2. armură de oţel care prote-ează pieptul şi spatele, folosită mai ales în evul mediu; platoşă. (<fr. cuirasse)
 cuirasier s.m. (ist.) soldat din cavalerie îmbrăcat în platoşă. (< fr. cuirassier) culac s.m. ţăran chiabur din Rusia.
 (<rus. hulah) culânt adj. (rar; despre oameni) indulgent, uşor acomodabil; amabil, mărinimos, darnic. (< fr. coulant)
                                                                                              m
  culată s.f. (mii.) partea de dinapoi a ţevii, la o gură de foc. ( < it. culatta) culbut6r s.m. (tehn.) 1. basculator. 2. pîrghie care comandă mişcarea unei supape în distribuţia unui motor cu ardere internă cu supape suspendate.
  (< fr. culbuteur)
  cuie© s.f. (constr.) fiecare dintre cele două picioare de pe maluri ale unui pod. (< fr. cuUe)
  culevrmă s.f. (ist.) tun de tip vechi, cu ţeava lungă. (<fr. couleuvrine) culi s.m. (rar) muncitor indian sau chinez care lucrează cu ziua sau care trage ricşa. (<fr., engl. coolie, cf. hind. huli)
  culinar adj. de bucătărie, referitor la prepararea mîncării. o artă culinară = arta de a pregăti mincăruri. (cf. fr. culinaire, lat. culinarius) culisă vb. 1. intr. (tehn.; despre piese mobile) a aluneca pe culise (2.) (< fr. coulisser)                                  '
  culisă s.f. 1. parte a scenei situată înapoia > decorurilor. • (fig., la pl.) ceea ce se ascunde înapoia unui fapt, unui eveniment, dedesubturile unei situaţii. 2. (tehn.) scobitură dreaptă în care alunecă o piesă mobilă; ghidaj; (p. ext.) piesă care alunecă de-a lungul acestei scobituri. (<fr. coulisse) culmina vb. I. intr. (despre un astru) a trece Ia meridian, a atinge cea mai mare înălţime în drumul său pe bolta cerească. • (fig.) a atinge cea mai mare înălţime, cel mai înalt stadiu; a ajunge, a fi la apogeu. (< fr. culmi-ner, cf. it., lat. culminare) eu’minânt adj. care culminează, ajuns ÎL apogeu. O punct# culminant = a) punctul cel mai înalt al unui loc; b) momentul de cea mai mare încordare a unei acţiuni, (cf. fr. culminant) culminaţie s.f. (astr.) moment în care un astru trece deasupra meridianului unui loc. o punct de culminaţie — punctul cel mai înalt atins de un asiru. (cf. fr. culmination, it. culminazione) culoar s.n. coridor. • spaţiu necompartimentat folosi^ la trecerea în lungul unui vagon. ( < fr. couloir) culoâre s.f. 1. senzaţie, impresie produsă asupra ochiului omenesc de radiaţiile luminoase de diferite frecvenţe; (curentj aspectul colorat al corpurilor; faţă. O (loc. adj.; despre oameni) de culoare = care are pigmentaţia neagră, galbenă etc. • (la pl.) culorile (1) unui steag, unui drapel, ale unei haine etc.
  •  (fig-) opinia unei persoane, a unui ziar, a unui partid politic etc. 2. nuanţă, ton. • fel de a evoca, de a descrie plastic pe cineva sau ceva. O culoare locală = reproducere exactă a fizionomiei sau a obiceiurilor unui popor, ale unei ţări, ale unei epoci etc. 3. materie, substanţă colorantă; vopsea. 4. fiecare din cele patru categorii de senine ale cărţilor de joc (pică, treflă, carou şi cupă). (< lat. color, cf. fr. couleur)
 175
 culpâbil adj. (jur.) care a săvirşit o culpă; vinovat, (cf. lat. culpabilis) culpabilitate s.f. (jur.) starea celui care a comis o culpă; vinovăţie, (cf. lat. culpabilitas, fr. culpabilite) culpă s.f. greşeală constînd în neîndepli-nirea unei obligaţii, în săvîrşirea unui fapt pedepsit de lege; vină. (<lat. culpa, cf. fr. coulpe) culţi adj. cu un nivel înalt de cunoştinţe, de cultură; învăţat, instruit. (< lat. cultus)
 cult2 s.n. 1. act religios făcyt în cinstea unei divinităţi. • totalitatea ritualurilor unei religii. 2. religie, confesiune
 3.   sentiment de admiraţie, de respect, de dragoste profundă pentru cineva sau ceva. (< fr. culte, cf. lat. cultus) cultiva vb. I. 1. tr. a lucra pămîntul pentru a-1 face si rodească. • a semăna şi a îngriji plante. 2. tr. (fig.) a se ocupa intens de ceva; a dezvolta; a se ocupa special de cineva sau de ceva; a citi cu pasiune un scriitor, o operă.
 3.   refl. şi tr. a (se) instrui, a (se) educa. ( < fr. culliuer) culţivâbil adj. -(despre plante, pămînt) care se poate cultiva, (cf. fr. cultivable) cultivator1 s.n. (agr.) maşină agricolă pentru fărîmiţarea şi afînarea pămîn-tului arat. (cf. fr. cullivateur) cultivator* s.m. şi f. persoană care se ocupă cu cultura pămîntului, a plantelor etc. (cf. fr. cultivateur) cultural adj. privitor la cultură; de cultură. o cămin cultural = instituţie de culturalizare a maselor, care organizează conferinţe, spectacole artistice etc. (cf. fr. cultural, it. culturale) culturaliza vb. I. tr. a instrui, a ridica nivelul cultural (al unei colectivităţi). (< cultural)
 cultură s.f. l. totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire în procesul muncii sociale desfăşurate de-a lungul veacurilor. • totalitatea cunoştinţelor din diverse domenii pe care le posedă cineva; dezvoltare intelectuală a cuiva, o om de cultură = persoană care posedă un nivel intelectual ridicat. 2. lucrările efectuate asupra solului, pentru a face posibilă creşterea plantelor cultivate. O plante de cultură = plante cultivate de om. • pămînt cultivat cu anumite plante. • creştere a anumitor animale. • creştere în laborator a unor bacterii; colonie de bacterii produsă în acest fel. 3. (în expr.) cultură fizică = dezvoltarea corpului prin gimnastică şi sport; ştiinţă care se ocupă cu această dezvoltare. (< fr. culture, it., lat. cultura) cumis s.n. (rar) băutură făcută din lapte de iapă fermentat, întrebuinţată şi în medicină, în unele boli de stomac şi ca tonic. (< it. cumis) cumul s.n. deţinerea mai multor funcţii, atribuţii etc.,de către o singură persoană. (< fr. cumul, cf. lat. nirnu-lus — grămadă)
                                                                                    CUL-CUP
 cumula vb. I. tr. 1. a deţine simultan două sau mai multe funcţii, atribuţii etc. 2. a aduna, a face un tot din mai multe sume de bani, situaţii etc. (< fr.
 cumuler)
 cumulard s.m. şi /. deţinător al mai multor funcţii sau atribuţii; (peior.) persoană care pretinde a întruni mai multe calităţi, merite etc. (<fr. cumulard) cumulativ adj. (jur.) care implică cumulare. (cf. fr. cumulatif) cumulus s.m. (met.) formaţie de nori groşi, de culoare albă, cu aspect de ghemotoace de vată. (< fr., lat. cumulus)
 cuneiform adj. care este în formă de cui. O scriere cuneiformă = sistem de scriere cu litere în formă de cuie, folosită de unele popoare din Orientul antic. • (subst.., f.) literă folosită în acest sistem de scriere. (< fr. cuneiforme, cf. lat. cuneus—cui, forma—formă) cunetă s.f. (constr.) mică rigolă amenajată în radierul unui canal de secţiune mare, pentru a uşura scurgerea apelor la debite mici. (< fr. cuuette, it. cu-netta)
 cunicultură s.f. (zoot.) creşterea iepurilor de casă. ( < fr. cuniculture, cf. lat. cuniculus <lat. cuni—iepure, cui-tura — creştere) cupă s.f. 1. vas de băut, de obicei mult mai larg decît înalt. • conţinutul unui astfel de vas. # (fig.) caliciu. 2. vas. de metal (preţios) care se acordă cîşti-gătorului unei întreceri sportive ca premiu; (p. ext.) întrecere sportivă care se desfăşoară pentru un astfel de premiu. 3. (teim.) piesă de metal în formă de vas, care, fiind fixată pe un elevator, serveşte la ridicarea cerealelor, a pămîntuiui etc. 4. (bot.) plantă câ tulpina foarte scurtă, care face o singură floare albastră-azurie. (< lat. cuppa, cf. fr. coupe) cupelâţic s.f. (tehn.) procedeu industrial de separare a argintului din minereu-rile bogate în plumb, constînd în topirea minereului într-un curent puternic de aer. (cf. fr. coupellation) capelă s.f. (tehn.) vas confecţionat dintr-un material refractar poros, folosit la extragerea metalelor prin cupelaţie.
 ( < fr. coupelle) cuperoză s.f. (med.) nume dat vinişoarelor roşii sau vinete care apar la oamenii în vîrstă în jurul nasului şi la umerii obrajilor. (< fr. couperose) cupeu s.n. trăsură închisă, cu paf.ru roţi, cu o singură banchetă în fund. • automobil care are în spate un compartiment acoperit, închis, pentru persoane.
 •   compartiment de vagon, de diligenţă etc. care are o singură banchetă. (<fr. coupe)
 cupid adj. (rar) lacom, hrăpăreţ, (cf.
 lat. cupidus) cupiditAte s.f. lăcomie de bani, sete de eîştig. (cf. lat. cupiditas) cuplă vb. I. tr. (tehn,) a lega, a uni, a
 CUP-CUR
 face un cuplu din vehicule, din mai multe elemente ale unui sistem tehnic etc. ( < fr. coupler) cuplaj s.n. (tehn.) dispozitiv demonta-bil pentru legarea a două circuite electrice sau a două elemente ale unui sistem tehnic, (cf. fr. couplage) cuplă s.f. (tehn.) dispozitiv demontabil. cuplare pentru un sistem tehnic sau pentru două vehicule. • piesă cu care se face cuplarea vehiculelor de cale ferată. (< fr. covple) cuplet s.n. cîntec sau poezie satirică cu mai multe strofe şi un refren. O strofă a unui cîntec, a unei poezii. (< fr. couplet)
 cupletist s.m. şi f. cîntăreţ sau recitator de cuplete; compozitor de cuplete, (cf. fr. coupletiere) etiplu s.n. 1. pereche, reunire dc două persoane bazată pe o legătură constantă sau datorată unei apropieri accidentale. 2. (fiz.) sistem de două forte antiparalele. (< fr. couple) cup61ă s.f. construcţie executată din zidărie, din metal etc. asemănătoare bolţii; boltă. ( < it. cupola, fr. coupole) cuptin s.?i. 1. parte a unui titlu de rentă, a unei acţiuni bancare etc., care serveşte pentru încasarea dividendelor, a dobînzii la scadenţă. 2. parte detaşabilă a unui bilet care conferă deţinătorului un anumit drept. 3. (com.) bucată rămasă dintr-un val de pînză sau de stofă. ( < fr. coupon) cupresactfe s.f. pl. (bot.) familie de arbori sau arbuşti răşinoşi. cu frunze solzoase sau aciculare, persistente, avînd ca tip chiparosul; (la sg.) arbore din această familie, (cf. fr. cupressinees, lat. cupressus—chiparos) cuprîsm s.n. (med.) otrăvire produsă prin consumarea unor alimente fierte în vase de aramă. ( < fr. cuprisme) cuprît s.n. (min.) oxid natural de cupru..
 (< fr. cvprite) cupronichel s.n. (metal.) aliaj de cupru şi nichel. (< cupru + nichel) cupru s.n. (chim.) metal de culoare roşiatică, foarte maleabil, ductil şi bun conducător de electricitate; aramă.(< lat. cuprum) cupulă s.f. (bot.) potir mic în formă de degetar care se află la baza ghindei şi a altor fructe. (< fr. cupule, cf. lat. cupu la )
 cură vb. I. ir. (rar) a îngriji, a trat^ (un bolnav, p. ext. o boală). • re/l-a se supune unui tratament, unei cure-(germ. kurieren, it., lat. curare — a îngriji)
 curăbil adj. (rar) care poate fi vindecat, îngrijit, (cf. it. curabile, lat curabilis)
 curăj s.n. îndrăzneală, tărie de caracter, bărbăţie, vitejie. (< fr. courage, cf. it. coraggio < lat. cor—inimă) curajâs adj. plin de curaj; îndrăzneţ, viteaz, brav. (< fr. courageux, cf. it. coraggioso)
                                                                                               176
 curănt adj. (în expr.) medic curant — medic care îngrijeşte în mod obişnuit un bolnav, (cf. fr. curant) curăntă s.f. (rar) vechi dans francez cu mişcări vii; melodia acestui dans. (< fr. courante) curâra s.f. (chim.) substanţă răşinoasă foarte toxică, extrasă din unele plante exotice. (< fr. curare < cuvînt caraib) curatllă s.f. (jur.) instituţie legală pentru ocrotirea şi administrarea intereselor unui minor sau ale unei persoane atinse de o anumită incapacitate. (< fr. curatelle) curativ adj. care vindecă; tămăduitor, (cf. fr. curatif)
 curator s.m. (jur.) persoană însărcinată cu o curatelă. (< lat. curator, cf. fr. curateur)
 ciiră s.f. (med.) tratament (îndelungat) al unei boli prin băi, regim etc. (< fr. cure, cf. it., lat. cura—îngrijire) curb adj. (despre linii) arcuit, încovoiat; (despre un plan) boltit (concav sau / convex). (< fr. courbe, cf. lat. curvus) curbă vb. I. tr. şi refl. a (se) face curb; a (se) arcui, a (se) îndoi. (cf. fr. courber) curbatură s.f. (med.) durere musculară cauzată de o oboseală mare sau de o boală. (< fr. courbature) curbă s.f. 1. linie care reprezintă grafic o relaţie între două mărimi variabile.
 •   cotitură în formă de arc. O (expr.; despre vehicule) a lua curba — a vira.
 2.  linie care descrie grafic fazele succesive ale variaţiilor unui fenomen. 3. (în expr.) curbă de nivel = linie care uneşte punctele de egală altitudine ale pămîntului. (<fr. courbe) curată s.f. sărituri a calului cu picioarele din faţă ridicate. (< fr. courbette) (U bilîniu adj. (mat.) care urmează o linie curbă; cu linii curbe, închis între linii curbe. (cf. fr. curviligne) curbimetru s.n. (lopogr.) instrument pentru măsurarea pe hartă a distanţelor de-a lungul liniilor de comunicaţie etc. (cf. fr. curvimetre)
 curbiiră s.f. îndoitură. în formă de arc, arcuire; loc unde se află o îndoitură. (cf. fr. courbure'y curenţi s.n. ansamblu de idei, dc opinii (politice, ştiinţifice, artistice etc.) care sînt adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni, (cf. fr. courant)
 curent 2 s.m. 1. (met.) deplasare a unei mase de aer cauzată de o diferenţă de temperatură şi de presiune. 2. curs al apei, mişcare a lichidelor în direcţia pantei lor. 3, (fiz.) sarcină electrică în mişcare. (< fr. courant) curent 3 adj. 1. (despre vorbire) curgător, fluent. 2. (despre an, lună) în curs; prezent. * (fig.) obişnuit, uzual. 3. (în expr.) apă curentă = apă care curge de la robinet. (< fr. courant) curentă vb. I. tr. a produce o zguduire, o comoţie prin curent electric. (< curent)
177
 ctirie i s.f. 1. (ist.) unitate religioasă,, militară şi politică la romani, repre-zentînd o subdiviziune a triburilor primitive. 2. (bis.) administraţia pontificală a bisericii catolice, (lat. it. curia, cf. fr. curie). curie 2 s.f. (fiz.) unitate de măsură a radioactivităţii. (< Curie, n.p.) curier s.m. 1. factor poştal; cel care transportă corespondenţa, mesajele unei instituţii. O curier diplomatic = funcţionar al Ministerului Afacerilor Externe care duce poşta diplomatică. • ştafetă. 2. scrisorile expediate sau cele care sosesc undeva. • cronică dintr-un jurnal sau dintr-o revistă. (< fr. cour-rier, cf. it. corriere, germ. Kurier) curi6n s.m. (ist.) şeful unei curii romane. • preot care oficia sacrificiile unei curii romane. (< lat., fr. curion) curios adj. 1. care manifestă curiozitate. • indiscret. 2. care stîrneşte curiozitate; ciudat, neobişnuit, (cf. fr. curieux, it. curioso, lat. curiosus) curiozitate s.f. 1. dorinţă de a cunoaşte ceva nou sau neobişnuit. • indiscreţie.
  2.  caracterul ciudat al unui lucru sau al unei fiinţe; (concr.) raritate, ciudă-enie. (cf. fr. curiosite, it. curiosită, at. curiositas) curium s.n. (chim.) element artificial obţinut în ciclotron. (< Curie, n.p.) curs s.n. I. 1. expunere, predare a unei materii, făcută- la o catedră de învăţămînt superior sub forma unui ciclu de lecţii sau prelegeri; (p. ext.) oră sau totalitatea orelor de program afectate acestei expuneri. 2. ciclu de lecţii, de prelegeri reunite într-un manual; tratat. II. (ec.) preţ al unităţii băneşti dintr-o ţară. exprimat în unităţile băneşti din celelalte ţări; (în* ţările capitaliste) preţ variabil, stabilit la bursă, pentru valută, hîrtii de valoare etc. (cf. lat. cursus,. fr. cours) cursânt s.m. şi /. cursist. (< rus. kur-sant)
  cursă s.f. 1. drum, distanţă de străbătut, alergătură. • drum făcut de un vehicul pe acelaşi itinerar, după un orar stabilit. • (concr.) vehicul care parcurge o astfel de distanţă. 2. (fam.) alergătură, umblet. 3. (la pl.) alergări de cai. 4. (sport) întrecere în care mai mulţi concurenţi parcurg repede o anumită distanţă. 5. (tehn.) lungimea drumului parcurs de un piston în cilindru, între cele două puncte moarte. (< fr. co urse)
  cursist s.m. şi /. cel care urmează un curs special; cursant, (cf. fr. coursiste, rus. kursistka) cursiv adj. 1. (despre vorbire sau scriere) curgător, fluent, uşor. 2. (poligr.; despre caractere de literă) aplecat către dreapta, care imită scrisul de mînă; italic. (< fr. cursif) cursivitâte s.f. caracter cursiv al vorbirii, al scrierii, al formulării ideilor. (< cursiv)
M
                                                                                       CUR-CUT
 curs<5r s.n. (tehn.) piesă mobilă cârc alunecă de-a lungul unei rigle, unei tije gradate etc., permiţînd citirea gradaţiilor. (cf. fr. curseur) curtâ vb. I. tr. a face curte unei femei, a căuta să-i cîştigi favoarea, simpatia, dragostea, (după fr. courtiser) curtâj s.n. ocupaţia de curtier. • remuneraţie care se cuvine curtierului. (cf. fr. courtage)      %              *
 curte s.f. I. palatul de reşedinţă al unui suveran. • demnitarii cu funcţii înalte la palatul unui suveran; suita unui suveran. II. (în trecut) numele unor instanţe judecătoreşti şi administrative. • totalitatea membrilor unei astfel de instanţe. III. omagiu măgulitor adus unei femei spre a-i cîştiga favoarea, simpatia, dragostea (< Sensuri noi axate la cuvîntul curte < lat. cur tis)
 curtenie s.f. (rar) amabilitate, politeţe; curtoazie. (< curteni, după fr. courtoi-sie)
 curtcnit6r adj. politicos, amabil (faţă de femei). (< curtenie, după fr. courtois) curte zân s.m. (astăzi, ironic) cel care face curte unei femei. (< fr. courtisan, după curte) curtezană s.f. (ist.) femeie cu moravuri libere, dar elegantă şi spirituală, care trăia la curţile suveranilor; (p. ext.) prostituată. (< fr. courtisane) curtier s.m. (în ţările capitaliste) mijlocitor care se ocupă cu negocierea operaţiilor de bursă. (< fr. courtier) curtină s.f. (mii.) zid care uneşte flancurile a două bastioane. (< fr. cour-tine)
 curtoazie s.f. politeţe, amabilitate, complezenţă; etichetă. (< fr. courtoisie) curul adj. (ist.; în expr.) scaun curul = scaun de onoare, încrustat cu fildeş, pe care stăteau consulul şi înalţii magistraţi romani; magistratură curulă = magistratură care dădea dreptul la un scaun curul. (< lat. curulis, cf. fr. curule)
 cuscută s.f. (bot.) plantă parazită, fără clorofilă, care trăieşte mai ales pe trifoi şi pe lucernă; (pop.) torţei. (< fr.
 cu seu te)
 custode s.m. cel care păzeşte sau păstrează un lucru încredinţat lui. • (jur.) persoană însărcinată cu paza unui obiect pus sub sechestru, (cf. fr. custode, lat. custos, custodia — pază) custodie s.f. pază, păstrare a unui obiect.
 (< lat. custodia) cutanat adj. privitor la piele; de piele; (despre tratamente medicale) aplicat pe piele. (cf. fr. cutane, lat. cufis—piele) eutaneu adj. cutanat. (< fr. cutane) cuter s.n. (mar.) ambarcaţie mică, cu un singur catarg (cu pînze sau cu motor), folosită pentru curse scurte sau pentru sport nautic. (<engl.,fr. cut-ter)
 cuticulă s.f. (biol.) strat subţire şi rezistent, care înveleşte şi protejează
 CUT-CVO
 smalţul dinţilor, corpul sau foile plantelor. (< fr. cuticule, cf. lat. cuticula
 —   pieliţă)
 cutumă s.f. (jur.) normă de drept nescrisă, adoptată prin tradiţie. (< fr. coutume)
 ciivă s.f. vas de diferite forme şi mărimi, folosit în tehnică şi în laborator pentru diferite operaţii. (< fr. cuve) cuvertură s.f. învelitoare pentru masă, pentru pat etc. (<fr. couverture) cuzinet s.m. (tehn.) piesă cilindrică (uneori formată din două părţi semici-lindrice) care face parte dintr-un lagăr şi vine în contact direct cu axul unei maşini. (< fr. coussinet) cvadragenar adj. (rar; despre oameni) care are patruzeci 'de ani împliniţi, (cf. fr. quadragenaire, lat. quadrage-narius )
 cvadrănt s.m. (tehn.) 1. pătrime din circumferinţa unui cerc. 2. iactruiiient de precizie format dintr-un sfert dc cerc gradat, folosit la măsurarea unghiurilor. (< fr. quadrant) cvadrât s.m. (poligr.) unitate dc măsură pentru lungime, egală cu 18.4 milimetri, folosită în tipografie. • bucăţică de metal cu care se umplu golurile dintre cuvinte sau dintre rîn-duri, avînd această lungime. (<fr. cadrat, cf. lat. quadratus) cvadratură s.f. 1. (mat.) operaţie de integrare definitivă a unei funcţii. O (expr.) cvadratura cercului = a) problema (încă nesoluţionată) a reducerii unui cerc la un pătrat echivalent; b) (fig.) problemă grea, imposibil de rezolvat. 2. (astr.) poziţie aparentă în care doi aştri priviţi de pe pămînt au, faţă de soare, o diferenţă de longitudine de 90 grade. (cf. fr. quadrature, lat. quadratura) cvadrigă s.f. (ant.; la romani) car tras de patru cai, întrebuinţat mai ales la cursele de circ şi la triumfuri. (< lat. quadriga)
                                                                                        178
 cvadrimot6r adj. (despre avioane) cu patru motoare, (cf. fr. quadrimoteur) cvadrumăn adj. (despre maimuţe) care se foloseşte de cele patru picioare ca de mîini. H s.f. pl. maimuţe. (<fr. quadrumane, cf. lat. quadru—patru, manus — mînă)
 cvadruplă vb. I. tr. a împătri. (<fr. qnadrupler, cf. lat. quadruplus—de patru ori)
 cvadruplu adj. împătrit. (<lat. qua-druplus, cf. fr. quadruple) cvartal s.n. porţiune dintr-un oraş cuprinsă între străzi care se intersectează
 •  cartier. (< rus. kvartal) cvârtă s.f. 1. (muz.) intervalul dintre patru note consecutive. 2. (sport.) a patra poziţie principală de apărare la scrimă. 3. (tehn.) sistem de patru conducte electrice i/.olate între ele şi împletite împreună, folosit pentru cablurile telefonice, (cf. fr. quarte, it. quarto, lat. quartus — al patrulea) c>art6ts.?i. (muz.) ansamblu format din patru instrumentişti sau cîntăreţi care execută împreună o bucată muzicală; piesă muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu. (< it., fr. quartetto) cvasi adj. invar, aproximativ, cam, oarecum; pe jumătate. (< lat., fr. quasi) cvîntă s.f. 1. (muz.) interval de cinci note consecutive. 2. (sport) a cincea poziţie principală de apărare la scrimă.
 3. formaţie de cinci cărţi consecutive (de aceeaşi culoare) la jocul de cărţi. (< it. quinta, cf. l'r. quinte) cvintet s.n. 1. (muz.) ansamblu compus din cinci instrumentişti sau cîntăreţi care execută împreună o piesă muzicală; bucată muzicală pentru un astfel de ansamblu. 2. strofă alcătuită din cinci versuri. (< it. quintetto, cf. fr. quintette)
 cvtfruir s.n. (rar) numărul suficient dc participanţi pentru ca o adunare să se poată considera împuternicită să adopte
 o  hotărîre. (< fr., lat. quorum)
 i>
 da capo adv. (mu7.) de la capăt, de la început; (p. ext.) din nou, încă o dată.
 ( < it. da capo) dacian s.n. (geol.) al treilea etaj al plio-ccnului, reprezentat în ţara noastră prin nisipuri, argile şi gresii, care conţin bogate zăcăminte de petrol şi lignit. (< fr. dacien)
 dacit s.n. (petr.) rocă efuzivă alcătuită din cuarţ, feldspat etc. ( < ir. dacite) dacilâ s.f. exploziv întrebuinţat în mine, datorită calităţii sale de a nu aprinde grizuul. (< fr. dacite) dacriocistită s.f. (med.) inflamaţie dureroasă şi uneori cu puroi, a sacului lacrimal. (<fr. dacryocystiie, cf. gr. dakry— lacrimă, kystis— băşică) dactil s.m. (metr.) picior de vers format dintr-o silabă accentuată, urmată de două silabe neaccentuate; picior de vers greco-latin format dintr-o silabă lungă, urmată de două silabe scurte. (< lat. dactylus, gr. daktylos, cf. fr. dactyle)
 dactilic adj. (despre versuri) format din dactili, o metru dactilic = versificaţie care are la bază dactilul. ( cf. fr. dac-tylique)
 dactllogrâf s.m. şi /. cel care practică dactilografia. (<lr. dactylographe, cl'. gr. daktylos—deget, graphein — a scrie)
 dactilografia vb. I. tr. a scrie (un text) la maşina de scris. (< Ir. dactylographierj dactilograf ie s.f. tehnica de a scrie la maşina de scris. ( < fr. dactylographie) dactilologie s.f. mijloc de înţelegere (intre surdomuţi) prin semne convenţionale făcute cu degetele. (< fr. dac-tylologie, cf. gr. daktylos — deget, logos — vorbire) dnctiloscopie s.f. (jur.) metodă de identificare a persoanelor prin examinarea amprentelor digitale. (<fr. dactylo-scopie, cf. gr. daktylos — deget, skopevi
 —   a examina)
 dadaism s.n. curent decadent apărut în literatura şi arta burgheză după primul război mondial, care se caracterizează prin suprimarea oricărei legături dintre gindire şi expresie. (< fr. dadaisme) dadaist adj. potrivit, conform dadaismului; privitor la dadaism.// .s.m. şi /. adept al dadaismului, (cf. fr. dadaiste) dăgă s.f. (rar; ist.) pumnal cu lama scurtă şi lată. (< l'r. dague, it. daga) daghereotip s.n. 1. aparat folosit pentru a obţine imagini prin daghereotipie. 2.
 imagine obţinută prin daghereotipie. (< fr. dagueWeotype, cf. Daguerre, n.p.) daghereotipie s.f. veclii procedeu de a reproduce imaginile obiectelor pe o placă de cupru argintată. (< fr. da-guerreotypie) dalai-lâma s.m. invar, şeful suprem al religiei budiste; marele-lama. (< fr. dalai-lama ) dalăj s.n. (arhit.) ansamblu de dale care alcătuiesc o pardoseală sau un pavaj. (< fr. dallage) dală s.f. placă (subţire) de piatră, de beton etc. folosită la pardoseli, la căpluşirea zidurilor etc. (< fr. dalie) dalie s.f. (bot.) plantă ornamentală din familia compozeelor, cu flori colorate, foarte frumoase, dar fără miros, transplantată din America; gherghină. (< fr. dahlia, cf. Dahl, n.p.) daltonism s.n. (med.} defect al vederii constînd în incapacitatea de a deosebi anumite culori una de alta, în special roşul de verde. (< fr. daltonisme, cf. Dalton, n.p.) daltonist s.m. şi f. (med.) suferind de daltonism. ( < fr. daltoniste) dam s.m. (zool.; rar) specie de cerb cu coarnele lăţite in formă de lopeţi; cerb-lopătar. (< lat. dama) damasc s.n. ţesătură de in, de bumbac sau de mătase care are desene în relief. (< it. damasco) uamaschinâ vb. I. tr. (rar) 1. a îmbrăca în damasc. 2. a încrusta în oţel sau în
 1 ier firicele de aur sau de argint. ( < fr. damasquiner) damaschinât adj. (rar) 1. îmbrăcat în damasc. 2. încrustat cu firicele de aur sau de argint, (cf. fr. damasquine) damă s.f. I. (rar) 1. doamnă, cucoană. O damă de companie = femeie angajată pentru a îngriji de o persoană, bătrînă sau bolnavă (mai ales în familiile din asa-zisa lume bună); de damă = femeiesc. 2. lemeie de moravuri uşoare, prostituată. II. 1. carte de joc pe care este desenată figura unei femei. 2. regină (ia jocul de şah). 3. (la pl.) joc practicat pe o tablă ca cea de şah şi la care se lulosesc pioni albi şi negri. (< fr. dame, it. dama) damf s.?i. (fam.) miros de alcool pe care îl exală cineva sau ceva. (< germ. Dampf)
 damigeană s.f. vas mare de sticlă, cu grtul strimt, în care se ţine sau se transportă vin, ţuică etc. şi care se
 DAM-DE#
 înveleşte de obicei într-o Împletitură de nuiele. ( < it. damigiana) damnat adj. (liv.) condamnat la chinurile infernului. • blestemat, reprobat, care şi-a atras oprobriul opiniei publice, al societăţii, (cf. lat. damnatus) damnaţiune s.f. (liv.) condamnare la chinurile' infernului. • blestem, reprobare. (cf. lat. damnatio, fr. damnation) danaidă s.f. (tehn.) deschizătură calibrată, folosită la măsurarea cu precizie a debitelor în conducte. (<germ. Danaide)
 dână s.f. 1. porţiune de-a lungul cheiu-rilor unui port, amenajată pentru acostarea vaselor. 2. magazie, depozit de mărfuri într-un port, într-o vamă.
 3.  fiecare dintre şlepurile unui convoi. ( < ngr. dana — şir) dăncing s.n. (rar; pron.: dansing) local de dans şi dc petrecere. (<fr., engl. dancing)
 dândi s.m. (pron. şi: dendi) om de o eleganţă prea rafinată, uneori exagerată. (<fr., engl. dandy) dandism s.n. comportare, ţinută de dandi.
 ( < fr. dandysme) daniăn s.n. (geol.) ultimul etaj al creta-cicului. (< fr. danien) dans s.n. mişcări ritmice ale corpului făcute cu paşi cadenţaţi şi regulaţi, în tactul unei melodii. (<fr. danse, cf. it. danza, germ. Tanz) dansă vb. I. intr. 1. a juca, a executa un dans. 2. (fig.) a se mişca, a sălta ca la dans. {< fr. danser) dansănt adj. care se dansează; cu dans;
 unde se dansează, (cf. fr. dansant) dansator s.m. şi /. persoană care dansează ; persoană care are ca profesiune dansul. (< dansa) dantelă vb. I. tr. a cresta pe margini (un lucru), a face ca o dantelă. (< fr. denteler )
 dantelă s.f. împletitură fină lucrată din fire de bumbac, de mătase etc. servind mai ales la ornamentarea obiectelor de îmbrăcăminte. (< fr. dentelle) dantelărie s.f. (col.) mai multe (feluri de) dantele. • (fig.) lucru, contur etc. asemănător unei dantele. ( < dantelă)
 d antei ură s.f. 1. (arhit.) ornament compus din crestături, zimţi etc. 2. (bot.) totalitatea crestăturilor de pe marginea frunzelor. (< fr. dentelure) dantesc adj. (liv.) caracteristic operei, concepţiei lui Dante. (< it. dantesco) dantură s.f. totalitatea dinţilor unui om, felul în care sînt aşezaţi dinţii. (< fr. denture)
 danublăn adj. dunărean, (cf. fr. danubi-en < Danubius, n.p.) darn adv. (în expr.) în dam = în zadar.
 (< it. indarno) darvinism s.n. teorie (concepută de naturalistul englez Darwin) care explică originea şi evoluţia speciilor animale şi vegetale pe calea selecţiei naturale, (cf. fr. darmnisme < Darwin, n.p.)
                                                                                            180
 darvlnist adj., s.m. şl f. (adept) al dar-vinismului. (cf. fr. darwiniste) dată vb. I. 1. tr. a stabili (cu exactitate) data, timpul cînd s-a petrecut ceva.
 •    a pune data (pe un document, pe un act etc.). 2. intr. a-şi avea începutul a începe din... (< fr. dater, it. datare) dată s.f. timp cînd s-a petrecut, s-a făcut sau trebuie să se facă ceva; indicaţia acestui timp. (< fr. date, it. data) dativ s.n. (gram.) caz al declinării, în care stă de obicei complementul indirect şi care răspunde la întrebarea: „cui“. (< lat. dativus, cf. fr. datif) daună s.f. stricăciune, pagubă, vătămare.
 O    in dauna (cuiva sau a ceva) = în paguba, în detrimentul (cuiva sau a ceva). (< lat. damnum) dăuna vb. I. intr. a păgubi, a face stricăciuni; a prejudicia. (< daună) dăunător adj., s.m. (vietate, animal) vătămător, păgubitor. (< dăuna) debaclu s.n. (geol.) ruperea şi pornirea gheţii prinse între malurile unui curs de apă; zăpor. (< fr. debâcle) debandădă s.f. neorînduială; zăpăceală.
 (< fr. debandade) debară s.f. încăpere, loc unde se ţin lucruri folosite rar, vechituri etc. (<fr. debarras) debarasa vb. I. tr. şi refl. a da la o parte, a (se) descotorosi de ceva sau de cineva care incomodează, supără. (< fr. debar-rasser)
 debarcă vb. 1. 1. tr. a cobori, a depune pe uscat dintr-o navă (pasageri, mărfuri etc.). 2. intr. a (se) coborî, a se da jos din tren, din maşină etc. 3. tr. (fam.) a înlătura, a înlocui (pe cineva) dintr-o funcţie, de la conducere. (< fr. debar-quer)
 debarcader s.n. loc amenajat pentru debarcarea călătorilor şi descărcarea mărfurilor la chei. (< fr. debarcadere) debil adj. firav, slăbuţ, plâpînd. • (fig.)
 slab, vag, uşor. (cf. fr. debile, lat. debilis) debilită vb. I. tr. şi refl. a (se) slăbi, a face sau a deveni debil. (cf. fr. debiliter, lat. debilitare) debilităte s.f. slăbiciune, (cf. fr. debilite, lat. debilitas) debiti s.n. (op. credit) sumă sau lucru împrumutat, de împrumut. • cont asupra ceea ce s-a împrumutat sau s-a furnizat cuiva; evidenţa contabilă a acestui cont. (< it. debito, fr. debit, cf. lat. debitum)
 debits s.n. 1. desfacere, vînzare a unor mărfuri. 2. local,.loc unde se vinde cu amănuntul, prăvălie; tutungerie. 3. (tehn.) cantitate de lichid, de fluid pe care o lasă să se scurgă un izvor, un fluviu, un rezervor etc. • cantitate de curent electric dată de o sursă de electricitate într-un anumit timp (luat ca unitate). 4. (fig.) şuvoi, torent dc cuvinte, flux verbal. (< fr. debit) debită* vb. I. tr. 1. a vinde cu amănuntul (mărfuri). 2. (tehn.) a da, a furniza o anumită cantitate de fluid, de lichid,
 181
 de energie etc. 3. (fig.) a vorbi, a spune, a sporovăi multe; a declama. 4. a tăia (lemn, blocuri de piatră, de marmură etc.) în bucăţi de anumite forme şi dimensiuni. (<fr. debiter) debită2 vb. I. tr. (op. credita) a înscrie o sumă în coloana de „debit" a unui cont. (< fr. d£biter) debitănt s.m. şi f. deţinător al unui debit de mărfuri; vînzător într-un debit. (< fr. debitant) debit6r adj. (despre bani) datorat.
 •    (despre conturi) care datorează, datornic. // s.m. şi f. datornic, (cf. it. debitore, fr. debiteur, lat. debitor)
 deblâu s.n. (op. rambleu) săpătură deschisă sub nivelul pămîntului. prin care trece o cale de comunicaţie. (< fr. deblai) debloca vb. I. tr. 1. a da la o parte, a înlătura obstacolele de pe o cale de comunicaţie; a degaja. • a despresura (o cetate asediată, un port blocat etc.).
 •    a desţepeni (maşini, aparate). 2. (fin.) a scoate de sub blocare bani sau valori băneşti. 3. a scoate din cadrele active ale armatei (ofiţeri), a pensiona înainte de vreme (funcţionari). (< fr. dibloquer)
 debordâ vb. 1. intr. 1. a se revărsa; a trece peste marginile unui vas prea plin. 2. a vărsa, a vomita. (< fr. deborder) debreiă vb. I. intr. (tehn.; op. ambre-
 i a) a suprima legătura între piesa unei maşini şi motorul ei. (< fr. debra-yer)
 debreiăj s.n. (tehn.) debreiere. (cf. fr.
 debrayage) debursă vb. I. tr. a cheltui, a plăti (din pungă). (<fr. debourser) debuşâ vb. I. intr. (mii.) a ieşi dintr-un loc îngust, dintr-o acoperire. (< fr. deboucher)
 debuşeu s.n. (ec.) regiune, ţară (străină) care serveşte ca piaţă' de desfacere a produselor. (< fr. debouche) debut s.n. început, primii paşi făcuţi de cineva într-o carieră, într-o profesiune (artistică, literară etc.). (<fr. debut)
 debuta vb. I. intr. a-şi face debutul pe scenă, într-o activitate etc.: a începe (o carieră, o profesiune). (< fr. debuter) debutant s.m. şi f. începător, novice, cel care îşi face debutul. (< fr. debutant) decabrist adj. decembrist. (< rus. deka-brist)
 decădă s.f. (despre diviziuni ale timpului) serie, perioadă de zece (spec.) perioadă de zece zile consecutive. (< fr. decade, cf. it. decade, lat. decas, gr. dekas) decadent adj. 1. care decade, în declin. 2. propriu decadentismului, (cf. fr. decadent, it. decadente) decadentism s.n. denumire generală pentru arta decadentă burgheză. (< fr. decadentisme) decadenţă s.f. decădere (socială, culturală, politică, economică), declin, coborîre. • decădere morală, depra-
                                                                                       DEB-DEC
 vare. (cf. it. decadenza, fr. decadence, lat. decadentia) decaedru s.n. (geom.) poliedru cu zece feţe. (cf. fr. decakdre, gr. deka — zece, hedra — bază) decafeinizâ vb. I. tr. a extrage cafeina din cafea. (cf. fr. decafăiner) decagân s.n. (geom.) poligon cu zece laturi, (cf. fr. decagone, gr. deka— zece, gonia — unghi) decagonâl adj. (mat.) în formă de deca-gon. (cf. fr. decagonal) decagrăm s.n. unitate de măsură egală cu 10 grame. (cf. fr. decagramme) decala vb. I. tr. şi refl. a (se) distanţa, a nu coincide sau a face să nu (mai) coincidă în spaţiu sau în timp (obiecte, fenomene). (< fr. decaler) decalâj s.n. distanţare în spaţiu, în timp. • nearmonie, nepotrivire, dezacord (între situaţii, concepţii ptc.). (cf. fr. decalage) decâlc s.n. 1. desen obţinut prin decal-care. 2. (lingv.) calc. (< fr. decalque) decalcă vb. I. tr. 1. a copia, a transpune un desen copiat pe o hîrtie transparentă, pe o altă hîrtie, pe o placă, pe o stofă etc. 2. a calchia. (< fr. de-calquer)
   decalcifia vb. I. tr. şi refl. a face ca organismul să-şi piardă sau să-şi micşoreze cantitatea de săruri de calciu. (< fr. decalcifier) decalcifiânt s.m. substanţă folosită pentru micşorarea durităţii apelor calca-roase. (cf. fr. decalcifiant) decalcifieây vb. I. tr. a decalcifia, (cf. fr. - decalcifier)
»*decalibrâ vb. I. tr. şi refl. a (se) toci ghinturile din interiorul ţevii unei arme de foc, a (-şi) deforma calibrul (unei arme de foc) (< calibra) decalitru s.m. unitate de măsură egală cu 10 litri. (cf. fr. decalitre) decalog s.n. cele zece porunci religioase şi morale din Vechiul testament, transmise, potrivit legendei lui Moise, pe muntele Sinai. (cf. fr. decalogue, it. decalogo, gr. deka — zece, logos — vorbire)
   decameron s.n. (lit.) operă conţinînd povestirile unor evenimente întîmplate în timp de zece zile. (< it. decameron
   <   gr. deka — zece, hemera — zi) decametru s.m. unitate de măsură egală cu 10 metri. • instrument de măsură format dintr-o panglică sau dintr-un lanţ, în lungime de 10 metri. (cf. fr. decametre)
   decân s.m. 1. profesor (sau alt membru al corpului profesoral universitar) care deţine conducerea unei facultăţi. 2. persoana cea mai în vîrstă sau care are vechimea cea mai mare într-un anumit corp constituit. 3. conducător, şef ecleziastic în biserica anglicană. ’4. (ant.) decurion. (<lat. decanus, cf. it. decano, fr. doyen) decanât s.n. demnitatea, funcţia de decan, # birourile unde sînt instalaţi
DEC-DEC
  decanul şi personalul ajutător, (of. It.. decanato, fr. decanat, lat. decanatus) decantâ vb. I. tr. (tehn.) a limpezi un lichid care conţine părticele solide în suspensie, prin scurgerea acestuia după depunerea lor. ( < fr. decanter) decant6r s.n. aparat, bazin folosit pentru decantare, (cf. fr. decanteur) decapâ vb. I. tr. (tehn.) a curăţa suprafaţa unui metal. • (p. ext.) a nivela, a răzui o suprafaţă prin înlăturarea unui strat subţire de deasupra. ( < fr. decaper) decapita vb. I. tr. a tăia capul cuiva, a executa (pe cineva) prin tăierea capului. (<fr. decapiter, it., lat. decapitare) decapitâţio s.f. decapitare, (cf. fr. deca-pitation, it. decapitazione) decap6(l 1. adj., s.n. (zool.) (crustaeeu) cu zece picioare. • (la pl.) ordin din care fac parte aceste crustacee. 2. s.n. locomotivă cu abur, cu cinci osii cuplate. (< fr. decapode, cf. gr. deka — zece, pous — picior) decapotabil adj. (în special despre automobile) cu capotă care se poate strînge. (<îr. decapotable) decarburâ vb. I. tr. a micşora procentul de carbon dintr-un aliaj al fierului.
  ( < fr. decarburer) decasilab adj., s.m. (metr.) (vers) de zece silabe. (< fr. decasijllabe, cf. gr. deka — zece, syllabe — silabă) decasilâbic adj. (metr.; despre versuri) decasilab. (cf. fr. decasyllabique) decaster s.m. (tehn.) unitate de măsură egală cu 10 steri, folosită la cubajul lemnelor, (cf. fr. decastere) dccatâ vb. I. tr. (tehn.) a fixa forma definitivă a unei ţesături cu ajutorul aburului. (<fr. decatir) decatlon s.n. (sport) complex de zece probe atletice, care au loc în două zile consecutive, (cf. fr. decathlon, gr. deka
  —   zece, athlon — exerciţiu gimnastic) decavâ vb. I. tr. şi refl. (fam.) a lua (cuiva) toţi banii, a pierde toţi banii, a (se) ruina (la jocul de cărţi). (< fr. decaver)
  decăded vb. II. intr. a cădea, a ajunge într-o stare inferioară, mai rea (decît înainte), a ajunge rău; a slăbi, a-şi pierde puterile, a fi în declin, a da îndărăt. O (expr.) u decădea din drepturi = a pierde un drept, prin neînde-plinirea în termenul prevăzut de lege, a unor condiţii sau formalităţi. (< cădea, după it. decădere) decedâ vb. I. intr. a înceta din viaţă; a muri, a răposa. (< l'r. deccder, cf. it. lat. decedere) decembrie s.m. a douăsprezecea lună a anului, (cf. fr. decembre, it. decembre, lat. december) decembrist s.m. şi /. nume dat revoluţionarilor care s-au ridicat în decembrie 1825 împotriva ţarismului; decabrisfc. (< decembrie, cf. rus. dekabrist) decemvir s.m. (ist.) fiecare din cei zece magistraţi romani care formau comisia oare urma să dea Romei un cod de legi
                                                                                            182
  în anul 451 î.e.n, (<lat. decemr.ir, cf. fr. decemvir) decenal adj. care ţine zece ani. • care se petrece din zece în zece ^ni. (cf. fr. decennal, lat. decennalis) deceniu s.n. perioadă de zece ani. ( < lat.
  decennium, cf. it. decennio) decent adj. cuviincios, (cf. fr. decent, lat. decens) decenţă s.f. bună-cuviinţă; pudoare.
  (cf. fr. decence, lat. decentia) decepţie s.f. dezamăgire, deziluzie, amăgire.' (cf. fr. deception, lat. deceptio) decepţiona vb. I. fr. a provoca o decepţie;
  a dezamăgi. (< decepţie) decepţionîsm s.n. atitudine pesimistă determinată de orînduirea nedreaptă burgheză, manifestată în literatură prin expresia unei dezamăgiri permanente şi a unui sentiment de neîncredere în progres. (< decepţie) decernă, vb. I. tr. a da, a acorda, a conferi (o decoraţie, un premiu etc.). (<fr. decemer, cf. lat. decernere) deces s.n. moarte (naturală) a unui om.
  (< fr. dpr.es. cf. it. decesso, lat. decessus) decibel s.m. (fiz.) unitate de măsură a intensităţii sonore a sunetului, (cf. fr. decibel)
  decide vb, III. 1. tr. şi refl. a lua o hotă-rîre; a soluţiona. 2. tr. a determina, a hotărî, a convinge (pe cineva la ceva).
  (< fr. decider, it.. lat. decidere) decierăm s.n. unitate de măsură care reprezintă a zecea parte dintr-un gram. (cf. fr. decigrnmme) decilitrw s.n. unitate de măsură care reprezintă a zecea parte dintr-un litru, (cf. fr. deciliire) decima vb. I. tr. 1. (ist.; la romani şi în feudalism) a pedepsi o armată, o unitate militară, execulînd cîte unul din zece soldaţi, prin tragere la sorţi. 2. a ucide, a omorî în număr mare. (<lat. decimare, cf. fr. decimer) decimal adj. (rar) zecimal. O balanţă decimală = basculă (1). (cf. fr. decimal, it. decimale) decimetru s.m. unitate de măsură care reprezintă a zecea parte dintr-un metru.
  •  riglă gradată lungă de un decimetru, (cf. fr. decimetre) decis adj. ferm, hotărit. (cf. it. deciso) decisiv adj. hotărîtor. (cf. fr. decisif, lat. decissivus) decister s.m. unitate subdivizionară de măsură pentru volumul lemnelor, re-prezentînd a zecea parte dintr-un ster. (< fr. decistere) decizie s.f. 1. hotărîre; rezoluţie. • ho-tărîre dată de o autoritate pentru cei aflaţi în subordinea sa. • (jur.) sentinţă dată de o instanţă judecătorească superioară asupra unui recurs. 2. hotărîre, fermitate. (< lat. decişi o, cf. fr. drfeision)
  declamă vb. I. tr. a spune ceva (mai ales viersuri) tare, cu tonul şi gesturile adecvate. • a vorbi retoric, (cf. fr. declamer} it., lat. declamare)
 i8â
  declamator adj. care declamă; (peior.) pompos, bombastic, (cf. fr. declamateur, declamatoirey lat. declamatorius) declamaţies.f. 1. arta dea declama. 2. vorbire emfatică, (cf. fr. declamation, it. declamazione, lat. declamatio) declanşa, vb. I. tr. 1. a dezlănţui, a stîrni, a provoca subit (o acţiune, o criză etc.). 2. (tehn.) a desface, a deschide, a pune în funcţiune (un dispozitiv, un mecanism etc.) prin suprimarea unei piedici. (< fr. declancher) declanşat6rs.?2. (tehn.) declanşor. ( < declanşa)
  declanşor s.n. (tehn.) dispozitiv care suprimă, eliberează, deschide mecanico piedică. (< fr. declancheur) declară vb. I. 1. tr. a spune, a afirma, a face cunoscut, a pronunţa (ceva). • a .comunica ceva oficial în faţa unei autorităţi. • a mărturisi. 2. tr. a proclama; a pronunţa asupra cuiva o sentinţă judecătorească. 3. refl. a începe, a izbucni, a se manifesta. 4. refl. a se pronunţa public, a lua atitudine pentru sau împotriva cuiva sau a ceva. (< fr. declarer, cf. it., lat. declarare) declarâţie s.f. arătare, afirmare, mărturisire a unor convingeri, a unor sentimente. • act oficial prin care se comunică ceva, se ia o măsură; notificare.
  •   (jur.) mărturie, depoziţie în faţa unei autorităţi. • relatare făcută pe un formular în faţa unui organ administrativ ; formularul însuşi, (cf. fr. aeciaration, lat. declaratio) declasa vb. I. refl. a decădea din punct uc vedere moral, a se degrada. (< fr. aeci as ser)
  declic s.n. (tehn.) mecanism care poate desface, la un moment dat, legătura mecanică dintre două piese. (< fr. dâclic)
  declin s.n. coborîre către asfinţit a unui astru pe bolta cerească. • (fig.) decădere. (< fr. declin, it. declino) declina vb. I. tr. 1. a trece un nume (substantiv, adjectiv etc.) prin toate cazurile gramaticale. 2. a refuza (o sarcină, o funcţie etc.). 3. (rar; despre aştri) a coborî către asfinţit, a apune.
  4.  a nu recunoaşte, a nu admite ceva, a refuza să admită. 5. (în expr.) a-şi declina numele, calitatea = a-şi spune numele, calitatea. (< lat. declinare, cf. fr. decliner,) declinâbil adj. care se poate declina (1).
  (cf. lat. declinabilis, lr. declinable) declinare s.f. (gram.) trecerea unui nume (substantiv, adjectiv etc.) prin toate cazurile gramaticale. • clasă de substantive sau de adjective care au aceleaşi forme de flexiune. (< declina) declinat6r s.n. busolă care serveşte pentru a orienta pe teren o planşetă, o hartă etc. (cf. fr. declinateur) decllnatdriu adj. (jur.) care nu recunoaşte competenţa unei instanţe sau contestă o jurisdicţie. O (în expr.) declinatoriu de competenţă (şi substn.) = hotărire
                                                                                         l>EC-t)Etî
  prin care o instanţă îşi constată ne-competenţa şi trimite cazul unei instanţe competente, (cf. fr. declinatoire) declinaţie s.f. (astr.) unghiul format de ecuatorul ceresc cu direcţia unui astru sau a unui punct de pe sfera cerească. O declinaţie magnetică = unghiul dintre direcţia nordului magnetic şi meridianul geografic al unui loc. (cf. lat. declinatio, fr. declinaison, it. declina-zione)
 declivitate s.f. 1. unghi format de o dreaptă înclinată cu planul orizontal. 2. înclinare, pe o porţiune limitată, a unui teren, a unei şosele sau a unei căi ferate, (cf. fr. declivite, lat. declivi-tas)
 decoct s.n. (med.) preparat lichid obţinut prin fierberea unor plante în apă. (< germ. Dekokt, lat. decoctum) decocţie s.f. fierbere a unor plante în apă; (concr.) decoct. (< fr. decoction, lat. decoctio)
 decofrâ vb. I. tr. a demonta cofrajul în care s-a turnat o piesă, o construcţie de beton. ( < fr. decoffrer) decola vb. I. intr. (despre avioane) a se desprinde de pămînt şi a-şi lua zborul. ( < fr. decoller) dccoletâ vb. I. tr. (tehn.) a prelucra (la strung) un material care are formă de bară, în piese tăiate succesiv din aceasta. ( < fr. decolleter) decolora vb. I. refl. a-şi pierde culoarea; a lua o culoare mai ştearsă, mai deschisă. • tr. a înlătura, a şterge culoarea de pe o ţesătură, de pe un tablou etc. (cf. fr. decolorer, it., lat. decolorare) decolorânt adj., s.m. (substanţă, agent fizic) care decolorează, (cf. fr. decolorânt) decolta vb. I. tr. a croi (o rochie, o haină etc.) în aşa fel ca o parte a pieptului, a umerilor (uneori şi a spatelui) să rămînă descoperită. (< fr. decolleter) decoltat adj. 1. (despre haine) care lasă descoperită o parte a pieptului, a umerilor (uneori şi a spatelui); (despre femei) care poartă haine, rochii decoltate. 2. (fig.) indecent, necuviincios, (cf. fr. decollete) decolteu s.n. partea decoltată a unei haine femeieşti. • parte a corpului care apare din răscroiala de la gît a unei haine femeieşti. (< fr. decollete) decomandâ vb. I. tr. (rar) a contramanda (o cerere, o comandă), a anula (o comandă, un ordin, o invitaţie). (< fr. decommander ) decompoziţie s.f. analiză a unei substanţe (mai ales a unei ţesături) în vederea cunoaşterii structurii ei. (cf. fr. decom-position)
 decompresiune s.f. (tehn.) reducere a presiunii dintr-un cilindru sau dintr-un recipient prin stabilirea unei comunicaţii cu mediul înconjurător, (cf. fr. decompression ) deconcerta vb. T. tr. a face să-şi piardă cumpătul; a zăpăci, a tulbura. (< fr. deconcerter)
 DEC-i)EÎ>
 deconcertant adj. care tuibură, deconcertează; tulburător. ( < fr. deconcertant) deconectă vb. I. tr. (tehn.) a suprima o conexiune a două conducte electrice.
  (< fr. deconnecter) decongelâ vb. I. tr. a topi (un corp) sub temperatura ambiantă. • (tehn.) a aduce un corp congelat în starea lui primitivă, normală. (< fr. decongeler) dec6nt s.n. (cont.) defalcare în părţile, componente a unei sume plătite sau care urmează a fi plătită, (cf. fr. de-compte)
  decontă vb. I. tr. (cont.) a justifica folosirea unei sume (primite sau provenite dintr-o operaţie oarecare). (< fr. decompter) dec6r s.n. 1. totalitatea pînzelor pictate, a paravanelor, a mobilelor şi a altor obiecte folosite pentru a crea cadrul în care se joacă o piesă pe scenă. • (fig.) cadru, ambianţă; peisai, tablou. 2. podoabă, ornament; ornamentaţie. (< fr. decor)
  decora vb. I. tr. 1. a orna, a împodobi cu decoruri. 2. a conferi, a acorda cuiva o decoraţie. (< fr.' decorer, it. lat. decorare)
  decorativ adj. care împodobeşte; ornant, ornamental, o arte decorative = arte plastice aplicate la decorarea obiectelor de folos practic (mobilă, ceramică etc.). (cf. fr. decor a ti /, it. decor ativo) decorator s.m. şi /. persoană care se ocupă, cu decorarea clădirilor, a interioarelor etc. • persoană care face decoruri la teatru, (cf. fr. decorateur, it. decoratore) decorăţie s.f. insignă, semn distinctiv conferit cuiva pentru o faptă eroică, pentru evidenţiere în muncă etc. (cf. fr. decoration, it. decorazione, lat. decor atio)
  decorticâ vb. I. tr. a curăţa de coajă grăuntele de cereale. • (agr.) a curăţa de coajă arborii, pentru stîrpirea insectelor vătămătoare şi a ouălor lor. • (med.) a înlătura o membrană îngroşată care acoperă un organ. (< fr. decortiquer) decorticatoare s.f. maşină folosită pentru decorticarea boabelor unor plante (cerealiere, leguminoase sau oleaginoase).
  (< decorticâ) decovil s.n. instalaţie portativă de linie ferată îngustă, folosită la exploatări locale şi temporare. ( < fr. decauville, cf.‘ TJecauville, n.p.) decrepit ad?. atins de decrepitudine; ramolit. ( < fr. decrepit, cf. lat. decre-pitus)
  decrepitâre s.f. (fiz.) fenomenul de rupere a cristalelor anumitor săruri, din cauza dilatării lor inegale la creşterea bruscă a temperaturii, (cf. fr. decrăpiter) decrepitudine s.f. stare de adîncă bătrî-neţecaracterizată prin slăbire excesivă; ramolire, ramolisment, (cf. fr. decre-pitude)
  decresc^ndo adv. (muz.) din ce în ce ijfai încet. II s.n. scădere progresivă a intensităţii sunetelor; parte a unei compo-
                                                                                                 iS 4
  ziţii muzicale care se cîntă în acest mod. (< it. decrescendo) decret s.n. act emis de puterea executivă a unui stat pentru a organiza serviciile publice asigurînd funcţionarea lor sau pentru a stabili modul cum trebuie executate legile; (la noi) act emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale. ( cf. fr. decret, lat. decretum) decretă vb. I. tr. a da un decret; a hotărî prin decret. • (fig.) a declara sentenţios ceva. (< fr. decreter) decroşă vb. I. (tehn.) 1. tr. a desprinde un obiect din cîrligul în care este agăţat. 2. refl. (despre o maşină electrică) a se opri din mers, a ieşi din regimul de funcţionare normal. (< fr. ctecro-cher)
 decupă vb. I. tr. a tăia în bucăţi (o hîrtie, o stofă etc.) după conturul unui model; a tăia o parte dintr-un întreg. (< fr. decouper)
 decupăj s.n. 1. decupare. 2. transpunere în imagini plastice a unui scenariu cinematografic, (cf. fr. decoupage) decupâre s.f. acţiunea de a decupa.
 •   (tehn.) tăiere a unei piese în două bucăţi; tăiere a unui obiect potrivit unei anumite forme. • (ind.) tăiere a foilor de furnir dintr-un buştean. (< decupa)
 decupla vb. I. tr. (tehn.) a desface, a dezlega (părţile unui cuplu). (< fr. decou-pier)
 decurge vb. III. intr. 1. a rezulta, a deriva din... 2. a se petrece, a se desfăşura. (< curge, după fr. decouler, it. decorrere)
 decurie s.f. (ist.) grup format, în armata romană, din zece soldaţi. (< lat. decuria )
 decuri6n s.m. (ist.) comandant al unei decurii; (în amiata romană) decan (4), (< lat. decurio) decurs s.n. (în expr.) în decurs de... (sau în decursul....) = în curgerea...., în desfăşurarea... (< decurge, cf. lat. decursus)
 decuscutâ vb. I. tr. a curăţa de cuscută (plante, seminţe). (< fr. decuscuter) dccuvâj s.n. tragerea vinului fermentat din cada în care au fost puşi strugurii. ( < fr. decuvage) dedă vb. I. refl. 1. a se deprinde, a se familiariza (cu ceva), a se acomoda.
 2.  a se consacra, a se dedica la ceva.
 •   a se nărăvi. (cf. lat. dedere, după da) Jedâl s.n. (rar) labirint. • (fig.) încurcătură, învălmăşeală. (< fr. dedale, it. dedalo, cf. gr. Dedal, n.p.)
 dedică vb. I. 1. tr. a închina cuiva (o carte, o operă artistică sau ştiinţifică proprie) ca omagiu. • a consacra, a pune toate puterile în slujba unei idei, a unei acţiuni. • a rezerva o parte din timp pentru a te ocupa exclusiv de cineva sau de ceva. 2. ref l. a se consacra (unui studiu, unei meserii etc.).(< lat., it. dedicare, cf. fr. dedier)
 i«8
 dedicăţie s.f. text scris ca omagiu pentru cineva pe o carte, pe un album etc. (cf. lat. dedicatio, it. dedicazione) dedubla vb. I. refl. a se împărţi în două, a avea două stări, două aspecte sau două forme diferite. (< fr. dedoubler) deduce vb. III. ir. a desprinde o judecată particulară dintr-o judecată mai generală, a trage o concluzie (pe calea deducţiei). (< lat. deducere, cf. fr. de-duire)
  deductiv adj. (log.) care procedează prin deducţie, (cf. lat. deduciivus, fr. deductif) deducţie s.f. (log.) raţionament logic prin care se obţine o judecată nouă
  —   concluzia — din două sau mai multe judecăţi — premise — dintre care una trebuie să fie neapărat universală, (cf. lat. deductio, fr. deduction) de făcto loc. adv. de fapt, în adevăr.
  ( < lat. de facto) defalca vb. I. tr. 1. a desprinde, a da la o parte o sumă dintr-o socoteală, dintr-un cont; (p. ext.) a desprinde o parte dintr-un tot. 2. a împărţi, a rcducc (o lucrare etc.) în mai multe părţi. (< fr. defalquer, it* lat. defalcare) defavoare s.f. discreditare, dizgraţie. O în defavoarea (cuiva) = în dezavantajul (cuiva), (cf. fr. defaveur) defavorăbil adj. care este în dezavantajul cuiva; nefavorabil, (cf. fr. defa-vorable)
  defazăj s.n. (fiz.) diferenţă de fază dintre două mărimi alternative de aceeaşi frecvenţă. (< fr. dephasage) defecă vb. I. tr. X. (chim.) a limpezi (o substanţă, un lichid). 2. a evacua materiile fecale din intestinul gros. (< fr. defequer, cf. lat. defaecare) defecănt s.m. (chim.) reactiv chimic care are proprietatea de a precipita albumi-nele din soluţii, (cf. fr. defequant) deî6cti s.n. cusur, imperfecţiune, lipsă; beteşug, meteahnă. • deranjament care împiedică funcţionarea unei maşini, a unui aparat etc. (< lat. defectus) defect2 adj. care nu mai este în stare de funcţionare; stricat. (< lat. defectus) defectă vb. I. tr. şi refl. (despre un mecanism, un motor'etc.) a produce (sau a avea) un defect, a (se) strica. ( < defect*) defectiv adj. (gram.; despre părţi de vorbire flexibile) care nu are unele forme, nefolosit la toate formele flexionare, (cf. lat. defectivus, fr. defeclif) defectosc6p s.n. (tehn.) aparat pentru descoperirea defectelor din material ale pieselor metalice. (< fr. defectoscope) defectu6s adj. cu lipsuri, cu defecte, (cf.
  lat. defectuosus, fr. defeclueux) defectuozitâte s.f. (rar) defect, imperfecţiune, stare de defecţiune (cf. fr. dăfectuosite, lat. defectuositas) defecţiune s.f. 1. neîndeplinire a unei sarcini, abandonare a unei cauze etc.; dezertare. 2. (impr.) deranjament, defect care împiedică buna funcţionare a unei maşini, a unui aparat etc. (cf. fr. defection, lat. defectio)
                                                                                      i>Eb-t)EF
  defend6r s.m. (jur.; rar) pîrît, intimat.
  (< fr. defendeur) defensiv adj. de apărare, care apără. (cf.
  fr. defensif) defensivă s.f. (op. ofensivă) formă de luptă adoptată în scopul de a rezista atacurilor inamicului; apărare. (< fr. defensive)
  defens6r s.m. (jur.; rar) apărător, (cf.
  fr. defenseur, lat. defensor) deferent adj. respectuos, condescendent.
  (< fr. deferent, cf. lat. deferens) deferentă s.f. respect, consideraţie; condescendenţă respectuoasă, (cf. fr. defe-rence)
  deferi vb. IV. tr. 1. a acorda, a da, a conferi (un titlu, onoruri etc.). 2. a trimite, a supune spre judecare în faţa justiţiei. O a deferi jurâmînt = a cere cuiva să jure în justiţie în lipsă de alte probe. (< fr. deferer, cf. lat. deferre) deferizâ vb. I. tr. a îndepărta excesul de fier din apele feruginoase, pentru a putea fi consumate. (< fr. deferiser) defcrtiliza vb. I. tr. a face un teren să devină nefertil, neproductiv, (cf. fr. def ertiliser ) defetism s.n. opinie, părere, atitudine a celui care nu crede în reuşita unei acţiuni, (cf. fr. defaitisme) defetist adj., s.m. şi /. (partizan, susţinător) al defetismului. (< fr. defaitiste) defibrâ vb. I. tr. (ind.) a desface, a transforma în fibre (un material).
  •  a transforma lemnele în fibre, pentru a obţine pasta din care se fabrică hîrtia. (< fr. defibrer)
  defibrator s.n. maşină pentru defibrarea unui material, (după fr. defibreur) deficient adj. în deficit, în pierdere, în pagubă. • (subst.) persoană cu unele defecte fizice sau psihice. (< fr. deficient, it. deficiente) deficienţă s.f. lipsă, pierdere; scădere.
  •  defect psihic sau (mai rar) fizic, (cf. fr. deficience, it. deficienta, lat. deficientia)
  deficit s.n. (op. excedent) lipsă; (spec.) lipsă într-un cont, într-o socoteală; sumă cu care cheltuielile întrec veniturile. O (expr.) a fi în deficit = a fi în pierdere. (< fr., it. deficit, cf. lat. deficit, persoana a 3-a sg. deficere—a lipsi) deficitâr adj. care este în deficit, (cf.
  fr. 'deficitaire) defilâ vb. I. intr. (despre coloane, con-voiuri etc.) a trece în rînduri, în şir.
  •  (despre trupe, unităţi militare) a trece pe dinaintea unui comandant, a unui şef etc. pentru a da onorul cu ocazia unei parade etc. (< fr. defiler < lat. filum — fir)
  defileu s.n. vale strimtă şi adîncă între doi munţi; trecătoare. (< fr. defilă) defini vb.’lV. tr. a da o definiţie; a preciza, a delimita. (< fr. definir, it., lat. definire) definit adj. care a fost definit; hotărît, precizat. O (gram.) articol definit =
 bEfc-DEti
  articol hutărit. (< dejim, cf. fr. defini)
 definitiv adj. care nu se mai poate modifica, absolut, categoric, irevocabil. O profesor sau învăţător definitiv = profesor sau învăţător care, după îndeplinirea unor anumite condiţii, obţine unele drepturi; în definitiv = în sfîrşit, la urma urmelor, (cf. fr. definiţi/, it. definitivo, lat. definitivus) definitivă vb. I. tr. a da formă definitivă. • a stabili definitiv pe cineva intr-un post. (< definitiv) definitivât s.n. (rar) definitivare. (< definitiva)
 definiţie s.f. operaţie logică prin care se arată conţinutul unei noţiuni, arătîndu-se notele ei esenţiale; propoziţie care exprimă această determinare. O (expr.) prin definiţie = prin însăşi natura lucrurilor, (cf. fr. definition, it. definizione, lat. definitio) deflagraţie s.f. (rar) ardere vie însoţită de explozie şi de degajare de căldură.
 •     (tehn.) ardere cu explozie care se propagă cu viteze mici. (cf. fr. dejla-gration, lat. deflagratio) deflâţie s.f. (fin.) retragere din circulaţie a unei anumite cantităţi de bancnote, în timpul unei inflaţii, pentru a face să crească puterea de cumpărare a banului. (< fr. deflation) deflectdr s.n. (tehn.) dispozitiv cu care se deviază un fluid sau un flux electronic din direcţia în care curge.
 (< fr. deflecteur) deflegmâ vb. I. tr. a separa componenţii unui amestec de lichid, prin dist/llare şi relichefierea fracţiunilor cu un punct de fierbere mai înalt. (< fr. deflegmer) deflegmator s.n. aparat care serveşte pentru deflegmare. (cf. fr. deflegma-teur)
 deflexiune s.f. (tehn.) deviere a curentului unui fluid sau a unui flux electronic din direcţia iniţială, (cf. lat. deflexio, fr. deflexion) deflora vb. I. tr. a face o fecioară să-şi piardă virginitatea; a dezvirgina. (< fr. deflorer) deforma vb. I. 1. tr. a strica forma (naturală) a unui obiect; a strica, a sluţi. • (fig.) a denatura, a reproduce inexact. 2. refl. a-şi pierde forma primitivă. (< fr. deformer, it., lat. deformare)
 deformâbil adj. care se poate deforma.
 (cf. fr. deformable) deformant adj. care deformează. (< fr. deformant)             <
 deformâţie s.f. alterare, stricare a formei naturale sau primitive, (cf. fr. defor-mation, it. deformazione, lat. deformatio) defraudâ vb. 1. tr. a delapida, a frustra de bani (o bancă, o instituţie etc.). (< lat. defraudare, cf. it. defraudare) defraudatdr s.m. şi /. cel care delrau-dează; delapidator, (cf. it. defraudatore) defrişâ vb. I. tr. a tăia şi a înlătura arborii dintr-o pădure, spre a obţine""
                                                                                              186
 uii teren propriu pentru agricultură, pentru păşunat etc. (< fr. defricher) defunct adj., s.m. şi /. (despre oameni) decedat, răposat. (< lat. defunctus, cf. fr. defunt) degaja vb. 1. tr. 1. a lua înapoi ceva gajat; a retrage din gaj. 2. a elibera, a înlătura ceva care împiedică, îngreunează. 3. a produce o emanaţie, a exala, a răspîndi. 4. (sport) a trimite mingea departe de poarta proprie pentru a evita o acţiune periculoasă; (la scrimă) a-şi desprinde sabia de sabia adversarului. (< fr. degager) degajat adj. liber în mişcări, nestînje-nit. (după fr. degage) degazâ vb. I. tr. a îndepărta gazele (dintr-un spaţiu închis, de pe o su-pralaţă). • (spec.; mii.) a îndepărta gazele de luptă dintr-un anumit loc. (< gaza)
 degazii'ică vb. I. tr. a îndepărta gazele, materiile volatile etc. dintr-un lichid, din cărbuni etc. (< gazifica) degenera vb. I. intr. 1. a se depărta de tipul primitiv, pierzînd din calităţi, din valoare. 2. (fig.) a se schimba în rău; a decădea. (< fr. degentrer, it., lat. degenerare) degenerâţie s.f. (rar) degenerare; decădere. (< fr. degeneration, it. dege-nerazione)
 degenerescent- adj. cu aspecte de dege-nerescenţă. (< fr. degenerescent) degenerescenţi s.f. tendinţă de degenerare. (cf. fr. degenerescence) deghiza vb. I. tr. şi refl. a (se) travesti.
 •  (fig.) a. (se) ascunde, a (se) schimba, a (se) disimula, a (se) masca. (< fr. deguiser)
 deglutiţie s.f. (med.) înghiţire, (cf. fr.
 deglutitiont lat. deglutitio) degomă vb. I. tr. (tehn.) a îndepărta materia cleioasă numită sericină de pe firul de mătase naturală. (< fr. degommer) degrada vb. I. 1. tr. a înjosi; a strica.
 2. tr. a destitui pe cineva dintr-o funcţie, dintr-o demnitate; (spec.; mii.) a ridica gradul (ca pedeapsă). 3. tr. şi refl. a decădea, a (se) strica; (despre un teren) a face (sau a deveni) neproductiv. (< fr. degrader, it., lat. degradare)
 degradant adj. care degradează; înjositor (cf. fr. degradant) degradat6r adj. degradant, (cf. fr. degrada teur)
 dcgresâ vb. I. tr. a îndepărta, a scoate, grăsimea (< fr. degraisser) degresânt s.m. substanţă întrebuinţată la degresare. (< fr. degraissant) degreva vb. I. tr. a micşora, a reduce, a suprima o obligaţie, o sarcină etc. (< fr. degrever) degrevânt adj. care degrevează, (cf.
 fr. dtgrevant) degrosis6r s.n. (tehn.) sistem de filtre cu pietriş care reţin impurităţile de dimensiuni mari, folosit într-o insta-
187
 laţie «ie limpezire a apei. {< fr. de-
 grossiseur)
 degroşâ vb. I. tr. (tehn.) a aşchia o piesă brută de metal, pentru a o aduce la o dimensiune apropiată de cea definitivă, (cf. fr. degrossir) degusta vb. I. tr. a gusta, a încerca (o mîncare, o băutură); a savura. (< fr. deguster, it., lat. degustare) dehiscent adj. (bot.; despre fructe) caro se deschide după coacere, la maturitate. (< fr. dehiscent, cf. lat. dehiscens — care se deschide) dehiscenţă s.f. (bot.) însuşire a unor fructe de a fi dehiscente. (cf. fr. de-hiscence)
 deificâ vb. I. tr. (rar) a atribui putere divină unei fiinţe sau unui lucru; a zeifica. (< it., lat. deificare) delsm s.n. (fii.) doctrină filozofică din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, care recunoştea existenţa lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negînd intervenţia acestuia în viaţa naturii şi a societăţii şi admi-ţînd că lumea este supusă acţiunii legilor naturii. (< fr. deisme) defst adj,, s.m. şi f. (adept, susţinător) al deismului. (cf. fr. deiste) dejâ adv. în acest moment, de pe atunci, încă de pe acum. (< fr. dejâ) dejalenă s.f. (text.) ţesătură fină de bumbac folosită pentru confecţionarea cămăşilor bărbăteşti, a bluzelor etc. dejecţie s.f. 1. evacuarea excreţiilor din corp (mai ales a excrementelor); materia evacuată. 2. scurgeri provenite din industrii, din gospodării, care strică apele naturale în care se scurg.
 3.  (in expr.) con de dejecţie = îngrămădire de pietriş, de nisip etc., care se depune in regiunea inferioară a unui torent, în forma unei jumătăţi de con foarte turtit. (< fr. dejection, cf. lat. dejectio)
 dejivror s.n. (av.) dispozitiv folosit la avioane pentru a preveni sau a înlătura jivrajul. (< fr. degivreur) dejuca vb. I. tr. a zădărnici (planurile, uneltirile cuiva). (< juca, după fr. dejouer)
 dojim s.n. masa de prînz, prînzul; timp cînd se mănincă această rn asă. (< dejuna) dejunâ vb. I. intr. a prinzi. (< fr. d6jeuner)
 de jtire loc. adv. (jur.) de drept, în puterea legii şi a dreptului. (< lat. de jure) delapida vb. I. tr. a fura, a-şi însuşi bunuri, bani publici; a ruina (o instituţie, o bancă) prin cheltuieli excesive. (< fr. dilapider, lat. dilapid.are) delapidator s.m. şi /. cel Qarc face o delapidare, (cf. fr. dilapidateur) delat6r s.m. şi /. denunţător, pîrîtor.
 (cf. fr. delateur, lat. delator) delaţiune s.f. denunţare (făcută în special cu rea intenţie, pentru profituri personale); denunţ, (cr. fr. d'Hution, lat. delatio)
                                                                                       DEG-DEL
 deleâtur s.n. (poligr.) semn de corectură prin care se arată că trebuie să se suprime o literă, un cuvînt etc. (< fr., lat. deleatur) delectâ vb. I. tr. şi refl. a (se) desfăta, a (se) bucura. (< fr. delecter, lat. delectare)
 delega vb. I. tr. a da putere, a împuternici pe cineva cu dreptul de a acţiona (în numele celui care-i dă împuternicirea); a da o delegaţie cuiva. • a transmite prin delegaţie (o putere, o creanţă etc.). (< fr. deleguer, cf. lat. delegare) delegât s.m. şi /. cel împuternicit cu o delegaţie. (< delega, cf. ir. dâlegae, lat. t. delegatus) delegâţle s.f. 1. misiune sau însărcinare dată 'cuiva de a face ceva în numele celui care i-a încredinţat-o. 2. act prin care cineva este desemnat ca delegat.
 3.  grup de persoane care au de îndeplinit (sau sint însărcinate cu) o misiune specială, (cf. ir. delegation, lat. delegaţia)
 delestâ vb. I. tr. a arunca lestul din corăbii, din baloane, pentru a le uşura.
 (< fr. delester) deleter adj. (rar) vătămător. (< fr.
 deletere, cf. gr. deleterios) delfini s.m. 1. (zool.) mamifer marin din ordinul cetaceelor, care trăieşte în cete în toate mările. 2. constelaţie din emisfera boreală, situată in vecinătatea căii lactee. (< lat. delphinus, it. ci el fino) delfin2 s.m. (ist.) titlu purtat de fiul cel mai mare al regilor Franţei, moştenitorul prezumtiv al tronului (şi suzeran al provinciei Dauphine). (cf. fr. dauphin < Dauphine, n.p.) delibera vb. I. 1. intr. a examina, a chibzui, a dezbate (pentru a lua o hotărîre). 2. tr. a decide, a rezolva. (< l'r. deliberer, it., lat. deliberare) deliberănt adj. care deliberează. (< fr.
 deliberănt) deliberare s.f. examinare a unei chestiuni înainte de a lua o hotărîre; consfătuire; dezbatere. (< delibera) deliberativ adj. referitor la o deliberare, de deliberare, o vot deliberativ = drept pe care îl are cineva de a participa ia o hotărîre luată intr-o adunare, prin vot (cf. fr.; deliberatif, lat. deliberaţi vus)
 delicat adj. 1. gingaş, fin, graţios; de bună calitate, bun la gust. • slăbuţ, plăpind. 0 (despre culori) discret, pal, estompat. 2. fin. pur, ales, distins; (fig.) atent, prevenitor. 3. (despre situaţii) în care trebuie acţionat cu prudenţă, cu rezervă; greu de rezolvat, gingaş. (< fr. delicat, it. delicato, lat. delicatus) delicatesă s.f. (de obicei la pl.) alimente fine (mai ales prăjituri, specialităţi de mîncare). (< germ. Delikatesse) delicateţe s.f. fineţe, gingăşii1: discreţie, (cf. fr. clelicatesse, it. dclicutezza)
 DEL-DEM
 deilcIAs adj. deosebit de gustos, savuros.
 •   (fig.) fermecător, încîntător. (cf# fr. dtlicieux, lat. deliciosus)
 deliciu s.n. plăcere mare, intensă; savoare; desfătare, (cf. fr. dttices, lat. delicium)
 delict s.n. act nepermis de lege şi pedepsit printr-o pedeapsă corecţională. (< lat. delictum, cf. fr. d£lit) delictu6s adj. care constituie un delict, de delict, (cf. fr. delicteux) delicvescânt adj. (despre substanţe) care intră în soluţii prin absorbţie de vapori de apă din atmosferă, (cf. fr. deli-quescent, lat. deliquescens) delicvescSnţă s.f. (rar) calitate a unor corpuri de a absorbi umiditatea din aer şi de a se dizolva. • (fig.) decadenţă, degenerescenţă. (cf. fr. deh-quescence)
 delimită vb. I. tr. şi refl. a (se) mărgini.
 •   a (se) contura. (< fr. delimiter, it., lat. delimitare)
 delimitativ adj. (rar) care delimitează, care serveşte pentru a delimita, delincvent s.m. si f. făptuitor al unui delict, (cf. fr. delinquant, it. delin-quente, lat. delinquens) delir s.n. 1. tulburare patologică a conştiinţei, manifestată prin aiurări, halucinaţii etc. 2. (fig.) exaltare, extaz; frenezie; entuziasm excesiv. (< fr. delire, it. deliro, lat. delirium) delira vb. I. intr. a fi în delir; a aiura.
 (< fr. delirer, it., lat. delirare) delirant adj. care delirează, (ca) de delir. • (fig.) exaltat, frenetic, (cf. fr. delirant) delirium s.n. (în expr.) delirium tre-mens = tremurare nervoasă, patologică, a feţei şi a membrelor, provocată dc alcoolism. (< lat. delirium [tremens]) delta "s.m. invar, a patra literă a alfabetului grec (în formă de triunghi).
 •   (fig.) simbol ai adevărului; adevăr. (< gr. delta)
 d£ltă s.f. porţiune de pămînt de formă triunghiulară, cuprinsă între braţele unui fluviu la vărsarea acestuia în mare. (< fr., it., delta, cf. gr. delta — regiune în formă de d, litera A) deltoid adj. (anat.) în formă de triunghi II s.m. muşchi triunghiular între claviculă şi omoplat, care acoperă articulaţia acestora cu umărul. (< fr. deltoide)
 demachia vb. I. tr. şi refl. a (-şi) şterge machiajul, (cf. fr. demaquiller) demagnetiza vb. I. tr. şi refl. a pierde sau a face (un corp) s^-şi piardă magnetismul. (cf. fr. demagnetiser) demag6g s.m. persoană care caută să-şi creeze popularitate prin discursuri bombastice, promisiuni mincinoase etc. (< fr. demagogue, cf. it. demagogo, gr. demagogos < democ — popor, agogos
 —   care conduce)
 demagogic adj. al demagogilor, al demagogiei; pătruns de demagogie, (cf. fr. dămagogique, it. demagogico)
                                                                                            188
 demagogie s.f. sistem politic reacţionar bazat pe înşelarea maselor muncitoare prin promisiuni şi lozinci ademenitoare dar mincinoase. • atitudine de demagog. (cf.fr. demagogie, it.,gr. demagogia) demară vb. I. 1. tr. a porni, a pune în mişcare (maşini, motoare). • a dezlega odgoanele unei corăbii (în vederea plecării). 2. intr. (fig.; sport) a porni cu avînt, în viteză. (< fr. dtmarrer)
 demarăj s.n. 1. punere în mişcare, pornire a unui vehicul, a unui motor etc. 2. (mar.) dezlegarea odgoanelor unei nave    (la plecare), (cf. fr.    demarrage)
 demarcă vb. I. 1. tr. a insemna printr-o linie   de  demarcaţie;    a hotărnici, a
 mărgini, a separa, a delimita. 2. refl.   (sport) a scăpa    de    sub supravegherea                                    adversarului. (< fr. demar-
 quer, it. demarcare) demarcăţie s.f. despărţire, separare, delimitare. O linie de demarcaţie = linie care desparte două teritorii sau (fig.) două noţiuni, (cf. fr. demarcaţia ri, it. demarcazione) demar6r s.n. (tehn.) dispozitiv de pornire a motoarelor electrice cu ardere internă, (cf. fr. demarreur) demască vb. I. tr. a scoate (cuiva) masca. • (fig.) a face cunoscut, a da pe faţă, a dezvălui (caracterul, planurile, conduita, intenţiile cuiva), (cf. fr. demasquer) dematerializat adj. care nu mai are caracterele materiei, dement adj. 1. (adesea subst.) alienat mintal, nebun. 2. de om nebun; nebunesc. ( < fr. dement, it. demente, lat. demens)
 demenţă s.f. (med.) alienaţie mintală, nebunie. • (fig.) surescitare intensă (vecină cu nebunia), (cf. fr. demence, it. demenza, lat. dementia) demers s.n. mijlocire, intervenţie (pe lîngă cineva) în vederea unui anumit rezultat, (după fr. demarche) demilitariza vb. I. tr. a desfiinţa armata şi instalaţiile aferente ei; a retrage trupele dintr-un anumit teritoriu, (cf. fr. demilitariser) demimondenă s.f. femeie cu moravuri îndoielnice. (< fr. demi-mondaine) demînă vb. I. tr. a curăţa un cîmp de minele instalate de inamic. (< mina) demineralizâ vb. I. tr. a elimina sărurile minerale dintr-o substanţă organică.
 •       refl. (despre substanţe organice) a pierde sărurile minerale proprii, (cf. fr. demineraliser) demisie s.f. act prin care cineva renunţă (de bună voie) la o funcţie, la o demnitate etc. (cf. fr. d'imission, lat. demissio
 —    îndepărtare) demisionă vb. I. intr. a-şi da demisia.
 (< fr. demissionner) demls61 s.n. (constr.) parte a unei clădiri situată pe jumătate sub nivelul solului, sub parter, (cf, fr. demi — jumătate, sol)
 ist)
 demite vb. Iii tr. a forţa (pc cineva) să-şi dea demisia; a destitui. (< lat. demittere, cf. fr. demettre) demni s.n. haină mai uşoară decît paltonul şi mai groasă decît pardesiul. (< fr. demi) demitirg s.m. 1. (fii.; în concepţiile idealiste) creator, făuritor al lumii în concepţia lui Platon; (p. ext.) spirit universal, principiu activ şi creator al lumii. 2. conducător ăl anumitor cetăţi antice. (< fr. demiurge; it. demiurgo, lat. demiurgus, gr. demiur-gos)
 demn adj. 1. vrednic (de...) • capabil, destoinic. 2. corect, rezervat, grav, respectabil. (< lat. dignus) demnitar s.m. înalt funcţionar de stat, persoană care deţine o demnitate importantă. (< fr. dignitaire, după demn) demnităte s.f. 1. calitatea de a fi demn; prestigiu, gravitate, măreţie. 2. post, funcţie, situaţie sau grad mare în stat, într-o mare organizaţie etc. (cf« lat. dignitas, fr. dignite, după demn) demoazelă s.f. (rar) domnişoară; fată nemărita!ă. (< fr. demoiselle) demobiliza vb. I. tr. 1. a lăsa la vatră oamenii mobilizaţi; a trece armata pe picior de pacc. 2. (fig.) a face să slăbească combativitatea, tenacitatea, vigilenţa cuiva. (cf. fr. demobiliser) demobilizator adj. care demobilizează
 (2); descurajant. (< demobiliza) democrat adj., s.m. şi f. (adept) al democraţiei. (cf. fr. democrate) democrătic adj. de democraţie, (cf. fr.
 democratique, it. democratico) democratism s.n. ansamblul principiilor care garantează şi asigură libertăţile democratice. (< fr. democratisme) democratiza vb. I. tr. a da un caracter democratic; a organiza pe baze democratice. ( < fr. democratiser) democraţie s.f. formă de guvernămînt în care suveranitatea, puterea supremă este exercitată de popor, o democraţie populară = formă de organizare politică a societăţii apărută intr-o serie de ţări din Europa şi din Asia în urma victoriei Uniunii Sovietice în cel de-al doilea război mondial şi a mişcării de eliberare a popoarelor; ea îndeplineşte funcţiile dictaturii proletariatului în perioada de trecere de la capitalism la socialism; democraţie militară — formă de organizare a triburilor în perioada de destrămare a comunei primitive, cînd puterea trece de Ia comunitate la conducătorul militar al tribului. (< fr. democraţie, it. democrazict, cf. gr. demo-kratia < demos — popor, kratos — putere)
 demodâ vb. I. refl. a nu mai corespunde modei; a se învechi, a se perima. ( < fr. demoder)
 demogrâf s.m. specialist în demografie.
 (cf. fr. demographe) demografie s.f. ştiinţă care studiază statistic problemele referitoare la mişcarea
                                                                                   1)em-deM
 populaţiei, la compoziţia şi numărul ei etc. (< fr. demographie, cf. gr. demos
 —    popor, graph'ein — a scrie) demola vb. I. fr. a dărîma. (< fr. demo-lir, cf. lat. demoliri) ' demoliţiune s.f. (rar) dărîmare. (cf. fr.
 demolition) demon s.m. 1. (ant.) geniu căruia i se atribuia puterea de a stîrni dorinţe, pasiuni. 2. diavol, drac. • (fig.) om rău. (cf. it. demone, ngr. demon, gr. daimon— fiinţă supranaturală, geniu) demonetiza vb. I. tr. (fin.) a scoate din circulaţie (o monedă). • refl. (fig;. despre monede) a se devaloriza, a se deprecia; a se discredita. (< fr. demone User)
 demoniac adj. demonic, (cf. fr. demo-niaque, it. demoniaco) demdnic adj. de drac; diabolic, (cf. lat.
 daemonicus) demonstrâ vb. I. 1. tr. a dovedi adevărul (sau neadevărul) unei afirmaţii pe cale de raţionament sau prin exemple concrete. 2. intr. a lua parte la o demonstraţie; a manifesta, a arăta ceva prin semne exterioare. (< lat. demonstrare, cf. fr. demontrer)
 demonstrabil adj. care se poate demonstra. (cf. lat. demonstrabilis, fr. demon-
 ii trable)
 demonstrant s.m. şi f. participant la o demonstraţie; manifestant. (< rus. demonstrant)
 demonstrativ adj. 1. care foloseşte pentru a demonstra:      ilustrativ.   O (gram.;
 în expr.) pronume demonstrativ = pronume care ţine locul unui substantiv, indicînd şi’ locul obiectului respectiv fată de vorbitor; adjectiv demonstrativ = adjectiv care însoţeşte un substantiv, determinîndu-1 şi indicînd depărtarea sau apropierea acestuia în timp şi spaţiu. 2. care manifestă, care arată ostentativ un sentiment, o atitudine etc. (cf. lat. demonstrativus, fr. demon-straiif)
 demonstraţie s.f. 1. raţionament prin care se probează adevărul unei teoreme, al unei judecăţi etc. 2. manifestare, exteriorizare a unui sentiment, a unei atitudini etc. • manifestaţie de masă cu caracter politico-social. 3. (mii.) exerciţiu tactic prin care se urmăreşte înşelarea inamicului, (cf. lat. demonstra-tio, fr. demonstra tio a) demontă vb. I. tr. a desface, a descompune (un mecanism, o maşină etc.).
 •    (fig.) a descuraja, a dezorienta (pe cineva). (< fr. demonter) demontai)il adj. care se poate demonta.
 (cf. fr. dîmontable) demoraliza vb. I. tr. şi refl. a (se) descuraja, a (se) deprima. (< fr. demoraliser) demoralizant adj. care demoralizează;
 deprimant, (cf. fr. demoralisant) demoralizat6r adj. demoralizant, (cf. fr.
 demoralisateur ) dem6tic adj. (în expr.) scriere demotică = denumire dată scrierii egiptene
 DeM-DEλ
 cursive populare. (< fr. demotique, cf. gr. demotihos — popular) demultipllcâ vb. I. tr. a încetini printr-un angrenaj etc. o mişcare de rotaţie.
 ( <multiplica, cf. fr. demultiplier) denâr s.m. monedă romană de obicei de argint, în greutate de circa 4 grame.
 (< lat. denarius, cf. it. denaro) denatura vb. I. tr. a schimba natura, caracterele distinctive ale unui lucru.
 •    (fig.) a schimba caracterul unui lucru,-a altera, a strica, a deforma. ( < fr. denaturer, it., lat. denaturare) denaturănt adj., s.m. (substanţă) care denaturează (un produs etc.). (cf. fr. denalurant) denaturare s.f. 1. schimbare a înţelesului naturii sau a caracterului unor cuvinte, idei, fapte ctc.; deformare, falsificare. 2. realizare a unui produs impropriu destinaţiei iniţiale, prin adăugarea unei cantităţi oarecare dintr-o substanţă străină. (< denatura) denaturat adj. 1. care are natura, caracterele distinctive schimbate. O spirt denaturat = alcool impropriu pentru consumaţie, datorită denaturării lui cu o substanţă otrăvitoare. 2. (fig.) care nu are sentimentele naturale de afecţiune şi de umanitate. (< denatura) dendrită s.f. 1. (anat.) prelungire a pro-toplasmei celulei nervoase. 2. (geol.; la pl.) depozite de minerale care apar sub formă arborescentă. ( < fr. dendrite, cf. gr. dendron — arbore) dendritic adj. cu dendrită (1), de dendrită. (< fr. dendritique) dondrogrâfic adj. referitor la dendrogra-fie, de dendrogral'ie. (< fr. dendro-graphiqu e)
 dendrografie s.f. ramură a botanicii care studiază arborii. (< fr. dendrographie, cf. gr. dendros — arbore, graphein — a scrie)
 dendrometrie s.f. (silv.) disciplină care se ocupă cu tehnica măsurării arborilor şi cu studiul legilor lor de creştere.
 (< fr. dendrometrie, cf. gr. dendron
 —    arbore, metron — măsură) dendrometru s.n. (silv.) aparat pentru măsurarea grosimii şi a cantităţii de lemn a arborilor. ( < fr. dendrometre, cf. gr. dendron — arliore, metron—măsură) denegă vb. I. tr. a nega, a tăgădui (cu tărie). (< lat., it. denegare) denegâţie s.f. tăgăduială, tăgadă, (cf.
 lat. denegatio, it. denegazione) denicotiniză vb. I. tr. a scoate nicotină din tutun. (< fr. denicotiniser) denier s.n. (text.) unitate de măsură pentru greutatea liniară a firelor textile artificiale sau de m'ătase naturală.
 (< fr. denier) denigră vb. 1. tr. a ponegri, a defăima. (< fr. denigrer, it., lat. denigrare) denigrat6r adj., s.m. şi (cel) care denigrează. (cf. fr. denigreur, lat. denigrator) denivelă vb. I. tr. şi refl. (despre terenuri a face să-şi piardă sau a-şi pierde nete-v zimea, nivelarea. (< fr. deniveler)
                                                                                            190
 denominativ adj. care denumeşte. O (gram.) verb denominativ — veri) derivat dintr-un substantiv sau dintr-un adjectiv. (< fr. denominatif, cf. lat. denominativus) denota vb. I. tr. a vădi, a arăta; a marca, a indica. (< fr.denoter, it., lat. denotare) dons adj. cu o mare masă pe unitate de volum; des, compact. (< lat. densus, cf. fr. dense, it. denso) densinietrie s.f. (fiz.) totalitatea metodelor de măsurarea densităţii. (< fr. densimetrie) densimetru s.n. (fiz.) instrument cu care se determină densitatea lichidelor; areometru. (< fr. densimetre). densitate s.f. 1. (fiz.) masa unităţii de volum a unui corp. • număr, cant itate de obiecte aflate pe o suprafaţă sau pe o lungime luate ca unitate. 2. faptul, calitatea de a fi dens; desime, (cf. lat. densitas, fr. densite) dentâl adj., s.f. (fon.) (consoană) care se articulează atingînd dinţii incisivi superiori sau inferiori cu vîrful limbii. (< fr. dental) dentar adj. 1. de dinte, al dinţilor. 2. de dentist, privitor la dentist. (< fr. den-taire, cf. lat. dentarius) den ticul s.n. (arhit.) element de ornamentaţie în formă de dinte, folosit la decorarea cornişelor. ( < fr. denticule) dentină s.f. (anat.) substanţă organică din care este formată masa dintelui. (< fr. dentine) dentist s.m. şi f. specialist (medic, tehnician) în tratarea bolilor de dinţi; stomatolog. (< fr. dentiste) dentistică s.f. stomatologie. (< dentist) dentiţie s.f. formarea şi apariţia dinţilor la copii. • modul în care sînt aşezaţi dinţii, (cf. fr. dentition, lat. dentitio) denudâţie s.f. dezagregare şi transportare a rocilor cauzată de agenţii externi, (cf. fr. denudation) denumi vb. IV. tr. a numi ( < numi, după fr. denommer) denunţ s.n. semnalarea către o autoritate a unei infracţiuni; denunţare; delaţiune. (< denunţa) denunţă vb. I. tr. 1. a semnala unei autorităţi comiterea unei infracţiuni; a pîri.
 2.   a declara nul, nevalabil, expirat (un tratat, un act etc.). (< lat. denun-tiare, cf. fr. denoncer) denunţatdr s.m. şi /. persoană care denunţă. v. delator. (< denunţa, după fr. denonciateur) denutriţie s.f. (biol.) situaţie în care se găseşte un organism viu în care dezasi-milaţia întrece asimilaţia. (cf. fr. denu-trition)
 depănă vb. I. tr. (tehn.) a înlătura, a repara penele la un autovehicul, la o maşină etc. (< fr. depanner) depanat6r s.m. muncitor care depanează autovehicule, maşini etc. (< depana) depan6r s.n. aparat pentru căutarea penelor unui vehicul etc. (cf. fr. de-panneur)
 m
 deparaîlnâ vb. I. tr. a înlătura parafina din uleiurile minerale şi din ţiţeiul parafinos ori de pe pereţii tuburilor de sondă. (< fr. dâparaffiner) deparazita vb. I. tr. a curăţa, a distruge paraziţii. • (agr.) a distruge insectele, ciupercile, mucegaiurile etc. dăunătoare. (< parazit) departament s.n. ramură importantă a administraţiei de stat sau a unei instituţii; ramură din administraţia treburilor publice în fruntea căreia se găseşte un ministru. (< fr. deparle-ment)
 departamental adj. care ţine de un departament; ministerial, (cf. fr. departe-mental)
 depavă vb. I. tr. a scoate pavajul, a strica caldarîmul. (< fr. depaver) depăşi vb. IV. tr. 1. a întrece, a lăsa în urmă (pe cineva sau ceva), mcrgînd în acelaşi sens şi pe acelaşi drum; a o lua înainte. 2. a întrece o anumită limită, o anumită măsură, un anumit nivel; a întrece puterile, competenţa cuiva. (< păşi, după fr. depasser) dependent adj. care depinde (de cineva, de ceva); subordonat, supus; în stare de dependenţă economică sau politică. ( < fr. dependant) dependenţă s.f. situaţia de a fi dependent; atîrnare, supunere, (cf. fr. depen-dance)
 dependinţă s.f. clădire. încăpere care depinde de o construcţie principală: încăpere accesorie (bucătărie, baie etc.) a unei locuinţe. (< fr. dependance) depeşă vb. I. tr. (rar) a trimite o depeşă;
 a telegrafia. (< fr. depecher) depeşă s.f. (rar) telegramă. (< fr. d&peche)
 depila vb. I. tr. a îndepărta, a înlătura părul de pe piele. (< fr. depiler. cf. it., lat. depilare) depilator s.n. produs cosmetic care foloseşte la înlăturarea părului de pe pielea omului. (< depila, cf'. fr. de-pilatoire)
 depinde vb. III. intr. 1. a fi în funcţie de..., a atîrna de... 2. a fi sub autoritatea, a fi subordonat cuiva. (< fr. dependre, it. dipendere, lat. dependere) depista vb. I. tr. a găsi, a descoperi (ceva ascuns, tăinuit). (< fr. depUler) deplasă vb. 1.1. tr. şi refl. a (-şi) schimba locul, a (se) mişcă din loc; a (se) muta.
 •   a aluneca; a (se) disloca. 2. refl. a merge, apleca undeva pentru un timp limitat (în interes de serviciu). (< fr. deplacer)
 deplasament s.n. (mar.) greutatea volumului de apă pe care il dislocă o navă.
 •   greutate totală a unei nave; deplasare. (cf. fr. deplacement)
 deplasat adj. care nu se află la locul lui.
 •   nepotrivit, nelalocul său; (fig.) necuviincios. (< deplasa)
 deplasti¥icat6r s.n. material care, adăugat, unei materii prime în industria ceramică, îi micşorează plasticitatea.
                                                                                     DEP-DEP
 deplînge vb. III. tr. a plînge, a jeli, a compătimi (pe cineva sau ceva). (< plînge, după fr. dăplorer) deploră vb. I. tr. (rar) a deplînge. ( < fr.
 deplorer, it., lat. deplorare) deplorabil adj. vrednic de plîns, de milă ;
 jalnic, lamentabil, (cf. fr. deplorable) depolarizâ vb. I. tr. (fiz.) 1. a împiedica polarizarea electrozilor. 2. a transforma un fascicul de lumină în lumină naturală, făcînd să dispară starea lui de polarizare, (cf. fr. dâpolariser) depolarizânt adj. care depolarizează (1).
 (cf. fr. depolarisant) depolarizator s.m. substanţă care se introduce într-un element galvanic pentru a împiedica polarizarea. (< de-polariza)
 dcpondnti adj., s.n. (gram.) (verb latin) care are formă pasivă şi înţeles activ, (cf. fr. deponent, lat. deponens) deponenta s.m. şi /. depunător de bani, de liîrtii de valoare etc. (cf. lat. deponens, it. deponente) depopulâ vb. I. tr. a distruge, a nimici mare parte din populaţia unei ţări, a unui teritoriu etc. (< popula, după it. depopulare) deportă vb. I. tr. a trimite forţat pe cineva într-o regiune îndepărtată, ca pedeapsă (mai ales politică); a exila. (< fr. deporter, it., lat. deportare) deportât adj., s.m. şi /. (persoană) care se află în deportare. (< deporta) deposedă vb. I. tr. a lua cuiva posesiunea unui lucru. (< fr. d.eposseder) dep6u s.n. clădire pentru adăpostirea şi întreţinerea locomotivelor, a tramvaielor etc. • (rar) depozit unde se ţin sau se distribuie anumite mărfuri. (< fr. depol) depâzit s.n. 1. loc, construcţie unde se depun anumite materiale. • (mii.) formaţie de spate care aprovizionează trupa. 2. ceea ce este depus la păstrare (bani, valori, bijuterii etc.). 3. (geol). rezultatul unei depuneri; sediment. (< lat. depositum, cf. it. deposito) depozită vb. I. 1. tr. a pune (ceva) în depozit. 2. tr. a depune, a încredinţa (un lucru) pentru a fi păstrat. 3. tr. şi refl. (rar) a (se) depune, a (se) sedimenta. (< it. depositare) depozitar s.m. persoană care primeşte ceva în depozit, în păstrare, (cf. it. dc-positario)
 depoziţie s.f. declaraţie, mărturie în justiţie (făcută mai ales în calitate de martor), (cf. fr. ddposilion, lat. depositio) depravă vb. I. refl. a fi desfrinat, decăzut; a se descompune din punct de vedere moral. ( < fr. depraver, it., lat. depravare) depravăt adj., s.m. şi /. descompus din punct de vedere moral; desfrinat, corupt; pervers. (< deprava) depreciă vb. I. tr. şi refl. 1. a scădea preţul sau valoarea unui lucru. a nesocoti valoarea unui lucru. 2. a (-şi) micşora valoarea, meritul, calitatea; a (se) devaloriza. ( < fr. d&prtcier)
  DEP-DER
 depreciativ adj. care arată lipsă de consideraţie, care are o notă de batjocură, (cf. fr: d^prăciatif) depresâ vb. I. tr. 1. a desface cu o presă două piese în contact forţat. 2. (silv.) a rări puieţii unui seminţiş. (< fr. depresser)
  depresănt s.n. substanţă prin care se împiedică flotaţia unui minereu. (< engl. depressant) depresionâră adj. f. (în expr.) zonă depre-sionară = zonă din atmosferă cu presiunea atmosferică scăzută. ( < depresiune) depresiune s.f. I. 1. întindere de teren înconjurată de înălţimi; adîncitură de teren de întindere mare. 2. presiune atmosferică inferioară valorii normale a . presiunii dintr-un loc oarecare. II. (fig.) tristeţe (profundă), mîhnire; deprimare. III. (ec.) scădere a valorilor, a acţiunilor etc., cauzată de o criză, (cf. fr. depression, lat. depressio) depresiv adj. în legătură cu o depresiune neuropsihicâ. (< fr. depressif) deprimă vb. I. tr. şi refl. a (se) mîhni, a (se) întrista, a (se) descuraja. (< fr. deprimer, cf. it. deprimer e) deprimant adj. descurajant, întristător.
  (cf. fr. deprimant) deprimare s.f. depresiune, mîhnire, descurajare. ( < deprima) depunătdr s.m. şi /. persoană care depune (bani) spre păstrare. (< depune) depune vb. III. 1. tr. a pune, a lăsa (un obiect) undeva. O a depune bani = a încredinţa bani spre păstrare (de obicei unei instituţii); a depune un mandat = a renunţa la o demnitate, la o însărcinare specială pe care nu o poţi îndeplini. 2. refl. a face să cadă la fund substanţele solide aflate în stare de suspensie sau dizolvate într-un lichid (formînd un sediment pe fundul vasului).
  . 3. intr. (jur.) a face o depoziţie. ( < lat.
  deponere, cf. fr. deposer) depunere s.f. 1. sumă de bani care se depune la o instituţie (bancară). 2. sediment. (< depune) depuratîv adj., s.n. (med.) depurator.
  (< fr. depuralif) depurator adj., s.n. (med.) (substanţă,/ care curăţă sîngele, activind eliminarea toxinelor. O aparat depurator = totalitatea organelor de excreţie prin care se face curăţirea sîngelui de toxinele rezultate din activitatea organismului. (< fr. depuratoire) deputat s.m. şi /. 1 persoană aleasă prin vot ca membru într-un organ reprezentativ. 2. persoană însărcinată cu îndeplinirea unei misiuni . (cf. fr. depute, it. deputato) deputăţie s.f. 1. demnitate, funcţie de deputat. 2. delegaţie de deputaţi; solie. (< deputat) deraiă vb. I. intr. (despre tren, tramvai etc.) a sări de pe şine, de pe linie. • (fig.;. despre oameni) a devia (într-o discuţie etc.); a înnebuni, a se sminti. (<fr. ddrailler)
                                                                                              192
  derănj s.n. 1. dezordine, neorînduială. 2. ((fig.) tulburare; stingherire, incomodare. (< deranja) deranjă vb. I. 1. tr. a răvăşi, a pune în neorînduială, în dezordine, a învălmăşi, 2. refl. (fam.) a-şi strica stomacul; (spec.) a avea diaree. 3. tr, a tulbura, a stingheri, a incomoda, (pe cineva).
 4.  refl. a se osteni pentru cineva. (< fr, deranger)
 deranjament s.n. 1. tulburare, defect la o maşină, la o instalaţie etc.; defectare. 2. (fam.) indigestie; (spec.) diaree, (cf. fr. derangement) derapa vb. I. intr. (despre roţile unui vehicul; p. ex£., despre vehicule) a aluneca pierzînd aderenţa cu solul, a aluneca într-o parte în raport cu direcţia de înaintare., (< fr. deraper) deratiză vb. I.* tr. a stîrpi şoarecii, şobolanii (dintr-un hambar, dintr-un vapor etc.). (< fr. deratiser) derbi s.n. mare cursă de cai care are loc anual la Epsom în Anglia; (p. ext.) cursă de cai specială, care are loc o dată pe an. (< engl., fr. derby < Derby, n.p.)
 derivă vb. I. 1. intr. a se trage, a rezulta din... • (lingv.) a avea originea în..., a veni din... 2. tr. (tehn.) a abate o apă din cursul ei firesc. 3. intr. (despre o navă) a se abate, a se. îndepărta dc la direcţia de mers, sub influenţa vuiturilor, a curenţilor.; a devia. (< fr. deriver, it., lat. derivare) derivare s.f. 1. provenire, coborîre din...
 2.  (lingv.) procedeu de formare a cuvintelor cu afixe. O derivare regresivă — procedeu de formare a unui cuvînt nou prin suprimarea unui sufix de la un cuvînt deja existent în limbă.
 3.  (mat.) operaţie de calcul diferenţial prin care se obţine o derivată. ( < deriva)
 derivăt I. adj. 1. care derivă, decurge. 2. (despre o apă) abătut din cursul său, din albia sa naturală. II. s.m. şi n.
 1.  (chim.) substanţă făcută din altă substanţă şi care se aseamănă ca structură moleculară cu substanţa din care provine. • produs industrial care se extrage dintr-o anumită materie primă.
 2.  (lingv.) cuvînt format prin derivare de la alt cuvînt. 3. lucru care derivă din altul. (< deriva)
 derlvâtă s.f. (mat.) limita raportului dintre creşterea unei funcţii şi creşterea variabilei, cînd aceasta tinde către zero. (cf. fr. derivăe) derivativ adj. (med.) care serveşte la abaterea sîngelui sau a umorilor dintr-o parte a corpului în alta. (cf. fr. deri-vatif, lat. derivativus) derivăţie s.f. 1. ramificaţie, braţ al unei ape, al unei canalizări, al unui circuit electric etc. 2. (mii.) deviere a unui proiectil din planul de tragere, provocată de mişcarea sa de rotaţie. 3. (lingv.) derivare (2). 4. (mat.) derivare
 (3). 5. (med.) acţiunea de a atrage sîngele, umorile dintr-o parte a corpului
 198
 în alta. (cf. fr. derivaiion, it. deriva-zione, lat. derivatio) derivă s.f. I. 1. unghi format din axul longitudinal al unei nave sau al unui avion cu drumul de urmat, sub acţiunea curenţilor maritimi sau aerieni. O a merge în derivă — a naviga în voia vîntului şi a valurilor. 2. (mii.) unghi format, la tragerile indirecte cu tunul, de planul de tragere cu planul de ochire.
 II.  partea verticală fixă a ampenajului unui avion, a unui planor etc. (< fr. derive, it. deriva) derivomStru s.n. (av.) instrument folosit la bordul avioanelor pentru măsurarea unghiului de derivă. ( < fr. derivometre) deriziune s.f. (rar) luare în rîs, derî-dere, bătaiede joc. (cf. fr.derision, lat. derisio)
 derizdriu adj. neînsemnat, lipsit de valoare; ridicul. (cf. fr. derisoire, lat. derisorius)
 dermatită s.f. 1. (med.) inflamaţie a pielii; (la pl.) nume generic dat unui grup de maladii inflamatorii ale pielii. 2. (vet.) boală de piele periodică la cai, caracterizată prin răni care apar vara. (< fr. dermatite) dermatolâg s.m. specialist în dermatologie. ( < fr. dermatologue) dermatotâgic adj. de dermatologie, privitor la dermatologie. (< fr. derma-tologique)
 dermatologie s.f. ramură a medicinci care studiază pielea şi bolile ei. (< fr. dermatologie, cf. gr. derma — piele, logos — vorbire) dermat6ză s.f. (med.) nume generic dat bolilor de piele. (< fr. dermatose) dermă s.f. (anat.) ţesut fibros conjunctiv care formează partea groasă, din adîncime, a pielii, acoperită de epidermă. (< fr. derme. cf. it., gr. derma) dermic adj. (anat.) al dermei, de dermă;
 (p. ext.) de piele. (cf. fr. dermique) dermite s.f. pl. (med.) nume generic pentru orice afecţiune a pielii. (< fr. dermite)
 derobâ vb. I. refl. (rar; despre cai) a părăsi brusc direcţia pe care i-o impune călăreţul. (< fr. derober) derogă vb. I. intr. a se îndepărta de la o lege, de la un obiect, de la un regulament etc. ( < lat., it. derogare) derogatoriu adj. cu caracter de derogare; care derogă, (cf. lat. derogatorim) derula vb. I. tr. 1. a desfăşura ceva rulat. 2. (ind.) a tăia furnir dintr-un buştean care se învîrtcşte lent în faţa ferăstrău-lui. ( < fr. derouler) derută vb. I. tr. a zăpăci, a încurca;
 a dezorienta, a înşela. (< fr. derouter) derutant adj. care derutează. (< fr. deroutant)
 derută s.f. zăpăceală, dezordine; dezorientare. (cf. fr. deroute) desănts.?». (rar; mii.) trupe transportate pe calea aerului sau pe tancuri şi lansate in spatele frontului inamic în vederea îndeplinirii unor misiuni de luptă în
                                                                                    DER-DES
 folosul trupelor de uscat. (< fr. des-cente)
 desărcina vb. I. tr. a lua cuiva o sarcină, o funcţie, a elibera (pe cineva) de o însărcinare etc. (< însărcina, după fr. decharger)
 descalifică vb. I. tr. a declara (pe cineva) nedemn de stimă, de respect; a dezonora. • a exclude dintr-o competiţie (sportivă) pentru comportare necorespunzătoare, pentru abateri etc. (< ca lifica, cf. fr. dequalifier) descendent adj. (op. ascendent) care coboară, coborîtor. // s.m. şi f. urmaş (cf. fr. descendant, lat. descen-dens)
 descendenţă s.f. 1. înrudire prin filiaţie. 2. (col.) totalitatea urmaşilor; urmaşi; posteritate, (cf. fi. descendance) descentră vb. I. tr. şi refl. a face să piardă, a-şi pierde poziţia simetrică faţă de centru. (< centra, după fr. decentrer) descentraliza vb. I. tr. a da independenţă administrativă organelor administrative locale de stat. (< centraliza, după fr. decentroliser)
 descifră vb. I. tr. 1. a reuşi să citeşti un text nec-iteţ sau scris într-o limbă necunoscută, a găsi semnificaţia a ceea ce este scris în cifre, într-un alfabet secret. • a interpreta o bucată muzicală după partitură la prima vedere. 2. (fig.) a înţelege, a pătrunde, a ghici (ceva obscur, ascuns), (după fr. dechiffrer)
 descifrabil adj. care se poate descifra (uşor), (cf. fr. dechiffrable) descinde vb. III. intr. 1. a se trage din cineva, a avea o anumită descendenţă. 2. a coborî, a se da jos. 3. a se opri pentru un anumit timp undeva. 4. (despre organele forţei publice) a se deplasa la faţa locului pentru a face o investigaţie. (< lat. descendere, cf. fr. des-cendre)
 descindere s.f. deplasare la faţa locului a organelor forţei publicc, pentru o investigaţie. (< descinde) descintrâ vb. I. tr. (arhit.) a îndepărta cofrajele folosite pentru construirea unui arc, a unei bolţi. (cf. fr. decintrer) descompleta vb. I. tr'. a face incomplet, a lua ceva dintr-un întreg făcîndu-1 incomplet, (după fr. decompleter) descompune vb. III. 1. tr. a desface în elemente componente. 2. refl. a se strica, a se altera; a putrezi. • (fig.) a se destrăma. 3. refl. (fig.) a-şi deforma caracterul, înfăţişarea.:     (despre faţă)
 a se crispa. (< compune, cf. fr. decom-poser)
 desconcontră vb. 1. tr. (mii.) a libera, a lăsa la vatră militarii concentraţi. (< concentra) descongestionă vb. I. tr. (med.) a elibera (un organ) dc un aflux de sînge; a elimina o congestie. • (fig.) a înlătura aglomeraţia populaţiei dintr-un oraş, de pe o arteră de circulaţie etc. (cf. fr. decongestionner )
 DES-DES
 desconsideră vb. I. tr. a dispreţui (pe cineva). (< considera, după fr. decon-siderer)
  descrie vb. III. tr.'1. a înfăţişa, a prezenta (ceva) în cuvinte. 2. a trasa o linie curbă. 3. a parcurge o traiectorie, (cf. fr. decrire, după scrie) descriptiv adj. care descrie; cu descrieri. O (mat.) geometrie descriptivă = disciplină care foloseşte la rezolvarea problemelor geometriei în spaţiu proiecţiile pe două planuri, (cf. fr. descriptif, lat. descriptivus) descuamă vb. I. refl. (despre piele) a se coji (ca urmare a unei boli), (cf. fr. desquamer, lat. desquamare) descurajă vb. I. tr. a fi sau a face, a aduce pe cineva în starea de a-şi pierde curajul. (după fr. decourager) descurajator adj. (rar) demoralizant, deprimant. (< descuraja) desecăre s.f. (tehn.) îndepărtare a prisosului de apă de pe solurile umede.
  •  (min.) eliminare a apei din cărbuni.
  (< secare, după fr. dessecher)
  desemnă vb. I. tr. a arăta, a indica pe cineva pentru o demnitate, o funcţie etc. (< desemn, cf. fr. designer, cf. lat.
  *designate)
  desen s.n. 1. prezentare grafică a unui obiect, printr-o îmbinare de linii drepte sau curbe, prin puncte, pete etc. O desen liber = desen făcut cu mîna liberă, fără instrumente; desen tehnic = desen care reprezintă, la scară, planul unui obiect, al unei constiucţii etc.; desene animate — înşiruire de desene care reprezintă fazele unei mişcări şi care, redate succesiv pe ecran, dau impresia unor fiinţe vii cinematografiate. 2. arta şi tehnica de a desena. (< fr. dessin)
  desenă vb. I. 1. tr. a face un desen. 2. refl. a apărea, a se ivi, a se contura, a se profila, (cf. fr. dessiner) desenator s.m. şi f. specialist în desen (artistic sau tehnic), (după fr. dessi-nateur)
  des&rt s.n. fel de mîncare care se serveşte la sfîrşitul mesei şi constă din fructe, prăjituri etc.; moment în care este servit acest fel de, mîncare. (<fr. dâssert)
  deservi vb. IV. tr. 1. a servi cu zel; a fi de folos, a folosi. 2. a îngriji, a servi o maşină în timp ce funcţionează. (< fr. disservir, cf. lat. desservire) desesizâ vb. I. refl. (jur.; despre instanţe) a renunţa să se ocupe de cercetarea unui caz. • tr. a lua (fără voie) cuiva o sarcină. (< sesiza, cf. fr. dessaisir)
  desfide vb. III. tr. 1. a declara, a spune cuiva că nu îl crezi; a spune, a declara cuiva că îl crezi incapabil de ceva.
  •  a chema, a provoca (pe cineva) să dovedească ceva care se ştie că nu va reuşi sâ-1 facă. 2. a înfrunta, a sfida, a brava un pericol, o primejdie, (după sfida, cf. fr. de/ier, lat. di(idere)
                                                                                                194
  desfigurâ vb. I. tr. a poci, a urîţi, a sluţi (figura, faţa cuiva), (cf. fr. dtfigurer) desfiinţa vb. I. fr. a face ca ceva să nu mai existe; a distruge, a nimici. (< înfiinţa)
  deshidratâ vb. I. tr. a elimina (total sau parţial) apa dintr-un organism. (< fr. dishydrater)
  (lcsliidrat6r s.n. aparat pentru uscarea fructelor şi a legumelor. (< deshidrata) deshumă vb. I. tr. a scoate din pămînt un cadavru; a exhuma. (cf. înhuma) desigila vb. I. tr. a rupe sigiliul, a deschide ceva sigilat. (< sigila) designă vb. I. tr. (rar)B, indica, a desemna.
  (< fr. dăsigner) desinenţă s.f. (gram.) element morfologic care se adaugă la tema unui cuvînt pentru a arăta persoanele (la verbe) şi cazurile (la substantive, adjective etc.). (cf. fr. desinence, lat. desinentia) desistă vb. I. refl. a se lăsa de, a renunţa (la ceva). (< fr. desister) dcsolidariză vb. I. refl. a nu mai fi solidar cu cineva, a se despărţi de cineva sau ceva. (cf. fr. disolidariser) desperă vb. I. intr. a pierde speranţa, a deznădăjdui. (<lat. desperare, cf. it. disperare, fr. desesperer) despersonalizat adj. (rar) lipsit de personalitate. • (fig.) lipsit de viaţă, de căldură. (< despersonaliza) despât s.m. 1. (în antichitate) suveran cu puteri absolute, care guverna arbitrar, neîngrădit de nici o lege; tiran.
  •  (fig.) om tiranic, excesiv de autoritar cu ceilalţi. 2. guvernator autonom al unei provincii din Imperiul bizantin, (cf. ngr. despotis, fr. despote, gr. despotes
  —  stăpîn)
  despotic adj. de despot; tiranic, absolutist, dictatorial, (cf. fr. despotique) despotism s.n. 1. guvernare despotică; absolutism, tiranie. • (fig.) purtare despotică, arbitrară; samavolnicie. 2. despoţie, autocraţie, (cf. fr. despotisme) despoţie s.f. (ist.) formă de guvernămînt autocratică, arbitrară, în fruntea căreia se afla un despot; despotism, ţară condusă de un despot. (< despot) destin s.n. soartă, viitor; fatalitate.
  •  forţă sau voinţă supranaturală despre care misticii cred că hotărăşte tot ccea ce se petrece în viaţă. (< fr. destin, it. destino)
  destină vb. I. tr. 1. a stabili, a hotărî, a indica (ceva) pentru un scop anumit.
  2. a ursi, a meni, a sorti. ( < fr. destiner, it., lat. destinare) destinatar s.m. şi f. persoană căreia i se trimite, i se adresează ceva; adresant, (cf. fr. destinataire) destinaţie s.f. 1. întrebuinţare, folosire a unui 'lucru dinainte hotărit. 2. loc, punct către care se îndreaptă cineva sau unde se trimite ceva. (cf. fr. desti-nation, lat. deslinaiio) destinde vb. III. refl. 1. a-şi slăbi încordarea; a se relaxa, a se slăbi. 2. (despre fiinţe) a se întinde, a se îndrepta;
 195
  a se odihni, a se distra. (< întinde, cf. fr. detendre) destins adj. 1. relaxat. 2. (despre ţinuturi, suprafeţe) desfăşurat în ţoală întinderea, întins. (< destinde) destitui vb. IV. tr. a îndepărta (pe cineva) dintr-un post, dintr-o funcţie. (< it. destituire, lat. destituere) destructor s.m. şi /. (rar) sfărîmător, distrugător. ( < fr. destructeur) destrucţiune s.f. (rar) distrugere, nimicire. (cf. fr. destruction, lat. destructio) desuet adj. învechit, perimat, care nu se mai obişnuieşte. (< lat. desuetus, cf. fr. desuet) desuetudine s.f. (jur.) încetare a respectării sau a exercitării unei legi etc. O (expr.; despre legi, obiceiuri etc.) =
  —   a cădea în desuetudine a ieşi din uz, a nu mai fi folosit, a se perima, (cf. lat. desuetudo, fr. desuetude) deşert s.n. 1. spaţiu gol; pustietate. 2. (geogr.) regiune întinsă, nisipoasă, unde plouă puţin, lipsită de vegetaţie şi cu populaţie foarte rară. (< lat. desertus, cf. fr. desert) deşeu s.n. (tehn.) rămăşiţă de la fabricarea sau de la prelucrarea unui material, a unor obiecte etc. care nu mai poate fi valorificată pentru aceeaşi prelucrare. (< fr. dtchet) detailist s.m. şi /. (op. angrosist) comerciant care vinde cu amănuntul, cu bucata; negustor cu amănuntul, (cf. fr. detailliste) detaliâ vb. I. 1. tr. a analiza, a arăta (ceva) amănunţit. 2. refl. a se contura, a se evidenţia în amănunte, precis. (< fr. detailler) detaliât adj. amănunţit. (< detalia) detâiiu s.n. element (neesenţial) al unui întreg; amănunt. O în detaliu = amănunţit; (a vinde) în detaliu = (a vinde) cu bucata, cu amănuntul. • lucru mărunt, lipsit de importanţă; fleac, nimic. • parte a unei opere artistice, care poate fi considerată şi izolat. ( < fr. detail) detaşă vb. I. tr. şi refl. 1. a (se) desprinde, a (se) separa, a (se) desface (dintr-un mtreg). 2. a (se) transfera temporar.
  •   . tr. (mii.) a lua o trupă, o unitate militară dintr-o armată pentru a-i da o misiune specială. 3. (sport) a scoate sau a ieşi în evidenţă; a (se) distanţa, a întrece categoric. (< fr. detacher) detaşâbil adj. care se poate desprinde, detaşa (1). (cf. fr. detachable) detaşament s.n. 1. grup de militari, de luptători înarmaţi (separaţi momentan de unitatea lor) căruia i se încredinţează
  o   anumită misiune. 2. unitate; echipă, grup. (< fr. detachement) detecta vb. I. tr. a descoperi (un avion, o mină explozivă, un gaz etc.). (< fr.
  QBl&CtGV)
  dctectiv s.m.     (în ţările capitaliste)
  agent secret al poliţiei judiciare; agent secret în serviciul unei persoane sau al unei instituţii poliţie-
13*
                                                                                    DES-DET
  neşti particulare. (< fr. detective, cf. engl. detective) detect6r s.n. (tehn.) 1. aparat pentru detectarea gazelor din mine, a gazelor de luptă etc. 2. dispozitiv pentru detectarea undelor radioelectrice. (cf. fr. detecteur) detecţie s.f. (fiz.) transformare a unei tensiuni electrice de înaltă frecvenţă într-un curent electric de joasă frecvenţă. (cf. fr. detection) detentă s.f. 1. (tehn.) destindere a volumului unui gaz. 2. (sport) pas bătut, bătaie (înaintea unei sărituri). (<fr. detente)
 detenţiune s.f. (jur.) 1. reţinere, arestare a cuiva pentru cercetare. 2. pedeapsă cu închisoare pentru infracţiunile politice. (cf. lat. detentio, fr. dâtention) detergent adj., s.m. (tehn.) (substanţă) care se întrebuinţează la netezirea, degresarea şi detaşarea fibrelor. (< fr. detergent)
 deteriorâ vb. I. tr. şi refl. a aduce stricăciuni, a (se) strica ( < fr. detăriorer, it., lat. deteriorare) determină, vb. I. tr. 1. a fi cauza imediată a unui fenomen, a unui lucru; a condiţiona, a cauza. 2. a stabili cu precizie: a lămuri, a preciza. • a deduce; a calcula (pe baza unor date anumite).
 3.  a hotărî la ceva, a convinge, a decide (pe cineva). 4. (gram.) a preciza, a lămuri sau a îestrînge sensul unui cuvînt, al unei propoziţii. (< fr. dtter-miner, it., lat. determinare) determinant adj. care determină, de natură a determina; hotărîtor. // s.m.
 1.  simbol matematic compus din numere aşezate în linii şi coloane reprezen-tînd o expresie algebrică şi folosit mai ales în rezolvarea ecuaţiilor. 2. cuvînt, propoziţie care precizează, lămureşte semnificaţia unui cuvînt, a unei propoziţii; care arată o calitate, (cf. fr. determinanţi it. determinante) determinativ adj., s.n. (gram.) determinant. O adjectiv determinativ — adjectiv pronominal care determină un substantiv, (cf.fr. d.eterminatif, it. determinativo) determinism s.n. (fii.) teorie care susţine că între toate fenomenele şi evenimentele există o legătură necesară şi o condiţionare cauzală, guvernată de legi. (cf. fr. determinisme) determinist adj., s.m. şi /. (adept) al determinismului; referitor la determinism. (cf. fr. deterministe) detersiune s.f. (fiz.) proprietate a unor substanţe de a dezlipi peliculele unui material de pe suprafaţa unui alt material. (cf. fr. detersion) detestă vb. I. tr. şi refl. a (se) dispreţu» profund, a simţi repulsie; a (se) urî, a nu (se) putea suferi. ( < fr. dâtester, cf. it. detestare, lat. detestări) detestâbil adj. de diispreţuit; demn de ură. (cf. fr. dttestable, lat. detestabilis) detonâ vb. I. tr. a produce o explozie. (< fr. dătoner)
 DET-DEV
 detonânt adj. (tehn.) producător de deto-naţie. (cf. fr. dHonant) detonator s.n. (tehn.) agent care produce detonaţia unui exploziv, (cf. fr. detonat eur)
 detonâţie s.f. (tehn.) 1. zgomot produs de o explozie; detunătură. 2. ardere a unei substanţe care se petrece rapid, într-un spaţiu închis, fiind însoţită de o dezvoltare aproape instantanee de gaze şi de un zgomot caracteristic, (cf. fr. detonation) detracâ vb. I. refl. (rar) a înnebuni, a se sminti, a se ţicni. • (rar; despre maşini) a se defecta. (< fr. detraquer) detracat adj. stricat, dezechilibrat, deşănţat; ţicnit. • (rar; despre maşini) stricat, defect. (<fr. detraque) dctractâ vb. I. tr. (rar) a ponegri, a defăima, a micşora meritele cuiva. ( < fr. detracter)
 detractor s.m. şi /. defăimător, ponegri-tor, blrfitor; persoană care caută să micşoreze calităţile unei fiinţe, ale unei cauze etc. (cf. fr. detracteur, lat. detractor) detriment s.n. prejudiciu, pagubă. O în detrimentul = în paguba. (< fr. detriment, it. detrimento, lat. detrimentum) dctritic adj. (geol.; despre roci) provenit din altă rocă, prin fărîmiţare cauzată de agenţi externi. (< fr. detritique) detritus s.n. (geol.) material rezultat din sfărîmarea pietrelor. • rămăşiţă a unei substanţe care a fost supusă unei acţiuni de distrugere. (< fr., lat. detritus)
 detrona vb. I. tr. a alunga de la tron, a scoate din domnie. • (ironic) a înlătura dintr-o demnitate, dintr-o funcţie. (< fr. detroner) detumescenţă s.f. (med.) micşorare treptată a unei tumori, a unei umflături. (<fr. detumescence) doturnă vb. I. tr. a întrebuinţa în mod ilegal fonduri (sau alte materiale) în alt scop decît cel pentru care au fost destinate. • a delapida. ( <fr. detnurner) deţine vb. III. tr. 1. a avea în stăpînire sau în păstrare un bun material. • a ocupa o funcţie, un post. 2. a lipsi pe cineva de libertate personală; a ţine la arest, (după fr. detenir) deţinut s.m. şi 1. cel închis în închisoare în urma unei condamnări; puşcăriaş, (după fr. detenu) deuteriu s.n. (chim.) izotop al hidrogenului. care se găseste alături de acesta în cantităţi mici; hidrogen greu. ( < fr. deutârium, cf. gr. deuteros — al doilea) devalizâ vb. I. tr. a fura, a prăda, a jefui pe cineva. ( < fr. devaliser) devaîorizâ ib. I. tr. şi retl. a (se) reduce valoarea unei monede, a unei valori;
 i    (se) deprecia. (<fr. devaloriser) devansa vb. I. tr. 1. a întrece, a depăşi. 2. (rar) a grăbi (desfăşurarea* săvîrşirea unui fapt etc.). (< fr. devancer) devastâ vb. I. tr. 1. a pustii, a distruge;
    nimici, a ruina. 2. a jefui, a prăda. ( < fr. devaster, lat. devastare)
                                                                                               196
  devastat6r adj., s.m. şi f. distrugător, pustiitor, (cf. fr. devastateur, lat. devastator)
  developa vb. I. tr. (fot.) a trata un clişeu, o hîrtie fotosensibilă etc. cu diferite substanţe chimice, pentru a face să apară imaginea latentă pe ele. • a face să apară, prin procedee speciale, semnele scrise cu cerneală simpatică.
  (< fr. dâvelopper) developnt6r s.n. (fot.) substanţă chimică care ajută la developarea clişeelor, a hîrtiei fotosensibile etc. • (text.) substanţă care dezvoltă colorantul fixat pe fibra unei ţesături, (cf. fr. ddvelop-pateur)
  deversăre s.f. (rar) revărsare de ape. • trecere a apelor peste un deversor. (cf. fr. dâverser) devcrs6r s.n. instalaţie aşezată într-un curs de apă, într-o conductă sau într-un canal, în vederea menţinerii unui nivel constant. • deschizătură la partea superioară a unui baraj, prin care se scurge surplusul de apă. ( <fr. deoersoir) deviâ vb. I. intr. 1. a se abate, a se îndepărta de la o anumită direcţie. 2. (fig.) a se abate, a se îndepărta de la calea cea dreaptă; a desconsidera cinstea, corectitudinea. ( < fr. dâvier, it., lat., deiiare) deviat6r s.m. şi /. membru al unui partid comunist sau muncitoresc care se abate de la linia politică a partidului, (cf. fr. devia,teur) deviâţie s.f. 1. abatere, îndepărtare de la direcţia normală dată. 2. unghi format de acul busolei cu meridianul magnetic, (cf. fr. deviation, it. devia-zione)
  devină vb. I. tr. (rar) a ghici. (< fr. deviner)
  devitrificăre s.f. cristalizare parţială a sticlei prin care aspectul acesteia devine asemănător cu acela al porţelanului. .(cf. fr. devitrifier, devitrification) deviz s.n. situaţie asupra executării unei construcţii, a unei instalaţii etc., în care se indică materialele necesare şi preţul lor. ( < fr. devis) deviză s.f. formulă scurtă exprimînd o idee călăuzitoare în comportarea sau în activitatea cuiva. (< fr. devise) devize s.n. pl . (ec.) monedă a unei bănci de emisiune; (p. ext.) cambii, cecuri etc. emise într-o valută străină. ( < fr. deoises) devonian s.n. (geol.) a treia perioadă a paleozoicului. (< fr. devonien, cf. Devon, n.p.) devoră vb. I. tr. 1. a mînca prada, sfî-şîind-o cu dinţii; a mînca lacom.
  2.   (fig.) a mistui, a sfîşia, a înghiţi. (< fr. devorer, lat. devorare) devorant adj. care devorează. • (fig.) mistuitor, sfîşietor, arzător, (cf. fr. devorant)
  dev6t adj., s.m. (rar) 1. pios, religios, bigot. 2. (neobişnuit) devotat. (< fr. d6vot, cf. lat. devotus — consacrat
 197
  devotâ vh. i. refl. a servi pe cineva cu devotament; a se consacra, a se pune în slujba..., a se dedica, a se jertfi. ( < lat. devotare)
 devotament s.n. atitudine de sacrificiu pentru cineva sau ceva, ataşament care merge pînă la sacrificiu; înclinare de a face orice pentru a servi pe cineva sau ceva. ( < devota, cf. fr. de-vouement)
 devoţiune s.f. (rar) cucernicie, pietate, evlavie (manifestată mai ales în practica cultului-). ( < fr. dăv>otion, it. de-voziorie)
 dexterităte s.f. dibăcie, îndemînare, abilitate. (cf. fr. dexterite, lat. dexteritas) dextrină s.f. (chim.) substanţă albă sau colorată în galben carc rezultă din transformarea amidonului. (< fr. dextrine) dezabonâ vb. I. tr. şi refl. a opri sau a face să înceteze un abonament, a(-şi) anula abonamentul. dezac6rd s.n. 1. (muz.) lipsă de acord.
 2.  neînţelegere, (cf. fr. desaccord) dezacordâ vb. I. tr. şi refl. a (se) strica
 acordul unui instrument muzical cu coarde, (cf. fr. desaccorder) dezactivâ vb. I. ir. a îndepărta substanţele radioactive de pe armament, de pe tehnica de luptă, de pe îmbrăcăminte etc. ( < activa) dezaerisi vb. IV. tr. a scoate aerul strîns în pungile de aer formate într-o conductă, într-un rezervor etc. (< aerisi) dezagreăbil adj. neplăcut, supărător.
 (cf. fr. desagreable) dezagrega vb. I. tr. şi refl. 1. (despre corpuri) a (se) desface în părţile lui constitutive. 2. (fig.) a(-şi) pierde unitatea, coeziunea, (cf. fr. desagreger) dezagrement s.n. (rar) neplăcere, supărare. (cf. fr. desagrement) dezaproba vb. I. tr. a nu aproba; a blama, a înfiera, (cf. fr. desapprouver, după aproba) dezaprobator adj. care dezaprobă, exprimă dezaprobare. (< fr. desapprobateur) dezarma j b. I. 1. tr. a smulge, a lua. a sili pe cineva să predea armele. • (fig.) a lua cuiva orice motiv de supărare.
 •   (fig.) a face neputincios, a lua puterea (de luptă) cuiva. 2. intr. (despre state) a renunţa la pregătiri militare.
 3.  tr. a lua armamentul dintr-un fort. dintr-o fortificaţie; a lua armamentul de pe o navă de război, (cf. fr. desarmer)
 dezarmant adj. care potoleşte furia. (cf. fr. desarmant)
 dezarticula vb. I. tr. (med.) a scoate un membru din încheietură, din articulaţie.
 •   refl. (despre oase) a ieşi din articulaţii; (fig.) a se sfărîma, a se spulbera, a se dezagrega, (cf. fr. desarticuler)
 dezartlculăt adj. 1. scos din încheietură; ieşit din încheietură. 2. (fig.) cu mişcări necoordonate; ţeapăn. 3. (lingv.; despre sunete, cuvinte) prost articulat, neclar, rau pronunţat. ( < dezarticula) aezartlculâţie s.f. dezarticulare, (cf. fr. dăsarticulation)
                                                                                    DEV-DEZ
 dezasimilâţie s.f. (biol.) proces de transformare a substanţelor organice dintr-un organism în alte substanţe specifice pe care organismul le elimină, (cf. fr. desassirnilation) dezastru s.n. nenorocire de mari proporţii;
 catastrofă. (< fr. desastre) dezastruos adj. nimicitor, nenorocit, groaznic, (cf. fr. dâsastreux) dezavantaj s.n. cauză a inferiorităţii cuiva sau a ceva; prejudiciu, inconvenient, (cf. fr. desavantage) dezavantajă vb. I. tr. a pune în inferioritate; a lipsi pe cineva de un avantaj, (cf. fr. desavantager)
 dezavantajos adj. prejudicios, nefavorabil, neprielnic, (cf. fr. ddsavantageux) dezavuă vb. I. tr. 1. (rar) a dezaproba, a condamna spusele sau faptele cuiva. 2. a pretinde că nu s-a spus sau nu s-a făcut ceva. • a nu recunoaşte ceva.
 (< fr. desavouer) dezaxă vb. I. 1. tr. (tehn). a schimba o axă din poziţia ei obişnuită. 2. refl. (fig.; despre oameni) a se dezechilibra, a se scrînti, a se sminti, (cf. fr. dâsaxer) dezaxat adj. (adesea subst.; despre oameni) dezechilibrat ; tulburat mintal. (< dezaxa )
 dezbate vb. III. tr. 1. a discuta, a supune unei largi discuţii (o hotărîre, o chestiune, un proiect de lege etc.). 2. (jur.) a ţine dezbaterile, a judeca în fond (un proces). (< fr. debattre, după bate) dezbatere s.f. analiză amănunţită, discutare, deliberare; (p. ext.) discuţie asupra unei probleme de interes obştesc.
 •   raţionament; frămîntare a minţii.
 (< dezbate)
 dezbobinâ vb. I. tr. a desfăşura (firul de pe) o bobină. (< bobina) dezechilibrâ vb. I. 1. refl. a-şi pierde echilibrul. 2. refl. (fig.) a-şi pierde raţiunea, judecata. 3. tr. (ec.) a strica balanţa veniturilor şi cheltuielilor unui buget, al face deficitar, (cf. fr. desequi librer) dezechilibru s.n. 1. lipsă de echilibru. 2. (fig.) tulburare mintală; pierdere a judecăţii. (< fr. desequilibre) dezechipa vb. I. tr. a lua echipamentul (unui militar, unei nave de război).
 •   refl. a-şi scoate echipamentul, a se dezbrăca, (cf. fr. desequiper)
 dezemulsionâ vb. I. tr. (ind.) a separa o emulsie în cele două faze ale ei. dezerta vb. I. intr. 1. a fugi din armată; a fugi la inamic (în timp de război) fiind militar. 2. (fig.) a părăsi în mod laş un loc, o funcţie, o misiune. (< fr. deserter)
 dezertor s.m. 1. militar care dezertează.' 2. cel care părăseşte în mod laş o misiune, un loc etc. (cf. fr. deserteur) dezerţiuno s.f. dezertare, (cf. fr. desertion) dezesperânt adj. care te face să desperi, care te împinge la desperare. (< fr. desesperant) dezgust s.n. scîrbă, lipsă de gust pentru mîncare; (n. ext.) scîrbă, silă (faţă de
DEZ-DEZ
 cineva sau de ceva). (< gust, după it. disgusto, fr. digoint) dezgustă vb. I. tr. şi ref l.fa (-şi) pierde gustul, pofta pentru cineva sau ceva, a (se) scîrbi. (după gusta, fr. dăgoiXter) dezgustător adj. care trezeşte dezgust; respingător, scîrbos. (< dezgusta) dezice vb. III. tr. a nega, a retrage, a retracta (ceva.) • refl. a-şi retrage cuvîntul, a se dezminţi. (< zice, cf. fr. dâdire)
 deziderât s.n. (rar) ceea ce ar trebui să se realizeze. • dorinţă (exprimată oficial), doleanţă. ( < lat., fr. desideratum) dezildzie s.f. înşelare a iluziilor, dezamăgire, decepţie (cf. fr. dtsillusion) deziluzlonâ ib. I. tr. a înşela iluziile cuiva; a dezamăgi. ( <fr. dfeillusionner) dezincrustă vb. I. tr. a curăţa crusta, depunerile de piatră de pe o căldare de abur sau de pe o maşină termică. ( < fr. dtsincruster) dezincrustânt s.n. substanţă folosită pentru a împiedica depunerile de piatră în căldările de abur sau pentru a dezincrustă o astfel de căldare. (< fr. dâsincrustant) dezinfectări». I. tr. a distruge microorganismele animale şi vegetale producătoare de boli. (cf. fr. dăsinfecter) dezinfectănt adj., s.n. (substanţă) care se foloseşte la dezinfectare, (cf. fr. desinfeciant) dezinfâeţie s.f. (rar) dezinfectare. (< fr. disinfection) dezlntegră vb. I. 1. tr. şi refl. (despre nucleul atomic al unui element) a (se) transforma în nucleul atomic al altui element prin expulzare de particule sau prin rupere în fragmente. 2. tr. (fig.) a distruge integritatea unui lucru, a ruina. ( < fr. disinUgrer) dezintegrăre s.f. acţiunea de a se dezintegra. (< dezintegra) dezintegrator s.n. moară pentru măcinarea materialelor semidure (ghips, sare etc.) sau fibroase (azbest, coji etc.). ( < dezintegra)
 dezinteres s.n. lipsă de interes; nepăsare, delăsare. (< dezinteresa, cf. fr. desinte-rissemen t)
 dezinteresări. I. refl. a-i lipsi cuiva interesul (pentru cineva sau ceva); a nu se ocupa de ceva. (cf. fr. desintâresser) dezinteresăt adj. care nu face (ceva) din interes; făcut fără interes personal. ( < dezinteresa) dezintoxică vb. I. tr. a înlătura o intoxicaţie din organism, (cf. fr. desintoxvjuer) dezinv61t adj. liber în mişcări, degajat;
 liber, nestingherit. (< fr. dâsinrolte) dezinvoltură s.f. atitudine, purtare naturală, degajată. • (peyor., rar) îndrăzneală, lipsă de jenă. (< fr. disin-volture)
 dezmembra vb. I. tr. şi refl. a (se) descompune, a (se) fărîmiţa. (cf. fr. demembrer) dezminţi rb. IY. tr. 1. a spune (cuiva sau despre cineva) că nu a spus adevărul, că a minţit. 2. a declara fals (un
                                                                                            198
 zvon, o ştire etc.). 3. a contrazice, a nu răspunde aşteptărilor, speranţelor.
 (< minţi, cf. fr. d^mentir) deznaţiorializă ib. I. tr. şi refl. a-şi pierde sau â face să-şi piardă naţionalitatea, particularităţile naţionale; a renunţa la naţionalitatea sa. (cf. fr. dânationa-liser)
 deznodămînt s.n. sfîrşit, dezlegare, soluţie; parte finală care încheie intriga unei acţiuni dramatice, a unei naraţiuni.
 (< deznoda, cf. fr. dânouement) dezodorlză vb. I. tr. (chim.) a purifica un amestec de substanţe înlăturînd substanţele rău mirositoare. (< fr. desodoriser)
 dezolâ vb. I. tr. a mîhni, a îndurera, a întrista mult.j(< fr. dtsoler, it., lat. desolare)
 dezolănt adj. de natură a dezola; jalnic.
 (cf. fr. ddsolant) dezolăre s.f. 1. tristeţe, jale, mîhnire adîncă. 2. (fig.) singurătate tristă şi apăsătoare; pustiu. (< dezola) dezolatOr adj. (rar) dezolant, (cf. fr. dâsolateur)
 dezonoăres./. pierdere aonoarei, necinste; (p. ext.) ocară, necinstire, ruşine, (cf. fr. dtshonneur) dezonorâ vb. I tr. şi refl. a face (pe cineva) să-şi piardă onoarea, a-şi pierde onoarea ; a (se) necinsti, (cf. fr. deshonorer) dezonorănt adj. care dezonorează; necinstit, ruşinos, (cf. fr. dăshonorant) dezordine s.f. 1. lipsă de ordine, neorînduială. 2. neorganizare, dezorganizare; debandadă. 3. revoltă, răscoală, (după it. disordine, fr. desordre) dezordonât adj. 1. neglijent, neordonat (în muncă, în comportare, în îmbrăcăminte etc.h 2. în neorînduială, în dezordine. (cf. fr. desordonnă) dezorganiză vb. I. tr. a distruge, a strica ordinea, funcţionarea normală: a introduce dezordinea, neorînduiala. (cf. fr. dâsorganiser) dezorienta r6.1. tr. 1. a încurca (pe cineva a-1 face să-şi piardă orientarea, siguranţa locului unde se află. 2. (tig.) a zăpăci, a ului, a deconcerta, (cf. fr. dtsorienter) dezoxidâ vb. I. tr. (chim.) a scoate oxigenul dintr-o substanţă, (cf. fr. desoxyder)
 dezoxidânt adj., s.m. (substanţă) care dezoxideazâ. (< fr. dtsoxydant) dezumaniza vb. I. tr. şi refl. a lua (cuiva) sau ă pierde caracterele umane; a-şi pierde sentimentele omeneşti. • tr. (lit.) a schematiza, a reduce la liniile cele mai generale (un personaj), (cf. fr. deshumaniser) dezvoltă vb. I. 1. refl. (despre materie, despre fenomene) a creşte, a trece calitativ de la o stare veche la alta nouă, de la inferior Ia superior; a creşte, a evolua (treptat). 2. tr. (fig.) a amplifica, a mări, a îmbogăţi cu principii, teze noi. 3. tr. a expune pe larg, amănunţit. 4\tr. a produce, a crea, a degaja. ( < dezvolt < lat disvolvere)
 190
   diabet s.n. (med.) boală care se caracterizează prin mărirea cantităţii de zahăr în sînge şi în urină. (< fr. diabete, cf. lat., gr. diabetes) diabetic adj., s.m. şi f. (suferind) de diabet (cf. fr. diabetique) diab61ic adj. 1. drăcesc, de la diavol. 2.funest, primejdios. 3. rău, crud ; cinic, perfid, (cf. fr. diabolique, lat. diabolicus) diâbolo s.n. jucărie (de origine japoneză) formată dintr-un mosoraş, care se aruncă în sus şi se prinde pe o sforicică legată la capătul a două beţişoare. (< fr., it. diabolo)
   diaciăzăs.f. (geol.) crăpătură produsă în roci de către agenţi externi sau de către tensiunile interioare. (< fr. diaclase) diacritic adj. n. (în expr.) semn diacritic
   —    semn grafic care modifică valoarea fonetică a unei litere. ( < fr. diacritique, cf. gr. diakritikos — care distinge) diacronic adj. (op. sincronic) în evoluţie, evolutiv, istoric. (< fr. dia-chronique, cf. gr. dia — prin, peste, chronos — timp) diademă s.f. obiect de podoabă în formă de cunună cu pietre scumpe, cu care suveranii îşi încoronau fruntea ca semn al regalităţii. • bijuterie pe care o poartă femeile pe frunte, la anumite ocazii. ( < lat. diadema, cf. fr. diademe) diafân adj. 1. care lasă să străbată lumina fără a lăsa să se distingă clar contururile ; (p. ext.) fin, subţire. 2. (despre oameni) palid, străveziu, alb; fin. (< fr. dia-phane, cf. gr. diaphanes < dia — prin, phainein — a face vizibil)
- diafaniză vb. I. refl. (rar) a se subţia, a deveni diafan. (< fr. diaphaniser) diaîanometru s.n. aparat folosit pentru determinarea tulburelii apei, prin măsurarea transparentei ei. (< fr. dia-phanomhtre) dialîlm s.n. bandă de celuloid cuprinzînd o serie de imagini însoţite de texte explicative, care se proiectează cu ajutorul unui aparat mic, portativ, (cf. gr. dia — prin, film) diafragmă vb. I. tr. (fiz.) a limita deschiderea unui obiectiv fotografic cu ajutorul unei diafragme. (< fr. dia-phragmer)
   diafrăgmă s.f. 1. (anat.) muşchi care desparte toracele de abdomen. • cartilaj care desparte nările nasului. <î. (fiz.) membrană care reproduce sunetele prin vibraţiile sale. • placă opacă cu un orificiu reglabil, care lasă să treacă numai o anumită cantitate de lumina în camera obscură a unui aparat fotografic. 3. (tehn.) dispozitiv de închidere al unui recipient. (< fr. aiaphragme, cf. gr. dia — peste, prin, phragma — membrană)
                                                           s'*' (Petr.) totalitatea tranşărilor suferite de rocile sedimen-lare dupa depunerea lor, sub acţiunea circulaţie. (< fr. diagenbse) sjn- (med.) determinare a unei boli după manifestările pe care
                                   DIA-DIA
  le prezintă. (< fr. diagnostic, cf. gr. diagnosis)
  diagnostică vl. I. tr. (med.) a pune diagnosticul unei boli. (< fr. diagnos-tiquer)
  diagnosticiăn s.m. şi f. medic specialist în diagnosticarea bolilor. ( < diagnostic) diagnâză s.f. (rar) diagnostic. (< fr. diagnose, cf. gr. diagnosis) diagonăl adj. care uneşte două vîrf uri opuse ale unui poligon sau ale unui poliedru; curmeziş. // s.n. (text.) împletitură de fire care prezintă linii paralele oblice. ( < fr. diagonal, cf. lat. diagonalis, gr. dia— prin, gonia — unghi) diagonâlă s.f. dreaptă care uneşte vîr-furile opuse ale unui poligon, ale unui poliedru; (curent) bară, grindă etc. în curmeziş. • (mii.) curea purtată de-a curmezişul pieptului. • linie de cale ferată care întretaie oblic mai multe linii paralele ale unei staţii.
  (< fr. diagonale)
  diagTâmă s.f. 1. reprezentare grafică care uşurează o demonstraţie, care face să se înţeleagă un fenomen, care înfăţişează corelaţia între două mărimi etc. • schemă pentru fixarea locurilor în vagoane (la anumite trenuri). 2. linie trasată de un aparat înregistrator.
  (< fr. diagramme, cf. gr. diagramma — desen)
  dialect s.n. 1. (lingv.) aspect local alunei limbi, ale cărui trăsături caracteristice de structură gramaticală şi de fond principal lexical îl deosebesc de limba comună a întregului popor şi de alte aspecte locale ale acestei limbi. • grai. • jargon. 2. (impr.) limbaj special tehnic. (< fr. dialecte, lat. dialectus) dialectâl adj. (despre cuvinte, expresii etc.) de, din dialect sau grai. (cf. fr. dialectal)
  dialectic adj. 1. conform principiilor dialecticii marxiste; bazat pe poziţiile dialecticii marxiste. 2. (în filozofia antică) care foloseşte raţionamente contradictorii, (cf. fr. dialectique, lat. dialecticus)
  dialectică s.f. 1. (fii.) ştiinţă care studiază legile generale de mişcare şi de dezvoltare ale naturii, ale societăţii omeneşti şi ale gîndirii. • metodă de cercetare opusă metafizicii care, bazîndu-se pe legile obiective, priveşte lumea într-o continuă mişcare şi dezvoltare, fenomenele fiind în strînsă legătură şi condiţionîndu-se reciproc în veşnica lor mişcare şi dezvoltare cu treceri prin salturi de la o stare calitativă la alta, ca rezultat al contradicţiilor interne şi al luptei dintre contrarii. 2. procesul mişcării şi al dezvoltării fenomenelor. 3. (în antichitate) arta de a ajunge la adevăr descoperind contraziceri în raţionamentul adversarului, (cf. fr. dialectique, germ. Dialektik, lat. dialectica, gr. dialektike < dialegomai — discut)
DIA-DIA
  dlalecticiân s.m. şi /. (fii.) specialist în dialectică, care raţionează după principiile dialecticii. (< fr. dialecti-cien)
 dialectotâg s.m. specialist în dialectologie. (cf. fr. dialectologue. cf. gr. dialektos
 —    dialect, logos — tratat) dialect-o 16gic adj. referitor la dialecte sau la dialectologie, (cf. fr. dialecto-logique)
 dialectologie s.f. ramură a lingvisticii care studiază dialectele şi graiurile unei limbi. (cf. fr. dialectologie) dialipetâl adj. (bot.; despre flori, plante) a cărui corolă are petalele separate. (< fr. dialypâtale, cf. gr. dialyein — a separa, petalon — foaie) dialisep.il adj. (bot.; despre flori, plante) care are caliciul cu sepalele separate. (< fr. dialysepale, cf. gr. dialyein — a separa, fr. sepale) dializă s.f. (chim.) trecere a unei substanţe dizolvate printr-o membrană care desparte soluţia de dizolvantul pur. ( < fr. dialyse, cf. gr. dialysis — separaţie)
 dializâr s.n. (chim.) aparat folosit pentru dialize. (cf. fr. diab/seur) dlal6g s.n. 1. conversaţie, convorbire între personajele unei opere dramatice; formă în care sînt scrise operele dramatice; pasaj dintr-o operă literară care reproduce convorbirea unor personaje. • operă de literatură scrisă în formă de dialog. 2. convorbire, discuţie între două persoane. (< fr. dialogue, it. dialogo, lat. dialogus) dialoga vb. I. intr. (rar) a vorbi, a conversa cu cineva: a face să vorbească între ele personajele unei piese de teatru.'(cf. fr. dialoguer) dialogat adj. (despre opere literare) alcătuit în formă de dialog. (< dialoga)
 diamapniţtic adj. (despre substanţe) cu însuşirea de a se deplasa din regiunile cu cîmp magnetic mai intens către regiunile cu cîmp magnetic mai slab. (< fr. diamagn&tique, cf. gr. dia — între, fr. magnetique) diamant s.n. (geol.) 1. varietate cristalină şi transparentă a carbonului, care are cea mai mare duritate dintre toate mineralele; se foloseşte ca piatră preţioasă, ca abraziv etc. 2. unealtă formată dintr-o bucăţică de diamant (1) fixată pe un suport cu mîner, care se foloseşte la tăiatul sticlei. S. (poligr.) corp mic de literă. 4. (mar.) vîrf de ancoră, (cf. fr. diamant, germ. Diamant, gr. adamas) diamantiflr adj. (despre zăcăminte minerale, terenuri) care conţine diamante. (< fr. dicmantifbre) diamantin adj. (poet.) asemănător diamantului, tare, strălucitor ca diamantul. (< fr. diamantin)> diamantină s.f. pulbere abrazivă artificială, folosită în special la lustruirea pieselor de oţel. (< fr. diamantine)
                                                                                             200
 diâmb s.m. (metr.) picior de vers latin de patru silabe. (< lat. diiambus, cf. gr. diiambos) diametrâl adj. referitor la diametru, de diametru. // adv. (în expr.) diametral opus = total opus; de neîmpăcat, ireconciliabil. ( < fr. diametral) diametru s.n. (geom.) segment de dreaptă care trece prin centrul unei curbe închise, prin centrul unei sfere şi care uneşte două puncte opuse ale curbei sau sferei. O (fiz.) diametru aparent — unghi sub care se văd extremităţile unui obiect îndepărtat, ale unui astru de către un observator, (cf. fr. diam&tre, lat., gr. diametros) diapaz6n s.n. 1. (muz.) instrument alcătuit dintr-o vergea metalică în formă de U, care, vibrînd, produce un sunet pur (de obicei ,,la“). O (expr.) a fi la acelaşi diapazon cu cinei a = a fi în aceeaşi dispoziţie, în aceeaşi stare sufletească cu cineva. 2. întindere a sunetelor pe care le produce o voce sau un instrument, de la sunetul cel mai grav pînă la cel mai înalt; registru. 3. model-tip de haşuri folosit la standardizarea trasării grosimii haşurilor. 4. (tehn.; în expr.) diapazon de dimensiuni — interval dintre valorile maxime şi minime ale dimensiunilor unor piese standardizate. (<fr. diapa-son, cf. lat., gr. diapason — octavă) diapozitiv s.n. copie fotografică pozitivă făcută pe sticlă sau pe alt material transparent şi servind la proiectarea imaginilor cu ajutorul diascopului. (< fr. diapositive) diaree s.f. (med.) boală care constă în evacuarea deasă a materiilor fecale, de consistenţă apoasă sau moale. ( < fr. diarrhte, cf. gr. diarrhaea) diascop s.n. (fiz.) aparat cu proiecţie prin transparenţă a diapozitivelor. (< fr. diascope) diastâzăs./. 1. (chim.) amilază.2. (anat.) dezlipire accidentală a două oase. (< fr. diastase, cf. gr. diastasis — separaţie)
 diâstolă s.f. (fiziol.) dilatare ritmică a inimii în momentul afluxului sanguin. ( < fr. diastole, cf. gr. diastole—dilatare) diastdlic adj. care se referă la diastolă; care se petrece în timpul diastolei. (< fr. diastolique) diatermân adj., s.n. (fiz.) (substanţă) care lasă să treacă căldura. (< fr. diathermane) diatermie s.f. (med.) metodă de tratament care constă în încălzirea ţesuturilor şi a organelor corpului cu ajutorul curenţilor electrici de înaltă frecvenţă. (< fr. diathermie, cf. gr. dia — prin, thermos — căldură) diatâzăi s.f. (gram.) fiecare dintre formele verbale care arată raportul dintre acţiune şi cel care o săvîrşeşte. (cf. lat., gr. diathesis) diat£ză2 s.f. (med.) stare generală a organismului, care se manifestă prin
 201
 leziuni de aceeaşi natură în diferite părţi ale corpului. ( < ir. diathese, cf. gr. diathesis — dispoziţie) diatomee s.f. pl. (zool.) alge monocelulare cu cochilii de silice. (< fr. diatome.es, cf. gr. diatomos — tăiat în două)
  diatomît s.n. (min.) sediment silicios consolidat, format din depunerea cochiliilor de diatomee; tripoli, kiselgur. (< fr. diatomite) diatOn s.n. (muz.) interval care separă două. tonuri succesive. (< fr. diaton, cf. gr. dia — între, tonos — ton) diat6nic adj. (muz.) compus din tonuri si din semitonuri naturale, (cf. fr. diatonique, it. diatonico) diatribă s.f. (Ut.) disertaţie critică; (p. ext:) scriere, cuvintare violentă, provocatoare; pamflet. (< fr. diatribe, cf. gr. diatribe — exerciţiu) dicotlledonăt adj. (bot.; despre plante) sca^e are două cotiledoane în embrion.
  •     (subst., /. pl.) clasă de plante care are două cotiledoane în embrion. (< fr. dicotyledone, cf. gr. dis — de două ori, kotuledon — cavitate) dictă Kb. I. tr. 1. a pronunţa o frază, un •text etc., pentru a fi scrise de cineva. 2. a impune cu forţa; a ordona. • a îndemna la o acţiune. (< cf. lat. dictare, fr. dicter) dictando s.n. scriere cursivă (după dic-
  - tare). O caiet de dictando — caiet liniat pentru scriere cu mîna. (< germ. Dik-tando, cf. lat. dictando) dictăre s.f. acţiunea de a dicta (1) şi rezultatul ei. • lucrare şcolară constînd în reproducerea în scris a unui text dictat. (< dicta) dictăt s.n. act (internaţional) prin care un stat, o autoritate etc. impune forţat anumite condiţii. (< germ. Dihtat) dictator s.m. 1. conducător de stat cu puteri discreţionare. • (fig.) om cu purtări autoritare. 2. (ist.) magistrat suprem în vechea Romă, ales de senat pe termen de şase luni şi care era învestit cu putere absolută în vreme de război, (cf. lat. dictator, fr. dicta-teur)
  dictator iăl adj. de dictator; de dictat.
  (< fr. dictatorial) dictatură s.f. 1. formă de guvernămînt în care puterea supremă aparţine unui dictator; guvernare exercitată de o clasă dominantă, neîngrădită de nici o lege şi bazată nemijlocit pe violenţă. 2. (in expr.) dictatura proletariatului = putere de stat a proletariatului instaurată după victoria revoluţiei proletare şi întemeiată pe alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, rolul conducător deţinîn-du-1 clasa muncitoare în frunte cu partidul rnarxist-leninist; este principala armă în mîna clasei muncitoare pentru a zdrobi capitaliştii şi moşierii înlăturaţi de la putere, pentru a apăra cuceririle revoluţionare împotriva unui
                                                                                         DIA-DIE
  atac dinafară şi pentru a construi socialismul. 3. dat.) demnitatea ue dictator în vechea Romă; timpul cît un dictator exercita puterea. (< lat. dictatura, cf. fr. dictature) dicton s.n. expresie proverbială, proverb ;
 zicătoare, maximă. (< fr. dicton) dicţionăr s.n. 1. lucrare care cuprinde cumintele unei limbi, aranjate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) şi explicate în aceeaşi limbă sau traduse în altă limbă. 2. listă alfabetică de termeni (cu explicaţiile neeesare) aparţinînd unei anumite ştiinţe, arte etc. (< fr. dictionnaive, cf. lat. t. dic-tionarium)
 dicţiune s.f. fel de a pronunţa sunetele, silabele şi cuvintele. • arta de a pronunţa clar şi frumos un text (mai ales în teatru), (cf. fr. diction, lat. dictio) didactic adj. de învăţămînt, relativ la învăţămînt. • destinat instrucţiei, instruirii. (< fr. didactique, cf. gr. diddhtihos) didactică s.f. disciplină pedagogică care studiază principiile şi metodele de învăţămînt. (< fr. didactique) didacticism s.n. folosire exagerată a principiilor şi metodelor didactice; tendinţa de a instrui cu orice preţ. diedru s.n. (geom.) figură geometrica formată de două planuri care se intersectează după o dreaptă. O (adj.; în expr.) uncihi diedru — unghi care se formează prin intersectarea a două planuri, (cf. fr. diedre, gr. dis — doi, hedra — bază) dieltfctric s.n. mediu rău conducător ■:de electricitate. // adj. izolant electric. (< fr. dielectrique) dier£ză s.f. (fon.) împărţirea unui diftong în cele două elemente silabice componente. (< fr. dierese, cf. gr. diairesis — separaţie) diesel s.n. (pron.: dizel; în expr.) motor diesel — motor cu ardere internă la care combustibilul, injectat-în cilindru, se aprinde din cauza temperaturii înalte realizate prin comprimare. ( < Diesel, n.p.) dietăi s./. (med.) regim alimentar special pe timpul unei boli sau pentru menţinerea sănătăţii; regim. (< fr. diete, cf. lat. diaeta. gr. diaita — regim) dietă2 s.t. adunare legislativă (în feudalism şi în unele state moderne); (p.exl.) adunare reprezentativă cu caracter politic. (< fr. diete, cf. gr. diaita — regim)
 dietetic adj. privitor la dietăi; pe bază de dietăi. (< fr. dietetique) dietetică s.f. ramură a medicinei care se ocupă cu regimurile alimentare. ( < fr. dietetique) diez s.m. (mu:.) semn care se pune înaintea unei note pentru a-i ridica valoarea cu un semiton; (p. ext.) interval de un semiton cu care se urcă o notă. // adj. (despre note) ridicat cu un semiton. (< fr. di&se, it. diesis)
 DIF-DIF
 difamânt adj. (rar) care defăimează;
 defăimător. ( < fr. dijjamant) diferend s.n. neînţelegere, dezacord; dispută, nepotrivire de păreri. (< fr. difftrend)
 diferenţă s.f. 1. deosebire, neasemănare, nepotrivire. • (log.) diferenţă specifică — trăsătură caracteristică a unei noţiuni, care o deosebeşte de celelalte noţiuni din genul cel mai apropiat. 2. (mat.) număr care arată deosebirea de mărime dintre două valori care se scad una din alta. • rezultatul unei scăderi, (cf. fr. diffărence, it. differenza, lat. differentia) diferenţial vb. I. tr. şi refl. a. (se) deosebi; a (se) stabili deosebiri. (< fr. diffă-rencier)
 diferenţlă2 vb. I. tr. (mat.) a calcula o diferenţială sau o derivată. ( < fr. difUrencier) diferenţial1 adj. 1. care constituie o deosebire. 2. care comportă (procedează cu) diferenţe. • (mat.) referitor la diferenţe care tind către zero; ecuaţie diferenţială = ecuaţie care conţine o variabilă, o funcţie necunoscută şi derivatele acesteia; calcul diferenţial = capitol al analizei matematice, care se ocupă cu definirea şi cu studiul proprietăţilor şi al aplicaţiilor derivatelor de diferite ordine, ale funcţiilor de una sau mai multe variabile; geometrie diferenţiala = ramură a geometriei în care se studiază proprietăţile figurilor folosind calculul diferenţial» (cf. fr. diffărentiel, it. differemiale) diferenţiâl2 s.n. angrenaj de roţi dinţate al unui vehicul. care permite ca două roţi aşezate pe acelaşi ax să se poată învîrti cu viteze deosebite. (< fr. diff&rentiel) diferenţiălă s.f. (mat.) 1. produsul dintre derivata unei funcţii şi creşterea variabilei ei independente. 2. suma produselor dintre derivatele parţiale ale unei funcţii şi creşterile variabilelor ei independente, (cf. fr. diffârentielle) diferenţiere s.f. 1. faptul de a crea o diferenţă; deosebire; separare. 2. operaţie matematică prin care se obţine diferenţiala unei funcţii. ( < diferenţia) diferi vb. IV. intr. a se deosebi. (< fr, diffărer, it. differire, cf. lat. differre) diferit adj. 1. deosebit, neasemănător, altfel. 2. (la pl.; înaintea substantivului pe care il determină) fel de fel de..., tot felul de... (cf. fr. diffărt) dificil adj. 1. cu dificultăţi; anevoios, greu. 2. (despre oameni) năzuros, supărăcios, capricios; susceptibil. (< lat. difficilis, cf. fr. difficile) dificultâte s.f. 1. greutate; anevoinţă. 2. obstacol, piedică, (cf. fr. difficultă, lat. dificultas) difrirm. adj. care nu are forma, figura, proporţiile pe care ar trebui să le aibă; pocit, monstruos; inform. • (rar) fără Jormă precisă. (< fr. difforme, cf. lat. t. difformis)
                                                                                              202
 diform itâte s.f. viciu de conformaţie: defect; <p. ext.) urîţenie, (cf. fr. difformiU, lat. difformitas) difractâ vb. I. tr. şi refl. a (se) produce fenomenul de difracţie. (< fr. diffrac-ter)
 difracţie s.f. (fiz.) deviere a unei raze luminoase, a unei unde sonore etc., care străbate un orificiu îngust sau întîlneşte muchia unui corp opac. (cf. fr. diffraction)
 dlft£rlc adj., s.m. şi /. (suferind) de difterie. O anghină difterică = boală contagioasă, manifestată prin formarea unor false membrane în gît* în laringe, în bronhii, pe conjunctivele ochilor şi în nări. (< fr. diphttrique) difterie s.f. (med.) anghină difterică. (< fr. diphttrie, cf. gr. diphteros — membrană; diftină s.f. (text.) ţesătură de bumbac, cu faţa pufoasă. (< fr. duvetine) diftâng s.m. (lingv,) emisiune a două timbre vocalice în cadrul unei singure silabe, (cf. fr. diphtongue, lat. diphton-gus. gr. diphtongos) diftongă vb. I. tr. şi refl. (lingv.) a (se) transforma în diftong, (cf. fr. diphton-guer) *
 difuz adj. răspîndit în mai multe părţi, împrăştiat, (cf. fr. dif fus, it. diffuso, lat. diffusus) difuză vb, I. X. tr. a răspîndi, a împrăştia, a propaga în diferite direcţii mai ales unde de lumină, de căldură etc.; (spec.) a emite unde sonore prin radio; a transmite o emisiune radiofonică. 2. tr. a vinde, a pune în vînzare (o publicaţie). 3. intr. (cu privire la molecule, particule) a se răspîndi, a se amesteca (în masa altui corp). (< fr. diffuser) difuzâbil adj. care se poate difuza.
 (< difuza) difuzibil adj. (despre corpuri) care poate difuza.' (cf. fr. diffusible) difuzibilităte s.f. proprietate pe care o au unele corpuri de a difuza (3). (cf. fr. diffusibilitt) difuziune s.f. răspîndire, propagare, împrăştiere în mai multe părţi a unor raze luminoase care străbat un mediu translucid sau care întîlnesc o suprafaţă zgrunţuroasă. • difuzare de unde radiofonice. • pătrundere, propagare a moleculelor unui corp în masa altui corp. (< fr. diffusion, it. diffusione, cf. lat. diffusio)
 difuzdri s.n. 1. dispozitiv folosit în radiofonie, care transformă undele electrice în unde sonore, prin punerea în vibraţie a unei membrane plane sau a unui cornet; este folosit în dispozitivele de radiorecepţie şi în instalaţiile de amplificare a sunetului. 2. parte a unui carburator cu injecţie unde se produce pulverizarea combustibilului. 8. aparat folosit pentru extragerea zahărului din sfeclă, a taninului din stejar^etc. (cf. fr. diffuseur)
203
 difuz6r2 $,m. şi /. cel care difuzează presa în întreprinderi, în instituţii. ( < difuza) dig s.n. construcţie de piatră, de beton etc. care apără rada unui port, drumurile situate pe ţărm etc. de acţiunea erozivă a valurilor; stăvilar, zăgaz.
  (< fr. digue) digeră vb. I. tr. a efectua procesul de digerare, a mistui (alimente). • (fig.) a înghiţi, a suporta (lucruri plictisitoare, greoaie). (< fr. digârer, lat. digerere) digerăMl adj. care se poate digera, (cf.
  fr. digârable)j dig^ste s.f. pl. (jur.) culegere metodică a hotărîrilor celor mai celebri jurisconsulţi romani, (cf. lat. digesta, fr. digeste) digestie s.f. (med.) transformare a alimentelor în aparatul digestiv, pentru a putea fi asimilate de organism, (cf. fr. digestion, lat. digestio) digestiv adj. de, din digestie. O aparat (sau tub) digestiv = totalitatea organelor cu care se face digestia, (cf. fr. digestiţ)
  digităl adj. al degetelor, de deget. O amprentă digitală = (de obicei la pl.) urme pe care le lasă degetele pe un obiect de care s-au atins. (cf. fr. digital, lat. digitalis) digitălă s.f. (bot.) plantă veninoasă din care se extrage digitalina; degeţel-roşu. (< fr. digitale) digitalina s.f. medicament extras din digitală, care este întrebuinţat mai ales în tratamentul unor boli de inimă şi ca diuretic. (< fr. digitaline) digităt adj. (despre frunze) cu foliolele dispuse ca degetele unei mîini deschise, (după fr. digitt) digitâţio s.f. (muz.) tehnica aşezării degetelor pe clapele ori pe coardele unui instrument muzical; (p. ext.) deprinderea de a scrie cu degetele la maşina de scris. (cf. fr. digitation) digitigrăd s.n. (zool.; la pl.) grupă de animale care calcă pe vîrful degetelor; (la sg.) animal din această grupă. (< fr. digitigrades, cf. lat. digitus — deget, gradi — a merge) dignităte s.f. (rar) demnitate, (cf. fr. diţpiiti, lat. dignitas) digresiune s.f. abatere de la un anumit subiect principal, (cf. fr. digression, lat. digressio)
  dilată v5. I. tr. şi refl. 1. (fiz.) a(-şi) mvări volumul sub acţiunea căldurii. 2. (despre o rană, o deschizătură etc.) a (se) mări, a (se) lărgi. ( < fr. dilater, cf. lat. dilatare) dilatăbil adj. (despre corpuri) care poate fi dilatat, (cf. fr. dilatable) dilatater adj., s.ri. (med.) (instrument chirurgical) cu care se lărgeşte o cavitate sau o incizie, (cf. fr. dilatateur) dilatăţie s.f. mărire a dimensiunilor unui corp (sub acţiunea căldurii); dilatare, (cf. fr. dilatation, lat. dilatatio) dilatometrio s.f. parte a fizicii care se ocupă cu studiul dilataţiei corpurilor. (< fr. dilatomitrie)
                                                                                       DIF-DIM
  dilatom6tru s.n. (fiz.) instrument pentru măsurarea dilataţiei corpurilor. (< fr. dilatomelre)
 dilat6riu adj. (jur.) care cauzează, tinde să .cauzeze o întîrziere, o amînare. (cf. fr. dilatoire, lat. dilatorius) dilaţiune s. /. (jur.) întîrziere, amînare, (cf. fr. dilation) dilemă s.f. (log.) raţionament care cuprinde două alternative contradictorii şi condiţionale care duc la aceeaşi concluzie. • (curent) încurcătură, alternativă, (cf. fr. dilemme, it., lat. dilemma, gr. dilemma < dis — de două ori, lema — una dintre premisele unui silogism).
 diletănt s.m. şi f. amator (pasionat) de artă, de ştiinţă, de tehnică; (peior.) om superficial, lipsit de pregătire temeinică. (< fr. dilettante, cf. it. dilettante — care se delectează) diletantism s.n. faptul de a fi diletant.
 •     (peior.) lipsă de pregătire şi de seriozitate într-o activitate; superficialitate. (cf. fr. dilettantisme) diligent adj. sîrguitor, silitor. (< lat.
 diligens, cf. fr. diligent) diligenţăi s.f. silinţă, sîrguinţă. (< lat.
 diligentia, cf. fr. diliyence) diligenţăi s.f. (în trecut) trăsură mare cu cai, folosită la transportul în comun al călătorilor şi care mergea mai repede decît trăsurile obişnuite. (< fr. di li-gence)
 diluă vb. I. tr. 1. a micşora concentraţia unei soluţii. 2. (fig.) a micşora, a slăbi, a atenua, (cf. fr. diluer) diluânt s.m. substanţă care diluează.
 (< fr. diluant) diluţie s.f. (fiz.) raportul dintre solvent şi cantitatea de soluţie în care este diluat, (cf. fr. dilution) diluviăn adj. (geol.) care ţine de diluviu; provenit din diluviu. (< fr. diluvien, cf. lat. diluvium — potop) diltiviu s.n. (geol.) prima epocă a erei cuaternare, care corespunde timpurilor de întindere maximă a gheţarilor. (< fr., lat. diluvium — potop) dimensionă vb. I. tr. (tehn.) a stabili prin calcul dimensiunile, mărimile unei construcţii, ale unei maşini etc. ( < dimensiune) dimensiune s.f. 1. (mat.) întindere care poate fi măsurată. • (fiz.) număr care exprimă legătura dintre o unitate derivată şi unităţile fundamentale din care derivă. 2/ mărime, întindere, proporţie, (cf. lat. dimensio, fr.dinen-sion)
 diminua vb. T. tr. şi refl. a (sc) micşora, a descreşte, a scădea. (< fr. diminuer, cf. lat. diminnere) diminuendo adv. (muz.) din ce în ce mai încet, mai slab. ( < it. diminuendo) diminutiv s.n. (gram.) 1. cuvînt (de obicei derivat printr-un sufix) care exprimă în general o micşorare a sensului noţiunii exprimate de cuvîntul de bază, adăugîndu-i uneori o nuanţă afectivă
DIM-DIP
 sau peiorativă; cuvînt care evocă o asemănare cu cuvîntul de bază de la care derivă.,2. scurtare familiară a unui nume de persoană; nume de persoană format cu un sufix diminutival. // adj. derivat cu ajutorul unui sufix diminutival, (cf. fr. diminutif, lat. diminutivus) diminutival adj. (gram.; în expr.) sufix diminutival = sufix cu care se formează diminutive. (< diminutiv) dim6rf adj. (biol.; chim.) care prezintă dimorfism. ( < fr. dimorphe, cf. gr. dis — de două ori, morphe—formă) dimorfism s.n. 1. (chim.) însuşire pe care o au unele substanţe chimice sau unele minerale de a cristaliza în două forme diferite. 2. (biol.) existenţa la aceeaşi specie animală sau vegetală a două forme specifice distincte, (cf. fr. dimorphisme)
 dinam s.n. maşină electrică rotativă care generează curent continuu. (< fr. dynamo [-Slectrique]) dinametru s.n. (fiz.) aparat folosit pentru determinarea grosismentului lunetelor. (< fr. dynametre) dinamic adj. 1. de mişcare, referitor la forţe. 2. plin de mişcare, de acţiune; activ. • (fig.) energic, întreprinzător, (cf. fr. dynamique, it. dinamica) dinamică s.f. 1. ramură a mecanicii care studiază legile mişcării corpurilor şi forţele care acţionează asupra lor. 2. procesul de dezvoltare a unor fenomene sub acţiunea anumitor factori, (cf. fr. dynamique, gr. dynamis — forţă) dinamism s.n. 1. forţă vitală, creatoare, bogăţie de acţiune. 2. teorie filozofică idealistă care atribuie mişcarea materiei unor forţe imanente, (cf. fr. dyna-misme)
 dinamită r.b. I. ir. a doborî, a distruge cu dinamită. ( < fr. dynamiter) dinamitârd adj. de natura dinamitei. • (fig.) distrugător, anarhist. (< fr. dynamitard) dinamită s.f. (chim.) exploziv detonant compus din nitroglicerină încorporată intr-o materie poroasă inertă sau explozivă. ( < fr. dynamite, cf. gr. dynamis — forţă;*
 dinamiza r-b. I. tr. a face (mai) dinamic, (mai) energic, (mai) activ (pe cineva). ( < fr. dynamiser) dinamitierăs.f. magazie subterană destinată păstrării dinamitei. ( < fr. dynami-tiere)
 dinamomft-ru s.n. (fiz.) instrument pentru măsurarea, forţelor. (< fr. dynamometre, cf. gr. dynamis — pu„tere, metron — măsură) dinastic adj. 1. referitor la, de dinastie. 2. partizan al dinastiei, (cf. fr. dynas-tiaue, it. dinastico, gr. dinasiikos) dinasticisin s.n. 1. concepţie reacţionară care susţine dreptul exclusiv al unei familii domnitoare la conducerea unei monarhii. 2. devotament faţă de dinastie. (cf. fr, dynasticisme)
                                                                                              204
 dinastie s.f. succesiune de suverani care aparţin aceleiaşi familii; (v. ext.) familie domnitoare. (< fr. dynastie, it. dinastia, cf. gr. dynasteia — dominaţie) dină s.f. (fiz.) unitate de măsură pentru forţă, egală cu forţa imprimată de acceleraţia de un centimetru pe secundă a unui punct material cu masa de un gram. ( < fr. dyne, cf. gr. dynamis
   —  forţă)
 dineu s.n. masă festivă de seară, cină; (spec.) banchet oferit seara. (< fr. diner)
 dingo s.m. cîine sălbatic din Australia.
 (< fr. dingo) dinoterium s.m. (pal.) mamifer fosil din genul elefantului, de o mărime uriaşă, avînd doi fildeşi îndoiţi la falca de jos şi mai multe măsele. (< fr. dinotherium) dinozâur s.m. (pal.) reptilă uriaşă din ordinul fosil al dinozaurienilor. (după fr. dinosaurien, cf. gr. deinos — groaznic, sauros — şopîrlă) dinozauriăn s.m. (lapl.) ordin de reptile fosile uriaşe, care trăiau în era secundară şi se ţineau mai mult pe picioarele dinapoi, sprijinindu-se pe o coadă puternică. • animal din acest ordin; dinozaur. (< fr. dinosauriens) diddă s.f. tub electronic format din doi electrozi, dintre care unul este incandescent în timpul funcţionării. (< fr. diode)
 didic adj. (despre plante unisexuate; op. monoic) care are organele sexuale situate pe indivizi deosebiţi. (< fr. dioique, cf. gr. dis — de două ori, oihia — casă) dionisiac adj. 1. referitor la cultul zeului Dionisos; bahic. 2. (fii.: op. apolinic) termen inventat de Nietzsc-he şi însemnînd o atitudine energică, pasionată, (cf. fr. dionysiaque, Diony-sos, n.p.)
 dionisiăce s.f. pl. (în Grecia antica) serbări în cinstea zeului Dionisos. v. b a c a n a 1 ă. (cf. gr. dionysiahos, lat. dionysiacus) didptric adj. referitor la legile refracţiei; care are la bază aceste legi. (< fr. dioptrique) dioptrieăs./. parte a opticii care studiază refracţia luminii. (< fr. dioptrique, cf. gr. dioptrihos < dioran — a vedea peste)
 dioptrie s.f. (fiz.) unitate care se foloseşte la măsurarea refracţiei lentilelor şi a ochiului, (cf. fr. dioptrie, gr. diop-treia < dioptron — oglindă) diorâmă s.f. tablou de mari dimensiuni sau ansamblu de pinze pictate, care. prin iluminări variate, dau impresia unui peisaj real. (< fr. diorama, cf. gr. dia — prin, orama — vedere) diorit s.n. (geol.) rocă eruptivă cristalină, alcătuită din feldspaţi plagioclazl şi amfiboli. (< fr. diorite) dipetăL adj. (bot.; despre corole) care are două petale, (cf. fr. dipâtale)
   205
   diplegie s.f. (med-.) paralizie bilaterala a membrelor. (< fr. diplegie, cf. gr. dis.,— de două ori, piesei» — a lovi) diplomâti adj., s.m. şi /. (cel) care deţine un titlu pc bază de diplomă, (cf. fr. diplâme)
   diplomât2 s.m. şi /. persoană care lucrează în diplomaţie, care deţine o funcţie în diplomaţie. // adj. 1. care face parte din corpul diplomatic. 2. care ştie să profite de anumite situaţii, pentru a-şi realiza scopul. • (fam.; peior,) dibaci, şiret, viclean. (< fr. diplomate)
   diplomâtic adj. 1. referitor la diplomaţie, dediplomat. O corp diplomatic = totalitatea ambasadorilor, miniştrilor şi reprezentanţilor străini care se află în capitala unui stat. 2. abil, calculat, (cf. fr. diplomatique, it. diplomatico) diplomaticăi s.f. ştiinţă care se ocupă cu cercetarea vechilor diplome, cărţi şi alte documente oficiale. (< fr. diplomatique) diplomatică** s.f. (rar) diplomaţie. (< germ. Diploma tih) diplomaţie s.f. 1. activitate care asigură legăturile mutuale şi realizarea intereselor reciproce dintre statele suverane.
   •    carieră, funcţie de diplomat. • totalitatea diplomaţilor. 2. (peior.) abilitate, dibăcie, pricepere (în purtări etc.). (cf. fr. diplomaHe, it. diplomazia) diplomă s.f. 1. act prin care o instituţie .de învăţămînt, un corp, un ordin onorific etc. conferă un titlu, un grad etc. # act care se eliberează unui premiat, unui concurent (la o întrecere sportivă, la o expoziţie etc.). 2. (ist.) act de înnobilare, de acordare de privilegii; hrisov. • cartă regală, bulă pontificală, titlu, document, (cf. fr. diplome, it., lat., gr. diploma) diplopîe s.f. (med.) vedere dublă cauzată de paralizia muşchilor ochilor. ( < fr. diplopie, cf. gr. diplus — dublu, ops — vedere) dip6d adj. (metr.; despre versuri) alcătuit din două picioare. (< fr. dipode, cf. gr. dis — doi. pus — picior) dip61. s.m. fiecare dintr-o pereche de mici poli electrici, egali şi de nume contrare, foarte apropiaţi unul de altul, (cf. germ. Dipol. fr. dipâle) dipsomân s.m. şi f. (med.) suferind de aiipsomanie. (< fr. dipsomane) oipsomanie s.f. (med.) stare bolnăvicioasă caracterizată prin nevoia irezistibilă de a bea (în special băuturi alcoolice). (< fr. dipsomanie, cf. gr. dipsa — sete, manie — nebunie) tilpter s.n. (zool.) insectă din ordinul dipterelor. • (laplj ordin de insecte cu două aripi şi cu aparatul bucal adaptat pentru supt. (< fr. diptbre, At x F'        ~ doi> pteron — aripă)
   îîî'îî adJ'    care duce de_a dreptul la
^ ţmtă, drept, fără ocoluri. 2. imediat, nemijlocit, lipsit de intermediar. 8. (gram.; despre complement) care este
                                                                                    DIP-DIR
 legat dp verb nemijlocit, indicînd asupra cui trece nemijlocit acţiunea verbului respectiv sau indicînd rezultatul unei acţiuni. • (despre construcţii lexicale) în care cuvintele sînt aşezate în ordinea lor normală sau logică.
 •    (despre stil) care relatează cuvintele aşa cum au fost spuse. O întreLare directă = întrebare care se face printr-o propoziţie principală sau independentă.
 II   adv. fără înconjur, de-a dreptul, drept. (cf. fr. direct, lat. directus) directă s.f. lovitură de box aplicată prin întinderea mîinii înainte, (cf. fr. direct.)
 directivă s.f. (mai ales la pl.) instrucţiuni, norme de lucru (date către un organ în subordine). • indicaţii generale de conduită; instrucţiuni în vederea realizării unei acţiuni. (< fr. directive)
 direct6ri adj. care reglează, dirijează, care arată direcţia. O (mii.) plan director = hartă la scară mică care serveşte la pregătirea operaţiilor militare. 0 (fig.) care arată linia de conduită care trebuie urmată, care dirijează activitatea într-un anumit domeniu, (cf. fr. directeur, lat. director)
 (lir(‘ctor2 s.m. şi f. conducător al unei întreprinderi, al unei instituţii, al unei direcţii de minister etc. (cf. fr.
 directe ur)
 directorat s.n. 1. funcţia de director şi durata cît ea este deţinută de cineva; local unde funcţionează o direcţie.
 2.   (ist.) consiliu de cinci persoane care a guvernat franţa între 1795 şi 1799. (< fr. directorat) directorial adi. de director, al directorului. (cf. fr. directorial) direcţie s.f. I. orientare în spaţiu a unei persoane sau a unui obiect faţă de altceva; loc către care se îndreaptă cineva sau ceva; sens al unei mişcări, al unei poziţii etc. II. 1. conducere, dirijare (a unei instituţii, a unei întreprinderi etc.). 2. funcţie de director; (p. ext.) durată cît o persoană îndeplineşte această funcţie. 3. organ care conduce o întreprindere, o instituţie etc. • diviziune în cadrul unui minister, al unei mari instituţii etc., care se ocupă de o anumită ramură de activitate. 4. birou, local unde funcţionează o direcţie.
 III.   (te)in.) totalitatea pieselor, sistemul cu care se dirijează un vehicul, (cf. fr. direction, lat. directio) dlrigenţîe s.f. conducere, supraveghere a unei clase, dată în seama unui profesor. ( < fr. dirigent) diriginte s.m. şi /. 1. cel care deţine dirigenţia unei clase. 2. şef de oficiu poştal. (< fr. dirigeant) dirigui vb. IV. tr. a conduce, a dirija.
 (cf. lat., it. dirigere) dirijâ vb. I. tr. a conduce (mai ales o orchestră, un cor); a dirigui, a îndruma. ( < fr. diriger)
 DIR-DIS
 dhijâbil s.n. balon cilindric, sau oval, care are organe de propulsie şi de mişcare în orice direcţie, (cf. fr. diri-geable)
 dirijdr s.m. şi /. persoană care conduce o orchestră sau un cor. (< dirija) disamâră s.f. (bot.) fruct uscat format din două samare unite ( < fr. disamare) disc s.n. 1. (sport) obiect rotund şi plat pentru proba atletică de aruncare la distanţă. • obiect rotund şi plat.
 •   placă de patefon. 2. (astr.) suprafaţa aparentă a soarelui sau a lunii, văzută de un observator de pe pămînt.
 3.  (med.; în expr.) disc inter vertebral = ţesut fibros aşezat între două vertebre, avînd forma de disc cu un nucleu bul-bos; hernie de disc ■•= hernia discului intervertebral. (cf. fr. disque, it. disco, lat. discus, gr. dishos)
 discernămint s.n. judecată, raţiune, facultatea de a discerne, de a judeca, (cf. fr. discemement) discerne vb. III. tr. a judeca, a raţiona pătrunzător, a pătrunde limpede. (< fr. discerner, it., lat. discernere) disciplină r-b. I. tr. şi refl. a (se) obişnui cu disciplina, cu ordinea, (cf. fr. discipline, it. lat. disciplinare) disciplinăr adj. potrivit disciplinei, de disciplină. O pedeapsă disciplinară — pedeapsă aplicată (cuiva) pentru încălcarea unor reguli de disciplină. (Cf. fr. disciplinaire, it. disciplinare) disciplină s.f. 1. totalitatea regulilor de conduită care asigură menţinerea bunelor obiceiuri într-o colectivitate.
 •   supunere liber consimţită a membrilor unei colectivităţi faţă de dispoziţiile date de conducere etc. 2, spirit de ordine, deprindere cu o ordine strictă. 3. ramură, parte a unei ştiinţe; studiu; ştiinţă. (< fr. discipline, it., lat. disciplina)
 discipol s.m. învăţăcel, elev (al unui maestru). • continuator, urmaş al unei doctrine, al unei învăţături, (cf. lat. discipulus. fr. disciple) discobâl s.m. (la lechii greci) aruncător cu discul. (< lat. discobolus. gr. disko-bolos < diskos — disc, boli — aruncare)
 discontinuităte s.f. lipsă de continuitate; întrerupere. • (mat.) proprietate a unei funcţii de a sări de la o valoare la alta, fără a trece prin valorile intermediare. (cf. fr. discontinui te) discontinuu adj. lipsit de continuitate; necontinuu, cu întreruperi, (cf. fr. discontinu, lat. sc. discontinuus) discordâ i.b. I. 1. intr. a nu concorda, a nu se potrivi. 2. tr. a relaxa, a destinde. (< fr. discorder, it., lat. discor-dare)
 discordănt adj. care distonează, nepotrivit, strident. O (geol.) straturi discordante = straturi a căror înclinare se deosebeşte de înclinarea stratului peste care sînt depuse. (< fr. discordant)
                                                                                               206
 dlscordânţă s.f. nepotrivire, dezacord.
 •    (geol.) dispoziţie neparalelă a unor straturi noi faţă de altele mai vechi, (cf. fr. discordance, it. discordanza) discordăt adj. 1. (despre instrumente muzicale cu coarde) dezacordat, neacordat. • (despre arcuri) neîntins, neîncordat; destins. 2. (fig.; rar, despre oameni) indispus, posomorit.
 (< discorda) discordie s.f. dezbinare, neunire, neînţelegere, dezacord: (p. ext.) vrajbă, ceartă. O mărul discordiei — subiect de ceartă. (< lat., it. discordia, cf. fr. discorde)
 discotecă s.f. colecţie de discuri; (p. ext.) mobilă pentru păstrarea discurilor. (< fr. discothbque, cf. fr. disque — disc, gr. theke — dulap) discredit s.n. pierdere, micşorare a creditului, a încrederii de care se bucură cineva. (< fr. discredit, it. discredic) discredita vb. I. tr. şi refl. a face ca cineva să-şi piardă (sau a-şi pierde) încrederea, creditul altora, a (-şi) strica reputaţia.
 discrepânţă s.f. nepotrivire, dezacord.
 ( < it. discrepanta, cf. lat. discrepantia) discret adj. 1. care poate păstra un secret, o taină. • rezervat, reţinut (în purtări, în vorbe). 2. (fig.) greu, puţin perceptibil, fl ado. fără "să atragă atenţia. (< fr. discret, it. discreto, cf. lat. discretus — separat) discreţie s.f. 1. însuşirea de a fi discret, secret. O (expr.) a păstra discreţie = a nu divulga o taină încredinţată. • rezervă, cumpătare, reţinere (în purtări, în vorbe). 2. (în expr.) la discreţie = din belşug; a fi la discreţia (cuiva) = a fi la cheremul, la dispoziţia (cuiva), (cf. fr. discrdtion, it. discrezione, lat. discretio — discernămînt, alegere) discreţionar adj. (jur.; mai ales în expr.) puteri discreţionare = puteri date unei autorităţi, în statele capitaliste, de a lua măsurile p3 care le socoteşte necesare în anumite împrejurări şi în afara legii. (< fr. discretionnaire) discriminare s.f. deosebire, discernere, distingere.^ O discriminare rasială = supunerea cetăţenilor de o anumită rasă unor persecuţii, (după fr. discri-mination, lat. discriminatio — separare)
 discriminatoriu adj. care face sau creează discriminări, (cf. lat. discriminator) disculpă vb. I. tr. şi refl. a (se) dezvinovăţi. (< fr. disculper) discurs s.n. vorbire, cuvîntare publică asupra unui subiect (de natură politică); cuvîntare. (cf. lat. discursus, fr. discours) discursiv adj. care trece de la o idee la alta prin raţionament. • care ţine de o controversă, de o discuţie. • (despre memorie) care se dispersează, se împrăştie. (< fr. discursif) discucsivităte s.f. caracter discursiv al unei idei. • (rar) întindere, extin-
 207
 dere exagerată (în vorbire, în stil). (< discursiv) discută ib. I. tr. şi intr. 1. a vorbi, a dezbate (asupra unei chestiuni etc.); a conversa; a analiza. 2. a vorbi în contradictoriu cu cineva. (< fr. discuter, cf. lat. discutere) discutabil adj. care se (mai) poate discuta; contestabil, îndoielnic, (cf. fr. discutable)
 discuţie s.f. 1. convorbire, conversaţie, schimb de păreri. • contrazicere; ^dispută. 2. (la pi.) schimb de păreri, discutare asupra unei anumite chestiuni; dezbateri, (cf. fr. discussion, lat. discussio — examen) disecă vb. I. tr. 1. a tăia, a împărţi me-
 * todic.părţile unui organism pentru a le studia structura sau vătămăturile cauzate de o boală. 2. (fig.) a analiza minuţios, a cerceta atent. (< fr. dis-sâquer, cf. lat. dissecare) dis6cţie s.f. disecare; cercetare asupra organelor disecate, (cf. fr. dissection, lat. dissectio) diseminare s.f. (rar) răspîndire, împrăş-tiere; (spec.) împrăştiere pe pămînt a seminţelor ajunse la maturitate. • moflul de repartizare a mineralelor într-un zăcămînt. (după fr. dissâminer, lat. disseminare) disensiune s.f. discordie, neînţelegere, ceartă (cauzată de nepotrivirea unor interese, a unor opinii etc.); dezacord, (cf. fr. dissension, lat. dissensio) disertâ vb. I. tr. (rar) a ţine o disertaţie. ( < fr. disserter, cf. lat. dissertare) disertâţie s.f. expunere ştiinţifică (scrisă sau orală) care tratează o problemă; expunere asupra unei chestiuni, asupra unei opere etc. în care se dezvoltă o idee filozofică sau morală. • lucrare prezentată de cineva în vederea obţinerii unui grad ştiinţific. • temă dezvoltată de un elev sau de un student asupra unui subiect dat. (cf. fr. dissertation. lat. dissertatio) disident s.m. persoană ale cărei păreri, opinii sînt deosebite de acelea ale majorităţii, (cf. fr. dissident, lat. dissidens)
 disidenţă s.f. deosebire de opinii (faţă de o majoritate); sciziune, schismă, dezacord. • grup de persoane care susţin o părere diferită de aceea a majorităţii; sciziune care ia naştere în urma unei astfel de deosebiri, (cf. fr. dissidence, lat. dissidentia) aisimetrie s.f. lipsă de simetrie; asimetrie. ( < fr. dissimelrie) dlsimilă vb. I. tr. şi refl. dingo.: despre sunete) & (se) modifica, a dispărea datorită influenţei unui alt sunet identic sau asemănător. (< fr. dissi~ miler)
 ^disimSfaJ S^              disimilaţie.   (<
                                                     dîIĂţi© s.f. (lingv.) transformare fo-.care are ca efect modificarea sau dispariţia unui sunet dintr-un
                                                                                        DIS-DIS
 cuvînt sub influenţa unui alt sunet identic sau asemănător, din acelaşi cuvînt. (cf. fr. dissimilation) disimulă. vb. T. tr. a ascunde, a masca adevărata faţă a lucrurilor; a camufla, (fr. dissimuler, it., lat. dissimulare) disjunctiv adj. care desparte, separă; care deosebeşte; (gram.) care marchează o opoziţie între idei, unind totuşi cuvintele între ele. O (gram.) propoziţie disjunctivă (şi subst., f.)~propoziţie care exprimă acţiuni şi stări opuse sau contradictorii faţă de acelea din alte propoziţii; conjuncţie disjunctivă = conjuncţie care introduce propoziţii sau părţi de propoziţii disjunctive; (log.) judecată disjunctivă — judecată în care se admit cu privire la acelaşi subiect note care se exclud între ele. (< lat. disjunctious, cf. fr. disjonctif)
 disjunctrir s.n. (electr.) dispozitiv care întrerupe automat circuitul electric, conform cerinţelor unei funcţionări corecte, (cf. fr. disjoncteur) disjunge vb. III. tr. (jur.) a despărţi două pricini sau a despărţi o pricină în două pentru a le judeca separat.
 •   a separa (două chestiuni etc.). (< lat. disjungere)
 disloca vb. I. tr. şi refl. a (se) urni, a (se) mişca din loc, a (se) strămuta.
 •   a scoate sau a face să iasă din încheieturi, a (se) dezarticula, a (se) luxa. • (mii.) a (se) mişca, (a se) porni dintr-un anumit loc. • refl. (geol.; despre terenuri) a se deplasa. ( < fr. disloquer)
 disocia ib. I. tr. (fiz.) a descompune o moleculă în atomi sau în grupuri de atomi. • (fig.) a despărţi, a separa. (< fr. dissocier, cf. lat. dissociare) disociativ adj. care disociază, care descompune. (< disocia) disociâţie s.f. 1. (fiz.) descompunere a moleculelor în atomi sau în grupuri de atomi; disociere. 2. facultatea de separare, de despărţire în anumite fenomene, chestiuni etc. (cf. fr. dissocia-tion, lat. dissociatio) disonânt adj. neplăcut la ureche, care produce disonanţă. (< fr. dissonant) disonănţă s.f. (muz.) împerechere de sunete* sau de note muzicale care impresionează neplăcut urechea. • (gram.) întîlnire neplăcută # auzului între silabe sau cuvinte; cacofonie.
 •   (rar) stridenţă; dezacord, (cf. fr. dissonance, lat. dissonantia)
 disparat adj. lipsit de legătură, de simetrie, de armonie; răzleţ. (< fr. disparate, cf. lat. disparatus — inegal) disparent adj. pe cale de dispariţie. (< dispărea, după aparent) dispariţie s.f. faptul de a dispărea; pieire, stingere; moarte. O (expr.) a fi pe cale de dispariţie = a dispărea încetul cu încetul, (cf. fr. disparition) dispăreâ vb. II. intr. 1. a nu se mai vedea, a ieşi din cîmpul vizual. • a
DIS-DIS
 se pierde, .a pieri. 2. a-şi înceta existenţa, a se stinge. 3. a muri, a deceda, (cf. lat. disparere, it. disparire, fr. disparaître) dispecer s.m. (tehn.) funcţionar sau tehnician într-o întreprindere, care urmăreşte mersul producţiei; tehnician care supraveghează mersul trenurilor pe o porţiune anumită a liniei. (< engl. dispatrher) dispensă vb. I. 1. refl. a se lipsi (de ceva, de cineva), a renunţa la... 2. tr. a scuti pe (cineva) de o însărcinare, de o obligaţie etc. ( < fr. dispenser, it., lat. dispensare) dispensar s.n. instituţie sanitară unde se dau consultaţii medicale gratuite; (p. ext.) local unde este instalată o astfel de instituţie. (< fr. dispensaire) dispensator adj. (rar) care distribuie, care dă fiecăruia partea sa. (cf. fr. dispensateur, it. dispensatore, lat. dispensator)
 dispensarizăre s.f. metodă de asistenţă medicală a populaţiei, constînd în aplicarea celor mai indicate măsuri curativo-profilactice şi în îmbinarea acestora cu o muncă continuă, sistematică, de educaţie sanitară a bolnavului. (< dispensar) dispensă s.f. scutire (de o obligaţie); exceptare, excepţie de la o regulă. • permisiunea de a face un lucru interzis în mod normal de o lege. ( < fr. dispense, it. dispensa) dispepsîe s.f. (med.) digestie grea si dureroasă. (< fr. dyspepsie, cf. lat. dyspepsia, gr. dys — greu, pepsis — digestiei
 dispeptic adj., s.m. şi /. (suferind) de dispepsie. (< fr. dyspeptique) dispers adj. (chim.; în expr.) sistem dispers — amestec eterogen de mai multe substanţe, dintre care cel puţin una se găseşte sub formă de particule foarte fine. (< lat. dispersus) dispersă vb. I. tr. şi refl. a (se) împrăştia, a (se) răspîndi (în toate părţile). • a împrăştia organizat populaţia, instituţiile etc. în timp de război, pentru a nu constitui obiective vizibile. (< fr. disperser) dispersat adj. împrăştiat, risipit. O atentie dispersată — atenţie distributivă: lipsă de concentrare, neatenţie. ( < dispersa) dispersie s.f. împrăştiere. răspîndire.
 •   (fiz.) descompunere în spectru a unei radiaţii de lumină compuse, care trece printr-o prismă de sticlă. ( cf. fr. dispersion, it. dispersione, lat. dispersia)
 dispersiv adj. care permite dispersia.
 ( < fr. dispersif) displăcea vb. II. intr. a nu plăcea, a fi ^neplăcut. (< it. dispiacere, după plăcea) dîspnee s.f. (med.) respiraţie grea cauzată de unele boli ale inimii sau ale sistemului nervos. (< fr. dyspnee, cf. gr. dys — rău, pnein — a respira)
                                                                                             208
 disponibil adj. de care se poate dispune.
 •   care nu este ocupat; liber; o (expr.) a pune în cadrul disponibil = a pune în disponibilitate, li s.n. sumă de bani rămasă nefolosită, care este la dispoziţia cuiva. (cf. fr. disponible, it. disponibile, lat. disponibilis) disponibilitate s.f. lucru de care se poate dispune; rezervă. • (mii.) situaţie a unui militar care a fost lăsat la vatră, dar care poate fi chemat în orice moment sub drapel. O (expr.) a pune în disponibilitate = a concedia dintr-o funcţie, dintr-un post, (mai ales) a scoate din armată, (cf. fr. disponibilite) dispozitiv s.n. 1. (tehn.) ansamblu de piese care îndeplineşte o anumită funcţie într-un sistem tehnic. 2. (mii.) dispoziţia pe teren a unor trupe pentru luptă, pentru o operaţie militară. ( <fr. dispositif, it. dispositiro) dispoziţie s.f. 1. prevedere (a unei legi, a unui regulament etc.'»; hotărîre. ordin. O organ'de dispoziţie = organ care hotărăşte; la dispoziţie = la îndemînă. 2. aşezare, orînduire, orînduială; alcătuire potrivit unui anumit plan. • (lit.) ordonare a părţilor unui discurs, ale unei compoziţii etc. 3. stare sufletească. (cf. fr. disposition, it. disposi-zione., lat. dispositio) disproporţie s.f. lipsă de proporţie; nepotrivire între diferitele elemente ale unui tot. (cf. fr. disproportion) disproporţionat adj. lipsit de proporţie.
 (cf. fr. disproportionne ) dispr6siu s.n. (chim.) element trivalent din . familia pămînturilor rare. (< fr. dysprosium) dispune vb. III. 1. tr. a hotărî, a decide; a ordona. 2. intr. a avea liber, la dispoziţie. 3. intr. (sport) a învinge în-tr-o competiţie. 4. tr. a aşeza, a dispune într-o anumită ordine. 5. refl. a căpăta bună dispoziţie, a se înveseli, (după fr. disposer, it., lat. disponerc) dispută vb. I. tr. 1. a fi în luptă, a lupta pentru ceva, a rivaliza. • intr. a susţine o dispută. • refl. (despre competiţii sportive) a avea loc, a se desfăşura. 2. a contesta (cuiva) un drept; o situaţie. (< fr. disputer, it., lat. disputare)
 dispută s.f. 1. dezbatere, discuţie aprinsă, controversă (cu privire la un subiect, la o temă): (p. ext.) diferend, ceartă.
 2.  (sport) competiţie, întrecere. ( < fr. dispute, it. disputa) distant adj. rece. rezervat, necomunica-tiv, băfos. (< fr. distant) distanţă vb. I. 1. tr. a lăsa anumite distanţe între obiecte sau fiinţe; a rări.
 2.  refl. a întrece, a depăşi; a se depărta, a lăsa în urmă. • (fig.) a se deosebi (de cineva) ca valoare. (< fr. distancer, it. distanzare) distanţii s.f. 1. spaţiu, interval care există, se întinde între două lucruri, între dou£“locuri etc. 2. depărtare. 3. interval de timp. 4. (fig.) diferenţă de rang,
209
 de situaţie intre două persoane. (< fr. distance, it. distanza, cf. lat. distantia) distanţier s.n. (tehn.) 1. compas măsurător. 2. piesă care menţine o anumită distanţă între două părţi ale unei maşini. ( < distantă) distih s.n. (metr.) reunire de două versuri de structură deosebită (în metrica greco-latină un hexametru şi un pen-tametru) care formează un sens complet (alcătuind o strofă). (< lat. dis-tichon, gr. distichos — care are două versuri)
 distila vb. I. tr. (chim.) a transforma în vapori un lichid şi a-1 condensa după aceea, pentru a separa astfel din el corpurile nevolatile pe care le conţine. (<fr. distiller, it., lat. distillare) distilat adj. care a fost supus distilării.
 > • (subst., n.) produs obţinut prin distilare. ( < distila)
 distilatori s.n. (tehn.) aparat de distilat.
 (cf. fr. distillateurA distilatoi'2 s.m. şi f. persoană care distilează. (cf. fr. distillateur) distilerie s.f. instalaţie industrială pentru distilare, v. rafinărie, (cf. fr. dis ti llerie, it. distilleria) distinct adj. 1. separat, deosebit, diferit de altceva. 2. clar, desluşit. (< fr. distinct, cf. lat. distinctus) distinctiv adj. care distinge: deosebitor, caracteristic. (< fr. distinctif) distincţie s.f. 1. deosebire, diferenţă (in raport cu ceva). 2. fineţe; strălucire, nobleţe; eleganţă în ţinută, în purtări.
 3.   semn de deosebită preţuire, stimă acordată cuiva; (p. ext.) semn onorific cu care se recompensează un merit, (cf. fr. distinction, lat. distinctio) distinge vb. III. 1. tr. a deosebi un lucru de altul. • a vedea lămurit, a desluşi, a observa. 2. refl. a ieşi din comun, a se remarca, a se evidenţia. 3. tr. a acorda cuiva o distincţie, un premiu. ( < fr. distinguer, it., lat. distinguere) distins adj. remarcabil, deosebit, eminent; elegant, graţios, strălucitor (in purtări, în ţinută). (< distinge) distdm s.m. (zool.) vierme parazit de formă plată, care se localizează în ficatul ierbivorelor. (< fr. distome. cf. gr. dis-tomos — cu gură dublă) distomat6ză s.f. (vet.) boală a animalelor ierbivore cauzată de prezenţa dis-tomilor în ficat. (< fr. distomatose) distona vb. I. intr. a fi neconcordant, în neconeordanţă, în dezacord, a nu se potrivi. (<germ. distonieren) disţoiuc s.f. (med.) orice anomalie în funcţionarea organismului sau a vreunui organ. (< fr. dystonie, cf. gr. dys
 —    doi, tonos — tensiune) distorshine s.f. 1. (Hz.) aberaţie a unei imagini sau a unei oscilaţii de la forma iniţială. 2. răsucire, toisiune a unei părţi a corpului, (cf. fr. distorsion, lat. dis tors io)
 distrâ vb. I. tr. a îndepărta atenţia cuiva de la ceva care îl oboseşte sau îl obse-
                                                                                            DIS-DIT
 dează. • ir. si refl. a petrece, a (se) destinde, a (se) amuza. (< fr. dis-traire)
 distractiv adj. plăcut, amuzant. (< distracţie)
 distr&cţie s.f. 1. ceea ce amuză, distrează; petrecere, amuzament. 2. neatenţie. (cf. fr. distraction, lat. distrac-tio)
 distrage vb. III. tr. a abate gîndul, atenţia cuiva de la ceva care îl preocupă, îl obsedează etc. (< fr. distraire, lat. distrahere, după trage) distrat adj. cu gîndul aiurea; neatent. ( < distra)
 distribui vb. IV. tr. a împărţi la mai multe persoane; a repartiza în mai multe locuri. (< fr. distribuer, cf. laţ. distribuere) distribuitori s.n. (tehn.) aparat aplicat la o maşină pentru a asigura distribuirea forţei motrice, împrăştierea uniformă a unui material de lucru, a unor seminţe sau chimicale etc. (cf. fr. dis-tributeur)
 distribuitor2 s.m. şi f. persoană care distribuie (mărfuri, alimente, materiale etc.). ( < distribui) distributiv adj. (în expr.) numeral distributiv = numeral care indică repartizarea unor obiecte sau a unor fiinţe; atenţie distributivă — atenţie care se poate îndrepta în mai multe părţi deodată: atenţie dispersată, (cf. fr. dis-tributif, lat. distributiius) distribuţie s.f. 1. distribuire, repartizare, împărţire. • felul cum sînt repartizate roiurile unei piese, unui film etc.; (p. ext.) totalitatea actorilor dintr-o piesă de teatru. 2. (tehn.) totalitatea organelor unei maşini, care comandă automat diferite faze de funcţionare ale acesteia, (cf. fr. distribu-tion, lat. distributio) district s.n. subdiviziune teritorial-ad-ministrativă în anumite ţări; ţinut. ( < fr. district) distrofic adj. de distrofic, privitor la distrofie; (subst.) suferind de distrofic. ( < fr. dystrophique) distrofie s.f. (med.) stare patologică constînd în dezorganizarea nutriţiei ţesuturilor sau a organelor. ( < fr. dys-trophie, cf. gr. dys — greu, trophe — hrană)
 distructiv adj. distrugător, nimicitor.
 ( < fr. destructif, după distruge) distrugător s.n. (mar.) navă uşoară de luptă, de mare viteză, înarmată cu tunuri, torpile etc. şi folosită mai ales pentru protecţia navelor mari, a convoaielor şi la vînătoarea de submarine, (după fr. destructcur) distruge vb. III. tr. a face să nu mai existe; a nimici. (< it. distruggere) disuric s.f. (med.) greutate la urinare. ( <.fr. dysurie, cf. gr. dys — greu, uron
 —  urină)
 ditiramb s.m. (la greci şi la, romani) poem lirie dedicat zeului Bachus; (p.
 DIT-DIV
 ext.) poem liric entuziast. • (fig.) elogiu exagerat adus unei persoane. (< lat. dithyrambus, gr. dithyrambos) ditirămbic adj. (despre stil, vorbire etc.) exagerat laudativ; elogios, entuziast. (< lat. dithyrambicus) diuretic adj., s.n. (med.) (substanţă) care activează secreţia urinară. (< fr. diurâtique)
 diurâză s.f. (med.) activare a secreţiei urinare. ( < fr. diurbse) diurn adj. care se petrece în timp de o zi. O (astr.) mişcare diurnă — irUşcare aparentă a aştrilor care are loc in 24 de ore. • care se face în timpul zilei, de zi. ( < fr. diurne, it. diumo, lat. diumus)
 diurnă s.f. sumă acordată unui salariat
 - care pleacă în deplasare, pentru acoperirea cheltuielilor făcute. • plata unui angajat cu ziua. (< lat. diurna) diurnist s.m. şi f. funcţionar plătit cu ziua. (< diurna) div adj. (rar) divin. (< lat. divus, cf. fr. dive)
 divagă vb. I. intr. a se îndepărta de la un subiect, de la o temă; (p. ext.) a rătăci, a vorbi aiurea. (< fr. divaguer, cf. lat. divagari) divagăţie s.f. îndepărtare de la o temă. de la un subiect etc.; digresiune, divagare. (cf. fr. divagation, it. divagazione) divă s.f. (înv.) cîntăreaţă de operă cu renume, artistă de cinematograf renumită; (peior.) femeie care doreşte să fie admirată, care frapează. (<it., fr. diva)
 divergent adj. 1. (despre linii, raze etc.) care, pornind dintr-un punct, se depărtează în direcţii diferite. O (fiz.) lentilă divergentă = lentilă care împrăştie razele incidente, paralele. • (mat.; despre o serie) ai cărei termeni nu au o sumă determinată. 2. (fig.; despre păreri, concepţii) deosebit, în contradicţie, contradictoriu. (< fr. divergent) divergenţă s.f. X. deosebire, opoziţie de păreri, de concepţii etc.; (p. ext.) neînţelegere. 2. (mat.; fiz.)' stare a două raze, a două drepte care se îndepărtează mereu una de alta. • proprietate a unei serii ai cărei termeni nu au o sumă determinată, (cf. fr. divergence. it. divergenta)
 divers adj. care prezintă mai multe feţe, diferit, variat: felurit. O fapt divers = fapt obişnuit, neînsemnat, fl s.f. pl. chestiuni (mai mici) de mai mică importanţă. (< fr. divers, it. diverso, lat. diversus)
 diversifică vb. I. tr. a schimba, a varia în mai multe feluri un lucru, a face să 3e deosebească. (< it. diversificare) diversionism s.n. atitudine de diversionist. (< diversiune) diversionist adj. de diversiune, care urmăreşte să provoace o diversiune. • (subst.) cel care provoacă sau încearcă să provoace o diversiune. (< diversiune, diversionism)
                                                                                              2X0
 diversităte s.f. felurime, varietate, (cf. fr. diversilâ)
 diversitine s.f. X. încercare de a schimba cursul unei acţiuni, de a abate intenţiile sau preocupările cuiva. 2. acţiune politică cu caracter demagogic întreprinsă de un guvern reacţionar, cu scopul de a îndrepta atenţia opiniei publice în altă parte şi de a abate clasa muncitoare de la adevăratele ei interese. 8. (mii.) operaţie militară care urmăreşte abaterea atenţiei forţelor inamicului dintr-un anumit punct (în care urmează a fi atacat), (cf. fr. diversion, it. diversione, lat. diversio) divertisment s.n. X. recreare plăcută şi amuzantă; distracţie. 2. (muz.) piesă muzicală executată de o orchestră în timpul unui spectacol (în pauze sau între tablouri). • suită uşoară de bucăţi muzicale. (< fr. diveriissement) divide vb. III. tr. şi refl. a (se) împărţi, a (se) diviza. (< lat., it. dividere) dividend s.n. (fin.) parte din profitul unei societăţi pe acţiuni care se dă unui acţionar, (cf.- fr. dividende, it. dividente, lat. dividendus — care trebuie împărţit) divin adj. X. dumnezeiesc; de zeu, de la zei. • făcut pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. (fig.) minunat, splendid, încîntător. (cf. lat. divinus, fr. divin, it. divino) divinăţie s.f. (rar) pretinsă putere de a prezice viitorul, (cf. fr. divination, lat. divinaţia)
 divinităte s.f. X. fiinţă socotită de cei mistici drept creator şi cîrmuitor al lumii; Dumnezeu, zeu. 2. esenţă, natură divină, (cf. lat. divinitas, fr. divini te)
 diviniză vb. I. tr. a iubi, a adora (ca pe un zeu, ca pe o divinitate). • a pune în rîndul zeilor, al divinităţilor. (< fr. diviniser)
 diviza vb. I. tr. a împărţi, a divide. • a dezbina. • (mat.) a face o împărţire; a împărţi. • tr. şi refl. a (se) despărţi în grupuri, a (se) dezbina. (< fr. di-viser)
 divizibil adj. care se poate diviza. • (mat.; despre numere) care poate fi împărţit exact cu un număr. (cf. fr. divi-sible, lat. divisibilis) divizihilitâte s.f. calitatea de a putea fi împărţit, de a fi divizibil; (spec.) calitate a unui număr de a se putea împărţi exact cu un alt număr. (cf. fr. dirisibilită)
 divizie s.f. X. (mii.) mare unitate militară care are mai multe regimente de arme diferite sau mai multe nave de război. • comandamentul unei asemenea unităţi militare. 2. (sport) categorie de calificare a echipelor sportive. (< rus. diviziia, cf. fr. division) divizidn s.n. (mii.) subunitate de artilerie (în trecut şi de cavalerie) cuprin-zînd ma+multe baterii (sau escadroane). (cf. fr. division, rus. divizion)
  211
 divizlondr adj. 1. referitor la o împărţire, care presupune o împărţire. O monedă divizionară — monedă măruntă, reprezentînd o fracţiune a unităţii legale; bani mărunţi. 2. (mii.) care aparţine unei divizii, (cf. fr. divisionnaire) diviziune s.f. împărţire. O diviziunea muncii — împărţire a unui proces de producţie în mai multe operaţii specializate. • fragment, parte, unitate care este obţinută printr-o împărţire, (cf. lat. divisio, fr. division) divizor s.m. împărţitor. O divizor comun
 —   număr întreg care împarte exact două sau mai multe numere date. (cf. fr. diviseur, lat. divisor)
 divdrţ s.n. desfacere a unei căsătorii pe cale legală. (<lat. divortium, cf. it. divorzo, fr. divorce) divorţa vb. I. intr. (despre soli) a se despărţi, a rupe căsătoria prin divorţ, (cf. fr. divorcer, it. divorriare) divulgă vb. I. tr. a da în vileag, a trăda, a face cunoscut (un secret, ceva ce nu ştie nimeni). (< fr. divulguer, it., lat. divulgare)
 divulgatâr s.m. şi f. persoană care divulgă. (cf. fr. divulgateur, lat. divul-gaior)
 dizaharidă s.f. (chim.) substanţă aparţi-nînd grupului de zaharuri a căror moleculă provine din condensarea a două molecule de monozaharide. (<fr. di-saccharide)
 dizenterie adj., s.m. şi /. (suferind) de dizenterie. (< fr. dysenterique) dizenterie s.f. (med.) boală contagioasă manifestată prin dureri, ulceraţii la intestine şi diaree cu sînge. (< fr. dy-senterie, cf. lat., gr. dysenteria < dys-
 —   greu, entera — viscere, măruntaie) dizâur s.m. (pron.: dizor) cîntăreţ de 'muzică uşoară. (< fr. diseur) dizeuză s.f. (pron.: dizozâ) cîntăreaţă de
 muzică uşoară. (< fr. diseuse) dizgraţiâ vb. I. tr. (uneori ironic) a înceta de a mai favoriza pe cineva, a-1 arunca în dizgraţie. (< it. disgraziare, fr. disgracier, după graţie) dizgrâţie s.f. pierdere a'favoarei, a bunăvoinţei unui om influent, cu putere. (< it. disgrazia, cf. fr. disgrâce) disşrratitfs adj. lipsit de graţie; urît, dezagreabil. (cf. it. disgrazioso, fr. dis-graeieux)
 dizolvă vb. I. tr. şi refl. 1. (chim.; despre un corp, o substantă) a (se) topi într-un lichid sau într-un gaz, obţinînd(u-se) o soluţie, a (se) dispersa într-un lichid sau într-un gaz. 2. (despre o societate, o adunare etc.) a desfiinţa sau a face să-şi înceteze activitatea. (< lat., it. dissolvere)
 dizolvânt adj. 1. (chim.; adesea subst.) care are proprietatea de a dizolva. 2. (fig.) nimicitor, ruinător, care descompune. (cf. fr. dissolvant) doci s.n. (text.) pînză groasă de bumbac din care se confecţionează haine uşoare, salopete etc. (< engl. duck)
14*
                                                                                   DIY-DOC
 doc2 s.n. 1. (mar.) bazin înconjurat de cheiuri, în care staţionează vapoarele în timpul încărcării şi descărcării mărfurilor; totalitatea instalaţiilor, clădirilor şi a serviciilor unui port. o doc plutitor — instalaţie plutitoare care foloseşte pentru repararea navelor. 2. magazie de mărfuri, de cereale, aşezată pe cheiul unui port; antrepozit.
 (< engl., fr. dock) docar s.n. trăsurică uşoară cu două sau patru roţi, care uneori este acoperită cu pînză. (<fr., engl. dog-cart) docent s.m. profesor universitar (în vechea organizare a învăţămîntului) nere-tribuit, la al cărui curs studenţii nu erau obligaţi să dea examene. ( < germ. Dozent, cf. lat. docens < doceo — a învăţa)
 docenţă s.f. titlul şi demnitatea de docent; examen pentru obţinerea acestui titlu. (< docent)
 docher s/m. muncitor care lucrează în docuri. (<fr., engl. docher) docil adj. supus, ascultător, blînd. (cf. fr. docile, lat. docilis) docilitătc s.f. însuşirea de a fi docil; supunere, blîndeţe. (cf. fr. docilită, lat. doci li tas)
 doct adj. (uneori ironic) învăţat, savant, erudit, (cf. fr. docte. lat. d'octus) d6ctor s.m. posesor al celui mai înalt titlu universitar, conferit în urma unui examen special şi a unei teze. • persoană care are studii medicale superioare şi posedă dreptul de a practica medicina; (p. ext.) medic. • (fam.) persoană foarte pricepută într-un domeniu. (<lat. doctor, cf. fr. docteur, germ. Doktor) doctoral adj. (despre atitudini. ton) afectat, pedant, încrezut, (cf. fr. doctoral) doctorând s.m. şi f. persoană care studiază în vederea obţinerii doctoratului. (<germ. Doktorand) doctorat s.n. cel mai înalt grad sau titlu, conferit de o universitate unei persoane care a susţinut cu succes un examen special şi o teză scrisă în vederea obţinerii unui astfel de titlu; examen pentru a obţine acest titlu. (< fr. doctorat)        *  ?
 doctories.f. medicament, leac. ( < doclor) doctrinâr adj., s.m. şi /. (întemeietor, susţinător) al unei doctrine; de doctrină. (cf. fr. doctrinaire) doctrină s.f. sistem filozofic, politic, religios etc. • totalitatea principiilor, a tezelor etc. susţinute de cineva într-un anumit domeniu, (cf. fr. doctrine, lat. doctrina) document s.n. act, dovadă, scrisă prin care se atestă un fapt, se conferă, se recunoaşte un drept, o obligaţie etc.
 •  scrisoare, lucru (text, înscris, inscripţie, fotografie, monument etc.) care poate servi la cunoaşterea mai temeinică a unui eveniment, a unui fapt (istoric, actual), (cf. fr. document, it. documento, lat. documentum)
 DOC-DOM
 documenta vb. I. tr. şi refl. a (se) informa, a (se) sprijini (într-)o cercetare, (într-)o afirmaţie etc. pe documente. (< fr. documenter, it. documentare) documcntdr adj. bazat pe documente, care serveşte la documentare, //s.n. film, scriere care înfăţişează fapte reale, pe bază de documente, de documentaţie. (cf. fr. documentaire) documentăţie s.f. totalitatea informaţiilor, a documentelor cu privire la o anumită problemă sau la un anumit domeniu. (cf. fr. documentation) dodecaldric adj. de dodecaedru, privitor la dodecaedru. (< fr. dodecaedrique) dodecaedru s.n. (mat.) poliedru cu douăsprezece feţe. • (min.) cristal care are douăsprezece feţe. ( < fr. dodtcaedre, cf. gr. dodeka — doisprezece, hedra — bază)
 dodeeagdn s.n. (mat.) poligon cu douăsprezece laturi. (< fr. doddcagone, cf. gr. dodeka — doisprezece, gonia — unghi) dodecagonăl adj. de dodecagon, privitor la dodecagon. (< fr. dodecagonal) dodecasilâb s.n. (metr.) vers cu douăsprezece silabe, (cf. fr. dodecasyllabe, lat. duodecasyllabus, gr. dodeka — doisprezece, syllabe — silabă) dodecasilâbic adj. (despre nersuri) care are douăsprezece silabe. ( < fr. dodeca-syllabique)
 dog s.m. (zool.) cîine mare de pază (şi de vînătoare), cu păr scurt şi lins, cu urechile lăsate în jos şi cu botul turtit. ( < fr. dogue, cf. engl. [watch-] dog) doge s.m. conducător (ales prin vot) al vechilor republici italiene Veneţia şi Genova. (< it. doge) dogger s.n. (geol.) epoca mijlocie a jurasicului. ( < fr. dogger) dogmatic adj. 1. referitor la dogmele unei religii, (cu caracter) de dogmă. 2. care' respectă cu stricteţe dogmele; mărginit, închistat în dogme. (cf. lat. dogmaticus, lr. dogmatique) dogmatică s.f. expunere sistematică a dogmelor unei religii; tratat asupra dogmelor, (cf. fr. dogmatique) dogmatism s.i. atitudine caracteristică . sistemelor teoretice care apără în mod necritic ceea ce este perîmat, reacţionar şi luptă împotriva a ceea ce este nou. (cf. fr. dogmatisme) d6gmă s.f. 1. principiu al unei doctrine „religioase sau filozofice, obligatoriu pentru toţi adepţii ei, asupra căruia nu este îngăduit să se discute. 2. învăţătură, teză care trebuie acceptată fără dovezi, orbeşte, necritic şi este impusă obligatoriu pentru toţi adepţii ei. (< lat., gr. dogma, cf. fr. dogme) doi <s.n. (jur.) orice mijloc viclean folosit pentru a determina pe cineva să încheie un contract care este în defavoarea lui. (< lat. dolus, cf. fr. doi) dol$r s.m. unitate monetară în S.U.A., în Canada etc. (<engl., fr. dollar) d61ce adv. (muz.) dulce, delicat. (< it. dolce>'
                                                                                              212
 doleănţă s.f. dorinţă exprimată, printr-o cerere; deziderat ;’plîngere; reclamaţie. (< fr. doleances, cf. lat. dolere — a se plînge)
 dolihocefăl adj., s.m. şi f. (om) cu capul, cu craniul lunguieţ, alungit. ( < fr. do-lichocephale. cf. gr. dolichos — alungit, kephale — cap) doliUocefaHe s.f. însuşirea de a fi do-lihocefal. (< fr. dolichocAphalie) d61iu s.n. jale, tristeţe, durere cauzată de moartea cuiva apropiat, de o nenorocire obştească etc.; atitudine tristă a unui om căruia i-a murit cineva. O zi de doliu = zi care aminteşte de un eveniment dureros; în doliu — în negru. (cf. lat. dolium, it. donlia, fr. deui l)
 d61ium s.n. vas mare de lut de dimensiunile unui butoi, folosit de greci şi de romani pentru păstrarea lichidelor ori ca depozit de grîu. (< lat. dolium)
 do lină n s.n. haină groasă şi scurtă (împodobită cu brandenburguri) purtată mai ales de militari, (cf. fr. dolman, germ. Dolman) dolman s.n. (arh.) monument funerar megalitic, alcătuit dintr-o piatră plată aşezată orizontal pe două pietre verticale. ( < fr. dolmcn, cf. celt. tolmen — masă de piatră) dolomită s.f. (min,.) mineral alcătuit din carbonat de calciu şi de magneziu, care formează mari masive muntoase; (p. ext.) rocă calcaroasă care conţine magneziu. ( < fr. dolomite) do lom Stic adj. de dolomită, care conţine dolomită. (cf. fr. dolomitique) dolosiv adj. (jur.; despre contracte) care este făcut prin înşelăciune, cu caracter de doi. ( < fr. doiosif) dom s.n. 1. (arhit.) catedrală de mari proporţii: (p. restr.) cupola de deasupra ’unui edificiu monumental. 2. (geol.) structură geologică de forma unei bolţi, în care straturile cad dintr-un punct central în toate direcţiile.
 3.  (tehn.) recipient montat în partea superioară a unei căldări orizontale cu aburi. (< fr. dome, it. duomo, germ. Dom)
 domeniu s.n. 1. bunuri imobiliare (pămînt. construcţii etc.) aparţinînd unui stat, unui suveran sau unui moşier. 2. sector al unei arte, al unei ştiinţe, al unei activităţi etc. (< lat. dominium, cf. fr. domaine, it. dominio) domestic adj. 1. (despre animale) care trăieşte lîngă casa omului; de casă. 2. (despre ocupafii, condiţii de trai) de casă, familial, (cf. fr. domestique, lat. domesticus)
 domestici vb. IV. tr. şi refl. a (se) [face domestic; a (se) îmblînzi. (cf. fr. do-mestiquerj
 domiciliă vb. I. intr. a locui, a-şi avea domiciliul undeva. (< fr. domicilier) domiciliăr adj. de (la) domiciliu, (cf. fr.
 domiciliaire)
 213
 DOM-DOZ
 domiciliu s.n. loc, casă unde locuieşte stabil cineva, (cf. fr. domicile, lat. do-micilium)
 domină vb. I. 1. tr. a conduce, a comanda, a stăpîni în mod absolut. • refl. a se stăpîni, a se reţine. 2. tr. (fig.) a fi mai ridicat decît locurile înconjurătoare, a întrece. 3. intr. a se impune, a predomina. (< fr. dominer, it., lat. dominare)
 dominânt adj. care domină; preponderent. • specific, caracteristic, (cf. fr. dominant)
 dominânt» s.f. (muz.) treapta a cincea a oricărei game diatonice. (< it. dominante)
 dominator adj. (rar) dominant, (cf. fr.
 dominateur, lat. dominator) dominaţie s.f. dominare, stăpînire: autoritate, putere suverană, (cf. fr. do-mination, lat. dominatio) dominicân s.m. şi 1. călugăr dintr-un ordin monahal întemeiat de Dominic, predicator castilian (1170 — 1221).       //
 adj. care ţine de ordinul dominicanilor, privitor la ordinul dominicanilor, (cf. fr. dominican < Dominic, n.p.) dominiân s.n. stat care face parte din Imperiul britanic, depinzînd de metropolă şi avînd numai formal o oarecare autonomie. (< fr., engl. dominion) ddmino s.n. I. joc de societate format cel puţin din 28 de piese plate, dreptunghiulare, însemnate cu puncte (de la O pînă la 6). II. costumaţie de bal mascat compusă dintr-o mantie neagră cu glugă. • persoană costumată în acest fel. ( < fr., it., sp. domino) don s.m. titlu de onoare, de curtoazie folosit de spanioli înaintea prenumelor. (< sp. don) donai s.f. (pron.: donia) titlu cu care se adresează doamnelor spaniolii. ( <sp. dofia)
 donâ2 vb. I. tr. a face o donaţie; a dărui.
 (<fr. donner, it., lat. donare) donatar s.m. şi /. persoană care primeşte o donaţie, (cf. lat. donatarius, fr. do-nataire)
 donator' s.m. şi /. persoană care facc o donaţie, o donator de sînge = persoană care dă din sîngele său pentru a fi folosit la transfuzii, (cf. lat. donator, fr. donateur) donaţie s.f. (jur.) act prin care una din părţi procură un avantaj celeilalte, fără a primi ceva în schimb; dar făcut, prin-tr-un act public, (cf. lat. donatio, fr. donation)
 donchjşotism s.n. (liv.) purtare extravagantă (prin analogie cu aceea a personajului don Quijoie din opera lui Cer-vantes), caracteristică unui om care urmăreşte scopuri irealizabile, pentru care desfăşoară un eroism steril în lupta, cu obstacole imaginare, (cf. np donq-mchottisme < Don Quijoie,
 donjdn s.n. (ist.) turnul principal al LUnui castel medieval. (< fr. donjon)
 donjuan s.m. (fam.) bărbat ahtiat după aventuri amoroase; cuceritor; crai. (< Don Juan, n.p.) dopâ vb. I. tr. a da, a administra unui cal, înainte de curse, substanţe excitante pentru obţinerea unui efort suplimentar. (< fr. doper) doping' s.n. substanţă care se administrează (fraudulos) unui cal pentru a-i da mai multă vigoare la curse. ( <engl., fr. doping) ddric adj. (arhit.; în expr.) stil (sau ordin) doric = ordin arhitectonic grec caracterizat prin sobrietate şi simplitate, avînd coloanele fără bază şi capitelurile fără ornamente. • (despre clădiri) în stil doric. (cf. it. dorico, lat. dori cu s)
 dormeză s.f. un fel de canapea fără spetează, pe care se poate dormi. (< fr. dormeuse)
 dormita »;6. I. intr. a moţăi, a dormi prost, cu întreruperi. (<lat. dormi-tare)
 dormitor s.n. cameră de dormit (într-o locuinţă, într-o cazarmă, într-un internat etc.) • mobila din camera de dormit a unei locuinţe. (< lat. dormito-rium)
 dorn s.n. 1. unealtă de oţel cu care se fac găuri în tablă, în piele etc.; priboi. 2. unealtă care funcţionează după principiul burghiului de tăiat filete, folosită la săpatul sondelor. (<germ. Dorn)
 dorsâl adj. (anat.) din regiunea spatelui. (cf. fr. dorsal, lat. dorsalis) dosar s.n. totalitatea actelor scrise (adesea adunate la un loc) privitoare la o afacere, la o persoană etc.; învelitoare, copertă de carton în care se păstrează aceste acte. (după fr. dossier) dota vb. I. tr. 1. a prevedea (o instituţie etc.) cu cele necesare. 2. (fig.) a înzestra cu calităţi intelectuale sau sufleteşti. 3. a da dotă unei fete la căsătoria ei. (cf. fr. doter, lat. dotare) dotai adj. de dotă; prin care se constituie o dotă. (cf. fr. dotai, lat. dotalis) dotâţie s.f. înzestrare, echipare a unei întreprinderi, a unei persoane cu cele necesare; mijloacele materiale date în acest scop. (cf. fr. dotation, lat. dotatio) dota s.f. (jur.) bunurile aduse de o femeie în căsătorie; zestrea unei femei.
 ( < fr. dot) doza vb. I. tr. a indica, a pune în anumite proporţii substanţele din care se face un amestec; (p. ext.) a distribui, intr-un anumit fel elementele unui tot.
 ( < fr. doser) dozaj s.n. 1. dozare. 2. proporţia dintre elementele unui amestec, (cf. fr. do-sage)
 dozăi s.f. 1. cantitate determinată dintr-o substanţă, dintr-o radiaţie etc. care produce un anumit efect. • (med.) cantitate prescrisă dintr-un medicament pe care bolnavul trebuie s-o ia dintr-o dată. 2. cantitate dintr-o sub-
  DOZ-DftA
 stanţă, care intră în compunerea unui amestec. (< fr. dose)
  &6z&*s.f. (fiz.) 1. cutie folosită mai ales la instalaţiile electrice cu conducte în tuburi, pentru a face legăturile dintre conducte şi ramificaţii. 2. aparat care produce un curent electric variabil sub acţiunea vibraţiilor pe care i le imprimă o placă de fonograf; picup. (< germ. Dose)
  dozimâtru s.n. (fiz.) instrument pentru măsurarea dozelor de radiaţie. (< fr. dosimHre)
  drac6nic adj. (în special despre legi) sever, excesiv, foarte aspru. (cf. germ. drakonisch, cf. Dracon, n.p.) dragă vb. I. fr. 1. a săpa sub apă şi a îndepărta materialul săpat cu ajutorul unei drage. 2. a curăţa de mine o cale navigabilă. (< fr. draguer, it. dragare) dragâj s.n. săpare sub apă cu ajutorul dragei; dragare, (cf. fr. dragage) drâgăs./. 1. instalaţie plutitoare folosită pentru a săpa sub apă şi pentru a îndepărta nisipul, pietrele şi alte depuneri care împiedică navigaţia. 2. plasă de formă specială cu care se pescuiesc vietăţile de pe fundul apelor. 3. dispozitiv (format dintr-un cablu lung, remorcat de nave speciale) folosit la înlăturarea minelor submarine de pe o cale navigabilă. (< fr. drague, it. draga) draglină s.f. maşină cu o cupă fixată la capătul unui braţ lung şi uşor, folosită mai ales la săpatul pămîntului sub nivelul terenului pe care se deplasează, v. excavator. ( <engl., fr. dra-gline)
  draglinîst s.m. şi /. muncitor care lucrează cu draglina. ( < draglină) dragâni s.m. 1. (mit.) animal fabulos închipuit ca avînd aripi de vultur, gheare de leu şi coadă de şarpe. • reprezentare plastică a acestui animal. 2. (zool.) şopîrlă tropicală care trăieşte pe copaci şi care are de-a lungul corpului două excrescenţe ale pielii, ca nişte aripi. 8. (astr.) numele unei constelaţii din emisfera boreală, alcătuită dintr-un şir lung de stele. ( < fr. dragon) dragând s.m. (mii.) cavalerist astfel echipat încît să poată lupta şi pe jos. (< fr. dragon, it. dragone) drag6n3 s.n. (mii.) galon cu şnur care împodobeşte garda unei săbii. (< fr. dragonne)
  dragori s.n. (mar.) navă mică de luptă folosită la deminare. (cf. fr. dragueur) drag6r2 s.m. muncitor care conduce comenzile unei drage. (cf. fr. dragueur) drahmă s.f. 1. monedă grecească antică de argint. • unitatea monetară din Grecia modernă. 2. veche unitate de măsură pentru greutăţi, egală cu 4,38 grame. ( < gr. drachme) drajâu s.n. 1. bomboană făcută dintr-o migdală învelită în coajă de zahăr sau de ciocolată. 2. medicament al cărui înveliş este făcut din zaMr sau din cio-fCOlată. ( < fr. dragee)
                                                                                         214
  drajân s.n. (agr.) lăstar născut pe o rădăcină superficială. (< fr. drageon) drajonâj s.n. (agr.) proprietate a anumitor plante de a produce drajoane.
  ( < fr. drageonnage) drainâtic adj. 1. (lit.) care ţine de dramă sau de teatru în genere. O gen dramatic =s gen literar, care cuprinde operele în care ideile şi sentimentele, ducînd la desfăşurarea unui conflict între personaje, ne sînt prezentate dinamic pe scenă; cronică dramatică = critică a unei reprezentaţii teatrale; artă dramatică = arta şi teoria punerii în scenă a operelor dramatice. 2. (fig.) bogat în contraste, în conflicte; care se desfăşoară dinamic în faţa noastră; zguduitor, emoţionant, (cf. fr. dramatique, it. drama tico, lat. dramaticus) dramatism s.n. 1. ceea ce provoacă o vie emoţie, sentimente puternice (proprii unei dramei. 2. (fig.) tensiune, încordare, zguduire, (cf. fr. dramatisme) dramatiza vb. I. tr. 1. a da unei povestiri forma unei drame; (fig.) a face ceva dramatic. 2. (ironic) a da prea multă importanţă unui eveniment, unui fapt de mică importanţă. (< fr. dra-matiser, cf. it. dramatizare, gr. drama tizein)
  dramatizăre s.f. acţiunea de a dramatiza şi rezultatul ei. ’• (concr.) povestire adaptată pentru a fi reprezentată pe scenă.
  dramattirg s.m. autor de opere dramatica, (cf. fr. dramaturge, it. dramaturga, germ. Dramaturg) dramaturgie s.1. totalitatea operelor dramatice ale unui popor, ale unei epoci etc. • arta de a scrie piese de teatru, de a le pune în scenă şi de a le interpreta. (cf. fr. dramaturgie, it. dramaturgia, germ. Dramaturgie < gr. dramaturgia)
  dramă s.f. 1. (lit.) operă dramatică în care tragicul se amestecă cu comicul (predominînd cel dintîi). O dramă lirică = operă muzicală cu caracter de dramă. • nume generic pentru o operă dramatică. 2. (fig.) eveniment tragic, zguduitor, nenorocire. • frămîntare, conflict sufletesc puternic cu consecinţe tragice. ( < fr. drame, it., lat., gr. drama — acţiune) drapă vb. I. 1. tr. a acoperi, a împodobi cu o draperie. • a dispune o stofă în formă de draperie. 2. tr. şi refl. a (se) îmbrăca într-un veşmînt larg, cu falduri. • tr. (fig.) a acoperi, a camufla ceva. (< fr. draper, cf. it. drappare) drapel s.n. steag al unei unităţi militare; (p. ext.) steag, flamură. ( cf. it. drap-pello, fr. drapeau)
  draperie s.f. 1. perdea grea de postav, de stofă etc. pusă la uşi, la ferestre etc. şi lăsată să cadă în falduri; stofă dispusă cu artă în falduri mari. 2. reprezentare a unor veşminte ample, largi, a ornamentelor unei tapiserii etc. (< fr. draperie, cf. i t. drapperia)
  215
  drâstle adj. aspru, tare, energic, brutal.
 •   (med.; despre remedii) cu efect puternic şi rapid. ( < fr. drastique, it. dras-tico, cf. gr. drastiko — tare) drladnought s.n. (mar.; pron.: drâ.dnot) navă din clasa cuirasatelor, foarte puternic înarmată. (< engl., fr., it. dread-nought, cf. engl. dreadnought — nici o frică)
 dren s.n. 1. conductă subterană pentru colectarea şi evacuarea apei de pe un teren mlăştinos. • strat pietros care căptuşeşte spatele unui zid de sprijin, o boltă etc., destinat să colecteze apa de infiltraţie. 2. (med.) tub, meşă de tifon prin care se scurge puroiul sau lichidul dintr-o rană. (<fr., engl. drain)
 dren&vb. I. tr.l. (tehn.) a usca prin dre-nuri un teren mlăştinos. 2. (med.) a scurge puroiul dintr-o rană printr-un dren (< fr. drainer) drenaj s.n. 1. drenare; lucrare executată cu ajutorul unei reţele de drenuri în vederea asanării unui teren. 2. (med.) scoaterea puroiului dintr-o rană. (cf. fr. drainage, it. drenaggio) dreptunghi s.n. paralelogram cu unghiurile drepte, (după fr. rectangle) dreptunghic adj. care are unul sau mai multe unghiuri drepte. (< dreptunghi) dreptunghiulâr adj. în formă de dreptunghi. (< dreptunghi) dresâ'rb. I. tr. I. a învăţa un animal să execute figuri şi mişcări anumite. • (fig-; peior) a obişnui pe cineva să se poarte într-un anumit fel în diferite ocazii. II. a face, a alcătui, a încheia (un proces-verbal etc.). (< fr. dresser) dresâj s.n. acţiunea de a dresa un animal; dresare, (cf. fr. dressage) dres6r s.m. şi f. specialist în dresarea animalelor, (cf. fr. dresseur) drezină s.f. vehicul, de obicei deschis, care serveşte mai ales la transporturi uşoare pe o linie ferată. (< fr. drai-sine)
 driâdă s.f. (mit.) nimfă a pădurilor. (< fr. dryade, it. driade, cf. gr. drys — stejar)
 driblă vb. I. intr. (sport.) a conduce mingea cu abilitate, evitînd un adversar care se opune în cale. (< fr. drib-6Ier, cf. engl. dribble) dribling s.n. (sport) acţiunea de a dribla; dnblare. (<engl. dribbling)
 J lxS,n* (text-) ţesătură groasă şi bătută, făcută din fire de cînepă, cu urzeală dublă şi folosită pentru îmbrăcăminte de vară, pentru corturi etc. v. doc. (cf. germ. Drillich, DriU) drog s.n. (med.) substanţă folosită la prepararea produselor farmaceutice. • (adesea peior.) medicament. ( < fr. dro-flfue, cf. it. droga) urogă vb. I. tr. şi refl. a (se) îndopa cu droguri, cu medicamente. (<fr. dro-guer, it. drogare)
 drogherie s./. magazin unde se desfac articole ae parfumerie şi, uneori, pre-
                                                                               DRA-DUB
 parate farmaceutice. (< fr. droguerie, cf. it. drogheria) droghist s.m. şi /. comerciant care ţine o drogherie; fabricant de droguri. (< fr. droguiste)
 dromadâr s.m. (zool.) cămilă din nordul Africii şi din sud-vestul Asiei, cu o singură cocoaşă, folosită la călărit şi pentru transportat poveri. (< fr. droma-daire)
 druid s.m. (ist.) preot celt din vechea <£alie. (< fr. druide, cf. lat. druidae) druidic adj. privitor la druidism sau la druizi, (cf. fr. druidique) druidism s.n. religia druizilor, (cf. fr. druidisme)
 drupă s.f. (bot.) fruct cărnos şi zemos care are un singur sîmbure. (cf. fr. drupe, lat. drupa — măslină) druză s.f. (geol.) geodă. (< fr. druse) duâls.n. (gram.) număr gramatical care arată că este vorba de două exemplare din aceeaşi speţă sau de o pereche de obiecte. (< lat. dual, cf. it. duale) dualism s.n. 1. (op. monism) curent filozofic sau religios care socoteşte ca principiu al existenţei două substanţe diferite, materia şi ideea, care se neagă reciproc şi luptă între ele. 2. (in expr.) dualismul austro-ungar = formă de conducere adoptată de monarhia austro-ungară după revoluţia din 1848, constînd în alianţa burghezo-feu-dală a păturilor conducătoare ale celor două naţiuni privilegiate (austriacă şi ungară). (< fr. dualisme) dualist adj. al dualismului; propriu dualismului. II s.m. şi /. teoretician, adept al dualismului. (< fr. dualiste) dualitâte s.f. calitatea a ceea ce este dublu sau prezintă o natură dublă (în sens fizic şi moral), (cf. fr. dualiti, lat. dualitas) dubi6s adj. suspect; îndoielnic, nesigur.
 (< lat. dubiosus) dubitativ adj. (gram.: despre propoziţii, şi subst., f.) care exprimă o îndoială, o nehotărîre, o nesiguranţă, (cf. lat. du-bitativus, fr. dubitatif) dublu s.n. îndoială, neîncredere; nesiguranţă. (< lat. dubium) dublă vb. I. tr. şi refl. a face sau a fi de două ori mai mare; a (se) îndoi. • tr. a înlocui un actor într-un anumit rol pe care îl deţine într-o distribuţie, a fi dublura unui actor. • tr. a căptuşi (o haină etc.). (< fr. doubler) dublăj s.n. (rar) sincronizare a traducerii vorbite a unui film, în altă limbă, cu mişcările şi scenele lui. (< fr. dou-blage)
 dublă s./. baniţă, dubludecalitru. (< dublu)
 dubtâ s.n. metal acoperit cu un strat subţire de aur sau de argint. (< fr. doubU)
 dublet s.n. 1. exemplarul al doilea al unei cărţi, al unei medalii dintr-o colecţie, păstrat aparte, separat de exemplarul prim. 2. (lingv.) cuvînt de ace-
 DUB-DUR
 eaşi origine cu altul, diferite ca formă, dar cu sens identic, intrate în limbă pe căi sau în momente diferite. (< fr. doublet)
 diiblu adj. 1. care este de două ori mai mare; îndoit. 2. format din două obiecte identice sau de aceeaşi natură. • (subst., m.) dublu băieţi (sau fete) = partidă de tenis sau de’ tenis de masă la care participă cîte doi .jucători de fiecare parte. 3. (în expr.) minge dublă = mişcare nereglementară la volei, bandbal, tenis sau tenis de masă, constînd în atingerea mingii de către jucător de două ori în momentul primirii sau în lăsarea acesteia să atingă de două ori la rînd terenul sau masa de joc. ( < fr. double)
 dublură s.f. 1. al doilea interpret al unui rol într-o piesă de teatru, care înlocuieşte în anumite ocazii pe deţinătorul principal al rolului. 2. căptuşeală de haine etc. ( < fr. doublure) ducăl adj. de duce. al unui duce. (cf. fr.
 ducale, it. ducale, lat. ducalis) ducăt s.n. I. ţinut care se găseşte sub stăpînirea unui duce. II. veche monedă italiană de aur sau de argint, răspîn-dită şi în alte ţări din Europa. (< it. ducato)
 duce s.m. (ist.) nobil feudal care stă-pînea un ducat. • titlu înalt de nobleţe. superior marchizului şi inferior prinţului; persoană avînd acest titlu. (< lat. dux, ducis, cf. it. duca, fr. duc) ducesă s.f. (ist.) soţia unui duce; stă-pînitoare a unui ducat. (cf. it. duchessa, fr. duchesse) ductil adj. (despre metale) care poate fi tras, prelucrat în fire. (< fr. ductile, cf. lat. ductilis) ductilitdte s.f. calitatea unui metal de a fi ductil, (cf. fr. ductilite) du41 s.n. luptă cu armele între două persoane, dată în prezenţa unor martori fixaţi dinainte, în vederea lămuririi unui diferend. • (fig.) luptă între două persoane, între două grupuri, (cf. fr. duel, it. duello, lat. duellum — război)
 duela vb. I. intr. şi refl. a se bate în duel.
 (< it. duellare) duelist s.m. luptător într-un duel, persoană căreia îi place să dueleze, (cf. fr. duelliste, it. duellista) duât- s.n. 1. (muz.) compoziţie muzicală care se cîntă de două voci sau de două instrumente; duo. 2. (fig.) discuţie, taifas în doi. (< it., fr. duetto) dulcinee s.f. (rar) eroina unui amor ridicol (prin aluzie la Dulcineea, iubita ideală a lui Don Quijote). dulie s.f. (tehn.) fasung, (cf. fr. douille) dumă s.f. adunare legislativă în vechiul regim ţarist din Rusia. ( < rus. duma) dum-dum s.n. (în expr.) glonţ dum-dum -- proiectil care îşi desface vîrful ca o floare cînd întîlneşte un corp în cale, prod'ucînd astfel rupturi şi răni grave. (< fr. dum-dum, cf. Dum-Dum, n.p.)
                                                                                               216
 dumping s.n. (corn.) vînzare pe piaţa externă a unor mărfuri la preţuri mult inferioare preţurilor de pe piaţa internă. practicată de unele state capitaliste în vederea acaparării de noi pieţe externe sau pentru a concura alte state. (<engl., fr. dumping) dună s.f. (geol.) movilă (mică) de nisip formată de vînt în regiuni nisipoase. ( < fr. dune, it. duna, cf. ol. dune — colină)
 dunetă s.f. (mar.) mică punte ridicată deasupra punţii principale, la pupa unei nave (unde se află cabina căpitanului şi a ofiţerilor). (< fr. dunette) dunst s.n. (ind.) griş fin rezultat ca produs intermediar lâ măcinarea griului în morile industriale. (<germ. Dunst)
 duo s.n. duet. (< it., fr. duo) duodecimăl adj. care are ca bază numărul 12, care se divide prin 12. (< fr. duodecimăl, cf. lat. duodecim — doisprezece)
 duoden s.n. (anat.) prima parte a intestinului subţire. ( < fr. duodenum, cf. lat. duodenum) duodenăl adj. (anat.) care ţine de duoden ; care se formează în duoden, (cf. fr. duodenal)
 duplex s.n. 1- sistem de telegrafie în care, pe aceeaşi linie, se pot face în acelaşi moment mai multe transmisiuni. 2. (text.) maşină de imprimat cu role, care imprimă în mai multe culori pe ambele feţe ale unei ţesături. (< fr. duplex) duplică vb. I. tr. (rar) a face un duplicat, a dubla. (< fr. dupliquer, it., lat. duplicare)
 duplicat s.n. al doilea exemplar dintr-un act; copie, (<germ. Duplihat) duplicitate s.f. făţărnicie, ipocrizie. ( < fr. duplici te)) dur adj. 1. tare, solid, greu de străpuns, de zgîriat. O (fon.) consoană dură = consoană care nu are nici un element palatal în articulaţia ei. 2. (despre ape) bogat în săruri, cu mare proporţie de săruri. 3. (fig.) aspru, crud, neomenos. ( < fr. dur, it. duro, lat. durus) dură vb. I. intr. 1. a ţine, a se desfăşura un anumit timp, o anumită perioadă. 2. a dăinui, a se menţine. 3. a se menţine în viaţă, a trăi. 4. (despre obiecte) a fi trainic, tare, rezistent, durabil. ( < fr. durer, it., lat. durare) durăbil adj. care ţine mult timp; trainic. (cf. fr. durable, it. durabile, lat. durabilis
 durabilitate s.f. calitatea a ceea ce este durabil; trăinicie, rezistenţă, (cf. fr. durabilitp, it. durabilitâ, lat. durabilitas} duratummiu s.n. (metal.) aliaj de aluminiu, cupru, magneziu, manean şi siliciu, foarte rezistent şi uşor, folosit în aeronautică şi în construcţii mecanice. ( < fr. duralumin)
 (ltiramhi s.n. (silv.) partea centrală a trunchiului unui arbore, de culoare mai
 217
 închisă şi de densitate mai mare decît albumul. (< lat., fr. duramen) durân s.n. (tehn.) sticlă rezistentă la variaţiile bruşte de temperatură, din care se fac obiecte de laborator. (< l'r. durane)
 durâtă s.f. perioadă de timp în care are loc, se desfăşoară ceva; interval de timp cît durează ceva. • (muz.) timp în care se intonează o notă muzicală; valoare. (< it. durata, cf. fr. duree) durativ adj. (gram.; despre verbe sau timpurile verbale) care arată o acţiune care durează, în desfăşurare, (cf. fr. dura ti f, it. durativo) durînă s./. (vet.) varietate de sifilis ma-
 * nifestată la cai. ( < fr. durine) dutitâte s.f. 1. calitatea unui lucru de a fi dur. 2. calitatea unei ape de a avea săruri minerale în mare proporţie. 3. (fig.) asprime, severitate, (cf. fr. du-retă, lat. duritas) duroscâp s.n. (tehn.) aparat pentru mă-\sufarea durităţii metalelor. (< fr. dn-roscope)
 duş s.n. 1. tub (care face parte dintr-o . instalaţie de baie) prevăzut cu o pîlnie
                                                                            DUR-DUZ
 din care ţîşncştc apa prin nişte găuri mici. • ţişnitură, stropitură de apă de la un duş; (p. ext.) spălare făcută sub duş. 2. (fig.) vorbă, veste neplăcută, venită pe neaşteptate, care taie entuziasmul, veselia cuiva. (< fr. douc.he)
 duumvir s.m. (ist.) magistrat roman care exercita o funcţie importantă împreună cu un alt magistrat . (< lat. duumvir, cf. lat. duo — doi. vir — bărbat)
 duumvirâts.n. (ist.) funcţia, demnitatea de duumvir în vechea Romă; timpul cit exercitau această funcţie magistraţii respectivi. (< lat. duumvirat)
 duză 8./. (tehn.) 1. ajutai. 9 piesă masivă de oţel folosită pentru reducerea presiunii fluidului care erupe din sondă. 2. (text.) piesă cu mai multe orificii prin care se trage mătasea în fire. (< germ. Diise)
 duzină s.f. ansamblu de douăsprezece obiecte de acelaşi fel. O (rxpr.) de du-zină= a) făcut în serie, dc calitate inferioară; b) (despre oornmi) mediocru. (< fr. douzaine)
E
 eb£n s.m. (rar) abanos. (< fr. ebhne) ebenin adj. (rar) asemănător abanosului; negru ca abanosul, (cf. fr. ebtnin) ebenfst s.m. şi /. (rar) persoană care lu-.crează sau vinde lucruri făcute din eben. (cf. fr. ăbeniste) ebenlsterie s.f. (rar) arta, comerţul sau magazinul ebenistului. (cf. fr. tbânis-terie)
 ebenit s.m. (chim.) material plastic obţinut din leşiile care rămîn de la prepararea celulozei, (nume comercial) ebonită s.f. (chim.) material solid obţinut dintr-un amestec de cauciuc şi sulf.
 ( < $t. ăbonite) eboşă vb. I. tr. (tehn.) a prelucra (prin aşcfiiere, prin găurire etc.) la cald piese, lingouri etc. (< fr. ebaucher) eb6şă s.f. 1. (tehn.) semifabricat obţinut prin eboşare. 2. (arie) operă de pictură, de sculptură etc. care nu este decît începută, schiţată. • schiţă, crochiu. (< fr. ibauche) ebrâic adj. al vechilor evrei. (cf. fr. M-braique, lat. hebraicus) ebraist s.m. şi /. specialist care se ocupă cu limba ebraică, (cf. fr. hibralste) ebrietate s.f. beţie. (cf. fr. tbriătă, lat. ebrietas < ebrius — beat) ebuliomâtTii s.n. (tehn.) aparat cu care se determină concentraţia alcoolică a unui lichid. (<fr. ăbulliom&tre) ebulioscdp s.n. (tehn.) aparat care serveşte la măsurarea temperaturilor de fierbere ale corpurilor. (< fr. ăbullio-scope, cf. lat. ebullire — a fierbe, gr. skopein — a examina) ebulioscopie s.f. (fiz.) parte a fizicii care se ocupă cu măsurarea temperaturilor de fierbere. (< fr. âbullioscopie) ebuliţie $./. (fiz.) fierbere, (cf. fr. tbulli-tion, lat. ebullitio) ecarisăj s.n. (med.) acţiunea de a strînge cadavrele animalelor; (spec.) acţiunea de stîrpire a cîinilor vagabonzi. (< fr. âquarrissage) ecarisâre s.f. (tehn.) tăiere a buştenilor în piese de lemn prismatice, (după fr. ăquarrir, ăquarrissage) ecarlât adj.'(rar) roşu-vişiniu; stacojiu.
 (< fr. ăcarlate) ccârts.n. (av.; in expr.) ecartde viteză = diferenţa dintre viteza minimă şi cea maximă în zbor orizontal a unui avion. (fr. âcart) ecartamlnt s.n. distanţa dintre urmele roţilor aceleiaşi osii a unui vehicul, o ecartament de cale ferată — distanţa din-
 tre muchiile interioare ale şinelor unei căi ferate. (< fr. tcartement) ecart-6 s.n. joc de cărţi care se joacă de obicei între două persoane. (< fr. 4-cartă)
 eche s.f. (mar.) piesă fixată pe axul cîr-mei unei ambarcaţiuni pentru a servi la manevrarea acesteia. ( < germ. Ecfte) cchfo s.n. 1. instrument de forma unui triunghi dreptunghi, care serveşte la trasarea perpendicularelor, la verificarea unghiurilor drepte etc. 2. instrument topografic cu care se trasează anumite unghiuri pe teren. ( < fr. ăquerre) echidistant adj. (geom; despre drepte, planuri etc.) aflat la egală distanţă în raport cu un punct, o dreaptă sau un plan. (cf. fr. dquidistant, lat. aequus — egal, distans — îndepărtat) echidistănţă s.f. (geom.) diferenţa constantă dintre cotele a două puncte oarecare, situate pe două curbe de nivel vecine, (cf. fr. tquidistance) echilateral adj. (geom.: despre triunghiuri) *cu toate laturile egale. (cf. fr. tquilateral, lat. aequus — egal, latus — latură)
 echilibră vb. I. tr. a pune, a ţine în echilibru. • a fixa proporţiile juste dintre două sau mai multe lucruri, situaţii etc. • a face ca veniturile dintr-un buget să fie (aproape) egale cu cheltuielile. (cf. fr. tquilibrer) echilibrat adj. 1. care se află în stare de echilibru. • (despre două valori, preturi,, bugete) just proporţionat. 2. (fig.; despre oameni) cumpănit, ponderat. (< echilibra)
 echilibrist s.m. şi /. specialist în echilibristică. (cf. fr. tquilibriste) echilibristică s.f. menţinerea echilibrului corpului în poziţii dificile; arta. îndemînarea de a face acest lucru. • (fig.; adesea peior.) arta de a se descurca uşor în situaţii dificile; totalitatea acţiunilor, a sforţărilor şi a mijloacelor întrebuinţate pentru a ieşi dintr-o situaţie grea. ( < echilibrist) echi1ibr6r s.n. (mii.) dispozitiv cu ajutorul căruia se menţine echilibrul ţevilor de tun. (cf. fr. tquilibreur) echilibru s.n. X. (fiz.) stare a unui corp supus acţiunii unor forţe sau efecte care se anulează reciproc fără să-i schimbe starea de mişcare. 2. (fig.) stabilitate a unei situaţii, a unei stări sufleteşti etc. O echilibru bugetar — stare a unui buget în care veniturile sînt egale cu
 219
 cheltuielile, (cf. fr. âquilibre, it. equi-librio, lat. aequilibrium < aequus — egal, lifcra — balanţă) echim6ză s./. (med.) vînătaie (cauzată de o lovitură). (< fr. ecchymose, cf. gr. ekhymosis)
 echinide s.f. (zool.) clasă de echino-derme avînd corpul acoperit de un schelet calcaros cu spini; (la sg.) ani-mal făcînd parte din această clasă.
 (< fr. ăchinides) ochi 110c6c s.m. (zool.) specie de tenie care trăieşte ca parazit în corpul cornutelor mari şi al cîinelui. • chist care se dezvoltă din larva acestui vierme în ficatul, în plămînii etc. animalelor şi ale omului; chist hidatic. (< fr. tchi-nocoque, cf. lat. tenia echinococcus) echinâcţiu s.n. (astr.) fiecare dintre cele două momente ale anului (21 martie şi 23 septembrie), cînd soarele se află pe traiectoria ecuatorului ceresc şi cînd ziua este egală cu noaptea, (cf. fr. iqui-noxe, lat. aequinoctium < aequus — egal, nox — noapte) echinodârme s.n. pl. (zool.) încrengătură din care fac parte animale marine nevertebrate acoperite cu spini, al căror ţesut dermic secretă un schelet calcaros; (la sg.) animal din această încrengătură. (< fr. ăchinodermes, cf, gr. echi-nos — arici, derma — piele) echinoxiâl adj. al echinocţiului, privitor la echinocţiu. (cf. fr. ăquinoxial) echipă vb. I. tr. a dota (o navă, o armată, un soldat etc.) cu cele necesare pentru o acţiune, o expediţie, o călătorie etc. • refl. a se pregăti pentru o acţiune; (p. ext.) a se îmbrăca. (< fr. iquiper, cf. it. equipare) echipăj s.n. 1. personalul unei nave, al unui avion, al unui tanc etc. 2. termen comun fie pentru partea fixă, fie pentru cea mobilă a unui instrument. 3. trăsură de lux trasă de cai. ( < fr. 6qui-page, cf. it. equipaggio) echipament s.n. 1. totalitatea obiectelor cu care se echipează cineva. O echipament de campanie = echipament pe care îl poartă soldaţii în război sau la instrucţie. 2. totalitatea pieselor şi a dispozitivelor unei maşini, ale unei instalaţii etc. care îi asigură buna funcţionare. (< fr. dquipement) echipă s.f. grup de oameni care lucrează împreună fiind conduşi de un şef. # (sport) grup, formaţie sportivă care activează ca un tot într-o ramură a sportului. (< fr. ăquipe) echipier s.m. membru al unei echipe (sportive). (< echipa) echitâbil adj. întemeiat pe dreptate, pe adevăr; drept, nepărtinitor, (cf. fr. tquitable)
 echitate s.f. dreptate, nepărtinire; cinste, A°K??Ae' îr- equit4, lat. aequitas) echiţâţie s.f. (sport) călărie, (cf. fr. tqui-tation, lat. aequitatio < equus — cal) echivalâ vb. I. intr. a fi egal, a avea o valoare egală cu ceva. • tr. a face (ca
                                                                                        ECH-ECL
 o diplomă, un examen etc.) să aibă aceeaşi valoare cu altul. (cf. fr. 4qui-valoir, it. equivalare, lat. aequivalere
 <    aeque — egal, vaiere — a valora) echivalent adj. de valoare egală. # (despre cuvinte, locuţiuni etc.) identic ca sens cu altul. • (despre figuri geometrice) egal ca arie cu altă figură, fără a coincide ca formă. // s.n. cantitatea de materie, de forţă etc. egală cu o alta. (cf. fr. âquivalent, lat. aequivalens) echivalenţă s.f. egalitate de valoare; însuşirea a tot ceea ce este echivalent, (cf. fr. âquivalence, it. equivalenza) echivtfc adj. (despre un cuvînt, o expresie) care poate fi interpretat în mai multe feluri; ambiguu; necuviincios. •
 (despre o acţiune, o purtare etc.) necurat, ambiguu, suspect. // s.n. cuvînt, propoziţie cu dublu sens, dintre care un sens este adesea obscen, grosolan; atitudine, purtare, situaţie neclară care are mai multe aspecte (dintre care unele sînt neplăcute). (< fr. tquivoque, it. equevoca, cf. lat. aequus — egal, rox — voce)
 eclampsîe s.f. (med.) boală care se manifestă la lăuze şi la gravide prin pierderea cunoştinţei, crampe şi spasme violente. O eclampsie puerilă = boală manifestată la copii datorită unei tulburări a glandei tiroide. (< fr. ăclampsie, cf. gr. eklampsis)
 eclatânt adj. (rar) strălucitor, impresionant; răsunător. (< fr. Eclatant) eclat6r s.n. aparat care produce seînteia electrică la aparatele de telegrafie fără fir. ( < fr. tclateur)
 eclectic adj. (adesea subst.) de eclectism. • care alege din diferite sisteme părerile cele mai convenabile; care alege ceea ce îi place din diferite şcoli, genuri etc. (< fr. tclectique, cf. gr. e-hlektikos < eklegein — a alege) eclectism s.n. sistem filozofic alcătuit din îmbinarea (mecanică, neprincipială a) unor concepţii, teorii, curente ideologice eterogene. • neconsecvenţă în convingeri; starea celui eclectic. (< fr. eclectisme, cf. gr. eklego — aleg) ecleraj s.n. (rar) iluminare artificială puternică. (< fr. 6clairaqe) ecler6r s.m. (mii.; ieşit din uz) cercetaş, soldat trimis înaintea unei armate ca să cerceteze pe inamic; iscoadă. (< fr. ăclaireur)
 ecleziârh s.m. cleric care are în grija sa rînduiala serviciului religios. (< fr. ec-
 c Usiarque)
 ecloziâst s.n. una din părţile Bibliei, atribuită împăratului Solomon. (< fr. ccclesiaste) ecleziastic adj. privitor la biserică sau la cler; bisericesc, (cf. fr. eccMsiastique, gr. ekklesiasiihos < ekklesia — biserică) cclimetru s.n. instrument pentru determinarea diferenţei de nivel dintre două puncte date. (< fr. eclimbtre, cf. gr. hlinein — a înclina, metron — măsură) eclipsă eb. I. ir. 1. a întuneca (parţial
 ECL-ECU
 sau total) lumina unui astru. 2. (fig.) a umbri, a lăsa în umbră. • refl. a dispărea, a rămîne în umbră. ( < fr. eclipser)
 eclipsă s.f. 1. (astr.) dispariţie parţială sau totală a imaginii unui astru, ca urmare a interpunerii altui astru între observator şi corpul ceresc care dispare. 2. (fig.) dispariţie sau trecere în umbră temporară a unei persoane sau a unui lucru. • întunecare, pierdere temporară a cunoştinţei. (< fr. Eclipse, cf. gr. ekleipsis < ekleipein — a face să fie neobişnuit)
 ecliptic adj. care se referă Ia ecliptică, o coordonate ecliptice — latitudinea şi longitudinea aştrilor pe sfera cerească, (cf. fr. ecliptique) ecliptică s.f. (astr.) orbită descrisă de soare în mişcarea lui aparentă anuală pe bolta cerească. ( < fr. ecliptique) eclisă s.f. 1. placă de lemn sau de metal care serveşte la înnădirea a două piese (mai ales a şinelor de cale ferată).2. (la pl.) pereţii laterali care susţin feţele unui instrument cu coarde. (< fr. eclisse)
 ecluză s.f. (constr.) lucrare executată pe cursul unui rîu, pe un canal etc. pentru a permite trecerea navelor de la un nivel al apei la alt nivel. ( < fr. ecluse) ecologie s.f. ştiinţă care studiază influenţa mediului exterior asupra vieţuitoarelor. ( < fr. ecologie) econom1 s.m. şi /. îngrijitor al veniturilor unei mănăstiri; iconom. • administrator. (cf. fr. econome, ngr. oikonomos) econ6m2 adj. 1. care păstrează, care face economii; chivernisit, păstrător. 2. cumpătat. ( < fr. econome) economăt s.n. (în trecut) magazin unde se vindeau diferite obiecte salariaţilor unor întreprinderi. (< fr. economat) econ6mic adj. 1. referitor la economie, de, din economie. 2. cu care se cheltuieşte puţin, ieftin, convenabil, (cf. fr. economique, it. economico, lat. oeco-nomicus, gr. oikonomrkos) economie s.f. 1. totalitatea relaţiilor de producţie dintre oameni, care corespund dezvoltării forţelor de producţie ale societăţii dintr-o anumită epocă. O economie politică = ştiinţă c^e se ocupă cu studiul legilor producţiei sociale şi ale repartiţiei bunurilor materiale pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii. 2. chibzuinţă, cumpătare (în cheltuieli, în folosirea banilor, a materialelor etc.). 3. (mai ales la pl.) rezervă de bani; bani agonisiţi. 4. alcătuire, compoziţie a planului unei lucrări. a tratării unei chestiuni etc. (cf. fr. economie, it. economia, lat. oecono-mia. gr. oihonomia — gospodărie) economism s.n. curent oportunist apărut în sînul mişcării muncitoreşti la sfîrşitul secolului al XIX-lea, care nega rolul conducător al partidului clasei muncitoare şi al teoriei revoluţionare, considerînd că proletariatul trebuie să.
                                                                                           220
 se limiteze numai la lupta economică, lăsînd lupta politică în seama burgheziei. (<rus. economizm) economist1 s.m. adept al economismului. (cf. rus. economist) economist * s.m. şi /. specialist în ştiinţele economice, (cf. fr. economiste) economlzdr s.n. (tehn.) 1. instalaţie pentru încălzirea apei înainte de a pătrunde în căldarea de abur. 2. dispozitiv cu care se reduce consumul de combustibil la un motor cu explozie, (după engl. economizer) ecosez adj. inoar. (despre o tesâturâ, o haină etc.) care are un model în carouri mari. de obicei în culori vii şi variate. (< fr. ecossais — scoţian) ecoseză s.f. vechi dans scoţian; bucată muzicală care imită muzica scoţiană. ( < fr. ecossaise) ec6u s.n. 1. (fiz.) reflectare a unui sunet pe o suprafaţă discontinuă; repetarea unui sunet prin reflectarea lui de un corp; sunetele astfel repetate. 2. (fig.) răsunet produs de un eveniment etc. 3. persoană care repetă mereu ceea ce zice altcineva. (< lat. echo, gr. echo — sunet, cf. fr. echo)
 ecran s.n. 1. suprafaţă (albă) pe care se proiectează imaginile cu un aparat de proiecţie; (p. ext.) cinematograf. 2. perete, înveliş de protecţie făcut împotriva unor acţiuni fizice. ( < fr. ecran) ecruisâ ih. I. tr. a modifica proprietăţile unui metal prin deformaţii, mai ales prin batere la rece. ( < fr. ecrouir, după ăcrouissage) ecruisâj s.n. (tehn.) faptul de a ecruisa.
 (cf. fr. ecrouissage) ectoderm s.n. (zool.) înveliş extern pe care îl are embrionul, începînd cu stadiul de gastrulă. • tegument extern al celenteratelor. ( < fr. ectoderme,* cf. gr. ektos — afară, derma — piele) ectodermîc adj. care aparţine ectoder-mului, privitor la ectoderm. (< fr. ectodermique) ectoplasmă s.f. 1. (anat.) strat superficial al protoplasmei celulare. 2. substanţă spirituală pe care spiritiştii pretind că o emană mediile în timpul transei. ( < fr. ectoplasme, cf. gr. ektos — afară, plasma — formaţie, ecuator s.n. 1. (geogr.) cerc imaginar al cărui plan este perpendicular pe axa polilor tereştrii şi ale cărui puncte sînt egal depărtate de cei doi poli. O (astr.; în expr.) ecuator ceresc = cercul mare al sferei cereşti în al cărui plan se află ecuatorul pămîntesc. 2. (mat.) cercul nune al unei sfere; obţinut prin intersecţia acesteia cu un plan care trece prin centrul ei şi este perpendiculaf pe axa polilor. (< fr. equateur, it. equa-tore, cf. lat. aequare, aequatum — a face să fie egal) ecuatoriâl 1 s.n. instrument astronomic cu care se observă mişcarea stelelor şi se determină coordonatele lor ecuatoriale. (ef. fr, equatorial)
 sai
 ecuatorlăl * adj. de (la) ecuator, specific ecuatorului. O zonă ecuatorială = zonă de circa 10 grade care se întinde de o parte şi de alta a ecuatorului; coordonate ecuatoriale = sistem de coordonate prin care se determină poziţia aştrilor în raport cu ecuatorul ceresc, (cf. fr. âquatorial, it. equatoriale) ecuăţie s.f. (mat.) expresie matematică care arată o egalitate în care intră elemente cunoscute şi necunoscute şi care se verifică numai pentru anumite valori ale mărimilor necunoscute. O ecuaţie chimică = reprezentare a unei reacţii chimice, folosind simbolurile elementelor pentru a reprezenta atomii şi moleculele care iau parte efectiv la reacţie. • (fig.) problemă grea, dificilă. (cf. fr. equation, lat. aequatio) ecumenic adj. (bis.) împuternicit cu autoritate bisericească care se întinde peste tot pămîntul. (cf. lat. oecumeni-cus, gr. oihumenihos — al pămîntului locuit)
  ecus6n s.n. (arhit.) loc încadrat de decoraţii şi de ornamente, pe care se sculptează piese heraldice sau inscripţii. (< fr. <icusson)
  ecvestru adj., de călăreţ; călare. ( < lat. equester < equus — cal, cf. fr. equestre) eczemă s.f. (med.) boală de piele manifestată prin mîncărime, erupţii, abcese etc. ( < fr. eczema, cf. gr. ehzema ~ fierbere) edem s.n. (med.) umflătură nedureroasă rezultată din infiltrarea unui lichid seros într-un ţesut celular subcutanat. (< fr. oedeme, cf. gr. oidema — umflătură)
  ed£n s.n. (liv.) rai, paradis, • (fig.) loc foarte frumos, foarte plăcut, în-cîntător. (cf. fr. Eden, ebr. eden — cîmpie)
  edenic adj. de rai. • plăcut, încîntător: frumos, (cf. fr. edenique) edict s.n. (ist.) lege, ordonanţă prin care un înalt magistrat roman (mai ales pretorul şi, sub imperiu, împăratul) îşi arăta activitatea trecută şi anunţa programul activităţii viitoare, adesea sub formă de norme juridice. • act, decret emis de un monarh, prin care se stabileau norme imperative cu privire la o anumită problemă. (< lat. edictum, cf. fr. edit) edicul s.n. 1. chioşc, pavilion făcut de obicei în parcuri. • învelitoare, aco-4*erUoare de protecţie a unei lucrări de art«v.          în care se Pun portretele
  ' «îorţilor, urnele funerare. ( < fr. edicule) edifică vb. i. i. tr. a zidi, a clădi, a construi (mai ales construcţii monumen-ie-i' 2* re^* a (se) iămuri. ( < lat. aeaificari < aedes — casă, facere — a face, cf. it. Edificare) edilicatdi adj. de natură a lămuri, a Iu-mina; lămuritor, (cf. it. edificatore) eamciu s.n. clădire impunătoare, de mari Pj9P°.rtii‘ (< lat. aedificium, cf. it. edificio, fr. Edifice)
                                                                                     ECU-EFE
  edil s.m. 1. (ist.) magistrat roman care se ocupa cu îngrijirea edificiilor, cu organizarea jocurilor etc. 2. denumire dată în trecut unui consilier comunal dintr-un oraş mare. (< lat. aedilis. cf. fr. edile)
  edilitar adj. referitor la administraţia, la lucrările de interes public ale unui oraş. (cf. fr. edilitaire) edilitate s.f. operă de construire şi de îngrijire a edificiilor şi a lucrărilor de interes public ale uniii oraş. • ştiinţă care se ocupă cu studierea şi executarea lucrărilor de interes public. (< lat. aedilitas, cf. fr. edilite) edită vb. I. tr. a publica o lucrare, o carte, o revistă etc. ( < fr. âditer, cf. lat. editus -- publicat) editor s.m. şi /. cel care se ocupă cu editarea cărţilor, a revistelor etc. (cf. fr. editeur. it. editore) editorial adj. în legătură cu editarea cărţilor, revistelor etc.; de editură. • (şi subst., n.) (articol) în care se arată părerea redacţiei unei publicaţii într-o anumită problemă, (cf. fr. editorial, it. editoriale)
  editură s.f. întreprindere care. editează cărţi, publicaţii periodice etc. ( < edita)
  ediţie s.f. 1. totalitatea exemplarelor unei opere, unei lucrări publicate o dată, la care s-a folosit acelaşi zaţ tipografic. O ediţie critică = ediţie comentată a unui text (mai ales clasic, vechi); ediţie princeps = prima ediţie imprimată de un autor vechi; ediţie specială = ediţie suplimentară a uriui ziar provocată de un eveniment însemnat. • versiune. •2. serie de întreceri sportive care se repetă periodic, (cf. fr. edition, it. edi-zione, lat. editio)
  educă vb. I. tr. a creşte, a forma pe cineva prin educaţie. (< fr. eduquer, it., lat. educare) educativ adj. care aparţine educaţiei, referitor la educaţie, care contrfDuie la educaţia cuiva. (cf. fr. educatif) educator adj. care educă. //s.?n. şi /. persoană care educă copiii, tineretul în şcoli; profesor, învăţător. • persoană care se ocupă de educaţia copiilor în cămine şi în grădiniţe, (cf. fr. edu-cateur, lat. educator) educâţie s.f. influenţare sistematică a dezvoltării facultăţilor intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi tineretului; totalitatea metodelor folosite în acest scop; (p. ext.) culturalizare, ridicare metodică a nivelului ideologic, cultural. profesional; faptul de a dezvolta facultăţile morale, intelectuale şi fizice ale unui om, ale unui popor etc. O educaţie fizică = dezvoltare armonioasă a fizicului prin exerciţii gimnastice, (cf. fr. education, it. educazione, lat. educa tio)
  e£6b s.m. (la vechii greci) tînăr ajuns la pubertate; adolescent. (< fr. ephebe, cf. lat. ephebus, gr. ephebos)
 EFE-EGA
  ef6ct s.n. 1. ceea ce rezultă cu necesitate dintr-o cauză, fiind într-o legătură indestructibilă cu aceasta; produsul unei cauze; urmare, rezultat. 2. impresie făcută de ceva sau de cineva asupra cuiva; ceea ce izbeşte, atrage privirile, auzul etc. O de efect = impresionant, uluitor, spectaculos. 3. (lapl.) obiecte, bunuri (mai ales veşminte) care aparţin cuiva. • (mii.) echipament. • (fin.) valori care se pot negocia (scrisori de schimb, bilete de ordin etc.). (< lat. effectus, cf. fr. effet) efectiv s.n. humărul real al indivizilor care alcătuiesc o unitate militară, o colectivitate organizată etc. // adj. adevărat, real, în fapt. (cf. fr. effectif, effectivement) eîectuâ vb. I. ir. a face, a îndeplini, a înfăptui, a executa. (< fr. effectuer) efedrină s.f. (chim.) alcaloid solubil în alcool, în eter şi în cloroform, ai cărui derivaţi, solubili în apă, se folosesc în . farmacie. (< fr. 6pMdrine) efemer adj. scurt (ca durată), vremclnic, trecător. (< fr. ăph&mere, cf. gr. epi —
  —   pe, hemera — zi) efemeră s.f. (zool.) gen de insectă efemeridă care trăieşte ca adult o singură zi. (< fr. tph&mere) efemeridă s.f. pl. 1. (zool.) familie de insecte pseudoneuroptere care nu trăiesc în stare adultă decît o zi. • (la sg.) insectă din această familie. 2. (la pl.) tabele astronomice în care sînt indicate poziţiile din fiecare zi ale planetelor. • note, notiţe (de ziar sau de calendar) care indică evenimentele petrecute în aceeaşi .zi la epoci diferite. 3. (fig.; la pl.) gînduri, idei, lucruri etc. trecătoare. (<fr. ăphâmă-ride)
  efeminât adj. (r-ar) cu caracter femeiesc; slab, molatic, (după fr. effemint, lat. effeminatus) efervescent adj. 1. (despre lichide) care dezvoltă gaze puternice în timpul unei reacţii chimice. 2. (fig.) clocotitor. (< fr. effervescent, cf. lat. effervescere — a clocoti)
  efervescenţă s.f. degajare puternică, vie, de gaze într-un lichid, în timpul unei reacţii chimice. • (fig.) fierbere, agitaţie. (cf. fr. effervescence) eficâce adj. care produce efectul aşteptat.
  (cf. fr., it. efficace, lat. efficax) eficacitâte s.f. faptul, calitatea de a fi eficace, (cf. fr. efficacitt, lat. efficaci-tas)
  eficient adj. (rar) care-şi face efectul; care produce un anumit efect folositor; eficace. (< fr. efficient) eficienţă s.f. faptul de a fi eficient; eficacitate. (< fr. efficience, lat. efficien-tia)
  efigie s.f. chipul unui suveran, al unui şef de stat, reprezentat pe o monedă, pe o medalie etc. • (rar) imagine a unei persoane. (< fr. it. effigie cf. lat. effi-gies — imagine)
                                                                                                  222
  eflorescent adj. 1. (despre plante) care înfloreşte. • (fig.) înfloritor, în floare. 2. (chim.; despre săruri) care pierde din apa de cristalizare, devenind pulverulent la aspect. (< fr. efflorescent) eflorescentă s.f. 1. îmbobocire. • (fig.) înflorire, îmbobocire. 2. (chim.) transformare în pulbere a unor săruri cristalizate, prin pierderea apei de cristalizare. • depozit de săruri de la suprafaţa unor roci. (cf. fr. efflorescence) efitiviu s.n. 1. emanaţie a unor corpuri; emanaţie electrică, magnetică. 2. (fig.) curent,’ flux. (cf. it. effluvio, lat. efflu-rium)
 eftfrt s.n. încordare, sforţare fizică sau intelectuală pentru atingerea unui scop; acţiune energică fizică sau intelectuală, sforţare, străduinţă. (< fr. effort) eîrâcţie s.f. (jur.) spargere făcută cu intenţia de a fura. (cf. fr. effraction, lat. effrartio) efuziune s.f. 1. manifestare puternică a unor sentimente frumoase, nobile; căldură. 2. (fiz.) difuziune a unui gaz printr-un înveliş poros. (cf. fr. effu-sion, lat. effusio — răspîndire) efuziv adj. (petr.; în expr.) rocă efuzivă = rocă magnetică întărită la suprafaţa scoarţei pămîntului. (.cf. fr. [roche] effuswe) egal adj. 1. la fel, asemenea (ca natură, fel, cantitate etc.). % uniform. 2. (geom.; despre figuri) care se suprapune exact. 3. (despre oameni, şi subst., m.) care este de acelaşi rang, de aceeaşi valoare. (<fr. egal. cf. lat. aequalis) egală vb. I. 1. tr. şi refl. a face sau a deveni egal; a fi (aproape) la fel cu altul în anumite privinţe. 2. intr. (sport) a atinge acelaşi număr de puncte cu altcineva. (< fr. tgaler) egalitâr adj. (rar) referitor la egalitate politică; bazat pe egalitate politică. ( <" fr. egalitaire)
 egalitarism s.n. concepţie mic-burgheză care susţine egalizarea oamenilor din punct de vedere al consumului şi al condiţiilor de trai, indiferent de cantitatea şi calitatea muncii lor sociale, (cf. fr. ăgalitarisme)
 egalitate s.f. 1. faptul de a fi egal; situaţia, raportul, echivalenţa care există între lucruri egale. • uniformitate, uniformizare. • (sport) rezultat constituit dintr-un număr egal de puncte realizat de mai mulţi participanţi la o competiţie. 2. principiu potrivit căruia tuturor oamenilor şi tuturor statelor li se recunosc aceleaşi drepturi şi li se impun aceleaşi îndatoriri, prevăzute de regula de’ drept; situaţie în care oamenii se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri. 3. (mat.) grupare a două expresii matematice legate prin semnul egal ( = ). (cf. fr. ăgalită, lat. aequalitas) egalizâ vb. I. tr. a face să fie la fel, egal cu altul în anumite privinţe (un obiect, un teren etc.). (< fr. igaliser)
 223
 egalizator adj. care egalizează, (cf. fr.
  egalisateur) eghitât s.m. (mii.) şiret, găitan care împodobea uniformele anumitor militari. (< fr. aiguillette) egidă s.f. 1. ocrotire, sprijin. 2. (mit.) scutul Minervei. (cf. frigide, it. egida,„ lat. aegis — scutul Minervei. gr. aigis
  —  piele de capră)
  egiptotâg s.m. specialist în egiptologie.
  (cf. fi*. 6gyptologue) egiptologie s.f. parte a orientalisticii care studiază istoria şi cultura Egiptului antic. (cf. fr. egyptologie < Egxjpte
  —  Egipt, gr. logos — vorbire) eglâgă s.f. (lit.) poezie pastorală; idilă;
  bucolică. (< fr. gglogue, it. egloga < lat. ecloga, gr. ehloge) egocentric adj. (despre persoane) care se consideră ca centru al universului, care priveşte totul prin prisma intereselor şi sentimentelor personale. (< fr. 6go-centrique)
  egocentrism s.n. atitudine a celui care priveşte totul prin prisma intereselor şi sentimentelor personale. ( < fr. ego-centrisme)
  egoism s.n. preocupare, atenţie exagerată faţă de propria persoană şi de interesele personale, în dauna intereselor colectivităţii. (< fr. tgoisme, cf. lat. ego
  —  eu)
  egoist adj., s.m. şi f. (om) dominat de egoism, (cf. fr. egoiste, it. egoista) egotism s.n. purtare, atitudine caracte-. rizată prin exagerarea propriei individualităţi, a propriei persoane. (<fr. egotisme, it. egoismo, cf. lat. ego — eu) egotist adj., s.m. şi f. (om) dominat de egotism; determinat de egotism. (< fr. egotiste)
  grenă vb. I. tr. (tehn.) a separa (cu maşina) seminţele de fibrele de bumbac. ( < fr. egrener) egretă s.f. 1 .(zool.) pasăre migratoare care are pe spate un smoc de pene albe, subţiri. 2. mănunchi de pene, de fire albe purtat odinioară mai ales de femei la pălării şi de militari la chipiuri. (< fr, aigrette) ejacula nb. I. intr. a arunca afară un lichid (mai ales sperma prin canalul uretral). (< fr. djaculer) ejaculâţie s.f. (bot.) zvîrlirea în afară a sporilor din sporange, frecventă la unele plante. • (fiziol.) aruncarea afară a spermei prin canalul uretral. (cf*. fr. ejaculation) eject6r s.n. (tehn.) aparat pentru evacuarea fluidelor dintr-un rezervor. ( < fr. djecteur) ejecţle s.f. evacuarea cu mare viteză a unui curent de fluid prinlr-un tub, în scopul folosirii energiei fluidului pentru propulsie, (cf. fr. gjection, lat. ejectio) elaboră vb. I. tr. 1. a formula, a da o formă definitivă unei idei, unui text, unei opere etc. 2. a prepara, a lucra, a face anumite modificări. ( < fr. elaborcr, it., lat. elaborare)
                                                                                           EGA-ELE
  elagăre s.f. (silv.) tăierea ramurilor din partea de jos a coroanei unui arbore, (după fr. tlaguer, Slagage) elăni s.m. animal rumegător din familia cerbilor, cu coarne bogate, care trăieşte prin pădurile din nordul Europei, al Americii şi al Asiei. (< fr. âlan) eîân2 s.n. avînt, însufleţire, entuziasm.
  ( < fr. Han) elastic adj. 1. care are însuşirea de a-şi reveni la loc după ce a fost momentan deformat; care are elasticitate. • (subst., n.) ţesătură cu fire de cauciuc din care se fac bretele, jartiere etc. 2. (fig.) mlădios; suplu. ( < fr. 4lastique, it. elastico, cf. gr. elastes — care se întinde)
  elasticitate s.f. proprietate a unor corpuri de a-şi reveni la forma iniţială, după ce au fost momentan deformate, (cf. fr. 6lasticit6, it. elasticitâ) eldorâdo s.n. ţară imaginară din America de Sud, pe care spaniolii o credeau bogată în aur şi pietre preţioase.; (p. ext.) ţară plină de bogăţii, îneîntă-toare. (< fr. eldorado, cf. sp. el dorado
  —     cel aurit) eleât adj. (fii.: în expr.) şcoala eleată = şcoală filozofică greacă din secolele al VI — al V-lea î.e.n., condusă de Zenon şi Parmenide, care nega importanţa experienţei senzoriale pentru cunoaştere, (cf. Elea, n.p.) electiv adj. făcut prin, bazat pe alegere.
  • care se dă, se acordă prin alegere.
  ( < fr. ttectif) olectivitâte s.f. calitatea a ceea ce este electiv, (cf. fr. electivite) elector s.m. şi f. 1. persoană care are dreptul de a participa la o alegere. • fiecare dintre cei şapte principi care aveau dreptul de a-1 alege pe hnpărat în Germania. 2. (peior.) persoană care reuşea, în vechile regimuri, să obţină foarte multe voturi prin diferite manevre. (< fr. eiecteur) electoral adj. privitor la alegeri, pentru alegeri. (< fr. electoral) electorăt s.n. 1. funcţie, demnitate de elector în Sfîntul imperiu roman de naţiune germană. 2. teritoriu supus unui prinţ elector. (< fr. electorat) electric adj. de electricitate, care produce electricitate. O cîmp electric = regiune a spaţiului în care se exercită forţe asupra corpurilor încărcate cu electricitate; stare fizică care există într-o asemenea regiune; energie electrică = energie proprie numai cîmpu-rilor electrice; centrală electrică = centrală care produce energie electrică; sarcină electrică — electricitate (1). ( < fr. electrique) electriciân s.m. lucrător specializat în lucrări de instalaţii electrice, (cf. fr. electricien) electricitate s.f. 1. mărime de stare pe care o capătă corpurile după ce au fost frecate unul de altul şi apoi separate; sarcină electrică. # totalitatea feno-
     ELE-ELE
      menelor produse de repaosul şi mişcarea unei particule numite electron. 2. ramură a fizicii care studiază fenomenele electrice, (cf. fr. electricită < lat. elec-trum, gr. elektron — ambră galbenă, o răşină la care s-a observat prima dată fenomenul de către Thales, cu sase sute de ani înaintea erei noastre) electrificâ vb. I. tr. a introduce folosirea energiei electrice într-o regiune, într-o întreprindere etc. (după fr. electrifier) electriza vb. I. tr. 1. a dezvolta, a produce într-un corp fenomene electrice. 2. (fig.) a înflăcăra, a entuziasma, a anima. ( < fr. electriser) electroanaliză s.f. totalitatea metodelor electrochimice folosite în analiza chimică cantitativă. (< germ. Elehtroana-lyse)
      electrocardiografie s.f. (med.) înregistrare a fenomenelor electrice ale activităţii musculare, a inimii, (cf. fr. elec-trocardiographie) electrocardiogramă s.f. (med.) înregistrare grafică a fenomenelor electrice ale activităţii musculare a inimii, (of. fr, electrocardiogramme) electrocaut^r s.n. (med.) cauter care acţionează prin încălzirea electrică, (cf. fr. electrocautere)
      electrochimie s.f. parte a chimiei care se ocupă cu studiul reacţiilor chimice cauzate de influenţa electricităţii, (cf. fr. electrochimie) electrocultură s.f. (agr.) utilizarea cu-^ rentului electric pentru dezvoltarea ve-” getalelor. (cf. fr. electroculture)
      electrocuta vb. I. tr. a omorî cu aiutorul unui curent electric. ( < fr. lectrocuter) electrod s.m. (fiz.) capătul unui circuit electric prin care continuă să treacă curentul; conductor electric prin care trece curentul. (< fr. electrode, cf. fr. electro-, gr. odos — drum) electrodinâm s.n. maşină electrică producătoare de curent, (după fr. dynamo-electrique)
      electrod inamică s.f. ramură a fizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor privitoare la acţiunile dintre curenţii electrici. (cf. fr. electrodynamique) electrof6r s.m. aparat cu care se produce electricitatea prin influenţă. ( < fr. elec-trophore, cf. fr. electro-, gr. phoras — care poartă) electrogen adj. producător de energie electrică. O grup electrogen = grup format dintr-un motor şi un generator de curent electric. ( < fr. electrogene, cf. fr. electrogr. german — a produce) eloctrogrăf s.n. (tehn.) aparat cu ajutorul căruia se face analiza calitativă a metalelor, a aliajelor şi a minereurilor. ( < fr. electrographe, cfi fr. electro-, gr. graphein — a scrie) * electro lit s.m. substanţă care se poate descompune sub influenţa unui curent .electric. ( < fr. electrolyte) electrolitic adj. de, prin, pentru electroliză. (cf. fr. electrolytique)
                                                                                                       224
 electroliză s.f. descompunere a unui elec-trolit sub influenţa electricităţii. (<fr. eiectrolyse) electroliztir s.n. (fiz.) aparat cu care se efectuează electroliza, (cf. fr. electro-lyseur)
 electromagnet s.m. bucată de fier moale care capătă proprietăţi magnetice sub influenţa unui curent electric care străbate un fir în care este înfăşurată, (cf. germ. E lek tromagne t) electromagnetic adj. de electromagnetism, bazat pe electromagnetism, o cîmp electromagnetic = stare fizică particulară a spaţiului în care există în acelaşi timp un cîmp electric şi un cîmp magnetic, (cf. fr. electromagnetique) electromagnetism s.n. (fiz.) ramură a fizicii care studiază interacţiunea dintre curenţii electrici şi magneţi, (cf. fr. electr omagnătisme) electromecănică s.f. disciplină care se ocupă cu aplicaţiile tehnice ale mecanicii şi ale electricităţii, (cf. fr. elec-tromecanique) electrometalurgie s.f. ramură a metalurgiei care foloseşte procedee electrice, (cf. fr. electrometallurgie) electrometrie s.f. 1. (chim.) analiză cantitativă volumetrică în care se foloseşte ca indicator al sfîrşitului reacţiei variaţia potenţialului electric al unui electrod cufundat în soluţie. 2. capitol al fizicii care se ocupă cu studiul măsurilor electrice în care se foloseşte un elect.rometru. (cf. fr. electrometrie) eleetrom*tru s.n. (fiz.) instrument pentru măsurarea diferenţelor de potenţial. ( < fr. electrometre) eIectromot6r s.n. maşină care transformă energia electrică în energie mecanică; motor electric. // adj. care poate produce curent electric, (cf. fr. eiectromo-teur)
 electr6n s.m. particulă elementară de materie care intră în compoziţia atomului şi este încărcată cu electricitate negativă. O electron-volt —- unitate de măsură pentru energie folosită în fizica atomică. (< fr. electron) elcctroneeatîv adj. (despre elemente, radicali, molecule) care are tendinţa de a capta electroni de la alte substanţe, putînd elibera ioni negativi, (cf. fr. electr onegatif) electronic adj. de electroni, privitor la electroni, (cf. fr. electronique) electroosm6ză s.f. trecere a unui lichid printr-o membrană poroasă sub influenţa unei diferenţe de potenţial electric între cele două feţe ale membranei, (cf. fr. eiectro-osmose) electropozitîv adj. (despre elemente, radicali, molecule) care cedează electroni, putînd elibera ioni pozitivi, (cf. fr. eiectropositif ) electrosc6p s.n. (fiz.) instrument cu care se detectează prezenţa electricităţii într-un corp. (< fr. eiectroscope, cf. fr. electro-, gr. skopein — a examina)
 225
 electrostatic adj. care priveşte electricitatea statică, (cf. fr. electr ostatique) electrostatică s.f. ramură a fizicii care studiază fenomenele care însoţesc electricitatea statică, (cf. fr. eiectrostatique) electrotehnic adj. de electrotehnică, (cf.
 fr. electro technique) electrotehnică s.f. ramură a tehnicii care studiază aplicaţiile industriale ale electricităţii. (cf. fr. electro technique) electroterapfe s.f. (med.) tratament al unor boli cu electricitate, (cf. fr. âlec-trotMrapie) electrotermic s.f. (tehn.) totalitatea procedeelor prin care se foloseşte energia electrică pentru obţinerea temperaturii necesare unei operaţii tehnologice. (< fr. electro thermie, cf. fr. electro-, gr. thermos — cald) electrotipîe s.f. reproducere de gravuri cu ajutorul electrolizei. (< fr. electro-typie, cf. fr. electrogr. typos — urmă) electro valenţă s.f. (chim.) legătură chimică rezultată prin deplasarea unui electron de la un atom la altul. (cf. fr. electroralence) elecţiune s.f. (rar) alegere, (cf. fr. eiec-tion, lat. electio) elefănt s.m. (zool.) mamifer din jungla Asiei şi Africii, foarte mare, care are nasul modificat în formă de trompă şi colţii mari de fildeş, (cf. fr. eiephant, it. elejante, lat. elephantus. gr. elephas) elefantiazis s.n. (med.) boală caracterizată prin îngroşarea exagerată a pielii, generalizată la membrele inferioare şi la organele genitale externe, care sînt deformate printr-un edem enorm. ( <fr. âUphantiasis, cf. lat. elephantiasis, lepră)
 elegănt adj. care are, prezintă, dovedeşte eleganţă, (cf. fr. âlegant, lat. elegans) elegănţă s.f. distincţie, graţie, frumuseţe în atitudini, în maniere; rafinament, gust, distincţie în felul de a se îmbrăca, în croiala hainelor. • distincţie în limbaj, în stil etc. (cf. fr. eUgance, lat. elegantia) elegiac adj. 1. cu caracter de elegie. ţ (despre un poet) care compune elegii sau opere cu caracter de elegie. 2. trist, jalnic. (< fr. âUgiaque) elegie s.f. 1. poezie lirică cu caracter trist sau duios. • (fig.) plîngere; tristeţe; jale, jeluire. 2. (muz.) bucată muzicală melancolică, tristă. (< fr. 6ligie, it., lat. elegia, gr. elegia — cîntec trist)
 element s.n. 1. (în antichitate) fiecare dintre cele patru substanţe despre care se credea că stau la baza corpurilor şi a fenomenelor naturii. • (la pl.) fenomene, forţe din natură, forţele naturii. 2. parte componentă a unui obiect, a unei maşini. • membru al unei colectivităţi etc. 3. (chim.) corp care nu se mai poate descompune pe cale chimică şi care, în combinaţie cu alte asemenea corpuri, dă naştere corpurilor compuse. 4. mediu în care trăieşte o
                                                                                    ELE-ELI
 fiinţă, o vieţuitoare. • (fig.) anturaj plăcut în care se simte bine cineva. 5. (fiz.) pilă electrică; celulă a unei pile electrice. 6. (mai ales laplj principiu, noţiune de bază a unei discipline, a unei ştiinţe. (< lat. elementum, cf. fr. element, it. elemento) elementar aii. 1. care constituie un element, de element: de bază, esenţial. • care cuprinde primele noţiuni, principiile de bază ale unei discipline, ale unei arte etc. O învâţămînt elementar — prima treaptă a învăţămîntului public, cu caracter obligatoriu, unde se predau elementele de bază ale principalelor discipline. 2. simplu, uşor, cunoscut de toată lumea. 3. natural, aparţinînd naturii şi fenomenelor ei. (cf. fr. elemen-taire, lat. elementarius) elenism s.n. perioadă din istoria societăţii sclavagiste a popoarelor din bazinul Mării Mediterane, cuprinsă între epoca cuceririlor lui Alexandru Mace-don şi căderea imperiului lui Alexandru sub romani, (cf. fr. hellenisme) elenist s.m. şi /. specialist în studiul limbii şi civilizaţiei elene. (cf. fr. hei-Uniste)
 elenistic adj. care aparţine elenismului, privitor la elenism, (cf. fr. hellănisti-que)
 elcr6n s.n. (ar.) aripioară mobilă prinsă de aripile şi ampenajul avionului, prin manevrarea căreia se realizează mişcările acestuia în zbor. ( < fr. aileron) eleuzine s.f. pl. (în Grecia antiră) serbări în cinstea zeiţei Ceres, care aveau loc în oraşul Eleuzis. (cf. lat. eleusinia, gr. Eleusis. n.p.)
 elev s.m. şi /. 1. şcolar; cel care învaţă într-o şcoală sau urmează o formă de învăţămînt mediu sau elementar. 2. discipol, adept, urmaş, învăţăcel al unui maestru, al unei şcoli literare, al unei doctrine etc. ( < fr. eleve, cf. dever — a educa)
 elevatori s.n. (tehn.) instalaţie pentru transportul materialelor pe verticală sau aproape pe verticală, la o oarecare distanţă. ( < fr. elăvatoire) elev«t6r2 adj. care ridică. (<fr. ele-vateur)
 elevăţies.f. reprezentare grafică, la scara, a feţelor verticale exterioare ale unei construcţii, ale unei maşini etc. (cf. fr. elevation, lat. elevatio) elf s.m. (în mitologia scandinavă) geniu sau divinitate a vîntului, a apei şi a focului, (cf. fr. elţe, germ. Elf) eliberă vb. I. tr. 1. a pune în libertate; a dezrobi; a libera. 2. a preda, a emite (un act, un document, o marfă etc.). (< lat. eliberare) eliberat6r adj. care eliberează; dezrobitor. ( < elibera)
 elice s.f. 1. organ rotitor, format din două sau mai multe pale fixate pe un butuc, care pune în mişcare un avion, un vapor etc. 2. (mat.) curbă care taie sub un unghi constant generatoarele
 ELI-EMA
 unui cilindru sau ale unui con. (< fr.
 hâlice, it. elice, cf. gr. helix — spirală) elicoid s.n. (mat.) 1. curbă generată de învîrtirea unei parabole obişnuite în jurul unui cerc. 2. suprafaţă care conţine tangentele la o elice. (cf. fr. heli-coîde)
 elicoidâl adi. (mat.) în formă de elice.
 (cf. fr. hâlicoidal) elicopter s.n. aparat de zburat care se ridică vertical în aer şi se susţine cu ajutorul unor mari elice orizontale. (< fr. helicoptere, cf. gr. helix — elice. pteron — aripă) elidâ vb. I. tr. a suprima vocala finală a unui cuvînt atunci cînd cuvîntul următor începe tot cu o vocală; a face o eliziune. (< fr. elider, it., lat. elidere — a sfărîma) eligibil adj. care poate fi ales (îndeplinind condiţiile necesare). (< fr. eligi-ble, cf. lat. eligere — a alege) eligibilitâte s.f. faptul de a fi eligibil; condiţiile care trebuie să fie îndeplini!c pentru ca cineva să poată fi ales. (cf. fr. âligibilite)
 elimină vb. I. tr. a scoate, a îndepărta, a înlătura; (spec.) a da afară din şcoală. (< fr. eliminer, it., lat. eliminare) eliminatoriu adj. care elimină, care aduce eliminarea. • (despre probele unui concurs) care elimină concurenţii care nu le trec. nu le îndeplinesc, (cf. fr. elimin atoire) elipsă s.f. 1. (mal.) locul geometric al punctelor dintr-un plan a căror sumă a distanţelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă. 2. (gram.) omisiune din scriere sau din vorbire a unor cuvinte care se subînţeleg. • figură de stil care constă în omiterea unor cuvinte pentru a scurta fraza, dîndu-i astfel mai multă expresivitate. (< fr. ellipse, cf. gr. elleipsis — lipsă) elipsogrâf s.n. instrument cu care se desenează elipsele. (< fr. ellipsographe, cf. fr. ellipse — elipsă, gr. graphein — a scrie)
 elipsoid s.n. (geom.) corp geometric rezultat din rotirea unei elipse în jurul uneia din axele sale de simetrie. ( < fr. ellipsoîde)
 elipsoidâl adj. cu formă de elipsoid, (cf. fr. ellipsoîdal) eliptic adj. 1. (mat.) în formă de elipsă.
 2.  (gram.) care are o elipsă. (< fr. elliptique)
 elită s.f. ceea ce este mai bun, mai demn de a fi ales. O de elită = ales, deosebit.
 •   partea unei societăţi împărţite în clase antagoniste, care se consideră superioară maselor. (< fr. elite, cf. lat. eligere — a alege)                    \
 elitră s.f. (zool.) fiecare dintre cele două aripi chitinoase ale unor insecte. ( < fr. eiytre, cf. gr. elytron — înveliş) elixir s.n. 1. băutură preparată din diferite substanţe dizolvate în alcool; (p. ext.) medicament. 2. băutură miraculoasă pe care căutau să o prepare alchi-
                                          226
 miştii cu scopul a obţine viaţa veşnică; (p. ext J băutură de preţ. (< fr. 4lixir, cf. ar. al aksir — esenţă) elizlu s.n. rai în mitologia greco-latină.
 O (adj.; în expr.) cîmpiile elizee = elizeul. ( < fr. Elys4e, cf. gr. Elysio) eliziune s.f. (gram.) suprimare a vocalei finale a unui cuvînt cînd cuvîntul următor începe tot cu o vocală, (cf. fr. eiision, lat. elisio) elocinţăs.f. elocvenţă, (cf. lat. eloquentia) elocuţiune s.f. 1. fel de exprimare a ideilor, a gîndurilor. • alegere şi dispoziţie a cuvintelor într-un discurs. 2. parte a retoricii care tratează despre stil. (cf. lat. elocutio, fr. elocution) elocvent adj. 1. care vorbeşte frumos şi convingător. 2. plin de conţinut, expresiv, demonstrativ, (cf. it. eloquente, lat. eloquens < eloqui ~ a vorbi) elocvenţă s.f. talent, artă de a vorbi frumos. • expresivitate, exprimare sugestivă. (cf.it. eloquenza, lat', eloquentia) elogiâ vb. I. tr. a lăuda, a aduce elogii, a preamări. (< it. elogiare, fr. eiogier) ologids adj. laudativ, cu elogii, (cf. fr. Slogieux)
 eltfgiu s.n. discurs, cuvîntare prin care este lăudat cineva; laudă deosebită, preamărire. ( < lat. elogium — scurtă inscripţie pe statui, pe morminte, cf. it. elogio, fr? eioye) elonţâţie s.f. (fiz.) valoarea, într-un moment dat, a deplasării unui corp faţă de poziţia sa de echilibru. • (astr ) distanţa unghiulară dintre doi aştri, în raport cu pămîntul. (cf. fr. elonga-tion)
 elucidâ vb. I. tr. a clarifica, a lumina, a lămuri, a desluşi. (< it. elucidare, fr. elucider, cf. lat. lucidus — clar, lămurit)
 elucubraţie s.f. 1. (rar) lucrare compusă cu multă osteneală şi multă răbdare, lucrînd ziua şi noaptea. 2. (peior.) combinaţie, lucrare haotică şi greoaie cu idei încîlcite, absurde; aberaţie, (lat. elucubratio, cf. fr. elucubration) eluda vb. I. tr. a evita, a ocoli voit şi stingaci; a ascunde. (< fr. eluder, it., lat. eludere) cluvial adj. (geol., despre soluri) diferenţiat prin eluvionare. eluvionâre s.i. (geol.) ridicare a sărurilor şi a substanţelor coloide din straturile inferioare ale unui sol către straturile lui superioare, (după fr. eluvion-nement)
 eluviu s.n. (geol.)totalitatea rămăşiţelor din dezagregarea rocilor. (< fr. elu-vium)
 elzevir s.n. (poligr.) caracter de literă, subţire şi cu talpă dreaptă. • ediţie imprimată de unul dintre membrii vestitei familii de tipografi olandezi Elze- » vir. (< fr. elzăvir) emâil s.n. smalţ. • obiect smălţuit, emailat. (< fr. email) emailă vb, I. tr. a smălţui. (cf. fr. email-Ier).
 emaltâr s.m. şi f. persoană specializata în lucrări de emailare; smălţuitor. (cf. fr. âmailleur) emană vb. I. 1. tr. a degaja, a exala. 2. intr. a proveni, a-şi trage originea.
 ( < fr. emaner, it., lat. emanare) emanăţic r./. 1. emitere, degajare; ceea ce se degajă. 2. gaz care rezultă din dezintegrarea actiniului, a radiului sau a toriului. (cf. fr. âmanation, it. emana-zione)
 emancipă I. 1. tr. (jur.) a da unui minor dreptul de a-şi administra şi de a dispune de averea sa. • (fig.) a da libertatea, a elibera de sub o dominaţie, de sub puterea cuiva. 2. refl. a-şi cîş-tiga, a-şi dobîndi libertatea, independenţa. • a-şi lua libertatea de a face lucruri neconvenabile, a avea purtări libertine. (< fr. dmanciper, it., lat. emancirare) embarg6 s.n. interzicerea impusă de un stat navelor altui stat cu care se află în conflict, de a ieşi din porturile sale.
 •  reţinere, confiscare a bunurilor unui stat străin în caz de conflict. ( <fr., sp. embargo)
 emblemătic adj. de emblemă, care ţine de emblemă. ( < fr. emblematique) emblemă s.f. obiect, imagine care simbolizează o anumită idee: figură simbolică. • simbol: figură alegorică. (< fr. embleme, it. emblema, cf. gr. emblema — ceea ce este inserat undeva) embolie s.f. (med.) astupare (cu un cheag de sînge) a unui vas sanguin. (< fr. embolie, cf. gr. embole — strîngere) embriologie s.f. ramură a biologiei care studiază embrionul în dezvoltarea lui.
 (< fr. embryologie, cf. gr. embryon — embrion, logos — vorbire) embrtân s.m. 1. (biol.) prima stare a unei fiinţe vii, de la fecundarea ovulului pînă la formarea deplină a organelor. # partea vie a unei seminţe, reprezentînd planta care va lua naştere prin germinaţie. 2. (fig.) început, germen de la care porneşte un lucru, o acţiune. (cf. fr. embryon, gr. embryon) embrionăr adj. 1. de embrion, referitor la embrion. 2. (fig.) abia născut, în germen, la începutul existenţei, al dezvoltării. (cf. fr. embryonnaire) emenag6gs.n. medicament care provoacă menstruaţia. (< fr. emmenagogue, cf.
      emmena — menstruaţie, agogos — care provoacă) emergent adj. (despre radiaţii, despre corpuri) care iese dintr-un mediu, după ce. l-a străbătut. (< fr. emergent) emergenţă s.f. ieşire a unui corp, a unei substanţe, a unei radiaţii din mediul ^ndc se găseşte, (cf. fr. emergence) emerit adj. 1. (în expr.) artist (maestru, %Z°!îs°,r etc*> emerit = titlu onorific con-ieriţ de către Prezidiul Marii Adunări ^Naţionale persoanelor care s-au dis-Ptns" «î1 mod deosebit în artă, în ştiinţă pare are multe merite într-o activitate; care cunoaşte la perfecţie
                                                                                         EMA-EMI
 o anumită ştiinţă sau disciplină. (< fr. emerite, it. emerito, lat. emeritus — care a meritat)
  emersiune s.f. ieşire a unui corp dintr-un lichid, (cf. fr. emersion, it. emersione) emetic s.n. (chim.) tartrat de antimoniu şi de potasiu, folosit la imprimatul şi vopsitul textilelor, la prepararea lacurilor şi, în medicină, ca vomitiv. (<fr. emetique, cf. gr. emetikos — care provoacă vomă) emetrop adj. (med.; despre ochi) care are vederea normală. ( < fr. emmetrope, cf. gr. en — în, metrou — măsură, ops — ochi)
  emetropîe s.f. (med.) proprietate a ochiului de a avea vederea normală, (cf. fr. emmeh'opie) emfatic adj. plin de emfază; pretenţios, umflat, bombastic. (< fr. emphatique) emfază s.f. exagerare, preţiozitate, în-gîmfare, afectare (în scris, în vorbire etc.). (< fr. emphase, cf. lat., gr. em-phasis — aparenţă)
  cmfizem s.n. (med.) umflătură produsă prin infiltrarea aerului sub piele sau în ţesutul celular al unor organe, o emfizem pulmonar = dilatarea forţată a alveolelor pulmonare provocată de pierderea elasticităţii ţesutului. (< fr. emphyseme, cf. gr. emphysema — umflătură)
  emigra vb. I. intr. a-şi părăsi patria pentru a se stabili în altă ţară; a se expatria. ( < fr. emigrer, it., lat. emigrare < lat. ex — afară, migrare — a se duce)
  emigrant s.m. şi /. persoană care emigrează. (cf. fr. emigrant, it. emigrante) emigrăt s.m. şi f. emigrant, (cf. fr. imi-
  gre)
  emigraţie s.f. 1. situaţie, stare a celui care a emigrat. 2. timpul cînd cineva emigrează. 3. totalitatea persoanelor emigrate într-o anumită epocă din aceeaşi ţară. (cf. fr. emigratwn. it. emigra-zione)
  eminamente adv. prin excelenţă, Cu deosebire, în special, in cel mai înalt grad. (cf. it. emimntemente) eminent adj. excelent, excepţional, cu mari calităţi. ( < fr. eminent, it. eminente, lat. eminens — dominant) eminenţă s.f. (bis.) titlu care se dă cardinalilor catolici, (cf. fr. &minence, it. eminenza, lat. eminentia — înălţime) emir s.m. 1. titlu dat guvernatorilor unor ţări musulmane. 2. titlu dat la turci acelora care pretind că se trag din neamul lui Mahomed. (cf. fr. emir, ar. emir — prinţ) emisari s.m. trimis al unui stat, însărcinat cu o misiune specială, secretă; (p. ext.) însărcinat cu o misiune oarecare. (cf. fr. emissaire, lat. emissarius) emisăr^ s.n. (tehn.) canal sau conductă pentru îndepărtarea apelor strînse într-un loc. ( < fr. Emissaire) emiflfâră s.f. (mat.) jumătate de sferă. O (anat.) emisferă cerebrală = fiecare
 EMIrENC
 dintre cele două jumătăţi ale creierului mare. • fiecare dintre cele două jumătăţi ale globului pămîntesc, delimitate de primul meridian sau de ecuator. • fiecare dintre cele două jumătăţi ale sferei cereşti, (cf. fr. Mmisphere, gr. hemi — jumătate, sphaira — sferă) emisferic adj. în formă de emisferă, (cf. fr. Mmispherique)
 emisiune s.f. 1. faptul de a emite, de a pune în circulaţie; producerea de către un organ, de către un corp, de către un dispozitiv etc. a unui sunet, a unei radiaţii etc. 2. punere în circulaţie a banilor, a hîrtiilor de valoare de către stat, de către o bancă etc. 3. program transmis prin radio sau prin televizor, (cf.fr.^rmssicm, it.emissione, lat.emissio) emistih s.n. (metr.) fiecare dintre cele două jumătăţi de vers despărţite prin cezură (mai ales la versul alexandrin), (cf. fr. hemistiche, gr. hemi — jumătate, stichos — vers)
 emite vb. III. tr. 1. a lansa, a enunţa, a exprima, a spune (o părere, o teorie). 2..a elabora, a pune în vigoare (o lege, un decret etc.). • (fin.) a pune în circulaţie (bancnote, hîrtii de. valoare etc.). 3. a produce, a scoate, a împrăştia, a răspîndi radiaţii, unde electromagnetice etc. (< lat. emittere, cf. fr. ămettre)
 emitent adj. care emite (hîrtii de valoare, bancnote, unde electromagnetice etc.). (cf. lat. emittens) emiţător adj. care emite; emitent. (< emite)
 emo1i£nt adj. (despre unele substante) cu proprietatea de a muia şi destinde ţesuturile. (< fr. emollient) emonddre s.f. (silv.) tăiere a crăcilor care apar pe trunchiul arborilor, (după fr. emonder, cf. lat. emundare — a Curăţa)
 emond6r s.n. (silv.) unealtă folosită la emondare. (cf. fr. ămondoir) emotiv adj. 1. referitor la emoţie, de emoţie. 2. uşor emoţionabil; impresionabil. (< fr. ămotif, it. emotivo) emotivitâte s.f. stare emotivă; însuşirea de a fi emotiv, (cf. fr. emotivi, te) em6ţie s.f. reacţie afectivă puternică şi uneori neaşteptată, adesea însoţită de modificări în starea şi funcţionarea organismului. (cf. fr. ămotion, it. emo-zione < lat. emotus — mişcat) emoţiond vb. I tr. a provoca, a produce o emoţie. • refl. a fi cuprins de emoţie.
 ( < l'r. emotionner) emoţiondi adj. care este propriu emoţiilor; de emoţie, emotiv, emoţionant adj. pare emoţionează»; tulburător, mişcător. ( < emoţiona) I emptâm s.n. (med.) operaţie chirurgicală constînd în deschiderea toracelui, pentru a scoate puroiul din cavitatea pleurală şi a face spălături antiseptice, t boală din cauza căreia se face această operaţie; pleurezie purulentă. (< fr. empybme, cf. gr. en — in,pnon — puroi)
                                                                                             228
 empireu s.n. (mit.) partea superioară a cerului, unde se credea că se află reşedinţa zeilor; locaşul zeilor, (cf. fr. empyree, it. empireo, gr. enpyreos — înfocat) .
 empiric adj. bazat numai pe simţuri şi pe experienţă. O medicină empirică = tratament al bolilor pe bază de experienţă. • care se referă, aparţine empirismului, (cf. fr. empirique, gr. empirikos — experienţă) empiriocritic adj. care ţine de empirio-criticism, propriu empiriocriticismului.
 ( < empiriocriticism) empiriocriticism s.n. curent filozofic reacţionar idealist-subiectivist, de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, care concepe experienţa ca un complex de senzaţii fără nici o legătură cu realitatea obiectivă; machism. (<rus. empirio-criticizm)
 empiriomonism s.n. variantă a empiriocriticismului, în Rusia, creată de A. Bogdanov, care susţinea că lumea fizică este experienţa socialmente organizată" a „omenirii colective". (< rus. empiriomonizm) empirism s.n. 1. curent filozofic care socoteşte experienţa senzorială ca unica sursă a cunoaşterii. 2. folosirea exclusivă a experienţei într-o activitate, (cf. fr. empirisme) empirist s.m. şi f. adept, partizan al empirismului. (cf. fr. empiriste) empldstru s.n. preparat farmaceutic, întins pe o bucată de pînză care se aplică pe locul bolnav; plasture, (după fr. emplâtre, gr. emp las tron) cmp6riu s.n. (ist.) tîrg, port comercial.
 ( < gr. emporion)
 emiil s.m. rival, concurent (mai ales în artă, în ştiinţă), (cf. fr. ămule, lat. aemulus)
 emulaţie s.f. întrecere, sforţare, străduinţă, dorinţă de a întrece, (cf. fr.
 *wiulation, lat. aemulatio) emulgat6r s.n. (chim.) substanţă care determină formarea unei emulsii stabile; emulsionant. • substanţă folosită pentru îndepărtarea grăsimilor din produsele textile. ( < germ. Emulgator) emulsie s.f. (chim.) amestec lichid care conţine în suspensie particule insolubile. • strat fotosensibil de pe un material fotografic, (cf. fr. emulsion) einulsionă vb. I. tr. (chim.) a transforma o substanţă în emulsie. (< fr. emul-sionner)
 emulatir s.?i. (tehn.) aparat pentru prepararea emulsiilor, (cf. fr. emul-seur)
 encefal s.n. totalitatea centrilor nervoşi centrali care se găsesc în cutia craniană; creier. ( < fr. enctphale, cf. gr. en — în, kephale — cap) encefdlic adj. al encefalului, de encefal.
 (cf. fr. enctphalique) encefalită s.f. (med.) boală manifestată prin inflamarea encefalului. (< fr. encdphalite)
 229
 encefaloid adj. ca re are sinuozitate şi o consistenţă asemănătoare cu ale ence-falului. (cf. fr. encâphaloide) enciclică s.f. circulară oficială a papei către preoţi sau episcopi. (cf. fr. ency-clique, it. enciclica, lat. t., gr. enkyklios
 —  circular)
 enciclopedic adj. de enciclopedie: cuprinzător, mare, vast. (cf. fr. encycloptdique) enciclopedie s.f. lucrare lexicografică de mare întindere, care cuprinde cunoştinţe amănunţite dintr-un singur domeniu sau din toate domeniile. • (fig.) operă importantă care cuprinde cunoştinţele de bază dintr-un anumit domeniu. • ansamblul cunoştinţelor omeneşti organizate metodic. • numele unui celebru dicţionar publicat între 1751 şi 1772 de către învăţaţii francezi
 •  Diderot şi d’Alembert. (< fr. encyclo-ptdie, cf. gr. en — în, kyklos — cerc, paideia — educaţie) enciclopedist s.m. şi f. 1. nume datgîndi-torilor progresişti precursori ai Revoluţiei franceze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, care s-au unit în vederea elaborării ..Enciclopediei". 2. (rar) persoană care are cunoştinţe enciclopedice, (cf. fr. encyclopediste) enolâvă s.t. 1. (geol.) fragment de rocă de altă natură; înglobat în masa unei roci eruptive. 2. grup de populaţie străină izolat în mijlocul masei indigene. (< fr. enclave) enclitic adj. (gram.; despre cuvinte) care se leagă de un cuvînt precedent făcînd cu el o unitate şi fiind lipsit de accent propriu. O articol enclitic = articol hotărît care se aşază la sfîrşitul unui cuvînt. (cf. fr. enclitique, lat. encliticus. gr. enklino — a îndoi) endecag6n s.n. (geom.) poligon cu unsprezece laturi şi unsprezece unghiuri, (cf. fr. hend&agone, gr. hendeka — unsprezece, gonia — unghi) endecasilâbic adj. (despre versuri) cu unsprezece silabe, (cf. fr. hendâcasyl-labique, gr. hendeka — unsprezece, syl-laha — silabă) endSmie adj. (med.: despre boli) specific unei ţări, unei regiuni. (< fr. ende-mique)
 endemie s.f. (med.) boală specifică unei regiuni. (< fr. erndimie, cf. gr. en — în. demos — popor) endocărd s.n. (anat.) membrană subţire care căptuşeşte cavităţile inimii. ( < fr. enaocarde, cf. gr. endon — înăuntru, kardia — inimă) endocardită s.f. (med.) boală constînd în inflamarea endocardului. ( < fr. en-docardite)
 endocârp s.n. (bot.) învelişul tare al seminţei unor fructe; stratul cel mai dinăuntru al pericarpului. ( < fr. endo-carpe, cf. gr. endon — înăuntru, karpos
 —  fruct)
 endocrin adj. care ţine de glandele cu secreţie internă. O glandă endocrină == glandă care îşi varsă secreţiile cu hor-
                                                                                   ENC-ENE
 moni direct în sînge: glandă cu secreţie internă. (< fr. endocrine, cf. gr. endon — înăuntru, krinein — a secreta) endocrinolâg s.m. şi f. specialist în endocrinologie. ( < endocrinologie) endocrinologie s.f. (med.) disciplină care se ocupă cu studiul glandelor endocrine. ( < fr. endocrinologie) endocrinoterapie s.f. (med.) tratament medical cu substanţe extrase din glandele endocrine. ( < fr. endocrinothera-pie)
 endod^rm s.n. (biol.) foiţa interioară a embrionului animalelor superioare. • (bot.) stratul interior al scoarţei tulpinii sau al rădăcinii. ( < fr. endoderme, cf. gr. endon — înăuntru, derma — piele)
 endogamie s.f. obicei, practicat de unele triburi, de a interzice căsătoria cu membrii altui trib. ( < fr. endogamie, cf. gr. endon — înăuntru, gamos — căsătorie)
 endogen adj. (despre organe) de origine internă, născut înăuntrul organului de reproducere. • (despre fenomene geologice) provocat de forţe interne, din interiorul pămîntului. (< fr. endogene, cf. gr. endon — înăuntru, gennan — a lua naştere) ondolimfă s.f. (anat.) lichid care se găseşte în labirintul urechii interne. ( < fr. endolymphe) endoplasmă s.f. (biol.) masa centrală a protoplasmei celulare, mai lichidă şi mai granuloasă decît ectoplasma. ( < fr. endoplasme, cf. gr. endon — înăuntru. plasma — formaţie) endoscop s.n. (med.) instrument care serveşte la cercetarea cavităţilor interne. (< fr. endoscope, cf. gr. endon — înăuntru, skopein — a examina) endosm6ză s.f. (fiz.) fenomenul de trecere a unui lichid printr-o membrană, din mediii exterior acesteia în spaţiul mărginit de ea. (< fr. endosmose, cf. gr. endon — înăuntru, os?nos — împingere)
 endosperm s.n. (bot.) învelişul interior al embrionului la unele plante, v. a 1-bumen. (< fr. endosperme, cf. gr. endon — înăuntru, sperma — sămînţă) endoteiiu s.n. (anat.) ţesut asemănător epiteliului, care acoperă unele cavităţi ale organismului. ( < fr. endothelium, cf. gr. endon — înăuntru, thele — ridi-cătură)
 endotermic adj. (desvre fenomene şi reacţii) care absoarbe căldură atunci cînd se produce. (< fr. endothenrdque) eneolitic s.n. perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, caracterizată prin întrebuinţarea uneltelor de aramă curată. (< lat. aeneus — de aramă. gr. lithos — piatră) energetic adj. care se referă la energie, care dă energie, (cf. fr. ânerg4tique, it. energetico)
 energetică s.f. parte a fizicii care studiază manifestările diferitelor forme de
 ENE-ENU
 energie. • ramură a tehnicii care studiază sursele de energie şi posibilităţile de folosire a acestora. . ( < fr. inergătique) energetism s.n. curent idealist reacţionar de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, răspîndit şi astăzi în rîndurile filozofilor şi naturaliştilor burghezi, care rupe mişcarea de materie, afirmînd că energia (înţeleasă de ei în chip subiectivist, ca ceva derivat din conştiinţă) există fără materie. ( < fr. energetisme) energic adj. plin de energie, viguros, tare. • (despre medicamente) cu acţiune imediată, tare eficace, (cf. fr. ifriergique, it. energico) energie s.f. 1. (fir.) capacitate a unui sistem de a efectua un lucru mecanic în trecerea din starea sa într-o anumită stare de referinţă. 2. forţă, putere, vigoare, tărie. • fermitate, hotărîre în atitudini, în acţiuni. (< fr. Energie, it. energia, cf. gr. energeia — activitate)
 energumen s.m. 1. (bis.) persoană care se pretinde a fi stăpînită de diavol.
 2.  (fig.) exaltat; om care se agită puternic. ( < fr. inergumenc, cf. gr. ener-goumenos — agitat)
 enerva vb. I. tr. şi refl. a (se) înfuria, a (se) irita; a (se) indispune, (< fr. enerver)
 enervant adj. supărător, iritant, (cf. fr. enervant)
 enigmatic adj. care constituie o enigmă, greu de înţeles; misterios. (< cf. fr. 4nigmatique, it. enigmatiro) enigmă s.f. 1. ghicitoare. 2. lucru greu de înţeles, încîlcit. ascuns, taină, mister.
 3.  ioc distractiv, de obicei în versuri, prezentîndu-se ca o ghicitoare; şaradă. ( <fr. enigme, it. enigma, cf. gr. ainigma)
 enologie s.f. ştiinţă care se ocupă cu studiul vinurilor şi al produselor derivate din vin. (< fr. oenologie, cf. gr. oinos
 —   vin, logos — vorbire)
 en6rm adj. foarte mare. imens, colosal.
 •   ado. foarte mult; extrem de... (< fr. Enorme, it. enorme, cf. lat. ex — afară, norma — regulă) enormitâte s.f. 1. (rar) mărime imensă; întindere colosală. 2. lucru de nccrezut; exagerare; prostie, gugumănie. aberaţie, absurditate, (cf. fr. enormite, lat. enormi tas)
 ensif6rm adj. de forma unei săbii. (< fr. ensiforme, cf. lat. ensis — sabie, fr. forme — formă) entelehie s.f. (HI.) termen folosit deAris-totel, însemnînd scopul lăuntric care ar sta la baza dezvoltării materiei şi ar determina procesul întreg al dezvoltării ei. (cf. fr. entâUchie, gr. entelecheia
 —   activitate)
 enteralgie s .f. (med.) dureri în intestine, (cf. fr. entâralgie. gr. enteron — intestin, algos — dureri)
 enterit&s.f. (med.) inflamaţie a mucoasei intestinului. (< fr. enttrita, cf. gr. enteron — intestin)
                                                                                            230
 enterocolită. s.f. (med.) inflamaţie a mucoasei intestinului subţire şi a colonului. (< fr. entârocolite, cf. gr. enteron
 —   intestin, kolon — intestin gros) entim6măs./. (log.) silogism în care una
 dintre premise sau concluzia nu este exprimată, ci se subînţelege, (cf. fr. enthymeme, gr. enthymema — reflec-ţiune)
 entitâto s.f. ceea ce constituie esenţa, fiinţa unui lucru; conţinut de sine stătător, (cf. fr. entite, lat. entitas < ens, entis — existenţă) entomolog s.m. specialist în entomologie.
 (cf. it. entomologo) entomol6gic adj. care aparţine entomologiei, privitor la entomologie, (cf. fr. entomo logique) entomologie s.f. ramură a zoologiei care studiază insectele, (cf. fr. entomologie, gr. entomos — insectă, logos — vorbire)
 entomologist s.m. (rar) entomolog. (< fr. entomoloyiste) ent6rsă s.f. (med.) leziune a unei articulaţii cauzată de ruperea sau întinderea bruscă a ligamentelor. (< fr. entorse)
 entozoâr s.n. (zool.) animal care trăieşte parazitar în intestinul unui alt animal. (< fr. entozoaire, cf. gr. entos, zoon
 —   animal)
 entropie s.f. (Hz.) mărime care caracterizează starea termică a unui sistem fizic, exprimată prin suma citurilor dintre cantităţile de căldură primite sau cedate de el. ( < fr. entropie, gr. entropia)
 entropions.n. (med.) întoarcere înăuntru a pleoapei ochiului, însoţită de iritaţia conjunctivei şi a corneei. (< fr. entropion)
 entuziâsm s.n. însufleţire puternică, avînt, înflăcărare; exaltare sufletească, emoţie extraordinară. ( < fr. enthousias-me, it. entusiasmo, cf. gr. enthousias-mos — emoţie puternică) entuziasma vb. I. tr. şi refl. a (se) însufleţi, a (se) înflăcăra, a cuprinde sau a fi cuprins de entuziasm, (cf. fr. enthou-siasmer, it. entnsiasmare) entuziast adj. avîntat, înflăcărat, stăpî-nit de entuziasm, care arată entuziasm, (cf. fr. enthousiaste) enucleaţie s.f. (med.) operaţie chirurgicală care constă în extirparea unei tumori sau a unui ochi, cînd din cauza acestuia este ameninţat cu orbirea şi celălalt, (cf. fr. enucliation) enumera vb. I. tr. a număra unul cîte unul; a înşira. (< fr. enumerer, it., lat. enumerare) enumerativ adj. de (cu o) enumerare.
 (cf. fr. enumeratif) enumerăţie s.f. 1. (rar) numărătoare, numărare, enumerare. 2. (lit.) figurS de stil care cuprinde înşiruirea tuturor argumentelor, faptelor etc. privitoare la aceeaşi împrejurare sau temă. (cf. fr. &numeration. lat. enumeratio)
 231
 entinţ s.n. formulare, enunţare, expunere (a unei idei, a unei probleme); formulă, (cf. fr. enoncâ, după anunţ) enunţă vb. I. tr. a spune, a formula, a exprima, a expune (idei, teorii). (< it. enunziare, cf. lat. enuntiare) enunţiativ adj. care enunţă, care conţine o enunţare. O (in expr.) propoziţie enuntiativă = propoziţie care conţine relatarea obiectivă a unei observaţii, a unei constatări etc. (cf. it. enunziativo) enzimăs./. (chim.) substanţă produsă de anumite celule vii, care accelerează mersul reacţiilor chimice în celulă.
 (< fr. enzyme) eoc£n s.n. (geol.) partea mijlocie a epocii paleogene, caracterizată prin dezvoltarea numuliţilor; epoca numulitică.
 (< fr. eocenecf. gr. eos — auroră, kainos — recent)
 eoliân adj. acţionat (sau produs) de vînt. O (geol.) depozit eolian = sediment format dintr-un material transportat de vînt. < fr. eolien, cf. Eolus, n.p.) eolît s.n. piatră din epoca preistorică, grosolan cioplită, folosită ca prima unealtă a omului primitiv. (< fr. tolithe)
 eolitic adj. din (referitor la) epoca pietrei cioplite. II s.n. epoca pietrei cioplite.
 (< fr. eolythique, cf. gr. eos — auroră, lithos — piatră) eolotrâp adj. (fiz.; despre corpuri, op. izotrop) care nu are proprietăţi identice în toate direcţiile, (cf. fr. 4olotrope)
 eolotropie s.f. (fiz.) însuşirea de a fi eolotrop. (cf. fr. eolotropie) eozină s.f. (chim.) materie colorantă folosită în industria textilă, la fabricarea cernelurilor roşii etc. ( < fr. eosine) epâctă s.f. număr de zile care trebuie adăugat unui an lunar pentru a-1 face să concorde cu anul solar. ( < fr. epacte, cf. gr. epaktos — adăugat) epanşamânt s.n. (med.) acumulare de lichid. (< fr. ăpanchement) epată vb. I. tr. a impresiona izbitor, a ului, a uimi. (< fr. ăpater) epatânt adj. care epatează; uimitor, uluitor, (cf. fr. epatant) epăvă s.f. 1. resturi, rămăşiţe ale unei nave distruse sau naufragiate, aruncate de mare pe ţărm; navă distrusă sau naufragiată. 8. (fig.) om distrus, ruinat (fizic şi moral). (< fr. epave) epentetic adj. (fon.; despre sunete) care a apărut prin epenteză. (cf. fr. 6penth6-tique, gr. epenthetikos) epenteză s.f. (fon.) introducere a unei consoane între două sunete greu de pronunţat, (cf. fr. tpenthese, gr. epen-thesis)
 epic adj. care exprimă, în formă de povestire, fapte, idei, sentimente. O gen epic = gen literar care cuprinde totalitatea producţiilor literare cu caracter narativ. • (fig.) demn de o epopee, grandios, de mari proporţii, (cf. lat. eptcus, gr. epikos)
                                                                                       ENU-EPi
 epicârp s.n. (bot.) pieliţă care Înveleşte fructul unei plante. (< fr. tpicarpe, cf. gr. epi — deasupra, karpos — fruct) epicen adj. (gram.; despre substantive) care are o formă unică pentru masculin şi feminin. ( <*fr. epicăne, cf. gr. epi-koinos — comun) epicentru s.n. (geol.) regiune de pe suprafaţa pămîntului unde se află focarul unui cutremur, (după fr. tpicentre) epicheremă s.f. (log.) silogism în care fiecare premisă este însoţită de adaosuri şi motivări suplimentare, (cf. fr. epichereme, gr. epicheremă) epicicloîdă s.f. (mat.) curbă plană descrisă de un punct de pe un cerc mobil, care se rostogoleşte fără să alunece pe un cerc fix. (< fr. epicycloide) epicîcîu s.n. (mat.) cerc care se rostogoleşte fără să alunece în exteriorul şi în planul unui cerc de bază fix. (cf. fr. dpicycle)
 epicuriăn adj., s.m. şi /. (adept) al epicurismului. • (om) înclinat spre, ahtiat de plăceri, (cf. fr. epicurien < Epicur, n.p.)
 epicurism s.n. doctrină materialistă a lui Epicur, filozof grec din secolul al IV-lea î.e.n., care recunoaşte existenţa lucrurilor în afara conştiinţei şi independent de ea, dar, în ce priveşte concepţia morală, încearcă să creeze o teorie etică a fericirii raţionale, la baza căreia stă un ideal individualist, de evitare a suferinţei şi dobîndire a unei fericiri senine susţinînd că cel mai rezonabil lucru pentru om este repausul, ataraxia şi nu activitatea, (cf. fr. tipicu-risme, Epicur, n.p.)
 epidemic adj. de epidemie; contagios, molipsitor. ( < fr. epidâmique) epidemie s.f. (med.) molimă. (< fr. epidemie, it. epidemia, cf. gr. epi — deasupra, demos — popor) epidemiologie s.f. disciplină medicală care studiază epidemiile şi măsurile de prevenire şi de combatere a acestora. (<fr. epidemiologie, cf.fr. tpidămie, gr. logos — vorbire) epidermă s.f. (anat.) membrană care acoperă derma şi formează împreună cu aceasta pielea. • ţesut protector al plantelor, format dintr-un strat de celule aşezate la exterior. (< fr. Epiderme, cf. gr. epi — deasupra, derma
 —  piele)
 epidermic adj. care ţine de epidermă;
 de natura epidermei, (cf. fr. epidermique) epidiasc6p s.n. (fiz.) aparat care serveşte la proiecţia prin transparenţă a unui dispozitiv (v. diascop) sau la proiecţia în lumina reflectată a unei figuri luminate (v. episcop). (< fr. ăpidiascope, cf. germ. Epidiaskop) epididim s.n. (anat.) mic corp oblong situat în lungul marginii dinapoi şi de sus a testiculului. ( < fr. âpididyme, cf. gr. epi — deasupra, didymos — testicul) epididimită s.f. (med.) inflamaţie a epididimului. ( < fr. ăpididymite)
 EPI-EPI
 epifenomen s.n. (fii.) fenomen secundar a cărui.prezentă sau lipsă nu alterează producerea fenomenului esenţial, (cf. fr. âpiphenomkne)
 epiflt adj. (bot.; despre plante) care trăieşte pe suprafaţa altor plante, pe care le foloseşte numai ca sprijin. (< fr. epipjiyte, cf. gr. epi — deasupra, phyton — plantă)
 epiflză s.f. (anat.) 1. extremitatea mai umflată a unui os lung. 2. glanda pineală. ( < fr. 4piphyse) epifonem s.m. (lit.) exclamaţie sentenţioasă prin care se termină, se rezumă un discurs, o povestire. ( < fr. epipho-neme, cf. gr. epi — peste, phonein — a vorbi)
 epifâră s.f. (med.) exagerare de natură patologică a secreţiei lacrimale. (< fr. 4piphora, cf. gr. epiphora) epifrâză s.f. (lit.) figură retorică prin care se adaugă unei fraze terminate una sau mai multe părţi, în care se dezvoltă o idee accesorie, (cf. fr. 6pi-phrase, gr. epi — peste, phrasis — frază) epigâstric adj. care ţine de epigastru, privitor la epigastru. (<fr. epigastri-que)
 epigâstru s.n. (anat.) partea superioară a abdomenului. (< fr. dpigastre, cf. gr. epi — deasupra, gaster — stomac) epigenetic adj. (geol.; despre depozite de minereu) care este mai recent decît rocile în care este cuprins. (< fr. epi-gtnetique)
 epigldtă s.f. (anat.) membrană situată în partea superioară a laringelui, care acoperă glota, împiedicînd astfel pătrunderea alimentelor în căile respiratorii. (< fr. epiglotte, cf. gr. epi — deasupra, glotte — limbă) epig6ns.m. 1. (adesea ironic) descendent, urmaş (inferior precedesorilor). 2. (mit.; la pl.) denumire dată fiilor celor şapte comandanţi care au pierit la asediul Tebei. (< fr. ipigone, it. epi-gono, cf. gr. epigonos — descendent) epigrăf s.n. citat semnificativ pus în fruntea unei cărţi, a unui capitol. # scurtă inscripţie de pe faţada unui edificiu, a unui monument etc. (cf. fr. ipigraphe, gp. epi — deasupra, graphein
 —  a scrie)
 epigrafie s.f. ştiinţă care se ocupă cu descifrarea şi interpretarea inscripţiilor, (cf. fr. âpigraphie) epigraf Ist s.m. şi /. specialist în epigrafie.
 (cf. fr. âpigraphiste) epigramâtic adj. cu caracter de epigramă ; satiric, înţepător, (cf.rfr. tpigrammati-que, lat. epigrammaticus) epigrămă s.f. (lit.) poezie (scurtă) cu caracter satirizant, care se sfîrşeşte printr-o poantă ironică, muşcătoare sau agresivă la adresa unui personaj, a unui fapt etc. (< fr. ăpigramme, it., lat. epigramma, cf. gr. epi — deasupra, gramma — scris)
 epigramist s.m. şi /. autor de epigrame, (cf. it. epigrammista)
                                                                                               232
 epilâţie s.f. (rar) operaţie de smulgere a firelor de păr cu ajutorul unei pensete, (cf. fr. 4pilation)
 epilepsie s.f. (med.) boală nervoasă manifestată prin accese de convulsii însoţite de pierdere a cunoştinţei şi a sensibilităţii; (pop.) boala copiilor. (< fr. Epilepsie, cf. gr. epilepsis — tremur
 <    epilambanein — a apuca brusc) epileptic adj., s.m. şi f. (suferind) de epilepsie. (cf. fr. dpileptique) epitâg s.n. partea finală a unui roman, a unui poem etc. care cuprinde concluziile autorului şi subliniază anumite idei; încheiere. • (fig.) sfîrşit, încheiere, a unei acţiuni, a unei întîmplări etc. (<fr. epilogue, it. epilogo, cf. lat. epilogus < gr. epi — la urma, logos — vorbire)
 epilogă vb. I. tr. (rar) a încheia, a termina; a găsi de spus ceva în plus la orice, i < fr. ăpiloguer, it. epilogare) epirogenlc adj. (geol.; în expr.) mişcări epirogenice = mişcări lente, de ridicare sau de scufundare, ale scoarţei pămîn-tului, care se produc pe suprafeţe întinse. (< fr. epirogtnique, cf. gr. epiros continent, genos — naştere) episcGp s.n. (fiz.) aparat de proiecţie prin reflexie. • (mii.) dispozitiv optic folosit Ia tancuri, care permite cercetarea cîmpului prin ferestrele de observare. (< germ. Episkop, cf. gr. epi — deasupra, skopein — a privi) episiloglsm s.n. (log.) formă de gîndire complexă, alcătuită din mai multe silogisme legate între ele, concluzia fiecăruia constituind premisa majoră a silogismului următor, (cf. fr. âpisyl-logisme, gr. epi — deasupra, syllogismos
 —    silogism) epis6d s.n. 1. acţiune secundară legată de acţiunea principală a unui poem, a unui roman etc. • parte a acţiunii în vechea dramă grecească, desfăşurată între două intervenţii ale corului. 2. întîmplare, incident, fapt accesoriu. ( < fr. ăpisode, cf. gr. epeisodion — ceea ce vine dinafară) episddic adj. de episod; neesenţial. • întîmplător, incidental, secundar, (cf. fr. ăpisodique) epistâxis s.n. (med.) curgere de sînge din nas. (cf. fr., gr. epistâxis) epistll s.n. (arhit.) arhitravă. (< fr. epistyle, cf. gr. epistilion < epi — pe, stylos — coloană)
 epistolâr adj. privitor la modul, la arta de a scrie scrisori; compus în formă, în stil de scrisoare, (cf. lat. epistolarius) epistolă s.f. 1. scrisoare. 2. (lit.) poezie lirică cu caracter, cu subiect filozofic, moral etc. ( < lat. epistola — scrisoare, cf. gr. epistole < epistellein — a trimite ştiri) epitâf s.n. inscripţie funerară; placă (de obicei din marmură) care cuprinde o inscripţie funerară. • poezioară compusă cu ocazia morţii cuiva. (< fr. 4pitaphe, cf. lat., gr. epitaphion <epi — deasupra, taphos — mormînt)
 238
 epitaUrai s.n. (liv.) mic poem sau cîntec de nuntă., (cf. fr. ipithalame, lat., gr. epithalamion < epi — asupra, thala-mos — căsătorie)
 epităzăs./. (lit.) parte a unei drame unde se leagă intriga, conflictul, «fr. epitase) epiteliâl adj. (med.) al epiteliului, de epiteliu. (cf. fr. epithilial) epitelitim s.n. (med.) cancer al ţesutului epiteliâl. (<fr. epithelioma) epit61iu s.n. (anat.) ţesut compus din unul sau mai multe straturi de celule, care formează învelişul pielii, al mucoaselor etc. (< fr. ăpitheiium, cf. gr. epi
 —  deasupra, thele — mamelă)
 epitet- s.n. cuvînt aşezat lîngă un alt cuvînt pentru a-1 lămuri, a-1 determina cît mai nuanţat. • calificativ. (< fr. âpithkte, it. epiteto, cf. gr. epithetos
 —  adăugat)
 epiu s.n. dig de piatră sau de nuiele, construit de la malul unei ape către larg, pentru a-i micşora lăţimea sau pentru a-i apăra malurile de eroziuni.
 (< fr. Epi) eplzoâre s.n. pl. (zool.) nume generic dat animalelor care trăiesc ca parazite pe pielea altor animale; (lasg.) animal care face parte din această categorie, (cf. fr. epizoaire) epizootie s.f. (med.) epidemie la animale. (< fr. Epizootie, cf. gr. epi — peste, zoon — animal) epocâl adj. menit să determine, să delimiteze o epocă; răsunător, memorabil. ep6că s.f. 1. perioadă, interval de timp din istorie marcat prin anumite evenimente importante. O (expr.) a face epocă = a marca o modă, a lăsa o amintire durabilă. 2. timp, moment, vreme (cînd se repetă ceva periodic). 3. (geol.) diviziune în care se împarte o eră geologică. (< fr. epoque, it. epoca, cf. gr. epoche — timp de oprire) eprtdă s.f. 1. (lit. ; în teatrul antic grecesc) a treia parte a cîntecului unui cor, după strofă şi antistrofă. 2. nume dat de Horaţiu poemelor din ultima sa carte care cuprinde poezii compuse din distihuri, (cf. fr. ăpode, lat., gr. epodos, epi — deasupra, ode — cînt) epoiet s.m. bandă (carton îmbrăcat cu stofă) care se poartă mai ales la umerii uniformelor militare. (< rus. epolet, cf. fr. ipaulette)
 eponim a.m. (ist.) magistrat care, în cetăţile Greciei antice şi în vechea Romă, dădea numele său anului; (mai ales) primul dintre cei nouă arhonţi ai Atenei sau unul dintre cei doi consuli ai Romei, care dădea numele său anului, (cf. fr. Eponyme, gr. epi — pe, onoma
 —  nume)
 epdnj s.n. ţesătură specială, moale, cu aspect buretos, din care se fac prosoape, halate de baie etc. ( < fr. iponge — burete) ©popf* s.f. (lit.) poezie epică de mare întindere, în care se povestesc fapte JS? leSendare sau istorice; (p. ext.) opera epică de mare amploare. • şir de
                                                                                        EPI-ERB
 fapte, de întîmplări eroice, grandioase.
  ( < fr. âpopăe, it. epopea, cf. gr. epopoiia
  <  epos — poem, poiein — a face) epos s.n. (liv.) epopee. • povestire.
  (< gr. epos)
  eprubetă s.f. tub de sticlă rezistentă, închis la un capăt, folosit în laboratoare. < fr. eprouvette) epruvetă s.f. (tehn.) piesă confecţionată dintr-un anumit material, pentru a fi supusă unor încercări, în vederea determinării proprietăţilor acestuia; corp de probă. (< fr. ăprouvette < Eprouver
  —  a încerca)
  opuizâ vb. I. 1. tr. şi refl. a (se) termina, a (se) isprăvi. 2. tr. a lămuri complet, a termina discuţiile, a încheia (o problemă). 8. refl. a se istovi, a se extenua.
  ( < fr. dpuiser)
  epuizânt adj. care epuizează; extenuant.
  (cf. fr. âpuisant) epul6ns.m. (ist.; la romani) preot însărcinat cu pregătirea şi supravegherea ospeţelor • sacre. (cf. fr. ipulon, lat. epulo < epulae — ospăţ) epură vb. I. tr. 1. a curăţa (o soluţie etc.) de substanţele sau de corpurile nefolositoare sau dăunătoare. 2. a curăţa (o instituţie, o întreprindere etc.) de elementele necorespunzătoare, duşmănoase. (< fr. epurer) epurat6r s.n. (tehn.) aparat cu ajutorul căruia se face curăţirea unui material de substanţele nefolositoare sau dăunătoare. (cf. fr. epurateur) epură s.f. (geom.) reprezentare la scară, prin linii geometrice, a unui obiect oarecare. • diagramă. (< fr. Epure) erâtă s.f. listă adăugată la sfîrşitul unei cărţi, conţinînd semnalarea şi îndreptarea greşelilor de tipar (uneori şi de fond) strecurate în cuprinsul lucrării. (< fr., lat. errata, cf. errare — a greşi) erâtio adj. care nu este fix; neregulat. O bloc eratic = bloc de piatră de dimensiuni mari, adus de gheţari şi rămas în-tr-un anumit loc în urma retragerii acestora. (< fr. erratique, cf. lat. errare
  —  a rătăci)
  eră s.f. 1. epocă, perioadă istorică marcată de un eveniment deosebit, de la care se începe numărătoarea anilor.
  •  epocă de la care începe o nouă ordine a lucrurilor. 2. (geol.) fiecare dintre marile diviziuni ale timpurilor geologice. (< fr. ere, it. era, cf. lat. aera
  —  epocă)
  erbacee adj.f. (despre plante) cu tulpina fragedă, moale (ca iarba). (< fr. her-bace, cf. lat. herba — iarbă) erbicid adj., s.n. (substanţă) care distruge ierburile dăunătoare' pentru agricultură. (< fr. herbicide) erbiu s.n. (chim.) element din familia pămînturilor rare. (<fr. erbium < Ytterby, n.p.) erblv6r adj. (despre animale; adesea subst.) care se nutreşte aproape exclusiv cu Ierburi. (< cf. fr. herbivore, lat. herba — iarbă, vorare — a devora)
ERE-ERO
 erect adj. (despre plante) drept, ridicat în sus.; vertical. (< lat. erectus < eri-qere — a ridica)
 erecţie s.f. (fiziol.) umflarea anumitor ţesuturi organice, îndeosebi a corpurilor cavernoase ale organelor genitale, (cf. fr. ârection, lat. erectio — ridicare) er6de s.m. (jur.) moştenitor. (<lat. haeres, it. erede) ereditâr adj. transmis prin moştenire; care se moşteneşte, moştenit, (cf. fr. Mrtditaire, it. ereditario) ereditâte s.f. 1. (biol.) transmiterea anumitor caractere de la o generaţie la alta. 2. (jur.) succesiune, moştenire, (cf. lat. hereditas, fr. Mredite) eremitic adj. (rar) de ermit, al ermitului.
 (cf. fr. eremitique) erepsin&s.f. (fiziol.) substanţă cu compoziţie chimică simplă, secretată de intestin şi de pancreas. ( < fr. erepsive) eretic adj., s.m. şi /. (adept, partizan, propovăduitor) ăl unei erezii, (cf. fr. hăretique, it. eretico, gr. hairetikos) erezie s.f. 1. (bis.) doctrină contrară dogmelor religiei (mai ales religiei creştine catolice), care este condamnată de biserică. 2. (fig.) rătăcire, abatere, greşeală, eroare, (cf. fr. Mresie, it. eresia, gr. hairesis — alegere) erg s.m. (Hz.) unitate de măsură a lucrului mecanic, egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa de o dină care îşi deplasează punctul de aplicaţie cu un centimetru pe direcţia ei. ( < fr. erg, cf. gr. ergon — lucru) ergotlnă s.f. substanţă toxică extrasă din secara cornută, folosită în medicină ca hemostatic; ergotoxină. (< fr. ergotine)
 ergotism s.n. (med.) boală cauzată dc consumarea cerealelor atacate de o anumită ciupercă. (<fr. ergotisme) erija vb. I. 1. refl. a-şi aroga ilegal o autoritate, un rol etc., a se da drept...
 2.  tr. (rar) a înălţa, a ridica (o statuie etc.). (< fr. driger, cf. it., lat. ungere
 —   a înălţa) erit£m s.n. (med.) afecţiune a pielii, manifestată prin pete roşii, care apare în unele boli. (< fr. erytheme, cf. gr. erythema — roşeaţă) erizipel s.n. (med.) boală infecţioasă manifestată prin inflamarea şi înroşirea unei părţi din piele şi prin febră; brîncă orbalţ. (< fr. trysipele, cf. gr. erysipe-las < erentho — roşesc) ermeneâtică s.f. (rar) arta interpretării unui text antic. (< fr. hermeneutique) ermetic adj. 1. care astupă, închide perfect, nelăsînd să pătrundă aerul sau gazele. 2. obscur, cu sens greu de înţeles, de neînţeles. 3. (rar) care este în legătură ou medicina universală si cu transmutaţia metalelor. (< fr. hermâ-tique, it. ermetico, cf. Hermes, zeul iniţiator al alchimiei) ermetism s.n. 1. caracterul secret al unei doctrine. 2. obscuritate voită, caracteristică poeziei decadente. 3. doctrina
                                                                                              234
 filozofică a alchimiştilor; (p. ext.) caracterul secret al unei doctrine, (cf. fr. hermdtisme)
 ermîts.?n. (rar) pustnic, sihastru. (< fr. ermite, cf. lat. eremită, gr. eremos — pustnic)
 ermitâj s.n. (rar) pustnicie, sihăstrie; (p. ext.) loc depărtat, izolat, retras de lume. (< fr. ermitage) eroare s.f. 1. (fii.) lipsă dc concordanţă între percepţiile noastre şi realitatea obiectivă; greşeală, o (expr.) a induce (pe cineva) în eroare — a amăgi, a înşela. 2. (mat.) diferenţa dintre valoarea unei mărimi şi valoarea măsurată a acestei mărimi, (cf. fr. erreur, it. errore, lat. error) erodâ vb. I. tr. (despre ape şi alţi agenţi externi) a roade, a exercita o acţiune de eroziune. ( < fr. âroder, cf. lat. erodere
 —    a roade) cr6ic adj. 1. referitor la eroii din mitologie, al eroilor din mitologie-. 2. propriu unui erou sau unei eroine; de erou, vitejesc. 3. care arată, dovedeşte eroism.
 •    (despre poezii, poeme etc.) care cîntă, povesteşte faptele unui erou. (< cf. fr. Mroîque, it. eroico, lat. heroicus) eroicomic adj. care este în acelaşi timp eroic şi comic. O poem eroicomic = poem-epopee care are un subiect comic, (după fr. hăroî-comique) eroină s.f. 1. femeie plină de virtute şi de curaj eroic, femeie vitează, curajoasă. 2. personaj feminin principal al unei opere literare; (p. ext.) femeie care este personajul principal al unei întîmplări.
 ( < fr. heroîne) eroism s.n. caracterul a ceea ce este eroic; vitejie, curaj; spirit de erou. (cf. fr. heroîsme)
 eronat adj. greşit, inexact, (după fr.
 errone)
 er6tic adj. referitor la iubire, de iubire, de dragoste. • care conţine sentimente de dragoste; care cîntă dragostea. • (subst., f.) totalitatea operelor de literatură care cîntă iubirea. • senzual, (cf. fr. erotique, it. erotico < Eros, n.p.) erotism s.n. atitudine erotică, senzualism. (cf. fr. erotisme) er6u s.m. 1. personaj mitologic născut dintr-un muritor şi o divinitate, înzestrat cu puteri supraomeneşti şi despre care se povesteau fapte măreţe; semizeu; (p. ext.) denumire dată de greci mai tîrziu unor oameni deosebit de viteji, autori ai unor fapte măreţe, ca Leonidas, Homer, Hipocrate etc. 2. om vestit prin forţa, vitejia şi biruinţele sale în războaie, în lupte; om vestit prin faptele sale măreţe. • ostaş căzut cu onoare pe cîmpul de luptă. 3. om deosebit prin calităţile sale morale, prin acţiunile sale; om care se distinge într-un anumit domeniu. O erou al muncii (socialiste) = titlu de înaltă distincţie acordat de stat persoanelor care se deosebesc printr-o muncă prodigioasă, dusă după cele mai avansate
 235
 sisteme: persoană, care a primit acest titlu. 4. personaj principal al unui poem. al unui roman etc. • personaj principal al unei întîmplări. (lat. heros, cf. fr. heros)
 croziâne sJ. acţiunea de roadere pe care o exercită mai ales apa şi agenţii atmosferici; (spec.) roadere a solului produsă de acţiunea diferiţilor agenţi externi, (cf. fr. Erosion) eroziv adj. care roade, provoacă o eroziune. ( < fr. Erosif) erpetologie s.f. parte a istoriei naturale care tratează despre reptile. (< fr. erpEtologie, cf. gr. herpeton — reptilă, logos — vorbire) erudit adj. cu vaste cunoştinţe; învăţat, savant. • (despre opere ştiinţifice) care arată erudiţie, cunoştinţe multe şi profunde. (cf. fr. Erudit, lat. eruditus — cioplit, instruit) erudiţie s.f. cunoaştere aprofundată a unei ştiinţe, a literaturii, a filozofiei etc. (dobîndită mai ales prin lecturi); cultură vastă. (cf. fr. erudition, lat. eruditio)
 ertipe vb. III. intr. a ţîşni, a izbucni; (despre vulcani, sonde) a fi în erupţie. (•< lat. erumpere, după rupe) eruptiv adj. 1. de (din) erupţie; (despre roci) cu origine vulcanică. • (fia.) violent, impetuos, vulcanic (în porniri, în gîndire). 2. (despre o boală) însoţit de o erupţie, (cf. fr. Erupţif) erupţie s.f. 1. ieşire bruscă şi violentă din pămînt a unui gaz, a ţiţeiului, a lavei etc.; ţîşnire, izbucnire. 2. apariţia pe piele a unor pete roşii sau a unor băşi-cuţe, în cazul unor boli. (cf. fr. trup-tion)
 erzăţ s.n. surogat. (<germ. Ersatz — înlocuitor)' escădră s.f. (mar.) mare unitate navală de război care este comandată de un viceamiral. • (av.) unitate de aviaţie care este sub ordinele unui general. (< fr. escadre, cf. it. squadra — grup de patru corăbii)
 escadrilă s.f. (mii.) subunitate a unui regiment de aviaţie sau de marină. (< fr. escadrille) escadron s.n. (mii.) subunitate de cavalerie, corespunzînd companiei de infanterie. (<fr. escadron, cf. it. squa-drone)
 escaladă vb. I. tr. a sări, a trece peste un zid, peste un obstacol înalt, căţărîn-du-se, folosind o scară. ( < fr. escaiader) escalatâr s.n. scară cu trepte mişcătoare, care transportă trecătorii de la un nivel ţa altul; scară rulantă. (< engl. escalator)
 esodiă s.f . loc de oprire a unei nave sau a unui avion pentru aprovizionare, pentru incarcare şi descărcare de mărfuri, pentru debarcare sau îmbarcare de pasageri etc.: (p. ext.) oprire. ( < fr. escale) escamotă vb. I. tr. 1. a face să dispară ceva pe nesimţite, a ascunde ceva cu iscusinţă; a fura subit, deodată. •
                                                                                        ERO-ESE
   (fig.) a ascunde, a falsifica. 2. (av.) a introduce trenul de aterizare al unui avion, în timpul zborului. în locaşurile speciale din corpul său. ( < fr. escamoter, cf. sp. escamotar — a face să dispară) escamotăbil adj. care poate fi escamotat, ascuns, (cf. fr. escamotable) escapadă s.f. ieşire pe furiş, nepermisă, de scurtă durată, pentru distracţii: aventură. (<fr. escapade)
                                                    /^escarpat adj. (rar) povîrnit, înclinat. / (după fr. escarpe)T escără s.f. (med.) coajă nenşră care se î formează pe piele de obicei din cauza ! unei arsuri. ( < fr. escarre, cf. gr. eschara . focar)
   cscărpăs./. (mii.) taluzul dinspre unităţile proprii al şanţului-obstacol dintr-o fortificaţie. ( < fr. escârpe, cf. it. scarpa
   —  t.aluz)
   eschîlă s.f. (med.) bucată mică, aşcliie dintr-un os fracturat. (< fr. esquille) eschiva vb. I. 1. refl. a se sustrage, a seda în lături (stîngaci) de la ceva. • a se retrage pe furiş, evitînd să fie observat. 2. tr. a evita cu stîngăcie. ( < fr. esquiver)
   eschivă s.f. (sport) mijloc de a înlătura o lovitură făcînd diferite aplecări ale capului sau ale trunchiului. (< fr. esquive)
   escobăr s.m. (rar) om care uzează de şiretlicuri; om viclean, chjţibuşar. (< fr. escobar, cf. Escobar T. tâendoza, n.p.) escortă vb. I. tr. a însoţi (mai ales o persoană importantă) pentru pază, pentru apărare sau pentru a prezenta onorurile cuvenite. • a însoţi un deţinut pentru a-1 păzi. • (despre nave, ovioane militare) a însoţi nave comerciale (pentru a le proteja). (< fr. escorter)
   csctfrtă s.f. 1. grup de oameni înarmaţi, trupă înarmată care însoţeşte pe cineva pentru a-1 proteja sau pentru a-1 supraveghea; suita unui demnitar, a unui suveran. • grup de oameni înarmaţi care însoţesc un deţinut. formaţie de nave sau de avioane de luptă care însoţeşte (în timp de război) nave comerciale pentru a le proteja. ( < fr. escorte) escort6r s.n. (mar.) navă sau avion cu . misiune de escortă, (cf. fr. escorteur) escroc s.m. şi f. pungaş, şarlatan. (< fr. escroci
   escrocă vb. I. tr. a înşela, a fura prin şiretlicuri, fraude, manopere frauduloase etc. ( < fr. escroquer) escrocherie s.f. faptă de escroc, înşelătorie, pungăşie, şarlatanie. (cf. fr. escroquerie) escuădă s.f. (ieşit din uz) fracţiune dintr-o unitate militară comandată de un caporal sau de un brigadier; căprărie. ( < fr. escouade) eseist s.m. (lit.) autor de eseuri, (cf. fr. essayiste )
   es6nţă s.f. 1. ceea ce dă caracterul lucrurilor şi al fiinţelor, ceea ce face ca un
 ESE-EŞA
  lucru, o fiinţă, un fenomen să fie ceea ce este, constituind natura lui. 2. (chim.) lichid volatil care se extrage din plante sau din anumite substanţe. 3. (silv.) specie de arbori care alcătuiesc arboretul principal dintr-o pădure. • varietate de lemn. (< lat. essentia < esse — a fi, cf. it. essenza, fr. essence) esenţiăl adj. care aparţine esenţei unui lucru; fundamental, primordial, (cf. it. essenziale , fr. essentiel, lat. essenti-alis)
  es6n s.n. (lit.) studiu de proporţii reduse, în care autorul atacă probleme de ordin filozofic, literar, ştiinţific etc., expu-nînd un punct de vedere personal, fără
  - a epuiza subiectul. (< fr. essai) esoîăg s.n. (anat.) tub care leagă gura cu stomacul. (< fr. oesophage, cf. gr. oisophagos) esofapidn adj. de (la) esofag, (cf. fr. oesophagien)
  esotârfc adj. (în filozofia antică: op. e x o t e r i c) care poate fi înţeles numai de cei iniţiaţi: secret, ascuns. (< fr. 4sot4rique, cf. gr. csoterihos — interior)
  esoterîsm s.n. (fii.) doctrină filozofică care nu se transmite decît unui număr restrîns de iniţiaţi. (< fr. tsottrisme) espadrilă s.f. sandală de pînză cu talpă de sfoară, folosită în special de alpi-nişti. (< fr. espadrille) esperanto s.n. limbă artificială formată din elemente de vocabular şi de gramatică împrumutate din cele mai răspîn-dite limbi europene, inventată Ia sfîr-şitul secolului al XlX-lea de către dr. Zamenhof. ( < fr. espâranto) esplanadă s.f. loc deschis de dimensiuni foarte mari, în faţa unui edificiu important. (< fr. esplanade, cf. sp. expla-nada)
  est s.n. unul dintre cele patru puncte cardinale; răsărit, orient. (<fr., it. esty cf. engl. east) estacadă s.f. 1. (mar.) punte de lemn, de beton etc. construită de la chei spre larg, care face legătura cu navele acostate la chei. • platformă aşezată pe picioare înalte, care realizează o cale de comunicaţie între două puncte situate deasupra solului sau între un punct de pe sol şi altul situat Ia înălţime. 2. dig, obstacol într-un rîu, într-un canal etc. care abate apa. (< fr. estacade) esters.m. (chim.) substanţă obţinută prin înlocuirea hidrogenului dintr-un acid cu un radical organic. (< germ. Ester) estet s.n?. cel care înţelege arta., cel căruia îi place arta; (peior.) om care aplică (uneori exagerat, sau mecanic) normele estetice în diferite situaţii. (< fr. esthete, it. esteta, cf. gr. aisthetes — simţitor cel care simte) estetic* adj. referitor la estetică, conform esteticii:   (p. ext.) frumos, (cf. fr.
  esthttique, gr. aistetikos) estetică s.f. 1. ştiinţă care studiază legile de dezvoltare ale artei, problemele
                                                                                                   236
 referitoare la raportul dintre artă si realitate, la metodele de creaţie artistică, la genurile artei etc. 2. situaţia, calitatea a ceea ce este estetic, conform legilor artei. (< fr. esthătique, it. estetica, gr. aisthetike) estetician s.m. specialist în estetică.
 (cf. fr. esthiticien) estetism s.n. concepţie care constă în preţuirea exclusivă a formei în care este realizat frumosul în artă. (cf. fr. esthe-tisme)
 estimă vb. I. tr. a stabili valoarea aproximativă a unui bun sau a unui obiect; a evalua, a preţui. (< fr. esttmer, it, estimare, lat. aestimare) estimativ adj. referitor la preţul unei lucrări, al unui lucru, referitor la o estimare, (cf. fr. estimatif) estimăţie s.f. preţuire, evaluare, apreciere, estimare. O estimaţie forestieră = disciplină care se ocupă cu evaluarea pădurilor, (cf. fr. estimation, lat. aesti-matio)
 estival adj. de vară. din timpul verii; văratic. (< fr. estival, cf. lat. aestas
 —  vară)
 estompă vb. I. tr. a potrivi umbrele unui desen cu o estompă; (p. ext.) a atenua, a umbri, a diminua (culorile, contururile etc.). (< fr. estomper) estompă s.f. bastonaş de piele sau de hîrtie răsucită, cu care se întinde praful de creion, de cărbune sau de culori pentru a aranja umbrele unui desen. (< fr. estompe) estorcâ vb. I. tr. a obţine, a dobîndi ceva prin violenţă, prin şantaj. ( <fr. ex-torquery cf. lat. extorquere — a smulge) estrădă s.f, 1. scenă, platformă (uneori improvizată) în săli, în aer liber, pe care au loc reprezentaţii artistice; platformă ridicată deasupra solului, o concert (spectacol, muzică) de estradă = concert, spectacol, muzică cu caracter uşor, variat, distractiv, satiric; teatru de estradă — teatru unde au loc spectacole de estradă. 2. parte a podelei, mai ridicată, pe care se aşază catedra într-o clasă. într-un amfiteatru etc. ( < fr. estrade) estropîă vb. I. tr. (rar) a schilodi, a mutila (pe cineva). (< fr. estropier) estuâr s.n. gură a unor fluvii foarte largă şi adîncă, prin care acestea se varsă în mare. (< fr. estuaire, cf. lat. aestuarium < aeslus — flux) eşaf6d s.n. platformă ridioâtă într-o piaţă publică pentru execuţia, în unele ţări, a condamnaţilor la moarteXp.ext.) condamnare la moarte (mai ales prin tăierea capului). (< fr. 6chafaud) eşafodăjj s.n. 1. (constr.) schelă (pentru lucrul la înălţime al muncitorilor). 2. (fig.) ansamblu de fapte, de argumente etc. mai mult sau mai puţin utile. (<fr. ichafaudaqe) eşalân s.n. (mii.) element al unui dispozitiv de luptă sau de marş. (< fr. fchelon)
    237
    eşalonă rb. I. tr. a dispune, a repartiza în rînduri succesive. • a repartiza, a pune din distanţă în distanţă; a fixa, a repartiza la date succesive. (< fr. Echelonner)
    eşantiân s.n. probă, mostră dintr-un produs, dintr-o marfă etc. (< fr. Echan-tillon)
    eşapament s.n. dispozitiv pentru evacuarea gazelor arse într-un motor cu explozie. O ţeavă de eşapament = ţeavă prin care se evacuează gazele arse. (< fr. Echappement) eşârfăs./. 1. şal, fular, bandă de mătase, de stofă care este purtată de femei ca podoabă. 2. fîşie. bandă care se poartă peste piept sau peste mijloc ca semn al unei demnităţi, al unei funcţii etc. 3. bandă de stofă care se poartă pe după gît ca să susţină o mînă bandajată sau fracturată. (< fr. Echarpe) eşdrpi s.f. (mii.) direcţie de tragere, înclinată faţă de front şi care străbate în diagonală poziţia inamică. (< fr. [Cn] Echarpe)
    «ş£o s.n. nereuşită, insucces, înfrîngere.
    ( < fr. Echec) eşud vb. I. intr. 1. (despre nane) a se împotmoli în nisip, a se aşeza cu fundul pe un banc de nisip. 2. a nu reuşi, a nu izbuti, a avea un eşec. (< fr. Echouer)
    etâj s.n. 1. fiecare dintre părţile unei clădiri care se găsesc între planşeurile de deasupra parterului; cat. 2. nume dat unor lucruri, unor obiecte dispuse unul peste altul; (svee.) a) fiecare dintre etapele rezultate din împărţirea variaţiei de viteză sau de presiune a fluidului într-o maşină termică; b) partea unei maşini termice în care se produce această variaţie; c) partea unui amplificator electric unde are loc una din amplificările pe care acesta le realizează. 3. succesiune de terenuri care corespunde în timp unei vîrste geologice. (< fr. Etage)
    etaja vb. I. tr. şi refl. a (se) aşeza în etaj, în rînduri care se suprapun. ( < fr. <Haper) etajară s.f. mobilă compusă din mai multe rafturi care se suprapun şi pe care se ţin mai ales cărţi. (< fr. Eta-gere)
    etald vb. I. tr. a expune, a arăta ceva spre a putea fi privit, admirat. (< fr. Etaler)
    ©taîâj s.n. 1. faptul de a etala; etalare.
    2.      partea inferioară a cuvei cuptorului JnaTL (cf. fr. âtalage) etalon s.n. model, tip cu care trebuie să se potrivească, cu care trebuie să ne conforme unităţile de măsură. • greutate dintr-un metal preţios, care serveşte drept bază unui sistem monetar. o etalon-aur (sau argint) = uni-ţate-tip (de aur sau de argint) a valorilor monetare. (< fr. Etalon) etalond vb. I. tr. a marca, a fixa valoarea ✓ unei mărimi de măsurat. • a stabili un etalon. (< fr. Etalonner*
                                                                                             EŞA-ETE
 etambâu s.n. (mar.) piesă de rezistenţă din scheletul unei nave, situată la pupă. • (av.) piesă de rezistenţă din scheletul unui avion, situată la extremitatea din spate a fuzelajului. (< fr. Etambot) otambr£u s.n. (mar.) deschizătură în puntea unei nave, pentru a putea trece prin ea un catarg, axul cîrmei etc. (cf. fr. Etambrai) etamină s.f. ţesătură rară făcută din bumbac sau din mătase. ( < fr. Etamine) etdn s.n. (chim.) gaz incolor şi inodor care se săseşte în gazele de sondă. (< fr. ethane) ctdnş adj. (despre un aparat, un recipient etc.) care nu permite intrarea sau ieşirea din el a unui fluid. ( < fr. etanche) etanşa vb. I. tr. a face să fie etanş. (< fr. Etancher) etanşeitate s.f. calitatea a ceea ce este etanş. (< fr. Etancheite) etdpă s.f. 1. (mii.) loc unde se opresc trupele în marş. • distanţă dintre două opriri; distanţă parcursă de o unitate care merge în marş timp de 24 de orc. 2. interval de timp: moment, fază. 3. (sport) porţiune a unei curse sportive. • parte dintr-o întrecere sportivă. • interval de timp în ciclul anual de antrenament. (< fr. Etape) etate s.f. vîrstă. O (loc. adj.) în etate — bătrîn. (< lat. actas) etatizd vb. I. fr. a trece ceva în proprietatea statului, v. naţionaliza. (< fr. Etatiser) etcetera adv. (prescurtat etc.) şi alţii, şi altele, şi aşa mai departe. (<lat. eteaetera) et^r s.m. 1. (chim.) compus organic obţinut din alcooli sau din fenoli, care este foarte întrebuinţat în industrie. 2. fluid ipotetic care ar exista pretutindeni în spaţiu şi ale cărui oscilaţii ar constitui undele electromagnetice; (rar) spaţiul atmosferic. 3. (în filozofia antică) al cincilea element constitutiv al cosmosului (alături de foc, apă, aer şi pămînt). (< fr. Ether, cf. gr. aither — aer curat) eterdtadj. subtil,fin; diafan, (cf. fr. EthErE) eteric adj. 1. fluid şi curat ca eterul, cu proprietăţile eterului, o ulei eteric = substanţă uleioasă, volatilă, cu miros puternic, care se extrage din plante, folosindu-se în industria parfu-murilor, în farmacie etc. 2. (fig.) foarte curat; subtil, fin; inconsistent. (< cf. germ. ătherisch) etern adj. nesfîrşit în timp; veşnic, nepieritor. ( < lat.aetemus, cf. it. etemo) eternît s.n. numele comercial al azbocimentului. (< fr. Eternite, cf. germ. Etemit)
 eternitate s.f. faptul de a fi etern; durată nelimitată, veşnicie. • (prin exagerare) perioadă foarte lungă. (cf. lat. aeterni-tas, fr. EternitE) eternizd vb. I. 1. tr. a face să dureze la infinit. 2. refl. a rămîne în amintire pentru posteritate, (cf. fr. Etemiser)
 EflE-EUC
 eterod<5x adj. de altă credinţă decît cea creştină ortodoxă; neortodox. (cf. fr. hăUrodoxe, gr. heteros — altul, doxa — părere)
 eterogen adj. de natură sau de origine diferită. (< fr. hăterogene, cf. gr. heteros — altul, genos — neam) eterom6rf adj. compus din părţi cu forme diferite. • (despre animale) care are forme diverge în dezvoltarea sa. • (min.; despre substante) cuforme cristaline diferite. ( < fr. hiteromorphe, cf. gr. heteros — altul, morphe — formă) etiăj s.n. (geol.) nivelul cel mai scăzut al unui rîu, al unui lac etc. (< fr. ătiage)
 etic adj. de etică, moral. (cf. fr. ăthique, lat., gr. ethicos — moral) etică s.f. ştiinţă care studiază principiile morale, originea, dezvoltarea şi conţinutul lor; morală, (cf. fr. âthique, lat. ethica)
 etichetă vb. I. tr. 1. a pune o etichetă (pe ceva). 2. (fig.) a califica (pe cineva sau ceva). (< fr. etiqueter) etichetă s.f. I. 1. bucăţică de hîrtie, dc carton etc. care se aplică pe un obiect şi pe care se indică conţinutul, destinaţia etc. 2. (fig.) titlu, calitate în care se prezintă cineva sau ceva.
 II. ceremonialul uzual al curţilor monarhilor, în relaţiile diplomatice etc. • reguli, norme de purtare folosite mai ales în raporturile dintre membrii claselor exploatatoare; norme de politeţe. (< fr. etiquette) etil s.m. (chim.) radical organic care derivă din etan. (< fr. ithyle) etilenă s.f. (chim.) gaz incolor şi inflamabil compus din carbon şi din hidrogen, care se foloseşte în industrie. (< fr. ăthylene) etilic adj. (chim.) care conţine etil. O alcool etilic — alcool obţinut din cereale, din fructe etc., care se foloseşte la prepararea băuturilor spirtoase, ca dezinfectant etc. (< fr. ethylique) etimologic adj. referitor la etimologie; care studiază etimologia, o ortografie etimologică — ortografie în care principiile de bază ale scrierii cuvintelor se bazează pe etimologia lor. (cf. fr. etymologique) etimologie s.f. 1. ramură a lingvisticii care se ocupă cu istoria cuvintelor, stabilind originea şi evoluţia formei şi a sensului lor. 2. explicare istorică a sensului şi a foimei unui cuvînt. o etimologie populară = modificare a u-nui cuvint sub influenţa unul alt cuvînt mai cunoscut, cu cai£ are asemănări şi de la care s-ar putea crede că derivă, (cf. fr. etymologie, lat., gr. etymologia
 —   studiulinţelesului adevărat <etymos
 —   adevărat, logos — cuvînt) etimologist s.m. 1. specialist în etimologie. 2. partizan al ortograiiei etimologice. (cf. fr. etymologiste)
 etimdn s.n. (lingv.) cuvînt de bază, de obicei dintr-o limbă străină, din care
                                                                                                   238
 derivă un cuvint al unei limbi. (< fr. etymon)
 etiol6gic adj. referitor la etiologie; care explică cauzele lucrurilor, (cf. fr. 4tio-logique)
 etiologie s.f. studiu asupra cauzelor lucrurilor. • ramură a medicinei, care se ocupă de cauzele bolilor. (< fr. etiologie, cf. gr. aitia — cauză, logos — vorbire)
 etirâre s.f. (tehn.) operaţie de tragere a metalelor în fire. (după fr. etirer — a întinde prin tragere) etmoîd s.n. (anat.) os al craniului străpuns de două orificii, care formează peretele nărilor. (< fr. ethmo'ide, cf. gr. ethmos — ciur, eidos — aspect) etnic adj. referitor la apartenenţa la un popor; care este specific unui popor. O nume etnic = nume de popor. (cf. fr. ethnique, lat. ethnicus, gr. ethnos — popor)
 etnogrăf s.m. şi /. specialist în etnografie.
 (cf. fr. ethnographe) etnogrăf ic adj. care aparţine etnografiei, privitor la etnografie, (cf. fr. ethnogra-phique)
 etnografie s.f. disciplină istorică care studiază compoziţia, originea şi râspin-direa diferitelor popoare, urmărind evoluţia lor materială şi spirituală, obiceiurile şi felul lor de viaţă. (cf. fr. ethnographie, gr. ethnos — popor, gra-phein — a descrie) etnoltig s.m. specialist care se ocupă cu etnologia, (cf. fr. ethnologue) etnologie s.f. ştiinţă care îşi propune să urmărească formarea şi transformările, din punct de vedere spiritual, a diferitelor rase umane, avind un conţinut tangent cu alte discipline, ca etnografia, antropologia şi istoria culturii, (cl. fr. etimologie, gr. ethnos — popor, logos
 —   vorbire) ctolă s.f. (bis.) fîşie lată de mătase, purtată ca podoabă in timpul serviciului religios de preoţii catolici. (< fr. etole)
 etrăvă s.f. (mar.) piesă de rezistenţă în construcţia scheletului unei nave, situată la proră. (< fr. etrave) etrier s.n. (constr.) vergea de oţel care înconjură la exterior armătura longitudinală a unui element de beton armat . ( < fr. etrier) etui s.n. cutiuţă (de piele, de carton) în care se pun un aparat mic, ochelarii etc. (< fr. etui)
 etuvă s.f. aparat alcătuit dintr-o încăpere în care se produce o temperatură ridicată şi care se foloseşte la dezinfectare, la sterilizare etc. (< fr. etuve) eucalipt s.m. (bot.) arbore uriaş din Australia, din frunzele căruia se extrage un ulei eteric; lemnul acestuia, de o duritate excepţională, este folosit în construcţii. (< fr. eucalyptus) euclaz s.n. mineral rar, din familia silicaţilor, cu o compoziţie foarte apropiată de cea a beriliului. ( <l‘r. euclase)
 239
 eudiomâtru s.n. (chim.) aparat folosit la analiza volumetrică a gazelor şi la sinteza, sub influenta unei descărcări electrice, a diverselor corpuri gazoase. (< fr. eudiom&tre, cf. gr. eudia — timp frumos, metron — măsură) eufemism s.n. (lingv.) cuvînt, expresie cu care se înlocuieşte în vorbire sau în scris un cuvînt sau o expresie care desemnează ceva urît, jignitor sau obscen. (< fr. euphemisme, cf. gr. eu — bine, phemi — vorbesc) eufemistic adj. privitor la eufemism, al eufemismului; care constituie un eufemism. (cf. germ. euphemistisch) euf6nic adj. (lingv.) care produce eufonie; referitor la eufonie. (< fr. eupho-nique)
 eufonie s.f. (lingv.) împerechere armonioasă de sunete, care impresionează plăcut auzul. (cf. fr. euphonie, lat., gr. euphonia < eu — bine, phone — voce) eufâniu s.n. instrument muzical de alamă folosit la acompaniament. (< it. eufo-nio)
 euforbiactfe s.f. pl. (bot.) familie de plante dicotiledonate, fără petale, al căror fruct este o capsulă cu seminţe; (la sg.) plantă din această familie. (< fr. euphorbiacees) eufOric adj. de euforie, (cf. fr. euphorique) euforie s.f. stare de fericire, de beatitudine. • (med.) falsă senzaţie de fericire, manifestată ca simptom al unor boli nervoase sau provocată de narcoti-
 ce, (cf. fr. euphorie, gr. euphoria < eu
 —   bine, phoros. phorein — a se simţi) eugenie s.f. pseudoştiinţă care propagă
 cele mai reacţionare idei despre inegalitatea biologică şi intelectuală dintre oameni şi dintre rasele umane, încer-cînd să fundamenteze existenţa claselor sociale din punct de vedere biologic, justificînd astfel dominaţia claselor exploatatoare asupra celor exploatate. (< fr. eugenie, cf. gr. eu —bine, gennan
 —   a zămisli)
 euharistie adj. de euharistie, privitor la împărtăşanie. (< fr. eucharistique) euharistie s.f. împărtăşanie, cuminecătură (mai ales la catolici), (cf. lat., gr. eucharistia < eu — bine, charis — har, graţie)
 onmenide s.f. pl. (mit.) nume eufemistic dat furiilor, (cf. fr. eumEnides, lat., gr. eumenes)
 euntic^ s.m. 1. bărbat castrat căruia îi era încredinţată paza unui harem la musulmani. 2. (fig.) om laş, fricos, lipsit de energie. (< fr. eunuque, it eunuco, cf. gr. eunouehoz) eupatriz! s.m. pl. (ist.; în Grecia antică) descendenţi ai familiilor de cuceritori, care formau clasa nobililor, deţinătoare de pămînturi. (< fr., gr. eupatrides) eurîtmic adj. în legătură cu euritmia, cu ritm armonios. ( < fr. eurythmique) euritmie s.f. îmbinare armonioasă de sunete., de mişcări, de linii etc. (în muzică, în dans, în vorbire etc.). ( <
                                                                                         EUD-EVA
 fr. eurythmie, it. euritmia, cf.gr. eu — bine, rythmos — ritm) europenizâ vb. T. tr. şi refl. a impune sau a adopta îmbrăcămintea, obiceiurile şi purtările europeneşti, (cf. fr. euro-peaniser)
 eurfipjus.??. (chim.) clement din familia pămînturilor rare. (< fr. europium) eutanasie s.f. moarte uşoară, fără suferinţă. (< fr. euthanasie, cf. gr. eu-thanasia < eu — bine, thanatos — moarte)
 eutectic s.n. (chim.) amestecul a doi sau mai mulţi componenţi în astfel de proporţii, îneît la o temperatură determinată să rezulte aceeaşi concentraţie în faza solidă ca şi în lichidul aflat în echilibru cu ea. (< fr. eutectique) ev s.n. epocă, eră din istoria omenirii care se caracterizează prin trăsături specifice. (< lat. aevits) evacuâ vb. I. tr. 1. a eroii, a lăsa liber, a părăsi (un imobil, o localitate etc.).
 •   a da afară pe cineva dintr-o localitate, dintr-un loc etc. 2. a elimina, a îndepărta (dintr-un loc închis) gaze, reziduuri, fecale etc. (< fr. evacuert it., lat. evacuare) evacuâbil adj. care poate fi evacuat. (<evacua)
 evadă vb. I. intr. a fugi, a scăpa dintr-o închisoare, dintr-un lagăr etc. • (fam.) a fuşi, a scăpa. (cf. fr. Evader, lat. evadare — a scăpa) evadât adj. (adesea subst.) care a fugit dintr-o închisoare, dintr-un lagăr etc. (< evada)
 evalua vb. I. tr. a stabili valoarea aproximativă a unui bun, a unui lucru etc.; a preţui, a aprecia, a estima. (< fr. ivaluer)
 evangrheliârs.n. (bis.) carte care cuprinde cele patru evanghelii; tetravanghel, (cf. fr. evangeliaire) evanghelic adj. 1. privitor Ia evanghelie; din evanghelie. 2. (adesea subst.) care ţine de cultul protestant, (cf. lat. evangelicus. fr. âvangâlique) evanghelizâ vb. I. tr. (rar) a converti la creştinism, (cf. fr. Evangâliser, lat. cvange lizare) evantâi s.n. obiect (de formă semicirculară) confecţionat din hîrtie, din pene etc. cu care îşi fac vînt, spre a se răcori, mai ales femeile. O în evantai = în forma unor raze care se răspîndesc dintr-un punct în semicerc. (< fr. dventail)
 evaporă vb. T. 1. tr. si refl. (despre lichide) a (se) transforma în vapori la o temperatură inferioară temperaturii lor de fierbere. 2. refl. (fig.) a dispărea, a pieri deodată. (< fr. Eoaporer, it., lat. evaporare)
 evaporat6r s.n. 1. instalaţie pentru concentrarea soluţiilor prin fierbere. 2. parte componentă a unei instalaţii frigorifice, în care se evaporează lichidul de răcire producînd frigul, (cf. fr. Evaporateur)
 HVA-EXA
 evazâre s.f. (tehn.) lărgire progresivă efectuată la extremitatea unei piese, (după fr. ăvascr) evazionist s.m. şi /. persoană care se sustrage de la obligaţiile faţă de fisc.
 (< evaziune) evaziâne s.f. 1. (în expr.) evaziune fiscală = sustragere de la obligaţiile fiscale. 2. (rar) evadare, (cf. fr. ăvasion, lat. evasio) evaziv adj. (adesea adv.) vag; neprecis, în doi peri. (< fr. 6vasif, cf. lat. eva-dere — a se libera) eveniment s.n. întîmplare importantă, remarcabilă, (cf. fr. âvânement, lat. evenire — a se întîmpla) eventiv adj. (gram.; în expr.) verb reflexiv eventiv (şi subst., n) = verb la diateza reflexivă care arată o schimbare în starea subiectului. (< fr. iventif)
 eventuăl adj. care se poate întîmpla; posibil (în viitor), (cf. fr. dventuel, it. eventuale < lat., eventus — întîmplare) eventualitate s.f. situaţie care s-ar putea ivi; împrejurare viitoare posibilă, (cf. it. evenlualită, fr. 6ventualit6) evicţitine s.f. (jur.) deposedare de un lucru obţinut legal, suferită în urma unei sentinţe sau a unui drept exercitat într-un anumit fel de cineva, (cf. fr. iviction, lat. evictio) evident adj. vădit, neîndoielnic, clar, limpede. // adv. fără îndoială, desigur, (cf. fr. Evident, it. evidente, lat. evi-dens)
 evidenţă s.f. 1. caracterul a ceea ce este evident; certitudine, claritate. • ceea ce apare clar sau atrage atenţia, o (expr.) a scoate în evidentă = a reliefa, a sublinia, a remarca. 2. înregistrare, însemnare a tot ceea ce ţine de o activitate, de o chestiune etc. (cf. it. âvi-denza, lat. evidenţia) evidenţia vb. I. tr. şi refl. a (se) distinge, a (se) remarca. (< evidentă) evită, vb. I. tr. a ocoli, a se feri de... • a împiedica, a înlătura. ( < fr. tviter, cf. lat. evitare)
 evitâbil adj. care se poate evita. (cf. fr. tvitable, lat. evitabilis) evitabilităte s.f. caracterul a ceea ce este evitabil.
 evocă vb. I. tr. a aminti, a-şi aduce aminte; a descrie, a scoate îh relief. (< fr. ivoquer, it., lat. evocare) evocativ adj. evocator, (cf. lat. evoca-tivus)
 evocat6r adj. care are darul de a evoca; care aminteşte, (cf. fr. evocateur, lat. evocatorius)      '    /
 evolua vb. I. intr. 1. a se dezvolta, a se transforma. • a se desfăşura, a se întinde. 2. a se mişca, a se desfăşura larg (cu mişcări circulare). (< fr. ivoluer)
 evoluât adj. care a ajuns la un stadiu superior de dezvoltare. • dezvoltat din punct de vedere intelectual. (< evolua)
                                                                                                   240
 evolutiv adj. care evoluează treptat şi neîntrerupt. (< fr. tvolutif) evoliiţie s.f. 1. (fii.) creşterea lentă, treptată a schimbărilor cantitative, care pregătesc schimbări calitative; şir, serie de transformări succesive. 2. dezvoltare, v. progres. 3. desfăşurare, curs. 4. mişcare largă (mai ales circulară): mişcare de ansamblu executată de o trupă, de o navă, de un avion etc. (cf. fr. evolution, it. evolurione, lat. evoluţia) evoluţlonism s.n. 1. ştiinţa despre dezvoltarea evolutivă a lumii vegetale şi animale. 2. teorie burgheză reacţionară care neagă dezvoltarea revoluţionară, în salturi şi schimbările calitative în procesul dezvoltării, (cf. fr. evolutionnisme) evoluţionist adj., s.m. şi /. (adept) al evoluţionismului. (cf. fr. evolutionniste) evrica interj, (liv.) exclamaţie de bucurie folosită mai ales după rezolvarea unei probleme grele. (< gr. eureka — am găsit)
 evulsiâne s.f. (rar) smulgere; scoatere, extracţie, (cf. fr. evulsion, lat. evul-sio)
 exacerba vb. I. tr. (rar) a face mai violent.; a întări, a intensifica. (< fr. exacerber, cf. lat. exacerbare) exacerbâţie s.f. (rar) intensificare a unei dureri, a unei pasiuni, (cf. fr. exacer-bation)
 exact adj. 1. întocmai, adevărat, conform cu o normă, cu realitatea. • ştiinte exacte = ştiinţe în care formulările se pot prezenta în formă matematică. • care reproduce întocmai un model; fidel. 2. punctual. // adv. conform realităţii, normei, progresului. • tocmai, chiar. (< fr. exact, cf. lat. exactus — împlinit)
 exactitudine s.f. (rar) exactitate, (cf. fr.
 exactitude) exacţiune s.f. (rar) acţiunea unui perceptor fiscal care pretinde de la contribuabili mai mult decît se cuvine ca aceştia să dea în mod legal. (cf. fr. exaction, lat. exactio) exagera vb. I. tr. a mări, a amplifica ceva peste măsură. (< fr. exagerer, cf. lat. exaggerare — a îngrămădi) exagerât adj. care depăşeşte proporţiile realităţii, care întrece adevărul, normalul. • (despre oameni) care exagerează (importanţa unor fapte etc.). • (adv.) prea, din cale afară de ... (< exagera) exagerâţie s.f. (rar) exagerare, umflare, întrecere a măsurii, (cf. fr. exage.ration, lat. exagqeratio) exala ob. I. tr. a răspîndi, a împrăştia, a degaja (vapori, mirosuri etc.). (< fr. exhaler, cf. lat. exhalare) exalăţie s. /. degajare, răspîndire de vapori, de mirosuri etc. (cf. fr. exhalation, lat. exhalatio) exaltă vb. I. tr. 1. a înflăcăra, a entuziasma puternic. 2. (rar) a lăuda, a ridica în slăvi. (< fr. »xalt*r)
 241
 exftltâre s.f. 1. înflăcărare, entuziasm, încîntare. 2. (rar) slăvire, lâudare, glorificare. (< exalta) exaltdt adj. aprins, înflăcărat peste măsură. • (fam.) smintit, ticnit. (< exalta)
 exămen s.n. 1. probă de verificare a cunoştinţelor, a aptitudinilor unui elev, ale unui student, ale unui candidat etc. O examen de stat — examen pentru obţinerea unei diplome universitare. 2. cercetare, examinare atentă a unui lucru; examinare. O examen medical = cercetarea stării sănătăţii unei persoane de către un medic. (< fr. examen, cf. lat. examen — cîntărire) ex am in .4 vb. I. tr. 1. a observa, a cerceta, a privi atent ceva. • a cerceta starea sănătăţii cuiva. 2. a întreba, a supune la un examen (un elev, un student etc.). (< fr. examiner, cf. lat. examinare) examinator adj. (adesea subst.) care examinează, (cf. fr. examinateur) exantâm s.n. (med.) erupţie a pielii care însoţeşte unele boli, ca rujeola, scarla-tina etc. (< fr. exanthbme, cf. gr. exanthema — răspîndire, înflorire) exantemătic adj. (în expr.) tifos exante-matic ( şi subst., n.) = boală molipsitoare manifestată prin febră mare. convulsii şi erupţii pe piele. (< fr. exanthtmatique) exârh s.m. 1. (ist.) titlul unor înalţi demnitari din Imperiul Roman de Răsărit, care guvernau provinciile din Italia, din Africa etc. în locul împăratului de la Constantinopol. 2. (bis.) căpetenie a unei biserici ortodoxe autonome. • organ bisericesc de inspecţie pentru mănăstirile care aparţin de o eparhie ortodoxă, (cf. fr. exarque, lat. exarchus, gr. exarhos — şef) exarhât s.n. (ist.) teritoriu de sub autoritatea unui exarh; (spec.) parte din vechiul Imperiu Roman de Răsărit supusă autorităţii unui exarh. • demnitatea de exarh. (cf. fr. exarchat) exasperd vb. I. tr. a enerva tare, a aduce la desperare, a scoate din sărite. (< fr. exaspirer, cf. lat. exasperare) exasperant adj. care exasperează, (cf. fr. exasperant) exeavâ vb. I. tr. (tehn.) a săpa (o groapă mare) în pămînt. (< fr. excaver, cf. lat. excavare) excavator s.n. (tehn.) maşină mare care sapă şi încarcă pămîntul scos din săpătură. (cf. fr. excavateur. rus. ehskavator) excavai or ist s.m. şi /. conducător al unui excavator, (cf. rus. ekskavatorist) excavâţie s.f. 1. (tehn.) cavitate la suprafaţa sau în adîncul pămîntului formată natural sau făcută în vederea unor obiective tehnice. • săpătură.
 2.  (med.) adîncitură anormală a unui organ, (cf.fr. excavation, rus. ekshavaţiia) excedent s.n. prisos, ceea ce rămîne după acoperirea tuturor nevoilor; surplus.
 •   (fin.) plusul veniturilor în raport cu cheltuielile. (< fr. excedent)
                                                                                        EXA-EXC
 excedentar adj. în plus: care prisoseşte.
 •    (despre buget, balanţă etc.) cu excedent, ale cărui venituri întrec cheltuielile. (cf. fr. excâdentaire) exceld vb. I. intr. a fi superior, a fi mai presus (într-un domeniu), a se distinge, (cf. fr. exceller, lat. excellere) excelent adj. foarte bun, excepţional, admirabil, minunat, (cf. fr. excellent, lat. excellens) excelenţă s.f. 1. titlu onorific care se dă în unele ţări miniştrilor, ambasadorilor şi (la catolici) episcopilor. 2. (rar) înalt grad de perfecţiune; calitatea de a fi excelent. O (expr.) prin excelentă = în mod deosebit, mai ales. (cf. fr. excel-lence, lat. excellentia) excentric adj. 1. (mat.; despre un punct) situat departe de centru, care nu se găseşte în centrul unei figuri; (despre figuri geometrice) care nu au un centru comun. 2. neobişnuit, deosebit de original; extravagant. // s.n. (tehn.) organ de maşină format dintr-un disc fixat pe un arbore rotativ şi a cărui axă nu este în centru; serveşte la transformarea mişcării circulare în mişcare rectilinie şi invers. (< fr. excentrique, cf. lat. ex — afară de, centrum — centru)
 excentricităte s.f. 1. (mat.) situaţia, însuşirea unui punct de a nu fi în centrul unei figuri. • (tehn.) distanţa dintre axele de rotaţie a două piese care au acelaşi centru. • asamblarea defectuoasă a două piese coaxiale sau concentrice. 2. originalitate, bizarerie, extravaganţă; ţieneală. (cf. fr. excentrici te)
 exceptd vb. I. tr. a lăsa deoparte, a nu socoti, a exclude. (< fr. excepter, cf. lat. exceptare—a lua din) excepţie s.f. 1. ceea ce nu se conformează unei reguli generale; abatere de la o normă (generală); ceea ce nu este obişnuit, normal. 2. (jur.) mijloc de apărare în justiţie care tinde să schimbe soluţionarea cazului sau să atace forma de judecată, (cf. fr. exception, lat. exceptio)
 excepţiondl adj. 1. care este, care face, care constituie o excepţie. • care iese din comun; deosebit. 2. foarte bun, extraordinar, minunat, excelent, (cf. fr. exceptionnel)
 excerpte s.n. pl. (filol.) pasaje, termeni extraşi dintr-o lucrare; extrase. (< lat. excerptum) exces s.n. diferenţa în plus dintre două cantităţi; surplus; (p. ext.) lipsă de măsură, necumpătare; exagerare. O exces de zel = zel exagerat. • (la pl.) abuzuri; violenţe. (< fr. exces, cf. lat. excessus < excedere — a depăşi) excesiv adj. care întrece marginile, măsura; nemăsurat, exagerat, o(geogr.) climă excesivă = climă cu variaţii mari de temperatură de la un anotimp la altul. II adv. peste măsură de foarte, (cf. fr. excessif)
EXC-EXE
 excită vb. I. tr. 1. (fiziol.) a activa, a stimula funcţiunea unei celule, a unui ţesut, a unui organ etc. 2. (fig.) a irita, a stîrni, a aţîţa. • a provoca o senzaţie, o emoţie, un sentiment.
 3.  (tehn.) a produce un cîmp magnetic într-o maşină electrică, (cf. fr. exciter, lat. excitare) excităbil adj. care se poate excita (uşor).
 •   iritabil, (cf. fr. excitable) excitabilitate s.f. capacitatea de a reacţiona la o excitaţie exterioară, (cf. fr. excitabilite)
 excitănt adj., s.n. (substanţă) care excită.
 •   (subst., m. şi n.) schimbare de mediu care poate provoca excitaţia unui organism sau a unui organ; stimulent, (cf. fr. excitant)
 excitat6r adj. excitant, (cf. fr. excitateur) excităţie s.f. 1. (fiziol.) proces fiziologic manifestat prin activitatea funcţională a unei celule, a unui ţesut sau a unui organ etc. ca reacţie la un stimul, Ia un îndemn. 2. stare de enervare, de încordare, de aţîţare; agitaţie. 3. (tehn.) alimentarea prin curent electric a unui ansamblu de spire conducătoare, pentru a produce un cîmp magnetic. • ansamblul de spire prin care trece curentul de excitaţie, (cf. fr. excitation, lat. excita ti o) exclama vb. I. tr. a scoate o exclamaţie;
 a striga. ( < fr. exclamer. lat. exclamare) exclamăre s.f. exclamaţie. O semnul exclamării — semn de punctuaţie întrebuinţat după o interjecţie, după un vocativ sau după o propoziţie exclamativă sau imperativă. (< exclama) exclamativ adj. care exprimă o exclamaţie. O (gram.) propoziţie exclamativă (si subst. f.) = propoziţie în care se exprimă o stare afectivă (admiraţie, bucurie, surprindere etc.). (< fr. exclamalif) exclamâţie s.f. cuvînt, propoziţie sau frază rostită într-un anumit fel, cu o anumită modulaţie, prin care se exteriorizează o emoţie, un sentiment; strigăt, (cf. fr. exclamaţion. lat. exclamaţia)
 excltidc vb. III. tr. a da afară, a elimina, a înlătura; a nu admite. • refl. a se respinge ca fiind incompatibile, nepotrivite, contrarii. (< lat. excludere) excltis adj. 1. înlăturai, eliminat, dat afară. 2. care nu poate exista, inadmisibil. ( < exclude) exclusiv adj. care se exclude unul pe altul; referitor la un singur lucru. // adv. excluzîndu-se orice altă posibilitate. • în afară'de,,*xceptînd. (cf. fr. excluşi f)
 exclusivism s.n. refuz categoric de a ţine seama de părerile, de ideile altcuiva, de a veni în contact cu alt fel de oameni etc.; caracterul a ceea ce este exclusiv. (< fr. excluşi visme) exclusivist adj., s.m. şi /. (adept) al exclusivismului. (< fr. exclusiviste) exclusivitate s.f. situaţia, calitatea a ceea ce este exclusiv. • drept exclusiv
                                                                                                   242
 dc a vinde, de a publica o carte, de a proiecta un film etc. O în exclusivitate
 —  cu excluderea tuturor celorlalţi, (cf. fr. exclusivitâ)
 excomunică vb. I. tr. (bis.) a exclude din comunitatea bisericii; a afurisi. (< lat. excommunicare) excomuiiicârc s.f. act prin care cineva este excomunicat; afurisenie. (< excomunica)
 excrement s.n. (de obicei lapl.) materie evacuată pe cale naturală din corpul animalelor, materii fecale. (< fr. excrement, cf. lat. excrementum) excrcscerţă s.f. umflătură, ceea ce creşte anormal pe un organ, pe o porţiune a unui organ etc. ( < lat. excrescentia, cf. fr. excroissance) excretă vb. I. tr. (med.) a evacua, a elimina prin excreţie. (< fr. excreter) excret6r adj. (anat.; în expr.) aparat excretor = aparat prin care se face excreţia, (cf. fr. excreteur) excreţie s.f. eliminare a substanţelor inutile sau vătămătoare din corpul animalelor sau al omului; substanţă eliminată de organism, în urma proceselor biochimice, (cf. fr. exerption) excurs s.n. (lit.) abatere, deviere de la subiect pentru a lămuri o problemă secundară, digresiune. ( < lat. excursus) excursie s,f. plimbare, călătorie (făcută de obicei în grup şi avînd un scop educativ, sportiv sau distractiv). (< fr. excursion, lat. excursia) excursionîst s.m. şi f. persoană care face o excursie. (< fr. excursionniste) execrâbil adj. dezgustător, respingător, oribil, (cf. fr. execrable, lat. exsecrabilis) execraţiune s.f. (rar) oroare, repulsie.
 •  persoană care inspiră oroare, repulsie, (cf. fr. execration, lat. exsecratio) execută vb. I. tr. 1. a face, a prelucra, a fabrica. 2. a pune în aplicare, a îndeplini (un ordin, un plan etc.). • refl. a se supune. 3. a cînta o bucată muzicală; a dansa, a juca (un dans, un balet etc.). 4. a îndeplini o hotărîre judecătorească, un act de autoritate, o obligaţie. • a duce la îndeplinire o sentinţă de condamnare la moarte. (< fr. executer) executabil adj. care poate fi executat.
 (cf. fr. executable) executânt adj., s.m. şi f. (persoană) care execută, îndeplineşte ceva. (cf. fr. executant)
 executiv adj. care are sarcina de a pune în aplicare legile şi dispoziţiile organelor superioare. O putere executivă = una dintre puterile fundamentale ale statului, reprezentată prin guvern, (cf. fr. exEcutif)
 ©xecutor adj., s.m. şi /. (persoană) care execută ceva. O executor testamentar
 —  persoană însărcinată cu aducerea la îndeplinire a unui testament, după moartea testatorului; executor judecătoresc = funcţionar care îndeplineşte acte de procedură şi execută hotăriri
  243.
 judecătoreşti, (cf. fr. executcur, lat. exsecutor)
  executoriu adj. (jur.) care trebuie executat. O formulă executorie = formalitate necesară pentru executarea unei hotărîri judecătoreşti; titlu executoriu = act învestit cu formulă executorie, (cf. fr. executoire, lat. exsecutorius) execuţie s.f. 1. executare. 2. (jur.) încasare forţată a unei datorii pe cale judecătorească sau prin mijloace fiscale. • aducere la îndeplinire a unei sentinţe de condamnare la moarte, (cf. fr. exăcution, lat. exsecutic) exldră s.f. (ant.) sală de primire în casele romane. (< lat. exedra) exeget s.m. învăţat specialist în exegeză.
  (< fr. exegete)
  exegetic adj. care explică, interpretează, bazat pe exegeză. (< fr. exegetique) exegeză s.f. 1. interpretare, lămurire a unui text (din punct de vedere filologic, istoric etc.). 2. (bis.) interpretare critică a cărţilor bibliei. (< fr. exăgese, cf. gr. exegesis — explicaţie) exemplâr1 s.n. 1. fiecare dintre obiectele identice ale unei serii de lucruri, multiplicate după un model comun. 2. reprezentant izolat al unei categorii de fiinţe sau de lucruri asemănătoare, (cf. fr. exemplaire, cf. lat. exemplar, ex emplarium) exemplâr2 adj. care poate servi ca exemplu. (cf. fr. exemplaire, lat. exemplaris) exemplifică vb. I. tr. a arăta, a demonstra prin exemple. ( < it. esemplificare, după exemplu)
  exemplu s.n. 1. acţiune care poate servi de model; pildă. • persoană care întruneşte toate calităţile pentru a putea fi imitată; model. 2. caz, fapt cu anumite caractere tipice, simptomatice care este citat pentru a lămuri, a sprijini o idee, o demonstraţie etc.
  3. pedeapsă, întîmplare etc. care poate servi ca învăţătură de minte, că pildă, (cf. lat. exemplum, fr. exemple) exequâtur s.n. (jur.) autorizaţie dată de un şef de stat unui consul străin de a-şi exercita funcţiile în ţara în care este acreditat. (< fr. exequatur, cf. lat. exsequatur — să execute) exercită vb. I. tr. 1, a îndeplini, a practica ( o funcţie, o profesiune etc.). 2. a manifesta, a pune în acţiune. în mişcare, a face simţit (o influenţă, un drept etc.). (< lat. exercitare) exerciţiu s.n. 1. (de obicei lapl.) acţiune fizică sau intelectuală, repetată, făcută pentru a dobîndi sau a forma anumite deprinderi, abilităţi etc. • instruire a soldaţilor pentru a învăţa deprinderea mînuirii armelor şi a modului de a lupta.
  •  temă dată şcolarilor spre a-i familiariza cu unele materii. 2. exercitare, îndeplinire, o (fin.) exerciţiu bugetar — perioadă de un an pentru care se efectuează toate operaţiile relative la bugetul unui stat; an bugetar, o (expr.) va exerciţiul funcţiunii — în timpul
                                                                                           EXE-EXI
  serviciului legal. (cf. lat. exercitium, fr. exercice)
  exergă s.f. mic spaţiu gol pe o medalie, destinat a fi acoperit cu o inscripţie.
  •    inscripţie, dată etc. gravată pe o medalie. (< fr. exergue, cf. gr. exer-gon — afară de operă) exersa vb. I. intr. a cînta, a face exerciţii (la un instrument). • tr. a învăţa să cTnte, a studia (mai ales dificultăţile unei bucăţi muzicale). (< fr. exercer) exfoliere s.f. (tehn.) desprindere a unor lame subţiri de la suprafaţa unor piese de oţel, provenită din cauza unui tratament termic greşit, (după fr. exfolier) exhaustiv adj. (liv.) care caută să trateze complet un subiect; complet. (< fr. exhaustif, cf. lat. exhaustus) exhaust6r s.n. (tehn.) 1. ventilator centrifugal folosit la absorbirea aerului sau a altor gaze din încăperi închise. 2. dispozitiv" pentru alimentarea cu carburant a carburatorului. (< it. esaustore, cf. lat. exhaustor) exhibă vb. I. tr. a arăta, a etala (ostentativ) ccva, a te făli cu ceva. (< fr. exhiber, cf. lat. exhibere — a arăta) exhibiţie s.f. etalare, expunere, arătare ostentativă a ceva. • (la pl.) jonglerii de circ. (cf. fr. exhibition, lat. exhibitio) exhibiţionism s.n. mania de a face exhibiţii, (cf. fr. exhibitionnisme) exhibiţionist s.m. şi /. (adesea adj.) persoană care practică exhibiţionismul, (cf. fr. exhibitionniste) exhumă vb. I. tr. (rar) a dezgropa, a deshuma un cadavru. ( < fr. exhumer, cf. lat. ea: — afară, humus — pămînt) exigent adj. care cere multă grijă, multă atenţie, care pretinde îndeplinirea strictă a datoriei; pretenţios, (cf. fr. exigeant, lat. exigens) exigenţă s.f. faptul de a fi exigent; pretenţie, cerinţă, (cf. fr. exigence, lat. exigentia) exigibil adj. (jur.) care se poate cere, asupra căruia se pot ridica pretenţii, care trebuie îndeplinit în orice caz. (< fr. exigible) exigibilitâte s.f. însuşirea, caracterul a ceea ce este exigibil, (cf. fr. exigibilii) exil s.n. pedeapsă constînd în izgonirea celui condamnat în afara hotarelor ţării sale; surghiun; (p. ext.) plecare de bună voie a cuiva din propria-i ţară sau localitate (mai ales pentru a scăpa de prigonire); situaţia celui exilat. (< fr. exil, lat. exsilium<ex — afară, salio — a sări) exila vb. I. tr. a condamna la exil, a pedepsi cu trimiterea în exil; a surghiuni. • refl. a se retrage, a se izola, a pleca de bună voie (din ţara, din locul (le baştină). ( < fr. exiler) exilat adj., s.m. şi f. condamnat la exil; surghiunit. • (rar; fig.) retras, izolat. ( < exila)
  exist,â vb. I. intr. a avea fiinţă, existenţă, a fi, a se afla; a trăi; a se manifesta. (<fr. exister, lat. existere)
 - 16*
 EXI-EXP
 existent adj. care există, care este. (cf.
 fr. existant) existenţă s.f. 1. (fii.) noţiune filozofică care desemnează natura, materia, realitatea obiectivă, tot ceea ce există; faptul de a exista. • viaţă. 2. mijloacele de trai. (cf. fr. existence) existenţial adj. (rar) privitor la existenţă, care ţine de existenţă, existenţialism s.n. curent filozofic idea-list-subiectivist decadent apărut în epoca imperialismului, care opune lumii materiale, vieţii fizice şi sociale reale, viaţa spirituală individuală, susţinînd zădărnicia activităţii sociale şi lupta contra mişcărilor progresiste, (cf. germ. Existentialismus) existenţialist adj. nare aparţine existenţialismului, privitor la existenţialism. II s.m. şi f. adept al existenţialismului. (< fr. existenţialiste)
 6x1 tus s.n. (med.) moarte, sfîrşit. (< lat. exitus) exmatricula vb. I. tr. a elimina (un elev, un student) dintr-o şcoală, dintr-o facultate etc., scoţîndu-1 din matricolc. (cf. germ. exmatrikulieren) ex6d s.n. 1. emigrare în masă a unei populaţii. 2. (Lit.) parte finală (carc conţine deznodămîntul şi catastrofa) a unei tragedii greceşti. (< fr. exode, cf. gr. exodos — ieşire) exoftalmie s.f. (med.) ieşire în afară a globilor oculari, constituind un simptom al anumitor boli. (< fr. exophtalmie, cf. gr. exo — afară, oph-talmos — ochi) exogamie s.f. obicei de a nu se căsători decît cu indivizi aparţinînd altui trib, altui clan. (< fr. exogamie, cf. gr. exo — afară, gamos — căsătorie) exogln adj. format, dezvoltat la exterior.
 (< fr. exogene) exomorfism s.n. (geol.) ansamblu de transformări metamorfice determinate de o masă eruptivă în rocile înconjurătoare. ( < fr. exomorphisme) exonerâ vb. I. tr. şi refl. (rar) a (se) elibera, a (se) achita (de o sarcină, dr. o obligaţie etc.). (< fr. exonbrer, lat. exonerare)
 exorbitănt adj. (despre preţuri) măre, foarte scump, excesiv, exagerat. (< fr. exorbitant) exorcism s.n. vrăji practicate de cei mistici pentru alungarea diavolului. (< fr. exorcisme, cf. gr. exorkis-mos)
 exorciză vb. I. tr. a pronunţa cuvinte magice, a oficia o slujbă pentru a goni diavolul, (cf. fr. exorciser, gr. ex — afară, orkos — jurămînt) exârdiu s.n. (ret.) prima parte a unui discurs; (p. ext.) introducere; prefaţă, (cf. fr. exorde, lat. exordivm) exoitâ vb. I. tr. (lit.) a înflăcăra, a îndemna, a îmboldi o persoană sau o colectivitate (prin cuvinte, prin discursuri etc.). (< fr. exhorier , cf. lat. exhortari)
                                                                                                 244
 cxortâţie s.f. (lit.) cuvîntare, discurs prin care se urmăreşte stîrnirea unor sentimente, dezlănţuirea unor acţiuni etc.; încurajare, îndemn, imbold, înflăcărare. (cf. fr. exhortation, lat. exhor-tatio)
 exosm6z&s.f. (fiz.) fenomenul de trecere a unui lichid printr-o membrană poroasă, din spaţiul mărginit de ea către mediul dinafara ei. (< fr. exosmose < gr. ex — afară. fr. osmose — osmoză) exost6ză s.f. (med.) tumoare osoasă. (< fr. exostose, cf. gr. exo — afară, osteon — os)
 exotâric adj. (în filozofia antică: op. e s o t e r i c) care poate fi înţeles şi de cei neiniţiaţi; public, (cf. fr. exotE-rique, gr. exoteros — exterior) exotSrmic adj. (fiz.; despre fenomene, reacţii etc.) produs cu degajare de căldură. (< fr. exotMrmique) exdtic adj. (despre ţări) aflat într-o regiune foarte depărtată (cu aspecte neobişnuite). • (despre plante, animale etc.) care provine dintr-o ţară îndepărtată, dintr-o regiune dinafara Europei, (cf. fr. exotique, lat. exoticus, gr. exotikos)
 exotism s.n. starea a ceea ce este exotic.
 •   tendinţă literară care se manifestă prin abuzul descrierilor de peisaje şi de obiceiuri exotice, (cf. fr. exotisme) expansibil adj. (despre gaze) care se poate dilata, (cf. fr. expansible) expansibilităte s.f. tendinţa unui corp de a-şi mări volumul, (cf. fr. expan-sibilite)
 expansionism s.n. politică agresivă de exercitare a influenţei politice şi economice asupra unor ţări străine, în vederea acaparării forţate de noi teritorii, noi colonii şi pieţe de desfacere. (< fr. expansionnisme) expansionist adj., s.m. şi /. (adept, propagator) al expansionismului. (< fr. expansionniste) expansitine s.f. 1. creştere a volumului unui gaz, al unui corp, al unui sistem fizico-chimic; dilatare, dilataţie. 2. extindere a sferei de influenţă politică si economică a unei ţări asupra altei ţări. 3. (fig.) expansivitate, exuberanţă, vioiciune, comunicativitate, (cf. fr. expansion, lat. expansio) expansiv adj. exuberant, comunicativ, deschis, vioi. (< fr. expansif) expansivitâte s.f. însuşirea de a fi expansiv; manifeslarea acestei însuşiri, (cf. fr. expansivitd)
 expatriâ vb. I. refl. a emigra. (< fr. expatrier, cf. lat. ex — afară, patria — patrie)
 expectativă s.f. aşteptare, speranţă întemeiată pe anumite drepturi, probabilităţi sau promisiuni. (< fr. expectative, cf. lat. expectare — a aştepta) expcctorâ vb. I. tr. & da afară, a elimina inucozităţile provenite din căile respiratorii. (< fr. expectorer, cf. lat. ex — afară, pentas — piept)
245
 expectorănt adj., s.n. (medicament) care uşurează expectoraţia. (cf. fr. expecto-rant)
 expectorăţie s.f. eliminare a mucozităţi-lor din căile respiratorii; (concr.) qeea ce se expectorează; flegmă. (< fr. expectoration) expediă vb. I. tr. 1. a trimite (scrisori, pachete etc.) la destinaţie. 2. (fam.) a îndepărta (pe cineva), a se descotorisi, a se debarasa (de cineva). • a face iute şi cu uşurinţă ( o treabă, un lucru). (< fr. expâdier, lat. expediate) expedient s.n. (de obicei la pl.) modalitate, mijloc ingenios de a învinge o dificultate, de a o scoate la capăt; (p. ext.) mijloc improvizat, adesea ilicit, prin care se procură bani. (< fr. expedient) expeditiv adj. (adesea adv.) care lucrează repede, care rezolvă prompt, uşor lucrurile. (< fr. expiditif) expeditor s.m. şi f. cel care expediază scrisori, bani etc.; trimiţător. (cf. fr. exptditeur, lat. expeditor) expediţie s.f. 1. călătorie întreprinsă (în regiuni îndepărtate) în vederea unor cercetări ştiinţifice sau pentru afaceri comerciale. 2. campanie militară în afara graniţelor, în scop de cucerire, de pedepsire etc. 3. expediere, trimitere de mărfuri, de corespondenţă etc. (cf. fr. expedition, lat. expeditio) expedtţiondr adj. de expediţie. O corp expediţionar — grupare de forţe armate însărcinată cu acţiuni militare pe teritoriul unor ţări îndepărtate, (cf. fr. expâdi tionnaire) experienţă s.f. 1. totalitatea cunoştinţelor şi deprinderilor dintr-un anumit domeniu, obţinute printr-o practică personală îndelungată. • (fii.) practica socială, creată în procesul de producţie care constituie baza cunoaşterii şi criteriul adevărului. 2. verificare practică amănunţită a unor cunoştinţe, făcută în laborator sau prin cercetarea fenomenelor din mediul înconjurător; provocare intenţionată a unui fenomen pentru a-1 putea studia mai bine; experiment; încercare, probă făcută personal cu un lucru. (cf. fr. expârience, lat. experientia) experiment s.n. provocare intenţionată a unui fenomen pentru a-i studia fazele de dezvoltare; experienţă (2). (< lat. experimentum, cf. germ. Experiment) experimentă vb. I. tr. a verifica pe cale de experiment. (< fr. expârimenter) experimentăl adj. (adesea adv.) (pe cale) de experienţă, bazat pe experienţă, (cf. fr. experimental) experimentat adj. care posedă (multă) experienţă; priceput. • care a trecut prin multe încercări. (< experimenta) experimentator s.m. şi f. cel care face experienţe ştiinţifice, (cf. fr. exptri-mentateur)
 expert adj. cu experienţă, care are cunoştinţe temeinicc într-un domeniu.
                                                                                            EXP-EXP
 II s.m. şi f. specialist renumit într-un anumit domeniu. • (jur.) persoană numită din oficiu de tribunal pentru a-şi da avizul într-o chestiune de competenţa sa. (cf. fr. expert, lat. expertus) expertiză s.f. (jur.) cercetare întreprinsă de un expert cu privire la o situaţie, la o problemă etc; raport al unui expert. (< fr. expertize) expiâ vb. I. tr. a ispăşi (o greşeală, un păcat etc.). (cf. fr. expier, lat. expiare) expiat6r adj. care poate şterge, ispăşi o greşeală; ispăşitor. ( < fr. expiatoire, lat. expiator) expiră vb. 1. 1. tr. a da afară din plămîni aerul inspirat. 2. intr. (despre un termen, un contract, o convenţie etc.) a se împlini, a-i trece termenul, a se sfîrşi, a înceta de a fi în vigoare. 8. intr. (fig.) a muri. (cf. fr. expirer, lat. expirare)
 explratOr adj. care serveşte la expirat.
 •   (fon:) accent expirator = accent bazat pe intensificarea expirării la pronunţarea silabei accentuate, (cf. fr. expirateur)
 expirăţie s.f. (fiziol.) eliminare din plămîni a aerului inspirat, (cf. fr. expiration, lat. expiratio) expletiv adj. care nu este necesar pentru înţelegerea sensului, putînd lipsi din propoziţie. (< fr. explttif, cf. lat. expletivus < expiere — a umple) explică vb. I. 1. tr. a arăta, a clarifica, a lămuri (ceva obscur). • a descoperi, a lămuri cauza, a demonstra, a arăta. 2. refl. a se justifica, a-şi lămuri (vorbele, faptele etc.). • a se înţelege, a se pricepe. • (despre persoane) a-şi da lămuriri reciproce referitor la o chestiune, a limpezi o situaţie, (cf. fr. expliquer, lat. explicare) explicăbil adj. care se poate explica.
 (cf. fr. explicable. lat. explicabilis) cxplicatîv adj. care serveşte la explicarea a ceva. O notă explicativă = explicaţie a unui cuvînt, a unei chestiuni în legătură cu un text (care se dă de obicei în josul paginii); dicţionar explicativ = dicţionar în care sînt explicate cuvintele pe sensuri. (< fr. explicatif, lat. explicativus) explicăţle s.f. 1. lămurire (a ceea ce este neînţeles, obscur), clarificare a unei chestiuni. O (expr.) a cere explicaţii (cuiva) — a cere (cuiva) socoteală. 2. cauză. (< fr. explication, lat. expli-catio)
 explicit adj. (adesea ado.) exprimat limpede; desluşit, lămurit, clar. • (mat.; despre funcţii) care este egal cu o anumită expresie ce conţine numai variabile independente. (<• fr. explicite)
 exploată vb. I. tr. 1. (despre capitalişti) a-şi însuşi fără echivalent o anumită cantitate de muncă străină, a acapara £ roadele muncii altuia. 2. a folosi, a pune în valoare un bun în vederea realizării unor scopuri economicc; a
 EXP-EXP
 valorifica, a cultiva. 3. (fig.) a folosi abuziv, a profita de ceva. (< fr. exploiter)
 exploatabil adj. (despre bunuri naturale) care poate fi exploatat, (cf. fr. exploi-table)
 exploatdt adj., s.m. şi /. 1. (om) a cărui muncă este însuşită, prin exploatare, de către proprietari particulari ai mijloacelor de producţie. 2. (despre terenuri. mine etc.) valorificat. ( < exploata) exploatat6r s.m. şi f.. adj. 1. (persoană) care îşi însuşeşte fără echivalent muncă străină, care acaparează roadele muncii altuia. 2. (persoană) care exploatează o moşie, o întreprindere etc. (< exploata)
 exploatare s.f. întreprindere cu caracter economic care exploatează pămînturi, păduri, mine etc.; (p. ext.) terenul, pădurea etc. exploatate de o astfel de întreprindere, (cf. fr. exploitation) exploda vh. .1. intr. 1. (despre explozive, proiectile etc.) a face explozie. • (despre aparate) a sări în aer, a se sfărîma datorită presiunii interioare. • (despre gaze) a izbucni (într-o erupţie). 2. (fig.) a izbucni, a răbufni într-o discuţie. ( < lat. explodere, cf. fr. exploser) explorâ vb. I. tr. 1. a cerceta o regiune necunoscută sau greu accesibilă, mai ales în scop ştiinţific. • a cerceta posibilităţile de exploatare a unui zăcămînt. 2. (fam.) a cerceta, a căuta. (< fr. explorer, cf. lat. explorare — a examina)
 expioratdr s.m. şi f. cel care explorează (o regiune), (cf. fr. explorateur, lat. explorator) explozibil adj., s.n. (substanţă) care poate exploda; exploziv, (cf. fr. explosihle) expl6zie s.f. 1. (tehn.) detonaţie produsă prin descompunerea unei substanţe explozive sau prin expansiunea unui gaz; reacţie fizico-chimică rapidă, în care se produce o cantitate mare de gaz la temperatură înaltă, efectuîndu-se şi un lucru mecanic. 2. (fii.) trecere bruscă a unui fenomen de la vechea lui calitate la una nouă. prin distrugerea calităţii vechi. 3. (fig.) manifestare, izbucnire violentă a unui fenomen, a unui sentiment etc. 4. (fon.) ieşire bruscă a aerului din aparatul fonator după ce a fost oprit de un obstacol, (cf. fr. explosion. lat. explosio) exploziv adj. care poate exploda; producător de explozie; explozibil. • (despre consoane; şi subst., /.jucare produce o explozie (4) prin deschiderea bruscă a canalului bucal. // s.n. substanţă care, prin încălzire sau lovire, produce o explozie, (cf. fr. explosif) exp1oz6r s.n. (tehn.) aparat special pentru aprinderea capselor electrice deto-nante. (cf. fr. exploseur) exponât s.n. obiect înfăţişat la o expoziţie. (< rus. eksponat) exponent i. s.m. şi /. reprezentant, apărător al unei idei, al unui curent, al
                                                                                               246
 unui stat etc. 2. s.m. (mat.) număr care indică puterea la care este ridicată o mărime matematică. (<germ. Exponent, cf. lat. exponens) exponenţial adj. (mat.) cu un exponent variabil, necunoscut, (cf. fr. exponentiel) exponom^tru s.n. (fiz.) aparat pentru stabilirea duratei de expunere la lumină a unui film sau a unei plăci fotografice, (cf. fr. exposomktre) export s.n. trimitere de mărfuri dintr-o ţară în altă ţară, în scop de vînzare sau de schimb comercial. O export de capital - investiţie de capital făcută de către monopoluri în alte ţări. pentru a obţine cu mai multă uşurinţă profituri maxime. • (concr.) totalitatea mărfurilor exportate. ( < germ. Export) exportă vb. I. tr. a trimite peste hotare mărfuri pentru vînzare sau pentru schimb comercial. ( < fr. exporter, cf. lat. exportare — a duce în afară) exportâbil adj. (despre mărfuri) care poate fi exportat, (cf. fr. exportable) exportator adj., s.m. şi f. (persoană, întreprindere, ţară etc.) care exportă, (cf. fr. exportateur) expozant adj. care expune ceva (la o expoziţie). (< fr. exposant) expozeu’s.n. expunere detaliată şi sistematică a unei situaţii, a unor fapte etc.: dare de seamă, expunere. (< fr. expose)
 expozitiv adj. în care se expune, care explică. O (gram.) propoziţie expozitivă = propoziţie enunţiativă: metodă expozitivă = metodă de predare în forma unei expuneri. • (despre ton) rece; afectat. (< fr. expositif) expoziţie s.f. 1. expunere publică de opere de artă, de produse industriale, agricole etc. • spaţiu amenajat special în acest scop. 2. prima parte a unei opere literare, în care autorul face cunoscute subiectul, personajele, locul acţiunii etc. 3. (loq.) premisa majoră a unui silogism, (cf. fr. exposition, lat. expositio)
 expres1 s.n. tren cu viteză mare pe parcurs şi cu opriri numai în staţiile importante. (<fr.. engl. express) expres2 adj. 1. (despre scrisori etc.) care ajunge rapid, urgent la destinaţie (în schimbul unei suprataxe). 2, exprimat clar, în anumiţi termeni; lămurit. // adv. precis, anume, spus în anumiţi termeni. ( < fr. expres) expresie s.f. 1. îmbinare dc cuvinte, formaţie sintactică cu ajutorul căreia se exprimă o comunicare, ceea ce doreşti' să spui: exprimare. • îmbinare (fixă) de cuvinte oare exprimă (figurat) o idee. 2. manifestare, înfăţişare a sentimentelor, a ideilor etc. prin cuvinte, prin gesturi etc. • înfăţişare a figurii, refleciînd o stare sufletească. 3. (mat.) formulă care exprimă raporturi matematice. ( < fr. expression, lat. expressio) expresionism s.n. curent literar şi artistic decadent apărut la începutul secolului
 247
 al XX-Iea, caracterizat prin tendinţa exagerată de a pune în lumină viaţa interioară în dauna lumii dinafară şi a impresiilor lăsate de aceasta. (< fr. expressionnisme) expresionist adj,. s.m. şi /. (adept) al expresionismului; care ţine de expresionism. (< fr. expressionniste) expresiv adj. care exprimă ceva plastic, viu; sugestiv, elocvent. • (despre opere artistice) care evocă imagini vii. • (despre ochi, faţă etc.) care reflectă puternic stări sufleteşti interioare, (cf. fr. expressif)
  expresivitâte s.f. calitatea de a fi expresiv; exprimare vie, clară, plastică, (cf. fr. expressivite)
  exprimă cb. I. tr. a spune, a expune, a manifesta, a reprezenta (idei, sentimente etc.). • refl. a vorbi, a reda în cuvinte. (<fr. exprimer, lat. expri-mere)
  exprimabil adj. care poate fi exprimat.
  (cf. fr. exprimable) exprimare s.f. expunere, reprezentare în cuvinte a unor idei, a unor sentimente etc.; expresie. • formulare a unor idei, pronunţare a unor cuvinte etc. (< exprima) expropriă vb. I. tr. 1. (în orînduirile bazate pe exploatare) a deposeda cu forţa pe producători de produsele muncii lor şi de mijloacele de producţie.
  2.  (în perioada revoluţiei socialiste) a deposeda pe exploatatori de mijloacele de producţie şi de bunurile dobîndite prin exploatare, trecîndu-le pe seama statului pentru a le reda celor ce muncesc. 3. (jur.) a trece un bun, în schimbul unei despăgubiri, în posesiunea statului, pentru satisfacerea unui interes obştesc. ( < fr. exproprier) expropriator s.m. cel care expropriază (1). (cf. fr. expropriateur) expfilsie s.f. 1. (tehn.) împingere în afară a unui gaz, a unui lichid etc. 2. (med.) împingerea copilului la naştere afară din corpul mamei. (< fr. expul-sion, cf. lat. expulsio) expulzâ rb. I. tr. 1. a izgoni pe cineva din ţară. 2. a scoate, a da, a împinge afară. ( < fr. expulser, cf. lat. expulsare) exptîne rb. III. 1. ir. a arăta, a reda prin cuvinte; a relata. 2. tr. a prezenta publicului lucruri, obiecte selecţionate.
  •   a aşeza (ceva) într-un loc favorabil > exercitării unei influenţe, unei acţiuni etc. 3. tr. şi refl. a pune sau a se afla în faţa unei primejdii, a unei neplăceri etc. 4. tr. a supune acţiunii luminii (pentru a obţine un clişeu, o fotografie etc.). (< lat. exponere, după pune) expunere s.f. faptul de a (se) expune. • naraţiune, povestire. • explicaţie, parte explicativă (a unei legi. a unei bo-tărîri etc.). (< expune) expurgă vb. I. fr. a elimina dintr-o carte pasajele incompatibile cu anumite principii morale sau idei politice. ( < fr. expurger, cf. lat. expurgare)
                                                                                       EXP-EiT
 exsudâţle s.f. 1. (med.) asudare. 2. (tehn.) apariţie la suprafaţa unui strat de asfalt a excesului de bitum sau de gudron, (cf. fr. exsudation) extatic adj. (rar) în extaz; încîntat, fermecat. • cauzat de extaz. (<fr. extatique, cf. gr. ehstatihos) extăz s.r?. 1. stare emoţională de exaltare, care se naşte din contemplarea aprofundată a unor lucruri extraordinare şi în care toate preocupările şi sentimentele dispar în faţa unui singur sentiment dominant de admiraţie. • (med.) stare nervoasă în care bolnavul, sub imperiul unei idei fixe, nu mai are senzaţii. 2. admiraţie neţărmurită; adoraţie. ( < fr. extase, cf. gr. ehstasis — încîntare)
 extaziă vb. I. refl. a fi cuprins, stăpînit de extaz, de un sentiment puternic de admiraţie. ( < fr. extasier) extempovăl s.n. (ieşit din uz) lucrare scrisă neanunţată (dată elevilor din lecţia zilei), pentru verificarea cunoştinţelor. (< germ. Extemporal, cf. lat. extemporalis) extensibil adj. (tehn.) care poate fi extins, mărit. (cf. fr. extensible) extensibilităte s.f. calitatea de a fi extensibil, posibilitatea de extindere, de mărire, (cf. fr. extensibilit4) extensiune s.f. creştere, mărire, dezvoltare, extindere; întindere. • lărgire a sensului unui cuvînt. (cf. fr. extension, lat. extensia) extensiv adj. 1. referitor la extindere, bazat pe cantitate, pe spaţiu, o (agr.) cultură extensivă — sistem de cultivare a pămîntului în care se foloseşte o mică cantitate de bunuri economice pe o unitate mare de suprafaţă cultivată.
 2.   (fiz.) care se poate extinde, (cf. fr. extensiv, lat. extensivus) extensogrâf s.n. aparat care înregistrează variaţia viscozităţii unui aluat de o anumită consistenţă. (< fr. extenso-qravhe)
 extensor adj. (anat.) care are funcţiunea de a întinde. O (anat.) muşchi extensor = muşchi care ajută la întinderea unor părţi sau organe ale corpului, //s.n. aparat pentru gimnastica muşchilor, constînd dintr-un arc de oţel său dm două resorturi care trebuie întinse cu mîinile. (cf. fr. extenseur) estenuâ vb. I. tr. şi refl. a (se) obosi tare, a (se) istovi. (< fr. exUnuer, cf. lat, extenuare < tenuis — slab) extenuant adj. care extenuează; obositor, istovitor, epuizant, (cf. fr. exUnuant) extenuare s.f. stare de extremă slăbiciune a corpului; istovire. (< extenua) extenuat adj. extrem de obosit; istovit, epuizat. (< extenua) exteriori s.n. 1. partea de dinafară a unui obiect, a unui lucru; faţadă. 2. mod de a se prezenta al cuiva; înfăţişare, ţinută, (cf. fr. exUrieur) exterior^ adj. care este în afară, dinafară ; extern. O comerţ exterior = reia-
 EXT-EXT
 ţiile comerciale ale unui stat cu statele străine. • care este în afara fiinţei noastre, (cf. fr. extcrieur, lat. exterior
  —   mai în afară) exterioriză vb. T. tr. a exprima, a manifesta, a comunica în afară idei, sentimente etc. ( < fr. extârioriser ) exteritoriăl adj. (jur.) care se bucură de dreptul de exteritorialitate. exteritorialltâte s.f. (jur.) totalitatea drepturilor speciale de care beneficiază, în anumite împrejurări, reprezentanţii unui stat pe teritoriul altui stat. (cf. fr. exteritorialitt) extermină vb. I. tr. a nimici complet, a face să dispară cu totul; a stîrpi în masă. (< fr. extermincr, cf. lat. exterminare)
  exterminator adj. (adesea subst.) nimicitor, distrugător, (cf. fr. exterminateur) extern adj. aflat în afară, la exterior, venit dinafară; exterior; străin. O politică externă — politica unui stat fată de celelalte state; umhi extern = unghi format de două drepte tăiate de o secantă şi aflat în afara lor.# (despre medicamente) care se administrează numai la suprafaţa corpului, pe piele. // s.m. şi f. 1. elev, ucenic care locuieşte şi ia masa în afara şcolii sau în afara locului unde învaţă meseria. 2. student în medicină, admis prin concurs ca practicant într-un spital, fără a avea dreptul să locuiască în spital, (cf. fr. externe, lat. extemus) externât s.n. 1. şcoală în care nu se primesc decît elevi externi. 2. calitatea şl funcţia externului de spital. (< fr. externat)
  extinct6r adj., s.n. (aparat) pentru stingerea focului; stingător. (cf. fr. ex-tincteur)
  extincţie s.f. (rar) stingere, slăbire (a unei acţiuni, a unei oscilaţii etc.). (cf. fr. extinction)
  extinde vb. III. tr. şi refl. a (se) întinde, a (se) mări, a (se) lărgi (ca sferă de acţiune); a (se) întinde. (< lat. exten-dere, cf. it. estindere, fr. âtendre, după Întinde)
  extirpă vb. I. tr. 1. a înlătura, a scoate pe cale chirurgicală (o parte dintr-)un organ bolnav, o tumoare etc. 2. (fig.) a smulge din rădăcini; a stîrpi. (< fr. extirper, cf. lat. exstirpare — a dezrădăcina < ex — afară, stirpis — rădăcină)
  extlrpatâr s.n. (agr.) unealtă mecanică care serveşte la smulgerea buruienilor dintr-un teren de cultură şi la reafî-narea superficială a solului, (cf. fr. extirpateur) extrabugetar adj. care nu este prevăzut în bjiget. (< extra-bugetar, cf. fr. extra-budgetaire) extraoelulâr adj. care este în afara celulelor, care nu aparţine celulelor, (cf. fr. extracellulaire)
  •xtrâot s.n. substanţă chimică extrasă din plante, din organisme, din organe
                                                                                                    248
  etc. (< lat. extractum, cf. germ. Ex-trakt)
 extractiv adj. care poate extrage, care serveşte la extragerea unor substanţe. O industrie extractivă ~ ramură a industriei care se ocupă cu extragerea materiilor prime din pămînt, fără a le prelucra, (cf. fr. extractif) extractdr adj. care (serveşte pentru a) extrage anumite substanţe sau corpuri. fl s.n. 1. (tehn.) aparat pentru extragerea sau recuperarea unei materii solubile dintr-un corp. • aparat care serveşte la extragerea mierii din faguri,
 2.   (mii.) dispozitiv al închizătorului unei arme, care extrage din ţeavă cartuşul tras. (cf. fr. extracteur, lat. ex-tractorius)
 extrâcţie s.f. 1. scoatere afară, extragere; (svec.; med.) scoaterea unui dinte, a unei măsele. 2. (rar) origine, provenienţă. (< fr. extraction, lat. extrar.tio) extrad6* s.n. 1. (arhit.) suprafaţa exterioară a unui arc sau a unei bolţi. 2. (av.) faţa de deasupra a unei aripi. # faţa convexă a unei palete de turbină sau de pompă. (< fr. extrados) extrafin adj. foarte fin, de cea mai fină calitate, (după fr. extra-fin) extrâ^e vb. III. tr. 1. a separa ceva din-tr-o materie din care făcea parte, în care era încorporat. • a scoate un corp din locul în care a intrat sau unde s-a format. 2. a scoate un citat, un fragment dintr-un text, dintr-o carte etc.
 3.   (mat.) a căuta rădăcina pătrată a unui număr. (cf. fr. extraire, lat. extra-here. după trage)
 extrajndiciăr adj. care are loc fără intervenţia justiţiei sau a judecătorului; nelegat de un proces în curs. (cf. fr. extrajudiciaire)
 extraleţâl adj. în afara legalităţii, (cf. fr.
 extra-l^gal) extra-muros loc. adj. în afara zidurilor unei cetăţi; (v. ext.) în afara unui oraş. (< lat. extra— afară, murus—zid) extraordirăr adj. 1. (adesea adc.) cu totul deosebit, ieşit din comun, neobişnuit, excepţional. 2. (despre legi. adunări etc.) care nu este, nu se ţine, nu are loc potrivit regulilor obişnuite.
 3.   (despre oameni) cu mari calităţi; eminent', excepţional. • (despre lucruri) foarte bun, excelent, (cf. fr. ex-traordinaire, lat. extraordinarius) extraparlamentar adj. care nu face parte din parlament; dinafara parlamentului, (după fr. extra-parlamentaire) extrapolare s.f. (mat.) operaţia de determinare a unei serii de valori ale unei funcţii, pentru valori situate în afara unui interval de valori cunoscute, (cf. fr. extrapolation) extrareglementâr adj. care este în afara regulamentului, (după fr. extra-rtgle-mentaire)
 extr&Hs.n. 1. fragment, pasaj, citat scos, reprodus dintr-o lucrare. O în extras = reprodus aparte, fragmentar; extras
 ' 24»
 de cont = situaţia creditului şi a debitului unui cont curent într-o anumită perioadă de timp; formular cuprinzînd această situaţie. • articol, studiu apărut într-o publicaţie periodică etc. tipărit aparte în broşură. 2. (med.) extract. (< extrage, cf. lat. exstractum, fr. extrait)
   extraşcolăr adj. în afara activităţii şcolare sau a programului şcolii. (< ex~ tra -f şcolar)
. extraurbăn adj. aflat în afară de oraş. (< extra- + urban) extrauterîn adj. (anat.) situat în afara cavităţii uterine. (după fr. extra-uterin) extravagănt adj. care doreşte, care caută să iasă din comun; bizar, fantastic, excentric. • neobişnuit, ciudat. (< fr. extravagant) extravaganţă s.f. purtare, ţinută bizară, neobişnuită; ciudăţenie, excentricitate. (< fr. exfravagance) extravază vb. I. refl. (med.; despre sînge, umori) a se vărsa afară din canalele sâle. (< fr. extravaser) extravjlân adj. (despre terenuri) situat în afara spaţiului clădit al unei localităţi.
   fextrădă vb. I. tr. a preda, la cerere, un străin care s-a făcut vinovat de o crimă sau de un delict, statului căruia îi aparţine sau care îl cere. (< fr. extrader)
   extrem adj. 1. aşezat, situat în punctul cel mai îndepărtat; de la capăt. 2. care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile posibile ale unei mărimi. 3. (fia.; despre doctrine, idei politice etc.) situat pe poziţiile cele mai neconciliatoare. 4. foarte mare. exagerat. • (despre remedii etc.) foarte energic, folosit doar în cazuri desperate. H s.m. (mat.) primul şi ultimul termen al unei proporţii. // s.f. 1, mar-
                                                                                            EXT-EZI
  gine, limită ultimă. O (expr.) a trece de la o extremă la alta = a trece de pe o poziţie pe alta diametral opusă. 2. cea mai mare sau cea mai mică valoare a unei mărimi. 3. jucător care ocupă locul cel mai înaintat din stînga sau din dreapta în formaţia de joc a unei echipe de fotbal, de handbal sau de hocliei. (cf. fr. extrâme, lat. extremus
 <    exterus — dinafară) extremism s.n. atitudine (politică) caracterizată prin idei, părer i exagerate, unilaterale, (cf. fr. extrimisme) extremist adj. care depăşeşte limitele normale, moderate. II s.m. şi f. partizan, susţinător al ideilor sau al doctrinelor extremiste, (cf. fr. extremiste) evtremităte s.f. capăt, limită, parte extremă, hotar.# (anat.) parte terminală a unui organ sau a corpului, (cf. fr. extremite, lat. extremitas) extrinsec adj. care vine, care este luat dinafară, din circumstanţele, din împrejurările exterioare şi nu din esenţa lucrurilor, (cf. fr. extrinseque, lat. ex-trinsecus)
 exuberănt adj. 1. excesiv, înflăcărat în manifestările sentimentelor sale; foarte vioi, expansiv. 2. foarte abundent, îmbelşugat. (< fr. exuberant, cf. lat. exu-berans)
 exuberanţă s.f. 1. înflăcărare, vioiciune nemărginită, nemăsurată; euforie. 2. bogăţie, belşug, varietate, (cf. fr. exu-berance, lat. exuberantia) exultă vb. I. intr. a simţi, a manifesta o mare bucurie, a sări îri sus de bucurie. (< fr. exulter, cf. lat. exultare) ezită vb. I. intr. şi tr. a şovăi, a se îndoi. (< fr. Msiter, cf. lat. haesitare — a fi încurcat)
 ezltănt adj. (rar) şovăitor, nehotărît. (cf. fr. htsitant)
 ezităres./. şovăială, nehotărîre. ( < ezita)
F
  fa s.m. invar, sunetul şi nota a patra din gama majoră tip. (< fr., it. fa) fabrică vb. I. tr. 1. a lucra, a confecţiona anumite obiecte prin prelucrarea unei materii prime. • a lucra prin procedee mecanice (mai ales într-o fabrică). 2. (peicr.) a face ceva la repezeală, a născoci, a inventa. (< fr. fa-briquer, cf. lat. fabricari) fabricănt s.m. şi /. cel care fabrică ceva; proprietar al unei fabrici, (cf. fr. fabricant)
  fabricăt s.n. (de obicei la pl.) produs al unei fabrici. (< fabrica, după germ, Fabrihat)
  fabrlcăţle s.f. tehnica de a fabrica; producţia unei fabrici; fabricare, (cf. fr. fabrication)
  f&brică s.f. întreprindere industrială în care se transformă materiile prime în produse în serie şi în cantităţi mari, mai ales în bunuri de larg consum. (< fr. fabrique, rus. fabrika, cf. lat. fabrica)
  fabulăţi© s.f. 1. figură retorică prin care se redă ca real ceva imaginar. 2. povestirea alegorică, povestirea cuprinsă într-o operă literară; afabulaţie. (cf. fr. fabulation, lat. fabulatio) fâbulă s.f. istorioară alegorică, de obicei în versuri, în care sînt satirizate anumite moravuri şi deprinderi, folosin-du-se procedeul personificării animalelor sau lucrurilor. • povestire în care nu se poate deosebi realul de invenţie, de născocire. (< lat. fabula) fabulist s.m. şi f. autor de fabule, (cf.
  fr. fabuliste) fabulOs adj. 1. foarte mare, extraordinar. 2. minunat, fantastic, ca în poveşti. (cf. fr. fabuleux, lat. fabulosus) fachir s.m. călugăr sau ascet cerşetor din India. • scamator. (<fr. fakir, cf. ar. fakir) faciâl adj. aparţinînd feţei, al feţei.
  (< fr. facial) fâcies s.n. 1. (gbol.) aspect caracteristic pe care îl au straturile geologice datorită naturii rocilor şi a fosilelor. 2. (med.) aspectul feţei unui om sau a unui animal în timpul unei boli; (p. ext.) fizionomie, aspect exterior. ( < fr., . lat. facies)
  facil adj. (rar) 1. care se poate produce, care se poate provoca uşor. 2. uşuratic, superficial. # care creează, care face ceva uşor, fără eforturi mari. // s.n. aspectul superficial al unui lucru. (<fr.
 facile, it. facile, cf. lat. facilis — uşor de făcut)
 facilitâ vb. I. tr. (rar) a înlesni, a uşura.
 (cf. fr. faciliter, it. facilitare) faeilltâte s.f. (rar) uşurinţă, înlesnire.
 (cf. fr. facilitâ, lat. facilitas) facsimil s.n. reproducere, imitaţie exactă a unui text, a unui desen etc. cu ajutorul fotografiei etc. (după fr. facsimile, cf. lat. facere — a face, simile — asemănător) factăj s.n. transportul unui colet, al unei sume de bani etc. de la gară sau de la poştă la domiciliul destinatarului.
 •  plata acestui transport. (< fr. fac-tage)
 factice adj. invar, (rar) prefăcut; nefiresc; artificial. (< fr. factice) factitiv adj. n. (gram.; în expr.) verb tranzitiv factitiv = verb tranzitiv care arată că subiectul face pe cineva să îndeplinească acţiunea verbului de bază. (< fr. factitif) făctor* s.m. 1. ceea ce determină, face să ia naştere un proces, o acţiune. 2. (mat.) fiecare dintre termenii unui produs. (< fr. facteur, cf. lat. factor) fâct6r2 s.m. funcţionar, agent poştal care distribuie corespondenţa la adresă. (< fr. facteur)
 factori© s.f. (rar) agenţie sau local al unei case comerciale europene într-o ţară străină, în special în colonii. • punct pentru cumpărarea vînatului de la vînători şi pentru aprovizionarea acestora cu ujielte, materiale etc. în regiunile depărtate din U.R.S.S. (cf. fr. factorerie, germ. Faktorei) factotum s.m. invar, persoană care rezolvă diferite treburi într-o instituţie, într-o organizaţie etc. (< lat., fr. factotum)
 factură vb. I. tr. a face, a întocmi factura unei mărfi. (< fr. facturer) factură* s.f. fel particular în care este făcut un lucru; structură, constituţie (psihică, morală etc.). • felul în care este alcătuită o operă artistică. (< fr. facture, cf. lat. factura — fel de a face ceva)
 factur&2 s.f. notă amănunţită (în ceea ce priveşte calitatea, preţul etc.) asupra mărfurilor cumpărate sau expediate. ( < fr. facture) facturicr s.n. carnet care conţine formulare pentru facturi, (cf. fr. facturier) facţiOs adj. (rar) care participă la o facţiune. • care caută să producă tul-
 261
 burări într-un stat, într-un oraş. (cf. fr. factieux, lat. factiosus) facţiune s.f. 1. grup, partidă, clică de indivizi care caută să provoace tulburări într-un stat, într-un oraş, într-o adunare etc. 2. (ist.; la romani) grup de concurenţi la o cursă de care. (cf. fr. faction, lat. /adio) factilă s.f. (astr.) partea mai strălucitoare din discul soarelui. (< fr. facule, cf. lat. facula — torţă mică) facultâte s.f. 1. capacitate, aptitudine fizică, psihică sau intelectuală care permite fiinţei care o are de a se comporta şi de a acţiona într-un anumit fel. 2. unitate didactică, ştiinţifică şi administrativă în cadrul unei universităţi, condusă de un decan. (cf. fr. facu l te, lat. f acul tas) facultativ adj. lăsat, făcut la alegerea, după voia, bunul plac al cuiva: benevol. (< fr. facultatif) fad adj. 1. fără gust, searbăd, insipid, nesărat. 2. (fig.) neexpresiv, plictisitor, searbăd, anost. (< fr. fade) faetOn s.n. 1. trăsură elegantă, deschisă, de diferite forme. 2. şaretă înaltă cu două roţi. (< fr. phaeton) lagocit s.n. (anat.) celulă care poate digera şi îngloba în masa ei bacteriile şi alte corpuri străine care pătrund în organism. (< fr. phagocyte, cf. gr. pha-gein — a mînca, cytos — celulă) fagocitdzâ s.f. (med.) absorbire a bacteriilor şi a corpurilor străine care pătrund în organism, de către fagocite. (< fr. phagocytose) fag6t s.n. instrument muzical de suflat, în formă de tub lung, din lemn. (< it. fagotto)
 fagotîst s.m. şi /. persoană care cîntă din fagot. (cf. it. fagottista, germ. Fa-gottist)
 fai&nţă s.f. ceramică poroasă, smălţuită, care imită porţelanul şi din care se fac obiecte casnice, de laborator etc. (< fr. faience, cf. it. faenza < Faenza n.p.) faimă s.f. renume, reputaţie; veste; răsunet. (< lat. fama, după defăima) iaimOs adj. renumit, cu faimă, vestit, celebru, (cf. fr. fameux, după faimă) iam adj. fin, foarte bun, ales, minunat. (< germ. fein) falaciâs adj. (rar) înşelător, amăgitor.
 (< lat. fallaciosus. cf. fr. fallacieux) ia lângă i s.f. (anat.) fiecare dintre oscioarele care formează scheletul degetelor. (< fr. phalange)
           s'f' ** (ant‘) formaţie dc sol-uaţi pedeştri, spartani sau macedoneni, înarmaţi cu lănci lungi, care atacau într-o anumită formaţie, în rînduri compacte; (p. ext.) corp de soldaţi, trupă, armată. • (fig.; astăzi) grup ae oameni strîns uniţi, în formaţie. 2. \}n doctrina socială utopică a lui Fou-riei*; celulă de bază a viitoarei orîn-SX i ®ociale> care avea să efectueze tot nhi de,munci- (< lat. phalanx, cf. gr.
                                                                                      FAC-FAM
 falanster s.n. sistem de locuinţe în comun, proiectat de socialistul utopist francez Fourier, destinat locuitorilor viitoarei societăţi imaginate de el. (< fr. phalanstbre) falanstcriăn s.m. şi /. adept al doctrinei sociale utopice a lui Fourier. (cf. fr. phalanstârien) falconîdă s.f. (zool.; la pl.) familie de păsări răpitoare din care fac parte vulturii, ulii etc. • (la sg.) pasăre care face parte din această familie. (< fr. falconidţs, cf. lat. t. falco — uliu) fal^rn s.n. nume dat în antichitate unui vin renumit pentru calitatea sa superioară, produs în regiunea numită Fa-lernus Ager. (<lat. falemus, cf. it. Falemo)
 faleză s.f. mal înalt şi prăpăstios de pe coasta mării. (< fr. falaise) fălie s.f. (geol.) ruptură care desparte două blocuri ale scoarţei pămîntului, deplasate unul faţă de celălalt. (< fr. faille) faliment s.n. situaţie de insolvabilitate a unui comerciant, a unui bancher, recunoscută şi declarată de o instanţă judecătorească; bancrută; (fig.) ruină, eşec total. O (expr.) a da faliment = a ajunge în stare de faliment; (fig.) a nu izbuti într-o acţiune. ( cf. germ. Falliment, it. fallimento) falimentar adj. în stare de faliment; insolvabil. • (fig.) prăbuşit, ruinat, distrus. (< faliment) falit adj., s.m. (comerciant, bancher) care a încetat plăţile, declarat de o instanţă judiciară în stare de faliment.
 •    (fia.) prăbuşit, ruinat, distrus, falimentar. (< it. fallito) fals* s.n. neadevăr, contrafacere. • (jur.) schimbare a adevărului într-un act scris prin adaosuri sau ştersături, prin imitarea semnăturii: substituire de persoane etc. (< lat. falsum, cf. it. falso, germ. Falsch) îals2 adj. 1. care nu este adevărat, care nu este veritabil; contrafăcut. • neautentic, neadevărat, nereal, nenatural. 2. (fig.; despre oameni) prefăcut, ipocrit. 3. (muz.) care sună contrar legilor armoniei; greşit. • neîntemeiat. (< lat. falsus, cf. germ. falsch, it. falso) falsăt s.n. (mur.; în expr.) în falset = cu voce ascuţită. • greşeală la cîntat.
 ( < it. falsetto) falsifica vb. I. tr. 1. a face un lucru să semene cu altul, cu intenţie de a înşela; a contraface. 2. a prezenta altfel decît este; a denatura. (< it. falsificare, fr. falsifier, cf. lat. falsus — fals, facere — a face) falsificator s.m. şi f. persoană care falsifică. (cf. it. falşificatore,îr. falsificateur) falsitate s.f. 1. neadevăr, netemeinicie.
 2.   făţărnicie, ipocrizie, prefăcătorie, (cf. lat. falsitas, It. falsitâ. fr. faussetd) famât adj. (în expr.) rău famat = care are o reputaţie rea. (cf. fr. fam6, it. famato, lat. famatus)
 FAM-FAN
 famelic adj. flămînd, înfometat, (cf. fr.
 famElique, lat. famelicus) familiăl adj. privitor la familie, de familie; destinat familiei. (<fr. familial) familiăr adj. 1. neafectat, prietenos; nepretenţios. • intim, de-al familiei. 2. cunoscut, ştiut, obişnuit, (cf. fr. fami-lier, lat. familiaris) famiiiarism s.n. îngăduinţă, familiaritate nesănătoasă, prietenie neprincipială între cei care fac parte dintr-un colectiv, între şefi şi subalterni. • atitudine familiară, îngăduitoare. (< familiar)
 familiaritate s.f. fel de a fi, purtare familiară, prietenească. • fel de a vorbi, de a scrie simplu, ca în familie. • intimitate rău înţeleasă; (la pl.) vorbe, gesturi, fapte lipsite de respect, ireverenţioase. (cf. fr. familiarite, lat. familiari tas) familiariza vb. I. Ir. şi refl. a (se) obişnui (cu ceva); a cunoaşte sau a face să cunoască mai bine un lucru, a (se) deprinde cu ceva. ( < fr. familiariscr) familie s.f. 1. totalitatea persoanelor înrudite, care sînt din acelaşi neam; rude de sînge, rude. neamuri; (spec.) grup social care are la bază căsătoria şi este alcătuit din soţi şi copii. • neam, descendenţă. • copiii în raport cu părinţii lor. • dinastie. • (ist.; la romani) totalitatea tuturor (rude, stăpîni, servitori, lucruri) care se aflau în aceeaşi casă. 2. (fig.) grup de oameni, de popoare strîns unite, legate prin interese şi idealuri comune. 3. (gram.) serie de cuvinte care derivă din acelaşi cuvînt. • grup de limbi care au aceeaşi origine, trăgîndu-se din-tr-o limbă mai veche, numită limbă comună. 4. grup de plante, de animale, de elemente sau de combinaţii chimice cu trăsături comune. (< lat. familia, cf. fr. familie, it. famu/lia) familist s.m. bărbat însurat. (< fandlie) fană vb. I. refl. a se ofili, a se trece, a se veşteji. (< fr. faner) fanăt adj. ofilit, veştejit, trecut, (cf. fr. fanE)
 fanât io adj. (adesea suhst.) cuprins de fanatism; (p. ext.) prea zelos (pentru ceva). • care se crede inspirat de divinitate; care este animat de o exaltare religioasă. • pătimaş, cxcesiv, intolerant. (< fr. fanatique, it. fanatico, lat. fanaticus) fanatism s.n. zel ex££siv, credinţă religioasă dusă la extrem. • devotament pătimaş, temerar, pentru o credinţă, pentru o idee etc. manifestat şi printr-o intoleranţă violentă faţă de adversari, (cf. fr. fanatisme) fanatizâ vb. I. tr. (rar) a face pe cineva să devină fanatic, (cf. fr. fanatiserj fandă vb. I. intr. (sport; la scrimă) a înainta cu un picior, îudoindu-1 şi lă-sînd greutatea corpului pe el, pe celălalt tlnîndu-1 perfect întins, (cf. fr. [se] fmdre)
                                                                                          252
 fandangti s.n. dans spaniol cu un ritm vioi şi pasionat, care se joacă cu acompaniament de chitară şi de castaniete. (< fr., sp. fandango) faneroşăme s.f. pl. (bot.) încrengătură a regnului vegetal, care cuprinde plantele cu flori; (la sg.) plantă din această încrengătură. (< fr. phantrogames, cf. gr. phaneros — vizibil, gamos — căsătorie)
 fanfără s.f. formaţie muzicală compusă din instrumente de suflat şi de percuţie. • muzică pentru instrumente de suflat şi de percuţie; arie executată de instrumente din alamă. (< fr. fanfare, it. fanfara) fanfarân s.m. şi /. lăudăros, cel care face pe viteazul. (<fr. fanfaron, cf. sp. fanfarron)
 fanfaronădă s.f. vorbe sau acţiune de fanfaron; lăudăroşenie. (< fr. fanfa-ronnade)
 fani6n s.n. steguleţ folosit pentru semnalizare. ( < fr. fanion) fandn s.n. lamelă cornoasă de pe maxilarul superior al balenelor. ( < fr. fanon) fantâsc adj. ciudat, bizar. (< fr. fan-tasque)
 fantasmagorie adj. care are aspectul unei fantasmagorii; ireal, fantastic. (< fr. fan tasmagorique) fantasmagorie s.f. 1. succesiune de imagini vizuale neverosimile, proprii unei imaginaţii tulburi; privelişte fantastică, ireală; vedenie. 2. efecte artistice obţinute prin mijloace extraordinare, înşelătoare; aberaţie, elucubraţie. (< fr. fantasmagorie, cf. gr. phantăsma — fantomă, agoreuein — a vorbi) fantasmă s.f. 1. stafie, nălucă, fantomă.
 2.   (fig.) imagine, privelişte neclară, ireală. • produs al imaginaţiei- himeră. (<fr. phantasme, it. fantasma. cf. gr. phantasma) fantast s.m. visător, om cu idei fantastice. original. ( < germ. Phantast) fantastic adj. 1. plăsmuit, creat de imaginaţie. fără existenţă reală. 2. de ne crezut, neobişnuit, minunat. 3. (despre oameni) cu idei şi purtări originale, fantezist. 4. grozav, extraordinar. (< fr. fantastique, it. fantastico, cf. lat. phantasticus) fantă s.f. (tehn.) deschidere strimtă care permite comunicarea unui spaţiu închis cu exteriorul; crăpătură. (< fr. fente)
 fănte s.m. 1. (fam.) om uşuratic, încrezut, tînăr exagerat de elegant; filfizon. 2. valet (la cărţile de joc). ( < it. fante)
 fantezie s.f. 1. imaginaţie artistică creatoare. • imaginaţie: reverie. 2. ciudăţenie, capriciu. 3. (la pl.) plăsmuiri.
 4.   compoziţie muzicală care nu are o formă prestabilită. (< fr. fantaisie, cf. it. fantasia, gr. phantasia) fantezist adj. care se conduce mai mult după imaginaţie. • bazat pe fantezie; plăsmuit, născocit. (< fr. fantaisiste)
 fantomatic adj. cu aspect de fantomă; (fig-) vag, neprecis. (< fr. fantoma-tique)
 fantOmă s.f. 1. nălucă., stafie: vedenie.
 2.   (fig.) plăsmuire. ( < fr. fantome) fantoşă s.f. (rar) marionetă, păpuşă trasă pe sfori. ( < fr. fantoche, cf. it. fantoccio — păpuşă) far s.n. turn în care este instalat un proiector puternic, destinat să servească ca reper în navigaţie. • reflector montat în faţă la automobile, la locomotive etc. pentru a lumina drumul. (< fr. phare, cf. lat., gr. Pharos, n. p.) farăd s.m. (fiz.) unitate de măsură pentru capacitatea electrică. (< fr. farad, cf. Faraday, n. p.) faradizdţie s. f. (med.) tratament al anumitor părţi bolnave ale corpului cu ajutorul curentului electric, (cf. fr. fa-radisation) farandolă s. f. (rar) dans provensal în care dansatorii formează un lanţ; arie după care se dansează acest dans. (<fr. farandole, cf. prov. farandola) fard s.n. produs cosmetic care înfrumuseţează tenul. ( < fr. fard) fariă vb. I. tr. si refl. a (se) vopsi, a (se) da cu fard. (< fr. farder) farftră s.f. (rar) tolbă (de săgeţi).
 (< lat., gr. pharetra, cf. it. faretra) faringdl adj. de (din) faringe, al farin-gelui. # (fon.; despre sunete) care se articulează în faringe. (< fr. pharyn-gal)
 faringe s.n. (anat.) partea superioară a esofagului, (cf. fr., gr. pharynx) faringiân adj. care ţine de faringe, care este în legătură cu faringele. (cf. fr. pharyngien) faringită s.f. (med.) inflamaţie a mucoasei faringelui. ( < fr. pharyngite) fariseic adj. făţarnic, ipocrit, prefăcut.
 (cf. fr. pharisaique) fariseism s.n. făţărnicie, ipocrizie, prefăcătorie. (cf. fr. pharisaîsme) farmaceutic adj. de farmacie, referitor la farmacie. O chimie farmaceutică = ştiinţa care studiază compoziţia, prepararea şi folosirea medicamentelor. ( < fr. phar-maceutiqve)
 farmacie s.f. 1. disciplină medicală care studiază prepararea, păstrarea, distribuirea şi controlul medicamentelor. 2. laborator, prăvălie, local unde se prepară şi se vînd medicamente. ( < fr. pharmacie, cf. gr. pharmakon — remediu)
 farmacist s.m. şi f. specialist în farmacie. (< farmacie) farmacodindmie s.f. studiul experimental al acţiunii exercitate de medicamente asupra unui organism normal. ( < fr. pharmacodynamie) iarmacolOg s.m. specialist în farmacologie. (< fr. pharmacologue) farmacologic adj. referitor la, de farmacologie. (< fr. pharmacologique) farmaoolocie s.f. (med.) disciplină care studiază natura, clasificarea şi acţiu-
                                                                                 FAN-FAS
 nea terapeutica a medicamentelor. (< fr. pharmacologie, cf. gr. pharmakon — leac, remediu, loqos — vorbire) farmacopee s.f. manual oficial care conţine descrierea şi indicaţiile pentru controlul produselor farmaceutice. (< fr. pharmacopp.e, cf. gr. pharmakon — leac, poiein — a face) farmacoterapte s(med.) parte a terapeuticii medicale care studiază acţiunea medicamentelor. ( < fr. pharmaco-thărapie, cf. gr. pharmakon — leac, the-rapeia — îngrijire.
 farsă s.f. 1. (lit.) comedie uşoară în care comicul reiese mai ales din situaţii hazlii, din bufonerie. 2. păcăleală, festă. (< fr. farce, it. farsa) farsOr s.m. persoană care face farse. • neserios; impostor. (< fr. farceur) fascicul s.n. 1. mănunchi, reuniune de mai multe obiecte, lucruri etc. de acelaşi fel. • (fiz.) fascicul de raze = mănunchi de raze vizuale care străbat prin acelaşi punct: fascicul luminos — totalitatea razelor de lumină care trec prin-tr-o anumită regiune din spaţiu; (mat.) fascicul de drepte = figură formată din mai multe drepte care trec prin acelaşi punct. 2. fasciculă. (< fr. fascicule, cf. lat. fasciculus — mic mănunchi) fasciculât adj. (bot.) dispus în formă de mănunchi, (cf. fr. fascicule) fasciculă s.f. ansamblu format din mal multe foi imprimate; parte a unei lucrări publicată în fragmente succesive. (< fr. fascicule, cf. lat. fasciculus) fascie s.f. 1. (ist.; la pl.) mănunchi de nuiele avînd la partea superioară o secure, purtat de lictorii care mergeau înaintea anumitor înalţi magistraţi din Roma antică. 2. faşină. ( < lat. fasces) fascină vb. I. tr. 1. a vrăji, a subjuga, a îneînta (pe cineva) în aşa fel îneît să nu mai vadă lucrurile aşa cum sînt. 2. a fermeca, a seduce, a captiva. (< fr. fasciner, cf. it., lat. fascinare) fascinânt adj. fermecător, captivant. (< fr. fascinant) îascinatOr adj. care fascinează; fascinant.
 (cf. fr. fascinateur, lat. fascinator) fascinaţie s.f. acţiunea de a fascina; (fig.) atracţie, vrajă, captivare. (< fr. fascination, lat. fascinatio) fascină s.f. faşină. (< fr. fascine) fascism s.n. forma cea mai reacţionară a dictaturii burgheziei imperialiste, caracterizată prin reprimarea clasei muncitoare şi a elementelor progresiste, prin suprimarea libertăţilor democratice, prin şovinism, rasism şi prin pregătirea unor războaie de cotropire. (< it. fascismo) fascist adj. care aparţine fascismului, privitor la fascism. II s.m. şi f. partizan al fascismului, (cf. it, fascista) fascizâ vb. I. tr. a introduce fascismul; a creşte, a educa în spirit fascist. (< fascism)
 fasOn s.n. 1. fel, mod în care este făcut ceva; formă, format al unei haine, al
FAS-PEB
  unei pălării etc,; croială; 2. (fam.: la pl.) nazuri, mofturi. (< fr. facon) fasonâ v&.I. tr. 1. a da formă, fason unui lucru. 2. (fig.: rar) a modela caracterul, individualitatea cuiva. (< fr. faQonner)
  fasonât s.n. fasonare. O fasonatul puie-ţilor = operaţia de reducere a rădăcinilor şi a lăstarilor puieţilor în vederea plantării. (< fasona) fast s.n. strălucire, măreţie, lux, pompă.
  (< lat. fastus, cf. fr. faste) fâstă adj. f. (în expr.) zi fastă = zi favorabilă; zile faste — zilele în care era îngăduită împărţirea dreptăţii şi judecarea proceselor în tribunalele Romei antice. (< lat. fastus, cf. fr. faste) fastidi6s adj. plicticos, sec, neinteresant.
  (cf. fr. fastidieux, lat. fastidiosus) fastuOs adj. excesiv de luxos, plin de fast; măreţ. (cf. fr. fastueux, lat. fas-tuosus)
  fâsung s.n. (tehn.) piesă în care se înşurubează becul electric asigurîndu-i astfel contactul cu circuitul electric; dulie. (< germ. Fassung) faşină s.f. mănunchi de nuiele sau de ramuri folosit la întărirea terasamen-telor, la construirea digurilor sau a drumurilor, la fortificaţii etc. (< it. fascina)
  fatâl adj. 1. care aduce nenorocire, moarte; funest. • nefericit, nenorocit. 2. care nu se poate înlătura, inevitabil. (< fr. fatal, it. fatale, cf. lat. fatalis) fatalism s.n. doctrină religioasă-filozo-fică idealistă care susţine că desfăşurarea istorică a evenimentelor, a vieţii este determinată de soartă, de destin, de forţe supranaturale. (<fr. fata-lisme)
  fatalist adj. referitor la fatalism, bazat pe fatalism. II s.m. şi f. adept al fatalismului, cel care crede în fatalitate, (cf. fr. fataliste) fatalitâte s.f. 1. ceea ce este de neînlăturat, inevitabil: destin, soartă. 2. conjunctură nefavorabilă, nenorocită, (cf. fr. fatalitE, lat. fatalitas) fatalmente adv. în mod fatal; inevitabil.
  (< it. fatalmente, cf. fr. fatalement) fatidic adj. profetic; (p. ext.) aducător de nenorociri. (< fr. fatidique, cf. lat. fatidicus)
  fatuitâte s.f. îngîmfare, înfumurare, (cf.
  fr. fatuite, lat. fatuitas — prostie) faţâdă s.f. fiecare dintre părţile, dintre feţele exterioare ale unei clădiri, ale unui monument etc.; "(spec.) faţa unui edificiu. O de faţadă = de ochii lumii, de formă. (cf. fr. faţade) faţetă s.f. 1. fiecare dintre feţele mici ale unui poliedru; (spec.) fiecare dintre feţele unei pietre preţioase. 2. (zool.: în expr.) ochi cu faţete = ochi compus
  * al insectelor. 3. (poligr.) placă de fontă folosită pentru fixarea plăcilor de stereotipie. (< fr. facette) fâult s.n. orice infracţiune comisă la fotbal. (< engl. fault)
                                                                                                  254
 faun s.m. (mit.; la romani) zeu al cîm-purilor şi al pădurilor, protector al turmelor, reprezentat de obicei cu coarne şi picioare de ţap. (< lat. Faunus) faună s.f. totalitatea animalelor dintr-o regiune, dintr-o epocă geologică. (< fr. faune, it. fauna)
 favoâre s.f. avantaj, bunăvoinţă care se acordă cu preferinţă cuiva. • afecţiune, trecere de care se bucură cineva pe lîngă o persoană, (cf. fr. faveur, rus. favori, it. favore, lat. favor) favorâbil adj. 1. prielnic, propice, avantajos. 2. binevoitor. (< fr. favorable, lat. favorabilis) favorit adj. iubit, preferat. // s.m. şi /.
 1.  persoană iubită cu predilecţie de cineva. • protejat, al unui suveran, al unui potentat, al unui om influent. 2. ( sport) participant la o competiţie considerat ca avînd cele mai mari şanse de reuşită. • cal socotit a fi capabil să cîştige o cursă. II s.m. (de obicei la pl.) barbă care creşte de o parte şi de alta a feţei. (cf. fr. favori, it. favorito, rus. favoriţi)
 favoritism s.n. situaţie, regim în care totul se obţine prin favoruri şi nu prin merite, (cf. fr. favoritisme) favorizâ vb. T. tr. 1. a fi favorabil, prielnic (faţă de cineva sau de ceva); a înlesni. 2. a acorda (cuiva) o favoare, a sprijini pe cineva (uneori abuziv), (cf. fr. favoriser) fazan s.m. pasăre din familia galinacee-lor, al cărei bărbătuş are un penaj frumos colorat şi o coadă lungă. ( < rus. fazan, cf. fr. faisan, gr. phasianos) fâză s.f. fiecare dintre aspectele succesive pe care le prezintă luna sau unele planete în timpul revoluţiei lor. • fiecare dintre stările succesive ale dezvoltării unui proces din natură sau din societate; etapă. ( < fr. phase, cf. gr. phasis — aparenţă) fazendâ s.f. (rar) plantaţie vastă, din Brazilia. (< port. fazenda) fazmetru s.n. (fiz.) instrument pentru măsurarea diferenţei de fază dintre două mărimi periodice armonice. ( < fr. phasemetre) fazotrOn s.n. (fiz.) aparat pentru accelerarea particulelor subatomice folosite la producerea reacţiilor nucleare. ( < fr. phasotron) febră s.f. 1. temperatură ridicată a corpului cauzată de o boală. 2. (fig.) emoţie, nelinişte, încordare. (< lat. febris, cf. it. febbre) febrifug adj., s.n. (medicament) care scade, opreşte sau previne febra. (< fr. febrifuge, cf. lat. febris — febră, fugare — a pune pe fugă) febril adj. 1. cu febră, de febră. 2. (fig.) încordat, înfrigurat, agitat, intens; (p. ext.) viu. (cf. fr. fEbrile, lat. febrilis) febrilitâte s.f. încordare, înfrigurare, activitate intensă, (cf. fr. ftbrilite) februârie s.f. a doua lună a anului; făurar. (< lat. februarius)
  fecâl adj. (în expr.) materii fecale (şi subst., /. pl.) = materii evacuate din corpul omenesc prin anus; excremente.
  (< fr. făcale) feeiâl s.m. (ist.) preot al lui Jupiter, care la romani avea sarcina de a încheia pace, alianţe etc. sau de a declara război. ( < lat. fecialis, cf. fr. fecial) feculă s.f. (chim.) amidon extras din cartofi, din rădăcinile de manioc etc. (< fr. fecule, cf. lat. faecula) feculent adj. care conţine feculă. (< fr. făcu lent)
  fecund adj. 1. (despre animale) care se înmulţeşte repede; prolific. 2. (fig.) rodnic, productiv, bogat. 3. (fig.; despre oamenii de ştiinţă, de artă etc.) care scrie, compune, produce mult. (< lat. fecundus)
  fecundă vb. I. tr. a provoca fecundaţia, a pune în stare de procreaţie. (< lat. fecundare, cf. fr. feconder) fecundâţie s.f. (biol.) fenomen de contopire* a două celule sexuale de sex opus, din care rezultă celule-ou care asigură continuitatea speciei, (cf. fr. ficondation) fecunditate s.f. capacitatea de a produce, de a rodi, de a se înmulţi; rodnicie, fertilitate. • (fig.) putere de creaţie artistică mare, putere de a activa intens. (cf. fr. fecondite, lat. fecunditas) feder s.n. (tehn.) parte ieşită în afară, în lungul marginii unei scînduri sau a unei plăci, care intră în nutul corespunzător al altei scînduri sau plăci; lambă. (<germ. Feder) federal adj. în legătură cu o federaţie de state, de federaţie. (< fr. făderal) federalism s.n. orînduire de stat bazată pe federaţie; curent politic care susţine acest sistem. (< fr. federalisme) federalist adj., s.m. şi f. (adept) al federalismului, de federalism. (< fr. federaliste)
  federalizare s.f. organizare federală a unui stat. ( < federaliza) federăt adj., s.m. şi /. (persoană, stat, instituţie etc.) care face parte dintr-o federaţie, (cf. fr. federe, lat. foedcratus) federativ adj. de federaţie: care se prezintă sub formă de federaţie. (< fr. fădiratif)
  federaţie s.f. 1. uniune de state autonome (păstrîndu-şi în anumite limite independenţa) într-un stat unitar, condus de un guvern central. 2. uniune de organizaţii constituită în vederea realizării unui scop stabilit, (cf. fr. făde-™fion, lat. foederatio) federvais s.n. pulbere de steatită care se pune în mănuşi şi în ghete pentru a n îmbrăcate mai uşor. (<germ. Fe-derweiss)
  f£ding s.n. (electr.) scădere temporară a intensităţii undelor electromagnetice recepţionate de un aparat de radiorecep-ţie, datorită schimbărilor atmosferice. (< engl., fr. fading, cf. engl. (to) fade
  —  a slăbi)
  feeric adj. de feerie; minunat, încîntâ-tor. ( < fr. făerique) feerie s.f. 1. privelişte frumoasă, fantastică (ca în basme). 2. operă dramatică cu subiect şi personaje fantastice şi cu o montare strălucitoare. (< fr. făerie, cf. it. feria) felah s.m. ţăran egiptean, muncitor agricol din Egipt, Siria, Arabia şi Palestina. (cf. fr. fellah, ar. felach — lucrător)
  feldmareşal s.m. gradul cel mai înalt din armata germană (conferit pe cîmpul de luptă); (în armatele unor ţări) ofiţer care are acest grad. (cf. germ. Feld-marschalL fr. feld-marechal) fGldspat s.m. (min.) mineral cu structură lamelară, care face parte din compoziţia mai multor roci, mai ales a celor eruptive, (cf. fr. feldspath, germ. Feldspat)
  felicită vb. I. tr. a spune cuiva cuvinte de laudă, urări cu ocazia unei aniversări, a unui eveniment important, a unor succese etc. • refl. (fam.) a se socoti mulţumit, fericit pentru un rezultat obţinut. (< fr. făliciter, it. felicitare)
  felicităre s.f. acţiunea de a felicita: laudă, urare de succes, de fericire etc. • , scrisoare de felicitare adresată cuiva.
  (< felicita) felin adj. din genul pisicilor. // s.f. pl.
  1.  familie de animale carnivore ai cărei reprezentanţi tipici sînt pisica, tigrul, leul etc.: (la sg.) animal din această familie. 2. (fig.) suplu, graţios. (< fr. felin, cf. it. felino) felonie s.f. 1. (rar) călcare a credinţei, trădare. 2. (ist.) călcare de către un vasal a jurămîntului făcut către senior. (<fr. felonie, it. fellonia) felucă s.f. (mar.) corabie mică şi îngustă, folosită la cabotaj pe coastele de nord ale Africii, (cf. fr. fălouque, it. feluca < sp. faluca ' < ar. fulk — corabie)
  fem^l adj. (bot.; despre un organ) care este destinat a produce fructul, (cf. fr. femeile)
  femelă s.f. animal de sex feminin; femeie, femeiuşcă, (cf. fr. femeile, lat. femella)
  feminin adj. de femeie, propriu femeii: femeiesc. • (gram.; despre forme) cu formă specifică numelor de fiinţe de sex femeiesc. (< lat. femininus, cf. fr. feminin)
  feminism s.n. curent politic burghez care urmăreşte dobîndirea unei egalizări formale în drepturi a femeilor cu bărbaţii. • doctrină care propagă emanciparea femeii şi extinderea drepturilor ei. (cf. fr. fiminisme) feminitâ-te s.f. totalitatea trăsăturilor care constituie specificul caracterului femeilor, (cf. fr. făminiti) femur s.n. (anat.) osul coapsei de la genunchi pînă la bazin. (< fr. fămur, cf. lat. femur — coapsă)
fen-fer
 fen£c s.m. (zool.) specie de ciine sălbatic din Africa, cu talia mică şi cu urechile foarte mari. (< fr. fennec) feniân s.m. (rar) partizan, adept al unui partid politic irlandez întemeiat în 1861, care avea ca ţel principal eliberarea Irlandei de sub dominaţia engleză, (cf. fr. fEnian) fenianism s.n. doctrina partizanilor independenţei Irlandei, a feniaRilor. (cf. fr. fănianisme) f£nic adj. m. (chim.; în expr.) acid fenic
 —  fenol. (< fr. pMnique)
 tenii s.n. (chim.) radical organic mono-valent provenit din benzen prin eliminarea unui atom de hidrogen. (< fr. ph&nyle)
 f£nix s.m. (mit.) pasăre legendară, imaginată ca un vultur cu penele de aur şi de purpură, despre care se credea că renaşte din propria ei cenuşă; este socotită drept simbol al primenirii, al reînnoirii veşnice. • (fig.) om superior unic în genul său, de mare valoare. (< fr. pMnix, cf. gr. phoinix) fenOl s.m. (chim.) 1. compus organic derivat din hidrocarburile aromatice. 2. substanţă cristalizată, albă, solubilă în apă, în alcool etc., corosivă şi otrăvitoare. (< fr. phenoL cf.gr. phainein
 —  a străluci)
 fenologie s.f. ştiinţă care studiază legăturile dintre fazele de vegetaţie ale plantelor şi anotimpuri. (< fr. p/ie-nologie)
 fenomln s.n. 1. formă exterioară prin care se manifestă esenţa lucrurilor şi care poate fi percepută în mod direct prin organele senzoriale; orice aspect al naturii în mişcare, perceptibil prin simţuri. 2. ceea ce surprinde prin noutatea sau raritatea sa; lucru, întîm-plare, fiinţă extraordinară. (< fr. phe-nomene, it. fenomeno, cf. gr. phainome-non — ceea ce apare) fenomenâl adj. 1. surprinzător, ieşit din comun, uluitor. 2. de fenomen, de natura fenomenelor, (cf. fr. phenomenal, it. fenomenale) fenomenaiism s.n. curent filozofic idea-list-subiectivist agnostic, care susţine că existenţa reală şi esenţa obiectelor sînt incognoscibile, cunoaşterii omeneşti fiindu-i accesibile numai manifestările exterioare ale lucrurilor, v. a g-n o s t i c i s m. (cf. fr. ph&nom&na-lisme)
 fenomenalist adj. care prezintă caracterele fenomenalismuluî. // s.m. şi /. adept al fenomenalismului. fenomenalitâte s.f. faptul de a fi fenomenal (2). (cf. fr. phenomenalite) fenomenologic adj. care se referă la fenomenologie: care are la bază fenomenologia. (< fr. phenominologique) fenomenologie s. f. teorie reacţionară idealist-subiectivistă, care studiază fenomenele conştiinţei rupîndu-le de lumea materială şi făcînd abstracţie de omul conştient, de activitatea lui psi-
                                                                                            256
 liică şi de mediul social. (< fr. ph&no-m&nologie)
 f£ntă s.f. (sport) mişcare înşelătoare executată pentru derutarea adversarului. ( < fr. fente) ferit s.m. (chim.) nume generic dat sărurilor acidului feric. (< fr. ferrate) ferată adj. f. (în expr.) cale ferată = drum special amenajat cu şine de oţel, pe care circulă trenurile; drum de fier (după. fr. [voie] ferree) fcrecraţiân adj. (metr.;, despre versuri) alcătuit dintr-un dactil şi mai multe trohee. (< fr, phErecrateen) feribot s.n. navă pe care sînt instalate şine de cale ferată, folosită la transbor-darea vagoanelor sau a trenurilor de pe malul unei ape pe altul. (<fr., engl. ferry-boat) feric adj. (chim.; despre substanţe) care conţine fier trivalent în compoziţia sa. (< fr. ferrique) ferit s.m. (chim.) nume generic dat sărurilor acidului feros. (< fr. ferrite) ferm adj. 1. neclintit, hotărît; sigur, l-are. 2. (despre contracte, înţelegeri) încheiat în termeni precişi, definitiv. 3. fix, stabil. (< fr. ferme) fermâtă s.f. (muz.) semnul (r^) care se pune deasupra unei note sau a unei pauze, pentru a-i prelungi durata. (<it. fermata)
 fSrmăi s.f. 1. proprietate rurală compusă dintr-un teren şi din construcţiile, instalaţiile, maşinile etc. necesare exploatării lui. 2. subunitate a unei întreprinderi agricole socialiste, care are drept scop creşterea animalelor. (< fr. ferme, it. fermo) fermă2 s.f. (constr.) construcţie de lemn, de metal sau de beton destinată să susţină greutatea acoperişului unei construcţii. (< fr. ferme) ferment s.m. (biol.) substanţă sau microorganism care provoacă fermentaţia. ( < fr. ferment, cf. lat. fermentum) fermenta vb. I. intr. a fi în stare de fermentaţie, transformîndu-se în alte substanţe sau descompunîndu-se. (< fr. fermenter)
 fermentâţie s.f. (biol.) transformare chimică a materiei organice, în noi substanţe, sub influenţa fermenţilor; fermentare. • substanţă fermentată, (cf. fr. fermentation) fermier s.m. proprietar, arendaş al unei ferme particulare. (< fr. fermier) fermitâte s.f. hotărîre neclintită, statornicie. (cf. fr. fermett) fcrmoâr s.n. dispozitiv folosit la încheierea unor obiecte de piele, de pînză etc.
 •   închizătoare de os sau de metal a unui colier, a unui album etc. ( < fr. fermoir) feroaliăj s.n. (chim.) aliaj de fier cu unul sau mai multe elemente, (cf. lat. ferrum — fier, fr. alliage — aliaj) ferdce adj. crud, nemilos, sălbatic. ( < fr.
 fEroce, it. feroce, lat. ferox) ferocităte s.f. cruzime, sălbăticie, (cf. fr. ftrocită, lat. feroci tas)
 257
 ferodou s.n. (tehn.) ţesătură de fire metalice şi de azbest folosită ca garnitură la discurile de ambreiaj. la saboţii de frînă etc.; metalazbest. (nume comercial)
 feromagnetic adj. (despre un material) care îşi poate păstra magnetizarea după ce este înlăturată cauza care o produce, (cf. fr. ferromagndtique) feromagnetism s.n. 1. proprietate a corpurilor de a fi feromagnetice. 2. capitol al fizicii în care se studiază proprietăţile corpurilor feromagnetice. (cf. fr. ferromagnetisme) fer6s adj. (chim.; despre substanţe, minereuri) care conţine fier bivalent. • (despre materiale) care conţine componenţi cu fier. (cf. it. ferroso, fr. ferreux) ferotipie s.f. procedeu fotografic de reproducere în care materialul sensibil este format dintr-o emulsie de colodiu întinsă pe o tablă smălţuită, (fr. fer-rotypie)
 feroviâr adj. în legătură cu calea ferată. II s.m. şi f. funcţionar, muncitor la căile ferate, (cf. fr. ferroviaire, it. ferroviario) fertil adj. (despre sol) bogat,, roditor.
 (< fr. fertile, it. fertile, lat. fertilis) fertilitâte s.f. rodnicie, fecunditate a solului. (cf. fr. fertiliU, lat. fertilitas) fertilizâ ob. I. tr. a mări fertilitatea unui teren. (< fr. fertiliser) ferugin6s adj. (chim.) care are oxizi de fier. (< fr. ferrugineux) ferură s.f. (tehn.) întăritură de fier.
 (< fr. ferrure) fervent adj. zelos, pasionat, înfocat. ( < fr. fervent, cf. lat. fervens — fier-bînd)
 fervoâre s.f. (liv.) ardoare, înfocare, pasiune entuziastă. • ardoare religioasă, pasiune mistică. ( < fr. ferveur, it. fervore, cf. lat. fervor — căldură) f6să s.f. (anat.) fiecare dintre cele două părţi cărnoase ale şezutului. ( < fr. fesse) festă s.f. (rar) păcăleală. O (m expr.) a juca (cuiva) o festă = a păcăli (pe cineva). (< it. festa) festin s.n. ospăţ (de sărbătoare); banchet. (< fr. festin, cf. it. festino < festa — sărbătoare) festiv adj. de sărbătoare; sărbătoresc, măreţ, somptuos. ( < lat. festivus) festival s.n. manifestaţie artistică cu program variat, avînd un caracter ocazional. (< fr., it., engl. festival) festivitate s.f. sărbătorire, serbare solemnă. (cf. fr. festivite, lat. festivitas) festtfn s.n. broderie în formă de mici semicercuri pe marginea unui obiect de pînză. • (arhit.) ornament care imită o astfel de broderie, (cf. fr. feston, it. fes tone)
 festonâ vb. I. tr. a face un feston, a tivi feston. ( < fr. festonner) fetid adj. cu miros greu, respingător.
 ( fetide, cf. lat. faetidus)
 Ketţş s.n. (în superstiţiile primitivilor) obiect căruia i se atribuia o forţă su-
                                                                                      FER-FIB
 pranaturală; idol (grosolan) al popoa* relor primitive. • (fig.) ceea ce constituie obiectul unor adoraţii oarbe, nemotivate. (< fr. fetiche, cf. port. feitiQo < lat. factitius — imitativ) fetişism s.n. faptul de a adora fetişuri; (fig.) adoraţie oarbă, nemotivată, faţă de un principiu, de o concepţie etc. O (ec.) fetişismul mărfii = ideea denaturată, falsă pe care oamenii o au despre mărfuri, bani şi capital, atribuindu-le însuşiri care în realitate provin din relaţiile sociale capitaliste, (cf. fr. fe-tichisme)
 fetişist adj. care ţine de fetişism; privitor la fetişism. ’// s.m. şi f. adept al fetişismului. ( < fr. fUichiste) fetişizâ vb. I. tr. a adora fetişuri; (fiq.) a adora nemotivat un principiu, o idee etc. (< fetiş) fetru s.n. stofă cu ţesătura deasă, făcută din lînă presată, bătută, din care se fac mai ales pălării. (< fr. feutre) fetus s.m. produs al concepţiei unui animal mamifer, care a depăşit stadiul de embrion dar nu a ajuns încă să fie născut; făt. (< fr., lat. foetus) feudal s.m. nobil, proprietar al unei feude, care are vasali şi care la rîndul său este subordonat unui suzeran. // adj. din epoca feudalismului, propriu feudalismului: în legătură cu o feudă.. O orînduirea feudală — feudalism, (cf. it. feudale, fr. feodal) feudalism s.n. formaţie social-economică situată între sclavagism şi capitalism, în care baza relaţiilor de producţie o formează proprietatea feudalului asupra mijloacelor de producţie şi proprietatea parţială a acestuia asupra ţăranilor iobagi, (cf. it. feudalism, fr. fdo-dalisme)
 feudalitate s.f. (rar) feudalism, (cf. it.
 feudali tâ, fr. feodalite) feudă s.f. (ist.) domeniu primit în stă-pînire de un vasal de la seniorul său în schimbul recunoaşterii suzeranităţii acestuia, pentru faptul că îi păstra credinţă şi se obliga să-i presteze anumite servicii. (< it. feudo, cf. lat. feudum) fiacru s.n. (rar) trăsură de piaţă. (< fr. fiacre)
 flăsco s.n. insucces total, eşec, nereuşită. ( < it., fr. fiasco) fibră s.f. 1. fir subţire, flexibil obţinut din anumite ţesuturi vegetale sau pe cale sintetică şi folosit la fabricarea ţesăturilor, a liîrtiei etc. 2. formaţie cu aspect de fir care alcătuieşte un ţesut animal. ( < fr. fibre, it., lat. fibra) fibrilâr adj. (anat.; în expr.) tesut fibri-Iar — ţesut format din fibre fine. ( < fr. fibrillaire) fibrilă s.f. 1. (anal.) element al unui ţesut conjunctiv, care dă fibrei musculare un aspect striat. 2. (text.) parte a unei fibre textile. (< fr. fibrille) flbrină s.f. substanţă organică proteică aflată în sînge şi care intervine în procesul de coagulare. (< fr. fibrine)
 FIB-FIL
 fibrfm s.n. (med.) tumoare benignă care se formează în special în ţesutul conjunctiv. ( < fr. fibrome) fibrâs adj. compus, format din fibre. O (anat.; în expr.) ţesut fibros = ţesut elastic compus din fibre conjunctive, (cf. fr. fibreux) fibulă s.f. (ist.) agrafă de metal cu care se încheiau în antichitate hainele. (< lat. fibula, cf. fr. fibule) fictiv adj. nereal, inexistent; plăsmuit, imaginar; aparent; fals. (< fr. fictif) ficţiune s.f. reprezentare falsă produsă de imaginaţia cuiva; născocire, creaţie a imaginaţiei, (cf. fr. fiction, lat. fictio)
 ficus s.m. (bot.) plantă exotică (la noi ornamentală) cu frunze mari, groase, totdeauna verzi şi lucioase. (< lat. ficus)
 fidanţât s.m. şi /. (rar) logodnic. (< it. fidanzato)
 fidoicomis s.n. (jur.) dispoziţie testamentară prin care testatorul dispune ca moştenitorul sau legatarul său să remită unei terţe persoane o parte din averea pe care i-o lasă. (cf. fr. fideicom-mis, lat. fideicommissum < fidei — bunei-credinţe, commissum — lucru încredinţat)
 fideism s.n. teorie filozofică reacţionară care dă credinţei prioritate faţă de ştiinţă. (< fr. fideisme, cf. lat. fides — credinţă)
 fideist adj., s.m. (adept) al fideismului.
 (< fr. fidEiste) fidoiustir s.m. (jur.) persoană care garantează pentru altă persoană, obligîn-du-se să-i plătească datoriile. (< lat. fideijussor, cf. fr. fidSjusseur) fldeiusiune s.f. (jur.) garanţie pentru datoria altuia, (cf. lat. fidejussio, fr. fidejussion)
 fidtfl adj. 1. care păstrează credinţă; credincios, devotat. • (despre soţi) care nu se înşeală, care nu are legături extraconjugale. 2. exact: care păstrează, reproduce (ceva) întocmai. (< fr. /i-dăle, cf. lat. fidelis) fidelitate s.f. 1. statornicie, credinţă (în convingeri, în sentimente etc.); devotament. 2. exactitate (în prezentarea, în reproducerea unui text etc.). (cf. fr. fidtlite, lat. fidelitas) fiders.n. linie elcctrică care leagă o centrală electrică cu posturile de transformare sau posturile principale de transformare cu cele secundare. (< engl. feeder)
 fiduciăr adj. (în expr.) monedă fiduciară = bani de hîrtie cu o valoare conven-ională şi cu putere circulatorie numai n interiorul unei ţări; circulaţie fiduciară — circulaţie a monedei fiduciare. (< fr. fiduciaire, cf. lat. fiduciarius) fl6f s.n. (ist.) feudă; proprietate asupra unei feude. • (fig.) posesiune exclusivă, absolută. ( < fr. fief) flgur vb. I. intr. a fi de faţă undeva, a lua parte ia ceva; a fi pe o listă etc. •
                                                                                              258
 a face figuraţie la teatru. (< fr. figu-rer, it., lat. figurare) figurant s.m. şi /. artist care participă într-o piesă de teatru, într-un film etc., numai prin prezentă sau prin gesturi etc.; (p. ext.) personaj secundar într-o operă literară, (cf. fr. figurant, it. figurante)
 figurat adj. (despre sensul unor cuvinte, al unor expresii) care are un înţeles diferit faţă de cel propriu (întrebuinţat astfel de obicei în scopuri afective, expresive etc.). • (despre stil) bogat în figuri poetice, (cf. fr. figure, lat. figu-ratus)
 figurativ adj. 1. cu figuri de stil.; figurat. 2. (despre unele arte) bazat pe reprezentarea plastică a realităţii, (cf. fr. figuratif, lat. figurativus) figuraţie s.f. totalitatea figuranţilor (dintr-o piesă de teatru, dintr-un film etc.). (cf. fr. figuration, it. figurazione, lat. figuratio)
 figură s.f. 1. chip, faţă, obraz. 2. formă exterioară a unui corp, a unei fiinţe; imaginea plastică (desenată, pictată, sculptată) a unui corp. O figură geometrică — ansamblu de puncte, linii şi suprafeţe. • carte de joc pe care sînt imprimate diferite semne şi personaje (valet, damă etc.). • fiecare dintre piesele de şah (cu o formă caracteristică).
 3.   persoană: personalitate. 4. personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. reprezentare, imagine simbolică sau alegorică. O figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se schimbă sensul propriu al unui cuvînt. • (log.) figurile silogismului = forme de silogism determinate de poziţia termenului mediu în premise. 6. poziţie, mişcare (la dans, la scrimă etc.). (< it., lat. figura) figurină s.f. figură (2) mică (mai ales statuetă) de porţelan, de bronz etc.
 (< fr. figurine)
 filă ?;b. I. tr. 1. a transforma un material textil în fire sau în aţă. 2. a răsfira în mînă, pe rînd, cărţile de joc. 3. a urmări (pe cineva) discret, fără a fi observat de acesta. 4. (muz.) a creşte treptat de la piano pînă la forte şi a descreşte în acelaşi fel o notă prelungită. 5. a tăia şuviţe de păr pentru a-1 rări. 6. (mar.\ în expr.) a fila lanţul ancorei = a lăsa să iasă liber lanţul ancorei. 7. intr. (despre fitilul de lampă; p. ext., despre lămpi) a arde cu pîlpîiri şi scoţînd fum. (< fr. filer, it. filare)
 filament s.n. 1. (biol.) formaţie filiformâ a unor celule animale sau vegetale. • (bot.) parte a staminei care susţine antera. 2. conductor subţire, de obicei de metal, care devine incandescent cînd este străbătut de un curent electric. ( < fr. filement) filamontos adj. care are filamente (1), format din filamente (l). (cf. fr. file-menteux)
 259
 filantrop s.m. şi /. om care practică filantropia; om darnic, mărinimos, (cf. fr. philanthrope, gr. philanthropos < philos
  —   prieten, anthropos — om) filantrOple adj. de filantrop, de filantropie. (cf. fr. philanthropique) filantropie s.f. caritate, dărnicie; binefacere (făcută uneori pentru a arăta ostentativ mărinimie), (cf. fr. philan-thropie)
  filarmdnică adj. f. (în expr.) societate filarmonică = asociaţie pentru cultivarea şi răspîndirea artelor, în special a muzicii; orchestră filarmonică (şi subst., f.) = orchestră simfonică formată din muzicanţi profesionişti, (cf. fr. philharmonique, gr. philein — a iubi, harmonia — armonie) filarmonist s.m. (rar) instrumentist care face parte dintr-o orchestră filarmonică, filât s.n. (text.) transformare în fire a unor fibre textile; filare. (< fila) filatelic adj. referitor la filatelie; de filatelie. ( < fr. philaUlique) filatelie s.f. colecţionare de timbre şi de mărci poştale. (< fr. philatâlie, cf. gr. philein — a iubi, ateleia — taxă de transport)
  filatelist s.m. colecţionar de timbre şi de mărci poştale. (< fr. philatăliste) filatOr s.m. şi f. persoană care lucrează la filarea fibrelor textile, (cf. fr. fila-teur)
  filatura s.f. industrie care transformă fibrele textile în fire. • instalaţie în care se face această transformare, (cf. it. filatura, fr. filature) filO s.n. carne de bună calitate, din lungul şirei spinării unei vite sau a unui peşte. (< fr. filet)
  ÎHOt s.n. 1. (tehn.) şanţ realizat pe suprafaţa unei piese cilindrice sau conice, care serveşte la înşurubarea unei piese într-altă piesă; ghivent. 2. ramificaţie ?e la extremitatea nervilor. (< fr. filet)
  filetă, vb. I. tr. (tehn.) a executa, a tăia un filet. (< fr. fileter) fileu s.n. ţesătură în formă de reţea, cu ochiuri pătrate; plasă. • (la tenis, volei etc.) plasă dreptunghiulară, întinsă între doi stîlpi, care desparte în două terenul de joc. • plasă, reţea sub-pre şi deasă cu care se leagă părul. (< fr. filet)
  iiiial adj. de fiu; ca de fiu; fiesc. (< fr. filial)
  îiliâlă 1* secţie a unei instituţii etc. recunoscută ca persoană juridică şi exerciţînd total sau parţial funcţiile acesteia pe o porţiune din teritoriul P® care instituţia centrală îşi exercită atribuţiile. 2, organizaţie dependentă ue o organizaţie superioară şi controlată aceasta. (< fr. filiale, it. filiale) miaţies./. înrudire în linie descendentă: descendenţă. • (fig.) legătură stabilită intre fapte, între lucruri care derivă unu! din altul. (cf. fr. filiation, lat.
                                                                                       mv-Ptt
  filiera s.f. (tehn.) 1. piesă cu găuri prin care se trage un material în fire sau în bare. • piesă prevăzută cu găuri foarte mici, servind la filarea mătăsii artificiale. 2. dispozitiv pentru tăierea unui ghivent. 3. (fig.) drum, cale, fir, succesiune, mijlocire. • succesiunea gradelor într-o carieră. (< fr. filiăre, cf. it. filiera)
  filifOrm adj. în formă de fir. O (anat.) papile filiforme — papilele care se găsesc în mucoasa limbii. (< fr. filiforme)
  filigran s.n. 1. lucrătură artistică de aurărie sau de argintărie, formată din fire subţiri întreţesute şi avînd aspect de broderie fină. 2. desen de fond, transparent, imprimat pe hîrtie (mai ales pe monede de hîrtie, pe timbre etc.). (< fr. filigrane, it. filigrana) filigranât adj. 1. (despre obiecte) lucrat în filigran (1), 2. (despre hîrtie) cu filigran, (cf. fr. filigrană) filipică s.f. (liv.) discurs, cuvîntare cu caracter acuzator pronunţată împotriva cuiva. (cf. lat. philippicae, < Philipp, n.p.)
  filistin s.m. (liv.; rar) om făţarnic, retrograd, îngîmfat şi mărginit, refractar la idei noi. ( < fr. philistin) filistinism s.n. (liv.; rar) concepţie de filistin; purtare, gîndire de filistin, (cf. fr. philistinisme) film s.n. 1. peliculă subţire, flexibilă şi transparentă, de celuloid, acoperită cu un strat de material fotosensibil, folosită în fotografie, radiografie etc.
  •  (cinema) bandă folosită pentru înregistrarea şi reproducerea pe ecran a imaginilor; peliculă. 2. arta cinematografică. • (fig.) succesiune de imagini.
  3. strat de fluid întins pe suprafaţa unui corp solid sau lichid. ( < fr., engl./ilm>
  filma vb. I. tr. a înregistra (ceva) pe o peliculă cinematografică; a cinematografia. (< fr. filmer) filmotOcă s.f. colecţie de filme de cinematograf, de fotografii etc. (< fr. filmo-th&que, cf. fr. film, gr. theke — dulap) filmpac s.n. pachet de filme fotografice plane, introdus într-o casetă specială care se poate adapta la un aparat fotografic. (< germ. Filmpach) filodendrOn s.m. (bot.) plantă decorativă exotică, cu frunze mari şi rădăcini aeriene. (< fr. philodendron) filogenOtic adj. referitor la filogenie.
  (< fr. phylogănetique) filogeneză s.f. filogenie. (cf. fr. phylo-genbse, gr. phyle — trib, genesis — origine)
  filogenie s.f. (biol.) procesul evoluţiei formelor organice ale unei specii ori ale unui grup de animale sau de plante din momentul apariţiei vieţii pe pămînt.
  •  ramură a biologiei care studiază filiaţia speciilor şi dezvoltarea lor în cursul vremii, (cf. fr. phylogănie)
  filolOg s.m. specialist în filologie, (cf. fr. phi lologue)
 FIL-FiN
 fîloI6cic adj. de filolog, referitor ia filologie. (cf. fr. philologique) filolosrte s.f. disciplină care studiază cultura scrisă a popoarelor şi mai ales textele vechi şi limba în care acestea au fost scrise, (cf. fr. philologie, gr. philos — prieten, logos — vorbire) filomOIă s.f. (rar) privighetoare. (< fr.
 philomele, cf. gr. Philomele, n.p.) Îil6n s.n. (geol.) depunere a unui minereu în crăpăturile scoarţei pămînteşti. (< fr. filon) filoxeră s.f. (zool.) insectă parazită care atacă rădăcina viţei de vie; (p. ext.) boală cauzată viţei de vie de această insectă. (<fr. phylloxera, phyllox&re, cf. gr. phyllon — frunză, xeros — sec) filozOf s.m. şi f. X. specialist în filozofie; gînditor. 2. (fig.) înţelept; om echilibrat, înţelept, (cf. lat. philosophus, gr. philosophos < philos — prieten, sophia — înţelepciune) filozofă vb. I. intr. (fam.) a face filozofie, a face reflecţii asupra vieţii şi a aspectelor ei. (< cf. fr. philosopher. lat. philosophari) filozofală adj. f. (în expr.) piatră filozofală — substanţă despre care alchimiştii credeau că poate transforma toate metalele în aur; (fhj.) descoperire, idee extraordinară, (cf. fr. philoso-phale)
 filozofic adj. referitor la filozofie, de filozofie, specific filozofului, (cf. lat. philosophius, fr. philosovhique) filozofie s.f. 1. ştiinţă care are ca obiect studierea legilor celor mai generale de dezvoltare ale naturii, ale societăţii şi ale gîndirii, elaborarea unei concepţii ştiinţifice despre lume. O filozofie materialistă = materialism; filozofie idealistă = idealism. 2. totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al ştiinţei.
 3.   comportare, fel de a reacţiona al cuiva în faţa unor lovituri, a unor nenorociri etc.; fel al cuiva de a privi lumea şi viaţa. 4. (fam.) problemă greu de rezolvat. (<lat., gr. philo-sophia, cf. fr. philosophie) filtrd vb. I. tr. 1. a trece un lichid printr-un filtru (pentru a separa corpurile străine, impurităţile etc.). 2. a separa radiaţiile de anumite lungimi de undă din alte radiaţii. (< fr. filtrer, it. filtrare)
 filtrâbil adj. care se poate filtra. O virus filtrâbil = virus filtrant, (cf. fr. filtrable)
 îiltrânt adj. care filtrează. • (rar) capabil să treacă printr-un filtru. O (med.) virus filtrant — virus care poate să treacă prin filtrele cele mai fine.
 ‘ ( < fr. filtrant)
 filtru i s.n. 1. dispozitiv, aparat pentru separarea unui fluid de substanţele solide aflate în el în suspensie. 2. mediu care filtrează radiaţiile. • sistem de circuite electrice, sonore etc. cu care se filtrează oscilaţiile de anu-
                                                                                                ă<k>
 mite frecvenţe. 3. dispozitiv prin care se strecoară cafeaua fiartă; (p. ext.) cafeaua obţinută prin acest filtru, (cf. fr. filtre, it. filtro, lat. filtrum) filtru 2 s.n. (rar) băutură socotită de superstiţioşi ca avînd puteri magice printre care şi aceea de a insufla iubire sau alte pasiuni, (cf. fr. philtre, gr. philtron — băutură) fimOză s.f. (med.) inflamaţie a ţesuturilor din jurul glandului. (cf. fr., gr. phimosis)
                                                      fin adj. 1. subţire; delicat. • mărunt.
 •     curat, pur; neamestecat. 2. foarte sensibil, delicat; manierat, elegant, binecrescut. • subtil, ingenios; isteţ, dibaci, şiret. (< fr. fin, it. fino) finâl adj. 1. de (la) sfîrşit. 2. care arată, exprimă scopul. O (gram.) propoziţie finală(şisubst., f.) = propoziţie circumstanţială care arată în ce scop are loc acţiunea propoziţiei regente: conjuncţie finală = conjuncţie care introduce o propoziţie finală. // s.n. încheiere, sfîrşit (al unei opere, al unei lucrări, al unei întîmplări etc.). • (muz.) ultima parte a unui concert, a unei simfonii etc. IJ s.f. 1. (sport) întîlnire care constituie sfîrşitul decisiv al unei competiţii. 2. (poliar.) ornament tipografic aşezat la sfîrşitul unui capitol. (< fr. final, it. finale. lat. finalis) finalism s.n. teorie filozofică idealistă care susţine ideea de scqp în desfăşurarea fenomenelor din natură, negînd astfel existenţa legilor obiective, (cf. fr. finalisme) finalist s.m. şi /. 1. partizan al finalis-mului. 2. sportiv care participă la o finală, (cf. fr. finaliste) finalitâte s.f. (fii.) scop, ţintă către care tinde o activitate, (cf. fr. finalite) financiâr adj. de finanţe, referitor la circulaţia banilor, a creditelor etc.: (p. ext.) bănesc. /./ s.m. şi /. 1. specialist în operaţii financiare. 2. bancher; capitalist. (< fr. financier, it. finan-ziario)
 finanţă vb. I. ir. a susţine cu bani, a da bani (unei persoane, unei întreprinderi etc.) • (fam.) a împrumuta cu bani (pe cineva). (< fr. financer) finanţator s.m. (rar) cel care finanţează o persoană, o instituţie etc. ( < finanţa) finânţe s.f. pl. totalitatea mijloacelor băneşti care se găsesc la dispoziţia puterii de stat ca element al circulaţiei din economia naţională. • totalitatea mijloacelor financiare ale unei întreprinderi. • (fam.) averea bănească a unei persoane particulare, (cf. fr. fi-nance, it. finanza) fine s.n. (liv.) sfîrşit. O (loc. adv.) m fine = în sfîrşit. (< it. fine, cf. fr. fin, lat. finis) finOt s.n. (text.) ţesătură de bumbac pufoasă din care se fac obiecte de lenjerie. (< fr. finette) flnOţe s.f. 1. calitatea a ceea ce este fin; delicateţe. 2. (text.) raport care se
261
 stabileşte între lungimea unui fir şi greutatea lui; (p. ext.) calitate superioară a unui fir, a unei ţesături etc.
 •   (metal.) cantitatea de metal preţios dintr-un aliaj, exprimată sub formă de părţi la mie. 3. (fitj.) subtilitate, putere de pătrundere, ingeniozitate. (< it. finezza, cf. fr. finesse) finisă vb. I. tr. a da forma definitivă unui produs sau unei lucrări, (după fr. finissant, finissage, finition) finiaăj s.n. (tehn.) operaţie prin care se dă forma definitivă unui produs, unei lucrări etc.; finisare. (< fr. finissage) finis6r s.n. maşină folosită pentru distribuirea, bătătorirea şi nivelarea stratului de beton la executarea şoselelor. I! s.m. şi f. muncitor specialist în operaţiile de finisaj, (cf. fr. finisseur) finiş s.n. (sport.) partea finală a unei probe. (< engl. finish) finit adj. 1. care nu depăşeşte valori oricît de mari; mărginit, limitat. 2. (despre produse) care a suferit toate operaţiile de prelucrare; terminat. // s.n. categorie a lucrurilor, fenomenelor şi proceselor concrete limitate în spaţiu şi în timp. (cf. fr. fini, lat. finitus) finitism s.n. concepţie metafizică care susţine că universul este mărginit. (< fr. finitisme) fidlă s.f. mic flacon de sticlă închis ermetic, în care se păstrează mai ales medicamente (injectabile). • sticlă mică. (< fr. fiole) fi6rd s.n. (geogr.) golf maritim adînc şi strîmt, cu maluri abrupte, care se întîl-neşte mai ales pe coasta de apus a Norvegiei. (<fr., nvg. fjord, fiord) fioritâră s.f. (muz.) notă sau grup de note care servesc să împodobească melodia, executîndu-se după fantezia interpretului; înfloritură. (< it. fiori-ture)
 firmament s.n. (liv.) bolta cerului. (< fr. firmament, it. firmamento, lat. firmamentum) firmă s.f. 1. inscripţie pe o placă, pe un zid etc. cuprinzînd denumirea şi destinaţia unui magazin, a unei instituţii etc. 2. nume sub care se întreprinde o afacere comercială în ţările capitaliste, (cf. germ. Firma, it. firma) firnis s.n. (tehn.) soluţie folosită ca grund în lemnărie sau la prepararea vopselelor, a chiturilor etc. (<germ. Firnis)
 fisă s.f. piesă de metal de formatul unei monede, care se introduce în mecanismul unui telefon public automat pentru a putea vorbi. • placă mică (de metal, de os etc.) rotundă, pătrată etc. întrebuinţată ca marcă de plată la jocul de cărţi, în localurile de consumaţie etc. (cf. it. fiscia, fr. fiche) fisc s.n. administrare a impozitelor unui stat; serviciu de percepere a impozitelor. (< fr. /isc, it. fisco, lat. fiscus) iiscâl adj. referitor la fisc, de fisc. (cf. fr. fiscal, it. fiscale, lat. fiscalis)
                                                                                      FIN-FIT
 fiscaiism s.n. politică financiară caracteristică unui stat capitalist, manifestată prin exagerarea drepturilor fiscului, mărirea peste măsură a sarcinilor fiscale ale contribuabililor. (< fiscal) fiscalităte s.f. sistem de legi, de dispoziţii, de măsuri etc. referitoare la fisc. (cf. fr. fiscălite) fisionâ v6.1. tr. (fiz.) a diviza un nucleu atomic în mai multe fragmente. (< fr. fissioner)
 fisinnâbll adj. (fig.; despre substanţe) al cărui nucleu poate fi fisionat. (cf. fr. fissionable) fisiunes.f. (fiz.) diviziune a unui nucleu atomic în două sau mai multe fragmente. (cf. fr. fission, germ. Fission) fistulă s.f. (med.) 1. canal supurativ accidental rămas în urma închiderii unui abces. • canal făcut pe cale chirurgicală, care uneşte un organ intern cu exteriorul. 2. ulceraţie adîncă în ţesuturile organismului. (< fr. fistule, cf. lat. fistula) fisură vb. I. tr. şi refl. a produce sau a căpăta fisuri. (< fr. fissurer) fisură s.f. (tehn.: med.) crăpătură (îngustă), plesnitură (în metal, în beton, pe piele etc.). (cf. fr..fissure, lat. fissura) fiş s.n. (poligr.) amestecătură de litere,, de caractere şi de corpuri diferite, provenite dintr-o formă stricată.
 ( < germ. Fisch) fişă vb. I. tr. a face, a alcătui fişe (asupra unui material, asupra unor cărţi etc.).
 (< fişă)
 fişă s.f. 1. foaie de hîrtie, de carton etc. pe care se scriu însemnări, cuvinte, pe care se extrag citate etc.; foaie de carton care cuprinde datele bibliografice asupra unei cărţi dintr-o bibliotecă; foaie care conţine note, observaţii, detalii documentare. • act care cuprinde datele personale ale cuiva. O fişă de sănătate = foaie în care se trec datele în legătură cu sănătatea cuiva. 2. (electr.) ştecher. (< fr. fiche) fişier s.n. colecţie de fişe; catalog, repertoriu întocmit pe fişe. • dulap, cutie unde se ţin fişe (1). ( fr. fichier) fişiu s.n. (rar) batic de mătase subţire. (< fr. fichu)
 fiting s.n. (tehn.) piesă de asamblare, demontabilă, folosită la conductele metalice pentru fluide. ( < engl. fitting) fitobiologie s.f. ramură a biologiei care se ocupă cu studiul plantelor, (cf. fr. phytobiologie, gr. phyton — plantă, bios — viaţă, logos — vorbire) fitochimie s.f. ramură a chimiei care se ocupă cu studiul proceselor chimice din plante, (cf. fr. phytochimie, gr. phyton
 —   plantă, chemeia — chimie) fitofâg adj. (zool.; despre animale) care
 se hrăneşte cu plante, cu materii vegetale. (cf. fr. phytophage, gr. phyton — plantă, phagein — a mînca) fitojron adj. care este produs din sau în plante, (cf. fr. phytogbne, gr. phyton
 —   plantă, gennan — a naşte)
   FIT-FLA
    fltopato lotri© s.f. (biol.) disciplină care studiază bolile plantelor, (cf. fr. phyto-pathologie, gr. phyton — plantă, pathos
    —    boală, logos — vorbire) fitotehnie s.f. ştiinţă care se ocupă cu tehnica culturii plantelor de cîmp. (cf. fr. phytotechnie) fltoterapie s.f. disciplină care se ocupă cu mijloacele de prevenire şi de combatere a bolilor, a paraziţilor şi a dăunătorilor plantelor cultivate, (cf. germ. Phyto therapie) fitotdxio adj., s.n. (substanţă) care otră veşte plantele*, (cf. fr. phytotoxique) fix adj. 1. (adesea adv.) care nu se poate mişca, muta; neclintit, nemişcat. 2. neschimbat, care nu se schimbă, nu variază. 3. care nu se descompune.
    •    care se elimină cu greu. 4. precis, exact. (< fr. fixe, cf. lat. fixus) fixă, vb. I. tr. 1. a face să fie fix, nemişcat, a înţepeni, a întări (undeva).# a privi ţintă pe cineva sau ceva. • refl. a se stabili undeva, a se statornici. 2. a stabili, a hotărî. 3. a dizolva sărurile de argint nedescompuse de lumină, de pe un material fotografic. 4. a face să intre colorantul într-o fibră textilă, astfel încît el să reziste la spălare, la lumină etc. (< fr. fixer) fixativ s.n. (tehn.) soluţie cu care se fixează pe hîrtie desenele făcute în cărbune sau în creion, ferindu-le astfel de ştergere, (cf. fr. fixatif)
    Îlxat6r adj., s.m. (substanţă) care face inalterabilă la lumină o imagine fotografică. (cf. fr. fixateur) fixism s.n. teorie biologică neştiinţifică prin care se susţine ideea că speciile n de animale şi de vegetale nu evoluează, (cf. fr. fixisme) fixist adj., s.m. şi /. (adept) al fixismului, (cf. fr. fixiste)
    fixităte s.f. starea, caracterul a tot ce este fix:     imobilitate, nemişcare,
    înţepeneală,     imuabilitate, (cf. fr.
    fixiU)
    fizic adj. 1. referitor la corpul omului şi la activitatea musculară. 2. referitor la materie, material: concret. O geografie fizică = ramură a geografiei care studiază natura suprafeţei terestre şi a mediului geografic. 3. referitor la metodele fizicii, la fenomenele pe care le studiază fizica. (I s.n. înfăţişare, aspect exterior al (corpului) unei persoane. (< fr. physique, lat. physicus, gr. phy-sikos)
    fizică s.f. ştiinţă care se ocupă cu studiul structurii şi al proprietăţilor materiei, cu formele mişcării ei şi cu legile fenomenelor naturii. (< fr. physique, lat. physica, gr. physikos < physis — natură)
    fizician s.m. şi f. specialist, în fizică; om de ştiinţă care se ocupă cu fizica, (cf. fr. physicienj flzlocrât s.m. adept al unei doctrine economice apărute în secolul al XVIII-lea în Franţa, care socotea munca agri-
                                                                                                    262
    colă drept singura producătoare de valori noi. (< fr. physiocrate, cf. gr. physis — natură, kratos — forţă) fiziocrătic adj. care aparţine concepţiei fiziocraţilor, privitor la fiziocraţi. (< fr. physiocratique) fiziol6g s.m. specialist în fiziologie.
 (cf. germ. Physiolog, fr. physioloque) flziol6gic adj. de fiziologie, referitor la fiziologie. O ser firiologi* = lichid preparat steril din apă si sare, cu compoziţie asemănătoare serului sanguin; este folosit în special pentru injecţii, (cf. fr. physiologique) fiziologie s.f. (biol.) disciplină care se ocupă cu studiul funcţiunilor organismului animal şi vegetal. (< fr. physio-logie, cf. gr. physis — natură, logos — vorbire)
 fiziologist s.m. şi f. (rar) fiziolog. ( < fr.
 physiologiste) fizionomie s.f. 1. expresie particulară a trăsăturilor feţei cuiva; chip, figură. 2. (fig.) structură, înfăţişare caracteristică (a unei epoci, a unei colectivităţi de oameni etc.). (cf. fr. physionomie, gr. physis — natură, nomos — lege) fizionomist s.m. şi f. pretins cunoscător al caracterului omenesc (pe care îl determină numai după trăsăturile feţei), (cf. fr. physionomiste) fizioterapie s.f. (med.) tratament medical cu agenţi fizici naturali. (< fr. physio therapie, cf. gr. physis — natură, therapeia — tratament) flac6n s.n. sticluţă (închisă ermetic) în care se ţin medicamente, parfumuri etc. (< fr. flacon) flagâl s.n. 1. (rar) bici; mănunchi de nuiele cu care era bătut cineva. 2. (fig.) nenorocire mare, dezastru, calamitate; molimă, boală. (< lat. flagellum) flagelă ib. I. tr. 1. a biciui (în public)
 •   a supune la bătăi, la lovituri de bici. 2. (fig.) a biciui, a ataca (prin vorbă, prin scris). (< lat., it. flagellare, cf. fr. flageller)
 flagrant adj. evident, incontestabil. • care se face, are loc chiar în momentul acela. O flagrant delict = delict descoperit în momentul făptuirii lui sau înainte ca efectele lui să fi trecut. (< fr. flagrant)
 flâier s.n. (text.) maşină de tors fire groase. ( < engl. flyer) flajeolc't, s.n. 1. instrument muzical asemănător cu flautul. 2. sunet de vioară produs prin apăsarea coardei cu degetul aproape de căluş. (cf. fr. flageolet, it. flagioletto, germ. Flageolett) flâmă s.f. (rar) flacără, (cf. fr. flamme, lat. flamma) flambâ vb. I. tr. 1. a trece prin flacără (instrumente chirurgicale etc.) pentru a steriliza. 2. a îndoi un corp solid după ce a fost supus la compresiune. (< fr. flamber)
 flambăj s.n. trecere prin flăcări pentru sterilizare; flambare. (cf. fr, flam-bage)
203
 flamfn s.m. (ist.) numele dat în Roma antică preotului dedicat cultului unui zeu. (< fr. flamine, cf. lat. flcimen) flamingo s.m. (tool.) pasăre migratoare de apă, cu gîtul şi picioarele lungi şi cu pene roşii pe aripi şi pe spate. (< germ. Flamingo)
  flanâ vb. I. intr. (rar) a hoinări. (< fr. Ilâner)
  flanc s.n. 1. (mii.) extremitate, parte laterală a unei formaţii, a unui dispozitiv de luptă; latură. O (loc. adj.) de flanc = dintr-o parte; în flanc (cile unul) = unul în spatele altuia. 2. (poligr.) carton special care serveşte la confecţionarea matriţelor de stereotipie. 3. (teatru) nume dat panourilor care servesc la compunerea decorurilor.
  ( < fr. flanc) flanca vb. I. tr. 1. (mii.) a apăra, a susţine din flanc. • (fig.) a însoţi pe cineva (pentru a-1 păzi). 2. (despre un grup de clădiri) a mărgini lateral, a mărgini de o parte şi de alta. (< fr. flanquer)
  flanelă s.f. material de lînă moale şi păros. • obiect de îmbrăcăminte care acoperă bustul şi care este confecţionat din lînă tricotată. (< fr. flanelle) flangărdăs./. (mii.) detaşament destinat a proteja flancul unei trupe în marş.
  (< fr. flanc-garde)
  flănşă s.f. (tehn.) piesă de legătură folosită de obicei în perechi, la îmbinarea a diferite piese, conducte etc.
  (< germ Flansche) flaps s.n. (av.) aripioară situată la partea de dinapoi a planurilor unui avion, pentru a-i mări portanţa. (<germ. Flaps)
  flasc adj. moale, fleşcăit, nerezistent.
  •  (fig.) lipsit de vlagă, de energie.
  (< fr. flasque) flaşnetâr s.m. muzicant ambulant care cîntă din flaşnetă. (< flaşnetă) flaşnetă s.f. instrument muzical portativ, cu tuburi la care se cîntă prin în-vîrtirea unei manivele. (< germ. Flaschnett)
  flatâ tfr. I. tr. a măguli, a linguşi. ( < fr. flatter)
  tl&tulânţă s.f. (med.) îngrămădire de gaze într-o cavitate a corpului. ( < fr. flatulence, cf. lat. flatus — vînt) flâut s.n. instrument muzical de suflat, alcătuit dintr-un tub găurit, cu clape. (< it. flauto) flautist s.m. eîntăreţ la flaut. (cf. it. f Iau tis ta)
  flebită s.f. (med.) inflamaţie a vinelor.
  (< fr. phlebite, cf. gr. phleps — vînă) flebotemie s.f. (med.) deschidere a unei vine pentru a lua sînge. (< fr. phtt-botomie, cf. gr. phleps — vînă, tome
  —  tăiere)
  flegmdtic adj. nepăsător, foarte calm, Jinperturbabil. (< fr. flegmatique) flegmă s.f. 1. mucozitate expectorată, scuipat vîscos. 2. (fig.) nepăsare, indiferenţă totală faţă de emoţii; caracter
                                                                                       FLA-1'LO
  rece, impasibil. (< fr. flegme, gr, phlegma)
  flegmdn s.n. (med.) inflamaţie purulentă a ţesutului subcutanat. (< fr. phleg-mon, cf. gr. phlegmone) fler s.n. perspicacitate, agerime în observaţie; simţ de orientare rapidă într-o situaţie dificilă. (< fr. flair) flexibil adj. 1. mlădios, elastic, suplu. 2. (gram.; despre cuiinte) care îşi schimbă forma pentru a exprima diferite raporturi gramaticale, (cf. fr. flexiblc, lat. flexibilis) flexibilitâte s.f. însuşirea a tot ceea ce este flexibil, (cf. fr. flexibilită, lat. flexibili tas) flexionâr adj. (gram.; despre o limbă) care posedă flexiune, (după fr. flexion-nel)
  flexiune s.f. 1. încovoiere; mlădiere.
  2.  (gram.) totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvînt pentru a exprima anumite raporturi gramaticale. (< fr. flexion, lat. flexio) flibuttier s.m. (rar) hoţ de mare, pirat care prăda în apele americane prin secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.
  •   (fig.) hoţ, pungaş. (< fr. flibustier, cf. engl. fleeboster)
  flic6rn s.n. instrument muzical de suflat, din alarmă, prevăzut cu clape. ( < germ. Flugelhorn) flint s.n. (min.) varietate naturală de silice. O stirlă flint = sticlă optică formată dintr-un amestec de silicaţi de plumb ş i de potasiu. (< fr., engl. flint [-glass]) flirt s.n. (pron.: flort) 1. schimb de complimente şi de amabilităţi între două persoane de sex opus; galanterie, cochetărie. 2. legătură de dragoste uşoară, nestatornică. • persoană cu care se întreţine o astfel de legătură. (< fr., engl. flirt)
  flirtâ vb. I. intr. (pron.: florta) a fi în în flirt cu cineva. •(< fr. flirter, cf. engl. [to] flirt) fliş s.n. (geol.) terenuri din straturi de conglomerate, gresii, argilă şi marnă, formate la fundul unei mări şi devenite apoi, prin ridicarea acestuia, un lanţ muntos. (<fr. flusch) florâl adj. care ţine de floare, al florii.
  •   care reprezintă o floare, (cf. fr. floral, lat. floralis)
  fl6ră s.f. totalitatea speciilor vegetale care există într-o regiune sau într-o perioadă geologică. • totalitatea microorganismelor care trăiesc într-un mediu. (< fr. flore, cf. Flora, n.p.) floretă s.f. armă albă lungă, flexibilă, cu lama în patru muchii fără tăiş, folosită în exerciţiile de scrimă. (< fr. fleuret)
  florifer adj. (bot.) care produce flori. (< fr. florifbre, cf. lat. florifer < flos
  —   floare, fen'e — a purta) florist s.m. şi f. (rar) cel care confecţionează şi vinde flori artificiale sau care vinde flori naturale, (cf. fr. fleuriste)
FLO-FOC
 floristic adj. care ţinn fie floră. referitor la floră. (< floră) flotă \ b. I. tr. a îndepărta prin decantare substanţele care plutesc la suprafaţa unui lichid. (<fr. flotter) flotăbil adj. 1. care poate pluti la suprafaţa unui lichid. 2. (despre ape) care permite plutelor să meargă pe el. (cf. fr, flottable)
 flotabilitate s.f. (tehnJ capacitatea de plutire a unui corp. (cf. fr. flottabilite) flotănt adj. care pluteşte; plutitor. // s.m. şi /. persoană care se găseşte în trecere printr-o localitate, nelocuind stabil acolo. (cf. fr. flottant) flotâţie s.f. (min.) procedeu de separare pe cale umedă a mineralelor utile din minereuri şi a cărbunelui de steril, (cf. fr. flottation) f!6t-ă s.f. 1. totalitatea navelor unei ţări: (mii.) grup important de nave (de război) care navighează împreună sau sînt afectate unei anumite regiuni, sub o conducere unică. 2. totalitatea aerovehiculelor unei ţări. (< fr. flotte, it. flotta)
 flotilă s.f. (mar.) unitate navală militară care acţionează pe fluvii sau pe lingă litoral, (cf. fr. flottille, it. flot-tiglia)
 flot6r s.n. 1. (tehn.) corp care pluteşte la suprafaţa lichidului dintr-un recipient, acţionînd un dispozitiv care indică sau reglează nivelul lichidului; plutitor. 2. dispozitiv cu ajutorul căruia un hidroavion pluteşte la suprafaţa apei. ( < fr. flotteur) fluctuă vb. I. intr. a fi schimbător, nestatornic; a varia. (<lat. fluctuare) fluctuant- adj. schimbător, nesigur, nestatornic; nehotărît. (cf. fr. fluctuant, lat. fluctuans) fluctuaţi© s.f. oscilaţie, schimbare. • variaţie, variere, nestabilitate. (cf. fr. fluctuation, lat. fluctuatio) fluent adj. (despre stil, vorbire) curgător.
 (cf. fr. fluent, lat. fluens) fluenţă s.f. însuşirea de a fi fluent, (cf.
 fr. fluence) fluid adi. (despre corpuri) care curge; curgător. // s.n. 1. corp lichid sau gazos care-şi schimbă forma sub acţiunea unei forţe foarte mici. 2. (fig.) suflu, impuls, curent: emanaţie, (cf. fr. fluide, lat. fluidus)
 fluidifieâ vb. I. tr. a mări fluiditatea unui corp: a face un corp să devină fluid, (cf. fr. fluidifipr) fluiditate s.f. 1. starea a ceea ce este fluid.
 2.  (fiq.) schimbare; flexibilitate, (cf. fr. fluidite)
 Îlu6r s.n. (chim.) metaloid gazos, gal-ben-verzui, foarte activ, care face parte din grupa halogenilor. (< fr. fluor) fluoresceină s.f. (chim.) compus organic fluorescent. ( < fr. fluorescEine) fluorescent adj. care devine luminos sub acţiunea unei lum ni exterioare; care prezintă fluorescenţă. O tub fluorescent
 —   izvor de lumină bazat pe principiul
                                                                                            264
 descărcării electrice în vapori dc mcrcur aflaţi într-un tub de sticlă. (< fr. fluorescent) fluorescenţă s.f. (chim.) transformarea luminii în radiaţii luminoase sau ultraviolete, produsă de anumite substanţe.
 ( < fr. fluorescence) fluorhidric adj. (chim.; în expr.) acid fluorhidric = acid rezultat din combinarea fluorului cu hidrogenul. (< fr. fluorhydrique) fluorină s.f. (min.) fluorură naturală de calciu. (< fr. f luorine) fluorură s.f. (chim.) compus al fluorului cu un metal sau cu un radical organic.
 (< fr. fluorure) fluviăl adj. de (pe un) fluviu, referitor la un fluviu; în legătură cu un fluviu, (cf. fr. fluvial, lat. fluvialis) fluviometru s.n. aparat pentru măsurat variaţiile de nivel ale apei unui fluviu.
 (< fr. fluviometre, cf. lat. fluvius — fluviu, gr. metron — măsură) fluviu s.n. apă curgătoare care se varsă în mare. • (figJ şuvoi; potop; debit mare de curgere, revărsare. (< lat. fluvius)
 flux s.n. 1. creştere periodică a nivelului apei mărilor şi oceanelor sub influenţa mişcării de rotaţie a pămîntului şi a atracţiei lunii şi a soarelui. 2. (fig). revărsare, creştere, şuvoi, val. 3. (fiz.) curent. O flux luminos — cantitate de energie luminoasă emisă de un izvor de lumină într-o unitate de timp. (cf. fr. flux, lat. fluxus) fluxiune s.f. (med.) concentrare a sîn-gelui sau a altor lichide în anumite ţesuturi, din cauza unei inflamaţii. O (vet.) fluxine periodică — boală de ochi la cai. (< fr. fluxion, lat. fluxio) fltixmetru s.n. (fiz.) instrument pentru măsurarea unui flux luminos sau a unui flux magnetic. (<fr. fluxmetre) foaier s.n. sală a unui teatru, unde spectatorii pot ieşi să petreacă pauzele dintre acte. (< fr. foyer) fobie s.f. stare de frică bolnăvicioasă, obsedantă şi nemotivată. • repulsie, antipatie pentru ceva. (<fr. phobie, cf. it. fobia, gr. phobos — frică) fobiirg s.n. (rar) parte dintr-un oraş care este sau care era odinioară situată în afara zidurilor oraşului; suburbie. ( < fr. faubourg) foc s.n. (mar.) pînză triunghiulară care se găseşte la prora unui vas şi este susţinută de bompres. (< fr. foc) fftcăl adj. referitor la focarul unui sistem optic. O distantă focală — distanţa dintre unul din focarele principale ale unui sistem optic centrat şi planul principal corespunzător. (< fr. focal) focâr s.n. 1. (fiz.) punct în care se reunesc razele luminoase care emană de la o anumită sursă luminoasă şi care sînt reflectate sau refractate de un sistem optic. 2. (geom.) punct în care se reunesc razele vectoare ale unei curbe.
 3.  (tehn.) parte a unei maşini, a unui
 2dS
 aparat sau a unei instalaţii de încălzit în care se produce arderea combustibilului. 4. (fig.) centru, loc unde se strîng şi de unde se răspîndesc anumite idei, influenţe etc. 5. (med,.; în expr.) focar de infecţie = centru al unui proces inflamator; loc din care se răs-pîndeşte o anumită boală; (p. ext.) loc murdar. (< foc, după fr. foyer) fOcă s.f. (zool.) mamifer amfibiu din mările polare, cu corpul alungit şi cu picioarele în formă de lopeţi. ( <fr. phoaue, it. foca, lat. phoca) fochist s.m. lucrător care îngrijeşte focul unei maşini cu aburi. (< it. fochista) foconlOtru s.n. (fiz.) aparat pentru măsurarea distanţei focale. (< fr. focomHre) focOs s.n. (tehn.) dispozitiv care aprinde încărcătura explozivă (la grenade, la bombe etc.). (< foc) foiletâ vb. I. tr. a răsfoi, a frunzări (o carte etc.). (< fr. feuilleter, după foi) foileton s.n. articol de ziare care tratează teme de actualitate şi care se publică într-un spaţiu anume rezervat. • fragment dintr-un roman publicat într-un ziar. O (înv.) roman-foileton — roman senzaţional (publicat în reviste sau în ziare). • parte a unui ziar unde se publică astfel de articole sau fragmente de roman. (< fr. feuilleton) foiletonist s.m. (rar) autor de foiletoane (mai ales la ziare), (cf. fr. feuilletoniste) folclOr s.n. 1. totalitatea tradiţiilor, a obiceiurilor şi a creaţiilor artistice populare ale unei ţări sau ale unei regiuni. 2. ştiinţă care studiază creaţiile şi tradiţiile populare. ( < fr., engl. folklore, cf. engl. folk — popor, lore
 —    înţelepciune) folclOric adj. referitor la folclor, de folclor. (cf. fr. folklorique) folclorist s.m. şi /. specialist care se ocupă cu culegerea şi studierea materialului folcloristic, (cf. fr. folkloriste) folcloristic adj. folcloric. (< folclor) folcloristică s.f. disciplină care studiază folclorul; folclor (2). foliacOu adj. (bot.) care seamănă cu o frunză, (cf. fr. foliacâ, lat. foliaceus) folicul s.m. (anat.) veziculă glandulară sau ganglionară. (< fr. follicule, cf. lat. folliculus — sac mic) folicuUr adj. referitor la foliculi. O hormon folicular = foliculină. (cf. fr. folliculaire)
 foliculăs./. (bot.) fruct alungit, compus dintr-o carpelă îndoită ca un cornet. (< fr. follicule, cf. lat. folliculus) foliculină s.f. (fiziol.) hormon secretat de glandele sexuale femeieşti; medicament care conţine acest hormon. ( < fr. folliculine) fOlio s.n. filă de manuscris, de carte etc. numerotată pe o singură parte. • număr al unei pagini. (< fr. folio, cf.
 •  ilat. folium — foaie) ii! i s^*             fiecare  dintre  frunzu-
 liţele care formează o frunză compusă. (<fr. foliole)
                                                                                   FOC-FON
 fon s.n. (fiz.) unitate de măsură a tăriei sunetului. ( < fr. phone) fonatOr adj. (fon.) care produce sunetele vorbirii. O organ (sau aparat) fonator = organ (sau aparat) cu care se produc sunetele vorbite. (< fr. phonateur) fonciâr&s./. (rar) impozit funciar. ( < fr. fond ere)
 fond. s.n. 1.1. ceea ce este esenţial într-un lucru, conţinut. O articol de fond = articol care tratează o problemă importantă actuală; editorial; fond principal de cuvinte = partea esenţială şi cea mai stabilă a vocabularului unei limbi, cuprinzînd cuvintele care exprimă noţiunile fundamentale din viaţa şi activitatea de fiecare zi a oamenilor şi constituind baza pentru formarea de cuvinte noi. o (loc. adv.) în fond ~ în realitate, de fapt. 2. trăsăturile de bază ale caracterului, ale individualităţii unei persoane. 3. culoare care formează cîmpul, baza unui tablou, din care se detaşează figurile, detaliile. 4. (sport; în expr.) alergare de fond = alergare pe distanţă lungă. II. 1. totalitatea mijloacelor materiale şi băneşti de care dispune o întreprindere, o instituţie etc. O fond de acumulare = parte a venitului naţional pe seama căreia se realizează creşterea neîntreruptă şi perfecţionarea producţiei socialiste. 2. totalitatea bunurilor, a valorilor dintr-un anumit domeniu (mai ales cultural). ( < fr. fond, fonds) fondânt s.n. 1. substanţă care formează împreună cu altă substanţă un compus cu punctul de topire inferior punctului de topire al componenţilor. 2. medicament care ajută la reducerea unei inflamaţii. fl adj. f. (în expr.) bomboană fondantâ = bomboană făcută dintr-o compoziţie asemănătoare şerbetului şi umplută cu o compoziţie aromată. (< fr. fondant) fondatOr adj., s.m. şi f. (cel) care fondează ceva; întemeietor; ctitor, (cf.fr. fondateur)
 fondist s.m. şi f. sportiv care susţine probe atletice de fond. (< fond) fonOms.n. (lingv.) cea mai mică unitate fonică a limbii, care are funcţia de a deosebi învelişul sonor al cuvintelor şi al morfemelor. (< fr. phonbme, cf. gr. phonema) fonemâtic adj. (lingv.) fonologie. (< fr.
 phonematique) fonOtic adj. (lingv.) referitor la fonetică; de fonetică. O ortografie fonetică — ortografie în care scrierea cuvintelor se face după felul cum se pronunţă. ( < fr. phonătique) fonetică s.f. (lingv.) disciplină care studiază structura sonoră, modificările şi legile după care se modifică sunetele unei limbi. ( < fr. phonitique) îoneticiân s.m. şi /. specialist în fonetică.
 (< fr. phonăticien) fonetism s.n. (lingv J totalitatea sunetelor unui sistem fonetic; mod de pro-
FON-FOR
 nunţare propriu unei limbi, unui dialect etc. ( < fr. phonttisme) loiietîst s.m. şi /. i. fonetician. 2. partizan al ortografiei fonetice. (< fr. pho-nttiste)
 f6nic adj. (fon.) 1. format din sunete, privitor la sunete. 2. sonor. (< fr. phomque)
 fonie s.f. (rar) calitate a sunetelor limbii rezultate din vibrarea coardelor vocale în timpul emisiunii lor: sonoritate (a sunetelor limbii). (<fr. phonie) fonogrdf s.n. (fiz.) aparat pentru reproducerea sunetelor cu ajutorul unui disc din material plastic pe care sînt înregistrate vibraţiile produse de sunetele care trebuie reproduse. (< fr. phono-graphe, cf. gr. phone — voce, graphein
 —    a scrie) fonogrâmă s.f. mesaj transmis prin telefon şi scris de operator pe un formular special. • înregistrare a sunetelor cu mijloace electrice, mecanice etc. (< fr. phonogramme) fonogrâmic adj. care ţine de fonogramă, privitor la fonogramă. fonolit s.n. (petr.) rocă efuzivă folosită ca fondant în ceramică. ( < fr. phonolite) fonol6g s.m. şi /. (lingv.) specialist în fonologie. ( < fr. phonologue) fonolâgic adj. (lingv.) de fonologie, (cf.
 fr. phonologique) fonologie s.f. (lingv.) disciplină care studiază sunetele vorbite din punct de vedere al funcţiei pe care o îndeplinesc în limbă. (<fr. phonoloqie) fontanDă s.f. (anat.) spaţiul membranos situat în partea superioară a craniului unui nou-născut, care n-a ajuns la completă osificare; (pop.) moalele capului. ( < fr. fontanelle, it. fontanella)
 Mntă s.f. (metal.) aliaj de fier şi de carbon produs în furnale înalte; tuci. (< fr. fonte) for s.n. 1. (ist.) piaţă publică în oraşele romane, unde se făcea comerţ, se ţineau întruniri politice, se judecau procese etc. 2. autoritate, instanţă. O for interior = conştiinţă. (< lat. forum, fr. for)
 forâ vb. I. intr. a găuri (prin săpare) pămîntul pentru a ajunge la straturile de ţiţei, la zăcămintele de minereu etc. ( < fr. forer, cf. lat. forare) forâibăr s.n. dispozitiv de metal în formă de şurub îndoit în unghi drept, cu care se blochează o uşă sau o fereastră. (< germ. Vorreiber)
 forâj s.n. săpare a găurilor de sondă şi de mină; forare, (cf. fr. forage) foraminifîre s.n. pl. (zool.) ordin de animale unicelulare din încrengătura protozoarelor, care au corpul acoperit cu o secreţie calcaroasă; (la sg.) animal din acest ordin. (< fr. foramini-, f&res)
 Î6rceps s.n. (med.) instrument de forma unui cleşte, cu care se scoate copilul din pîntecele mamei în cazuri de naşteri grele. (< fr., lat. forceps)
                                                                                            26#
 fordism s.n. sistem de organizare capitalistă a muncii şi a producţiei, carc urmăreşte să stoarcă cit mai multă plus-valoare pe baza sporirii maxime a intensităţii muncii, simplificînd operaţiile de muncă prin benzile rulante. (< Ford, n.p.) forestier adj. referitor la păduri; de păduri; silvic. O perdea forestieră = fîşie de pădure plantată în scopul de a îmbunătăţi clima. ( < fr. forestier) îorfetdr adj. (despre tarife, taxe etc.) fixat dinainte la o sumă globală şi uniformă. (< fr. forfaitaire) forjâ tb. I. tr. 1. (metal.) a prelucra (un metal) cu ajutorul focului şi al ciocanului. 2. (fig.) a făuri, a crea. ( < fr. forger) forjăbil adj. (despre metale, aliaje) care se poate forja. (cf. fr. forgeable) forjâr s.m. muncitor calificat care lucrează la forjă. (< forjâ) forjat adj. (despre metale) lucrat prin forjare. O fier forjat = oţel lucrat cu ciocanul în diferite forme şi întrebuinţat în ornamentaţie. ( < forja)
 Î6rjă s.f. instalaţie simplă, fixă sau mobilă, pentru încălzirea metalelor în vederea forjării, formată dintr-o vatră, o sursă de alimentare cu aer şi un suport pe care se încălzesc metalele. • atelier de fierărie. (< fr. forge) forjerie s.f. atelier în care se forjează. ( < forjâ)
 formă vb. I. tr. şi refl. 1. a (se) face, a lua fiinţă; a alcătui, a confecţiona. • a (se) constitui, a (se) organiza. 2. a (se) educa, a (se) dezvolta; a creşte. (< fr. former, it., lat. formare) forrcâl adj. 1. făcut din formalism, de formă. 2. referitor la formă, al formei.
 3.  formulat în termeni preeişi, categorici. (cf. it. formale, fr. formei, lat. formalis)
 formaldehidă s.f. (chim.) produs gazos cu miros iritant, foarte solubil în apă; aldehidă formică. (< fr. formal-dehyde)
 formalînă s.f. (chim.) formol. (<fr.
 formaline)
 formalism s.n. 1. (fii.) tendinţă idealistă reacţionară care rupe forma de conţinut, reducînd procesul concret al dezvoltării istorice la forme exterioare şi scheme abstracte; (arte) manifestare idealistă care neagă valoarea conţinutului ideologic, dînd importanţă exclusiv formei. 2. atitudine caracterizată prin respectarea birocratică, strîmtă şi superficială a formalităţilor. • atitudine de politeţe conformistă, protocolară, exagerată, (cf. fr. formalisme, it. formalismo) formalist adj., s.m. şi /. 1. (om) pătruns de formalism. 2. (persoană) care ţine mai mult la forme, care se conformează îngust formelor; birocrat, (cf. fr. formaliste)
 formal Itâte s.f. 1. (jur.) formă, regulă care trebuie respectată la îndeplinirea
267
 unui act pentru a-i da valabilitate.
 2.  ceremonie, etichetă impusă de uzanţe, de politeţe, (cf. fr. formaliU) formal iză vb. I. refl. a se supăra, a fi ofensat din cauza unei mojicii, a unei impoliteţi etc. (< fr. formaliser) formât1 s.n. dimensiunile unei pagini care rezultă în urma împăturirii unei coli de tipar; (p. ext.) dimensiune, (cf. fr. format, it. formato) formât • adj. instruit, educat, pregătit.
 •   matur. ( < forma) format6r s.m. şi f. muncitor care confecţionează forme de turnătorie. (< forma)
 formăţie s.f. 1. întocmire, alcătuire, organizare. • (geol.) complex de straturi din scoarţa pămîntului depuse într-o anumită perioadă geologică. 2. (ec.) orînduire. 3. (mii.) aşezare, dispozitiv al unei unităţi militare în vederea unei acţiuni. 4. ansamblu, echipă. 5. combinaţie de cifre, de figuri sau de poziţii la unele jocuri (la loterie etc.). (<fr. formation, it. formazione, lat. forma tio)
 Î6rm& <?./. 1. (fii.) aspect exterior sub care se prezintă orice obiect sau fenomen din natură şi din societate şi care, împreună cu conţinutul, constituie o unitate dialectică. • înfăţişare, aspect exterior; contur. 2. (lit.) totalitatea mijloacelor prin care se exprimă conţinutul unei opere de artă (mai ales de literatură). 3. fel, chip, mod. • mod de organizare, de conducere politică, socială etc. 4. dispoziţie legală de procedură. O viciu de formă = nerespectare a unei dispoziţii de procedură care atrăgea anularea unui act sau a unei hotă-rîri judecătoreşti f». (lingv.) aspect pe care II ia un cuvînt pentru a îndeplini o funcţie gramaticală. 6. (fiz.) stare de agregare a corpurilor. 7. (metal.) negativul în care se toarnă o piesă.# (poligr.) cutie de oţel în care se toarnă litere, zaţ al unei pagini. ( < fr. forme, it., lat. forma)
 fOrmic adj. (chim.: în expr.) acid for-mic = acid corosiv care se găseste în stare naturală în corpul furnicilor; aldehidâ formicâ = formaldehidă. ( < fr. formique)
 formidăbil adj. uimitor, extraordinar; uluitor, colosal, (cf. fr. formidable, it. formidabile, lat. formidabilii < for-midare — a se teme) formOl s.n. (chim.) soluţie apoasă de formaldehidă, folosită ca dezinfectant; formalină. ( < fr. formol) formulă vb. I. tr. a da formă, a exprima, a spune în cuvinte (o idee, o gîndire etc.). (< fr. formuler, it. formulare) formulăr s.n. 1. imprimat care se completează în vederea întocmirii unui act etc. 2. carte care cuprinde o culegere de formule dintr-un anumit domeniu; culegere de formule, (cf. fr. formulaire) s.f. 1. expresie generală şi invariabilă a unei idei, a unei relaţii etc.
                                                                              FOR-FOR
 care poate fl aplicată în mai multe cazuri particulare. O formulă de politeţe = formă convenţională de exprimare, folosită pentru a se adresa unei autorităţi sau unei persoane. • (jur.) frază-tip care cuprinde termenii formali şi expreşi în care trebuie compus un act, o sentinţă etc. 2. expresie matematică reprezentînd o relaţie generală între mai multe mărimi. 3. (chim.) expresie în simboluri care reprezintă compoziţia unui corp compus. 4. soluţie; mod de a face ceva, mijloc. 5. parolă. (< fr. formule, it., lat. formula) forple s.n. (mar.) compartiment etanş în prora unei nave, destinat să limiteze invadarea apei şi în care se păstrează lanţul ancorei, diferite vopsele etc. (< germ. Vorpick) forsterit s.n. (min.) silicat natural de magneziu întrebuinţat la fabricarea unor produse refractare. « fr. forsUrite) fort s.n. (mii.) fortificaţie care face parte dintr-un sistem menit să apere un oraş, o trecătoare, o linie strategică etc. (< fr. fort, it. forte) fortăreăţă s.f. punct întărit cu fortificaţii şi dotat cu o garnizoană permanentă; cetăţuie. • fortăreaţă zburătoare = avion greu de bombardament, blindat puternic. ( < fr. forteresse) fOrte adj. invar, (liv.) tare, puternic. O ase face forte = a se declara capabil, înstaresă... Ifadv. (muz.) intens, tare, puternic. O mezzo-forte = pe jumătate tare. (<it. fortey cf. fr. fort, lat. for tis)
 fortifiânt adj. (despre medicamente) întăritor; tonic. (< fr. fortifiânt) fortifică vb. I. tr. 1. a întări, a oţeli (un organism). 2. a întări cu fortificaţii (un oraş, o linie de luptă etc.). (< fr. fortifier, it., lat. fortificare) fortifieâţie s.f. (mii.) construcţie de apărare făcută din pămînt, din piatră, din beton armat etc. care întăreşte un oraş, o linie de luptă etc. ( cf. fr. forti-fication, lat. fortificatio) fortîssimo adv. (muz.) cu maximă intensitate, foarte tare. (<it. fortissimo) fortuit adj. venit pe neaşteptate; neprevăzut, întîmplător. (cf. fr. fortuit, lat. fortuitus) forţă i*6. I. tr. 1. a sili, a constrînge, a obliga (pe cineva la ceva). • refl. a se sili, a se osteni, a se sforţa. 2. a sparge, a strica, a deschide violent (o închizătoare); a umbla puternic, cu forţă (cu un mecanism etc.). O (expr.) a forţa uşa (cuiva) = a intra cu sila în casa (cuiva); a forţa nota — a întrece măsura (în comportarea faţă de cineva). ( < it. forzare, cf. fr. forcer, lat. fortiare) forţam ente adu. necesar, obligatoriu, forţat, riguros, (cf. it. forzamente) fortăt adj. 1. făcut, impus prin forţă. O (fin.) curs forţat (al unei valori) = curs impus, ducînd la obligaţia legală de a primi ca plată hîrtie-monedă neconvertibilă în aur; (mii.) marş forţat = marş
FOR-FOT
 In care trupele execută, în 24 de ore, o deplasare mai mare decît în mersul normal. 2. silit, nefiresc, nenatural.
 3.   făcut prin violenţă, printr-un efort.
 4.   (despre închizători, usi) deschis, spart cu forţa. (< forţa)
 f6rtă s.f. I. 1. putere, tărie, vigoare. O tur de forţă — acţiune care cere multă putere, îndemînare şi energie; (ec.) forţă de muncă = capacitatea de muncă a omului, totalitatea aptitudinilor lui fizice şi intelectuale datorită cărora el este în stare să producă bunuri materiale ; forţe de producţie = latură a modului de producţie constituită din mijloacele de muncă şi din oamenii care, avînd experienţă în producţie şi deprinderi în muncă, folosesc aceste mijloace pentru a produce bunuri materiale. • energie morală. • aptitudine, capacitate. 2. factor social, clasă, organizaţie politică etc. care se manifestă ca un element puternic, activ în viaţă sau în societate; putere. 8. (în expr.) forţe armate = armată, unităţi militare.
 II.  energie, putere naturală, element al naturii. • (fiz.) cauză care scoate un corp din starea de repaus sau de mişcare sau care schimbă direcţia şi viteza mişcării, m. constrîngere, violenţă. O (caz de) forţă majoră = situaţie în care cineva nu poate acţiona după voinţă, din cauza unor împrejurări care îl domină. (< it. forza, cf. lat. t. fortia) forzăto adv. invar, (muz.) puternic accentuat. ( < it. forzato) f6să s.f. (anat.: în expr.) fosă nazală = fiecare dintre cele două jumătăţi ale cavităţii nazale. • (teatru) fosă de orchestră = porţiune care desparte scena de sală, rezervată orchestrei. (< fr. fosse, it. fossa, cf. lat. fossa — şanţ, groapă) fosfăt s.n. 1. (chim.) sare a acidului fos-foric. 2. îngrăşămînt agricol compus din săruri de fosfor. (< fr. phosphate) fosfata vh. T. tr. 1. (agr.) a îngrăşa cu fosfaţi terenurile de cultură. 2. a adăuga fosfat de calciu în mustul de struguri pentru a activa fermentaţia şi a mări procentul de alcool în vin. 3. (metal.) a acoperi piesele de oţel sau de fontă cu un strat protector, anticorosiv, de fosfat cristalin, (după fr. phosphatE) f6sfor s.n. (chim.) element chimic otrăvitor, inflamabil, care nu se găseşte liber în natură. (< fr. phosphore, cf. gr. phos — lumină, phoros — purtător) fosforescent adj. care prezintă fosforescenţă, care emite lumină în întuneric. (< fr. phosphorescent) fosforescenţă s.f. '(chim.) fenomen de luminescehţă pe care îl prezintă un 6arp care emite lumină spontan sau prin acţiuneauneiarderi lente; (p.extj sclipire., (cf. fr. phosphorescence) fo»f6ric adj. 1. (chim.; în expr.) acid fosforicacid care rezultă din combinaţia fosforului cu .oxigenul. 2. (fig.)
                                                                                                268
 luminos, strălucitor, fosforescent, (ci. fr. phosphorique) fosforism s.n. (med.) intoxicaţie cronică cu fosfor, caracterizată prin faptul că oasele devin sfărîmicioase şi se fracturează uşor. (< fr. phosphorisme) fosforlt s.n. (geol.) rocă sedimentară formată din fosfat de calciu; este folosită ca îngrăşămînt agricol. (< fr. phosphorite) fosfortis adj. (chim.; în expr.) acid fos-foros = acid al fosforului care conţine mai puţin oxigen decît cel fosforic. (cf. fr. phosphoreux) fosfură s.f. (chim.) compus al fosforului cu un alt element, (cf. fr. phosphure) fosşrâns.n. (chim.) gaz de luptă asfixiant, toxic. (< fr. phosgene) fosilă s.f. (pal.) rest, urmă a unui animal sau a unei plante, aparţinînd unor specii caracteristice epocilor geologice anterioare şi care s-a păstrat în depozitele sedimentare ale scoarţei pămîntu-lui. # (ironic) bătrîn (cu idei învechite). ( < fr. fossile, cf. lat. fossilis
 —    luat din pămînt) fosilizâ vb. I. refl. a se transforma în fosilă. (< fr. fossiliser) fosilizăre s.f. ansamblu de fenomene fizice, chimice şi biologice care intervin după moartea unui organism şi fac posibilă conservarea unei fosile în straturile geologice.
 fosterits.n. (ind.) grup de'răşini întrebuinţat ca agent de impregnare a izolaţiei înfăşurărilor electrice. (< fr. fosterite) fot s.m. (fiz.) unitate de măsură a iluminării, reprezentînd iluminarea unei suprafeţe de un centrimetru pătrat care primeşte un flux de un lumen repartizat uniform. (< fr. phot) fâtbal s.n. (sport) joc cu mingea practicat pe un teren de anumite dimensiuni, între două echipe de cîte unsprezece jucători, care pot lovi mingea numai cu piciorul sau cu capul pentru a o băga în poarta adversarului. (< engl., fr. football, engl. foot — picior, ball — minge)
 fotbalists.m. jucător de fotbal. ( < fotbal) fotocatâd s.m. (fiz.) catod care emite electroni în urma iradierii lui cu lumină vizibilă sau ultravioletă. (< fr. photo-cathode)
 fotochîmic adj. care ţine de fotochimie. privitor la reacţiile chimice ale luminii. (< fr. photochimique) fotochimie s.f. ramură a chimiei care studiază efectele chimice ale luminii. (< fr. photochimie) fotocolografie s.f. (poligr.) procedeu de reproducere tipografică în care se folosesc substanţe coloidale expuse la acţiunea luminii. (<fr. photocollo-graphie)
 fotocopie s.f. reproducere fotografică . a unui document, obţinută printr-o singură operaţie (şi nu prin două operaţii ca in procedeele obişnuite de fotografiere). (cf. fr. photocopic)
 lotocromîe s.f. procedeu de reproducere fotolitografică prin care se obţin imagini în culori; fotografie în culori. (< fr. photochromie) fotocromotipografie s.f. procedeu foto-mecanic de reproducere a culorilor pentru ilustrarea cărţilor, a revistelor etc. (cf. fr. photochromotypoqraphie) fotoe!6ctric adj. (fiz.) care se referă la fenomene electrice şi luminoase. O celulă fotoelectrică = aparat care produce variaţii de curent electric după variaţiile de flux luminos care cad asupra lui; fotoelement. (cf. fr. photo-âlectrique)
 fotoelectricitftte s.f. (fiz.) fenomen datorită căruia un material emite electroni atunci cînd cade pe el lumina. • disciplină care se ocupă cu studiul fenomenelor fotoelectrice. (cf. fr. photo-GlectriciU)
 fotoelement s.n. (fiz.) celulă fotoelectrică. (cf. fr. photoâUment) fotofobfe s.f. (med.) hipersensibilitate a ochiului la lumină, constituind simptomul unor boli de ochi. (< fr. photo-phobie, cf. gr. phos — lumină, phobos
 -  frică)
 fotoî6n s.n. (fiz.) aparat care transmite sunetele prin intermediul unei raze de lumină. ( < fr. photophone, cf. gr. phos
 —  lumină, phone — voce)
 fotof6r adj. (fiz.) care poartă, care are o sursă de lumină, (cf. fr. photophore, gr. phos — lumină, phoros — care poartă) fotogSn adj. (fiz.) care produce, răspîn-deşte lumină, (cf. fr. photogfrne, gr. phos — lumină, gennan — a naşte) fotogenic adj. care poate impresiona bine o placă fotografică. • (despre persoane) care poate fi reprodus în mod avantajos în fotografie sau în film. (< fr. photo-gtnique)
 fotogrâf s.m. specialist în fotografie; lucrător specializat în lucrări de fotografie. (< fr. photographe) fotografii vb. I. tr. a fixa imaginea unui obiect pe o hîrtie sau pe o placă fotosensibilă, cu ajutorul unui sistem de lentile. (< fr. photographier) fotogrâfic adj. referitor la fotografie; utilizat la fotografiere; obţinut prin fotografie, o hîrtie fotografică = hîrtie acoperită pe o faţă cu un strat fotosen-sfbil, pe care se obţin copiile fotografice. (cf. fr. photographique) fotografie s.f. 1. arta şi tehnica de a fixa Pe o suprafaţă sensibilă la acţiunea luminii, cu ajutorul unei lentile convergente, o imagine produsă într-o cameră obscură, care apoi se poate reproduce prin copierea clişeului negativ pe care a fost imprimată; tehnica fotogra-iiern. 2. imagine a unei privelişti, a unei fiinţe, a unui obiect etc. fixată pe hîrtie fotografică. (< fr. photogra-phie, cf. gr. phos — lumină, graphein ,7a scrie)
 fotogTâmâ s.f. (tehn.) probă fotografică pozitivă; fotografie (luată din avion)
                                                                                    FOT-FOT
 pe baza căreia se pot face măsurători precise asupra obiectului reprodus; este folosită mai ales în cartografie. (< fr. photogramme, cf. gr. phos — lumină, gramma — desen) fotogrammetrie s.f. ramură a cartografiei care se ocupă cu ridicarea planurilor şi a hărţilor pe baza fotogramelor, (cf. fr. photogrammătrie) fotogrammltru s.n. aparat cu care se fac fotograme. (<germ. Photogrammeter) fotograviiră s.f. procedeu de reproducere a imaginilor folosit la confecţionarea clişeelor, cu ajutorul căruia se obţin planşele gravate, (cf. fr. photogra-vure)
 foto litografie s.f. 1. procedeu de reproducere a hărţilor şi a figurilor desenate, care constă în transpunerea acestora pe o piatră litografică prin intermediul unei hîrtii speciale. 2. desen reprodus prin acest procedeu, (cf. fr. photolitho-araphie)
 fot61iu s.n. 1. scaun mare (capitonat) cu braţe şi cu spătar; jilţ. 2. loc într-o sala de spectacol situat în faţă. o fotoliu de orchestră = loc în primele rîn-duri ale unei săli de concert, (p. ext.) de spectacol. (< fr. fauteuil) îotolîzăs./. (chim.) descompunere a unei substanţe sub acţiunea luminii. (< fr. photolyse, cf. gr. phos — lumină, lysis
 —    desfacere) fotoluminescfaiţă s.f. (fiz.) denumire comună a fluorescenţei, fosforescenţei şi a altor fenomene asemănătoare, (cf. fr. photo luminescence) fotomecânică s.f. tipărire prin fotografierea planşei tipografice, (cf. fr. pho-tomicanique) fotometalografie s.f. procedeu de imprimare a hărţilor şi desenelor constînd în transpunerea acestora pe o placă de zinc sensibilizată, (cf. fr. photomătallo-craphie)
                                                   fotometrie adj. referitor la fotometrie;
 de fotometrie. (< fr. photometrique) fotometrie s.f. (fiz.) disciplină care studiază metodele de măsurare a intensităţii izvoarelor de lumină. ( < fr. pho-tom(trie)
 fotomStru s.n. instrument cu care se măsoară intensitatea luminoasă a unui izvor de lumină. (< fr. photometre, cf. gr. phos — lumină, metron — măsură) fotomicrografie s.f. microfotografie. (cf.
 fr. photomicrographie) fotomicroscopie s.f. înregistrare fotografică a preparatelor microscopice, (cf. fr. pho tomicroscopie) fotomontâj s.n. mijloc de agitaţie vizuală constînd dintr-o serie de fotografii aranjate pe un panou şi ilustrînd un subiect, o problemă etc. (< rus. fotomontaj) fot6n s.m. (fiz.) particulă elementară de radiaţie luminoasă. (< fr. photon, cf. gr. phos — lumină) fotoreportaj s.n. reportaj asupra unui eveniment, unui fapt etc. redat printr-o
 FOT-FRA
 serie de fotografii cu tema respectivii, (<rus. fotoreportaj) fotoreporter s.m. fotograf specialist în fotografii pentru reportaje, (cf. rus. fotoreportior) fotosculptâră s.f. tehnică de executare a statuilor, a busturilor etc. fotografiin-du-se din mai multe părţi conturul corpului care urmează a fi sculptat şi re-producîndu-se mecanic acest contur In material plastic. (< fr. photosculpture) foto sens ÎMI adj. (despre o substanţă, un material) sensibil la lumină. ( < foto- + sensibil)
 fotosensibilizăre s.f. (fiz.) apariţia unei sensibilităţi speciale fată de acţiunea radiaţiilor luminoase şi ultraviolete, determinată de unele substanţe, fotosfâră s.f. (astr.) învelişul exterior luminos al soarelui. (<fr. photosphkre, cf. gr. phos — lumină, sphaire — sferă) fotosfâric adi. care se referă la fotosferă.
 ( < fr. photosphărique) fotosintâză s.f. (chim.) sinteză a unei substanţe făcută prin acţiunea luminii. (< fr. photosynth&se) foto telegrafie s.f. transmitere prin telegrafie a imaginilor, a desenelor etc. (cf. fr. photoUUgraphie) fototerapîe s.f. (med.) tratament medical bazat pe acţiunea iradiaţiilor luminoase. ( < fr. phototh4rapie, cf. gr. phos
 —   lumină, therapeia — îngrijire) fototipie s.f. (poligr.) procedeu prin care se execută reproduceri în diverse cerneluri. • (concr.) reproducere obţinută prin acest procedeu, (cf. fr. phototypie, gr. phos — lumină, typos — urmă) fototropie s.f. (fiz.) schimbare a culorii unui compus cristalizat cînd este luminat cu lumină pe care o absoarbe. (<fr. phototropie) fototropism s.n. însuşire a unor plante de a-şi dirija extremităţile în direcţia luminii. (< fr. photo tropisme, cf. gr. phos — lumină, trope — întoarcere) fotozincografie s.f. procedeu de reproducere a unei fotografii prin copiere pe o placă zincată. (<fr. photozincogra-phie)
 fox s.m. foxterier. (< fr., engl. fox) foxteri<5r s.m. soi de cîine de casă, puternic, cu urechile scurte şi cu picioarele drepte, bun vînător de şoareci. ( < fr. fox-terrier) f6xtrot. s.n. dans modern, în patru timpi, cu mişcări sacadate, care se dansează în perechi. • melodie după care se execută acest dans. (<engl., fr. fox-trot)
 frac s.n. haină bărbătească de ceremonie, scurtă în faţă pînă la talie, neîncheiată la piept şi terminată la spate cu două cozi lungi şi înguste.' ( < fr. frac) fractură cb. I. tr. a(-şi) rupe, a(-şi) frînge un os, (p. ext.) un membru al corpului. (< fr. fracturer) fractură s.f. ruptură a unui os, (p. ext.) a unui membru al corpului. ( < fr. frac-ture, cf. it., lat. fractua — rupt)
                                                                                                270
 frâcţfe s.f, (mat.) număr care exprimă una sau mai multe părţi dintr-un întreg. • raport între două expresii matematice. (cf. fr. fraction, lat. fractio) fracţionâ xb. I. tr. a împărţi un întreg în mai multe părţi. ( < fr. fractionner) fracţionâr adj. (mat.) care conţine o fracţie; de forma unei fracţii, o număr fracţionar — număr format dintr-un întreg şi o fracţie. (< fr. fractionnaire) fracţionăt adj. împărţit, divizat în fracţiuni. • (chim.) distilare fracţionată = separare dintr-un amestec a lichidelor care au puncte de fierbere diferite, colectîndu-le separat după temperaturile lor de fierbere. (< fracţiona) fracţionism s.n. acţiune a unei grupări oportuniste care se rupe de conducerea unui partid marxist-leninist, adoptînd o linie politică opusă şi împotriva liniei acestuia, cu scopul de a-i slăbi unitatea de voinţă şi de luptă. (< fracţionare)
 fracţionîst adj. de fracţionism, referitor la fracţionism. //s.m. şi /. adept al fracţionismului. ( < fracţionare) fracţitine s.f. 1. parte dintr-un tot: bucată, fragment. 2. grupare oportunistă care se rupe de conducerea unui partid, organizîndu-se în general împotriva liniei stabilite de acesta, cu scopul de a-i slăbi unitatea de voinţă şi de luptă. 8. grup parlamentar compus din reprezentanţii aceluiaşi partid. 4. (chim.) lichid obţinut prin distilarea unui amestec de lichide ridicat la o anumită temperatură. ( < fr. fraction, lat. fractio) fragil adj. care se poate sparge, sfărîma, rupe cu uşurinţă; puţin rezistent. # gingaş, delicat, firav. (< fr., it. fragile, cf. lat. fragilis) fragilitâte s.f. calitatea de a fi fragil.
 (cf. fr. fragilite, lai. fragilitas) fragment s.n. bucată, parte (a unui tot).
 •  parte dintr-o operă literară, dintr-o scriere. (< fr. fragment, cf. lat. fragmentam)
 fragmentă vb. I. tr. a împărţi, a rupe în fragmente; a îmbucătăţi. ( < fr. fray-menter)
 fragmentăr adj. făcut, format din fragmente; incomplet, fărîmiţat. (cf. fr. fra>jmentaire) fratit s.n. 1. document în care se înscriu mărfurile transportate pe calea ferată şi taxele de transport; scrisoare de trăsură. 2. taxă plătită pentru un transport. (<germ. Fracht) frai adj. (rar) liber. (<germ. frei) franc1 s.m. unitate monetară în Franţa, Elveţia, Belgia etc. ( < fr. franc) franc2 adj. cu caracter sincer; neascuns, deschis: cinstit, loial. (< it. franco, fr. franc)
 francă vb. I. tr. 1* a plăti cu anticipaţie taxele de transport (pentru un colet, pentru o marfă). 2. a timbra o scrisoare. (<it. francare, cf. germ. frankieren) francheţe s.f. faptul de a-şi spune deschis gîndurile: sinceritate, ( < lt. franch*>zza)
 iii
 franciscan s.m. şi f. călueăr catolic din ordinul fundat de Francisc din Assisi In 1209. II adj. care ţine de ordinul franciscanilor, (cf. fr. franciscain < Franciscus, n.p.) francmasdn s.m. membru, adept al francmasoneriei; mason. ( < fr .francmason) francmasonerie s.f. asociaţie internatio-nală secretă fundată pe principii şi ritualuri oculte; masonerie. (< fr. franc-maţonnerie)
 francmas6nic adi. de francmasonerie, specific francmasoneriei: masonic. ( < fr. franc-maQonni^ue) frânco adt. (corn.) termen prin care se arată că taxele de transport pentru o marfă sînt plătite de expeditor. • francat. (< it. francn)
 Îranetir6r s.?n. soldat voluntar care nu făcea parte dintr-o armată regulată, dar lupta în timp de război împotriva inamicului; (spec.) partizan al mişcării de rezistenţă franceză din timpul celui de-al doilea război mondial. (< fr. franc-tireur) franj s.n. (de obicei la pl.) fire (de mătase, de lînă etc.) lăsate să atîrne la marginea unei cuverturi, a unei perdele etc. (< fr. franye) frănjă s.f. (fi7.) fiecare dintre dungile alternativ luminoase şi întunecoase, obţinute pe un ecran printr-un fenomen de interferenţă luminoasă. ( < fr. france) frapâ vb. I. tr. 1. a sări în ochi, a izbi. 2. a răci băuturi alcoolice cu ajutorul gheţii. (< fr. frapper) frapânt adj. bătător la ochi, izbitor, (cf. fr. frappant)
 frapieră s.f. vas special pentru răcirea băuturilor cu ajutorul gheţii. (< fr. frappiere)
 fratern adj. (liv.) frăţesc. (< lat. fra-temus)
 fraternitate s.f. (liv.) legătură strînsă, frăţească între persoane, între colectivităţi, între popoare etc.; frăţietate, frăţie, (cf. lat. fraternitas, fr. fratemitt) fratwrniză vb. I. intr. a se înfrăţi, a se uni; a face cauză comună cu cineva. (< Jhr. fratemiser) fratricid s.m. şi /. ucigaş de frate sau de soră. II adj. (despre răîboaie) care se desfăşoară între membrii aceleiaşi naţiuni. II s.n. ucidere de frate său de soră. (< fr. fratricide, cf. lat. fratricida
 <    frater — frate, caedes — omor) fraudă vb. I. tr. a înşela, a fura pe cineva; a defrauda. (< fr. frauder, it., lat. fraudare) fraudă s.f. înşelătorie, hoţie, act de rea-credinţă făcut cu scopul de a realiza Profituri personale. • sumă sustrasă prin înşelătorie, prin defraudare. « fr., it. fraude, cf. lat. fraus) iraudulâs adj. bazat pe o fraudă, pe o înşelătorie, pe rea-credinţă. (cf. fr. frauduleux, lat. fraudulosus) rr™ vh. I. tr. a scoate în evidenţă ritmul frazei muzicale la executarea unei bucăţi. ( < fr. phraser)
                                                                                    FRA-FRE
 frâză s.f. 1. (gram.) unire de propoziţii, aflate între ele în raport de coordonare sau de subordonare, care exprimă una sau mai multe iudecăţi: (p. ext.) propoziţie. • mod de exprimare. 2. (muz.) succesiune de sunete muzicale care formează o unitate. ( < fr. phrase, it. /rase, cf. gr. phrasis) frazeolâ? s.m. cel care se exprimă în fraze meşteşugite dar lipsite de conţinut. (cf. fr. phrasSologue) frazeologic adj. referitor la frazeologie, de frazeologie, (cf. fr. phrasdologique) frazeolneîe s.f. 1. fel, manieră de a construi frazele, proprie unei limbi sau unui .scriitor. 2. vorbărie goală, fără conţinut: pălăvrăgeală. ( cf. fr. phrasto-logie, pr. phrasis — frază, logos — vorbire) freătic adj. (în expr.) apă freatică = pînză subterană de apă provenită din apa de infiltraţie, din care se alimentează izvoarele şi fîntînile. ( < fr. phrta-tique, it. freătico, cf. gr. phreation —
 —  puţ)
 frecvent adj. care se întîmplă adeseori, des, la intervale scurte; obişnuit. (< lat. frequens) frccventă vb. I. tr. a merge cu regularitate (mai ales la cursuri, la spectacole etc.). (< lat., it. frequentare) frecventativ adj. (gram.; despre verbe) care arată o repetare a unei acţiuni. (<lat. frequentativus, cf. verba fre-quentativa) frecvenţă s.f. 1. repetare, reluare deasă şi regulată a unei mişcări, a unei acţiuni etc. • participare a studenţilor sau a elevilor la cursuri. 2. (fiz.) numărul de vibraţii pe secundă ale unei mişcări vibratorii. (< lat. frequentia, cf. it. frequenza) f re cvenţmetru s.n. (fiz.) instrument pentru măsurarea frecvenţei (2). (cf. fr. frtquencemetre, germ. Frequenzmesser) fredonă vb. I. tr. a cînta încet (fără cuvinte), a îngîna o melodie. (< fr. fre-donner)
 fregătă s.f. (mar.) tip vechi de navă de război, înarmată uşor şi folosită mai ales în operaţiile de recunoaştere, (cf. fr. fregate, it. fregata) frenetic adj. de frenezie; cuprins de o pasiune violentă. ( < fr. frănetique) frenezie s.f. (med.) excitare excesivă; (p. ext.) pasiune puternică şi violentă. O (loc. adv.) cu frenezie = ca în delir; frenetic, (cf. fr. frdndsie, it. frenesia, gr. phrenesis — tulburare, agitaţie) frenic adj. (anat.; în expr.) nerv frenic (şi subst., m) — nerv al diafragmei. (< fr. phrănique, cf. gr. phren — diafragmă)
 frenologie adj. referitor la frenologie;
 de frenologie. (cf. fr. phrenologique) frenologie s.f. teorie idealistă potrivit căreia facultăţile psihice ale omului pot fi recunoscute după protuberantele şi depresiunile craniului, care corespund părţilor din creier în care sînt localizate aceste facultăţi; disciplină fun-
 FRE-FEI
 dată pe această teorie. (< fr. phrănolo-'^ gie, cf. gr. phren — inteligenţă, logos — vorbire)
 frescă s./. 1. pictură lucrată cu culori de apă pe o tencuială care este încă umedă. 2. (fig.) prezentare plastică a oamenilor şi a moravurilor unei anumite epoci. (< fr. fresaue, cf. it. [af] fresco) fretâ vb. I. tr. (tehn.) a lega, a asambla cu ajutorul unei frete. ( < fr. fretter) f re tare s.f. (tehn.) 1. asamblare prin contact strîns a două piese care urmează să facă un corp comun. 2. armarea transversală a pieselor de beton armat. (< freta, după fr. frettarje)
 Îr6tă s.f. (tehn.) tub sau inel metalic care se fixează la exteriorul unei piese tubulare, pentru a-i mări rezistenţa la presiuni interioare. (< fr. frette) frez adj. invar, roşiatic, de culoarea fragilor. (< fr. fraise — fragă) freza vb. I. tr. (tehn.) aprelucra un material cu ajutorul frezei1. (<fr. fraiser) frGză1 s.f. (tehn.) 1. unealtă pentru găurit lemnele, pentru făcut diverse tăieturi, roţi dinţate etc. • maşină pentru scormonit şi amestecat pămîn-tul. 2. frezmaşină. (< fr. fraise) fr&să8 s.f. (rar) un fel de guler cu mai multe pliuri care se purta la gît în secolul al XVI-lea. (< fr. fraise) frâzăs s.f. pieptănătură bărbătească; frizură. (< friza) frezmaşină s./. (tehn.) maşină la care se adaptează freza1 (1) şi care o pune în mişcare. (< germ. Frăsmaschine) freztfr1 s.n. freză1 (1). (cf. fr. fraiseur) frez6ra s.m. lucrător care conduce o freză1 . (cf. fr. fraiseur) freudism s.n. (fii.; pron.: froi-) teorie idealistă reacţionară în psihologie, întemeiată de psihiatrul vienez Freud, care consideră conştientul ca subordonat „subconştientului", al cărui-conţi-nut este atracţia sexuală, (cf. fr. freu-disme < Freud, n.p.) friâbil adj. care se poate fărîma, sparge uşor. (cf. fr. friable, lat. friabilis < friare
 —    a sparge) friaMlitâte s.f. calitatea de a fi friabil.
 (cf. fr. friabilii) fricativ adj. (lingv.; în expr.) consoană fricativâ (şi subst., f.) = consoană la a cărei pronunţare canalul fonator se strîmtează; constrictivă. (cf. fr. frica-tif, it. fricativo) fricţionâ vb. I. tr. a face o fricţiune.
 ( < fr. frictionner) fricţiune s.f. 1. ungere şi frecare a unei părţi a corpului cu un lichid medicinal. 2. (fig.; de obicei la pl.) divergenţe de opinii, neînţelegeri, certuri. 3. (fiz.)
 . efectul forţelor care opun rezistenţă mişcării unor suprafeţe în contact; frecare. (cf. fr. friction, lat. frictio) frigiână adj. f. (în expr.) bonetă frigiană = bonetă purtată în antichitate de sclavii eliberaţi şi adoptată în timpul Revoluţiei franceze ca simbol al libertăţii. (< fr. phrygien)
                                                                                               272
 frigid adj. care reacţionează cu răceală,
 | cu indiferenţă; care suferă de frigidi-! tate. (cf. fr. frigide, lat. frigidus) frigider s.n. aparat electric care menţine alimentele la o temperatură scăzută, convenabilă conservării lor; răcitor e-lectric. (< fr., engl. frigidaire, nume comercial) frigiditate s.f. caracter frigid; stare în care se află un om sau un animal incapabil de dorinţe sexuale, (cf. fr. frigi-ditâ, lat. frigiditas) frigorie s.f. (fiz.) unitate de cantitate de căldură pe care o pierde un corp, egală în valoare absolută cu caloria. ( < fr. frigorie) frigoriffa s.n. (tehn.) construcţie cu instalaţii pentru producerea frigului artificial. fi adj. (despre un sistem tehnic) care produce şi menţine frigul. (< fr. frigorifere, cf. lat. frigus — frig, ferre
 —    a purta) frigorific adj. care produce frig, care păstrează frigul; care se referă Ia frig. (< fr. frigorifique, cf. lat. frigus — frig, facere — a face) frigorigăn adj. care poate produce frig. (< fr. frigorig&ne, cf. lat. frigus — frig, gr. gennan — a naşte) frigotehnica s.f. ramură a tehnicii care studiază mijloacele de producere a frigului artificial, (cf. fr. frigotech-nique)
 frisân s.n. (med.) senzaţie de frig însoţită de tremurături, manifestată de obicei înainte sau în timpul febrei. (< fr. frisson) friv6l actî. (despre oameni) care se ocupă cu lucruri neserioase; uşuratic, neserios. • (despre lucruri, fapte etc.) de nimic, neînsemnat. (< fr. frivole, it. frivolo, cf. lat. frivolus — care preţuieşte puţin) frivolitate s.f. 1. însuşirea a ceea ce este frivol; neseriozitate. 2. (la pl.) purtări, fapte uşuratice, neserioase, (cf. fr. fri colite)
 friz s.n. (ind.) piesă de lemn îngustă întrebuinţată la fabricarea lamelor de parchet sau în tîmplărie. • chenar care încadrează o pardoseală de parchet în lungul pereţilor unei încăperi. • ramă de lemn masiv în care se prind tăbliile unei uşi. (< fr. frise) frizâ vb. I. tr. şi refl. (rar) a(-şi) încreţi, a(-şi) cîrlionţa (părul). • a (se) pieptăna cu îngrijire. (< fr. friser) friză s.f. (arhit.) porţiune a antabla-mentului cuprinsă între arhitravă şi cornişă, împodobită în mod obişnuit cu picturi, cu sculpturi etc. • fîşie orizontală continuă, împodobită cu sculpturi sau picturi, aşezată la partea superioară a unui edificiu, deasupra tapetului unui perete etc. (< fr. frise) frizer s.m. persoană care tunde părul sau bărbiereşte; bărbier; coafor, (cf. fr. friseur) frizerie s.f. atelier pentru tuns, ras sau frizat. (< frizer)
 273
 friztirâ s.f. felul cum este pieptănat părul; coafură, freză. (< fr. fri-sure)
 frfnă cb. I. tr. a opri, a încetini din mers un vehicul cu ajutorul frînei. • (fig.) a ţine în loc, a încetini, a pune piedici. ( < fr. freiner)
 frină s.f. (tehn.) aparat adaptat la un vehicul pentru a-i micşora viteza sau a-1 opri din mers. • (fig.) ceea ce opreşte, încetineşte, îngreuiază o acţiune, un proces etc. ( < fr. frein) frondă s.f. 1. (ist.) mişcare de revoltă a nobilimii franceze din secolul al XVII-lea împotriva puterii regale despotice. 2. (fig.) răzvrătire, opunere neprincipială, persiflantă, cauzată mai ales de interese personale. (< fr. fronde) front s.n. 1. loc, teritoriu pe care se poartă luptele într-un război. • grupare operativă constituită din forţe militare numeroase, sub o comandă unică. 2. formaţie de militari, de sportivi etc. aşezaţi în linie. 3. (fi-i.) grupare unitară de forţe strînse în vederea unei lupte comune. 4. perete în care se execută tăierea rocilor sau a minereurilor. (< fr. front, cf. rus. iront) fronţăi adj. 1. (anat.) din regiunea frunţii. 2. din (aşezat în) faţă. O abataj frontal — abataj al minereului făcut pe un front foarte lung, în direcţia filonului; (p. ext.) locul unde se execută o astfel de operaţie. // s.n. parte proeminentă a unui obiect, (cf. fr. frontal) frontieră s.f. hotar între state; graniţă.
 (< fr. frontiere) frontispiciu s.n. 1. faţada principală, faţa unui edificiu, a unui monument etc. 2. prima pagină (ilustrată uneori cu viniete) a unei cărţi, care conţine titlul, numele autorului etc. • partea de sus de pe pagina întîi a unui ziar, unde sînt scrise titlul şi alte indicaţii, (cf. fr. frontispice, lat. frons — frunte, aspicere — a privi) fronton s.n. (arhit.) element arhitectonic de obicei de formă curbă sau triunghiulară, situat deasupra intrării unui edificiu. (< fr. fronton) frotlu s.n. preparat întins pe o lamă pentru a fi cercetat la microscop. ( <fr. frottis)
 fruct s.n. 1. ansamblul organelor vegetale care se dezvoltă după fecundaţia unei flori şi care conţin seminţele plantei respective; poamă, rod. 2. produse vegetale care servesc ca hrană; rod. 3. produs, profit, rezultatul material sau moral al unei acţiuni etc.; beneficiu. 4. (fig.) operă, rezultat al unor străduinţe, al muncii etc. (< lat. fructus)
 fructărie s.f. prăvălie unde se vînd fructe. (< fruct)
 fructid6r s.m. a douăsprezecea lună a calendarului republican francez. ( < fr. fructidor)
 fructieră s.f. vas în care se servesc fructele la masă. (după fr. fruititre)
                                                                                     FRI-FUL
 fructifer adj. (despre pvmi) care produce fructe; roditor. (<fr. fructifere, cf. lat. fructus — fruct, ferre — a purta) fructifică vb. I. intr. (despre capital, bani) a aduce venit, a creşte prin acumulare de dobînzi. (cf. fr. fructifier, lat. fructificare) fructdză s.f. (chim.) substanţă organică dulce, aflată în nectarul florilor şi în unele fructe dulci; levuloză. (< fr. fructose)
 fructu6s adj. care dă bune rezultate; avantajos, folositor, (cf. lat. fructuosus, fr. fructueux) frugal adj. (despre mese) care constă din mîncare puţină şi simplă; sobru. (cf. fr. frugal, lat. frugalis) frugalităte s.f. caracterul a ceea ce este frugal, (cf. fr. frugalitE, lat. frugalitas) f rugi vor adj. (despre animale) care se hrăneşte cu fructe. (< fr. frugivore, cf. lat. frux — fruct, vorare — a devora)
 frust adj. (despre monede, medalii, sculpturi) tocit, şters de vreme. • (ţig.) rustic, nelucrat; simplu. (< fr. fruste, cf. it. frusto — uzat) frustra rf». I. tr. a lipsi, a priva pe cineva (mai ales statul) de un bun, de un drept; a înşela. (< fr. frustrer, it., lat. frustrare)
 ftizie adj. (med.) suferind de ftizie; tuberculos, ofticos. ( < fr. phtisique) ftizie s.f. (med.) tuberculoză pulmonară; oftică. (< fr. phtisie, cf. gr. phtisis — distrugere) ftizioltfg s.m. şi /. medic specialist în ftiziologie. (cf. fr. phtisiologue) ftiziologie s.f. ramură a medicinei care studiază formele tuberculozei şi posibilităţile de a o combate, (cf. fr. phtisio-logie)
 fucsie s.f. (bot.) plantă ornamentală cu flori roşii, galbene-verzui sau pestriţe; cerceluş. (< fr. fuchsia) fucsină s.f. (chim.) materie colorantă roşie folosită în industria textilă şi în pielărie. (< fr. fuchsine) fugăto s.f. (muz.) frază muzicală prezentată în formă de fugă, de obicei ca un fragment dintr-o piesă corală. (< it. fugato)
 fugă s.f. (muz.) compoziţie muzicală polifonică în care vocile se succed, re-petînd fiecare melodia dezvoltată după legile contrapunctului. (< it. fuga, cf. fr. fugue < lat. fuga — urmărire) fugitiv adj. 1. care trece rapid, repede; de scurtă durată; trecător. 2. sumar; superficial, rapid. (cf. lat. fugitivus, fr. fugitif) fugos adj. (rar; despre animale) care are o fire iute; aprig, impetuos, (cf. fr. fou-gueux)
 fulă vb. I. intr. (tehn.: despre roti) a se roti neregulat, avînd pe lîngă mişcarea de rotaţie şi o mişcare pendulară. « fr. fouler)
 îulâr s.n. 1. ţesătură uşoară de mătase. 2. fîşie'(dreptunghiulară) de lînă, de
 FUL-FUN *
 mătase etc. care se poartă In jurul gî-tului. (< fr. foulard) fulgarin s.n. manta, pardesiu de ploaie;
 impermeabil, (nume comercial) fulgurănt adj. (rar) înconjurat de fulgere. • care răspîndeşte o lumină vie şi de scurtă durată. (< fr. fulgurant, cf. lat. fulgur — fulger) fulguraţie s.f. 1. fulgerare fără tunet, în regiunile înalte ale atmosferei. 2. (med.; în expr.) fulguraţie electrică = tratament al rănilor cu scîntei electrice de înaltă frecvenţă, (cf. fr. fulguration, lat. fulguratio) fulmicotân s.n. (chim.) exploziv puternic obţinut din acid azotic şi celuloză. (< fr. fulmicoton) fulminânt adj. care produce explozie; exploziv. • (fig.) ameninţător; aţîţă-tor, provocator, violent. (< fr. fulminant)
 fulminăt s.n. (chim.; in expr.) fulminat de mercur = substanţă explozivă de forma unei pulberi cenuşii, cu gust metalic, foarte otrăvitoare. (< fr. ful-minate)
 fumardle s.f. pl. (geol.) produse gazoase emise prin craterele şi crăpăturile vulcanilor sau degajate de lavă. (< it. fumarola, cf. fr. fumerolle) fumigâţie s.f. (rar) producere de fum, afumare cu mirodenii pentru distrugerea bacteriilor, a insectelor etc. sau pentru parfumarea aerului, (cf. fr. fu-migation, lat. t. fumigatio) fumigen adj. producător de fum sau de ceaţă. O luminare fumigenă = tub care conţine o substanţă fumigenă, folosit mai ales la camuflarea obiectivelor militare. ( < fr. fumighne, cf. lat. fumus
 —    fum, gr. (7ennan — a naşte) fumoâr s.n. încăpere, mai aies pe lîngă sălile de spectacol, în care se poate fuma. ( < fr. fumoir) funambul s.m. (rar) dansator pe sîrmă, ( < fr. funambule, cf. lat. funis — funie ambulare — a merge) funambulesc adj. (rar) bizar, excentric; echilibristic. ( < fr. funambules-que)
 funciâr adj. care se referă la proprietatea particulară asupra pămîntului sau la averi imobiliare. (< fr. foncier) funcţie s.f. 1. activitate dusă de cineva pentru a se achita de obligaţiile sau de datoriile impuse de însărcinarea, de serviciul pe care îl are; însărcinare, îndeplinire a unei sarcini (publice); sarcină, însărcinare, slujbă. 2. (gram.) rol sintactic pe care îl îndeplineşte un cuvînt în propoziţie. 3. activitatea proprie a organelor unei fiinţe (animale sau vegetale). 4. (chim.) totalitatea proprietăţilor chimice comune ale unor substanţe organice, determinate de prezenţa unui acelaşi radical organic în moleculă. 6. (mat.) mărime variabilă care depinde de una sau mai multe mărimi variabile, (cf. lat. fimctio, it. funzione, fr. fonction)
                                                                                     274
 funcţiona vb. I. intr. (a-şi) exercita funcţia, rolul. • a fi în funcţiune, în stare de funcţionare. (< fr. fonctionner) functionăl adj. referitor Ia o funcţie; de funcţie. O (med.) maladie funcţională = boală care afectează funcţionarea unui organ. (cf. fr. fonctionnel, it. fun-zionare)
 funcţionăr s.m. şi f. persoană care deţine o funcţie administrativă într-o întreprindere sau într-o instituţie; slujbaş, salariat, (cf. fr. fonctionnaire) fundă vb. I. tr. a pune bază; a întemeia, a înfiinţa, a institui. (< lat. fundare, cf. fr. fonder) fundal s.n. 1. fondul decorativ al unui tablou sau al unui panou sculptat; vast element arhitectonic sau natural care constituie fondul perspectivei frontale a unei construcţii. 2. perete mobil sau decor care constituie fundul scenei unui teatru. (< it. fondale, după fund) fundament s.n. 1. temelie, fundaţie, bază. • placă de metal la presele de imprimat, pe care se pun formele tipografice. 2. (fig.) element pe care se întemeiază ceva; bază, temei, temelie. ( < lat. fundamentum, cf. fr. fondement) fundamentă vb. I. tr. a pune baze temeinice, a consolida; a demonstra cu elemente ştiinţifice (o idee, o teorie etc.). ( < fundament) fundamentai adj. de bază, principal, esenţial, (cf. lat. fundamentalis, fr. fondamental) fundăş s.m. (soort) fiecare dintre cei doi sau trei jucători care alcătuiesc linia de fund a unei echipe de fotbal, rugbi etc., ajutînd la apărarea porţii. ( < fund) fundâţie s.f. 1. temelie, bază, fundament (la o construcţie). 2. fond, bunuri donate pentru o operă de interes obştesc: instituţie, aşezămînt creat din aceste fonduri, (cf. lat. fundatio, fr. fondation)
 funebru adj. de înmormîntare. O mar.s funebru = marş solemn care se execută de obicei la înmormîntări. • trist, jalnic, lugubru. (< fr. funebre, it. funebre, cf. lat. funebris) funerălii s.n. pl. ceremonie fastuoasă de înmormîntare. (< fr. funerailles, it. fu-nerale)
 funerâr adj. care ţine de funeralii, privitor la funeralii: de înmormîntare. O urnă funerară = urnă în care se păstrează cenuşa unui mort incinerat; monument funerar = monument ridicat pe mormîntul cuiva. (cf. fr. funeraire, it. funerario, lat. funerarius) funest adj. care poartă nenoroc, care aduce nenorocire, moarte. • trist, funebru, sinistru. (< fr. funeste, it. fu-nesto, cf. lat. funestus) fiingă s.f. (mar.) sculă pentru ridicarea velei la catarg. (< it. fionco) fungibil adj. (jur.; despre lucruri) care se consumă prin întrebuinţare şi nu poate fi restituit în natură. (< lat. fungibiles, cf. fr. fongible)
275
 fungicid adj., s.n. (substanţă) carc distruge ciupcrcile vătămătoare pentru plante. ( < fr. fongicide) funicul s.n. (bot.) fir care leagă sămînta de pericarp. (< fr. funicule, cf. lat. funiculus — cord iţă) funiculâr s.n. cale aeriană pentru transportat materiale sau persoane, formată din cabluri purtătoare de vagonete.
 (< fr. chemin de fer funiculaire) furâj s.n. nutreţ pentru vite . (< fr. fourrage)
 furajer adj. (despre plante) întrebuinţat ca nutreţ pentru vite; de nutreţ. (< fr. fourrager)
 turbură s.f. (vet.) inflamaţie a copitei unui cal provocată de o răceală sau de oboseală, ( < fr. fourbure) furchGt s.n. (mar.) dispozitiv de oţel fixat la bărci pentru sprijinirea ramei în timpul vîslitului. (< it. forchetta) furg6n s.n. vehicul, de obicei acoperit, cu tracţiune animală, cu care se transportă bagajele şi muniţiile unui corp de trupă. (< fr. fourgon) furibund adj. furios, mînios la culme.
 (cf. lat. furibundus) ftirie s.f. 1. mînie violentă, nestăpînită; violenţă. • (fig.; rar) dorinţă, patimă.
 2.   (mit.) fiecare dintre cele trei divinităţi ale infernului, care, în credinţele celor antici, chinuiau sufletele păcătoşilor. (< lat. furia, cf. fr. furie) furier s.m. militar (subofiţer sau soldat gradat) care îndeplineşte funcţia de secretar în cancelaria unei unităţi sau a unei subunităţi militare. (< fr. /our-rier)
 furi<5s adj. stăpînit de furie; mînios. • (adv.) cu furie. • (despre elementele naturii) violent, puternic, (cf. lat. fu-riosus, fr. furieux) fumâl s.n. (tehn.) 1. instalaţie specială pentru topirea minereurilor şi extragerea metalelor; cuptor înalt. 2. încărcătură de exploziv introdusă într-o stîncă, într-un zid etc. care urmează să fie aruncat în aer. (< fr. foumeau) furnal ist s.m. muncitor care lucrează la furnal. (< furnal) furnir s.n. (tehn.) placă subţire de lemn de esenţă superioară care se aplică pe lemnul prelucrat pentru a-1 înfrumuseţa. ( < germ. Foumier) furnirul vb. IV. tr. a acoperi o piesă de lemn cu furnir. (<germ. fumieren) furnitiiră s.f. (mai ales la pl.) 1. mărfuri, obiecte furnizate. • obiecte mărunte de birou, rechizite. 2. material accesoriu folosit în croitorie (aţă, căptuşeală, nasturi etc.) ( < fr. foumiture) furnizâ vb. I. tr. a procura prin vînzare (mărfuri), a aproviziona; a livra. • a
                                                                                      PUN-FU2
 da, a oferi o informaţie, o ştire etc.
  ( < fr. fournir, după fournisseur, four-nissement)
  furniz6r s.m. şi f. persoană care furnizează (diverse materiale), (cf. fr. fournisseur)
  furcâre s.f. (rar) 1. mînie, delir furios, furie. 2. pasiune violentă; îneîntare. O (fam.: in expr.) a face furori — a provoca admiraţie (mai ales prin aspectul exterior), (cf. fr. fureur, lat. furor) fursec s.n. nume dat unor prăjituri mici, făcute din aluaturi diferite şi tăiate în diverse forme. (< fr. four sec) furtiv adv. pe furiş, pe sub ascuns. (< lat. furtivus, fr. furtif, it. furtivo) furuncul s.n. (med.) inflamaţie purulentă locală a pielii; abces, buboi. (< lat. furunculus, cf. fr. furoncle) furunculoză s.f. (med.) boală manifestată prin apariţia mai multor furuncule. (cf. fr. furonculose) fusif6rm adj. care are formă de fus. (<fr. fusiforme)
  fustigâţie s.f. (rar) bătaie cu vergile; flagelare. 6 (fig.) corecţie, corectare, pedeapsă, (cf. fr. fustigation, lat. fusti-yatio)
  futil adj. (rar) lipsit de seriozitate; neserios, frivol. ( < fr., it. futile, cf. lat. futi le)
  futurism s.n. curent decadent formalist manifestat în literatură şi în artă la începutul secolului al XX-lea, care rupe cu desăvîrşire cu tradiţiile clasice ale artei şi se îndepărtează de realitate şi de exprimarea ei logică, (cf. fr. fu-turisme, it. futurismo) futurist adj., s.m. şi f. (adept) al futurismului. (cf. fr. futuriste, it. futurista) fuzee s.f. (fiz.) corp de formă aerodinamică, care poate înainta în atmosferă datorită forţei de reacţie a gazelor arse care ies dintr-un efuzor. (< fr. fuste)
  fuzelâj s.n. (ac.) corpul avionului sau al planorului. ( < fr. fuselaqe) fuz6tâ s.f. piesă de legătură între roata directoare şi osia din faţă a unui autovehicul. (< fr. fusette) fuzibil adj. (despre metale) care se poate topi: care se topeşte la o temperatură mai înaltă decît cea normală, (cf. fr. fusible, it. fusibile) fuzibilitâle s.f. (tehn.) însuşirea unui metal de a fi fuzibil. (cf. fr. fu&ibilitţ) fuziona vb. I. intr. a se contopi. (< fr. fusionner)
  fuziune s.f. 1. unire într-o singură unitate a unor organizaţii, grupări etc.; contopire. 2. (fiz.) topire. O punct de fuziune — temperatură de topire, (cf. fr. fusion, it. fusione, lat. fusio)
G
 gabâră s.f. (mar.) navă care serveşte la transportul pietrei pentru construcţiile hidraulice, (cf. fr. gabare, it. ga-barra)
 gabardînă s.f. (text.) stofă de lînă, care are pronunţate nervuri oblice în ţesătură. (< fr. gabardine, cf. sp. gabar-dina)
 gabarit s.n. (tehn.) contur care limitează dimensiunile maxime ale unui profil. O gabarit de incârcare = instalaţie specială care marchează limitele permise pentru încărcătura vagoanelor de marfă deschise. ( < l'r. gabarit) gabllă s.f-. (ist.) impozit asupra sării care se percepea în Franţa. (< fr. ga-■ belle)
 gâbie. s.f. (mar.) platformă cu balustradă aşezată la capătul de sus al catargului unei nave, pentru a permite observarea orizontului şi (la corăbiile cu pînze) pentru a folosi la manevrarea pîn/.elor. (< it. gabbia, cf. fr. gabie)
 gabi^rs.m. (mar.) marinar care face serviciu în gabia unei nave. (< it. gab-biere, cf. fr. gabier) gabtân s.n. 1. (tehn.) coş umplut cu pietriş sau cu pămînt. care serveşte la construirea barajelor, la îndiguiri etc. 2. (mii.) coş de nuiele umplut cu pămînt, care apără soldaţii ca un parapet la asedierea cetăţilor etc. (cf. fr. gabion, it. gabbione) gabr6u s.n. (velr.) rocă cu structură granuloasă folosită uneori în construcţii.
 gadoliniu s.n. 'rfiim.) element din familia pămînturilor rare. (< fr. gadoli-nium)
 găfă s.f. 1. (tehn.) piesă metalică cu două gheare, în formă de furcă, folosită pentru blocarea unui lanţ în mişcare. • (mar.) un fel de cîrlig fixat de o prăjină, folosit la acostarea unei ambarcaţii etc. 2. (fig.) neîndemînare, gest, vorbă, atitudine nesocotită dar neintenţionată care poate supăra sau jigni. (< fr. gaffe)
 gag s.n. (rar) joc de scenă caraghios;
 scenă bufă de cinema. ( < fr. gag) gagfst s.m. (rar: în teatru) angajat temporar cu leafă. • muzicant civil într-o fanfară militară. ‘(< fr. gagiste) gaide s.n. (bot.) arbore mare, răşinos, originar din Antile, a cărui răşină se întrebuinţează în medicină. (< fr. ga-îac)
 gaj s.n. 1. (jur.) zălog, amanet. 2. (fig.) garanţie; asigurare; dovadă, mărturie. ( < fr. gage, cf. it. gaggio) galactic adj. (astr.) care se referă la, care priveşte calea lactee. O plan galactic = plan fundamental care trece prin centrul căii lactee; ecuator galactic = cercul mare de-a lungul căruia planul galactic intersectează sfera cerească; coordonate galactice — coordonate raportate la ecuatorul galactic şi la axa polilor galactici. ( < fr. galactique) galactofâg adj., s.m. şi f. mîncător de lapte. (cf. fr. galaclophage, gr. gala — lapte, phagein — a mînca) galactogâg s.n. substanţă care se dă animalelor pentru a le spori producţia de lapte. (cf. fr. galactogogue, gr. gala — lapte, agogos — care aduce) galactomytru s.n. lactometru. (cf. fr. ga-lactometre) galactorou s.f. (med.) scurgere continuă de lapte în timpul sau după încetarea alăptării. ( < fr. galactorrhee) galactâză s.f. (chim.) substanţă organică asemănătoare cu glucoza, care se găseşte liberă în natură; lactoză. (< fr. galactose)
 galalîts.n. (chim.) masă plastică asemănătoare ivoriului, obţinută prin tratarea cazeinei cu formol, şi care se întrebuinţează ca izolant în electrotehnică, la fabricarea de nasturi, piepteni etc. (< fr. galalithe, cf. gr. gala— lapte, lithos — piatră) galant adi. 1. curtenitor, politicos cu femeile. 2. delicat, civilizat; plăcut.
 3.   darnic, mărinimos. (< fr. galant, it. galante) galantar s.n. vitrină sau expoziţie de obiecte pentru vînzare. ( < cf. fr. galanterie) galanterie s.f. X. curtenie, purtare atentă şi amabilă (faţă de femei). • compliment (adresat unei femei). 2. (col.) mărunţişuri, mici obiecte de podoabă, de îmbrăcăminte (nasturi, cravate etc.). ( < fr. galanterie) galantînă s.f. un fel de pateu de carne cu aspic. (< fr. galantine) galant6m ad>. (fam.) darnic, generos.
 (cf. fr. galant homme, it. galant.uomo) galantomîo s.f. (fam.) dărnicie, generozitate. ( < galantom) galaxie s.f. (astr.) fiecare dintre sistemele de aştri din univers. (< fr. galaxie. cf. gr. galaxeias) gdlă s.f. I. (in expr.) de gală = sărbătoresc, solemn. 2. (sport.) gală de box =
 277
 reprezentaţ-ie alcătuită din mai multe meciuri de box. (< fr., it. gala) galbăn s.n. (chim.) răşină cu aspect gu-mos obţinută dintr-o plantă umbeli-feră exotică: se întrebuinţează în medicină. (< fr. galbanum) gal© s.f. pl. umflături care apar pe frunzele stejarului sau ale altor plante, provocate de înţepăturile unor viespi şi care se întrebuinţează în tăbăcărie. (< fr. galle)
 galeră s.f. 1. (min.) sulfură de plumb naturală întrebuinţată în special în radiofonie ca redresor la aparatele fără lămpi. 2. aparat de radio cu reacţie a cărui detecţie se face cu ajutorul ga-lenei. (1). (< fr. galbne) galeră, s.f. (mar.) navă mare, cu pînze Si vîsle mînuite de sclavi sau de condamnaţi (folosită pînă în secolul al XVIII-lea). (cf. fr. galere, it. galera)
 galerfa s.f. 1. (min.) excavaţie minieră (în formă de tunel) executată pentru a permite accesul la un zăcămînt. 2. canal de legătură între două puncte ale unei lucrări hidroelectrice. 3. muzeu, sală unde sînt expuse sculpturi, picturi sau alte obiecte de artă. 4. ultimul balcon de sus al sălilor de spectacol. • (fam.) spectatorii care stau la galerie: (p. ext.) publicul care participă la un meci, la un spectacol etc. O (expr.) a face galerie — a manifesta zgomotos la un spectacol, (cf. fr. galerie, lat. galeria, germ. Galerie) gaI6t s.m. 1. (geol.) fragment mic de rocă, cu muchiile rotunjite de acţiunea mării sau a torenţilor şi care prin cimentare formează conglomerate. 2. (tehn.) disc de lemn, de metal etc. plasat între două suprafeţe care se mişcă una deasupra celeilalte, pentru a le micşora frecarea. 3. (fi?.) element de transformator electric, de forma unui inel, avînd mai multe spire de înfăşurare. (< fr. galet) gălic adj. (chim.; în expr.) acid galic — acid astringent extras din gogosile de ristic, folosit la fabricarea cernelii negre şi ca mordant la vopsirea fibrelor vegetale. (< fr. gallique) gallcdn s.m. (rar) partizan, adept al independenţei administrative a bisericii catolice din Franţa. (< fr. gallican) galicism s.n. (lingv.) expresie idiomatică proprie limbii franceze. (< fr. gallicisme) galimatî© s.f. vorbire, scriere greoaie, confuză. (< fr., gr. galimatias) galinacjs© s.f. pl. (?ool.) ordin de păsări care are ca tip găina; (la sg.) pasăre din acest ordin. (< fr. gallinacf) gali6nl s.n. (mar.) navă spaniolă care transporta în Spania produsele minelor de aur şi de argint din America (Mexic şi Peru). (< fr. galion) gal!6n* s.n. (poligr.) planşetă de metal sau de lemn pe care se aşază rîndurile culese. ( < ngr. galeoni)
                                                                                 GAL-GAL
 galidtă s.f. (mar.) corabie uşoară cu pînze. (< fr. galiole) gâliu s.n. (chim.) metal moale, alb-ce-nuşiu, întrebuinţat la fabricarea termometrelor pentru temperaturi mari, în dentistică etc. ( < fr. gallium, cf. germ. Gallium) galofi'l adj., s.m. şi f. admirator al Franţei şi al francezilor. (< fr. gallophile) galoftfb adj., s.m. şi /. (persoană) care urăşte tot ceea ce este de origine franceză. (< fr. gallophobe) galofobi© s.f. ură împotriva a ceea ce este de origine franceză. ( < fr. gallo-phobie)
 galomanie s.f. admiraţie exagerată pentru tot ceea ce este de origine franceză. (< fr. gallomanie) gal6n* s.n. fîşie de stofă sau bandă de metal aplicată pe epoleţi, pe mînecile uniformelor etc. pentru a arăta gradul. (< fr. galon) gal6n* s.m. 1. unitate de măsură pentru volume folosită în Anglia şi în S.U.A. 2. (rar) sticlă mare pentru păstrat băuturi. (< fr., engl. galion) galtfp s.n. 1. mers al calului, rapid, în salturi mari. 2. dans vioi. cu mişcări repezi în doi timpi; muzica după care se execută acest dans. (< fr. galop, it. galoppo) galopă nb. I. intr. a alerga în galop. (< fr. galoper, it. galoppare) galopâdă s.f. (rar) cursă la galop. (< fr. galopade)
 galopantă adj. f. (med.; în expr.) tuberculoză galopantă — tuberculoză care progresează foarte repede, sfîrşindu-se cu moartea. (< cf. fr. galopant) galoş s.m. încălţăminte care se poartă peste pantofi său peste ghete pentru a le proteja contra umezelii, a noroiului etc. ( < fr. galoche) galvanic adj. (fiz.) care se referă la producerea curentului electric prin acţiunea chimică a acizilor sau a sărurilor asupra metalelor. O element galvanic — pilă electrică de curent continuu cu polul pozitiv de cărbune şi polul negativ de zinc. (cf. fr. galvanioue, it. gal-vanino, < Galvani. n.p.) galvauizâ vb. I. tr. 1. (metal.) a acoperi cu un strat de zinc o piesă metalică (în special de oţel), pentru a rezista mai bine la coroziune. 2. a excita în mod artificial un ţesut sau un organ cu ajutorul unui curent galvanic, în scopuri terapeutice sau experimentale.
 •    (fig.) a însufleţi, (cf. fr. galvaniser, it. galvanizzare) galvan6 s.n. (poligr.) clişeu tipografic obţinut printr-o depunere electrolitică pe o matriţă de masă plastică, de plumb sau de ceară. (< fr., it. galvano) galvanocauter s.n.' cauterizator electric.
 (cf. fr. galvanocaulbre) galvanomctru s.n. (fiz.) instrument folosit pentru observarea şi măsurarea unui curent continuu, slab. (cf, fr. gal-vanorr.etrc)
 GAL-GAR
 galvanoplăstic adj. referitor la galvano-plastie; obţinut prin galvanoplastie. (cf. fr. galvanoplastique) galvanoplastie s.f. (tehn.) reproducere a unor obiecte prin depunerea electrolitică a unui strat de metal pe tiparul lor executat dintr-un material plastic, (cf. fr. galvanoplastie) galvanosc6p s.n. (fiz.) aparat cu ajutorul căruia se poate observa trecerea unui curent continuu, slab, printr-un circuit, (cf. fr. galvanoscope) galvanostegie s.f. (metal.) acoperire pe cale electrolitică a unor obiecte de metal cu un strat subţire dintr-un alt metal. (cf. fr. galvanosUgie) galvanotehnică s.f. parte a electrochi-miei aplicate care se ocupă cu galvano-plastia şi galvanostegia. (cf. fr. galva-notechnique) galvanoterapie s.f. (med.) tratament medical bazat pe acţiunea curentului galvanic. (cf. fr. galvanoth&rapie) galvanotipie s.f. (poligr.) galvanoplastie specială, prin care se reproduc planşele tipografice şi gravurile în lemn. (cf. fr. galvanotypie) gâma s.f. 1. a treia literă a alfabetului grecesc. 2. (fiz.) submultiplu al gramului egal cu 0,001 miligrame.( < gr. gamma) găină s.f. 1. (muz.) succesiune de opt sunete dispuse în ordine ascendentă sau descendentă. 2. (pict.) succesiune de tonuri, de culori care se armonizează. (< fr. gamme, it. gamma) gămbă s.f. parte a piciorului de la genunchi pînă la gleznă (la oameni); regiune a membrelor posterioare cuprinsă Intre coapsă şi jaret (la cai). (< it. gambe)
 gambetă s.f. pălărie bărbătească de fetru, tare, cu calota ovală şi borurile răs-frînte pe margine. (< Gambetta, n.p.) gambit s.n. sacrificare a unei piese sau a unui pion la începutul unei partide de şah pentru a obţine un avantaj în atac. (< fr. gambit, cf. it. gambitto) gamelă s.f. vas mic de metal în care mă-nîncă ostaşii (în campanie). (< fr. gamelle)
 gamet s.m. (biol.) celulă sexuală care ia parte la procesul de fecundaţie al unor fiinţe inferioare. (< fr. gamete) gamopetăl adj. (bot.: despre flori) cu petalele unite, fl s.f. plantă a cărei floare are corola cu petalele unite. (< fr. gamopttale, cf. gr. gamos — căsătorie, petalon — petală) gamoseoâl adj. (bot.; despre flori) cu sepalele unite. // s.f. plantă a cărei floare are caliciul cu sepalele unite. (< fr. gamostpale, cf. gr. gamos — căsătorie, fr. s^pale) ganăşs.n. (zoot.) fiecare dintre cele două ramuri ale maxilannui inferior al cailor. ( < fr. ganarhe) găngăs.f. mineralele, în general neutilizabile, cu care este amestecat minereul util dintr-un zăcătnînt. (cf. fr. gangue, germ. Gang)
                                                                                           278
 gangltân s.m. (anat.) organ mic format din fibre nervoase sau din vase limfatice. (< fr. ganglion) ganglionăr adj. care se referă la ganglioni; cu ganglioni, (cf. fr. ganglion-naire)
 găngster s.m. nume dat în S.U.A. bandiţilor şi escrocilor organizaţi în bande, care desfăşoară o activitate largă. (<fr., engl. gangster) gangsterism s.n. faptă de gangster; banditism. (< gangster) ganoizi s.m. pl. (zool.) ordin de peşti cu scheletul cartilaginos sau osos, numai cu bronhii, cu aripioare şi coada împărţită în două părţi neegale. (< fr. ganoides)
 gaoleân s.m. (bot.) plantă graminee folosită ca furaj. (< rus. gaolian, cf. fr. gaolian)
 gară vb. I. tr. a adăposti într-un garaj sau într-un depou (automobile, tramvaie etc.); a trage pe o linie de garaj (o locomotivă, un tren). (< fr. garer) garăj s.n. 1. loc de adăpostire pentru autovehicule. 2. (*-n expr.) linie de garaj = linie de legătură între un depozit de încărcare şi de descărcare a vagoanelor şi liniile pe care circulă trenurile. (< fr. garage) garănt s.m. şi f. (jur.) cel care garantează cu bunurile sale plata datoriei, a obligaţiei cuiva; chezaş. (< fr. garant) garantă vb. T. 1. tr. a asigura, a încredinţa pe cineva de ceva; a chezăşui. • tr. şi intr. a da garanţie, a răspunde de ceva. 2. intr. a răspunde de plata unei datorii făcute de altul; a chezăşui. (cf. fr. garantir, it. garantire) garănţă s.f. (bot.) plantă erbacee cu flori albe-gălbui dispuse în chiorchini, a cărei rădăcină conţine o materie colorantă roşie, folosită pentru vopsitul fibrelor textile; roibă. (< fr. garance, it. garanza) garanţie s.f. obligaţie în virtutea căreia o persoană trebuie să apere pe cineva de o pagubă eventuală sau să-l despăgubească de o pagubă suferită; chezăşie. O (expr.) a lua pe cineva pe garanţie = a garanta pentru cineva. (< fr. garanţie, it. garanţia) garanţină s.f. materie colorantă roşie care se extrage din rădăcinile de garanţă, (< fr. garancine, it. garanzina) gără s.f. staţie de cale ferată; clădirea dintr-o astfel de staţie. (< fr. gare) ?ărdă s.f. 1. pază; veghe; persoană sau grup de persoane care păzeşte pe cineva sau ceva. O gardă de onoare = pază instituită în semn de respect cu ocazia unor anumite solemnităţi. 2. poziţie de apărare la scrimă. O (expr.) a se pune în gardă — (la scrimă) a lua poziţie de apărare; (fig.) a-şi lua măsurile necesare pentru a nu fi surprins de ceva. • medic (sau soră) de gardă — medic (sau soră) de serviciu într-un spital, care asigură serviciul în afara orelor de program, pentru cazurile ur-
 2?9
 gente. 3. (mii.) parte a săbiei cuprinsă între mîner şi lamă, care protejează, pumnul contra loviturilor. ( < fr. garde) gardenie s.f. (bol.) arbust originar din Extremul Orient, cu flori albe, frumoase şi plăcut mirositoare; se cultivă ca plantă ornamentală. ( < fr. gardtnia) garderobă s.f. 1. loc special amenajat într-un local public. într-un teatru etc. unde se lasă paltoanele, pălăriile etc. 2. totalitatea lucrurilor de îmbrăcăminte ale unei persoane. • totalitatea costumelor unui teatru, unui ansamblu de spectacole. (< fr. garde-robe) garderobier s.m. şi f. persoană care are în păstrare garderoba unui local public, a unui teatru etc. gardian s.m. paznic al unui local, al unei instituţii. (< fr. gardien) gardist s.m. (ieşit din 112) sergent de poliţie. ( < gardă. cf. germ. Gardist) gardân s.m. (zool.) mic peşte alb, de apă dulce. (< fr. gardon) gargarizâ vb. I. refl. (rar) a face gargară; a se gargarisi. (< fr. gargariser) gârmond s.n. (poligr.) caracter de literă tipografică. (<germ. Garmond) garnisâj s.n. strat aşezat pe suprafaţa unui obiect, a unei construcţii etc. • strat de mărăcini, de nuiele care se aşază la fundul unui torent pentru a-i micşora acţiunea distructivă. (< fr. gamissage) garnisi vb. IV. tr. a împodobi, a orna (cu o garnitură), (după fr. gamir) garnitură s.f. 1, accesoriu care serveşte la împodobirea sau la completarea unui lucru; podoabă, ornament. • adaos constînd din legume, salată etc., care se serveşte la friptură. 2. (tehn.) piesă sau ansamblu de piese demontabile care se fixează pe piese supuse uzurii prin frecare, pentru a le proteja; piesă cu care se etanşează două elemente prin care circulă un fluid. 3. grup de obiecte, de unelte etc. asemănătoare, care formează un asortiment complet. 4. (tehn.) ansamblu de piese de acelaşi gen folosite într-un atelier, într-o exploatare etc. • totalitatea pieselor de acelaşi fel ale unei maşini. O (poligr.) garnitură de litere — serie de caractere de acelaşi fel dar de corpuri diferite. • ansamblu format din locomotiva şi vagoanele unui tren. (< fr. gamiture) garnizoână s.f. 1. trupă stabilită într-un anumit loc pentru a-1 întări, pentru a-1 ocupa etc. • unităţile militare dintr-o localitate. # localitate unde sînt stabilite, unde îşi au garnizoana unităţi militare. • organele de conducere ale unei garnizoane. (< fr. gamison) garsonieră s.f. locuinţă compusă de obicei dintr-o cameră şi o mică bucătărie. (< fr. garQonnUre, cf. garson — băiat) gasteropdde s.n. pl. (zool.) clasă de moluşte cu corpul adăpostit într-o cochilie şi care se mişcă cu ajutorul unui picior în formă de disc muscular, situat sub plntece; • (la sg.) animal din această
                                                                                      oah-gaS
 clasă. (< fr. gasteropodes, cf. gr. gaster
 -    stomac, pous, podos -- picior) gastralgie s.f. (med.) durere (nervoasă) de stomac. (< fr. gastralgie, ci. gr. gaster — stomac, algos — suferinţă) gâstric adj. care aparţine stomacului; din stomac, stomacal. O suc gastric = •suc secretat de stomac, care ajută la digestie. (< fr. gastrique) gastritk s.f. (med.) inflamaţie a mucoasei stomacale. ( < fr. gastrite) gastroenterîtă s.f. (med.) inflamaţie a mucoasei stomacului şi a intestinelor manifestată de obicei prin diaree, (cf. fr. gastro-enttrite)
 gastrointestinâl adj. referitor la stomac şi la intestine, (cf. fr. gaslro-intestinal) gastrontfm s.m. şi f. cel căruia îi plac mîncărurile bune şi ştie să le aprecieze, (cf. fr. gastronome, gr. gaster — stomac, nomos — lege)
 gastron6mic adj. care ţine de gastronom sau de gastronomie, (cf. fr. gastronomique) gastronomie s.f. arta de a prepara mîn-căruri alese sau de a le aprecia valoarea. (cf. fr. gastronomie) gastroscopie s.f. (med.) examinare a stomacului cu ajutorul unui aparat electric iluminator. (< fr. gastroscopie, cf. gr. gaster — stomac, skopein — â privi) gastrotomie s.f. (med.) operaţie constînd în deschiderea cavităţii abdominale. (< fr. gastrotomie) gastrulăs./. (biol.) stadiu în dezvoltarea embrionului la animalele pluricelulare. (< fr. gastrula) găter s.n. (tehn.) ferăstrău mecanic folosit la tăierea longitudinală a buştenilor, a marmurii etc. ( < germ. Gatter) gaterist s.m. lucrător la gatere. ( < gater) gauss s.m. (fiz.) unitate de măsură a inducţiei magnetice în sistemul electromagnetic C.Gr.S. (< Gauss, n.p.) gav6tă s.f. vechi dans cu mişcări uşoare în doi timpi; melodia după care se execută acest dans. (< fr. gavotte, cf. it. gavotta, germ. Gavotte) gaz 1 s.n. voal de mătase. (< fr. gaze) gaz 2 s.n. 1. nume dat corpurilor fluide care au o coeziune moleculară foarte mică. 2. denumire populară pentru petrolul lampant. 3. (la pl.) emanaţii gazoase ale stomacului sau ale intestinelor. (<fr., germ. gaz) gaza rb. I. tr. a răspîndi gaze toxice într-o anumită zonă (pentru a distruge oameni sau alte vieţuitoare); a infecta (o regiune) cu gaze toxice. (< fr. gazer) gazbetân s.n. (constr.) beton poros folosit ca izolant termic şi acustic. (< germ. Gazbeton) gaz£l s.n. poezie cu formă fixă formată din distihuri, în care fiecare al doilea vers al distihului se termină în aceeaşi rimă ca cea a distihului anterior. (< fr., ar. ghazel)
 gazllă s.f. (zool.) specie de antilopă din Africa şi Asia. (< fr. gazelle) gazetâr s.m. persoană care face gazetărie; ziarist. (< gazetă)
 GAfc-GEN
 gazetă s.f. publicaţie periodică (cotidiană) care cuprinde ştiri politice, culturale etc.; ziar, jurnal, o gazetă de perete = publicaţie afişată într-o instituţie, cuprinzînd articole referitoare la problemele specifice locului de muncă. (cf. fr. gazette, it. gazzetta, rus. gazeta)
 gazetărie s./. ziaristică; profesiunea celui care colaborează (ca redactor, reporter etc.) la o gazetă. (< gazetă) gaziftfr adj. producător de gaze; care conţine rezerve de gaz metan. (< fr. gazi-fere, cf. fr. gaz, lat. ferro — a purta) gazificâ vb. I. tr. (tehn.) a transforma un combustibil solid sau lichid într-un combustibil gazos. (cf. fr. gazeifier) gazog<ţn s.n. (tehn.) aparat care transformă un combustibil solid în combustibil gazos. ( < fr. gazogene, cf. fr. gaz, gr. gennan — a naşte) gazolină s.f. (ind.) produs obţinut prin lichefierea gazelor de sondă. (<fr. gazoline)
 gazometru s.n. (tehn.) aparat pentru măsurarea cantităţii de gaz care străbate o conductă. (< fr. gazometre) gaz6n s.n. iarbă care se coseşte şi se stropeşte des pentru a se menţine scurtă, deasă şi mereu verde; teren semănat cu astfel de iarbă. (< fr. gazon) gaz6s adj. în stare de gaz; de natura gazului. • care conţine un gaz. (cf. fr. gazeux)
 gel s.n. (chim.) nume dat unor corpuri care au o structură asemănătoare cu piftia. ( < fr. gel, cf. it. gelo, lat. gelum) gelatină s.f. 1. (chim.) materie albumi-noidă cu aspect de piftie, care se prepară din oase, din cartilaje etc. • piele crudă pregătită pentru tăbăcire. 2. (rar) preparat dulce făcut din sirop de fructe sau dintr-o cremă închegată cu gelatină (1). ( < fr. gălacine, it. gelatina)
 gelatinizâ vb. I. tr. şi refl. a (se) transforma în gelatină; a (se) îmbiba cu gelatină, (cf. fr. gelatinifier) gelatin6s adj. ca gelatina; de gelatină.
 (cf. fr. gălatineux, it. gelatinoso) gelîv adj. (despre substanţe, materiale) care se poate dezagrega lâ îngheţ şi la dezgheţ. (< fr. g6lif) gelivtiră s.f. (silv.) crăpătură radială în lungul trunchiului, de la coajă spre inima arborelui, datorită gerului puternic. ( < fr. gelivure) gel6s adj. 1. stăpînit de gelozie; care manifestă gelozie. 2. (rar) invidios, pizmaş. (< it. geloso) gelozie s.f. 1. sentiment chinuitor provocat de bănuiala sau certitudinea că persoana iubită este necredincioasă. 2. (rar) invidie, pizmă. (< it. gelosia) gem s.n. marmeladă în care fructele ră-mîn aproape întregi. (< engl. jam.) g6mă s.f. piatră preţioasă în stare cristalină pură. • bijuterie cu o piatră (semi) preţioasă pe care sînt gravate figuri sau motive decorative, o (adj.; în
                                                                                           280
 expr.) sare gemă = sare de bucătărie extrasă din saline, (cf. fr. gemme, it. gemma)
 geminat adj. care apare în perechi în acelaşi loc; îngemănat, împerecheat. O (lingv.) consoană geminată = consoană dublă. (cf. fr. gdmine, lat. gemi-nus — dublu)
 geminâţie s.f. împerechere, îmbinare de două elemente, o (lingv.) dublare a unei consoane, (cf. fr. gămination) gernulă s.f. (biol.) parte componentă a embrionului, alcătuită dintr-un buchet de frunzişoare învelite într-o teacă protectoare; muguraş. (< fr. gemmule) gen s.n. 1. fel, soi, varietate. • (biol.) subdiviziune a unei familii care cuprinde mai multe specii. • fel de a fi, manieră, atitudine specifică. 2. (lit.) diviziune a creaţiilor artistice, în care intră opere care au trăsături comune în ceea ce priveşte forma, stilul, subiectul, tema etc. • fiecare dintre diviziunile în care se clasifică operele literare (genul epic, liric, dramatic şi oratoric). • stil personal, manieră de a compune. 3. (gram.) categorie gramaticală exprimată prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arăta sexul fiinţelor şi care s-a extins prin analogie şi la substantivele-nume neînsufleţite, precum şi la cuvintele flexibile care determină substantivele. 4. (biol.) grup care reuneşte mai multe specii sau variaţii cu trăsături comune importante. ( < lat. genus)
 genă s.f. (biol.) particulă a unui cromozom, care este socotită de unii biologi idealişti (Morgan etc.) că ar determina caracterele eredităţii. ( < fr. gbne, cf. gr. gignomai — a naşte) geneal6gic adj. relativ la genealogie. O arbore genealogic = tablou care reprezintă un arbore al cărui trunchi înfăţişează linia directă a unei familii iar ramurile linia colaterală, (cf. fr. gănea-logique)
 genealogie s.f. tablou care reprezintă filiaţia unei familii; şirul strămoşilor, al înaintaşilor care formează filiaţia unei familii. • disciplină care studiază filiaţia familiilor, (cf. fr. genealogie, cf. lat. gonus — gen, gr. logos — vorbire)
 genealogist s.m. cel care întocmeşte genealogii. • specialist în genealogie, (cf. fr. gânâalogiste) genera vb. I. tr. a produce, a da naştere la... (< lat., it. generare) generali s.m. cel mai mare grad în ierarhia militară: (p .ext.) şef al unei armate, comandant militar, (cf. fr. g4-ntral, rus. general, germ. General) generâl 2 adj. 1. comun, aplicabil unui mare număr de persoane, de fiinţe sau de lucruri dintr-o anumită categorie. # care priveşte multă lume, la care ia parte multă lume. 2. universal. • care priveşte (se ocupă de) ceva în linii mari, în ansamblu, în ceea ce are esenţial.. •
 281
 (log.; despre noţiuni) care rezultă din-tr-o generalizare. 3. care are&loc, care există pe o mare întindere. 4. (despre funcţii, grade etc.) de rang superior; care poartă răspunderea unei direcţii, a unei instituţii, a unei întreprinderi etc. (cf. fr. general, it. generale, lat. generalis)
  generalisim s.m. (mii.) comandant suprem al armatei. (< fr. gineralissime, cf. lat. generalissimus) generalitate s.f. 1. calitate, natură a ceea ce este general. 2. (la pl.) idei cu caracter general, (cf. fr. gâneralite) generaliza vb. I. tr. 1. a da o formulare sau o expresie sintetică, generală. 2. a aplica ceea ce este special unui caz altor cazuri asemănătoare; a lărgi, a mări sfera de aplicare. • refl. (despre boli) a se extinde în întregul organism, (cf. fr. generaliser, it. generalizzare) generalizare s.f. acţiunea de a generaliza şi rezultatul ei. • (fii.) operaţie logică prin care se extrage caracterele comune ale unor obiecte asemănătoare, generalizator adj. care generalizează, (cf.
  fr. gâneralisateur) general înmiite adv. (rar) în general, de obicei, (cf. it. generalmente) generatoâre s.f. (mat.) dreaptă prin deplasarea căreia se naşte o suprafaţă plană sau curbă. (< generator) generat6r adj. care generează, care dă naştere la ceva. fi s.n. (tehn.) maşină care transformă energia mecanică în energie de altă formă. • aparat care produce o anumită formă de energie.
  •  aparat, instalaţie care produce un combustibil gazos. (cf. fr. gănârateur, germ. Generator)
  generatrice s.f. generatoare. (< fr. gină-ratrice)
  generâţie s.f. 1. totalitatea oamenilor care au cam aceeaşi vîrstă sau trăiesc în acelaşi timp. • perioadă de timp care desparte vîrsta tatălui de aceea a fiului. 2. (biol.; în expr.) teoria generaţiei spontanee — teză pseudoştiinţi-fică idealistă, conform căreia din materie anorganică poate lua naştere, în mod spontan, un organism viu evoluat, (cf. fr. găneration, it. genera?ione, lat. generatio)
  genere s.n. (în expr.) în genere = în general; obişnuit, de obicei. (<it. [in] genere) generic adj. aparţinînd unei categorii, unui gen; (p. ext.) care cuprinde toate cazurile asemănătoare; cu caracter general. ( < fr. genârique) generos adj. mărinimos; darnic; dezinteresat. • cu idei şi sentimente alese, progresiste. (cf. fr. gbnereux, lat. generosus) generozitate s.f. mărinimie; dărnicie: dezinteresare, nobleţe sufletească, (cf. fr. gânerosite)
  genetic adj. referitor la geneză, la naştere, ia formare. // s.f. parte a biologiei care se ocupă cu studiul eredităţii, (cf. fr. Oenttique < gr. genesis)
                                                                                       GE N-GEN
  ge?ieti<*lăn s.m. şi f. specialist în genetică. (< genetică) geneză s.f. proces de formare şi de naştere a unei fiinţe sau a unui lucrii; naştere, origine. • (fig.) apariţie, creaţie. (< fr. genhe, cf. lat. gr. genesis) genial adj. care are geniu; de geniu.
  (< fr. genial, it. geniale) genialitâte s.f. însuşire a ceea ce este genial, (cf. fr. genialiW genitâl adj. referitor la procreare, la organele de reproducere. (<fr. gtnital, cf. lat. genitalis) genitiv s.n. (gram.) caz al declinării, cu care se exprimă, de obicei, funcţiile atributului şi care răspunde la întrebarea ,,a(l) cui?“ (cf. lat. genitivus, fr. genitif) genitivali adj. (despre cuvinte, pârii de propoziţie) în cazul genitiv; referitor la acest caz. O articol genitival = articol posesiv. ( < genitiv) genit6r s.n. (hiol.) plantă din care ia naştere un hibrid. (cf. fr. geniteur, it. genilore)
  g£niu s.n. I. 1. talent, dispoziţie naturală, capacitate de creaţie excepţională, rezultat al dezvoltării maxime a facultăţilor umane; persoană care are asemenea calităţi. 2. caracter specific. II. (mit.) spirit, demon, fiinţă supranaturală (bună sau rea) care în credinţele celor vechi veghea asupra soartei unui om. III. (mii.) armă care se ocupă cu lucrări de fortificaţii, cu construirea de poduri etc.; trupele care fac parte din această armă. (< lat. genius, cf. it. genio, fr. g6nie, lat. ingenium) genocid s.n. (jur.) distrugerea unor populaţii pe motive rasiale, şovine sau religioase, care constituie o crimă împotriva umanităţii, (cf. fr. genocide < lat. genus — neam, caedere — a ucide) genotîp s.n. (biol.) totalitatea calităţilor ereditare ale unui individ. (< fr. genotype, cf. lat. genus — neam, typus
  —  tip)
  gentleman s.m. (rar) om cu maniere alese şi cu caracter frumos. (< engl. gentleman) gentil adj. amabil, politicos, curtenitor.
  ( < it. gentile, fr. gentil, lat. gentillis) gentileţe s.f. amabilitate, curtenie. (cf.
  it. gentilezza, fr. gentillesse) gentilic adj. de gintă, aparţinînd unei ginte. (cf. fr. gentilice, lat. gentilitius) gentiJGm s.m. nobil, aristocrat din societatea feudală apuseană. (< fr. gen-tilhomme, cf. it. gentilubmo) genţiână s.f. (bot.) plantă erbacee din regiunea de munte, cu tulpina înaltă şi cu flori albastre sau galbene; ghin-ţură. (cf. it. genziana, fr. gentiane, lat. gentiana)
  genuflexiune s.f. (rar) îndoire a genunchilor, îngenunchere, (cf. fr. genufle-xion, lat. genu — genunchi, flexum — încovoiat)
  genuin adj. (rar; liv.) natural, veritabil, pur. (< lat. genuinus)
 «EO-GfcO
 geocfoitrlc adj. raportat la centrul pă-mintului (luat ca punct de comparaţie). O mişcare geocentrică — mişcare aparentă a unui astru în jurul pămîntului. ( < fr. giocentrique, cf. gr. ge — pămînt, kentron — centru) geocentrism s.n. (în antichitate) concepţie neştiinţifică potrivit căreia pămîn-tul era considerat centrul universului, în jurul căruia s-ar învîrti soarele şi ceilalţi aştri. (cf. fr. geocentrisme) geoclţimie s.f. ramură a chimiei care se ocupă cu studiul reacţiilor chimice dintre elementele care alcătuiesc scoarţa pămîntului. (<fr. gfochimie) geochimist s.m. şi /. specialist în geo-chimie. (< geochimie) geâdă s.f. (geol.) cavitate a unei roci căptuşită cu minerale cristalizate. ( < fr. geode, cf. lat., gr. geodes) geodlz s.m. şi f. specialist în geodezie.
 •   tehnician care se ocupă cu măsurătorile geodezice, geodezic adj. referitor la geodezie, (cf.
 fr. giodâsique) geodezică s.f. (mat.) curbă care repre-* zintă cea mai scurtă distanţă între două puncte pe o suprafaţă curbă. (< fr. gEodisique) geodezie s.f. ştiinţă care studiază forma şi dimensiunile pămîntului şi întocmirea hărţilor cu ajutorul unor operaţii geometrice şi trigonometrice. (< fr. geodăsie, cf. gr. ge — pămînt, daizein
 —   a împărţi) geofăg adj. care se hrăneşte cu pămînt. (cf. fr. geophage, gr. ge — pămînt, p/ia-gein — a mînca) geofizic adj. relativ la geofizică, de geofizică. O prospecţiune geofizică = ansamblu de metode de cercetare a proprietăţilor fizice ale componenţilor scoarţei pămîntului, în scopul prospectării terenurilor, (cf. fr. geophysique) geofizică s.f. ştiinţă care studiază fizica globului terestru, (cf. fr. găophysique) geofiziciân s.m. şi /. specialist în geofizică. ( < fr. gâophysicien) geotdns.n. (geol.) aparat folosit în prospecţiunile geofizice pentru recepţiona-rea undelor sonore. (< fr. gEophone) geogfrnic adj. referitor la geogenie. (cf.
 fr. g6og6nique) geogenie s.f. ramură a geologiei care studiază originea şi formarea pămîntului. (cf. fr. gâogenie, gr. ge — pămînt, gene-sio — naştere)
 geognfotic adj. referitor la geognozie.
 (cf. fr. găognoslique) geognozie s.f. ştiinţă care studiază compoziţia mineralogică a globului pămîn-tesc. (cf. fr. gâognosie, cf. gr. ge — pămînt, gnosis — cunoaştere) geogrâf s.m. specialist în geografie, (cf.
 fr. giographe, lat. geographus) geografic adj. de '(din) geografie, referitor la geografie, (cf. fr. gtographique) geografie s.f. ştiinţă care studiază şi descrie înfăţişarea scoarţei pămîntului şi fenomenele care Se produc la suprafaţa
                                                                                                282
 ei. 6 (lingv.) gr.ngrafin. lingvistică — metodă^e cercetare a fenomenelor de limbă prin stabilirea pe bază de anchete pe teren a ariilor lor de răspîn-dire, care se înseamnă pe hărţi speciale, (cf. fr. giographie, lat. geographia < gr. ge — pămînt, graphein — a descrie) geoid s.m. (geogr.) forma suprafeţei pămîntului redusă la nivelul oceanelor.
 (< fr. geolde, cf. gr. ge) geo!6g s.m. specialist în geologie, (cf. fr. gio logue)
 geo!6gic adj. de geologie, referitor la geologie. O diviziuni geologice = diviziuni în care a fost împărţit timpul scurs de la consolidarea scoarţei pămîntului pînă astăzi; ere, perioade. • străvechi, (cf. fr. găologique) geologie s.f. ştiinţă care se ocupă cu studiul materiei care alcătuieşte scoarţa pămîntului, precum şi cu evoluţia acesteia. (< fr. geologie, cf. gr. ge — pămînt, logos — vorbire) geometric adj. 1. care formează obiectul geometriei, de geometrie. • loc geometric = figură plană sau în spaţiu ale cărei puncte se bucură toate de aceeaşi proprietate; progresie geometrică =* progresie matematică în care fiecare număr este egal cu produsul dintre numărul precedent şi un număr constant, numit raţia progresiei. 2. (fig.) în forma figurilor geometrice; schematic.
 •    (în expr.) stil geometric --= stil ornamental bazat pe combinaţii de figuri geometrice, caracteristic producţiilor artistice ale epocilor orînduirii primitive şi începutului artei greceşti. • (rar) riguros, sistematic, precis, (cf. fr. gfometrique, lat. geometricus) geometrie s.f. disciplină matematică al cărei obiect îl constituie formele spaţiale. (cf. fr. geometrie, lat. geometria
 <    gr. ge — pămînt, metron — măsură) geometru s.m. 1. specialist în geometrie, 2. topograf. (cf. fr. geometre) geomorfologie s.f. ramură a geografiei fizice, care se ocupă cu forma scoarţei pămîntului şi cu repartiţia uscatului şi a apelor, (cf. fr. geomorphologie) geon6mic adj. privitor la geonomie. (cf.
 fr. găonomique) geonomie s.f. ştiinţă care se ocupă cu structura scoarţei terestre, (cf. fr. g6o-nomie, gr. ge — pămînt, nomos — lege)
 geopolitică s.f. teorie pseudoştiinţifică fascistă, care afirmă că relaţiile social-economice şi dezvoltarea statelor sînt determinate exclusiv de factorii geografici. (< germ. Geopolitih) georâmă s.f. încăpere sferică pe a cărei faţă interioară se reprezintă în relief forma şi accidentele scoarţei terestre, (cf. fr. găorama, gr. ge — pămînt, orama
 —    privire) geosfâră s.f. sferă care reprezintă globul terestru, (cf. fr. gtosphkre) geoslnclinâl s.n. (geol.) depresiune a scoarţei pămîntului, ocupată de ’un
 283
 braţ de mare al cărui fund este mobil. (< fr. gâosynclinal) geotâhnică s.f. ştiinţă care studiază comportarea terenurilor sub acţiunea diferitelor încărcări la care pot fi supuse, (cf. fr. găotechnique) geotermâl adj. (despre izvoare) cu apă caldă. (cf. fr. gâothermal) geotermie s.f. parte a geologiei care studiază variaţiile în adîncime ale temperaturii uscatului, mărilor şi oceanelor. (< fr. gfothermie, cf. gr. ge — pămînt, therme — căldură) geotropism s.n. (biol.) proprietate a unor organe ale plantelor de a creşte într-un anumit sens, sub influenţa gravitaţiei. (< fr. gfotropisme, cf. gr. ge
 —    pămînt, trepein — a se îndrepta) gerâ vb. I. tr. (rar) a administra în contul, în numele altuia. (< fr. g&rer) gerânt s.m. cel care gerează o funcţie, o întreprindere, o societate etc. (cf. fr. gtrant)
 germănic adj. referitor la vechii germani, la germanii din antichitate şi la urmaşii lor. (cf. fr. germanijue, lat. germa-nicus)
 germanism s.n. (lingv.) cuvînt, expresie luată din limba germană; fel de exprimare propriu limbii germane, (cf. fr. .germanisme)
 germanist s.m. specialist în filologie germanică. (cf. fr. germanistet germ. Germanist)
 germanistică s.f. ştiinţă care studiază limbile şi literaturile germanice; filologie germanică. ( < germ. Germanis-tik)
 germăniu s.n. (chim.) element foarte puţin răspîndit în natură, cu proprietăţi atît de metal cît şi de metaloid. (< fr. germanium, cf. germ. Germa-nium)
 germen s.m. 1. (biol.) corpuscul sau sămînţă, care, puse în condiţii favorabile, se dezvoltă şi dau naştere unei plante sau unui animal. 2. (fig.) cauză, element care dă naştere la ceva. ( < lat. germen, cf. fr. germe) germicid s.m. (agr.) substanţă care distruge agenţii bolilor plantelor sau ale animalelor. (< fr. germicide, cf. lat. germen — germen, caedere — a omorî) germina vb. I. intr. (biol.) a încolţi, a începe să se dezvolte. • (despre o materie organică sau un organ) a trece de ia viaţa latentă sau embrionară la viaţa activă. (< lat., it. germinare) germinativ adj. (biol.) de germinaţie; care poate germina, (cf. it. germinativo, Ir* germinatif)
 SSrminat6r s,n* (vo1*-) instrument pentru determinarea procentului de ger-jniijaţie a seminţelor. 2. aparat folosit ri Serminarea seminţelor. // adj. rq °!i care are Puterea de a germina sau de a determina germinarea, (cf. it.
                                       fr- germinateur)
 Sî?1 >*ie (bot.) dezvoltare a embrionului, care dă naştere unei noi
                                                                                     GEO-GHE
 plante; încolţire. (cf. ir. germination, lat. germinatio) gerontologie s.f. disciplină care se ocupă cu aspectele sociale, biologice şi medicale ale îmbătrînirii. (<fr. gerontologie)
 gerundiv s.n. (gram.: în latină) formă verbală substantivată care arată că acţiunea exprimată de verb trebuie să se săvîrşească. • una dintre formele participiului prezent în limba franceză. (< lat. gerundivus. cf. fr. gărondif) gerundlvâl adj. (gram.) construit cu ge-rundivul, care conţine un gerundiv. (< gerundiv) gerunziâl adj. (gram.) construit cu gerunziul, care are un gerunziu. (< gerunziu)
 gerunziu s.n. (gram.) formă verbală care arată o acţiune fără referire la o persoană sau la un moment; participiu prezent. (< lat. gerundiumy cf. it. ge-rundio)
 gest s.n. 1. mişcare exterioară a corpului prin care se exprimă o idee, un sentiment etc. sau se dă mai multă expresivitate vorbelor. 2. (fig.) purtare, faptă (care are o anumită semnificaţie). ( <fr. geste, it. gesto, cf. lat. gestus) gestâţie s.f. perioadă cuprinsă între momentul fecundării ovulului şi naşterea fătului; sarcină, (cf. fr. gestation, lat. gestatio)
 gesticula rb, I. intr. a face gesturi (în special cu mîinile). ( < fr. gesticuler, cf. lat. gesticulări)
 gestieulâtîe s.f. gesticulare, (cf. fr. ges-
 ticulation, lat. ges ticul atio) gestionâr adj. de gestiune, al gestiunii. fi s.m. şi f. cel care deţine gestiunea unei întreprinderi etc. (cf. fr. gestion-naire)
 gestiune s.f. (fin.) administrare a unei întreprinderi, a unei instituţii etc. • totalitatea operaţiilor contabile pe o anumită perioadă, (cf. fr. gestion, lat. ges tio)
 gheişă s.f. dansatoare-cîntăreaţă japoneză. (< fr. geisha) ghSizers.n. (geol.) izvor de apă fierbinte, de origine vulcanică, care izbucneşte periodic. ( < fr. geyser, cf. engl. Geyser) ghepard s.m. (zool.) animal felin din Asia şi din Africa, cu picioarele înalte şi cu pielea tigrată. (< fr. guipard) gheretă s.f. 1. adăpost mic (construit de obicei din lemn) al unei santinele sau al unui paznic. 2. chioşc de alimente, de ziare etc. ( < fr. guârite) gherid6n s.n. măsuţă rotundă cu unul sau trei picioare. ( < fr. guâridon) gheş^ft s.n. (peior.) afacere (necurată, necinstită) (< germ. Geschăft) ghet6u s.n. cartier unde erau siliţi să locuiască evreii în evul mediu şi, recent, în ţările vremelnic ocupate de fasciştii germani. (< it. ghetto) ghâtre s.f. pl. învelitori de postav care se poartă peste ghete sau peste pantofi de către bărb&ţţ. (<fr, guâtre)
 GHI-GIN
 ghidi s.m. călăuză (într-o regiune, în-tr-un oraş necunoscut, într-un muzeu etc.). (< fr. guide) ghid2 s.n. carte care conţine informaţii cu privire la anumite muzee sau locuri demne de vizitat. (< fr. guide) ghidă rh. I. tr. si refl. a (se) călăuzi; a (se) îndruma, a (se) orienta. (< fr. guider)
 ghidăj s.n. (lehn.) dispozitiv mecanic care obligă o piesă mobilă să se deplaseze după o anumită direcţie. (< fr. guidage)
 ghidare s.f. acţiunea de a (se) ghida. ( < ohida)
 ghid6n s.n. piesă cu mînere fixată pe furca unei biciclete, a unei motociclete etc. cu care se poate orienta roata din faţă pentru menţinerea sau schimbarea direcţiei. (< fr. guidon) ghilimele s.f. pl. semnele „ “ sau «» întrebuinţate pentru a scoate în evidenţă citate, titluri etc.; semnele citării. (< fr. guillemets) ghiloşă vb. I. tr. a orna, prin gravare, suprafaţa unui obiect de sticlă sau de metal. (< fr. guillother) ghilotină vb. I. tr. a executa cu ghilotina.
 (< fr. guillotiner) ghilotină s.f. aparat de execuţie prin decapitare, constînd dintr-un cuţit care alunecă pe două ghidaje şi care cade de la înălţime peste gîtul celui condamnat. (< fr. guillotine, cf. Guillotin, n.p.)
 ghinion s.n. nenoroc, neşansă. (< fr. guignon)
 ghinionist s.m. şi f. adj. (persoană) care are ghinion. (< ghinion) ghips s.n. 1. (min.) sulfat hidratat de calciu natural, întrebuinţat la fabricarea ipsosului, în industria porţelanului şi în medicină. 2. (la pl.) ornamentaţii arhitectonice; (p. ext.) obiecte făcute din acest material. (< germ. Gips, cf. fr. gypse)
 ghirlandă s.f. ornament de frunze sau de flori împletite în formă de lanţ sau de cunună. (<fr. guirlande, cf. it. ghirlanda) ghişeu s.n. ferestruică, deschizătură amenajată într-o uşă, într-un perete etc. prin care se poate comunica sau transmite ceva. (< fr. guichet) ghiu s.n. (mar.) suport de lemn fixat aproape de baza catargului, pe care se leagă marginea de jos a velei. (< fr. gui)
 gib6n s.m. (zool.) maimuţă antropoidă cu braţele foarte lungi şi fără coadă, care trăieşte prin pădurile indo-mala-ieze. (< fr. gibbon, cf. it. gibbone) gig s.n. (mar.) ambarcaţie de sport,
 • lungă şi ascuţită la pupă şi la proră, cu scăunaşe mobile pentru vîslaşi. ( < engl. gig)
 gigănt s.m. (mit.) nume dat unor fiinţe fabuloase, de statură uriaşă, care s-aiu răsculat împotriva lui Zeus. • uriaş.
 •  construcţie, cJădire de mari dimen-
                                                                                             284
 siuni. • (jig.) om de geniu; om vestit prin vitejia sa, viteaz. (< lat. gigas, cf. it. gigante, germ. Gigant, gr. gigas) gigăntic adj. de proporţii uriaşe, uriaş; enorm, colosal, (cf. germ. gigantisch) gigantism s.n. (med.) boală care constă în creşterea exagerată a întregului corp. (cf. fr. gigantisme) gîgă s.f. i. dans vioi şi vesel, dc origine engleză; melodia acestui dans, care se prezintă adesea ca un fragment din-tr-o compoziţie clasică. 2. vechi instrument cu coarde, asemănător viorii. (< fr. gigue, it. giga) gimnâst s.m. sportiv specializat în gimnastică. (<rus. gimnast) gimnâstic adj. de gimnastică, privitor la gimnastică, (cf. fr. gymnastique) gimnăstică s.f. totalitatea exerciţiilor fizice care dezvoltă armonios şi întăresc corpul omului; arta de a executa aceste exerciţii. • (fig.; în expr.) gimnastica minţii = totalitatea exerciţiilor care dezvoltă facultăţile intelectuale. (cf. fr. gymnastique, germ. Gymnastik < gr. gymnastike — arta de a face exerciţii gol) gimnaziâ! adi. referitor la gimnaziu; de gimnaziu, al gimnaziului. (< gimnaziu)
 gimnâziu s.n. 1. (la vechii greci) loc public pentru exerciţii atletice. 2. (în vechea organizare a învăţ.ămîntului) şcoală secundară cu patru clase, alcătuind cursul inferior al liceului, (cf. fr. gymnase, germ. Gymnasium < gr. gym-nasion < gymnos, dezbrăcat) gimnosplrmă s.f. (la pl.) diviziune a regnului vegetal, făcînd parte din clasa fanerogamelor şi cuprinzînd plante ale căror seminţe se dezvoltă pe o carpelă deschisă; (la sg.) plantă din această grupă. (< fr. gymnospermes, cf. gr. gymnos — descoperit, sperma — să-mînţă)
 gimnât s.m. peşte asemănător ţiparului, care produce puternice descărcări electrice ; trăieşte în fluviile şi bălţile din America de Nord. ( < fr. gimnote) gin s.n. băutură alcoolică făcută din must de cereale fermentat şi distilat, căruia i s-au adăugat boabe de ienupăr. (< engl. gin, cf. fr. gin) ginec£u s.n. 1. apartament rezervat femeilor în casele greceşti din antichitate. • loc rezervat femeilor în vechile biserici creştine. 2. totalitatea organelor femeieşti de reproducere ale unei flori; pistil. (< fr. gynâcee, cf. gr. gyni — femeie, oikos — casă) glnecol6g s.m. medic specialist în ginecologie. (cf. fr. gynăcologue) ginecologic adj. privitor la ginecologie.
 (cf. fr. gynăcologique) ginecologie s.f. disciplină medicală care studiază bolile organelor genitale ale femeii. ( < fr. gynEcologie, cf. gr. gyne
 —    femeie, logos — vorbire) gingfvâl adj. referitor la gingie; de gingie, al gingiei. (< cf. fr. gingival)
 285
 gîngivftă s. . (med.) inflamaţi© a gingiilor. ( < fr. gingivite) gint&s.f. 1. (ist.) grup de descendenţi ai unui strămoş comun, care constituie unitatea de producţie fundamentală a comunei primitive.’2. neam, rasă; (p. ext.) popor. O (înv.) dreptul ginţilor = dreptul internaţional. (< lat. gens) giOrno adv. (în expr.) a giomo — ca ziua. O luminat a giomo = luminat cu lămpi multe. (< it. giomo) gir s.n. (corn.) semnătură pe dosul unei cambii, prin care semnatarul garantează achitarea ei sau prin care proprietarul cambiei o transmite altcuiva. (< it. giro) girâ vb. I. tr. (corn.) a garanta printr-un gir o cambie. ( < it. girare) girăfă s.f. 1. mamifer patruped erbivor, 'Cu gîtul foarte lung, care trăieşte în savanele Africii. 2. suport de microfon care permite diferite deplasări ale acestuia. ( < fr. girafe)
 girandOlă, s.f. candelabru. (< fr. giran-dole)
 girânt s.m. cel care girează o cambie, (cf. it. girante, germ. Girant) giratoriu adj. (despre o mişcare etc.) de rotaţie, circular, o (expr.) sens giratoriu v. sens. (cf. fr. giratoire) girâţie s.f. (tehn.) mişcare de rotaţie, mişcare circulară. (< fr. giration) giravidn s.n. (av.) nume generic pentru avioanele cu aripile giratorii; elicopter autogir. ( < fr. giravton) girobusOlă s.f. (av.) instrument folosit la pilotajul automat al navelor, care indică nordul geografic, (după fr. gyro-compas)
 girodirecţionâl s.n. (a>\) instrument de bord care indică direcţia, în grade, a avionului, giromancie s.f. pretinsă previziune făcută de cineva care se învîrteşte într-un cerc pînă ameţeşte si cade pe una din literele scrise în jurul cercului. (< fr. gyromancie, cf. gr. gyros — cerc, man-teia — ghicire) giromStru s.n. (av.) instrument bazat pe principiul giioscopului, care determină viteza de rotaţie a avionului. (< îr. gyrometre) giroscOp s.n. (tehn.) aparat constituit dintr-o roată care se poate întoarce rapid în jurul axei sale, astfel încît planul ei de rotaţie rămîne fix în spaţiu, (cf. fr. gyroscope, gr. gyros — cerc, sko-pein — a privi) giroscopic adj. (tehn.) privitor la giro-scop; de giroscop. O (mar.) compas giroscopic — busolă instalată pe bordul navelor, care indică nordul geografic indiferent de înclinarea navei. (cf. fr. gyroscopique) giruetă s.f. dispozitiv pentru indicarea direcţiei şi sensului vîntului. (< fr. girouette)
 glsmânt s.n. 1. (av.) unghiul format de axa unui avion cu direcţia către un post de emisie terestru. 2. (geol.) dis-
                                                                                          fctN-Gtl
 poziţia straturilor minerale în scoarţa pămîntului. • strat de minerale. ( <fr.
 gisement)
 gitănă s.f. (rar) ţigancă (din Spania).
 (<sp. gitana) glacial adj. (liv.) de gheaţă, ca gheaţa.
 ( < fr. glacial) glaciar adj. (geol.; în expr.) perioadă glaciară = perioadă a erei cuaternare, în care mari regiuni de pămînt erau acoperite cu gheţari, (cf. fr. glaciaire)
 glaciâţie s.f. (geol.) perioadă glaciară.
 (cf. fr. glaciation) glaciologîe s.f. disciplină care studiază gheţarii. ( < fr. glaciologie) gîâcis s.n. teren neted, în pantă uşoară.
 (< fr. glacis) gladiator s.m. (ist.) luptător (sclav) care lupta în arenele Romei antice cu alţi luptători sau cu fiare sălbatice. (< lat. gladiator, cf. fr. gladiateur) gladiOIă s.f. (bot.) plantă erbacee ornamentală, înaltă, cu frunze lungi, în formă de sabie şi cu flori mari, diferit colorate. (<germ. Gladiole, cf. lat. gladiolus — spadă scurtă) glândă s.f. (anat.) organ de origine epi-telială care produce o anumită secreţie pe care o varsă direct în organism. ( < fr. glande) glandular adj. referitor la glande, care are forma sau structura unei glande, (cf. fr. glandulaire) glandulă s.f. (anat.) glandă mică. (<fr.
 glandule, cf. lat. glandula) glandulOs adj. în forma sau de natura glandelor; cu glandule, ca o glandulă. (cf. fr. glanduleux) glasâ vb. I. tr. 1. a acoperi cu glazură o prăjitură, un fruct etc. 2. a apreta (un obiect de piele). (< fr. glacer) glasăt adj. 1. (despre prăjituri sau fructe) acoperit cu glazură. 2. (despre obiecte de piele) lustruit, apretat. (< glasa) glasbetOn s.n. (constr.) geam solid format din tuburi de sticlă închegate cu beton. (<germ. Glasbelon) gl&spapir s.n. hîrtie pe care a fost aplicat un strat de sticlă pisată şi care este întrebuinţată la şlefuitul lemnului, al metalelor etc. (<germ. Glaspapier) glâsvand s.n. (constr.) perete interior sau uşă mare de lemn, cu panouri de sticlă, (<germ. Glaswand) glaucOm s.n. (med.) boală a ochilor caracterizată prin creşterea presiunii in-traoculare. ( < fr. glaucomc) glazură s.f. 1. strat de ciocolată, de şerbet etc. care se întinde deasupra unui tort, a bomboanelor etc. 2. (tehn.) email, smalţ de ceramică sau de faianţă fină. ( < germ. Glasur) glets.n. (constr.) strat de var amestecat cu ipsos, care se întinde pe o tencuială pentru a obţine o suprafaţă netedă. (< germ. Glătte) • glic^rînă s.f. (chim.) lichid siropos, incolor, care se extrage din grăsimi prin saponificare. (< fr. glycârine)
  GLI-GNA
  glicină 8./. (bot.) plantă, dccorativă agăţătoare, ou flori albastre şi parfumate. ( < fr. glycine) gllcogl.n s.n. (chim.) substanţă organică avînd compoziţia amidonului, care se găseşte în ficat. (< fr. glycogkno) gllc61s.n. (chim.) lichid incolor, vîscos, cu gust dulceag, folosit în radiatoarele motoarelor cu benzină pentru evitarea îngheţului. (< fr. glycol) glic6nic adj. (metr.; despre versuri) compus dintr-un dactil, un troheu şi o altă silabă. (<fr. glyconique) gliptic adj. referitor la gliptică. (cf. fr. glyptique)
  gliptică s.f. arta de a grava pe o piatră preţioasă sau semipreţioasă. (< fr. glyptique, cf. gr. glyptos — gravat) gliptografie s.f. ştiinţa care se ocupă cu studiul pietrelor antice gravate, (cf. fr. glyptographie, gr. glyptos — gravat, graphein — a descrie) gllptotfr*ă s.f. colecţie de pietre gravate (preţioase sau semipreţioase), (p. ext.) muzeu unde se ţin astfel de colecţii, (cf. fr. glyptothbque, germ. Glyptothek < gr. glyptos — gravat, theke — cutie) glisă vb. I. intr. (tehn.; despre piese) a aluneca în lungul altei piese. • a aluneca lin (mai ales pe suprafaţa apei). ( < fr. glisser) glisadă s.f. (av.) zbor alunecat în linie dreaptă al avionului, în lungul aripii înclinate. (< fr. glissade) glisant adj. (tehn.) care alunecă (cu ajutorul unui dispozitiv), (cf. fr. glissant) glisifră s.f. (tehn.) piesă metalică sau de lemn în formă de patină, de-a lungul căreia alunecă o piesă mobilă. (< fr. glissi&re)
  glob s.n. 1. corp sferic, corp în formă de sferă. O (anat.) glob ocular — parte a ochiului care se găseşte în orbită. • corp sferic, de sticlă sau de porţelan, care protejează o lampă sau un bec. 2. corp ceresc de formă rotundă: pămîntul. (< lat. globus, cf. fr. globe, it. gloho) globâl adj. în întregime; total. O venit global = venit total, din care nu se scad cheltuielile de producţie. (< fr. global)
  globină s.f. (biol.) substanţă organică, care, împreună cu hemul, formează hemoglobina globulâr adj. 1. ca un glob; sferic. O fontă globulară = fontă cu structură granuloasă. 2. (med.) referitor la globulele sîngelui. (cf. fr. globulaire) globulă s.f. corp sferic foarte mic. • (anat.) nume dat celulelor care intră în compoziţia sîngelui. (< fr. globule, cf. lat. globulus) globulină s.f. (biol.) materie proteică foarte răspîndită în organismele animale şi în uaele vegetale. (< fr. glo-buline)
  globul6s adj. (rar) în formă de globule;
  format din globule, (cf. fr. globuleux) glomerulăr ad-i. cu glomerule, alcătuit din glomerule (1). (< glomerulă)
 glomerulă .sj'. 1. (agr.) bulgăr mic de pămînt de diferite forme şi mărimi. 2. (anat.) ghem format dintr-un vas de sînge sau dintr-un ţesut limfoid. (< fr. glom6rule)
 gl6rie s.f'. strălucire, renume obţinut prin virtuţi excepţionale; onoare, slavă.
 •  om deosebit de valoros. (< lat. gloria, cf. it. gloria)
 glorifică vb. I. tr. a onora, a preamări, a slăvi. (< lat., it. glorificare, cf. fr. glorifier)
 glori61ă s.f. glorie deşartă. (< fr. glo-riole)
 glori6s adj. încărcat de glorie; slăvit..
 (cf. lat. gloriosus, fr. glorieux) glosă vb. I. tr. (rar) a face glose referitoare la un cuvînt, la o formă dintr-un text; a adnota (un text). ( < fr. gloser) glosâr s.n. listă de cuvinte regi6nale ori învechite, însoţite de explicaţii. (< fr. glossaire, cf. lat. glossarium) glosat6r s.m. autorul gloselor unui text vechi. (cf. fr. glossateur) gl6să s.f. 1. explicaţie a unui text obscur sau a unui cuvînt care nu se înţelege.
 •  comentariu, notă la un text. 2. formă fixă de poezie ale cărei versuri din prima strofă sînt comentate pe rînd în cîte o strofă. (< fr. glose, cf. germ. Glosse, lat., gr. glossa)
 glosită s.f. (med.) inflamaţie a limbii. ( < fr. glossite)
 glosologîesj. (med.) studiu asupra afecţiunilor limbii. ( < fr. glossologie, cf. gr. glossa — limbă, logos — vorbire) glotâl adj. (anat.) al glotei. ( < glotă) gldtă s.f. (anat.) deschizătură a laringe-lui care lasă să iasă aerul din plămîni şi serveşte la emisiunea sunetelor vorbite. (< fr. glotte, cf. gr. glotte) glucmiu s.n. (chim.) beriliu. ( < fr. glu-cinium)
 glucometrie s.f. ansamblul metodelor de dozare a glucozei în mustul strugurilor sau în derivatele lui. (cf. fr. glucometrie)
 glucom^tru s.n. (fiz.) areometru pentru determinarea cantităţii de zahăr dintr-un lichid, (cf. fr. glucombtre) glucVmic adj. (despre acizi) care se formează prin oxidarea glucozei cu brom. (< fr. gluconigue) glucdză s.f. (chim.) substanţă organică dulce, albă şi cristalizabilă care se găseşte în struguri, în amidonul din cartofi etc.; zahăr de struguri. (< fr. glu-cose)
 gltimâs.f. (bot.) fiecare dintre cele două bractee (ca nişte frunzişoare închircite) care acoperă floarea gramineelor. ( < fr. glume, it., lat. gluma) glutln s.n. (chim.) amestec de proteine obţinut din făina cerealelor după îndepărtarea amidonului. (< fr. gluten) glutdn s.m. (zool.) animal carnivor cu blana brună-deschisă, care trăieşte în ţinuturile polare nordice. ( < fr. glouton) gnăls s.n. (petr.) rocă metamorfică cu structură şistoasă, formată din feldspat,
.287
 cuarţ şi mică. (< germ. Gheis, cf. fr. gneiss)
 gnom s.m. (mit.) spirit despre care se credea că locuieşte în sînul pămîntului, păzind comorile îngropate în el. (< fr. gnome, cf. it. gnomo, germ. Gnom, n.p.) gn6mic adj. care conţine sentinţe şi reflecţii morale. • (gram.) pre;ent gnomic’= prezent care exprimă o acţiune care se îndeplineşte indiferent de timp. (cf. fr. gnomique) gnom6n s.n. (astr.) instrument folosit în antichitate pentru determinarea meridianului locului şi pentru stabilirea orei. (<fr., gr. gnomon) gnom6nică s.f. (astr.) tehnica de a construi cadrane solare, (cf. fr. gnomoni-que)
 gnoseolâgi* adj. referitor la gnoseologie.
 (< gnoseologie) gnoseologic s.f. (fii.) teorie filozofică cu privire la capacitatea omului de a cunoaşte realitatea, de a ajunge la adevăr, precum şi la formele în care se desfăşoară procesul cunoaşterii; teoria cunoaşterii. (< germ. Gnoseologie, cf. gr. gnosis — ştiinţă, logos — vorbire) gnOstlc adj., s.m. şi f. (adept) al gnosticismului. (cf. fr. gnostique) gnosticism s.n. (fii.) curent filozofic-re-ligios care reprezintă un amestec de dogme creştine, de filozofie idealistă greacă şi de concepţii religioase orientale şi oare susţine că toţi oamenii au apărut ca o emanaţie a divinităţii, (cf. fr. gnosticisme, gr. gnosis — cunoaştere)
 gnu s.m. (zool.) gen de antilopă de culoare brună-cenuşie, din Africa, cu coarnele scurte si aduse înapoi. ( < fr. gnou)
 goblen s.n. covor sau ţesătură artistică reprezentînd o imagine plastică. (< fr. gobelin)
 godetă s.f. (pict.) vas mic pentru prepararea culorilor. (< fr. godet) god£u s.n. I. 1. (tehn.) cupă de elevator. 2. (put.) vas mic pentru amestecarea culorilor de apă. II. fald la o rochie, la o draperie etc. (< fr. godet) godin s.n. sobă de fier de obicei cilindrică, folosită la încălzit. ( < fr. Godin. n.p.)
 goelănd s.m. (zool.) pescăruş. (< fr. goHand)
 goeI6tă s.f. (mar.) corabie cu două catarge, de mic tonaj. (< fr. goelette) goirâ vb. I. tr. a face cute, ondulaţii paralele pe o ţesătură, pe o tablă etc. • (text.) a face un desen în relief (pe o ţesătură). (<fr. gaufrer)
 Sofraj s.n. ondulaţii, cute paralele obţinute prin gofrare. • (text.) desene imprimate pe unele ţesături. (< fr. gau-frage)
 gol s.n. punct cîştigat, la unele sporturi, prin introducerea mingii în poarta adversă. ( < engT. goal)
 «ou1 s.n. joc sportiv care constă în introducerea unei mingi mici intr-o serie de
                                                                                     GNO-GON
 gropiţe succesive, cu ajutorul unui baston special. O pantaloni golf = pantaloni de sport care se leagă deasupra gleznei. • (în exor.) golf de cuiinte — joc de cuvinte care constă în a ajunge de la un cuvînt la altul, trecînd prin-tr-o serie de alte cuvinte, fiecare reprezentînd metagrama celui dinainte. (< engl., fr. golf) golf 2 s.n. (geogr.) parte a mării care înaintează în uscat. ( < fr. golfe, it. golfo) gomâj s.n. (tehn.) depunere a reziduurilor de combustie în spaţiile dintre segment şi şanţ la un piston. (< fr. gom-mage)
 gomen6l s.n. (chim.) lichid uleios, incolor sau de culoare gălbuie, de origine vegetală, întrebuinţat în medicină. (< fr. gomânol, cf. Gomen, n.p.) gond61ăs./. 1. (mar.) barcă lungă încovoiată la proră, care se manevrează cu o singură vîslă, stînd în picioare. 2. (av.; în expr.) gondolă de motor = locaşul în care se plasează motorul avionului atunci cînd nu se găseşte în fuze-laj; gondolă de dirijabil — nacelă. ( <it. gondola)
 gondoletă s.f. (rar) gondolă mică. (cf. it.
 gondole tta) gondolier s.m. conducător al unei gondole. (cf. it. gondoliere) gonfalonipr s.m. (rar) magistrat municipal al unor republici italiene din evul mediu, mai ales la Siena şi la Florenţa, (cf. it. gonfaloniere, fr. gonfalonier) gonîiânt s.n. (ind.) substanţă care are proprietatea de a fi absorbită de cauciuc. (< fr. gonflant) gong s.n. disc de metal îndoit la margini, care se ţine atîrnat şi, prin lovire cu un ciocan, produce un sunet caracteristic, ca de clopot. • sunet de gong. (< fr. gong, cf. germ. Gong) gongorism s.n. (lit.) abuz de imagini şi întorsături de fraze pompoase (ca în stilul scriitorului spaniol Gongora). (< fr. gongorisme) gonidii s.f. pl. (bot.) 1. alge care trăiesc în simbioză cu ciuperci formînd împreună licheni. 2. spori ai unor bacterii. ( < fr. gonidie) goniometrie adj. referitor la goniometrie.
 (cf. fr. goniometrique) goniometrie s.f. ramură a geometriei care studiază relaţiile dintre unghiurile formate de drepte şi determină valoarea lor. • tehnica măsurării unghiurilor pe teren. (< fr. goniometrie, cf. gr. gonia — unghi, metrou — măsură) goniometru s.n. instrument pentru măsurarea unghiurilor; (spec.) instrument pentru măsurarea unghiurilor formate între diferite direcţii de vizare, folosit în navigaţie, în topografie etc. (< fr. goniometre, cf. gr. gonia — unghi, metrou — măsură^ gonococ s.m. (med.) microbul blenoragiei. (< fr. gonocoque) gonor^e s.f. (med,) blenoragie. ( < fr. gonorrMe.)
 GOR-GRA
 grordiân adj. m, (iei.; în expr.) nod gor-"dian = nod din Gordios pe care nu l-a putut desface nimeni şi pe care Alexandru cel Mare l-a tăiat cu sabia; (fig.) conjunctură, situaţie complicată, greu de rezolvat; a tăia nodul gordian = a rezolva energic, brutal, cu repeziciune o dificultate, (cf. fr. gordien, it. gor-diano)
 gorgonă s.f. (mit.) monstru imaginat ca o femeie cu părul format din şerpi împletiţi. • (arhit.) motiv decorativ care reprezintă capul unui astfel de monstru, (cf. fr. gorgone, it. gorgone, lat. Gorgona) gorPă s.f. (zool.) cea mai mare şi mai puternică maimuţă antropoidă, care trăieşte în pădurile tropicale ale Africii. (< fr., it. gorille. cf. germ. Gorilla) gotic adj. propriu goţilor, al goţilor. O scriere gotică = scriere cu caractere colţuroase apărută în evul mediu în Apus; stil gotic = stil arhitectonic caracterizat prin bolţi ogivale, prin predominarea formelor arhitectonice drepte, înalte şi prin numărul mare de sculpturi în piatră. • (despre construcţii) în stil gotic. (cf. fr. gothique, it. gotico, germ. Gotik, golisch) grilbcn s.n. (geol.) compartiment al scoarţei terestre scufundat, mărginit de falii. (< germ. Graben) grad s.n. I. 1. (fiz.) unitate de măsură a anumitor mărimi variabile (temperatură, presiune etc.). 2. unitate de măsură a unghiurilor, reprezentînd a 360-a parte dintr-un cerc. O grad cente?imal. = grad care reprezintă a suta p.arte dintr-un unghi drept. 3. (mat.) exponentul cel mai mare al necunoscutei unei ecuaţii sau maximul sumei exponenţilor necunoscutelor. II. treaptă, nivel; fiecare dintre treptele unei ierarhii.
 •   loc ocupat de cineva în ierarhia instituţiei căreia aparţine. • (gram.) grad de comparaţie = formă pe care o ia adjectivul sau adverbul pentru a arăta gradul în care un obiect prezintă o însuşire. în raport cu alt obiect sau cu el însuşi (în alte împrejurări). (< lat. gradus, cf. fr. grade, it. grado, germ. Grad)
 grada tb. I. tr. 1. a marca scara unui instrument, a împărţi în grade. • (mii.) a acorda (cuiva) un grad. 2. a mări sau a micşora treptat; a nuanţa, (cf. fr. graduer, germ. gradieren) gradâţic s.f. 1. creştere treptată pe grade.
 •   totalitatea divizkmilor de pe o scară gradată. 2. (lit.) figură de stil care constă în trecerea treptată de la o idee la alta. 3. trecere uşoară de la un ton la altul, de la o nuanţă la alta etc. (cf. fr. gradation, lat. gradatio)
 gradeI s.n. (text.) ţesătură de bumbac, cu dungi în diagonală, întrebuinţată pentru rufărie bărbătească. (<germ. Gradel)                  w
 grâdens.n. (constr.) 1. treaptă înaltă de la baza unei clădiri. 2. fiecare treaptă, cu scaune sau cu bănci, dintr-un amfi-
                                                                                             288
 teatru, dintr-un stadion etc. (<fr.
 gradin)
 gradient s.n. (met.) gradaţie de presiune barometrică, care se stabileşte între centrul şi marginile unui ciclon. (< fr.
 gradient)
 gradiSr s.n. (tehn.) turn folosit la răcirea apei care a fost întrebuinţată într-o instalaţie, graf s.m. conte german. (< germ. Graf) grafic adj. 1. privitor la metoda, la felul de a reprezenta (ceva) prin linii sau figuri. 2. referitor la modul cum se realizează tipografic o publicaţie. O arte grafice = tehnica reproducerii şi a multiplicării sub formă de imprimate sau de cărţi a originalelor scrise sau desenate. U s.n. reprezentare prin desen a raportului dintre două sau mai multe mărimi variabile; diagramă, (cf. fr. graphique, lat. graphicus) grâfică s.f. arta scrisului, a desenului fără culori şi a desenului tehnic, (cf. fr. graphique, germ. Graphih) graficidn s.m. cel care practică artele grafice. ( < grafic) grafie s.f. scriere (a cuvintelor). • mod de a scrie un cuvînt, un .text; scris, (cf. fr. graphie, gr. graphe — aita de a scrie)
 grafit s.n. (min.) carbon natural (în stare aproape pură) de culoare cenuşie-închisă, cu luciu metalic, folosit la fabricarea minelor de creion, a creuzetelor refractare etc. ( < fr, graphite) grafit izâ vb. I. tr. (metal.) a trata fonta prin coacere de lungă durată, pentru a realiza precipitarea carbonului în stare de grafit.
 grafofon s.n. fonograf care reproduce de pe un cilindru muzică, vocea omenească etc. (< fr. graphophone, cf. gr. gra-phein — a scrie, phone — voce) grafologs.m. şi f. specialist în grafologie.
 (cf. fr. graphologue) grafol6gic adj. privitor la grafologie.
 ( < fr. graphologiqve) grafologie s.f. studiul raporturilor care există între scrisul unei persoane şi caracterul ei. C grafologie patologică = ştiinţă care se ocupă cu studierea deformării scrisului după o boală mintală.
 •   studiu asupra caracterului scrisului cuiva în scopul recunoaşterii autenticităţii unor documente, înscrisuri etc. (< fr. graphologie, cf. gr. grapho — scriu, logos — vorbire) grafoiiK-tru s.n. instrument pentru măsurarea unghiurilor în ridicările topografice. (< fr. graphometre, cf. gr. graphein — a scrie, metron — măsură) grahâm s.n. (în expr.) pîine de graham = pîine dietetică, nesărată, făcută din făină integrală. (< germ. Graham) grâifer s.n. (tehn.) excavator folosit pentru capacităţi mari. ( < germ. Greifer) gram s.n. unitate de măsură reprezentînd a mia parte dintr-un kilogram. ( < fr. gramrrie, cf. germ. Gramm, gr. gram-rna)
 289
 gramaj s.n, greutate exprimată tn grame, pe care trebuie să o aibă o parte dintr-un material. ( < gram) gramaticâl adj. de gramatică, care se referă la gramatică, (cf. lat. gramma-ticalis, fr. grammatica!) gramatică s.f. totalitatea regulilor privitoare la modificarea cuvintelor şi la îmbinarea lor în propoziţii şi fraze; ramură a lingvisticii care studiază aceste reguli. 2. manual, tratat, carte de gramatică. (< lat. grammatica, cf. it. grammatica, germ. Grammalih) graminee s.f. (bot.; la pl.) familie de plante monocotiledonate cu inflorescenţa în formă de spic şi cu tulpina păioasă: (la sg.) plantă din această familie. (< fr. graminee) gramof6n s.n. fonograf care reproduce sunetele după discuri. (< fr. gramo-phone)
  granăt s.n. mineral aflat în rocile eruptive şi în unele roci sedimentare sau metamorfice, folosit ca piatră de şlefuit sau ca piatră preţioasă. (< germ. Gr anat)
  grănde s.m. (rar) nobil spaniol. (< sp. grande)
  grand^e s.f. (mar.) parîmă cusută pe marginea unei pînze ca întăritură şi pentru a-i micşora lungirea, grandilocvent adj. emfatic, pompos, umflat, bombastic, (cf. fr. grandiloquent, it. grandiloquente) grandilocvenţă s.f. întrebuinţare afectată de cuvinte sau de fraze; stil bombastic. (cf. fr. grandiloquence, it. gran-diloquenza) grandiâs adj. măreţ, impunător, maiestuos. (cf. it. grandioso, fr. grandiose) grandoare s.f. măreţie, (cf. fr. grandeur, it. grandore) grandoman s.m. şi f. cel care suferă de grandomanie; îngîmfat, înfumurat, grandomani© s.f. mania de a se crede foarte important, de a acorda o importanţă deosebită propriei personalităţi; (p. ext.) înfumurare, îngîmfare. (cf. fr. gr and, gr. mania) grănic s.n. (tehn.) aparat folosit pentru deplasarea unor greutăţi pe verticală; troliu. (<germ. Granich) granit s.n. (petr.) rocă eruptivă, foarte dură, formată din şisturi cristaline de feldspat, cuarţ, mică şi hornblendă. ( < fr. granit. cf. it. granito, germ. Granit) granitic adj. de granit; ca granitul, (cf.
  fr. granitique) granivOr adj. (?ool.; despre păsări) care se hrăneşte cu seminţe. (< fr. grani-vore)
  granulă vb. I. tr. a transforma în granule un material dur. ( < fr. granuler) granulăr adj. compus, format din granule; cu granule, (cf. fr. granulaire) gr unu la re s.f. operaţia de transformare a unui material dur în granule. (< granula)
  granulat adj. compus din granule; în formă de granule, (cf fr. granulă)
                                                                              GRA-GRA
 aranulatOr s.n. (tehn.) maşină folosită ~pentru transformarea în granule a unui material dur. (cf. fr. granulateur) granulaţie s.f. 1. (med.) mică tumoare rotundă care se formează pe suprafaţa membranelor seroase şi mucoase, în anumite afecţiuni. 2. (tehn.) conţinutul unui material granulos, exprimat în procente de greutate, (cf. fr. granula ti on)
 granulă s.f. 1. părticică de materie solidă care rezultă din fărîmarea unui corp solid; grăunte (rotunjit). 2. (med.) pilulă sferică sau ovoidă care conţine substanţe medicamentoase în cantităţi mici. ( < fr. granule, cf. lat. granulum) granuKn s.n. (tehn.) pămînt decolorânt, preparat prin activarea bentonitei, folosit pentru decolorarea uleiurilor, granulit s.n. (petr.) rocă eruptivă cristalină asemănătoare cu gnaisul. (< fr. granulite)
 granulom s.n. (med.) mic nodul cauzat de o inflamaţie cronică specifică (sifilis, tuberculoză etc.). ( < fr. granulome) granulometric adj. privitor la granulome-trie. O diagramă granulometrică = reprezentare grafică a gramilozităţii unui amestecmineral. (cf.fr. granulometrique) granulometrfo s.f. determinarea proporţiilor diferitelor mărimi de granule care compun un amestec mineral granular. ( < fr. granulome trie) granulos adj. compus din granule; granular. (cf. fr. granuleux) granulozităto s.f. felul de alcătuire a unui material mineral granular din punct de vedere al mărimii granulelor din care este format, (cf. fr. granulosite) graReiâ vb. I. intr. (liv.) a pronunţa sunetul r ca francezii. (< fr. grasseyer) gratifică vb. I. tr. a da cuiva o răsplată, a acorda o favoare. (< lat., it. gratifi-care, cf. fr. gratifier) gratificâţio s.f. răsplată bănească care se acorda în trecut, unor funcţionari peste salariu. (cf. it. gratificazione, fr. gratific.ation, germ. Gratifikation) grâtis adj. fără plată, pe nimic. (< fr., lat. gratis) gratitudine s.f. (rar) recunoştinţă. (< lat. gratitudo, cf. fr. gratitude) gratuit adj. 1. dat pe nimic, fără plată. 2. (fig.) fără un scop practic; inutil. ( < fr. gratuit, cf. lat. gratuitus) gratuitate s.f. însuşirea de a fi gratuit.
 (cf. fr. gratuită) gratulă vb. I. tr. (rar) a felicita. (< germ. gratulieren, cf. lat. gratari) gratia vb. I. tr. (jur.) a ierta un condamnat de pedeapsă. (<fr. gracier, it. (jraziarc) graţie s.f. gingăşie, fineţe, eleganţă (în atitudini, în mişcări). • (la pl.) atitudini, cuvinte drăgălaşe; drăgălăşenii, farmece. O' (expr.) a intra în graţiile cuiva — a obţine bunăvoinţa cuiva. (< lat. gratia, cf. it. grazia) graţiere s.f. (jur.) iertare de pedeapsă a unui condamnat. ( < graţia)
19 — Dicţionar de neologisme
GRA-GRE
 gr aţi 6a adj. plin de graţie, gingaş, fin, elegant, drăgălaş. (< lat. gratiosus, cf. it. gratioso, fr. gracieux) graţiozităte s.f. (de obicei la pl.; ironic) bunăvoinţă politicoasă; amabilitate, (cf. lat. gratiositas, fr. gracieusetâ) grav adj. 1. care necesită o atenţie deosebită, care poate avea urmări grele.
 •   serios, important, însemnat. 2. serios, demn, sever; solemn, rigid. 3. (muz.) care aparţin registrului de jos al scării muzicale; profund, de bas. 4. (gram.) accent grav = accentul purtat de unele vocale deschise din unele limbi. ( < fr., it. grave, cf. lat. gravis — greu)
 grava vb.l. tr. a săpa în piatră, în lemn, în metal etc. diferite litere sau figuri, în special pentru a obţine un clişeu grafic. (<fr. graver) grav© adv. (muz.) rar; largo. //s.n. fragment cu care înccpe adesea o compoziţie clasică. (< it. grave) gravidă adj., s.f. (femeie) însărcinată.
 (< it. gravida < lat. gravidus) gravidităte s.f. starea unei femei gravide; sarcină, (cf. fr. gravidite) gravimetrfo s.f. (chim.) determinarea cantităţii unui corp, aflat într-un amestec, prin cîntărirea unui compus al său, insolubil şi de compoziţie cunoscută, obţinut prin acţiunea unui reactiv asupra amestecului. (< fr. gravimetrie, cf. lat. gravis — greu, metron — măsură) gravimetru s.n. instrument pentru măsurarea rapidă a gravitaţiei. (< fr. gravimetre) gravită vb. T. intr. a tinde către un punct în virtutea legii gravitaţiei. • (despre aştri) a se mişca în jurul astrului din care s-a desprins, fiind atras de acesta. (< fr. graviter, cf. it., lat. t. gravitare) gravitâte s.f. 1. însuşirea de a fi grav; însemnătate, importanţă; seriozitate, severitate. 2. gravitaţie, (cf. lat. gravi tas, fr. gravi te)
 gravitâţie s.f. (fiz.) forţă care face ca toate corpurile să se atragă între ele. O cîmp de gravitaţie = spaţiul în care un corp îşi exercită forţa de gravitaţie asupra altor corpuri; centru de gravitaţie = punctul de aplicaţie al rezultantei forţelor de gravitaţie exercitate asupra părţilor care alcătuiesc un corp. (cf. fr. gravitation) gravltaţionă) adj. de gravitaţie. (< gravitaţie)
 gravtfr s.m. lucrător calificat în arta şi în tehnica gravurii, (cf. fr. graveur) gravtiră s.f. 1. arta de a grava; gravare. 2. placă pe care este gravată o imagine pentru reproducere. • stampă. (< fr. gravure, cf. germ. Graviire) grea vb. I. tr. (mar.) a instala greemen-tul. (< fr. greer) grecism s.n. cuvînt, expresie împrumutată din limba greacă şi neasimilată, (cf. fr. grecisme) gr6der ş.n. (tehn.) maşină de nivelat pămîntul şi de scormonit piatra pe şo-
                                                                                              290
 •sele, prevăzută cu o lamă şi o serie de scarificatoare. (<engl. grader) grecment. s.n. (mar.) ansamblul de pa-rîme, saule şi vele din arborada unei nave. (< fr. grdement) grefă vb. I. tr. a face o grefă2. (< fr. greffer)
 grefat adj. (despre un ţesut) obţinut, format cu ajutorul unei grefe2. (< grefa)
 grefai s.f. (jur.) birou al unei instanţe judiciare, unde se fac lucrările de procedură şi unde se păstrează dosarele proceselor. (< fr. greffe, cf. lat. gra-phium — stilet de scris) grefă2 s.f. (med.) operaţia de refacere a unui ţesut prin transplantarea unei bucăţi de ţesut dintr-alt loc al corpului.
 ( < fr. greffe) grefier s.m. funcţionar judecătoresc care face (şi conduce) lucrări de grefăi. ( <fr. greffier)
 gregar adj. (rar; despre animale si plante) care trăieşte în cete, în grupuri, o (fig.) spirit gregar = spirit de turmă, atitudine de supunere oarbă. (cf. fr. gregaire, lat. gregarius < grex — turmă)
 gregoriân adj. (în expr.) calendar gregorian = calendar întocmit în 1582 din ordinul papei Grigore al XlII-lea. (< fr. gregorien, cf. Gregorius, n.p.) gren s.n. (met.) furtună locală, neaşteptată şi trecătoare, însoţită uneori de ploaie. (< fr. grain [de ventj) grenădă s.f. (mii.) proiectil exploziv care se aruncă cu mîna sau cu un dispozitiv special. • (sport) proiectil cilindric (cu mîner), folosit în atletica uşoară, care se aruncă cu mîna la distanţă. (< fr. grenade) grenadînă s.f. I. (text.) fir de mătase naturală, foarte rezistent şi mat, întrebuinţat pentru dantele şi franjuri. • ţesătură subţire pentru rochii de vară, pentru perdele etc. II. sirop făcut cu zeamă de rodie. (< fr. grenadine) grGpfrut s.n. fruct tropical acru-amărui la gust, mai mare decît portocala. (< engl. grape-fruit) gresă vb. I. tr. (tehn.) a unge piesele unui mecanism. (< fr. graisser) gresâj s.n. (tehn.) ungere. (< fr. grais-sage)
 gresor s.n. (tehn.) dispozitiv care se foloseşte la ungerea pieselor în frecare ale unui mecanism, (cf. fr. graisseur) grevă vb. I. tr. (jur.) a împovăra, a încărca (o proprietate) cu ipoteci, (un buget) cu cheltuieli. (< fr. grever) grevă s.f. formă de luptă a proletariatului din ţările capitaliste, constînd din încetarea organizată a lucrului într-o întreprindere cu scopul de a constrînge pe patroni sau guvernul să satisfacă revendicările economice sau politice ale muncitorimii. O greva foamei = refuz de a mînca al deţinuţilor politici, ca protest împotriva deţinerii lor abuzive. ( < fr. grive)
 291
 grevist s.m. şi /. participant la o grevâ.
 •   (adj.) care tine de grevă. (cf. fr. greviste)
 gri adj. invar. cenuşiu. (< fr. gris) grifă s.f. 1. (silv,) instrument pentru marcarea arborilor (prin zgîriere pe coajă). 2. piesă metalică în formă de gheară dublă, care, în aparatele de luat vederi cinematografice, imprimă filmului o mişcare intermitentă. ( < fr. griffe) gri!6n s.m. 1. (mit.) monstru închipuit cu trup de leu înaripat, cu cap şi gheare de vultur. • (arhit.) motiv decorativ care reprezintă un astfel de monstru. 2. specie de cîine de vînătoare cu păr lăţos. (< fr. griffon, it. grifone) griîonâ vb. I. intr. (rar) a scrie neciteţ;
 a mîzgăli. (< fr. grifjonner) grilăj s.n. împrejmuire alcătuită din panouri de vergele metalice sau de lemn ori din plasă de sîrmă. (< fr. grillage) grilă s.f. 1. (constr.) panou de vergele de metal sau de lemn care se aşază la o deschidere (uşă, fereastră, vitrină etc.). 2. (fiz.) electrod în formă de grătar, intercalat între anodul şi catodul unei poliode; grătar. 3. (mii.) obstacol la o fortificaţie făcut dintr-un gard de vergele de oţel. • aparat de ochire a obiectivelor aeriene. • grătar din bare de oţel care închide tuburile de ventilaţie ale unei cazemate. (< fr. grille) grimă vb. I. tr. şi refl. a (se) machia pentru scenă. ( < fr. grimer) grimasă s.f. strîmbătură, schimonoseală a feţei. (< fr. grimace) grimă s.f. totalitatea mijloacelor cosmetice folosite de actori pentru a se machia; machiaj. ( < fr. grime, cf. it.grimo) grimer s.m. specialist în machiaj; machior. ( < fr. grimeur) gripă vb. 1. refl. (despre organele unui motor; p. ext.. despre motoare) a se bloca în timpul funcţionării din cauza unei ungeri defectuoase, a unei răciri insuficiente etc. (< fr. gripper) gripăt adj. bolnav de gripă (< gripa) gripă s.f. (med.) boală epidemică infec-ţioasă manifestată mai ales prin febră, afecţiuni respiratorii şi dureri musculare. (< fr. grippe) grizti s.n. (mine) amcstec de metan şi de alte hidrocarburi gazoase etc., inflamabil şi exploziv, care se formează mai ales în minele de cărbuni. ( < fr. grisou) grizumetru s.n. (mine) aparat pentru determinarea procentului de metan în mine. (< fr. grisoumetre) grizuscop s.n. (mine) aparat care arată dacă procentul de metan din atmosfera unei exploatări subterane a atins limita periculoasă, (cf. fr. grisou — grizu, gr. shopein — a privi) grog s.n. băutură făcută din rom, apă fierbinte, coniac sau rachiu, zahăr şi lămîie. (<engl., fr. grog) grom s.m. (rar) lacheu. (< engl. groom) grosolăn adj. nepoliticos, necioplit. • insuficient prelucrat, brut, necizelat. (< it. grossolano)
                                                                                GRE^tJE
 gr6tă s..(. peştera; adîncitură, cavernă subterană, (cf. fr. grotte, it. grotta) grotesc* s.n. (poligr.) literă de tipar fără picioruşe, formată din combinaţii de arce şi segmente de dreaptă. (< fr. grotesque)
 grotesc2 adj. de un comic exagerat; caraghios, nenatural; ciudat, bizar. (cf. fr. grotesque, it. grottesco) gruie s.f. (mar.) macara întrebuinţată la încărcarea şi descărcarea vapoarelor. ( < fr., it. grue) grund s.n. 1. (tehn.) prima vopsea care se dă pe piesele care urmează să fie vopsite. • (pict.) strat de vopsea albă care se întinde pe o pînză înainte de a o picta. 2. (constr.) strat de mortar aplicat direct pe zidărie, peste care se aplică apoi tencuiala propriu-zisă. (< genn. Grund) grup s.n. ansamblu de persoane, de obiecte, de fenomene sau noţiuni; grămadă. (< fr. groupe, cf. it. gruppo) grupă vb. 1. tr. si refl. a (se) aduna, a (se) reuni, a (se) forma în grupuri. (< fr. grouper)
 grupare s.f. 1. colectivitate unită prin idei, concepţii sau interese comune; grup. 2. (chim.) ansamblu de atomi legaţi între ei, a căror prezenţă în molecula unei substanţe determină o funcţie chimică. (< grupa) grupă s.f. 1. mic colectiv de oameni, subordonat unei forme organizatorice mai largi. • unitate administrativă dintr-o întreprindere sau instituţie, bazată pe specializare, pe diviziunea muncii. 2. subdiviziune în ştiinţele naturii constînd din elemente care prezintă caractere comune. O grupă sanguină = fiecare dintre cele patru categorii în care se poate clasifica sîngele. (< fr. groupe)
 grupei s.n. (muz.) reunire de mai multe note care trebuie executate într-o singură bătaie. (< it. gruppetto) grus s.n. (tehn.) piatră tare, sfărîmată mărunt, folosită pentru îmbrăcămintea şoselelor. ( < fr. grous) guăno s.m. (agr.) îngrăşămînt format prin acumularea excrementelor şi a resturilor unor păsări marine. • îngrăşămînt preparat din deşeurile industriei de prelucrare a cărnii. (< fr. guano, cf. peruv. huano) guaşă s.f. (pict.) culoare obţinută printr-un amestec de vopsele de apă cu gumă arabică şi miere. • pictură în care s-au folosit asemenea culori. ( < fr. gouache, cf. it. guazzo) gudron s.n. (chim.) lichid vîscos, negru sau brun la culoare, obţinut prin distilarea uleiurilor minerale, a lemnului etc. (< fr. goudron) gudrona vb. ]. tr. a acoperi cu gudron (o şosea, un obiect, pentru a-1 impermea-biliza, a-1 feri de putrezire). (< fr. goudronner) guerilă s.f. (rar) luptă de partizani. ( < sp. gucrilla)
 GUI-GtJV
 guiin-o s.f. veche inonedă de aur engleză; liră sterlină. (<engl. guinea, cf. fr. guinee)
 gujOn s.n. (tehn.) tijă filetată în acelaşi sens pe toată lungimea sa numai la cele două capete; prizon. (< fr.
 goujon)
 gumă vb. T. tr. (ind.) a întinde un strat de cauciuc pe un obiect. ( < gumă) gumâj s.n. (ind.) aplicarea unui strat de cauciuc pe suprafaţa unui obiect. (< guma)
 gumă s./. 1. (chim.) cauciuc. • bucăţică de cauciuc pentru şters urmele de creion sau de cerneală lăsate pe hîrtie; radieră. 2. (în expr.) gumă arabică = lichid cleios secretat de unele specii de salcîm exotic sau obţinut pe cale sintetică, întrebuinţat la lipit, în apretura textilă etc. (< lat. gummis, cf. germ. Gummi)
 gurmand adj. amator de mîncăruri bune;
 mîncăcios. ( < fr. govrmand) gustativ adj. (fiziol.) de gust, al gustului; privitor la gust. (< fr. gustatif) gutaporcă s.f. (chim.) substanţă asemănătoare cauciucului, care se extrage din unele plante originare din Extremul Orient. (< it. guttaperca, cf. fr. gutta-percha)
 gută s.f. (med.) boală provocată prin depunerea acidului uric la încheieturi şi manifestată prin umflături dureroase ale acestora; podagră. (< fr. goutte) gutierăs./. 1. (mar.) piesă longitudinală aşezată la marginea bordajului punţii.
 2. (med.) aparat folosit în chirurgie să
                                                                                              292
 susţină un înembru fracturat. (< fr. goutiiere)
 gutOs adj., s.m. şi f. suferind de gută.
 (cf. fr. goutteux) gutural adj. 1. (despre sunete vorbite; p. ext.y despre voce) emis din fundul gîtu-lui. 2. (fon.; despre consoane) velar. ( < fr. guttural) guvern s.n. organ suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat. (cf. it. govemo, fr. gouveme[ment]) guvernă vb. I. tr. a conduce un stat, un popor. (cf. fr. gouvemer. it. govemare) guvernamental adj. de (la) guvern; al guvernului, (cf. fr. gouvernemental) guvernant ad‘>. (adesea s.m. pl.) care guvernează. (cf. fr. gouvernant) guvcrnăntă s.f. persoană angajată pentru supravegherea şi educarea unui copil. ( < fr. gouvernante) guvernator s.m. (în unele ţări) conducător al unui ţinut, al unei colonii etc. numit de şeful unui stat pentru a exercita puterea în numele lui .o guvernator al unei bănci. = persoană însărcinată de stat cu conducerea unei bănci de emisiune. (< guverna) guvernăinînt s.n. 1. (rar) puterea executivă a unui stat : guvern, o formă de guvemămînt = regim politic de guvernare. 2. unitate teritorial-administra-tivă condusă de un guvernator. (< fr. gouvernement) guvernor s.m. (rar) cel însărcinat cu educarea şi supravegherea unui copil (mai ales dintr-o familie nobilă). ( < fr. gourerneur)
 habaneră s.f. dans popular de origine cubană; melodia acestui dans. (<fr., sp. habanera) habitaclu s.n. (mar.) locaş special al busolei pe o navă. (< fr. habitacle, cf. it. abitacolo) hâbitus s.n. (min.) aspectul unui cristal, determinat de predominarea formei celei mai simple pe care o poate lua. (< fr. habitus, cf. lat. habifus — aspect)
 hacicnda sJ. (rar) domeniu de mari proporţii în Mexic şi în alte ţări din America Latină. (< sp. hacienda) hâfniu s.n. (chim.) metal rar, dur şi cu temperatura de topire foarte ridicată, care se găseşte în natură alături de zirconiu.
 hagiograf s.m. autor care scrie despre vieţile sfinţilor, (cf. fr. hagiographe, lat. hagiographvs) hagiografic adj. privitor la hagiografie.
 (cf. fr. hagiographique) hagiografie s.f. (bis.) disciplină care studiază vieţile sfinţilor, (cf. fr. hagio-graphie, lat.’ hagiographa < gr. hcigios
 —   sacru, gra^hein — a scrie) hailaif s.n. (rar) denumire dată în trecut păturii dominante din orînduirea burgheză; aşa-zisa lume bună din trecut. • (adj.) de elită. ( < engl. high-life)
 halâj s.n. (mar.) tragere a navelor la mal sau de-a lungul unei căi de navigaţie. (< fr. halage) hală s.f. 1. piaţă acoperită. 2. sală mare, amenajată pentru expoziţii, ca atelier într-o fabrică etc. ( < fr. lialle, cf. germ. Halle)
 hălbă s.f. pahar cu o capacitate de o jumătate de litru; (p. ext.) cantitatea de lichid care încape într-un astfel de pahar. (<germ. Halbe) halebardă s.f. (ist.) armă medievală în formă de lance, care avea în vîrf o barda pe o parte şi un cîrlig pe partea opusă. ( fr. hallebarde) halebardier s.m. (ist.) soldat înarmat cu o halebardă. ( < fr. hallehardier) half s.m. (rar: sport) jucător mijlocaş la fotbal. (< engl. half) hal6 s.n. 1. coroană luminoasă şi colorată care apare uneori în jurul soarelui sau al lunii. 2. (fot.) pete concentrice formate pe stratul fotosensibil al unui material fotografic, ca urmare a producerii unor reflexii şi difuziuni puternice în strat, în cazul iluminării aces-
 tuia cu fascicule luminoase intense şi înguste. (< fr. halo, cf. gr. halos — disc) halogpn s.m. (chim.) nume comun dat elementelor fluor, clor, brom şi iod, care se pot combina direct cu metalele, dînd săruri. (< fr. halogene) halogenăre s.f. (chim.) introducere a halogenilor într-o moleculă organică, (după fr. halogenation) haltă s.f. 1. staţie mică de cale ferată, unde nu opresc decît trenuri locale şi care nu are de obicei linii de încrucişare. 2. oprire, popas. (cf. germ. Hal-testelle, fr. halte) hălteră s.f. (sport) aparat alcătuit din două rînduri de discuri metalice legate între ele printr-o bară, folosit în atletica grea. • (la pl.) sport practicat cu acest aparat. (< fr. haltere, cf. gr. halter — balanţă) halterofil s.m. atlet care practică sportul halterelor, (cf. fr. halterophyle) halucină ib. I. intr. a avea halucinaţii.
 ( < fr. halluciner) halucinânt adj. care provoacă halucinaţii; uluitor, impresionant, (cf. fr. hallu-cinant)
 halucinat s.m. si f. cel care are halucinaţii. (cf. fr. hallucine, lat. hallucinatus) halucJn&ţic s.f. (med.) stare psihică anormală, în timpul căreia cineva crede că percepe lucruri sau situaţii care de fapt nu există: vedenie, (cf. fr. hallucina-tiont lat. hallucinatio) hamac s.n. plasă sau pînză care se poate suspenda în aşa fel îneît să folosească drept pat mobil. (< fr. hamac) hamadriâdă s.f. (mit.) nimfă a pădurilor despre care se credea că stă închisă într-un copac, năseîndu-se şi murind o dată cu el. (cf. fr. hamadryade, lat. hamadriades, gr. han,a — cu, clrys — arbore)
 handbal s.n. (sport) joc între două echipe de cîte unsprezece sau şapte jucători, în care fiecare, aruneînd mingea cu mîna, caută s-o introducă în poarta echipei adverse. (<engl. Hand-ball) handicap s.n. 1. (sport) avantaj pe care îl capătă concurenţii mai slabi, într-o competiţie, pentru a avea şanse egale; avantaj ’ acordat unui concurent mai slab. • totalitatea punctelor cu care o echipă a fost pusă în inferioritate de echipa adversă. 2. greutate, piedică în muncă etc. (< fr., engl. handicap) handicapă vb. I. tr. 1. a echilibra şansele unor concurenţi într-o întrecere. 2.
 HAN-HEG
 (fig.) a pune în inferioritate (pe cineva) ; a stînjeni. (cf. fr. handicaper) hangar s.n. construcţie mare, formată dintr-un acoperiş înălţat pe stîlpi şi cu mai multe deschideri laterale, destinată adăpostirii avioanelor, tractoarelor etc. ( < fr. hangar) hanorăc s.n. (sport)' haină din stofă impermeabilă sau din blană, cu glugă, folosită la schi, în excursii la munte etc. (< fr. anorak) haos s.n. 1. (mit.) stare de neorganizare în care presupuneau cei vechi că se afla materia înainte de apariţia universului cunoscut de om. 2. (fig.) neorînduială, neorganizare, dezordine. (< gr. chaos, cf. fr. chaos) ha6tic adj. 1. de haos, ca un haos. 2. confuz, dezordonat, (cf. fr. chaotique) haplologie s.f. (lingv.) suprimare a unei silabe prin disimilare totală. (< fr. haplologie, cf. gr. haplos — o dată, logos
 —    vorbire) harachiri s.n. (rar) sinucidere prin tăierea pîntecelui cu pumnalul, practicată în Japonia pentru a evita o înfrîn-gere sau o dezonoare. ( < fr., jap. hara-kiri)
 harnaşament s.n. totalitatea obiectelor (hamuri, curele etc.) necesare la înhă-marea şi la înşeuarea unui cal. (< fr. harnachement) harpagon s.m. om zgîrcit, avar; meschin.
 ( < Harpagon, n.p.) hărpă s.f. instrument muzical de formă triunghiulară, cu coarde inegale ca lungime, puse în vibraţie cu degetele ambelor mîini. (< fr. harpe, cf. germ. Harfe)
 hărple s.f. 1. (mit.) monstru înaripat cu chip de femeie şi cu corp de pasăre de pradă. 2. (fig.) femeie rea, arţăgoasă şi hrăpăreaţă. 3. specie de vultur din America de Sud. (cf. fr. harpie, lat., gr. harpyia) harpîst s.m. şi f. cîntăreţ la harpă. (cf.
 fr. harpiste) harpOn s.n. instrument de fier asemănător unei lănci, legat la un capăt de o ' frînghie lungă şi folosit la vînătoarea de balene. (< fr. harpon) hâspel s.n. (text.) 1. maşină folosită la finisarea ţesăturilor, pentru fierberea şi vopsirea pînzei etc. 2. depunătoare, maşină de depănat. ( < germ. Ilaspel) haşiş s.n. substanţă narcotică extrasă dintr-o specie de cînepă exotică. ( < fr., ar. hachisch) haşura vb. I. tr. a acoperi cu haşuri o porţiune dintr-un desen, dintr-o hartă etc. ( < fr. hachurer) haşurator s.n. instrument care serveşte la trasarea haşurilor, haşuri s.f. pl. grup ele linii negre paralele, egale ca grosime şi trasate la distanţe egale, reprezentînd relieful pe hărţi sau secţiuni într-un desen tehnic etc. (cf. fr. hachure) ha vă vb. I. tr. (mine) a tăia cu haveza făgaşe în zăcămintele în curs de exploa-
                                                                                          294
 tare, pentru a uşura extragerea materialului. (< fr. haver) havaiănă s.f. instrument muzical cu coarde, asemănător cu chitara, cu sunetul lin şi tărăgănat. ( < fr. havtaîien-ne, cf. Hawai, n.p.) havană s.f. 1. ţigară de foi de calitate superioară. 2. (mar.) plută de mare alcătuită din trunchiuri de brad dispuse în forma unei ţigări de foi şi legate cu cabluri. // adj. invar, (rar) culoare maro-deschis (ca aceea a tutunului). (< fr. havane, cf. Havana, n.p.) havezăs./. (mine) maşină pentru tăiatul straturilor de cărbune sau de minereu. (< fr. haveuse) hazard s.n. soartă, destin; întîmplare. O joc de hazard = joc de noroc. (< fr. hasard)
 hazarda vb. I. refl. a întreprinde ceva la voia întîmplării; a se aventura; a risca, a se expune. (< fr. hasarder) hebdomadâr adj. (despre publicaţii; şi subst.) săptămînal. (< fr. hebdoma-daire)
 hecatombă s.f. 1. (ist.) sacrificiu religios de o sută de animale (în antichitate).
 2. măcel, masacru; grămadă de cadavre. (< fr. hecatombe, cf. gr. hekaton —
 o  sută, bous — bou) hectar s.n. unitate de măsură pentru suprafeţele agrare, egală cu 100 ari. ( < fr. hectare)
 hectogrâm s.n. unitate de măsură pentru greutăţi, egală cu 100 grame. (cf. fr. hectogramme, germ. Ilektogramm) hectolitrică adj. f. (în expr.) greutate hec-tolitrică = greutatea unui hectolitru de cereale
 hectolitru s.m. unitate de măsură pentru capacităţi, egală cu 100 litri. (cf. fr. hectolitre, germ. Hektoliter) hectometru s.m. unitate de măsură pentru lungimi, egală cu 100 metri. (cf. fr. hectometre, germ. Hehtometer) hedonism s.n. (fii.) concepţie filozofică a aristocraţiei sclavagiste din Grecia antică, potrivit căreia plăcerea este scopul vieţii. ( < fr. hedonisme, cf. gr. hedone — plăcere) hedonist s.m. şi /. (fii.) adept al hedonismului. • (adj.) referitor la hedonism
 hegelian s.m. şi f. adept al filozofici lui Hegel. II adj. referitor la filozofia lui I-Iegel. (cf. fr. hegelien) hegelianism s.rt. sislem filozofic idealist creat de filozoful german Hegel, potrivit căruia baza lumii o constituie ,.ideea absolută“ mistică, existentă înainte de apariţia naturii şi a omului; nume dat curentelor dezvoltate pe baza acestui sistem, (cf. fr. hegelianisme < Jlegel, n.p.)
 hegemon s.m. conducător; cel care re-prezintă forţa principală, conducătoare. ( < fr. hegemone. cf. lat. hegemon) hegemonie s.f. (ist.) dreptul unui oraş antic de a conduce treburile confederaţiei din care- făcea parte. • suprema-
 295
 ţie politică sau economică a unui oraş într-o ţară; (p. ext.) supremaţie, dominaţie; rol conducător. O hegemonia proletariatului — conducerea de către proletariat a maselor muncitoare în lupta revoluţionară, (cf. fr. hegemonie, gr. hegemonia — direcţie) hegiră s.f. eră a mahomedanilor care datează de la fuga lui Mahomed de la Meca la Medina în anul 622 e.n. (< fr. hăgire, cf. ar. hedjra — fugă) helic6ns.n. instrument muzical de suflat, cu tonuri grave, folosit mai ales în n&u-zica militară, (cf. fr. h6licon) heliocentrîsm s.n. (astr.) teorie a lui Copernic după care soarele se află în centrul sistemului planetar. ( < fr. he-
 lioceritrisme, cf. gr. helios — soare, hen-tros — centru) heliogrâf s.n. (tehn.) 1. aparat folosit pentru copierea pe hîrtie heliografică, cu ajutorul luminii solare sau artificiale. a desenelor executate pe hîrtie de calc. 2. aparat telegrafic care foloseşte razele solare. 3. (astr.) aparat pentru fotografierea soarelui. (< fr. he-liographe)
 heliogrâîic adj. de lieliograf; de heliogra-fie. o hîrtie heliografică = hîrtie specială, acoperită pe o faţă cu un strat sensibil la acţiunea luminii, pe care se copiază.la heliogrâf (1) desene făcute pe hîrtie de calc. (cf. fr. hăliographique) heliogrâf ie s.f. 1. reproducere în mai multe exemplare a unei imagini, cu ajutorul unor clişee de cupru pe care s-a aplicat un strat de asfalt cu granule fine. 2. (rar) descriere a soarelui, (cf. fr. heliographe, gr. helios — soare, gr ap-hein — a scrie) heliogravură s.f. procedeu de execuţie a clişeelor de cupru pentru imprimare heliografică; gravură lucrată printr-un astfel de procedeu. (< fr. heliograoure) heliometru s.n. (astr.) instrument pentru determinarea diametrului aparent al soarelui şi al planetelor, (cf. fr. helio-mătre, gr. helios — soare, metron — măsură)
 heliosc6p s.n. (astr.) dispozitiv optic care se adaptează la o lunetă pentru observarea soarelui, (cf. fr. hâlioscope, gr. helios — soare, skopein — a privi) hellostăt s.n. (fiz.) instrument folosit pentru proiectarea unui fascicul de raze solare asupra unui punct, independent de deplasarea pămîntului în raport cu soarele, (cf. fr. heliostat, gr. helios — soare, statos — oprit) helioterapîe s.f. (med.) tratament care constă în expunerea corpului la acţiunea razelor soarelui. (< fr. heliothera-pie, cf. gr. helios — soare, therapeia — tratament) heliotipîe s.f. (poligr.) reproducere tipografică cu substanţe coloidale expuse la acţiunea luminiisolare. (cf. fr. heliotypie, gr. helios — soare, typos — imagine) heliotr6pi s.m. (bot.) numele unei plante exotice cu flori mici, albăstrui, cu
                                                                                  HEG-HEM
 miros plăcut, întrebuinţate în industria parfumului. • ulei eteric obţinut din florile acestei plante. (< cf. fr. heliotrope, gr. helios — soare, tropein
 —    a se îndrepta) heliotrop 2 s.n. 1. (chim.) materie colorantă solubilă în apă, folosită la vopsitul bumbacului. 2. (min.) varietate de silice verde-încliisă la culoare, din care se fac obiecte ornamentale. (< fr. heliotrope)
 heliotropină s.f. (chim.) produs sintetic care înlocuieşte esenţa de heliotrop i.
 (< fr. heliotropine) heliotropism s.n. (bot.) tendinţă a unor plante de a se orienta către o sursă de lumină (în special către soare), (cf. fr. helio tropisme, gr. helios — soare, trepo — mă îndrept) heliozincografie s.f. (poligr.) procedeu de reproducere a hărţilor şi a desenelor care constă în trecerea desenului pe o placă de zinc granulat heliu s.n. (chim.) gaz nobil, neinflamabil şi foarte uşor. (cf. fr. hălium, germ. Helium < gr. helios — soare) hem s.n. (biol.) materie colorantă care intră în compoziţia hemoglobinei, (cf. gr. haima — sînge) hematemeză s.f. (med.) scurgere pe gură de sînge provenit din tubul digestiv. (< fr. hematemese, cf. gr. haima — sînge, emesis — vărsare) hematie adj. (în expr.) organ hematie = organ care produce globule roşii. (< fr. hematique) hematie s.f. (biol.) globulă roşie (< fr. hematie)
 hematimetru s.n. aparat folosit, pentru numărarea globulelor din sînge. (< fr. hematimetre)
 bematit s.m. minei eu de fier, foarte dur, de culoare roşie sau brună. (<fr. hematite)
 hematologie s.f. (med.) ramură a medi-cinei care se ocupă cu studiul sîngelui. (< fr. hematologie, cf. gr. haima — sînge, logos — vorbire) hemat6m s.n. (med.) tumoare care conţine o aglomerare de sînge închistat, cauzată de o hemoragie. (< fr. hema-tome. cf. gr. haima — sînge) hematopoietic adj. (fiziol.; în expr.) organ hematopoietic = organ care produce globulele roşii şi albe. ( < fr. he-matopoietique) hematopoieză s.f. (fiziol.) formarea globulelor roşii. ( < fr. hematopo'iese, cf. gr. haima — sînge, poiein — a face) hematâză s.f. (fiziol.) oxigenare a sîngelui venos. (< fr. hematose, cf. gr. haimatosis) hematozoâr s.n. (zool.) protozoar parazit care trăieşte în sîngele animalelor, fiind agentul patogen al malariei. (< fr. hematozoaire) homaturio s.f. (med.) urinare cu sînge datorită unei hemoragii a mucoasei căilor urinare. (< fr. hematurie, cf. gr. haima — sînge, uron — urină)
 HEM-HER
  hemeralopie s.f. (med.) boală de ochi care se manifestă prin slăbirea vederii din momentul cînd se înserează. (< fr. hemeralopie, cf. gr. hemera — zi, ops — vedere)
  hemiciclu s.n. (rar) spaţiu, încăpere în semicerc, pentru festivităţi, pentru întruniri etc. ( < fr. hemicycle) liemidn s.m. (zool.) măgar sălbatic de mărimea catîrului, care trăieşte pe platourile Mongoliei. (< fr. hemione, cf. gr. hemi — pe jumătate, onos — măgar)
  hemiopies./. (med.) deformaţie a vederii care nu permite ochiului să cuprindă decît jumătate din cîmpul vizual.
  (< fr. hemiopie, cf. gr. hemi — jumătate, ops — vedere) hemiplegia adj., s.m. şi f. (med.) suferind de hemiplegie. ( < fr. hemiplegique) hemiplegie s.f. (med.) paralizie a unei jumătăţi laterale a corpului datorită unei leziuni a'creierului. (< fr. hemiplegie, cf. gr. hemi — jumătate, plessein
  —  a lovi)
  hemipter s.n. (rool.; la pl.) ordin de insecte parazite care au metamorfoza incompletă şi aparatul bucal adaptat pentru supt. • (la sg.) insectă din acest ordin. (< fr. hemipteres,'cf. gr. hemi — jumătate, pteron — aripă) hemofilie s.f. (med.) boală congenitală transmisibilă în special bărbaţilor şi care se manifestă printr-o predispoziţie la hemoragie datorită insuficientei puteri de coagulare a singelui. ( < fr. hemophilie, cf. gr. haima — sînge, philos — fiu) hemoglobina s.f. (biol.) substanţă albu-minoidă care formează materia colorantă roşie a sîngelui şi are rolul de a răspîndi în corp oxigenul inspirat. ( < fr. hemoglobine) hemogramă s.f. (med.) analiză prin care se stabileşte compoziţia sîngelui. ( < fr. hemogramme, cf. gr. haima — sînge, gramma — scriere) hemoptizie s.f. (med.) vărsare de sînge cauzată de o hemoragie a căilor respiratorii. (< fr. hemoptysie, cf. gr. haima
  —  sînge, ptysis — scuipat) hemoragie s.f. scurgere (abundentă) de
  sînge cauzată de ruperea unui vas san guin. ( < fr. hemoragie, cf. gr. haima — sînge, rhegnymi — rup) hemoroidăl adj. referitor la hemoroizi.
  ( < fr. hemorroidal)        *
  hemoroizi s.m. pl. (med.) tumori varicoase formate prin dilatarea vinelor anusului şi ale rectului. (< fr. hemor-roides, cf. gr. haima — sînge, rheo — curg)
  hemostătic adj. '(med.) care opreşte o hemoragie, (cf. fr. hemostatique) hemostâzâ s.f. (med.) procedeu de oprire a unei hemoragii, în special în timpul unei operaţii. (< fr. hemostase, cf. gr. haima — sînge, stasis — oprire) hemoterapie s.f. tratament al unei boli prin injecţii cu sînge. ( < fr. hemoUrapie,
                                                                                            296
  cf. gr. haima — sînge, therapeia — tratament)
 henţ s.n. atingere cu mîna a mingii la fotbal. (< engl. hands) hepatic adj. referitor la ficat; de (la) ficat. (cf. fr. hepatique, gr. hepar — ficat) hepatită s.f. (med.) afecţiune inflamato-rie a ficatului. (< fr. hepatite, cf. gr. hepar — ficat) heptagon s.n. (geom.) poligon cu şapte laturi şi cu şapte unghiuri. (< fr. heptagone, cf. gr. hepta — şapte, gonia — »nghi)
 heptăn s.n. (c.him.) hidrocarbură saturată cu şapte atomi de carbon, (cf. gr. hepta — şapte) hept6dă s.f. tub electronic cu şapte electrozi. ( < fr. heptode) herald s.m. (ist.) ofiţer însărcinat cu organizarea sărbătorilor, a turnirelor medievale,, a transmiterii declaraţiilor de război etc. (< lat. t. heraldus) heraldic adj. privitor la blazoane.
 (cf. fr. heraldique) heraldică s.f. ştiinţă care se ocupă cu studiul blazoanelor. (< fr. heraldique,
 cf.  lat. t. heraldus) herculeân adj. asemenea lui Hercule (erou legendar din antichitate); foarte puternic, voinic. (< fr. herculeen, cf. Hercules, n.p.) hcrings.?n. (zool.) peşte marin asemănător cu scrumbia, care călătoreşte în grupuri mari. (<germ. Hering) hermafrodit adj., s.m. şi f. (om, animal, plantă) care are caracterele ambelor sexe. (cf. fr. hermaphrodite, lat. her-maphroditus, gr. hermaphroditos < Hermes şi Aphrodita, n.p.) hermafroditism s.n. (biol.) reunire a organelor sexuale de ambele sexe sau a anumitor caractere ale celor două sexe la acelaşi individ, (cf. fr. herma-phrodisme) hermandâd s.n. (rar) asociaţie de orăşeni în Spania evului mediu. (<fr., sp. hermandad, cf. sp. hermano — frate) hermeneutică s.f. teoria şi arta interpretării vechilor texte. (< fr. hermtneu-tiquc, cf. lat., gr. hermeneuma — interpretare)
 hermină s.f. animal carnivor din ţările nordice, a cărui blană este albă şi lucioasă iarna şi cafenie-descliisă vara.
 •    blana acestui animal sau haina făcută din această blană. (< fr. hermine, cf. lat. armenius — şoarece armenesc)
 hernie s.f. (med.) umflătură cauzată de ieşirea unui organ d4n cavitatea în care stă in mod normal; (spec.) ieşire a intestinului subţire din peritoneu. (cf. fr. hernie, lat. hernia) hfapes s.n. boală de piele manifestată prin apariţia unor grupuri de băşicuţe cu lichid. (<fr., gr. herpes) herţs.m. (fiz.) unitate de măsură pentru frecvenţă. (< Hertz, n.p.) herţiân adj. (fiz.; în expr.) unde her-tiene = unde electromagnetice care
 â&7
  transmit semnalele radiofonice, (cf. fr. hertzieh)
  hetairă s.f. (ist.) curtezană la vechii greci. (cf. fr. hetaire, gr. hetaire) hetairîsm s.n. denumire dată raporturilor sexuale extraconjugale ale bărbaţilor cu femei nemăritate, (cf. fr. hetairisme) heteroclit adj. (li'>.) care deviază de la regulile obişnuite; nenormal, ciudat, bizar. (cf. fr. heteroclite, Idit.heteroclitus, gr. heteroklitos — îndoit, neregulat) heterodinâ s.f. (fiz.) monta.i folosit în radiotehnică pentru producerea de bătăi prin interferenţa a două oscilaţii de frecvenţe foarte apropiate. (< fr. heterodyne, cf. gr. heteros — alut, dyna — forţă)
  heteromtfrî adj. (fig.. despre substanle) care are două sau mai multe forme cristaline diferite. ( < fr. heteromorphe, cf. gr. heteros — altul, morphe — formă) hetertisis s.n. sistem special de hibridare între două soiuri de plante sau între două rase de animale cu ereditate diferită, avînd ca rezultat indivizi cu calităţi deosebite şi cu o productivitate excepţională. ( < germ. heterosisch) hev6a s.f. arbore exotic din regiunile tropicale, înalt şi lipsit de ramuri la partea inferioară, din care se extrage cauciucul. ( < fr. heoăa) hexaedru s.n. (mat.) poliedru cu şase feţe. (< fr. hexaedre, cf. gr. hex — şase, hedra — latură) hexag6n s.n. (mat.) poligon cu şase laturi şi cu şase unghiuri, (cf. fr. hexa-gone, lat. hexagonus, gr. hex — şase, gonia — unghi) hexagonal adj. în formă de hexagon;
  care ţine de hexagon, (cf. fr. hexagonal) hexametru s.m. vers dactilic de şase picioare folosit în poezia epică. (cf. fr. hexametre, lat. hexameter, gr. hex — şase, metron — măsură) hexapdd adj. (zool.:      despre   animale)
  care are şase picioare. //s.f.pl. clasă de animale cu şase picioare; (la sg.) animal din această clasă. ( < fr. hexa-pode, cf. gr. hex — şase, pous — picior)
  hexodă s.f. tub electronic cu şase electrozi. ( < fr. hexode) hiacint s.n. piatră semipreţioasă de culoare roşie sau portocalie. (< fr. hyacinthe)
  hiât s.n. (lingv.) întîlnire a două vocale care nu formează un diftong (aşezate una la sfîrşitul unui cuvînt sau ai unei silabe, iar cealaltă la începutul cuvîn-tului sau al silabei următoare). ( < lat., fr. hiatus, cf. lat. hiare — a căsca) hibernd^ vb. I. intr.. (despre animale) a fi în hibernare în timpul iernii. (<fr. hiberner, cf. lat. hibernare — a petrece iarna) hibernal adj. (rar) de iarnă. (cf. fr. hibernal)
  hibernâre s.f. stare de amorţeală şi de insensibilitate în care se găsesc unele
                                                                                      HEI-111D
  animale iarna. • (fig.) inactivitate, lenevire. (< hiberna) hlbernâţio s.f. hibernare, (cf. fr. hibernaţi o n)
  hibrid adj. 1. (despre f iinţe; adesea subst. ) rezultat.din încrucişarea a doi indivizi cu ereditate diferită. 2. (despre idei, fapte etc.) format din elemente luate la întîmplare, nesigur, disparat. (< fr. hybride, cf. lat. hybrida) hibridă, vb. T. tr. a încrucişa prin hibridare (două plante, două specii etc.). (cf. fr. hybrider) hibridare s.f. (agr.) încrucişare sexuată sau vegetativă a doi indivizi cu ereditate diferită. ( < hibrida) hicori s.n. (bot.) arbore asemănător nucului, care creşte în America de Nord; lemnul accstui arbore. (< fr. hickory)
  hidalgo s.m. (rar) nobil spaniol. ( < sp., fr. hidalgo, cf. sp. hijo de algo — fiu al cuiva, al unei personalităţi) hidâtic adj. n. (med.; în expr.) chist hidatic. = pungă de forma unei vezicule cu un conţinut lichid, care se formează în unele organe. (< fr. hydatique) hid6s adj. foarte urît; slut, hîd. (< fr. hideux)
  hidoşenie s.f. urîţenie, sluţenie. ( < hidos) hidrant s.n. (tehn.) dispozitiv de închidere şi de deschidere a apei din conducte sub presiune, la care se pot adapta unul sau mai multe furtunuri.
  ( < germ. Hydrant) hidrargir s.n. (chim.) mercur, (cf. fr. hydrargyre, lat. hydrargyrum < gr. hydor — apă, argyros — argint) hidrargirism s.n. (med.) intoxicaţie cu mercur. ( < fr. hydrargyrisme) hidrargiroză s.f. (med.) boală datorită intoxicării cu mercur; care se manifestă prin inflamaţia şi hemoragia gingiilor, dureri si contracţii ale membrelor, tulburări psihice etc. (< fr. hydrargy-rose)
  hidrât s.n. (chim.) compus chimic anorganic care conţine molecule de apă.
  ( cf. fr. hydrate)                  ®
  hidratâ vb. I. refl. (despre substanţe chimice) a se combina cu apa. • a absorbi apa în interiorul său prin adeziune. (cf. fr. hydraier) liidratâro s.f. (chim.) combinare a unei substanţe chimice cu apa. • absorbire a apei în interiorul unui solid. (< hi-drata)
  hidraulic adj. care este mişcat de apă.
  •    care conduce, care scoate apa. • (in expr.) var hidraulic — var obţinut prin arderea marnelor, care are proprietatea de a se întări în apă, putînd fi întrebuinţat astfel în locul cimentului, (cf. fr. h'ydraulique, lat. hydraulicus) hidraiilica s.f. (fiz.) disciplină care studiază mecanica lichidelor şi aplicarea lor în tehnică, (cf. fr. hidraulique, germ. Hydravlik) hidrazidă s.f. (med.) substanţă cristalină incoloră, solubilă în apă, cu acţiune
  fiîD-ftii}
  bacteriostatică puternica. (< fr. hy-draside, nume comercial) hidră s.f. 1. (mit.) şarpe fabulos, închipuit cu şapte capete care creşteau la loc după ce erau tăiate şi despre care se spune că a fost răpus de Hercule.
  •     (fin.) nenorocire, rău în creştere inevitabilă. • (astr.) numele unei constelaţii. 2. (zool.) animal celenterat care trăieşte pe fundul apelor dulci şi se fixează cu ajutorul unui disc. (< fr. hydre, lat. hydra) hidrie s.f. (ant.) vas mare pentru apă.
  (< lat.., gr. hydria) hidroavion s.n. avion echipat cu dispozitive care îi permit să se menţină pe apă. ( < fr. hydroavion) hidrobiologio s.f. ramură a biologiei care studiază viaţa animală şi vegetală din mediul acvatic. (<fr. hydrobio-logie)
  hidrocarbonăt s. n. (chim.) substanţă organică formată din carbon, hidrogen şi oxigen, în care hidrogenul şi oxigenul se găsesc în aceeaşi proporţie ca în molecula de apă. (cf. fr. hydrocarbonat) hidrocarbură s.f. (chim.) compus organic constituit din carbon şi hidrogen. ( < fr. hydrocarbure) hidroccfâl adj. suferind de liidrocefalie.
  (< fr. hydrocephale) hidrocefalio s.f. (med.) boală manifestată printr-o îngrămădire de lichid seros în membranele creierului. (< fr. hydr.ocephalie, cf. gr. hydor — apă, kephale — cap) hidro celuloză s.f. (chim.) compus obţinut din celuloză sub acţiunea acizilor.
  ( < fr. hydrocellulose) hidrocentrală s.f. centrală electrică în care energia electrică se obţine prin transformarea energiei hidraulice, (cf. rus. aidroţentrali) hidrocentru s.n. regiune geografică bogată în ape şi în energie hidraulică. (< fr. hydrocentre) hidrodinâmic adj.privitor la hidrodina-mic^L (cf. fr. hydrodynamique) hidroainămică s.f. ramură a hidromecanicii care studiază legile mişcării lichidelor, dinamica lichidelor, (cf. fr. hydrodynamique) hidroelectric adj. care transformă energia hidraulică în energie electrică, o centrală hidroelectrică = hidrocentrală, (cf. fr. hydro-electriqae) hidrofil adj. (chim.) cu afinitate pentru apă, care se îmbibă uşor cu apă. (cf. fr. hydrophile, gr. hydor — apă, philos — prieten)
  hidrofilie s.f. proprietate a unei substanţe de a fi hidrofilă. (< fr. hydro-philie)
  liidroîOb adj. 1. Cchim.) care nu intră niciodată în combinaţii cu apa. 2. (med.) suferind de liidrofobie. (2).
  (< fr. hydrophobe, cf. gr. hydor — apă, phobos — frică) hidrofobic s.f. 1. (chim.) proprietate a unei substanţe de a fi hidrofobă. 2.
                                                                                     m
 (med.) oroare, teamă de apă (simptom al turbării, al tetanosului etc.). • turbare. (< fr. liydrophobie) hidrof6n s.n. (fiz.) aparat pentru semnalizarea prin sunete sub apă, format din microfoane acţionate electromagnetic. ( < fr. hydrophone) hidrofdr s.n. (tehn.) instalaţie mecanică pentru împingerea apei din conducte la o anumită înălţime. (< fr. hydro-phore, cf. gr. hydor — apă, phoros — care poartă; hidrofiig adj. (despre un material) care nu permite pătrunderea apei, a umidităţii. (< fr. hydrofuge, cf. gr. hydor — apă, lat. fugare — a fugi) hidro gen s.n. (chim.) gaz incolor, inodor, insipid şi inflamabil, care împreună cu oxigenul intră în compoziţia apei. (< fr. hydrogene, cf. gr. hydor — apă, gennan — a produce) hidrogenă vb. I. tr. a combina (un corp) cu hidrogen. (< fr. hydrogener) hidrogenâre s.f. (chim.) combinare a'hidrogenului cu o substanţă organică nesaturată, sub acţiunea unui catalizator. (< hidrogena) hidrogeologie s.f. ramură a hidrologiei uscatului care studiază apele subterane, (cf. fr. hydrogiologie) hidroglisor s.n. (mar.) ambarcaţie cu fundul plat, care atinge viteze foarte mari, fiind pusă în mişcare de o elice aeriană, (cf. fr. hydroglisseur) hidrogrâf s.m. specialist în hidrografie.
 (cf. fr. hydrographe) hidrografic adj. referitor la hidrografie.
 (cf. fr. hydrographique) hidrografie s.f. (geogr.) disciplină care studiază apele anumitor teritorii. • totalitatea apelor unei regiuni, (cf. fr. hydrographie <gr. hydor — apă, graphein — a scrie) hidrolitic adj. care se obţine prin hidro-liză. (cf. fr. hydrolytique) hidro liză s.f. (chim.) 1. descompunere a unor săruri sub acţiunea ionilor de hidrogen şi de oxidril din apă. 2. reacţie chimică între un compus organic şi apă, care se produce în prezenţa unui catalizator. (< fr. hydrolyse, cf. gr. hydor — apă, lysis — disoluţie) hidrolog s.m. specialist în hidrologie.
 (cf. fr. hydrologue) hidrologic adj. referitor la hidrologie.
 (< fr. hydrologigue) hidrologic s.f. disciplină care studiază proprietăţile apelor din natură, legile generale sub acţiunea cărora se petrec procesele hidrologice şi influenţa reciprocă dintre hidrosferă, atmosferă, litosferă şi biosferă. ( < fr. hy-drologie, cf. gr. hydor — apă, logos — vorbire)
 hidromecanic adj. privitor la hidromecanică. (cf. fr. hydromecanique) hidromecanică s.f. (fiz.) disciplină care studiază legile echilibrului şi ale mişcării lichidelor; mecanica lichidelor. (cf. fr. hydromecanique)
*99
  hidromecanizâre s.f. (tehn.) procedeu de săpare a pămîntului cu ajutorul hidro-monitoarelor, hidromel s.n. băutură care se prepară prin fermentaţia alcoolică a mierii cu apă; mied. (< fr. hydromel, cf. lat. hydromeli < gr. hydor — apă, meii — miere)
  hidromStric adj. referitor la hidrometrie.
  O staţiune hidrometrică = punct unde ' se fac măsurători sistematice pentru a se determina nivelul, viteza şi debitul unui curs de apă. (cf. fr. hydrometrique) hidrometrios./, (fiz.) disciplină care studiază metodele tehnice pentru determinarea debitului unui curs de apă (de suprafaţă sau subteran) sau al unei conducte, (cf. fr. hydrometrie) hidrometru s.n. ("tehn.) nume generic pentru instrumentele de măsură a densităţii lichidelor. • miră cu ajutorul căreia se măsoară nivelul unui curs de apă. ( < fr. hydrometre, cf. gr. hydor — apă, metron — măsură) hidromonitâr s.n. instalaţie pentru săpat pămîntul, formată dintr-o conductă metalică prin care se proiectează o vînă puternică de apă. (cf. rus. gidromonitor) hidropât adj. (med.) care tratează bolile prin hidroterapie. ( < fr. hydropathe, cf. gr. hydor — apă, pathos — afecţiune) hidr6pic s.m. şi f. suferind de hidropizie.
  (cf. fr. hydropique, gr. hydropikos) liidropizîe sJ. (med.) boală provocată de o acumulare de ser într-o cavitate a corpului sau între elementele ţesutului conjunctiv. (<fr. hydropisie, cf. gr. hydropisis) bidroscâiă s.f. (ao.) suprafaţă de apă destinată decolării şi amerizării hi-droavioanelor şi pe care se află instalaţiile necesare manevrării, adăpostirii şi întreţinerii acestora, hidrosf^ră s.f. (geogr.) învelişul de apă al globului terestru, (cf. fr. hydrosphcre, germ. Hydrosphăre) hldrostdtic adj. (fiz.) referitor la echilibrul lichidelor. O balanţă hidrostatică — balanţă cu braţe egale, folosită la determinarea densităţii solidelor şi a lichidelor. (cf. fr. hydrostatique) hidrostatică s.f. disciplină care studiază legile echilibrului lichidelor şi al corpurilor cufundate în ele: statica lichidelor. (cf. fr. hydrostatique) hidrotehnică s.f. disciplină care studiază folosirea apei si a energiei hidraulice. (< fr. hydrotechnique, cf. germ. llydro-technik)
  hidrotehniciân s.m. specialist în hidrotehnică.
  hidroterapie adj. privitor la hidroterapie;
  rte hidroterapie. (cf. fr. hydrotherapique) hidroterapie s.f. (med.) metodă de a trata anumite boli cu apă sub formă de băl, de duşuri etc. ( < fr. hydrotherapie, cf. gr. hydor — apă; therapeia — tratament)
  hidrotropism s.v. (bot.) tendinţă de îndreptare a unei plante spre locurile cele
                                                                                   HID-HIG
  mai umede ale unui sol, unde se poate dezvolta în condiţii     optime.     (< fr.
  hydrotropisme,   cf. gr. hydor — apă,
  tropein — a întoarce) hidroxîd s.m.    (chim.) compus      chimic
  anorganic a cărui moleculă conţine gruparea hidroxil. (< fr. hydroxyde) hidroxîl s.m.    (chim.) radical     chimic
  monovalent compus dintr-un atom de hidrogen şi un atom de oxigen; oxidril.
  ( < fr. hydroxyie) hidrură s.f. (chim.) combinaţie între hidrogen şi un alt element. (< fr. hydrure)
  hienă s.f. 1. mamifer carnivor care trăieşte în Africa şi în Asia şi se hrăneşte în special cu cadavre. 2. (fig.) om rău, feroce, josnic. (< fr. hyene, cf. gr. hyaina < hys — porc) hieratic adj. 1. referitor la lucruri sfinte.
  •   de preot, preoţesc. O scriere hieratică = una dintre felurile de scriere a vechilor egipteni (cu hieroglife cursive şi simplificate). 2. (arte) rigid, static, înţepenit. (< fr. hieratiqv.p, lat. hiera-ficus, cf. gr. hieros — sacru) hieroglifă s.f. 1. semn al scrierii vechilor egipteni care reprezenta cu ajutorul unor figuri lucrurile sau fiinţele despre care se scria. O (fii.) teoria hieroglifelor = teorie idealistă după care senzaţiile şi reprezentările omului nu sînt o copie fidelă a obiectelor, ci numai semne convenţionale. 2. (fig.; ironic) scris urît, neciteţ, indescifrabil; lucru greu de descifrat, (cf. fr. hUroglyphe. gr. hieros — sacru, glyphein — a grava) hieroglific adj. 1. scris cu hieroglife. 2. (fig.:   ironic) indescifrabil, (cf. fr.
  hieroglyphique, lat. hieroglyphicus) hifă s.f. (bot.) filament din care este alcătuit miceliul ciupercilor (< fr. hyphe)
  higrograf s.n. (fiz.) aparat pentru înregistrarea umidităţii aerului din atmosferă.
  ( < fr. hygrographe) higromă s.f. (med.) inflamaţie a pungilor seroase subcutanate. ( < fr. hygroma) higrometric adj. care ţine de higrometrie.
  (cf. fr. hygrometrique) higrometrie s.f. ramură a meteorologiei care studiază metodele si aparatele folosite pentru determinarea umidităţii aerului atmosferic. ( < fr. hygrometrie, cf. err. hygros — umed, metron — măsură)
  higrom^tru s.n. (met.) aparat pentru măsurarea umidităţii aerului atmosferic. (< fr. hygromelre, cf. germ. Hy-grometer)
  higrosertp s.n. (fiz.) higrometru care arată variaţiile dc umiditate ale aerului din atmosferă. (< fr. hygroscope,. cf. gr. hygros — umed, skopein — a cerceta) higroscopic adj. (despre substanţe) care poate absorbi umiditatea din aer. (cf. fr. hygroscopique) higrostât s.n. (fiz.) aparat pentru menţinerea unei stări higrometrice constante. ( < fr. hygrostat)
  HIL-HIP
  hil s.n. (anal.) punct în care se leagă un vas de sînge cu un organ format din ţesut spongios. (< fr. hile, cf. lat. hilum)
  hilăr adj. (anat.) referitor la hil; al hilului. (cf. fr. hilaire) hilozoism s.n. (fii.) teorie care atribuie tuturor lucrurilor din natură, capacitatea de a simţi şi de a gîndi. (< fr. hylozoîsme, cf. gr. hyle — materie, zoe — viaţă) hilozoist adj. care ţine de hilozoism. // s.m. şi f. adept al hilozoismului. himen s.n. membrană care acoperă, la fetele virgine, orificiul extern al vaginului. ( < fr. hymen, cf. lat., gr. hymen
  —   membrană) himenOu s.n. (rar) căsătorie. (< fr.
  hymenee, lat. hymeneus. cf. Hymen. n.p.) himenopter s.n. (zool.; la pl.) ordin de insecte cu metamorfoza completă, cu două perechi de aripi, femela avînd un organ în formă de ac cu venin: (la sp.) insectă din acest ordin. (< fr. hymenopteres, cf. gr. hymen — membrană, pteren - aripă) himârâ s.f. 1. (mit.) monstru închipuit cu cap de leu, trup de capră şi coadă de balaur. • (arhit.) motiv decorativ reprezentînd un asemenea monstru. 2. formă bizară care apare la plante, întrunind însuşirile a două varietăţi deosebite, fără să fie rezultatul unei încrucişări naturale. 3. (fia.) închipuire, fantezie irealizabilă; iluzie, (cf. it. chi-mera, fr. chimere, lat. Chimoera, n.p.) himeric adj. 1. bazat pe himere; închipuit, irealizabil, iluzoriu. 2. (adesea adv.) ca de himeră, fantastic, (cf. it. chimerico, fr. chimerique) hinduism s.n. religia cea mai răspîndită în India, care socoteşte vaca animal sfînt. (< fr. hindouisme) hinterland s.n. regiune învecinată cu un teritoriu dominat de un stat imperialist şi folosită ca bază a unor acţiuni expansioniste; (p. ext) qoloniile şi ţările dependente de metropolă. (< germ. Hinterland) hioid adj., s.n. (os izolat) situat între limbă şi laringe. (< fr. hyoide) hipariOn s.m. (pal.) gen de mamifer strămoş al calului. ( < fr. hipparin-n ) hiperaciditâte s.f. (med.) secreţie excesivă de suc gastric, (cf. fr. hyperaniditej hiperbolă s.f. 1. (lit.) figură de stil prin care se exagerează realitatea, folosin-du-se expresii sugestive etc. pentru a impresiona mai puternic. 2. (mat.) curbă care reprezintă locul geometric al punctelor dintr-un plan a căror diferenţă a distanţelor la două puncte fixe (focare) este constantă. ( < fr. hyperbole, lat., gr. hyperbole) hiperbolic adj. 1. cu caracter de hiperbolă, cu hiperbole (1); foarte exagerat. 2. (mat.) de forma hiperbolei (2). (cf. fr. hyperbolique) hiperboloid s.n. (mat.) suprafaţă rezultată din revoluţia unei hiperbole în
                                                                                           £00
  jurul uneia din axele sale. (<fr. hyperbolo'ide) hiperborean adj. care este situat, care trăieşte la extremitatea de miazănoapte a globului pămîntesc. (< fr. hyperboreen) hiperemie adj. privitor la hiperemie, de hiperemie; care prezintă fenomene de hiperemie. (cf. fr. hyperemique) hiperemie s.f. (med.) aflux de sînge într-o regiune a corpului. (< fr. hypere-mie, cf. gr. hyper — peste, haima—sînge). hiperestezie s.f. (med.) sensibilitate exagerată a unui organ de simţ. (< fr. hyperestMsie, cf. gr. hyper — peste, aisthesis — senzaţii) hipergl hernie s.f. (med.) creştere exagerată a cantităţii de glucoză în sînge. ( < fr. hyperrjlycemie) hipermetrOp adj., s.m. şi /. (med.) suferind de hipermetropie. (< fr. hyper-metrope)
  hipermetropie s.f. (med.) defect de vedere datorită formării imaginii înapoia retinei. (< fr. hypermetropie, cf. gr. hyper — dincolo, metrou — măsură, ops — vedere) hipermnezie s.f. (med.) excitaţie anormală sau patologică a memoriei. ( < fr. hypermnesie, cf. gr. hyper — peste, mnesis — memorie) hiperparazit s.m. (aqr.) parazit al altor paraziţi care atacă plantele şi animalele, hiperseereţie s.f. (med.) secreţie abundentă anormală a unei glande, (cf. fr. hypersEcretion) hipersensibil adj. foarte sensibil, de o sensibilitate bolnăvicioasă, (cf. fr. hypersensible) hipersensibilitate s.f. sensibilitate foarte mare, excesivă, bolnăvicioasă, (cf. fr. hypersensibiHtc) hipertensiune s.f. (med.) tensiune arterială mărită, cauzată de o boală. (cf. fr. hypertension) hipertensiv adj., s.m. şi f. suferind de hipertensiune, (cf. fr. hypertensif) hipertiroidism s.n. (med.) boală cauzată de o hiperseereţie a glandei tiroide, care provoacă hipertrofia acesteia şi unele tulburări în organism, (cf. fr. hyper thyroîdie ) hipertrofia ?•&. I. tr. şi refl. (despre organe, ţesuturi) a(-şi) mări volumul, a (se) mări. ( < fr. hipertrophier) hipertrofie s.f. (med.) mărire, creştere anormală a unui organ sau a unui ţesut.
  (< fr. hypertrophie, cf. gr. hyper — peste, trophe — hrană) hiperurbanisin s.n. schimbare a formei corecte a unui cuvînt datorită unei analogii greşite şi din dorinţa de a-1 face să aibă un aspcct mai literar. (< fr. hyperurbanisme) hipic adj. referitor la caii de curse.
  (cf. fr. hippique) hipism s.n. sport practicat cu caii (de curse); călărie, (cf. fr. hippisme) hipnotic adi. de hipnoză, provocat de hipnoză. • care hipnotizează; (fig.)
  âoi
  fascinant, (cf. fr. hypnotique, lat. hypnoticus) hipnotism s.n. hipnoză; practicarea hipnozei. (cf. fr. hypnotisme) hipnotiza rb. I. tr. a aduce pe cineva în stare de hipnoză. • (fig.) a supune voinţei tale, a fermeca, a fascina, (cf. fr. hypnoliser) hipnotizânt adi. care hipnotizează; (fig.)
  fascinant. (< hipnotiza) hipnotizator s.m. (rar) cel care hipnotizează, care provoacă hipnoza. ( < hipnotiza)
  hipnoză s.f. stare psihică specială, provocată prin sugestie, în timpul căreia subiectul adormit este supus voinţei hipnotizatorului. • (fig.) fascinaţie. (< fr. hypnose, cf. lat. hypnotiu, gr. hypnotike — narcoză) hipoacidilâto s.f. (med.) secreţie insuficientă de suc gastric. (< fr. hypo-acidiU)
  hipocâmp s.m. 1. (mit.) cal marin care trăgea carul lui Neptun. ?. (zool.) mic peşte de mare avînd forma unui cal. (< fr. hippocampe, cf. lat., gr. hippo-kampe)
  hipocăust s.n. (ist.) instalaţie antică de încălzire cu aer cald. • focar subteran care servea la acest fel de încălzire. (< fr. hypocauste, cf. lat., gr. hypo-kauston)
  hipocentâur s.m. (mit.) centaur. (< fr. hippocentaure, cf. lat. hippocentaurus, gr. hippokentauros)
' hipocentru s.n. (geol.) centru subpămîn-tean al vibraţiilor unui cutremur; regiune din adîncul scoarţei terestre de unde se propagă un cutremur, (cf. fr. hypocentre) hipocicloîdă s.f. (mat.) curbă descrisă de un punct de pe un cerc care se rostogoleşte fără alunecare în interiorul unui alt cerc fix. hipoc-6ndru s.n. (anal.) fiecare dintre părţile laterale ale abdomenului mamiferelor şi păsărilor, situate imediat sub ultima coastă. ( < fr. hypo-condre, cf. gr. hypo — dedesubt, chon-dros — cartilaj) hipodr6m s.n. cîmp amenajat pentru curse de cai. (< fr. hippodrome, lat. hippodromos < cf. gr. hippos — cal, dromos — cursă) hipofag adj. care mănîncă carne de cal.
  (< fr. hippophage) hipofagîe s.f. hrănirea cu carne de cal.
  ( < fr. hippophagie, cf. gr. hippos — cal, phagein — a mînca) hipoîîză s.f. (anat.) glandă endocrină situată pe faţa inferioară a encefalului.
  ( < fr. hypophyse) hipogdstrie adj. care ţine de hipogastru.
  ( < fr. hypogastrique) hipogăstru s.n. (anat.) partea inferioară a abdomenului. ( < fr. hypogastre, cf. gr. hypo — sub, gaster — burtă) hipogeu s.n., (ist.) mormînt subteran antic. ( < fr. hypogte, cf. gr. hypo — sub, ge — pămînt)
                                                                                       falP-HLA
 hipogrîf s.m. (mit.) animal fabulos, jumătate cal şi jumătate vultur. (< fr. hippogriffe, cf. gr. hippos — cal, it. grifo — vultur) hipologs.m. şi /. (rar) specialist în hipo-logie. (cf. fr. hippologue) hipologie s.f. disciplină care se ocupă cu studierea calului. (< fr. hippologie, cf. gr. hippos — cal, logos — vorbire) hipomotri© s.f. ramură a zootehniei care face clasificarea cailor după anumite măsurători, (cf. gr. hippos — cal, metron — măsură) hipomtftru s.n. aparat cu care se măsoară dimensiunile părţilor corpului animalelor. (< germ. Hipometer) hipomobil adj. (despre vehicule, tracţiune etc.) pus în mişcare de cai, făcut cu ajutorul cailor. ( < fr. hippomobile) hipopatologîe s.f. disciplină care studiază bolile şi defectele calului, (cf. fr. hippopatho logie) hipopotam s.m. (zool.) mamifer pahi-derm marc şi greoi, cu picioarcle scurte, care trăieşte în fluviile şi în lacurile Africii ecuatoriale. (< fr. hippopo-tame, cf. lat. hippopotamus, gr. hippopo-tamos)
 hipostâză s.f. (med.) încetinire a circulaţiei sîngelui în membrele inferioare sau în plămîni, cauzată de o lungă şedere în pat. ( < fr. hypostase, cf. lat., gr. hypostasis) hipostil s.n. (arhit.) sală mare care are plafonul susţinut de coloane. (< fr. hypostyle)
 hipotensiune s.f. (med.) micşorare anormală a tensiunii arteriale. ( < fr.hypo-
 tension)
 hipotensîv adj. (med.) suferind de hipotensiune. ( < fr. hypotensif) hipotracţiune s.f. tracţiune făcută cu ajutorul cailor, hipotrofîe s.f. dezvoltare insuficientă a unui organ sau a unui ţesut. (<fr. hypotrophie, cf. gr. hypo — sub, trophe — hrană) hlpsonnHru s.n. 1. (fiz.) aparat care indică înălţimea prin determinarea temperaturii de fierbere a apei. 2. (siU.) instrument pentru măsurarea înălţimii arborilor. (< fr. hypsombtre, cf. gr. hypsos — înălţime, metron — măsură)
 hirsut adj. 1. neîngrijit, cu barba şi cu părul zbîrlit. 2. aspru, grosolan; ursuz. ( < fr. hirsute, cf. lat. hirsutus) hist>ol6şic adj. referitor la histologie, de histologie. (cf. fr. histologioue) histoioerie s.f. (anat.) disciplină care studiază ţesuturile organice. (< fr. histologie, cf. gr. histos — ţesut, logos — vorbire.
 histrion s.m. (ist.) actor de comedie la romani. (< fr. histrion, cf. lat. histrio) hlamidă sJ. mantie de formă dreptunghiulară făcută din stofă şi care era purtată de vechii greci şi romani prinsă cu o agrafă pe umăr. ( < lat., gr. chlamys, cf. fr. chlamyde)
flLE lioâ
 hlestacovism s.n. lăudăroşenie uşuratică şi mincinoasă. (< Hlestakor, n.p.) hofcans.n. piesă de legălură între aripile unui avion biplan. confecţionată din sîrmă de oţel. • (mar.) coardă pentru susţinerea catargelor. ( < fr. hauban) hochei s.n. (spori) joc pe iarbă sau pe gheaţă care se dispută după reguli asemănătoare cu cele ale j.ocului de fotbal, jucătorii urmărind să introducă în poarta echipei adverse o minge mică de piele, respectiv un disc mic. cu ajutorul unei crose. ( < engl. hockey) hochcîst s.m. jucător de hochei. (< hochei)
 h6cus s.n. (în expr.) hocus-pocus — formulă întrebuinţată de scamatori: (p. ext.) scamatorie. (<lat. hocus) hodometru s.n. aparat care serveşte la măsurarea unui drum parcurs. ( < fr. hodometre, cf. gr. odos — drum, meiron
 —    măsură) hol s.n. vestibul mare într-un edificiu public; vestibul, încăpere de trecere într-un apartament, într-o locuinţă. ( < engl., fr. hali) holcndru s.n. 1. varietate de filtru pentru vin. 2. nume dat unor instalaţii de rafinare, de înălbire etc. mai ales din industria hîrtici. 3. dispozitiv de fixare alcătuit din una sau două piuliţe. ( < germ. llo Jlender) holcrmfî s.f. (med.) afecţiune gastroin-testinală acuta, caracterizată prin dureri mari de stomac, vărsături şi diaree. ( < fr. cholcrine) holism s.n. (fii.) sistem idealist reacţionar întemeiat pe la începutul secolului al XX-lea, care considera universul ca o ierarhic de ,.integrităţi" mistice.
 hrihniu s.n. (chim.) element din familia pămînturilor rare. (cf. fr. holmium, germ. Holmium) holocaust s.n. (la vechii evrei) sacrificiu în cinstea divinităţii în care animalul sacrificat era ars în întregime, (cf. lat. holocaustus, gr. holGkaustos) holocen s.n. (geol.) a doua perioadă a erei cuaternare, care cuprinde şi timpurile actuale. ( < fr. holocene) holoturie s.f. (zool.; la pl.) clasă de animale marine echinoderme cu corpul alungit ca un castravete. • '(la sg.) animal care face parte din această clasă. ( < fr. holothurie) homăr s.m. (zool.) crustaceu de mare asemănător racului şi care se poate mînca. ( < fr. homard) homeomeri s.f. (fii.) termen introdus de Aristotel pentru a desemna particulele imuabile, infinit de mici, din care sînt alcătuite corpurile, (cf. lat. ho-meomeria, gr. homoiomereia) homeopat s.m. specialist în homeopatie; adept al homeopatiei. (< fr. homeo-pathe)
 homeopatic adj. de homeopatie, privitor la homeopatie. O doză homeopatică = doză foarte mică. ( < fr. homeopathique)
 homeopatic s.f. (med.) metodă de tratament care întrebuinţează doze foarte mici de medicamente, care ar putea produce o boală analogă bolii care se combate. (< fr. homeopathie, cf. gr. homoios — asemănător, pathos — suferinţă)
 homeric adj. al lui Homer. • în genul epopeilor lui Homer; (p. ext.) măreţ, grandios. O rîs homeric = rîs puternic, greu de oprit. (cf. lat. homericus, fr. homerique) homocentric adj. (despre fascicule de lumină) ale cărui raze trec toate prin acelaşi punct. (cf. fr. homocentrique) homosexual s.m. şi /. persoană care practică homosexualitatea. (< fr. ho-mosexuel)
 homosexualitate s.f. (med.) atracţie sexuală anormală faţă de indivizi ’de acelaşi sex. (< fr. homosexuali te) homunculus s.m. mic om artificial pe care alchimiştii pretindeau că au reuşit să-l fabrice; (p. ext.) om foarte ni ic ca statură. (< fr. homunculc, lat.. homunculus) hormon s.m. (med.) secreţie a glandelor endocrine. (< fr. hormone, cf. gr. hormeo — excit) hormonal adj. (med.) referitor la hormoni; de hormoni. (< hormon) hornblendă s.f. (min.) mineral format din silicaţi de magneziu, fier, calciu etc., foarte răspîndit în natură, (cf. fr. homblende, germ. Hornblende) horoscOp s.n. prezicere astrologic-ă a destinului după poziţia stelelor la naşterea cuiva; (p. ext.) prezicere. (< fr. horoscopey lat. horoscojius < f/r. ho-roshopos)
 horst s.n. (geol.) regiune a scoarţei terestre, mărginită de falii, rămasă ridicată după scufundarea regiunilor vecine. (< germ. Horst) hortatîv adj. (gram.) care exprimă un îndemn. (< lat. hortaiivus) hortensie s.f. (bot.) plantă ornamentală cu flori mari, de diferite culori şi fără miros. (< fr. hortensia) horticol adj. privitor la horticultură, de horticultură. (< fr. horticole, cf. lat. hortus — grădină, colere — a cultiva) horticultor s.m. şi f. specialist în horticultură. (cf. fr. horticulleur) horticultura s.f. ştiinţa care tratează despre cultivarea grădinilor. (< fr. horiiculture, cf. lat. hortus — grădină, cultura — cultură) hostie s.f. (la greci şi la romani) jertfă adusă zeilor; (la evrei) animal adus ca jertfă lui Dumnezeu. • (fig.) victimă. (< fr. hostie, lat. hostia) hotel s.n. clădire amenajată pentru închirierea de camere mobilate, pe termen scurt, mai ales călăi orilor. ( < fr. hotel) hotelier s.m. proprietar al unui hotel. // adj. în legătură cu hotelurile. ( < fr. hotelier)
 hozrascidt s.n. metodă de gospodărire planificată a întreprinderilor economice
 303
 socialiste de stat., bazată pe principiul recuperării planificate a cheltuielilor efectuate de întreprindere din veniturile proprii şi al asigurării rentabilităţii producţiei; gospodărire socialistă. (< rus. hozrasciot) htoniân adj. (op uranian) relativ la divinităţile subpămîntene. (< fr. chtonien, cf. gr. chtho7i — pămînt) hublâu s.n. (mar.) mică deschizătură circulară în peretele unei nave, pentru aerisire şi iluminat. (< fr. hublot)
 huilă s.f. (min.) varietate de cărbune fosil, compact, uneori şistos sau fibros. ( < fr. houille) hulă s.f. (mar.) mişcare ondulatorie a suprafeţei mării după furtună; (p. ext.) furtună pe mare. (< fr. houle) huligan s.m. cel care comite acte de huliganism. (< rus. huligan) huliganic adj. de huligan sau de huliganism. ( < huligan) huliganism s.n. purtare sau atitudine brutală care se manifestă prin încălcarea în mod grosolan a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi cetăţeni, prin acte de agresiune’, devastări etc. (< huligan) humeîsm s.n. (fii.) concepţia filozofului englez Hume, care afirmă că omul nu numai că nu cunoaşte lucrurile în sine, dar nici nu ştie dacă ele există sau nu în mod real şi că kgătura cauzală nu
                                                                            HTO-HUS
 este o lege a naturii ci o deprindere. (< Hume, n.p.) humeral adj. (anat.) de (la) bumerus.
 ( < fr. humeral) humcrus s.n. (anat.) osul braţului de Ia umăr pînă la cot. (< fr. hum&rus, cf. lat. humerus) humorescă s.f. (muz.) compoziţie instrumentală cu o temă sprintenă şi glumeaţă. (< germ. Humoreshe) humus s.n. (agr.) amestec de substanţe organice amorfe rezultat din descompunerea unor microorganisme, a unor ciuperci etc. (cf. fr. humus, germ. Humus, lat. humus) hurican s.n. (mar.) furtună puternică, uragan (care bîntuie în Antile). (< engl. hurricane) hurie s.f. (rar) femeie foarte frumoasă promisă de Mahomed credincioşilor musulmani în paradis. • (fig.) femeie, fecioară foarte frumoasă şi planturoasă. (< tc. huri, cf. fr. houri) htisă s.f. ţesătură cu care se învelesc mobilele spre a le proteja de lovituri, de murdărie etc. • (tehn.) învelitoare (impermeabilă) folosită pentru protejarea anumitor piese sau materiale. (< fr. housse) husit adj. privitor la husitism. // s.m.
 şi f. adept al husitismului. ( < Hus,n.p.) husitism s.n. sectă religioasă creştină întemeiată Ia începutul secolului al XY-lea de Jan Hus. (cf. fr. hussitisme)
I
 iac s.m. (zool.) animal rumegător din Tibet, mai mic decît bivolul, cu corpul acoperit de păr lung, domesticit şi folosit ca animal de povară. (< fr. yak)
 iacobin s.m. (ist.) membru al celei mai radicale grupări revoluţionare care a dus lupta contra monarhiştilor şi a feudalilor în timpul Revoluţiei franceze. • (fig.) revoluţionar consecvent, (cf. fr. iacobin)
 iacobinism s.n. doctrina iacobinilor; (p. ext.) opinie democratică revoluţionară radicală, (cf. fr. jacobinisme) Iaht s.n. (mar.) navă uşoară de sport pentru călătorii de plăcere. (< yacht, cf. ol. jacht)
 iamb s.m. (metr.) unitate ritmică a versului compusă dintr-o silabă neaccentuată şi una accentuată, (cf. fr. iam^e, lat. iambas, gr. iambos)
 Iambic adj. referitor la iambi; scris în iambi. O metru iambic — sistem de versificaţie avînd la bază iambul. (Cf. fr. iambique, lat. iambicus) lard s.m. măsură englezească de lungime, egală cu 0.914 metri. (< engl. yard) iarovizât‘6. T. tr. şi refl. (despre seminţe, plante) a supune sau a fi supus procesului de iarovizare; a vernaliza. (cf. rus. iarovizăiiia)
 iarovizare s.f. (agr.) 1. stadiu de dezvoltare a unei plante care urmează imediat după germinaţie, desfăşurîn-du-se în condiţii de temperatură specifice fiecărei plante. 2. tratare a seminţelor în'vederea scurtării perioadei de vegetaţie a plantelor, a sporirii producţiei şi a obţinerii de noi soiuri, (cf. rus. iaroci'atiia)
 ibis s.m. (zool.) pasăre exotică cu ciocul şi picioarele lungi, cu pene roşii sau negre. ( < fr. ibis)
 iconoclast s.m. (ist.) partizan al unei mişcări bizantine îndreptate împotriva cultului icoanelor. (< fr. iconoclaste) iconogrâf s.m. specialist în iconografie, (cf. fr. iconographe) iconografic adj. privitor la iconografie.
 (cf. fr. iconographique) iconografie s.f. disciplină care se ocupă cu descrierea şi studiul operelor realizate în diverse arte plastice; studiu al operelor de artă plastică cu o anumita tematică. • colecţie de portrete alo oamenilor celebri, (cf. fr. iconographie, lat. iconographia < icon — imagine, gr. graphia — scriere)
 iconosc6p s.n. (fiz.) tub electronic cu un ecran fotosensibil, cu ajutorul căruia se transmit imaginile posturilor de televiziune, (cf. fr. iconoscope) iconostr6f s.n. (fi?.) instrument optic care dă imaginea răsturnată a obiectelor, folosit în gravură pentru reproducerea modelelor, (cf. fr. iconosirophe) icosaodru s.n. (mat.) poliedru cu douăzeci de feţe. (< fr. icosaedre. cf. gr. eihosi — douăzeci, edra — faţă) icter s.n. (med.) boală de ficat constînd în trecerea fierii în sînge şi în îngălbe-nirea pielii, a albului ochilor bolnavului etc.; gălbinare. (< fr. ictere, cf. gr. ikteros)
 ictus s.n. (med.) şoc. (< fr., lat. ictus) ide s.f.pl. (ant.) a cincisprezecea zi a lunilor martie, mai, iulie şi octombrie şi a treisprezecea zi a celorlalte luni din calendarul roman. (< cf. lat. idus, fr. ides)
 ideal adj. 1. perfect, desăvîrşit; model. 2. care nu există sau nu poate exista decît în gîndire; creat de imaginaţie; referitor la idei: de idei. // s.n. model perfect, perfecţiune pe care încearcă s-o imite un artist, un poet etc. • scop suprem al existenţei, al activităţii cuiva sau a ceva. (cf. fr. ideal, it. ideale, lat. idealis) idealism s.n. 1. (fii.) curent antiştiinţl-fic care consideră conştiinţa şi nu materia ca factor prim, hegînd faptul că conştiinţa este un produs al materiei. 2. (rar) urmărire dezinteresată a unui ideal. (cf. fr. idealisme) idealist adi., s.m. şi f. 1. (adept) al idealismului, de idealism. 2. (persoană) care urmăreşte dezinteresat un ideal, (cf. fr. idealiste) idealităto s.f. (fii.) însuşirea a tot ce este ideal. (cf. fr. idealitâ)
 Idealiza vb. I. tr. a atribui cuiva sau la ceva calităţi excepţionale; a exagera în bine ceva, a reprezenta ceva mult mai bine decît în realitate, (cf. fr. idtaliser)
 ideatic s.f. proces psihic de formare a ideilor. ( < fr. ideatinn) id£e s.f. 1. (fii.) reflectare a realităţii în conştiinţă, care caracterizează relaţiile dintre oameni şi lumea înconjurătoare fiind întotdeauna determinată de caracterul orînduirii sociale, de condiţiile materiale de viaţă ale oamenilor, în societatea împărţită în clase antagoniste avînd un caracter de clasă;
305
 reprezentare generalizată a mai multor lucruri în gîndire; noţiune, concept. 2. gîndire, concepţie, fel de a vedea. 3. concepţie de bază care se desprinde dintr-o lucrare literară, artistică etc.; concepţie fundamentală. • gînd, opinie, părere, judecată. O idee fixă = imagine, gînd care se repetă mereu în mintea unei persoane. • intenţie, plan. (cf. fr. idee, it. idea, gr. idea) idem adv. identic, de asemenea, la fel.
 ( < lat. idem) identic adj. la fel, egal, asemănător întru totul cu ceva sau cu cineva; aidoma, (cf. fr. identique, it. identico) Identifică, rb. I. tr. a constata, a stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru. • refl. a se transpune în situaţia cuiva, a simţi sau a acţiona întocmai ca cineva, a-şi însuşi întru totul ideile cuiva. (cf. fr. identifier) identificabil adj. care poate fi identificat, recunoscut, (cf. fr. identificable) identitate s.f. 1. (fii.) însuşirea a ceea ce este identic. • (curent) asemăn are. similitudine perfectă. 2. datele prin care se identifică o persoană. 3. (mat.) egalitate valabilă pentru orice valori ale cantităţilor variabile care intervin în ea. (cf. fr. identite, lat. identitas) ideogr&fic adj. privitor la ideografie: scris cu ideograme. ( < fr. idâographique) ideografie s.f. sistem de scriere cu ideograme. (< fr. ideographie) ideogrâmă s.f. semn folosit în scrierea unor limbi, care reprezintă un cuvînt, o idee. (< fr. ideogramme, cf. gr. idea
 —    imagine, graphein — a scrie) ideol6g s.m. creator, partizan, teoretician al unei ideologii, (cf. fr. ideologue) ideol6gic adj. referitor la ideologie, de ideologie, (cf. fr. ideologique) ideologie s.f. sistem de idei, de concepţii, de noţiuni exprimate în diferite forme ale conştiinţei sociale (politică, morală, ştiinţă, artă, religie), care este determinat de condiţiile vieţii materiale ale societăţii şi de interesele anumitor clase şi care, la rîndul lui, exercită o influenţă activă asupra dezvoltării societăţii, (cf. fr. ideologie) idilă s.f. l. (Ut.) poezie care prezintă în ctiip idealizat viaţa păstorilor, a agricultorilor etc.; bucolică. 2. dra-doste curată, naivă, tinerească. (< fr. idylle, lat. idyllium) idilic adj. care se petrece ca într-o idilă; bucolic, pastoral. • (despre natură) cîmpenesc, liniştit, (cf. fr. idyllique) Idilism s.n. caracteristică a ceea ce este idilic; preferinţă pentru elemente idilice. (< idilă)’
 Idiom s.n. (lingv.) limbă. • limba unei populaţii restrînse din cadrul unui grup etnic mai mare, prezentînd deosebiri faţă de limba comună; grai, dialect, (cf. fr. idiome, lat., gv. idioma) idiomatic adj. caracteristic unui idiom, privitor la un idiom. (cf. fr. idioma-tique)
                                                                                      IDE-IGL
 idiosincrasie s.f. (med.) aversiune puternică faţă de unele alimente, medicamente etc.; predispoziţie a cuiva de a reacţiona într-un anumit fel (deosebit de cel obişnuit) la folosirea unor alimente, a unor medicamente. (< fr. idiosyncrasie)
 idiot adj., s.m. şi f. suferind de debilitate mintală, (om) lipsit complet de inteligenţă; tîmpit. (< fr. idiot, lat. idiota)
 idiotism s.n. (lingv.) construcţie proprie unei limbi, care nu se poate traduce într-o altă limbă decît printr-o perifrază, (cf. fr. idiotisme) idioţie s.f. starea celui idiot; debilitate mintală, tîmpenie. • (fam.) neghiobie, prostie, (cf. fr. idiotie) idiş s.n. (lingv.), limbă germanică vorbită de unele populaţii evreieşti, (cf. fr. yiddwh, germ. Judisch) idolatrie s.f. 1. adorare, închinare la idoli. 2. (fig.) adoraţie, iubire exagerată. (< fr. idolatrie, lat. idolatria) idolatriza vb. I. tr. a slăvi, a adora (pe cineva sau ceva) ca pe un idol. (cf. fr. idolâtrer)
 idolatru adj., s.m. şi f. (cel) care se închină idolilor. • (fig.) (cel) care iubeşte (pe cineva sau ceva) cu pasiune. (< fr. idolatre, lat. idolatris) ierărhic adj. potrivit ierarhiei, după ierarhie. O (expr.) pe cale ierarhică — în ordinea indicată de ierarhie, (cf. fr. hierarchique )
 ierarhie s.f. sistem de subordonare a gradelor, a funcţiilor, a autorităţilor etc. unele faţă de celelalte; ordine, (cf. fr. hierarchie < gr. hieros — sacru, arche — comandant) ierarhiză vb. I. tr. a aşeza ierarhic; a stabili o ierarhie, (cf. fr. hierarchiser) ierbar s.n. colecţie de plante mici, uscate şi presate, determinate din punct de vedere botanic; catalog, mapă care conţine aceste plante, (cf. fr. herbier) ieremîridă s.f. (liv.) plîngere, tînguire.
 (cf. fr. jeremiade) iezuit s.m. (bis.) membru al unui ordin de călugări catolici, numit Societatea lui Iisus, creat în 1534 de Ignaţiu de Loyola pentru a lupta împotriva mişcărilor populare şi a gîndirii progresiste. • (fig.) ipocrit, viclean, perfid, (cf. fr. jesuite, germ. Jesuit) iozuitism s.n. lipsă de scrupule în acţiune, în activitate; ipocrizie, făţărnicie. (cf. fr. jesuitisme) igienă s.f. (med.) disciplină care studiază mijloacele de păstrare a sănătăţii şi de prevenire a bolilor. (< fr. hy-giene, cf. gr. hygiainein — a fi sănătos) igienic adj. potrivit regulilor de igienă.
 (cf. fr. hygienique) igienist s.m. şi /. (medic) specialist în igienă, (cf. fr. hygieniste) i^lu s.n. colibă diii gheaţă şi din zăpadă care se întîlneşte în ţinuturile polare, (cuvînt eschimos)
 IGN-ILr
 ignărn s.m. (bot.) nume dat unor plante exotice care produc tubercule comestibile de dimensiuni foarte mari. ( < fr. igname) ignar adj. (rar) ignorant, incult, (cf.
 fr. ignare, lat. ignarius) ignifug adj., s.m. şi /. (substanţă, material) care nu se aprinde sau care arde foarte greu. (cf. fr. ignifuge, cf. lat. ignis — foc, fugare — fugi) ignifuga vb. I. tr. (tehn.) a impregna sau a acoperi cu o substanţă ignifugă un material inflamabil, (cf. fr. ignifuger) ignobil adj. (rar) josnic, infam, mîrşav.
 (< lat. ignobilis, cf. fr. ignoble) ignominie s.f. (rar) mîrşăvie, ticălo-şenie, josnicie. (<lat. ignominia, cf. fr. ignominie)
 Ignora vb. I. tr. 1. a nu cunoaşte, a nu şti. 2. a neglija, a simula că nu observi (pe cineva sau ceva), (cf. lat., it. ignorare, fr. ignorer)
 ignorant adj., s.m. şi f. (om) incult, neînvăţat. (cf. fr. ignorant) ignoranţă s.f. lipsă de cunoştinţe, de Învăţătură; incultură, (cf it. ignoranza, fr. ignorance)
 iguăn s.m. (zool.) reptilă foarte mare din America Centrală şi de Sud, cu carnea şi ouăle comestibile. (< fr. iguane)
 iguanodon s.m. (pal.) reptilă uriaşă fosilă din era secundară, asemănătoare cangurului dar mult mai înaltă. (< fr. iguanodon) ihneum6n s.m. (zool.) 1. insectă hime-nopteră care trăieşte ca parazit al altor insecte. 2. mamifer carnivor cu coada lungă, considerat de vechii egipteni drept animal sfînt. (<fr. ichneumon) ihtiocol s.n. (tehn.) clei de peşte folosit la limpezirea vinurilor. (< fr. ichtyo-colle)
 ihtiofâg adj. care se hrăneşte aproape exclusiv cu peşte. (cf. fr. ichtyophage) ihtiol6g s.m. specialist în ihtiologie. ihtiologic adj. privitor la ihtiologie.
 ( < fr. ichtyologique) ihtiologic s.f. (zool.) disciplină care se ocupă cu studiul peştilor. (<fr. ichtyologie, cf. gr. ichthys — peşte, logos — vorbire) ihtiozaur s.m. (pal.) reptilă marină uriaşă din era secundară. (< fr. ichtyo-saure, cf. gr. ichthys — peşte, sauros — reptilă)
 ilar adj. (rar) ilariant, (cf. fr. hilare) ilariant adj. care provoacă rîsul; hazos, hazliu, (cf. fr. hilarant) ilarităto s.f. rîs general, veselie comună provocată de ceva vesel, amuzant, caraghios, (cf. fr. hilarite, lat. hilaritas) ilegal adj. 1. care nu este în conformitate cu legea; nelegal. 2. în ilegalitate; (p. extJ clandestin, conspirativ, (cf. fr. illegal, it. illegale) ilegalist s.m. şi /. activist al mişcării muncitoreşti, care luptă în ilegalitate. ( < ilegal)
                                                                                           306
 ilegalitate s.f. 1. faptul de a fi ilegal: act ilegal. 2. situaţie ilegală a unei 'organizaţii etc.; (spec.) situaţie ilegală în care activează o organizaţie muncitorească sau un activist al acesteia sub opresiunea regimului capitalist, (cf. fr. illegalite) ilegalizâ %h. I. tr. (rar) a trece în ilegalitate, a declara ilegal. (< ilegal) ilegitim adj. nelegitim, (cf. fr. illegi-time, it. illegitimo) ileon s.n. (anat.) ultima parte a intestinului subţire. ( < fr. ileon) ilfac aclj. (anat.) aşezat la mii locul corpului, sub coaste; din regiunea şoldurilor, o os iliac = fiecare dintre cele două oase ale bazinului. (< fr. iliaqne)
 ilicit adj. oprit, nepermis de lese; (p. ext.) necinstit, (cf. fr. illicite, lat. illicitus)
 ilimităt adj. (rar) nelimitat, fără margini. ( < fr. illimite) ilion s.n. (anat.) cel mai mare dintre oasele care formează bazinul iliac. (cf. fr. iles, lat. ilis) ilizibil adj. (despre un text scris) neciteţ, indescifrabil. (< fr. illisible) ilrttyic adj. lipsit de logică; nelogic, (cf. fr. illogique)
 ilot s.m. 1. (ant.) sclav al statului spartan, dat particularilor ca să lc lucreze pămîntul. • (fig.) persoană exploatată. 2. (rar) om degradat, decăzut. v. paria. (< fr. Hote. lat. ilotae, cf. gr. eilotes) ilumina vb. I. 1. tr. a lumina puternic (în scop decorativ). 2. refl. (fig.) a se înviora, a se lumina la faţă; a se înveseli. (<fr. illuminer, it., lat. illu-minare)
 iluminare s.f. 1. acţiunea de a (se) ilumina şi rezultatul ei. 2. (fiz.) fluxul de lumină care cade asupra unităţii de suprafaţă, perpendicular pe ea. ( < ilumina) iluminat s.n. faptul de a (se) ilumina.
 •   tehnica producerii şi a răspindirii luminii artificiale. // adj. 1. (despre o încăpere, o stradă etc.) luminat cu lumină artificială. 2. (despre faţa) înviorat; înveselit; inspirat. (< ilumina)
 iluminaţie s.f. iluminare puternică a unui oraş, a unei străzi, cu ocazia unei sărbători, (cf. fr. illumination, lat.
 ' illuminatio)
 iluminism s.n. 1. (fii.) curent din secolele al VXIII-lea şi al XTX-lea care preconiza înlăturarea nedreptăţilor sociale prin răspîndirea culturii în popor. 2. concepţie religioasă care afirmă existenţa inspiraţiilor directe de la divinitate. (< fr. illuminisme) iluminist adj., s.m. şi /. (adept) al iluminismului. ( < fr. illuministe) ilustră nb. I. 1. tr. a lămuri, a clarifica o problemă prin exemple, prin gesturi etc. 2. refl. a se distinge, a se remarca, a ajunge celebru. 3. tr. a îrn-
 m
 podobi cu ilustraţii o carte, uii text.
 •    a reprezenta. (< îr. illustrer, it., lat. illustrare) ilustrdt adj. cu ilustraţii. • (subst., f.) carte poştală prevăzută pe una din feţe cu o vedere. (< ilustra) ilustrativ adj. care ilustrează; demonstrativ. ( < ilustrat) ilustrator s.m. şi /. cel care ilustrează o carte, un text; desenator, (cf. fr. illustrateur )
 llustrâţic s.f. imagine, desen etc. din-tr-un text. (cf. fr. illustration, lat. illustratio)
 ilustru adj. strălucit, celebru, eminent, renumit, (cf. fr. illustre, lat. illustris) iliizie s.f. 1. aparenţă înşelătoare datorită perceperii denaturate a realităţii. 2. (fig.) speranţă, dorinţă neîndeplinită; amăgire. O (expr.) a (-şi) face iluzii = a nădăjdui sau a face să nă-dăjduiască lucruri irealizabile, (cf. lat. illusio, fr. illusion)
 iluziona vb. I. refl. şi ir. (rar) a (se) amăgi, a(-şi) face iluzii. (< fr. illu-sionner)
 iluzionare s.f. (rar) acţiunea de a (se) iluziona. • (fig.) închipuire, visare. ( < iluziona) iluzionism s.u. profesiunea iluzionistului; scamatorie. (<fr. illusionnisme) iluzionist s.m. şi f. (rar) scamator.
 ( < fr. illusionnistc) iluzoriu adj. nerealizabil, nereal; amăgitor, înşelător, (cf. fr. illusoire) imaculat adj. (adesea fig.) curat; nepătat. (< fr. immacule, lat. immacu-latus)
 imagina vb. I. tr. a-şi închipui ceva; a inventa, a crea. ( < fr. imaginer, it. immaginare, cf. lat. imaginari) imaginabil adj. care sc poate imagina, închipui, (cf. fr. imaginable) imaginar adj. 1. plăsmuit de imaginaţie; închipuit, nereal, fictiv. 2. (mat.; despre numere) al cărui pătrat este un număr negativ, (cf. fr. imaginaire) imaginativ adj. dotat cu imaginaţie fecundă, vie. (< fr. imoginatif) imaginaţie s.f. capacitatea omenească de a crea, pe baza reprezentărilor care reflectă realitatea existentă, noi reprezentări ; invenţie. • închipuire, fantezie. (cf. fr. imagination, lat. imaginatio) imâginc s.f. 1. reprezentare în conştiinţă a realităţii înconjurătoare, pe baza senzaţiilor şi a impresiilor primite pe calea'simţurilor. 2. (fiz.) reprezentare a unui obiect obţinută din reunirea razelor luminoase emanate de la un corp şi reflectate de altul. 3. reprezentare plastică a unei fiinţe, a unui obiect etc. făcută prin fotografiere, prin desen etc. • reflectare artistică a unui obiect, a unui peisaj etc. făcută prin sunete, prin cuvinte, prin culori etc. 4. (mat.) simbol. (< lat. imago, cf. it. imma.gina)
 imagistic adj. (rar) privitor la imagini, de (cu) imagini. • (subst., f.) produc-
                                                                                  îtV-îM
 tie literară (uneori formalistă) în care predomină imaginile. (<fr. imagis-tique)
 imanent adj. 1. propriu naturii obiectului; intrinsec, constant, permanent. 2. (în concepţia idealistă) care există şi acţionează prin sine însuşi fără o cauză externă, (cf. fr. immanent, it. imma-nente, lat. immanens) imanenţă s.f.* (fii.) situaţia a ceea ce este imanent, (cf. fr. immanence, lat. immanenza) imaterial adj. (fii.) existent numai în conştiinţă; spiritual, nematerial; (p. ext.) fără consistenţă, fără formă precisă. (cf. fr. immateriel, it. immateriale) imaterialitate s.f. (fii.) calitatea a ceea ce este imaterial, (cf. fr. imma-Urialite)
 imbatabil adj. care nu poate fi bătut; de neînvins, imbecil s.m. şi f. tîmpit, om slab de minte. (<fr. imbecile, it. imbecille, cf. lat. imbecilis — slab) imbecilitâte s.f. 1. deficienţă mintală; neghiobie, tîmpenie. 2. comportare sau vorbă de imbecil, prostie, inepţie, tîmpenie, dobitocie, (cf. fr. imbecillite) imbecilizâ ib. I. tr. şi refl. a (se) tîmpi, a (se) îndobitoci, (cf. fr. imbecilliser) imbecilizăt adj. adus sau ajuns în stare de imbecilitate. (< imbeciliza) imberb adj., s.m. (tînăr) căruia nu i-a crescut încă barba. (< fr., it. imberbe) imbrifug adj. (despre materiale) care nu poate fi pătruns dc ploaie, (cf. fr. imbrifuge)
 imbroglio s.n. (rar) 1. încurcătură. 2. piesă de teatru a cărei intrigă este foarte încurcată. (<it. imbroglio) imediât adv. nejntîrziat, numaidecît, îndată, fl adj. care se produce fără în-tîrziere; nemijlocit. (< fr. immediat, cf. lat. t. immediatus) hnelman s.n. (av.) figură acrobatică în care avionul urcă drept în sus, trece în zbor pe spate, apoi se răsuceşte pe o parte, revenind în zbor orizontal, însă în direcţie opusă celei iniţiale. (<germ.) imemorial adj. dintr-o epocă îndepărtată; uitat, străvechi, (cf. fr. immemorial) imens adj. foarte mare, nemărginit; vast. • nenumărat, enorm. # foarte important, (cf. fr. immense, lat. im-mensus)
                                                imensitate s.f. întindere nemărginită.
 •    mărime, proporţii uriaşe, (cf. fr. immensite, lat. immensilas) imergent adj. (fiz.; despre raze luminoase) care străbate un mediu oarecare imersiune s.f. (fiz.) 1. afundare a unui corp într-un lichid ; stare în care se află un corp afundat. 2. (astr.) intrare a unui corp ceresc în conul de umbră al unui alt corp. (cf. fr. immersion, lat. immersio)
 imigrâ vb. I. intr. a se stabili într-o ţară străină, părăsind ţara de origine. (< fr. immigrer, it., lat. immigrare)
 iMi-iMf»
 imigrant s.m. şi /. cel care imigrează.
 (cf. fr. immigrant) imigrăţie s.f. imigrare, (cf. fr. immigra-tion) ‘
 iminent adj. pe punctul de a se produce; apropiat; inevitabil. (< fr. imminent, it. imminente, lat. imminens) iminenţă s.f. caracterul, situaţia a ceea ce este iminent, (cf. fr. imminence, it. imminenza) imită vb. I. ir. 1. a face (sau a încerca să facă) exact ceea ce vede (sau a văzut) că a făcut cineva. • a reproduce vorba, gesturile cuiva; a maimuţări. 2. a lua ca model opera sau felul de a lucra al unui artist sau al unui scriitor. • a reproduce cu fidelitate, a copia. (< fr. imiter, it. imitare, lat. imitări)
 imitativ adj. care imită. O (lingv.) armonie imitativă = efect stilistic provocat de alăturarea unor cuvinte ale căror sunete evocă un sunet natural, (cf. fr. imitatif, it. imitativo) imitator s.m. şi /. cel care imită pe cineva sau ceva. (cf. fr. imitateur) imitaţie s.f. faptul de a imita; imitare.
 •   obiect făcut prin imitare. • (muz.) preluarea unei teme cîntate de o voce sau de un instrument de către alte voci sau instrumente, (cf. fr. imitation, it. imitazione, lat. imitatio)
 imixtiune s.f. amestec, intervenţie nedorită în treburile cuiva. (cf. fr. immix-tion, lat. immixtio) imn s.n. cîntec de laudă festiv sau ocazional. • (lit.) poezie lirică în care este preamărit un erou, un eveniment etc. • cîntec solemn care reprezintă simbolul unităţii de stat sau de clasă, (cf. fr. hymne, lat. hymnus, gr. hym-nos)
 imobili s.n. casă, clădire. ( < lat. immo-bilis, cf. fr. immeuble) imoM12 adj. 1. nemişcat, neclintit, fix. 2. care nu se poate mişca, -transporta, (cf. fr. immobile, lat. immobilis) imobiliar adj. (despre bunuri materiale) care nu se poate transporta; nemişcător; imobi]2. (cf. fr. immobilier) imobilitate s.f. stare de nemişcare, de neclintire, (cf. fr. immobilite, lat. immobilitas) imobiliza vb. I. tr. a pune pe cineva sau ceva în imposibilitate de a se mişca; a înţepeni, a încremeni. (<fr. immobi-liser)
 imobilizăt adj. care nu se poate mişca.
 •   (despre bunuri materiale) nefolosit, nevalorificat. (< imobiliza)
 jmolâ vb. 1. tr. (rar) 1. a jertfi. 2. a măcelări, a ucide. (cf. fr. immoler, lat. immolare) imolâţie s.f. (rar) jertfire, înjunghiere.
 (cf. fr. immolation, lat. immolatio) imoral adj. contrar principiilor morale.
 (cf. fr. immoral, it. immorale) imoralitdte s.f. caracterul a ceea ce este imoral. • purtare, faptă imorală; desfrînare. (cf. fr. immoralitt)
                                                                                          iJ08
 imortâl adj. (rar) nemuritor, nepieritor, (cf. lat. immortaliSy fr. immortel, it. immortale) imortalităto s.f. (rar) nemurire, (cf.
 fr. immortalite)
 imortaliza vb. I. tr. a face nemuritor, nepieritor în memoria omenirii, (cf. fr. immortaliser)
 imortelă s.f. (bot.) plantă erbacee cu frunze puţine şi cu flori mici, trandafirii; plevaiţă. O imortelă-galbenâ = plantă erbacee ornamentală cu tulpina dreaptă şi cu flori galbene. (< fr. immortelle) impacient adj. (rar) nerăbdător, neliniştit. (cf. fr. impatient, it. impaziente, lat. impatiens) impacientă vb. I. refl. a-şi pierde răbdarea, a se nelinişti, (cf. fr. impatienter, it. impazientare) impacienţă s.f. (rar) nerăbdare, nelinişte. (cf. fr. impatience, it. impa-zienza, lat. impatientia) impâct s.n. (fiz.) fenomenul de intrare în contact a două corpuri dintre care cel puţin unul este în mişcare; ciocnire. O (mii.) punct de impact = loc unde un proiectil atinge ţinta. ( < fr. impact, cf. lat. impactus)
 impalpăbil adj. care nu poate fi pipăit; (p. ext.) mic ca dimensiuni, de neobservat; imperceptibil, (cf. fr. impal-
 pable)
 impar adj. (rar) fără soţ. O (mat.) număr impar — număr fără soţ. ( < lat. impar)
 imparipenât adj. (bot.; despre frunzele compuse) care are un număr nepereche de foliole. (cf. fr. imparipenne) imparisilăbic adj. (gram.; despre substantive şi adjective)' care nu păstrează acelaşi număr de silabe în tot cursul declinării, (cf. fr. imparisyllabique) impartajâbil adj. (rar) care nu poate fi împărţit.
 imparţial adj. nepărtinitor, obiectiv, drept. ( < fr. imparţial, it. imparziale) imparţialitate s.f. calitatea de a fi imparţial; nepărtinire, obiectivitate, (cf. fr. impar Halite) impas s.n. 1. situaţie încurcată, fără o soluţionare convenabilă. 2. (rar) fundătură, ulicioară fără ieşire. (< fr. impasse)
 impasibil adj. (liv.) nepăsător, insensibil. (cf. lat. impassibilis, fr. impassible) impasibilităte s.f. (liv.) nepăsare, indiferenţă. (cf. lat. impassibilitas, fr. impassibilite)
 impecâbil adj. (liv.) perfect, desăvîrşit, ireproşabil, fără cusur. (< fr. impec-cable, cf. lat. in — fără, pecare — a greşi)
 impocabiUtâto s.f. (liv.) starea celui impecabil, (cf. fr. impeccabilitt) impediment s.n. (liv.) piedică, obstacol. (< lat. impedimentum, cf. it. impedi-mento)
 impenetrăbil adj. 1. prin care nu pătrunde un lichid, lumina etc.; de ne-
   900
   străbătut. • (fig.) de neînţeles; ascuns, de nepătruns. 2. (fiz.) care ocupă un spaţiu în aşa fel încît exclude de acolo alt corp (cf. fr". imp&n6trable lat. impenetrabilii) impenetrabilitate s.f. (liv.) calitatea sau starea a ceea ce este impenetrabil, (cf. fr. imp&hitrabUiti) imperativ adj. care ordonă; poruncitor.
   O   (gram.) mod imperativ (şi subst. n) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc. // s.n. (fii.) necesitate categorică şi care se impune necondiţionat; obligaţie. (< lat. imperativus, cf. fr. imperatif) imperâtor s.m. (ist.) titlu onorific care se conferea generalilor romani de către soldaţi sau de către senat, după repurtarea unei victorii asupra duşmanului. (< lat. imperâtor) imperceptibil adj. care nu se poate percepe; (p. ext.) abia perceptibil, (cf. fr. imperceptible)
   imperfect adj. (adesea adv.)- care nu este perfect; nedesăvîrşit. O (gram.) timp imperfect (şi subst. n.) = timp verbal care arată o acţiune rieterminată, de durată. (< lat. imperfectus) imperfectîv adj. (gram.; despre aspectul verbelor şi subst. n.) care arată că acţiunea verbului se repetă, sau este în cuis de desfăşurare. (< fr. imperfeclif) imperfecţiune s.f. starea a ceea ce este imperfect; defect, (cf. fr. imperfeciion) imporidl adj. referitor la împărat, la imperiu; - împărătesc. (< lat. impe-rialis. cf. fr. imperial) imperiâlă s.f. (rar) etaj al unor vehicule pentru transportul în comun -al călătorilor. (< fr. imperiale) , ' . imperialism s.n. stadiul cel mai înalt şi ultim al capitalismului, care are ca principală trăsătură distinctivă înlocuirea liberei concurenţe prin dominaţia monopolurilor şi care duce o necontenită luptă pentru acapararea de noi surse de materii prime şi pieţe de desfacere, provocînd războaie de agre-. siune. (cf. fr. impirialisme) imperialist adj., s.m. (adept, susţinător, partizan) al imperialismului.' (cf. fr. imperialiste)
                                               ' imperios adj. (adesea adv.) neapărat trebuincios, absolut necesar.- (< lat. imperiosus, cf. fr. imperieux) imperiu s.n. 1. monarhie condusă de un împărat. 2. teritoriu care cuprinde un stat dominant şi teritoriile cotropite de el. 3. (rar) conducere, comandă, o (expr.) sub imperiul... — sub stăpîni-rea..., sub dominaţia...«lat. imperium) impermeabil adj. care nu permite trecerea unui fluid prin el. // s.n. manta, haină de ploaie. (< fr. impermiable) impefmeabilitâte s.f. însuşirea, starea a ceea ce este. .impermeabil, (cf. fr. impermiabiUti) impermoabilizâ vb. I. tr. şi refl. (tehn.) a (se) face (un material) impermeabil.
   (< fr. impermiabiliser)
                                                                                    IMP-IMP
                                                   imporsonâl adj. care nii este personal; (fig.) lipsit de personalitate, de originalitate. # (gram.; despre verbe, construcţii etc.) care arată o .acţiune neatribuită nici unei persoane, (cf. fr. impersonnel, it. impersonale) impersonalitate s.f. caracterul a ceea ce este impersonal, (cf. fr. impersonnalitâ) impertinent adj., s.m. şi f: obraznic, necuviincios, insolent. (< fr. impertinent, it. impertinente, cf. lat. imperti-nens)
  impertinenţă s.f. obrăznicie, necuviinţă, insolenţă, (cf. fr. impertinence, it. impertinenza) imperturbabil adj. (liv.) liniştit, stăpîn pe sine, de netulburat. (< lat. imper-turbabilis, cf. fr. imperturbable) impcrturbaMlităto s.f. stare a celui imperturbabil; netulburare. (cf. fr. imperturbabilii) impestă vb. I. tr. 1. a molipsi de ciumă sau de o boală contagioasă. 2. (fig.) a corupe. 3. a răspîndi un miros urît; (< it. impestare, cf. fr. empester) impetigo s.n. (med.) boală de piele care se manifestă prin nişte pete roşii acoperite de băşicuţe. (< fr. impetigo) impetuds adj. năvalnic, tumultuos.
  (< lat..impetuosus, cf. fr. impetueux) impetuozitâte s.f. calitatea de a fi impetuos. (cf. fr. impetuositi) impicgât s.m. funcţionar feroviar de la serviciul de mişcare a trenurilor dintr-o gară. • (ieşit din uz) slujbaş, mic funcţionar. (< it. impieyato) impieta i-6. I. intr. (rar) a încălca drep-, turile cuiva, amestecîndu-te în viaţa, în afacerile lui. • a comite un sacri-. legiu. (cf. fr. empieter) impietate s.f. lipsă de pietate faţă de ceva sfînt; (p. ext.) jignire adusă faţă de cineva sau de ceva care merită veneraţie; sacrilegiu, (cf. fr. impiete, lat. impietas) implaciibil adj. de neînduplecat, neîm-blînzit, neîndurat. (< lat. implacabilis, cf. fr. implacable) implacabilitate s.f. însuşirea de ’a fi implacabil, (cf. fr. implacabilii) implica vb. I. tr. 1. a cuprinde în sine, a include; a avea (ceva) drept urmare. 2. a amesteca (pe cineva) de obicei într-un proces, într-o infracţiune etc.
  ( < fr. impliquer, it. implicare) implicaţie s./. idee, fapt care este o consecinţă ă altuia, căruia îi urmează implicit. (cf. fr. implication, it. implica-zione)
implicit adj. (adesea adv.) cuprins în ceva (fără a fi exprimat formal), care se înţelege de la sine. (< fr. implicite, it: implicito) imploră vb. I. tr. a ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (şi cu umilinţă). (< fr. implorer, it., lat., implorare) impluviu s.n. (avi.) spaţiu descoperit în atriul unei case romane, unde se afla un bazin pentru strîngerea apei de ploaie. (< lat, impluvium)
IMP-IMP
impoliteţe s.f. mojicic, necuviinţă, (cf.
  fr. impolitesse) imponderabil adj. care este atît de uşor îneît nu poate fi cîntărit. o (fig-: adesea subst.) imperceptibil, greu de prins, de sesizat; subtil, (cf. fr. impon-derable)
impopular adj. (rar) care nu este pe placul, pe gustul poporului; nepopular, rău primii de popor, (cf.fr. impopulaire) impopularitate s.f. (rar) caracterul sau starea a ceea ce este impopular; ne-popularitate, (cr. fr. impopularite) import s.n. aducere de mărfuri străine în ţară, prin cumpărare sau pe cale de schimb. O ( loc. adj.) de import = importat.!; (fig.) care nu are legătură cu realităţile locale, (cf. germ. Import)
  importai vb. T. ir. a face import, a aduce în ţară mărfuri prin import. © (fig.) a introduce obiceiuri, mode etc. străine.
  ( < fr. importer, cf. lat. importare) importa2 vh. I. tr. şi intr. (nu se foloseşte decît la infinitiv şi la persoana a 3-a sg. şi pl.) a prezenta importantă, interes pentru cineva. (< fr. importer, it., lat. importare)
  important adj. 1. însemnat. 2. influent; de vază. O (ironic) plin de aroganţă.
  ( < fr. important, it. importante) importanţă s.f. ceea ce face ca un lucru să prezinte mare interes, valoare, însemnătate, o (expr.) a-şi da importantă = a se îngîmfa. (cf. fr. importance, it. importanta) importator s.m. şi /. cel care face import.
  (cf. it. importatore, fr. importateur) importun adj:, s.m. şi /. (rar) (om) plicticos. supărător, nepotrivit. (<fr.
  i mp or iun)
                                                      importună rb. I. ir. a plictisi, a supăra; a stingheri, a incomoda pe cineva.
   ( < fr. importuner, it. importunare) importunităte s.f. faptul de a importuna; (la pl.) stăruinţe supărătoare, (cf. fr. impor lunile)
  imposibil adj. care nu se poate face, nu este posibil, nu poate să existe. C (fam.) nesuferit, rău. insuportabil. // s.n. lucru cu neputinţă de realizat, irealizabil. O (expr.) a face imposibilul = a face totul pentru a realiza ceva. (cf. fr. impossible, it. impossibile, lat. împosaibilis) imposibilitate s.f. caracterul a ceea ce este imposibil; lipsă de posibilitate, neputinjă. (cf. fr. impossibilite, lat. impossibililas)
  impostor s.m. şi /. cel cave caută să înşele pe cineva, profitind de necu-uoştinja sau de buna-credinţă* a oamenilor: şarlatan, e cel care încearcă să se substituie cuiva (pentru a lucra în numele lui). (< fr. imposieur, cf. lat. impostor)
  Impostură s.f. înşelătorie, minciună. O situaţie în care. se află cineva care vira sfi înşHe lmna-cmliniă a altora. ( < fr. imposturcy ii. impostura)
                                                                                             810
impotent adj. (rar) lipsit de vigoare; neputincios. O (med.) inapt pentru actul sexual, (cf. fr. impotent, lat. impotens)
  impotenţă s.f. (rar) lipsă de vigoare; neputinţă, moleşeală. • (med.) stare (patologică) a celui inapt pentru actul sexual. (< fr. impotence, lat. impo-tentia)
impozabil adj. care poate fi impus la impozite, (cf. fr. imposable) impozant adj. care impune respect sau admiraţie; impunător, mîndru. (cf. fr. imposant)
impozit s.n., (fin.) contribuţie la cheltuielile statului pe care trebuie să o plătească cetăţenii, organizaţiile economice etc., potrivit anumitor principii de impunere. (< lat. impositus, cf. it. imposta, fr. impot) impracticabil adj. 1. (despre drumuri, terenmri) care nu se poate folosi; desfundat, stricat. 2. care nu poate fi pus în practică, nu se poate aplica, (cf. fr. impracticable) imprecaţie s.f. (lit.) blestem; injurie, ocară. ' 9 figură de stil care conţine un blestem, (cf. fr. imprecation, lat. imprecaiio)
  imprecis adj. (rar) care nu este precis; nesigur, neprecis, vag. (cf. fr. imprecis) imprecizie s.f. (rar) lipsă de precizie.
  (cf. fr. imprecision) impregna ? b. I. tr. şi refl. a (se) îmbiba cu o substanţă (lichidă). (< fr. im-pregner, cf. it. impregnare) impresar s.m. organizator de turnee, de reprezentaţii teatrale, concerte etc.
  ( < it.. fr.’ impresario < it. impresa — întreprindere) imprescriptibil adj. (jur.) care nu poate fi prescris; valabil totdeauna, (cf. fr. imprescriptible)
                                                    impresie s.f. efect lăsat în conştiinţă de o cauză dinafară; gînduri, imagini etc. întipărite în amintire. O (expr.) a face (sau a produce) impresie = a impresiona. © senzaţie; părere. e (lapl.) păreri personale, puncte de vedere personale (asupra unei chestiuni, a unui fapt etc.). (cf. fr. impression, it. im-pressione. lat. impressio) impresiona vb. I. tr. 1. a produce o vie impresie; a emoţiona. 2. (fiz.: despre lumina) a acţiona asupra stratului sensibil al unei plăci sau al unui film - fotografic. (<fr. impressionner) impresionabil adj. uşor de impresionat;
emotiv, sensibil, (cf.fr. impressionnable) Iinprcsionabilităto s.f.însuşirea de a fi impresionabil; sensibilitate, emotivitate. (cf. fr. impressionnabilite) impresionant adj. (adesea adr>.) care lasă o puternică impresie; emoţionant, (cf. fr. impressionnant) impresionism s.n. curent idealist şi formalist apărut în arta şi literatura burgheză la sfîrşitul secolului alXIX-lea, caracterizat prin indiferenţa faţă de problemele esenţiale ale realităţii socia-
 âii
le şi prin tendinţa de a reda nemijlocit impresiile personale şi de moment ale artistului.''(cf. fr. impressionnisme) impresionist adj., s:m. şi /. (adept) al impresionismului, (cf. it. imprevisibile, fr. impressionniste) imprevizibil adj. (liv.) care nu se poate prevedea, (cf. fr. imprâvisible) imprimă vb. I. tr. 1. a lăsa urme prin apăsare; a întipări. 2. (poligr.) a tipări. % (lexl.) a întipări desene pe o pînză. 3. (fig.) a da, a transmite, a comunica. (<fr. imprimer, it. impri-mere)
 imprimat s.n. 1. carte, hîrtie pe care s-a imprimat ceva; formular folosit pentru scrierea actelor oficiale. 2. (lapl.) tipărituri. (< imprima)
 Imprimerie s.f. 1. tipografie. 2. atelier de imprimat ţesături, (cf. fr. imprimerie)
 imprimeu s.n. (text.; de obicei la pl.) ţesătură de mătase pe care s-au imprimat desene colorate. (< fr. imprime) improbabil adj. (rar) care nu se poate proba; nesigur, puţin probabil, (cf. fr. improbable) impropriu adj. (despre cuvinte, sensuri etc.) care nu este propriu; nepotrivit; nerecomandabil. (< lat. improprius, cf. fr. impropre) improviza vb. I. tr. a face ceva pe nepregătite, la moment; (spec.) a întocmi, a aranja pe nepregătite (un discurs, versuri etc.). (<fr. improviser, it. improvisăre) ■ improvizaţie s.f. faptul de a improviza; piesă muzicală improvizată. • discurs, versuri etc. improvizate. • lucru făcut la repezeală, la moment, (cf. fr. improvisation, it. improvvisazione, rus. improvizaţia) imprudent adj. (adesea adv. şi subst.)
 • lipsit de prudenţă; nesocotit, neprevăzător, nechibzuit. (< fr. imprudent, it. imprudente, lat. imprudens) imprudenţă s.f. lipsă de prudenţă; ne-prevedere, nesocotinţă, (cf. it. impru-denza, lat. imprudentia) ’ impuber adj. (liv.) care n-a ajuns la pubertate. (< fr. impuberc, cf. lat. impubes)
 impiidic adj. neruşinat, necuviincios.
 (cf. fr. impudique, lat. impudicus) impudoare s.f. neruşinare, (cf. fr. im-pudeur)
 impuls s.n. 1. îndemn, imbold, avînt (la o acţiune etc.). 2. (fiziol.) mişcare bruscă şi momentană, determinată de acţiunea stimulenţilor nervoşi şi orientată spre executarea unui ’ act determinat. 3. (fiz.) produsul între valoarea unei forţe şi timpul în care ea acţionează. (< lat. impulsum < ' impellere — â. împinge către, cf. it. impulso, fr. impulsion) impulsie s.f. 1. tendinţă cauzată de un factor psihologic, emoţional; excitaţie. 2. (fiz.) mişcare pe care o imprimă unui corp o forţă dinafară, (cf. fr: impulsion)
                                                                                 IMP-IMU
 impulsiv adj. (despre oameni) care se aprinde uşor; violent, arţăgos, nestă-pînit. (cf. fr. impulsif, it. impulsivo) impulsivitate s.f. însuşirea de a fi impulsiv: nestăpînire, violenţă, (cf. fr. impulsivi te) impunător adj. măreţ, falnic, impozant.
• (-< impune)
 impiîno tb. III. 1. tr. a face pe cineva să accepte ceva (o sarcină, o obligaţie etc.) • a sili pe cineva la ceva. 2. intr. a inspira respect, teamă. • refl. a se afirma. 3. tr. a constrînge (pe cineva) să accepte ceva sau pe altcineva. 4. tr. a supune unui impozit, (cf. fr. imposer,. lat. imponere, după pune) impunere s.f. acţiunea de a (se) impune; constrîngere; (concr.) impozit. (< impune)
 impunităto s.f. (jur.) nepedepsire a unui infractor, datorită unor împrejurări personale, consemnate de lege. (cf. fr. impunite) impur adj. care nu este pur; compus din substanţe diferite, amestecat. • (fig.) murdar, corupt, (cf. fr. impur, lat. impurus) impurităte s.f. 1. stare a ceea ce este impur; necurăţenie. 2. ceea ce face un corp impur; corp străin dintr-o substanţă, (cf. lat. impuri tas, fr. im-purete)
 impută ib. I. ir.-şi refl. 1. a (se) atribui cuiva purtări, fapte urîte, nepotrivite. 2. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituţii în cadrul unei funcţii deţinute de acea persoană. (< fr. imputer, it., lat. imputare)
 imputăMl adj. care poate fi imputat.
 (cf. fr. imputable) imputâţio s.f. 1. (jur.) învinovăţire, reproş’. 2. obligaţie de a plăti o sumă ca despăgubire pentru o pagubă cauzată unei instituţii unde activează cineva; (concr.) sumă de bani plătită în acest scop. (cf . fr. imputation, lat. imputatio) imuăbil adj. (fii.) neschimbător, permanent acelaşi. ,(< fr. immuable) imuabilitate s.f. calitatea a ceea ce este imuabil; permanenţă, fixitate, (cf. fr. immuabilite) imiin adj. (med.) care prezintă imunitate (1). (< lat. immunis) imund adj. (rar.) murdar, oribil, dezgustător la .înfăţişare. ( < lat. immun-dus, cf. fr. immonde) imunitate s./. 1. stare a unui organism care a devenit rezistent faţă de anumite boli sau otrăviri. 2. (jur.) situaţia unei persoane care -beneficiază de anumite prerogative sau scutiri legale speciale în cadrul sarcinilor sau drepturilor pe care' le are. O imunitate parlamentară = situaţie de - care se bucură membrii unei adunări legiuitoare de a nu putea fi urmăriţi sau arestaţi (în timpul sesiunilor parlamentare) fără aprobarea •organului
IMU-INC
 căruia ii aparţin; imunitate diplomatică = inviolabilitate juridica de care se bucură reprezentanţii diplomatici, familiile lor etc. (cf. fr. immunite, lat. immunitas) imuniză vb. I. tr. şi refl. a face sau a deveni imun cu ajutorul unui tratament special sau în urma unei boli.
 (< fr. immuniser) imunizare s.f. acţiunea de a (se) imuniza şi rezultatul ei. ( < imuniza) inabil adj. (rcir) neîndemînatic. (cf. fr.
 inhabile, lat. inhabilis) inabordăbii adj. inaccesibil; la care nu se poate ajunge, (cf. fr. inabordable) inacceptabil adj. care nu se poate accepta, admite, (cf. fr. inacceptable) inaccesibil adj. care nu este accesibil;
 de neajuns, (cf. fr. inaccessible) inacomodăbil adj. care nu se poate acomoda (cu o situaţie, cu cineva sau cu ceva), (cf. fr. inaccommodable) inactiv adj. 1. care nu lucrează, nu face nimic; leneş, trîndav. 2. (chim.; despre substanţe) care nu reacţionează, (cf. fr. inactif) inactivitate s.f. lipsă de activitate; pasivitate; trîndăvie, lenevie, (cf. fr. inactivite)
 inactual adj. care nu este actual, (cf.
 fr. inactuel) inacţiune .s.f. (rar) lipsa oricărei acţiuni.
 (cf. fr. inaction, it. inazione) inadaptabil adj. de nedeprins, care nu se poate împăca cu o situaţie nouă; neadaptabil, (cf. fr. inadaptable) inadaptabilitate s.f. faptul de a fi inadaptabil; neadaptabilitate. inadecvat adj. nepotrivit, necorespunzător; neadecvat, (cf. fr. inadequat) inaderent adj. (rar) care nu aderă, care nu se poate lipi de ceva. (cf. fr. inadherent) inaderenţă s.f. (rar) imposibilitate de a adera, de a se lipi de ceva. inadmisibil adj. care nu se poate admite;
 neadmisibil, (cf. fr. inadmissible) inadvertenţă s.t. greşeală din neatenţie; nepotrivire, neatenţie, (cf. fr. inad-vertance < lat. in — fără, advertere — a fi atent) inalienăbil adj. care nu se poate înstrăina.
 (cf. fr. inalienable, it. inalienabile) inalterabil adj. care nu se strică, nu se alterează, nu se denaturează. • (fig.) de neclintit, tare. (cf. fr. inalterable) inamic adj., s.m. şi /. duşman, potrivnic, vrăjmaş. • (cel) care este duşmănos, ostil. (< lat. inimicus) inamovibil adj. care nu poate fi destituit, înlocuit sau transferat din funcţia pe care o deţine. • (despre o funcţie) din care nu poate fi destituit cineva, (cf. fr. inamovible, it. inamovibile) inamovibilitate s.f. faptul, dreptul de a fi inamovibil, (cf. fr. inamooibilite) inanităte s.f. (rar) deşertăciune, vanitate inutilă, zădărnicie. (< fr. inanite, cf. lat. inanis — gol)
 Inaniţie s.f. (med.) slăbiciune fizică extraordinară, provocată de o alimen-
                                                                                            812
 taţie insuficientă, (cf. fr. inanition, lat. inanitio) inapetenţă s.f. (med.) lipsă de poftă de mîncare. (cf. fr. inappetence, it. inappetenza)
  inaplicabil adj. care nu se poate aplica practic, (cf. fr. inapplicable) inapreciabil adj. care nu se poate măsura (datorită micimii); de nepreţuit, foarte valoros, (cf. fr. inappreciable) inăpt adj. neapt, nepotrivit de a face ceva, de a îndeplini un serviciu, o sarcină etc. (< fr. inapte) inaptitudine s.f. lipsă de aptitudine, nepricepere la ceva. (cf. fr. inaptitude) inatacabil adj. care nu poate fi atacat; (*pec.; jur.) care nu se poate ataca pe o cale de atac obişnuită, (cf. fr. inat-taquable)
  inaugura vb. I. tr. a începe, a deschide solemn activitatea unei instituţii (o expoziţie, un local etc.); a dezveli un monument. • (fig.) a începe, a deschide drum. (< fr. inaugurer, it., lat. inaugurare) inaugural adj. de inaugurare, (cf. fr. inaugural)
  inavuâbil adj. de nemărturisit; (p. ext.) ruşinos, nedemn. ( < fr. inaoouable) incalculabil adj. care nu se poate calcula ; foarte mare, important, imens. (cf. fr. incalculable) incalificabil adj. rău, de necalificat;
  nemaiauzit, (cf. fr. inqualifiable) incandescent adj. (fiz.) în stare de incandescenţă, (cf. fr. incandescent, it. incandescente) incandescenţă s.f. (fiz.) starea unui corp care răspîndeşte lumină din cauza temperaturii înalte la care se află. O (tehn.) lampă cu incandescentă — lampă în care lumina este produsă de un filament adus la incandescenţă cu ajutorul unui curent electric, (cf. fr. incandescence, it. incandescenza) incantaţie s.f. cuvînt magic; ceremonie prin care vracii pretind că ţes farmece şi vrăji. (cf. fr. incantation, lat. incan-tatio)
  incapabil adj. (adesea subst.) care nu este în stare de a face ceva; (p. ext.) nepregătit, nepriceput. • (jur.) care nu are capacitatea legală de a-şi exercita anumite drepturi, (cf. fr. incapa-ble)
  incapacitate s.f. lipsă de capacitate pentru ceva; (p. ext.) nepregătire, nepricepere. • (jur.) situaţia celui incapabil, (cf. fr. incapacite) incarbonizâre s.f. (geol.) transformare biochimică lentă, în afara contactului cu aerul, a substanţelor organice din plante în cărbuni de pămînt. incarnă vb. I. tr. şi refl. a (se) întrupa.
  •  (fig.) a (se) prezenta, a da o formă precisă, materială. (< fr. incarner, it. incarnare cf. lat. in — în, caro — carne)
  ineosăbil adj. care nu se sparge (uşor), (cf. fr. incassable)
 813
  incâso «.n. sg. (fin.) sistem de decontare prin care banca încasează în contul unui creditor o sumă de bani de la debitori. (< it. incasso) încastrare s.f. (tehn.) mod de legătură a două corpuri solide, care împiedică orice mişcare de rotire sau de translaţie. (cf’. it. încastrare) incâstru s.n. (tehn.) nume dat găurilor de incastrare a două corpuri solide. (< it. incaştro) incendia vb. I. tr. 1. a da foc, a provoca un incendiu. • (fig.) a începe un război, a aţîţa, a îndemna la violenţe. 2. (fig.) a împurpura, (cf. fr. incendier,
  . it. incendiare, lat. incendere) incendiar adj. 1. care provoacă (sau poate provoca) incendii; care se poate aprinde. • (fig.) aţîţător, care agită spiritele. 2. (fig.) roşu; împurpurat, (cf. fr. incendiaire)
  -incendiator s.m. si /. provocator al unui incendiu. • (fig.) aţîţător, provocator. ( < incendia)
  incendiu s.n. foc marc; plrjol. (< lat. incendium, cf. it. incendio, fr. incendie) incert adj. nesigur, îndoielnic, (cf. lat. incertus)
  incertitudine s.f. nesiguranţă, îndoială.
  (cf. fr. incertitude) incest s.n. (jur.) legătură sexuală, oprită de lege, între părinţi şi copii sau între fraţi. (cf. fr. inceste, lat. inces-tum)
  inccstu6s adj., s.m. şi /. (vinovat) de incest; cu caracter de incest, (cf. fr. incestueux)
  inchizitor s.m. (bis.) judecător al inchiziţiei. • (fig.) anchetator necruţător, aspru. (cf. it. inquisitore, fr. inquisi-teur, lat. inquisitor) inchizitorial adj. de inchiziţie, al inchiziţiei, privitor la inchiziţie. 9 (fig.) foarte aspru, necruţător, (cf. it. inqui-sitoriale, fr. inquisitorial) inchiziţie s.f. instituţie ecleziastică, poliţisto-iudiciară, vestită prin sentinţele sale de o mare cruzime şi instituită de biserica romano-catolică (în secolele al XlII-lea—al XlX-lea) pentru a stîrpi pe aşa-numiţii eretici şi mai ales pentru â oprima pe cei care se opuneau exploatării feudale şi asupririi bisericii, (cf. it. inquisizia, fr. inquisition, lat. inquisitia)
  incident1 s.n. 1. întîmplare neplăcută care survine într-o situaţie, în timpul unei activităţi O incident de frontieră = ciocnire armată între formaţii grănicereşti care aparţin la două state limitrofe. • greutate, dificultate. 2. (jur.) obiecţie, contestaţie accesorie la cauza principală a unui proces. (< fr. incident)
  incident2 adj. 1. (gram.', despre cuvinte, propoziţii) intercalat între părţile unei propoziţii sau ale unei fraze. 2. (fiz.; în expr.) rază incidenţă = rază care atinge o suprafaţă într-un anumit punct. (cf. fr. incident, it. incidente)
                                                                                        INC-INC
  incidental adj. (adesea adv.) întîmplător, accidental, (cf. fr. incidenţei, it. incidentale)
 incidenţă s.f. ((iz.) întretăiere, întîl-nire a unei raze de lumină cu o suprafaţă. O punct de incidenţă = punct în care o rază de lumină întîlneşte o suprafaţă; unghi de incidenţă — unghi pe care îl face raza de lumină care cade pe o suprafaţă cu perpendiculara în punctul de incidenţă. • (gram.) situaţia unei propoziţii incidente, (cf. fr. incidence, it. incidenza) incinera vb. I. tr. a arde un cadavru; a preface în cenuşă. (< fr. incinerer) incintă s.f. 1. spaţiu închis; sală mare de şedinţe. # (tehn.) limitele unui spaţiu determinat. 2. linie de apărare care înconjoară un obiectiv militar, (cf. fr. enceinte) incipient adj. aflat la început, în prima fază; de început, începător. (< lat. incipiens)
 incisiv adj. (anat.; în expr.) dinţi incisivi (şi subst., m.) = dinţii din faţă, care taie alimentele. • (fig.) tăios, muşcător. (< fr. incisif) incită rb. I. tr. (rar) a aţîţa, a întărîta; a instiga la... (< fr. inciler, cf. it., lat. incitare) incitaţie s.f. incitare; instigare, (cf. fr. incitation, lat. incitatio) incîză s.f. (gram.) mică propoziţie cu sens complet, intercalată într-o altă propoziţie sau într-o frază. (< fr. incise, cf. lat. incisus — tăiat) incizie s.f. (rar) tăietură făcută cu bisturiul în corpul unui om sau al unui animal. • tăietură făcută în coaja unui arbore, (cf. fr. incision, it. incisione, lat. incisio) include »;6. III. tr. a cuprinde; a îngloba.
 (< lat. includere, cf. fr. inclure) inclusiv adj. împreună cu, şi cu. (< fr. inclusif)
 incluziune s.f. (tehn.) particulă de material străin conţinută în masa unui corp solid. (cf. fr. inclusion) incoatîv adj. (gram.; despre verbe) care arată începutul unei acţiuni. (< lat. inehoativum [verbum] < in-choare — a începe, cf. fr. inehoatif) incoercibll adj. care nu poate fi închis, comprimat, constrîns. • (fiz.) care nu poate fi reţinut într-un recipient, (cf. fr. incoercible) incoerent adj. lipsit de legătură logică (în gîndire, în acţiune); fără şir. (cf. fr. incoMrent)
 incoerenţă s.f. lipsă de coerenţă, de legătură logică (în gîndire, în acţiune), (cf. fr. incohErence) inc6gnito adj. (rar; de obicei despre personalităţi importante aflate în cursul unei călătorii) fără a se arăta cine este, care trece sub un nume fals. ( < it., fr. incognito)
 incognoscibil adj. (în filozofia idealistă) care nu poate fi cunoscut de raţiunea omenească, de necunoscut, (cf. fr.
  INC-INC
 incognoscible < lat. in — ne, cognos-cere — a cunoaşte) incolâr adj. lipsit de culoare. • (fig.) fără personalitate, searbăd, şters. (cf. fr. incolore, lat. incolor) incombustibll adj. care nu poate arde.
 (cf. fr. incombustible) incombustibilitâte s.f. însuşire a unui corp de a fi incombustibll. (cf. fr. in combustibili 14) incomensurabil     adj.         1. (fiu.) care nu
 se poate măsura; nemăsurat, foarte mare. 2. (mat.; despre două mărimi) care nu au o unitate de măsură comună, cuprinsă de un număr întreg de ori în fiecare dintre ele. (cf. fr. incommen-surable)
 incomod adj. 1. care nu este comod, care nu oferă      nici          o comoditate. 2.
 (despre oameni) supărător, stingheritor. ( < fr. incommode) incomoda vb. I. tr. a produce cuiva o supărare; a deranja, a stingheri. (< fr. incomoder,     cf.         it. incomodare)
 incomparabil adj. (adesea adn.) neasemănat, extraordinar, fără pereche, (cf. fr. incomparable) incompatibil adj. care nu se potriveşte, nu se împacă cu altceva; care nu poate fi, nu se poate exercita simultan cu altceva, (cf. fr. incompatible) incompatibilitate s.f. faptul de a             fi
 incompatibil; nepotrivire. • (jur.) interdicţie legală ca cineva să poată ocupa simultan două funcţii, două atribuţii care prin caracterul lor sînt contradictorii, (cf. fr. incompatibilite) incompetent adj. care nu este competent.
 •   (jur.) lipsit de puterea legală de a judeca sau de a cerceta ceva. (cf. fr. incompetent, it. incompetente)
 incompetenţă s.f. lipsă de competenţă.
 •   (jur.) lipsa puterii legale de a îndeplini o anumită atribuţie, (cf. fr. incompetence, it. incompetenza)
 incomplet adj. care nu este complet; necomplet, (cf. fr. incomplet, it. incom-pleto)
 incomprehensibil adj. (rar) care nu se poate înţelege; de neînţeles, (cf. fr. incomprehensible) incomprehensibilitâte s.f. lipsă de înţelegere. (cf. fr. incomprehensibili te) incompresibil adj. (fiz.) care nu se poate comprima; necompresibil, (cf. fr. in-compressible) inconciliâbil adj. (despre idei etc.) care nu poate fi conciliat; de neîmpăcat, (cf. fr. inconciliable) incongruent adj. (rar) nepotrivit, neconcordant. (< lat. incongimens) incongruenţă s.f.     (rar) nepotrivire,
 neconcordanţă, dezacord. (< lat. incon-gruentia, cf/ fr. inconqruite) inconsecvent adj. care nu este consecvent; schimbător. (< lat. inconsequens, cf. fr. inconsequeni) inconsecvenţă s.f. lipsă de consecvenţă In idei, în acţiuni. ( < lat. inconsequen-tia, cf. fr. inconsequence)
                                                                                           314
  inconsistent adj. lipsit de consistenţă, de soliditate; slab, moale. (cf. fr. inconsistant) inconsistenţă s.f. lipsă de consistenţă, de soliditate, (cf. fr. inconsistance) inconsolăbil adj. de nemîngîiat. (cf. fr. inconsolable)
  inconstăţit adj. care nu este constant; nestatornic. (< fr. inconstant, lat. inconstans) inconstanţă s.f. lipsă de constanţă; nestatornicie, (cf. fr. inconstance, lat. inconstantia) inconştient adj. (adesea subst.) 1. care nu este conştient, care şi-a pierdut cunoştinţa. 2. lipsit de conştiinţă, fără o atitudine conştientă în faţa realităţii. # (despre acţiuni) făcut fără participare conştientă a voinţei; involuntar. (cf. fr. inconscient) inconştienţă s.f. 1. pierdere a cunoştinţei. 2. lipsa unei atitudini conştiente faţă de realitatea înconjurătoare, (cf. fr. inconscience) incontestabil adj. care nu se poate contesta; de netăgăduit; sigur. (cf. fr. incontestable)
  incontinent adj., s.m. şi f. nereţinut, lipsit de moderaţie; violent; desfrînat.
  •   (med.) suferind de incontinenţă. (< fr. incontinent, cf. lat. incon-tinens)
  incontinenţă s.f. (med.) neputinţă de a reţine urina; (p. ext.) neputinţă de înfrînare a unei dorinţe, (cf. fr. incon-tinence, lat. incon tinen tia) inconvenâbil adj. (adesea adv.) care nu este convenabil, (cf. fr. inconvenable) inconvenient s.n. neajuns, dezavantaj ; piedică, dificultate. ( < fr. inconvenient, it. inconveniente) inconvertibil adj. (ec.; despre monede) care nu este convertibil, care nu poate fi convertit, (cf. fr. inconvertible) incorect adj. greşit, inexact. • necinstit, neonest. (cf. fr. incorrect) incorectitudine s.f. lipsă de corectitudine; necinste, şarlatanie, înşelătorie, incorigibil adj. care nu se (mâi) poate îndrepta, corija, (cf. fr. incorrigible) incorpordl adj. lipsit de corp. • care nu are existenţă materială. (< fr. incorporel) in ctfrpore adv. cu toţii împreună. (< lat. in corpore) incoruptibil adj. care nu poate fi corupt;
  integru, cinstit, (cf. fr. incorruptible) incoruptibilitate s.f. integritate, cinste exemplară, (cf. fr. incorruptibilite) incredul adj. (rar) care nu crede uşor ceva; greu de convins, (cf. fr. incredule, lat. incredulus) incredulitate s.f. (rar) firea, starea omului care nu crede cu uşurinţă; neîncredere, bănuială, (cf. fr. incredulite) increment s.n. (rar) creştere, adaos, spor. ( < lat. incrementum) incriminâ. vb. I. tr. a imputa cuiva acte criminale, a învinui pe cineva.
  ( < fr. incriminer, it. incriminare)
 315
 incrustă vb. I. 1. tr. a aplica, înfigînd pe suprafaţa unui obiect incrustaţii ornamentale pentru a-1 împodobi. • (fig.) a întipări. 2. refl. (despre substanţe) a se lipi puternic de suprafaţa, de pereţii unei conducte, ai unui recipient etc. (< fr. incruster, cf. lat. incrustate) incrustăţie s.f. 1. ornament care este înfipt pe suprafaţa unui obiect. 2. strat depus, în anumite condiţii, pe suprafaţa unor corpuri, (cf. fr. incrus-tation, lat. incrustatio) incub s.m. (mit.) demon despre care se presupunea că chinuieşte oamenii (mai ales femeile) în somn. (< fr. incub e, cf. lat. incubus) incubator s.n. (tehn.) cutie, cameră specială în care se face clocirea artificială sau unde se poate asigura dezvoltarea, în condiţii optime, a copiilor născuţi prematur. (< fr. incubateur) incubaţie s.f. 1. (med.) timp care se scurge     de  la pătrunderea       microbilor
 sau a virusului în organism şi pînă la apariţia primelor simptome ale unei boli. 2. (biol.) timpul scurs de la fecundare şi pînă la dezvoltarea embrionului şi transformarea lui în pui. (< fr. incubation, cf. lat. incubaţia)
 inculcă    vb. I. tr. (liv.) a     întipări în
 mintea     cuiva, prin repetiţie, o idee,
 o   normă de purtare etc. (< fr. incul-quer, lat. inculcare) inculpă    vb. I. tr. (jur.) a      învinui, a
 acuza. (< fr. inculper) inculpăt s.m. şi /. (jur.) cel care este acuzat de o infracţiune, de o crimă etc. (cf. fr. inculpe) incult adj. lipsit de o cultură elementară. (< fr. inculte, cf. lat. incultus) incultură s.f. lipsă de cultură; cultură insuficientă. (< fr. inculture) incumbă vb. I. intr. (despre sarcini, obligaţii) a se impune, a reveni cuiva. (< lat. incumbere) incunâbul s.n. (lit.) tipăritură care datează de la începuturile artei tipografice; (p. ext.) exemplar care face parte dintre cele mai vechi tipărituri (romîneşti). (< lat. incunabulum, cf. fr. incunable) incurabil adj. care nu (mai) poate fi vindecat, (cf. fr. incurable) inciirie s.f. (rar) neglijenţă, neîngrijire.
 (cf. fr. incurie, lat. incuria) incursiune s.f. 1. (mii.) pătrundere de scurtă durată a unor forţe armate într-un teritoriu sau într-un spaţiu aerian străin; atac prin surprindere dat pentru distrugerea unui obiectiv, pentru luare de prizonieri sau de informaţii etc. 2. (fig.) abordare a unui subiect străin de preocupările obişnuite, de tema tratată, (cf. fr. incursion, lat. incursio) fn-cvârto adj., s.m. invar, format în care coala de hîrlie imprimată a fost îndoită în patru, formînd opt pagini;
                                                                                    INC-IND
  (despre cărţi) care are acest format, (cf. fr. in-quarto, lat. in quartus) indecent adj. lipsit de decenţă; necuviincios, neruşinat, (cf. fr. indecent, lat. indecens) indecenţă- s.f. lipsă de decenţă; purtare necuviincioasă; necuviinţă, neruşinare, (cf. fr. indâcence, lat. indecentia) indecis adj. nehotărît, şovăielnic, (cf.
  fr. indecis) indeciziune s.f. nehotărîre, şovăială.
  (cf. fr. indecision) indeclinâbil adj. (gram.) care nu se declină; nedeclinabil. (cf. fr. indecli-nable)
  indefinibil adj. (rar) care nu se poate defini; nedeterminat, nelămurit, ne-precis. (< definibil, după indefinit) indefinit adj. 1. care nu este definit, care nu este explicat; nedefinit, nelămurit. ?. (gram.) nehotărît. (cf. fr. indefini)
  indchisccnt adj. (bot.; despre fructe) care nu se deschide (la maturitate) pentru a elibera seminţele, (cf. fr. indehiscent) indelebil adj. (rar) care nu poate fi şters; de neşters, (cf. fr. indelebile, lat. indelebilis) indelicatlţe s.f. lipsă de delicateţe; atitudine, gest nedelicat, (cf. fr, inde-licatesse)
  indemn adj. (rar) care nu a suferit pagube, pierderi, răni; teafăr. (< fr. indemne, cf. lat. indemnis < in — fără, damnum — pagubă) indemnitate s.f. (rar) indemnizaţie.
  (cf. fr. indemnite, lat. indemnitas) indemniză vb. I. tr. (rar) a despăgubi (pe cineva) de cheltuieli (< fr. indemniser) indemnizaţie s.f. sumă de bani care se acordă cuiva pentru acoperirea unor cheltuieli excepţionale; (spec.) sumă acordată cuiva pentru o muncă excepţională sau pentru a putea face faţă anumitor cheltuieli. • despăgubire pentru un prejudiciu, pentru o pagubă suferită, (cf. fr. indemnisation) independent adj. 1. care nu depinde de nimic sau de nimeni; liber, neatîrnat ; autonom. 2. care se bizuie pe propriile sale forţe; cu iniţiative personale, (cf. fr. independant)
\ independenţă s.f. 1. stare în care se găseşte un stat, un popor care se bucură de suveranitate naţională; neatîrnare. 2. libertate de acţiune, de a face sau de a privi ceva în mod independent, (cf. fr. independance) indescifrabil adj. de nedescifrat, ilizibil, neciteţ. (cf. fr. indechiffrable) indescriptibil adj. care nu poate fi înfăţişat în cuvinte; de nedescris. (cf. fr. iridescriptible) indestructibil adj. (adesea fig.) care nu se poate distruge; trainic, rezistent, (cf. fr. indestrvctible) indeterminabil adj. care nu se poate determina; de nedeterminat, (cf. fr. indEterminable, lat. indeterminabil'$)
 IND-IND,
 indetcrminism s./i. (fii.) teorie idealistă care afirmă că mersul natural al lucrurilor nu este supus legilor, cauzalităţii şi că oamenii au libertatea voinţei,’ acţiunile lor nedepinzînd de nimic. (< fr. incleierminisme) index s.n. 1. listă (alfabetică) a numelor, a termenilor sau a materiilor cuprinse într-o lucrare; indice. 2. (bir.) listă a cărţilor interzise de biserica catolică. O (expr.) a pune la index = a trece o lucrare în lista cărţilor interzise; (fia.) a exclude pe cineva de la cinstirea cuvenită, a trece în rîndul celor suspecţi. 3. degetul arătător, (cf. fr. index, lat. index) indezirabil adj. care nu este dorit; nedorit, neplăcut, (cf. fr. indesirable) indian s.n. (text.) pînză fină de bumbac vopsită sau imprimată. ( < fr. indienne) indidnă s.f. prăjitură cu frişcă şi cu glazură de ciocolată, (cf. germ. India-ncr [krapfen])
 indică vb. I. tr. 1. a arăta, a desemna; a face cunoscut, a semnala. 2. a recomanda, a prescrie (un tratament). (< fr. indiquer, it., lat. indicare) indicativ adj. 1. care indică, îndrumător.
 O    (gram.) modul indicativ (şi subst., n.) = mod care exprimă o acţiune reală. (cf. lot. indicativus, fr. indicativ) indicat6r 1. s.n. (tehn.) aparat care arată valoarea unei mărimi măsurate.
 •    semn de indicare a direcţiei, a distanţei pe un drum etc. • lucrare folosită ca îndrumător. 2. s.m. (chim.) substanţă care. printr-o modificare a culorii sale. indică caracterul acid sau bazic, al altei substanţe. II adj. care indică, care face cunoscut, (cf. fr. indica tevr) indicaţie s.f. îndrumare, informaţie, indiciu, lămurire, recomandare, (cf. fr. indication, lat. indicatio) indice I. s.m. 1. (mat.) număr, literă aşezată la dreapta şi mai jos decît un număr sau un simbol, cărora le precizează valoarea sau înţelesul. 0 cifră dintr-un plan economic care trebuie atinsă pentru a se realiza un anumit nivel de producţie cantitativ şi calitativ. 2. fapt, indiciu care arată aspectul unui fenomen, al unei situaţii etc. II. s.n. 1. index. 2. (fiz.) indicator al scării unui instrument de măsură. (< lat. index, cf. it., fr. indice) indicibil adj. (rar) care nu se poate spune; inexprimabil, (cf. fr. indicible) indiciu s.n. semn, dovadă concretă potrivit căreia se poate deduce existenţa unui lucru; semn după care poate fi recunoscut, găsit un obiect, un fenomen sau un fapt. (< lat. indi-ci.um )
 indiferent adj. X. care nu are însemnătate, care nu prezintă nici un interes. 2. care nu poartă, nu manifestă interes pentru nimeni şi pentru nimic; nepăsător. (cf. fr. indifferent, it. indiffc-ren te)
                                                                                              316
 indiferentism s.n. atitudine de nepăsare, de indiferenţă. (< fr. indifferentisme) indiferenţă s.f. stare sufletească manifestată prin lipsă de interes faţă de cineva sau ceva. • insensibilitate, nepăsare, răceală, (cf. fr. indifference) indigen adj. (adesea subst.) băştinaş, pămîntean, autohton. • (despre animale, plante, mărfuri etc.) din ţară. (< fr. indigene, cf. lat. indigenus) indigenat s.n. 1. calitatea de a fi indigen.
 2.  împămîntenire, naturalizare. (< fr. indigenat)
 indigenţă s.f. (rar) sărăcie, lipsă. (< fr.
 indigence, cf. lat. indigentia) indigest adj. care nu se poate digera (uşor). 0 (fig.; despre scrieri) greu de urmărit ; confuz; neplăcut. ( < ir.indigeste) indigestie s.f. (med.) indispoziţie provocată de o rea digestie şi manifestată prin dureri de cap, greaţă etc. (cf. l'r. indigestion) indignă vb. I. tr. şi refl. a fi cuprins de indignare sau a stîrni indignare. ( < fr. indigner)
 indignare s.f. sentiment de mînie si dispreţ provocat de o insultă, de o nedreptate, de o acţiune nedemnă; revoltă sufletească. (< indigna) indig6 s.n. 1. culoare albastră-violetă a spectrului solar situată între albastru şi violet. 2. (chim.) materie colorantă de un albastru-violet, care se extrage dintr-o plantă tropicală sau din anilină.
 •   (impr.) hîrtie-carbon. (< fr., sp. indigo)
 indigotior s.m. (bot.) arbust tropical din care se extrage indigoul. (< fr.
 indigotier)
 indirect adj. (adesea. adv.) care nu se face, nu se obţine direct, ci mijlocit, cu ajutorul cuiva sau a ceva. O (gram.) complement indirect — parte de propoziţie asupra căreia se răsfrînge în chip indirect acţiunea verbului; propoziţie completivă indirectă (şi subst., f) = propoziţie cu funcţie de complement indirect:     (fin.) impozit indirect =
 impozit inclus în preţul anumitor obiecte de consum; (mii.) tragere indirectă = tragere făcută pe bază de calcul asupra unor ţinte care nu se văd. (cf. fr. indirect, lat. indirectas) indiscernabil adj. (rar) care nu se poate discerne; de nepătruns, (cf. fr. indis-cernahle)
 indisciplină sJ. lipsă de disciplină; nesupunere; (p. ext.) dezordine, (cf. fr. indiscipline) indiscret adj. care se amestecă în mod nedelicat în secretele cuiva; lipsit de delicateţe, de rezervă în legăturile sale cu’ oamenii, (cf. fr. indiscret) indiscreţie s.f. destăinuire a unor secrete : (p. ext.) lipsă de măsură în vorbă. • nedelicateţe, grosolănie, lipsă de rezervă. (cf. fr. indiscrâtion) indiscutabil adj. (adesea odv.) sigur, incontestabil, de ncdiscutat. (< cf. fr. indiscu table)
 6:âiî
     .•
 If indisolubil acty'. 1; care iiu poate fi des-J> făcut,, rupt, destrămat; de nezdrun-v ciiiat. 2. (fio.) care nu se poate dizolva, (cf. fr. indissoluble) r;'Indisolubililâte s.f. calitatea de a fi *:  indisolubil,  (cf. fr.  indissolubilite)
     Indispensabil adj. neapărat trebuin-cios. absolut necesar, (cf. fr. indis-'X pensable)
     indispensabili s.m. pl. izmene. (<
 i     indispensabil)
                                                    ' Indisponibil adj. de care nu se poate r-~ dispune după voie; nedisponibil. • j*- Xdespre maşini) care nu este în stare de funcţionare, (cf. fr. indisponible) ' indisponibilitâle s.f. faptul de a fi indis-& ponibil; starea unui lucru indisponibil, (cf. fr. indisponibilii^) indispoziţie s.f. 1. lipsă de voie bună, roastă dispoziţie; supărare. 2. (med.) oală uşoară, (cf. fr. indisposilion, it. indispositione)
 T indispune vb. III. tr. şi refl. a(-şi) strica •voia bună; a (se) mîhni, a (se) supăra, {cf. fr. indisposer, după pune) indispus adj. prost dispus. • uşor bolnav. (< indispune, cf. fr. indispose) ^ Indistinct adj. (rar) care nu se poate ' , distinge bine; neclar, (cf. fr. indistinct ■' lat. indistinctus)
 < indiu s.n. (chim.) metal alb-argintiu, maleabil, care se găseşte în blendă. << fr. indium)
     individ s.m. 1. persoană considerată ca unitate distinctă faţă de alte persoane; ins. • (peior.) om necunoscut, suspect; om demn de dispreţ. 2. fiinţă vie considerată ca unitate deosebită a speţei căreia îi aparţine. (< fr. individu,
 l     cf. lat. individuus — indivizibil)
                                                        individuâl adj. 1. personal, al individului. 2. făcut de un singur individ.
     3. care se referă la individ sau care priveşte o singură persoană, (cf. fr. mdividuel)
     individualism s.n. (fii.) concepţie şi atitudine retrogradă manifestată prin situarea intereselor egoiste ale individului mai presus de cele colective, (cf.
     * j îndividualisme)
     Individualist adj., s.m. şi f. (adept) al individualismului, (cel) care se izolează de interesele, de preocupările colective, (cf. fr. individualiste)
     Individualitate s.f. 1. totalitatea trăsăturilor caracteristice ale unui individ, Prin care acesta se distinge de alţi indivizi. 2. persoană deosebit de înzestrată, de talentată; personalitate, (cf. fr individualitE)
     individualiza vb. I. tr. a contura un individ, un fapt etc., punînd în lumină particularităţile lui specifice. (< fr. individualiser )
 _ individualizare s.f. acţiunea de a individualiza şi rezultatul ei. • adaptarea Şi aplicarea unei concepţii, a unei legi cazuri particulare, maiviz adj. (jur.; despre bunuri) care este în indiviziune. • (despre persoane)
                                                                                     IND-ÎND
 care posedă o proprietate în indiviziune. (cf. fr. indivis, lat. indivisus) indivizibil adj. care nu poate fi împărţit;
 de neîmpărţit, (cf. fr. indivisible) indivizibilitate s.f. caracterul a ceea ce este indivizibil, (cf. fr. indivisibilite) indiviziune s.f. (jur.) drept de proprietate asupra unui bun, exercitat de mai multe persoane în acelaşi timp, avînd fiecare o cotă-parte care nu poate fi determinată material; situaţia acestor persoane, (cf. fr. indivision) indocil adj. nesupus; neînţelegător, (cf. fr. indocile)
                                                    indocilitâte s.f. caracterul celui indocil.
 (cf. fr. indocilite) indo-european adj. (lingv.; în expr.) limbă indo-europeană = limbă reconstruită, considerată ca bază a limbilor sanscrită, greacă, latină, slavă comună şi a familiilor de limbi romanice, germanice, slave etc. (cf. fr. indo-europeen) indolent adj. lipsit de energie; leneş, nepăsător; apatic, (cf. fr. indolent) indolenţă s.f. lipsă de energie: lene, nepăsare; apatie, (cf. fr. indolence, lat. indolentia) indubitâbil adj. (rar) neîndoios, cert, sigur. (cf. fr. indubitable, lat. indubi-tabi lis)
 induce vb. III. tr. 1. a face un raţionament inductiv. O (expr.) a induce în eroare = a înşela, a amăgi. 2. a produce o inducţie electromagnetică. (< lat.
 inducere)
 inductântă s.f. (fiz.) raportul dintre fluxul magnetic stabilit printr-un circuit de curentul care trece prin el sau printr-un alt circuit şi intensitatea curentului respectiv. (< fr. inductance) inductiv adj. (fii.) făcut prin inducţie (1), bazat pe inducţie. (< fr. inductif, cf. lat. inductivus) inductor adj. (fi?.) care produce un cîmp electromagnetic ce acţionează asupra unui organ; care produce, transmite un curent de inducţie. // s.n. 1. parte a unei maşini electrice în care se formează curentul de inducţie. 2. mic generator electric manual care funcţionează prin inducţie electromagnetică, (cf. fr. inducteur) inducţie s.f. 1. (fii.) metodă, fel de gîndire care constă în a deduce un lucru din altul trecînd de la particular la general, de la consecinţă la principiu, de la efecte la cauză. • concluzie, gîndire obţinută prin inducţie. 2. (fiz.) producere a unui curent electric într-un circuit, prin varierea fluxului magnetic. (cf. lat. inductiOy fr. induction, rus. induhtiia) indulgent adj. iertător, blînd ; îngăduitor.
 (cf. fr. indulgent, lat. indulgens) indulgenţă s.f. 1. atitudine îngăduitoare faţă de'greşeli; toleranţă, îngăduinţă; bunătate. 2. (bis.) document dat de papă pentru iertarea păcatelor credincioşilor în schimbul unei sume de bani. (cf. fr. indulgence, lat. indulgentia)
 Ind-InE
 Indur&ţie s.f. (med.) întărire ahormată a unui ţesut organic, (cf. fr. induration) industriâl adj. care ţine de industrie; bazat pe industrie, (produs) de industrie; cu o industrie dezvoltată. O chimie industrială = ramură a chimiei care se ocupă cu folosirea procedeelor chimice/ în tehnica fabricaţiei, (cf. fr. industriei, it. industriale) industrialism s.n. 1. sistem social care consideră industria drept scopul principal al omului. 2. preponderenţa industriei. (cf. fr. industrialisme) industrializa vb. I. tr. a introduce tehnica mecanizată în economia naţională; a transforma un proces de producţie meşteşugărească într-un proces de producţie întemeiat de tehnica mecanizată. • a face ( un stat, o ţară etc.) să devină industrial. • a transforma o materie primă în produse industriale, (cf. fr. indus trialiser) industriaş s.m. proprietarul unei întreprinderi industriale; fabricant. (< industrie)
 indtistrie s.f. 1. ramură a economiei naţionale care prelucrînd materia primă produce bunuri materiale prin mijloace tehnice avansate. 2. ramură industrială de activitate, domeniu al industriei (1). (cf. fr. industrie, germ. Industrie, it., lat. industria) inechitate s.f. (liv.) nedreptate, (cf. fr. iniquite)
 inecuăţie s.f. (mat.) inegalitate care cuprinde unasau mai multe necunoscute, inedit adj. care nu a mai fost publicat, editat. • (fig.) nou, necunoscut, neobişnuit. ( < fr. inedit, cf. lat. ineditus) inefâbil adj. (rar) care nu se poate spune, exprima în cuvinte; inexprimabil. (cf. fr. ineffable, lat. in — ne, effari — a vorbi) ineficace adj. lipsit de eficacitate; slab, fără efect. (cf. fr., it. inefficace) ineficacitate s.f. faptul de a fi ineficace, lipsă dc eficacitate, (cf. fr. inefficacite) inegal adj. care nu este egal, care nu este identic; lipsit de egalitate. • schimbător; neuniform; neconstant, (cf. fr. inegal)
 inegalabil adj. care nu poate fi comparat cu nimic. (< inegal) inegalitâte s.f. 1. lipsă de egalitate, ne-egalitate; disproporţie. 2. (mat.) relaţie între două valori care nu sînt egale, (cf. fr. inegalite) inelâj s.n. (silv.) operaţie de fixare a unor inele cleioase pe trunchiul arborilor, pentru a-i feri de insecte. ( < inel)
 inelat adj. (despre par) în formă de inele.
 •    (despre degete) împodobit cu multe inele. • (zool.) format din inele, o viermi in riali = viermi care au corpul alcătuit din inele. (< inela) inelegânţă s.f. lipsă de eleganţă în vorbire, în purtare etc.; vorbă sau comportare lipsită de fineţe, de tact. (cf. fr. inelegance)
                                                                                             m
 ineluctabil adj. (rar) inevitabil; de neînlăturat. (cf. fr. ineluctable, lat. ine-luctabilis <in — fără, luctari — a lupta.) in6pt adj. (rar) prost, tîmpit; stupid.
 (cf. fr. inepte, lat. ineptus) inepţie s.f. vorbă sau faptă ineptă; prostie, tîmpenie; stupiditate; absurditate. (cf. fr. inepţie, lat. inepţia) inepuizabil adj. (adesea fig.) interminabil; de neepuizat; (p. ext.) extrem de bogat. (cf. fr. inepuisable) inerent adj. (adesea adv.) care prin natura sa este legat de ceva, care aparţine în mod firesc la ceva. ( < fr. inherent, cf. lat. inhaerens) inerentă s.f. calitatea a ceea ce este inerent, (cf. fr. inherence) inert adj. 1. nemişcat, neînsufleţit, mort.
 •   moale, molîu, lipsit de energie. 2. (fiz.) cu inerţie; referitor la inerţie.
 •   (chim.) lipsit de reactivitate faţă de alte substanţe. (< fr. inerte, cf. lat. iners)
 inerţie s.f. 1. (fiz.) proprietate a corpurilor în virtutea căreia ele îşi păstrează starea de mişcare sau de repaus în care se află, atîta timp cît nu sînt supuse acţiunii unei forţe exterioare. 2. (chim.) calitate a unor corpuri de a nu reacţiona faţă de alte substanţe. 3. (fig.) înclinare către inactivitate; indolenţă, apatie, (cf. fr. inerţie, lat. inerţia) inerva vb. I. tr. (despre nervi) a forma reţeaua de nervi a unui organ, a unui ţesut. (< fr. innerver) inervaţic s.f. (fiziol.) acţiune fiziologică caracteristică a nervilor. • reţeaua de nervi dintr-un organ. (cf. fr. inner-vation)
                                                     inestetic adj. care nu este estetic; urît.
 (cf. fr. inesthetique) inestimabil adj', (rar) de nepreţuit;
 inapreciabil, (cf. fr. inestimable) inevitabil adj. de neocolit, de neînlăturat. (cf. fr. inevitable) inevitabilitate s.f. faptul de a fi inevitabil. (cf. fr. inevitabili te) inexact adj. care nu este exact; neadevărat. (cf. fr. inexact) inexactitate s.f. lipsă de exactitate; neadevăr.
 inexistent adj. care nu există. • (fig-) neimportant, neglijabil; şters. (cf. fr. inexistant) inexistenţa s.f. faptul de a nu exista;
 lipsă de existenţă, (cf. fr. inexistence) inexorâbil adj. neînduplecat, implacabil.
 (cf. fr. inexorable, lat. inexorabilis) inexperienţă s.f. (rar) lipsă de experienţă.
 (cf. fr. inexperience) inexperimentat adj. (rar) 1. care nu are experienţă, nedeprins. 2. care nu a fost încă experimentat; neîncercat, (cf. fr. inexperimente) inexplicabil adj. care nu poate fi explicat;
 de neînţeles; (p. extj curios, straniu, (cf. fr. inexplicable) inexplorâbil adj. care nu se poate explora, (fig.) analiza, cerceta; neexplorabil. (cf. fr. inexplorable)
319
 inexplorat adj. cârc n-a fost explorat, (fig.) analizat, cercetat; necercetat, (cf. fr. inexplori) inexpresiv adj. lipsit de expresivitate; neexpresiv, (cf. fr. inexpressif) inexprimâbil adj. care nu se poate reda în cuvinte; de nespus, (cf. fr. inexpri-mable)
 inexpugnabil adj. care nu se poate cuceri; de neînvins, (cf. fr. inexpugnable, lat. inexpugnabilis)
 inextensibil adj. care nu se poate extinde.
 (cf. fr. inextensible) in extenso adv. pe larg; în întregime.
 (< lat., fr. in extenso) in extremis adv. pe patul de moarte, cînd omul trage să moară. • în ultimă Instanţă. (< lat., fr. in extremis) inextricabil adj. (rar.: despre situaţii, întîmplâri etc.) de nelămurit, de neînţeles; foarte complicat, încurcat, (cf. fr. inextrinable) infailibil adj. care nu se poate înşela, care nu poate greşi; perfect, (cf. fr. infaillible, lat. in — ne, fallere — a se înşela)
 infailibilitate s.f. faptul de a fi infailibil; starea, natura a ceea ce este infailibil. (cf. fr. infaillibilite) infam adj., s.m. şi f. josnic, nemernic, nedemn. • (fig.) oribil, groaznic. (< fr. infame, it. infame, lat. infamis) infamânt adj. care atrage oprobriul, dezaprobarea, dezonoarea; degradant, dezonorant, (cf. fr. infamant, it. infamante)
 infamie s.f. caracterul a ceea ce este infam; ticăloşie, josnicie, nemernicie. O stîlpul infamiei = loc unde erau ţinuţi infractorii şi criminalii, legaţi pentru a putea fi loviţi de mulţime, o (expr.) a tintui la stîlpul infamiei = a supune oprobriului public, a înfiera. (< fr. infamie, it., lat. infamia) mfănte s.m. (rar) titlu dat copiilor regilor Spaniei (şi ai Portugaliei), în afară de primul născut. (< sp. infante) infanterie s.f. (mii.) parte a forţelor armate înglobînd trupele care luptă de obicei pe jos. (< fr. infanterie, cf. germ. Infanterie, it. infanteria) infanterist s.m. militar din infanterie.
 (cf. germ. Infanterist) mfanticid s.n. (jur.) ucidere a propriului copil; pruncucidere. (< fr. infan-ticide, cf. lat. infans — copil, caedere — a ucide)
 infantil adj. 1. de (pentru) copii, al copiilor. o (med.) paralizie infantilă = boa-|a epidemică produsă de un virus, întîlnită mai ales la copii şi care cauzează paralizia anumitor muşchi; poliomielită. 2. (fig.) copilăresc, pueril; neserios. (< fr., it. infantile) infarct s.n. (med.) astupare a unui vas de sînge, care are ca urmare distrugerea ţesutului pe care îl hrăneşte.
       fr. infarctus, cf. lat. infarctus) ‘ţfatiffâbil adj. (rar) neobosit, zelos, (cf. fr. infatigable)
                                                                                        INE-INF
 infatua, vb. I. tr. şi refl, (rar) a (se) înfumura, a (se) îngîmfa. (< fr. in-fatuer, it.» lat. infatuare) infatuare s.f. (rar) îngîmfare, înfumurare. ( < infatua) infatuat adj. (rar) îngîmfat, înfumurat; plin de suficienţă, (cf. fr. infatuE) infect adj. 1. viciat, puturos, urît, stricat, rău. 2. respingător, dezgustător, neîngrijit; rău, de proastă calitate. 3. josnic, murdar, oribil. (< fr. infect, cf. lat. infectus)
 infecta vb. I. refl. a face o infecţie. 2. tr. a contamina, a umple (o regiune, aerul etc.) cu substanţe sau cu germeni vătămători. (< fr. infecter) infecţie s.f. 1. (med.) proces patologic cauzat de pătrunderea şi dezvoltarea în organism a unor anumiţi microbi. 2. miros urît, duhoare, putoare. • (fig.) contagiune morală, (cf. fr. infection)
 infecţios adj. provocat de o infecţie; contagios, molipsitor, (cf. fr. infec-tieux)
 inferară. I. intr. (rar) atrage o concluzie dintr-un fapt, dintr-un principiu. (< fr. inferer) inferenţă s.f. (psih.) operaţie generală a gîndirii prin care se admite o judecată (al cărei adevăr nu este verificat direct) în virtutea unei legături a ei cu alte judecăţi considerate ca adevărate. (< fr. inference)
 inferior adj. 1. care este aşezat mai jos; de jos. • (despre o parte a unui curs de apă; p. ext., despre o regiune) situat în apropiere de punctul de vărsare; depărtat de izvor. 2. mai mic din punct de vedere numeric. 3. de calitate (mai) proastă; mai puţin bun; mai puţin frumos; mai mic’ decît alţii. 4. care are un grad, o funcţie, un rang mai mic decît altul. // s.m. subaltern, subordonat. (< lat. inferior, cf. fr. in ferieur)
 inferioritate s.f. situaţia, calitatea a ceea ce este inferior; dezavantaj, (cf. fr. inferiorite)
 infernal adj. de (din) infern; diabolic, drăcesc. O maşină infernală = bombă cu explozie întîrziată, folosită de terorişti pentru atentate. • groaznic, teribil. înspăimîntător. (cf. lat. infernal is, fr. infernal)
 infesta vb. I. tr. (rar) a bîntui, a pustii, a distruge. (< fr. infester, it., lat. infestare)
 infidel adj. 1. necredincios, nestatornic, inconstant (în dragoste, în prietenie); (spec.; despre soli) care nu respectă credinţa conjugală. 2. (despre memorie) pe care nu sc poate conta, bizui; slab, defectuos. O (expr.) traducere infidelă) = traducere incorectă, inexactă, (cf. fr. infidele, lat. infidelis) infidelitate s.f. 1. nestatornicie, necredinţă, inconstanţă; (spec.) încălcare a credinţei conjugale. 2. (concr.) faptă care dovedeşte nestatornicie în dragoste
INF-INF
320
 •    inexactitate, neadevăr, (ef. fr. hi-fidelite, lat. infideli tas) infiltra vb. I. refl. 3. a străbate, a pătrunde prin porii unui corp. 2. tr. şi refl. (fig.) a pătrunde, a (se) strecura neobservat. (< fr. infiltrer, it. infiltrare)
 infiltrat1 s.n. (med.) infiltraţie (2).
 ( < infiltra) infiltrat8 adj. (în expr.) ţesut infiltrat = întărire, în tării ură a unui ţesut celular în care s-au acumulat o serie de elemente pentru a combate o infecţie, un agent vătămător. (< infiltra) infiltraţie s.f. 1. pătrundere a unui lichid prin porii unui corp; infiltrare. 2. (med.) pătrundere şi localizare a unui agent vătămător într-un ţesut sau într-un organ. (cf. fr. in filtration) infim adj. extrem de mic; minuscul; neînsemnat. (< fr. infime, cf. lat. infimus superlativ de la inferus) infinit adj. care nu are sfîrşit, limite; fără margini; nemărginit, nemăsurat. II s.n. (fii.) ceea ce nu are limită în spaţiu sau în timp. II s.m. (mat.) mărime superioară oricărei mărimi date. (cf. lat. in.finitus, fr. infini) infinitate s.f. cantitate, număr foarle mare de... (cf. fr. infinite) infinitezimal adj. 1. foarle mic; infim. 2. (mat.) relativ la mărimi extrem de mici. O calcul infinitezimal — calcul care cuprinde calculul diferenţial şi cel integral, (cf. fr. infinitesi-mal)
 infinitiv s.n. (gram.: adesea adj.) modul nepersonal care denumeşte acţiunea verbului, (cf. lat. infinitivus, fr. infiniţi f)
 infinitivâl adj. (gram.) de (la), din infinitiv.
 infirm adj., s.m. şi /. schilod, beteag, neputincios. ( cf. fr. infirme, lat. infirma s)
 infirma vb. I. tr. a dovedi, a declara nevalabil, neadevărat. • (jur.) a anula (un mandat de arestare, o liotă-rîre). ( < fr. infirmer, it., lat. infirmare). infirmativ adj. (jur.) cnre anulează (o sentinţă). ( < fr. infirmaţii) infirmerie s.f. local (încăpere) unde se îngrijesc sau se examinează bolnavii într-o cazarmă, într-un internat etc. (< fr. infirmerie) infirmier s.m. şi /'. persoană calificată care ajută pe medici şi îngrijeşte bolnavii într-un spital sau într-o infirmerie. (< fr. infirmier) infirmitate s.f. (med.) stare a celui infirm: defect fizic, schilozenie, beteşug; neputinţă. • (fig.) slăbiciune, imperfecţiune. (cf. fr. infirmite) infix s.n. (lingv.) consoană inserată în interiorul rădăcinii unui cuvînt şi care are valoare morfologică. (< fr. in fixe)
 Inflama vb. I. refl. (med.; despre un ţesut, un organ etc.) a se umfla. (< lat. inflammare, cf. fr. enflammcr)
 Inflamabil adj. 1, oare ia foc, care se aprinde uşor. 2. (fig.) înfocat, entuziast, aprins, (cf. fr. inflammable) inflamabilitâte s.f. calitatea a ceea ce este inflamabil, (cf. fr. inflammabilite) inflamator adj. care se manifestă printr-o inflamaţie: care produce o inflamaţie. (cf. fr. inflammateur) inflamaţie s.f. (med.) umflare şi înroşire a unui* organ sau a unui ţesut bolnav, care devine dureros la atingere; umflătură. (cf. fr. inflammation. lat. inflam-matio)
 inflaţie s.f. (ec.) fenomen (specific perioadelor de criză ale capitalismului) constînd dintr-o emisiune de hîrtie-mo-nedă peste necesităţile reale şi care nu are suficientă acoperire în aur, ducînd astfel la scăderea puterii de cumpărare a banilor, (cf. fr. inflation
 <    lat. inflaţia) inflaţionist adj. cu caracter de inflaţie.
 (cf. fr. infl.ationni.ste) inflexibil adj. 1. care nu se poate îndoi; neflexibil; tare, nemlădios. 2. (fig.) neînduplecat, ferm. (cf. fr. inflexibil. lat. inflexibilis) inflexibilitate s.f. calitatea a ceea ce este inflexibil. • (fig.) fermitate, tărie. (cf. fr. inflexibili te) inflexiune s.f. schimbare a înălţimii unui sunet; schimbare a tonului, a accentului vocii; modulare, (cf. fr. in.flexion)
 infitee vb. III. tr. (rar; jur.) a pedepsi.
 (cf. fr. infliger. lat. infUgere) inflorescenţă s.f. (bot.) dispoziţie, aşezare specială a florilor pe lujer. • totalitatea florilor dispuse pe un lujer. (< fr. inflorescence) influent adj. cu influenţă, cu trecere: puternic, (cf. fr. influent, it. influente) influenţă vb. I. tr. şi intr. a exercita o influenţă (asupra cuiva sau a ceva); a înrîuri. (< fr. influencer, it. influe i-zare)
 influenţabil adj. care poate fi influenţat cu uşurinţă. (< fr. influengable) influenţă s.f. 1. acţiune exercitată asupra unei persoane sau asupra unui lucru pentru a-i modifica sau a-i schimba conţinutul, caracterul, forma . etc. 2. putere, trecere. 3. (med.) răceală, gripă. (cf. fr. influence, it. influenza) in-?61io adj., s.n. invar, format în care coala de' hîrtie imprimată este împăturită în două si formează patru pagini; (despre cărţi) care are acest format. (< fr., lat. in-folio) inf6rm adj. lipsit de o formă precisă; •grosolan, brut. • (fiflJ nedesăvîrşit, imperfect. ( < fr., it. informe) informări). I. 1. tr. a da cuiva informaţii ; a înştiinţa. 2. refl. a strînge informaţii, ştiri; a se interesa. (< fr. informer, it., lat., informare) informativ adj. care are rol de a informa; de informaţie, (cf. fr. informatif) informator s.m. şi /. cel care procură, dă informaţii, (cf. fr. informateur)
321
 infoimâtie s.f. 1. «Lire, veste, comunicare: lămurire (asupra unei situaţii, a unui eveniment, a unei persoane etc.).
 2.  docrmentare: totalitatea materialului de informare; izvoare, (cf. fr. informaiion, rus. infoimaţiia, it. infor-mazione)
 infractor s.m. şi f. (jur.) cel care comite
 o   infracţiune, (cf. fr. infracteur) inîracţitine s.f. (jur.) faptă care constă în încălcarea unei legi penale, abatere de la o lege penală care este pedepsită cu închisoare, cu temniţă etc. (cf. fr. infraction, lat. infrociio — spargere) inframicrob s.m. (med.) microorganism foarte mic, put in evoluat şi organizat incomplet, neputîndu-şi realiza singur metabolismul. (< fr. inframicrobe) inframicrobiăn adj. privitor la infra-microbi, de inframicrob. (< fr. infra-microbien)
 inÎTamicrobîoIcgic s.f. ştiinţă care studiază iQframicrobii. (< infra- + microbiologic)
 infraroşu adj. (fiz.; despre radiaţii) care este situat în spectrul solar dincolo de limita roşie a spaţiului vizibil şi care are o lungime de undă superioară celei a radiaţiilor roşii. // s.n. parte a spectrului solar care cuprinde aceste radiaţii, (după fr. infrarovge) infrastructură s.f. ansamblul elementelor care susţin partea principală a unei construcţii, (cf. fr. infra strveture) infrasunet s.n. (fiz.) sunet cu o frecvenţă mai joasă decît frecvenţele auditive, neputînd fi deci auzit eu urechea. (< infra- -f sunet)
 infructuGs adj. care nu dă roade; zadarnic, inutil, (cf. fr. infructvovx, lat. ^ infructuosv.s)
 infuză vb. I. tr. a turna apă fiartă peste o plantă medicinală, pentru a obţine o infuzie. (< fr. infvser, cf. lat. infun-dere — a vărsa peste) mfuzîbil adj. (fiz.) care nu se poate topi (uşor). # (tehn.) care se topeşte extrem de greu din cauza temperaturii sale de topire foarte înaltă, (cf. fr. in fu-sible)
 infuzie s.f, (med.) soluţie extrasă dintr-o plantă prin opărirea’ ei cu un lichid fiert în clocote; medicament astfel pregătit, (cf. fr. in fu si on, lat. infusio) mfuzor1 s.m. (zool.) protozoar uniceluîar care trăieşte în mediu lichid, (cf. fr. infusoires)
 infuz6r2 s.n. (med.) vas cilindric cu capac penlru preparat infuziile, (cf. fr. in f ustur) ingenios adj. 1. inventiv; iscusit, îndc-mînatic. 2. făcut, elaborat cu iscusinţă, cu îndemînare. (cf. fr. ingenicux, lat. ingeniosus )
 ingeniozitate s.f. calitatea dc a fi ingenios; inventivitate; iscusinţă, dibăcie. (Cf. fr. ingeniosite) ingenuitate s.f. simplitate, naivitate, nevinovăţie, curăţenie; candoare, (cf. fr. ingenui ti, it. ingenuii A)
21 Dicţionaj de neologisme
                                                                                         INF-INI
 îndemni adj. nevinovat, curat, naiv, simplu; candid. (< fr. ingenu, il. ingenuo, lat. ingenuus) ingerâ vb. I. tr. (rar) a înghiţi, a introduce în stomac (alimente). (<fr. ingt-rer, cf. lat. ingerere — a duce în...) ingerinţă s.f. (rar) intervenţie, amestec nedorit, forţat în viaţa unei persoane, a unui stat etc. (cf. fr. ingerence) ingestie s.f. (med.) înghiţire, introducere în stomac, (cf. fr. ingestion) inghinal adj. (anat.) de (la) abdomen, de vintre. • de la articulaţia piciorului. (< fr. inguinol, cf. lat. inguinalis, inguen — pînteee) inginer s.m. diplomat al unei şcoli superioare politehnice, care organizează şi conduce procesele tehnologice într-o întreprindere. (< fr. ingenieur, cf. germ. Ingenieur)
 ingineresc adj. privitor la ingineri sau la inginerie. (< inginer) ingrat adj. 1. nerecunoscător. 2. (fig.) care nu răsplăteşte, nu satisface, nu corespunde eforturilor muncii depuse. (< fr. ingrat, it. ingrato, lat. ingratus) ingratitudine s.f. însuşirea de a fi ingrat; nerecunoştinţa, (cf. fr. ingratitude, lat. ingratitudo) ingredient s.n. substanţă accesorie din compoziţia unui medicament, a unui aliment’etc.; mirodenie. (< fr. ingredient, it. ingrediente) inhalâ vb. I. tr. a trage în piept, a inspira gaze. vapori etc.. (< fr. inhaler) inhalattfr s.n. 1. (av.) aparat producător de oxigen. 2. (tehn.) aparat cu care se face o inhalaţie. (cf. fr. inhala teur) inhalâţie s.f. (med.) aspirare, introducere în piept a unor gaze, a unor vapori etc. (în scopuri terapeutice), (cf. fr. inhalation) inhibă vb. I. 1. tr. (rar) a împiedica, a interzice, a încetini un proces fiziologic. o reacţie chimică etc. 2. refl. a se abţine, a se reţine. (< fr. inhiber, lat. inhibere)
 inhibitor adj. care inhibează. // s.m. (chim.) substanţă care poate încetini sau chiar împiedica anumite reacţii chimice, (cf. fr. inhibiteur) inhibiţie s.f. (fiziol.) frînare, suprimare pe cale nervoasă a unei funcţiuni, (cf. fr. irchibition)
 inimaginabil adj. care nu se poate imagina; de neînchipuit. ( cf. fr. inimagi-nable)
 inimitabil adj. care nu se poate imita (uşor), (cf. fr. inimi table) ininteligibil adj. de neînţeles; neclar, confuz, (cf. fr. inintelligible) iniţia vb. I. 1. ir. (ist.) a primi (pe cineva) în rîndul celor care practicau un anumit cult. • a admite în practica unei religii. 2. tr. şi refl. a da cuiva sau a. căpăta cunoştinţele necesare în-1r-o şt iinţă, într-o'arfă, într-o meserie etc. 3. tr.’ a începe, a pune bazele unei activităţi etc. (< fr. initier, it. ini-ziare, lat. ini tiare — a începe)
INI-INS
  iniţiâl adj. de (la) început, (cf. fr. iniţial, it. iniziale) iniţială s.f. literă, sunet cu care începe un cuvînt. (cf. fr. iniţiale) iniţiât adj., s.m. şi f. (persoană) care a primit (primele) cunoştinţe într-o religie, într-un cult secret, într-o ştiinţă etc. ( < iniţia) iniţiativă s.f. acţiunea celui care propune sau întreprinde primul ceva. • calitatea, însuşirea celui care este înclinat să lucreze, să întreprindă ceva împreună cu alţii. (< fr. initiative, it. iniziativa, cf. lat. initium — început) iniţiator adj., s.m. şi /. (cel) care iniţiază ceva, care are iniţiativa într-o acţiune, (cf. fr. initiateur)
  injectâ. vb. I. tr. (med.) a introduce un lichid cu seringa într-un corp, într-o rană, etc. • (tehn.) a introduce ceva, prin presiune, într-un corp. 2. refl. (despre ochi) a se înroşi, a se congestiona. (< fr. injecterj injectdr s.n. (tehn.) aparat pentru pomparea sub presiune a apei în cazanul unei maşini cu vapori sau pentru introducerea şi pulverizarea combustibilului în camera de ardere a unui motor etc. (cf. fr. injecteur) injecţie s.f. 1. (med.) introducere forţată cu seringa a unei substanţe lichide în corp; (p. ext.) lichidul astfel introdus. 2. (tehn.) introducere sub presiune a combustibilului în camera de ardere a unui motor. (cf. fr. injection) injoncţiune s.f. (rar) presiune, intervenţie puternică făcută asupra cuiva, (cf. fr. injonction) injurie s.f. 1. jignire, insultă. 2. (rar) acţiune cu efect vătămător. (< fr. injure, cf. lat. injuria — nedreptate) injurios adj. care conţine o injurie; insultător, jignitor, (cf. fr. injuri-eux)
  injust adj. (rar) nedrept, (cf. fr. injuste)
  injustâţe s.f. (rar) lipsă de justeţe;
  inexactitate, injustiţie s.f. (rar) nedreptate, (cf. fr.
  injustice, lat. in justific.) inobservabil adj. (rar) care nu se poate observa, (cf. fr. inobservable) inocent adj. 1. nevinovat, curat, naiv; candid. 2. (ironic) simplu; ignorant. (< fr. innocent, it. innocente, lat. innocens)
  inocenţa s.f. nevinovăţie, curăţenie; candoare, (cf. fr. imio’cence, it.inTio-cenza, lat. innorentia) in-octâvo adj., s.n. invar, format în care coala de hîrtie imprimată este împăturită in opt îormînd şaisprezece pagini; (despre cărţi) care’ au acest format. (< fr., lat. in-octavo) inocula vb. I. tr. 1. (med.) a introduce într-un organism sănătos un ser, un vaccin pentru a-1 imuniza. 2. (fig.) a sădi în mintea cuiva anumite idei, concepţii etc. (< fr. inoculer, cf. lat. inoculare)
                                                                                             322
 Inonul&tie s.f. (med.) introducere în organism a unor germeni patogeni (cu virulenţă atenuată); inoculare, (cf. fr. inoculation, lat. inoculatio) inodâr adj. (chim.) fără miros. (cf. fr. inodore, lat. inodorus < in — fără, odor — miros)
 inofensiv adj. nevătămător, (cf. fr. inoffensif)
 inoperant adj. (rar) lipsit de efect; fără urmare, (cf. fr. inoperant) inopinat adj. neprevăzut, neaşteptat, (cf. fr. inopine)
 inoportun adj. care nu este oportun; nepotrivit. • stingheritor, supărător, plictisitor, (cf. fr. inopportun) inospitalier adj. neprimitor; rece. (cf.
 fr. inhospitalier) inovă vb. I. intr. a face o schimbare, a introduce o noutate într-un domeniu, într-un sistem etc.; a introduce, a adopta, a propaga o inovaţie. (< fr. innover, it., lat. innovare) inovat6r s.m. şi /. cel care inovează ceva, cel care introduce o inovaţie. • (adj.) înnoitor, (cf. fr. innovateur) inovăţie s.f. schimbare, introducere a ceva nou într-un sistem, într-o practică, într-o activitate etc. • invenţie ' aplicată într-un sistem tehnic, într-o operaţie tehnică etc. (cf. fr. innova-tion, lat. innovatio) inoxidâbil adj. (despre metale si aliaje) care nu se oxidează, care nu rugineşte, (cf. fr. inoxydable) insalubritate s.f. stare a ceea ce este insalubru. (cf. fr. insalubrite) insalubru adj. nesănătos, (cf. îr. insalubre) insanitâte s.f. (rar) 1. nebunie. 2. faptă sau vorbă de om smintit. (< fr. in-sanite, cf. lat. insanitas) insaţiabil adj. (liv.) care nu se poate sătura; nesăţios, lacom. (cf. fr. insa-tiable, lat. insatiabilis) inscripţie s.f. 1. text scurt gravat pe o piatră, pe o monedă etc., pentru a consacra un fapt oarecare. 2. (rar) înscriere, înregistrare, (cf. fr. inscrip-tion, lat. inscripţio) insectar s.n. (zool.) colecţie de inspete păstrate prin anumite procedee si clasate într-o anumită ordine; cutie în care se păstrează o astfel de colecţie, (după fr. insectarium) insectă s.f. (zool.) animal nevertebrat mic, din încrengătura artropodelor, cu corpul format din segmente, cu trei perechi de picioare articulate, cu respiraţie traheeană şi cu dezvoltare prin metamorfoză. • (la pl.) clasă din care fac parte aceste animale. (< fr. insecte, lat. insecta) insecticid adj., s.n. (substanţă) care ucide insectele. (< fr. insecticide, cf. lat. insectum — insectă, caedere — a omorî) insectifiig1 adj., s.m. (substanţă) care îndepărtează insectele datorită mirosului, gustului sau culorii sale. (< fr. insectifuga, cf. lat. insectum — insectă, fugare — a fugări)
 323
  lnsectivor adj., s.n. (animal) care se hrăneşte cu insecte. ( < ir. msectivore, cf. lat. insectum — insectă, vorare — a devora)
  insensibil adj. lipsit de sensibilitate; nesimţitor; (fig.) nepăsător, rece (în faţa nenorocirilor, a rugăminţilor cuiva), (cf. fr. insensible, it. insensibile) insenslbilităte s.f. lipsă de sensibilitate; (fig.) nepăsare, indiferenţă, răceală, (cf. fr. insensibilite) insensibiliza vb. I. tr. a face insensibil (la durere); a amorţi, (cf. fr. insensi-biliser)
  inseparâbil adj. de nedespărţit, (cf. fr. inseparable)
  inserâ vb. 1. tr. 1. a introduce, a adăuga ceva într-un text, într-un şir de numere etc.; a introduce un anunţ într-un ziar.
  •    (tehn.) a introduce un material în masa altui material. 2. a aşeza, a dispune. (< fr. inserer) inserţie s.f. 1. inserare. 2. (anat.) legare, fixare, (cf. fr. insertion, lat. insertio)
  insesizabil adj. care nu se poate sesiza, înţelege, pătrunde, (cf. fr. insaisisxable) insiditis adj. perfid, viclean; care întinde, ascunde o cursă. (cf. fr. insidieux, lat. insidiasus) insignă s.f. obiect mic, cu o imagine-sim-bol imprimată sau gravată pe el, care arată că cel care îl poartă este membrul unei asociaţii, al unei organizaţii etc.
  ( < fr. insigne) insignifiant adj. neînsemnat; care nu înseamnă nimic. (< fr. insignifiant) insinuâ vb. I. 1. tr. a strecura, a sugera cu dibăcie o aluzie, o idee etc. 2. tr. şi refl. a (se) infiltra pe nesimţite, a (se) strecura. ( < fr. insinuer, it. lat. insinuare)
  insinuant adj. care (se) insinuează, (cf.
  fr. insinuant) insinuare s.f. vorbă, aluzie prin care se lasă să se înţeleagă un anumit lucru. • strecurare, infiltrare, (cf. fr. insinuation) insipid adj. 1. lipsit degust; searbăd, fad. 2* (fig.) de prost gust, fără spirit, nesărat. (< fr. insipide, it. insipida, cf. lat. in — fără, sapidas — savuros) insipidităte s.f. (rar) calitatea a tot ceea ce este inspid. (cf. fr. insipidite) insistă vb. I. intr. a stărui, a persevera, a cere. • a scoate in relief; a accentua. ( < fr. insister) insistent adj. (adesea adv.) stăruitor, perseverent. (< fr. insistant) insistenţă s.f. stăruinţă, perseverenţă.
  (cf. fr. insistance, it. insistenza) insociâbil adj. (rar) neprietenos. (< fr. insociable, cf. lat. insaciabilis) insolâţle s.f. (med.) afecţiune provocată de radiaţiile solare asupra organismului şi manifestată prin dureri de cap, febră etc. (cf. fr. insolation, lat. inso-latio)
  insolent adj. (adesea adv.) obraznic, impertinent; neruşinat. ( cf. fr. insolent, insolente)
                                                                                        IXS-IN8
  insolenţă s.f. obrăznicie, impertinenţă; neruşinare, fct. ir. msoience, it. inso-lenza)
 insolit adj. (rar) contrar obiceiului; neobişnuit. (< fr. insolite, cf. lat. in — ne, solitus — obişnuit) insolubil adj. 1. care nu poate fi dizolvat, care nu este solubil. 2. (fig.) de nerezolvat; nerezolvabil, (cf. fr. in-soluble)
 insolubilitate s.f. proprietate a unei substanţe de a fi insolubilă, (cf. fr. inso Iubi li te)
 insolvabil adj. care nu-şi poate plăti datoriile, care nu este solvabil, (cf. fr. insolvable)
 insolvabilitate s.f. starea, situaţia celui insolvabil, (cf. fr. insolvabilite) insomnie s.f. (med.) stare bolnăvicioasă care se manifestă prin lipsă de somn.
 ( < fr. insomnie) insondabil adj. (despre ape) care fiu se poate sonda; foarte adînc. • (fig.) care nu poate fi cercetat, analizat; de nepătruns, (cf. fr. insondable) inspecta vb. I. tr. a examina, a controla (ceva) pe baza unei însărcinări speciale; (p. ext.) a examina, a cerceta atent. (< fr. inspecter, cf. lat. inspectare) inspector s.m. şi f. persoană care are sarcina de a controla, de a inspecta o instituţie, o activitate etc. (cf. fr. inspecteur, lat. inspector) inspectorat s.n. 1. serviciu care are sarcina de a inspecta activitatea serviciilor în subordine; localul unde este instalat un astfel de serviciu. 2. funcţia, serviciul de inspector, (cf. fr. inspectorat) inspecţie s.f. control, verificare a felului cum funcţionează un serviciu, cum se execută unele dispoziţii etc. (cf. fr. inspection, lat. inspecţia) inspiră vb. I. 1. tr. a trage aer în plă-mini. 2. tr. (fig.) a face să se nască, să pătrundă în mintea, în sufletul cuiva (un sentiment, o idee etc.); a sugera.
 3.   refl. a lua anumite idei, informaţii etc. dintr-un anumit loc. (< fr. inspi-rer, it. lat. inspirare) inspirator adj. (anat.) care participă la inspiraţie (1). // s.m. şi /. cel care inspiră, sugerează (o idee), (cf. fr. inspirateur)
 inspiraţie s.f. 1. (fiziol.) tragere, inhalare, introducere a aerului în plămîni. 2. (fig.) facultatea creatoare, spontană â inteligenţei umane. • avînt, entuziasm, forţă creatoare. 3.(fig.) gînd, idee venită spontan, (cf. fr. in-spiration, lat. inspiraţia) instâbil adj. nestabil; schimbător, nestatornic, (cf. lat. instabilis) instabilitate s.f. însuşirea aceea ce este instabil; nestabilitâte; nestatornicie, (cf. lat. instabilitas, fr. instabilite) instala vb. I. 1. tr. a aşeza, a monta o maşină, aparate etc. 2. refl. a se aşeza, a se stabili într-un loc. 3. tr. a aşeza pe cineva într-o funcţie, într-o demnitate. (< fr. installer, it. installare)
 21
 ÎN S-ÎN s
 instalator s.m. şi f. lucrător care se ocupă cu montarea şi repararea unor aparaturi tehnice, (cf. fr. installa-teur)
 instalaţie s.f. 1. instalare. 2. (tehn.) totalitatea construcţiilor, a maşinilor etc. montate împreună pentru a executa anumite lucrări, operaţii etc.; felul în care sînt montate piesele, părţile unui astfel dc sistem tehnic, (cf. fr. installation)
 instantaneitate s.f. însuşirea a ceea ce este instantaneu. (< fr. instantanei te)
 instantaneu adj. 1. (adesea adv.) care se produce foarte repede; care apare .brusc, pe moment. 2. (fiz.; despre mărimi) referitor la un anumit moment. II s.n. fotografie luată cu expunere scurtă. • expunere scurtă la fotografiere. (< l'r. instantane) instanţă s.f. (jur.) organ de stat însărcinat cu aplicarea justiţiei; autoritate judecătorească, o (expr.) în ultimă instanţă = pînă la urmă. (cf. fr. instance, it. instanza, lat. instantia < in — în, stare — a sta)
 instaura vb. 1. tr. a întrona, a stabili; a introduce. (< lat. instaurare, cf. fr. ins taurer)
 instiga vb. I. tr. a aţîţa, a împinge la fapte duşmănoase, la dezordine; a incita. ( < fr. instiguer, cf. lat. instigare)
 instigator s.m. şi f. cel care instigă; aţi-ţâlor. (cf. fr. instigateur) instigâţie s.f. îndemn la violenţă; aţi-ţare, instigare, (cf. fr. instigation) instila vb. I. ir. (med.) a picura o doctorie pe un organ bolnav. (< fr. instil-ler, cf. lat. instillare) instilat6r s.n. (med.) instrument folosit pentru instilaţii. (cf. fr. instillateur) instilâţie s.f. (med.) tratament care constă în introducerea unui lichid medicamentos într-o cavitate a organismului. (cf. fr. instillation) instinct s.n. complex ereditar de reflexe necondiţionate, care s-a format într-o anumită etapă a dezvoltării unei specii; impuls natural. ( < fr. instinct) instinctiv adj. (adesea adv.) din (de) instinct; inconştient, (cf. fr. instinc-tif)
 instinctual adj. (rar) instinctiv, (cf. fr.
 instinctuel) institui vb. IV. tr. a înfiinţa, a stabili, a Întemeia. (< fr. instituer, cf. lat. instituere)
 institut s.n. 1. instituţie, aşezămînt (de pe lîngă o universitate, o academie, o industrie etc.) unde se fac cercetări ştiinţifice. • instituţie de învăţămînt superior (cu mai multe facultăţi). • local în care funcţionează asemenea instituţii. 2. (la pl.) operă care cuprinde principiile dreptului roman din epoca împăratului Justinian. (< fr. institut, cf. lat. institutum — lucru stabilit;
                                                                                             324
 institutor s.m. şi f. (în vechea organizare a. înrinţnmîntulv.i) învăţător la oraş. (cf. fr. instituteur) instituţie s.f. 1. formă de organizare a raporturilor sociale care oglindeşte caracterul istoric al orînduirii sociale respective. 2. organ, unitate cu caracter politic, economic, administrativ etc. care cuprinde o anumită activitate, care îmbrăţişează un anumit domeniu etc.
 •   aşezămînt. (cf. fr. institution, lat. institutio)
 instructaj s.n. instruire a unei persoane sau a unui colectiv în vederea îndeplinirii unei munci; totalitatea îndrumărilor date prin această instruire. (< rus. instructaj)
 instructiv adj. care instruieşte; plin de învăţăminte. (< fr. instructif) instructor s.m. şi /. cel care duce o muncă de instruire; (spec.) militar care instruieşte o trupă. ( < rus. instruh-tor, cf. fr. instructeur) instrucţie s.f. 1. învăţătură, ştiinţă căpătată în şcoli prin învăţare, prin studiu organizat; educaţie. 2. (mii.) pregătire practică a militarilor, totalitatea exerciţiilor militare practice făcute în vederea deprinderii minuirii armelor. 8. (jur.) fază procedurală în desfăşurarea proceselor constînd în adunarea şi cercetarea probelor, (cf. fr. instruction, rus. instruhţiia, lat. instructio)
 instrucţiune s.f. 1. (de obicei la pl.) lămuriri, explicaţii, dispoziţii date cuiva pentru a şti cum să procedeze.
 2.  (rar) instrucţie (1). (< fr. instruction)
 instrui vb. IV. tr. 1. a învăţa, ă furniza cunoştinţe (cuiva) într-un anumit domeniu. • refl. a-şi îmbogăţi cunoştinţele, a învăţa. 2. (jur.) a face instrucţia unui proces. (< fr. instruire) instrument s.n. 1. ustensilă, aparat propriu pentru a face o anumită operaţie.
 •   (muz.) aparat cu care se produc sunete muzicale. 2. (fig.) persoană, lucru de care se foloseşte cineva pentru a îndeplini o acţiune, a atinge un scop. 3. (gram.; în expr.) instrument gramatical = cuvînt care arată doar raporturi intre cuvinte. ( < fr. instrument, cf. lat. instrumentum)
 instrumentă vb. I. tr. 1. (rar; muzJ a aranja o bucată muzicală pe grupuri de instrumente. 2. (tehn.) a face instrumentaţia unei piese rămase într-un puţ de petrol. (< fr. instrumenter) instrumental adj. 1. făcut, executat cu ajutorul instrumentelor. 2. (gram.; în expr.) complement circumstanţial instrumental = complement circumstanţial care arată prin ce mijloc se îndeplineşte o acţiune, (cf. fr. instrumental)
 instrumentalism s.n. (fii.) filozofie reacţionară idealist-subiectivistă care tăgăduieşte faptul că materia este o realitate obiectivă, care neagă exis-
 325
 tenta legilor obiective ale naturii şi ale societăţii, a legăturii cauzale obiective dintre fenomene, considerînd lumea ca un haos reglementat numai de conştiinţa omului, instrumentar s.n. totalitatea instrumentelor folosite într-o anumită activitate, (cf. fr. instrumentaire) instrumentâţic s.f. 1. (muz.) arta de a dispune astfel diferitele părţi armonice ale unei compoziţii muzicale, încît fiecare instrument să redea cît mai bine gîndirea, ideea compozitorului; orchestraţie. • ramură a muzicii care se ocupă cu descrierea particularităţilor fiecărui instrument. 2. (tehn.) extragere a unei unelte sau a unei piese rămase din întîmplare într-un puţ de petrol, (cf. fr. instrumentation) instrumentist s.m. şi /. cîntăreţ la un instrument (într-un ansamblu muzical), (cf. fr. instrumentiste) insubmersibil adj. care nu poate fi scufundat. (cf. fr. insubmcrsiblc) insubordonăre s.f. (rar) nesupunere la ordine; neascultare; indisciplină, (cf. fr. insubordination) insubordonât adj. (rar) nesupus, recalcitrant. (cf. fr. insubordonne) insucces s.n. lipsă de succes; nereuşită, eşec, înfrîngere. (cf. fr. insucces) insuficient adj. care nu este suficient, care nu ajunge; nesatisfăcător. // s.m. calificativ sub limita de trecere obţinut de un candidat laun examen, (cf. lat. in-sufficiens, it. insuf ficiente, fr. insuffisant) insuficienţă s.f. situaţia, starea a ceea ce este insuficient. • (med.) stare de funcţionare anormală a unui organ. (cf. lat. insufficientia, it. insufficienza, fr. insuf fisance )
 insufla vb. I. tr. 1. (tehn.) a introduce sub presiune pulbere, gaze etc. într-un spaţiu închis. 2. (fig.) a trezi, a provoca cuiva un sentiment, o idee etc.; a inspira. (< fr. insuf fler, it., lat. in-suf fiare)
 insuflâţie s.f. (med.) introducere în scop terapeutic, prin suflare, a unei substanţe pulverulente sau gazoase în organism. (cf. fr. insufflation, it. insuf-flazione)
 insulăr adj. aflat pe o insulă; de (pe o) insulă. II s.m. şi f. locuitor al unei insule, (cf. fr. insulaire) insulă s.f. (geogr.) suprafaţă din scoarţa pămîntului mai mică decît un continent, mărginită din toate părţile de apă.^ (< lat. insula) insulina s.f. (fiziol.) substanţă secretată de pancreas, care îndeplineşte în organism rolul de regulator al cantităţii de glucoză din sînge. ( < fr. insu-line)
 insultă vb. I. tr. a aduce (cuiva) o insultă; a jigni. (<fr. insul ter, cf. lai. insultare)
 insultă s.f. jignire, ofensă. (< insultă) insultător adj. jignitor, ofensator. ( < insulta)
                                                                                        TNS-INT
 insuportabil adj. 1. de nesuportat, de nesuferit. 2. (fam.; despre oameni) nesuferit, urîcios. (cf. fr. insuppor-table)
 insurecţie s.f. acţiune de răzvrătire organizată împotriva unui regim, a unei autorităţi; răscoală, (cf. fr. insurrec-tion)
 insurecţional adj. de insurecţie, al insurecţiei. (cf. fr. insurrectionnel) insurgent s.m. şi /. participant la o insurecţie; răsculat; (spec.) nume dat coloniştilor americani care s-au ridicat împotriva Angliei în secolul al XVIII-lea. (< fr. insurgg) insurgenţă s.f. (rar) răscoală, insurecţie.
 (cf. fr. insurgence) insurmontabil adj. de netreciit; de neînvins. (cf. fr. insurmontable) intăct adj. neatins, neştirbit; întreg. (< fr. intact, cf. lat. intactus) intangibil adj. (liv.) care nu poate fi atins; de neatins, (cf. fr. intan-gible)
 intârsio s.n. (arte) metodă de împodobire a unui obiect (de marmură, de fildeş sau de lemn) prin aplicarea de ornamente care se înfig în crestături anume făcute. (< it. intarsio) integră vb. I. 1. tr. şi refl. a (se) introduce; a (se) include într-un tot. 2. tr. (mat.) a găsi integrala unei cantităţi diferenţiale. (< fr. integrer, it., lat. ■integrare,)
 integrabil adj. care se poate integra, (cf. fr. integrable)
 integrăl adj. 1. întreg, neîmpărţit, complet. O făină integrală = făină obţinută prin măcinarea grîului, din care s-au extras grisul şi făina albă. 2. (mat.; in expr.) calcul integral = calcul opus calculului diferenţial, care studiază proprietăţile şi aplicaţiile integralelor. // s.f. (mat.) funcţie depinzînd de elemente arbitrare (constante şi funcţii) şi care reprezintă soluţia unui sistem diferenţial. • simbol matematic care indică operaţia de integrare. (< fr. integral, integrale, cf. lat. integer — întreg)
 integrăntă adj. f. (în expr.) parte integrantă = parte care intră cu necesitate în componenţa unui întreg, (cf. fr. integrant) integrator s.n. aparat pentru calculul numeric al integralelor, (cf. fr. integra-teur)
 integritate s.f. 1. calitatea celui integru; cinste, probitate, 2. calitatea de a fi întreg, neatins, intact, (cf. fr. integrite, lat. integritas) integrometru s.n. aparat pentru calcularea suprafeţei unei figuri plane, a volumului unei figuri de revoluţie etc. ( < fr. integrometre)
 integru adj. cinstit, virtuos, cumpătat, onest; incoruptibil. ( < l'r. integre, cf. lat. integer) intelect s.n. puterea de a gîndi, de a opera cu noţiuni; gîndire, înţelegere,
INT-INT
 inteligenţă. (<fr. iniellect, cf. lat. intellectus)
 intelectiv adj. de inteligenţă, (cf. fr. intellectif)
 intelectuâl adj. referitor la activitatea de gîndire, la intelect. //s.m. şi /. cel care lucrează în domeniul ştiinţei, al artei etc. fiind preocupat de problemele acestor domenii, (cf. fr. intellectuel) Intelectualltâte s.f. totalitatea intelectualilor consideraţi ca o pătură socială, (cf. fr. intellectualiU) inteligent adj. deştept, ager la minte, pătrunzător. # care manifestă inteligenţă. (cf. lat. intelligens, fr. intelli-gent)
 inteligenţă s.f. înţelegere profundă, u-şoară a unor lucruri mai ales din domeniul culturii şi al ştiinţei; facultate a gîndirii de a înţelege, de a pricepe fenomenele, lucrurile etc.; deştept.ăciune. (< lat. intelligentia, cf. fr. intelligence) inteligibil adj. uşor de înţeles; clar, limpede. • (în filozofia idealistă) care poate fi înţeles numai prin raţiune; suprasenzorial. (cf. lat. intelligibilis, fr. intelligible) intemperantă s.f. nccumpătare. (cf. fr.
 intemperance, lat. intemperantia) intemperie s.f. (mai ales la pl.) schimbare nefavorabilă a temperaturii, a stării atmosferice; vreme rea. (< fr. intemperie, cf. lat. intemperiae) intempestiv adj. (liv.) produs pe neaşteptate, la timp nepotrivit; inoportun, (cf. fr. intempestif, lat. intempestivus) intendent s.m. si /. 1. administrator al unei case, al unui local etc. 2. ofiţer din serviciul intendenţei. (< fr. inten-dant)
 intendenţă s.f. (în vechea organizare a armatei) serviciu care se ocupa cu aprovizionarea unităţilor armatei, (cf. fr. intendance, it. intendenta.) intens adj. puternic, viu, tare; activ.
 (< fr. intense, cf. lat. intensus) intensifica vb. I. tr. şi refl. a (se) face mai intens; a (se) înteţi, a (se) activa, (cf. fr. intensifier, it. intensificare) intensitate s.f. 1. grad de tensiune, de tărie, de energie. 2. (fiz.) tărie, valoare a unui sunet, a unui curent electric etc. O (fon.) accent de intensitate = accent care se caracterizează prin puterea cu care sînt rostite sunetele, (cf. fr. intensite) intensiv adj. cu (mare) intensitate, viu, tare, vioi. O (agr.) cultură intensivă = sistem de cultivare a pămîntului prin aplicarea căruia se obţine o mare producţie agricolă pe o suprafaţă de pămînt. (cf. fr. intensif) intenta vb. I. tr. (în expr.) a. intenta (un) proces (cuiva) = a face (cuiva) un proces. (< fr. intenter, it., lat. intentare)
 intenţie s.f. dorinţă, plan, gînd de a întreprinde ceva. (cf. fr. intention, lat. intentio)
                                                                                             326
 intenţiona vb. I. tr. a avea în intenţie, a avea de gînd. (cf. it. intenzionare) intenţionâl adj. privitor la intenţie, (cf.
 it. intenzionalet fr. intentionnel) intenţionât adj. cu intenţie, anume plănuit. O (expr.) bine (sau rău) intenţionat = cu intenţii bune (sau rele).
 (< intenţiona)
 interacţiune s.f. influenţă, condiţionare reciprocă între fapte, fenomene etc. (cf. fr. interaction) interaliât adj. făcut, stabilit sau existent între aliaţi, (cf. fr. interallit) interastrâl adj. care se află între aştri, dintre aştri. (cf. fr. interastral) intercala vb. I. tr. a introduce ceva într-un şir, a adăuga între altele, v. i n-s e r a. (< fr. intercaler, it., lat. intercalare)
 intercalâr adj. (agr.; în expr.) cultură intercalară = cultura unei plante timpurii printre rîndurile de plante tîrzii ale unei alte culturi, (cf. fr. interca-laire)
 intercalâţio s.f. 1. (rar) intercalare. 2. (petr.) rocă sterilă cuprinsă într-un zăcămînt. (cf. fr. intercalation) intercâde vb. III. intr. (rar) a interveni, a stărui în favoarea cuiva. (< fr. in-terceder, cf. lat. intercedere — a veni între)
 intercelulâr adj. care se află între celulele unui ţesut. (cf. fr. intercellulaire) intercepta vb. I. tr. a întrerupe (cursul, propagarea, comunicaţia). • a prinde, a surprinde ceva adresat, destinat altcuiva, (spec.) o scrisoare, o comunicare. (< fr. intercepter) intercolonamânt s.n. (arhit.) distanţă care separă două coloane vecine ale unei colonade, (după fr. entrecolonne-ment)
 interconexiune s.f. (tehn.) sistem de legătură între mai multe reţele electrice, care asigură continuitatea debitului într-o regiune, (cf. fr. interconnexion) intercontinental adj. între, dintre continente. (cf. fr. intercontinental) intercostal adj. între, dintre coaste. (< fr.
 intercostal) interdepartamental adj. între, dintre diferite departamente. • coordonator al unor departamente, (cf. fr. interdăpar-temental)
 interdependent adj. (despre fenomene) în stare de dependenţă reciprocă, (cf. fr. interdependent) interdependenţă s.f. (fii.) legătură şi condiţionare reciprocă între fenomene, acţiuni etc. (cf. Tr. inter de pendance) interdicţie s.f. interzicere, oprelişte, o-prire (prin lege). • (jur.) interzicere a exercitării drepturilor politice (şi civile) ale unei persoane, ca măsură represivă sau de protecţie, (cf. fr. interdict ion, lat. interdictio) interes s.n. 1. preocuparea de a obţine ceea ce este folositor, agreabil, necesar.
 •   ceea ce este ulii, imporatut, care
327
 convine; folos, cîştig. 2. (jur.) do-bîndă. O daune interese = despăgubire bănească pentru un prejudiciu. 3. simpatie, înclinare faţă de cineva. 4. plăcere provocată de ceva care ne atrage atenţia, ne stîrneşte curiozitatea etc.; atracţie. (< it. interesse, cf. lat. inte-rest — interesează, priveşte) interesă vb. I. 1. tr. a face pe cineva părtaş la o acţiune, la un cîştig; a cîştiga pe cineva pentru o afacere, pentru o acţiune etc. 2. refl. a avea, a arăta simpatie, interes (pentru cineva sau pentru ceva). • a întreba, a se informa despre cineva, despre ceva. (< it. interessare, cf. fr. interesser)
  interesânt adj. care prezintă (este vrednic de) interes, (cf. it. interessante, fr. inUressant)
  interesăt adj. 1. care este în cauză, care are interes într-o afacere. 2. foarte ataşat intereselor personale; meschin, avid. 3. care are în vedere un interes, un profit. (< interesa) interferă vb. I. intr. (fiz.; mai ales despre unde) a produce interferenţă, a se suprapune. ( < fr. interfirer) interferenţă s.f. (fiz.) suprapunere, în-tîlnire a* două sisteme, două feluri de unde. (cf. fr. interference) interferometru s.n. (fiz.) instrument optic care serveşte la determinarea unor mărimi cu ajutorul fenomenelor de interferenţă, (cf. fr. interfăro-mbtre)
  interimăr adj. (rar) care are loc, care funcţionează pe timp limitat, pînă la întoarcerea sau la alegerea titularului; provizoriu. (< fr. interimaire) interimăt s.n. (rar) timp în care o funcţie este exercitată de altă persoană şi nu de titular; funcţie interimară. (< fr. inUrimat)
  inter!6r adj. care este situat înăuntru, de dinăuntru; intern. O (fig.) for interior = conştiinţă, //s.n. 1. partea dinăuntru a unui lucru, a unei locuinţe, a unei camere etc.; ceea ce este cuprins înăuntrul unei camere, al unei locuinţe etc.; spaţiul dinăuntrul unui obiect, al unei încăperi etc. 2. post telefonic care funcţionează printr-o centrală care leagă exteriorul cu diferitele camere, birouri etc. ale unei clădiri, ale unei instituţii etc. 3. latura lăuntrică, natura morală a omului. (< lat. interior, cf. it. interiore, fr. interieur) interjecţie s.f. (gram.) cuvînt neflexibil care exprimă stări sufleteşti sau imită sunete, zgomote etc. (cf. fr. interjec-tion, lat. interjectio) interliniăr adj. scris între linii sau între rînduri. (cf. fr. interliniaire) inter linie s.f. (poligr.) linie de plumb mai puţin înaltă decît literele, folosită la răritul rîndurilor de text. (cf. fr. inter ligne)
  interlocut6r s.m. şi /. participant la o discuţie, la o conversaţie. (< fr. inter-locuteur, it. interlocutore)
                                                                                     int-înt
  interlop adj. suspect, echivoc; fraudulos . (< fr. interlope, cf. engl. interloper — navă care face contrabandă) interludiu s.n. mică bucată muzicală aşezată între două părţi mai mari ale unei opere muzicale; (p. ext.) piesă de legătură între două momente ale unei opere dramatice. (< it. interludio) intermedia vb. I. tr. a mijloci. (< intermediu)
  intermediar adj. de la mijloc; de tre-
  l.cere. //s.m. mijlocitor (în afaceri etc.).
  (cf. fr. intermădiaire, it. intermediario) intermediu s.n. mijlocire, ceea ce este la mijloc. O (în expr.) prin intermediul cuiva (sau a ceva) = prin mijlocirea,
  i  cu ajutorul cuiva (sau a ceva). (< it.
  intermedio, cf. fr. intermede) intermezzo s.n. (pron: -me-ţo) divertisment muzical între două acte ale unei opere, (p. ext.) ale unei piese de teatru.
  ( < it. intermezzo) interminabil adj. ncsfîrşit, care nu se mai sfîrşeşte. • de dimensiuni foarte mari. (cf. fr. iateiminable) interministeriâl adj. între, dintre ministere; interdepartamental, intermitent adj. care încetează şi reîncepe la anumite intervale; cu întreruperi.
  •    (adv.) din cînd în cînd. (cf. fr. intermittent it. intermittente) intermitenţă s.f. caracterul a ceea ce este intermitent; întrerupere, lipsă de continuitate. (cf. fr. intermittence, it. intermittenza)
  inter molecular adj. ((iz.) între, dintre molecule, (cf. fr. intermoleculaire) intern adj. care se află înăuntru; interior, lăuntric. O (anat.) organe interne = organele din cavitatea toracică şi abdominală; (mat.) unghi intern — unghi format de două drepte tăiate de o secantă şi aflat în interiorul lor. // s.m. şi f. elev care locuieşte şi ia masa într-un internat. • student în medicină care face practică la un anumit spital, în care de obicei şi locuieşte. ( < fr. interne, it. intemo, cf. lat. internus) internă vb. I. tr. 1. a instala în spital (un bolnav) pentru tratament. 2. a închide (pe cineva) într-un lagăr, într-un ospiciu etc., pentru a fi ţinut sub supraveghere. (< fr. interner, it. internare)
  internat s.n. instituţie şcolară în care locuiesc şi iau masa elevi; situaţia unui elev intern. • funcţia unui medic angajat prin concurs sau a unui student în medicină care face practică la un spital şi are şi locuinţa acolo. (cf. fr. internat)
  internaţional adj. 1. care se petrece între naţiuni. • care priveşte raporturile dintre naţiuni. 2. care priveşte toate naţiunile; de importanţă mondială.
  II s.m. participant la jocurile sportive internaţionale. II s.f. (în trecut) asociaţie internaţională a partidelor şi a organizaţiilor clasei muncitoare, (cf. fr. internaţional, it. internaţionale)
 INT-1NT
  internaţionalism s.n. ideologia hi pontica de solidaritate internaţională de clasă a proletariatului şi a oamenilor muncii din toate ţările in lupta pentru răsturnarea propriei burghezii, pentru lichidarea capitalismului şi pentru victoria comunismului în întreaga lume, care îmbină armonios interesele vitale, generale ale oamenilor muncii din diferite ţări cu interesele lor naţionale, (cf. fr. internationalisme)
 internaţionalist adj. care are caracterul internaţionalismului. // s.m. partizan al internaţionalismului proletar, (cf. fr. in tema tiona liste)
 internist adj. (în expr.) medic internist (şi subst., m) = specialist în boli interne, internimţiu s.m. (bis.) nunţiu (papal) ad-interim. (cf. it. intemumio, lat. t. intemuntius )
 interocednic adj. dintre două oceane, (cf fr. interoceanique, it. interoceanico) interoga vb. I. tr. a pune întrebări; a examina (elevi). • (jur.) a supune (pe cineva) la interogatoriu. (< lat., it. iiilerrogare, fr. inttnvger) interogativ adj. care exprimă o întrebare; întrebător, (cf. lat. interrogatwus, fr. interrogatif )
 interogat6rius.n. (jur.) totalitatea întrebărilor puse acuzatului de către judecător şi a răspunsurilor date acestuia de către acuzat; actul care consemnează aceste întrebări şi răspunsuri, (cf. fr. interrogatoire, it. interrogatorio) interogaţie s.f. (rar) interogare, (cf. lat.
 interrogatio, fr. interrogation) interparlamentar adj. care are loc în sînul parlamentului, (cf. fr. interparlemen-taire
 interpela vb. I. tr. a pune întrebări cuiva asupra unei chestiuni; a face o interpelare parlamentară. ( < fr. interpeller, it., lat. interpellare) interpelare s.f. 1. întrebare (adresată de obicei în parlament de către un deputat unui ministru) prin care se cere o explicaţie (referitoare la activitatea sa sau a departamentului său). 2. (rar; la pl.) întrebări, somaţii. ( <interpela) interpelat6rs.m. cel care face o interpelare (1.). (cf. fr. inter pe llateur) interpenetraţie s.f. pătrundere reciprocă, întrepătrundere, interplanetar adj, între, dintre planete.
 (cf. fr. interplanetaire) interpola rb. I. tr. 1. (lit.) a insera (din ignoranţă sau din rea-credinţă) cuvinte sau fraze în textul unui manuscris sau al unui act. 2. (mat.) a introduce termeni intermediari între termenii unei serii. (< fr. interpoler, it., lat. interpolare) interpolat6r s.m. autor al unei interpolaţii. (cf. fr. interpolateur, lat. inter-polator)
 interpelaţie s.f. adaos de cuvinte sau de fraze în textul unui manuscris sau al unui act; interpolare, (cf. fr. interpo-lation, lat. interpolatio)
                                                                                                 328
 interpret-s.m. şi r. 1. traducător, tălmaci. 0 cel care dă o explicaţie, o interpretare (unui text, unei expresii etc.). 2. (fig.) reprezentant, exponent, cel însărcinat să arate dorinţele, voinţa cuiva. 3. persoană care interpretează o bucată muzicală, o poezie, un rol etc.; artist, actor. ( < fr. interprete, cf. lat. interpres) interpreta vb. I. tr. 1. a explica, a lămuri ceva obscur dintr-un text, dintr-o lege etc. • a explica, a comenta un text (vechi), un autor. 2. a reda bine, adecvat conţinutul unei opere muzicale etc..; a executa artistic. (< fr. interpreter, cf. lat. interpretare) interpretativ adj. care interpretează; de interpretare, (cf. fr. interpretatif) interpune ib. III. refl. a mijloci. • a se amesteca în raporturile, în legăturile dintre mai multe persoane, (cf. lat. interpono, fr. interposer, după pune) inter punte s.f. (mar.) spaţiu cuprins între două punţi şi bordajul unei nave. (după fr. entrepont) interpupilâr adj. (In expr.) distanţa inter-papilară = distanţa dintre centrele optice ale cristalinilor ochilor omului; distanţă interoculară. interpus s.m. şi /. (rar) mijlocitor. ( < interpune)
 interraionâl adj. care ţine de mai multe raioane; dintre (mai multe) raioane.
 ( < inter- + raional) interregn s.n. interval de timp între două domnii în care tronul nu este ocupat de nimeni; (p. ext.) interval de timp în care nu există un guvern. ( < fr. in-terrkgne, cf. lat. interregnum) interschimbabil adj. (tehn.; despre piese) care se poate schimba, înlocui, interschimbabilitate s.f. (tehn.) proprietate a unor piese de a se putea înlocui una pe cealaltă.
 intersecta vb. I. tr. şi refl. a (se) întretăia.
 ( < fr. intersecter)
 intersecţie s.f. întretăiere; punct, loc de întretăiere, (cf. fr. intersection, lat. intersectio) interspaţiu s.n. spaţiu liber între două obiecte, între două piese etc. (< inter-+ spaţiu)
 interstatal adj. între, dintre state. (< inter- -f statal) interstelar adj. (rar) între, dintre stele, interastral. (cf. fr. interstellaire) interstiţlâl adj. (anat.; tehn.) de (la) interstiţiu, care provine dintr-un interstiţiu. O ţesut interstiţial = ţesut conjunctiv care se află între elementele în funcţiune ale unui organ, formînd masa lui principală. • (despre răni etc.) localizat în ţesutul conjunctiv sau în vasele desînge ale unui organ. (cf. fr. interstitiel) interstiţiu s.n. interval care separă moleculele unui corp. • (tehn.) spaţiul liber dintre două piese ale aceluiaşi sistem, (cf. fr. interstice, it. intersti?io, lat. interstitio) interşcolăr adj. între, dintre şcoli. ( < inter- + şcolar)
 329
  } ntartip s.n. (poliar.) maşină de cules şi turnat rînduri mai perfecţionată dccit linotipul. (< fr. intertype) intertropicăl adj. între, dintre tropice.
  ( < fr. inter tropical) interurbăn adj. între, dintre două sau mai multe oraşe. (cf. fr. interurbain) interval s.n. 1. distanţă în timp între două fenomene, între două evenimente consecutive: răstimp. 2. spaţiu care separă două lucruri. 3. diferenţă de înălţime dintre două sunete muzicale; distanţă între două tonuri. (< fr. intervalle, it. intervallo, lat. interva-llum)
  intervalometru s.n. (tehn.) dispozitiv mecanic ataşat la un aparat fotografic automat, cu ajutorul căruia se reglează intervalul de timp dintre două expuneri succesive.
  Interveni rb. IV. intr. 1. a lua parte la ceva, a intra într-o acţiune; (spec.) a intra în vorbă, a lua cuvîntul. • a face
  o    mediaţie, un demers în favoarea cuiva sau pentru ceva: (peior.) a stărui pe lîngă o persoană influentă spre a obţine ceva în favoarea cuiva. 2. a se întîmpla, a surveni, a se ivi. (< it. intervenire, fr. internenir) intervenţie s.f. 1. participare, intrare într-o acţiune. • amestec armat, al unui stat în treburile interne ale altui stat. • (med.) operaţie. 2. acţiune, efort îndreptat spre un anumit scop.
  •    mijlocire, mediaţie. • (peior.) stăruinţă, cerere, mijlocire pe lîngă o persoană influentă pentru favoruri etc. (cf. fr. intervention, rus. intermnţiia) intervenţionism s.n. 1. amestec al unui stat (imperialist) în treburile interne ale altui stat. 2. (er.) doctrină economică burgheză potrivit căreia statul trebuie să intervină pe piaţa internă pentru a exercita o influenţă asupra preţului mărfurilor sau în afacerile altui stat pentru a-1 subordona din punct de vedere economic şi politic. (< fr. interventionnisme) intervenţionist adj., s.m. şi i. (cel) care participă la o intervenţie: (adept, susţinător) al intervenţionismului. ( < fr. interventionniste)
  intervertî vb. IV. tr. a răsturna ordinea; a schimba termenii unei serii. (< fr. intervertir)
  intervieva vb. I. tr. (rar) a lua cuiva un interviu, (cf. fr. interviewer) intervfu s.n. întrevedere în cadrul căreia un ziarist cere părerea asupra unor probleme unei personalităţi politice, culturale etc.; (p. ext.) textul convorbirii apărut în ziar. (< engl. intervieva, cf. fr. intervieva) intervocâlic adj. (gram.) aflat între două vocale, dintre două vocale, (cf. fr. intervocalique)
  interzice vb. III. tr. a opri pe cineva de la ceva, a nu permite cuiva să facă ceva. # (jur.) a pune sub interdicţie. ( < lat. interdicere, după zice)
                                                                                         ÎN'MNT
 interzis s.m. şi f. (jur.) cel pus sub interdicţie. {< inierzicf.) intestin1 s.n. (anat.) parte a aparatului digestiv, în formă de tub, care pleacă de la stomac şi merge pînă la anus; maţ. (< fr. intestin, it. intestina, cf. lat. intestinum) intestin 2 adj. (liv.) dinăuntru, din interior, lăuntric, (cf. fr. intestin, lat. intestinus < intus — înăuntru) intestinal adj. de (la) intestine. (< fr. intestinal)
 intim adj. 1. esenţial, important (într-un lucru, într-o problemă etc.); care leagă strîns două lucruri; lăuntric. • (fig.) strîns, apropiat. 2. (despre prie-
 l tenie, încredere, afecţiune) puternic, tare, profund. • (despre legaturi, re-la(ii) de dragoste, sexuale. 3. legat prin prietenie puternică, prin sentimente puternice. II s.m. prieten bun, de aproape; confident. (< fr. intime, cf. lat. intimus) intimida rb. I. tr. şi refl. a (se) speria; a (se) încurca, a (se) zăpăci. (< fr. in-timider, it. intimidare) intimitate s.f. 1. caractcrul a ceca ce este intim. • legătură strînsă: prietenie intimă, apropiată. • profunzime, adîn-cime. 2. (la pl.) lucruri, chestiuni personale, (cf. fr. intimite) intitula ?'b. I. tr. a da un titlu (unei cărţi, unei lucrări etc.). • refl. a-şi lua, a-şi da un titlu. (< fr. intituler, cf. lat. intitulare)
 intolerabil adj. de netolerat; de neîngăduit. (cf. fr. intolerable, it. intolle-rabile)
 intolerant adj. neîngăduitor, (cf fr. intolerant)
 intoleranţă s.f. 1. lipsă de toleranţă; ne-îngăduire. 2. (med.) incapacitate organică de a suporta anumite medicamente. (cf. fr. intolerance it. intolleranza) intonă vb. I. tr. 1. a cînta, a executa (o bucată muzicală). 2. a rosti, a spune (un cuvînt, o propoziţie etc.) cu un anumit ton. (< it. intonare, cf. fr. entonner)
 intonaţie s.f. tonul sau modulaţia vocii, a vorbirii: fel de a pronunţa un sunet vocalic. • (muz.) faptul de a începe cîntarea unei bucăţi vocale, (cf. it. inionazione, fr. intonation) intoxică vb. I. tr. şi refl. 1. a (-şi) intro -duce în organism substanţe toxice, a (se ) otrăvi. 2. (fig.: fam.) ai (se) plictisi foarte tare, a (se) sătura. (< fr. into-xiquer)
 intoxicaţie s.f. (med.) otrăvire a organismului cu substanţe toxice, (cf. fr. intoxica tion)
 intracelulâr adj. în, din interiorul celulei.
 (cf. fr. intracellulaire) intrad6s s.n. 1. (arhit.) suprafaţa interioară concavă a unui arc sau a unei bolţi. 2. (av.) suprafaţa inferioară a unei aripi. (< fr. intrados, it. intra-dosso)
 INT-INV
 intraductibil adj. uc uelradut. (ci. îl.
 intraducibile, fr. intraduisible) intraglandulăr adj. în, din glande.
 ( < intra- -f- glandular) intramusculâr adj. în, din muşchi, (cf.
 fr. intramusculaire ) intransigent adj. neînduplecat, necruţător, necoruptibil, (cf. fr. intransi-geantt it. intransigente) intransigenţă s.f. atitudine necruţătoare, lipsită de compromisuri; neînduplecare. (cf. fr. intransigeance, it. intransigenza) intranzitiv adj. (gram.; în expr.) verb intramitiv = verb care arată că acţiunea nu trece direct asupra unui obiect, (cf. fr. intransitify lat. intransitivus) Intratâbil adj. care nu cedează, cu care nu se poate trata. (cf. it. intrattabile, fr. intraitable) intravenos adj. (med.; despre injecţii) care se face în vînă. (cf. fr. intravei-neux, it. intravenos o) intravilan s.n. suprafaţă pe care se Întinde un oraş sau un sat. (cf. lat. intra villa)
 intrepid adj. cutczător, curajos, brav.
 •   tenace. ( < fr. intrepide, cf. lat. intre-pidus)
 intrepiditâte s.f. curaj, îndrăzneală.
 •   tenacitate, (cf. fr. intrepidite) intrigă t b. I. 1. tr. a nelinişti, a stîrni
 curiozitatea cuiva. 2. intr. (rar) a face intrigi; a unelti, a complota.
 (< fr. intriguer) intrigânt s.m. şi /. cel care face intrigi
 (1). (cf. fr. intrigant. it. intrigante) intrişă s.f. 1. uneltire (secretă) care foloseşte mijloace nepermise în vederea realizării sau a zădărnicirii unui lucru; vrajbă, zîzanie. 2. (lit.) totalitatea întîmplărilor, a incidentelor alese de autor pentru a dezvolta subiectul unei o-pere dramatice sau epice. ( < fr. intrigue) intrinsec adj. care este propriu, esenţial pentru ceva. O valoare intrinsecă = valoare pe care o are un lucru în chip absolut, prin el însuşi. ( < fr. intrinseque, cf. lat. intrinsecus) introduce vb. III. tr. 1. a băga, a vîrî (undeva, în ceva). • a include, a îngloba. • refl. a intra. 2. a face să fie primit de cineva. 3. a iniţia, a călăuzi, a da cunoştinţele iniţiale î’ntr-un anumit domeniu. 4. a institui, a stabili, a consolida (un obicei, o practică etc.). (< lat. introducere) introducere s.f. 1. parte (de început) a unei lucrări în care se tratează generalităţile elementare şi pregătitoare ale cuprinsului; parte introductivă. 2. studiul pregătitor asupranoţiunilor elementare ale unei ştiinţe. (< introduce) introductiv adj. de introducere, de (la) început, (cf. fr. introductif) introdus adj. (despre oameni) cu legături multe. • priceput, cunoscător temeinic al unei chestiuni. ( < introduce) introspectiv adj. care se foloseşte de introspecţie; bazat pe introspecţie, (cf. fr. introspectif )
                                                                                             330
 inlruspecvie s.f. (fii.) metodă de bazâ. a psihologiei empirice burgheze, constînd din observarea subiectivă a fenomenelor propriei conştiinţe; analiză psihologică bazată pe această metodă, (cf. fr. introspection) intrus s.m. şi f. cel introdus fără drept, fără competenţă, nepoftit undeva; nepoftit, inoportun, (< fr. intrus, cf. lat. intrusus — împins în) intruvăbil adj. (rar) de negăsit. (cf. fr. introuvable) intruziune s.f. (geol.) magmă solidificată pătrunsă printr-o reţea de crăpături formate în interiorul scoarţei terestre. (cf. fr. intrusion) intui vb. IV. tr. a înţelege, a pătrunde ceva prin intuiţie, pe baza unor cunoştinţe temeinice şi a experienţei acumulate. (cf. lat. intueor, it. intuire) intuitiv adj. (fii.) bazat pe, făcut prin intuiţie. O metodă intuitivă — metodă care îmbină expunerea teoretică cu observarea directă a obiectelor sau fenomenelor. (cf. it. intuitivo, fr. intuitif) intuîlie s.f. (fii.) 1. capacitatea gîndirii de a descoperi direct şi imediat adevărul pe baza experienţei şi a cunoştinţelor dobîndite anterior. 2. (în filozofia idealistă) capacitatea naturală a omului datorită căreia acesta ar put*a să cunoască adevărul fără participarea activităţii logice, raţionale a conştiinţei si fără ajutorul experienţei, (cf. fr. intui-tion, lat. t. intuitio — contemplare) intuiţionism s.n. (fii.) curent idealist-subiectivist care socoteşte intuifia
  (2)  unicul mijloc al cunoaşterii. ( < fr. intui tionnisme) inuman adj. 1. neomenos, nemilos, crud, feroce. 2. care nu este caracteristic omului; (p. ext.) de proporţii neobişnuite; monstruos, (cf. it. inumane, fr. inhumain)
  inunda vb. I. tr. (despre ape) a îneca (terenuri) prin revărsare, în urma căderilor abundente de ploi etc. • intr. a se revărsa. • (fig.) a umple în întregime; a năpădi, a copleşi. (< lat. inundare, cf. fr. inonder) inundabil adj. (despre terenuri) supus inundaţiilor, (cf. fr. inondable) inund aţi e s.f. acoperire, înecare a unei întinderi de pămînt cu apă (provenită din ploi, din revărsarea apelor etc.). • apele revărsate ale unui rîu, ale unui fluviu etc. (cf. lat. inundatio, fr. inon-dation)
  inutil adj. nefolositor, netrebuincios. • de prisos, zadarnic, (cf. lat. inutilis, it. inutile, fr. inutile) inutilit&te s.f. zădărnicie, netrebuinţă. (cf. lat. inutilitas, fr. inutilite) inutilizabil adj. care nu se poate utiliza;
  de neîntrebuinţat, (cf. fr. inutilisable) inuzitât adj. (rar) care nu se foloseşte, nu se întrebuinţează; neobişnuit; neu-zitat. (cf. fr. inusile) invadâ vb. I. tr. a năvăli asupra unei ţări (pustiind-o, jefuind-o); a năpădi, a nă-
 831
  văii. • (fig.) a cuprinde; a acoperi. (< lat. invadare, cf. it. invâdere) invadat6r adj. (adesea subst.) care invadează; năvălitor, cotropitor. ( < invada) invasrinăţie s.f. (med.) accident constînd tn faptul că o parte a intestinului intră într-alta. (cf. fr. invagination) invalid adj. (adesea subst.) schilod, infirm, mutilat. (< fr. invalide, cf. lat. invalidus)
 invalidă vb. I. tr. (jur.) a declara nul, a infirma (un act, o alegere etc.). ( < fr.
 invalider)
 invalidităto s.f. starea celui invalid;
 infirmitate, (cf. fr. invalidite) invâr s.n. (tehn.) oţel aliat cu mult nichel, cu coeficient de dilataţie foarte mic, folosit la fabricarea’ instrumentelor si a aparatelor de precizie.
 ( < fr. invar) invariabil adj. neschimbător, constant.
 •    (gram.; despre cuvinte) care nu are flexiune, (cf. fr. invariable) invariabilitâte s.f. caracterul a ceea ce este invariabil, (cf. fr. in cailabili ti) invâzie s.f. năvălire, invadare a unei armate, a unei mari mulţimi asupra unei ţări pe care urmăresc să o cucerească, să o subjuge; (p. ext.) năpădire, năvălire, năvală, (cf. fr. invasion, lat. invasio)
 invectivă vb. I. tr. (rar) a spune invective la adresa cuiva; a insulta. (< fr. invertiver)
 invectivă s.f. jignire, ofensă, injurie.
 (< fr. invective) inventă vb. I. tr. 1. a găsi, a crea, a imagina ceva nou; a născoci. 2. a scorni (minciuni, închipuiri); (p. ext.) a minţi. (< fr. inventer, it. inventare) inventar s.n. listă, registru etc. cuprin-zînd toate lucrurile care constituie averea unei gospodării, a unei instituţii etc.; (p.ext.) totalitatea acestor bunuri. O (exvr.) a face inventarul — a inventaria.# (fig.) listă exactă, amănunţită ; însirare, enumerare (a unor fapte etc.). (< fr. inventaire, cf. lat. inventarium) inventaria vb. I. tr. a înscrie în inventar bunuri, lucruri etc. evaluînd obiectele înscrise, (cf. fr. inventarier) inventator s.m. creator al unei invenţii.
 ( < inventa) inventiv adj. care inventează, născocitor, ingenios; cu spirit ager, capabil de invenţii, (cf. fr. inventif, it. inventiva) invenţia <i.f. t. crearea, înlăptuirea unui nou sistem tehnic, a unui nou procedeu tehnologic etc.; lucru inventat. 2. scornire de lucruri închipuite, neadevărate; (p.ext.) născocire, plăsmuire, minciună.
 3.   găsirea argumentelor într-un discurs sau a temelor si a formelor celor mai expresive si mai potrivite într-o creaţie ^artistică, (cf. fr. invention, lat. inventio) invergă vb. I. tr. (mar.) a fixa o pînză pe o vergă. (cf. fr. enverguci) invers adj. (adesea adv.) contrar direcţiei iniţiate sau fireşti; pe dos. O (mat.) raport invers (proporţional) = raport
                                                                                        INV-INV
 între două mărimi care variază astfel încît produsul lor să rămînă constant.
 (< fr. inverse, cf. lat. inversus) inversă vb. I. tr. a răsturna o situatie, o ordine (firească); a face ceva invers.
 •  a schimba sensul unui curent electric.
 (< fr. inverser) inversiune s.f. răsturnare, schimbare de sens; inversare. • (gram.) schimbarea topicii normale a cuvintelor într-o frază. • (fot.) transformarea unui negativ în pozitiv printr-o developare specială. (cf. fr. inversion) inversGr s.n. (tehn.) dispozitiv care in versează sensul mişcării unei maşini, a unui curent electric etc. (cf. fr! in-verseur)
 invertăză s.f. (chim.) enzimă care transformă zahărul In glucoză şi fructoză.
 (< fr. invertase) inverti vb. IV. tr. (rar) a transforma zahărul în glucoză si fructoză cu o iu* torul invertazei. ( < fr. invertir, it., lat. invertire)
 investi vb. IV. tr. 1. a plasa, a băga un fond, un capital într-o întreprindere. 2. a pune în posesia unui titlu, a conferi o demnitate etc. ( < fr. investir, it. invesţire)
 Investie;â vb. I. tr. (rar) a face investigaţii: a cerceta. ( < lat., it. investigare) investigator adi. (rar) care cercetează, care face investigaţii, (cf. fr. investi-gateur)
 investisrăţie s.f. cercetare minuţioasă, făcută sistematic, cu scopul de a descoperi ceva. (cf. fr. investigation, lat. in-vestigatio)
 Învestitură s.f. (ist.) punere în posesia unei feude sau a unui beneficiu ecleziastic. (< fr. investiture, it. învestitura)
 investiţie s.f. plasare de fonduri într-o întreprindere; fondul plasat, (cf. germ. Investition) inveterăt adj. învechit (spec.) în rele, vicios, pervertit; (desvre vicii, defecte etc.) înrădăcinat, încarnat. (< fr. in-veteri, cf. lat. invetero.tus) invidiă vb. I. tr. a privi cu invidie pe cineva; a pi/mui. • a rîvni, a dori ceva străin. ( < it. invidiare) invidie s.f. sentiment de părere de rău, de ciudă provocat de succesele sau calităţile altuia; pizmă, ciudă. (< lat., it. invidia)
 invidios adj. (adesea subst.) pizmaş; pizmuitor, (cf. lat. invidiosus) invincibil adj. de neînvins, de nebiruit.
 (cf. lat. invincibilis, fr. invincible) invincibilitate s.f. calitalea de a fi invincibil. (cf. fr. invincibili te) inviolâbil adj. de neviolat; care nu poate fi încălcat, atins. • care se află în mod legal la adăpost de orice urmărire, de orice atingere, de orice încălcare sau de orice pedepsire, (cf. lat. inviolabilis, fr. inviolable) luviolabilităto s.f. calitatea de a fi inviolabil, (cf. fr. inviolabili te)
 inv-ipo
 invită vb. I. tr. a pofti; a chema. • a chema insistent, a soma. (< fr. inviter, it., lat. invitare) invităt s.m. şi /. persoană poftită undeva, chemată să participe la ceva. ( < invita) invităţie s.f. poftire, chemare. • bilet, comunicare, scrisoare prin care cineva este invitat undeva, (cf. fr. invitationt lat. invitatio) invizibil adj. care nu se vede sau nu se poate vedea. (cf. fr. invisible, lat. invisibilis) invizibilităte s.f. starea a tot ceea ce este invizibil, (cf. fr. invisibiliU, lat. invi-sibilitas)
 invocă vb. I. tr. 1. a chema în ajutor (mai ales o divinitate). 2. a cita ceva, a se referi la ceva ce este în favoarea sa. (< fr. invoquer, it., lat. invocare) invocăţio s.f. chemare In ajutor. • (lit.) parte a unei opere literare în care poetul se adresează muzelor sau unor divinităţi pentru a-1 inspira, (cf. fr. invocation, lat. invocatio) involucrus.n. (bot.) totalitatea bracteelor de la baza unei umbele sau dimprejurul unui capitul. (< fr. involucre) involuntar adj. fără voinţă, fără voie, neintenţionat. ( < fr. involontaire) involuţie s.f. 1. complex de dificultăţi, de încurcături. 2. revenire a unui organism la starea lui normală; situaţia unui organ întors înăuntru, (cf. fr. involution, lat. involutio) invulnerabil adj. care nu poate fi rănit; (p. ext.) care nu poate fi atins, lovit, învinuit în nici un fel. (cf. lat. invul-nerabilis, fr. invulnErable) invulnerabilitate s.f. calitatea, starea a ceea ce este invulnerabil, (cf. fr. invulnerabilite) iod s.n. (chim.) corp chimic simplu din grupa halogenilor, negru-violet, foarte volatil şi uşor solubil în alcool. O tine-tură de'iod = soluţie de iod în alcool folosită ca antiseptic şi ca dezinfectant extern. (< fr. iode) iodât s.m. (chim.) sare a acidului iodic.
 (< fr. iodate) iodhidric adj. (chim.; în expr.) acid iodhidric = acid format prin combinarea iodului cu hidrogenul. (< fr. iodhy-drique)
 i6dic adj. (chim.; în expr.) acid iodic — acid oxigenat al iodului. ( < fr. iodique) iodizare s.f. (fon.) rostirea lui e iniţial ca ie. ( < iodiza) iodof6rm s.n. (chim.) substanţă galbenă, cristalizată, cu miros specific, folosită ca antiseptic, anestezic etc. (< fr. io-do forme)
 iodură s.f. (chim.) sare rezultată din combinarea iodului cu un corp simplu. ( < fr. iodure) i6lă s.f. (mar.) ambarcaţie cu vîsle sau cu pînze, strîmtă, lungă şi uşoară. (< fr. yole, cf. norv. joi) i6n s.m. (fiz.. chim.; pron.: i-on) atom sau grup de atomi încărcaţi cu electricitate. (< fr. ion)
                                                                                            832
 itinici adj. (arhit.; în expr.) ordin ionic = ordin arhitectonic cu coloane zvelte al căror capitel este împodobit cu volute. (cf. lat. ionicus, fr. ionique) i6nic2 adj. care se referă la ioni. ( < fr. ionique)
 i6niu s.n. (chim.) element radioactiv izotop al loriului. (< fr. ionium) ioniză vb. I. ir. a provoca ionizarea unui mediu. (< fr. ioniser) ionizâre s.f. 1. (fiz.) formarea de ioni într-un anumit mediu. 2. (med.) introducere de ioni în organism în scop terapeutic (< ioniza)
 lonosflră s.f. pătură atmosferică superioară unde se produce ionizarea gazelor prin radiaţiile solare ultraviolete. ( < fr. ionosph&re)
 iot s.n. (fon.) numele semivocalei i. ( < fr. yod — iota, germ. Jot, gr., lat. iota)
 iotacism s.n. 1. folosirea frecventă a sunetului i într-o limbă. 2. iotacizare. ( < fr. iotacisme) iotaciză vb. I. refl. (fon.; despre sunete) a se palataliza din cauza contactului cu un iot. (< iot)
 iotacizăre s.f. acţiunea lui iot asupra unui sunet vecin; palatalizareaunuisunet sub influenţa unui iot. ( < iotaciza) ipecacuăna s.f. (bot.) plantă exotică a cărei rădăcină se întrebuinţează în medicină ca expectorant şi vomitiv. ( < fr. ipEcacuana)
 iperită vb. I. tr. a infecta cu iperită. (< fr. ypEriter) iperită s.f. (chim.) substanţă toxică vezicantă, foarte persistentă, cu miros de muştar. (< fr. yptrite) ipocrit adj. prefăcut, făţarnic. (< fr. hypocrite, cf. gr. hypokrites — actor dramatic)
 ipocrizie s.f. făţărnicie, prefăcătorie, falsitate. (cf. fr. hypocrisie, lat., gr. hy-pocrisia)
 ipohondrie s.f. teamă exagerată de a nu contracta o boală: obsesie, idee fixă a cuiva care crede că suferă de o boală. ( < fr. hypocondrie, cf. gr. hypochondria) ipohondru adj., s.m. şi /. suferind de ipohondrie. ( < fr. hypocondre) ipostază s.f. (liv.) stare, situaţie în care se găseşte cineva. ( < fr. hypostase, cf. gr. hypos, stasis—ţinere) ipotecă vb. I. tr. a supune (un imobil etc.) ijnei ipoteci, (cf. fr. hypothequer) ipotecăr adj. (jur.) 1. care are drept de ipotecă. 2. privitor la o ipotecă, (cf. fr. hypothecaire) ipotecăs./. (jur.) drept real care grevează un imobil al cărui proprietar l-a dat ca garanţie creditorului său; faptul de a ipoteca, (cf. fr. hypotheque, lat. hypo-teca, gr. hypoteke) ipotenuză s.f. (mat.) latura opusă unghiului drept într-un triunghi dreptunghi. (< fr. hypotânuse) ipotetic adj. bazat pe o ipoteză, de ipoteză:    • presupus, nesigur, (cf. fr.
 hypothătique)
  m
  Ipoteză s.f. presupunere, supoziţie asiipra unor lucruri sau acţiuni pe baza căreia se trag anumite concluzii sau care este menită să explice un fapt. • (fii.) judecată particulară care intră într-o teză generală. • (mat.) element dat pe baza căruia se dezvoltă o demonstraţie. (cf. fr. hypothese, lat., gr. hypotesis)
  iradiă vb. I. tr. a emite radiaţii de lumină, de căldură etc. în toate direcţiile. (< fr. irradier, it., lat. irradiare) iradiăntadj. care iradiază, (cf.fr. irradiant) iradiăţie s.f. (fiz.) emisiune de raze (luminoase sau calorice); (p. ext.) fascicul de raze emis de o sursă. (cf. fr. irradiation)
  iradiere s.f. expunere a unei fiinţe sau a unui obiect la acţiunea unei radiaţii electromagnetice. (< iradia) irascibil adj. care se înfurie uşor; mînios, supărăcios, iritabil, (cf. fr. irascible, lat. irascibilis) irascibilitâte s.f. caracterul celui irascibil; iritabilitate. (cf. fr. irascibilite) iraţional adj. (fii.) împotriva gîndirii logice, contrar logicii; neraţional. O (mat.: in expr.) număr iraţional = număr care nu este egal cu cîtul nici unei perechi de numere întregi; ecuaţie iraţională = ecuaţie a cărei necunoscută intră sub un radical, (cf. fr. irrationnel, lat. irrationalis) iraţionalism s.n. (fii.) curent filozofic idealist care tăgăduieşte capacitatea raţiunii, a ştiinţei de â cunoaşte adevărul şi care propovăduieşte primatul instinctului, al intuiţiei, al forţelor oarbe, inconştiente, (cf. fr. irration-nalismc)
  ireM adj. neexistent în realitate; nereal, imaginar. • care pare că nu este real. (cf. fr. irreel)
  irealitate sJ. caracterul a ceea ce este ireal, opus realităţii, (cf. fr. irrealiti) irealizabil adj. de nerealizat; nerealizabil. (cf. fr. irrăalisable) ireconciliabil adj. de neîmpăcat, (cf. fr. irreconciliable)
  irecuzabil adj. (rar) care nu se poate respinge, care trebuie admis. (cf. fr. irrecusable)
  iredent adj. iredentist. (< it. irredento) iredentism s.n. mişcare politică naţiona-list-şovină ai cărei partizani urmăresc anexarea unor teritorii în care conaţionalii lor sînt în minoritate, (cf. fr. irredentisme, it. irredentismo) irendentist adj. privitor la iredentism, care propagă iredentismul. II s.m. şi /. adept, susţinător al iredentismului, (cf. fr. irredentiste) ireductibil adj. 1. (chim.) care nu se mai poate reduce la o formă mai simplă.
  •  (mat.) care nu se poate simplifica. 2. (fig.) neîmpăcat, înverşunat; necruţător. (cf. fr. irreductible) irefutabil adj. care nu poate fi respins, combătut; convingător; de neînlăturat, (cf. fr. irrifatabie, lat. irrefutabilis)
                                                                                            ipo-iit
 iregulâr adj. (rar) neregulat, (cf. it.’ irregolare, fr. irrigulicr) iregularitâte s.f. neregularitate. (cf. fr.
 irregularite)
 ireligi6s adj. 1. care nu are religie. 2. contrar religiei, care nu respectă religia, (cf. fr. irrâligieux) ireligiozităte s.f. lipsă de sentimente religioase. (cf. fr. irreligiosite) iremediăbil adj. de neremediat, de nevindecat, de neîndreptat; fără leac. (cf. fr. irremediable) iremisibil adj. de neiertat, care nu merită a fi iertat, (cf . fr. irrămissible, lat. irremissibilis)
 ireparabil adj. de nereparat, de neîndreptat. (cf. fr. irreparable) ireprehensibil adj. căruia nu i se poate imputa nimic; corect, (cf. fr. irrepri-hensible, lat. irreprehensibilis) ireproşabil adj. fără cusur, foarte corect, impecabil, (cf. fr. irreprochable) irespirabil adj. (despre aer, atmosferă) care nu poate fi respirat; sufocant, (cf. fr. irrespirable)
 iresponsâbil adj. care nu poate fi făcut responsabil de actele sale; (p. extJ lipsit de răspundere, (cf.fr. irresponsable) iresponsabilitâte s.f. însuşirea şi starea celui iresponsabil, (cf. fr. irrespon-sabilite)
 ireverenţios adj. fără respect; necuviincios. (cf. fr. irreverencieux) ireversibil adj. (despre fenomene) care nu poate fi produs în sens invers, care nu se poate întoarce. • (fiz.) care lasă urme de neşters. (< fr. irreversible) ireversibilitate s.f. caracterul a ceea ce este ireversibil, (cf. fr. irreversibiliU) irevocabil adj. care nu poate fi revocat, schimbat; hotărît, definitiv, sigur, ultim. (cf. fr. irrevocable, lat. irrevo-cabilis)
 irezistibil adj. căruia nu i se poate rezista, împotrivi, (cf. fr. irresistible) iridee s.f. pl. (bot.) familie de plante erbacee perene monocotiledonate, avînd ca tip stînjenelul; (la sg.) plantă din această familie, (cf. fr. iridacees) iridius.n. (chim.) metal rar, asemănător platinei, foarte dur şi rezistent la acţiuni chimice. (< fr. iridium) irigă vb. 1. tr. (agr.) a uda artificial (un teren cultivabil) printr-un sistem special de canale. ( < fr. irriguer, it., lat. irrigare)
 irigâbil (despre terenuri) care poate fi irigai., (cf. fr. irrigable) irigator s.n. (med.) aparat folosit pentru clisme şi spălături interne, (cf. fr. irrigateur)
 irigaţie s.f. (agr.) udare, alimentare cu apă (făcută de obicei printr-un sistem de canale) a terenurilor cultivabile (din regiunile secetoase), în vederea măririi fertilităţii lor. (cf. fr. irrigation, lat. irrigatio) iris1 s.m. (bot.) stînjenel. ( < fr. iris) irisa s.n. 1. (anat.) membrană circulară a ochiului aşezată între cornee şi partea
IRMUL
 anterioară a cristalinului, în mijlocul căreia sc găseşte pupila. 2» (fiz.) diafragmă cu diametru variabil a unor aparate optice. (< fr. iris)
 Irită vb. I. 1. tr. şi refl. a (se) supăra, a (se) mînia. 2. tr. a produce o congestie, o inflamaţie (uşoară). (< fr. irriier, it., lat. irritare) irităbil adj. supărăcios; irascibil. • supus iritaţiei. (cf. fr. irritable, lat. irritabilis)
 lritabilităte s.f. stare de iritaţie; fire uşor iritabilă; irascibilitate. (cf. fr. irritabiliU, lat. irritabiliias) irltănt adj. care irită, supără; enervant, (cf. fr. irritant, it. irritante) iritaţie s.f. 1. enervare, izbucnire de mînie; iritare. 2. excitare anormală, inflamaţie a unui organ. (cf. fr. irritation, lat. irritatio) iriză vb. I. tr. (rar) a reflecta lumini multicolore ca acelea ale curcubeului. ( < fr. iriser) irizăţie s.f. (fi?.) ansamblu de culori şi de nuanţe variabile pe care le reflectă unele cristale prin interferenţă; descompunerea luminii albe prin difracţic, dispersie sau interferenţă, (cf. fr. irisation) ir6nic adj. care face ironii, care exprimă o ironie; înţepător, (cf. fr. ironique) ironie s.f. cuvînt, frază conţinînd o uşoară batjocură şi prin care se spune ceva contrariu celor gîndite; zeflemea. (< fr. ironie, cf. lat. ironia, gr. eironeia
 —    întrebare) ironiză vb. I. tr. a face ironii la adresa cuiva; a zeflemisi. (< fr. ironiser) irupe vb. III. intr. a izbucni; a năvăli, a intra cu violenţă. (< lat. imnnpere) irupţie s.f. izbucnire violentă; năvălire, îevărsare. (cf. lat. irruptio, fr. irruption) ischitin s.n. (anat.) unul dintre cele trei oase care formează osul iliac. (<fr. ischion)
 islâm s.n. islamism; (p. ext.) totalitatea ţărilor, a popoarelor mahomedane. (< fr., tc. islam) islamism s.n. religia musulmanilor întemeiată de Mahomed în secolul al VH-lea. (cf. fr. islamisme) isoglosă s.f. linie care arată pe o hartă limitele teritoriale ale unei particularităţi de limbă. (< fr. isoglosse, cf. gr. isos—egal, glossa — limbă) i6op6d s.n. (zool.; la pl) ordin de crustacee care au toracele format din şapte segmente libere, la fiecare fiind ataşată cîte o pereche de picioare; (la sg.) rac mic marin, cu corpul turtit şi oval. (cf. fr. isopode) isoscel adj. (mat.; despre triunghiuri) cu două laturi egale; (despre trapeze) care are laturile neparalele egale. (cf. fr. isoceJe)
 istoric adj., s.m. şi f. (suferind) de isterie.
 (cf. fr. hysterique) isteric s.f. (med.) boală nervoasă manifestată prin tulburări serioase ale sensibilităţii, convulsii etc. (cf. fr. hys-tme < gr. Jnistera — uter)
                                                                                              334
  istm s.n. (geogr.) fîşie de pămînt care uneşte o peninsula cu un continent sau două continente între ele. (< fr. isthme, cf. gr. isthmos) isttfric1 s.m. specialist în istorie; istoriograf. (< lat. historicus) ist6riea adj. 1. care este de domeniul istoriei, privitor la istorie; (p. ext.) deosebit de important pentru dezvoltarea omenirii, a unui popor etc. 2. care se schimbă în cursul istoriei. 3. corespunzător faptelor din istorie; real, just. 4. cronologic. // s.n. expunere a unui fapt, a unui eveniment etc. în mod amănunţit, (cf. lat. historicus, fr. historique)
  isterie s.f. 1. procesul dezvoltării fenomenelor în natură şi în societate. 2. ştiinţă care studiază dezvoltarea societăţii omeneşti în întreaga ei complexitate, ca un proces unitar, contradictoriu, desfăşurat pe baza unor legi obiective; (p. ext.) ştiinţă care se ocupă cu studiul faptelor dintr-un anumit domeniu.
  •  scriere care cuprinde povestirea critică a unor fapte istorice. 3. povestire, naraţiune. (< lat., gr. historia) istoriograf s.m. persoană însărcinată oficial să scrie istoria unei epoci, a unei domnii etc.; (p. ext.) istoric1. (cf. fr. historiographs, gr. historia — istorie, graphein — a scrie) istoriografie s.f. disciplină care se ocupă cu redarea evenimentelor unei epoci, ale unei domnii etc.; disciplină care studiază scrierile istoriografice;        (p.
  ext.) totalitatea scrierilor cu caracter istoriografie, (cf. fr. historiogra-phie)
  istorism s.n. principiu de bază al metodei dialectice de cercetare, potrivit căruia evenimentele şi fenomenele se studiază în procesul apariţiei şi dezvoltării lor, în strînsă legătură cu condiţiile istorice concrete care le-au dat naştere. ( < istorie) italic adj. 1. care ţine de Italia anlică. 2. (poligr.; despre caractere tipograficc) cursiv. (< fr. italique) italienism s.n. 1. element de jargon de origine italiană. 2. curent lingvistic iniţiat de I. Eliadc Rădulescu. care urmărea apropierea prin mijloace artificiale a limbii romîne de limba italiană, (cf. fr. italianisme) iterativ adj. (lingv.; despre verbe) care exprimă o acţiune repetată, săvîrşită în mai multe rînduri. ( < fr. ileratif, cf. lat. iterare — a reîncepe) itinerăr s.n. drumul pe care se desfăşoară o călătorie. • planul de drum al unui vehicul, cu indicarea orelor de trecere prin anumite puncte, (cf. fr. itin»raire, lat. itinerarium < iler — drum) iudaism s.n. religie răspîndită în rînduvile evreilor, avînd ca izvor al dogmei sale biblia şi talmudul, (cf. fr. juda'isme)
  iulian adj. (în expr.) calendarul iulian = calendar pus în vigoare de Caius
 335
 Iulius Cacsar în anul 46 î.e.n. (< fr. julien, ci. Iulius Caesar, n.p.) iurtă s.f. colibă din pîslă, din piei etc. folosită de nomazii din Asia Centrală. ( < rus. jurta) iută s.f. plantă din India din a cărei scoarţă se fabrică fire textile. • (text.) produs textil obţinut din fibrele acestei plante, (cf. it. iuta, bind. juta, germ. Jute)
 ivorln s.n. fildeş fabricat sintetic, (cf.
 fr. ivoirin) iv6riu s.n. 1. fildeş. 2. (anat.) substanţă solidă care acoperă pulpa dentară. ( < fr, iroire)
 Izbă s.f. căsuţă din bîrne la popoarele din nordul Europei şi Asiei. ( < rus. izba) izobar adj. (fiz.) care se face la o presiune constantă. // s.f. curbă care uneşte pe o diagramă punctele cu aceeaşi presiune ale unui proces fizico-chimic. • curbă care uneşte pe o hartă geografică punctele cu aceeaşi presiune atmosferică medie. ( < fr. isobare, cf. gr. isos — egal, baros — greutate) izobată s.f. curbă care uneşte pe o hartă marină sau geologică punctele care au aceeaşi adîncime. (< fr. isobathe, cf. gr. isos — egal, bathos — profunzime) IzocHnă s.f. linie care uneşte punctele de la suprafaţa pămîntului cu aceeaşi înclinaţie magnetică. (< fr. isocline, cf. gr. isos — egal, hline — pantă) izoc6r adj. (despre transformările unui sistem fizic) care se face la un volum constant. O (expr.) curbă izocoră (şi subst., f.) = linie de-a lungul căreia un sistem fizic are acelaşi volum. (< fr. isochore)
 izocr6n adj. (despre fenomene) care se repetă la intervale de timp egale, care are o durată egală cu altceva, (cf. fr. isochrone, gr. isos — egal, chronos
 —   timp)
 izocronism s.n. egalitate de durată, (cf.
 fr. isochronisme) izodinâmic adj. care are aceeaşi energie.
 •   (subst.. (.) curbă care uneşte punctele de egală intensitate ale cîmpului magnetic pămîntesc. (< fr. isodynamique) izoodrie adj. (despre corpuri geometrice) cu feţele egale. ( < fr. isoedrique, ci. gr. isos — egal, edra — suprafaţă) izogâmă adj. f. (în expr.) curbă izogamă (şisubst., f.) = liniecareuneştepunctele de egală valoare ale acceleraţiei gravi-t tăţii. ( < fr. isogame) izog’eotcrmă adj. f. (în expr.) curbă i?o-geotermă (şi subst., f. ) = linie care uneşte pe o hartă meteorologică toate punctele terestre cu aceeaşi temperatură medie a solului, (cf. gr. isos — egal, ,Qe — pămînt, thermos — cald) izoştfn adj. 1. (despre corpuri geometrice) cu unghiuri egale. 2. (în expr.) rurbă izogonă (si subst., f.) = linie care trece prin punctele terestre de egală decli-naţie magnetică. ( < fr. isogone) izolâ vb. I. l. tr. a da, a pune deoparte, a separa de ceea ce înconjoară. # (tehn J
                                                                                  IUR-IZO
 a împiedica trecerea unei forme de energie sau a unor substanţe dintr-un mediu (sau dintr-un corp) în altul cu ajutorul unei materii izolante. 2. tr. si refl. a (se ) îndepărta de viaţa socială, a (se) retrage. (< fr. isoler, it. iso-lare)
 izolamont s.n. (tehn.) material izolant aplicat pentru a asigura o izolare, (cf. fr. isolement, it. isolamento) izolant adi., s.m. (substanţă) care împiedică transmiterea căldurii, a umezelii, a curentului electric etc. dintr-un mediu (sau dintr-un corp) în altul; care izolează. O limbă i?olantă — limbă în care legătura dintre cuvinte este determinată de topică, de accent etc. (cf. fr. isolant, it. isolante) izolatdr adj. care izolează. • (subst., n.) corp rău conducător de electricitate sau de căldură; piesă făcută dintr-un material izolant. (cf. fr. isolateur) IzoUţio s.f. (tehn.) strat izolant aşezat între două medii sau între două sisteme fizice, (cf. fr. isolation) izompr adi., s.m. (chim.) (substanţă) care prezintă izomerie. (< fr. isomăre, cf. gr. isos — egal, meros — parte) izonierie s.f. (chim.) însuşire a unor substanţe de a avea proprietăţi fizice şi chimice deosebite deşi au moleculele alcătuite dintr-un număr egal de atomi identici. ( < fr. isomerie) izora^tric adj. (despre cristale) care are mărime egală. ( < fr. isometrique, cf. gr. isos — egal. metron — măsură)
 IzomGrf adj. (despre substanţe) care prezintă izomorfism; (despre cristale) asemănător ca formă. ( < fr. isomorphe) izomorfie s.f. (min.) izomorfism. (< fr.
 isomorphie)
 Izomorfism s.n. (mm.) însuşire a unor substanţe cu compoziţie chimică analogă de a cristaliza în aceleaşi forme cristaline. (cf. fr. isomorphisme, gr. isos
 —  egal, morphe — formă)
 izopicnfi adj. f. (în expr.) curbă izopicnă (şi subst., f.j = linie de-a lungul căreia un sistem fizico-chimic are aceeaşi densitate.
 izopolim6rf adj. (despre substanţe) care prezintă izopolimortism. (cf. gr. isos
 —  egal, polys — multiplu, morphe
 —  formă)
 izopolimorfle s.f. (min.) izopolimorfism.
 (< fr. isopolymorphie) izopolimorfism s.n. (min.) proprietate a unor substanţe sau a unor minerale de a cristaliza în mai multe forme diferite. (< engl. isopolymorphism) izopr£n s.n. (chim.) hidrocarbură din care, prin polimerizare, se obţine cauciucul. ( < fr. isoprene) izoterm adj. care are aceeaşi temperatură medie; cu o temperatură constantă. O linie (sau curbă) izotermă. (şi subst., f.) — linie (sau curbă) care uneşte, pe o hartă geografică sau pe o diagramă, punctele cu aceeaşi temperatură (me-
 IZO-IZO
 die). ( < fr. isotherme, cf. gr. isos — egal, thermos — căldură) izotipie s.f. (chim.) proprietate a unor substanţe chimice de a cristaliza în aceleaşi forme, fără a forma cristale mixte. (< fr. isotypie) izotânic adj. (chim.; despre soluţii) cu aceeaşi presiune osmotică, izotonie s.f. (chim.) echilibru molecular între două soluţii separate de o membrană organică şi care au aceeaşi putere osmotică. (< fr. isotonie, cf. gr. isos
 —  egal, tonos — tensiune)
                                                                                                  336
 izot6p s.m. (fiz.; chim.) atom care, deşi are proprietăţi fizico-chimice identice cu ale altui atom al aceluiaşi element, diferă faţă de acesta prin greutate şi prin anumite proprietăţi fizice legate de greutate. (< fr. isotope, cf. gr. isos
 —  egal, topos — loc)
 izotr6p adj., s.m. (fiz.) (corp, substanţă) cu aceleaşi proprietăţi fizice. (< fr. isotrope, cf. gr. isos — egal, tropos
 —  direcţie)
 izotropîe s.f. (fiz.) calitatea de a fi izotrop. (< fr. isotropie)
î
 îmbarcă vb. I. ir. ni refl. a (se) urca pe o navă, a (sc) încărca o navă; (p. ext.) a (se) urca într-un tren, într-un vehicul pentru o călătorie mai îndelungată. (< fr. embarqvrr) împăciuitorism s.n. atitudine oportunistă care constă în tendinţa de a ascunde greşelile altora în scopul de a acoperi propriile greşeli, în încercarea de a aplana conflictele de clasă sau chiar de a se împăca cu duşmanul. împotriva intereselor clasei muncitoare. (< împăciuitor)
 împroprietări vb. IV. tr. a atribui cuiva drepturi de proprietate (mai ales asupra unui teren agricol). ( < proprietar)
 încadra vb. I. tr. 1. a pune, a aşeza într-un cadru, într-o ramă. • a înconjura ca un cadru; a împresura. • (fig.) a cuprinde într-un text de lege o infracţiune etc. 2. a numi, a primi într-o funcţie, într-o asociaţie etc.: (spec.) a prevedea o unitate militară cu cadrele de ofiţeri şi subofiţeri necesare. • refl. a se integra, a urma linia unei mişcări, a unei organizaţii, a unui ritm de muncă etc. (< fr. encadrer) încarcera vb. I. tr. a închide, a băga la închisoaie, la carceră; a întemniţa. (< fr. incarcprer, cf. lat. in — în, car-cer — închisoare) încasa vb. I. tr. a primi o sumă de bani; (v. ext.) a primi contravaloarea în bani a unei poliţe, a unei cambii etc.
 •   (fig.) a primi o lovitură etc. (< fr. encaisser)
 încasata rs.nz. şi f. cel care încasează banii datoraţi de public unei întreprinderi. (< încasa) încastrâ vb. I. tr. a înţepeni, a lega fix două corpuri (îmbucîndu-le unul în altul, în falţuri etc.) în aşa fel îneît să se împiedice orice mişcare de rotire sau de translaţie a lor. (< fr. encastrer, cf. it. încastrare)
 închista- vb. X. refl. (desrre unele organisme) a sc închide, a se izola înlr-un chist, într-un ţesut special etc. spre a se apăra de mediul înconjurător. • (fig.) a se izola. (< fr. enkyster) îneîntâ vb. I. tr. a fermeca, a entuziasma;
 a amuza, (după fr. enchanter) meîntdro s.f. 1. sentiment de bucurie, de satisfacţie; farmec. 2. lucru care îneîntă. ( < îneînta)
 încîntăttfr adj. care îneînta, fermecător. ( < îneînta)
 înclichetăj s.n. (tehn.) mecanism care împiedică automat mişcarea într-un anumit sens a uneia din piesele sale. (< fr. encliquetage)
 înclină vb. I. tr. şi refl. a (se) aplica (în jos); a (se) îndoi. • a se pleca în faţa cuiva: a se ploconi. • intr. (fig.) a fi convins, a se convinge, a accepta. ( < lat., it. înclinare) înclinare s.f. acţiunea de a (se) înclina şi rezultatul ei. • (fig.) atracţie, înclinaţie. • (geom.) înclinaţie. (< înclina)
 înclinaţie s.f. 1. înclinare, dispoziţie, aplecare către ceva sau către cineva, tendinţă; atracţie. 2. (geom.) unghi format de o dreaptă (sau de un plan) cu o dreaptă (sau cu un plan) de referinţă. O (astr.) înclinaţie astronomică = unghiul format de planul orbitei unui astru cu planul orbitei pămîntului; (fiz.) înclinade magnetică = unghiul format de planul orizontal cu direcţia cîmpului magnetic al pămîntului. (cf. fr. inclination, lat. inclinatio) încorporâ vb. I. tr. 1. a absorbi, a îngloba, a cuprinde în sine. • a alipi, a anexa (un teritoriu, o provincie). 2. a încadra (un recrut) pentru stagiu în armată, (cf. fr. incorporer, lat. incorporare)
 înfeudă vb. I. tr. şi refl. a (se) supune, a (se) robi. • tr. (ist.) a da cuiva un bun ca feudă, (cf. fr. infeoder) îngemăna vb. I. tr. a uni strîns; a împreuna. (cf. lat. ingeminare) îngloba vb. I. tr. a reuni lucruri diferite într-un tot unitar; a include; a cuprinde. ( < fr. englober)
 înhuma rb. I. ir. a îngropa, a înmormînta.
 (cf. fr. inhumer, lat. inhumare) înmagazina vb. I. tr. a depozita, a aşeza într-o magazie (mărfuri, cereale etc.).
 •   (fig.) a strînge, a acumula. ( < fr. enmagasincr)
 înmatricula vb. I. tr. a înscrie într-o matriculă. (cf. fr. inimatriculer) înnăscut adj. cu care se naşte cineva; congenital, (cf. fr. inne, lat. inna-ins)
 înnobila vb. I. tr. 1. (ist.) a da cuiva un titlu de nobleţe, a face nobil. 2. (fig.) a face mai bun, mai fin; a înălţa. 3. a îmbunătăţi, a ameliora specia, rasa (unor animale, a unor plante etc.).
 •   (metal.) a îmbunai ăl i calităţile unui material ele. (după 'fr. anoblir, en-noblir)
 ÎNR-ÎNV
  înregimentd vb. I. refl. a intra într-un regiment; (p. ext.) într-o grupare, într-un partid, (cf. fr. enrigimenter) înregistrd vb. I. tr. 1. a înscrie (un act, o cerere etc.) într-un registru. 2. a consemna în scris, a însemna (un fapt, un eveniment). • a încorpora. • (fig.) a întipări, a reţine (în memorie). 3. a înscrie grafic un fenomen (cu ajutorul aparatelor). 4. a obţine, a avea, a realiza (succese, bune rezultate etc.). (< fr. enregistrer) înregistrator adj. (adesea subst.) care înregistrează. (< înregistra) înrîuri vb. IV. tr. a influenţa, (după germ. einflussen) înrola vb. I. tr. şi refl. a (se) angaja în armată. • (fig.) a (se) înscrie (într-o organizaţie, într-un partid); a (sc) înregimenta. ( < fr. enroler) înscend vb. I. tr. a pune în scenă, a pregăti un spectacol. • (fig.) a pune la cale acţiuni rău intenţionate pentru a cauza cuiva prejudicii, (cf. it. înscenare)
  înscrie vb. III. tr. 1. a ^crie, a menţiona (ceva) într-o listă etc.; a înregistra.
  2.  (fig.) a însemna, a consemna. 3. a construi o figură geometrică în interiorul altei figuri geometrice, (cf. fr. inscrire. lat. inscribere) înscriere s.f. acţiunea de a (se) înscrie şi rezultatul ei. o (expr.) înscriere în fals = procedură prin care se cere unei instanţe judecătoreşti să constate că un act scris este fals. (< înscrie) înscris s.n. act scris, document, (cf. fr. înscrii)
  întreprinde vb. III. tr. a lua hotărîrea de a începe ceva, a se apuca de ceva, a pune ceva în lucru, (cf.fr. entreprende) întreprindere s.f. 1. unitate economică de producţie sau de comerţ care are o conducere unică. 2. acţiune pornită din iniţiativă personală. (< întreprinde)
  întreprinzător adj. care este gata să întreprindă ceva: cu iniţiativă. • îndrăzneţ. (< întreprinde) întrerupător adj. care întrerupe. // s.n, aparat care poate întrerupe sau restabili transmiterea energiei (electrice,
                                                                                             338
  hidraulice ctc.) într-un circuit. (< întrerupe)
 întrerupe vb. III. tr. a rupe continuitatea unui lucru, a opri brusc (o lucrare, o acţiune etc.). • a lua cuvîntul cuiva în timp ce vorbeşte, (după fr. inter-rompre)
 întretăia vb. I. refl. a se încrucişa, a se intersecta, (după fr. entrecouver) întreţese vb. III. tr. şi refl. a (se) amesteca, a (se) împestriţa cu ţesături în alte modele şi culori. • tr.’a străbate în toate direcţiile. • refl. a se încrucişa, a se amesteca strîns. (după fr. entretisser)
 întreţine vb. III. 1. tr. a păstra în stare bună. 2. tr. şi refl. a da, a asigura cuiva sau a-şi asigura mijloacele de trai necesare. 3. tr. a alimenta, a susţine (arderea). 4. refl. a sta de vorbă, a conversa cu cineva, (după fr. entre-tenir)
 întreveded vb. II. tr. 1. a vedea, a zări vag: a întrezări. 2. (fig.) a prevedea, a desluşi, (după it. intravedere, fr. en-trevoir)
 întrevedere s.f. întîlnire între două sau mai multe persoane, personalităţi (politice) pentru discutarea unor chestiuni de interes comun. (< întrevedea) întrezări vb. IV. tr. şi refl. a (se) vedea în chip vag, a (se) zări în treacăt. (< între- -j- zâri)
 întrona vb. I. tr. şi refl. 1. a (se) aşeza pe tron. a (se) înscăuna. 2. (fig.) a (se) instala, a (se) statornici. (< în- + trona, după fr. introniser, it. introniz-
 2 are)
 învesti vb. IV. tr. a acorda cuiva în mod oficial un drept, o demnitate; (în evul mediu) a da cuiva învestitura. ( < fr. investir, cf. lat. investire) învestire s.f. împuternicire dată cuiva pentru exercitarea unui drept, a unei autorităţi etc.; confirmare într-o demnitate. (< învesti) învestitor s.m. (ist.) cel care învestea un cavaler. ( < învesti) învestitură s.f. (ist.) act solemn prin care, în evul mediu, cineva era învestit cu o demnitate, cu un drept etc. (< învesti)
J
 jabâu s.n. volan de dantelă (mai ales) la îmbrăcămintea femeiască, lăsat să atîrne pe piept ca o cravată. (< fr. jabot)
 jacftrd s.n. (text.) dispozitiv compus dintr-o serie de ace orizontale cu ochiuri, montat la războaiele mecanice de ţesut care produc ţesături cu desene complicate. (< fr. Jacquard, n.p.) jachetă s.f. haină bărbătească de ceremonie, pe talie, lungă pînă aproape de genunchi. • haină femeiască croită pe talie, care acoperă trunchiul, ( < fr. Jaquette)
 jack s.n. (tehn.) piesă de legătură cu resorturi, la care se leagă firele unui circuit electric; este folosită în centralele telefonice. (< fr. jach) jad s.n. (min.) piatră semipreţioasă foarte dură, de culoare verzuie, folosită la confecţionarea unor obiecte de artă; (p. ext.) obiect de jad. (< fr. jade)
 jadeîtă s.f. (min.) varietate de jad cu pete şi striat ii de culori vii şi strălucitoarei
 jaguar s.m. (zool.) animal carnivor din America de Sud, foarte feroce, cu părul galben-roşcat şi cu pete negre rotunde, ca ale panterei. (< fr. jaguar, port., braz. janouara) jâis s.n. (min.) varietate de antracit tare şi sticlos, de culoare neagră, mată/folosit la confecţionarea unor mărgele. ( < fr. jais) ja!6n s.n. ţăruş înalt, vopsit în inele roşii şi albe, servind la marcarea unui aliniament de teren. • (fig.) ceea ce serveşte pentru a marca un punct sau o etapă în desfăşurarea unei activităţi. (< fr. jalon) jalonâ vb. I. tr. a marca un aliniament prin jaloane, a pune jaloane. • (fig.) a trasa, în mare, un plan etc. ( < fr. jalonner)
 jaluzea s.f. (de obicei la pl.) stor confecţionat din şipci aşezate în aşa fel Incit să se poată strînge sau desface după .trebuinţă. (< fr. jalousie) jâmbăs.f. (av.) fiecare dintre cele două picioare ale trenului de aterizare, de care sînt prinse roţile avionului. ( < fr. jambe)
 jambieră s.f. învelitoare de pînză sau de piele a gambei piciorului, purtată mai ales la sport. • (ist.) parte a unei armuri care proteja gamba piciorului. ( < fr. jambiere)
 jamb6n s.n. şuncă din pulpă de porc sărată, fiartă sau afumară. (< fr. jambon)
 janîlie s.f. (rar) fir de catifea pentru brodat, (cf. fr. chenille) jantă s.f. (tehn.) partea exterioară a unei roţi, pe care se fixează bandajul de rulare sau pneul; obadâ. O (expr.) a rămine pe jantă = a avea un cauciuc dezumflat: (fam.) a rămîne în pană de bani, a fi lipsit de bani. ( < fr. jante) jardinieră s.f. suport aşezat sub ferestre sau la balcoane, în care se pun ghivece sau pămînt pentru flori. (< fr. jardiniere)
 jaret s.n. (rool.) parte a picioarelor dinapoi ale unui patruped, situată între gambă şi fluier. ( < fr. jarret) jargon s.n. (lingv.) ramificaţie a limbii naţionale, folosită de aristocraţie şi de vîrfurile burgheziei, cu o sferă de circulaţie îngustă, care nu are un fond principal de cuvinte şi o structură gramaticală proprie. (< fr. jargon) jartieră s.f. obiect accesoriu de îmbrăcăminte, care ţine ciorapul întins pe picior. ( < fr. jarretiere) jasps.n. (petr.) rocă silicioasă compactă, roşie, verde sau negricioasă la culoare, folosită ca piatră semipreţioasă. (< fr. jaspe)
 javărt s.n. (vet.) tumoare constînd din mortificarea unei părţi din cartilajul copitei la cai şi la boi. (< fr. ja-vart)
 javelizăre s.f. procedeu de sterilizare a apei prin tratare cu hipocloriţi alcalini, (după fr. javelage) jaz s.n. 1. muzică modernă de dans, cu ritm viu, sincopat. 2. orchestră formată de obicei din instrumente de suflat şi de percuţie, care execută această muzică. (< fr. jazz, cf. engl., americ. jazz-band)
 jâzband s.n. jaz (2). (< engl. jazz-band) jejun s.n. (anat.) parte a intestinului care uneşte duodenul cu intestinul gros. (cf. fr., lat. jejunum) jeleu s.n. preparat culinar cu aspect gelatinos obţinut din suc de fructe fierte cu zahăr. ( < fr. gelee) jena zb. I. fr. 1. (despre obiecte de îmbrăcăminte sau încălţăminte) a roade, a strînge, a apăsa; a supăra, a incomoda.
 •    (fig.) a slînjeni, a supăra, a incomoda. 2. refl. a se sfii. ( < fr. gener) jenant adj. supărător, neplăcut, (cf. fr. genant)
 22*
 Jen-jun
 jenât adj. stînjenit, stingherit, ruşinat.
 (< jeno)
 jenă s.f. sfiala produsă de o situaţie penibilă. • . constrîngere supărătoare; situaţie neplăcută, penibilă; senzaţie supărătoare. (< fr. gene) jerbă s.f. buchet de flori aşezate în aşa fel îneît toate să aibă faţă orientată în aceeaşi parte. (< fr. gerbe) jerscu s.n. 1. obiect de îmbrăcăminte împletit din lînă sau dia bumbac, care se poartă peste partea de sus a corpului, v. pulover. 2. (text.) ţesătură elastică de lînă, de bumbac sau de mătase din care se fac obiecte de îmbrăcăminte. (< fr. jersey) jet s.n. (rar) vînă de lichid care ţîşneşte cu presiune printr-un orificiu. ( < fr. jet)
 jetelâ s.f. dis: de secţiune mai mică construit la gura unui’fluviu sau la intrarea într-un port. jet6n s.n. fisă. • piesă cu care se marchează prezenţa la un consiliu de administraţie al unei societăţi şi pe baza căreia se încasează o sumă ca remuneraţie. • suma încasată. (< fr. jeton) jiclor s.n. (tehn.) tub prevăzut cu unul sau mai multe orificii calibrate, prin care se pulverizează combustibil în carburator. ( < fr. gideiir) jig6u s.n. friptură făcută din pulpă de berbec. (< fr. gigot) jin-jitsu s.n. (pron.: jiu-jiţu) luptă corp la corp (care se practică în special în Japonia) constînd în a-1 imobiliza pe adversar prin agilitatea deosebită a mişcărilor. (< fr. jiu-jitsu) jivrâj s.n. strat de gheaţă sau de chiciură care se depune pe avioane în timpul zborului pe timp rece. (< fr. givrage) joăntă s.f. (tehn.) legătură între capetele şinelor de cale ferată. (< fr. joint) joben s.n. pălărie bărbătească (de ceremonie) cilindrică, înaltă şi tare, de obicei neagră; cilindru. (< fr. Jobin, n.p.)
 jocheu s.m. (spo^t.) călăreţ profesionist care călăreşte caii la curse si la antrenamente. (cf. fr., engl. jocke-j) j6ncă s.f. (mar.) ambarcaţie mică cu pînze care navighează în bazinul de vest al Oceanului Pacific. ( < fr. jon-nue)
 jonct6r s.m. muncitor specialist în legarea cablurilor electrice. (< joncf.iun») joncţiune ^./. legătură, unire; (concr.) locul unde se face legătura, (cf. fr. jonction)
 jongla nh. I. intr. a mînui cu abilitate mai multe obiecte (aruncindu-le în aer şi prinzîndu-le cu repeziciune etc.) • (fig.) a fi abil în mînuirea unor idei, a unor cuvinte etc. (< fr. jongler) jongler s.m. 1. (i*t.) cîntnreţ (ambulant) din evul mediu care recita la curţile nobililor feudali poezii cavalereşti; menestrel. 2. artist rle circ care se produce jonglînd cu diferite obiecte. (< fr. jongleur)
                                                                                         Mo
 jonglerie s.f. îndeletnicirea jonglerului; arta de a jongla, # (fig.) abilitate, îndemînare° în vorbire, în prezentarea ideilor, (cf. fr. jonglerie) joule s.f. (fiz., pron. jul) unitate de energie şi de lucru mecanic, egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa de un newton care îşi deplasează punctul de aplicaţie cu un metru. (< Joule, n.p.)
 jovial adj. vesel, glumeţ, voios. (< fr. jovial)
 jovialitate s.f. veselie, voioşie, bună dispoziţie, (cf. fr. jovialite) jubilă vb. I. intr. a se bucura mult; a triumfa. (< fr. jubiler) jubileu s.n. 1. sărbătoare In onoarea unei persoane care deţine de cincizeci de ani o funcţie; sărbătorire a cincizeci de ani de la un eveniment, de la înfiinţarea unei instituţii etc. 2. (ist.) sărbătoare pe care vechii evrei o prăz-nuiau la fiecare cincizeci de ani. • anul în care, o dată la douăzecişicinci de ani, papa acorda credincioşilor catolici o indulgenţă plenară. (< fr. jubile, cf. lat. jubilaeus, ebr. inbel) jubiliar adj. de (pentru) jubileu. O an jubiliar = an în care se sărbătoreşte un jubileu, (cf. fr. jubilaire) judiciar adj. 1. privitor la justiţie; de justiţie. 2. făcut prin justiţie, (cf. fr. judiciaire, lat. judiciarius) judicios adj. gîndit bine; înţelept, cu bun-simţ, chibzuit. (< fr. judicieux) jugulă vb. I. tr. (rar) a strangula, a sugruma. (< fr. juguler, cf. lat. jugulare) jugular adj. (anat.) care aparţine gîtu-lui. care ţine de gît. O vînă jugulară = vînă principală a gîtului. (< fr. jugu-laire)
 jugulare s.f. sugrumare; (fig.) împiedicare bruscă a dezvoltării. (< jugula) juisa ob. I. intr. (rar) a se bucura, a profita de plăcerile vieţii, (cf. fr. jouir, jouissant) juis6r s.m. şi f. (rar) petrecăreţ. (< fr. jouisseur)
 jumelăt adj. (tehn.; despre două piese, instalaţii) consolidat, asociat în serviciu. ( < fr. jumele) junâţe s.f. tinereţe, (cf. fr. jeunesse) junglă s.f. desiş (adesea mlăştinos) format din ierburi înalte, din trestii, din arbori şi din plante agăţătoare care acoperă regiunile tropicale ale Indiei, ale Asiei dc sud-est şi ale Africii meridionale. O legea junglei = dominarea violenţei, a forţei brutale în raporturile dintre oameni. (< fr. jungle, cf. hind. djangale) junimism s.n. mişcare literară şi politică din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, avînd ca centru societatea „Junimea" din Iaşi, care propaga formula estetică reacţionară a „artei pentru artă" iar pe plan politic re-. prezenta politica conservatoare, junimist adj. privitor la junimism. // s.m. şi f. adept al junimismului; (p.
 841
 ext.) membru al unei fracţiuni a partidului conservator. (< Junimea, n.p.) juni6rs.m. şi f. 1. sportiv tînăr (care nu a împlinit vîrsta de nouăsprezece ani).
 2.    (aşezat după un nume onomastic; op. sen i o r) fiu. (< fr., lat. junior) jântă s.f. (rar) organizaţie social-poli-tică cu caracter temporar şi adesea militar, din Spania şi din Portugalia, (fr. junte, sp. junta) jtipă s.f. fustă. ( < fr. jupe) jtipiter s.n. (astr.) cea mai mare planetă a sistemului solar. ( < lat. Jupiter, n.p.)
 jup6n s.n. fustă care se îmbracă pe dedesubtul rochiei pentru a o menţine înfoiată. (< fr. jupon) jur s .n. (rar; în expr.) jur-fix = zi de primire a unor familii aristocratice; petrecere care are loc într-o astfel de zi. (< fr. jour-fixe) jurâsic s.n. (geol.) perioada a doua a erei secundare. • rocă din această perioadă.// adj. format din jurasic, privitor la jurasic. ( < fr. jurassique) juridic adj. referitor la drept, la legi. O persoană juridica — subiect dc drepturi civile recunoscut de lege, organizat ca un tot unitar, care avînd un patrimoniu distinct, apare în circuit cu nume propriu şi răspunde pentru actele sale. (< fr. juridique) jurisconsult s.m. 1. specialist reputat în drept, care dă consultaţii în probleme de drept. 2. specialist în ştiinţele juridice, care se ocupă cu rezolvarea problemelor de drept într-o instituţie, pe care o reprezintă în justiţie. (< fr. jurisconsultecf. lat. jurisconsultus) jurisdicţie s.f. (jur.) putere, competenţă a unui judecător sau a unei instanţe de a judeca; (p. ext.) teritoriu unde isi poate exercita această putere un judecător sau o instanţă judecătorească, (cf. lat. jurisdictio, fr. juridiction) jurisdicţionăl adj. (rar) privitor la jurisdicţie, de jurisdicţie, (cf. fr. juridic-tionnel)
 jurisprudenţă s.f. 1. soluţie dată cu prilejul dezlegării unei cauze de către un organ de jurisdicţie, prin interpretarea unei norme prevăzute de lege sau de alt act normativ ori prin determinarea normei juridice aplicabile cazului cu ajutorul principiilor legislaţiei. 2. totalitatea hotărîrilor pronunţate asupra unor anumite cazuri, de unul sau de mai multe organe de jurisdicţie, (cf. fr. jurisprudence, lat. jurisprudentia ) jurist s.m. specialist în drept, persoană care practică această profesiune. (< fr. juriste) juriu s.n. 1. grup constituit de specialişti însărcinat cu clasificarea şi promovarea unor candidaţi sau a unor concurenţi la un concurs, la o competiţie sportivă etc. 2. totali laica celor care compun o instanţă de judecată, (cf. fr., engl. jury)
                                                                                     JTJN JTJX
 jurnal s.n. 1. însemnări zilnice (despretot ceea ce se întîmplă); observaţii ştiinţifice însemnate zi de zi. O jurnal de bord = caiet de însemnări pentru fapte care survin în timpul drumului unei nave si care sînt consemnate de ofiţerul de cart. 2. ziar, gazetă. 3. caiet, registru în care se înscriu operaţiile comerciale zi de zi. (< fr. joumal) jurnalism s.n. (rar) gazetărie, ziaristică.
 ( < fr. journalisme) jurnalist s.m. 1. (rar) ziarist, gazetar.
 2. vînzător de ziare. (< fr. journaliste) jurnalistic adj. privitor la presă; ziaristic, gazetăresc. (< fr. joumalistioue) jurnalistică s.f. profesiunea de jurnalist; ziaristică, gazetărie. (< germ. Jour-nalis tik)
 just adj. 1. drept, adevărat. • (desvre oameni) care procedează şi judecă drept.
 2.  potrivit, corespunzător. ( < fr. juste) justoţe s.f. însuşirea de a fi just; adevăr;
 dreptate. • precizie, exactitate, (cf. fr. justesse) justifică vb. I. 1. tr. a îndreptăţi; a motiva. 2. tr. şi refl. a (se) dezvinovăţi; a explica (o purtare, o atitudine etc.).
 3.  tr. a dovedi folosirea legală a unor bani, a unor materiale etc. (< lat. justificare, cf. fr. justifier)
 justificabil adj. care poate fi justificat.
 (cf. fr. justifiable) justificativ adj. care serveşte pentru justificare, (cf. fr. justificatif) justiţiâbil s.m. şi /. cel care apare ca parte într-un proces, (cf. fr. justiciable) justiţiăr s.m.. adj. (rar; ist.) 1. (cel) care avea dreptul de a împărţi dreptatea într-o regiune (mai ales în orînduirea feudală). 2. (cel) care iubeşte dreptatea, iubitor de dreptate. ( < fr. justicier)
 justiţie s.f. (jur.) 1. totalitatea instanţelor judecătoreşti şi a legilor unei ţări; sistem de funcţionare a instanţelor judiciare. 2. echitate, dreptate.
 3.  (mit.) zeiţa dreptăţii la romani. (< lat. justitia)                        >
 juvenil adj. 1. tineresc. 2. (geol.; despre substanţe) care provine din magma topită în interiorul scoarţei pămîntului şi circulă prin scoarţă, putînd ajunge pînă la suprafaţă. ( < fr. juvenile, cf. lat. jvuenilis) juxtalincăr adj. (în expr.) traducere juxtalineară = traducere făcută cuvînt cu cuvînt, reprodueîndu-se paralel ^i textul după care s-a tradus, (cf. fr. juxtalinEaire < lat. juxta — lîngă, linea — linie) juxtapoziţie s.f. (gram.) juxtapunere.
 (cf. fr. juxtaposition) juxtapune vb. III. tr. a alătura, (cf. fr.
 juxtaposcr) juxtapunere s.f. alăturare. • (gram.) alăturare a două propoziţii fără a le lega prinlr-o conjuncţie. ( < juxtapune) juxtă s.i. traducere juxtalineară a unor texte greceşti sau latineşti. (< lat. juxta)
K
 kakemâno s.n. pictură verticală pe sul, în Japonia, corespunzînd picturii de şevalet din Europa, care se face cu culori de apă şi tuşuri de India, pe hîrtie de mătase sau de orez. (< fr., jap. kakâmono) kaki adj., s.n. invar, (culoare) cu nuanţă galbenă-verzuie. (< fr. hain) kdliu s.n. (Mm.) potasiu. (< germ. Kalium)
 kantian adj. referitor la filozofia lui Kant. U s.m. adept al kantianismului, (cf. fr. kanticn, Kant, n.p.) kantianism s.n. (fii.) sistem filozofic idealist iniţiat de Kant, care recunoştea existenta lumii materiale în afara conştiinţei, cognoscibilă în latura ei fenomenală dar incognoscibilă în latura ei numenală (în esenţa ei). (< kantian) kautskism s.n. (fii.) teorie liberalo-bur-gheză susţinută dc social-democratul german Kautsky, care nega necesitatea sfărîmării maşinii de stat burgheze şi a instaurării dictaturii proletariatului. (< Kautsky, n.p.) kâvas.f. (bot.) plantă exotică din familia piperaceelor, care creşte în numeroase insule din Polinezia şi a cărei rădăcină are miros plăcut şi gust acru. ( < fr. ham)
 koratoscGp s.n. (fiz.) aparat care serveste la observarea astigmatismului vizual. (< fr. kăratoscove) kilocalorîe s.f. (fiz.) unitate de măsură a cantităţii de căldură, egală cu 1000 calorii. (cf. fr. hilocalorie) kilociclu s.m. unitate de măsură a frecvenţei, egală cu 1000 cicli. (< fr. kilocycle: cf. gr. kilioi — o mie, kyklos
 —    perioadă), kilosrrâm *.n. unitate de măsură pentru greutăţi, egală cu 1000 grame, o kilo-gram-forţă = unitate de măsură a forţei, avînd o valoare egală cu greutatea prototipului internaţional de masă, măsurată în vid, la acceleraţia pămîn-tească normală, (cf. fr. kilogramme < gr. kilioi — o mic, gramma — unitate de măsură) kilogrammetru s.m. (fi:.) unitate de lucru mecanic, egală ou efortul necesar pentru ridicarea unei greutăţi de un kilogram la înălţimea de un metru, (cf. fr. kilogrammetru)
 kilohortz s.m. (fiz.; pron.: kiloherţ) kilociclu. (< germ. kilohertz, cf. gr. kilion — o mie, hertz — unitate de măsură)
 kilojoule s.m. (fiz.; vron.:          kilojul)
 unitate de energie sau de lucru mecanic, egală cu 1000 jouli. (cf. fr. kilo-joule)
 kilolîtru s.m. unitate de măsură pentru capacităţi, egală cu 1000 litri. (< fr. kilo litre)
 kilometră vb. i. tr. a marca cu borne (aşezate din kilometru în kilometrii etc.) distanţele de-a lungul unei so-sele, unui drum etc. (cf. fr. kilometri r)
 kilometră) s.n. distanţa în kilometri dintre două puncte ale unui drum. • distanţa în kilometri parcursă de un vehicul într-un anumit timp. • instrument care înregistrează distanţa parcursă de un vehicul sau viteza lui de mers. (cf. fr. kilometrage) kilometric adj. privitor la kilometru, care indică kilometri. • (fig.) foarte lung. interminabil, (cf.lr. hilometrioue) kilometru s.m. unitate de măsură pentru lungimi, egală cu 1000 metri. (< fr. kilometre, cf. gr. kilion — o mie, metron — măsură) kilowatt s.m. ((iz.) unitate de putere, egală cu 1000 waţi. (cf. fr. kilowatt)
 kilowattoră s.m. (fiz.) unitate de măsură a energiei, egală cu lucrul mecanic efectuat într-o oră de un sistem care are o putere de un kilowatt, (cf. fr. kilowattheure) kinescop s.n. (fiz.) tub electronic cu raze catodice care se foloseşte pentru reproducerea imaginilor în televiziune. ( < fr. cinescope) kiselgiîr s.n. (min.) sediment silicios consolidat, format din diatomee, dia-tomit. (< germ. Kieselgur) kola s.m. (bot..) arbore tropical al cărui fruct conţine cafeină. (< fr. kola) kripton s.n. (chim.) element chimic din familia gazelor rare; este folosit la umplerea becurilor cu incandescenţă. ( < fr. hrvrAon) kurultai s.n. adunare, congres; adunare festivă la popoarele turcice. (cuvînt; mongol)
JL
 lâbarum s.n. stindard purpuriu al împăraţilor romani din epoca lui Constantin cel Mare. (< lat. labarum) labiâl adj., s.f. (fon.) (sunet) la a cărui articulare participă buzele. (< fr. la-bial, cf. lat. labium — buză) labializâre s.f. (fon.) adăugare a unei articulaţii suplimentare, de rotunjire a buzelor, la articularea unui sunet, (după fr. labialisation) labiât adj. (bot.; despre flori) care are corola cu doi lobi, dispuşi ca nişte buze.
 II s.f'. (la pl.) familie de plante dico-tiledonate, gamopetale cu corolele bila-biate. (< fr. labiă, cf. lat. labium — buză)
 labil adj. (liv.) nestatornic, nestabil, (cf. fr., it. labile, lat. IaHlis) labiodontâl adj., s.f. (fon.) (sunet) la a cărui articulare participă buzele şi dinţii. (< fr. Iahio-dentaU) labirint s.n. 1, edificiu cu foarte multe încăperi şi galerii (asemănător edificiului mitic construit de către Dedal în Creta) în care orientarea este foarte dificilă. • (fig.) lucru încîlcit, încurcat. 2. (tehn.) dispozitiv folosit în diverse instalaţii pentru a obliga un fluid să parcurgă un drum lung, în scopul de a-i micşora viteza. 3. (anat.) parte a urechii interne formată din cavităţi sinuoase, (cf. fr. labyrinthe, lat. labyrinthus)
 laborĂnts.m. şi /. specialist în lucrări de laborator. (< germ. Laborant) laborat6r s.n. local înzestrat cu instalaţii speciale (aparate, instrumente etc.), unde se fac experienţe şi lucrări de fizică, de chimie, de biologie etc. (cf. fr. laboratoire, germ. Laboratorium) Iaborl6s adj. 1. harnic, muncitor. 2. care necesită multă muncă, multă osteneală, (cf. fr. laborieux, lat. laboriosus) labrador s.n. (min.) mineral din grupul feldspaţilor plagioclazi; este o piatră semipreţioasă. ( < fr. labrador) laburist adj. care aparţine sau se referă la politica şi ideologia aşa-zisului partid muncitoresc englez. // s.m. şi f. membru al partidului laburist, (cf. engl. Labour-Party)
 lac s.n. soluţie pe bază de oxid de aluminiu gelatinos, amestecată uneori cu un colorant, folosită în pictură. • suc răşinos al unor arbori din Extremul Orient, din care se prepară o soluţie pentru lustruit mobile. • lichid cu care se acoperă unele corpuri pentru a
 le feri de umezeală, de rugină etc. (cf. fr. laque, germ. Lack, lat. lacca < pers. lak, culoare roşie) lacheu s.m. 1. fecior, servitor îmbrăcat în livrea (în casele aristocratice feudale şi burgheze). 2. (fig.; peior.) servitor, unealtă a intereselor cuiva (mai ales a claselor stăpînitoare). ( < fr. laquais) lac6nic adj. (despre vorbire, stil) scurt, succint, concis, lapidar. • (despre oameni) care se exprimă în cuvinte puţine însă pline de conţinut. (< fr. laconiqw3, lat. laconicus, cf. gr. lahon
 —   spartan)
 laconism s.n. exprimare laconică a ideilor. (cf. fr. laconism*) lacrimal adj. referitor la lacrimi, o (anat.) glandă lacrimală = glandă care secretă lacrimile; canal lacrimal = canal prin care se scurg lacrimile în gît. (< fr. lacrymal, cf. lat. lacryma — lacrimă)
 lacrimogen adj. care provoacă plînsul; care face să curgă lacrimile. • (fig.; ironic) care stîrneşte plînsul. (< fr. lacrymogăne, cf. lat. lacryma — lacrimă, gr. gennan — a produce) lacs.s.m. (zool.) specie de peşti din mările nordice, înrudiţi cu păstrăvii, foarte căutaţi pentru carnea lor; somon. (< germ.’ Lachs)
 lactat1 s.m. (chim.) sare a acidului lac-tic. ( < fr. lactate)
 lactât3 adj. de lapte; care conţine lapte, (după fr. lactă)
 lactâţie s.f. 1. formarea şi secreţia laptelui. *2- alăptare maternă, (cf. fr. lacta-tion, lat. lactatio) lactâză s.f. (chim.) enzimă care transformă lactoza în glucoză şi galactoză.
 ( < fr. lactase) lactee adj.f. (astr.; în expr.) calea lactee = îngrămădire de stele care apar pe cer in forma unei benzi alburii; calea laptelui, drumul robilor. ( < fr. lactee, cf. lat. lac — lapte) lâctic adj. (chim.; în expr.) acid lactic = acid organic aflat mai ales în laptele acru. ( < fr. lactioue) lactometruş.n. (fiz.) aparat pentru determinarea densităţii laptelui; galacto-metru. (< fr. lâctometre, cf. lat. lac
 —   lapte, gr. metron — măsură) lactovogetariân adj. (despre regimuri alimentare) compus din lapte, legume şi fructe, fără carne.
 lacttiză s.f. (chim.) substanţă organică dulce, extrasă din lapte. (< fr. lactose)
 tiAC-LAM
 lacunar adj. ni lacune.: ni întreruperi.
 (cf. fr. lacunaire) lacuna s.f. spaţiu gol în continuitatea unui corp. • lipsă. • întrerupere într-un text. (< fr. lacune, it., lat. lacuna) lacustru adj. care trăieşte în lacuri, din lacuri. O locuinţe lacustre = locuinţe preistorice ridicate pe stîlpi la marginea sau în mijlocul lacurilor. (<fr., it. lacustre)
 ladiniân s.n. (geol.) etajul superior al triasicului mediu de tip alpin, lâgăr s.n. I. 1. tabără. 2. (fig.) totalitatea statelor, a oamenilor care militează pentru aceleaşi scopuri sau idei social-politice. 3. loc unde sînt închişi prizonierii de război. • loc unde sînt închişi, în regimurile reacţionare, luptătorii progresişti, scoşi din legalitate, cetăţeni paşnici etc. ÎI. (tehn.) organ de maşină pe care se sprijină capetele unui ax sau ale unui arbore,* palier. ( < germ. Lager)
 lagună s.f. lac de litoral format prin închiderea totală sau parţială a unui golf de mare printr-un cordon litoral, (cf. it. laguna) lâicadj. (adeseasubst.) mirean; nebisericesc, lumesc; care nu este preot. (cf. fr. laique, it. laico, lat. laicus) laiciză vb. I. tr. a exclude personalul cleric dintr-o instituţie; a face laic. • a exclude învăţămîntul religios din şcoli. (cf. fr. laiciser) lâitmotlv s.n. (mu:.) motiv, temă muzicală care caracterizează un personaj, o situaţie si care se reia ori de cîte ori apar în scenă sau este vorba de persoanele sau situatiile respective; (p. ext.) fragment, motiv muzical care se repetă.
 •     (fig.) idee de bază a unei opere literare etc., care se repetă de mai multe ori. (<germ., fr. Leitmotiv) lama1 s.m. invar, preot-călugăr budist din Tibet, din Mongolia etc. O marele lama = şeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. (< fr., tib. lama) lamă2 vb. I. tr. (tehn.) a găuri un material sau a-i netezi suprafaţa cu o unealtă în formă de lamă ' care se roteşte în jurul unui ax. (< lamă) lamaism s.n. doctrină religioasă a unei secte budiste din Tibet, Mongolia etc. (cf. fr. lamaîsme) lamantm s.m. (zool.) mamifer cetaceu erbivor asemănător cu foca, care trăieşte în fluviile mari din America Centrală şi din Africa. ( < fr. lamantin) lâmă1 s.f. 1. foaie metalică subţire şi lungă. 2. limba (de cuţit, de custură), fierul, partea de metal tăioasă a unui obiect. 3. bucată subţire de sticlă pe care se aşază preparatele care trebuie examinate la microscop. 4. strat foarte subţire de lichid. (< fr. lame, it. lama)
 lâm&a s.f. animal rumegător din familia cămilei, care trăieşte în regiunile de munte ale Americii de Sud. (< fr. lama, cf. peruv. llama)
                                                                                          â44
 lanihroi’lnn <?.?>. draperie dcoorativă seur tă. aşezată 111 partea superioară a unei uşi, a unei ferestre etc. • (arhit.) element decorativ al cornişelor, al balustradelor etc. (< fr. lambrenuin) lambrîu s.n. îmbrăcăminte de lemn, de marmură etc., care acoperă pereţii (şi tavanul) unei camere. (< fr. lambris) lamelă r adj. care se desface în lamele, cu structură în formă de lamele, (cf. fr. lamvllaire) lame lat adj. compus din lajnele; cu lame. (cf. fr. lamellt)
 lamelă s.f. 1. plăcuţă subţire de sticlă sau de metal; lamă mică. 2. (anat.) foiţă subţire care face parte din structura unor organe. (< fr. lamelle) lamelibranhiăt adj., s.n. (zool.) (moluscă) cu branhiile în formă de lamele. • (subst.. la pl.) clasă care cuprinde aceste animale, (cf. fr. lamellibranchesJ lamelieorn adj. (zool.; despre insecte) ale cărei antene se termină prin prelungiri lameloase. ( < fr. lamellicornes) lamelifârm adj. în formă de lamelă.
 ( < fr. lamelUform?)
 lamelfrostre s.f. pl. (/ool.) familie de păsări palmipede al căror cioc este acoperit de o membrană moale, lamela!ă. ( < fr. lamellirostre, cf. lat. lamella — lamelă, rostrum — cioc) lamelos adi. carc se desface în lamele, (cf. fr. lamelleux)
 lamentâ vb. I. refl. a se tîngui, a se văicări. (< fr. lamenter, it. lamentare) lamentâbil adj. vrednic de milă, de plîns: (p. ext.) rău, prost, mizerabil, (cf. fr. iamentable, it. lamentabile) lamentaţie s.f. (rar) lamentare, (cf. fr.
 lamentation, lat. lamentatio) lamina r.b. I. tr. (tehn.) a prelucra (un metal, un material etc.) la laminor. (< fr. laminer) laminâră adj. f. (în expr.) curgere laminară = curgere a unui fluid în fire paralele cu direcţia mişcării lui. (cf. fr. laminaire) laminat1 s.n. laminare (< lamina) laminat3 s.n. (metal.) produs metalic «făcut prin laminarea unui metal. ( < lamina) laminat6r s.m. şi f. lucrător specializat în laminare. ( < lamina) lamin6r s.n. 1. (metal.) maşină compusă din cel puţin doi cilindri care se rotesc în sens contrar, cu ajutorul căreia metalele şi aliajele sînt transformate în lame, în fire etc. 2. (text.) maşină care sub-■' ţiază şi omogenizează fibrele textile, î 3. maşină cu care se fărîmiţează anumite materiale pentru pregătirea pastei de argilă, a nisipului de concasor etc. (cf. fr. laminoir)
 lampadar s.n. suport vertical cu picioare care susţine una sau mai multe lămpi. ( < fr. lampadaire) lampant adj. (in expr.) petrol lampant = petrol limpede pentru ars în lămpi, produs prin distilarea fracţionată a ţiţeiului. ( < fr. lampant)
 045
 Iămpă s.f. 1. aparat tix sau portativ folosit ca sursă de lumină, o lampă de radio = tub electronic. 2. aparat portativ folosit ca sursă de căldură pentru anumite operaţii, (cf. germ. Lampe, fr. lampe, it. lampa < gr., lat. lampas) lampl6n s.n. felinar de hîrtie colorată folosit la serbări pentru iluminat; lanternă veneţiană. ( < fr. lampion) lampist s.m'. lucrător care se îngrijeşte de lămpile dintr-o mină. (cf. fr. lam-piste)
 lanametru s.n. (text.) aparat cu care se determină fineţea fibrelor textile. (< fr. lanametre)
 lancastoriân adj. (în expr.) procedeu lancasterian = mod de a preda materiile de studiu cu ajutorul elevilor mai avansaţi, folosiţi ca monitori în clasele mai mici. (<engl. Lancaster, n.p.) laneeolât adj. (bot.) în formă (de vîrf) de lance. (cf. fr. lanceoU) lăudă s.f. (geogr.) şes de pe ţărmurile atlantice format diii nisipuri neproductive, fixe sau zburătoare. (< fr. lande, cf. celt. landa)
 landeniăn s.n. (geol.) etaj alpaleogenului inferior, (cf. fr. lande) lăndgraf s.m. titlu dat unora dintre vechii principi germani. (<germ. Landgraf, cf. germ. land — ţară, graf
 —  conte)
 lăudlord s.m. (în Anglia) mare proprietar funciar care dă pămîntul în arendă fermierilor. (<engl. landlord) land6u s.n. 1. trăsură de lux cu două banchete aşezate faţă în faţă, al cărei acoperiş, format din două bucăţi, se ridică şi se lasă după voie. 2. cărucior de copil, mare şi închis. (< fr. landau, cf. germ. Landauer < Landau, n.p.) langurds adj. galeş; sentimental. (< fr.
 langoureux) langustă s.f. animal marin din clasa crustaceelor, care are o carne foarte gustoasă. ( < fr.langouste) lanîst s.m. (ist.; la romani) cel care îi instruia pe gladiatori; proprietar al unei şcoli de gladiatori. (< lat. la-nista)
 lanitâl s.n. fibră textilă artificială fabricată din cazeină. (cf. lat. lana — lînă) lanolînă s.f. (chim.) substanţă grasă, gălbuie, care rezultă din spălarea lînii brute; este întrebuinţată în medicină, în industrie, în cosmetică etc. (< fr. lano line)
 lansă vh. I. tr. 1. a emite, a pune în circulaţie, a difuza, a face cunoscut. 2. a azvîrli, a arunca (cu mîna, cu un mijloc mecanic etc.). • refl. a se avînta, â se arunca într-o acţiune etc. 3. (mar.) a pune pe apă (o’navă nou construită, o barcă, o geamandură etc.). (<fr. lancer)
 lansator s.n. (mii.) dispozitiv pentru lansarea bombelor sau a torpilelor. (< lansa)
 lantân s.n. (chim.) element din familia pămînturilor rare. (< fr. lanthane)
                                                                                  LAM-LAR
 iaiiianuîn s.f. ni. (chiui.) nume generic dat pămînturilor rare. (< fr. lanthani-des)
 lanternă s.f. 1. felinar. • lampă electrică portativă cu baterie. O lanternă vene-ţianâ = lampion: lanternă magică = aparat care proiectează pe un ecran, cu ajutorul unei surse luminoase şi al unui sistem de lentile, imaginea mărită a unei figuri desenate pe o placă de sticlă sau imprimate pe o placă fotografică. 2. (constr.) un fel de turn mic pentru iluminarea şi aerisirea unor edificii mari. (< fr. lanterne, it. lanterna, germ. Lanterne)
 lantern6u s.n. (constr.) turn cu colonete aşezat în vîrful unui dom, al unui edificiu. • element de construcţie aşezat pe acoperişul unei hale pentru iluminare şi aerisire. (< fr. lanterneau) lanţotă s.f. (med.) lamă plată si foarte ascuţită folosită ca instrument chirurgical pentru vaccinări, incizii etc. ( < fr. lancette, germ. Lanzette) laparatomîe s.f. (med.) operaţie chirurgicală care constă în deschiderea peretelui abdominal. (< 1'r. laparotomie, cf. gr. lapara — coastă, tome — tăietură) lapida vb. I. tr. a lovi, a omorî cu pietre (pe cineva). (< fr. lapider, cf. lat. lapidare < lapis — piatră) lapidar adj. 1. (li».; despre inscripţii) gravat în piatră. 2. (fig.) scurt, concis (ca stilul unei inscripţii), (cf. fr. lapida ir e)
 lapîli s.m. pl. (geol.) fragmente de lavă sau de alte roci, de mărimea unor pietricele, azvîrlite din craterul unui vulcan în timpul erupţiei. (< fr. lapilli) lâpiss.m. (min.) lapislazuli. ( < fr. lapis) lapislaziili s.n. mineral rar, de culoare albastră, din care se fac obiecte de artă ; lazurit. (< fr. lapis-lazuli) lapsus s.n. neputinţă momentană de a-şi aminti ceva. • greşeală. (< fr., lat. lapsus)
 larghStto ado. (muz.) într-un tempo intermediar între largo şi andante. ( < it. larghetto)
 largheţe s.f. dărnicie, generozitate, (cf.
 it. larghtzza) lârgo adu. (muz.) cu o mişcare înceată şi amplă; rar, lento. II s.n. bucată muzicală care se execută în acest tempo. ( < it. largo)
 lari s.m. pl. (mit.) nume dat de romani divinităţilor socotite a fi protectoarele casei si ale familiei. (< lat. Iar) laringâl adj., s.f. (fon.) (sunet) care se articulează în laringe. (< laringe) larînge ?.n. (anat.) organ situat în partea superioară a traheii, unde se găsesc coardele vocale. ( < it. laringe, cf. fr. larynx, gr. larygx)
 laringiân adj. de laringe, al laringelui. (cf. fr. laryngien) laringîtăs./. (med.) inflamare a mucoasei laringelui. ( < fr. laryngite) laringofdn s.n. (tehn.) microfon care se aplică pe gît, în dreptul laringelui,
LAR-LAV
  folosit de obicei în telefonici prin radio din tanc sau din avion. ( < fr. laryngo-phone)
  laringo 16g s.m. medic specialist în laringologie. (< fr. laryngologue) laringologie s.f. ramură a medicinei care studiază laringele şi bolile lui.
  (< fr. laryngologie, cf. gr. larygx — laringe, logos — vorbire) laringoscâp s.n. (med.) instrument format dintr-o oglindă cu coadă lungă, cu ajutorul căruia se examinează laringele.
  (< fr. laryngoscope, cf. gr. larygx — laringe, skopein — a privi) laringoscopie s.f. (med.) examinare a laringelui cu ajutorul laringoscopului.
  (< fr. laryngoscopie) larvâr adj. în stare de larvă. (cf. fr. larvaire)
  lârvă s.f. (zool.) nume dat primei forme pe care o au la ieşirea din ou unele animale care se dezvoltă prin metamorfoză. ( < fr. larve) larvicid s.n. (agr.) substanţă care ucide larvele. (< larvă) lasciv adj. excitant, aţîţător la plăceri senzuale; voluptuos; obscen. (< fr. lascif, cf. lat. lascivus) lascivitâte s.f. înclinare spre plăceri senzuale, (cf. fr. lascioitE) las i tu dine s.f. oboseală, plictiseală. • (fig.) dezgust. (< fr. lassitude) las6u s.n. (rar) frînghie sau curea lungă prevăzută cu un laţ, care se leagă de şa şi este folosită în America de Sud la prinderea animalelor sălbatice. ( < fr. lasso, cf. sp. lazo) laş adj. fricos, slab de înger; mişel. (< fr. lâche, cf. lat. laxus — slab) laşitâto s.f. frică, lipsă de curaj. • faptă de om laş, mişelie. (cf. fr. lâchete) latent adj. ascuns, care nu se observă, nu se manifestă, dar poate izbucni orieînd. (< fr. latent, it. latente, cf. lat. latens < latere — a se ascunde) latenţă s.f. stare latentă, (cf. fr. latence) laterâl adj. 1. de pe o latură, de pe laturi, lăturalnic. • (fig.) secundar, îndepărtat, fără legătură directă cu ceva. 2. (fon.; în expr.) consoană laterală (şi subst., f.) = consoană articulată cu vîrful limbii pe palatul tare, lăsînd aerul să se scurgă de o parte şi de alta a limbii, (cf. fr. lateral) latent s.n. (geol.) sol colorat în roşu, în galben sau în cafeniu, din regiunile tropicale, rezultat prin alterarea chimică a rocilor. (< fr. latente) l&tex s.n. (bot.) suc lăptos pe care îl secretă anumite plante. (< fr. latex) latlclăvă s.f. (ist.) fîşie lată de purpură care împodobea tunica purtată de senatorii romani, (cf. lat. laticlavus) latifundiar s.m. şi f. proprietar al unui latifundiu. • mare moşier; mare a bogătaş.                                     3
  latifundiu s.n. (ist.) domeniu foarte mare obţinut de romanii bogaţi prin acapararea pămînturilor în urma neplăţii datoriilor micilor proprietari
                                                                                              34G
  de pămint laţă de ei. • marc proprietate funciară privată. (< lat. latifundia)
  latin adj. (mar-.; în expr.) rnnză latină = pînză triunghiulară învergată pe o antenă. (< lat. latinus) latinism s.n. 1. cuvînt, construcţie împrumutată din latină; neologism de origine latină. 2. tendinţă a unor lingvişti romîni din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea de a exagera caracterul latin al limbii noastre, (cf. fr. latinisme)
  latinist s.m. şi f. 1. specialist în filologia latină şi în antichitatea romană. 2. adept al latinismului (2). (cf. fr.
  latiniste)
  latinitate s.f. caracter, origine, latină.
  •   fel de a vorbi sau de a scrie în latineşte. • nume dat culturii şi civilizaţiei latine; lumea latină, (cf. lat. latinitas, fr. latini te)
  latiniza vb. I. tr. a introduce cuvinte latine, pe cale savantă, într-o limbă; a da cuvintelor de origine latină o formă apropiată de cea originară, o a da o formă latină unor cuvinte de altă origine. (< fr. latiniser, cf. lat. t. latinizare)
  latinizant adj. care urmăreşte latinizarea limbii, (cf. fr. latinisant) latinizator s.m. (rar) cel care latinizează. (< latiniza)
  latitudine s.f. 1. (geogr.) distanţa unghiulară a unui punct oarecare de pe glob faţă de ecuator, măsurată în grade pe meridian. 2. (fig.) libertate de acţiune, de alegere. (< it. latitudine, cf. fr. latitude)
  latrină s.f. closet fără canalizare; privată.
  (cf. fr. latrines, lat. latrina) laudânum s.n. medicament pe bază de opiu. (< fr. laudanum) laureat s.m. şi f. 1. (la romani) învingător în competiţii căruia i se decerna în semn de cinstire o cunună de lauri.
  2.  cel care a obţinut un înalt premiu pentru meritele sale într-un domeniu de activitate. (< fr. laureat, cf. lat. laureatus)
  lavâbil adj. (despre ţesături) care poate fi spălat, (cf. fr. iavable) lavab6u s.n. lavoar. • (rar) chiuvetă.
  •   spălător comun, cu chiuvete (în cazărmi, internate etc.). (< fr. lavabo)
  lavaliera s.f. cravată înnodată ca o fundă şi cu capetele lăsate să atîrne în jos. (< fr. lavalli&re) lavândăs./. (în expr.) apă de lavandă = parfum extras din levănţică. • (bot.) levănţică. (< fr. lavande) lavă s.f. (geol.) masă minerală lichidă, incandescentă, care este azvîrlită pe pămînt din craterul unui vulcan în timpul unei erupţii, (cf. fr. lave, it. lava)
  lavină s.f. (geol.) avalanşă de zăpadă.
  (< it. lavina) lavîu s.n. mod de a da umbre unui desen cu tuş diluat sau cu o culoare
847
  de apă. • desen executat în acest mod. (cf. fr. lavis)
 lavoăr s.n. mobilă de toaletă unde se ţin ligheanul, cana şi alte obiecte pentru spălat. (< fr. lavoir) lax adj. care nu este strîns; destins, lejer, mobil. (< lat. laxus) laxatîv adj., s.n. (medicament) care produce purgaţie. (< fr. laxatif) lazaret sm. (rar) loc izolat pentru persoane presupuse a fi contaminate de o boală contagioasă; loc de carantină, (cf. fr. lazaret, it. lazzaretto) lazulît s.n. (min.) lapislazuli. (< fr. lazulrte)
 leăl adj. credincios cuvîntului dat; sincer, cinstit. (< it. leale) lealităte s.f. sinceritate, cinste, francheţe. (cf. it. lealtă) leăndru s.m. arbust mediteranean cu flori mari, frumoase, roşii sau albe, plăcut mirositoare, cultivat, la noi ca plantă ornamentală. (< it. leandro, cf. lat. t. oJpnndpr) lebărvurşt s.m. cîrnat preparat din ficat de porc. (< germ. Leberwurst) lebes s.n. (ant.) va? larg de metal, de forma unui lighean, cu torţi pe margine. (< lat., gr. lebes) lectică s.f. pat sau scaun portativ, acoperit, purtat de cai sau de oameni (sclavi1) şi folosit în antichitate. în evul mediu şi astăzi în unele ţări coloniale ca mijloc de locomoţie pentru cei bogaţi; litieră. (< lat., fr. lectica) lector1 s.m. şi f. grad universitar, situat între asistent si conferenţiar. • conducător de seminarii în diferite forme de învăţămînt politic. ( < germ. Lektor) lector2 s.m. şi /. (rar) cititor, (cf. fr.
 lecteur, lat . lector) lectorat s.n. funcţie, grad de lector1. (< germ. Leh tarat) lectură s.f. citit, citire. • text, bucată de citit. (< fr. Irctnre) lecţie s.f. 1. formă de bază a organizării muncii didactice prin care se transmit elevilor anumite cunoştinţe într-o unitate de timp; oră de şcoală consacrată unei anumite discipline. • temă. ceea ce elevul are de învăţat la o materie, într-o zi. 2. învăţătură morală, experienţă (culeasă în urma unei întîmplări etc.). 3. dojana, mustrare. (< lat. lec.tio, cf. it. lezione, germ. Lektion)
 lecţiime s.f. (filol.) fiecare dintre formele în care se prezintă textul unui autor în diferite manuscrise sau ediţii: fel de a citi un (pasaj dintr-un) text pentru stabilirea versiunii lui originale. (< lat. lectio) lediăn s.n. (geol.) etajul mijlociu al eocenului.
 legă vb. I. tr. (jur.) a lăsa prin legat, prin testament. (< fr. leguer, of. lat. legare)
 legăl adj. conform unei legi, conform cu legea, bazat pe o lege. (cf. fr. legal, lat. legalis)
                                                                                       TvAY-LEG
 legalitâte s.f. conformitate cu legile, respectare strictă a legilor. • ordine legală care asigură viaţa şi activitatea unei societăţi, a unui stat etc. (cf. fr. Idgalite)
 legaliza vb. I. tr. a da valabilitate, formă legală (unui act), (cf. fr. Ugaliser) legalmfoite adv. (rar) în mod legal, (cf. it. legalmente, fr. Ugalement) legat1 s.n. (iur.) dispoziţie testamentară prin care se lasă un bun. o obligaţie etc. cuiva. (< lat. legatum) legăt® s.m. 1. cardinal care reprezintă pe papă pe lîngă un suveran, pe lîngă un consiliu. 2. (ist.; la romani) ambasador, înalt demnitar, general, (cf. fr. Ugat, it. legato, lat. legatus) legatar s.?n. beneficiar al unui legat1. O legatar universal — cel căruia cineva îi lasă prin testament întreaga sa avere, (cf. fr. legataire) legato adv. (muz.) continuu, susţinînd sunetul unei note pînă ce se atacă nota următoare. (< it. legato) legâţie s.f. misiune diplomatică permanentă într-un stat străin, condusă de un ministru plenipotenţiar. • localul, sediul acestei misiuni, (cf. fr. legation, lat. legatio) legendăr adj. de (din) legendă; fabulos; faimos, de basm, extraordinar, (cf. fr. legendaire)
 legendă s.f. 1. povestire cu caracter fantastic, miraculos, transmisă în special pe cale orală şi bazată pe un fond istoric sau pe o închipuire mistică. 2. (rar) inscripţie (pe o monedă, pe o medalie). 3. explicaţie dată semnelor convenţionale de pe o hartă, de pe un plan etc. • text care se găseşte sub un desen, sub o gravură, sub o schemă etc. ( < fr. legende, cf. it. leg-genda, lat. legenda — lucru care trebuie citit)
 I£ghe s.f. veche măsură pentru distanţă folosită în apusul Europei, egală cu o distanţă variind între 3000 şi 7500 metri. (’< it. lega) legiferă vb. I. tr. a face o lege; a stabili ceva prin lege. (it. legiferare, ir. legi-ferer, cf. lat. legifer — cel care face legi)
 legionăr s.m. 1. (ist.) soldat dintr-o legiune romană. 2. membru al unei organizaţii teroriste fasciste din trecut, numită Garda de fier. (< lat. legionarius) legislativ adj. care se referă la legi. # care face legi. O organ legislativ — organ care elaborează şi adoptă legile, (cf. fr. Ugislatif)
 legislator s.m. (rar) legiuitor; (fig.) persoană care stabileşte regulile unei arte sau ale unui curent artistic, (cf. fr. ligislateur)
 legislatură s.f. durata mandatului unui organ legislativ. (< fr.‘ legislature) legislăţie s.f. totalitatea legilor dintr-un stat sau dintr-un domeniu juridic, (cf. fr. legislatioii}
 LEG-LEU
 legist adj. (în expr.) medic legist = medic specialist în medicină legală. • (subst.; rar) jurist. (< fr. legiste) legitâte s.f. (Iii.) caracterul obligatoriu, de lege al unor fenomene. (< lege) legitim adj. 1. legal. O legitimă apărare = situaţie în care se comite un act de violenţă, justificat legal ca un act de apărare împotriva unei agresiuni imediate şi injuste. 2. just, drept; justificat, îndreptăţit. (< fr. legitime, cf. lat. legitimus)
 legitimă rb. I. tr. 1. a stabili identitatea cuiva pe baza unui document legal. 2. (fig.) a justifica, a motiva, a îndreptăţi. 3. (jur.) a recunoaşte unui copil născut înainte de căsătorie drepturile unui copil legitim. (< fr. legitimer)
 legitimâţic s.f. act, document personal care atestă oficial identitatea unei persoane, gradul pe care îl are etc. (cf. fr. Wgitimation) legitimism s.n. teorie monarhistă reacţionară care proclamă drept principiu fundamental al orînduirii de stat „dreptul" sfînt şi inalienabil la tron al dinastiilor legitime şi puterea absolută a acestora, legitimist adj. privitor la legitimism.
 II s.m. şi f. partizan al legitimismului. (< fr. Ugitimiste)
 legitimitate s.f. caracterul a ceea ce este legitim, (cf. fr. JEgitimite) legiune s.f. (ist.) unitate militară romană compusă din aproximativ 6000 de oameni (infanterişti şi cavalerişti); (p. ext.) nume al unor formaţii militare din diferite epoci. O legiunea străină — (în Franţa şi în Spania) corp de trupă format din străini şi care îşi are garnizoana în colonii, (cf. fr. Iţgion, it. legione, lat. legi.o) legumicol adj. referitor la culturile de legume. (< legumă) legumicultor s.m. si /. cultivator de legume. (< legumă) legumicultura s.f. ramură a agriculturii care se ocupă cu cultivarea legumelor. (< legumă -f cultură) legumină s.f. (chim.) substanţă albu-minoasă extrasă din seminţele’leguminoaselor. (< fr. legumine) leguminds adj. (bot.; despre plante) care are ca fruct o păstaie. // s.f. pl. familie de plante dicotiledonat.e care au ca fruct o păstaie, (cf. fr. Ugumi-neux)
 lejer adj. (despre îmbrăcăminte) uşor, comod. (< fr. leger) lemurieni s.m. pi. (zool.) grup de mamifere avînd caractere foarte apropiate de cele ale maimuţelor. (< fr. lemuriens) lenaj s.n. ţesătură subţire de lină. (< fr. lainage) leninism s.n. (fii.) marxism-leninisin.
 (< rus. leninizm; cf. Lenin) leninist adj. care ţine rle leninism, creat, de Lenin. // s.m. şi /. adept al leninismului. (cf. rus. leninshii)
                                                                                               34 fi
 lenitiv adj., s.n. (substanţă) care calmează durerile. (< fr. lenitif, cf. lat. lenire — a linişti) lenjerie s.f. rufărie de corp şi de pat.
 (< fr. limgerie)
 14njuri s.n. pl. lenjerie, rufe de corp.
 ( < lenjerie) lent adj. încet, lin., domol. (< fr. lent, it. lento, lat. lentus) lenticular adj. în forma unei lentile. O (geol.) strat lenticular = strat mai gros la centru decît la margini. (< fr. lenticulaire) lentilă s.f. 1. (fiz.) sistem optic refrin-gent mărginit de două suprafeţe sferice sau de o suprafaţă sferică şi una plană. 2. (tehn.) inel metalic de legătură între două ţevi de metal sau într^ o ţeavă şi un perete de metal. 3. (met.) lupă. (cf. fr. lentille) lento adv. (muz.) încet, rar, lin (într-un tempo mai puţin rar decît largo). (< it. lento)
 leonîn1 adj. (liv.) (ca) de leu. • (fig.; în expr.) contract leonin = contract prin care una din părţi îşi asigură un cîştig mai mare, în dauna celeilalte. ( < fr. leonin, cf. lat. leoninus) leonîn2 adj. (în expr.) versuri leonine = versuri în care rimează emistihurile; rimă leonină = rimă cu două sau trei silabe asemănătoare. (< fr. Uonin, cf. Leon, n.p.)
 leopărd s.m. (zool.) animal felin carnivor, cu blana gălbuie cu pete roşie-tice; trăieşte în regiunile tropicale, (cf. fr. lEopard, lat. leopardus) Iepidodendron s.m. (pal.) arbore fosil din clasa ferigilor. ( < fr. Upidodendron) lepidopter s.n. (zool.; la pl.) ordinul fluturilor; (la sg.) insectă care face parte din acest ordin; fluture. (< fr. lepidopt&res) leprozerie s.f. loc unde sînt izolaţi, şi îngrijiţi leproşii. (< fr. Uproserie) lest s.n. material greu, încărcătură (de obicei nisip, pietriş) care asigură stabilitatea navelor, a baloanelor etc. (< fr. lest)
 letâl adj. (rar) mortal, de moarte. ( <lat.
 letalis, cf. gr. Lethe, n.p.) letârgic adj. (med.) care ţine de letargie. O encefalită letargică = boală infecţioasă a encefalului, care se manifestă prin febră, somnolenţă şi paralizie. (cf. fr. lethargique, lat. lethargicus) letargie s.f. (med.) stare patologică manifestată printr-un somn adînc si lung în timpul căruia funcţiunile vitale par să fie suspendate. (< fr. lethargie, cf. lat. lethargus < gr. lethe
 —    uitare, argia — odihnă) letcon s.n. (tehn.) ciocan de lipit.
 (< germ. Ldtkolben) leucemie s.f. (med.) nume generic dat bolilor organelor producătoare de leu-cocite, caracterizate prin înmulţirea anormală a leucocitelor. (< fr. leucemie, cf. gr. Icukos — alb, haima «-sînge)
 m
 leucmă s.f. (biol.) acid care se găseşte în splină, în pancreas etc. şi care este indispensabil în nutriţie. ( < fr. leucine) leucit s.n. mineral din grupa silicaţilor, conţinînd aluminiu şi potasiu, care se găseşte în unele roci eruptive; este folosit ca îngrăşămînt potasic. (cf. gr. leukos — alb) leucobăză s.f. (text.) compus obţinut prin reducerea anumitor materii colorante şi care, prin oxidare, formea/.ă din nou materia colorantă respectivă; leucoderivat. leucocîtăs.f. (anat.) globulă albă. ( < fr. leucocyte, cf. gr. leukos—alb, kytos — celulă)
 leucocittiză s.f. (med.) creştere a numărului de leucocite în sînge în procesul de apărare a organismului împotriva infecţiilor. (< fr. leucocytose) leucoderinie s.f. (med.) decolorarea pielii datorită dispariţiei pigmenţilor normali.
 leucdm s.n. (med.) boală de ochi manifestată prin formarea unor pete albe pe cornee; albeaţă. (< fr. leucome) leucopenie s.f. (med.) boală caracterizată prin scăderea anormală a leucoci-telor din sînge. (< fr. leucoptnie, cf. gr. leukos — alb, pcnia — sărăcie) leucoplast s.n. (med.) ţesătură impregnată cu cauciuc, lipicioasă pe o parte, folosită pentru a fixa pansamentele aplicate pe răni. (< germ. Leukoplast) leucoree s.f. (m°,d.) boală manifestată printr-o scurgere purulentă produsă de aparatul genital femeiesc. (< fr. leucorrhee, cf. gr. leukos — alb, rheo — curg)
 levată s.f. 1. totalitatea cărţilor pe care le strînge de pe masă cel care a cîştigat la un moment dat. 2. (text.) cantitate de fire toarse, aflată pe ţevile maşinii de filat, după înfăşurarea acestora. (< it. levata. cf. fr. levee) leviatan s.n. (text.) maşină pentru spălat lînă. (< germ. Leuiathan) levier s.n. (tehn.) pirghie de manevră. (< fr. levier)
 levigâbil adj. (chim.; despre materiale pulverulente) care poate fi antrenat sub formă de suspensie intr-un lichid, prin levigare. (< leviga) levigâ vb. I. tr. (chim.) a antrena sub formă de suspensie intr-un lichid un material pulverulent, într-un amestec de mai multe substanţe. (după fr. leviger) levogir adj. (fiz.; despre substante) care deviază spre stînga planul de polarizare al luminii polarizate, atunci cînd lumina se propagă spre observator. ( < fr. Uvogyre, cf. lat. laev-us — stîng, gyrare — a întoarce) lavul6ză s.f. (chim.) fructoză. (< fr. livulose)
 16xic s.n. (lingv.) totalitatea cuvintelor unei limbi; vocabular. (< fr. lexi-que, cf. gr. lexikon — vocabular) lexicăl adj. privitor la lexic, de lexic, al lexicului, (cf. germ. lexikaUsch)
                                                                                        Lfeu-Lta
 iexlcoffrâî s.m. specialist în lexicografie. (cf. fr. lexico'jro.vh?) lexicografic adj. privitor la lexicografie, de lexicografie. (cf. fr. lexicogra-phique)
 lexicografic s.f. (lingv.) ştiinţa şi practica întocmirii dicţionarelor, (cf. fr.
 lexicogrciphie, gr. lexikon — lexic, gra-phein — a scrie)
                                                   lexieoloî? s.m. specialist în lexicologie.
 ( < fr. b’xicologue)
 IexicoI6ific adj. privitor la lexicologie, de lexicologie, (cf. fr. lexicologique) lexicologie s.f. ramură a lingvisticii care studia/.ă problemele lexicului, (cf. fr. lexicologie, gr. lexis — cuvînt, logos — vorbire) lexicon s.n. dicţionar. • (rar) enciclopedie. ( < lat. lexicon) leza vb. I. tr. 1. a răni, a vătăma. • (fig.) a jigni (pe cineva). 2. (jur.) a păgubi (pe cineva), a dăuna fcuivaj. ( < fr. User)
 leziune s.f. (med.) rană. (cf. fr. Usion) lezmajestate s.f. (în expr.) crimă de lezmaiestate = jignire adusă persoanei sau autorităţii unui suveran, pedepsită de lege în ţările monarhice, ca o crimă, (după fr. lese-majeste) liana s.f. (bot.) plantă lemnoasă agăţătoare caracteristică pădurilor tropicale. ( < fr. liane)
 liane s.f. pl. (geogr.) şesuri întinse, acoperite cu vegetaţie ierboasă, din America de Sud. (< sp. llanos) liant s.m. (tehn.) material fluid folosit pentru a lega prin întărire bulgării, granulele etc. unui material organic sau mineral. (< fr. liant) libaţie s.f. (ant.) act religios care consta în vărsarea unei cupe de vin, de lapte etc. în cinstea zeilor, după ce cineva şi-a muiat buzele in ea; (p. evt.) închinare la       o petrecere, (cf. lat.  libatio,
 fr. libation)
                                                    libel s.n. pamflet. ( < fr. libelle, cf. lat.
 libellus — cărticică) libelâ rb. I. tr. (jur.) a redacta corect un act       judecătoresc.  (<  fr.  libeller)
 libelulă s.f. (zool.) calul-dracului. (< fr. libellule)
 liber1 s.n. (bot.) strat de ţesut fibros prin care circulă seva la plantele vasculare. •      fibre extrase  din scoarţa unor
 arbori.      (< fr. Liber,  cf. lat.   liber —
 scoarţă de arbori)
 liber3 adj. 1. slobod; independent. 2. care nu este supus nici unei restricţii.
 3.  neocupat, gol. 4. degajat, natural. 5. (despre gesturi, purtări, cuvinte etc.) necuviincios, grosolan. (< lat. liber, cf. fr. libre)
 liberă >;b. I. tr. 1. (mii.; în trecut) a lăsa la vatră. 2. a elibera. ( < fr. liberer, it., lat. liberare) liberâl adj. care aparţine liberalismului. // s.m. adept, membru al unui partid liberal, (cf. fr. liberal, lat. lib-iralis) liberalism s.n. 1. curent politic burghez apărut in epoca de ascensiune a burghe-
 Lîfc-LIC
 ziei industriale, cînd aceasta lupta împotriva aristocratici feudale pentru cucerirea puterii şi tindea să îngrădească, monarhia prin parlament, să lărgească dreptul de vot şi să admită în anumite limite libertăţi democratice. 2. atitudine tolerantă, binevoitoare faţă de duşmanii de clasă; împăciuitorism, (cf. fr. liberalisme)
 liber-arbitru s.m. concepţie filozofică idealistă opusă determinismului, care nega existenţa legilor obiective ale materiei şi ale societăţii, considerînd că omul poate acţiona numai după voinţa sa, independent de orice altă influenţă, (după fr. libre arbitre) liber-schimbism s.n. (ec.) curent în politica economică a burgheziei industriale, care reclamă libertatea comerţului şi neamestecul statului în treburile întreprinzătorilor capitalişti, (după fr. libre-dchange)
 libert s.m. (ist.) sclav eliberat în vechea Romă. (< lat. liberia) libertâte s.f. 1. (fii.) posibilitatea (le acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii din cc în cc mai profunde a legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii. 2. situaţia unei persoane libere. 3. putere, facultate de a-ţi manifesta voinţa nestingherit, de a acţiona în anumite împrejurări după propria ta voinţă sau dorinţă, (cf. lat. libertas, fr. liberte) libertin adj. indecent, uşuratic, desfrî-nat. (< fr. libertin, cf. lat. libertinus — libert)
 libertinaj s.n. comportare de libertin; desfrîu, destrăbălare, (cf. fr. libertinage) libidinos adj. desfrînat; senzual, lasciv. (< fr. libidineux, cf. lat. libido — pornire sexuală)
 libidinozitâte s.f. înclinare spre plăcerile senzuale, spre lascivitate, (cf. fr. libi-dinositt)
 librâr s.m. negustor de cărţi; (p. ext.) vînzător într-o librărie, (cf. fr. libraire. lat. librarius) librăţie s.f. (astr.) variaţie periodică a anumitor mişcări relative ale lunii faţă de pămînt. (cf. fr. Ubration, lat. libratio — balansare) librărie s.f. magazin în care sc vînd cărţi. (cf. fr. librairie, lat. liber — carte) libret s.n. 1. textul unei opere muzicale (operă, operetă, oratoriu etc.). 2. carneţel, carnet avînd diferite destinaţii. (< it. libretto)
 libretist s.m. autor de librete (1). (cf. fr.
 librettiste, it. librettista) libiirnă s.f. (ist.) navă uşoară de război sau de transport. ( < lat. liburna) licean s.m. şi /. elev de liceu. (cf. fr. lyceen)
 licenţă s.f. 1. (în vechea organizare a învăţământului) titlu obţinut printr-un examen special susţinut la terminarea studiilor superioare, prin care se do-bîndea dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare studiilor; exa-
                                                                                              350
 men de licenţă; (p. ext.) diplomă caic dleMla acest liliu. 2. purtare care întrece limitele buneicuviinţe. 3. (rar) învoire, permisiune. O licenţă poetică = abatere uşoară de la regulile gramaticii pentru a învinge o dificultate de versificaţie. 4. autorizaţie de exploatare a unei invenţii dată inventatorului: brevet. • (ieşit din uz) autorizaţie pentru exercitarea unui anumit comerţ, sau a unei anumite industrii, dată de stat unui particular. (< fr. licence, it. licenza, lat. licenţia) licenţia vb. I. tr. a concedia, a da afară din serviciu pe cineva. (< fr. licencier, it. licenziare)
 licenţiat s.m. şi /. posesor al unui titlu sau al unei diplome de licenţă, (cf. fr. licencie)
 licenţios adi. necuviincios, imoral, libertin. (cf. fr. licencieux) liceu s.n. şcoală medie de cnlhiră generală; şcoală secundară. (< fr. lycee cf. gr. liiheion)
 lichefiâ vb. I. tr. a face un corp gazos să devină lichid. (< fr. liqurfier) lichen s.m. (boi.) plantă li iplogamă. formată din simbioza unei ciuperci şi a unei alge, care creşte pe scoarţa copacilor, pe ziduri etc. (< fr. lichen) lichid adj., s.n. 1. (substanţă) care curge, avînd proprietatea de a lua forma vasului în care se află. 2. (bani) în numerar, pe care îi ai la dispoziţie oricind, imediat. 3. (fon.) (consoană) care se pronunţă uşor cînd urmează după o altă consoană în aceeaşi silabă (l, r). (cf. fr. liquide. lat. liquidus) lichida vb. I. tr. 1. a îndeplini formalităţile pentru încetarea definitivă a activităţii unei întreprinderi, a unei bănci etc. • a plăti (o datorie). 2. a pune capăt, a termina, a încheia (o acţiune, un fapt). 3. (argotic) a omorî, a asasina. (< fr. liquider. it. liquidare) lichidare s.f. 1. desfiinţare, nimicire. 2. îndeplinire a formelor şi a lucrărilor în vederea încetării definitive a activităţii unei întreprinderi. (< lichida) lichidators.m. şi f. cel care face lichidarea unei întreprinderi, a unei bănci etc. <>cf. fr. liquidateur)
 lichidatorism s.n. curent oportunist de extremă dreaptă in Partidul Social-Democrat Rus, care nega lupta de clasă revoluţionară a proletariatului şi rolul conducător al acestuia în revoluţie şi căuta să lichideze partidul revoluţionar ilegal al clasei muncitoare, dezieîndu-se de programul revoluţionar şi de lozincile revoluţionare ale partidului. ( < lichidator)
 lichior s.n. băutură făcută din alcool, sirop şi diferite esenţe aromate. (< fr. liqueur)
 licit adj. legal, permis, îngăduit de lege. (< fr. licite, cf. lat. lictus) licită vb. I. intr. a lua parte activă la o licitaţie (solicitînd obiecte, făcînd oferte). (< fr. liciier, it. licitare)
 351
 licitdnt s.m. participant activ la o licitaţie. (< licita) licităţie s.f. (jur.) vînzare publică a unui bun sau a unor obiecte, care se adjudecă celui care a oferit preţul cel mai ridicat, (cf. fr. licitation, lat. licitatio)
 licoare s.f. 1. băutură bună, savuroasă, fină.i# lichid medicamentos. 2. (chim.) reactiv lichid folosit în anumite reacţii chimice. (< fr. liqueur. cf. lat. liquor) licopodin^o s.f. pl. (bot.) familie de plante criptogame vasculare, cu frunze foarte mici şi cu crengi înfurcate. (cf. fr. lycopode < gr. lykos— lup, pows — picior)
 licârn s.m. (mit.) animal fabulos imaginat ca un cal cu un corn foarte lung în frunte; inorog. (< fr. licoime, cf. lat. unicomus) lictor s.n. (ist.) însoţitor al celor mai înalţi magistraţi din vechea Romă, care mergea înaintea lor purtînd fascii, ca semne ale puterii. ( < lat. lictor) licuâţie s.f. (tehn.) fenomenul de separare a compuşilor sau a elementelor cu puncte de topire diferite dintr-un amestec sau dintr-un aliaj. (cf. fr. liquation)
 Hdei s.m. (rar) I. conducător al unui partid politic sau al unei organizaţii burgheze. II. (mar.) tip de navă, conducătoare a unei flotile de nave uşoare. (< engl. leader) lied s.n. (muz.; pron.: lid) bucată muzicală scrisă pe textul unei scurte poezii (lirice); cîntec. (< germ. Lied) lift s.n. ascensor. (< engl. lift) liftiers.m.conducătordeascensor. (< lift) ligament s.n. 1. (anat.) fascicul rezistent de fibre care leagă oasele între ele sau ajută la susţinerea sau legarea altor organe. 2. (la pl) joc care cere dezlegătorului să afle anumite nume proprii sau cuvinte dintr-o categorie anume indicată, unind într-o serie de propoziţii sfîrşitul unor cuvinte date cu începutul celor următoare. ( < fr. ligament, cf. lat. ligamentum) ligatură s.f. 1. (med.) tiv cu care se leagă un vas de sînge pentru a opri o hemoragie; legătură făcută unui membru, deasupra locului unde se deschide un vas de sînge. 2. (poligr.) semn grafic care conţine mai multe litere. (< fr. liga ture)
 l*gă s.f. uniune de state, de oraşe etc. constituită în vederea realizării unui scop comun. (cf. fr. ligi/e, it. liga) lignificnro s.f. (bot.) impregnare cu lignină a membranelor unor celule vegetale, (cf. it. ligni.ficare, fr. lignit ier) lignină s.f. (hot.J substanţă organică complexă aflată în ţesuturile plantelor^ lemnoase. (< fr. lignine) lignit s.n. (min.) cărbune natural (inferior huilei), cafeniu sau brun la culoare Şi sfărîmieios. ( < fr. lignite) lignom^t s.n. (tehn.) material foarte rezistent, obţinut din straturi de furnir
                                                                                     LIC-LIM
 de carpen încleiate şi presat,e/la presiuni şi temperaturi înalte."(nume comercial) ligroînă s.f. (tehn.) benzină uşoară. ( < fr. ligroine) ligiiJă s.f. (bot.) formaţie apendiculară care se observă la frunzele grami-neelor între limb şi teacă. ( < fr. ligule) lilă adj. invar, violet (ca floarea de liliac). (< fr. lilas) liliacee s.f. pl. (bot.) familie de plante monocotiledonate, avînd ca tip crinul. (< fr. liliacees)
 liliput adj. invar, pitic, foarte mic, liliputan. (< Lilliput, n.p.) liliputan adj., s.m. şi f. pitic; (om) foarte mic. (cf. fr. lilliputien) limb s.n. 1. (bot.) partea lată a unei frunze, legată de ramură prin codiţă. 2. (mat.) marginea gradată a scării unui instrument. • marginea unui astru. 3. navă pentru operaţii de lim-bare. (< fr. limbe, cf. lat. limbus) limbă ib. I. tr. a descărca o navă pentru a-i înlesni trecerea printr-un loc puţin adînc, reîncărcînd-o după aceea. (< limb (3))
 limbâj s.n. 1. procesul de exprimare, de comunicare a ideilor şi a sentimentelor prin limbă. 2. limbă. • mod de exprimare. • (fig.) orice mijloc de exprimare a ideilor., a sentimentelor fcf. it. linguaggio, fr. langage) limfadenîe s.f. boală asemănătoare cu anemia.
 limîansită s.f. (med.) inflamare a vaselor limfatice. ( < fr. lymphangite) limfâtie adj. 1. (anat.) referitor la limfă, prin care circulă limfa. O ganglioni limfatici = ganglioni mici, situaţi în special în jurul articulaţiilor, constituind un mijloc de apărare împotriva infiltrării microbilor. 2. (despre oameni) atins de limfatism. (< fr. lymphatique) limfatîsm s.n. boală manifestată prin mărirea volumului organelor limfatice, prin paloare şi lipsă de energie. ( < fr. lymphatisme) limfă s.f. (firiol.) lichid alburiu sau gălbui care conţine globule albe şi circulă prin vasele şi ganglionii limfatici precum şi în spaţiile intercelu-lare ale organismului ’ vertebratelor. ( < fr. lymphe, cf. lat. lympha — apă) limîocîtă s.f. (anat.) leucocită care are un nucleu foarte mare. (< fr. lympho-cyte, cf. lat. lympha — apă, hytos — celulă))
 limfocit6ză s.f. (med.) creşterea anormală a numărului limfocitelor. (< fr. lymphocytose) limita rb. I. tr. şi refl. a (se) mărgini, a (se) fixa între anumite limite, a (se) restrînge. (< fr. limiter, it., lat. limitarp)
 limitat adj. restrîns; fix. • (fig.; despre oameni) mărginit. (< limita) limitativ adj. care limitează, (cf. fr.
 limitatif )
 limită s.f. 1. ceea ce mărgineşte ceva; hotar; margine. # (muz.) cel mai
 LIM-LIP
 înalt sau cel mai profund ton pe care-1 poate emite o Voce sau un instrument. 2. (mat.) valoare fixă către care tind valorile unei mărimi variabile. (< fr., it. limite, cf. lat. limes — 'margine)
 limit6r s.n. (tehn.) aparat care împiedică o mărime fizică să depăşească anumite valori, (cf. fr. limiteur) limitrof adj. (despre un ţinut, o ţară) care se învecinează cu...; vecin. (< fr. limitrophe, cf. lat. limitrophus) limniţn^tru s.n. instrument pentru măsurarea nivelului unei ape, al unui lac etc. (< fr. limnimktre, cf. gr. limne — lac, metron — măsură) limnoloşie s.f. ştiinţă care studiază apele continentale (mai ales lacurile şi mlaştinile). (< fr. limnologie, cf. gr. limne— lac, logos — vorbire) limonădă s.f. băutură preparată din apă, zahăr şi zeamă de lămîie. v. citronadă. (< fr. limonade) limonit s.n. minereu de fier compus din oxid de fier, argilă si fosfor. (< fr. limonite)
 limpiditate s.f. (rar) limpezime, claritate. (< fr. limpidite) limuzină s.f. automobil elegant, închis, cu geamuri, nedecapotabil. (< fr. limousine)
 lineâl s.n. 1. (tehn.) instrument pentru trasarea, măsurarea sau verificarea liniilor, a dimensiunilor. 2. (metal.) dispozitiv de ghidare a materialului de laminat, la intrarea în anumite laminoare. • (roligr.) riglă de oţel care formează jgheabul de cerneală la piesele tipografice. • (text.) dispozitiv al maşinii de cusut, care serveste la executarea cusăturilor paralele cu marginea materialului, (cf. it. lineale, fr. lineal)
 lingotiâră s.f. formă metalică în care se toarnă metalul topit, pentru obţinerea lingourilor. (< fr. lingotiere) ling6u s.n. bloc de metal sau de aliaj obţinut prin turnare într-o lingotieră. (< fr. lingot)
 lingual adj. (avat.) care aparţine limbii.
 (cf. fr. lingual) lingvist s.m. şi f. specialist în lingvistică.
 (cf. fr. livguiste) lingvistic adj. privitor la lingvistică.
 (cf. fr. lingvistiqve) lingvistică s.f. ştiinţă care studiază limba şi legile ei de dezvoltare, (cf. fr. linguisiiitut) liniă vb. I. tr. a trage linii (pe hîrtie). (< linie)
 liniamrnt s.n. (ror) 1. linie. 2. prima schiţă a unei lucrări, primele contururi ale unei opere. (cf. fr. lineament) liniar adj. 1. în linie dreaptă, format din linii trasate cu diferite instrumente speciale. O destn liniar — desen în care se folosesc numai linii şi contururi (iară umbre). • (fig.) drept. 2. (mat.; despre ecuaţii) de gradul întîi. (cf. fr. lineaire)
                                                                                          35 2
 liniattirâ s.f. ansamblul liniilor (orizontale şi verticale) imprimate pe caiete, pe registre etc. (cf. it. lineatura) linie s.f. 1. (mat.) figură continuă, avînd o singură dimensiune, descrisă de un punct prin deplasare sau obţinută prin intersecţia a două suprafeţe.
 2.   trăsătură imaginară care arată o direcţie dată, o limită etc. 3. (jur.) descendenţă, filiaţie. 4. (mii.) sistem de fortificaţii. O navă de lir,ie = navă (crucişător sau cuirasat) puternic înarmată care luptă în linie de bătaie. • şirul luptătorilor într-o bătălie; şir de tranşee; direcţia generală a poziţiei trupelor. 6. cele două şine paralele pe care merge trenul; totalitatea instalaţiilor unei căi ferate. 6. legătură aeriană sau maritimă între două puncte.
 •    legătură de telecomunicaţii între două puncte. 7. (la pl.) trăsăturile caracteristice ale unui obiect, ale feţei cuiva; contur, profil. • ţinută. 8. (fig.) orientare; direcţie. 9. riglă. (<lat., it. linea, cf. germ. Linie) linogrâf s.n. (poligr.) maşină tipografică de cules şi turnat rînduri. asemănătoare cu linotipul. (< fr. linogrophe) linogravtiiă s.f. gravură în linoleum, linoleum s.n. ţesătură de iută impregnată cu un amestec preparat din răză-tură de plută sau de lemn, ulei şi diferiţi coloranţi, care se foloseşte în’industrie ca izolant, la acoperirea pardoselilor etc. (< fr. UnoVvm) linotip s.n. (poligr.) maşină tipografică de cules şi turnat rînduri întregi. (< fr. linotype, cf. lat. linea — linie, gr. typos — caracter) linotipie s.f. 1. meseria de linotipist. ?. secţie într-o tipografie unde ce lucrează la linotip. ( <fr. linotypie) linotipist s.m. si /. muncitor tipograf care lucrează la linotip. (< fr. lino-typiste)
 Iin6u s.n. (text.) olandă subţire pentru batiste, bluze etc. (< fr. lincn) linşa vb. I. tr. a ucide pe cineva prin linşaj. (< fr. lyncher. cf. Lynch, n.p.) linşâj s.n. procedeu de a executa pe cineva fără judecată (fiind cmorît de o mulţime incitată) iniţiat în S.U.A. de judecătorul Lynch. (< fr. lynchage) lint s.n. (text.) nume dat fibrelor lungi de bumbac extrase prin egrenare. (< engl. lint) lîntcrs s.n. (text.) totalitatea fibrelor scurte cu aspect de puf care rămîn pe seminţele de bumbac după egrenavc. (< germ’. Liniers)
 Iinton s.n. buiandrug. (< fr. linteav) linţ61iii s.n. giulgiu, (cf. fr. linceul, lat. linfcolvm)
 linx s.m. (zool.) rîs, pisică sălbatică.
 (< fr. lynx) lipâză s.f. (chim.) enzimă care descompune grăsimile. ( < fr. lipase, cf. gr. lipos — grăsime) lipani s.n. (med.) tumoare de grăsime. ( < fr. lipcme, cf. gr. lipos — grăsime)
 353
 liposolribil adj. (despre substante) solubil în grăsimi, (cf. fr. liposoluble) liră1 s.f. 1. instrument muzical în formă, de arc foarte îndoit, cu coarde, cu care îşi acompaniau poeţii în antichitate recitarea poemelor. • (fig.) simbol al talentului poetic, al poeziei (lirice).
 2.  (tehn.) dispozitiv în formă de liră
 (1) care permite dilatarea unei conducte.
 3.  priză de curent folosită la vehiculele cu tracţiune electrică. (< fr. lyre, it. lira, lat. lyra)
 Hră2 9./. numele mai multor monede străine din trecut şi de astăzi. (< it. lira)
 liric adj. 1. care exprimă sentimente şi emoţii, care redă realitatea prin evocarea sentimentelor, emoţiilor poetului.
 •   (fig.) sentimenlal, sensibil. 2. (despre poeţi; adesea subst.) care compune poezii lirice. 3. referitor la muzica de operă. (cf. fr. lyrique, lat. lyrirus) lirică s.f. 1. totalitatea operelor lirice ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci. 2. poezia lirică, genul liric. (cf. fr. lyrique) lirism s.n. conţinut, inspiraţie, atitudine lirică, (cf. fr. lyrisme) lis adj. (2'ar) neted. (< fr. lisse) lisă s.f. bară orizontală aşezată între stîlpii unei balustrade. (< fr. lisse) llseză s.f. (text.) maşină pentru spălat şi netezit panglici de lînă, după laminare. ( < fr. lisseuse) listă s.f. foaie, act care conţine o enumerare de mai multe nume, de date etc.; serie de nume însemnate pe ceva. ( < fr. liste, cf. it. lista — bordură) litârgă s.f. (chim.) oxid natural de plumb. ( < fr. litharge, cf. gr. lithos — piatră, arayros — argint) literal adj. cuvînt cu cuvînt, asa cum este în text; textual, (cf. fr. litteral) literalmente adv. exact , asa cum s-a spus; cu totul. (cf. fr. litteralment) literar adj. referitor la literatură, de literatură, care corespunde normelor literaturii, (cf. fr. litt?raire) literăt s.m. şi f. om de litere, specialist în literatură; scriitor. (< germ. Literat, cf. lat. litieratus)
 literatură s.f. 1. creaţie artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate, cu ajutorul limbii. 2. totalitatea operelor literare ale unei epoci, ale unei ţări etc. • tot ceea ce s-a scris referitor la o problemă sau într-un anumit domeniu; bibliografie, (cf. lat. literatura, fr. litt^rature) literă s.f. 1, semn grafic care corespunde, in general unui fonem al limbii; semn din alfabet. 2. (fig.) înţelesul strict, formal al unui text. (< lat. litiera) litiază s.f. boală care se manifestă prin formarea de calculi în anumite organe. (< fr. lithiase) litieră s.f. 1. lectică. 2. (silo.) strat de frunze moarte şi de alte resturi vegetale şi animale, care acoperă solul în pădure. (< fr. litiere)
                                                                                        LIP-LIV
 ]itigănt adj. (jur.) care se află în proces.
 în litigiu. (< fr. litigant) litigi6s adj. (jur.) care constituie (sau poate constitui) obiectul unui litigiu, (cf. fr. litigieur)
 litigiu s.n.' (jur.) conflict, ciocnire de interese care poate constitui obiectul unui proces, (cf. fr. litige. lat. litigium) litiu s.n. (chim.) metal alcalin, alb-argintiu, moale şi foarte uşor, care se găseşte numai în sărurile unor ape minerale, în tutun sau în sfeclă. (< fr. Hthium)
 litograf s.m. si /. specialist în litografie, (cf. fr. lithographe)
 litografia ib. I. tr. a multiplica prin litografie. (< fr. lithographier) litogrăfic adj. folosit în litografie, de litografie, (cf. fr. lithographiqv.e) litografic s.f. (poligr.) metodă de reproducere a textelor,'a desenelor etc. prin folosirea unor negative imprimate pe o piatră de calcar; atelier unde se execută astfel de lucrări. • desen sau tablou reprodus prin acest procedeu. ( < fr. lithogrnphie. cf. gr. lithos — pialră, graphein — a scrie) litologie s.f. ramură a geologiei care se ocupă cu studiul rocilor. ( < fr. litholo-gie, cf.gr. lithos — piatră, logos — vorbire) litorăl s.n. regiune situată de-a lungnl ţărmului mării; ţărmul mării. (< fr. littoral, it. littorale) litosferă s.f. (geol.) învelişul exterior, pietros, al globului terestru. (< fr. lithosphere, cf. gr. lithos — piatră. sphaira — sferă)
 lit6tă s.f. (lit.) figură de stil care constă în exprimarea unei idei prin negarea contrariului, (cf. fr. litote, gr. litotes — micime)
 litotomu* s.f. operaţie chirurgicală pentru extragerea calculilor din vezică. (< fr. lithotomie)
 litru s.m. unitate de măsură pentru capacităţi, egală aproximativ cu volumul unui decimetru cub de apă distilată. (< fr. litre, cf. gr. litron) liturgic adj. privitor la liturghie, (cf. fr. liturgique)
 lftYirgieft ramură a teologiei care studiază istoria, formele şi interpretarea cultului divin. (cf. fr. liturjique) liţă s.f. (tehn.) conductor electric format dintr-un grup de fire metalice, subţiri, înfăşurate împreună în acelaşi sens. (< germ. Litre) livid adj. vînăt-, învineţit (la faţă). (< fr. livide, lat. lividus) lividităte s.f. învineţire, culoare vînătă a feţei. (cf. fr. lividite) livră vb. I. tr. (VomJ.a preda, a furniza o marfă. (< fr. livrer) livrabil adj. care se poate furniza, livra, (cf. fr. livrablr)
 livră s.f. 1. unitate de măsură pentru greutăţi, de aproximativ 0,500 kilograme, folosită în special în ţările anglo-saxone. 2. veche monedă franceză. ( < fr. livre)
LIT-LOG
 livreâ s.f. uniformă cu galoane şi fireturi purtată de lachei, de uşieri etc. (< fr. livrSe)
 livresc adj. întemeiat numai pe cele citite în cărţi. • (despre cuvinte) folosit numai în cărţi, în literatură. (< fr.
 livresque)
 livrot s.n. carneţel. O livret militar = act care cuprinde datele referitoare la situaţia militară a cuiva şi care se eliberează celor care au satisfăcut serviciul militar. (< fr. libret) lizibil ooi. care sc poate citi (uşor); citeţ. (< fr. lisible) lizieră s.f. margine (a unei păduri). • fîşie îngustă de stofă aplicată ca garnitură la îndoiturile unui veşmînt. (< fr. lisiere) lizlmetru s.n. (met.) instrument pentru măsurarea cantităţii de apă de ploaie care se scurge în pămînt. ( <fr. lysimetro, cf. gr. lysis — disoluţie, metron — măsură) lob s.m. 1. (anat.) parte rotunjită şi proeminentă a unui organ (creier, ficat etc.). • partea de jos a pavilionului urechii. 2. (bot.) fiecare dintre părţile în care este secţionată o frunză, o petală sau o sepală. ( < fr. lobe, cf. gr. lobos) lobat adj. forma* din lobi. (cf. fr. lobe) local1 s.n. 1. clădire, grup de încăperi.
 2.   restaurant, bodegă. (< fr. local) looăl2 adj. dintr-un loc anumit, specific unui loc; din partea locului. O (lit.) culoare lc-:ală = sir de imagini care, într-o descriere, într-o pictură, într-o piesă de teatru etc. redau ceea ce este caracteristic pentru obiceiurile unei ţări, ale unei societăţi sau ale unei epoci; (med.) tratament local = tratament aplicat pe un loc bolnav; anestezie locală = anestezie care se limitează la partea care urmează a fi operată, examinată etc. (cf. fr. local, lat. localis
 <    locus — loc) localităte s.f. aşezare omenească (oraş, sat etc.). (< fr. localitE) localiza vb. I. 1. tr. şi refl. a (se) limita; a (se) restrînge la... 2. tr. a determina în spaţiu sau în timp (un fapt. o acţiune ele.). 3. tr. a da un caracter local, a adapta la specificul unei ţări. al unei regiuni etc. (o operă dramatică). (< fr. loca li ser) locatâr s.m. şi /. chiriaş. ( < fr. locataire) locativ adj. referitor la casele de închiriat. O valoare locativă = valoarea unui imobil calculată pe baza venitului pe care aceasta l-ar putea aduce prin închiriere; spaţiu locativ = ansamblul încăperilor ocupate de cineva. IIs.n. (gram.) caz în declinarea unor limbi care arată locul unde se află cineva sau ceva sau unde se petrece o acţiune, (cf. fr. locatif) locaţie s.f. (hir.) închiriere. • chirie, (cf. fr. location, lat. locatio) locă s.f. boală care atacă larvele albinelor. (< fr. loaue) loch s.n. dispozitiv cu carc se măsoară distanţa parcursă de o navă şi, implicit, şi viteza acesteia. ( < fr. loch)
                                                                                         354
 16ck-out s.n. (pron.: loc-aut) unul din mijloacele de luptă ale burgheziei împotriva clasei muncitoare, constînd din închiderea premeditată a întreprinderilor pe un anumit termen, lăsîndu-i astfel pe muncitori fără lucru, pentru a le înfrînge rezistenţa şi a nu le satisface revendicările. (< enel. lock-out) loco adv. (pentru adrese) în localitate.
 •    (referitor la mărfuri) la locul de producţie sau la un punct fix de transport. (< lat. loco) locomobîl adj. (despre maşini) care se poate deplasa la locul de utilizare. (< fr. locomobile)
 locomobîlă s.f. maşină de forţă montată pe roţi, acţionată cu aburi sau cu motor de benzină şi care se poate deplasa prin remorcare; se foloseşte la punerea în mişcare a altor maşini. (< fr. locomobile)
 locomotivă s.f. vehicul de cale ferată cu mijloc de tracţiune propriu, folosit pentru a remorca vagoanele, (cf. fr. locomotive, germ. Lohomotve) locomotor adj. de (pentru) locomoţie. // s.n. locomotivă cu motor electric, (cf. fr. locomoteur)
 locomoţie s.f. mişcare, deplasare dintr-un loc îritr-altul. (cf. fr. locomotion, lat. locus — loc, motus — mişcare) locotenent s.m. grad militar imediat superior gradului de sublocotenent; ofiţer avînd acest grad. O locotenent-major = grad de ofiţer imediat superior locotenentului; loco tenent-co Ionel = grad de ofiţer imediat superior maiorului. (< it. locotenente) locotenentă s.f. organ administrativ-.politic care ţinea locul domnitorului si exercita funcţiile acestuia; persoană (sau persoanele) care deţinea(u) această demnitate. (< it. locotenenza) locotract6r s.n. locomotivă de mică putere (folosită pentru manevre în staţii etc.). (cf. fr. locotracteur) locuţiune s.f. (gram.) grup de cuvinte care pierzîndu-şi semnificaţia lor proprie, au împreună valoarea unui singur cuvînt şi o funcţie gramaticală unică, (cf. fr. locution, lat. locutio) locvace adj. (rar) vorbăreţ, limbut. (< fr. loquace, cf. lat. loquax) locvacitate s.f. (rar) limbuţie. (cf. fr.
 loquacite, lat. loquatitas) loden s.n. (text.) stofă groasă şi păroasă, de obicei impermeabilă. • pardesiu făcut dintr-o asemenea stofă. ( < germ. Loden)
 lofss s.n. (geol.; pron.: los) rocă argi-loa^ă, foarte fertilă, constituită din particule fine, gălbui. (< fr. loess) logaritm s.m. (mat.) putere la care trebuie ridicat un anumit număr (numit bază) pentru a obţine un număr dat. (< fr. logarithme, cf. gr. logos — proporţie, ariUimos — număr) losrantmlc adj. referitor la logaritmi; făcut cu ajutorul logaritmilor, (cf. fr. logarilhmique)
355
 16gia s.f. 1. edificiu deschis care se sprijină pe coloane sau pilaştri; port ice. 2. serie celebră de 52 de fresce pictate de Rafael într-o galerie a Vaticanului. (< it. Idggia) logic adj. conform, potrivit regulilor logicii; raţional; just, întemeiat, (cf. fr. logique)
 16gică s.f. 1. ştiinţa formelor şi a legilor gîndirii. • logică matematică (sau sim bolii o) = ramură a logicii care are ca obiect studierea operaţiilor logice aplicate în matematică, a regulilor logice ale calculului. 2. gîndire, raţionament făcut temeinic. 3. cerinţă firească, temei, raţiune, (cf. fr. loginue, it., lat. logica, gr. logike) logician s.m. şi /. (rar) specialist în logică (1). (cf. fr. logicien) logistică s.î. curent în filozofia burgheză care denaturează şi falsifică bazele teoretice, metodele şi concluziile logicii matematice în spiritul idealismului şi al metafizicii, tratînd logica ca pe un ansamblu de reguli convenţionale şi de sisteme arbitrare de combinare a unor simboluri care nu reflectă nici un fel de raporturi reale.
 logogrâf s.m. (ist.) nume dat scriitorilor de proză la vechii greci; prozator. (< gr. logographos < logos — cuvînt, graphein — a scrie)
 logogrîf s.n. joc care constă în a găsi un cuvînt, căruia, dacă i se adaugă sau i se îndepărtează pe rînd cîte o literă, capătă de fiecare dată un alt înţeles. • (fig.) lucru spus în termeni obscuri, greu de descifrat; enigmă, (cf. fr. logogriphe, gr. logos — cuvînt griphos — enigmă) logoree s.f. (med.) limbuţie (caracteristică unor nebuni). (< fr. logorrhee, cf. gr. logos — cuvînt, rheo — curg)
 16gos s.n. 1. (astăzi ironic) cuvintare, discurs. 2. (în filozofia materialistă din Grecia antică) legea universală a lumii, legea existenţei. (< ngr. logos) logotip s.n. (poligr.) ligatură (2). ( < fr. logottype)
 loial adj. (rar) care îşi îndeplineşte obligaţiile asumate; sincer, cinstit, leal. ( < fr. loyal)
 loialitate s.f. sinceritate (în purtări etc.); lealitate. ( < loial, cf. fr. loyaute) 16jă s.f. I. l. fiecare dintre despărţiturile amenajate în jurul unei săli de spectacol, în care încap fotolii numai pentru un număr mic de spectatori. 2. cameră în care stă portarul unei instituţii în timpul serviciului. 3. (detemiinat prin „masonică") unitate a unei asociaţii francmasonice. II. (bot.) cavitate în organele sexuale ale plantelor (unde se află polenul) sau în fructul lor (unde se află seminţele). (< fr. loge)
 lombar adj. (anat.) din regiunea şalelor. (< fr. lombaire)
 lombârd s.n. (fin.) împrumut avînd drept garanţie efecte publice (titluri
                                                                                      LOG-LOZ
 de rentă, acţiuni ele.) depuse ca gaj (cf. germ. Lombard, fr. lombard, it lombar do)
 lombarda vb. I. tr. (fin.) a gaja efecte publice ca garanţie pentru un împrumut. (< germ. lombardieren) londiniân s.n. (geol.) etajul superior al paleocenului. (cf. London, n.p.) longevitâte s.f. viaţă lungă. (cf. fr.
 longevite, lat. longaevitas) longeviv adj. (mr) care trăieşte mult.
 (< fr. longevif) longitudinal adj. în lungime, aşezat în direcţia lungimii, (cf. fr. longitudinal) longitudine s.f. (geogr.) distanţa unghiulară a unui punct de pe glob faţă de primul meridian (de la Greenwich). (cf. it. longitudine, fr. longitude) lonjeron s.n. (tehn.) grindă longitudinală care menţine tăria unei construcţii (pod, aripă sau fuzelaj de avion, locomotivă etc.). (< fr. longeron) lorâr s.m. (ant.) persoană însărcinată cu biciuirea sclavilor condamnaţi. (< lat. lorarius <lorum — curea) lord s.m. înalt titlu nobiliar în Anglia; persoană care poartă acest titlu. • denumirea unor demnitari englezi. (< engl., fr. lord) lord6ză s.f. (med.) deformaţie a părţii inferioare a coloanei vertebrale, care se încovoaie în afară. ( < fr. lordose) lorică s.f. (ist.) armură medievală; platoşă, cuirasă. (< lat. lorica) lornietă s.f. binoclu mic de teatru;
 (p. ext.) lornion. (< fr. lorgnette) lorni6n s.n. ochelari (plianţi) cu mîner.
 •   ochelari de prins pe nas. (< fr. lorgnon)
 lot s.n. 1. fiecare dintre porţiunile în care a fost împărţit un teren sau o pădure. 2. grup, serie (de persoane).
 •   grup de obiecte asemănătoare; cantitate mare de material de aceeaşi provenienţă. ( < fr. lot)
 loterie s.f. joc de noroc în care se trag la sorţi mai multe numere cîstigătoare.
 •   (fig.) noroc, hazard, (cf. fr. loterie, it. lotteria)
 lot-izâ vb. I. tr. (rar) a împărţi în loturi o cantitate de material sau un grup de obiecte, (cf. fr. lotir, lotissement) loto s.n. 1. joc de societate cu cartoane imprimate cu diferite numere, pe care participanţii le acoperă pe măsură ce sînt scoase dintr-un săculeţ fise cu numerele corespunzătoare; cartoanele, fisele acestui joc. 2. loterie, (cf. fr. loto, • it. lotto)
 16tus s.m. plantă acvatică exotică, cu floarea mare şi albă. (< fr. lotus, cf. gr. Io tos)
 loţhinc s.f. spălare prin fricţionare a unei părţi a corpului (în special a capului); preparat farmaceutic servind în acest scop. (< fr. lotion, cf. lat. lotum
 <   lavare — a spăla) loz s.n. bilet de loterie. (< germ. Los) lozincă s.f. formulare concisă a unei idei călăuzitoare, a unei chemări la
 LOX-LUX
 îndeplinirea unei sarcini de actualitate.
 •    placardă cu o astfel de chemare. (< germ. Losnng) loxodromă s.f. curbă trasată pe o hartă ce reprezintă globul terestru şi care taie toate meridianele sub un unghi constant, (cf. fr. loxodromie)
 Itibric adj. desfrînat, lasciv; excesiv de senzual. • excitant, obscen. (< fr. lubrique, lat. lubricus) lubricităte s.f. senzualitate excesivă; desfrîu; obscenitate. (< fr. lubricite) lubrifiâ vb. I. tr. (tehn.) a pune un lubrifiant între două suprafeţe solide în frecare. 9 a face lunecos. (< fr. lubrifier)
 lubrifiant s.m. (tehn.) fluid vîscos sau praf care se pune între două piese care se freacă între ele. (cf. fr. lubrifiant)
 lucârnă s.f. (constr.) fereastră verticală pe acoperişul unei clădiri, care permite pătrunderea luminii în pod. (< fr. lucarne)
 lucid adj. treaz, conştient, cu mintea clară. ( < fr. lucide, cf. lat. lucidus — transparent)
 liiciditâtc s.f. limpezime, claritate în gîndire. (cf. fr. lucidite) luci61ă s.f. (zool.) licurici. (< it. luc-ciola)
 lucrativ adj. care aduce cîştig; rentabil.
 (cf. fr. lucratif, lat. lucraticus) ludiân s.n. (geol.) etajul superior al eocenului.
 lues s.n. (med.) sifilis. (< germ. Lues) luetic s.m. şi f. sifilitic, (cf. germ. luetisch)
 hiartibru adj. groaznic, sumbru, jalnic, înfiorător. (< fr. lugubre, cf. lat. Iu-gubris)
 lumbăgo s.n. boală manifestată printr-o durere violentă localizată la muşchii din regiunea şalelor. (<fr., lat. lum-bago)
 lumen s.n. (fiz.) unitate de măsură a fluxului luminos. (< fr. lumen, cf. lat. lumen — lumină) lumenmetru s.n. (fiz.) instrument folosit la determinarea fluxului luminos, (cf. fr. lumen, gr. metron — măsură) luminescent adj. (fiz.) care prezintă luminescenţă. ( < fr. luminescent) luminescenţă s.f. (fiz.) proprietate a unor corpuri de a emite radiaţii luminoase care nu sînt de natură termică, (cf. fr. Xuminescence) luminozitate s.f. (fiz.) proprietate a unui sistem optic de a transmite cît mai mult din lamina pe care o primeşte. (cf. fr. luminoşi te) lumpenproletariât s.n. (în societatea cu clase antagoniste) categorie de oameni declasafi, fără ocupaţie precisă, care devin aideseori unelte în mîna exploatatorilor. (<germ. Lumpenproletariat) lunăr adj. I. care se produce sau apare o dată pe lună. II. (rar) propriu lunii, de lună, ca luna. (cf. fr. lunaire, lat. lunaris)
                                                                                         356
 lunatic s.f. (astr.) interval de timp (circa 29 de zile) scurs între două faze identice ale lunii. (< lat. lunatio) lunetă s.f. 1. (fiz.) instrument optic format dintr-un tub cu mai multe lentile, folosit pentru observarea de la depărtare a unor obiecte, a unor poziţii etc. 2. (tehn.) dispozitiv fixat pe o maşină-unealtă, servind la susţinerea pieselor care se prelucrează. ’(<fr. lunette.)
 lunetist s.m. (mii.) trăgător de elită do-. tat cu o armă cu lunetă. (< lunetă) hipă s.f. 1. (fiz.) instrument optic format dintr-o lentilă convergentă, folosit la examinarea obiectelor foarte mici. 2. (metal.) lentilă (2). 3. umflătură apărută sub piele. • crescătură lemnoasă care apare pe trunchiul sau pe crengile arborilor. ( < fr. loupe)
 Itiplnş s.n. (av.) evoluţie acrobatică în care un avion descrie o buclă în plan vertical. (<engl., fr. looping) lupus s.n. (med.) boală a pielii (localizată pe faţă) de natură tuberculoasă, manifestată prin plăgi şi noduli care distrug ţesuturile. (< fr. lupus) lustrâl adj. (ist.) care serveste pentru lustraţii, de purificare, (cf. fr. lustral,' lat. lustralis) lustrâţie s.f. (ist.) ceremonie prin care cei vechi purificau o persoană, un cîmp etc. (cf. fr. lustration, lat. lustra-tio)
 lustrîn s.n. ţesătură fină de mătase sau de bumbac cu un luciu special. (< fr.
 lustrine)
 lustru1 s.n. lampă ornamentală cu mai multe braţe, care se atîrnă de tavan.
 ( < fr. lustre) lustru2 s.m. (ist.) 1. interval de cinci ani. 2. sacrificiu expiator efectuat după cens în vechea Romă. (< lat. lustrum, cf. fr. lustre)
 lutemă s.f. (biol.) materie colorantă galbenă, care se găseşte în gălbenuşul de ou, în sînge, în morcovi etc. (< fr. luteine)
 lutcrân adj. care ţine de luteranism. /t s.m. şi f. adept al luteranismului. (cf. germ. Lutheraner < Martin Lu-ther, n.p.) luteranism s.n. doctrina religioasă a lui Martin Luther (reformatorul bisericii creştine din Germania în secolul al XVI-lea). (cf. fr. lutheranisme) luteţiăn s.n. (geol.) etajul inferior al eocenului.
 luteţiu s.n. (chim.) element trivalent din familia pămînturilor rare. (< germ. Lutetium) lutră s.f. (zool.) vidră. ( < fr. loutre) lutru s.n. blană de vidră. ( < fr. loutre) luxi s.n. exces de cheltuieli; trai îmbelşugat, risipitor; risipă. • splendoare exterioară; fast, somptuozitate. • (fig.) bogăţie, abundenţă, (cf. lat. luxus, fr. luxe) lu\2 s.m. (fiz.) unitate de măsură a iluminării. ( < fr. lux)
 357
 luxârfr. I. tr. (med.) a-şi scrînti o mînă, un picior etc. (<fr. luxer, cf. lat. luxare)
 luxâţie s.f. (med.) deplasare a unui os din articulaţia lui; scrîntitură. (cf. fr. luxation, lat. luxatio) ltixfer s.n. (constr.) placă de sticlă groasă, rezistentă, care se montează în pardoseală sau în pereţi, permiţînd trecerea luminii prin ea.
                                                                    LUX-LUX
 luxmctru s.n. (fiz.) instrument pentm măsurarea iluminării. (< fr. luxmetres lux6s adj. elegant în îmbrăcăminte; făcut cu lux; de lux. (cf. fr. luxueux) luxură s.f. (rar) desfrînare, viciul celor care se dedau fără reţinere plăcerilor senzuale. (< fr. luxure, cf. lat. luxuria — mare bogăţie) luxuriant adj. (despre vegetaţie) foarte abundent, bogat . ( < fr. luxuriant)
M
 macâ s.f. joc de cărţi; bacara. (< it. macao, cf. Macao, n.p.) macâhru adj. care aminteşte de moarte; groaznic, îngrozitor; lugubru. (< fr. macabre, cf. Macabri, n.p.) macâc s.m. specie de maimuţă cu capul turtit, care trăieşte în sud-estul Asiei. (< fr. macaque, cf. port. macaco) macadâm s.n. gen de pavaj făcut din mai multe straturi de piatră spartă, îndesată cu compresorul şi impregnată cu un material de legătură. ( < fr. macadam, cf. Mac Adam, n.p.) macadamizâ vb. I. tr. a pava cu macadam.
 (cf. fr. macadamiser) macaroană s.f. (mai ales la pl.) paste făinoase în formă de tubuşoare lungi şi subţiri, (cf. it. maccheroni, ngr. ma-caronia)
 macaronâdă s.f. versuri în stil macaro-nic. (după fr. macaronee) macaronic adj. (despre versuri, poezii etc.) scris într-un stil glumeţ, ameste-cînd cuvintele şi formele limbii naţionale cu cuvinte şi forme latineşti sau latinizante, (cf. ^ fr. macaronique, it. maccheronico < Maccheronea, n.p.) maccarthîsm s.n. politică a anumitor cercuri din S.U.A. care urmăresc înăbuşirea mişcării progresiste, năzuind spre fascizarea vieţii de s-tata ţării. (< Joseph Mac Carthy, senator american) macerâ vb. I. tr. a lăsa un corp mai mult timp într-un lichid, la temperatura obişnuită, spre a-i dizolva părţile solubile. (< fr. macerer, cf. lat. macerare)
 macerâţie s.f. macerare, (cf. fr. macira-tion, lat. maceratio) macferlân s.n. pardesiu fără mîneci, cu o pelerină scurtă pe umeri şi cu deschizături prin care se scot braţele. (< engl., fr. macfarlane) machetă s.f. 1. reproducere plastică, la scară redusă, a unei lucrări de sculptură, de pictură, de arhitectură, a unui decor de teatru etc. 2. publicare fragmentară, premergătoare tipăririi definitive a unei lucrări. (< fr. maquette, cf. it. macchietta) machî s.n. 1. teren acoperit cu o vegetaţie de tufişuri şi de arbuşti adaptaţi, spinoşi, care se întîlneşte în unele regiuni mediteraneene. 2. formaţii de luptători pentru libertate, de partizani, de franctirori (mai ales din Franţa, din Spania şi din Italia). (< fr. ma-quis, cf. cors. macchia)
 machia vb. I. tr. şi refl. a(-şi) da feţei o anumită înfăţişare cu ajutorul fardurilor; a (se) grima. (< fr. maquiller) machirij s.n. operaţia de grimare a unui actor, făcută în scopul de a-i da înfăţişarea cerută de un anumit rol. (cf. fr. maquillage) machiavelic adj. perfid, (cf. it. machia-vellico, fr. machiavelique < Machiavel, n.p.)
 machiavelism s.n. sistem politic expus de Machiavelli; politică ce nu se dă în lături de la nici un mijloc pentru a-şi atinge scopul. • purtare lipsită de scrupule; rea-credinţă, perfidie, (cf. it. machiavellismo, fr. machiave-lisme)
 machiavcrlîcs.n. machiavelism. (< Ma~ chiavel, n.p.) machi6r s.m. specialist în arta machiajului. (cf. fr. maquilleur) machism s.n. (fii.) curent idealist-su-biectivist reacţionar apărut la sfîrşitul secolului al XIX-lea, care neagă existenţa obiectivă a lumii materiale şi a legilor ei, considerînd lucrurile drept un complex de senzaţii; la baza acestei concepţii stă noţiunea de experienţă, denaturată însă în sens idealist; empiriocriticism. (< Mach, n.p.) macl&t adj. (min.) care arj macle.
 (< maclâ, cf. fr. macle) mâclă s.f. (min.) grup de două sau de mai multe cristale alipite .sau întrepătrunse. ( < fr. macle, cf. lat. macula — pată)
 macmah<5n s.n. (înv.) şpriţ. (cf. Mac-Mahon, n.p.) macrameu s.n. lucrătură de mînă făcută din fire textile groase, care din împletitură formează diferite desene; este folosită pentru împodobirea mobilelor. (< fr. macrame, cf. ar. macrame — nod)
 mâcră adj.f. (în expr.) carne macră = carne slabă, fără oase. (< lat. macer, macra)
 macrobiân adj. (despre fiinţe) care are o viaţă mai lungă decît cea obişnuită. (< fr. macrobien, cf. gr. makros — lung, bios — viaţă) macrobi© s.f. durată excepţională a vieţii unei fiinţe. (< fr. macrobie) macrobitftic adj. privitor la m aerob io-tică. ( < macrobiotică) macrobi6tlcă s.f. ştiinţă care studiază problemele longevităţii. ( < fr. macro-biotique)
859
 luttcrocefttl auj. cu craniul îviaie .şi disproporţionat faţă de trup. ( < fr. macro-câphale, cf. gr. mahros — lung, kephale
 -   cap)
 macrocefalie s.f. (med.) particularitate a unor indivizi de a avea craniul mare, disproporţionat faţă de corp. (< fr. macrociphalie) macroc6sm s.n. (liv.) lumea fizică în opoziţie cu omul; univers, cosmos, (cf. fr. macrocosme, gr. mahros — mare, kosmos — lume) macromolcculâr adj. (despre substanţe) alcătuit din macromolecule. (cf. fr. macromo leculaire) macromo leculă s.f. (chim.) moleculă cu un foarte mare număr de atomi. (< fr. macromolecule) macropâd adj. (despre animale) care are picioarele, labele sau aripioarele înotătoare lungi; (despre plante) care are peduncule lungi. (< fr. macropode, cf. gr. mahros — lung, pous — picior) macroscdpic adj. care poate fi văzut, cercetat cu ochiul liber. (< fr. macro-scopique, cf. gr. mahros — mare, sko-pein — a privi) macroscopie s.f. (tehn.) examinare a suprafeţei unei piese cu ochiul liber sau cu o lupă. (< fr. macroscopie) macroseism s.n. (geol.) totalitatea cutremurelor de pămînt, de la cele mai uşoare, simţite de om, pînă la cele catastrofale. ( < fr. macroseisme) macrostructură s.f. structura unei piese, a unui material etc. aşa cum apare văzută cu ochiul liber sau cu lupa. ( < fr. macrostructure) macula vb. I. tr. 1. (liv.) a păta. 2. (poligr.) a strica o coală de tipar îmbîcsind-o cu prea multă cerneală, (cf. fr. maculer, lat. maculare < macula — p&tă) maculator s.n. caiet (din hîrtie de calitate inferioară) folosit pentru concepte, note etc. ( < macula) maculatură s.f. hîrtie veche, deşeuri de tipografie şi de legătorie folosite pentru ambalaj său ca materie primă pentru fabricarea cartonului. • (fig.; peior.) scriere fără valoare, (cf. fr. maculature, germ. Makulatur) maculă s.f. (liv.) pată. (cf. lat. macula, fr. macule)
 maddm s.f. invar, (astăzi rar) doamnă.
 (< fr. madame) madamă s.f. (ieşit din uz) femeie din personalul de serviciu al unui hotel.
 •   guvernantă la copii. ( < fr. madame) madipolon s.n. pînză fină de bumbac întrebuinţată pentru albituri. (< fr. madapolam, cf. Madapolan, n.p.) mad6nă s.f. 1. reprezentare plastică a Maicii Domnului. 2. femeie cu chip angelic, blînd şi pur. • (ironic) mironosiţă. ( < it. madonna, ci. fr. madone) madrepor s.m. animal coralier cu schelet calcaros, care trăieşte în colonii, în mările Sudului, formînd recife sau atoli. ( < fr. madrepores)
                                                                                    MAO-MAG
 madrigal s.n. poezie scurtă care cuprinde elogii galante la adresa unei femei. • scurtă compoziţie muzicală cu caracter liric. (cf. fr. madrigal, it. madrigale) macstoso adv. (muz.) maiestuos, cu măreţie; solemn. (<it. maestoso) maestru s.m. şi /. 1. persoană deosebit de înzestrată, de talentată şi de învăţată; învăţat, savant. O maestru al sportului = titlu care se acordă cuiva pentru merite .deosebite într-o ramură sportivă. 2. creator al unei şcoli sau al unui curent literar sau ştiinţific.
 •   termen admirativ pentru un reprezentant ilustru al unei profesiuni intelectuale! (< it. maestro) mag s.m. numele preoţilor unor culte antice; (p. ext.) astrolog, vrăjitor. ( < lat. magus, cf. gr. magos, pers. mag) magazin1 s.n. local unde se vînd' cu de-amănuntul şi se prezintă mărfuri. (■< fr. magasin, cf. it. magazzino < ar. makhasin — comoară) magazin2 s.n. publicaţie periodică (ilustrată) care conţine material din diverse domenii. (<engl., fr. magazine) magazinâj s.n. (corn.) depozitare a unei mărfi într-o magazie; timpul cît stă acolo această marfă; (p. ext.) taxa care se plăteşte pentru depozitare. (< fr. magasinage) magaziner s.m. responsabil, şef al unei magazii (într-o întreprindere, într-un depozit etc.). (< fr. magasinier) maghiarism s.n. cuvînt, expresie proprie limbii maghiare. ( < maghiar) mâgic adj. 1. de magie, referitor la magie; ocult. 2. (fig.) fermecător, în-cîntător, miraculos, (cf. fr. magique, lat. magicus) magician s.m. practicant al magiei;
 vrăjitor, (cf. fr. magicien) magie s.f. 1. pretinsă artă de a supune forţele naturii şi de a provoca fenomene supranaturale; vrăjitorie. 2. (fig.) în-cîntare, vrajă, farmec; efect miraculos, putere ascunsă, (cf. fr. magie, lat. magia, gr. mageia) magistral adj. (adesea adv.) de maestru
 (1); perfect, extraordinar, (cf. fr. magistral, lat. magistralis) magistrală s.f. cale de comunicaţie principală, (cf. rus. magistrale) magistrat s.m. 1. (în vechea organizare judecătorească) membru al corpului de judecători; judecător, procuror, consilier de curte. 2. (ist.) persoană învestită cu anumite sarcini de autoritate publică în vechea Romă. • administrator al unui anumit teritoriu în anumite sisteme de administraţie, (cf. fr. magistrat, lat. magistratus) magistratură s.f. 1. (în vechea organizare judecătorească) funcţie, demnitate de magistrat; durata funcţiei unui magistrat. 2. corpul magistraţilor, (cf. fr. magistrudure, it. magistratura) magistru s.m. maestru, persoană care se distinge în mod deosebit în artă sau în ştiinţă. (< lat. magister)
 MA6-MAI
 magmatic adj. (geol.) de magmă, al magmei, (cf. fr. magmalique) magmatism s.n. (geol.) totalitatea fenomenelor în legătură cu deplasarea magmei în scoarţa terestră,, (cf. fr. magma-tisme)
 magmă s.f. (geol.) masa lichidă din interiorul pămîntului prin întărirea căreia se formează rocile eruptive. ( < fr. magma, cf. gr. magma — pastă)
 111 agnanim adj. mărinimos, cu suflet mare. (< fr. magnanime, cf. lat. mag-nanimus < magnus — mare, animus — suflet)
 magnanimitâtc s.f. mărinimie, nobleţe sufletească, (cf. fr. magnanimite, lat. magnanimitas) magnat s.m. 1. latifundiar (feudal) maghiar sau polonez. 2. mare bogătaş, mare capitalist. (< fr. magnat, germ. Magnat, engl. magnate, cf. lat. magnus
 —   mare)
 magnât s.m. (fiz.) corp care are însuşirea de a atrage fierul. (< germ. Magnet, cf. lat., gr. magnes) magnetic adj. referitor la magnet, de magnet, ca magnetul. O cîmp magnetic — spaţiul din jurul unui magnet în care se exercită forţa acestuia, (cf. germ. magnetisch, fr. magnetique, lat. magneticus) magnetism s.n. (fiz.) 1. proprietate a unor corpuri de a atrage fierul. O magnetism terestru = totalitatea fenomenelor magnetice cauzate de pămînt.
 2.  disciplină care studiază fenomenele magnetice. 3. sarcină magnetică, (cf. germ. Magnetismus, fr. magnetisme) magnetît s.m. minereu de fier de culoare neagră, cu proprietăţi magnetice.
 ( < fr. magneţi te) magneţi za tb. I. tr. l.a da unui metal proprietăţi magnetice. 2. (fig.) a exercita o mare influenţă asupra cuiva, a atrage puternic, în mod irezistibil. ( < fr. magnttiser, cf. germ. mag-netisieren) magnetofon s.n. dispozitiv de înregistrare şi reproducere a sunetelor cu ajutorul unei benzi, al unei sîrme de oţel sau al unui film cu substanţă fero-magnetică. (cf. fr. magnttophone, gr. magnes — magnet, phone — voce) magnetogrâf s.n. (fiz.) instrument pentru măsurarea şi înregistrarea variaţiilor mărimilor magnetice, (cf. fr. magnâto-graphe)
 magnetometrus.n. (fiz.) instrument pentru măsurarea intensităţii cîmpurilor magnetice. ( < fr. magnntometre) magnet6u s.n. (tehn.) mic generator electric cu inductoarele formate din magneţi permanenţi, o magnetou de a-prindere = magnetou care alimentează cu curent bujiile unui motor cu explozie. ( < fr. magneto) magnctron s.n. (fiz.) tub electronic în care intensitatea curentului electronic este comandată de un cîmp magnetic exterior. ( < fr. magnttron)
                                                                                          m
 iuagiiezian adj. magneziu, (cf. fr. mag-nesien)
 magnezic adj. care are magneziu, (cf.
 fr. magn^sique) magnezies.f. oxid de magneziu în formă de praf alb, întrebuinţat în medicină ca purgativ. ( < fr. magnesie) magnezît s.n. mineral dur, alb-gălbui sau brun la culoare, întrebuinţat pentru fabricarea unor produse refractare. (< fr. magnesite) magneziu s.n. (chim.) metal uşor, alb-argintiu, care arde cu o flacără foarte luminoasă. (< fr. magnesium) magnific adj. (lit .) măreţ, grandios, minunat. (cf. fr. magnifique, lat. magnificii s)
 magnificenţă s.f. măreţie, lux, fast, strălucire. (cf. fr. magnificence, lat. magnifi* centia)
 magnitudine s.f. măreţie, strălucire a unui astru. ( < lat. magnitudo) magnolie s.f. (bot.) arbust originar din Asia şi din America, cu flori mari, frumoase, cu miros foarte plăcut, cultivat ca plantă de ornament. ( < fr. magnolia, cf. Magnol, n.p.) mahaevism s.n. (fii.) curent reacţionar mic-burghcz care propovăduia o atitudine duşmănoasă faţă de intelectualitate. în special faţă de intelectualitatea socialistă, maharadjah s.m. titlu dat marilor principi în India; persoană care are acest titlu. (< fr. maharajah, cf. hind. maharadjah — mare rege) maharani s.f. soţie de maharadjah.
 ( < fr. maharani) mahăr s.m. (argou) om dibaci, deştept.
 •   şef, ştab, om important. ( < germ. Macher)
 niahdui s.m. nume dat de mai multe secte musulmane celor care sînt consideraţi ca trimişi ai lui Alah, meniţi să desăvârşească opera lui Mahomed. (< fr., ar. mahdi) mahno vism s.n. mişcare chiaburească contrarevoluţionară în Ucraina (1918 — 1921), condusă de anarhistul N. Mahno. (< Mahno, n.p.) mahomedan adj. privitor la mahomedanism. U s.m. şi /. adept al mahomedanismului; musulman, (cf. fr. mahomt-tan < Mahomet, n.p.) mahomedanism s.n. islamism. (< mahomedan)
 mahdnă s.f. barcă cu vîsle, de dimensiuni mari, cu fundul lat, folosită în porturi la transportarea încărcăturii de pe nave. ( < fr. mahonne, cf. sp. mahona
 <   ar. ma’on — vas) maiestate s.f. 1. grandoare, somptuozitate, măreţie. 2. titlu care se dă monarhilor. ( < lat. majestas, cf. fr. majeste) maiestuos adj. măreţ, solemn, impunător. (cf. fr. majestueux, it. maestoso) maieutică s.f. (fii.) metodă întrebuinţată de Socrate în discuţiile filozofice, constînd în a scoate la iveală, prin întrebări şi răspunsuri dibace, cunoştinţele
 361
 juste pe care le aveau în minte inter-
  * locutorii săi. (cf. fr. maieutique, gr.
  maieutihe) maioneză s.f. sos rece făcut din gălbenuş de ou bătut bine cu untdelemn si amestecat cu zeamă de lămîie. (< fr. mayonnaise)
  ma\6r s.m. grad militar imediat superior gradului de căpitan; ofiţer care are acest grad. ( < rus. maior, cf. germ. Major, fr. major < lat .major — mai mare)
  maidu s.n. tricou care se poartă pe piele. ( < fr. maillot)
  mâtstru s.m. lucrător cu calificare superioară într-o meserie etc. (care conduce o secţie a unui atelier sau care posedă un mic atelier propriu). ( < germ. Meis-ter)
  majolîcăs./. faianţă. • obiect de faianţă din epoca Renaşterii italiene. (< fr. majolique, maiolique, cf. it. majolica
  <    Major ca, n.p.) maj6r adj. 1. ajuns la majorat. 2. principal, de mare importanţă, mai mare. O (muz.) gamă majoră = gamă formată din cinci tonuri şi două semitonuri (situate între treptele a treia şi a patra, a şaptea şi a opta); (log.) termen major s= premisa unui silogism, care cuprinde obiectul concluziei. (< fr. ma-jeur, cf. lat. major < magnus) majoră vb. I. tr. a mări, a spori, a urca. (< fr. majorer)
  majorât s.n. (jur.) vîrstă de la care cineva se poate bucura prin lege de drepturi depline civile şi politice.
  . (< fr. majorat)
  majordtfm s.m. intendentul unui palat regal sau princiar; (p. ext.) şef al personalului de serviciu în caseie marilor nobili şi bogătaşi. (< fr. majordome, cf. lat. major — şef, domus — casă) majoritâr adj. care face parte din majoritate, în cel mai mare număr, o reprezentantă majoritară = sistem electoral potrivit căruia sînt consideraţi aleşi numai candidaţii care au obţinut o majoritate absolută la votare. (< fr. majoritaire) majoritâte s.f. cea mai mare parte sau cel mai mare număr dintr-o colectivitate. o majoritate absolută = majoritate care întruneşte un număr de voturi egal cu minimum jumătate plus unul din totalul voturilor; majoritate relativă = număr de voturi care întrece orice alt număr de voturi obţinut de alt candidat, (cf. fr. majorii, engl. majori ly)
  majusculă s.f. (adesea adj.) literă mare, capitală. (< fr. majuscule, cf. lat. majusculus)
  malacodcrm adj. (zool.) care are pielea moale. (< fr. malacoderme, cf. gr. malakos — moale, derma — piele) malacologio s.f. ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul moluştelor. (< fr. malacologie) maladie s.f. (med.) boală. ( < fr. maladie)
                                                                                     MA1-MAL
 maladiv adj. bolnăvicios, bolnav. (<
 fr. maladif) malâga s.n. specialitate de vin produs din viţă de Malaga. (< Malaga, n.p.) malahit s.n. (min.) piatră semipreţioasă, opacă, de culoare verde. (< fr. malachite, cf. gr. malachites) malâr s.n. .(anat.) os al feţei aşezat lateral dedesubtul orbitei. (< fr. ma-laire, cf. lat. mala — obraz) malâric adj., s.m. (suferind) de malarie.
 ( < malaria) malârie s.f. (med.) boală infecţioasă transmisă de ţînţarul anofel, care se manifestă prin friguri puternice şi intermitente; paludism. (<fr. malaria, cf. it. mallaria< malo — rău, aria
 —  aer)
 malaxâ vb. I. tr. (tehn.) a amesteca, a omogeniza (ceva) cu malaxorul. ( < fr. mal&xer, cf. lat. malaxare) malaxor s.n. (tehn.) aparat folosit pentru amestecare şi omogenizarea unor materiale, (cf. fr. malaxeur) maleabil adj. 1. (despre metale) care se poate prelucra în foi subţiri prin ciocă-nire sau laminare. 2. (fig.) mlădios, suplu; adaptabil; docil. (< fr. mal-leable, cf. lat. malleus — ciocan) maleabilitâte s.f. 1. caracterul a ceea ce este maleabil. 2. (fig.) supleţe; docilitate; adaptabilitate.(cf. fr.malUabilitt) maledicţiime s.f. blestem, (cf. fr. maU-diction, lat. maledictio) mâlic s.n. (chim.) diacid-alcool care se găseşte în anumite fructe în stare liberă sau sub formă de săruri. (< fr. mali<iue, cf. lat. malum — măr) malign adj. (med.; despre• boli) grav, periculos, primejdios, o pustulă malignă = antrax. (< lat. malignus) malignitate s.f. (med.) gravitate a unei boli; influenţă vătămătoare, (cf. lat. malignitas, fr. maligniU) maliţie s.f. (liv.) atitudine, vorbă răutăcioasă; maliţiozitate.,(cf. lat. maliţia, fr. malice) maliţios adi. răutăcios, muşcător, caustic. (cf. lat. malitiosus, fr. malicieux) maliţiozitat<‘ s.f. (liv.) maliţie, înţepătură, răutate, (cf. lat. malitiositas) malm s.n. (geol.) epocă geologică reprezentînd partea superioară a jurasicului. (< fr. malm) malonost adj. (rar) necinstit, incorect.
 (cf. fr. malhonnete) maltâzâ s.f. ferment care transformă maltoza în glucoză. (< fr. maltase) malthusianism s.n. (fii.) teorie burgheză reacţionară formulată de preotul englez Malthus (1766 — 1834), care afirmă, că, în timp ce mijloacele de existenţă sporesc în progresie aritmetică, populaţia creşte în progresie geometrică şi că discrepanţa dintre ele poate fi atenuată numai prin lichidarea suprapopulaţiei. ( < fr. malthusianisme, cf. Malthus, n.p.) malthus ian ist adj. privitor la malthusianism. // s.m. adept al malthusianis-mului.
 MAL-MAN
 malt6ză s.f. (chim.) zahăr cristalizat, solubil în apă, care se prepară din amidon. (< fr. maltose) maltratâ vb. I. tr. a. bate, a lovi; a trata pe cineva cu violenţă; a chinui, a brutaliza. (după fr. maltraiter) înalţ s.n. boabe de orz încolţite, folosite la fabricarea berii şi a spirtului sau, prăjite, folosite la prepararea unui surogat de cafea. (< germ. Malz) malţificâ vb. I. tr. a transforma orzul sau alte cereale în malţ. (< malţ) malvacee s.f.pl. (bot.) familie de plante dicotiledonate, dialipetale, care au ca fruct o capsulă. (< fr. malvacp.es) malversaţiune s.f. (rar) delapidare, deturnare de bani publici, (cf. fr. malver-sation, it. malversazione) mamâr adj. (anat.) referitor la mamele, al mamelelor. ( < fr. mammaire) mamelâr adj. (anat.) mamar. ( < fr.
 mamellaire) mamelă s.f. (anat.) organ care secretă laptele la mamiferele femele; ţîţă.
 <  < fr. mamelle, cf. lat. mamilla) mamel6ns.n. 1. (anat.) sfîrcul mamelei.
 2. ridicătură de teren izolată, rotunjită la vîrf. ( < fr. mamelon) mameluc s.m. soldat care făcea parte dintr-un corp de cavalerie turco-egip-tean. (< fr. mameluk, mamelouk, cf. ar. mamluh — sclav) mamifer s.n. (adesea adj.) nume dat animalelor vertebrate care nasc pui vii pe care îi hrănesc cu lapte din mamele. ( < fr. mammifere, cf. lat. mam-ma — mamelă, ferre — a purta) mamut s.m. (pal.) mamifer fosil înrudit cu elefantul, care a trăit în cuaternarul inferior, fiind adaptat la un climat rece. (< fr. mammouth, rus. mamout) managlr s.m. însoţitor al unei echipe sau âl unui campion, care se ocupă cu organizarea, cu conducerea şi cu partea financiară a turneurilor. (<engl., fr. manager)
 mânco s.n. (ţin.) lipsă; (spec.) lipsă de bani care se constată la încheierea unei socoteli. • pierdere la o marfă cauzată de transport etc. (< it. manco) mandarin1 s.m. 1. (ist.) înalt funcţionar din vechea Chină. 2. (fig.) nobil chinez; persoană influentă. (< fr. mandarin, cf. port. mandarin) mandarin* s.m. (bot.) arbust mediteranean cu fructe citrice, asemănător portocalului, mandarinat s.n. titlu, funcţia de mandarin1. (cf. fr. mandarinat) mandarină s.f. fructul mandarinului3, asemănător cu portocala. (< fr. mandarine)
 mandât s.n. 1. împuternicire dată cuiva de către o persoană sau de către o autoritate, de a vorbi sau de a lucra în numele său. 2. (jur.) ordonanţă judecătorească prin care o persoană este chemată în faţa justiţiei sau este încarcerată. O mandat de arestare = ordin dat de o autoritate juridică prin
                                                                                         m
 care se dispune arestarea cuiva; mandat de aducere = ordin prin care se dispune aducerea cu forţa în faţa unei instanţe a unui martor (într-o pricină penală). 3. ordin de plată dat de un deponent de fonduri depozitarului său. O mandat r>oştal = formular-tip pentru expedierea banilor prin poştă. (< fr. mandat, it. mandato, lat. mandatum) mandată rb. I. tr. a dispune, a ordonanţa plătirea unei sume. • a încredinţa cuiva un mandat; a împuternici. (< fr. mandater) mandatâr adj., s.m. şi /. (jur.) (persoană) căreia i s-a dat o împuternicire, un mandat, (cf. fr. mandataire) mandatăt adj., s.m. şi /. (jur.) (persoană) care dă un mandat, o împuternicire. (< mandat) mandibulă s.f. (anat.) 1. falcă, maxilar (în.special cel inferior). 2. fiecare dintre cele două părţi ale ciocului păsărilor.
 3.   organ din aparatul bucal al unor insecte cu care acestea taie frunzele sau îşi sfîşie prada. (cf. fr. mandibule, lat. mandibula) mandolină s.f. instrument muzical cu coarde duble de metal care sînt puse în vibraţie cu degetele sau cu o pană. (cf. fr. mandoline, it. mandolino) -mandra&râră s.f. plantă erbacee cu frunze mari şi late, avînd un miros neplăcut. (< fr. mandragore, it. mandragora, cf. lat., gr. mandragoras) mândrii s.m. maimuţă mare originară din Guineea, cu coada mică, cu faţa de culoare albastră, nasul roşu şi blana galbenă. ( < fr. mandrill) mandrin s.n. piesă ascuţită folosită la găurirea tablei metalice sau la lărgirea găurilor; dorn, priboi. (< fr. mandrin) mandrină vb. I. tr. (metal.) a îmbina etanş, cu mandrina, o ţeavă cu o placă. ( < mandrin) manechin s.n. 1. figură de lemn, de ceară etc. care reprezintă corpul (sau numai bustul) omului: este folosită de pictori, de sculptori etc. ca model. • formă care reprezintă corpul omenesc, pe care croitorii probează hainele pe care le confecţionează. 2. (fig.) om lipsit de voinţă, uşor de condus, foarte in-fluenţabil. 3. persoană care prezintă modelele de îmbrăcăminte ale marilor ateliere sau fabrici de confecţii. (< fr. mannequin, cf. ol. maeneken) manej s.n. 1. loc acoperit sau deschis care serveşte pentru antrenament la călărie şi pentru dresajul cailor. • arenă unde sînt prezentate la circ numerele cu animalele dresate. 2. dispozitiv rudimentar cu ajutorul căruia un cal antrenează anumite maşini agricole.
 3.   (fig.) mijloace şirete, tertipuri, uneltiri. (< fr. manege, cf. it. mane-ggio)
 manetă s.f. (tehn.) pîrghie mică de mî-nă, cu care se porneşte, se mişcă sau se opreşte un motor, un robinet etc. ( < fr. manette)
   363
   manevră rb. I. 1. intr. a face mişcările necesare pentru compunerea sau descompunerea unui tren. # tr. a conduce, a pune în mişcare o corabie etc. 2. intr. (mii.; despre trupe) a executa diferite mişcări tactice. 3. intr. (fig.) a unelti. 4. tr. a mînui, a folosi (fonduri, bani), (cf. fr. manoeuvrer, după manevră)
   manevrăbil adj. care se poate manevra.
   (cf. fr. manoeuvrable) manevră s./. 1. acţiunea de a manevra şi rezultatul ei. 2. (mii.) pregătire tactică a trupelor terestre sau a flotei In condiţii asemănătoare cu cele de pe cîmpul de luptă; (p. ext.) deplasare a unei armate sau a unei flote pe cîmpul de luptă pentru a da inamicului o lovitură neaşteptată. 3. totalitatea operaţiilor de compunere şi de descompunere a trenurilor, de conducere a unei nave etc. • (mar.) frînghie folosită la legarea şi mînuirea pînzelor, lai egarea catargelor etc. 4. (fig.; la pl.) uneltiri, intrigi, (cf. fr. manoeuvre, rus. ma-nevr, germ. Manover< lat. manus — mînă, overa — lucru) mangăn s.n. (chim.) metal dur şi sfărî-micios, alb-cenuşiu, foarte răspîndit în
-  natură. (<germ. Mangan) manganât s.n. (chim.) sare a acidului manganic. (cf. fr. manganate) manganezit s.n. (chim.) oxid natural de mangan, cristalizat în sistemul cubic. ( < fr. mangantsite) mangănic adj. (chim.) care conţine mangan. O acid mangani': = acid compus din oxigen, hidrogen şi mangan. (cf. fr. manganique) mangan in s.n. (metal.) aliaj de cupru, mangan şi nichel folosit la fabricarea de rezistenţe electrice. ( < fr. manga-nine)
   mangan it s.n. minereu de mangan format din oxid de mangan. ( < fr. mangani te)
   manghier s.m. arbore tropical înalt de peste 10 metri, cu fructe roşietice, mari. ( < fr. manguier) manglier s.m. copac răşinos tropical care creşte în apa sărată a mării, pe lîngă ţărmuri. ( < fr. manglier) mangrâve s.f. plantă tropicală a cărei coajă conţine tanin şi este folosită în tăbăcârie; coaja acestei plante. (< fr. mangrow )
   mangiistă s.f. (zool.) mamifer carnivor din Africa şi India care se hrăneşte cu şerpi, pe care îi ucide în luptă violentă. ( < fr. mangoasle) mani s.m.pl. (la romani) sufletele celor morţi, considerate ca divinităti. (< lat. manes)
   maniâbil adj. uşor de mînuit. (cf. fr. maniable)
   maniabilitătc s.f. însuşirea de a fi mania-bih (cf. fr. maniabili te) maniăc adj., s.m. şi /. suferind de o manie; tipicar, (om) cu ticuri, (cf. fr. maniaque )
                                                                                    MAN-MAN
 maniohitiră s.f. îngrijire a mîinilor şi mai ales a unghiilor de la mîini, prin curăţirea (şi lăcuirea) lor. (< fr. ma-nucure, manicure, cf. lat. manus — mînă, cura — grijă) manichiur4ză s.f. manichiuristă. (< manichiură)
 manichiuristă s.f. lucrătoare care face manichiura. (< manichiură) manie s.f. 1. stare psihică bolnăvicioasă în care conştiinţa este obsedată de o idee fixă. 2. obsesie, preocupare exclusivă pentru ceva; ciudăţenie, toană, (cf. fr. manie, lat. mania, gr. mania — furie)
 manie rât adj. 1. cuviincios, binecrescut, politicos; cu maniere frumoase. 2. (despre stil) afectat; meşteşugit; artificial. (cf. fr. manttrt) manieră s.f. 1. (de obicei la pl.) fel de purtare în societate; comportare corectă, cuviincioasă. 2. fel, chip, mod, procedeu. • mod specific de realizare a unui lucru, a unei opere. 3. afectare, artificialitate în stil. ( < fr. mani&re, it. maniera) manierism s.n. 1. afectare; superficialitate. 2. formalism în realizarea unei opere literare, bazat mai ales pe folosirea mecanică a procedeelor stilistice, (cf. fr. manierisme) manifest* s.n. declaraţie, program scris prin care un guvern, un suveran, un partid politic, o grupare literară etc. îşi arată public intenţiile sau îşi modifică conduita; text politic răspîndit în scop de agitaţie. (< fr. manifeste) manifestă adj. (adesea adv.) vădit, evident, vizibil. ( < fr. manifeste, cf. it. manifeste, lat. manifestus) manifestă vb. I. 1. tr. şi refl. a (se) vădi, a (se) arăta, a (se) face cunoscut.
 •   a (se), da (fără voie) pe faţă, a (se) trăda. 2. intr. a participa la o manifestaţie, a face o manifestaţie. (< fr. manifester, cf. lat. manifestaie) maniîestănt s.m. şi f. participant la o manifestaţie, (cf. fr. manifestant) manifestare s.f. afirmare, exprimare; semn, dovadă; (p. ext.) spectacol.
 ( < manifesta) manifestăţie s.f. demonstraţie publică făcută pentru a arăta aprobarea, ataşamentul sau protestul faţă de cineva sau faţă de ceva. (cf. fr. manifestation, lat. manifestatio)
 maniheism s.n. doctrină creştină concepută de Maniheu, care admite în lume două principii suverane, al binelui şi al răului. ( < fr. manichâisme) manila s.f. fibră textilă care se extrage din frunzele unei plante exotice. (< it. manilla, cf. sp. manilla < Manilla, n.p.)
 manilovism s.n. visare deşartă, atitudine pasivă, placidă faţă de realitate. (< Mani Iov. n.p.) maniâc s.m. arbust tropical cu rădăcina în formă de tubercul din care se extrage o făină hrănitoare; (p. ext.) făina ex-
 MAN-MAN
 trasă din această plantă. ( < fr. manioc, cf. sp.. port. manioca)
 • tianipul s.m. (ist.) subunitate a armatei romane, care intra în componenţa cohortei. (< lat. manipulus) manipulă vb. I. tr. a mînui. ( < fr. mani-puler, cf. it. manipolare) manipulânt s.m. şi ţ. mînuitor al unui aparat sau al unei instalaţii; (spec.) conducător de tramvai. • mînuitor de bani, de obiecte, de materiale, (cf. fr. manipulant) manipulatori s.n. (tehn.) aparat pentru apucarea şi ma'nipularea lingourilor sau a altor semifabricate calde, într-o uzină. O manipulator telegrafic — aparat pentru stabilirea şi întreruperea circuitului la aparatele de telecomunicaţii, (cf. fr. manipulateur) manipulator2 s.m. şi /. manipulant. (cf.
 fr. manipulateur) manipulâţie s.f. 1. manipulare. 2. vagon aşezat imediat după locomotivă, destinat şefului de tren şi materialelor necesare pentru drum. (cf. fr. manipulation) manivelă s.f. mîner de lemn sau de fier (încovoiat astfel încîl să formeze de două ori cîte un unghi drept) care serveşte la mînuirea unui mecanism, la transformarea unei mişcări de rotaţie într-o mişcare rectilinie etc.; cocîrlă, crivac. ( < fr. manivelle) manoţrrăf s.n. (tehn.) manometru înregistrator. ( < fr. monographe) manometrie adj. privitor la manometrie.
 (< fr. manometrique) manometrie s.f. tehnica măsurării presiunii gazelor şi a vaporilor. (< fr. manometrie) manometru s.n. (tehn.) instrument folosit pentru măsurarea presiunii unui fluid dintr-un spaţiu închis sau a diferenţelor de presiune a două gaze închise în vase diferite. ( < fr. mano-metre, cf. gr. mănos — puţin dens, metron — măsură) manâperă s./. 1. muncă manuală necesară pentru efectuarea unei lucrări, pentru producerea unui lucru. 2. (fig.) uneltire, intrigă, manevră. ( < fr. manoeu-vre. după operă) mansardât adi. de (la) mansardă; cu mansardă. (cf. fr. mansardă) mansărdă s.f. ultimul etaj al unei case, aşezat sub acoperiş cu tavanul înclinat şi amenajat ca locuinţă. ( < fr.mcm-sarde, cf. Mansard, n.p.) manşuetudina s.f. blîndeţe, bunătate.
 (cf. fr. mansuetude, lat. mansuetudo) manşă s.f. (av.) 1. pîrghie cu care pilotul comandă aripioarele şi profundorul unui avion. • ţintă aeriană (remorcată de avioane) pentru exerciţii de tragere din avioane sau cu artileria antiaeriană.
 2.   fiecare dintre etapele în care se împarte o probă de tir (corespunzînd unui anumit număr de focuri trase) sau un concurs de Călărie. (< tr. manche) manşetă s.f. 1. capătul de Jos (răsfrînt) al mînecii unei cămăşi bătfMţeşti sau ai
                                                                                              364
  pantalonilor. 2. (tehn.) garnitură de etanşare de forma unui inel răsfrînt, confecţionată din piele sau din cauciuc.
 3.   titlu scris cu caractere groase pe prima pagină a unui ziar (anunţnul o ştire importantă etc.). (< fr. man-chette, cf. manche — mînecă) manş6ns.n. 1. obiect accesoriu de îmbrăcăminte făcut din blană sau din stofă, avînd două deschizături laterale, în care se ţin mîinile cînd este frig. 2. (tehn.) piesă cu filet interior, cu care se îmbină două ţevi; partea de la capătul unui tub, care serveşte la îmbinarea acestuia cu alt tub. • bucată de cauciuc introdusă sub anvelopa unei roţi, pentru a apăra camera în dreptul unei rosături sau al unei găuri a anvelopei. (< fr. manehon) mantă s.f. pelerină lungă şi largă -carc se purta peste celelalte haine; mantie. ( < fr. mante) mantelă s.f. manta scurtă cu care femeile îşi acopereau umerii şi braţele.
 •    mantie. (< it. mantello, cf. lat. măntellum)
 mantilă s.f. un fel de manteluţă mai lungă purtată de femei. • broboadă de dantelă, de origine spaniolă, purtată de femei. (< fr. mantiile) mantisă s.f. (mat.) partea zecimală pozitivă a unui logaritm. ( < fr. mantis-se, cf. lat. mantissa — adaos) mant6u s.n. haină groasă de iarnă purtată de femei. (<fr. manteau) manual1 s.n. carte (folosită mai ales în şcoli) care conţine o prezentare succintă a noţiunilor unei discipline, ale unei arte etc. (cf. fr. manuel, lat. manuale) manual2 adj. 1. de mînă, făcut cu mîna. 2. care munceşte cu mîinile. (< lat. manualis)
 manufactura vb. I. tr. a fabrica obiecte de manufactură. (< fr. manufacturer) manufactură s.f. 1. producere a anumitor lucruri cu mîna. • formă de producţie capitalistă^ premergătoare marii industrii, caracterizată prin predominarea muncii manuale, prin diviziunea muncii în cadrul atelierului şi prin reunirea muncitorilor şi a meşterilor în ateliere sub conducerea capitalistului; întreprindere corespunzătoare acestei forme de producţie. 2. produse ale industriei textile; ţesături. (< fr. manufacture. cf. lat. manus — mînă, facere — a face) manufacturier adj. privitor la manufactură (1), producător de manufactură
 (2). //s.m. şi /. proprietar al unei manufacturi, (cf. fr. manufacturier) manumisiune s.f. (ist.) eliberare (legală) a unui sclav sau a unui şerb. (cf. lat. manumissio, fr. manumission) manuscris s.n. operă, lucrare, text scris de mînă, netipărit, (cf. fr. manuscrit
 <    lat. manus — mînă, scribere — a scrie, după scrie, scris) manutănţă s:f. brutărie în care se face pîine penţru arţnată. (cf* fr, manxiten« tiQn)
 manutenţiune s.f. 1. (tehn.) deplasarea materialelor, a produselor, a deşeurilor etc. în interiorul unei fabrici, al unui depozit etc. sau în imediata lor apropiere. 2. administraţie, gestiune, administrare. (cf. fr. manutention < lat. manus — mînă, tenere — a ţine) mapam6nd s.n. hartă a globului pămîn-’tesc împărţită în cele două emisfere; planisferă, planiglob. (< fr. mappe-monde < lat. mappa — faţă de masă, mundus — lume)
 mâpă s.f. 1. scoarţe de carton, de piele etc. în care se păstrează diferite hîrtii pe birou. 2. servietă, (cf. germ. Mappe, ir. mappe, lat. mappa) marabu s.m. 1. pasăre exotică asemănătoare berzei, cu pene foarte frumoase. 2. credincios musulman care duce o viaţă ascetică şi contemplativă. (< fr. marabout, cf. port. marabuto) marăsm s.n. 1. demoralizare; decădere, sfîrşeală spirituală; stare de stagnare.
 2.   (med.) stare generală proastă a organismului. ( < fr. marasmc, cf. gr. marasmos < marainein — a se veşteji) maraton s.n. (sport) întrecere atletică la fugă pe o lungime de 42 kilometri.
 .(< Marathon, n.p.) marca vb. I. tr. 1. a însemna (un obiect) cu un semn pentru a-1 recunoaşte; (spec.) a însemna (un obiect dc aur, de platină etc.). 2. (fig.) a indica, a dovedi; a arăta, a proba. * a remarca; a sublinia. 3. (sport) a înscrie, a realiza un punct (la joc). ( < fr. marquer, cf. it. marcare) marcăj s.n. semn distinctiv de recunoaştere făcut pe un lucru. • semn indicator al unui drum de munte sau turistic, aplicat pe copaci, pe stînci, pe tăbliţe; totalitatea unor asemenea semne. (cf. fr. marquagc) marcânt adj. cu o deosebită valoare;
 însemnat, (cf. fr. marquant) marcasit s.n. (min.) sulfură de fier naturală. ( < fr. marcassite) marcâto adv. (muz.) accentuînd toată nota. (< it. marcatto) marcatori s.n. (agr.) unealtă folosită pentru a fixa locurile cuiburilor de insămînţare. ( < fr. marca) marcat6r2 s.m. cel care marchează un obiect. (< marca) marcăi s.f. 1. semn distinctiv, inscripţie ete. care se aplică pe un obiect, pe o marfă etc. • tip, model de fabricaţie.
 2.   timbru poştal. 3. fisă cu număr de ordine cu care muncitorii unei fabrici îşi marchează prezenţa la lucru. 4. şină yopsită în alb care arată punctul de intersecţie a două linii ferate. ( < fr. vnarque, it. marca, rus. marka) mărcâ2 s>/. unitate monetară a unor ţări (Germania, Austria). (< germ. Mark) marcăm s.f. (ist.) provincie a unor state feudale condusă de un margraf sau de un principe şi care avea rolul de a întări graniţele marilor imperii din .evul mediu. (<germ. Mark)
                                                                                     SlAN-MAK
 marchetărie s.f. procedeu de decorare a mobilelor care constă în a îperusta pe suprafaţa acestora mici bucăţi de placaj, de fildeş etc.; pentru a obţine un decor geometric sau chiar un tablou; lucrare decorativă astfel obţinută. (< fr. marqueterie) marchiz s.m. titlu nobiliar între duce şi conte: deţinătorul acestui titlu.(< fr. marquis)
 marchiză s.f. I. soţie de marchiz. II. 1. (arhit.) acoperiş mic, de obicei din sticlă, plasat deasupra intrării principale a unei case. 2. mic vestibul cu pereţii de sticlă, la intrarea unor case.
 3. cabină de locomotivă. ( < fr. marquise) marchizet s.n. ţesătură transparentă de bumbac, din care se fac rochii, perdele etc. ( < fr. marquisette) marcotâj s.n. (bot.) înmulţire a plantelor prin marcote. (< fr. marcottage) marc6tă s.f. (bot.) lăstar nedesprins de planta-mamă, care se înfige cu capătul liber în pămînt pentru a prinde rădăcină şi care tăiat şi răsădit poate da o nouă plantă. • plantă obţinută prin marcotaj. ( < fr. marcotte) mareo s.f. ridicarc şi coborîre a nivelului apelor mării (care are loc de obicei de două ori pe zi) datorită atracţiei lunii şi a soarelui. (< fr. maree, it. marea) maregrâfs.îi. (mar.) aparat folosit pentru determinarea şi înregistrarea variaţiei nivelului apelor mării. (< fr. maregra-phe, cf. lat. mare — mare, gr. graphein
 —  a înregistra)
 mareomotru s.n. (mar.) maregraf. ( < fr.
 mareometre) mareşal s.m. cel mai înalt grad în armată; persoană care deţine acest grad. o mareşal al palatului = şeful administraţiei unei case regale sau imperiale. ( < fr. marechal. cf. v. germ. marahskalk
 —  grajd ar)
 mareşalât s.n. funcţ ia de mareşal. ( < fr. marechalat)
 margarina s.f. produs alimentar preparat prin emulsionarea unor grăsimi vegetale sau animale cu zer sau cu lapte smîntînit. ( < fr. margarine) mârgăs./. (geol.) marnă. (< lat. marga) marginal adj. 1. de (la) margine; scris pe marginea unui text. 2. secundar, (cf. fr. marginal, it. marginale) marginalia s.f. (liv.) note, titluri imprimate pe marginea unei pagini, pe lîngă text. • articol cu note şi însemnări pe marginea paginilor. (<lat. marginalia) marirrâf s.m. (ist.) titlu dat principilor feudali germani care conduceau o marcă. (<germ. Marhgraf) mariaj s.n. căsătorie; căsnicie. (< fr. mariage)
 marin adj. de, din mare; care trăieşte în mare. O pictură marină = pictură a unei privelişti de la mare. (< fr. marin, it. marino, lat. marinus) marină vb. I. tr. a conserva, a prepara (peşte, carne) în sos făcut din unt-
MAR-MAR
 delemn, bulion, oţet şi diferite condimente. (ef. fr. mariner, it. marinare) marinar s.m. membru al echipajului unei nave; matelot. (< marină, cf. it. marinar o, ngr. marinari s) marinată s.f. mîncare cu peşte sau cu carne, pregătită sau conservată cu sos de untdelemn, bulion, oţet şi diferite condimente. (<fr. marinade) marină s.f. flota navală a unui stat şi personalul care o deserveşte. (<fr. marine, it. marina) marionetă s.f. 1. păpuşă manevrată cu sfori, care interpretează diferite roluri pe o scenă specială. 2. (fig.) executant servil, lipsit de individualitate. (< fr. marionnette < Marion, n.p.) marital adj. (jar.) referitor la drepturile soţului, (cf. fr.*marital, lat. maritalis) maritim adj. care aparţine, care este în legătură cu navigaţia pe mare; care este lîngă mare. O putere maritimă = stat cu o flotă puternică, (cf. fr. maritime, lat. maritimus) marmelădă s.f. pastă alimentară preparată din fructe proaspete, zdrobite sau trecute prin sită şi fierte cu zahăr. (< fr. marmelade, cf. sp. mermclada) marmită s.f. vas mare cu două torţi, cu care se transportă hrana (folosit mai ales în armată). (< fr. marmite) marmoră vb. I. tr. a colora dînd aspect de marmură (unui material). (< germ. marmorieren) marmorâj s.n. desen colorat care imită marmura, imprimat pe hîrtie. (< marmora)
 marmoreân adj. ca de marmură. (< fr.
 marmoreen, ci. lat. marmor — marmură) marmorau adj. (rar) marmoreân. (< lat. marmoreus) marm6tă s.f. (zool.) mamifer rozător cu blană cenuşie, frumoasă, care trăieşte în regiunile alpine, şi care hibernează. ( < fr. marmotte) mărmură s.f. rocă calcaroasă cristalină care se poate tăia şi lustrui uşor; este folosită în lucrări de construcţie, la executarea obiectelor de artă etc. (< lat. marmor, it. marmore) mârnă s.f. rocă sedimentară formată dintr-un amestec de argilă şi calcar, întrebuinţată la fabricarea cimentului. ( < fr. mame) mar6 adj. invar, cafeniu. (< fr. marron) marochin s.n. piele de oaie, de capră etc., tăbăcită într-un anumit fel pentru a căpăta lustru şi fineţe; material care imită marochinul, (cf. fr. maroquin, it. marrocchino < sp. marroquin — marocan) marochinărie s.f. 1. meseria de a face obiecte din marochin; atelier, magazin de obiecte din marochin. 2. obiecte de marochin sau (p. ext.) din orice fel de piele. (cf. fr. maroquinerie) mar6tă s.f. 1. sceptru de bufon repre-zentînd un cap caraghios împodobit cu zorzoane. 2. (fam.) obiect al unei manii, al unei înclinaţii speciale. (< fr. marotte)
                                                                                               366
  marsuin s. m. mamifer cetaceu asemănător cu delfinul; purcel de mare.
  (< fr. marsouin, cf. germ. Meer-schvtein — porc de mare) marsupiâl s.n. (zool.; la pl.) ordin de animale mamifere din Australia ale căror femele au sub pîntece o pungă în care îşi ţin puii cînd sînt mici.
  #   (la sg.) animal care face parte din această clasă. (fr. marsupial, marsu-piaux, cf. gr. marsypion — pungă) marş1 s.n. 1. (mii.) mers, mişcare a unei trupe (într-o anumită formaţie). # acţiune militară puternică, de mare amploare îndreptată contra unui obiectiv.
  2.  piesă muzicală cu ritm puternic, după care se potriveşte cadenţa pasului unei trupe, a unui cortegiu etc. 3. poezie lirică patriotică scrisă pentru a putea fi cîntată după melodia unui marş
  (2). (cf. fr. marche, germ. Kîarsch, rus. marş, it. marcia)
  marş2 interj. 1. comandă de pornire a unei trupe. 2. cuvînt cu care se alungă un cîine; cuvînt cu care se îndepărtează în mod brutal un om. ( < fr. marche < marcher — a merge) marşândăs./. (rar) patroana unui magazin de mode. v. modistă. (< fr. marchande) mărşă s.f. sol format de depunerile rămase după, retragerea apelor mării. (< germ. tâarsch. rus. marş) marşnU s.n. 1. itinerar. 2. mers al unui tren de marfă de lung parcurs care nu ia şi nu lasă vagoane în staţii. 3. (tehn.) metodă de a lucia la mai multe maşini, prin deservirea lor într-o ordine prestabilită. (cf. rus. marşrut, germ. Marsch-route)
  marşrutiză vb. I. tr. (tf-hn.) a introduce, a folosi metoda marşrutului. ( < marşrut)
  mârte s.m. numele planetei celei mai apropiate de pămînt. (<lat. Mars) martin s.m. (zool.) pescăruş. (< fr. martin)
  martingâlă s.f. 1. curea de la ham care nu lasă calul să sară în două picioare. 2. (mar.) bară de metal fixată sub bompres, care susţine subarbele.
  3.  (la jocul de cărLi) ponlare dublă după fiecare pierdere. ( < fr. martingale)
  martir s.m. persoană care îndură chinuri pentru convingerile sale; mucenic. • persoană care suferă mult din cauza cuiva. (cf. fr., lat., gr. martyr) martiraj s.n. martiriu. (< martir) martiriu s.n. suferinţă, tortură îndurată de cineva pentru convingerile sale, pentru o credinţă sau pentru o atitudine. ( < lat. martyrium, cf. fr. martyre) martiriză vb. I. tr. a supune pe cineva unui martiriu; (p. ext.) a chinui, a maltrata. ( < fr. martyriser) marţlâl adj. de război, în legătură cu războiul sau cu milităria; războinic. O curte marţială — (în anumite ţări) tribunal militar în timp de război sau de stare excepţională, care judecă după
 867
  legi militare. # impunător, grav. (< fr. marţial, cf. Marş, n.p.) marxism s.n. concepţie ştiinţifică despre lume a proletariatului revoluţionar, teoria şi practica comunismului ştiinţific. (< fr. marxisme < Marx, n.p.) marxism-leninism s.n. (fii.) ştiinţa despre legile de dezvoltare a naturii şi a societăţii, despre revoluţia maselor asuprite şi exploatate, despre victoria socialismului în toate ţările şi construirea societăţii comuniste; ideologia clasei muncitoare şi a partidului său comunist. ( < rus. marksizm-leninizm
 <   tâarx, Lenin, n.p.) marxist adj. privitor la marxism, //s.m. şi f. adept al marxismului, (cf. rus. marksist)
 mar\ist-lf*nhmt adj. privitor la mar-xism-leninism. //s.m. şi /. adept al marxism-leninismului. (cf. rus. marh-sist-leninist)
 masă1 vb. I. tr. a aduna, a strînge, a concentra în mase compacte. (< fr. masser)
 masă2 vb. I. tr. a face masaj. ( < fr. masser, cf. ar. masah — a freca) masacră vb. I. tr. a omorî în masă, a măcelări. • (fig.) a denatura, a strica (o lucrare, un text etc.). (< fr. mas-sacrer)
 masăcru s.n. măcel. (< fr. massacre) masăj s.n. frecare a diferitelor părţi ale corpului pentru a activa circulaţia sîngelui, pentru a înviora nervii şi pentru a da supleţe muşchilor. (< fr. massage)
 măsăs.f. 1. (fiz.) mărime caracteristică unui corp, exprimată prin cîtul dintre forţa care se exercită asupra lui şi acceleraţia pe care o are acest corp.
 •   (curent) corp solid, compact; bloc. 2. cantitate mare. • mare mulţime de oameni, (cf. fr. masse, it., lat. massa)
 mască vb. I. 1. tr. şi refl. a(-şi) acoperi faţa cu o mască (mai ales la un bal mascat) pentru a nu putea fi recunoscut. 2. tr. (fig.) a ascunde (ceva) sub false aparenţe, cu intenţia de a înşela pe cineva; a camufla, a ascunde, a disimula. • a ascunde vederii, a camufla, (cf. fr. masquer) mascarădă s.f. 1. mascare, deghizare; ceată de oameni mascaţi. 2. (fig.) înscenare, prefăcătorie. (< fr. mascarade, cf. it. mascarata) mascar4t s.n. (mar.; geol.) val care se urcă pe gura fluviilor, datorită fluxului. (< fr. mascaret) mascar6n s.n. (arhit.) element decorativ care înfăţişează un cap fantastic sau grotesc de om sau de animal, folosit la împodobirea cheilor bolţilor, a capitelurilor etc. ( < fr. mascaron, cf. it. mascarone — mască mare) măsea s.f. 1. faţă falsă de carton, de stofă etc. cu care îşi acoperă cineva figura (pentru a se deghiza). • figură de lemn cu care actorii antici de tra-
                                                                                    MAR-MAS
 gedie şi de comedie îşi acopereau faţa. 2. persoană mascată. 3. (fig.) înfăţişare, figură falsă; imagine convenţio nală. • înfăţişare a feţei cauzată de un sentiment puternic; (med.) aspectul feţei în anumite boli. 4. machiaj. • preparat cosmetic care se aplică pe faţă pentru îngrijirea tenului. 5. (în expr.) mască mortuară = mulaj în ghips al feţei unui mort. 6. dispozitiv, aparat care acoperă sau protejează corpul sau faţa unui om, a unui animal etc.; (mii.) adăpost individual pe cîmpul de luptă. O (mii.) mască de ga?e = aparat aplicat etanş pe faţă pentru protecţia împotriva gazelor de luptă. (cf. fr/ masque, rus. maska, it. maschera < ar. mashara) masedtiis.f. fiinţă sau lucru despre care se crede că ar'purta noroc. (< fr. mas-cotte. cf. prov. mascoto — vraiă) masciil s.m. individ de sex bărbătesc.
 (< lat. masculus) masculin adj. de mascul; bărbătesc. O (gram.) gen masculin = formă pe care o ia un cuvînt (substantiv, pronume etc.) pentru a denumi o fiinţă sau un lucru considerat de sex bărbătesc sau care este în legătură cu un astfel de nume. (cf. fr. masculin, lat. masculinus) masculinitate s.f. ansamblu de trăsături care constituie specificul caracterului masculin, (cf. fr. masculini te) maseter adj. m. (anat.; hi e~\pr.) muşchi maseter = muşchi elevator al maxilarului inferior. ( < fr. masseter, cf. gr. maseter — mestecător) masâză s.f. femeie care se îndeletniceşte cu masaiul. (< fr. masseuse) masicot s.n. oxid de plumb, de culoare galbenă. (< fr. massicot, cf. it. marza-cotto)
 masiv1 s.n. 1. ansamblu de culmi muntoase şi deluroase care formează o unitate de relief. # grup de păduri de acelaşi fel. 2. morman, grămadă mare.
 ( < fr. massif) masiv2 adj. 1. care este (sau pare să fie) compact., des, plin, dens; cu masă mare. • solid; voluminos, mare; impresionant. 2. în mare cantitate, mult, amplu. ( < fr. massif) masivitate s.f. caracterul a ceea ce este masiv; mărime, soliditate, (cf. fr. massixet■?)
 masdn s.m. francmason. ( < fr. macon
 —  zidar)
 masonerie s.f. francmasonerie. (< fr.
 maQonnerie) masdnic adj. francmasonic, (cf. fr. maQon-nique)
 mas6r s.m. specialist în masaje, (cf. fr.
 masseur)
 mastîc s.n. masă formată dintr-un amestec de substanţe minerale sau organice, care se întăreşte în contact cu aerul.
 •  substanţă pe bază de colofoniu întrebuinţată pentru ungerea rănilor la pomi. 2. sacîz. (<fr. mastic, cf. gr. mastiche)
 MA S-MAT
 masticat6r adj. (anat.: în expr.) muşchi masticator = muşchi dintre cele două maxilare, care mişcă falca de jos. ( < fr. masticateur) masticâţie s.f. mestecarea alimentelor în gură. ( < fr. mastication, cf. lat. masti-care — a mesteca) mastităs.f. (med.) inflamaţie a mamelei.
 ( < fr. mastite, cf. grimastos — mamelă) mastod6nt. s.m. uriaş mamifer pahiderm fosil care se asemăna cu elefantul. (< fr. mastodonte) mastoidă adj. (anat.; în expr.) apofi7ă mastoidă = fiecare dintre proeminenţele osului temporal situate îndărătul urechii. ( < fr. mastoide, cf. gr. mas tos — mamelă, eidos — aspect), mastoidită s.f. (med.) inflamaţie dureroasă a celulelor osoase ale apofizei mastoide. (< fr. mastoîdite) maşină vb. I. tr. (rar) a unelti, a complota. ( < fr.machiner, cf. lat. machinari) maşină] adj. (adesea adv.) reflex, produs fără intenţie, pe negîndite, mecanic. ( < fr. machinal) maşinaţie uneltire; complot; intrigă.
 (cf. fr. machination, la*. machinatio) maşină s.f. 1. sistem tehnic format din piese cu anumite mişcări care transformă o formă de energie în altă formă de energie; dispozitiv, aparat, instrument format din mai multe piese, care este pus în mişcare de o forţă în scopul obţinerii anumitor efecte. 2. nume dat unor sisteme tehnice puse în mişcare prin diferite feluri de motoare: a) locomotivă; h) batoză; c) automobil. 3. (pop.) maşinărie; mecanism. ( < fr. machine, cf. lat. machina) maşinărie s.f. ansamblul pieselor unei maşini; mecanism, (p. ext.) maşină, (cf. fr. machinerie) maşlnism s.n. utilizare pe scară largă a maşinilor în procesele de producţie. ( < fr. machinisme) maşinist s.m. şi f. conducător al unei maşini; mecanic, (cf. fr. machiniste) mat1 s.n. situaţie la jocul de şah în care regele uneia din părţi este într-o poziţie în care nu mai poate fi apărat, determinîndu-se astfel sfîrşitul partidei. O (expr.) a face (pe cineva) mat = a cîştiga o partidă de şah contra cuiva; (fig.) a pune (pe cineva) în imposibilitate de a mai spune sau de a mai face ceva. (< fr. mat, cf. pers. mat — mort) mat* adj. lipsit de luciu: şters. • ne-transparent, opac. • (fig.; desme sunete) lipsit de rezonanţă. ( < fr. mat) mat,ad6r s.m. toreador căruia în lupta cu taurii îi revine sarcina să ucidă animalul. (<sp., fr. matador, cf. sp. matar — a ucide) matetât s.m. (mar.) marinar care face serviciu la manevră şi pe puntea unei nave. ( < fr. matelot) matemâtic adj. referitor la matematică, bazat pe matematică. • (fia.) exact, precis, riguros, (cf. fr, mathâmatique, lat. mathematicus)                       t
 368
 matemâtică s.f. ştiinţă care studiază mărimile, relaţiile cantitative şi formele spaţiale, (cf. fr. mathematique, lat. mathematica < gr. manthano — ştiu)
 matematiciân s.m. şi /. specialist în matematică. (cf. fr. ma th^maticien) materiali s.r?. 1. materie primă sau semi-fabricată din care se fac diverse bunuri. 2. totalitatea lucrărilor, a informaţiilor şi a datelor folositoare pentru întocmirea unei lucrări ştiinţifice, literare etc. (cf. fr. materiei) material adj. 1. (fii.) format din materie, care aparţine realităţii obiective existînd independent de conştiinţă şi în afara ei. • palpabil, concret, reai. 2. care constă în bunuri economico.
 •   privitor la întreţinerea vieţii, la trai. (cf. fr. mattriel, lat. materia lin) materialism s.n. (fii.) concepţie filozofică care, în opoziţie cu idealismul, consideră că materia este factorul prim şi conştiinţa factorul secund. O materialism diahctic = concepţia despre lume a partidelor marxist-leniniste, a cărei metodă de cercetare a fenomenelor naturii, societăţii şi gîndirii este dialectică, iar felul de a privi lumea, teoria ei filozofică este materialistă; materialism istoric = materialismul dialectic extins şi aplicat la studiul fenomenelor vieţii sociale, (cf. fr. materialism?)
 materialist adj. privitor la concepţiile materialiste. // s.m. şi f. adept al materialismului. (cf. fr. materialiste) materialitate s.f. caracterul a ceea ce este material, a ceea ce există independent de conştiinţă şi în afara ei. (cf. fr. materialiie) materializa vb. I. tr. şi refl. a da sau a căpăta formă materială, a se concretiza. ( < fr. materialiser) materialmente adv. (rar) din punct de vedere material, (cf. fr. matSriellemcnt) materie s.f. 1. (fii.) realitatea obiectivă care există în afară şi independent de conştiinţa omenească şi care este unicul izvor şi ultima cauză a proceselor din natură; categorie filozofică caro desemnează realitatea obiectivă, dată omului prin senzaţiile lui şi oglindită de acestea. 2. substanţă din care sînt făcute diverse obiecte. 3. domeniu de cunoaştere, de cercetare etc. • conţinut. 4. totalitatea cunoştinţelor predate în cadrul unui obiect de studiu. (< lat. materia, cf. fr. matiere, it. materia)
 matern adj. de mamă, al mamei, o limbă maternă = limbă învăţată şi vorbită din copilărie, transmisă de la părinţi. (< lat. matermis) maternităte s.f. 1. starea, calitatea de mamă; instinctul de mamă. • (rar) sarcină. 2. spital unde se dau îngrijiri femeilor care nasc. (cf. fr. materniU) matinăl adj. (liv.) 1. de dimineaţă.
 2.  care se deşteaptă, care porneşte la
 369
 lucru de vreme. (< fr. matinal, cf. matin — dimineaţă) matineu s.n. spectacol de dimineaţă; (p. ext.) spectacol care are loc în primele ore ale după-amiezii. (< fr. măline e)
 matls&vb. I. fr. a împreuna două frînghii, două cabluri etc. prin împletirea firelor care le compun, (cf. fr. matir) matlasă vb. I. tr. a căptuşi o stofă, o haină etc. cu lînă sau cu vată, cosind astfel materialul îneît lîna sau vata să iasă în relief în forme geometrice regulate. ( < fr. matelasser) matriarhal adj. relativ la matriarhat.
 (< fr. matriarcal) matriarhat s.n. treaptă istorică în dezvoltarea comunei primitive, caracterizată prin filiaţie maternă şi în care femeia avea un rol predominant în viaţa economică si socială. (< fr. matriarcat, cf. lat. mater — mamă, gr. arche — conducere)
 matrice s.f. I. (anat.) organ al mamiferelor care conţine fătul pînă la naştere; uter. II. (mat.) sistem de numere grupate într-un tablou dreptunghiular avînd un anumit număr de linii sau rînduri, fiecare rînd avînd acelaşi număr de numere, dispuse în coloane. ( < lat. matrix, cf. fr. matrice) matricîd adj. care-şi ucide mama. // s.n. omor. ucidere de mamă; crima aceluia care îşi ucide mama. (< fr. matricide, cf. lat. matricidium < mater — mamă, caedere — a ucide) matricol adj. care face parte dintr-o matricolă, al unei matricole; matricu-lar. (< fr. matricule) matricolă s.f. registru în care se înscrie numele şi situaţia şcolară a elevilor, numele soldaţilor dintr-o unitate militară, al persoanelor dintr-o instituţie etc. ( < fr. matricule, cf. lat. matricula) matriculăr adj. (rar) care face parte dintr-o matricolă, (cf. fr. matriculaire) matrimoniâl adj. (liv.) de căsătorie. în legătură cu căsătoria, (cf. fr. matrimonial, lat. matrimonialis < matrimo-nium — căsătorie) matriţă s.f. (tehn.) unealtă în care s-a executat negativul formei care urmează să fie dată unui material prin deformare plastică sub presiune. • (poligr.) formă de turnat literele. (< germ. Matrize)
 matritors.m. lucrător la mat.rite. ( < matriţă)
 matroană s.f. (ist.) nume dat în semn de respect mamelor de familie sau femeilor căsătorite din aristocraţia romană; mamă de familie (< lat. malrona) matrâz s.m. (mar.) grad de soldat în marina militară. (< rus. ynatros, cf. germ. Matroz?) matur adj. ajuns la maturitate. • copt la minte; cu experienţă. • serios, adînc, îndelungat, profund. ( < lat. ma turtis) maturăţîes./. 1. (biol.) totalitatea schimbărilor care se produc într-o celulă.
                                                                                 MAT-MEA
 într-un organism etc. pînă ce acestea ajung la maturitate. 2. totalitatea transformărilor chimice sau fizice suferite de o substanţă pînă ajunge la forma definitivă, (cf. fr. maturation, lat. maturatio) maturitâte s.f. 1. dezvoltare completă din punct de vedere fizic şi (mai ales) intelectual; calitatea de a fi matur. O examen de maturitate = examen care trebuie trecut la absolvirea unei şcoli medii de cultură generală. 2. (bot.) dezvoltare desăvîrşită a unui fruct, (cf. lat. maturitas, fr. maturite) maturiză vb. I. tr. şi refl. a face (sau a deveni) matur, a atinge maturitatea. ( < matur)
 matusalemic adj. (despre viaţă) foarte lung. (< Matusalem, n.p.) matuthi adj. (rar) matulinal. (<lat.
 matut'mus) matutinal adj. (rar) de dimineaţă, matinal. (< fr. matutinal) maus s.n. (rar) joc de cărţi. (< germ. Mo us)
 mausoleu s.n. monument funerar ridicat, în memoria unei persoane ilustre. (< fr. mausolee, cf. lat. mausolcum, gr. mausoleion < Mausol. n.p.) maxilăr s.n. (anat.) falcă. ( < fr. maxil-laire. cf. lat. maxilla — măsea) maxiîă s.f. (zool.) piesă chitinoasă din armătura bucală a insectelor, aşezată deasupra buzei inferioare. (< lat. maxilla)
 maxim1 s.n. maximum. (<fr., lat.
 maximum) mâxim3 adj. cel mai mare (ca dimensiuni, ca durată, ca intensitate etc.), $ foarte mare. (<lat. maximus — superlativ de la magrrus) maximal adj. (în expr.) preţ maximal = preţ maxim îngăduit de o lege. (cf. fr. maximal)
 maximă s.f. gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic. o normă de conduită; aforism, adagiu. (<fr.
 maxime)
 maximum s.n. cea mai mare valoare pe care o poate lua o mărime variabilă; maxim3, e (adv.) cel mult. (<fr., lat. maximum) mazagran s.n. băutură răcoritoare preparată din cafea neagră foarte concentrată, în care se introduc bucăţele de gheaţă. (< fr. mazagran, cf. Mazagran, n.p.)
 mazdeism s.n. religia vechilor perşi şi a iranienilor, (fr. mazdeîsme, cf. zend. mazdâo — atotştiutor) mazotă s.f. jucător slab. care face greşeli la jocul de cărţi; (p. ext.) ageamiu, neîndemînatic. ( < fr. mnzette) mazurcă s.f. (muz.) dans naţional polonez devenit mai tîrziu dans de salon.
 •   melodia după care se execută acest dans. (cf. fr. mazurha, pol. mazurka) moamlru s.n. 1. cotitură întortocheată a cursului unei ape (mai ales') în regiunile de şes. ţ drumuri, străzi întorlo-
 MEA-MED
 cheate. 2. (arte) motiv ornamental compus dintr-o îmbinare de linii curbe sau frînte. ( < fr. meandre, cf. Meandros, n. p.)
 meât s.n. (anat.) tub, canal îngust şi subţire. ( < fr. mtat, cf. lat. meatus — trecere)
 mecanic adj. 1. acţionat de o maşină sau de uri mecanism. 2. referitor la mecanică (2). 3. (desnre o acţiune, un gest) făcut automat; reflex, maşinal. // s.m. lucrător specialist în lucrări de mecanică, în reparaţii de maşini, de instalaţii etc. • conducător al unei locomotive, (cf. fr. mecanique, germ. Mechanik, lat. mechanicus, gr. mecha-nikos)
 mecanică s.f. 1. ştiinţă care studiază condiţiile mişcării şi ale repausului corpurilor. O mecanică cerească = ştiinţă care studiază mişcarea aştrilor. 2. tehnica procedeelor în care intervin în special fenomene mecanice; mecano-tehnică. (cf. fr. mâcanique) mecanicism s.n. (fii.) formă învechită a filozofiei materialiste care încerca să explice toate fenomenele naturii cu ajutorul legilor mecanicii şi să reducă diversitatea calitativă a proceselor şi a fenomenelor naturii la procese şi fenomene mecanice. ( < rus. mekaniţi7m) mecanicist adj. referitor la mecanicism, //•s.m. şi f. adept al mecanicismului, (după rus. mekaniceshi) mecanism s.n. 1. (tehn.) sistem compus din piese fixe şi mobile care sînt în contact şi ale cărui elemente mobile antrenează mişcarea celorlalte. 2. ansamblul elementelor care formează un întreg, funcţionînd ca un organism.
 3.  (fig.) sistem, organizare, organizaţie. (< fr. mecanisme, cf. lat. mecha-nisma)
 mecanizâ vb. T. tr. a introduce folosirea maşinilor pentru efectuarea anumitor operaţii; a face mecanic (un proces, o operaţie etc.). (< fr. mecaniser) mecanochimic adj. care foloseşte mijloace mecanice şi reacţii chimice. (< mecano- + chimic) mecanotlhnic adj. referitor la un produs de mecanotehnică. ( < mecano- + tehnic) mecanotehnică s.f. mecanică (2). ( < mecano- + tehnică) mecanoterapie s.f. (med.) tratamentul unor boli prin masaj, gimnastică etc. ( <fr. mecanothdrapie, cf. fr. mâcanique, gr. therapeia — tratament) mec&na s.m. (rar) protector al literelor, al artelor şi al ştiinţelor. (< Mecena, n.p.)
 meci s.n. întrecere sportivă între doi competitori sau între două echipe. (< engl. match) mec6niu s.n. (med.) materie fecală pe care o elimină fătul imediat după naştere. (<fr., lat. meconium) medălie.s.f. piesă de metal (ca o monedă) făcută în amintirea unui eveniment sau spre a fi confcrită ca semn de distincţie
                                                                                            370
 pentru merite excepţionale. (< it. me-daglia, cf. fr. medaille) medalîers.n. colecţie de medalii; mobilă pentru păstrarea medaliilor, (cf. fr. mMaillier)
 medali6n s.n. 1. bijuterie ovală sau rotundă în care se păstrează o fotografie sau o mică amintire şi care se poartă de obicei la gît. 2. fotografie sau tablou de formă ovală sau rotundă. 3. (arhit.) ornament rotund sau oval care cuprinde un basorelief, o inscripţie. (< fr. medaillon, cf. it. medaglione) medalistică s.f. parte a numismaticii care se ocupă cu studiul medaliilor. (< medalie)
 mediă vh. I. intr. a mijloci o înţelegere: a face demersuri în vederea aplanării sau a prevenirii unui conflict dintre două sau mai multe state. (<lat. mediare)
 mediăl adj. de la mijloc, care ocupă mijlocul. O (fon.) vocală medială = vocală al cărei punct de articulaţie se află în partea de mijloc a cavităţii bucale. ( < fr. medial, cf. lat. medium
 —  mijloc)
 median acfr'. situat la mijloc, de la mijloc. O linie mediană = linie care împarte o figură în două părţi egale. (< cf. fr. median, lat. medianus) mediană s.f. (mat.) dreaptă care uneşte un vîrf al unui triunghi cu mijlocul laturii opuse. • dreaptă care uneşte un vîrf al unui tetraedru cu centrul de greutate al feţei opuse. ( < fr. mediane, cf. lat. medianus — de mijloc) mediântă s.f. (mu:.) sunetul al treilea dintr-o gamă. (< fr. mediante) mediator adj. (mat.: despre planuri sau drepte) perpendicular pe mijlocul unui segment de dreaptă. // s.f. (mat.) perpendiculară ridicată pe mijlocul unui segment de dreaptă. If s.m. si f. cel care face o mediaţie între doi adversari; -împăciuitor, mijlocito:, intermediar, (cf. fr. mediateur, lat. mediator) mediăţie s.f. intervenţie făcută între doi adversari pentru a-i împăca, pentru a-i face să se înţeleagă; mijlocire, (cf. fr. mădiation, lat. mediatio) m6dic s.m. persoană care practică medicina, avînd studii superioare de specialitate. ( < lat. medicus) medical adj. care ţine de medicină; de medic. O concediu medical = concediu de boală; gimnastică medicală = sistem de exerciţii metodice de gimnastică, avînd ca scop corectarea diferitelor defecte fizice sau reactivarea unor funcţiuni fiziologice. (< fr. medical) medicament s.n. substanţă întrebuinţată pentru vindecarea sau pentru prevenirea unei boli. (< fr. mâdicament, cf. lat. medicamentum) medicamentos adj. de medicament, (cf.
 fr. mMicamenteux) modicăţie s.f. tratament (cu medicamente) al unui bolnav, (cf. fr. medica-tion, lat. medicatio)
 871
  medicinăl adj. care se întrebuinţează ca medicament. O plantă medicinală = plantă întrebuinţată ca medicament sau ca materie primă în industria farmaceutică. (< fr. medicinal, cf. lat., medicinalis) medicină s.f. ştiinţă care studiază prevenirea şi vindecarea bolilor. (< lat., it. medicina, cf. fr. medecine) medicinist s.m. şi f. student în medicină. ( < medicină)
  medico-îarmaceutic adj. privitor la medicină şi la farmacie; de medicină şi de farmacie. (< medico- + farmaceutic) medico-legâl adj. referitor la medicina legală, (după fr. mtdico-Ugal) medico-milităr adj. referitor la medicina militară. ( < medico- + militar) medico-sanitâr adj. cu caracter medical şi sanitar. (< medico- + sanitar) medico-veterinâr adj. privitor la medicina veterinară, (după fr. mMico-vete-rinaire)
  medie s.f. 1. (mat.) valoarea mijlocie a mai multor mărimi. O medie aritmetică = număr rezultat din împărţirea sumei mai multor mărimi la numărul lor; medie geometrică = radical al unui produs. 2. rezultat obţinut din adunarea notelor primite de un elev la o materie (sau la toate materiile) şi împărţirea sumei totale la numărul lor. (< lat. media)
  medievăl adj. referitor la evul mediu, din evul mediu. // s.m. om din evul mediu. (< fr. medieval, cf. lat. medium
  —   de mijloc, aevum — epocă) medievist s.m. specialist în istoria evului mediu. (< fr. medieviste) mediocritate s.f. 1. caracterul şi situaţia a ceea ce este mediocru. 2.’ om fără talent, lipsit de merite, (cf. fr. medio-critâ, lat. mediocritas) medi6cru adj. 1. comun, obişnuit; mijlociu. 2. fără strălucire, fără valoare, fără spirit. ( < fr. mediocre, cf. lat. me-diocris)
  medita vb. I. 1. intr. a cugeta, a gîndi adînc la ceva. 2. tr. a pregăti în particular un elev. (< fr. mediter, cf. lat. meditari)
  meditativ adj. înclinat spre meditaţie; gînditor. (cf. fr. mnditatif) meditattir s.m. şi f. cel care dă lecţii particulare. (cf. lat. meditator) meditaţie s.f. 1. gîndire, cugetare îndelungată şi adîncă; meditare. 2. (lit.) poezie lirică filozofică cu caracter de elegie. 3. lecţie particulară (dată de un meditator), (cf. fr. meditation, lat. medita tio)
  mediteranean adj. de la Marea Medite-rană. O climă mediteraneană = climă temperată, cu ierni blînde, caracteristică regiunilor din jurul Mediteranei. (< fr. mediterraneen) m^diu s.n. 1. natura, spaţiul înconjurător în care se află o fiinţă, un lucru etc. o mediu geografic = totalitatea condiţiilor naturale exterioare ale vieţii
                                                                                   MED-MEG
 sociale care constituie una dintre condiţiile necesare si permanente ale vieţii materiale a societăţii şi unul dintre factorii care influenţează dezvoltarea ei. • (fiz.) orice substanţă în care se produce sau se propagă un fenomen. 2. societatea, lumea în mijlocul căreia trăieşte cineva. 3. persoană care pretinde că poate înlesni comunicarea cu spiritele în practicile oculte, (cf. lat. medium, fr. medium) mediu adj. de la mijloc, mijlociu; care formează, care constituie o medie, o îmăţâmînt mediu = treaptă imediat superioară învăţămîntului elementar; (log.) termen mediu = termenul unui silogism, care leagă ceilalţi doi termeni.
 ( < lat. medius) medular adj. referitor la măduva spinării, care formează măduva. O canal medular = canal în interiorul coloanei vertebrale, unde se găseşte măduva spinării, (cf. fr. m&dullaire, lat. medulla
 —    măduvă) meduză s.f. 1. (zool.) animal marin celenterat, cu corpul gelatinos, în forma unei ciuperci. 2. (mit.) fiinţă fabuloasă, închipuită ca o femeie cu şerpi în loc de păr. (cf. fr. meduse < Medusa, n.p.) mefient adj. (rar) neîncrezător, (cf. fr. mâfiant)
 mefistofelic adj. diabolic, sarcasţic; per-
 fid. (cf. fr. mephistophelique < Mephisto-pheles, n.p.) meîitic adj. (rar) cu miros urît; infect.
 (< cf. fr. mephitique, lat mephiticus < mephitis — duhoare) megaf6n s.n. 1. difuzor puternic şi mare. 2. cornet acustic mare care înlesneşte comunicările verbale la distanţă. (< germ. Megaphon) megagrâf s.n. planşetă de desen, cu suport, căreia i se poate da orice înclinaţie. (< fr. megagraphe) megalit s.m. nume generic dat unor blocuri mari de piatră necioplită din epoca preistorică, care constituiau probabil monumente funerare sau de cult. ( < fr. megalithe, cf. gr. megas — mare, liihos — piatră) megalitic adj. referitor la megaliţi. (cf.
 fr. megalithique) megalocefalie s.f. mărime anormală a capului provenită din creşterea în volum a creierului. (< fr. megalocephalie, cf. gr. megas — mare kephale — cap) megaloman adj., s.m. şi /. (persoană) care îşi suprapreţuieste meritele; încrezut îhgîmfat; grandoman. (< fr. megalomane)
 megalomanie s.f. grandomanie. • (med.) nebunie care constă în obsesia măririi, a gloriei, a grandorii. ( < fr. megalomanie, cf. gr. megas — mare, mania — nebunie)
 megasc6pic adj. (în expr.) observare megascopică = observare a unui mineral cu ajutorul lupei sau numai cu ochiul liber. (< fr. mâgascopique)
 MEG-MEM
 moşat-eriu s.m. mamifer uriaş din era cuaternară, mai mare decît elefantul. ( < megatherium, cf. gr. megas — mare, therion — fiara) mehari s.f. specie de cămilă dromadcr domestică, din Africa. (<fr. mehari) meharist s.m. călăreţ pe o mehari.
 ( < fr. mehariste) mejeră s.f. (rar) femeie rea, arţăgoasă.
 ( fr. megere, cf. Jtiegera, n.p.) melanctfiic adj. 1. stăpînit de melancolie, de tristeţe; deprimat; care are fire închisă. • care arată, care exprimă melancolie. 2. (med.) care suferă de melancolie (2). ( < fr. melancolique) melancolie s.f. 1. tristeţe; deprimare. 2. (med.) boală mintală caracterizată prin tristeţe morbidă, delir, halucinaţii şi obsesia sinuciderii. ( < l'r. melancolie, cf. lat., gr. melancholia < gr. melas — negru, chole — fiere) melanemie s./. (med.) coloraţie anormală a sîngelui datorită prezenţei unor pigmenţi care-1 fac să devină negru în artere şi în capilare, asa cum este si în vine. (< fr. mălanemie, cf. gr. melas — negru, haima — sînge) melanină s.f. (med.) pigment negru care se formează la suprafaţa pielii, mai ales sub influenţa razelor solare. (< fr. melanine, cf. gr. melas — negru) melanj s.n. (rar) amestec, amestecătură.
 ( < fr. melange) melanodermio s.f. (med.) boală de piele care se caracterizează prin coloraţia pielii în galben, în brun sau în brun-negricios, datorită contactului cu arsenic, mercur, plumb etc. (ct. gr. melas — negru, derma — piele) melanâm s.n. (med.) tumoare neagră, malignă a pielii. (<fr. melanome) melanterit s.n. (min.) sulfat natural de fier cristalizat, de culoare verde; calai-can. (< fr. melanterit) melasă s.f. lichid siropos rămas de la fabricarea zahărului, după concentrarea sucului de sfeclă sau de trestie de zahăr. ( < fr. melasse, cf. sp. melaza) mclenă s.f. (med.) hemoragie intestinală.
 ( < fr. mel-ma. melaena) melic adj. care ţine de muzică, referitor la muzică. ( < lat. melicus) meliforadj. (despre plante) care are flori cu nectar (folosit de albine pentru producerea mierii). // s.f.ni. grup de insecte himenoplere, care cuprinde albinele, viespile etc. (cf. fr. mellifere, lat. mellifer < mei — miere, ferre — a purta) mclinită s.f. exploziv pe bază de acid picric, întrebuinţat în vopsitorie şi la fabricarea fitilurilor detonante. ( < fr. mălini te)
 melodic adj. de melodie; melodios, armonios. (cf. fr. melodique, lt. melodico) mel6dică s.f. ramură a teoriei muzicale care se ocupă cu studiul melodiei. • modul in care este compusă o melodie, (cf. fr. melodique) melodie s.f. succesiune organizată de sunete muzicale care alcătuiesc un cîn-
                                                                                           372
 tec; compoziţie muzicală, cîntec. ţ. <îr, melodie, it., lat., gr. melodia — cîntec) melodios adj. care emite o melodie, plin de sunete armonioase, (cf. fr. melo-dieux)
 melodramatic adj. de melodramă. (< fr. melodramatique)
 mclodrămă s.f. piesă de teatru scrisă într-un stil emfatic, în care alternează comicul cu dramaticul. (< fr. melodrame, it. melodramma, cf. gr. melos — cîntec, drama — acţiune) meloman s.m. şi /. iubitor (pasionat) de muzică. ( < fr. melomane) melomanie s.f. pasiune, înclinare deosebită pentru muzică. ( < fr. melomanie, cf. gr. melos — cîntec, mania — nebunie)
 melon s.n. (rar) pălărie tare de fetru cu borurile întoarse în sus. (< fr. melon) melopee s.f. melodie monotonă şi înceată; recitativ. • melodie. ( < fr. melopJe, cf. lat. melopoeia, gr. rnelo-poiia < gr. melos — cîntec, poieo — fac^
 melos s.n. (muz.) melodie, cîntec; partea melodică a unei compoziţii muzicale. ( < gr. melos) membrană s.f. 1. (biol.) strat subţire care acoperă anumite celule ale corpului unui animal sau al unei plante.
 •   ţesut subţire care desparte două niedii sau două părţi ale unui organ. 2. (tehn.) placă subţire care transmite sunetele prin vibraţii. • diafragmă. (< fr. membrane, cf. lat. membrana)
 membranos adi. cu structură asemănătoare cu cea a membranei, (cf. fr. membraneux) membru* s.n. 1. denumire dată braţelor şi picioarelor la om, picioarelor sau labelor la animale; mădular. 2. (mat.) fiecare dintre cele două părţi ale unei ecuaţii, separate prin semnul egalităţii.
 •   fiecare dintre părţile rapoartelor unei proporţii. 3. (gram.) fiecare parte a unei propoziţii, a unei fraze sau a unui period. (<lat. membrum, cf. fr. membre)
 membru2 s.m. şi /. fiecare dintre persoanele care fac parte dintr-o asociaţie, dintr-o organizaţie socială, politică sau culturală, dintr-o alianţă etc. (< lat. membrum, cf. fr. membre) memento s.n. 1. semn, notă care aduce aminte de ceva. • carte care cuprinde în rezumat cunoştinţele de bază ale unei ştiinţe, ale unei discipline etc.
 2.  listă de spectacole, de conferinţe, publicată in presă. ( < fr., lat. memento
 —   aminteşte-ţi) memora vb. I. tr. a învăţa pe dinafară; a reţine în memorie,’ a memoriza, (cf. fr. memorer, it,., lat. memorare) memorăbil adj. demn de ţinut minte; important, remarcabil, (cf. fr. memo-rable, lat. memoraiilis) memorandum s.n. notă, memoriu care conţine expunerea unor chestiuni, a unor stări de lucruri de ordin diplo-
 373
 matic, politic etc. (cf. fr. memorandum, germ. Memorandum, lat. memorandum
 —    ceea ce trebuie amintit) memorator s.n. carte care cuprinde în mod rezumativ tabele, formule, definiţii etc., folosită cu deosebire în ştiinţă şi în tehnică, (cf. fr. memorateur) memoriăl s.n. memorii, (cf. fr. memorial, it. memoriale) memorialist s.m. autor de memorii, (cf.
 fr. memorialiste) memorialistic adj. referitor la memorialistică. ( < memorial) memorialistică s.f. totalitatea lucrărilor care conţin memorii; gen de scrieri care cuprinde memorii. ( < memorial) memorie s.f. 1. proprietate a creierului omenesc datorită căreia acesta reţine, recunoaşte şi reproduce mai tîrziu ceea ce şi-a însuşit în trecut; facultate intelectuală datorită căreia se reţin datele şi cunoştinţele căpătate. 2. amintire.
 3.   amintire păstrată de posteritate pentru oamenii iluştri. (< lat. memoria, cf. it. memoria, fr. memoire) mein6rii s.n.pl. scriere în care sîiiL cuprinse însemnări asupra evenimentelor la care a participat cineva ori care s-au petrecut în timpul vieţii cuiva, (după fr. memoires) mem6riu s.n. 1. expunere, dare de seamă amplă privitoare la o chestiune, la un fapt. • (la pl.) culegere de lucrări, conferinţe etc. făcute în cadrul unei societăţi literare, ştiinţifice etc. 2. cerere în care motivele si faptele sînt. expuse pe larg. (< fr. memoire, după memorie)
 memoriza vb, I. tr. a memora, a învăţa pe dinafară, (cf. fr. memorisation) menadă s.f. (mit.) bacantă furioasă. ( < fr. menade, cf. gr. mainas < mainest-hai — a fi furios) menaj s.n. 1. gospodărie. 2. căsnicie.
 (< fr. monage) menajă vb. I. ir. 1. a trata atent şi binevoitor, a se purta bine faţă de cineva. 2. a folosi cu chibzuială,’ a cruţa. • refl. a-şi cruţa puterile, a se îngriji. (< fr. menager) menajament s.n. menajare, (cf. fr. me-nagement)
 menajer adj. de menaj, pentru menaj.
 (cf. fr. menager) menajeră s.f. gospodină. • femeie angajată să conducă gospodăria cuiva. (< fr. men agere) menajerie s.f. loc unde sînt ţinute animale sălbatice (rare); totalitatea animalelor sălbatice ţinute într-un asemenea loc. (cf. fr. menagerie) mendelism s.n. (biol.) teorie reacţionară emisă de călugărul austriac Mendel, potrivit căreia transmiterea însuşirilor ereditare se face după anumite legi fixe, independent de acţiunea şi influenţa mediului exterior asupra organismului. (< Aiendel, n.p.) menestrel s.m. poet-muzicant medieval Sârg colinda castelele cîntîpd- şi reci-:
                                                                                  MEM-MEN
 tind poezii; (p. ext.) cîntăreţ. (< fr. menestrel)
 menhîr s.n. monument funerar megalitic format dintr-un bloc de piatră neprelucrată, înălţat vertical. (< fr. menhir, cf. celt. men — piatră, hir — lung)
 meninge s.n. (anat.) fiecare dintre cele trei membrane care învelesc creierul şi măduva spinării. (< fr. meninge, cf. gr.menigx — membrană) meningită s.f. (med.) inflamaţie infec-ţioasă a meningelor. (< fr. meningite) meningoeoc s.m. (med.) microb care provoacă meningita infecţioasă. ( < fr. meningocoque) menise s.n. 1. (fiz.) suprafaţa liberă, curbă, a unui lichid într-un tub capilar. • lentilă convexă pe o parte si concavă pe altă parte. 2. cartilaj care se află la diferite articulaţii ale corpului. ( < fr. menisque. cf. gr. meniskos
 —    crescind) meniu s.n. lista felurilor de mîncare de la o masă, de la un banchet etc.; mîn-cările servile la o masă. (< fr. menu) menopăuză s.f. (med.) perioadă în care încetează definitiv activitatea glandelor sexuale la femei. ( < fr. menopause, cf. gr. men — lună, pausis — încetare) menoragie s.f. (med.) pierdere a unei mari cantităţi de sînge la menstruaţie. ( < fr. menorragie, cf. gr. men — lună, raghe — îuptură) menstrual adj. privitor la menstruaţie, al menstruaţiei. (cf. fr. menstruel, lat. menstrualis) menstruaţie s.f. (med.) funcţiune fiziologică la femei care constă dintr-o scurgere de sînge periodică (lunară), începînd din epoca pubertăţii pînă la încetarea activităţii glandelor sexuale, (cf. fr. menstruation) mensual adj. care se petrece la o lună o dată; lunar. (cf. fr. mensuel, it. mensuale < lat. mensis — lună) mcnşevic adj. privitor la menşevism. .// s.m. şi f. adept al menşevismului.
 ( < rus. menşevih) menşevism s.n. curent oportunist mic-bur’ghez apărut în sinul social-demo-craţiei ruse, care urmărea să promoveze interesele burgheziei liberale în rîn-durile mişcării muncitoreşti şi să adapteze lupta proletariatului la liberalismul burghez. ( < rus. menşevizm) mentalitate s.f. felul propriu în care gîndeşte un individ, o colectivitate etc. (cf. fr. men la li te) mentă s.f. (bot.) izmă. (< lat. mentha, cf. fr. menthe) mentol s.n. (chim.) substanţă aromatică extrasă din uleiul de mentă. (< fr. menthol)
 mentor s.m. preceptor, educator; îndrumător, povăţuitor. (< lat., fr. mentor, cf. Klentor, n.p.) nienţîne vb. III. 1. tr. a păstra ceva neschimbat. • a susţine. 2. refl. a ră-jnîne în aceeaşi slare. Ş a-şi păstra
MEN-MES
 acelaşi loc, acelaşi post, aceeaşi poziţie. (cf. it. mantenere, fr. maintenir, după tine)
 menţionâ vb. I. tr. a semnala, a pomeni, a aminti ceva. • a indica în mod special (ceva); a specifica. (< fr. men-tionner)
 menţiune s.f. 1. menţionare, semnalare; indicaţie specială, specificare. 2. distincţie care constă în citarea cu elogii a cuiva, în urma unui concurs, (cf. fr. mention, lat. mentio) menuet s.n. vechi dans francez în trei timpi; melodie după care se execută acest dans. • parte a unei simfonii, a unei sonate etc., care se execută în trei timpi, urmînd după un adagio sau un andante. (< fr. menuet, cf. germ. Menuett)
 meoţiăn s.n. (geol.) cel mai vechi etaj al pliocenului. ( < fr. meotien) mercantil adj. privitor la comerţ, negustoresc, comercial. • preocupat exclusiv de cîştig; interesat. (< fr. mercantile, cf. lat. mercari — a face comerţ,) mercantilăj s.n. imprimate folosite în activitatea comercială. (< mercantil) mercantilism s.n. doctrină si politică economică practicată de o serie de ţări europene din secolul al XY-lea pînă în secolul al XVII-lea care, susţinea că la baza bunăstării unei ţări nu stă producţia ci dezvoltarea schimbului de mărfuri şi acumularea capitalului bănesc, (< fr. mercantilisme) mercenâr s.m. 1. militar angajat cu plată într-o armată străină; lefegiu. 2. (fig.) persoană care, pentru bani, se pune în serviciul oricui, luptînd pentru interese de orice natură, (cf. fr. mercenaire, lat. mercenarius < merces
 —    salariu) merceol6& s.m. specialist în merceologie. merceologie s.f. ştiinţă care are ca obiect studiul mărfurilor, (cf. fr. merceologie, lat. merces — plată, logos — vorbire) mercerie s.f. lucruri întrebuinţate la cusut, la aranjarea coafurii, la repararea îmbrăcămintei etc.; mărunţişuri.
 •    negoţul cu astfel de mărunţişuri; (p. ext.) prăvălie de mărunţişuri. ( < fr. mercerie) mercerizâ vb. I. tr. (text.) a trata firele sau ţesăturile de bumbac cu o soluţie de liidroxid de sodiu pentru a le da luciu şi a le mări rezistenţa. (< fr. merceriser) mercur* s.n. (chim.) metal argintiu, foarte dens şi mobil, care se prezintă în stare lichidă la temperatura normală ; (pop.) argint-viu. (< fr. mercure, cf. Mercurius, n.p.) mercur2 s.n. (astr.) planeta cea mai apropiată de soare. (< fr. Mercure) mercuriali s.n. (ieşit din uz) situaţie a preţurilor de vînzare cu bucata a bunurilor de consum, publicată în fieoaro tîrg. ( < fr. mercuriale, cf. Mercur, n.p.) mercurial2 adj. de mercur, cu mercur. (< fr. mercuriel)
                                                                                                  374
 mercuric adj. (chim.; despre sărurile de mercur) care conţine mercur bivalent, (cf. fr. mercurigue) mercuros adj. (chim.; despre sărurile de mercur) care conţine mercur mono-valent. (cf. fr. mercureux) meridian s.n. (geogr.) fiecare dintre cercurile imaginare care trec prin polii globului pămîntesc şi determină gradele de longitudine. • (mat.) intersecţia unei suprafeţe de revoluţie cu un plan care trece prin axa suprafeţei. O meridian ceresc = intersecţia sferei cereşti cu planul care trece prin axa universului. ( < fr. măridien, cf. it. meridiana, lat. meridies — amiază) meridionăl adj. de (la) miazăzi, sudic.
 •   caracteristic pentru popoarele din sud. (cf. fr. meridional, lat. meridiona-lis)
 merin6s adj. invar. (în expr.) oaie meri-nos = oaie cu lînă albă, moale, ondulată şi deasă; lînă merinos = lîna unei astfel de oi. (< fr. merinos) merit s.n. ceea ce face pe cineva sau ceva demn de stimă, de preţuire, de consideraţie; ceea ce face ca un lucru să fie folositor «i valoros. (< fr. mărite, it. merito, lat. meri tu m) merita vb. I. tr. a i se cuveni, a fi vrednic, de ceva. • a avea calităţi, merite care îndreptăţesc stima, preţuirea cuiva.
 ( < fr. meriter, it., lat. meritare) merit6riu adj. demn de stimă, de laudă; cu merite. ( < fr. meritoire, cf. lat. merilor iu s)
 meritu6s adj. cu merite; valoros; (< merita)
 meri in s.n. (mar.) frînghie subţire alcătuită din trei fire de in sau de cînepă răsucite împreună, folosită la matisarea parîmelor. (< fr. merlin, cf. flam. maarline — frînghie de mare) inerlOn s.n. (mii.) porţiune de zidărie situată între două creneluri ale unei fortificaţii. ( < fr. merlon) mersi interi, mulţumesc. ( < fr. merri) mesager s.m. purtător al unui mesaj; persoană care anunţă ceva din partea cuiva; trimis, soî. (< fr. messager) mesagerie s.f. transportare rapidă a mărfurilor în vagoane speciale, ataşate trenurilor de călători. • oficiu de expedierea pachetelor, a mărfurilor. • vagon pentru transportul rapid de mărfuri, de pachete etc. (< fr. messagerie) mesaj s.n. 1. comunicare oficială adresată de şeful statului către armată, către popor etc. 2. ştire, veste. ( < fr. message)
 meschin adj. 1. zgîrcit, mic la suflet, preocupat de interese mărunte; egoist. 2. mic, neînsemnat, lipsit de grandoare, (cf. fr. mesquin, it. meschin o) meschinărie s.f. 1. zgîrcenie, micime de suflet; lipsă de generozitate. 2. faptă de om meschin; lucru mfirunt. (cf. fr. mesquinorie) mesia s.m. personaj care conform legendelor biblice ar fi avut rolul de a mîntui
 876
 lumea de păcatul originar; nume dat de creştini lui Iisus Cristos. ( < lat., gr. messias < sir meshiha < ebr. mesha
  —  a unge)
  mesiânic adj. profetic, prezicător. (< fr. messianique, cf. Messia, n.p.) m£şă s.f. 1. şuviţă de păr. 2. (med.) bucată de tifon, de vată introdusă în-tr-o rană pentru a drena puroiul.
  (< fr. meche) metabolism s.n. (biol.) totalitatea proceselor nutritive de asimilaţie şi dezasi-milaţie care se produc în organism. O metabolism bazai = cantitatea de căl-âură, exprimată în calorii, care se produce pe un metru pătrat la suprafaţa corpului unui individ, într-o oră. ( < fr. mttabolisme, cf. gr. metabole — schimbare)
  metacârp s.n. (anat.) scheletul părţii de mijloc a mîinii, compus din cinci oase aşezate în formă de raze. (< fr. metacarpe, cf. gr. metakarpion) metacarpiân adj. referitor la metacarp. al metacarpului. (cf. fr. metacarpien) metacfaitru s.n. (fiz.) intersectia imaginară a verticalelor care trec prin centrele de greutate ale volumului de apă dislocat de un corp plutitor, (cf. fr. metacentre) metafizic adj. referitor la metafizică; de metafizică, (cf. fr. metaphysique, gr. meta — în afară, physis — natură) metafizică s.f. (fii.) metodă idealistă de cercetare, care consideră fenomenele izolate unele de altele şi imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creştere şi neagă contradicţiile interne ale fenomenelor. • (în filozofia premarxistă) parte a filozofiei care se ocupa cu problemele care depăşesc cadrul experienţei, (cf. fr. măthaphysiqve, gr. meta — în afară, physis — natură)
  metafizician s.m. adept al concepţiilor metafizice, (cf. fr. metaphysicien) metafonfe s.f. (fon.) modificare a calităţii unei vocale sub influenţa altei vocale dintr-o silabă învecinată de care este despărţită printr-o consoană. ( < fr. metaphonie, cf. gr. meta — lîngă, phone
  —  voce)
  metaforă s.f. (lit.) figură de stil care constă în a atribui unui cuvînt un înţeles nou, pe baza unei comparaţii subînţelese, (cf. fr. metaphore, lat., gr. metaphora) metaforic adj. X. propriu metaforei: figurat. 2. (despre stil) cu multe metafore, (cf. fr. metavhorique) metageneză s.f. (tiol.) alternanţa a două generaţii, una sexuală şi una asexuată. ( < fr. metagen&se, cf. gr. meta, gene-sis — generare)
  metagrdmă s.f. schimbare a unei litere într-un cuvînt. • joc care constă în a forma cuvinte noi, înlocuind mereu cîte o literă din cuvîntul iniţial definit. (< fr. mfitagramme, cf. gr. meta, gramma — literă)
                                 MES-MET
 metâî s.n. (chim.) I. element chimic cu un luciu caracteristic, bun conducător de căldură şi de electricitate, ductil şi maleabil, de obicei solid la temperatura obişnuită. 2. aliaj al unor metale (l).(cf. fr. metal, germ. Metall < lat. metallum) metalazbest s.n. (tehn.) ferodou. (< metal -f azbest) metaltfpsă s.f. figură de retorică care constă în schimbarea ordinii normale a ideilor prin înlocuirea termenilor.
 (cf. fr. metalepse, lat., gr. metalepsis — transpoziţie)                                *
 metâlic adj. 1. de, din metal. 2. care seamănă cu metalul. • (despre voce, sunet etc.) care are sonoritatea unui metal; aspru, strident. • cu luciu ca al metalului, (cf. fr. metallique) metalifer adj. (despre roci, terenuri etc.) care conţine metale. ( < fr. metallifere, cf. lat. metallifer < metallum — metal, ferre — a purta) metalizâ vb. I. tr. (tehn.) a depune o pojghiţă metalică (prin anumite procedee) pe suprafaţa unui obiect. # a da un luciu metalic. ( < fr. mâtalliser) metaloceramică s.f. ramură a metalurgiei care se ocupă cu fabricarea pulberilor metalice folosite la fabricarea diferitelor obiecte. ( < fr. mâtalloceramique, cf. germ. tâetallkeramih) metalochimic adj. privitor la metalo-chimie. (cf. fr. metallochimique) metalochimie s.f. parte a chimiei care studiază metalele, (cf. fr. metallochi-mie)
 metalografic adj. referitor la metalo-grafie. (cf. fr. metallographique) metalografie s.f. ramură a metalurgiei care studiază structura metalelor şi legătura dintre proprietăţile lor fizice şi structura lor. (< fr. metallographie, cf. lat. metallum — metal, gr. graphein — a descrie) metalogravură s.f. procedeu de gravare cu dalta a clişeelor de metal pentru imprimarea hîrtiilor de valoare nominală. (cf. fr. metallogravure) metaloid s.m. (chim.) element chimic lipsit de luciu metalic şi de ductilitate, rău conducător de căldură şi de electricitate. (< fr. metalloîde, cf. gr. me-tallon — metal, eidos — aspect) meta iote hni că s.f. ramură a tehnicii care se ocupă cu prelucrarea metalelor ; metalurgie prelucrătoare. (< metal + tehnică)
 metaloterapîe s.f. (med.) tratament al bolilor nervoase care constă în aplicarea unor plăci metalice pe corpul bolnavului. (< fr. metallotherapie) metalurgic adj. privitor la metalurgie; de, din metalurgie. (< fr. metallur-gique)
 metalurgie s.f. 1. disciplină care studiază proprietăţile fizice şi chimice ale-metalelor şi ale aliajelor lor, procesele fizice şi chimice care au loc la extragerea metalelor din minereuri şi la
 MET-MET
 prepararea aliajelor. 2. tehnica elaborării unui metal sau a unui aliaj. (< fr. metallurgie, cf. gr. metallon — metal, ergon — lucru) metalurgist s.m. şi /. specialist în metalurgie. (cf. fr. metallxirgiste) metamtirfic adj. (despre roci) care a suferit un metamorfism. ( < fr. meta-morphiaue)
 metamorfism s.n. (geol.) modificare, transformare a structurii rocilor subterane sub influenţa căldurii, a presiunii înalte şi a reacţiilor chimice. ( < fr. metamorphisme, cf. gr. meta — altul, morphe — formă) metamorfoză vb. I. refl. a suferi o metamorfoză. • (fig.; despre oameni) a-şi schimba înfăţişarea, caracterul; a se transforma (treptat). (<fr. metamor-phoser)
 metamorî6ză s.f. (zool.) transformare, schimbare a formei unor animale (insecte, batracieni etc.) în cursul dezvoltării lor de la ou la faza de maturitate. • (mit.) transformare, schimbare a unei forme în altă formă (a unei fiinţe într-un lucru, într-o plantă etc.). (cf. fr. metamorphose, lat., gr. meta-morphosis) metân s.n. (chim.) gaz inflamabil, inodor şi incolor, format din materie organică în descompunere. O gaz metan = gaz natural care emană din pămînt în regiunile vulcanice, petrolifere sau mlăştinoase, folosit drept combustibil. ( < fr. methane) metaplăsmă s.f. (gram.) trecere a substantivelor de la o declinare la alta sau a verbelor de la o conjugare la alta, datorită schimbărilor fonetice sau analogiilor survenite într-un cuvînt. (cf. fr. metaplasme, lat. metaplasmus, gr. metaplasmos) metastăză s.f. (med.) deplasare a unei boli dintr-o parte a organismului în altă parte; localizare secundară, departe de focarul primitiv al unei boli. ( < fr. metastase, cf. gr. metastasis — deplasare)
 metatărs s.n. (anat.) scheletul părţii de mijloc a labei piciorului, compus din cinci oase aproape paralele. ( < fr. me-tatarse, cf. gr. meta — după, tarsos — tars) metatar.siân adj. referitor la metatars, din metatars. (cf. fr. metatarsien) metat£ză s.f. (fon.) intervertire a ordinii unor sunete sau a unor grupuri de sunete într-un cuvînt. (cf. fr. me-tathkse, gr. metathesis — deplasare) metatorâx s.n. (zool.) al treilea segment al toracelui la insecte. (< fr. măta-thorax)
 inetazoârs.n. (biol.; la pl.) încrengătură care cuprinde animalele cu celule diferenţiate; (la sy.) animal care facc parte din aceasta încrengătură. ( < fr. metazoaires, cf. gr. meta — al doilea, zoon — animal) metec s.m. (ant.) nume dat la Atena străinilor stabiliri permanent în acest
                                                                                               376
 oraş. (cf. fr. meteque < gr. metoikos — străin)
 motempsiI*6ză s.f. (fii.) concepţie religioasă potrivit căreia sufletul ar trece, după moarte, prin corpul mai multor vieţuitoare. (< fr. metempsycose, cf. gr. meta — schimbare, psyche — suflet) mete6rs.m. nume dat fenomenelor meteorologice (fulgere, trăsnete, ploaie, rouă etc.) care au loc în atmosferă. (< fr. măteore, cf. gr. meteoron— ridicat în aer) mete6rlc adj. al meteorilor, provenit dintr-un meteor; (fig.) care se iveşte pe neaşteptate; uimitor. (< fr. meteo-rique)
 meteorism s.n. (med.) umflare a abdomenului datorită acumulării de gaze în tubul digestiv. ( < fr. meteorisme) meteorit s.m. (astr.) corp care cade pe pămînt provenind din spaţiul interplanetar; bolid. ( < fr. meteorite) meteorograf s.n. (met.) instrument de înregistrare a presiunii, a temperaturii şi a umidităţii aerului. (< fr. meUoro-graphe)
 meteorograf ie s.f. disciplină care are ca obiect descrierea fenomenelor meteorologice. ( < fr. meteorographie, cf. gr. meteoron — meteor, graphein — a descrie)
 meteorogrâmă s.f. (met.) diagramă re-prezentînd grafic un fenomen atmosferic observat în timp. ( < fr. meteorogramme, cf. gr. meteoron — meteor, gramma — cuvînt scris) meteoroî6g s.m. specialist în meteorologie. (< fr. meteorologue) meteoro!6gic adj. de meteorologie, referitor la meteorologie. ( < fr. măteorolo-gique)
 meteorologie s.f. ramură a geofizicii care studiază fenomenele atmosferice. ( < fr. meteorologie, cf. gr. meteoron —
 —   meteor, logos — vorbire) meticulos adj. (despre oameni) migălos, cu scrupule exagerate, scrupulos în muncă; tipicar. • (adesea adv.) făcut cu atenţie deosebită; minuţios, scrupulos. (cf. fr. meticuleux, lat. meticu-losus)
 meticulozitate s.f. însuşirea de a fi meticulos; minuţiozitate, (cf. fr. miticulo-site)
 metil s.m. (chim.) radical organic mono-valent, compus dintr-un atom de carbon şi din trei atomi de hidrogen. ( < fr. methyle) metilcn s.m. (chim.) radical organic bivalent, compus dintr-un atom de carbon şi doi atomi de hidrogen, o albastru de metilcn = materie colorantă albastră, întrebuinţată în vopsitorie şi ca dezinfectant în medicină. (< fr. mtthylene) metilic adj. (chim.) care conţine metil. O alcool metilic = alcool toxic, obţinut prin distilarea uscată a lemnului; spirt de lemn. ( < fr. methylique) metis s.m. şi f. t. individ născut dintr-o albă şi un indian sau dintr-un alb şi o
877
 indiană. 2. (biol.) animal sau plantă provenind din Încrucişarea a doi indivizi de rase sau de specii diferite; hibrid. (< fr. mâtis, cf. lat. mixticius
  —  născut dintr-o rasă amestecată) mot6dă s.f. 1. ansamblu de mijloace
  socotite proprii pentru realizarea unui scop; procedeu, mod de executare a unui lucru. • totalitatea procedeelor practice cu ajutorul cărora se predă o ştiinţă, o disciplină. • manual care conţine principiile de învăţare a unei limbi, a unui instrument muzical etc. 2. modul de a studia, de a cerceta fenomenele naturii şi ale societăţii. (< fr. methode, cf. lat., gr. methodos) metodic adj. (adesea adc.) cu metodă; sistematic. • de metodică. (< fr. methodique)
  metodică s.f. parte a pedagogiei care studiază principiile şi metoda de predare proprie fiecărui obiect de studiu: metodă. (cf. rus. metodiha, fr. methodique) metodism s.n. doctrină mistică cu principii morale foarte severe, practicată de o sectă anglicană întemeiată în secolul al XVIII-lea. (cf. fr. methodisme) metodist* s.m. şi f. adept al metodismului.
  (cf. fr. methodiste, germ. tâelhodist) metodist2s.m. şi f. specialist în metodică.
  ( < rus. metodist) metodologic adj. privitor la metodologie.
  (cf. fr. methodologique) metodologie s.f. ştiinţă care studiază metodele cercetării ştiinţifice; totalitatea metodelor de cercetare folosite într-o ştiinţă. ( < fr. methodologie, cf. gr. methodos — metodă, logos — vorbire)
  met6i s.n. (chim.) compus organic alb, cristalizat, folosit ca developator în fotografie. (< fr. metol)
  -metonimic adj. privitor la metonimie.
  ( < fr. metonymique) metonimie s.f. (ret.) figură de stil prin care se înlocuieşte un termen prin altul cu care se află într-un oarecare raport (de cauză faţă de efect, de parte faţă de întreg etc.). (cf. fr. metonymii, lat., gr. metonymia < gr. meta — schimbare, onyma — nume) metonomasie s.f. (lingv.) schimbare a unui nume propriu prin traducerea lui în altă limbă. (< fr. metonomasie, cf. gr. meta — schimbare, onoma —
  —  nume)
  met6păs./. (arhit.) spaţiu liber, împodobit uneori cu basoreliefuri, care separă triglifele unei frize dorice, (cf. fr. metope, lat., gr. metopa < gr. meta — între, ope — deschidere) metrtfj s.n. lungime, cantitate de material (măsurată în metri). O film de scurt metraj = film scurt. (< fr. m>>-trage)
  metresă, s.f. (rar) amantă. întreţinută.
  •  ( < fr. maîtresse)
  metrici adj. referitor la sistemul zecimal de măsuri si greutăţi care are metrul ca unitate de bază. O sistem metric =
                                                                                          MET-ME Z
 ansamblul uni(ă(.ilui' ue măsură care au la bază metrul. • (despre mărimi) care are calitatea de a admite o măsură, (cf. fr. metrique) m«>tric2 adj. referitor la măsura versurilor, la structura lor ritmică, (cf. fr. metrique, lat. metricus) metrică s.f. totalitatea regulilor privitoare la structura ritmică a versurilor, (cf. fr. metrique) metrit&s.f. (med.) inflamat ie a uterului.
 ( < fr. metrite, cf. gr. metra — uter) mctr6 s.n. metropolitan. (< fr. metro < metropolitain)
 metrol6gic adj. privitor la metrologie, de metrologie. ( < fr. metrologique) metrologie s.f. parte a fizicii care studiază unităţile de măsură şi metodele de măsurare a mărimilor fizice. ( < fr. metrologie, cf. gr. metrou — măsură, logos — studiu) metromân s.m. (rar) persoană care are mania de a face versuri. ( < fr. metro-mane)
 metromanîe s.f. (rar) mania de a face versuri. (< fr. metromemie) metronom s.n. instrument care marchează prin bătăi regulate intervale egale de timp. ( < fr. metronome, cf. gr. metron — măsură, nomos — regulă) metr6polă s.f. 1. oraş mare, de obicei capitala unei ţări. • (bis.) reşedinţa ‘unei arhiepiscopii catolice. 2. stat imperialist considerat în raport cu coloniile sale. • (ist.) stat, oraş antic considerat în raport cu coloniile pe care le-a întemeiat, (cf. fr. metropole, lat., gr. metropolis < gr. meter — mamă, polis — oraş) metropolitan s.n. linie ferată urbană (subterană) electrificată; vehicul care circulă pe o astfel de linie. (< fr. metropolitain) metroragie s.f. (med.) hemoragie uterină.
 ( < fr. metrorragie) metrul s.m. 1. unitate de măsură a lungimii din sistemul metric, care reprezintă a patruzecea milioana parte din meridianul terestru. 2. instrument de măsură făcut din lemn, din metal etc. avînd lungimea de un metru (1). ( < fr. metre, cf. gr. metron — măsură) metru2 s.m. (metr.) picior de vers ritmic în versificaţia greco-latină, determinat de un grup’      de silabe lungi şi scurte.
 •   numărul      de silabe şi   cezura necesară pentru                                 a forma un gen de vers
 în versificaţia     modernă.   ( < fr. metre,
 cf. lat. melrum, gr. metro)<) mezalianţă s,f. căsătorie cu o persoană de condiţie socială sau de cultură inferioară, considerată nepotrivită de. cercurile nobiliare şi ale marii burghezii. ( < fr. mesa Mance) mozanm s. n. etaj mai scund care -se află între parter şi primul etaj. ( < l'r. mezzanine, cf. it. mezzunino) mezaventiiră s.f. (rar) păţanie, accident plictisitor, boroboaţă, (cf. fr. mesaventure)
 MEZ-MIC
 mezentâr s.n. (anat.) membrană care leagă intestinul subţire de peretele posterior al abdomenului. ( < fr. mtsen-tere, cf. gr. mesos — mijlociu, enteron — intestin)
 mezent6ric adj. al mezenterului, privitor la mezenter. (cf. fr. mâsenterique) mezocârp s.n. (bot.) partea cărnoasă a unui fruct cuprinsă între coajă şi sîm-bure. (< fr. măsocarpe, cf. gr. mesos
 —    mijlociu, karpos — fruct) mezodârm s.n. (biol.) strat celular din embrionul animalelor care se află între stratul extern şi cel intern şi din care se dezvoltă oasele şi muşchii. ( < fr. mesoderme, cf. gr. mesos — mijloc, derma — piele) mezofil s.n. (bot.) ţesut cuprins între cele două membrane exterioare ale frunzei, care conţine clorofila. (< fr. mesophylle) mezolitic s.n. (geol.) epocă cuprinsă între paleolitic şi neolitic. (< fr. mă-solithique)
 mezosferă s.f. (geol.) învelişul cuprins între 1200 şi 2900 kilometri în adîn-cimea pămîritului, în care predomină sulfurile şi oxizii metalelor grele (fier, nichel, magneziu). (< fr. mesosphbre, cf. gr. mesos — mijloc, sphaira — sferă) mezotorâx s.n. (zool.) segmentul al doilea al toracelui insectelor, de care sînt prinse aripile de dinainte şi a doua pereche de picioare. (< fr. mâso-thorax)
 mezoz6ic adj. (geol.; în expr.) era mezo-zoicâ = era secundară, în care apar pentru prima dată mamifere, păsări şi peşti osoşi. (< fr. mesozoique, cf. gr. mesos — mijlociu, zoon — animal) mezzo-f6rte adv. (muz.) potrivit de tare, între piano şi forte. (< it.,' fr. mezzo-forte) mezzo-soprână s.f. cîntăreaţă a cărei voce este situată între sopran şi alto. (< it., fr. mezzo-soprano) mi s.m. invar, treapta a treia din gama do major; sunetul şi nota corespunzătoare; coarda, clapa unui instrument care dă sunetul acestei note. (< it. mi) miăsmă s.f. emanaţie nesănătoasă, miros urît provenit din materii organice în descompunere; duhoare. ( < fr. miasme, cf. gr. miasma — murdărie, pată) micaceu adj. (despre roci, minerale) care conţine mică. ( < fr. micace) micanităs./. (fiz.) material obţinut prin aglomerarea cu şelac a fragmentelor de mică, folosit ca izolant electric. (< fr. micanite)
 micaşist s.n. (petr.) rocă metamorfică compusă din cuarţ şi mică. (< fr. micaschiste)
 mică s.f. (min.) grup de minerale de siliciu şi aluminiu, cristalizate, care se desfac în foiţe, de obicei elastice. ( < fr. mica, cf. lat. mica — bucăţică) micelăs./. (chim.) grup de molecule care se formează în substanţele coloidale şi în soluţiile lor. (< fr. micelle)
 miceliu s.n. (bot.) aparatul vegetativ al unor ciuperci, care se prezintă sub forma unui tal lilamentos. (< fr. mycelium)
 miciurinism s.n. concepţia biologică a savantului sovietic Miciurin, referitoare la hibridarea artificială, la educarea organismelor într-o anumită direcţie, la iarovizare, aclimatizare etc.; biologia miciurinistă. (< Miciurin, n.p.)
 miciurinist adj. care se referă la miciurinism; creat de Miciurin, care face parte din şcoala lui Miciurin. (după rus. miciurineţ) micofldră s.f. (bot.) vegetaţie alcătuită din ciuperci. ( < mico- + 'floră) micolâg s.m. specialist în micologie.
 (< fr. mycologue) micologie s.f. ramură a botanicii care studiază ciupercile. (< fr. mycologie, cf. gr. myces — ciupercă, logos —vorbire)
 mic6ză s.f. (bot.) boală a plantelor provocată de anumite ciuperci. (<fr.
 mycose)
 microanalîză s.f. (chim.) analiză chimică efectuată asupra unor cantităţi foarte mici dintr-o substanţă. (< fr. micro-analyse)
 micr6b s.m. (med.) nume generic dat unor microorganisme vegetale sau animale, care sînt adesea agenţii transmi-tători ai anumitor boli. ( < fr. microbe, cf. gr. microbis — a cărui viaţă este scurtă)
 microbalânţă s.f. balanţă foarte sensibilă de laborator, (cf. fr. microbalance) microbiân adj. produs de microbi; răs-pînditor de microbi (cf. fr. microbien) microbioltig s. m. specialist în microbiologic. ( < fr. microbiologue) microbioldgic adj. privitor la microbiologic. (< fr. microbiologique) microbi o I6gie s.f. ştiinţă care studiază microorganismele. ( < fr. microbiologie, cf. gr. microbios — cel cu viaţă scurtă, logos — vorbire) microcefâl adj. care are capul foarte mic. ( < fr. microcdphale, cf. gr. mieros — mic, kephale — cap) microcefalio s.f. dezvoltare insuficientă a craniului şi a creierului, care are ca urmare idioţia. (< fr. microcephalie) microcentrălăs./. centrală electrică mică.
 ( < micro- + centrală) microchimîe s.f. ramură a chimiei care se ocupă cu studiul reacţiilor chimice dintre cantităţi foarte mici de substanţă, (cf. fr. microchimie) microclimă s.f. totalitatea condiţiilor meteorologice (temperatură, umiditate etc.) observate pe spaţiul din imediata apropiere a solului. ( < micro- clima) microcdc s.m. (biol.) specie de bacterii de formă sferică, mai mici decît cocii. (< fr. microcoque, micrococus, cf. gr. mikros — mic, kokkos — grăunte) microcosm s.n. (lic.) universul redus la dimensiuni de miniatură, (cf. fr. micro-
 379
 cosme, lat., gr. microcosmos < gr. mi feros — mic. kosmos — lume) microc6smic adj. referitor la microcosm.
 (cf. fr. microcosmique) microcristalin adj. (despre roci, minerale) alcătuit din cristale microscopice. (< fr. microcristallin) microfilm s.n. film pentru fotografii foarte mici, care pot fi apoi mărite.
 ( < fr. microfilm) microf6n s.n. aparat cu sursă proprie de energie, foarte sensibil, care măreşte intensitatea sunetelor; este folosit în telefonie, în radiofonie etc. (<fr. microphoney cf. gr. mikros — mic, phone
 —  voce)
 microfotocGpie s.f. copie fotografică de dimensiuni foarte mici, obţinută printr-un procedeu microfotografic. ( < fr. microphotocopie) microfotografic adj. folosit în microfoto-grafie, obţinut prin microfotografie. (cf. fr. microphotographique) microfotografie s.f. 1. fotografie a unor obiecte, a unor preparate sau a unor fiinţe microscopice obţinută cu ajutorul unui apaiat fotografic adaptat la un microscop. • fotografie de dimensiuni foarte mici. 2? tehnica obţinerii acestor fotografii. (< fr. microphoto-graphie, cf. gr. mikros — mic, phos — lumină, graphein — a scrie) microfotoradiografie s.f. (med.) radiografie făcută pe un clişeu mic; tehnica obţinerii acestor radiografii, (cf. fr. microphotoradiographie) micrografie s.f. prepararea unui obiect pentru a fi studiat la microscop; studi jl microscopic al unui obiect. ( < fr. mi-crographie, cf. gr. mikros — mic., grop-hein — a descrie) microgram s.n. a milioana parte dintr-un gram. (< fr. microgramme) microHt s.n. (min.) element cristalin microscopic, de formă prismatică sau tubulară, care se află în unele roci. ( < fr. microlithe, cf. gr. mikros — mic, Hthos — piatră) micrometric adj. 1. referitor la micro-metru sau la micrometrie. 2. de dimensiuni foarte mici. ( < fr. micromttrique) micrometrie s.f. disciplină care se ocupă cu măsurarea dimensiunilor extrem de mici. ( < fr. micrometrie) micrometru s.n. (tehn.) instrument mecanic de mare precizie, cu care se măsoară lungimi mici. • instrument gradat adaptat la ocularul unui microscop sau al unui alt aparat optic pentru a măsura dimensiunile obiectelor observate. ( < fr. micrometre, cf. germ. tâihro-meter < gr. mikros — mic, metron — măsură)
 micr6n s.m. (tehn.) unitate de măsură, egală cu a mia parte dintr-un milimetru. ( < fr. micron, cf. gr. mikros — mic) microohm s.m. (fiz.) unitate electrică de rezistenţă, egală cu a milioana parte dintr-un ohm. (cf. gr. mikros — mic, ohm — unitate de măsură)
                                                                                     MIC-MIG
 microorganism s.n. (biol.) plantă sau animal care poate fi văzut numai la microscop. ( < fr. micro-organisme) microsc6p s.n, (fiz.) instrument optic compus dintr-un sistem dublu de lentile, folosit pentru observarea şi cercetarea obiectelor extrem de mici, a microorganismelor etc. ( < fr. micro-scope, cf. gr. mikros — mic, skopein — a examina) microscâpic adj. 1. care poate fi văzut numai la microscop. • efectuat cu microscopul. 2. (fig.) extrem de mic, minuscul; (p. ext.) fără valoare, neînsemnat, (cf. fr. microscopiove) microscopie s.f. tehnica observaţiei la microscop. • examinare, analiză făcută cu microscopul. (< fr. microscopie) microseîsm s.n. (geol.) cutremur de pămînt foarte slab. (< fr. microstisme, cf. gr. mikros — mic, seismos — zguduire) microsion s.n. disc de patefon de dimensiuni mici, cu şanţul de înregistrare foarte fin, permiţînd înregistrări de lungă durată. (< fr. microsillon) microsp6r s.m. (bot.) nume dat anumitor spori masculini ai criptogamelor vasculare. ( < fr. microspore) microtom s.n. (fiz.) instrument cu ajutorul căruia se pot tăia fragmente foarte subţiri dintr-un corp pentru a putea fi studiate la microscop. (< fr. microtome, cf. gr. mikros — mic, tome — secţiune)
 microzoâre s.f. pl. (zool.) clasă de animale de apă vizibile numai la microscop. (< fr. microzoaire, cf.gr. mikros
 —  mic, zoon — animal)
 microzonă s.f. regiune din masa solului arabil, care conţine particulele cu funcţiuni biochimice. ( < fr. microzone) mictiune s.f. (med.) urinare, (cf. fr.
 miction, lat. mintia) midinetă s.f. (rar) tînără croitoreasă sau modistă pariziană. (< fr. midinette) mielină s.f. (anat.) substanţă moale, refringentă, care acoperă cilindrul-ax al nervilor. (< fr. myeline, cf. gr. myelos
 —  măduvă)
 mielîtă s.f. (med.) inflamaţie a măduvei spinării. (< fr. myelite, cf. gr. myelos
 —  măduvă)
 migmatită s.f. (petr.) rocă metamorfică formată prin pătrunderea unei topituri de magmă în rocile sedimentare. ( < fr. migmatite) migra vb. I. intr. (liv.) a se deplasa, a se muta în masă dintr-un loc în altul. ( < lat. migrare) migrator adj. (liv.: mai ales despre păsări) care migrează; călător, (cf. lat. migrator, fr. migratoire) migraţi vine s.f. migrare. O migra ţiunea ţiţeiului = trecerea ţiţeiului (şi a gazelor care-1 însoţesc) din roca în care s-a format în altă rocă. (cf. lat. migratio, fr. migrat ion) migrenă s.f. (med.) durere de cap (localizată mai ales într-o anumită regiune a capului şi însoţiţi de ţulburări dige$~
 MIK-MIM
380
 tive). ( < fr. Yrii'ij'filiiit, Cf. gr. 1i£Yili — jumătate, kranion — craniu) mik&d6 s.m. titlu dat împăratului Japoniei. (<fr., jap. mikado) milaneză s.f. (text.) tricot (de mătase) pentru lenjerie, pentru bluze etc. (cf. fr. milanais it. milanese) milă s.f. unitate de măsură pentru lungimi, ale cărei mărimi variază în diverse ţări. (cf. fr. miile, lat. miile) milenar adj. (existent) de o mie de ani, de un mileniu; (p. ext.) de mii de ani. (cf. fr. millenaire. lat. millenarius) mileniu s.n. interval de timp de o mie de ani. ( < lat. millenus) miliamper s.m. (fiz.) unitate subdivizionară de măsură a intensităţii curentului electric, egală cu a mia parte dintr-un amper. (cf. fr. milliampere) miliampermetru s.n. (fiz.) ampermetru sensibil, pentru măsurarea în miliam-peri. (cf. fr. milliampermetre) miliar adj. (despre pietrele de kilometraj; şi subst., f.) care indică o distanţă de o mie de metri. (< fr. milliaire) miliard s.n. număr egal cu o mie dc milioane; (p. ext.) număr foarte mare. (< fr. milliard) miliardar s.m. şi f. posesor al unei averi evaluate în miliarde, (cf. fr. milliar-daire)
 milibâr s.m. (Hz.) unitate de presiune, egală cu a mia parte dintr-un bar. (cf. fr. millihar) miligrâm s.n. unitate subdivizionară de măsură pentru greutăţi, care reprezintă a mia parte dintr-un gram. (cf. fr. millipramme) mililitru s.m. unitate subdivizionară de măsură pentru capacităţi, care reprezintă a mia parte dintr-un litru. (cf. fr. millilitre)
 milimetric adj. de mărimea unui milimetru; (p. ext.) foarte mic. O hîrtie milimetrică = hîrtie cu linii orizontale şi verticale la distanţă de un milimetru unele de altele, (cf. fr. millimetnque) milimetru s.m. unitate subdivizionară de măsură pentru lungimi, care reprezintă a mia parte dintr-un metru, (cf. fr. millimetre).. milino s.n. (text.) pînză de in foarte subţire. ( < fr. milinon) mili6n s.n. număr egal cu o mie de mii.
 ( < fr. million) milionar s.m. şi /. posesor al unei averi evaluate în milioane, (cf. fr. million-naire)
 milionime s.f. număr egal cu a milioana parte dintr-un întreg, (cf. fr. millio-nieme)
 milita vb. I. intr. a lupta intens pentru un principiu, pentru o cauză etc. ( < fr. militer, it., lat. militare) militânt adj. care militează pentru un principiu, pentru o cauză. // s.m. şi t. luptător, activist; combatant; propagandist. (cf. fr. militant) militar adj. care ţine de armată; ostăşesc. O serviciu militar «= stagiu f&cut
 în armată de un celăţean. • care se bazează pe armată; care ţine de război; războinic. // s.m. persoană care aparţine cadrelor active ale armatei; ostaş, (cf. fr. milita.ire, it. militare, lat. mi li taris, mi li tarius) militarism s.n. politică reacţionară proprie statelor imperialiste, de întărire a forţei militare şi de pregătire a războaielor’ de cotropire, (cf. fr. militarisme) militarist adj. propriu militarismului; războinic. I! s.m. partizan al militarismului. (cf. fr. militariste) militarizd vb. T. tr. a organiza milităreşte (o ţară. o instituţie etc.). a da un caracter militar; a subordona scopurilor militarismului, (cf. fr. militariser) milităreşte ado. ostăşeşte, soldăţeşte.
 ( < militar) miliţiăn s.m. şi f. 1. membru al miliţiei (1). 2. ostaş din miliţie (2). (< miliţie, cf. fr. milicien) miliţie s.f. 1. instituţie care are drept scop menţinerea ordinii şi a securităţii publice, apărarea proprietăţii socialiste, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. 2. (în organizarea militară din trecut) armată neregulată de rezervă compusă din orăşeni şi ţărani, cuprin-zînd şi unele corpuri de armată speciale.
 •   (ant.) corp de armată nepermanent iniţiat la începutul republicii romane, care era chemat sub arme numai în timp de război. ( <rus. miliţiia, cf. lat. miliţia, fr. milir.e)
 miliv61t s.m. (fiz.) unitate subdivizionară de măsură a tensiunii electrice, egală cu a mia parte dintr-un volt. (cf. fr. millivolt) milivoltnietru s.n. (fiz.) voltmet.ru sensibil, gradat pentru măsurarea în mili-volţi. (cf. fr. millinoltmetre) mim s.m. 1. scurtă comedie populară antică, alcătuită din cîteva scene comice simple, grosolane, cu glume vulgare, al căror subiect era luat din viaţa de toate zilele. 2. actor care juca în aceste comedii; actor de pantomimă. (cf. fr. mime it., lat. mima < gr. mi-meomai — imit) mima vb. I. tr. a interpreta (un rol. o piesă) prin mimică, prin gesturi. # a imita gesturile, felul de a fi al cuiva. ( < fr. mimer, it. mimare) mimetism s.n. (biol.) însuşire a unor animale de a-şi schimba culoarea după mediul înconjurător sau de a lua forma unor obiecte sau animale din imediala apropiere. (< fr. mime.tisme, cf. gr. mimeisthai) mimlc adj. referitor la mim sau la mimică; de mim. (cf. fr. mimique, lat. mimicus, gr. mimihos) mimică s.f. arta de a exprima prin gesturi (mai ales prin expresia feţei) sentimente şi idei; (p. ext.) expresie a feţei ( < fr. mimique, it. mimico) mlm<3ză-s.f. (bot.) gen de plante erbacee leguminoase exotice, cu inflorescenţe bogate, p mimoză senzitivă ® plantă
381
MIN-MIN
 erbacee ale cărei frunze se strîng la cea mai mică atingere. (< fr., lat. mimosa)
 mina vb. I. ir. 1. a aşeza, a pune mine (în scop de distrugere). 2. (fig.) a distruge, a slăbi, a nimici (cu încetul). (< fr. miner, it. minare) minaret s.?i. turn înalt de geamie; minarea. • element decorativ al unei clădiri, în formă de minaret. ( < fr. minaret, cf. ar. minata) minăi s.f. 1. loc subteran, special amenajat, de unde se extrag minerale. • ansamblul lucrărilor subterane care permite exploatarea unor zăcăminte.
 •    (fig.) mare bogăţie (ascunsă), izvor nesecat. 2. cilindru subţire de gralit etc. din interiorul creioanelor. 3. (mii.) armă alcătuită dintr-o încărcătură de exploziv si un dispozitiv de aprindere, care explodează prin lovire sau la comandă. ( < fr. mine, it. mina) mină2 s.f. înfăţişare; expresie a feţei;
 fizionomie. ( < fr. mine) mină3 s.f. (ant.; la vechii greci) monedă valorînd o sută de drahme. (< lat. mina)
 min<*r s.m. lucrător în minai (1). ( <mină) mijierâl1 s.n. (min.) corp solid, care se află în natură cristalizat sau amorf (în interiorul sau la suprafaţa pămîntului). ( < fr. mineral, cf. lat. t. minerale)
 minerâl2 adj. care conţine minerale, referitor la minerale. O apă minerală = apă în a cărei soluţie se află săruri, substanţe radioactive, gaze. (cf. fr. mineral, lat. mineralis)
 mineraliza vb. I. refl. a se transforma în mineral'. ( < fr. minAraliser) mineralizator adj. care favorizează formarea sau cristalizarea unor minerale; care preface un metal în mineral com-binîndu-se cu el. (cf. fr. mineralisateur) mineralog s.m. specialist în mineralogie. (cf. germ. Mineralog. fr. mineralogice)
 mineralogic adj. privitor la mineralogie.
 (cf. fr. mineralogique) mineralogie s.f. ştiinţă care studiază structura, compoziţia şi proprietăţile fizice şi chimice ale mineralelor, (cf. fr. mineralogie)
 mineralurgie s.f. ştiinţă care studiază aplicarea cunoştinţelor mineralogice în industrie. (< fr. mineralurgie, cf. fr. mineral, gr. ergon — lucru) minereu s.n. mineral in compoziţia caruia se găsesc anumite elemente (metale, metaloizi) în cantităţi suficiente pentru a putea fi exploatate rentabil. ( < fr. mineral) minerit s.n. ocupaţia minerului. (< miner)
 minesenger s.m. (pron.: -zen-gher) nume dat trubadurilor germani din secolele aj XH-lea — al XVl-lea. ( <germ. Minnesănger) miniatural adj. mic, minuscul. ( <minia-tură)
 miniatură s.f. 1. pictură fină şi delicată de mici dimensiuni (făcută pe fildeş, pe email etc.). 2. literă ornată sau ornament pictat care împodobea titlul sau începuturile capitolelor în vechile manuscrise. 3. operă de artă, de literatură de dimensiuni mici, lucrată cu fineţe; obiect de dimensiuni reduse, (cf. fr. miniature, it. miniatura) miniaturist s.m. şi /. pictor, autor de miniaturi, (cf. fr. miniaturiste) miniaturistică s.f. 1. arta de a executa miniaturi. 2. studiul miniaturilor de pe vechile manuscrise. ( < miniatură) minier adj. referitor la mine1 (1), de mine. (cf. fr. minier) minimi s.n. limită inferioară în ceea ce priveşte cantitatea, calitatea etc. o valoarea cea mai mică pe care o poate lua o mărime variabilă. (<fr., lat. minimum)
 minim2 adj. cel mai mic posibil; neînsemnat. foarte mic, neglijabil, (cf. fr. minim*, lat. minirnus) minimal a di. foarte mic. O program minimal = program care cuprinde un ansamblu de sarcini minime, care trebuie îndeplinite în prima urgenţă. (<germ. minimal) minimaliza vb. I. tr. a reduce la minimum, a micşora (nejustificat) importanţa, valoarea unei persoane, a unui lucru etc.; a bagateliza. (<germ. minimalisieren ) minimetru s.n. (tehn.) instrument de precizie pentru măsurarea lungimilor prin indicarea abaterilor lor faţă de un etalon de comparaţie. • instrument pentru măsurarea diămetrelor alezajelor foarte m ci. ( < fr. minimetre) minimum adv. cel puţin. (<fr., lat. minimum)
 minister s.n. totalitatea serviciilor centrale reunite sub conducerea unui ministru; instituţia respectivă; (p. ext.) clădire unde este instalată o asemenea instituţie. (< fr. ministere, cf. lat. mi-nisterium — slujbă, serviciu) ministeriabil adj. (ironic, în trecut) aspirant la demnitatea de ministru, (după fr. ministrable) ministerial adj. care ţine de un ministru sau de un minister. O bancă ministerială = loc unde sînt grupaţi membrii guvernului la şedinţele parlamentului; hîrtie (sau coală) ministerială — hîrtie (sau coală) de formatul obişnuit pentru cereri; plic ministerial — plic mare în care se păstrează acte fără a fi îndoite, (cf. fr. ministcriel) ministru s.m. membru al unui guvern, care este însărcinat cu conducerea unui minister. ( < fr. ministre, cf. lat. minister)
 miiiiu s.n. (chim.) oxid dc plumb, roşu la culoare, întrebuinţai mai ales în vopselărie. ( < fr. miniurn) rn.in.6r adj. 1. (despre persoane; adesea subst.) neajuns incă la majorat. 2. secundar, puţin important; mai mic. O (muz.)
 MIN-MIR
 gamă minoră = gamă formata de obicei din patru tonuri şi trei semitonuri (între treptele a doua şi a treia, a cin-cea şi a şasea, a şaptea şi a opta; (log.; în expr.) termen minor = premisa unui silogism, care conţine subiectul concluziei. ( < lat. minor, cf. fr. mineur) minorât s.n. (rar) situaţia unei persoane minore şi durata acestei situaţii, (cf. germ. Minorat) minorit s.m. călugăr franciscan. ( <it. minori ta, cf. fr. minori te, lat. minor es fratres)
 minoritâr s.m. şi /. membru al unei minorităţi naţionale, (cf. fr. minori-taire)
 minoritâte s./. partea (cea) mai mică dintr-o mulţime împărţită în două; cei mai puţini la număr. O minoritate naţională = populaţie care se găseşte în număr mai mic faţă de populaţia de bază a unei ţări. (cf. fr. minorite, lat. minori tas)
 minot-âur s.m. (mit.) fiinţă fabuloasă imaginată cu cap de om şi trup de taur. (cf. fr. minotaure < Minotaur, n.p.) mintâl adj. referitor la minte; făcut în minte. O alienaţie mintală = nebunie; debil mintal = persoană care se dezvoltă greu din punct de vedere al intelectului; slab de minte. (cf. fr. mental < lat. mens — minte) minus s.n. 1. (mat.) semnul operaţiei de scădere sau care indică un număr negativ. 2. deficit, lipsă. // adv. fără, mai puţin, scăzînd. (<lat. minus) minuscul adj. de dimensiuni reduse; (foarte) mic. (cf. fr. minuscule, lat. minusculus)
 minut s.n. 1, diviziune a timpului care reprezintă a şaizecea parte dintr-o oră.
 •    interval de timp nedeterminat, dar în general foarte scurt; clipă, moment. 2. (mat.) subunitate de măsură pentru unghiuri, care reprezintă a şaizecea parte dintr-un grad sexagesimal sau a suta parte dintr-un grad centezimal. (cf. fr. minute, it. minuto < lat. minu-tus — mic, mărunt) minutâr s.n. indicator al minutelor pe cadranul unui ceas. (< minut) mintită s.f. 1. (jur.) textul original al unui act, al unei sentinţe. 2. redactare provizorie a unui document, a unui plan etc. 3. rezumat asupra discuţiilor dintr-o şedinţă. (< fr. minute, cf. lat. minuta — mică) mintiţie s.f. (rar) minuţiozitate, (cf. fr.
 minuţie, lat. minuţia) minuţi6s adj. migălos, meticulos; amănunţit. • (adv.) cu grijă, cu multă băgare de seamă. (cf. fr. minutieux) minuţiozitate s.f. însuşirea de a fi minuţios; amănunţime, meticulozitate. (< minuţios)
 miocârd s.n. muşchiul striat al inimii. (< fr. myocarde, cf. gr. mys — muşchi, hardia — inimă) miocardită s.f. (med.) inflamaţie a miocardului. (< fr. myocardite)
                                                                                               382
 miocen s.n. (geol.) diviziune, perioadă a erei terţiare, caracterizată prin formarea regnului animal şi vegetal, cît şi a contururilor continentale şi oro-grafice de astăzi. (<fr. miochne, cf. gr. meion — mai puţin, kainos — recent, nou) miocSnic adj. privitor la miocen. (< fr.
 miocenique) miog£n s.n. (chim.) proteină care se găseşte în ţesutul muscular. (< fr. myo-gene)
 miogrâf s.n. aparat care înregistrează grafic contracţiile muşchilor. (< fr. myographe, cf. gr. mys — muşchi, grap-hein — a descrie) miograîie s.f. înregistrare grafică a activităţii musculare făcută cu ajutorul miografului. ( < fr. myographie) miologie s.f. parte a anatomiei care studiază muşchii. (< fr. myologie, cf. gr. mys — muşchi, logos — vorbire) mi6m s.n. (med.) tumoare formată pe fibrele musculare. ( < fr. myome) mi6p adj., s.m. şi f. suferind de miopie.
 •    (fig.) mărginit, fără perspectiva viitorului, (cf. fr. myope, lat., gr. myops
 <    gr. myein — a închide, ops — ochi) miopie s.f. (med.) stare a celor care nu văd clar obiectele decît de aproape, datorită unui defect al cristalinului ochiului care nu permite formarea imaginilor obiectelor îndepărtate pe retină, ci înaintea ei; vedere scurtă. • (fig.) mărginire, lipsă de perspectivă în judecarea situaţiilor. ( < fr. myopie) miotomie s.f’. (med.) disecţie, incizie a muşchiului. (< fr. myotomie, cf. gr. mys — muşchi, tome — tăietură) miozină s.f. (chim.) substanţă albumi-noidă care se găseşte în muşchii mamiferelor. ( < fr. myosine cf. gr. mys — muşchi)
 miozită s.f. (med.) inflamaţie a muşchilor. ( < fr. myosite) miozâtis s.m. (bot.) plantă erbacee cu flori mici, albastre, roşii şi albe, care creşte în pădurile de munte; nu-mă-uitâ. (< fr. myosotis, cf. lat., gr. myo-sotis < gr. myos — şoarece, ou, otos — ureche)
 mirâcols.n. (liv.) eveniment. întîmplare contrară legilor naturii, care nu poate fi explicată raţional; minune, (cf. fr. miracle, lat. miraculum < mirări — a admira)
 mira<‘ul6s; adj. supranatural, minunat. • care face minuni. • uimitor, uluitor, extraordinar. // s.n. toate elementele supranaturale care intervin în basme; supranatural, (cf. fr. miraculeux, lat. miraculosvs) miraj s.n. 1. (fiz.) fenomen optic datorit refracţiei luminii, care face ca uneori imaginea unor lucruri depărtate şi ascunse dincolo de orizont să apară mai apropiată şi răsturnată. • (fig.) iluzie. 2. farmec,’ atracţie. (< ir. mirage) miră s.f. 1. riglă divizată care serveşte la măsurarea indirectă a distanţelor sau
 383
 la măsurarea înălţimilor. 2. (mii.) că-tare (la armă,/. (< fr. mire cf. it. mira)
 miriâde s.f. pl. mulţime mare, nenumărată. (< fr. myriade, cf. gr. myrias — zece mii)
 miriaţrâm s.n. unitate de măsură pentru greutăţi, egală cu 10000 grame. (< fr. myriagramme) miriametru s.m. unitate de măsură pentru lungimi, egală cu 10000 metri. (< fr. myriamktre) miriapâd s.n. (zool.; la pl.) clasă de animale inferioare, cu corpul format din segmente sau inele şi care au foarte multe perechi de picioare; (la sg.) animal care face parte din această clasă. (< fr. myriapodes„ cf. gr. myrias
 —    multe, pous — picior) mirific adj. (liv.) minunat, măreţ; admirabil. (cf. lat. mirificus, fr. mirifique) mirmilOn s.m. (ist.) gladiator care lupta de obicei cu retiarii, avînd ca semn distinctiv coiful galic, împodobit cu un peşte în chip de panaş. (<lat. myrmillo)
 mirt s.m. (bot.) arbust sudic totdeauna verde, mirositor, cu lemn greu, fin şi cu structură omogenă cultivat şi la noi ca plantă ornamentală. (< fr. myrte, cf. lat. myrtus, gr. myrtos) mirtacâe s.f. pl. familie de plante dico-tiledonate, cu tulpina arborescentă, al căror tip este mirtul. (< fr. myrtac^es) misă s.f. compoziţie polifonică religioasă care se cîntă în bisericile romano-catolice atunci cînd preotul oficiază ritul sacrificiului corpului şi al sîngelui lui Cristos. (< lat. bis. missa) miscelanlu s.n. (liv.) carte, rubrică într-o publicaţie periodică, care conţine articole, studii etc.cu un conţinut variat.
 •    culegere de lucrări, de fapte etc. fără legătură între ele. (cf. fr. miscei-lantes, lat. miscellanea — amestecată) mlscîbil adj. (despre substanţe) care poate fi amestecat cu altă substanţă, (cf. fr. misei b le)
 miscibilitâte s.f. (fiz.) proprietatea a două sau a mai multor substanţe de a forma un amestec omogen, (cf. fr. miseibilite < lat. miscere — a amesteca) misionar s.m. propagator al creştinismului sau al doctrinelor unor secte creştine în ţările cu altă religie dominantă. # persoană care caută să cîş-tige adepţi pentru o cauză, pentru o comunitate etc. (< fr. missionnaire, it. nnissionario ) misitine s.f. 1: însărcinare, rol, funcţie încredinţată cuiva. 2. delegaţie trimisă de un stat în străinătate cu un scop determinat (în special diplomatic). • reprezentanţă diplomatică permanentă condusă de un ministru plenipotenţiar. 8. acţiune de propagare a creştinismului in ţările cu o altă religie dominantă, (cr. fr. mission. it. missione, lat. missio) misivă s.f. comunica e scrisă, scrisoare. (< fr. missioe)
                                                                                    MIR-MIT
 misogamie s.f. teamă, groază de căsătorie. (cf. it. misogamia < gr. misos — ură, gamia — căsătoriei misogin s.m. (liv.) bărbat care nu poate suferi femeile. ( < fr. misogyne, cf. gr. misein — a urî, gyne — femeie) misoginism s.n. (liv.) atitudine ostilă faţă de femei. (cf. fr. misogynisme) mister s.n. 1. taină; secret. 2. doctrină religioasă care nu era împărtăşită decît unui număr restrîns de iniţiaţi. • dogmă religioasă creştină care trebuie primită aşa cum este dată şi care se crede a fi inaccesibilă raţiunii omeneşti. • (în evul mediu) dramă religioasă cu subiect biblic, (cf. fr. mystere, lat. mysterium — lucru ascuns) misteriOs adj. 1. (adesea adv.) tainic, secret. 2. ascuns; care face o taină din orice; enigmatic. ( < cf. fr. mysterieuxy it. misterioso) mistic adj. 1. stăpînit de misticism.
 2.  ascuns, neştiut, tainic, fl s.m. şi /. adept al misticismului, (cf. fr. mysti-que, lat. mysticus — ascuns) mistică s.f. (rar) sistem de idei pe care se întemeiază o doctrină mistică, (cf. fr. mystique) misticism s.n. concepţie teologică-idea-listă asupra lumii, la baza căreia stă ideea posibilităţii comunicării spirituale a omului cu divinitatea şi care propagă credinţa în existenţa unor forţe supranaturale, (cf. fr. mysticisme, rus. misticizm) mistifică vb. I. tr. a denatura adevărul; a înşela, a păcăli; (p. ext.) a falsifica, (cf. fr. mystifier) mistificator s.m. şi /. cel care denaturează, care falsifică adevărul, (cf. fr. mystificateur)
 mistrâl s.n. vînt tare, rece şi uscat, care suflă din nord-vest în Provenţa (sudul Franţei) şi din valea Ronului spre coasta Mediteranei. (< fr. mistral) mişmaş s.n. (fam.) vin amestecat cu apă minerală sau cu apă gazoasă; şpriţ.
 •     (fig.) amestecătură, încurcătură. ( < germ. tâischmasch) mit s.n. povestire cu caracter fantastic care cuprinde credinţele popoarelor antice despre zei, despre întîmplări şi fapte legendare. • (fig.) născocire, poveste, basm. (cf. fr. mythe, lat., gr. mythos) mitei s.n. (poligr.) corp de literă de paisprezece puncte tipografice. (< germ. Mittel) mi ten ă s.f. mănuşă care acoperă numai în parte mîna, lăsînd liber vîrful degetelor. ( < fr. mi taine) mitic adj. de mit, privitor la mit; fabulos, fantastic, legendar, (cf. fr. mythique, lat. mythicus) miting s.n. întrunire, demonstraţie publică pentru discutarea unor importante evenimente politice. • manifestaţie sportivă de masă (mai ales cu caracter aviatic). (< engl., fr. meeting) mitoIOgic adj. privitor la mitologie, din mitologic, (cf. fr. mythologique)
 MIT-MOD
 mitologie s.f. totalitatea miturilor unei religii sau ale unui popor. (cf. fr. mytho-logie, gr. mithos — mit. logos — vorbire) mitomanie s.f. admiraţie a miturilor.
 (cf. fr. mythomnnie ) mitraism s.n. religie antică bazată pe cultul zeului Mitra, spiritul luminii divine; mazdeism. (cf. gr. lat. Mitra) mitră lă adj. f. (med.; în expr.) steno<ă mitrală = boală care constă în îngustarea sau astuparea unor vase sanguine cardiace. ( < fr. mitrale) mitraliă vb. I. tr. şi intr. a trage cu mitraliera (asupra unui obiectiv'), (cf. fr. mitrailler, it. miiragliare) mitralieră s.f. armă automată de calibru mic, pc afet, care are un tir foarte rapid. (cf. fr. mitraillense, it. mitraliera)
 mitralii s.f. pl. (mii.) sfăvîmături, bucăţi de oţel cu care se umpleau în trecut unele proiectile pentru tunuri, (cf. fr. mitraille, it. mitroglia) mitrall6r s.m. servant, mînuitor al unei mitraliere, (cf. fr. mitrailleur) mitră s.f. acoperămînt al capului la vechii perşi, (cf.fr. mitrc. gr., lat. mitra) mixt adj. format, compus din elemente eterogene; amestecai. o şcoală mixtă = şcoală frecventată de elevi de ambele sexe; cor mixt = cor format din voci bărbăteşti şi voci femeieşti; (mat.) număr mixt = număr format din numere întregi şi din fracţii, (cf. fr. mixte, lat. mixtus — amestecat) mixtură s.f. 1. (liv.) amestecătură, amestec. *2. medicament care constă dintr-un amestec de mai multe substanţe. 3. (tehn.) amestec alcătuit din mai multe materiale, de obicei granu-lare. (cf. fr. mixture. lat. mixtura) miză vb. T. tr. 1. a depune o miză (la un joc de noroc). 2. (fig.) a se bizui pe..., a conta pe... ( < fr. mi ser) mizantrop s.m. suferind de mizantropie; om nesociabil. morocănos, posac, ursuz. (< fr. misanihrope, cf. gr. misein — a urî, anthropos — om) mizantropie s.f. neîncredere în oameni; lipsă de dragoste, de simpatie pentru societatea oamenilor. ( fr. misanthropie) miză s.f. sumă de bani pe care o pune fiecare participant la un joc de noroc şi care revine cîst igătorului. (< fr. mise < metlre — a pune) mizer odj. (lix.) sărman, sărac, nenorocit; vrednic de milă, de compătimire.
 ( < lat. miser) mizerabil adj. 1. (adesea subst.) ticălos, mîrşav. nemernic. 0 (fig.) aspru, rău.
 2.  nevaloros, prost, rău; neîngrijit.
 3.  (rar) care este vrednic de milă, de pl ins. (cf. fr. misernble, lat. miserabilis)
 mizericordie s.f. (liv.) milă, îndurare.
 (< lat. misericordia, cf. fr. misericorde) mizericordios adj. îndurător, milos. ( < fr. mis^ricordieux) mizerie s.f. 1. slarc de sărăcie extremă. O de mizerie = sărăcăcios, insuficient.
 #   aspect exterior care dovedeşte o marc
                                          384   |
 sărăcie; stare vrednică de plîns, de milă. 2. (la pl.) lipsuri, griji; neplă-      !
 ceri, supărări; şicane, (cf. fr. misere,      |
 lat. miser ia)                                ;
 mnemotehnic adj. referitor la mnemo- | tehnică. ( < fr. mnemotechnique) mnemotehnică s.f. complex de reguli care au ca scop însuşirea şi păstrarea în memorie a unor informaţii necesare.
 ( < fr. mnemotechnique, of. gr. mneme
 —    memorie, techne — artă) mobil adj. J. care se mişcă sau se poale mişca. 2. schimbător, nestatornic. • (despre faţa omului) care îşi schimbă uşor expresia; (despre ochi) care este în continuă mişcare. // s.n. cauză determinantă a unei acţiuni; motiv. (cf. fr. mobile, lat. mobilis) mobila rb. T. ir. a aranja o cameră, o locuinţă etc. cu mobila necesară. (< mobilă, după fr. meubler) m6bilă s.f. fiecare dintre lucrurile (pat. masă. dulap etc.) care folosesc la amenajarea unei locuinţe; mobilier, (cf. fr. ?neub}f>. it. moMle) mobiliâr adj. (jur.: despre bunuri sau averi) care poale fi transportat; mobil.
 ( < fr. mobilier) mobilier s.n. totalitatea mobilelor dintr-o casă. dintr-o locuinţă etc. (< fr. mobiliar)
 mobilitate s.f. 1. însuşirea de a fi mobil.
 2. faptul de a trece cu uşurinţă de la o dispoziţie sufletească la.alta.’® dig.) nestatornicie; nestabilitate. • uşurinţa de a-şi schimba expresia feţei, a figurii, (cf. fr. mobilitp, lat. mobilitas) mobiliza vi, i. tr. 1. a chema sub arme (întreaga armată de rezervă), a pune o armată pe picior de război. 2. a strînge. a organiza, a grupa forţe (în vederea unei acţiuni, la o adunare etc.). ( < fr. mobi User)
 mobilizâbil adj. care poate fi mobilizai.
 (cf. fr. mobilisable) mobilizator adj. antrenant, care îndeamnă la luptă, la o activitate socială. ( < ?nobiliza) m6ca s.f. cafea provenită din Arabia şi avînd un gust foarte bun. (< fr. moka, cf. Moka, n.p.) mocasin s.m. (mai ales la pl.) încălţăminte de piele purtală de indienii din America de Nord. (< fr. mocassin) mochetă s.f. stofă pluşată, făcută din fire de lină şi de in sau cînepă. întrebuinţată Ia covoare sau la capitonarea mobilelor. ( < fr. moquette) mod s.n. 1. fel, chip, manieră; procedeu, metodă. •       (ec.) mod de producţie =
 felul cum oamenii produc si obţin bunurile materiale, necesare pentru ca societatea să poată trăi şi să se poată dezvolta şi care reprezintă unitatea dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie. 2. (gram.) formă verbală care exprimă chipul în care vede, în care socoteşte vorbitorul acţiunea verbului. 3. (muz.) structura unei game determinată de raportul de intervale
 385
 dintre sunetele componente, (cf. fr. mode, it. modo, lat. modus) rnodâl adj. 1. referitor la un mod gramatical, de mod. ‘2. privitor la modurile muzicale, (cf. fr. modal) modalităte s.f. 1. fel, chip. mod de a face sau de a prezenta ceva. 2. (fii.) criteriul de diferenţiere a judecăţilor după gradul lor de certitudine. 3. (muz.) caracterul unei fraze muzicale determinat de raportul de intervale dintre sunetele componente, (cf. fr. modalii') moda s.f. 1. fel de a se îmbrăca, de a sc purta etc. particular unei anumite epoci; manieră, fel de a fi, de a acţiona care caracterizează o ţară, o epocă etc. 2. (în expr.) magazin ide mode = magazin de pălării de damă sau de accesorii pentru îmbrăcămintea femeiască: jurnal («au revistă) de mode = publicaţie care cuprinde modele de haine. (cf. fr. mode, it.. moda) model s.n. 1. obiect destinat să fie reprodus prin imitaţie; tipar. # reprezentare în mic a unui obiect care urmează a fi executat la dimensiuni normale. • tipul unui obiect confecţionat. 2. persoană, lucrarc, operă etc. vrednică de imitat. 3. persoană care pozează înaintea pictorilor, a sculptorilor. (cf. fr. modele, it. modello) modela vb. I. tr. 1. a executa într-un material plastic modelul unei lucrări de sculptură. • (tehn.) a face modele pentru turnătorie. 2. (fig.) a da expresia dorită, a forma; a influenţa.
 <    fr. modeler. it. mode Ilare) modelaj s.n. modelare. • reproducere plastică a unor obiecte. • (tehn.) confecţionarea de modele pentru turnătorie. ( < fr. modelage) modelator1 s.m. specialist, meseriaş care face decoraţii şi alte lucrări de modelaj. (< modela, cf. it. modellatore) modelatOr2 s.n. instrument, unealtă pentru modelare în sculptură. (< modela) modeljst s.m. lucrător care confecţionează modele, (cf. fr. modeliste) modelOr s.m. modelist; modelator1, (cf.
 fr. modeleur) moderâ vb. I. tr. şi refl. a (se) încetini, a (se) micşora, a (se) reduce. • (fig.) a (se) potoli, a (se) înfrîna, a (se) tempera. (< fr. moderer, it. moderare, cf. lat. moderări < modus — măsură) moderâtodji. cu viteză, cu tărie, cu intensitate etc. redusă; mijlociu, potrivit.
 •    modest, cumpătat. (< modera, cf. fr. modere, lat. moderatus) moderato adj. (mudesnre ritm) moderat, potrivit (între andante şi allegro). (< it., fr. moderato) moderatOr s.n. (tehn.) aparat care reglează mersul unor maşini, limitînd mărirea vitezei, (cf. fr. moderateur) moderaţie s.f. însuşirea de a fi moderat; cumpătare, măsură, (cf. fr. moderation, lat. moderaţi o) modern adj. 1. nou, din timpul nostru sau relativ recent, din timpurile prc-
                                                                                MOD-MOD
 zente; actual. O limbă modernă = limbă vie, care se vorbeşte în prezent. 2. la modă, potrivit ultimei mode. (< fr. moderne, cf. lat. t. modemus) modernism s.n. curent în arta şi literatura burgheză, care, în goana după originalitate, ajunge la creaţii arbitrare, rupte de realitate. (< fr. moder-nisme)
 modernist adj. privitor la modernism, potrivit modernismului. II s.m. şi/, adept al modernismului, (cf. fr. moderniste) moderniza ib. I. 1. tr. a da un caracter, o înfăţişare modernă (cuiva sau la ceva), a înnoi. • a înzestra (o fabrică, o uzină etc.) cu instalaţii şi utilaj modern. 2. refl. a adoptai obiceiurile moderne. ( < fr. moderni ser) modernizator adj. care modernizează, care tinde să modernizeze. ( < moderniza) modest adj. 1. stăpînit de modestie, plin de modestie; lipsit de îngîmfare; (p. extJ nepretenţios, simplu, decent, cumpătat, moderat. 2. redus ca valoare; mediocru, neimportant. ( < fr. modeste, it. modesto, lat. modest.us) modestie s.f. însuşirea de a fi modest; simţ, sentiment care ne face să nu exagerăm valoarea ideilor şi a acţiunilor noastre. (< fr. modestie, it., lat. modestia)
 mOdic adj. (rar; despre valori băneşti) neînsemnat, mic. (< fr. modiyue, cf. lat. moiicus) modiciiăte s.f. micime, cantitate mică (a unei sume, a unui preţ), (cf. fr. modicite, lat. modicitas) modifică vb. I. tr. şi refl. a(-şi) schimba forma sau conţinutul, a (se) preface, a (se) transformă. (< lat., it. modificare, cf. fr. modifier) modificabil adj. care se poate modifica.
 (cf. fr. modifiable) modificare .s.f. acţiunea de a (se) modifica şi rezultatul ei; schimbare, transformare, prefacere. ( < modifica) modificator adj. care modifică. (< fr.
 modificateur, cf. lat. modificator) modiliOn s.n. (arhit.) consolă, de obicei de forma literei S. aşezată sub o cornişă. (cf. fr. modillon, it. modiglione) modistă s.f. femeie care se ocupă cu confecţionarea si cu vînzarea de pălării femeieşti. ( < fr. modiste) modul s.m. 1. (mat.) valoare absolută a unei mărimi reale (fără să se ia în consideraţie semnul algebric). 2.(arhit.) unitate de măsură aleasă arbitrar pentru a determina proporţiile elementelor de arhitectură ale unui edificiu. ( < fr. module, cf. lat. modulus) modulă v.b. I. tr. 1. a exprima ceva prin inflexiunile vocii; a schimba tonul, inflexiunile vocii: a ritma, a cadenţa. 2. (fiz.) a modifica amplitudinea, frecvenţa sau faza unei oscilaţii armonice. ( < fr. moduler, cf. lat. modulari) modulatOr s.n. (fiz.) aparat sau dispozitiv cu ajutorul căruia se efectuează o modulaţie (2). (cf. fr. ynodulateur)
 MOD-MON
 modulaţie s.f. 1. trecerea unui sunet, a unei melodii de la o tonalitate la alta; serie de sunete care îşi modifică tonali-. tatea. 2. (fiz.) modificarea amplitudinii, frecvenţei sau fazei unei oscilaţii armonice, (cf. fr. modulation, lat. modulatio) mofetă s.f. (geol.) emanaţie de bioxid de carbon care străbate prin crăpăturile scoarţei terestre în regiunile vulcanice, (cf. fr. mofette, it. mofeta) mol1 s.m. (fiz.) moleculă-gram. (<mol [eculă-gram]) mol8 s.n. dig de piatră construit către largul mării la intrarea într-un port, pentru a micşora acţiunea valurilor care vin din larg. (< fr. mole, cf. lat. moles — grămadă) molar adj. (anat.; în expr.) dinte molar (şi subst., m.) = dinte mare, lat, cu care se macină alimentele; măsea. (cf. fr. molaire, lat. mo la — moară) molaritâtc s.f. (chim.) concentraţia unei soluţii, exprimată in molecule-gram. molâsă s.f. (geol.) conglomerate şi gresii gălbui, roşcate sau verzui, cu ciment' calcaros, frecvente în straturile mio-cenului. ( < fr. mollasse) molecular adj. privitor la molecule; al moleculelor. O greutate moleculară = număr care arată de cîte ori molecula unei substanţe este mai grea decît atomul de hidrogen, (cf. fr. molecu-laire)
 moleculă s.f. (chim.; fiz.) cea mai mică părticică dintr-o substanţă, care are compoziţia chimică şi structura la fel cu a substanţei respective si care (în cazul elementelor) poate fi descompusă fără să se distrugă constituţia sau proprietăţile substanţei. O moleculă-gram = cantitatea unei substanţe măsurată în grame, egală cu greutatea ei moleculară; mol. ( < fr. molecule. cf. lat. molecula — mică masă de materie) molesta vb. I. ir. 1. a brutaliza. 2. a necăji; a vexa. a jigni. (< fr. molester, cf. lat. molestare) moletă s.f. 1. (tehn.) unealtă în formă de rotiţă cu muchia zimţuită, folosită pentru a imprima pe suprafaţa unei piese forma negativă a zimţurilor: ran-dalină. 2. (mine) roată cu şanţ pe care se înfăşoară un cablu. ( < fr. ’molette) moletieră s.f. fîşie de stofă cu care se înfăşoară pulpa piciorului pe deasupra pantalonului. ( < fr. molletiere) molibden s.n. (<-him.) metal foarte dur, alb-argintiu, asemănător cu fierul, folosit la fabricarea unor oţeluri speciale.
 ( < fr. molybdene) molibdenit s.n. (min.) sulfură naturală de molibden, cristalizată, din care se extrage molibdenul. (< fr. molybde-nite)
 molibdit s.n. (min.) mineral format din oxizi de fier şi molibden. (<gej*m. Mo ly Idile) molia s.m. inv,ar. rang superior în ierarhia bisericii mahomedane; persoană
                                                                                           386
 deţinînd acest rang. (cf. it. mollah, ar. mulla — domn) molâs s.m. soi de cîine mare, cu părul lung şi moale. ( < fr. molosse, cf. lat. mo lossus)
 molton s.n. (text.) ţesătură de bumbac sau de lînă moale, călduroasă. ( < fr. moll^ton)
 moluscă s.f. (zool.; la pl.) încrengătură de animale nevertebrate, cu corpul moale, lipsit de schelet intern şi care trăiesc adesea într-o cochilie; (la s;i.) animal care face parte din această încrengătură. ( < fr. mollusques, cf. lat. mo Uimea — nucă cu coajă moale) moment s.n. 1. clipă, secundă, scurt interval de timp. o de moment = de scurtă durată; efemer. • situaţie în timp a unui fapt, a unei întîmplări etc. • perioadă de timp în care se petrece ceva; etapă. 2. ocazie, circumstanţă (prielnică). 3. (fiz.) mărime fizică egală cu produsul dintre o mărime dinamică si una sau mai multe distanţe, (cf. fr. moment., lat. momentvm) momentan adj. 1. de o clipă; de moment, trecător. • (adi.) numaidecît, imediat. 2. actual, de faţă. (cf. fr. momentani, lat. momentaneus) monadă s.f. 1. termen folosit în filozofia premarxistă pentru desemnarea celei mai simple unităţi indivizibile. 2. organism inferior, unicelular care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple, (cf. fr. monade, germ. Monade < gr. monas — unitate) monahal adj. călugăresc. (< monah, cf. fr. monacal) monahism s.n. starea, viaţa, calitatea de monah. ( < fr. monachisme, dupămonah) monarh s.m. conducător (rege, împărat etc.) al unei monarhii; suveran. ( < lat. monarche, gr. monarches) monarhic adj. referitor la monarh sau la monarhie; de monarhie; susţinător, partizan al monarhiei, (cf. fr. monar-chique)
 monarhii* s.f. formă de guvernămînt în care puterea supremă în stat aparţine monarhului şi se transmite ereditar.
 •    stat cu o astfel de formă de guvernămînt. (< la*., gr. monarchia < gr. monos — singur, archein — a comanda) monarhism s.f. sistem, opinie a partizanilor monarhiei, (cf. fr. monarchisme) m.marhist adj., s.m. şi /. (cel) care susţine monarhia; (partizan) al monarhiei, (cf. fr. monarchiste) monazit s.n. (min.) fosfat natural de ceriu, care conţine şi toriu. (< fr. mona'ite)
 mmd^n adj. care aparţine unei vieţi luxoase; care duce o viaţă de petreceri; care reflectă sau se referă la o astfel de viaţă. ( < fr. mondain) mondenitate s.f. înclinare spre o viaţă mondenă. • vanitate mondenă. (< monden, cf. fr. ynondanite) mondial adj. care interesează, care priveşte întreaga lume; răspîndit, cunos-
387
MON-MON
 cut în toată lumea. 6 la care participă (aproape) toate ţările. (< fr. mondial, cf. monde — lume) monedă s.f. ban de metal sau de hîrtie, care are curs legal într-un stat; (curent) ban de metal, mărunţiş, (cf. it. moneta, lat. moneta) monetâr adj. de monedă, referitor la monedă. // s.n. situaţia banilor (întocmită pe un tabel) dată de un casier la închiderea casei. (cf. fr. monetaire, lat. monetarius) monetăric s.f. întreprindere de stat unde se fabrică monedele. ( < moneta) monism s.n. (fii.; op. dualism) teorie filozofică care consideră că la baza lumii; a tot ceea ce există, stă un singur principiu: materia (monismul materialist) sau spiritul (monismul idealist). (< fr. monisme, cf. gr. monos — singur)
  monist adj. privitor la monism, al monismului. II s.m. şi /. adept al monismului. ( < fr. moniste) monitor1 1. s.m. şi f. elev care, în anumite sisteme de învăţămînt. este pus să înveţe sau să supravegheze un număr de elevi, conşcoîari de ai săi. 2. s.n. titlu al anumitor ziare sau publicaţii periodice, (cf. fr. moniteur, lat. monitor) monitor2 s.n. (mar.) navă de război uşoară, cuirasată, prevăzută cu artilerie grea. ( < fr. moniteur) monoat6mic adj. (chim.; despre molecule) care este format dintr-un singur atom. (cf. fr. monoatomique) monofoâzic adj. (chim.; despre acizi) care conţine în molecula sa un singur atom de hidrogen, apt de a fi înlocuit cu un atom de metal. (cf. fr. mono-basique)
  monobloc s.n. (tehn.) dispozitiv, organ de maşină compus dintr-un bloc care nu se poate demonta, (cf. fr. monobloc) monocelular adj. (biol.: despre animale, plante microscopice) format dintr-o singură celulă, (cf. fr. monocellulaire) monoclinic adj. (min.) cristalizat în forma unei prisme dreptunghiulare obli-
  ce.  (cf. fr. monoclinique) mon6clu s.n. lentilă care se poartă sprijinită în orbita ochiului pentru a corecta un defect de vedere. (< fr. monocle, cf. fr. mono-, lat. oculus — ochi)
  monocord cidj. (muz.; despre instrumente muzicale) cu o singură coardă. • (fig.) monoton. ( < fr. monocorde) monocotiledonât adj. (bot.; despre plante) al cărui embrion are un singur eotile-don. u s.f. pl. clasă de plante al căror embrion are un singur cotiledon; (la sg.) plantă care face parte din această clasă. (cf. fr. monocotyledone) monocr6m adj. care are o singură culoare. # (fig.) monoton, uniform.
  (< fr. monochrome, cf. gr. monos — unic, chroma — culoare) monocromătic adj. monocrom, (cf. germ. monokromatisch )
 monocromie s.f. 1. procedeu utilizat in pictură prin care se foloseşte o singură culoare. 2. reproducere într-o singură culoare. ( < fr. monochromie) monocultură s.f. (agr.) asolament în care aceeaşi plantă se cultivă mai mulţi ani în şir pe acelaşi loc. ( < fr. mono-culture)
 monodie s.f. monolog liric în tragediile antice greceşti. • cîntec executat pe
 o  singură voce. (cf. fr. monodie, gr. monodia < monos — unic, ode — cîntec)
 monofazat adj. (fiz.; despre un curent electric) cu o singură fază. (< mono- + fazat)
 monofâzic adj. (fiz.) monofazat. (< fr. monophasique ) monofil adj. (bot.; despre caliciu) format dintr-o singură frunză, monofobie s.f. (med.) teamă patologică de singurătate. ( < fr. monophobie, cf. gr. monos — singur, phobos — frică) monofonematic adj. (fon.; despre diftongi) care are valoarea unui singur fonem. (< fr. monophonematique) monoftong s.m. (fon.) sunet care provine din reducerea unui diftong. ( < fr. monophtongue, cf. gr. monos — singur, phtongos — sunet) monoftongâ vb. I. ir. a reduce un diftong la un sunet simplu. (< fr. monoph-tonguer)
 monogam adj. 1. (despre oameni) care nu aie decît un singur soţ (sau soţie). 2. (despre plante) cu flori unisexuate. (cf. fr. monogame, lat. monogamis) monogamic s.f. formă de căsătorie în care un bărbat sau o femeie nu poate
 *  avea decît un singur soţ. sau o singură soţie în acelaşi timp. ( < fr. monogamie, cf. iat. monogamis < gr. monos — unic, gamos — căsătorie) monogeneză s.f. (biol.) sistem bazat pe un singur mod de reproducere. ( < fr. monogenese, cf. fr. mono-, gr. genesis — generare)
 monogcnîsm s.n. teorie antropologică care socoteşte că specia umană are o origine unică. ( < fr. monogenisme, cf. gr. monos — singur, genos — rasă) monogenîsts.m. şi /. adept al monogenis-mului. ( < fr. monogeniste) monografic adj. privitor la monografie; de monografie. (< ir. mono graphique) monografic, s.f. studiu ştiinţific care tratează un subiect anumit, din toate punctele de vedere. ( < fr. monographie, cf. gr. monos — singur, graphein — a scrie)
 monogramă s.f. semn scris, gravat etc., format prin reunirea unor iniţiale ale numelui cuiva. (< fr. monogramme, cf. lat., gr. monogramrna < gr. monos — unic, gramma — literă) mon6ic' adj. (bot.; despre plante) care poartă pe aceeaşi tulpină atît flori masculine cît şi flori feminine. (< fr. monoique, cf. gr. monos — singur, oikia
 —  casă)
 MON-MON
  monolingv adj. (despre dicţionare) într-o singură limbă; unilingv. (cf. gr. monos
 —   unic, lat. lingua — limbă) monolingvism s.n. (rar) întrebuinţare
 a unei singure limbi (cea maternă) de către acelaşi individ sau acelaşi grup social, (cf. fr. mono lin guisme) monolit adj. format, compus dintr-un singur bloc de piatră. // s.m. (arhit.) monument sau element de construcţie alcătuit dintr-un bloc unic de piatră. ( < fr. monolithe, cf. lat. monolithus, gr. monolithos < monos — unic, lithos
 —   piatră)
 monolitic adj. privitor la monolit, de monolit; (fig.) bine închegat, omogen, (cf. fr. monolithique) monol6c adj. (despre avioane) cu un singur loc. monotâg s.n. scenă dintr-o piesă de teatru în care vorbeşte un singur personaj.
 •   mică piesă comică recitată, de un singur personaj, (cf. fr. monologue, gr. monologos < monos — singur, logos
 —   vorbire)
 monologâ vb. I. intr. a vorbi de unul singur, (cf. fr. monologuer) mon6m s.n. (mat.) expresie algebrică compusă dintr-un singur termen, în care nu figurează nici semnul plus, nici semnul minus. O (expr.; fam.) in monom — în rînd, unul în urma celuilalt. (< fr. monome, cf. gr. monos — singur, nomos — diviziune) monomalue s.f. luptă între doi oameni; duel prevăzut de legile medievale ca probă judiciară. (< fr. monomachie, cf. fr. mono-, gr. marhe — luptă) monomanie s.f. (med.) stare patologică manifestată prin obsesia unui singur gînd; idee fixă. • pasiune, manie exclusivă. (< fr. monomanie, cf. gr. monos — singur, mania — nebunie) monomer s.m. (chim.) moleculă simplă care intră în constituţia unui polimer.
 ( fr. monomere) monometalism s.n. (fin.) sistem monetar care are un etalon metalic unic. (cf. fr. monometallisme) monopetâl adj. (bot.; despre flori) care are o singură petală, (cf. fr. monupttale) monoplân s.n. avion cu un singur rînd de aripi. (cf. fr. monoplon) monoplegie s.f. (med.) paralizie a unui singur membru. ( < fr. monoplegie, cf. gr. monos — unic, plessein — a lovi) monop61 s.n. 1. drept exclusiv asupra unor valori, asupra unor bunuri, asupra efectuării unor operaţii etc. 2. întreprinderi capitaliste foarte mari sau uniuni ale întreprinderilor capitaliste care concentrează în mîinile lor o parte atît de importantă a producţiei şi a desfacerii unui anumit fel de produs, încît aceasta permite limitatea concurenţei, şi stabilirea unor preţuri ridicate de monopol la mărfuri, preţuri care asigură obţinerea de profituri ridicate de monopol. 3. (fig.) drept exclusiv pe care şi-l arogă cineva. (< fr. mono-
                                                                                             388
 pole, cf. lat. monopolium, gr. mono-polion < monos — singur, polein ~ vinde)
 monopolist adj. privitor la monopol, fi s.m. capitalist care participă la conducerea unui monopol, (cf. rus. monopolist)
 monopolizâ rb. I. tr. 1. a exercita un monopol. 2. (fig.) a acapara, a căuta să obţină toate drepturile asupra unui lucru, să-şi impună drepturi exclusive într-o problemă etc. (cf. fr. monopo-User)
 monopttfr adj. (arhit.; despre edificii) care are numai un rînd de coloane; format dintr-o singură colonadă. (< fr. monoptere, cf. gr. monos — singur, pte-ron — aripă) monorimă adj. f. (despre poezii) care are aceeaşi rimă la toate versurile, (cf. fr. monorime)
 monosepâl adj. (bot.; despre flori) cu o singură sepală; gamosepal. (cf. fr. monosepale) monosilâb s.n. cuvînt compus dintr-o singurăsilabă. (< fr. monosyllabe, cf. lat. monosyllabus, lat., gr. monosyllabon) monosilabic adj. cu o singură silabă; compus din monosilabe. (cf. fr. monosyl-labique)
 monosperm adj. (bot.; despre fructe) ca re are o singură sămînţă. ( < fr. mo-nosperme, cf. gr. monos — singur, sperma — sămînţă) monoteism s.n. religie care recunoaşte existenţa unei singure divinităţi, (cf. fr. monotheisme, gr. monos — unic, theos — zeu) monoteist adj. privitor la monoteism. // s.?n. şi /. adept al monoteismului, (cf. fr. monotheiste) monotip s.n. (poligr.) maşină de cules şi de turnat literele una cîte una. ( < fr. mono ty pe)
 monotipist s.m. şi /. lucrător la monotip. ( < monotip) monot6n adj. 1. (despre sunete, melodii; adesea adv.) care păstrează mereu acelaşi ton, lipsit de varietate în intonaţie.
 2.   (fig.) uniform, fără variaţie; plictisitor. ( < fr. monotone, cf. lat. mono-tonus, gr. monotonos < monos — unic; tonos — ton1» monotonie s.f. caracterul a ceea ce este monoton; uniformitate plictisitoare, lipsă de varietate. (< fr. monotonie) monotreme s.f. pl. (zool.) ordin de mamifere care fac ouă, avînd ca tip ornitorincul. ( < fr. monotremes) monoval£nt adj. (chim.: despre elemente) care are o singură valenţă, (cf. fr. monovobnt) monozaharide s.f. vl. (r:him.) substanţe din clasa hidraţilor de carbon care pot fi obţinute prin hidroliza zaharurilor, monsenior s.m. 1. (ist.) titlu dat seniorilor feudali (în Apus); titlu de adresare către un nobil. 2. titlu pe care îl
 i poartă unii prelaţi ăi bisericii catolice.
 ( < fr. monseigneur, cf. it. monsignore)
 389
 mOnstru s.m. 1. (mit.) fiinţă fantastică avînd corpul alcătuit din elemente specifice oamenilor şi animalelor. • fiinţă care are o anomalie fizică din naştere; pocitanie. 2. colos, namilă; lucru de proporţii colosale. 3. om crud, degenerat, denaturat. // a'dj. uriaş, foarte mare, colosal, (cf. fr. monstre, lat. mon-strum)
 monstruOs adj. 1. hidos, pocit, anormal; (fig.) neestetic. • uriaş, colosal. 2. rău, oribil, îngrozitor, (cf. fr. mon-strueux, lat. monstruosus) monstruozitate s.f. 1. caracterul a ceea ce este monstruos. 2. grozăvie, neomenie, cruzime, (cf. fr. monstruosite) monta rb. I. tr. 1. (tehn.) a aşeza, a potrivi la locul lor (piesele unei maşini, un aparat etc.). 2. a pregăti pentru reprezentare, a pune în scenă (o piesă de teatru, un spectacol). 3. (fig.) a aţîţa, a incita (pe cineva) contra cuiva. ( < fr. monter) montă j s.n. 1. montare. 2. (cinema) combinarc a unor scene dc film într-o succesiune naturală, pentru a forma un tot artistic. O montaj radiofonic. = combinarea scenelor şi a episoadelor caracteristice dintr-o piesă sau dintr-o operă literară etc., în vederea unei transmisiuni radiofonice. 3. sistem, formaţie care rezultă din montarea unor piese, a unor mecanisme etc. • sistem de montare. ( < fr. montagp) montan adj. (liv.) de munte, muntos.
 (< lat. montanus) montânt adi. ridicat în sus, înălţat. // s.m. bară sau stîlp vertical. (< fr. montant)
 montatOr s.m. tehnician care execută operaţii de montare; montor. (< monta) mOntă s.f. 1. împreunare a unui armăsar cu o iapă; (p. ext.) împreunare la animale. 2. herghelie de armăsari pentru reproducere. ( < fr. monte) montOr s.m. montator. ( < fr. monteur) montură s.f. (tehn.) parte dintr-un dispozitiv tehnic în care se montează o piesă.
 •   felul în care sînt fixate pietrele preţioase ale unei bijuterii. ( < fr. monture) montiân s.n. (geol.) etajul inferior al paleocenului. ( < fr. montien) monument s.n. 1. lucrare arhitecturală sau de sculptură ridicată în amintirea unui eveniment, a unui personaj ilustru etc.; (p. ext.) construcţie mare cu felurite elemente arhitectonice sau ornamentale. 2. (fig.) document istoric de mare valoare; lucrare valoroasă care reprezintă ceva deosebit sau care are o semnificaţie deosebită. • obiect sau fenomen din natură care are o importanţă deosebită sau o semnificaţie specială, (cf. fr. monument, lat. monumen tum ) monumental adj. de mari proporţii, măreţ, grandios, (cf. fr. monumental, lat. monumentalis) monumentalitate s.f. însuşirea a ceea ce este monumental. (< monumental)
                                                                                    MON-MOR
 mops s.m. buldog. ( < germ. Mops, cf. fr. mops)
 morâl adj. 1. conform principiilor moralei. • din care se trage o învăţătură, cu învăţături, didactic. 2. referitor la intelect : intelectual, spiritual.//s.n. ansamblul facultăţilor psihice, spirituale.
 •   stare de spirit, dispoziţie sufletească.
 •     curaj. (cf. lat. moralis, fr. moral) morâlă s.f. 1. formă a conştiinţei sociale
 care cuprinde normele de convieţuire şi de comportare a oamenilor, obligaţiile şi raporturile dintre ei în societate si care variază în raport cu orînduirea economică. 2. (fam.) mustrare, doiană.
 3.  parte a unei fabule care conţine o învăţătură, (cf. fr. morale, lat. moralis) moralist s.m. 1. specialist în probleme de morală, de moralitate. 2. (fam.; peior.) om căruia îi place să mustre pe ceilalţi, (cf. fr. moraliste) moralitate s.f. comportare în conformitate cu principiile moralei; caracterul a ceea ce este moral. • corectitudine, cinste, (cf. fr. moralite, lat. moralitas) moraliză vb. I. tr. (rar) a face morală; a da cuiva învăţături morale, (cf. fr. moraliser)
 moralizator adi. care contribuie la crearea unei atmosfere morale; educativ, (cf. fr. moralisateur) moralmente adv. privit sub aspectul moralei, (cf. fr. moralement) moratoriu s.n. (în economia capitalistă) amînare de plată a datoriilor unui comerciant, acordată de instanţele judecătoreşti înainte sau după declararea lui în stare de faliment; amînare cu caracter general a plăţii datoriilor publice, acordată prin lege. (< germ. Moratorium, cf. fr., lat. moratorium) moravuri s.n. pl. obiceiurile si deprinderile unui popor, ale unei comunităţi umane etc. (< lat. mores, după nărav) mOră s.f. (metr.) durata de pronunţare a unei silabe scurte, egală cu o optime. ( < lat. mora) morb s.n. (liv.) boală. O morbul lui Pott = tuberculoză la coloana vertebrală. ( < lat. morbus) morbid adj. bolnăvicios, bolnav; nesănătos. (cf. fr. morbide, lat. morbidus) morbideţo s.f. (liv.) delicateţe, moliciune a cărnii: rafinament, graţie molatică în atitudini, în gesturi etc. (cf. it. morbidezza, fr. morbidessp) morbiditâte s.f. caracterul a ceea ce este morbid; predispoziţie la boli. (cf. fr. morbidite)
 mordant s.m. 1. (chim.) substanţă cu ajutorul căreia se fixează vopseaua pe ţesături. 2. (muz.) ornament constînd dintr-un fel de tril executat înaintea redării notei respective. ( < fr. mordant) morenă s.f. (geol.) depozit de roci transportate sau depuse de gheţari (dispăruţi). (cf. fr. moraine, it. morena) morOndo adv. (muz.) stingîndu-se; din ce în ce mai slab. (<; jt, m-Qrendo < pigrjre a muri)
  MOR-MOT
 morfem s.n. (gram.) element morfologic (prefix, sufix, desinenţă etc.) care serveşte la formarea cuvintelor şi a formelor flexionare ale acestora. (< fr. morpheme) morfină s.f. (chim.) alcaloid extras din opiu, cu diferite întrebuinţări medicinale, folosit uneori şi ca stupefiant. (< fr. morphine, cf. Morpheu, n.p.) morfinism s.n. (med.) intoxicaţie datorită unui abuz de morfină, (cf. fr. morphinisme) morfinomân s.m. şi f. cel care foloseşte în mod obişnuit ’morfina, care suferă de morfinomanie. ( < fr. morphinomane) morfinomanîe s.f. (med.) stare de intoxicaţie cauzată de un abuz de morfină. ( < fr. morphinomanie, cf. fr. morphine
  —  morfină, gr. mania — nebunie) morfofizio16gic adj. privitor Ia morfo-
  fiziologie. ( < mor/o[logic] + fiziologic) morfofiziologic s.f. disciplină care studiază raportul dintre structura celulelor, a ţesuturilor sau a organelor şi funcţiunile lor. (< fr. morphophysiolo-gie)
  morfologic adj. 1. referitor la morfologia vegetalelor şi animalelor. 2. referitor la studiul formelor cuvintelor: de morfologie (2). (< fr. morphologique) morfologie s.f. 1. disciplină care studiază forma organismelor vegetale şi animale. 2. parte a gramaticii care studiază părţile de vorbire şi flexiunea lor. (cf. fr. morphologie, gr. morphe — formă, logos
  —  vorbire)
  morgana adj. f. invar. (în expr.) fata morgana — fenomen optic, formă de miraj în care imaginile obiectelor situate dincolo de orizont apar mai aproape si răsturnate, ca reflectate într-o apă.(< it. morgana, cf. Morgana, n.p.)
  morganâtic adj. (în exnr.) căsătorie morganatică = căsătorie între un bărbat dintr-o familie monarhică sau princiară şi o femeie de altă condiţie socială, care nu-i. este socotită soţie decît din punct de vedere legal, fără a fi ridicată la rangul lui. ( < fr. morganaiique < germ. Morgengabe) m6rgă1 s.f. clădire în care se depun cadavrele găsite şi neidentificate. • cameră într-un spital, unde se depun cadavrele bolnavilor. (< fr. morgue) m6rşăa s.f. înfăţişare de o seriozitate şi o severitate afectate; trufie. (< fr. morgue)
  morîons.n. (min.) varietate de cuarţ de culoare brună-închisă, folosită la confecţionarea bijuteriilor. ( < fr. morion, cf. sp. morra — creştetul capului) mormonism s.n. sectă religioasă din America, care admitea poligamia. ( < fr. mormonisme) m6rsă s.f. (zool.) mamifer carnivor din mările arctice şi antarctice, asemănător cu foca şi al cărui mascul are doi colţi foarte mari care ies afară din gură.
  (< fr. morse)
                                                                                            390
  m6rsc s.n. 1. alfabet compus din puncte şi linii, folosit în transmisiunile prin telegraf, radiocomunicaţii etc. 2. aparat de telegrafie care transmite şi recepţionează semnale cu alfabetul Morse (1). ( < fr. morse, cf. Morse, n.p.) mortadelă s.f. specie de cîrnat gros.
 ( < it. mortadella, cf. fr. mortadelle) mortal adj. care provoacă moartea, o salt mortal = figură de gimnastică constînd dintr-o săritură în cursul căreia corpul face o rotire completă în aer. ( < lat. mortalis, cf. fr. mortel) mortalitate s.f. numărul total al morţilor dintr-o ţară sau dintr-o regiune într-o perioadă anumită (raportat la numărul naşterilor sau la numărul populaţiei).
 •   caracterul a ceea ce este muritor. • număr de animale sau de oameni morţi din cauza unei boli. (cf. lat. mortalitas, fr. mortalite) mortar s.n. (constr.) amestec de var, de ciment, de nisip şi de apă, folosit ca material de legătură în zidărie. ( < fr. mortier, cf. lat. mortarium) morteza vb. I. tr. (tehn.) a prelucra un material la morteză. (< fr. mortaiser) morteză s.f. (tehn.) maşină pentru prelucrarea prin aşchiere a metalelor, la care cuţitul se deplasează în lungul piesei de prelucrat. (< fr. mortaise) mortier s.n. (mii.) tun de mare calibru, care are ţeava scurtă şi o traiectorie foarte curbată. ( < fr. mortier) mortifica vb. I. tr. şi refl. a(-şi) chinui trupul (prin post si viaţă austeră).
 ( < lat. t., it. mortificare < lat. mors — moarte, facere — a face, cf. fr. morti-fier)
 mortificat adj. (despre tesuturi organice) mort, distrus; cangrenat. (< mortifica. cf. fr. mortifie) mortuăr adj. referitor la un mort, la un deces, la o înmormîntare; de mort, funerar. (< fr. mortuaire, cf. lat. mor-tuarius)
 morulă s.f. (biol.) prima fază în dezvoltarea unui embrion, avînd aspectul unei mure. ( < fr. morula) m6rvă s.f. (vet.) boală contagioasă (la cai) care se manifestă prin ulceraţii pe mucoasa nazală, respiraţie grea etc.: răpciugă. ( < fr. morve) moschee s.f. locaş de rugăciune mahomedan; geamie, (cf. fr. mosquee, it. moschea < ar. mesdiid) mOstră s.f. 1. parte dintr-o cantitate de material sau de obiecte după care se pot aprecia anumite caracteristici ale acestora. O (expr.) tîrg de mostre = tîrg la care diferitele industrii îşi expun produsele, spre a le face cunoscute.
 2.  (fig.) exemplu, pildă, model. (< it. mostra)
 motets.n. 1. (muz.) compoziţie muzicală bazată pe un text religios, scrisă conform regulilor contrapunctului, pentru mai multe voci. 2. scurtă poezie medievală de trei sau oatru cuplete. (< fr. motel)
 391
MOT-MUC
 motllilăte s.f. facultatca de a se mişca, (cf. l'r. motilite, lat. motitare — a se mişca)
 motiv s.n. I. cauză care determină o acţiune, un sentiment etc.; pricină.
 •   pretext. II. 1. (mu:.) frază melodică, idee principală a unei bucăţi muzicale: temă. 2. element decorativ sau arhitectural folosit într-o pictură sau la o sculptură. 3. temă, idee fundamentală a unei opere literare, (cf. fr. motif, it. motivo, lat. motivus — carc pune în mişcare) motivă, vb. I. tr. a expune, a arăta motivele unui fapt, ale unei acţiuni etc.; a justifica, a îndreptăţi. • a servi drept cauză pentru...; a pricinui. ( < fr. mo tir ei) m6tos.n. fragment, citat pus la începutul unei scrieri, al unui capitol etc. pentru a arăta ideea fundamentală a autorului. ( < it. motto) motoblindât s.n. autovehicul blindat.
 ( < moto- -j- blindat) motocicletă s.f. vehicul cu două (sau trei) roţi montate pe un cadru şi pus în mişcare de un motor. ( < fr. moto-cyclette)
 motociclfem s.n. sportul cu motocicleta. ( < fr. motocyclismc) motociclist s.m. şi f. conducător al unei motociclete, sportiv care practică moto-ciclismul. ( < fr. motocycliste) motocompresor s.n. (tehn.) agregat compus dintr-un motor cu ardere internă şi un compresor de aer, folosit pentru a acţiona maşini pneumatice. ( < fr. motocompresseur) motocros s.n. (sport) concurs de.motociclete care se desfăşoară pe un teren variat. ( < moto- + cros) motocultură s.f. agricultură mecanizată.
 (cf. fr. mo tocul ture) motomecanizăre s.f. mecanizare care se face cu ajutorul motoarelor. ( < moto--f mecanizare, cf. fr. motomecaniser) motomecanîzât adj. înzestrat cu mijloace de tracţiune auto. (< moto- + mecanizat)
 motonavă s.f. (mar.) navă pusă în mişcare de un motor cu ardere interna. (< it. .motonave) motophîg s.n. plug greu mecanic sau adaptat la un tractor. (< moto- -f plug, cf. rus. motornîi plug) motopompă s.f. pompă acţionată de un motor. (cf. fr. molopompe) motâr1 s.n. 1. (tehn.) maşină care transformă o formă oarecare de energie în energie mecanică pentru acţionarea altei maşini, a unui vehicul etc. 2. (ţig.) ceea ce mişcă ceva, ceea ce porneşte o acţiune; imbold, stimulent. ( < ifr. moteur, cf. germ. Motor) motor2 adj. care pune în mişcare, care mişcă. (cf. fr. moteur, lat. motor) motoreactor s.n. (tehn.) agregat format dintr-un motor cu ardere internă şi un compresor, folosit la propulsia unui avion. (< fr. motoreacteur)
  motoretă s.f. motocicletă uşoară cu o capacitate cilindrică mică. ( < fr. mo-
  torette)
  motorină s.f. lichid vîscos care se extrage prin distilare din ţiţei sau din unele produse sintetice, folosit drept combustibil la unele motoare, (nume comercial)
  motorist s.m. şi f. lucrător specializat in repararea şi întreţinerea motoarelor; mecanic. ( < rus. motorist) motoriza r,b. I. tr. a înlocui tracţiunea animală prin tracţiune mecanică. • a echipa un vehicul cu un motor. ( < fr. motoriser, cf. germ. motorisieren) motorizat- adj. cu tracţiune mecanică. # (subst. n. pl.) unitate militară dotată cu mijloace mecanizate de luptă, în special cu tancuri, (cf. fr. motorise) motrice adj. care pune în mişcare; motor. o forţă motrice — forţă care produce o mişcare. (< fr. motrice) moţional adj. (gram.) care se referă la moţiune2. O sufix moţional = sufix care formează substantive masculine de la feminine sau invers, (cf. fr. motion-naire)
  moţiimei s.f. propunere făcută şi adoptată într-o adunare, (cf. fr. motion. lat. mo ti o)
  moţiuiK2 s.f. (gram.) formare a substantivelor feminine de la masculine şi invers cu ajutorul sufixelor, (cf. fr.
  motion)
  mozaici s.n. 1. (constr.) lucrare ornamentală compusă din bucăţi mici de marmură, de sticlă etc. colorate diferit şi care alcătuiesc o figură, un tablou etc. 2. combinaţie, amestecătură (frumos îmbinată) de diferite elemente, culori etc. • operă literară care conţine multe elemente deosebite. însă armonios ordonate. 3. (agr.) boală a unor plante cauzată de un virus şi care se prezintă ca un amestec de pete pe frunze, (cf. fr. mosaique, it. mosaica) mozaic2 adj. privitor la mozaism. // s.m. şi f. adept ai mozaismului. (< fr. mosoique)
  mozaicar s.m. lucrător specializat în lucrări de mozaic. ( < mozaic) mozaism s.n. cult religios monoteist practicat de evrei şi ale cărui principii sînt cuprinse în Vechiul Testament; religie mozaică. ( < fr. mosa'isme, cf. Xloses. n.p.) mucilaginos adj. ca mucilagiul, vîscos.
  (< fr. mucilagineux) mucilăslu s.n. (bot.) substanţă pe care Lo conţin unele plante, care se umflă, devenind vîscoasă, cînd intră în contact cu apa. ( < fr. mucilage) mucoasă s.f. (anat.) membrană care căptuşeşte sau înveleşte cavitatea unui organ secretor. ( < fr. muqueuse) miicor s.m. ciupercă microscopică care se prezintă ca o pîslă de filamente şi care ajută pulernic procesul de fermentaţie.
  (< fr. mucor, cf. lat. mucor — ciupercă)
MUC-MUR
 mucoraefies.f. pl. (biol.) familie dc ciuperci al cărei tip este mucor. ( < fr.
 mucor acees)
 mucozitate s.f. (med.) cantitate mare de mucus. (cf. fr. mucosite) mticu^ s.n. (med.) secreţie a celulelor mucoase ale glandelor. (< fr. mucus, cf. lat., mucus — muci) mufă s.f. (tehn.) 1. cilindru de metal cu filet interior, care serveşte la îmbinarea a două ţevi. 2. tub de metal deschis la capete, cu care se fixează capsa unui fitil. ( < germ. Muffe) mriflă s.f. 1. cameră cu pereţi refractari a unui cuptor industrial sau de laborator, unde se introduc materialele de încălzit, pentru a nu intra în contact cu combustibilul sau cu gazele de ardere. 2. grup de mai mulţi scripeţi aşezaţi pe acelaşi ax sau pe axe în prelungire, care formează o parte a palanului. ( < fr. moufle) muflOn s.m. (?ool.) specie de oaie sălbatică cu coarnele foarte răsucite, originară din Corsica. (< fr. mouilon) muU s.n. (geol.) humus caracteristic solurilor în care descompunerea masei vegetale se face mai repede decît acumularea ei. ( <germ. MuU. cf. fr.mulle) mul2 s.m. (rar) catîr. (< lat. mul us) mula vb. I. 1. tr. (tehn.) a fasona un material plastic prin presare în forme sau în matriţe. 2. refl. (despre o haină etc.) a se lipi pe corp; a lua perfect forma corpului. ( < fr. mouler) mulaj s.n. reproducere prin mulare în ipsos, în ceară etc. a unui lucru (mai ales a unei sculpturi). • tipar de hîrtie după care se croieşte o haină. ( < fr. moulaye)
 mulatru s.m. şi /. om născut dintr-un bărbat alb şi o femeie neagră sau din-tr-un bărbat negru şi o femeie albă. ( < fr. mulatre, cf. sp. mulato) mulinâ vb. I. tr. (text.) a răsuci două sau mai multe fire de mătase pentru a obţine un singur fir. ( < fr. mouliner) multicolor adj. cu mai multe culori; în culori variate, (cf. fr. multicolore) multif6rm adj. care prezintă forme variate. (cf. fr. multiforme) multilateral adj. care se desfăşoară pe mai multe planuri, care priveşte mai multe laturi ale unei probleme, ale unei acţiuni, ale unei activităţi, (cf. fr. multilateral, it. multillatero) multimiliardar s.m. şi /. cel a cărui avere se ridică la măi multe miliarde.
 <   mulţi—j- miliardar) multimilionar s.m. şi f. cel care posedă o avere de milioane. ( < mulţi- + milionar)
 multinaţional adj. (despre state) care înglobează mai multe naţiuni, multiplica vb. I. 1. tr. şi refl. a (se) nmulţi; a (se) spori. 2. tr. a reproduce (ceva) în mai multe exemplare. (< lat. multiplicare, cf. fr. multiplier) multiplicativ adj. care multiplică, care arată o multiplicare. O (gram.) nume-
                                                                                                 392
 ral inuUiplicatio = numeral care exprimă proporţia în care creşte o cantitate sau se desfăşoară o acţiune, (cf. fr. multiplicatif ) multiplicator s.n. (tehn.) aparat, maşină de multiplicat, (cf. lat. multiplicator, fr. multiplicateur) multiplieătie s.f. (rar) multiplicare, (cf.
 fr. multiplication, lat. multiplicatio) multiplicitate s.f. număr considerabil;
 mulţime, (cf. fr. multiplicit?) multiplu adj. 1. (despre numere) care cuprinde de mai multe ori un alt număr; în care se cuprinde de un număr exact de ori un alt număr. 2. numeros, felurit. // s.m. 1. număr întreg divizibil cu un alt număr întreg dat. 2. fiecare unitate de măsură care este mai mare decît unitatea de măsură fundamentală a unui sistem metric, considerată în*raport cu aceasta. ( < fr. multiple, it. multiplo, cf. lat. multiplex) multipolâr adj. cu mai mulţi poli. (cf.
 fr. multipolaire) multisecular adj. (liv.) care durează de mai multe secole, (cf. fr. multis>;-culaire)
 multitudine s.f. (liv.) mulţime; număr mare. (cf. fr. multitude, lat. multi-tudo)
 mulură s.f. (arhit.) element decorativ în relief făcui, pe suprafaţa unui zid. ( < fr. moulure) mumii! s.f. 1. cadavru păstrat prin îmbălsămare specială, la vechii egipteni.
 •   cadavru descărnat conservat natural într-un sol foarte uscat. 2. (fig.) om lipsit de vigoare, de vivacitate; molîu. ( < germ. Mumie, cf. it. mummia, ar. mumia)
 mumifica vb. T. tr. şi refl. a (se) transforma în mumie. (cf. it. mummificare) municipal1 s.m. (rar) măturător de stradă. ( < fr. municipal) municipal2 adj. (i^şit din uz) referitor la administraţia municipiilor. O consiliu municipal = consiliu de conducere al unui oraş. ( < fr. municipal, cf. lat. municipalis) municipalitate s.f. (în vechea organizare administrativă) administraţia unui mare oraş. (cf. fr. municipaliU) municipiu s.n. 1. (ist.) titlu dat oraşelor supuse autorităţii Romei, care îşi păstrau însă dreptul de a se administra singure şi ai căror locuitori erau cetăţeni romani. 2. (în vechea organirare administrativă) oraş mare cu administraţie proprie, care avea o oarecare autonomie în cadrul administraţiei de stat. ( < lat. municipium, cf. fr. municipe) muniîicenţă s.f. (rar) dărnicie, generozitate. (cf. fr. munificence, lat. muni-ficientia < munus — dar, facer°. — a face)
 muniţie s.f. totalitatea proiectilelor şi a accesoriilor acestora folosite la armele de foc. (cf. fr. munition) murâl adj. destinat să stea pe un perete. O pictură murală — pictură pe zid;
 393
MUR-MtZ
 hartă murală = hartă de atîrnat, pe perete, (cf. fr. mural, lat. muralis < murus — zid)
 muribund adj., s.m. şi /. (cel) care se află pe moarte, este în agonie. • (fig.) (cel) care este pe punctul de a dispărea; (p. ext.) (om) slab. ( < lat. moribundus, cf. fr. moribond)
 muschetă s.f. (ist.) veche armă de foc cu fitil, portativă, folosită înainte de inventarea pustii, (cf. fr. mousquet, it. moscbetto)
 musculâr adj. referitor la muşchi; de muşchi. (< fr. musculaire) musculatură s.f. totalitatea muşchilor corpului unui om sau al unui animal. ( < fr. musculaturi') muscul6s adj. cu muşchi puternici. ( < fr.
 musnM leux) muselină s.f. ţesătură fină de bumbac sau de mătase, transparentă. • stofă fină dc lînă. (< fr. mousseline, cf. Musul, n.p.) muson s.m. (geogr.) vînt periodic care bate în regiunea Oceanului Indian (şase luni dinspre continent către ocean şi şase luni dinspre ocean către continent). ( < fr. mousson, cf.- ar. mausim
 —    anotimp) musteriân s.n. (geol.) al cincilea etaj al cuaternarului inferior, musulman adj., s.m. şi /. mahomedan;
 (p. restr.) turc. (cf. fr. musulman) muşcată s.f. plantă ornamentală cu flori albe, roze sau roşii, dispuse în umbelă. ( < germ. MushaH Kraut]) muşchetar s.m. (ist.) soldat înarmat cu o muschetă. • nobil care făcea parte dintr-un corp militar de călăreţi apar-ţinînd casei regale franceze. (< fr. mousquetaire < mousquet — armă de foc) mutâbil adj. care se poate schimba, muta, transforma, (cf. lat. mutabilis, fr. mutable < lat. mutare — a schimba) mutabilitâte s.f. caracterul a ceea ce este mutabil. (cf. lat. mutabilitas, fr. muta-bilifr)
 mutators.n. (fu.) aparat care transformă un curent alternativ în curent continuu sau invers; schimbător de fază sau de frecvenţă pentru un curent alternativ; schimbător de tensiune pentru un curent continuu. ( < muta) mutaţie s.f. 1. (rar) schimbare. • (jur.) transmitere a unui lucru dintr-o proprietate în alta. • totalitatea formelor necesare pentru o schimbare de domiciliu. 2. (biol.) modificare calitativă bruscă, a unui organism, sub influenţa condiţiilor de viaţă. (cf. lat. mutatio, fr. mutation)
 inutilă ?;h. I. tr. şi refl. (adesea fig.) a (se) schilodi, a (se) ciunti; (p. ext.) a (se) desfigura, a (se) deforma. (< fr. mutiler, cf. lat. mutilare) mutism s.n. (rar) atitudine de tăcere; muţenie; (p. ext.) tăcere încăpăţînată. (< fr. mutisme, cf. lat. mutus — mut) mutual adj. care se face în mod reciproc şi simultan. (< fr. mutuel, cf. lat. mutuus)
 muză s.f. (mit.) fiecare dintre cele nouă zeiţe, fiice ale lui Zeus, care ocroteau artele şi ştiinţele; (p. restr.) zeiţa poeziei, inspiratoare a poeţilor. • (fig.) (izvor de) inspiraţie poetică. (<lat. musa)
 muzeal adi. care se referă la muzeu, de muzeu. ( < muzeu) muzeografie s.f. arta de a clasa, de a inventaria obiectele unui muzeu. ( < fr. museographie) muzeologie s.f. ştiinţă care se ocupă cu studiul organizării muzeelor. (< fr. muspologie)
 muzeu s.n. instituţie care colecţionează, păstrează şi prezintă publicului obiecte de arlă, relicve, documente istorice, ştiinţifice etc.; localul acestei instituţii. (cf. fr. musee, germ. Museum < lat. museum, gr. museion — templu al muzelor)
 muzicâl adi. l. referitor la muzică, de muzică; unde se cîntă. 2. (despre sunete) armonios, melodios, (cf. fr. musical) muzicalitâtc s.f. caracterul a ceea ce este muzical; armonie, sonoritate. (< muzica l)
 muzicant s.m. şi /. cel care cîntă la un instrument muzical. (< it. musicante) muzică s.f. 1. arta de a îmbina în mod armonios sunete, pentru a exprima idei, sentimente. • operă, bucată muzicală, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. 2. orchestră, o muzică militară = fanfară; (fam.) a-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal. (< lat., it. musica, fr. musique < gr. musike — arta poeziei şi a cîntului) muzician s.m. şi /. compozitor: executant al unor compoziţii muzicale, (cf. fr. musicien) muzicoldg s.m. specialist în studiul muzicii, teoretician al muzicii, (cf. fr. musicologue) muzicologie s.f. disciplină care studiază istoria şi teoria muzicii, cultura muzicală a popoarelor, (cf. fr. musico-logie)
 muzicomanie s.f. pasiune pentru muzică, (cf. fr. musicomanie)
N
 nabăb s.m. 1. titlu dat odinioară în India guvernatorilor de provincii, căpeteniilor militare; prinţ mahomedan din Orient. 2. mare bogătaş. (< fr., ar. nabab) nacelă s.f. (ax.) coş dcschis sau cabină metalică atîrnată de un balon, în care se transportă aeronauţii, lestul, aparatele de bord ele. • cabină a unui dirijabil, unde sînt instalate motoarele şi în care sînt transportate persoanele etc. ( < fr. nacelle) nacrit s.n. (min.) silicat de aluminiu hidratat, natural, care face parte din grupa caolinului. ( < fr. nacrite) nâcru s.n. (rar) sidef. (< fr. nacre, cf.
 pers. nakar) nadir s.n. (astr.) punct de pe bolta cerească diametral opus zenitului, situat la intersecţia verticalei unui punct de observaţie cu suprafaţa bolţii cereşti din emisfera opusă. (< fr. nadir, cf. ar. nadhir — opus)
 naftalină s.f. (chim.) hidrocarbură cristalizată cu miros caracteristic, tare, care se extrage din gudroanele de huilă şi se foloseşte ca insecticid şi la protejarea stofelor, a blănurilor etc. contra insectelor. ( < fr. naphtaline) naftonic adj. (chim.; în expr.) acid naf-tenic — acid organic cu miros caracteristic, pătrunzător, care se extrage din petrolul distilat. ( < fr. naphteniqne) naftol s.m. (chim.; la pl.) compus organic derivat din naftalină, folosit ca dezinfectant. ( < fr. naphtol) naftolât s.m. (chim.) sare sau eter al unui naftol; derivat al naftolului, întrebuinţat ca antiseptic. ( < fr. -napii-tolate, cf. germ. Naphtolat) naiadă s.f. (mit.) nimfă, divinitate a izvoarelor şi a rîurilor. ( < fr. naiade, it. naiadi, cf. lat. nais, naias, gr. 2mis) ndie s.f. (rar) corabie. ( < lat. navis) nailon s.n. masă plastică întrebuinţată ca fibră textilă, în plăci, ca imitaţie de piele etc. (< engl. nylon, nume comercial)
 naiv adj. simplu, încrezător; candid; sincer, neprefăcut. ( < fr. naif, cf. lat. nativus — natural, înnăscut) naivitate s.f. 1. simplitate, nevinovăţie, candoare. 2. (la pl.) atitudini, vorbe de om naiv. (cf. fr. naivete) nâja s.f. şarpe cobra. ( < fr. naja) nânchin s.n. (text.) ţesătură deasă de bumbac, din care se fac dosuri de perne. (< fr. nankin, cf. Nankin, n.p.)
 nandu s.m. (zool.) pasăre mare din ordinul picioroangelor, asemănătoare cu struţul, care trăieşte în America de Sud. (< fr. nandou) napâlm s.n. (chim.) amestec de săruri de aluminiu şi de acizi graşi, care, adăugat în benzină, dă o substanţă cu proprietăţi incendiare, întrebuinţată la fabricarea bombelor, aruncătoarelor de flăcări etc. (nume comercial) napolcOn s.m. veche monedă franceză de aur care avea imprimat chipul împăratului Napoleon al III-lea. (< fr. napoleon, cf. Napoleon. n.p.) narăi’.K I. tr. (lir.) a povesti, a istorisi.
 ( < lat. narrare, cf. fr. narrer) narativ adi. de naraţiune, cu caracter de naraţiune, propriu naraţiunii, (cf. lat. narrativus, fr. narratif) narator s.m. (liv.) povestitor, (cf. lat, narrator, fr. narrateur) naraţiune s.f. (lit.) povestire, istorisire.# parte a unui discurs în care oratorul expune faptele, (cf. lat. narratio, fr. narration)
 narcisă s.f. plantă erbacee cu flori albe sau galbene, plăcute la miros. (< fr.nar-cisse> cf. lat. narcissvs <Narcissus, n.p.) narcisism s.n. dragoste, admiraţie excesivă, patologică a cuiva faţă de propria-i persoană (mai ales faţă de înfăţişarea fizică), (cf. fr.narcissisme, Narcissus,n.p.) narc6tic adj. (med.) care provoacă narcoză. // s.n. substanţă cu ajutorul căreia se poate provoca o stare de anestezie generală. ( < fr. narcotique) narcotină s.f. alcaloid care se extrage din opiu şi este întrebuinţat ca înlocuitor al chininei. (< fr. narcotine) narcotiza vb. I. tr. a administra un narcotic cuiva pentru a-1 aduce în stare de narcoză. (< fr. narcotiser) narcoză s.f. anestezie generală profundă, cu somn lipsit de reflexe, provocată de un narcotic şi practicată mai ales în operaţii. ( < fr. narcose, cf. gr. nar-ke — toropeală) nard s.m. (bot.) specie de plantă gra-minee originară din regiunea Himalaia.
 •   parfum fin extras din această plantă. ( < fr. nard, cf. lat. nardus) narodnic adj. privitor la narodnicism. li s.m. adept al narodnicismului. ( < rus. narodnik < narod — popor) narodnicism s.n. (fii.) curent social mic-burghez apărut în Rusia în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, care considera ţărănimea principala forţă
 395
 revoluţionară, negînd astfel rolul de avangardă al clasei muncitoare şi care susţinea că personalităţile făuresc istoria, preconizînd ca metodă de luptă actele anarhice şi teroarea individuală. (<rus. narodnicestvo) narvâl s.m. mamifer cetaceu arctic, lung de 4 — 5 metri, al cărui mascul are la falca de sus un dinte imens. ( < fr. narval) nasicârn s.m. insectă coleopteră de culoare castanie, al cărei mascul are un fel de corn la cap. (cf. fr. nasicorne, lat. nasicomis) natâl adj. de naştere, unde s-a născut cineva, (cf. fr. natal, lat. natalis) natalitâte s.f. raportul dintre numărul de naşteri şi numărul total al populaţiei dintr-o ţară, într-o perioadă dată. (cf. fr. natalite) natâţie s.f. sportul înotului, (cf. fr.
 natation, lat. natatio) nativ adj. 1. înnăscut; natural. 2. (min.; despre metale) care se găseşte (liber) în natură; pur. (cf. fr. natif, lat. nativus) nâtriu s.n. (chim.) sodiu. (< germ. Natrium)
 naturâl adj. 1. referitor la natură, al naturii; din natură. • curat, neamestecat. 2. firesc, obişnuit, simplu; adevărat. II adv. fireşte, desigur. // s.n. naturaleţe, simplitate, (cf. lat. natu• ralis, fr. naturel) naturaleţe s.f. atitudine firească, lipsită de ipocrizie, de afectare; simplitate. (cf. it. naturaliza) naturalism s.n. (lit.) curent în arta si literatura burgheză care urmăreşte copierea mecanică a realităţii, acordînd preferinţă aspectelor urîte, josnice ale naturii omeneşti. • (arh.) stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natură (animale, plante, figura umană). # (fii.) tendinţa de a explica în mod neştiinţific dezvoltarea societăţii prin legile naturii (condiţii climaterice, mediu geografic, particularităţi biologice şi rasiale ale oamenilor etc.). (cf. fr. naturalisme) naturalist adj. privitor la naturalism; care reflectă naturalismul. II s.m. şi f. 1. adept al naturalismului. 2. specialist în ştiinţele naturii, (cf. fr. naturaliste)
 naturaliza, vb. I. tr. a acorda unui străin drepturi1*, de cetăţean al statului în care locuieşte; a încetăţeni, (cf. fr. naturaliser) natură s.f. 1. lumea materială în întreaga diversitate a manifestărilor şi a formelor ei de mişcare; univers. • lume, mediu înconjurător. O natură moartă = grup de lucruri neînsufleţite; pictură reprezentînd un asemenea grup.
 2. caracter, temperament; fire, trăsătură (fizică sau spirituală a cuiva).
 3. caracter specific al unui lucru, calitate; fel de a fi. (<lat.# lt. natura, ir. nature)
                                                                                   NAR-NAV
 naţional adj. referitor Ia o naţiune; propriu unei naţiuni. O limbă naţională = limbă comună şi unică a tuturor membrilor unei naţiuni, (cf. fr. naţional, it. nazionale) naţionalism s.m. ideologie şi politică a burgheziei care urmăreşte aţîţarea urii între oamenii muncii de diferite naţiuni, în scopul întăririi dominaţiei claselor exploatatoare ale unei naţiuni asupra altor naţiuni sau asupra minorităţilor naţionale. • tendinţă de a aprecia exclusivist şi exagerat tot ceea ce aparţine propriei naţiuni, (cf. fr. natio-nalisme)
 naţionalist adj. care propagă naţionalismul. /./ s.m. şi f. partizan, adept al naţionalismului, (cf. fr. naţionaliste) naţionalitate s.f.. 1. comunitate de oameni cu aceleaşi caractere naţionale, locuind pe teritoriul unui stat multinaţional sau, ca minorităţi, pe teritoriul unui stat naţional. 2. caracterul specific, propriu al unei naţiuni. 3. calitatea unui individ de a aparţine unei naţiuni; cetăţenie, (cf. fr. naţionali te)
 naţionalizâ vb. I. tr. 1. a trece (mijloace de producţie, averi imobile etc.) în proprietatea statului. 2. (rar) a imprima un caracter naţional, (cf. fr. nationaliser, rus. naţionalizirovati) naţiune s.f. comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită şi care a luat fiinţă pe baza comunităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, ce se manifestă în comunitatea culturii naţionale, (cf. fr. nation, it. nazione, lat. naţio) naufragiâ vb. I. intr. a suferi un naufragiu. (cf. fr. naufrager, lat. naufragare) naufragiat adj. care a suferit un naufragiu. • (subst.) cel care se găseşte pe bordul unei nave naufragiate; cel care a fost salvat, de la un naufragiu. (< naufragia)
 naufragiu s.n. 1. scufundare a unei nave; accident sau avarie care scoate o navă din circulaţie. 2. (fig.) ruină, pierdere, eşec total. (< lat. naufra-gium, cf. fr. naufrage, it. naufragio) naumahie s.f. (ist.) spectacol la vechii romani constînd dintr-o luptă navală; loc unde se dădea aceasta luptă. (< lat., gr. naumachia < gr. naus — navă, mache — luptă) nautic adj. de, pentru navigaţie, privitor la navigaţie. • (despre un sport) care se practică pe sau în apă. (< lat. nauticus, cf. fr. nautique < lat. nauta
 —   navigator) nautîl s.m. (zool.) specie de moluscă din mările tropicale care are corpul închis într-o cochilie compartimentată în spirală. (< fr. nautile, cf. lat. nautilus, gr. nautilos) navâl adj. de nave, privitor la nave sau la navigaţie, (cf. it. navale, lat. navalis) nâvă s.f. 1. nume generic dat tuturor vaselor de navigaţie; vas, corabie, va-
 NAV-NEC
 por. 2. partea centrală a unei biserici creştine; naos. (< it. nave, cf. lat. na-vis, gr. naus) navetă s.f. 1. (text.) suveică. 2. ac special pentru lucrat fileu. 3. grup de vagoane sau garnitură de tren care circulă regulat, dus şi întors, între aceleaşi localităţi. • drumuri făcute des între două localităţi. O (expr.) a face naveta = a străbate regulat aceeaşi distanţă în ambele sensuri. (< fr. navette)
 naviga vb. I. intr. X. a călători, a merge pe apă (cu o navă). • (despre o navă) a pluti, a merge pe apă. 2. (av.) a zbura, a pluti în aer. ( < it., lat. navigare, fr. naviguer).
 navigăbil adj. (despre ape) pe-care se poate naviga, (cf. it. navigabile, lat. navigabilis) navigabilitâte s.f. calitatea unei ape de a fi navigabilă, (cf. it. navigabilită) navigănt adj. care navighează, (cf. fr. navigant)
 navigator s.m. şi f. 1. persoană care face călătorii lungi pe mare; marinar. 2. (av.) membru din echipajul unei aeronave care dirijează exclusiv navigaţia, (cf. it. navigatore, fr. navigateur, lat. navigator)
 navigaţie s.f. faptul de a naviga; arta şi tehnica de a conduce o navă sau o aeronavă; ramură a transporturilor şi a comunicaţiilor pe apă şi în aer. (cf. it. navigarione, lat. navigatio) navigrăf s.n. (av.) instrument de bord cu ajutorul căruia se determină deriva şi viteza faţă de sol. (cf. fr. navi-graphe)
 nazâl adj. X. relativ la nas, al nasului. 2. (despre sunetele limbii) pronunţat pe nas. • (subst., f.) consoană nazală. ( < fr. nasal, cf. lat. nasalis < nasus
 —  nas)
 nazalităte s.f. (fon.) particularitate a unui sunet de a se pronunţa pe nas. (cf. fr. nasalit4) nazalizâ vb. I. tr. (fon.) a pronunţa pe nas (un sunet). • refl. (despre sunete) a căpăta un caracter nazal. (cf. fr. nasaliser)
 neagresiune s.f. lipsă de agresiune. O (expr.) pact de neagresiune = pact prin care două sau mai multe state se obligă să nu întreprindă nici o acţiune duşmănoasă unul faţă de celălalt, (după fr. agression)
 neânt s.n. ceea ce nu există, gol, nefiinţă; nimic. (< fr. ntant) nearticulât adj. care nu este articulat; (despre cuvinte) pronunţat neclar, (ne* + articulat) neavenit adj. (jur.) fără valabilitate; socotit inexistent; nul. (după fr. non avenu)
 nebuioăsă s.f. (astr.) acumulare de materie sau de pulbere cosmică în univers, difuză şi obscură, cu forme şi dimensiuni Instabile; aglomerare de stele formînd o lumină difuză pe boJU
                                                                                              396
 rească. (< fr. nebuleuse, cf. lat. nebu-la — nor)
 nebulOs adj. neclar, învălmăşit, confuz.
 (cf. fr. nfbuleux, lat. nebulosus) nebulozitate s.f. 1. (met.) raportul (exprimat în zecimi) dintre suprafaţa ocupată de nori şi suprafaţa totală vizibilă a bolţii cereşti; înnorare uşoară. 2. (fig.) neclaritate, obscuritate, confuzie. (cf. fr. năbulosite, lat. nebulosi-tas)
 necesar adj. care nu poate lipsi; trebuincios, indispensabil. // s.n. ceea ce este absolut trebuincios pentru ceva. (cf. fr. necessaire, it. necessario, lat. necessarius) necesarieni s.m. pl. sectă religioasă din Anglia, care neagă libertatea voinţei, considerînd că oamenii acţionează conform predestinării lor. ( < fr. n£cesm-rien)
 necesarmente adv. (rar) în mod necesar;
 inevitabil, (cf. fr. necessairement) necesită cb. I. tr. (rar) a cere, a impune, a reclama ceva ca absolut necesar. ( < fr. nJcessiter, it. necessitare) necesitâte s.f. X. nevoie, trebuinţă. 2, (fii.) dezvoltare care decurge în moci inevitabil din legătura internă şi dia interacţiunea dintre fenomene, dintr-o» anumită înlănţuire reciprocă a cauzelor şi a efectelor, (cf. fr. necessite, w. necesită, lat. necessitas) necondiţionat adj. nesupus nici unei condiţii, fără rezerve. (< ne- + condiţionat)
 neconsecvenţă s.f. inconsecvenţă, (ne- + consecvenţă) neconsolât adj. nemîngîiat ( < ne- + consolat)
 necontestat adj. care nu este (sau nu poate fi) contestat; evident. (<ne- -f- contestat) necroîâg adj. (despre animale) care se hrăneşte cu cadavre. ( < fr. necrophage, cf. gr. nekros — mort, phagein — a mînca)
 necrofilie s.f. (med.) perversiune sexuală remarcată la unii degeneraţi care practică relaţii sexuale cu cadavre. ( < fr. necrophilie) necrofOr s.m. (zool.) insectă coleopteră care îşi depune ouăle pe cadavre. ( < fr. necrophore, cf. gr. nekros — mort, pho-ros — purtător)
 necrolOsr s.n. discurs, scriere în care se expun viaţa şi meritele unui om de vază, decedat de curînd. • imprimat prin care se anunţă decesul cuiva.
 ( < fr. necrologe, cf. gr. nekros — mort, logos — discurs) ţiecromănt s.m. şi /. cel care practică necromanţia. (< fr. necromant) necromanţie s.f. practică obscurantistă prin care se pretinde că se poate prevedea viitorul evocînd spiritele morţilor. (cf. fr. nâcromancie, lat. necroman-tia, gr. nekromanteia < nekros — mort, manteia — ghicire)
 necropolă s.f. (ist.) boltă subterană în p&rş erau depuşi morţii, t (astăzi) Qa-
    897
 vou. ( < fr. nccropole, cf. gr. nehropo-lis — cetatea morţilor) necropsie s.f. (rar) autopsie. (< fr. necropsie, cf. gr. nekros — mort, opsis
 —  vedere)
 necroză cb. I. refl. (med.; despre tesuturi) a fi atins de necroză; ase distruge. ( < fr. ne.croser) necr6ză s.f. (biol.) alterare şi distrugere a unor ţesuturi vii, animale sau vegetale; moarte prin infecţie a unui ţesut viu. ( < fr. necrose, cf. gr. nehrosis —
 —  mortificare)
 nect&r s.n. 1. (bot.) suc dulce secretat de unele glande ale florilor. 2. (mit.) băutură a zeilor despre care se spunea că face nemuritor pe cel care o gustă. (< lat., gr. nectar, cf. fr. nectar^ nect6n s.n. (biol.) totalitatea vieţuitoarelor care trăiesc în ape şi se pot mişca liber. (< fr. necton, cf. germ. Nehton) nedefinit adj. care nu este definit; indefinit; vag. • (gram.) nebotărît. ( < ne-+ definit)
 nedelicateţe s.f. gest sau vorbă lipsită de delicateţe. ( < ne- -{-delicatele) nedemn adj. 1. care nu este demn, nevrednic. 2. de neiertat. ( < ne- -\-demn) nedeterminâre s.f. (mat.) lipsă de determinare a valorii unei mărimi, (ne-+determinare) nefâst adj. 1. aducător de nenorocire, de supărare. 2. (ist.; la romani) care era oprit de legile divine. O zile nefaste = zile în care nu se puteau trata afaceri publice. (< lat. nefastus, cf. fr. nefaste)
 nefavorâbil adj. neprielnic, defavorabil.
 ( < ne- -f favorabil) nefer6s adj. care nu conţine fier. • (despre industrie) care prelucrează materiale care nu conţin fier. (< ne- 4-feros) nefoscdp s.n. (met.) instrument cu care se determină viteza şi direcţia de deplasare a norilor. ( < fr. nephoscope, cf. gr. nephele — nor, skopein — a examina)
 nefrit s.n. (min.) silicat de calciu si magneziu, compact, de culoare verde, întrebuinţat la confecţionarea unor obiecte de ornament. (’< fr. nephrite, cf. germ. Nephrit) nefrită s.f. (med.) inflamare a rinichilor. ( < fr. nephrite, cf. gr. nephros — rinichi)
 nefritic adj. (despre boli) localizat la rinichi; renal. # (despre medicamente) folosit în bolile de rinichi, (cf. fr. nephre-tique, gr. nephros — rinichi) negă vb. I. tr. a nu recunoaşte ceva; a tăgădui, a contesta. (< lat. negare) negativ adj. 1. (op. pozitiv) care neagă, care tăgăduieşte ceva. 2. care reprezintă o negaţie; contrar progresului, distructiv. 3. (mat.; despre numere) mai mic decît zero. / / s.n. imagine obţinută prin expunerea la lumină, developarea şi fixarea unei varietăţi de material fotografic fotosensibil, caracterizată prin redarea inversată a
                                                                                        nec-neo
 tonurilor şi a laturilor subiectului fotografiat; (p. ext.) placă, film, hîrtie fotografică care conţine o astfel de imagine. (< lat. negativus, cf. fr. negaţif)
 negativism s.n. atitudine de ignorare, de nerecunoaştere a calităţilor cuiva sau a ceva. (cf. fr.. ntgativisme) negativist adj. care ţîlie de negativism, propriu negativismului. / / s.m. şi /. persoană cu atitudini caracteristice negativismului. (< negativ) negatosc6p s.n. (fiz.) ecran luminos pentru cercetarea radiogramelor. (< fr. negă toscove) negaţie s.f. faptul de a nega. • (log.) judecată, propoziţie care neagă ceva (declarînd nevalabilă legătura dintre mai multe noţiuni). • semn care arată o negaţie (în logică sau matematică).
 •    (gram.) cuvînt care dă un sens negativ unei propoziţii, (cf. lat. nega-tio, fr. negation) neglijâ vb. I. tr. a nu avea grijă de cineva sau de ceva, a lăsa în părăsire; a omite. ( < fr. negliger, cf. lat. negii-gere)
 neglijâbil adj. care se poate neglija; neînsemnat, puţin valoros, (cf. fr. negligeable) neglij6nt adj. dezordonat, neîngrijit; lăsător, indolent, nepăsător, (cf. fr. nigligent, lat. negligens) neglijenţă s.f. nepăsare, neîngrijire, delăsare. • lipsă de îngrijire, de preocupare; greşeală uşoară cauzată de o lipsă de atenţie, (cf. fr. negligence, lat. negligentia) negocia vb. I. tr. 1. a discuta, a trata încheierea unei convenţii economice, politice, culturale etc. 2. (în capitalism) a trafica efecte publice; a converti în bani o hîrtie de valoare. f( < fr. năgo-cier, cf. lat. negotiari) negociabil adj. care se poate negocia.
 (cf. fr. negociable) negociat6r s.m. şi f. cel care negociază.
 (cf. fr. negociateur, lat. negociator) negresă s.f. femeie care aparţine rasei negre. (< fr. negresse) negroid s.m. şi /. om care are pielea aproape neagră, aparţinînd unor populaţii cu caractere asemănătoare celor ale negrilor. ( < fr. negroide) negus s.m. titlu dat suveranilor Etiopiei şi ai Eritreei. (< fr. negous, cf. ar. negus neghesti — împăratul împăraţilor) neoclasic adj. care are ca model arta şi arhitectura clasică. ( < it. neoclassico) neoclasicism s.n. curent artistic din rc-colul al XIX-lea, care avea ca model arta şi arhitectura clasică. (< it. neo-classicismo) neodim s.n. (chim.) element din familia pămînturilor rare. (< fr. nâodyme) neofalină s.f. produs rezultat din distilarea petrolului, cu calităţi asemănătoare celor ale benzinei, care se întrebuinţează la spălarea şi curăţirea materialelor textile etc. (< fr. ntophaline)
    NEO-NER
   neofit s.m. şi /. persoană recent convertită la o religie; (p. ext.) proaspăt aderent la o grupare, la o societate etc. (< fr. neophyte, cf. lat. neophytus, gr. neophy-tos)
   neogen s.n. (geol.) perioada a doua a erei terţiare. (< fr. neogene, cf. gr. neos — nou, gennan — a naşte) neogrec adj. primitor la Grecia modernă sau la poporul grec modern, (cf. fr. neo-grec)
   neohegeliamsm s.n. (pron.: -ghe-) curent filozofic burghez care, pornind de la laturile reacţionare ale filozofiei lui Hegel, înlocuieşte idealismul obiectiv al filozofiei acestuia cu un idealism subiectiv, transformînd dialectica hegeliană într-o dialectică subiectivistă, înlăturînd ideea dezvoltării şi susţinînd făţiş în politică dictatura burgheziei imperialiste, exploatarea oamenilor muncii, naţionalismul burghez şi şovinismul.
   neoimpresionism s.n. direcţie modernistă în pictură, introdusă de pictorii francezi şi belgieni care, alături de ideea observaţiei naturii, ţin seama şi de rezultatele aşa-numitei experimentări ştiinţifice.
   neokantianism s.n. curent filozofic burghez din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, care dezvoltă linia idealist-siibiectivistă a filozofiei lui Kant, transformînd-o în armă împotriva filozofiei marxiste, neagă legile obiective ale societăţii şi reduce categoriile şt ii n-^ţei la norme subiective, neolatin adj. care descinde din romani sau din limba latină; de origine latină. (cf. fr. neo-latin) neolitic adj. referitor la ultima fază a epocii de piatră. // s.n. ultima epocă a preistoriei, caracterizată prin folosirea uneltelor de piatră lustruită şi de bronz, prin apariţia agriculturii piimitive, a creşterii vitelor şi a olă-riei. ( < fr. neolithique, cf. gr. neos — nou, lithos — piatră) neol6gic adj. (despre cuvinte sau expresii) cu caracter de neologism. ( < fr. neologique) neologism s.n. (lingv.) cuvînt nou într-o limbă, împrumutat dintr-o limbă străină sau format prin mijloace proprii în limba respectivă. (< fr. neologisme, cf. gr. neos — nou, logos — cuvînt)
   ne6ns.n. (chim.) gaz nobil care nu arde, incolor şi inodor, folosit la umplerea tuburilor luminoase. (< fr. neon, cf. gr. neos — nou) neoplasm s.n. (med.) cancer; (p. ext.) tumoare. ( < fr. neoplasme, cf. gr. neos — nou, plasis — formaţie) neoplatonician adj. privitor la neoplatonism. / / s.m. adept al neoplatonismului. (cf. fr. neo-platonicien) neoplatonism s.n. curent filozofic mistic, reacţionar, apărut în epoca hele-nistică şi ajuns la apogeu în epoca de
                                                                                              398
  decădere a Imperiului roman, potrivit căruia materia şi corpul silit treptele inferioare ale existenţei în raport cu spiritul; conform acestei doctrine cunoaşterea adevărată n-ar fi atinsă cu ajutorul experienţei şi al raţiunii ci cu ajutorul extazului mistic, (cf. fr. neo-platonisme)
  neopren s.n. varietate de cauciuc sintetic obţinut prin polimerizare. (< fr. neoprene)
  neorealism s.n. 1. curent în filozofia idealistă anglo-americană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care, sub falsa lozincă a luptei împotriva idealismului, apără idealismul filozofic.
  2.  tendinţă manifestată în artele plastice şi în cinematografia modernă de a reprezenta aspecte din viaţa cotidiană a oamenilor, dramele lor etc. cu mijloace simple şi sobre. (cf. fr. neo-rea-lisme, it. neorealismo) ne organ ic adj. anorganic. ( < ne- -f organic)
  neosalvarsân s.n. produs farmaceutic folosit în tratarea sifilisului. ( < germ. Neosalcarsan, nume comercial) neotomism s.n. doctrină filozofică oficială a bisericii catolice din epoca imperialismului, care reînvie sistemul teologic idealist al lui Toma d’Aqui'no şi prin care se încearcă concilierea ştiinţei cu religia. (< fr. neo-thomisme) neoz6ic s.n. (geol.) eră geologică care se întinde între sfârşitul cretacicului şi începutul perioadei cuarternare; era terţiară. (< fr. neozoîque, cf. gr. neos
  —   nou. zoon — fiinţă) nepotism s.n. 1. abuz de putere comis de cineva prin acordarea de favoruri rudelor sau    prietenilor săi. v. favoritism.                            2. autoritate pe care o
  aveau în conducerea treburilor publice nepoţii anumitor papi. ( < fr. nepotis-me, cf. lat. nepos — nepot) neptiin s.m.   (astr.) planeta cea mai                depărtată de                                  sistemul solar şi care are
  doi sateliţi. (< Neptun, n.p.) neptuniân adj. (geol.) neptunic, (cf. fr.
  neptunien, Neptun, n.p.) neptunic adj. (geol.; despre terenuri, roci) format prin acţiunea apei. (cf. germ. neptunisch, Neptun,      n.p.)
  neptunism s.n. (geol.) studiul formării rocilor sub acţiunea apei. (cf. fr. nep-tunisme, Neptun, n.p.) neptuniu s.n. (chim.) element chimic obţinut în laborator prin reacţii nucleare. (<fr. neptunium, cf. Neptun, n.p.)
  nereidă s.f. (mit.) una dintre cele cincizeci de nimfe ale mării, care erau fiicele lui Nereus. (< fr. nereide, it. nereide, cf. lat., gr. nereis) nerîtic adj. (în expr.) zonă neritică = zonă a fundului mării situată în apropierea ţărmului. ( < fr. neritique) neroniân adj. demn de împăratul roman Nero; foarte crud. (cf.fr. neronien, Ne-ro, n.p.)
 399
  nerv s.m. 1. (anat.) prelungire a celulelor nervoase, în formă de fascicule de fibre, care conduc excitaţiile senzitive de la organele periferice ale corpului către centrul celular şi excitaţiile motorii de la centrul celular către organele periferice. 2. (la pl.) stare de încordare, de surescitare, de nervozitate. 8. (fig.) putere, forţă, vigoare. (< lat. nervus, cf. fr. nerf, germ. Nerv) nervatură s.f. (tehn.) totalitatea nervurilor de pe suprafaţa unui obiect, (cf. germ. Nervatur, it. nervatura) nervâţi© s.f. 1. dispoziţia nervurilor unei frunze. 2. (tehn.) nervatură. (cf. fr. nervation) nervism s.n. concepţie care susţine că orice activitate organică este condusă şi oglindită de sistemul nervos, (după fr. neurisme) nervds adj. 1. (anat.) care aparţine nervilor. 2. irascibil; iritat, surescitat. 8. (fig.) energic, vioi. (cf. fr. nerveux, lat. nervosus) nervozism s.n. boală de nervi; neurastenie. ( < fr. nervosisme) nervozitate s.f. stare de enervare; iri-taţie, surescitare; (p. ext.) nerăbdare, (cf. fr. nervosite) nervură s.f. 1. (bot.) fiecare dintre vinişoarele de pe suprafaţa unei frunze, prin care circulă seva. 2. fiecare dintre fibrele cornoase şi ramificate care împart aripa unei insecte în mai multe părţi, formînd o reţea. • (av.) bară metalică sau de lemn care face parte din scheletul unei aripi de avion. 3. (tehn.) ieşitură pe suprafaţa unei piese, care îi măreşte rezistenţa. • grindă de beton armat care se toarnă împreună cu placa planşeului. 4. (arhit.) mu-lură decorativă care conturează muchiile unei bolţi, marginile unei nişe etc. ( < fr. nervure) nesaturât adj. (chim.; despre un amestec) care conţine unul din componenţi într-o cantitate mai mică decît cantitatea corespunzătoare stării de saturaţie. • (despre corpuri chimice) care are legături duble sau triple în moleculă. (după fr. non-sature) nescriptic adj. (cont.; în expr.) fond nescriptic = fond destinat pentru plata personalului angajat în acord într-o întreprindere sau într-o instituţie.
 ' ( < ne- -f scriptic)
 nestabîl adj. lipsit Jde stabilitate. • (chim.) care se descompune, se transformă uşor. (< ne- + stabil) nestabilitâte s.f. proprietatea de a fi nestabil. ( < ne- -f stabilitate) neşănsă s.f. întîmplare nefavorabilă; ghinion, nenoroc. ( < ne- 4 şansă) net adj. 1. (adesea adv.) clar; categoric; desluşit. 2. (despre o greutate) din care a fost scăzută daraua; (despre un salariu, un venit etc.) din care au fost scăzute impozitele, reţinerile etc. ( < fr. net)
                                                                                    NER-NEU
 nefco adv. (op. bruto) net, din care s-au scăzut reţinerile, cheltuielile etc.; fără dara. (< germ., it. netto) neumă s.f. notaţie muzicală făcută fără portativ, folosită în evul mediu mai ales pentru cîntecele liturgice. • frază muzicală a cărei ultimă silabă se prelungeşte sau care este cîntată fără cuvinte, (cf. fr. neume, lat., gr. neuma) neural adj. (anat.) care aparţine sistemului nervos. O canal neural = şanţ care brăzdează ectodermul embrionului, din pereţii căruia ia naştere sistemul nervos. (< fr. neural) neurastenic adj., s.m. şi /. suferind de neurastenie. ( < fr. neurastMnique) neurastenie s.f. boală manifestată prin tulburări funcţionale ale sistemului nervos. (< fr. neurasthenie, cf. gr. neuron — nerv, asthenia — slăbiciune) neurastenizâ vb. I. refl. a se îmbolnăvi de neurastenie. ( < neurastenic) neurină s.f. (chim.) substanţă toxică de natură organică, care se găseşte în materiile intrate în putrefacţie. (< fr. neurine)
 neurocit s.n. (anat.) neuron. (< fr. neurocyte, cf. gr. neuron — nerv, ky-tos — celulă) neurolog s.m. specialist în boli de nervi.
 (< fr. neurologue) neuro!6gic adj. privitor la neurologie.
 (< fr. neurologique) neurologie s.f. ramură a medicinei care studiază formarea, structura, funcţiunile şi bolile sistemului nervos. (< fr. neurologie, cf. gr. neuron — nerv, logos — ştiinţă) neur6n s.m. (anat.) element anatomic format din celula nervoasă şi din prelungirile ei. (< fr. neurone, cf. gr. neuron — nerv) neurosimpâtic adj. referitor la sistemul nervos al marelui simpatic. (< fr. neuros ympathique) neutralitate s.f. faptul de a fi neutru; caracterul a ceea ce este neutru. • (chim.) stare a unui compus neutru, (cf. fr. neutrali te) neutraliza vb. I. tr. 1. a face neutru, inofensiv; a zădărnici (o acţiune, o manifestare etc.). 2. (chim.) a face neutru. (4J • (fiz.) a compensa cuplajul dintre circuitul de intrare şi cel de ieşire al unui amplificator electric. ( < fr. neutrali ser) neutrdn s.m. (fiz.) particulă elementară din nucleul atomilor care are aproape aceeaşi masă ca a protonului, dar care este lipsită de sarcină electrică. (< fr. neutron, cf. lat. neuter —■ neutru) ncutronic adj. referitor la neutroni, de (la) neutroni, (cf. fr. neutronique) neutru adj. 1. care nu ia partea nimănui, care nu este de partea nimănui; (despre un stat) care nu se amestecă în conflictul dintre mai multe state, care nu participă la pacte sau alianţe militare şi întreţine relaţii paşnice cu fiecare stat beligerant în parte; (despre persoane)
 NEV-NIŞ
 neîncadrat în nici o mişcare, în nici un partid etc. 2. indiferent. 3. (gram.; în expr.) gen neutru (şi subst., n.) = formă pe care o iau substantivul, adjectivul etc. pentru a denumi în special obiecte inanimate, unele nume colective şi generice precum şi unele animate. O (fon.) vocală neutră = vocală medială. 4. (chim.; despre compuşi) care nu prezintă nici caractere de acid, nici caractere de bază. • (fiz.; despre corpuri) care nu are sarcină electrică. ( < fr. neutre, it. neutro, cf. lat. neuter — nici unul din doi) neverosimil adj. care nu pare adevărat; de necrezut ( < ne- 4 verosimil) nevertebrat adj. (zool.) lipsit de coloană vertebrală şi de schelet osos intern. // s.n. pl. diviziune mare a regnului animal cuprinzînd animalele care nu au coloană vertebrală; (la. sg.) animal care face parte din această diviziune.
 ( < ne- 4 vertebrat) nevralgic adj. referitor la nevralgie, de nevralgie. O (expr.) punct nevralgic. = partea dificilă a unei chestiuni, a unei probleme în discuţie. ( < îr.nevralgique) nevralgie s.f. durere acută care se simte pe traiectul unui nerv. ( < fr. nevralgie, cf. gr. neuron — nerv, algos — durere)
 nevrităs./. (med.) inflamaţie a unui nerv.
 ( < fr. nevrite) nevropăt adi., s.m. şi /. suferind de ne-vropatie. ( < fr. nevropathe) nevropatie s.f. (med.) nume generic dat unor tulburări ale sistemului nervos; slăbiciune generală a sistemului nervos. ( < fr. nevropathie, cf. gr. neuron
 —    nerv, pathos — suferinţă) nevropter s.n. (la pl.) ordin de insecte cu aripi membranoase, străbătute de nervuri dese; (la sg.) insectă făcînd parte din acest, ordin. ( < fr. nevropteres, cf. gr. neuron — nervură, pteron — a-ripă)
 nevr6tic adj., s.m. şi /. suferind de nevroză. ( < fr. nevrotique) nevrOză %.f. (med.) tulburare nervoasă cu cara ;ter funcţional. (< fr. nevrose) newton }'.m. (pron.: niu-ton) unitate de măsură pentru forţă, egală cu forţa care, aolicată unei mase de un kilogram, îl imprimă o acceleraţie de un metru pe secundă la pătrat. ( < Newton, n.p.)
 nex s.n. (în expr.) nex cauzal = raport de la cauză la efect. (< lat. nevus) nichel s.n. (chim.) metal feromagnetic alb-argintiu, inoxidabil, asemănător fierului, întrebuinţat la fabricarea aliajelor de oţel speciale, a instrumentelor medicale etc. ( < germ., fr. Nichel, cf. Nichel, n.p.) nichelâ vb. I. tr. a acoperi pe cale electrolitică un metal cu o pojghiţă subţire de nichel, (cf. fr. nicheler) nichelâj s.n. 1. nichelare. 2. strat de nichel depus pe un metal. (cf. fr. nichelase)
                                                                                            400
 nichelină s.f. aliaj de nichel, cupru şi zinc folosit mai ales la fabricarea rezistenţelor electrice. • mineral care conţine nichel şi arsen. (< fr. nic-heline)
  nicotină s.f. (chim.) substanţă alcaloi-dă toxică, incoloră şi uleioasă care se găseste în tutun. (< fr. nicotine, cf. Nicot. n.p.) nicotinic adj. (chim.; în expr.) acid nicotinic = acid derivat din nicotină.
  ( < fr. nicotinique) nicotinism s.n. intoxicaţie lentă cu nicotină; tabagism. (cf. fr. nicotinisme) nicrOm s.n. aliaj de nichel şi crom cu fier şi mangan, care rezistă la temperaturi înalte. ( < ni (chel) 4crom) nictaginăe s.f. (bot.) familie de plante dicotiledonate apetale, ale căror flori se deschid numai în timpul nopţii, (cf. fr. nyctaginacees) nictalOp adj. s.m. (om sau animal) care vede mai bine noaptea decît ziua.(< fr. nyctalope)
  nictalopie s.f. afecţiune a ochiului datorită căreia bolnavul nu distinge bine lucrurile decît la o lumină slabă sau în timpul nopţii. ( < fr. nyctalopie, cf. gr. nyhtalos — nocturn, ops — ochi), nihilism s.n. atitudine filozofică şi politică mic-burgheză constînd din negarea oricăror norme, principii sau legi; negarea moştenirii culturale a trecutului, (cf. fr. nihilisme, rus. nighilizm < lat. nihil — nimic) nihilist adj. privitor la nihilism. // s.m. şi f. adept al nihilismului, (cf. fr. nihiliste, rus. nighilist)
  -nimb s.n. 1. parte luminoasă (în formă de cerc sau de triunghi) desenată de pictori în jurul capului anumitor persoane (mai ales al sfinţilor de pe pereţii bisericilor); aureolă. 2. nor (de praf). ( < fr. nimbe, cf. lat. nimbus — nor) nimbostrâtus s.m. (met.) tip de nori dispuşi într-un strat neîntrerupt, cenu-şiu-închişi la culoare, care aduc ploaie sau ninsoare continuă. (<fr. nimbo-stratus)
  nimbus s.m. (met.) tip de nori de altitudine mică, groşi, de culoare cenuşie-închisă, care aduc ploaie. (< fr. nimbus, cf. lat. nimbus — nor) nimfă s.f. 1. (mit.) divinitate feminină a apelor, a izvoarelor, a munţilor etc.
  2.  (fig.) fată tînără foarte frumoasă.
  3.  (zool.) formă intermediară, în metamorfoza unor insecte, între forma de larvă şi forma adultă. ( < lat. nym-pha, gr. nymphe)
  niObiu s.n. (chim.) metal rar, dur şi maleabil, de culoare cenuşie. (< fr. niobium, germ. Niobium, cf. Niobe, n.p.) nirvana s.f. stare de eternă fericire pe care budiştii cred că o pot obţine prin eliberarea de grijile vieţii şi prin absorbirea şi încorporarea individului în esenţa divină, (cf. fr., sanscr. nirvana) nişă s.f. firidă. • intrînd amenajat într-un perete, unde se poate aşeza o
 401
  mobilă, se poate adăposti ceva etc. (< fr. niche, cf. it. nicchia — cochilie) nitrât s.n. (chim.) azotat. O nitrat de argint — substanţă folosită la cauteri-zare. (< fr. nitrate) nitric adj. (chim.; în expr.) acid ni trie = acid azotic. (< fr. nitrique) nitrificâ vb. I. tr. a produce o nitrificare.
 (după fr. nitrifier, nitrification) nitrific&re s.f. proces de oxidare a amoniacului produs prin descompunerea compuşilor animali şi vegetali de către microorganismele din sol. (< nitri-fica)
 nitrît s.n. (chim.) sare a acidului azotos;
 azotit. (< fr. nitrite) nitrobacter s.n. (biol.) bacterie care oxidează azotiţii formaţi în sol prin oxi-darea amoniacului, forniînd astfel azotaţi care pot fi folosiţi de plante. (<germ. Nitrobakter) nitrobonz6n s.n. (chim.) lichid toxic cu miros de migdale amare, care se obţine din benzen sub acţiunea acidului azotic. ( < fr. nitrobenzene) nitroceluloză s.f. (chim.) substanţă obţinută din celuloză prin tratare cu un amestec de acid azotic si acid sulfuric, întrebuinţată ca exploziv. (< fr. nitrocellulose) nitrogen s.m. (chim.) azot. ( < fr. nitro-gene, germ. Nitrogen) nitroglicerină s.f. (chim.) exploziv foarte puternic obţinut prin acţiunea acidului azotic asupra glicennei şi folosit la fabricarea dinamitei. (< fr. nitro-glycerine)
 nitronatrit s.m. (chim.) nitrat de sodiu care constituie componentul principal al salpetrului de Chile. ( < fr. nitro-natrite)
 nitrurâ vb. I. tr. (metal.) a trata termo-chimic anumite oţeluri, pentru a le mări duritatea la suprafaţă, prin încălzire într-o atmosferă de amoniac, urmată de o răcire lentă, (după fr. nitru-ration)
 nivel s.n. I. 1. starea unui plan orizontal sau a unor puncte care sînt în acelaşi plan orizontal; înălţime a unui loc, obiect etc. în raport cu un plan orizontal dat. 2. (fig.) stadiu, grad; situaţie, treaptă, etapă, indice. II. nivelmetru. (< nivela, cf. fr. niveau) nivelă vb. I. tr. a aduce (un teren) la acelaşi nivel, a îndrepta, a netezi.
 •   (fig.) a pune pe acelaşi plan, a egaliza. ( < fr. niveler) nivelat6r adj. care nivelează. • (subst. n.) nivelă. (< nivela) nivelă s.f. (tehn.) instrument folosit pentru stabilirea poziţiei orizontale a suprafeţelor sau a dreptelor, (după fr. niveau)
 nivelm£nt s.n. totalitatea operaţiilor de determinare a altitudinii punctelor unui teren. (< fr. nivellement) nivelmetru s.n. instrument topometrie cu care se determină diferenţa de nivel dintre mai multe puncte.
                                                                                  NIT NOM
 nivometru s.n. (met.) instrument cu care se măsoară cantitatea de zăpadă căzută pe o suprafaţă într-un anumit interval de timp. ( < fr. nivomktre, cf. lat. nix — zăpadă, gr. metron— măsură) n6bil adj. 1. cinstit, generos, ales, curajos, bun. O (chim.) metal nobil = metal preţios; gaz nobil = fiecare dintre elementele care se găsesc în cantităţi mici în atmosferă, ca: heliu, neon, argon, kripton. 2. distins, graţios, elegant. 3. care face parte din nobilime. I! s.m. şi /. persoană care face parte din vîrfurile exploatatoare privilegiate ale societăţii (mai ales în orîndui-rea feudală); aristocrat. (< lat. nobi-lis, cf. it. nobile) nobiliăr adj. care aparţine clasei nobililor; de nobil. (cf. fr. nobiliaire) nobilime s.f. totalitatea nobililor; clasa nobililor; boierime. (< nobil) nobleţe s.f. 1. calitate, rang de nobil.
 •  (ist.) situaţie legală (care conferea anumite privilegii) atribuită anumitor persoane sau familii (mai ales în orîn-duirea feudală) de către principi, regi etc., pentru a-i deosebi de ceilalţi cetăţeni. 2. caracterul a ceea ce este nobil; distincţie, eleganţă, (cf. fr. noblesse, it. nobilezza)
 nociv adj. vătămător, distrugător; care omoară, (cf. fr. nocif, lat. nocivus < no-cere — a vătăma) noctambul s.m. şi /. somnambul. • (fam.) om care îşi petrece nopţile în chefuri. (< fr. noctambule, cf. lat. nox — noapte, ambulnre — a merge) noctambulism s.n. somnambulism. (cf.
 fr. noctambulisme) nocturn adj. care se face sau se petrece noaptea; de noapte, (cf. fr. nocturne, lat. nocturnus) nocturnă s.f. piesă muzicală cu caracter liric, melancolic. (< fr. nocturne) nodal adj. crucial; (p. ext.) fundamental, esenţial, (cf. fr. nodal) nodos adj. (med.; în expr.) eritem no-dos = simptom al anumitor boli caracterizat prin apariţia pe piele a unor noduli tari sau a unor băşicuţe seroase. (< nod)
 nodozităte s.f. 1. formaţie accidentală sau patologică pe organismul unui animal sau al unei plante. 2. ridicătură rotundă pe suprafaţa unui obiect, (cf. fr. nodosite, lat. nodositas) nodul s.m. (biol.) umflătură mică anormală (la animale sau la plante). (< fr. nodule, cf. lat. nodulus) nomad adj. (adesea subst.) lipsit de o aşezare stabilă, nestatornic, rătăcitor, (cf. fr., it. nomade, lat., gr. nomas — din Numidia) nomadism s.n. viaţă nomadă a unui grup, a unui popor etc. (cf. fr.nomadisme) nomă s.f. cangrenă a unei mucoase, din care se scurge un lichid cu miros neplăcut. (< fr. noma) nonienclat6r s.n. 1. listă care conţine nomenclatura unui domeniu al ştiin-
 NOM-NOS
 ţei, al tehnicii etc. 2. listă de utilaj etc. organizată după anumite criterii, (cf. fr. nomenclateur) nomenclatură s.f. 1. totalitatea termenilor folosiţi într-o ştiinţă, într-o ramură a tehnicii etc. 2. listă, catalog cuprinzînd titluri de opere, nume proprii etc. (<germ. Nomenklatur) nominal adj. de nume; pe nume; după nume. O (ec.) valoare nominală = valoare indicată pe o acţiune sau pe un bilet de bancă şi care nu corespunde uneori cu valoarea ei reală; (gram.) flexiune nominală = flexiunea părţilor de vorbire declinabile; predicat nominal = predicat format dintr-un nume predicativ şi o copulă. (cf. fr. nominal, lat. nominalis < nomen
 —  nume)
 nominalism s.n. (fii.) curent filozofic medieval care susţinea că numai lucrurile individuale cu calităţile lor sînt reale, noţiunile generale fiind doar simple nume ale acestor lucruri, (cf. fr. nominalisme) nominalist s. m. şi /. adept al nominalismului. (cf. fr. nominaliste) nominativ* s.n. (gram.) cazul declinării în care stau subiectul, apoziţia şi numele predicativ. ( cf. lat. nominativus, fr. nominatif) nominativ2 adj. care conţine un nume, de nume. O (fin.) obligaţie nominati-vă — obligaţie pe care este scris numele proprietarului. (< fr. nominatif) nomografie s.f. disciplină care studiază construirea şi folosirea practică a no-mogramelor. (< fr. nomographie, cf. gr. nomos — lege, graphein — a scrie)
 nomogrâmă s.f. (mat.) reprezentare grafică a relaţiei dintre două sau mai multe variabile, care permite determinarea uşoară, pe cale giafică, a valorii numerice a uneia sau a mai multora dintre variabile. (<fr. nomogramme, cf. gr. nomos — lege, gramma — cuvînt scris)
 nonagenar s.m. şi /. om în virstă de nouăzeci de ani. (cf. fr. nonagenaire, lat. nonagenarius)
 n6nă s.f. strofă alcătuită din nouă versuri. (cf. it. nono — nouă) none s.f. pl. (ist.) nume dat zilei a şaptea din lunile martie, mai, iulie şi octombrie şi zilei a cincea din celelalte luni în calendarul roman. (< lat. no-nae)
 nonets.n. ansamblu de nouă instrumente care execută împreună o piesă muzicală; (p. ext.) bucată muzicală clasică, adesea în formă de sonată, compusă pentru un astfel de ansamblu. (< it. no-netto)
 nonparel s.n. (poligr.) corp de literă de şase puncte tipografice. ( < fr. nonpa-reille)
 nonsens s.n. ccea ce este lipsit do sens, de înţeles; vorbă sau faptă fără rost; absurditate. ( < fr. nonsens)
                                                                                                402
 nonşalant adj. (liv.) nepăsător; leneş.
 puturos. ( < fr. nonchalant) non troppo loc. adv. (muz.) nu prea mult.
 (< it. non troppo) nopâl s.m. (bot.) plantă erbacee cu frunze cărnoase şi flori roşii, cultivată ca plantă ornamentală. (< fr., it. nopal)
 noptieră s.f. mobilă (ca o măsuţă, ca un dulăpior) care se ţine la capătul patului. ( < noapte) nord s.n. 1. punct cardinal care se găseşte în direcţia stelei polare; miazănoapte. 2. ţinut, regiune etc. de la nord (1). (cf. fr. nord, it. nord, germ. Nord)
 nord-6st s.n. punct cardinal secundar, situat la distanţă egală de nord şi de est : regiune, ţinut etc. din această parte. (cf. fr. nord-est) nord-estic adj. de (la) nord-est, spre nord-est. ( < nord-est) nordic adj. de (la) nord. (cf. fr. nor-dique)
 nord-vest s.n. punct cardinal secundar, situat la egală distanţă de nord şi de vest; regiune, ţinut etc. din această parte. (cf. fr. nord-ouest, germ. Nord-west)
 norma vb. I. tr. a stabili norme (de lucru), (cf. germ. normen, normieren, rus. normirovati) normal adj. 1. firesc, comun, obişnuit.
 •   (despre oameni) sănătos (din punct de vedere fizic şi psihic). 2. conform unor norme, unor reguli; regulat. 3. (în expr.) şcoală normală = şcoală în care se pregăteau în trecut învăţătorii şi institutorii, (cf. lat. normalis, fr. normal)
 normâlăs.f. (mat.) dreaptă perpendiculară pe tangenta la o curbă sau pe planul tangent la o suprafaţă, în punctul de contact, (cf. fr. normale) . normaliza, vb. I. tr. a face (să devină) normal, (cf. fr. normaliser) normativ adj. care are putere de normă.
 •   care hotărăşte, stabileşte reguli. II s.n. (tehn.) tabel care cuprinde duratele medii în care se efectuează anumite operaţii tehnice, (cf. fr. normaţi/, rus. normativnîi)
 normator s.m. şi /. specialist în stabilirea şi calcularea normelor de producţie. (cf. fr. normateur, rus. normi-rovşcih)
 n6rmă s.f. 1. regulă, lege după care trebuie să se conducă cineva, sau ceva. 2. criteriu, mijloc de apreciere. 3,( tehn.) cantitate de produse care trebuie realizată de un muncitor într-o unitate de timp. (cf. lat. norma, fr. norme, rus. norma) nostalgic adj. plin de nostalgie. (< fr.
 nostalgique ) nostalgic s.f. tristeţe, deprimare cauzată de dorinţa de a regăsi, de a revedea ceva iubit, ceva trecut etc. (< fr. nostalgie, cf. gr. nostos — întoarcere, al-gos — durere)
403
 nostim adj. 1. plin de haz, spiritual.
  •  interesant. 2. atrăgător, plăcut.
  *( < ngr. ?ios£imos,/
  nostrom s.m. şeful echipajului unei nave comerciale, (după fr. nostr'homme) notâ vb. I. tr. 1. a însemna, a scrie (ceva), a consemna. • a pune note unui elev. 2. (mat.) a însemna prin simboluri (litere, cifre etc.) valori numerice, elemente etc. (<fr. noter, it., lat. notare)
  notâbil adj. demn de luat în consideraţie; important; remarcabil. // s.m. pl. personaje de seamă, importante, (cf. fr. votable, lat. notabilis) notabilitate s.f. caracterul a ceea ce este notabil. • (la. pl.) personalităţi de seamă, importante, (cf. fr. notabilitt) notar s.m. 1. funcţionar public învestit cu puterea de a autentifica acte juridice. 2. (în vechea organizare administrativă) secretar al primăriei în comunele rurale. (< germ. Notar, cf. fr. no taire)
  notariat s.n. 1. funcţia de notar. 2. (jur.) instituţie publică care autentifică şi legalizează acte, contracte etc. ( < germ. Notariat, cf. fr. notariat) notâţio s.f. 1. însemnare, notă. 2. sistem de semne convenţionale folosite pentru a exprima datele dintr-un domeniu oarecare. (cf. fr. notation, lat. notatio) n6tă s.f. 1. însemnare, indicaţie, comentariu, remarcă (în scris) asupra unei chestiuni, asupra unui fapt etc. • adnotare la un text, care cuprinde lămuriri sau informaţii asupra unei probleme ridicate de acel text. 2. aspect, nuanţă caracteristică, trăsătură particulară. O a fi în notă = a se potrivi unei situaţii. 3. (log.) element component caracteristic al unei noţiuni. 4. calificativ (exprimat în cifre) prin care se apreciază cunoştinţele, lucrările unui elev, ale unui student etc. 5. comunicare diplomatică scrisă, adresată de un guvern altui guvern cu privire la anumite probleme etc. 6. înscris care cuprinde indicarea sumelor (şi calculul lor) pe care trebuie să le achite cineva; socoteală. 7. (muz.) semn, caracter care reprezintă, notează sunetele. • sunet muzical. O (expr.) a forţa nota = a exagera. (< fr. note, it., lat. nota)
  notes s.n. carnet pentru însemnări. ( < fr. notes)
  notifica vb. I. tr. a aduce la cunoştinţă (ceva) printr-o înştiinţare, printr-o notă oficială, (cf. it., lat. notificare) notiţă s.f. însemnare scurtă. • (la pl.) scurte însemnări făcute la un curs, la o lecţie, la o conferinţă. (< notâ) notorietate s.f. caracterul a ceea ce este notoriu; celebritate, faimă. (cf. fr. notoriăte)
  notoriu adj. cunoscut, ştiut de toţi. (cf. lat. notorius < notus — cunoscut) noţiune s.f. 1. (fii.) formă a gîndirii omeneşti cu ajutorai căreia sînt cunos-
                                                                                      NOS-NU€
  cute caracterele generale, esenţiale ale obiectelor şi ale fenomenelor din natură şi societate (obţinute prin generalizare şi abstractizare). 2. cunoştinţă, idee cu caracter general asupra unui lucru. 3. (la pl.) cunoştinţe, principii; fundamentale, elementele de bază ale unei discipline, ale unui domeniu etc. (cf. fr. notion, lat. notio < noscere — a cunoaşte) nova vb. I. tr. (jur.) a supune (o obligaţie) unei novaţii. (< lat. novare) novator adj. (rar) înnoitor, primenitor.
  •   (subst.) om cu idei şi concepţii noi. (cf. fr. novateur, lat! novator)’ novâţie s.f. (jur.) stingerea unei obligaţii prin crearea alteia noi care se deosebeşte de prima prin calitatea debitorului sau a creditorului, (cf. fr. novation, lat. novatio) novă s.f. (astr.) tip de stea a cărei mărime creşte brusc, pentru a scădea apoi încet şi, adesea, cu fluctuaţii. (< fr. nova)
  novice s.m. şi f. 1, persoană intrată de curînd într-o mănăstire spre a se călugări. 2. începător neexperimentat (într-o profesiune, într-un meşteşug etc.). (cf. fr. novice, it. novizio, lat. novicius)
  noviciat s.n. situaţia de novice (1); timp cît cineva este novice, (cf. fr. noviciat, it. noviziato) novocaînă s.f. (chim.) substanţă cristalină, solubilă în apă şi alcool, întrebuinţată ca anestezic local. (< fr. novocaine)
  nuanţă vb. I. tr. 1. a îmbina culorile în aşa fel îneît trecerea de la una la alta să se observe foarte puţin. 2. (fig.) a exprima diferenţele fine, uşoare, nuanţele; a da expresie. (< fr. nuan-cer)
  nuanţă s.f. 1. fiecare dintre varietăţile, dintre gradele prin care poate trece o culoare fără a-şi pierde calităţile specifice. 2. (fig.) diferenţă uşoară (aproape imperceptibilă) între două lucruri de acelaşi gen. (< fr. nu-ance)
  nubil adj. (liv.) care este la vîrsta cînd se poate căsători, (cf. fr. nubile, lat. nubilis < nubere — a se căsători) nubilitâte s.f. (rar) stare, vîrstă a unei persoane nubile, (cf. fr. nubilite) nuclear adj. (fiz.) referitor la nucleu, care aparţine nucleului (unui atom). O fizică nucleară = parte a fizicii care studiază nucleul atomic şi fenomenele legate de, el; chimie nucleară = parte a chimiei care studiază nucleul atomului ; energie nucleară = energie care se dezvoltă prin dezintegrarea atomului, (cf. fr. nucleaire) nucleină s.f. (biol.) substanţă organică din nucleul celulelor, care conţine mult fosfor. (< fr. nucleine) nuclcol s.m. (anat.) corpuscul care se găseşte în nucleul celulelor. ( < fr. nu-cUole)
 NUC-NUT
 nucleon s.m. (fiz.) particulă elementară grea din nucleul unui element chimic. (< fr. nucleon) nucleoproteidă s.f. (biol.) substanţă care se găseşte în nucleele celulelor, in plasma celulară şi în unele secreţii ale organismelor animale. (< fr. nucleopro-teide)
 nucleu s.n. 1. (chim.) ciclu de atomi care compun scheletul moleculei unui corp chimic şi care rămîne neschimbat la toţi derivaţii corpului respectiv.
 #   (fiz.) partea centrală a unui atom, care poartă electricitate pozitivă şi în care se concentrează aproape întreaga masă a atomului. • (biol.) element central al unei celule, situat în plasmă, cu structură proprie şi care are funcţiuni importante în celulă. 2. (fig.) element esenţial al unui lucru. ( < lat., fr. nucleus) nud adj. neîmbrăcat, gol. o pur, curat, fără aparenţă înşelătoare. O (jur.) proprietate nudă = proprietate fără uzufruct. / / s.n. 1. corp gol, fără veşminte. 2. statuie sau pictură reprezentînd un corp gol. (< lat. nudus) nudism s.n. expunere la soare a corpului gol. (< fr. nudisme) nuditate s.f. goliciune; aspectul unei statui sau al unei picturi reprezentînd un nud. (cf. fr. nuditt, lat. nuditas)
 nugâ s.f. prăjitură preparată din foi de aluat cu umplutură de albuş de ou, zahăr şi nuci. (< fr. nougat, cf. germ. Nugat)
 nuisibil adj. (liv.) vătămător. (< fr. nuisible)
 nul adj. 1. redus la zero, fără nici o valoare. 2. fără putere, fără valoare (legală); inexistent. 3. (despre oameni) lipsit de merite, fără nici un merit, (cf. fr. nul, lat. nullus) nulă s.f. 1. zero. 2. (rar) lipsă de orice merit; nulitate. (<germ. Nuli) nulitate s.f. 1. om lipsit de orice merit, incapabil, prost. • lipsă totală de merite; incapacitate. 2. (jur.) lipsă de valoare legală a unui act. (cf. fr. nullite)
 ntimen s.n. (în filozofia lui Kant) lucru, în sine (opus fenomenului), care nu poate fi cunoscut de raţiune. (< gr. numenon — ceea ce este gindit, cf. germ. Noumen, fr. noumene) numenal adj. (fii.) referitor la numen.
 (cf. germ. noumenal) numerâl s.n. (gram.) parte de vorbire care denumeşte un număr, o determinare numerică sau ordinea unei numărări. (cf. fr. numeral, lat.* nu-meralis)
 numerar s.n. sumă de bani în monede sau în hîrtie-monedă; bani lichizi, (cf. fr. numâraire)
 numerâţie s.f. (mat.) sistem de simboluri cu care se pot reprezenta grafic numerele, (cf. fr. numeration, lat. nu-meratio)
                                                                                          404
 numeric adj. 1. de numere, privitor la numere. 2. exprimat, arătat printr-un număr. (cf. fr. num4rique) numer6s adj. în mare număr, în cantitate mare; mult. (cf. lat. numerosus) numerotâ vb. I. tr. a însemna cu numere de ordine. (< fr. numeroter) numerotator s.n. instrument pentru numerotat paginile diferitelor imprimate. ( < numerota, cf. fr. numeroteur) numerotâţie s.f. numerotare, (cf. fr.
 numerotation) numismat s.m. specialist în numismatică. ( < fr. numismate, cf. gr. numisma
 —    moneta) numismâtic adj. privitor la numismatică; de numismatică. (< fr. numisma tique)
 numismdtică s.f. disciplină auxiliară a istoriei, care studiază monedele si medaliile (vechi). (< fr. numismatique, cf. gr. numisma — medalie) numulit s.m. (pal.) animal fosil din prima jumătate a erei terţiare, ale cărui cochilii au format prin sedimentare roci calcaroase. ( < fr. nummulite) mimulitie adj. care conţine fosile de numuliţi. • care datează din epoca paleogenâ. // s.n. (geol.) paleogen. ( <fr. nummulitique) nunţiatură s.f. reprezentanţă diplomatică a papei într-o ţară străină. • localul acestei reprezentanţe. • calitate, funcţie de nunţiu. ( < germ. Nun-tiatur, it. nunziatura) nunţiu s.m. prelat-ambasador al papei într-o ţară străină. (<germ. Nuntius, it. nunzio, cf. lat. nuntius — mesager) nupţial adj. (liv.) referitor la nuntă, de nuntă. (cf. fr. nupţial, lat. nuptia-lis)
 nursă s.f. (rar) femeie angajată în familiile burgheze ca îngrijitoare la copiii sugaci; dădacă. (<engl., fr. nurse) nuts.n. (tehn.) canelură, uluc. (< germ. Nut)
 nutâţic s.f. (astr.) oscilaţia axei unui corp solid în cursul mişcării de prece-siune a acestuia; (spec.) oscilaţia axei pămîntului într-o perioadă de 18 ani şi 2/3. (cf. fr. nutation, lat. nutatio — balansare)
 nutri vb. IV. 1. tr. şi refl. a (se) hrăni.
 2.   tr. (fig.) a simţi, a întreţine (anumite sentimente). (< lat. nutrire) nutria s.f. mamifer cu blana cafenie, care trăieşte în America, la marginea apelor. • blana acestui animal. (< germ. Nutria [felI ]) nutriment s.n. (rar) hrană, alimentaţie.
 (< fr. nutriment) nutritiv adj. care hrăneşte; hrănitor.
 •    referitor la nutriţie, de nutriţie, (cf. fr. nutritif) nutriţi^ s.f. (biol.) funcţiune datorită căreia animalele şi vegetalele asimilează substanţele hrănitoare necesare refacerii ţesuturilor; (p. ext.) hrănire, alimentare; hrană. (cf. fr. nutrition, lat. nutritio)
 405
 nuvelă s.f. (lit.) povestire în proză, mai redusă decît romanul, care cuprinde o parte din viaţa unor personaje pe care le prezintă în diversitatea caracterului lor, în mediul lor social; specie a genului epic reprezentată prin astfel de povestiri. (< fr. nouvelle, cf. lat. novella — lucru nou) nuveletă s.f. (rar) nuvelă scurtă, (cf. it. novelletta)
                                                                                    NUV-NUV
 nuvelist s.m. şi /. scriitor de nuvele. (< nuvelă, după germ. Novellist, fr. nouvelliste) nuvelistic adj. care aparţine nuvelei, privitor la nuvelă; de nuvelă, (cf. germ. novellistisch) nuvelistică s.f. totalitatea nuvelelor unui scriitor, ale literaturii unei epoci etc. (cf. germ. Novellistik)
o
   oază s.f. loc în mijlocul unui deşert, unde există vegetaţie bogată şi apă. ( < germ. Oase, cf. fr., lat., gr. oasis) obedienţă s.f. (liv.) supunere; ascultare.
   (cf. lat. obedientia) obelisc s.n. monument în formă de trunchi de piramidă, cu baza pătrată, format în general dintr-un singur bloc de piatră. ( < fr. otelisque, cf. gr. obeliskos) ***oberec s.n. dans popular polonez; muzica după care se execută acest dans. (< pol. oberek)
   dberliht s.n. porţiune din partea de sus a unei ferestre sau a unei uşi, care are deschidere separată. (< germ. Oberlicht) obez adj., s.m. şi f. suferind de obezitate; (om) foarte gras, diform. (< fr. obese, cf. lat. obesus < edere — a mînca) obezitate s.f. (med.) stare patologică manifestată printr-o îngrăşare anormală. (cf. fr. obăsitâ, lat. obesitas) obiect .«.n. 1. tot ceea ce poate fi perceput prin simţuri; (specj tot ceea ce se înfăţişează vederii; lucru oarecare.
   2.  tot ceea ce preocupă gîndirea, activitatea intelectuală a omului. • tot ceea ce formează materia unei ştiinţe, a unei discipline; disciplină de studiu.
   3.  (fii.) lucru sau fenomen care există în afara conştiinţei şi independent de ea; element spre care se îndreaptă o activitate. 4. ţintă, scop, ţel. 5. (gram.) complement (direct sau indirect). (< lat. objectum, cf. fr. ob-jet)
   obiecta vb. I. tr. a ridica o obiecţie; a spune ceva contrar; a contesta. ( < lat. objectare, cf. fr. objecter) obiectivi s.n. 1. (fiz.) lentilă sau sistem optic care formează într-o lunetă, intr-un microscop, într-un aparat fotografic etc. o imagine reală a obiectului observat. 2. (mii.) loc, punct, localitate etc. care constituie ţinta unei acţiuni militare. • ţinta asupra căreia se trage cu o armă de foc. • (fig.) scop, ţel, ţintă. (cf. fr. objectif) obiectiv2 adj. 1. (fii.) existent în afara conştiinţei omului şi independent de ea. O idealism obiectiv = aspect, al idealismului, care recunoaşte existenta unei idei mistice, absolute, independente de conştiinţa omenească, şi care dă naştere, prin dezvoltarea sa, lumii materiale. 2. imparţial, (cf. fr. objectif, lat. objectivus)
—  obiectivă vb. I. tr. a considera un lucru ca obiectiv, ca existînd în afară de
 conştiinţa omului şi independent de ea. ( < fr. objectiver) obiectivat adj. devenit obiectiv2 (l);
 materializat, (cf. fr. objectivt) obiectivism s.n, (fii.) falsă obiectivitate prin care ideologii burgheziei îşi ihaschează poziţia de clasă în teoriile lor; prezentare’a unor idei lipsite de atitudine critică. ( < obiectiv) obiectivîst adj. care manifestă obiectivism, privitor la obiectivism. (< obiectiv)
 obiectivităte s.f. caracterul a ceea ce este obiectiv^ (1). • nepărtinire, imparţialitate. (cf. fr. objectivite) obiectiviza vb. I. refl. (rar) a căpăta un caracter obiectiv. (< obiectiv) obiecţie s.f. argument pe care cineva îl opune unei propuneri, unei pretenţii, unei teze. (cf. fr. objection, lat. objec-tio — mustrare)
 oblic adj. înclinat faţă de o dreaptă sau faţă de un plan; care nu este drept, care nu este perpendicular; pieziş. • (gram.; în expr.) caz oblic = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (ca genitivul, dativul, ablativul etc.). (cf. fr. oblique, lat. obliquus)
 oblicitâte s.f. poziţie oblică. O (astr.) oblicitatea eclipticei = unghiul de înclinaţie a eclipticei faţă de planul ecuatorului ceresc, (cf. fr. obliquitt) obligă vb. I. 1. tr. şi refl. a (se) îndatora.
 •   'a da sau a lua asupră-şi o sarcină, a (se) angaja. 2. tr. a constrînge, a sili (pe cineva la ceva). (< lat. obligare, cf. fr. obliger) obligatoriu adj. care are puterea de a obliga (potrivit unei legi). • care trebuie făcut potrivit anumitor legi, care nu este facultativ, (cf. lat. obligatorius, fr. obligatoire) obligaţie s.f. 1. datorie; angajament, îndatorire. • act prin care cineva se obligă sau este obligat să plătească o sumă sau să (nu) facă un anumit lucru. 2. datorie morală; motiv de recunoştinţă. (cf. lat. obligatio, fr. obligation, rus. obligaţiia) obligaţiune s.f. (fin.) 1. hîrtie de valoare purtătoare de dobîndă fixă, care se negociază pe piaţa capitalului fictiv şi care este folosită de capitalişti sau de statul şi de instituţiile publice burgheze pentru a-şi procura mijloace băneşti. 2. hîrtie de valoare purtătoare de dobîndă fixă, folosită de instituţiile
  407
   creditoare pentru a-şi procura mijloace băneşti din disponibilităţile populaţiei (< cf. lat. obligatio, fr. obligation) oblitera vb. I. X. tr. şi refl. (liv.) a (se) şterge treptat, a pieri sau a face să piară, să dispară, nelăsînd nici o urmă. 2. tr. a anula (un timbru) cu ştampila. (< fr. obliUrer, cf. lat. obliterare)
   obliterâţie s.f. 1. obliterare. 2. (med.) astupare a unui vas de sînge printr-un cheag sau prin îngroşarea pereţilor, (cf. fr. obliteration)
   oblomovism s.n. (lit.) atitudine de apatie, spirit destagnare. ( < Oblomov, n.p.) obl6ng adj. lunguieţ, alungit, (cf. fr. oblong, lat. oblongus) obnubilat adj. (rar; despre vedere, memorie etc.) întunecat, umbrit; slăbit, (cf. fr. obnubiU) obnubilaţi? s.f. (rar) întunecare, slăbire a vederii, a memoriei etc. (cf. fr. obnubilation, lat. obnubilare — a acoperi cu un nor) ob6i s.n. instrument muzical dc suflat, din lemn, în formă de tub, cu ancie dublă, cu găuri şi cu clape. (cf. fr. hautbois, it. oboe)
   oboist s.m. şi f. cel care cîntă din oboi.
   (cf. fr. hautboiste) obdl s.m. (ist.) mică monedă care a circulat la vechii greci şi care constituia a şasea parte dintr-o drahmă. • bani mărunţi. • (fig.) sumă mică; (p. ext.) contribuţie modestă în bani; contribuţie. (< fr. obole, cf. gr. obo-los)
   obscen adj. necuviincios, indecent, neruşinat, trivial. (< fr. obscene, lat. ob-scenus)
   obscenitate s.f. necuviinţă, trivialitate, indecenţă, (cf. fr. obscenite, lat. obsce-nitas)
   obsetir adj. 1. întunecat, întunecos. 2. (fig.) nedesluşit, vag. 3. (fig.) necunoscut, neştiut; lipsit de merite, mediocru. ( cf. fr. obscur, lat. obscurus) obscurantism s.n. atitudine ostilă, retrogradă faţă de răspîndirea culturii, proprie claselor exploatatoare, practicată cu scopul de a ţine masele în întuneric; reacţionarism, (cf. fr. ob-scurantisme)
   obscurantist adj. care ţine de obscurantism, care oglindeşte obscurantismul. // s.m. şi f. adept al obscurantismului. (cf. fr. obscurantiste) obscuritâte s.f. 1. întuneric, întunecare, întunecime. 2. (fig.) neclaritate, (cf. fr. obscurite)
—  obsecrâţie s.f. figură de retorică, prin
   care oratorul cheamă în ajutor zeii sau oamenii, (cf. lat. obsecratio, fr. obse-cration)
—  obsecvi6s adj. (rar) slugarnic, preaple-
   cat; smerit, (cf. fr. obsequieux, lat. obsequiosus)
~ obsecviozitâte s.f. slugărnicie; smerenie, (cf. fr. obsâquiosiM)
                                                                                      OBL-OBS
 obseda vb. I. tr. (despre idei, imagini ctc.) a preocupa intens, a urmări,'a stărui în mintea cuiva. (< fr. obseder) obsedant adj. care obsedează. (< fr. obsedant)
 obsedât s.m. şi f. om urmărit neîncetat de o idee, de o manie etc. (< obseda) observa vb. I. tr. 1. a băga în seamă, a remarca. • a atrage atenţia, a face o remarcă, o observaţie. 2. a cerceta, a examina atent. • a supraveghea acţiunile cuiva; a controla. 3. a pîndi, a iscodi, (cf. fr. observer, lat. observare)
 observabil adj. care poate fi observat.
 (cf. fr. observable) observator1 s.n. 1. local special amenajat pentru observarea fenomenelor astronomice, meteorologice etc.; instituţia aflată in acest local. 2. (mii.) loc destinat instalării efectivului însărcinat cu observarea mişcărilor şi a poziţiei inamicului, (cf. fr. observatoire) observat6r2 adj., s.m. şi /. (persoană) care are misiunea să observe ceva, să urmărească ceva; perspicace, (cf. fr. observa-teur)
 observaţie s.f. 1. cercetare, examinare; studiu. 2. remarcă, constatare. 3. obiecţie; critică. • mustrare, reproş.
 4.  supravegheie. O (med.) foaie de observaţie = foaie pe care sînt notate zilnic tratamentul şi evoluţia bolii unui bolnav (în spital), (cf. fr’. observa-tion, lat. observa tio) obsesie s.f. 1. imagine, idee care urmăreşte pe cineva neîncetat; preocupare chinuitoare. 2. (med.) tulburare mintală provocată de o idee fixă (teamă, impulsie), (cf. fr. obsession, lat. obs-sesio — asediu)
 obsidiân s.n. (petr.) rocă vulcanică de culoare roşiatică sau negricioasă, asemănătoare la aspect cu sticla topită. (< fr. obsidienne) obstacol s.n. 1. gard, şanţ etc. care trebuie trecut în cadrul unei competiţii sportive. 2. piedică; stavilă. • (fig.) opoziţie; dificultate, piedică. (< fr. obstacle, cf. lat. bis. obstaculum) obstetric adj. privitor la obstetrică, de obstetrică; obstetrical. (cf. fr. obste-trique)
 obstetrical adj. obstetric. (< fr. o&sfe-trical)
 obstetrică s.f. ramură a medicinei care se ocupă de fiziologia şi patologia naş-, terilor. ( cf. fr. obsteirique, lat. obşte trix)
 obstina vb. I. refl. (rar) a se îndîrji, a se încăpăţîna. (< fr. [s’] obstiner) obstinât adj. (rar) încăpăţînat, îndîrjit, îndărătnic, (cf. fr. obstine) obstinâţio s.f. (rar) încăpăţînare, îndîr-jire, îndărătnicie. ( < fr. obstination, cf. lat. obstinatio) obstructiv adj. (med.) care poate cauza o obstrucţie. (< fr. obstructif) obstriicţie s.f. 1. (med.) astupare, gîtuire a unui canal, a unui vas (de sînge)
  OBS-OCT
 oprind sau împiedicînd astfel circulaţia normală a substanţelor din organism. -2. manevră, uneltire, opunere înverşunată pentru a zădărnici o acţiune (parlamentară). ( < fr. obstruction, cf. rus. obstrucţiia) obstrucţionism s.n. obstrucţie (2). (cf. fr. obstructionnisme) obstrucţionist adj. privitor la obstrucţionism, care practică obstrucţion is-mul. (cf. fr. obstructionniste) obtura vb. I. tr. (tehn.; med.) a astupa, a acoperi, a înfunda (o deschizătură, un tub etc.). (< fr. obturer, cf. lat. obturare)
  obturat6r s.n. (tehn.) aparat, dispozitiv cu care se face o obturare, cu care se obturează (o conductă, o deschizătură etc.) O obturator fotografic = dispozitiv mecanic care obturează obiectivul unui aparat fotografic, (cf. fr. obturateur) obtu raţie s.f. obturare, (cf. fr. obturation, lat. obtura tio) obttiz adj. 1. (mat.; în expr.) unghi obtuz = unghi mai mare de 90 grade. 2. (fig.) prost, redus, îngust (la minte) (cf. fr. obtus, lat. obtusus) obtuzunghi adj. n. (mat.; în expr.) triunghi obtuzunghi = triunghi cu un unghi obtuz. (< obtuz + unghi) obţine vb. III. tr. a dobîndi, a primi; a* realiza ceva. (cf. fr. obtenir, lat. ob tinere)
  obuz s.n. (mii.) proiectil de fontă sau de oţel de formă cilindricoogivală, a cărui explozie poate fi reglată. (< fr. obus)
  obuzier s.n. (mii.) piesă de artilerie cu ţeavă scurtă şi cu traiectoria mai curbată decît aceea â tunului. (< fr. obusier) obversiuue s.f. (log.) operaţie logică cu ajutorul căreia se transformă o judecată afirmativă într-una negativă sau invers, sensul judecăţii rămînînd însă acelaşi, (cf. fr. obversion, lat. obvertere) ocarină s.f. (muz.) instrument mic de suflat făcut din teracotă sau din metal. (< fr. ocarina, cf. it. oca) ocazie s.f. prilej, împrejurare, (cf. fr.
  occasion, lat. occasio) ocazionâ vb. I. tr. (rar) a prilejui; a cauza. (< fr. occasionner) ocazionai adj. de ocazie, pentru o ocazie. • întîmplător. (cf. fr. occasionnel) . ocazionalism s.n. (fii.) doctrină idea-listâ-religioasă din secolul al XYII-lea, care încerca să învingă, prin invocarea intervenţiei directe a divinităţii, inex-plicabilitatea interacţiunii dintre suflet şi corp. (cf. fr. occasionnalisme) occident s.n. apus, vest; spaţiul geografic din apusul Europei; ţările sau popoarele din acest spaţiu, (cf. fr. occident, lat. occidens) occidental adj. din apus, de apus; apusean. (cf. fr. occidental) occipital adj., s.n. (anat.) (os) din partea posterioară şi inferioară a craniului. (< fr. occipital, cf. lat. occiput)
                                                                                           40 8
   occiput s.m. (anat.) partea posterioară şi inferioară a craniului, care se leagă de vertebrele gîtului. (< fr., lat. occiput)
   ocean s.n. întindere vastă de apă sărată care acoperă suprafeţele dintre continente. • (fig.) întindere nemărginită, (cf. fr. ocean, lat. oceanus, gr. okea-nos)
   oceanic adj. de ocean, privitor la ocean.
   (cf. fr. oceanique) oceanografie adj. privitor la ocean.^gra
   fie.   (cf. fr. oceanographique) oceanografie s.f. ştiinţă care studiază mările şi oceanele din punct de vedere al constituţiei fizice, al curenţilor, al florei şi al faunei lor. • ştiinţă care studiază influenţa mediului marin, la diferite adîncimi, asupra animalelor şi plantelor marine, (cf. fr. oceanographie, gr. okeanos — ocean, graphein — a scrie)
   ocheadă s.f. aruncătură de ochi (pe furiş, ascunsă); semn făcut cu ochiul, (cf. fr. oeillade, după ochi)
— oclus adj. (fiz.) care este conţinut în
   interiorul unui solid, dizolvat sau sub formă de mici bule. (<fr. occlus, cf. lat. occlusus) ocluziune s.f. (rar) închidere; faptul de a închide. • (med.) astupare, închidere a unui orificiu sau a unui canal. • (fon.) închidere a canalului vorbitor într-un anumit punct al lui în timpul pronunţării unei consoane, (cf. fr. occlusion < lat. occludere — a închide) ocluziv adj. (fon.; în expr.) consoană ocluzivâ (şi subst., f.)         =  consoană
   explozivă, pronunţată prin ocluzia canalului bucal. (<fr. occlusif) ocru s.n. (min.) argilă colorată în galben, roşu. brun etc., folosită la fabricarea unor vopsele; vopsea preparată din această argilă. (<fr. ocre) octaedric adj. de forma unui octaedru.
   (<fr. octaedrique) octaedru s.n. (mat.) poliedru cu opt feţe. (< fr. octaedre, cf. lat. octaedros, gr. oh taedros)
- . octân s.m. (chim.) hidrocarbură din
   seria parafinelor, care există în mai multe forme izomere. (< fr. octane)
• 'Octanic adj. (chim.; în expr.) cifră octanică = număr care indică rezistenţa la explozie a unui combustibil lichid. ( < fr. octanique) octânt s.n. (astr.) 1. instrument pentru observarea înălţimii aştrilor şi pentru măsurarea unghiurilor! 2. a opta parte a cercului; arc de 45 grade. (< fr. octant)
   octâvă s.f. 1. (muz.) interval într-o gamă diatonică, care cuprinde opt note consecutive. 2. strofă alcătuită din opt versuri. (< fr. octave, cf. lat. octavus)
   octet s.n. bucată muzicală scrisă pentru opt instrumente (de coarde, de suflat sau de ambele feluri); ansamblu de opt instrumentişti, (cf. it. ottetto)
409
0(T-0FI
   octodâ s.f. (fiz.) tub electronic cu opt electrozi, folosit ca schimbător de frecvenţă în radio. ( < fr. octode) octoî6r s.m. (ant.) purtător de litieră.
   (< fr. octophore, cf. lat. octophoron) octogenar s.m. şi /. om în vîrstă de optzeci de ani. (cf. fr. octogenaire, lat. octogenarius) octogdns.n. (mat.) poligon cu opt laturi.
   ( < fr. octogone, cf. lat. octogonos, gr. octagonos)
   octogona! adj. în formă de octogon.
   ( < fr. octogonal) octombrişti s.m. pl. partid contrarevoluţionar al marii burghezii comerciale şi industriale şi al marilor moşieri din Rusia, care susţinea politica internă şi externă a guvernului ţarist fără nici o rezervă, (cf. rus. oktiabristî) octop6d adj. care are opt picioare. // s.f.pl. subordin de moluşte cefalopode care cuprinde animale cu opt picioare.
   ( < fr. octopode) ocular adj. referitor la ochi, al ochiului. O (în expr.) martor ocular = persoană care poale depune mărturie pentru fapte pe care le-a văzut petrecîndu-se sub ochii săi. II s.n. (fiz.) lentilă a unei lunete, a unui microscop etc. care este aşezată în partea unde se găseşte ochiul observatorului, (cf. fr. oculaire, lat. oculus — ochi)
~ oculâţie s.f. (agr.) sistem de altoire printr-un mugur scos cu o porţiune de lemn şi de coajă, care se introduce apoi sub coaja portaltoiului. (cf. fr. oculation)
   oculist s.m. (med.) specialist în boli de ochi; oftalmolog. (< fr. oculiste) ocult adj. 1. bazat pe ocultism, de ocultism. 2. ascuns; tainic, necunoscut, (cf. fr. occulte, lat. occultus) ocultâţie s.f. (astr.) acoperire trecătoare a unui astru, datorită interpunerii unui alt astru între acesta şi observator. (< fr. occultation, lat. occultatio) ocultism s.n. (fii.) teorie obscurantistă care proclamă existenţa în natură a unor forţe supranaturale misterioase, cu care ar putea comunica pretinşii iniţiaţi. • pseudoştiinţă care se ocupă cu lucrurile supranaturale, ascunse, (cf. fr. occultisme) ocupa vb. I. I. fr. 1. a lua în stăpînire, în posesiune; a pune mîna pe..., a pune stăpînire (pe o poziţie, pe o ţară etc.). 2. a avea un loc (undeva). • a locui (o casă). • a stăpîni gîndurile cuiva, a preocupa. If. refl. 1. a sc îndeletnici cu ceva, a exercita o meserie. 2. a se interesa, a se îngriji de cineva, de ceva. (< fr. occuper, it., lat. occu-pare)
   ocupant s.m. şi /. persoană, forţă armată etc. care ocupă un oraş, o ţară etc. (cf. fr. occupant) ocupâţie s.f. I. îndeletnicire, profesiune, meserie. • preocupare, treabă. II. luare în posesiune, în stăpînire; ocupare. (cf. fr. occupation, lat. ocrupatio)
   odaliscă s.f. sclavă care făcea serviciu în haremul unui sultan; cadînă. (< fr. odalisgue, cf. te. odalik) odă s.f. poezie lirică, care exprimă sentimente de admiraţie preamărind mai ales un erou, o faptă eroică etc.
    •   (ant.) poezie eroică cîntată sau recitată cu acompaniament de liră.
    •   (muz.) bucată muzicală eroică, înălţătoare. (< fr. ode, lat., gr. ode)
    odi6s adj. îngrozitor, groaznic, dezgustător. (cf. fr. odieux, lat. odiosus) odisee s.f. călătorie lungă şi plină de aventuri; şir de întîmplări neprevăzute. (cf. gr. odysseia< Odysseus — Ulise, n.p.) odometru s.n. podometru. ( < fr. odometre, cf.gr. odos — drum, metron — măsură) ** odontalgie s.f. (med) durere de dinţi. (< fr. odontalgie, cf. gr. odons — dinte, algos — durere)
    odontologie s.f. ramură a medicinei care se ocupă cu bolile dinţilor. (< fr. odontologie, cf. gr. odons — dinte, logos — vorbire)
    odorânt adj., s.m. (rar) (substanţă) plăcut mirositoare. (< fr. odorant) odoriză vb. I. tr. (tehn.) a da un miros puternic unui gaz inodor dintr-o conductă, prin adăugarea unui odorizant, (cf. fr. odorer) odorizant s.m. (chim.) substanţă cu miros pătrunzător, care se introduce în conductele de gaz pentru a semnala eventuale scurgeri de gaz. (< odoriza) ~,~oersted s.m. (fiz.) unitate de măsură pentru intensitatea unui cîmp magnetic. (< Oersted, n.p.) ofepsâ vb. I. tr. a jigni, a insulta. (< fr. offenser)
    ofensâre s.f. (rar) jignire; supărare.
    ( < ofensa)
    ofensator adj. insultător, jignitor. (<
    ofensa)
    ofensă s.f. jignire, insultă, injurie. (< fr. offense, cf. lat. offensa) ofensiv adj. care atacă, care serveşte pentru a ataca. ( < fr. offensif) ofensivă s.f. mişcare de înaintare a unor forţe armate către obiectiv, cu scopul de a-1 nimici pe inamic; atac.
    •   (fig.) acţiune puternică dusă cu scopul de a realiza ceva. (< fr. offen-sive, it. offensiva)
    oferi vb. IV. tr. 1. a dărui. 2. a face o ofertă de vînzare (pentru o marfă etc.). • a propune un preţ, (< lat. of ferre, cf. fr. offrir) ofertănt adj., s.m. şi /. (cel) care propune, (cel) care face o ofertă. (< ofertă, cf. it. ofţerente)
    ofertă s.f. 1. propunere în legătură cu vînzarea sau cu cumpărarea unei mărfi, cu angajarea într-o slujbă etc. ; (p. ext.) cerere scrisă prin care se face o asemenea propunere. 2. totalitatea mărfurilor oferite pe piaţă într-un anumit moment. (< it. offerta) oficia vb. I. tr. a sluji; a face o slujbă religioasă. • a săvîrşi un act public
   OFI-OLE
    sau privai, în special o căsătorie.
    ( < fr. officier, lat. ojjicere) oficial adj. 1. care emană de la guvern, de la o autoritate; declarat, publicat de o înaltă autoritate. O buletinul oficial = periodic unde se publică legile, decretele etc. guvernului, ale Marii Adunări Naţionale etc. • în stilul, în maniera actelor, a documentelor, a autorităţilor, a statului. 2. care are caracter legal. 3. (fig.) rece, stăpînit; stereotip, formal, (cf. fr. officiel, lat. officialis)
    oficialitate s.f. 1. caracterul a ceea ce este oficial. 2. (la pl.) autorităţile oficiale ale unui stat, ale unui oraş. (cf. fr. officialite)
    oficializa vb. I. tr. (rar) a da, a face (ceva) oficial. (< oficial)
    'olioiânt adj., s.m. (rar) (cel) care slujeşte, care oficiază (o slujbă religioasă), (cf. fr. officiant) oficinâl adj. farmaceutic. O (med.; în expr.) medicament oficinal = medicament cu compoziţie stabilă, în general neallerabil, preparat dinainte in farmacie, (cf. fr. officinal) oficină s.f. 1. (liv.) laborator (la o farmacie, la o instituţie etc.). 2. (fig.) loc unde se unelteşte ceva, unde se urzesc intrigi, comploturi, (cf. fr. officine, lat. ojficina) ofici6s adj. comunicat de oficialitate, de o autoritate, dar nu cu caracter oficial. II s.n. ceea ce reprezintă părerea oficialităţii, fără a fi recunoscut expres ca atare. (cf. fr. officieux) oficiu s.n. 1. serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu. 2. funcţie, îndatorire, slujbă. 3. (la pl.) servicii, ajutoare. înlesniri. 4. slujbă religioasă, (cf. lat. officium. fr. office) oficleid s.n. instrument de alamă care are în orchestră rolul de bas. (< fr. ophicleide, cf. gr. ophis — şarpe, kleis
    —  cheie)
_ ofidieni s.m. pl. (zool.) ordin de reptile care cuprinde toţi şerpii. (< fr. ophi-diens, cf. gr. ophis — şarpe) ofit s.n. varietate de marmură de culoare verde-închisă cu stria] ii galbene. (< fr. ophite)
    ofrandă s.f. dar făcut unei divinităţi sau preotului ei, pe altar. • dar, binefacere, pomană. ( < fr. of fraude) ofsaid s.n. (sport) greşeală care constă în depăşirea, fără minge, de către un fotbalist, a ultimului jucător din echipa adversă (cu excepţia portarului) sau a liniei pe care se află mingea, de către un ruibist. (< engl. offside) ofset s.n. (poligr.) imprimare după clişee metalice prin intermediul unui cilindru rotativ acoperit cu cauciuc, permiţîndu-se astfel redarea tuturor fineţurilor desenului. (< fr., engl. offset)
    oftâlmic adj. (med.) referitor la ochi sau la bolile ochilor. (< fr. ophtal-mique)
                                                                                               410
 oftatmîe s.f. boală care constă în inflamarea globului ocular. (< fr. ophtal-mie, cf. gr. ophtalmos — ochi) oftalmolog' s.m. (med.) specialist în oftalmologie; oculist. (< fr. ophtal-mologue)
 oftalmologie adj. referitor la oftalmologie, de oftalmologie. (< fr. oph-talmologique) oftalmologie s.f. ramură a medicinci care studiază bolile de ochi şi tratamentul lor. (< fr. ophtalmologie, cf. gr. ophtalmos — ochi, logos — vorbire) oftalmometru s.n. (med.) instrument optic pentru determinarea cantitativă a defectului de astigmatism vizual. (< fr. ophtalmometre) oftalmoscop s.n. (med.) instrument cu care se poate examina interiorul globului ocular pentru determinarea afecţiunilor ochiului. (< fr. ophtalrno-scope, cf. gr. ophtalmos — ochi, sho-pein — a privi) ofuscă vb. I. refl. (rar) a se supăra (simţindu-se jignit). (< fr. offusquer) ogival adj. de lorma unei ogive. (cf. fr. ogival)
 ogivă s.f. 1. element arhitectural (în-tîlnit mai ales la construcţiile în stil gotic) format din intersecţia a două arcuri de cerc care se întîlnesc în vîrful unei verticale ridicate la o distanţă egală de centrele lor respective. 2. (mii.) partea de dinainte, ca o ogivă (1), a unui proiectil. (< fr. ogive, it. ogiva)
 olim s.m. (fiz.) unitate de măsură a rezistenţei electrice, egală cu rezistenţa pe care o opune un conductor în care o tensiune de un volt produce un curent de un amper. (< fr. ohm, cf. Ohm, n.p.) ohmmetru s.n. (fiz.) instrument eu care se măsoară rezistenţa electrică, (cf. fr. ohmmetre) oidium s.n. 1. nume dat unor ciuperci parazite care atacă, mai ales în anii ploioşi, organele verzi ale plantelor în special ale viţei de vie. 2. boală a plantelor produsă de aceste ciuperci ( < fr. oidium) olandă s.f. (text.) pînză de in fină şi deasă. (cf. fr. hollande, it. olanda) olandină s.f. (text.) ţesătură de bumbac, care imită olanda. (< olandă) oleacee s.f. pl. familie de plante dicoti-ledonate care cuprinde specii ca măslinul, liliacul etc. (< fr. oleacees) oleagin6s adj. (bot; despre plante şi despre seminţele lor) care conţine grăsimi din care se extrage ulei. (cf. fr. olea-gineux, lat. oleagineus) oleăt s.m. (chim.) sare sau ester al acidului oleic (< fr. oleate, cf. lat. oleum — ulei) oleătă s.f. desen executat pe hîrtie de calc, care conţine, pe lîngă detaliile terenului, cadrul secţiunii topografice în care se încadrează desenul, (cf. engl. oiled [paper])
 411
 oleic adj. care provine din (privitor la) grăsimi şi (la) uleiuri naturale. O (chim.) acid oleic = acid gras, lichid, care se găseşte în numeroase grăsimi şi uleiuri. ( < fr. oleique) o le înă s.f. (chim.) eter al acidului oleic. ( < fr. oleine)
 oleografie s.f. cromolitografie care reprezintă o pictură în ulei, făcută pe o hîrtie cu nervuri care imită pînza. (< fr. oleographie)
 oleomargarină s.f. grăsime lichidă, purificată, obţinută din seu şi întrebuinţată la fabricarea margarinei. (< fr. oleomargarine)
 oleometru s.n. instrument pentru măsurarea densităţii uleiurilor grase. • instrument cu care se dozează uleiurile şi grăsimile provenite din seminţe. (< fr. oleometre) ol£um s.n. (chim.) acid sulfuric concentrat, conţinînd în soluţie anhidridă sulfurică, care nu atacă fierul. (< fr. ohbxm, cf. lat. olea — ulei) olfactiv adj. referitor la miros, de miros. (< fr. olfactif, cf. lat. olfactus — mirositor)
 oligârh, s.m. membru, partizan al unei oligarhii, (cf. fr. oligarque) oligârhic adj. privitor la oligarhie, specific oligarhiei, (cf. fr. oligarchique) oligarhie s.f. 1. guvernare, conducere în care puterea este exerciţată numai de un mic număr de persoane sau de familii (din aristocraţie). • stat cu o asemenea formă de guvernămînt. 2. dominaţia politică şi economică a unui grup de imperialişti reprezentanţi ai marelui capital monopolist; grup care exercită această dominaţie, (cf. fr. oligarchie, it. oligarchia, gr. oligarchia, oligos — puţin numeros, arche — putere) oligist s.n. (min.) varietate de hematită cu luciu metalic, de culoare neagră sau cenuşie-închisă. (< fr. oligiste) oligocen s.n. (geol.) ultima epocă a paleogenului. (< fr. oligocene) olimpiâdă s.f. 1. (ist.) perioadă de patru ani care se scurgea între două serbări ale jocurilor olimpice şi care a servit ca unitate de timp între anii 776 î.e.n. şi 392 e.n. 2. (curent) competiţie sportivă internaţională care are loc din patru în patru ani; jocuri olimpice, (cf. fr. olympiade, lat., gr. olympias) olimpian adj. din lumea zeilor. • (fig.) măreţ, divin, impunător, (cf. fr. olym-pien)
 oliv s.m. (rar) măslin. (< lat. oliva) olivă s.f. 1. (rar) măslină. 2. (fon.) piesă folosită în fonetica experimentală, care se introduce in nas pentru a se înregistra suflul nazal. (< fr. olive) olivin s.m. (min.) silicat natural de fier şi de magneziu, folosit ca materie primă pentru produse refractare mag-nezice; peridot. (< fr. olivine) oloeân s.n. (geol.) ultima epocă a erei cuaternare, care cuprinde şl timpurile actuale.
                                                                                  OLE-OMO
 olograf adj. (jur.; despre testamente) scris în întregime de mîna testatorului. (< fr. olographe, cf. gr. olos — întreg, graphein — a scrie)
 omagiă vb. I. tr. a aduce un omagiu cuiva. (cf. fr. hommager) omagiâl adj (cu caracter) de omagiu.
 (cf. fr. hommagial) omagiu s.n. 1. semn de respect, de admiraţie pentru cineva. 2. (ist.) jurămînt de credinţă făcut de un vasal seniorului său; raport dintre vasal şi senior; supunere către suzeran, (cf. it. omaggio, fr. hommage) ombilic s.n. (anat.) cicatricea rămasă după căderea cordonului ombilical; buric. ( < fr. ombilic, cf. lat. umbilicus) ombilicâl adj. de (la) buric, al buricului. O cordon ombilical — organ prin care fetusul este legat de corpul mamei, (cf. fr. ombilical) omâga s.n. invar, ultima literă a alfabetului grecesc (<o), corespunzătoare literei O. (< gr. omega) omisiune s.f. faptul de a omite: lucru omis, lipsă. (cf. fr.omission, lat.omissio) omite vb. III. tr. a lăsa (intenţionat) la o parte, a neglija, a uita (ceva). (< lat. omittere, cf. fr. omettre) omletă s.f. mîncare făcută din ouă bătute şi prăjite în grăsime (< fr. omelette) omnibuz s.n. vehicul cu etaj, pentru transportul în comun al călătorilor. ( < fr. (automobile) omnibus, cf. lat. omnibus< omnes — toţi) omnipotent adj. (rar) cu putere nelimitată; atotputernic, (cf. fr. omnipotent, lat. omnipotens) omnipotenţă s.f. putere nelimitată; a-totputernicie. (cf. fr. omnipotence) omniscient adj. care ştie totul. (cf. fr.
 omniscient) omniv6r adj. (zool.; despre animale) care se hrăneşte cu substanţe vegetale şi animale. (< fr. omnivore, cf. lat. omnis — tot, vorare — a mînca) omofân adj. (gram.; despre cuvinte) care redă acelaşi sunet (cu toate că ortografia diferă). (<fr. homophone) omofonie s.f. 1. (gram), caracterul a ceea ce este omofon. 2. (muz.) stil muzical caracterizat prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte. (< fr. homophonie, cf. gr. homo — la fel, phone — voce), omogen adj. de acelaşi fel, de aceeaşi substanţă, de aceaşi natură. • ale cărui părţi se unesc sau au o structură unitară. (< fr. homogene, cf. gr. ho-mos — asemănător, qenos — gen) omogenitate s.f. caracterul a ceea ce este omogen, (cf. fr. homogănHtâ) omogeniza vb. I. tr. a face omogen; a uniformiza. (cf. fr. homogenăiser) omogenizare s.f. acţiunea de a omogeniza şi rezultatul el. • (metal.) tratament termic care se aplică oţelurilor pentru a se obţine difuziunea in toatâ masa părticelelor de altă compoziţie, (cf. fr. homoginUser)
 OMO-ONO
 omogrăf adj., s.n. (cuvînt) care se scrie la fel, dar diferă din punct de vedere fonetic. (< fr. homographe, cf. gr. homos — asemănător, graphein — a scrie)
 om o 16 £ adj. 1. (despre lucruri) care corespund potrivit anumitor reguli, unei legi determinate. 2. (geom.; despre laturi sau feţe în figuri omotetice) care sînt paralele, de acelaşi sens sau de sens contrar. 3. (chim.; despre două substanfe organice) a căror structură chimică diferă prin prezenţa unei grupe în care carbonul se află în combinaţie cu doi atomi de hidrogen. (< fr. ho-mologue, cf. gr. homologos — în armonie)
 omologă vb. I. tr. (jur.) a aproba, a sancţiona anumite acte pentru a le da valoare juridică. • (sport) a recunoaşte oficial o performanţă, în urma verificării. # (tehn.) a confirma oficial calităţile unui fabricat, aprobînd folosirea lui în anumite scopuri. (< îr .homologuer) omonim s.n. 1. (lingv.) cuvînt asemănător ca formă (aspect grafic, pronunţare etc.) cu altul, dar deosebit ca înţeles. 2. (rar) persoană care poartă acelaşi nume cu altcineva. 3. joc care cere dezlegătorului să găsească un cuvînt cu mai multe înţelesuri, fără a i se schimba nici grafica literală, nici accentul, (cf. fr. homonyme, lat. homonymus, gr. homonymos < homos — asemănător, onoma — nume) omonimie s.f. (lingv.) faptul sau însuşirea de a fi omonim; situaţia în care se află două sau mai multe cuvinte omonime, (cf. fr. homonymie) omoplat s.m. (anat.) os triunghiular, subţire şi lat, care formează partea posterioară a articulaţiei umărului.
 (< fr. omoplate) omotetic adj. (mat.) care prezintă omotetie. ( < fr. homothetique) omotetie s.f. (mat.) relaţie între două figuri asemenea. în care dreptele care unesc puncte omoloage se întîlnesc într-un singur punct. (< fr. homothetie, cf. gr. homos — asemănător, thesis — poziţie)
 oncologic adj. de oncologie, privitor la oncologie, (cf. it. oncologico) oncologie s.f. ramură a medicinei care studiază tumorile canceroasc. (< it. oncologia, cf. gr. onkos — greutate, logos - vorbire) onctuos adj. (tehn.) unsuros, gras. • (fig.) mieros, dulceag. (< fr. onctueux) onctuozitatc s.f. 1. caracterul a ceea ce este onctuos. 2. (tehn.) calitatea unui lubrifiant de a se menţine continuu între două suprafeţe care alunecă una peste alta sub presiune mare. (cf. fr. onctuosite)
 ondină s.f. (în mitologia scandinavă şi germanică) zînă, geniu al apelor.
 ( < fr. ondine) ondogrâf s.n. (fiz.) instrument care înregistrează pe o bandă 4e hîrtie
412
  forma curbei care reprezintă mersul în timp al tensiunii sau al intensităţii unui curent electric. ( < fr. ondographe) ondulă v'j. I. 1. intr. a se mişca, a se legăna (ca undele, ca valurile de apă), a avea ondulaţii. • a şerpui! 2. tr. a încreţi părul. (< fr. onduler) ondulator s.n. (fiz.) instrument pentru înregistrarea semnalelor telegrafice prin deviaţia unui indicator, (cf. fr. ondula teur)
  ondulatoriu adj. (fiz.) care se propagă în formă de unde. (cf. fr. ondulatoire, it. ondulatorio) ondutâţic s.f. mişcare lentă, asemănătoare cu aceea a valurilor; ondulare. • buclă: cută. (cf. fr. ondulation) onduI6r s.n. (fiz.) aparat cu ajutorul căruia se obţ;ne un curent alternativ dintr-un curent continuu, (cf. fr. onduleur)
  oner6s adj. împovărător, dezavantajos. O (jur.) cu titlu oneros — cu condiţia de a suporta anumite cheltuieli sau sarci n i. ( < fr. on4reux) onest adj. cinstit, corect. (< lat. ho-nestus, cf. it. onesto) onestitate s.f. cinste, corectitudine, (cf.
  fr. honnetete) oniric adj. (mei.) care are halucinaţii (cauzate de obsesii sau de anumite boli). • (liv.) delirant, halucinant.
  ( < fr. onirique, cf. gr. oneiros — vis) onirism s.n. (med.; liv.) halucinaţie, delir, aiurare. (<fr. onirisme) onix s.n. piatră semipreţioasă care constituie o varietate de agat cu striaţii colorate diferit. (< fr., gr. onyx) onoâre s.f. 1. stimă, consideraţie, renume bun, datorite unor virtuţi, talente sau calităţi deosebite; cinste. 2. renume, faimă; bună reputaţie. 3. mîn-drie, demnitate. 4. cinste, favoare.
  5.  castitate, pudoare (la femei).(< lat. honor, cf. fr. honneur, it. onore) onomastic adj. referitor la un nume de persoană. O zi onomastică (şi subst., /,) = ziua numelui. (< fr. onomaslique, cf. gr. onoma — nume) onomastică s.f. 1. (lingv.) disciplină care studiază numele proprii. 2. totalitatea numelor proprii dintr-o limbă. (< fr. onoma stique) onomasticon s.n. (lingv.) indice de nume de persoane, (cf. fr. onomasticon, gr. onomastihon) onomatologie s.f. ştiinţa numelor şi a clasificaţiei lor. (cf. gr. onoma — nu-
  - me, logos — vorbire) onomatopee s.f. (gram.) cuvînt care prin elementele lui sonore imită anumite sunete din natură. (< fr. onomatopee,
  cf. gr. onoma — nume, poiein — a face) onomatopeic adj. cu însuşiri de onomatopee; imitativ. (< fr. onomatopâique) on6r s.n. (mai ales la pl.) semne exterioare de cinstire, de respect, de preţuire deosebită pentru cineva; (p. ext.) ranguri, demnităţi. O (mii.; în expr,) a da onorul = a prozetUa wm*
 413
  în semn de salut la primirea unui şef, la parăzi etc. (cf. fr. honneur) onoră vb. I. fr. 1. a acorda cuiva o consideraţie deosebită. 2. a achita, a plăti (o datorie, o sumă de bani etc.). (cf. fr. honorer, it. onorare) onorabil adj. vrednic de cinste, de respect; cinstit, respectabil, (cf. fr. honorable)
 onorabilitate s.f. probitate, cinste, (cf.
 fr. honorabilite) ororăr adj. (rar; despre persoane) care a încetat de a deţine o funcţie, dar îşi păstrează titlul şi atribuţiile onorifice; onorific, (cf. fr. honoraire) onorâriu s.n. sumă oferită pentru un serviciu prestat de o persoană cu profesiune liberă (avocat, medic etc.). (cf. fr. honoraire., lat. honorarmm) onorific adj. 1. care aduce o distincţie, onoruri fără însă a atrage după sine avantaje sau profituri materiale. 2. căruia i s-a acordat un titlu în semn de respect, de consideraţie; de onoare. (< fr. honorifique) ortogen^tic adj. privitor la ontogenie, specific ontogeniei. (< fr. ontogeni-tique)
 ontogenie s.f. (biol.) evoluţia unei fiinţe, începînd de la embrion şi pînă la stadiul de adult. • ramură a biologiei care studiază această evoluţie. ( < fr. ontogenie, cf. gr. on — fiinţă, generis — generaţie)
 ontol6gic adj. referitor la ontologie, de ontologie. (< fr. ontologique) ontologie s.f. (în filozofia premarxistă) teorie a existenţei, a tot ceea ce există, care, fiind despărţită în filozofia idealistă în mod arbitrar de teoria cunoaşterii, rupe categoriile şi formele gîri-dirii de existenţă. (< fr. ontologie, cf. gr. on — fiinţă, logos — vorbire) ontologist s.m. specialist în ontologie.
 (< fr. ontologiste) oog6n s.n. (bot.) cavitate în care se formează oosfera la criptogame. (< fr. oogone, cf. gr. oon — ou, gonos — origine)
 oolit s.n. (petr.) calcar format din mici granule sferice. (<fr. oolithe, cf. gr. oos — ou, lithos — piatră; oolitic adj. care conţine oolite. ( < fr. oolithique)
 oosferă s.f. (bot.) celulă femelă de reproducere la criptogame, care, după fecundaţie, se transformă în ou. (< fr. oosphere)
 ooepdr s.m. (bot.) oul criptogamelor format în oogon după fecundaţie. ( < fr. oospore)
 op s.n. (liv.) operă (literară sau ştiinţifică), lucrare, scriere. (< lat. opus) opâc adj. l. prin care nu străbate lumina.
 •   dens, de nepătruns. • întunecat, înnorat, întunecos. 2. (fig.) lipsit de inteligenţă; obtuz. ( < fr. opaque, it. opaco, lat. opacus)
 opacifid vb. I. refl. a deveni opac. ( < fr. opacifier)
                                                                                         ONO-OPE
 opacitate s.f. 1. stare a lucrurilor opace.
 2.   (fig.) prostie, mărginire, îngustime de vederi, (cf. fr. opacite) opaciza vb. I. tr. a face (să devină) opac.
 (< opac)
 opal s.n. 1. piatră semipreţioasă, incoloră sau de culori variate, care este o varietate de silice. 2. ţesătură subţire şi străvezie de bumbac, din care se fac bluze, cămăşi etc. (< fr. opale, lat. opalus)
 opalescent adj. care are reflexe asemănătoare cu ale opalului; opalin. (< fr. opalescent, it. opalescente) opalescenţă s.f. calitatea de a fi opalescent, de a avea reflexe opaline. (cf. fr. opalescence, it. opalescenza) opalin adj. care are culoarea albăstrie cu reflexele caracteristice opalului.
 ( < fr. opalin) opera vb. 1.1. tr. a face, a realiza, a efectua (ceva). 2. intr. a lucra cu...; a face calcule. 3. tr. (med.) a face o operaţie chirurgicală. 4. tr. (corn.; fin.) a face o operaţie comercială, financiară etc. o. intr. (mii.) a executa mişcări strategice. 6. tr. (argotic) a fura, a sparge, a buzunări. ( < fr. opărer, it. operare) operabil adj. care poate fi operat (în bune condiţii), (cf. fr. operable, it. operabile)
 operânt adj. cu efect, eficace, (cf. fr. operant)
 operat s.m. şi /. cel căruia i s-a făcut o operaţie (2). (< opera) operativ adj. 1. care acţionează repede; expeditiv, activ, eficace. 2. privitor la diverse operaţii, (cf. fr. operatif) operativitate s.f. calitatea de a fi activ, expeditiv; eficacitate. (< operativ) 0£crat6r s.m. 1. muncitor calificat care supraveghează funcţionarea unui aparat sau a unei maşini. 2. (med.) chirurg (care operează), (cf. fr.operateur) operat6riu adj. (liv.) referitor la opeiaţii chirurgicale; de chirurgie, (cf. fr. opera toire, lat. opera torius) operaţie s./.l. activitate îndreptată către atingerea unui anumit scop; lucrare, acţiune. 2. (med.) intervenţie efectuată de un chirurg asupra unui organ sau asupra unui ţesut bolnav, cu ajutorul unor instrumente speciale. 3. (mii.) ansamblu de m iscări strategice ale unei armate. 4. (fin.) efectuarea unor tranzacţii financiare sau comerciale; înregistrarea acestora într-un registru, o. (mat.) regulă practică după care se efectuează o socoteală sau un calcul matematic, (cf. fr. operation, it. ope-razione, rus. opera\iia < lat. operatio) Gperâ1 s./.l. acţiune, lucrare, faptă, lucru.
 2.   lucrare originală în domeniul artelor plastice, al literaturii, al ştiinţei etc. • ansamblul scrierilor, al’ lucrărilor unui scriitor, ale unui om de ştiinţă, ale unui pictor, ale unui sculptor etc. (< lat., it. opera) rtperă2 s.f. 1. lucrare muzicală scrisă pe textul unui libret dramatic şi cîntată
OPE-OPT
 dc solişti, do cur si dc orchestră. 2. teatru în carc sc reprezintă astfel de lucrări, (cf. fr. opera, it. opera) opercul s.n. (zool.) membrană osoasă carc acoperă şi protejează branhiile la peşti.
 •    organ care închide scoica anumitor moluşte. • strat subţire care închide celulele în care se află larvele albinelor. (< fr. opercule, cf. lat. operculum) operetă s.f. lucrare muzicală scrisă pe textul unui libret dramatic, cintată de solişti, cor şi orchestră, în care replicile cîntate alternează cu dialogu-ri vorbite, (cf. fr. operette, it. operetta) opiat s.n. (med.) preparat farmaceutic în compunerea căruia intră şi opiu. (< fr. opiat)
 opina vb. I. tr. a fi de părere, a socoti, a crede, a considera. (< fr. opiner) opinie s.f. părere, idee, judecată, o (expr.) opinie publică — părerea publicului, a maselor, într-o anumită chestiune; a face opinie separată = a se deosebi în păreri de cineva (sau de majoritate); a-şi exprima o părere contrară părerii majorităţii, (cf. fr. opinion, lat. opinio) opioman s.m. şi f. persoană care abuzează de opiu. (< fr. opiomane) opiomanie s.f. abuz de opiu. (< fr.
 opiomanie)
 6piu s.n. (chim.) substanţă toxică, narcotică, extrasă din capsulele de mac şi folosită în medicină; fumată, provoacă vise plăcute şi stări de halucinaţie, dăunătoare organismului. ( < fr. opium) oponent s.m. cel care face opoziţie; opozant. (<germ. Opponent) opoponâx s.n. (bot.) plantă erbacee um-beliferă, exotică, cu frunze penate şi cu flori gălbui, care furnizează o răşină folosită in parfumerie şi în medicină. (< fr. opopanax) oportun adj. întîmplat, survenit la timp, la momentul potrivit; nimerit, favorabil. (< fr. opportun, it. opportuno, lat. opportunus) oportunism s.n. 1. lipsă de conduită morală, de fermitate şi de principialitate, constînd în satisfacerea intereselor personale prin adoptarea şi aplicarea, după împrejurări, a unor păreri şi principii potrivite momentului. 2. politică de trădare a intereselor clasei muncitoare, care propovăduieşte adaptarea şi subordonarea intereselor proletariatului faţă de interesele burgheziei, renunţarea la lupta de clasă, la revoluţia socialistă şi la dictatura proletariatului. (cf. fr. opportunisme) oportunist s.m. şi /. J. om care îşi schimbă ideile după împrejurări, urmărind numai satisfacerea intereselor personale.
 2.   adept al oportunismului (2.). (cf. fr. opportuniste) oportunitate s.f. 1. caracterul a ceea ce este oportun, potrivit, favorabil. 2. oportunism (1.). (cf. fr. opportuniţe) oposum s.m. (zool.) mamifer din America de Nord, care face parte din clasa mar-
                                                                                            414
 supialelor şi arc o blană cenuşie foarte preţuită. (< fr. opossum) opoterapie s.f. (med.) tratament în care se întrebuinţează sucuri extrase din glandele sau din ţesuturile animale pentru combaterea bolilor organelor sau ale ţesuturilor corespunzătoare la om; organoterapie. ( < fr. opotherapie, cf. gr. opos — suc, therapeia — îngrijire)
 opozabil adj. 1. care se poate opune. 2. (despre o sentinţă, un act etc.) care poate fi atacat în justiţie, făcîndu-sc opoziţie. (cf. fr. opposable) opozânt s.m. şi /. 1. oponent. 2. cel care face parte dintr-un partid de opoziţie. (< fr. opposant) opoziţie s.f. I. 1. raportul care se stabileşte între două lucruri sau două situaţii opuse; contrast. 2. faptul de ase opune; împotrivire, opunere. S. (astr.) poziţie pe care o ocupă un astru cînd pămintul se află între el şi soare; poziţia a două corpuri cereşti care se află la o distanţă de 180 grade pe bolta cerească unul faţă de celălalt. Ii. (in ţările capitaliste) grup politic parlamentar potrivnic partidului care se află la putere; (p. ext.) politica pe care o practică acest grup. (cf. fr. opposition, rus. opoziţiia, lat. oppositio) opresiune s.f. asuprire, împilare, oprimare. (cf. fr. opression, lat. oppressio) opresiv adj. care oprimă; asupritor, împilator, (cf. fr. oppressif) opres6r s.m. cel care oprimă; asupritor.
 (cf. fr. oppresseur) oprima vb. I. tr. a asupri; a împila.
 (< fr. opprimer, it., lat. opprimere) oprobriu s.n. (liv.) atitudine de profund dispreţ faţă de fapte nedemne sau faţă de oameni josnici, nedemni, mişei. (< lat. opprobrium, cf. fr. opprobre) opta vb. I. intr. a face o alegere între mai multe lucruri, persoane sau situaţii, care nu se pot obţine sau face în acelaşi timp. (< fr. opter, it., lat. op tare)
 optativ adj. (gram.; în expr.) mod optativ (şi subst., n.) = mod care exprimă o acţiune dorită; propoziţie optativă (şi subtf.) = propoziţie care exprimă
 o   acţiune sau o stare dorită a se realiza. ( < lat. optativus, cf. fr. optatif) optic adj. referitor la vedere, de vedere; in legătură cu optica. O (fiz.) centru optic = punct pe axa unei lentile, către care tind punctele ei principale şi nodale şi prin care poate trece o iază de lumină nedeviată. (< fr. optique, cf. lat. opticus) optică s.f. 1. ramură a fizicii Care studiază lumina şi fenomenele luminoase şi vizuale. 2. (fig.) aspect particular al unei idei; punct de vedere, concepţie. (<fr. optique, cf. lat. optica) opticiân s.m. şi /. specialist în lucrări practice de instrumente optice. • fizician specialist în optică, (cf. fr. opticien)
 415
 dptim adj. cel mai bun; minunat, excelent, grozav. II s.n. (în expr.) optim de vegetaţie — regiune în care o specie forestieră se dezvoltă în cele mai bune condiţii de vegetaţie. (< lat. optimus, cf. fr. optime, it. optime) optimism s.n. (op. pesimism) concepţie a unui om care priveşte încrezător viaţa, viitorul, (cf. fr. opti-misme)
 optimist adj., s.m. şi f. (om) care manifestă optimism, (cf. fr. optimiste) opti6n s.m. (ist.) ofiţer inferior al unei centurii romane. (< lat. optio, cf. fr. option)
 optometrîe s.f. parte a fizicii care se ocupă cu studiul vederii (< fr. opto-metrie)
 optometru s.n. (med.) aparat de fizică medicală folosit pentru a măsura puterea vederii, (cf. fr. optometre, gr. optos — vedere, metron — măsură) opţiune s.f. 1. faptul sau posibilitatea de a opta, de a alege între două sau mai multe lucruri: (spec.) drept al cuiva de a-şi alege cetăţenia. 2. (com.) condiţie existentă uneori în unele tranzacţii comerciale, potrivit căreia
 i   se acordă cumpărătorului un termen în care el poate definitiva tranzacţia sau poate renunţa la ea, pe cînd pentru vînzător obligaţia rămîne fermă. (cf. fr. option, lat. optio) opulent adj. (lio.) îmbelşugat, bogat, abundent. ( < fr. opulent) opulenţă s.f. (liv.) bogăţie, îmbelşugare, belşug. ( < fr. opulence)
 6pus s.n. (muz.) termen folosit pentru denumirea unei bucăţi muzicale a unui compozitor, care poartă şi un anumit număr de clasificare, dat după succesiunea cronologică a lucrărilor acestuia. (< lat. opus, cf. germ. Opus) optiseul s.n. scriere (ştiinţifică, literară) de dimensiuni mici. (cf. fr. opuscule, lat. opusculum) oracol s.n. (mit.) răspuns al unei divinităţi la întrebările adresate (de obicei prin persoane care pretindeau că pot comunica cu ele); (p. ext.) răspunsul obţinut; prezicere, profeţie. • loc unde se făceau prezicerile. ( < lat. oraculum, cf. it. oracolo) oragios adj. de furtună, furtunos; vijelios. (cf. fr. orageux) oraj s.n. (rar.; met.) furtună, vijelie.
 ( < fr. orage) oral adj. l. transmis prin viu grai, verbal; din gură în gură. • care se face Y^rbal. # (şi subst.., n.) (examen, probă) care constă din întrebări la care candidatul răspunde verbal. 2. (fon.; in expr.) sunet oral — sunet la pronunţarea căruia aerul trece numai prin gură. 3. (med.) care se administrează pe cale bucală. (< fr. oral, it. orale, cf. lat. os — gură)
 oralitate s.f. caracterul unui stil de a n oral; limbă vorbită. (< oral, cf. it.
 orali ta)
                                                                                       OPT-ORC
 orangutân s.m. maimuţă mare antropomorfă, fără coadă, care trăieşte în pădurile din Borneo şi Sumatra. (< fr. orang-outan) oranj adj. invar, (rar) portocaliu. (< fr. orange)
 oranjadă s.f. băutură preparată dintr-un amestec de suc de portocale, zahăr şi apă. (< fr. orangeade) oranjerie s.f. seră în care se cultivă portocali ; (p. ext.) tapiserie care reprezintă o grădină de portocali. ( < fr. orangerie) orar adj. care indică orele; referitor la ore; care se repetă la fiecare oră. O diferenţă orară = diferenţă de oră care există între două ceasornice aflate în două puncte pe diferite longitudini ale pămintului. // s.n. program de lucru, de activitate, stabilit în ore. • tabel, tablou care arată programul de desfăşurare pe ore al unei activităţi, (cf. fr. horaire, it. orario, lat. horarius) orator s.m. cel care ţine un discurs; vorbitor (la o conferinţă etc.); om care are darul vorbirii, care vorbeşte frumos. (< fr. orateur, cf. lat. orator) oratoric adj. de orator, al oratorului, privitor la orator sau la oratorie. ( < orator) oratorie s.f. arta de a întocmi şi de a ţine discursuri; elocvenţă. (< lat. oratoria) oratoriu s.n. 1. capelă, paraclis, loc de rugăciune într-o casă. 2. (muz.) operă simfonică mare care are la bază o temă dramatică; (p. restr.) cantată, (cf. lat. oratorium, it. oratorio)
 6ră s.f. 1. diviziune a timpului egală cu a douăzeci şi patra parte dintr-o zi; ceas. 2. moment, timp precis (cînd cineva poate face ceva, poate fi primit undeva etc.). 3. curs, lecţie (de o oră). (< lat. hora, cf. it. ora) orbiculăr adj. (anat.:      despre muşchi)
 care are o formă circulară, fiind plasat în jurul unui orificiu şi acţionînd a-supra lui. // s.n. muşchi de formă circulară, care acţionează asupra pleoapelor şi buzelor, (cf. fr. orbiculaire) orbital adj. 1. privitor la orbita unui corp ceresc. 2. de (la), din orbita ochiului, (cf. fr. orbital) orbită s.f. 1. traiectorie închisă a unui corp ceresc. 2. (anat.) cavitate osoasă a craniului în care este aşezat ochiul.
 3.  (fig.) sferă de activitate; sferă de influenţă. (< fr. orbite, cf. it. orbita) orchestra vb. I. tr. a scrie fiecare dintre părţile pentru instrumente ale unei compoziţii muzicale, (cf. fr. orchester, it. orchestrare) orchestral adj. privitor la orchestră; de, pentru orchestră, (cf. fr. orchestral, it. orchestrale)
 orchestrănt s.m. (rar) instrumentist care cîntă într-o orchestră, (cf. fr. orchestrant) orchestraţie s.f. faptu 1, arta <le a orchestra.
 •   modiil cum sînt aranjate, îmbinate grupurile de instrumente ale unei orchestre (într-o compoziţie muzicală), cf. fr. orchestration, it. orchestrazione)
 ORC-ORG
 orchestră s.f. 1. (muz.) ansamblu de instrumentişti care execută, compoziţii muzicale la diferite instrumente. 2. loc (situat de obicei între scenă şi public) unde stă orchestra într-un teatru etc. 3. (ist.) partea cea mai joasă a teatrelor antice, greceşti, unde se executau dansurile şi stătea corul, (cf. fr. orchestre, it. orchestra, lat. orchestra)
  orchestri6n s.n. instrument muzical în formă de orgă sau de pian, cu două sau mai multe claviaturi. (< fr. orches-trion, cf. germ. Orchestrion) orchcstrionet s.n. instrument muzical cu manivelă, care execută muzică înregistrată pe benzi de carton perforate.
  ( < orchestrion) orchită s.f. (med.) inflamaţie a testiculelor. (< fr. orchite, cf. gr. orchis — testicul)
  6rdin s.n. 1. poruncă; comandă. 2. (ist.) comunitate catolică de călugări care se supuneau anumitor reguli; cin, tagmă. • comunitate de cavaleri călugări din evul mediu. • societate, asociaţie în care cineva era primit în semn de onoare. 3. decoraţie; distincţie conferită de stat. 4. dispoziţie de plată (a unei sume etc.). 5. (zool.; bot.) grup intermediar între clasă şi familie.
  6.  (arhit.) sistem de arhitectură ale cărui elemente sînt dispuse şi propor-ţionate după anumite reguli, încit să alcătuiască un tot armonios. (< lat. ordo, cf. it.. ordine) ordinal adj. care indică ordinea, rangul. O (gram.) numeral ordinal = numeral care arată ordinea, locul într-o serie, (cf. fr. ordinal, lat. ordinalis) ordinăr adj. 1. comun, obişnuit. O (mat.) fracţie ordinară = raport între două numere întregi. 2. inferior din punct de vedere calitativ; rău, prost.
  •   vulgar, scîrbos, josnic, (cf. fr. or-dinaire, lat. ordinarius) ordine s.f. 1. dispoziţie, aranjament al unor lucruri, al unor fapte, făcut după anumite reguli etc.; organizare, înşiruire. O ordine de zi = program care cuprinde chestiunile ce urmează a fi discutate într-o şedinţă. 2. rînduială, regulă, disciplină. 3. orinduire, regim, organizare (socială, economică etc.). (cf. lat. ordo, it. ordine) ordona vb. I. tr. 1. a porunci, a dispune, a comanda. 2. a orîndui, a aranja, a rîndui. (< fr. ordonner) ordonanţa vb. I. tr. a elibera un ordin de plată (â unei sume). ( < fr.ordonnancer) ordonanţă s.f. I. ordin, dispoziţie scrisă care provine de la o autoritate, o ordonanţă de plată = dispoziţie de plată a unei sume. II. (în vechea armată) soldat în serviciul personal al unui oliţei, (cf. fr. ordonnance) ordonată s.f. (mat.) una din cele două coordonate (cea verticală) care servesc pentru a determina poziţia unui punct. O (mii.) ordonată balistică = înălti-
                                                                                           416
  mea unui punct pe traiectoria unui proiectil în raport cu linia de ochire, (cf. fr. ordonnte) ordonator s.m. şi f. cel care are dreptul să dispună de fondurile aprobate prin planurile de cheltuieli ale unei instituţii. (cf. fr. ordonnateur) ordoviciân s.n. (geol.) epoca inferioară a silurianulu i. oreâdă s.f. (mit.) divinitate, nimfă a munţilor. (< fr. oreade. cf. lat. oreas, gr. oreiao < gr. oros — munte) oreion s.n. (med.) boală infecţioasă epidemică manifestată prin inflamarea glandei parotide. (< fr. oreillons) orfelin s.m. şi /. (rar) orfan. (< fr. orphelin)
 orfelinât s.n. aşezămînt, instituţie din trecut unde se creşteau copii orfani, săraci. (< fr. orphelinat) organ s.n. 1. (anat.) parte a corpului, a unui organism care îndeplineşte una sau mai multe funcţiuni vitale sau utile vieţii. 2. (tehn.) piesă componentă a unei maşini sau a unui mecanism.
 3.  (fig.) instrument, mijloc de acţiune, de comunicare; (p. extJ publicaţie, ziar. 4. grup de persoane numite sau alese în conducerea unei organizaţii politice sau administrative. (<fr. organe, cf. lat. organum) organdi s.n. ţesătură foarte fină, aspră la pipăit, făcută din fire răsucite şi apretate. (< fr. organdi) orgănic adj. 1. care are organe; care se referă la organe sau la organisme. • unitar, inseparabil. • (fig.) care se referă la constituţia, la structura unei lucrări, a unui tratat etc. 2. (chim.) care intră în compoziţia chimică a organismului vieţuitoarelor, o chimie organică = parte a chimiei care studiază compuşii carbonului cu hidrogenul şi derivaţii acestora, (cf. fr. orginique, lat. organicus) organism s.n. 1. totalitatea organelor care formează o fiinţă; corp, fiinţă. 2. (fig.) ceea ce se prezintă, funcţionează ca un tot unitar. (< fr. organisme) organist s.m. şi /. cîntăreţ la orgă. (cf.
 fr. organ iste) organiză vb. I. tr. a orîndui, a aşeza, a coordona situaţia, lucrurile, activitatea într-un stat, într-o instituţie etc în aşa fel încît fiecare să servească după un plan adecvat la îndeplinirea unui anumit scop. (cf. fr. organiser, it. organizzare) organizat6r adj., s.m. şi /. (cel) care organizează (ceva), (cf. fr. organisateur) organizat6ric adj. privitor la organizare, de organizare, (după rus. organizaţion-nîi)
 organizaţie s.f. asociaţie, comunitate omenească cu preocupări comune, constituită pe baza unui regulament, a unui statut etc. în vederea depunerii unei activităţi organizate şi a realizării unor scopuri comune. O organizaţie de bază = unitate organizatorică fundamentală
 117
 a partidului, alcătuită din cel puţin trei membri. 2. orînduire, organizare, ordine, rînduială. (cf. fr. organisation, rus. organizaţiia) organogen adj. (chim,.; despre elemente) care intră în compoziţia substanţelor organice animale sau vegetale. (< fr. organogene) organogenâză s.f. parte a biologiei care studiază modul de formare a organismelor. (< fr. organogenese) organografie s.f. 1. ramură a zoologiei şi a botanicii care se ocupă cu descrierea organelor animalelor şi ale vegetalelor. 2. descrierea amănunţită a părţilor unui instrument muzical şi a modului de funcţionare a acestuia. (< fr. organographie) organoleptic adj. care impresionează simţurile. (< fr. organoleptique) organosol s.m. (chim.) soluţie coloidală aflată într-un lichid organic. (< fr. organoso l)
 organoterapie s.f. (med.) opoterapie. (< fr. organothârapie) organotrop adj. (med.; despre medicamente) care acţionează asupra organismului în care s-a fixat. (< fr. organotrop e)
 organsin s.n. (text.) fir de mătase naturală obţinut prin răsucirea a două sau mai multe fire şi întrebuinţat ca urzeală. (< fr. organsin) orgâsm s.n. (med.) excitaţie a unui organ însoţită de congestie şi de umflare. (< it. orgasmo)
 6rgă s.f. instrument muzical cu claviatură, la care sunetele sînt produse prin trecerea unui curent de aer suflat de nişte foaie, printr-un sistem de tuburi sonore. ( < fr. orgue) orgiâc adj. cu caracter de orgie. (< fr. orgiaque)
 orgie s.f. petrecere desfrînată; desfrîu (cf. fr. orgie, it. orgia, lat., gr. orgia — petrecere în cinstea lui Bachus> orgollâs adj. plin de orgoliu; mîndru, trufaş, (cf. it. orgoglioso) org61iu s.n. mîndrie, vanitate, trufie.
 (< it. orgoglio) orhidee s.f. (bot.) plantă erbacee răs-pîiţdită mai ales în pădurile tropicale ale Americii, cu flori mari, frumos colorate, care au trei petale, dintre care una cu formă de pinten întors; (lapl.) familie din care fac parte aceste plante, (cf. fr. orchidee, it. orchidea) oribil adj. groaznic, îngrozitor, dezgustător. (cf. lat. horribilis, it. orribile, fr. horrible)
 orient s.n. răsărit, est. • teritoriu, regiune de la răsărit; (spec.) spaţiu geografic situat la răsăritul Europei. (< fr. orient, cf. it. or'iente, lat. oriens) orientâ vb. I. 1. refl. a afla poziţia punctelor cardinale în raport cu locul unde se află; a şti încotro să se îndrepte.
 •   (fig.) a descoperi felul de a proceda într-o situaţie, a găsi soluţia unei probleme. 2. tr. a aşeza (ceva) în raport cu
                                                                                        ORG-ORI
 punctele cardinale. • a îndrepta, a îndruma. (< fr. orienter, it. orientare) orientâl adj. care aparţine Orientului, propriu Orientului; răsăritean. // s.m. şi /. locuitor al unei ţări din Orient; (p. restr.) turc. (cf. fr. oriental, lat. orien ta lis)
 orientalism s.n. ceea ce caracterizează pe orientali; felul de viaţă, caracterul, obiceiurile orientalilor, (cf. fr. orien-talisme)
 orientalist s.m. specialist în orientalistică. (cf. fr. orientaliste) orientalistică s.f. grup de discipline care studiază istoria, limba şi cultura popoarelor orientale, (cf. germ. Orien-talistik)
 orificiu s.n. deschidere, deschizătură (a unei cavităţi), (cf. lat. orificium, fr. orifice)
 original adj. 1. (despre acte, opere literare şi artistice; adesea subst.) care nu este făcut după nici un model, care este primul exemplar; primitiv; autentic. 2. (despre idei, teorii etc.) care a fost spus prima dată de cineva, care aparţine în întregime cuiva; nou. • (despre creatori de artă, de poezie etc.) care scrie, compune, creează ceva cu totul nou, personal. 3. (adesea subst.) neobişnuit; extravagant, bizar; excentric. (cf. fr. original, lat. originalis) originalitâte s.f. 1. caracterul a ceea ce este original; fel particular de a fi. 2. atitudine originală; bizarerie, ciudăţenie, extravaganţă, (cf. fr. origi-nalite)
 originar adj. 1.care îşi are obîrşia în..., care se trage din... 2. în prima formă, de la început (cf. fr.originaire, lat. originarius)
 origine s.f. 1. obîrşie; început; izvor.
 2. faptul de a se trage dintr-o familiei dintr-un popor etc.; apartenenţa prin naştere la un grup social, naţional etc. 3. (mat.) punct fix de la care se determină distanţele unui punct.
 •  (lingv.) etimologie (a unui cuvînt). (< lat. origo, origins, cf. fr. origine, it. origine)
 ori6n s.n. (astr.) constelaţie între emisfera boreală şi cea australă, situată deasupra ecuatorului. (< fr., lat. Orion, n. p.)
 oripilant». I. tr. (rar) a înfiora, a îngrozi, a teroriza. (< fr. horripiler, cf. lat. horripilari — a avea părul ridicat) oripilant adj. (rar) înfiorător, îngrozitor. (< fr. horripilant) oripilâţie s.f. (med.) şoc, reacţie nervoasă cauzată de frică, de repulsie, şi care face să se zburlească părul. (cf. fr. horripilation) oriz6nt s.n. 1. linie care reprezintă intersecţia aparentă a suprafeţei pămîn-tului cu bolta cerească. 2. (fig.) întindere a cunoştinţelor, perspectivă; putere de orientare; nivel intelectual.
 3. (geol.) strat sau ansamblu de straturi de aceeaşi origine şi aproximativ de
 ORI-ORT
 aceeaşi vîrstă, alcătuit în general din aceeaşi rocă. • (min.) totalitatea lucrărilor miniere care se află la acelaşi nivel. 4. fundal (în teatru, în pictură etc.). (< lat., gr. horizon, cf. fr. horizon) orizontdl adj. (despre o dreaptă sau un plan) paralel cu suprafaţa unui lichid în echilibru. • (subst., f.) linie orizontală. (cf. fr. horizontal) ornâ vb. I. tr. a împodobi; a decora.
 (< lat. ornare, cf. fr. orner, it. ornare) ornament s.n. 1. element decorativ format din motive sculptate, pictate etc. şi aplicate pe obiecte, pe tipărituri, pe manuscrise, pe monumente etc.; podoabă. O de ornament = ornamental. 2. figură de stil folosită pentru a în frumu-seţa o frază, o cuvîntare. • (muz.) semn, notă sau grup de note care măreşte efectul unei note principale. ( < lat. omamentum, cf. fr. omement, it. omamento) ornamentă vb. I. tr. a înfrumuseţa, a împodobi cu ornamente, (cf. fr. omemcn tcr) ornamental adj. de podoabă, de ornament, decorativ, (cf. fr. omemental, it. ornamentale) ornamentaţie s.f. împodobire, găteală; totalitatea ornamentelor cu care se împodobeşte ceva. (cf. fr. ornementa-tion, rus. ornamentaţiia) ornănt adj. care împodobeşte, (cf. fr. ornant)
 orritofil adj. iubitor de păsări, (cf. fr. omitophile)
 omitoltfg s.m. specialist în ornitologie.
 (cf. fr. omithologue) ornitologic adj. privitor la ornitologie, de ornitologie, (cf. fr. ornithologique) orritologie s.f. ramură a zoologiei care studiază păsările, (cf. fr. omithologie, gr. omis — pasăre, logos — vorbire) ornitormc s.m. (zool.) mamifer din Australia, cu botul ca un cioc de raţă şi care se înmulţeşte prin ouă. (< fr. omithorinque, cf. gr. omis — pasăre, rhygktos — cioc)
 oroâre s.f. 1. dezgust, repulsie; groază. 2. faptă sau vorbă care inspiră repulsie; grozăvie. (< lat. horror) orogen^tic adj. orogenic. (< orogenic) oro geneză s.f. (geol.) totalitatea fenomenelor geologice care au determinat formarea munţilor. ( < fr. orogenese, cf. gr. oros — munte, gennan — a naşte) orogenic adj. (geol.) privitor la formarea munţilor, (cf. fr. orogtnique) orogenîe s.f. parte a geologiei care studiază formarea munţilor. (< fr. oro-gânie, cf. gr. oros — munte, genos — generaţie) orogrdf s.m. specialist în orografie. ( <fr. orographe)
 orogrâfic adj. de orografie, referitor la orografie. (cf. fr. orographique) orografie s.f. parte a geografiei fizice care studiază formele de relief ale uscatului. (< fr. orographie, cf. gr. oros — munte, graphein — a descrie)
                                                                                            418
 orologerîe s.f. (înv.) tehnica fabricării şi a reparării ceasornicelor şi a pieselor de ceasornic. (< fr. horologerie, it. orologeria)
 orologiu s.n. ceas de mari dimensiuni aşezat de obicei pe o clădire mare. 9 (rar) ceas. (< fr. horologe, it. orologio, cf. gr. hora — oră, lego — spun)
 orpiments.m. (min.) sulfură naturală de arsen de culoare galbenă, folosită în pictură. (< fr. orpiment) ortoc6ntrie adj. (mat.; despre tetraedre) care are un ortocentru. (< ortocentru) ortocentru s.n. (mat.) punctul de întîl-niie al segmentelor de dreaptă care reprezintă înălţimile unui triunghi sau ale unui tetraedru. ( <cf. fr. ortho-centre)
 ortoclâz s.n. (min.) ortoză. (< fr.
 ortoclase)
 ortocromâtic adj. (despre materiale foto-sensibile) sensibil la toate culorile afară de roşu. (cf. fr. orthochromatique, gr. orthos — adevărat, chroma — culoare) ortodiagonâl adj. (mat.; despre figuri geometrice) care are diagonalele perpendiculare. (cf. germ. Orthodiagonale) ortodiascopîe s.f. proiectarea pe un ecran fluorescent a contururilor organelor pe care dorim să le observăm la radioscopie. (< fr. orthodiascopie) ortodox adj. 1. (adesea subst.) care aparţine religiei creştine răsăritene. 2. care se potriveşte strict cu principiile tradiţionale, e conform cu principiile tradiţionale ale unei doctrine; (despre oameni) care respectă cu stricteţe astfel de principii, (cf. lat. ortodoxux, gr. orthodoxos) ortodoxie s.f. caracterul a ceea ce este ortodox; doctrina bisericii ortodoxe; (p. ext.) religia, biserica ortodoxă, (cf. fr. orthodoxie, gr. ortodoxia) ortodoxism s.?x. religia creştină ortodoxă.
 (< ortodox) ortodromă s.f. (mar.) drum parcurs de o navă care urmează arcul de cerc mare ce trece prin două puncte date de pe suprafaţa pămîntului şi care reprezintă drumul cel mai scurt dintre aceste puncte, (cf. fr. orthodromie, gr. orthos — drept, dromos — drum.) ortoedric adj. (despre cristale) care are planurile coordonate perpendiculare între ele. ( < fr. orthoedrique) ortoepic adj. de ortoepie, privitor la ortoepie. (< fr. orthoâpique, cf. gr. orthos — drept, epeia — pronunţare) ortoepie s.f. (lingv.) pronunţare corectă a cuvintelor; parte a lingvisticii care studiază pronunţarea corectă a cuvintelor unei limbi. (cf. fr. orthoepie) ortoîonic adj. care redă precis timbrul sunetului emis. (cf. fi. orthophonique) ortogonâl adj. (mat.) care formează unghiuri drepte. • (despre suprafeţe) care se întretaie astfel îneît tangentele lor în punctul de intersecţie să fie perpendiculare. • (despre curbe) care se
419
 întretaie astfel în cît tangentele lor în punctul de intersecţie să fie perpendiculare. (< fr. orthogonal, cf. gr. orthos
 —    drept, gonia — unghi) ortografia vb. I. tr. (rar) a scrie (un cuvînt, un text) potrivit regulilor ortografice. (cf. fr. orthographier) ortogrâfic adj. de ortografie, privitor la ortografie. • corect, potrivit regulilor ortografiei, (cf. fr. ortographique) ortografic s.f. (lingv.) totalitatea regulilor proprii unei limbi prin care se stabileşte scrierea corectă a cuvintelor; aplicarea acestor reguli. (< lat. ortho-graphia)
 ort o lan s.m. (zool.) pasăre migratoare cu penele de culoare galbenă-roşcată, cu capul cenuşiu-verzui şi cu guşa galbenă. ( < fr. ortolan, cf. lat. hortulanus) ortoped s.m. 1. medic specialist în ortopedie. 2. lucrător care face aparate ortopedice. (< germ. Orthopăd) ortopedic adj. de ortopedie, privitor la ortopedie. (< fr. orlhopedique) ortopedie s.f. ramură a medicinei care studiază îndreptarea diformităţilor oaselor corpului. (< fr. orthopedie, cf. gr. orthos — drept, paideia — creştere) ortopedist s.m.. ortoped, (cf. fr. ortho-pădiste)
 ortopter s.n. (zool.; la pl.) ordin care cuprinde insectele cu patru aripi dintre care cele de dinainte sînt tari şi cele de dinapoi subţiri; (la sg.) insectă care face parte din acest ordin. • (adj.) care prezintă caracteristicile acestei insecte. (< fr. orthopteres, cf. gr. orthos — drept, pteron — aripă) ortosc6pic adj. (fiz.; despre un sistem optic) care nu dă naştere la distorsiuni; rectiliniar. (<fr. orthoscopique) ortoză s.f. (min.) feldspat potasic de culoare roşiatică-cenuşie sau gălbuie; ortoclaz. (< fr. orthose) osana s.f. (la pl.; uneori ironic) aclamaţii cuvinte de laudă, de preamărire. (< fr. hosanna, ebr. osanna) osatură s.f. 1. (anat.) totalitatea oaselor unui vertebrat; schelet. 2. (tehn.) element de susţinere, de rezistenţă al unei construcţii, al unei maşini etc.
 •    (fig.) constituţie internă, structură. (< it. ossatura, cf. fr. ossature) oscila vb. I. intr. 1. a se mişca alternativ în direcţii opuse. 2. (fig.) a manifesta nehotărîre; a şovăi; (p. ext.) a fluctua. (< fr. osciller, cf. lat. oscillare) oscildnt adj. care oscilează. • (fig.) şovăitor; fluctuant, (cf. fr. oscillant) osciIat6r s.n. (fiz.) aparat cu ajutorul căruia, prin oscilaţiile electromagnetice ale unui montaj, se produc unde electromagnetice, (cf. fr. oscillateur) oscilat6riu adj. (despre mişcări) care are oscilaţii, (cf. fr. oscillatoire) oscilâţie s.f. 1. (fiz.) mişcare alternativă periodică a unui corp l'aţă de o poziţie de echilibru. 2. (fig.) şovăială, nehotărîre; fluctuaţie, (cf. fr. oscillation, lat. oscillatio)
                                                                                         ORT-OST
 oscilograf s.n. (fiz.) aparat care înregistrează variaţia intensităţii sau a tensiunii unui curent electric ori a altor mărimi fizice care influenţează acest curent. (< fr. oscillographe) oscilogramă s.f. (fiz.) diagramă înregistrată de un oscilograf. (<fr. oscil-logramme)
 osciloscdp s.n. (fig.) instrument asemănător unui oscilograf, folosit pentru observarea variaţiei unei mărimi periodice. ( < fr. oscilloscope) osculâţie s.f. (geom.) contact mai strîns decît contactul de tangenţă, între o curbă sau o suprafaţă cu altă curbă sau suprafaţă, (cf. fr. osculation, lat. osculatio — sărutare) oseină s.f. (chim.) proteină care se găseşte în oase, în piele şi în cartilaje. ( < fr. osseine) oseminte s.n. pl. oase de om.sau de animal mort. (după fr. ossements) osifica vb. I. refl. a se transforma în os; a căpăta structură osoasă, (cf. fr. ossifier)
 osificâţie s.f. osificare. (cf. fr. ossifica-tion)
 osmiridiu s.n. aliaj de osmiu, iridiu, platină, rodiu şi ruteniu, folosit la confecţionarea vîifurilor peniţelor de stilou. (cuvînt format din iniţiale)
 6smiu s.n. (chim.) metal alb şi foarte dur, care se găseşte în natură împreună cu platina. (< fr. osmium) osmometru s.n. (fiz.) instrument folosit la măsurarea presiunii osmotice, (cf. gr. osmos — impulsie, metron — măsură) osm6tic adj. de osmoză, specific osmozei. O presiune osmotică = diferenţa de presiune care există între o soluţie şi solventul ei, separat de aceasta printr-o membrană sernipermeabilă, pentru ca solventul să nu poată trece prin membrană în soluţie. ( < fr. osmotique) osmoză s.f. (fiz.) trecere a unui solvent printr-o membrană sernipermeabilă care separă două soluţii de concentraţii diferite sau o soluţie de solventul pur. ( < fr. osmose, cf. gr. osmos — impulsie) ospiciu s.n. spital, sanatoriu unde sînt îngrijiţi alienaţii, (cf. fr. hospice, it. ospizio, lat. hospitium) ospitalier adj. binevoitor cu oaspeţii; primitor. • (despre o casă, o ţară etc.) unde cineva este totdeauna bine primit, unde cineva se simte bine. (< fr. hospitalierj ospitalitate s.f. primire, găzduire bună.
 ( < fr. hospitalite) osram s.n. aliaj de osmiu şi wolfram, folosit la fabricarea filamentelor de becuri electrice cu incandescenţă. (< germ. Osram)
 ostatic s.m. persoană reţinută drept garanţie de către un stat pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de statul căruia îi aparţine persoana reţinută. • (fig.; fam.) zălog. (< it. ostatico) osteită s.f. (med.) inflamaţie a ţesutului osos. ( < fr. ostiile)
 27*
 OST-O VI
 ostentativ adj. făcut cu ostentaţie; provocator. (cf. fr. ostentatif) ostentaţie s.f. atitudine de paradă, de provocare; prezentare demonstrativă a avantajelor, a bunurilor pe care le are cineva, (cf. fr. ostentation, it. ostenta-zione)
 osteogân adj. (anat.) care produce un ţesut osos. (< fr. osteogene) osteogenie s.f. (anat.) studiul formării şi al dezvoltării oaselor. (< fr. ostto-genie, cf. gr. osteon — os, genos — naştere)
 osteolit s.m. (pal.) os fosil. (< fr. osteolithe, cf. gr. osteon — os, lithos — piatră)
 o.,teo!6g s.m. (med.) specialist în osteo-logie. ( < fr. osteologue) osteologic adj. privitor la osteologie.
 ( < fr. osteologique) osteologie s.f. parte a anatomiei care studiază oasele. (< fr. osteologie, cf. gr. osteon — os, logos — vorbire) osteomalacie s.f. (med.) înmuiere a scheletului produsă de decalcifiere (prin îmbătrînire). (< fr. osteomalacie, cf. gr. osteon — os, malakia — moliciune) osteomielită s.f. (med.) inflamaţie simultană a oaselor şi a măduvei lor.
 ( < fr. osUomyelite) osteoplastie s.f. (med.) restabilirea pe cale chirurgicală a unui os distrus, cu ajutorul unor fragmente osoase. (< fr. osteoplastie, cf. gr. osteon — os, plas-sein — a forma) osteotomie s.f. (med.) rezecţie a unui os făcută in scop terapeutic. (< fr. osteotomie, cf. gr. osteon — os, tome — tăietură)
 ostiâr s.m. (ist.; la romani) portar. (< lat. ostiarius)
 6stie s.f. azimă care se dă la împărtăşanie in cultul catolic şi luteran.
 ( < fr. hostie) ostil adj. duşmănos, duşman, vrăjmaş.
 (< fr. hostile, cf. lat. hostilis) ostilitate s.f. 1. duşmănie, vrajbă, vrăjmăşie. 2. (lapl.) operaţii militare, lupte pe care un stat le întreprinde contra altui stat cu care este în război; lupte, bătălii, (cf. fr. hostilite, lat. hostilitas) ostraceo s.f. pl. (zool.) subordin de animale lamelibranhiate, avînd ca tip stridia. ( < fr. ostractes, cf. gr. ostrahon
 —  scoică)
 o s trac îs m s.n. (în Grecia antică) alungare, îndepărtare temporară a unui cetăţean pe care o hotăra poporul prin vot scris pe o scoică. • (fig.) proscriere; exilare, excludere. (< fr. os-tracisme)
 ostracizâ vb. I. tr. a alunga pe cineva din viaţa publică; a exclude, a persecuta. (< fr. ostraciser) ostreicultură s.f. cultura stridiilor. (< fr. ostrticulture, cf. lat. ostrea — stridie, cultura — creştere) otalgie s.f. (med.) durere de urechi.
 (< fr. otalgie, cf. gr. ous — ureche, algos — durere)
                                                                                                420
 otărie s.f. (zool.) mamifer carnivor din Oceanur Pacific, asemănător cu foca. ( < fr. o tărie) otită s.f. (med.) inflamaţie a mucoasei urechii interne sau externe. (< fr. otite, cf. gr. ous ■— ureche) otologie s.f. parte a medicinei care se ocupă cu studiul urechii şi al bolilor ei. (< fr. otologiet cf. gr. ous — ureche, logos — vorbire) otoree s.f. (med.) scurgere, adesea purulentă, din ureche. (< fr. otorrhtţe, cf. gr. ous — ureche, rheo — a curge) otorinolaringol6g s.m. medic specialist in otorinolaringologie. ( < fr. oto-rhino-laryngologue) otorinolaringologie s.f. ramură a mecii-cinei care se ocupă cu studiul urechii, al nasului şi al laringelui, precum şi cu bolile lor. (< fr. oto-rhino-laryngologie, cf. gr. ous — ureche, rhis — nas, la-larynx — laringe, logos — voibire) otoscdp s.n. (med.) instrument folosit la cercetarea canalului auditiv al urechii. (< fr, otoscope, cf. gr. ows — ureche, skopein — a privi) oval adj. care are o formă alungită (ca de ou). • eliptic. U s.n. figură rotundă, asemenea elipsei. (<fr. ovale, cf. lat. ovum — .ou)
 ovalizâ vb. I. refl. (tehn.) a se face, a deveni oval. (< fr. ovaliser) o va li zare s.f. (tehn.) deformaţie prin uzură a unui corp cilindric circular, astfel încît secţiunea circulară devine ovală. (cf. fr. ovalisation)
 o vâr s.n. 1. (anat.) organ în care se formează şi în care cresc celulele sexuale la animale şi la oameni. 2. (bot.) parte a pistilului unde se formează ovulele ^i care se transformă după fecundaţie în fruct. (< fr. ovaire) ovariân adj. privitor la ovar (1), de ovare.
 ( < fr. ovarien) ovariotomie s.f. (med.) operaţie care constă in scoaterea ovarelor bolnave. • (zool.) castrarea animalelor femele prin extirparea ovarelor. ( < fr. ovariotomie) ovarită s.f. (med.) inflamaţie a ovarelor. ( < fr. ovarite) ovaţie s.f. (la pl.) aclamaţii, aplauze entuziaste manifestate faţă de cineva sau faţă de o acţiune, o iniţiativă etc.
 •     (ist.) onoruri acordate la romani unui comandant militar, pentru o victorie. (cf. lat. ovatio, fr. ovation) x.Vi\ţiona vb. I. tr. a-si manifesta admiraţia, simpatia pentru cineva sau pentru ceva prin ovaţii; a aclama. (< fr. ovationner)
 6vă s.f. (arhit.) motiv decorativ alcătuit dintr-o proeminenţă în forma unei jumătăţi de ou. (< fr. ove) ovăr s.n. (sport) stil de înot rapid pe o parte, care se execută cu sau fără scoaterea braţului deasupra apei. (< engl. over)
 ovicid adj., s.n. (chim.) (substanţă) care are proprietatea de a distruge ouăle de insecte. (< fr. ovicide)
 421
 oviduct s.n. (anat.) canal prin care sînt eliminate ovulele din corpul unui animal. (< fr. oviducte; cf. lat. ovum — ou, ducere — a conduce) ovifdrm adj. în formă de ou. (< fr. oviforme)
 ovin adj. privitor la oi sau Ia capre. // s.f. pl. subfamilie a rumegătoarelor, din care fac parte oaia şi capra; (la sg.) animal din această subfamilie. (cf. fr. ovin, lat. ovinus) ovipâr adj. (despre animale) care se înmulţeşte prin ouă. II s.n. pl. animale care se înmulţesc prin ouă. (< fr. ovipare)
 ovoîd adj. în formă de ou; oval. (cf. fr. ovoîde)
 ovoidâl adj. ovoid. (cf. fr. ovoîdal) ovosc6p s.n. aparat cu care se examinează calitatea ouălor. ( < fr. ovoscope, cf. lat. ovum — ou, gr. shopein — a examina)
 ovovivipâr adj. (despre animale) a cărui femelă cloceşte ouăle în pîntece. (< fr. ovovivipare, cf. lat. ovum — ou, vivus — viu, părere — a se naşte) ovtil s.n. (biol.) celulă sexuală produsă de ovar, care, după fecundaţie, dă naştere embrionului. • (bot.) parte a carpelei plantelor fanerogame. care. după fecundare se transformă în să-mînţă. ( < fr. ovule) oxalât s.m. (chim.) sare sau ester al acidului oxalic. ( < fr. oxalate) oxalic adj. (chim.; în expr.) acid oxalic = substanţă solidă, albă, cristalizată, solubilă în apă şi foarte toxică, întrebuinţată în vopsitorie, la fabricarea cernelii etc. (< fr. oxalique) oxid s.m. (chim.) compus al oxigenului cu un corp simplu. O oxid de calciu = var nestins; oxid de carbon = gaz toxic, incolor şi inodor care ia naştere din arderile incomplete ale cărbunilor. (< fr. oxyde)
 oxidă vb. I. tr. şi refl. a (se) transforma în oxid; a (se) rugini. (< fr. oxyder) oxidăbil adj. care poate să se oxideze,-care poate rugini, (cf. fr. oxydable) oxidânt adj., s.m. (chim.) (substanţă) care are proprietatea de a oxida. (cf. fr. oxydant)
 oxidăţie s.f. (chim.) oxidai e. (cf. fr.
 oxydotion) oxidimetrîe s.f. (chim.) metodă de analiză chimică cantitativă a substanţelor bazată pe fenomenul de oxidare.
                                                                                     OYI-OZO
 oxMrîl s.m. (chim.) hidroxil. (<fr. oxhydryle, cf. germ. Oxydril) oxigân s.n. (chim.) corp simplu, gazos, inodor şi incolor care se găseşte în proporţie de aproximativ o cincime în atmosferă. (< fr. oxygbne, cf. gr. oxys
 —  oxid, gennan — nasc)
 oxiţrcnâ vb. I. refl. a se combina cu oxigenul. • tr. şi refl. a(-şi) decolora (părul) cu apă oxigenată. • tr. (text.) a albi textilele prin tratare cu apă oxigenată, (cf. fr. oxygener) oxigenat adj. care conţine oxigen. O apă oxigenată = lichid incolor, format dintr-o soluţie de perhidrol cu apă: se foloseşte ca dezinfectant şi decolorant.
 •    (despre păr) decolorat cu apă oxigenată. (cf. fr. oxygene) oxihemoglobină s.f. (fiziol.) compus nestabil format în procesul respiraţiei prin acţiunea oxigenului asupra hemoglobinei. (< fr. oxyhemoglobine) oxiton s.n. (lingv.) cuvînt accentuat pe ultima silabă. (< fr. oxyton) oxiur s.m. (mai ales la pl.) vierme parazit care trăieşte în intestinul omului şi al unor animale. (< fr. oxyure)
 ozalîd s.n. hîrtie acoperită cu un strat fotosensibil, folosită la reproducerea heliografică a desenelor de pe hîrtie de calc.
 ozenă s.f. (med.) afecţiune a mucoasei nazale care răspîndeşte un miros greu. (< fr. ozene, cf. gr. ozaina — duhoare)
 ozocherită s.f. (min.) ceară minerală formată din hidrocarburi şi folosită la fabricarea cerii, a luminărilor etc. ( < fr. ozoherite) ozon s.n. (chim.) formă alotropică a oxigenului, care se prezintă ca un gaz albăstrui, cu miros puternic, care se găseşte în natură sau se obţine prin descărcări electrice în aer. (< fr. ozone, cf. gr. ozein — a avea miros) ozonizâ vb. I. tr. 1. a steriliza apa cu ajutorul ozonului. 2. a produce ozon (mai ales într-o încăpere, pentru a mări cantitatea de oxigen), (cf. fr. ozoniser) ozonizor s.n. (tehn.) aparat folosit pentru producerea ozonului prin descărcări electrice în aer. (cf. fr. ozoniseur) ozonometru s.n. aparat pentru măsurarea proporţiei de ozon din atmosferă. (cf. fr. ozone — ozon, gr. metron
 —  măsură)
 pacfâng s.n. (metal.) aliaj de aramă, de nichel şi de zinc, folosit în special la fabricarea tacîmurilor. (cf. germ. Pach-fong)
 pacbeb6t s.n. (mar.) navă mare, rapidă, care transportă călători, colete poştale şi mici cantităţi de mărfuri. (< fr. paquebot, cf. engl. pachet — pachet, boat — navă) p&cher s.n. (tehn.) dispozitiv folosit în sonde pentru izolarea apelor superioare şi a gazelor şi pentru protecţia coloanelor împotriva turtirii sau a’plesnirii. (cf. engl., germ. Pacher) pachet s.n. reunire de obiecte legate sau învelite laolaltă; legătură; obiect, lucru învelit în hîrtie, în carton etc. (< fr. paquet, cf. engl. pachet) pacient adj. răbdător. // s.m. şi /. bolnav care se află în tratamentul unui medic. (< lat. patiens, cf. it. paziente, fr. patient)
 pacienţă s.f. răbdare. (< lat. patientia, cf. it. pazienza, fr, patience) pacific adj. 1. paşnic; liniştit. 2. (invar.; in expr.) locomotivă pacific = locomotivă cu viteză mare, folosită la trenurile de călători, (cf. lat. pacificus, fr. pacifique, it. pacifico) pacifică vb. I. tr. a face să înceteze conflictele armate, luptele, dezordinile; a restabili pacea, ordinea, (cf. lat. pacificare, fr. pacifier, it. pacificare) pacificator adj. care pacifică, împăciuitor. (cf. lat. pacificator, fr. pacifi-cateur)
 pacifism s.n. curent liberal ai cărui reprezentanţi se pronunţă împotriva oricăror războaie, considerînd că acestea pot fi‘înlăturate prin simpla propovă-duire a păcii generale, încercînd astfel să înşele masele muncitoare şi camu-flînd pregătirile de război, să le abată de la lupta activă contra războaielor imperialiste, (cf. fr. pacifisme) pacifist adj. privitor la pacifism. // s.m. şi /. adept al pacifismului, al păcii; iubitor al păcii. (cf. fr. pacifiste) paciulie s.f. (bot.) plantă erbacee la-biată, originară din Extremul Orient, din care se extrage un parfum puternic. (< fr. patchouli) pact s.n. 1. tratat, acord, convenţie cu caracter solemn între mai multe state, prin care se stabilesc anumite drepturi şi obligaţii reciproce. 2. învoială, înţelegere, convenţie, (cf. fr. pacte, lat. pactum)
 pactizâ vb. I. intr. a se înţelege, a cădea la învoială, a face cauză comună v(cu cineva); a face un pact cu cineva. ( < fr. pactiser)
 padelâ vb. I. intr. a vîsli cu ajutorul padelei. (<engl. paddle, cf. germ. paddeln)
 padelă s.f. vîslă special construită ca să se poată vîsli cu ea alternativ, cînd pe un bord, cînd pe celălalt. (< germ. Paddel, cf. engl. paddle) pad6c s.n. teren îngrădit, în apropierea grajdului, unde se ţin animalele pentru a le permite mişcarea la soare şi la aer.
 •    loc lîngă boxa unui cal de curse; loc unde se ţin caii înainte de a intra pe pista de alergări. (< fr., engl. paddoch) pagăie s.f. (mar.) vîslă care se manevrează fără a o sprijini pe ambarcaţie. ( < fr. pagaie) pagina vb. I. tr. 1: a dispune în pagini (la o carte, la un ziar etc.) materialul cules în şpalturi; a numerota paginile unei cărţi. 2. a schiţa planul de dispunere a materialului unui ziar, înainte de a fi dat la cules. (cf. fr. paginer) paginator s.m. tipograf care aşază în pagini textul cules şi corectat. (< pagina)
 paginatură s.f. (poligr.; rar) numerotarea paginilor unei opere. (< pagina) paginaţie s.f. (poligr.) aşezare în pagini a materialului cules în şpalturi; numerotare a paginilor unei cărţi. (cf. fr. pagination) pagină s.f. 1. faţă a unei foi de registru, de carte, de revistă etc.; cuprinsul, textul unei asemenea feţe. 2. (fig.) moment, eveniment, întîmplare din viaţa cuiva. (cf.'lat. pagina, it. pagina) pag6dă s.f. templu în formă de turn piramidal compus din mai multe construcţii suprapuse, specific unor ţări din Extremul Orient. (< fr. pagode, cf. port. pagoda) pahiderm s.m. (zool.) mamifer ierbivor cu pielea foarte groasă, cu pîntecele mare şi cu picioarele terminate cu o copită. (< fr. pachyderme, cf. gr. pachys — gros, derma — piele) pahimoningită s.f. (med.) inflamarea şi îngroşareâ uneia dintre cele trei meninge ale creierului numită dura mater. ( < fr. pachymeningite) pahipleurită s.f. (med.) inflamare şi îngro-şare a pleurei. (< fr. pachypleurite) paiaţă s.f. 1. actor de circ sau de bîlci care provoacă rîsul prin înfăţişarea sa
    423
     caraghioasă, prin ghiduşii etc. 2. (fig.) caraghios; neserios, măscărici, (cf. fr. paillasse, it. Pagliaccio, n.p.)
     /paiet s.n. (mar.) pînză groasă imper-\ meabilă, manevrată de la bord, cu \ «are se acoperă pe dinafară spărturile
     ■ mici produse în bordajul unei nave, vsub linia de plutire. (<fr. paillet) paietă s.f. piesă mică metalică sau de sticlă, cu o gaură la mijloc, care se coase pe haine, pe stofe etc. pentru a le înfrumuseţa. (< fr. paillette) pair s.m. (pron.: per) 1. fiecare dintre marii vasali ai regelui Franţei. 2. membru al uneia din cele două camere legislative din Franţa între 1814 şi 1848; grad de nobleţe care-i conferea, celui care-1 poseda, dreptul de a fi membru al Camerei Lorzilor în Anglia. (< fr., engl. pair. cf. lat. par — egal) paj s.m. (ist.) tînăr nobil în serviciul unui senior feudal. (< fr. page) pal adj. palid. • (fig.) fără strălucire, şters; searbăd; slab. (< fr. pâle) paladin s.m. (ist.) nobil slujitor la palatul regal, o cavaler medieval rătăcitor, dornic de aventuri. • (fig.) voinic, om îndrăzneţ, animat de sentimente cavalereşti, (cf. fr. paladin, it. paladino < lat. palatinus) paladin1 s.n. (chim.) metal alb-argintiu din familia platinei. (< fr. palladium) palâdiu2 s.n. 1. (ist.) statuie a zeiţei Atena, aflată în cetatea Troia, căreia îi era încredinţată soarta cetăţii. 2. (rar) ocrotire, pază, apărare. (<fr., lat. palladium) palân s.n. (tehn.) macara formată din mai mulţi scripeţi folosită la ridicarea unor greutăţi mari. ( < fr. palan, cf. it. palanco)
     palan chin s.n. 1. litieră, lectică. 2. ţesătură de mătase asemănătoare cu caş-mirul. ( < fr. palanquin) palat s.n. (anat.) partea superioară a cavităţii bucale la om şi la celelalte animale vertebrate; cerul gurii. (< lat. palatum)
_ palatal adj., s.f. (fon.) (sunet) articulat în regiunea palatului. (< fr. palatal) palatalizâ vb. I. tr. (fon.) a da un timbru palatal, a transforma un sunet nepa-latal într-unul palatal; a muia. (cf. fr. palataliser)
     palatin1 s.m. (ist.) mare demnitar la palatul regilor in evul mediu. Q guvernator al unei provincii. ( < lat. palatinus)
     palatin2 adj. (rar) al cerului gurii, al palatului. ( < fr. palatin) pâlă s.f. (tehn.) fiecare dintre braţele unei elice de avion, de vapor sau ale unui rotor de maşină. (< fr. pale, cf. lat. pala) palee s.f. (constr.) picior intermediar de susţinere a grinzilor principalc ale unui pod de lemn. (< fr. palee) paleobotânică s.f. ramură a paleontologiei care studiază fosilele vegetale. (< fr. paUobotanique)
                                                                                          PAI-PAL
 pa!eoc6n s.n. (geol.) prima epocă a paleogenului. (< fr. paleocene, cf. gr. paleos — vechi, kainos — recent) paleoclimatologie s.f. studiul variaţiilor climei în decursul perioadelor geologice, (cf. gr. palaios — vechi, lat. clima — climă, gr. logos — vorbire) paleogen s.n. (geol.) prima perioadă a erei terfiare; numulitic. (cf. germ. Palăoyen, it. paleogene, fr. paUogene) paleograf s.m. specialist în paleografie.
 (cf. fr. paleographe) paleografie adj. privitor la paleografie;
 de paleografie, (cf. fr. paleographique) paleografie s.f. ştiinţă care se ocupă cu descifrarea scrisului vechi din manuscrise, de pe hărţi etc. (cf. fr. paUogra-phie, gr. palaios — vechi, graphein — a scrie)
 paleolitic adj. privitor la epoca geologică a pietrei cioplite. // s.n. epoca pietrei cioplite, (cf. fr. paUolithique, gr. palaios — vechi, lithos — piatră) paleolog s.m. om de ştiinţă care studiază limbile vechi. (< fr. paliologue, cf. gr. palaios — vechi, logos — vorbire) paleontol6g s.m. specialist în paleontologie. (< fr. paleontologie) paleontologic adj. privitor la paleontologie; de paleontologie, (cf. fr. paUonto-logique)
 paleontologie s.f. ramură a geologiei care studiază vieţuitoarele fosile existente în sedimentele scoarţei terestre. (< fr. paleontologie, cf. gr. palaios — vechi, on — fiinţă, logos — vorbire) paleoteriu s.m. animal mamifer erbivor din era terţiară, care semăna cu tapirul. (< fr. paleotherium) paleoz6ic adj. care aparţine erei primare, privitor la era primara. // s.n. era primară. (< fr. paleozoîque, cf. gr. palaios
 —    vechi, zoon — animal) paleozoologie s.f. parte a paleontologiei care se ocupă cu studiul animalelor fosile. (< fr. paUozoologie) palestră s.f. (în Grecia antică) loc special amenajat pentru exerciţii de gimnastică. (cf. lat. palaestra, gr. palaistra
 <    pale — luptă) paletă s.f. 1. plăcuţă de lemn de obicei ovală, pe care pictorii îşi amestecă culorile cînd lucrează. 2. (sport) plă-[ cuţă rotundă cu mîner care se foloseşte pentru lovirea mingii la tenisul de masă. 3. (tehn.) organ al turbinelor sau al robilor hidraulice care conduce fluidul; pală mică. (< fr. palette) paliativ adj., s.n. 1. (medicament) care ameliorează o boală sau îi înlătură temporar simptomele fără a-i suprima cauza. 2. (fig.) care aduce o soluţie de moment, care rezolvă provizoriu o situaţie sau efectele ei. (<fr. pal-liatif)
 palid adj. 1. galben, pal, alb la faţă.
 i 2. fără strălucire, lipsit de intensitate luminoasă. (<lat. pallidus, cf. it. pallido)
 paliditate s.f. paloare, (cf. it. palliditâ)
 PAL-PAL
 palier s.n. 1. porţiune de traseu orizontal al unei şosele sau al unei căi ferate. • platformă pentru odihnă la o scară, plasată de obicei la nivelul etajelor. 2. (tehn.) lagăr. 3. (constr.) ansamblul planşeelor unei construcţii situate la acelaşi nivel. 4. (av.) parcurs executat de avion imediat după dezlipirea de la pămînt la decolare, în zbor orizontal, pentru a intra în viteză.
 (< fr. palier) palimpsest s.n. (lit.) pergament de pe care a fost ştearsă, răzuită, scrierea iniţială pentru a fi scris din nou şi pe care se mai văd încă urmele vechii scrieri. ( < fr. palimpseste, cf. gr. palin
 —   din nou, psestos — răzuit) palindr6m s.n. joc distractiv constînd în
 găsirea unui cuvînt care, citit direct şi invers, să aibă fie acelaşi înţeles, fie să dea un cuvînt cu un alt înţeles.
 •   (lit.) vers care poate fi citit şi de la sfîrşit către capăt fără să-şi piardă sensul. ( < fr. palindrome, cf. gr. palin
 —   din nou, dromos — drum) palingeneză s.f. 1. metamorfism produs
 la adîncimi foarte mari pe care îl suferă rocile eruptive sau sedimentare sub influenţa temperaturii. 2. (în filozofia idealistă) presupusă renaştere a sufletului după moarte. • (fig.) regenerare, primenire, reînviere, reînnoire morală, (cf. fr. palingenesie < gr. palin — din nou, genesis — generaţie) palinodie s.f. (lit.) pof-zie în care autorul retractează cele spuse într-o poezie anterioară, (cf. fr. palinodie lat., gr. palinodia < palin — din nou, ode — cînt) palisâdă s.f. obstacol, fortificaţie constînd dintr-un gard înalt format din pari de lemn înfipţi vertical în pămînt şi legaţi între ei prin nuiele etc. (< fr. palissade)
 palisandru s.m. (bot.) arbore exotic cu flori mari, albastre sau roşii, al cărui lemn mirositor, foarte tare, de culoare neagră-violetă, se întrebuinţează în tîmplăria fină. ( < fr. palissandre, cf. it. palissandro) palisâre s.f. dirijare a creşterii lăstarilor pentru a nu se rupe sau pentru a li se da o anumită formă. (< fr. palisser) pâlium s.n. manta la vechii greci şi la romani. (<lat. pallium) palm s.m. (rar) palmier. (<germ. Palme)
 palmacee s.f. pl. (bot.) familie de plante monocotiledonate, cunoscute sub numele generic de palmier, (cf. lat. palma
 —   palmiu)
 palmares s.ii. (rar) listă în care se înscriu victoriile sportive, succesele literare obţinute de cineva. ( < fr. palmares, cf. lat. palma - frunză de palmier, simbol al victoriei) palmât adj. 1. (bot.; despre frunze) care seamănă cu o mînă cu degetele răşchirate. 2. (zool.; despre piciorul unor păsări) cu degetele unite printr-o membrană. (cf. fr. palmă)
                                                                                                424
 palmatiffd adj. (bot.; despre frunze) care este tăiată în lobi aşezaţi ca degetele mîinii şi ale căror adîncituri ajung pînă la mijlocul limbului. (< fr. pal-matifide)
 pâlmă s.f. (rar) ramură de palmier (socotită ca semn al biruinţei). • motiv ornamental. O palmele academice = distincţie acordată de Academia Franceză oamenilor de ştiinţă şi artiştilor, (cf. fr. palme, lat. palma) palmer s.n. (tehn.) instrument de precizie folosit pentru determinarea grosimii unor piese; micrometru. (< fr. palmer) palmâtă, s.f. motiv ornamental stilizat, sculptat sau pictat, în formă de frunze de palmier. • (agr.) formă artistică dată unor pomi fructiferi, îndreptîn-du-le, cu ajutorul spalierelor, ramurile pentru ca să crească într-o anumită direcţie. (< fr. palmette) palmier s.m. (bot.) arbore exotic cu tulpina înaltă, dreaptă, neramificată, terminată cu o coroană de frunze şi avînd florile dispuse în inflorescenţe foarte variate. ( < fr. palmier) palmifârm adj. 1. (bot.) palmat. 2. (arhit.; despre un tip de coloană egipteană) care are capitelul în forma unui mănunchi de frunze de palmier. (< fr. palmiforme) palmipld s.n. (zool.; la pl.) ordin de păsări înotătoare cu degetele împreunate printr-o pieliţă; (la sg.) pasăre care face parte din acest ordin. (< fr. palmipedes) palmitat s.m. (chim.) sare a acidului palmitic.
 palmîtic adj. (chim.; în expr.) acid palmitic = acid gras semisolid care se află în uleiul de palmier şi în numeroase grăsimi naturale. (< fr. palmitique) palmitmă s.f. (chim.) tripalmitină. paloâre s.f. paliditate; gălbejeală. (< fr.
 păleur, cf. lat. pallor) palogrâf s.n. (mar.) instrument cu care se înregistrează oscilaţiile navei. (< fr. pallographe) palonier s.n. (tehn.) pîrghie articulată cu două pedale la extremităţi, legată de organul de direcţie al unui avion sau al unei ambarcaţii şi folosită la dirijarea acestora cu ajutorul picioarelor. ( < fr. palonnier) palpa vb. I. tr. 1. a pipăi. • (med.) a examina prin pipăire (atingere sau apăsare) cu mîna anumite părţi ale corpului, organe etc. 2. (tehn.) a verifica gradul de netezime al suprafeţei unui corp cu ajutorul unui palpator sau cu mîna. (< fr. palper, cf. it., lat. palpare)
 palpabil adj. care poate fi pipăit; concret. • (fig.) evident, sigur, neîndoios, (cf. fr. palpable) palpabilitâte s.f. însuşirea a tot ce este palpabil. • (fig.) plasticitate; claritate. (cf. fr. palpabilite) palpat6r s.n. (tehn.) ac cu ajutorul căruia se determină gradul de netezime al
 425
  unei suprafeţe metalice prelucrate. (< palpa)
  palpâţie s.f. (med.) palpare. (cf'. fr.
  palpation, lat. palpatio) palpită vb. I intr. 1. (despre inimă) ,a-şi înteţi ritmul bătăilor, datorită unei emoţii sau unei maladii; a zvîcni.
  #   (despre oameni) a tremura (din cauza unei emoţii), a fi foarte mişcat. 2. (fig.) a se manifesta puternic, a fi plin de viaţă. (< fr. palpiter, it. palpitare) palpitânt adj. emoţionant, interesant, pasionant, (cf. fr. palpitant) palpitaţie s.f. mişcare convulsivă a unei părţi oarecare ă corpului; zvîcnire, bătaie puternică şi neregulată a inimii, (cf. fr. palpitation, lat. palpitatio) palplânşă s.f. (constr.; mine) element de construcţie destinat să sprijine terenul unei săpături sau să formeze o incintă în interiorul căreia să se poată executa o lucrare fiind ferită astfel de infiltraţia apei. (< fr. palplanche) palton s.n. haină groasă şi lungă de iarnă care se poartă peste celelalte veşminte (< fr. paletot) paludic adj. infectat de paludism. (cf.
  fr. paludique) paludism s.n. (med.) malarie. (< fr. paludisme, cf. lat. palus — mlaştină) palustru adj. de la baltă, din ţinutul bălţilor. O friguri palustre = malarie; locuinţe palustre = locuinţe lacustre, (cf. fr. palustre, lat. palustris) parnâ vb. I. intr. (rar) a leşina, a se pierde. (< fr. pamer) pamflet s.n. scriere satirică în care sînt înfierate atitudini, fapte, concepţii negative. ( < fr., engl. pamphlet) pamfletar s.m. (adesea depreciativ) autor de pamflete, (cf. fr. pamphletaire) pamfletîst s.m. pamfletar, (cf. fr. pam-phletiste)
  pampas s.n. cîmpie întinsă, acoperită cu ierburi, din America de Sud. (cf. fr., sp. pampa) panaceu s.n. nume dat odinioară unor medicamente despre care se credea că ar putea să vindece orice boală; leac, remediu universal. (< fr. panacee, cf. gr. panakeia) panama s.f. I. împletitură fină făcută din frunzele unui arbust din America Centrală; (p. ext.) pălărie făcută dintr-o astfel de împletitură. • ţesătură de bumbac sau de in care imită această împletitură. II. afacere frauduloasă de mari proporţii legată de coruperea -funcţionarilor de stat. (<fr. panama, cf. Panama, n.p.) panârd adj. (despre cai) ale cărui picioare posterioare sînt îndreptate de la genunchi, în afară. (< fr. panard) pauariţiu s.n. (med.) inflamaţie cu puroi a ţesuturilor din jurul unghiilor. (< lat. panaricium, cf. fr. panaris) pauâş s.n. smoc de pene (colorate), care împodobea odinioară coiful, chipiul militarilor ; penaj. (< fr. panache, cf. it. pennachio — penaj)
                                                                                    PAL-PAN
  panatenle s.f. pl. (ist.) serbări care se -celebrau la Atena în cinstea zeiţei Minerva, protectoarea cetăţii. (< fr. panathendes, cf. lat., gr. panathenaica) pană s.f. oprire accidentală a funcţionării unei maşini, a unui autovehicul, determinată de defectarea unei piese, de lipsa combustibilului etc.
  ( < fr. panne) pancartă s.f. afiş mare de hîrtie, de pînză, de tablă care cuprinde o lozincă, un anunţ public etc. (< fr. pancarte) pancreas s.n. (anat.) glandă situată între ficat şi splină, avînd o secreţie externă necesară digestiei şi una hormonală necesară pentru reglarea zahărului din organism. (< fr. pancreas, cf. gr. pan-kreas)
  pancrcâtic adj. privitor la pancreas, al pancreasului. (< fr. panereatique) pancreatmă s.f. (med.) substanţă extrasă din pancreasul animalelor şi folosită ca medicament în tratamentul tulburărilor intestinale. (< fr. pan-creatine)
  pancromâtic adj. (despre un material fotografic) care este sensibil la toate culorile spectrului vizibil. ( < fr. panchro-matique, cf. gr. pan — tot, chroma — culoare)
  pandantiv s.n. 1. bijuterie, piatră preţioasă în formă rotundă sau ovală, care se poartă atîrnată la gît. 2. (arhit.) porţiune a unei bolţi sferice, aflată între arcele mari care susţin o cupolă.
  (< fr. pendentif) pandecte s.f. pl. (jur.) culegere de hotă-rîri şi decrete ale vechilor jurisconsulţi români, alcătuită la porunca împăratului Justinian. (cf. lat. pandectae, gr. pandehtai)
  pandem6niu s.n. (mit.) loc imaginar situat în infern, unde se presupunea că se adună demonii; adunarea, sfatul demonilor. • (fig.) adunare de bandiţi, de oameni răi, de sceleraţi. (< fr. pandemonium, cf. gr. part — tot, dai-mon — demon)
  pandit s.m. titlu dat savanţilor, învăţaţilor etc. brahmani din India. (< fr.
  pandit)
  panegiric s.n. 1. (ist.) discurs la vechii greci şi la romani în care se elogiau faptele de vitejie ale înaintaşilor sau se aduceau laude unui oraş, unei persoane însemnate. 2 .elogiu, laudă. • tămî-iere, laudă nemeritată, linguşitoare. (< fr. panegyrique, cf. gr. panegyrikos) panegirist s.m. cel care face un panegiric; cel care aduce cuiva laude nemeritate. (< fr. panegyriste) panel s.n. placă de lemn formată dintr-un miez de şipci încheiate între două foi de furnir. (< rus. paneli) pangolms.m. mamifer din regiunile tropicale, fără dinţi, cu corpul acoperit de solzi tari şi tăioşi şi cu o coadă lungă. (< fr. pangolin) pânică s.f. spaimă, teroare, frică mare, subită, adesea fără temei. (< fr. pani-
 PAN-PAN
  que, cf. it. panico, gr. panikos < Pan, n.p.)
 paniculă s.f. (bot.) inflorescenţă în formă de ciorchine sau de spic. (< fr. particule, cf. lat. particula) panificâ vb. I. tr. a supune făina procesului de panificaţie, (cf. it. panificare, fr. panifier) panificabil adj. (despre cereale) care poate fi transformat în pîine. (cf. it. panificabile, fr. panificable) panificâţie s.f. transformarea făinurilor în pîine. (cf. it. panificazione, fr. pani-fication)
 panlogism s.n. (fii.) teorie idealistă hegeliană potrivit căreia întreaga dezvoltare a naturii şi a societăţii este realizarea activităţii raţionale, logice a spiritului universal. (< fr. panlogisme) panoniân s.n. (geol.) epoca pliocenului din podişul Transilvaniei şi din depresiunea panonică; seria de straturi geologice din această epocă. (cf. fr. panno-niera; cf. Panonia, n.p.) panoplie s.f. colecţie de arme şi de armuri (luate ca trofeu), aşezate în mod decorativ pe un panou; panou cu arme aşezat pe perete. (< fr. panoplie, cf. gr. pan — tot, op Ion — arme) pan6ptic s.n. 1. muzeu al cărui interior poate fi cuprins dintr-o singură privire. 2. expoziţie de figuri de ceară. ( < fr. panoptique, cf. germ. Panoptikum) panoramă s.f. 1. privelişte naturală (văzută din depărtare, de la înălţime). 4 (fig.) prezentare de ansamblu a unui complex de evenimente; frescă. 2. tablou mare aplicat pe peretele unei încăperi rotunde, care primeşte lumina de sus, dînd spectatorului aflat în mijlocul încăperii iluzia unei imagini reale; (p. ext.) clădire în care există un asemenea tablou. 3. spectacol de bîlci cu scamatorii, acrobaţii etc. (< fr. panorama, cf. gr. pan — tot, horama — vedere)
 panorâmic adj. de panoramă, care redă o panoramă, o fotografie panoramică = fotografie care cuprinde un peisaj extins (luată de obicei din avion). (< fr. pano-ramique)
 panortodox adj. privitor la toate bisericile ortodoxe; al întregii ortodoxii. ( < pan- -f- ortodox) pan6u s.n. 1. planşă, tablă de lemn, de carton etc. fixată pe un perete sau pe suporturi şi folosită pentru afişaj etc. 2. porţiune a unui perete sau a unui tavan, despărţită de rest prin elemente de sculptură, de stucatură sau de pictură; (p. ext.) tablou sau ţesătură artistică fixată ca decoraţie pe un perete despărţitor. • (sport) tablă mare în faţa căreia este fixat coşul de baschet.
 •   (mii.) panou de tragere = ţintă în formă de panou (1) folosită pentru trageri. 3. (constr.) element de construcţie plin sau alcătuit din bare, folosit la căptuşirea unui zid, la acoperirea unei deschideri etc. • (mine) panou
                                                                                           426
 de exploatare = porţiune dintr-un cîmp de exploatare cuprinsă între două galerii. (< fr. panneau) panpsihism s.n. (fii.) concepţie idealistă, ostilă ştiinţei, care afirmă că toate fenomenele naturii sînt însufleţite. v. animism. (< fr. panpsy-chisme)
 panromânic adj. referitor la toate popoarele romanice sau neolatine, (cf. germ. panromanisch) pansa vb. I. tr. 1. a aplica un pansament *pe o rană sau pe un organ bolnav; a bandaja. 2. (rar) a ţesăla şi a peria (cai, vite). (< fr. panser) pansâj s.n. curăţirea de murdărie a pielii animalelor cu ţesala şi cu peria. (< fr. pansage)
 pansament s.n. (med.) ansamblul materialelor (tifon, vată, medicamente etc.) cu care se pansează o rană; legătură. (< fr. pansement) panslâv adj. referitor la comunitatea popoarelor slave. (cf. fr. panslave) panslavism s.n. curent politic reacţionar apărut în secolul al XlX-lea în Rusia, care tindea la unirea tuturor ţărilor slave într-un singur stat în frunte cu Rusia ţaristă, (cf. fr. panslavisme) uanslavist adj. privitor la panslavism. II s.m. şi., f. adept al panslavismului, (cf. fr. pdnslaviste) pantagruelic adj. lacom, mîncăcios, nesătul ;     (p. ext.) îmbelşugat, încărcat.
 (< fr. pantagruelique, cf. Pantagruel, n.p.)
 pantalon s.m. 1. (mai ales la pl.) obiect de îmbrăcăminte (purtat în special de bărbaţi) care acoperă corpul de la brîu în jos. 2. (tehn.) piesă care serveşte la bifurcarea unei conducte. (< fr. pantalon, cf. Pantalone, n.p.) pantă s.f. 1. înclinare, coastă, povîrniş al unui teren, al unei suprafeţe; porţiune de drum înclinată. 2. (mat.) unghi format de o dreaptă cu o orizontală sau cu un plan orizontal; tangentă trigonometrică la acest unghi.
 (< fr. pente < pendre — a atîrna) panteism s.n. (fii.) teorie idealistă care identifică divinitatea cu întreaga natură. (cf. fr. pantheisme, gr. pan — tot, theos — zeu) panteist adj. privitor la panteism; care admite panteismul. // s.m. şi /. adept al panteismului, (cf. fr. panthiiste) panteon s.n. 1. (ist.) templu închinat tuturor zeilor la greci şi la romani. 2. monument consacrat amintirii oamenilor iluştri, unde se depun rămăşiţele lor pămînteşti. • (fig.) totalitatea oamenilor iluştri ai unui popor, ai unei ţări. (< fr. panthton, lat., gr. pantheon < pan — tot, theos — zeu) panteră s.f. mamifer carnivor de pradă din Africa şi din Asia, asemănător leopardului, cu blana gălbuie presărată cu pete inelate roşietice. (< fr. panthăre) pantograf s.n. (tehn.) 1. instrument cu care se reproduce mecanic un desen,
 427
 o gravură la aceeaşi mărime sau la altă scară. 2. priză de curent pentru vehicule cu tracţiune electrică care face legătura cu firul aerian. (< fr. panto-graphe, cf. gr. pan — tot, graphein — a scrie)
 pantometru s.n. (tehn.) instrument folosit pentru măsurarea unghiurilor şi a înclinării terenului pe o anumită porţiune. (cf. fr. pantometre) pantomim, s.m. actor de pantomimă;
 mim. (<fr. pantomime) pantomitnă s.f. arta de a reprezenta idei şi sentimente prin gesturi sau prin mimica feţei; reprezentaţie de teatru în care autorii exprimă diversele acţiuni dramatice prin gesturi şi prin mimică; scenariul unei astfel de reprezentaţii, (cf. fr. pantomime, lat. pantomimus, gr. pantomimos < pan — tot, mimos — imitator)
 pantomimic adj. de pantomimă; exprimat prin gesturi, (cf. fr. pantomimique) pantum s.n. (lit.) poezie cu formă fixă în care al doilea şi al patrulea vers dintr-un catren formează primul şi al treilea vers din catrenul următor. ( < fr. pantoum) papă s.m. (rar) tată. (< fr. papa) papagâl s.m. 1. pasăre tropicală cu ciocul gros şi încovoiat, cu pene viu colorate, care poate imita vorbele omului. 2. (fig.) om care repetă mecanic părerile sau vorbele altuia. 3. cleşte cu dinţi folosit în lucrările de montare şi reparare a ţevilor. (< it. pappagallo) papaină s.f. (chim.) ferment vegetal extras din sucul unui arbore tropical; se întrebuinţează în medicină ca digestiv şi ca vermifug. (< fr. papaîne) papâl adj. care aparţine papei, de papă; (p. ext.) catolic, (cf. fr. papal, it. papale)
 papalitâte s.f. autoritate papală; demnitatea de papă; timp cît un papă deţine această autoritate, (după fr. papautt) papaveracee adj. (despre plante) care se caracterizează printr-un suc lăptos cu proprietăţi narcotice. // s.f. pl. familie de plante care au un suc lăptos cu însuşiri narcotice şi al căror tip este macul; (lasg.) plantă care face parte din această familie. (< fr. papavâracâes) papaverină s.f. (chim.) substanţă folosită în medicină, extrasă din opiu sau preparată pe cale sintetică. (< fr. papavirine) păpă s.m. şeful bisericii catolice. (< lat.
 pappa, cf. it. papa) papetărie s.f. magazin sau raion într-o librărie unde se vînd caiete, creioane, hîrtie etc. (< fr. papeterie) papilâr adj. cu papile, compus din papile.
 (cf. fr. papillaire) papilă s.f. (anat.) proeminenţă de pe suprafaţa dermei sau a unor mucoase care dă pielii sensibilitate. (< fr. papille)
 papilionaeâe s.f. (bot.; la pl.) familie de plante dicotiledonate cu petalele în
                                                                                      PAN-PAR
 forma aripilor unui fluture; (lasg.) plantă care facc parte din această familie. (< fr. papillonacees, cf. lat. papilio — fluture) papi6n s.n. cravată înnodată în formă de aripi de fluture. (< fr. papillon) papitftă s.f. 1. bucată de hîrtie pe care se răsuceşte părul pentru a-1 ondula. 2. sul de hîrtie pe care se înfăşoară aţa de cusut. (< fr. papillote) papirologie s.f. disciplină care se ocupă cu studiul vechilor papirusuri egiptene şi greceşti. (< fr. papyrologie) papirus s.n. plantă acvatică din a cărei tulpină membranoasă se scoteau nişte foiţe folosite în antichitate şi în evul mediu pentru a se scrie pe ele; foiţă, foaie obţinută dintr-o asemenea plantă.
 •    manuscris scris pe astfel de foi. (< fr., lat. papyrus, cf. gr. papyros) par adj. (mat., despre numere) divizibil cu doi. (< lat. par) pară vb. I. tr. a evita o lovitură a adversarului. ( < fr. parer) parâbolă' s.f. scurtă povestire alegorică cu caracter moral; pildă; (p. ext.) alegorie, metaforă. (< fr. parabole, cf. gr. parabole — juxtapunere) parâbolă2 s.f. (mat.) linie curbă care reprezintă locul geometric al punctelor egal depărtate de un punct fix (focar) şi de o dreaptă fixă (directoare). (< fr. parabole)
 parabolic adj. (mat.) în formă de parabolă; curbat, (cf. fr. parabolique) paraboloid s.m. (mat.) suprafaţă rezultată prin mişcarea unei parabole care se deplasează astfel îneît planul ei să fie mereu paralel cu el însuşi, iar vîr-ful să rămînă mereu pe altă parabolă situată într-un plan perpendicular.
 (< fr. paraboloide) paracenteză s.f. (med.) puncţie făcută într-o pungă de lichid sau de puroi aflată în corp. (< fr. paracentese, lat. paracentesis cf. gr. para — către, ken-teo — înţep) paradă vb. I. intr. (rar) a se arăta (în mod ostentativ); a se afişa (< fr. parader)
 paradă s.f. (mii.) trecere în revistă a unor trupe care defilează; (p. ext.) ceremonie. • (fig.) exhibare (ridicolă) a unui sentiment pe care nu îl simţi cu adevărat. O (expr.) a face paradă de ceva = a se făli cu ceva. (< fr. parade, cf. sp. parada — oprire) paradigmă s.f. (gram.) totalitatea formelor flexionare ale unui cuvînt. (< fr. paradigme, cf. gr. paradeigma — model)
 paradis s.n. rai O pasârea-paradisului = pasăre exotică cu pene foarte frumoase, (cf. fr. paradis, it. paradiso, lat. para-disus — grădină) paradiziac adj. ca în paradis; minunat, îneîntător. (cf. fr. paradisiaque, it. paradisiaco) partid os s.n. (mii.) parapet de pămînt în spatele unui şanţ, făcut pentru a-i
 PAR-PAR
 apăra pe cei adăpostiţi în şanţ de loviturile venite din spate. (< fr. pa-rados)
 parad6x s.n. 1. părere contrară opiniei generale, contrară adevărului unanim recunoscut; /p. ext.) ciudăţenie, nepotrivire. 2. fapt despre care se poate demonstra atît că este adevărat cît şi că este fals. (cf. fr. paradoxe, lat., gr. paradoxon < para — contra, doxa — părere)
 paradoxăl adj. care ţine de paradox; de neînţeles; ciudat, (cf. fr. paradoxal) parafă vb. I. tr. a pune o parafă pe un act. (< fr. parafer) parâfă s.f. 1. trăsătură sau trăsături cu care se termină de obicei o iscălitură. 2. iscălitură, semnătură prescurtată; pecete cu semnătura cuiva. ( < fr. parafe) parafină vb. I. tr. a acoperi (ceva) cu parafină. ( < fr. paraffiner) parafină s.f. (chim.) substanţă solidă, albă şi translucidă, obţinută din distilarea ţiţeiului sau a cărbunilor şi întrebuinţată la fabricarea luminărilor, la prepararea alifiilor etc. (< fr. parai-fine)
 parafînlc adj. privitor la parafină; din parafină, (cf. fr. paraffinique) parafinâs adj. care conţine parafină.
 (cf. fr. paraffineux) parafoc s.n. zid mic dintr-un material refractar, făcut pentru a apăra de flăcări partea mai sensibilă a unei căldări cu abur. (după fr. para/eu, it. parafuoco) parafrază vb. I. tr. a exprima prin parafrază (1). • a amplifica (o vorbire, o scriere etc.). (<fr. paraphraser, it. parafrasare) parafrază s.f. 1. explicaţie mai largă şi într-o formulare personală a unui text dat. • imitaţie (în versuri) a unui text, amplificată faţă de original. 2. (muz.) compoziţie muzicală care constituie o prelucrare cu caracter liber a unei teme muzicale luate din altă operă. (cf. fr. paraphrase, it. para-frasi, lat., gr. paraphrasis < para — afară, phrasis — fel de a vorbi) parafulger s.n. (fiz.) dispozitiv de legătură cu pămîntul, făcut pentru protecţia unei conducte sau a unei instalaţii electrice împotriva descărcărilor electrice din atmosferă, (după fr. para-tonnerre)
 paragenlză s.f. (min.) formarea în aceeaşi epocă a mai multor minerale asociate. • asociaţie de minerale formată în aceeaşi epocă. (< fr. para-genhse)
 paradi o b mă s.f. (fiziol.) substanţă proteică din sînge, care ajută la formarea fibrinei. (< fr. paraglobine) paragogă s.f. (lingv.) adăugarea unui sunet sau a unei silabe la sfîrşitul unui cuvînt. (cf. fr. paragoge, gr. paragoge) parag6gic adj. referitor la paragogă, care se adaugă prin paragogă. (cf. fr* paragogique)
                                                                                             428
 paragrăf s.n. fragment mic al unui capitol, al unui discurs, al unui articol de lege etc. cuprins într-un alineat. (< fr. paragraphe, lat. paragraphus, cf. gr. para — lîngă, graphein — a scrie) paralăctic adj. (o.str.) referitor la parala-xă, al paralaxei. (< fr. parallactique) paralăxă s.f. (astr.) unghi format de două drepte care ating centrul unui astru, pornind una din centrul pămîn-tului şi cealaltă din locul unde se află observatorul. ( < fr. parallaxe, cf. gr. parallaxis — schimbare) paralel adj. 1. (mat.; despre drepte, planuri) care se află la o distanţă constantă unul de altul şi care nu se pot întîlni oricît ar fi prelungite. 2. care se produce concomitent şi se desfăşoară în mod similar cu altceva. // s.n. (tehn.) instrument pentru trasarea unor linii paralele. (< fr. parallHe, lat., gr. parallelos) paralelă s.f. 1. (mat.) linie, suprafaţă situată în toată întinderea ei la egală distanţă de altă linie sau de altă suprafaţă cu care nu se întretaie oricît de mult s-ar prelungi. • (geogr.) fiecare dintre cercurile imaginare paralele cu ecuatorul care unesc punctele de egală latitudine de pe suprafaţa pă-mîntului. 2. (sport; la pl.) aparat de gimnastică format din două bare paralele susţinute de stîlpi. 3. (fig.) comparaţie, apropiere făcută între două persoane, între două lucruri etc. în care se scot în relief asemănările şi deosebirile. (cf. fr. parallăle, lat. parallelus) paralelipiped s.n. prismă care are ca bază un paralelogram. (< fr. paralle-lipipede)
  paralelipipedic adj. în formă de paralelipiped. (cf. fr. parallelipipedique) paralelism s.n. starea a două linii, a două planuri paralele; (p. ext.) corespondenţă între două lucruri, între două persoane situate în comparaţie, (cf. fr. parallelisme) paralelogram s.n. (mat.) patrulater care are laturile opuse egale şi paralele. O (fiz.) paralelogramul forţelor = construcţie grafică cu care se determină rezultanta a două forţe concurente.
  (< fr. paralW.ogramme, cf. gr. parallelos — paralelă, gramma — figură) paralitic s.m. şi /. suferind de paralizie.
  (cf. fr. paralytique, lat. paralyticus) paraliză vb. I. 1. intr. şi refl. a-şi pierde total sau parţial mobilitatea şi sensibilitatea corpului; a (se) damblagi. 2. tr. (fig.) a face să înceteze orice mişcare, orice acţiune; a imobiliza.
  ( < fr. paralyser) paralizant adj. care paralizează. • (fig.) care face să înceteze, care stînjeneşte (o acţiune, o mişcare), (cf. fr. paraly-sant)
  paralizat adj. 1. atins de paralizie. • (fig.) încremenit de spaimă, de emoţie. 2. (fig.) împiedicat, stînjenit în acţiu* nile sale. ( < paraliza)
  m
  paralizie s.f. (med.) pierdere totală sau parţială a mobilităţii şi a sensibilităţii corpului, cauzată de obicei de leziuni pe creier sau în măduva spinării. ( < fr. paralysie, cf. lat., gr. paralysis < para
  —  în lungul, lysis — dizolvare) paraloglsm s.n. (log.) raţionament fals făcut, din neştiinţă, fără intenţia de a înşela, (cf. fr. paralogisme) paramagnetic adj. (despre substanţe) care produce intensificarea unui cîmp magnetic în care se găseşte, fără să rămînă cu magnetizare permanentă, (cf. fr. paramagnetique) parament s.n. (constr.) faţa exterioară a unei construcţii, a materialelor de construcţie din piatră. (< fr. pa-rement)
  parametru s.m. (mat.) mărime, linie care intră în ecuaţia unei curbe sau a unei suprafeţe şi care permite, prin varierea ei, să se obţină toate varietăţile unei familii de curbe sau de suprafeţe.
  (< fr. parametre) paramilitar adj. (despre grupări, organizaţii etc.) care este înarmat în cadrul . unei organizaţii politice spre a-i sprijini acţiunile acesteia, (cf. fr. para-militaire)
  paramnezie s.f. boală manifestată prin slăbirea memoriei şi caracterizată prin aceea că bolnavul uită sau confundă cuvintele. (< fr. paramnesie) paranimfă s.f. (rar) fată care asistă pe mireasă la ceremonialul căsătoriei. • (fig.) însoţitoare, (cf. fr. paranymphe, lat. pairanympha, gr. paranimphos) paranoia s.f. boală mintală manifestată prin lipsă de logică în gîndire, prin idei fixe, susceptibilitate şi orgoliu exagerat, halucinaţii etc. (< fr. paranoia, cf. gr.- paranoia — nebunie) paranâie s.m. şi /. (med.; adesea adj.) suferind de paranoia, (cf. fr. para-noiaque)
  paranteză s.f. 1. semne de punctuaţie în forma a două arcuri de cerc care se închid reciproc şi care se folosesc pentru a închide fraze sau cuvinte intercalate într-un text. • frază sau propoziţie care are un sens deosebit şi care este intercalată într-o altă frază. 2. (fig.) digresiune, (cf. fr. paranthese, lat. paren-thesis)
  parapet s.n. 1. perete scund (pentru sprijinire) ridicat la marginea unei punţi, a unui pod etc. pentru a împiedica căderea lucrurilor, a oamenilor etc. 2. (mii.) întăritură (de pămînt, de zid) care protejează pe apărătorii unei fortificaţii. (cf. fr. parapet, it. parapetto — păzeşte pieptul) paraplegic adj., s.m. şi /. suferind de pa-raplegie. ( < fr. paraplegique) paraplegie s.f. (med.) paralizie a membrelor corpului. ( < fr. parapUgie) paras61 s.n. 1. (rar) umbrelă de soare.
  2. (tehn.) apărătoare montată la obiectivul aparatelor fotografice pentru a împiedica pătrunderea luminii supli-
  *AR-£AR
  mentare în aparat, (cf. fr. po.rasol, it. paraso le)
                                                     paraşuta vb. I. tr. a lansa cu paraşuta.
  (< fr. parachuter) paraşută s.f. aparat construit în forma unei umbrele, care încetineşte căderea unui corp şi este folosit pentru lansarea din avion a oamenilor sau a materialelor în timpul zborului. O paraşută luminoasă = paraşută cu care se lansează un material cu bază de magneziu, care se aprinde în cădere, lumi-nînd puternic. (< fr. parachute) paraşutism s.n. tehnica şi sportul lansării cu paraşuta, (cf. fr. parachu-tisme)
  paraşutist s.m. şi /. cel care se lansează cu paraşuta, (cf. fr. parachutiste) parata etic adj. (gram.) referitor la para-taxă, exprimat prin parataxă. (cf. fr. paratactique) parataxă s.f. (gram.) juxtapunere, (cf.
  fr. parataxe, gr. parataxis) paratific adj. referitor la paraţifos; care provoacă paratifosul. (< fr. paraty-phique)
  paratifoidă adj.f. (med.; în expr.) febră paratifoidă = paraţifos. ( < fr. para-typhoide)
  paraţifos s.n. (med.) boală ale cărei simptome sînt asemănătoare celor ale febrei tifoide, dar care este cauzată de bacilul paratific; febră paratifoidă.
  ( < fr. paratyphus) paratifoză s.f. (vet.) boală frecventă mai ales la păsări şi la purcei, cauzată de un microb paratific. ( < paraţifos) paraton£r s.n. (rar) paratrăsnet. (< fr.
  paratonnerre) paratrasnet s.n. dispozitiv de legătură cu pămîntul pentru protecţia construcţiilor contra trăsnetului, (după fr. parafoudre) paravân s.n. perete mobil sau fix prin care se desparte o anumită porţiune dintr-o încăpere. • (fig.) ceea ce împiedică vederea. (< fr. paravent) parazăpâdâ s.f. construcţie, dispozitiv sau plantaţie făcută pentru a feri o cale ferată sau o şosea de înzăpezire sau pentru a reţine şi repartiza uniform zăpada pe semănături, (după fr. para-neige)
  parazit s.m. şi /. 1. (ist.) invitat la masa unui bogătaş din vechea Romă pentru a-1 amuza. 2. (fig.) persoană care trăieşte pe socoteala alteia. 3. (biol.) fiinţă care trăieşte pe seama unei alte fiinţe vii hrănindu-se cu substanţele produse de aceasta. 4. (tehn.; la pl.) perturbaţie produsă în transmisiile de telecomunicaţii datorită descărcărilor electrice din atmosferă, seîntei-lor, produse de unele aparate electrice etc. II adj. 1. (despre fiinţe) care duce viaţă de parazit; parazitar. 2. (fig.) care nu produce nimic, care trăieşte din exploatare. • (fig.) lipsit de funcţie; de prisos, (cf. fr. părăsite, lat. parasitus)
PAR-PAR
  parazitar adj. 1. (care duce o viaţă ) de parazit. 2. (med.) pricinuit de un parazit, (cf. fr. parasitaire) paraziticid adj. (despre substanţe) care are proprietatea de a distruge paraziţii, (cf. fr. parasiticide) parazitism s.n. starea unui organism viu care trăieşte ca parazit pe un alt organism. • trîndăvie, trai pe seama muncii altora, (cf. fr. parasitisme) parazitoltig s.m. cercetător în domeniul parazitologiei. (< fr. parasitologue) parazitoiogîe s.f. ştiinţă care studiază plantele şi animalele parazite şi fenomenele parazitismului din natură.
  ( < fr. paraşilologie) parazitotr6p adj. (despre substanţe) care acţionează direct asupra paraziţilor din organism. (< fr. parasitotrop) parazitoză s.f. (med.) nume dat bolilor provocate de un parazit. (< fr. paraşi tose)
  •parbriz s.n. placă transparentă aşezată în partea din faţă a unui automobil iau a unui avion şi care protejează de vînt, de praf etf. pe conducătorul automobilului sau al avionului. (< fr. parebrise)
  parc s.n. 1. grădină publică mare amenajată special cu arbori, cu peluze etc.
  •   grădină mare plantată cu arbori in jurul unei locuinţe. 2. suprafaţă de teren închisă (plantată cu arbori) unde se îngrijeşte şi se creşte vînatul.
  3.  loc unde se garează vehiculele; loc unde se depozitează materialele unei instituţii. • totalitatea vehiculelor unei instituţii, ale unei unităţ,i. 4. (in expr.) parc electric = reţea centrală de distribuire a curentului electric, (cf. fr. parc, it. parco, germ. Parck < lat. t. parcus) parca vb. I. tr. a aşeza într-un parc (autovehicule); a gara. ( < fr. parquer) parcaj s.n. parcare. (< fr. parcaje) parce s.f. pl. (mit.) cele trei divinităţi din infern despre care se credea că prima toarce, a uoua deapănă, iar a treia taie firul vieţii omului. (< lat. parca)
  parcelă vb. I. tr. a împărţi în parcele (o suprafaţă de teren). ( < fr. parceller) parcelă s.f. porţiune de teren bine delimitată care face parte dintr-un teren mai întins. ( < fr. parcelle) parcherizâ vb. I. tr. (metal.) a trata o piesă de oţel sau de fontă cu o soluţie de fosfat de fier şi de mangan pentru a o acoperi cu un strat protector, atiti-corosiv. (< fr. parkeriser) parchet s.n. I. 1. piesă de lemn în general de esenţă tare, folosită Ia pardosirea încăperilor. • pardoseală făcută din astfel de piese. 2. (silv.) fiecare dintre suprafeţele în care este împărţită o pădure în exploatare. II. (în trecut) magistratură specială care făcea cercetări în materie penală.# membrii acestei magistraturi; localul în care funcţiona această instituţie. ( < fr. parquet)
                                                                                            430
  parchetă vb. I. fr. 1. a pardosi (o cameră) cu parchet. 2. (silv.) a împărţi o pădure în parchete de exploatare.
  ( < fr. parqueter) parchetâr s.m. lucrător de parchete.
  ( < parcheta) parcimonie s.f. (rar) economie dusă la ^extrem; zgîrcenie. • (fig.) măsură, reţinere. (< fr. parcimonie, cf. lat. parsimonia) parcimoni6s adj. (rar) fexcesiv de econom; zgîrcit. (cf. fr. parcimonieux) parcurge vb. III. tr. 1. a străbate, a trece peste. 2. a citi, a examina rapid cu privirea; a răsfoi, (după fr. par-courir)
  parcfirs s.n. drum (de) străbătut; traiect. O pe parcurs = în timpul drumului.
  •  lungimea unui drum sau a unei traiectorii între două puncte anumite.
  ( < fr. parcours) pardesiu s.n. haină lungă mai subţire decît paltonul, care se poartă primăvara şi toamna peste hainele obişnuite.
  (< fr. pardessus) pardon interj. (în formule) iartă-mă; vă rog să mă iertaţi. • ba nu, nu este aşa; nu. // s.n. iertare, scuză. (< fr. pardon)
  paremiolog s.m. specialist care se ocupă cu culegerea şi studiul proverbelor.
  (< fr. paremiologue) paremiologic adj. privitor la proverbe sau la studiul lor. (< fr. paremiolo-gique)
  paremiologie s.f. disciplină care studiază proverbele. (< fr. paremiologie, cf. gr. paroimis — proverb, logos — vorbire) parenchîm s.n. 1. (anat.) ţesut moale cu aspect spongios, bogat în vase sanguine. 2. (bot.) ţesut vegetal moale şi spongios, compus din celule vii, care umple intervalele dintre părţile fibroase. ( < parenc.hyme) parenetic adj. (rar) care îndeamnă la virtute; moralizator. (< fr. parini-ti'tiue)
  pareneză s.f. (rar) discurs care preamăreşte virtutea, (cf. fr. parănese, gr. parainesis) parentalii s.f. pl. sărbători publice la romani care se celebrau în fiecare an în luna februarie în amintirea morţilor. ( < lat. parentalis) parentorâl adj. (med.; în expr.) procedeu parenteral = mod de administrare a medicamentelor pe altă cale decît prin tubul digestiv. ( < fr. parenteral) pareză s.f. (med.) paralizie parţială care afectează numai mişcările, (cf. fr. paresie, gr. paresis — slăbire,) parfeu s.n. îngheţată de ciocolată avînd în compoziţie o oarecare cantitate de frişcă bătută, (cf. fr. parfait) parfum s.n. 1. miros plăcut; mireasmă (de flori, de substanţe etc.); aromă.
  2. preparat industrial cu miros plăcut, obţinut prin amestecarea unor substanţe extrase din flori sau pe cale sintetică, (cf. fr. parfum)
431
  parfumă vb. I. 1. tr. şi refl. a se stropi cu parfum. 2. tr. a înmiresma. (< fr. parfumer)
 parfum ât adj. 1. care răsp în deşte parfum, care miroase plăcut. 2. stropit cu parfum. (< parfuma) parfumerie s.f. magazin unde se vînd parfumuri, articole de toaletă etc. (< fr. parfumerie) parhelie adj. care tine de parhelie. ( < fr.
 parMlique) parhelie s.f. (met.) fenomen optic care constă în apariţia unor pete luminoase (colorate) în jurul soarelui, ca urmare a reflectării luminii solare în acele de gheaţă din atmosferă. (< fr. parhelie, cf. gr. para — alături, helios — soare) păria i s.m. 1. (în India, în concepţia brahmanilor) om care nu face parte din nici o castă şi care este lipsit de orice drepturi. 2. om dispreţuit, ocolit de toţi, care nu are nici un drept. (< fr. paria, cf. hind. parayan) pari⣠vb. I. intr. şi tr. a face sau a pune un pariu. (< fr. parier) pariân s.n. porţelan moale nesmălţuit, folosit în lucrările de sculptură. (< fr. parian)
 paricidi s.n. ucidere a părinţilor, (cf. fr. parricide, lat. parricidium) paricid^ s.m. şi f. (jur.) cel care şi-a ucis tatăl sau mama. (cf. fr. parricide, lat. parricida) parietâl adj. (anat.) privitor la peretele unei cavităţi. O os parietal (şi subst., n.) = fiecare dintre cele două oase care formează părţile laterale şi superioare ale cutiei craniene, fiind situate între osul frontal şi osul occipital. (< fr. pariital)
 pariponât adj. (bot.; despre frunze compuse) cu număr egal de foliole de o parte şi de alta a peţiolului. (cf. fr. paripennt) parisilâbic adj. (gram.; despre substantive sau adjective) care are acelaşi număr de silabe la nominativ şi la genitiv singular, o declinare parisilabică = declinare în cadrul căreia cuvîntul nu-şi modifică numărul de silabe. (< fr. parisyllabique) parităte s.f. 1. egalitate de numere, număr egal. 2. (fin.) egalitate valorică, (cf. fr. pariU, lat. paritas) pariu s.n. rămăşag, prinsoare. • joc de noroc la cursele de cai, constînd dintr-o miză care dă participantului dreptul la o cotă din totalul cîştigurilor. (< fr. pari) parizer s.n. salam de culoare roz, preparat din carne de vită, tocată mărunt şi fiartă. (<germ. Pariser) parlament s.n. (în ţările burgheze) organ legislativ total sau parţial eligibil, al-*cătuit din reprezentanţi ai diferitelor partide politice. • clădirea unde îşi ţine adunările acest organ. (< fr. parlement, it. parlamento) parlamentă vb. I. intr. a duce discuţii şi a face propuneri pentru a ajunge la o
                                                                                     PAR-PAR
 înţelegere. (< fr. parlementer, it. par-lamen tare)
 pariamontâr adj. 1. care aparţine parlamentului, privitor la parlament, organizat pe baza unui parlament. 2. potrivit uzanţelor admise în parlament. II s.m. membru al parlamentului, (cf. fr. parlamentaire) parlamentarism s.n. sistem de guvernă-mînt. în care puterea supremă o deţine parlamentul, (cf. fr. parlamentarisme) parloăr s.n. (rar) sală de primire (într-un internat, într-o cazarmă); vorbitor. ( < fr. parloir) parmezân s.n. caşcaval uscat făcut din lapte smîntînit. (< fr. parmesan, cf. Parma, n.p.) parnasian adj., s.m. (scriitor, poet) din gruparea literară franceză reprezentată de revista „Parnasul Contemporan" (1866) care se caracteriza prin formalism şi printr-un estetism exagerat, (cf. fr. parnassien< Parnas, n.p.) parodiâ vb. I. tr. a face o parodie, a imita ceva cu intenţia de a ridiculiza şi de a obţine efecte comice. (< fr. parodier, it. parodiare) parodic s.f. imitaţie cu intenţie de ridiculizare a unei opere literare serioase; (p. ext.) imitaţie nereuşită, inferioară originalului. (< lat., gr. parodia, cf. fr. parodie, it. parodia) parodist s.m. autor de parodii, (cf. fr. parodiste)
 par61 interj, (rar; în limbaj pretenţios) pe cuvînt, pe cinstea mea, zău. (< fr. parole)
 par61ă s.f. cuvînt convenţional folosit de militari pentru a se recunoaşte. • cuvînt secret de recunoaştere între membrii unei organizaţii conspirative. (< rus. paroli, cf. fr. parole) parolist adj. (fam.) care se ţine de cuvînt. ( < parolă) paronim s.n. (lingv.) cuvînt care se aseamănă ca sunete dar se deosebeşte ca sens de alt cuvînt. (< fr. paronyme, cf. gr. para — alături, onyme — cuvînt) paronimîe s.f. (gram.) calitatea a două sau mai multe cuvinte de a fi paronime. ( < fr. paronymie) paronomasie s.f. paronomază. (cf. fr.
 paronomasie) paronomâstic adj. privitor la paronomază. ( < fr. paronomastique) paronomază s.f. (ret.) figură de stil care constă în alăturarea de cuvinte asemănătoare ca formă dar cu înţeles deosebit. (cf. fr. paronomase, gr. parono-masia)
 parotidă adj. f. (anat.; în expr.) glandă parotidâ = fiecare dintre cele două glande salivare aşezate sub ureche alături de maxilarul inferior. (< fr. parotide, cf. gr. parotis < para — lîngă, ous — ureche) parotidită s.f. (med.) inflamaţie a paro-tidelor. (<fr. parotidite) paroxism s.n. 1. intensitate maximă a unei boli, a unui sentiment etc. •
 PAR-PAR
 surescitare, tulburare extremă. 2. (geol.) intensificare bruscă a activităţii forţelor interioare ale pămîntului care duce la formarea munţilor şi la modificări ale scoarţei terestre, (cf. fr. paro-xysme, gr. paroxysmos) paroxistic adj. ajuns la paroxism. (< fr.
 paroxystique) paro\it6n s.n. (lingv.) cuvînt care se accentuează pe penultima silabă. (< fr. paroxy ton) parsec s.n. (astr.) unitate astronomică de distanţă, egală cu 3,26 ani-lumină.
 (< fr. parsec) partâj s.n. (jur.) împărţire a unei moşteniri între persoanele îndreptăţite să o stăpînească, făcută de o instanţă judecătorească sau de succesori între ei.
 ( < fr. partage) partener s.m. şi /. fiecare dintre jucătorii care participă la o competiţie sportivă, la jocuri etc., considerat în raport cu ceilalţi jucători din echipă. • persoană cu care dansează cineva. • executant, împreună cu altul, al unui număr de program (la teatru, la circ etc.). (< fr. partenaire) partenogenetic adj. privitor la parteno-geneză. (< fr. parth£nog4n6tique) partenogenâză s.f. (biol.) reproducere la unele specii de animale inferioare se-xuate (albine etc.), prin ouă nefecundate. (< fr. partMnogenbse, cf. gr, parthenos — fecioară, genesis — generaţie)
 parter s.n. 1. parte a unei clădiri situată la nivelul solului; ansamblul încăperilor din această parte. • primul etaj (de la intrare) al unei mine. 2. parte a unei săli de spectacol cuprinsă între scenă şi fundul sălii. • totalitatea spectatorilor din această parte a sălii. 3. parte a unei grădini sau a unui parc, în care se cultivă flori. (< fr. par-terre)
 participă vb. I. intr. a lua parte (la ceva); a împărtăşi starea sufletească a cuiva. (< fr. participer, lat. participare) participant s.m. şi f. cel care ia parte (activă) la ceva; asistent la un spectacol, la un concurs sportiv, (cf. fr. participant) participaţie s.f. faptul de a participa la o întreprindere comercială investind bani sau alte valori materiale; cotă cu care participă cineva la un capital, (cf. fr. participation, lat. participatio) participiul adj. (gram.) referitor la participiu; provenit dintr-un participiu; exprimat printr-un participiu, (cf. fr. participial) participiu s.n. (gram.) mod verbal impersonal şi nepredicativ, cu forme deosebite după gen şi număr şi avînd valoare de verb sau de adjectiv. (< lat. participium) particular adj. 1. care aparţine numai anumitor persoane sau anumitor lucruri. 2. care are caracter individual; oare este caracteristic, specific. 3, cu
                                                                                                  432
 caracter neoficial; privat; (despre lecţii) predat elevilor în afara orelor oficiale de şcoală. • care constituie proprietatea individuală a cuiva. • care este de formaţie sau de esenţă individuală. (cf. fr. particulier, lat. particular is)
  particuiarităte s.f. caracterul, natura a ceea ce este particular. • caracteristică, specific, (cf. fr. particulariU) particulariza vb. I. tr. 1. a spune (ceva) cu amănunte. 2. a restrînge la un singur caz. (<fr. particulariser, cf. lat. par-ticularis)
  particulă s.f. 1. părticică (de materie).
  2.   (gram.) element lexical şi morfologic neflexibil, întrebuinţat numai în compunere cu alte cuvinte, (cf. fr. particule, lat. particula) partid s.n. organizaţie politică de tovarăşi de idei care uneşte pe reprezentanţii cei mai activi ai clasei, exprimă interesele acesteia şi o conduce în lupta de clasă. • grupare politică în regimurile burgheze care prezintă un anumit program în vederea guvernării, (cf. fr. parti, după partidă) partidă s.f. 1. desfăşurare completă a unui joc. • îndeletnicire plăcută în grup, organizată din timp. 2. căsătorie sau proiect de căsătorie; (p. ext.) persoană vizată pentru un asemenea proiect. 3. (cont.) cont. 4. cantitate de mărfuri vîndute sau cumpărate o dată. (< ngr. partida, cf. it. partita) partinic adj. care reprezintă şi luptă pentru interesele partidului comunist; în conformitate cu spiritul, ideologia şi programul acestui partid, (cf. rus. partiinîi)
  partinitate s.f. faptul de a fi partinic, de a aparţine unui curent, unui partid politic, unei concepţii de clasă; spirit de partid, (după rus. partiinosti) partită adj. f. (bot.; despre frunze)' ale cărei crestături adînci ajung pînă a-proape de peţiol (< fr. partite) partitiv adj. (gram.) care arată întregul din care s-a luat o parte. // s.n. atribut substantival în genitiv sau la acuzativ precedat de o prepoziţie, care arată întregul din care s-a luat o parte. (< fr. partitif, cf. lat. partitus < partiri — a împărţi)
  partitură s.f. text muzical cuprinzînd totalitatea părţilor unei compoziţii, scrise astfel încît să poată fi urmărite separat sau concomitent; (p. ext.) compoziţie muzicală. (< it. partitura) partizan s.m. şi /. 1. adept, susţinător (al unei idei, al unei doctrine etc.); luptător pentru o cauză comună. 2. luptător într-un detaşament care acţionează în spatele frontului inamic (cf. fr. partisan, rus. partizan) parţiăl1 adj. care reprezintă numai o parte dintr-un întreg; care se produce, are loc numai în parte. O (mat.) produs parţial = fiecare dintre produsele unei înmulfiri, din a căror adunare
433
  rezultă produsul total. (< fr. pârtiei, it. parziale) parţiâiz adj. (rar) care părtineşte; părtinitor. (< fr. parţial, it» parziale) parţialitâte s.f. (rar) atitudine părtinitoare; părtinire, (cf. fr. partialite) parură s.f. podoabă purtată de mirese pe cap. (< fr. parure) parveni vb. IV. intr. 1. a se ridica, a ajunge la o situaţie bună fără a avea merite deosebite; a se îmbogăţi. 2. a-şi atinge scopul, a reuşi, a izbuti.
  3. (despre ştiri) a ajunge (la destinaţie).
  ( < fr. parvenir) parvenit adj., s.m. şi f. (om) ajuns, îmbogăţit, înălţat la o treaptă superioară fără a avea merite deosebite şi adesea pe căi necinstite, (cf. fr. parvenu) parvenitism s.n. sete de îmbogăţire cu orice preţ, dorinţă de parvenire. ( < parvenit)
  pasis.n. (tehn.) porţiune de lungime constantă care se repetă în lungul sau în latul unui sistem tehnic. O pas de dinţare = distanţă între elementele de acelaşi fel a doi dinţi consecutivi ai unui angrenaj cilindric sau ai unei freze; pas de filet = distanţa dintre două puncte consecutive ale unei spire de filet. (< fr. pas) pas2 s.n. (geogr.) drum îngust între munţi; trecătoare. v. defileu. (< fr. pas) pasă. vb. I. tr. 1. (sport) a trece mingea altui jucător din echipă. 2. (fam.) a ceda, a transmite, a trece cuiva ceva. (< fr. passer) pasâbil adj. (fam.) care poate fi acceptat, utilizat; acceptabil, (cf. fr. pas-sab le)
  pasager s.m. şi /. călător (mai ales cu trenul). // adj. (rar) trecător. (< fr. passager)
  pasaj s.n. 1. spaţiu (acoperit care traversează o clădire sau un grup de clădiri) rezervat numai pietonilor pentru a trece dintr-o stradă în alta. • încrucişarea unui drum cu o cale ferată, a două drumuri sau a două căi ferate. 2. fragment (mai lung) citat, indicat undeva dintr-o scriere. • (muz.) frază melodică a unei compoziţii. (< fr. passage, it. passaggio) pasarelă s.f. 1. punte mobilă folosită pentru urcarea sau coborîrea de pe o navă. • platformă pe puntea de sus a unei nave, unde stă ofiţerul de cart sau timonierul. 2. pod îngust pentru pietoni, care trece peste o linie ferată, peste o şosea etc.; legătură între două clădiri, la nivelul etajelor. (< fr. passerelle)
  pâsă s.f. 1. (sport) trecerea mingii prin lovitură unui jucător din aceeaşi echipă.
  2. înaintare cătie adversar la scrimă.
  3. miză pe care trebuie să o depună jucătorii de cărţi la fiecare nou tur. (< fr. passe)
  pascâl adj. de la paşti, privitor la paşti. (< fr. pascal)
                                                                                        PAR-PAS
  pasibil adj. care merită, care trebuie să sufere ceva; susceptibil de... (cf. fr. passible,, it. passibile) pasienţă s.f. combinaţii (distractive) cu cărţi de joc (aranjate într-o anumită ordine). (< fr. patience) pasifloră s.f. specie de plante tropicale din America şi din Asia, cu tulpina ramificată şi cu flori albăstrii sau albe-roze. (< fr. passiflore) pasimetru s.n. (tehn.) instrument de precizie folosit la măsurarea dimensiunilor interiorului găurilor dintr-o piesă, prin comparare cu un etalon, (cf. fr. pas — pas, gr. metron — măsură) pasiona vb. I. ir. şi refl. a (se) interesa cu pasiune. (< fr. passionner) pasional adj. (rar) produs, determinat de o pasiune, (cf. fr. passionnel) pasionant adj. care pasionează; captivant. (cf. fr. passionnant) pasionât adj. ştăpînit de o pasiune;
  înflăcărat, (cf. fr. passionne) pasiune s.f. sentiment foarte puternic cauzat de o dorinţă foarte puternică sau de o înclinare irezistibilă; patimă.
  •     obiectul acestei pasiuni, (cf. fr. passion, it. passione, lat. passio) pasivi s.n. 1. totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi, privite sub aspectul provenienţei lor la un moment dat. • parte a bilanţului în care sînt înscrise fondurile unei întreprinderi sau ale unei instituţii la un moment dat. 2. (gram.) diateza pasivă a unui verb. (< lat. passivum, fr. passif, it. passivo)
  pasiva adj. 1. care nu acţionează, care nu are nici o iniţiativă; inactiv. 2. (gram.; despre o formă verbală etc.) care arată că subiectul suportă o acţiune făcută de altcineva. 3. (chim.; despre metale) care prezintă fenomenul de pasivitate, (lat. passivus <pati — a încerca, cf. fr. passif) pasivism s.n. atitudinea celui pasiv; tendinţă spre pasivitate, pasivitate s.f. 1. caracterul, starea a ceea ce este pasiv; inactivitate, delăsare. 2. (chim.) proprietate a unor metale (fier, crom etc.) de a nu putea fi atacate de unii acizi decît cînd sînt diluaţi, (cf. fr. passivite) paspoal s.n. şiret, bandă îngustă de mătase, de bumbac etc. care se aplică de obicei de-a lungul unei cusături, ai marginii unui buzunar etc. (< fr. passepoil)
  pâssim adv. (folosit pentru trimiteri la diferite pasaje din opere sau din autori) în diverse locuri, ici şi colo. (<lat.
  passim)
  pastll s.n. 1. creion de pictură, moale, colorat, făcut din culori pulverizate, amestecate cu talc şi cu gumă arabică.
  •  desen, pictură reprezentînd un peisaj din natură, executat cu astfel de creioane, cu acuarelă sau cu ulei. 2 .(lit.) poezie descriptivă cu fond liric în care este înfăţişat un peisaj din natură,
 PAS-PAT
  (cf. fr. pastel, it. pastello < pasta — pastă)
 pastelist s.m. autor de pasteluri, (cf. fr. pastelliste) pasteuriză vb. I. tr. (pron.: pas-to-) a încălzi unele alimente (în special laptele) timp de 30 de minute la o temperatură de 75 grade, pentru a distruge germenii fermenţilor care produc alterarea. (< fr. pasteuriser, cf. Pasteur, n.p.) pasteurizatdr s.n. (pron.; pas-to-) aparat folosit pentru pasteurizarea alimentelor, (cf. fr. pasteurisateur) pastilă s.f. 1. preparat farmaceutic sau alimentar de forma unei tablete sau a unei bomboane rotunde. 2. (tehn.) piesă în formă de disc mic folosită la unele maşini sau la unele mecanisme. (< fr. pastiile, cf. sp. pastilla) pastişă vb. I. tr. a face o pastişă. (< fr. pasticher)
 pastişă s.f. lucrare de artă care imită stilul, maniera unui scriitor sau artist ilustru; imitaţie fără valoare. (< fr.
 pastiche)
 păstor s.m. preot protestant, (cf. lat.
 pastor, germ. Pastor) pastorâl adj. 1. de păstor; (p. ext.) cîm-penesc, rustic. 2. (lit.) care înfăţişează idilic viaţa simplă a păstorilor, a ţăranilor; bucolic, (cf. fr. pastoral, lat. pastoralis)
 pastorâlă s.f. 1. operă literară cu subiect din viaţa păstorilor, din mediul de la ţară. 2. bucată muzicală în care predomină temele populare. 8. mesaj al unui episcop adresat preoţilor şi credincioşilor, în anumite ocazii. ( < fr., it. pastorale) pastoralism s.n. curent în literatură şi în artă caracterizat prin folosirea temelor idilice din viaţa de la ţară. (< pastoral) patenti adj. (despre acţiuni sau manifestări ale oamenilor) de netăgăduit; autentic, evident. (< fr. patent, it. patente)
 patent^ adj. (despre încuietori, lacăte) construit în chip special pentru a prezenta garanţii de soliditate, de bună funcţionare. O cleşte patent (şi subst., n.) = cleşte pentru tăiat şi lucrat sîr-ma. If s.f. capsă. (< germ. Patent) patentă vb. I. tr. 1. a acorda (cuiva) o patentă (1); a breveta. 2. (metal.) a căli un metal în plumb. • a trata termic o sîrmă de oţel pentru a-i da o rezistenţă mecanică mare. (< fr. pa-tenter)
 patentă s.f. 1. drept exclusiv acordat unui inventator sau unei autorităţi de a fabrica şi de a comercializa o invenţie, o inovaţie etc.; act, diplomă care conferă acest drept; brevet. • (înv.) brevet, autorizaţie de a exercita un anumit comerţ. • (fig.; ironic) sistem, procedeu (propriu cuiva). 2. impozit care se plătea în trecut pentru un anumit comerţ sau o anumită industrie. (< fr., it. patente)
                                                                                                434
 pateră s.f. (ist.) vas plat în formă de farfurie întrebuinţat în antichitate la libaţii. (< lat. patera) patern adj. de tată, al tatălui; părintesc. (cf. fr. paterne, lat. patemus) patern itâte s.f. 1. calitatea de tată. 2. (fig.) calitatea de autor, de creator al unei opere. (cf. fr. patemitâ, lat. pater-nitas)
 patetic adj. plin de patetism; mişcător, emoţionant, duios. (cf. fr. pathdtique, lat. patheticus) patetism s.n. calitatea, arta de a provoca emoţii, de a mişca sufletul, de a înduioşa; patos. (cf. fr. pathdtisme) pateu s.n. 1. un fel de plăcintă umplută cu carne tocată, cu brînzăetc. 2. pastă de ficat, de carne sau de peşte preparată cu condimente şi consumată proaspătă sau conservată. (< fr. păW patină vb. I. intr. 1. (sport) a merge cu patinele (pe gheaţă etc.). 2. (despre vehicule) a nu putea înainta pe un teren alunecos, roţile învîrtindu-se pe loc fără a deplasa vehiculul înainte.
 •    (tehn.) a aluneca pe o piesă de ghidare. (< fr. patiner) patinăj s.n. 1. faptul de a patina; sportul cu patinele. 2. patinoar. (< fr. patinage)
 patinăt adj. acoperit cu patină3. (< patină)
 patinat6r s.m. şi f. sportiv care practică patinajul. (< patina) patină^./. 1. piesă, instrument de metal de forma unei şine, montat sau ataşat pe talpa ghetei, cu care se poate merge alunecînd pe gheaţă. 2. (tehn.) piesă datorită căreia un mecanism poate aluneca pe o şină. (cf. fr. patin) patină^ s.f. strat subţire care apare sub influenţa agenţilor atmosferici pe suprafaţa obiectelor sau a construcţiilor de metal, de piatră etc., dîndu-le un aspect de vechime, (cf. fr. patine, it. patina)
 patinoăr s.n. teren (amenajat special) pentru patinaj. (< fr. patinoire) patiserie s.f. 1. aluat fin, preparat cu zahăr şi cu alte ingrediente; prăjitură.
 2.   cofetărie. (< fr. pâtisserie) patogen adj. (med.) care produce boli; care poartă microbii unor boli. (< fr. pathogkne, cf. gr. pathos — boală, gen-nan — a produce)
 patogenetic adj. privitor la patogen ie.
 (< fr. pathogânHique) patogen ie s.f. ramură a medicinei care studiază felul cum acţionează asupra organismului agenţii patogeni. (< fr. pathogtnie) patogenităte s.f. caracterul a ceea ce este patogen. (< patogen) patoldgic adj. care ţine de patologie; bolnăvicios, morbid, anormal. (<fr. pathologique) patologie s.f. ramură a medicinei care studiază natura şi simptomele bolilor. ( < fr. pathologie, cf. gr. pathos — boală, logos — vorbire)
435
  pâtos s.n. înflăcărare, însufleţire, avînt.. entuziasm. • emfază, stil emfatic, o cu patos = a) în mod entuziast; b) afectat, cu emfază. (< gr., fr., it.
  pathos)
  patriarhăl adj. de patriarh, al patriarhului. • referitor la vechii patriarhi şi la moravurile lor austere. • simplu, tihnit, (cf. fr. patriarcal) patriarhât s.n. formă de organizare socială caracteristică societăţii gentilice, în care gradele de rudenie sînt socotite în linie masculină iar bărbatul domină în mod nelimitat asupra femeii şi a copiilor, (cf. fr. patriarcat) patrician^ s.m. şi /. (ist.) membru al clasei dominante din vechea Romă, care deţinea pămînturile obşteşti şi monopolul funcţiilor sacerdotale şi politice, bucurîndu-se de toate privilegiile. • nobil, senior. // adj. care aparţine patricienilor. • de origine nobilă; rafinat. • mîndru, îngîmfat. (cf. fr. patricien) patriciâu2 s.m. cîrnat din carne de vită.
  (< fr. patricien) patriciat s.n. (ist.) demnitatea de patriciu sau de patrician în Roma antică. (< fr. patriciat) patricid s.m. paricid. • (fig.) trădare de ţară. ( <lat. patricida) patriciu s.n. (ist.) demnitate instituită de împăratul Constantin, reprezentînd cel mai înalt rang din Imperiul roman după împărat. (< lat. patricius) pâtrie s.f. 1. ţară unde s-a născut cineva, ţară de baştină. 2. loc unde s-a născut cineva, loc de baştină; oraş, ţinut, pămînt natal. • mediu social, naţiune din care face parte cineva. 8. loc unde a luat naştere sau s-a dezvoltat o ştiinţă, o artă etc. (< lat., it. patria, fr. patrie) patrimoniâl adj. (jur.) de patrimoniu; care face parte dintr-un patrimoniu, (cf. fr. patrimonial, lat. patrimonialis) patrimoniu s.n. bunuri moştenite prin lege de la părinţi; bunuri de familie.
  •   bunurile, veniturile care aparţin unei persoane, unei colectivităţi, unui stat etc.; bun public. (< lat. pairi-monium, cf. fr. patrimoine, it. patri-monio)
  patriot s.m. şi/, cel care îşi iubeşte patria, fiind oricînd gata să lupte pentru apărarea şi prosperitatea ei. (< ngr. patriota, cf. fr. patriote) patriotârd adj., s.m. şi /. (cel) care face paradă de patriotism. (< fr. patriotard)
  patridtic adj. propriu patrioţilor; insuflat de patriotism, (cf. fr. patrio-tique)
  patriotism s.n. dragoste, devotament pentru patrie şi pentru popor. (cf. fr. patriotisme) patristică s:f. (rar) patrologie. (fr. patris tique) patrologie s.f. disciplină care studiază viaţa şi opera aşa-numiţilor părinţi ai
                                                                                    PAT-PAV
  bisericii. (< fr. patrologie, lat. patro-logia, cf. lat. pater — părinte, gr. logos — vorbire) patrân s.m. şi /. 1. (ist.) patrician roman socotit în raport cu clienţii săi; stăpîn socotit în raport cu sclavii săi eliberaţi. 2. proprietar, stăpîn al unei case de comerţ, al unei întreprinderi, al unei fabrici etc.; exploatator. 3. sfînt socotit protector al unei persoane, al unei comunităţi etc. care îi poartă numele. (< fr. patron, lat. patronus) patrona vb. I. tr. a ocroti, a sprijini, a susţine. (<fr. patronner) patronâj s.n. ocrotire, sprijinire, protecţie. • (în regimul burghezo-moşie-resc) acţiune de falsă ocrotire a săracilor şi a celor incapabili de muncă, dusă de societăţile de binefacere. (< fr. patronage) patronâl adj. referitor la patroni, de patroni. (< fr. patronal) patronât s.n. (la romani) drept al patronului asupra clienţilor săi. • calitate, situaţie de patron. (< fr. patronat, lat. patronatus) patronimic adj. (în expr.) nume patronimic = a) nume de familie; b) (la vechii greci) nume format de la numele tatălui cu ajutorul unui sufix special. (cf. fr. patronymique, lat. patro-nymicus, gr. patronymilos) patrulă vb. I. intr. (mii.) a merge în patrulă; a supraveghea ordinea; a face o recunoaştere. (< patrulă) patrulater s.n. (mat.) poligon cu patru laturi, (după fr. quadrilaUre) patrulă s.f. mic detaşament militar însărcinat cu recunoaşterea terenului, a poziţiilor, a mişcărilor inamicului etc. sau cu supravegherea ordinii, (cf. germ. Patrulle, rus. patrul< fr. patrouille) patruped s.n. animal care are patru picioare. (după fr. quadrupede) pauper adj. (liv.) sărac, redus la mizerie.
 (< lat. pauper) pauperism s.n. (liv.) sărăcie extremă, mizerie, (cf. fr. pauperisme, rus. pau perizm)
 pauperiza vb. I. tr. (liv.) a sărăci, a aduce în stare de mizerie (prin exploatare). (< pauper) paupertate s.f. (ieşit din uz; în expr.) certificat de paupertate = certificat de sărăcie, (cf. lat. paupertas, it. pauper tâ)
 pâuză s.f. 1. întrerupere momentană a unei acţiuni. 2. semn muzical care indică o întrerupere de o anumită durată a frazei muzicale. • semn de punctuaţie de forma unei liniuţe orizontale folosit pentru a arăta o oprire în lectură. (< lat., it. pausa, cf. fr. pause) pavâ, vb. I. tr. a acoperi cu pavaj (o stradă, o curte etc.). (< fr. paver) pavâj s.n. acţiunea de a pava; (concr.) strat de piatră sau de alte materiale cu care se acoperă la suprafaţă o stradă, o şosea, o curte etc. (< lr. pavage)
PAV-PED
 pavână s.f. vechi dans spaniol cu ritm şi mişcări lente; melodia după care se execută acest dans. (< fr. pavane) pavator s.m. muncitor care lucrează la pavaje. ( < pava) paviân s.m. specie de maimuţă africană care are botul alungit şi corpul acoperit cu păr lung şi rar. (<germ. Pavian) pavili6n s.n. 1. construcţie uşoară, de obicei circulară, situată într-o grădină, într-un parc etc.; chioşc. • corp de clădire care face parte dintr-un ansamblu de construcţii (la spitale, la cazărmi etc.). 2. drapel arborat de unele autorităţi pe faţada clădirii etc. • (mar.) steag de pînză avînd forme şi culori diferite, care indică apartenenţa unei nave la o anumită ţară. 3. (fiz.) partea în formă de cornet a unui receptor telefonic. • (muz.) partea în formă de pîlnie a instrumentelor de suflat. • (anat.) partea exterioară cartilagi-noasă a urechii. (< fr. pavillion) pavoaz s.n. (mar.; în expr.) marele pavoaz — totalitatea pavilioanelor arborate ziua pe catargul unei nave (sau ansamblul luminilor arborate noaptea pe o navă) cu ocazia unei festivităţi, (cf. fr. pavois, it. pavese) pavoază vb. I. tr. a împodobi de sărbătoare (o sală, o clădire etc.) cu ste-guleţe, cu draperii, cu tablouri etc. ( < fr. pavoiser) păstds adj. (despre un material) care are consistenţa de pastă, ca o pastă. (< pastă, cf. fr. pâteux) pebrină s.f. (vet.) boală infecţioasă a viermilor de mătase manifestată prin mici pete negre care apar pe pielea acestora. (< fr. pebrine) pechinez s.m. cîine mic cu botul scurt şi turtit, cu picioarele scurte şi cu părul lung şi moale. (cf. fr. pehinois) pectfnă s.f. (chim.; la pl.) clasă de compuşi organici vegetali care se găsesc în fructe şi care, amestecaţi cu apă, iau forma unei gelatine; (la sg.) compus organic din această clasă. (< fr. pectine)
 pectoral adj. 1. (anat.) privitor la piept, al pieptului. 2. (med.) care se foloseşte în bolile de piept. (< fr. pectoral, lat. pectoralis)
 peculiu s.n. 1. (ist.) avere cîştigată de un tînăr neemancipat, de un sclav sau de un soldat, pe care acesta o primea la emancipare sau la eliberare. 2. sumă mică, neînsemnată (economisită, strînsă prin muncă). • sumă de bani primită de un condamnat după ispăşirea pedepsei, pentru munca prestată în timpul detenţiunii. ( < lat. peculium, cf. fr. pecule) pecuniăr adj. care constă în bani; bănesc. (< fr. pecuniaire, cf. lat. pe-cunia — bani) pedagog s.m. şi f. cel care instruieşte, educă pe copii, pe tineri; (p. ext.) educator. (cf. fr. pedagogue, lat. paeda-gogus)
                                                                                              436
 pedag6gic adj. referitor la pedagogie, de pedagogie. • care corespunde cerinţelor pedagogiei; educativ, (cf. fr. pedagogique) pedagogie s.f. ştiinţă care studiază metodele de educaţie şi de instruire a tineretului. • metodă pedagogică, (cf. fr. pedagogie, gr. paidagogia, < pais — copil, agein — a conduce) pedagogism s.n. (rar) manie pedagogică.
 (cf. fr. pedagogisme) pedala vb. I. intr. a apăsa pedala unei biciclete cu piciorul (pentru a o pune în mişcare), a acţiona pedalele. (<fr. pedaler)
 pedală s.f. 1. pîrghie de manevră sau de comandă acţionată cu piciorul. 2. (poligr.) presă mică de imprimare acţionată cu piciorul. 3. (muz.) notă joasă şi gravă care durează mai multe măsuri. (< fr. pedale) pedânt adj., s.m.. şi f. (persoană) cu pretenţii neîntemeiate de erudit; meticulos, chiţibuşar, pretenţios, formalist.
 ( < fr. pâdant) pedanterie s.f. pedantism. (< fr. pedanterie)
 pedantism s.n. 1. paradă de erudiţie; meticulozitate; pedanterie. • exprimare în termeni pretenţioşi, fără conţinut. 2. gravitate în chestiuni de mică importanţă. ( < fr. pedantisme) pederâst s.m. homosexual. (< fr. pâde-raste, cf. gr. paiderastes < pais — băiat, erastes — îndrăgostit) pederastîe s.f. homosexualitate. (< fr.
 pederastie) pediatric adj. privitor la pediatrie. (< fr. pediatrique) pediatrie s.f. ramură a medicinei care studiază bolile de copii şi tratamentul lor. (< fr. pediatrie, cf. gr. pais — copil, iatreia — tratament) pediatru s.m. medic specialist în pediatrie. (< fr. pediatre) pedicel s.n. (bot.) peduncul mic. (< fr. pedicelle)
 pedicelât adj. (bot.; despre plante) cu pedicel. (cf. fr. pedicelle) pedichiură s.f. operaţia de îngrijire a picioarelor care constă în tăierea unghiilor, a bătăturilor etc. (< fr. pedicure < lat. pes — picior, cura — îngrijire)
 pedichiurist s.m. şi f. specialist în pedichiură. ( < pedichiură) pedicul s.n. (biol.; med.) suport, sprijin, susţinător al unui organ oarecare; parte alungită care leagă două organe, două tumori etc. (< fr. pedicule) pediculât adj. (biol.; med.) cu pedicul.
 (cf. fr. pedicule) pedicul6ză s.f. (med.) manifestări morbide provocate pe piele de păduchi. | (< fr. pediculose, cf. lat. pediculus
 —   purice)
 pedigriu s.n. (zool.) genealogia unui animal domestic de rasă; lista ascendenţilor unui asemenea animal. ( < engl.
 pedigree)
 487
 pediogenâză s.f. (biol.) reproducere prin ouă nefecundate care se dezvoltă parte-nogenetic în corpul larvei. (< fr. p<6dog4n&se, cf. gr. pais — copil, gennan
  —   a naşte) pediomltru s.n. (med.) aparat pentru determinarea înălţimii şi a greutăţii copiilor mici (< fr. pâdiomktre, cf. gr. pais — copil, metron — măsură) pedotâg s.m. specialist în pedologie.
  (< pedologie) pedologie adj. privitor la pedologie.
  (<fr. pMologique) pedologie1 s.f. ştiinţă care studiază geneza, evoluţia şi clasificarea solurilor, ocupîndu-se în special cu studiul constituţiei lor fizice, chimice şi biologice, în scopul stabilirii gradului de fertilitate şi a posibilităţilor de ridicare a acesteia. ( <fr. pedologie, cf. gr.
  •  pedon — sol, logos — vorbire) pedologie9 s.f. 1. pseudoştiinţă răspîn-dită în ţările burgheze, bazată pe legile profund reacţionare ale condiţionării soartei copilului de factori biologici şi sociali, de ereditate şi de influenţa unui mediu imuabil. 2. (med.) studiul caracterelor somatice determinate de factorii biologici, de ereditate. ( < fr. pedologie) pedomâtru s.n. (tehn.) podometru. (< fr. pădombtre)
  peduncul s.n.l. (bot.) codiţă (la o floare, la un fruct). 2. (zool.) pedicul, suport al unui organ. 3. (anat.) nume dat unor protuberanţe ale creierului. ( < lat. pedunculus, cf. fr. pedoncule) pedunculât adj. (bot.) • cu peduncul.
  (cf. fr. pedoncule) pegamoid s.n. imitaţie de piele fabricată din pînză acoperită cu nitroceluloză. (< fr. păgamoide) pegas s.m. 1. (mit.) cal înaripat; (fig.) simbol al inspiraţiei poeţilor. 2. (zool.) specie de peşte din Oceanul Indian care are înotătoarele în forma unor aripi.
  3.  (astr.) numele unei constelaţii din emisfera boreală, (cf. fr. pegase, Pegasn.p.)
  pegmatită s.f. (petr.) rocă magmatică cristalină care este întrebuinţată ca materie primă pentru extragerea feld-spatuluişi acuarţului. ( < fr. pegmatite) pegmatolită s.f. (petr.) varietate de <>rtoză, întrebuinţată ca fondant în industria ceramică. peAbllndă s.f. (min.) oxid natural de uraniu care conţine şi radiu, în cantităţi mici. (< fr. pechblende) peiorativ adj. care dă un sens defavorabil; depreciativ, (cf. fr. pdjoratif, lat. peior)
  peisagist s.m. şi f. 1. pictor specializat in peisaje. 2. scriitor, compozitor specializat în descrieri de natură. (< fr. Paysagiste)
  peisagistic adj. de peisaj, privitor la peisaj. (< peisagiu)
  peisagistică s.f. ramură a picturii privind genul peisajului» (< peisagiu)
                                                                                      PED-PEL
  peisaj s.n. 1, colţ din natură care formează un tot estetic; privelişte. • tablou, desen care înfăţişează un colt din natură. 2. compoziţie literară sau muzicală care cuprinde o descriere a naturii. (< fr. paysage) pelâdă s.f. (med.) boală de piele care se manifestă prin căderea părului de pe cap pe anumite porţiuni. (< fr. pelade) pelâgic adj. format sub acţiunea mării; marin. O zonă pelagică = zonă din largul mărilor şi oceanelor, socotită de la adîncimea de 200 metri pînă la fundul apei. • (despre plante şi animale) care pluteşte sau înoată liber în zona pelagică. (< fr. pelagique, cf. gr. pelagos — mare) pelâgră s.f. (med.) boală care se manifestă prin inflamaţia pielii, plăgi pe corp, vomitări, diaree şi tulburări psihice; este provocată de o alimentaţie insuficientă şi lipsită de vitamine. ( < fr. pellagre) pelagr6s adj. de pelagră, cauzat de pelagră. II s.m. şi /. suferind de pelagră, (cf. fr. pellagreux) pelagrozînă s.f. (med.) substanţă toxică provenită din porumbul alterat. (< fr. pellagrosine) pelarg6nie s.f. (bot.) muşcată. (< germ.
 Pelargonie) pelegrin s.m. pelerin, (it. pellegrino) pelerin s.m. cel care merge în pelerinaj;
 hagiu; peregrin. (< fr. pelerin) pelerinaj s.n. 1. călătorie făcută într-un loc considerat sfînt; hagialîc. 2. (fig.) călătorie lungă şi grea, cu multe opriri.
 (< fr. pelerinage) pelerină s.f. 1. haină lungă şi largă, fără mîneci. care se poartă pe umeri. 2. guler mare care acoperă umerii, purtîndu-se peste palton sau peste rochie, (fr. pelerine) pelican s.m. pasăre acvatică din ordinul palmipedelor, cu ciocul lung' şi cu un sac elastic sub maxilarul inferior. (< fr. pelican) peliculă s.f. 1. membrană (foarte) subţire. 2. (fiz.) strat subţire dintr-o substanţă, depus pe suprafaţa unei alte substanţe; pieliţă. 3. film. (< fr. pellicule)
 peltăt adj. (bot.; despre frunze) cu pe-ţiolul inserat în mijlocul limbului, (după fr. pelte) p ltinerv adj. (bot.; despre frunzele peltate) cu nervurile ramificate de la centru către margine ca nişte raze. (< fr. peltinerve, cf. lat. peltd — scut, nerous — nerv) peluză s.f. 1. suprafaţă de teren, într-un parc sau într-o grădină, plantată cu iarbă deasă şi scurtă.2. parte a unui teren sportiv situată la extremităţile terenului şi destinată spectatorilor. ( < fr. pelouse) pelviăn adj. (anat.; în expr.) oase pel-viene = oasele care formează bazinul; centură pelvianâ = totalitatea oaselor care leagă membrele inferioare de coloana vertebrală. ( < fr* pelvien)
 PEN-PEN
 penâj s.n. 1. totalitatea penelor unei păsări. 2. podoabă formată dintr-un mănunchi de pene care se purta la chipiu, la pălărie. (< fr. pennage) penăl adj. (jur.) cu caracter represiv; care se referă la infracţiuni sancţionate cu pedepse. O drept penal — ramură a ştiinţei dreptului care studiază normele juridice cu caracter represiv; cod penal = ansamblul principalelor norme juridice care definesc infracţiunile şi stabilesc sancţionarea lor. // s.n. drept penal. (cf. fr. pânal, lat. poenalis < poena — pedeapsă) penalist s.m. (jur.) specialist în drept penal.
 penalitătes./. (jur.) faptul de a fi pasibil de o pedeapsă judiciară; pedeapsa aplicată. • (sport) pedeapsă dată de arbitru unui jucător sau unui concurent care calcă regulamentul jocului sau al probei respective, (cf.fr. pânaliU) penal izâ vb. I. tr. 1. (jur.) a pedepsi (o infracţiune, o crimă etc.). • (sport) a sancţiona (o echipă, un jucător) pentru încălcarea regulamentului jocului. (< fr. pănaliser) penăr s.n. cutiuţă în care se păstrează peniţele, tocurile, creioanele etc. (< germ. Pennal) penât adj. (bot.; despre frunze) dispus de o parte şi de alta a peţiolului; cu nervuri pornind perechi dintr-o nervură centrală, (cf. fr. penn4) penăţi s.m. pl. (mit.) zei ai casei la romani. • (fig.) cămin, casă părintească. (< lat. penates, cf. fr. p&nates) pendânt s.n. obiect simetric. (< fr. pendant)
 pendentîv s.n. (arhit.) parte de construcţie de formă triunghiulară pe care se sprijină o boltă. (cf. fr. pendentif) pendinte adj. 1. (jur.) în curs de judecată; asupra căruia nu s-a luat o hotărîre. 2. care depinde de, depinzînd de. (<lat. pendens, cf. fr. pendant) pendâl s.n. (fiz.) corp solid, greu, suspendat printr-un fir de un punct fix şi care se poate mişca în jurul poziţiei sale de echilibru prin torsiunea firului. (< fr. pendule, cf. lat. pendulus) pendulă vb. I. intr. a avea mişcări ondulatorii; a se balansa, a oscila (ca un pendul), (cf. it. pendolare) pendulâr adj. care are o mişcare ca de pendul; oscilatoriu, (cf. fr. pendu-laire)
 pendâlă s.f. ceasornic mare de perete, a cărui mişcare este.reglată de un pendul. (< fr. pendule) pen^l s.n. pensulă mică folosită în pictură. • (fig.) stil, manieră de a picta. (< it. penello) peneplenă s.f. (geol.) suprafaţă plană sau uşor ondulată, care rezultă din eroziunea fluvială a unui teren muntos. ( < fr. pineplaine < lat. paene — aproape, fr. plaine — cîmpie) penetrâ vb. I. tr. a pătrunde, a trece prin. (cf. fr. p4nâtrery it., lat. penetrare)
                                                                                               438
 penetrâbil adj. care poate fi pătruns, prin care poate trece sau care poate primi în sine o substanţă străină, (cf. fr. păndtrable) penetrâbilitâte s.f. calitatea a ceea ce este penetrâbil. (cf. fr. pânetrabiliti) penotrânt adj. care (poate) pătrunde; pătrunzător. • (despre mirosuri) puternic, intens, ascuţit, (cf. fr. penetrant) penetrâţie s.f. pătrundere, străbatere.
 •   (tehn.) adîncimea pînă la care poate pătrunde un corp în alt corp. • intersecţia a două corpuri sau a două suprafeţe. (cf. fr. pânttration, lat. penetra tio)
 penibil adj. care provoacă o impresie neplăcută; greu de suportat, apăsător, (cf. fr. pânible) penicilină s.f. substanţă chimică de origine vegetală, lichidă sau cristalizată, obţinută din tulpinile unor mucegaiuri de cultură şi folosită ca antibiotic. (< fr. p&nicilline, cf. engl. pe-nycilin)
 peninsulâr adj. care se află pe o peninsulă; de peninsulă. II s.m. şi f. locuitor al unei peninsule, (cf. fr. p&ninsulaire) peninsula s.f . (geogr.) întindere mare de pămînt care înaintează în mare, fiind înconjurată din trei părţi de apă.
 (< fr. peninsule) penişă s.f. navă fluvială asemănătoare cu un şlep, folosită la transportul mărfurilor. ( < fr. peniche, cf. engl. pinnace) penitenciâr s.n. închisoare, (cf. fr. p&ni-tencier)
 penitent s.m. şi /. cel care se căieşte, care face penitenţă; pocăit, (cf. fr. penitent, lat. poenitens) penitenţă s.f. 1. (în practicile creştine) pedeapsă (pe care şi-o impune cineva sau pe care i-o dă preotul) pentru ispăşirea şi iertarea păcatelor; canon; (p. ext.) privaţiune. 2. căinţă, pocăinţă. (cf. lat. paenitentia, fr. pinitence, it. paniten[z]ia) pensă s.f. 1. mic instrument de metal compus din două braţe unite la unul din capete, care serveşte pentru a prinde obiecte de dimensiuni mici. 2. cută interioară la o haină, făcută pentru a o fasona într-un anumit fel.
 (< fr. pince < pincer — a prinde, a strînge)
 pensetă s.f. pensă mică. (< fr. pincette) pensie s.f. sumă de bani care se acordă (lunar) persoanelor care au ieşit din producţie pentru limită de vîrstă sau sînt ori au devenit inapte de a munci.
 •   sumă de bani acordată anual de
 stat, de o instituţie etc. cuiva, ca recompensă pentru merite sau servicii speciale. ( < fr. pension)                  ţ
 pensiân s.n. (în trecut) institut particular de învăţămînt. (< fr. pension) pensionâ vb. I. tr. a scoate (pe cineva) la pensie; a da o pensie (cuiva). (< fr. pensionner) pensionâr s.m. şi f. 1. cel care primeşte o pensie. 2. cel care este întreţinut,
 439
 îngrijit într-un ospiciu, într-un azil. (cf. fr. pensionnaire) pensiune s./. întreţinere (locuinţă şi masă) primită de cineva într-o casă particulară în schimbul unei sume de bani; casă în care se dă o asemenea întreţinere. (cf. fr. pension) pensulă vb. I. tr. a badijona cu un dezinfectant. (< pensulă) pensulăţie s.f. (rar) pensulare. (< pensulă)
 pensulă s.f. unealtă formată dintr-un smoc de fire de păr legate de un mîner, cu care se pictează, se întinde un clei etc. (< germ. Pinsel) pentaldru s.n. (mat.) poliedru cu cinci feţe. (< fr. pentabdre, cf. gr. pente — cinci, edra — faţă) pentagân s.n. (mat.) poligon cu cinci laturi. ( < fr. pentagone, cf. gr. pente — cinci, gonia — unghi) pentagonâl adj. care are forma unui pentagon. • (despre corpuri geometrice) care are ca bază un pentagon, (cf. fr. pentagonal) pentagrâmă s.f. figură geometrică în formă de stea cu cinci colţuri. (< fr. pentagramme) pentam£tru s.m. (metr.) vers latin şi grecesc de cinci picioare, format din două emistihuri fiecare de cîte două picioare şi jumătate, (cf. fr. pentametre, lat. pentameter < gr. pente — cinci, metron — măsură) pentân s.n. (chim.) hidrocarbură din seria parafinelor, care se găseşte în gazele de sondă şi în fracţiunile uşoare rămase de la distilarea ţiţeiului. pentatl6n s.n. (ist.) ansamblu de cinci jocuri atletice la vechii greci (aruncare de disc, luptă, salt, fugă, aruncare cu suliţa). # (sport) concurs sportiv constînd din cinci probe la care participă aceiaşi sportivi. (< gr. pentathlon, cf. pente — cinci, athles — luptă) pentatlomst s.m. şi f. sportiv care participă la probele din cadrul unui pentatlon. (< pentatlon) pentat6nic adj. (muz. ; în expr.) gamă pentatonică = gamă de cinci trepte fără semitonuri, care stă la baza muzicii populare chineze, tătare etc. (< germ. Pentatonik) pentelică adj. f. (în expr.) marmură pentelică = marmură albă fără striaţii. ( < fr. pentelique) pent6dăs./. (fiz.) tub electronic cu cinci electrozi. (< fr. pentode) pentiltim adj. de dinaintea celui din urmă. (< lat. penultimus, cf. fr. penul-tttme)
 penumbră s.f. 1. zonă incomplet luminată, cuprinsă între umbra unui corp Şi regiunea luminoasă înconjurătoare. 2. (pict.) zonă în care lumina se amestecă cu umbra. v. clarobscur, (cf. fr. pănombre) penurie s.f. (liv.) lipsă a mijloacelor de existenţă; sărăcie, lipsă mare. (cf. fr. penurie, lat. penuria)
                                                                                         pen-per
 pe6n s.m. (în America latină) muncitor agricol sărac, căzut în robie din cauza datoriilor; clăcaş; semiiobag. (<fr. pâon)
 pepinieră s.f. 1. (agr.; silv.) plantaţie pe care se cresc plante ierboase sau lemnoase pînă la epoca cînd pot fi transplantate. • întreprindere care se ocupă cu producerea de plante destinate a fi transplantate. 2. (rar) crescătorie de animale. 3. (fig.) totalitatea celor care pot deveni la un moment dat membri de frunte ai unei organizaţii, ai unei profesiuni etc.; instituţie, organizaţie etc. care pregăteşte astfel de oameni. (<fr. pâpinibre) pepit adj. invar, (despre ţesături) cu pătrăţele care alternează, în două culori, dintre care una este mai deschisă. (< fr. pepite)
 pepită s.f. (min.) bucată de aur nativ.
 (< fr. pepite, cf. sp. pepita — grăunte) peplu s.n. (ist.) mantie scurtă femeiască, fără mîneci, care se purta în antichitate, prinsă pe umeri cu o agrafă. (< lat. peplum) pâpsic adj. privitor la acţiunea pepsinei.
 (< fr. pepsique) pepsină s.f. (chim.) enzimă cu rol important în digestie, secretată de mucoasa stomacului vertebratelor. • medicament extras din mucoasa stomacală a unor animale. (< fr. pepsine) pept6nă s.f. (chim.) substanţă organică produsă în timpul digestiei prin hidro-liza proteinelor din alimente, datorită pepsinei din stomac. (< fr. peptone) percepe vb. III. tr. I. (fin.) a încasa (un impozit, o taxă etc.). n. a sesiza cu ajutorul simţurilor şi al gîndirii prin reflectare nemijlocită obiectele şi fenomenele din realitatea înconjurătoare; a simţi. (< lat. percipere, cf. it. percepire, fr. percevoir) perceptibil adj. I. (fin.) care poate fi încasat. II. care se poate percepe (II). (cf. fr. perceptible) perceptibilităte s.f. însuşirea a ceea ce este perceptibil (II). (cf. fr. perceptibili Uî)
 perceptiv adj. în legătură cu percepţia; care (poate) percepe, (cf. fr. perceptif) perceptor s.m. (în trecut) funcţionar al fiscului care încasa impozitele, (cf. fr. percepteur) percepţie s.f. I. (fii.) reflectare nemijlocită a realităţii obiective în conştiinţa omului, care acţionează direct asupra organelor de simţ; imagine care rezultă din această reflectare; facultatea de a percepe fenomenele lumii exterioare. II. (în trecut) oficiu al fiscului unde se încasau impozitele, (cf. fr. perception, lat. perceptio) percheziţie s.f. (jur.) cercetare făcută la un ordin al organelor puterii de stat asupra unei persoane bănuite de o infracţiune sau la domiciliul acesteia, (cf. fr. perquisition, lat. perquisitio — cercetare)
 PER-PER
 percheziţionâ vb. I. tr. a face o percheziţie. (< fr. perquisitionner) percuta vb. I. tr. 1. a lovi capsa unui cartuş cu percutorul. 2. (med.) a lovi (încet, repetat) cu degetul o parte a corpului pentru a o examina. (< fr. percuter, cf. lat. percutere) percutânt adj. 1. (despre proiectile) care explodează la atingerea unui obstacol. 2. (mine: în expr.) perforator percutant = perforator mecanic la care sfre-delul acţionează prin lovituri, (cf. fr. percutant)
  percut6r s.n. (mii.) piesă la armele de foc care izbeşte capsa proiectilului, pro-ducînd explozia cartuşului, (cf. fr.
  percuteur)
  percuţie s.f. 1. (med.) metodă de diagnosticare a unor boli după sunetul produs prin lovirea înceată şi repetată a regiunii examinate. 2. lovire, ciocnire, izbire. O (muz.) instrument de percuţie — instrument la care se cîntă prin lovirea unei membrane, a unei lame, a unei coarde etc. 3. (mii.) lovire, izbire a capsei unui cartuş, a unui focos etc. (cf. fr. percussion, lat. per-cutio — a lovi) perd£ndosi adv. (muz.) pierzîndu-se.
  (< it. perdendosi) peregrin s.m. (rar) călător; nomad; pelerin. (cf. fr. peregrin, lat. peregrinus) peregrina vb. I. intr. a călători; a rătăci; a cutreiera ţinuturi îndepărtate. • a merge în pelerinaj. (<fr. peregriner, lat. peregrinări) peregrinâţie s.f. (rar) peregrinare, (cf.
  lat. peregrinatio, fr. peregrination) peremptoriu adj. de netăgăduit; hotă-rîtor, evident, neîndoielnic, (cf. fr. peremptoire, lat. peremptorius) perempţiune s.f. (jur.) stingere a unui proces după un anumit timp; perimare, (cf. fr. peremption) peren adj. (bot.; despre plante) care trăieşte şi rodeşte mai mulţi ani, fără a fi nevoie de o nouă însămînţare; vivace; (p. ext.) de lungă durată. O (agr.) cultură perenă = recoltarea de mai multe ori pe an, a unei suprafeţe cultivate, (cf. fr. perenne, lat. perennis) perenitate s.f. caracterul a ceea ce este peren; durabilitate, persistenţă, (cf. fr. perennite, lat. perennitas) per^u s.n. (constr.) strat de piatră care acoperă taluzurile sau căptuşeşte şanţurile, cu scopul de a le proteja împotriva eroziunilor sau de a împiedica surpările. (<fr. peree) perfect adj. care are toate calităţile; desăvîrşit. // (adv.) de acord; foarte bine; excelent. // s.n. (gram.) timp al verbului care arată o acţiune petrecută şi încheiată în trecut. ( < lat. perfectus, cf. it. perfetto, fr. parfait) perfectă vb. 1. tr. a definitiva, a încheia (o înţelegere, un act, o tranzacţie). p(cf. it. perfettare, fr. parfaire) perfectibil adj, care se poate desăvîrşi, perfecţiona, (cf. fr. perfectible)
                                                                                               440
  perfectibilitate s.f. însuşirea de a fi perfectibil, (cf. fr. perfectibili te) perfectiv adj. n. (gram.; despre aspectul verbelor) care arată acţiunea însăşi a verbului, eliminînd noţiunea de durată şi insistînd mai mult’ asupra începutului şi a sfîrşitului, a rezultatului acţiunii; (despre verbe) care are acest aspect, (cf. fr. perfectif) perfecţiona vb. I. tr. şi refl. a (se) face mai bun, mai util; a(-şi) îndrepta, a(-şi) corecta greşelile, defectele. • refl. a se specializa, (cf. fr. perfectionner) perfecţionare s.f. îmbunătăţire, desăvîrşire; specializare. (< perfecţiona) perfecţiune s.f. caracterul a ceea ce este perfect; desăvîrşire. (cf. fr. perfection, lat. per fee tio) perfid adj. înclinat să facă.rău ascunzîn-du-şi intenţiile sub o înfăţişare binevoitoare; viclean. • care îşi calcă cuvîntul dat. (cf. fr. perfide, iat. per-fidus)
  perfidie s.f. lipsă de credinţă, de loialitate; viclenie, făţărnicie, ipocrizie.
  •   faptă perfidă. (< fr. perfidie, lat. perfidia)
  perfoliât adj. (bot.; despre frunze) care înfăşoară astfel tulpina, îneît pare a fi străpunsă de ea. (cf. fr. perfolU) perforâ vb. I. tr. a găuri, a străpunge (cu o unealtă); a face o gaură. • tr. şi refl. (med.; despre organe sau ţesuturi) a (se) găuri, a căpăta un orificiu în urma unui traumatism etc. (cf. fr. perforer, lat. perforare) perforâj s.n. (min.) perforare. (< perfora)
  perforânt adj. care perforează, (cf. fr.
  per for ant)
  perforator1 s.n. maşină-unealtă de perforat. (cf. fr. perforateur) perforat6r8 s.m. persoană care perforează (peretele unei mine, bilete etc.). (cf. fr. perforateur)
  perforaţie s.f. perforare; gaură realizată prin perforare. • (med.) găurire a unui organ, a unui os, a unei membrane etc. apărută în urma unui proces inflamatoriu etc. (cf, fr. perforation) perforraănţă s.f. 1. rezultat excepţional obţinut într-o probă sportivă; (p. ext.) realizare deosebită într-un domeniu oarecare. 2. (tehn.) cel mai bun rezultat dat de un aparat, un motor etc. privitor la una din caracteristicile lui.
  (< fr. performance, cf. engl. to perform,
  —   a împlini) perfuzie s.f. (med.) introducere, picătură cu picătură, a sîngelui sau a unei substanţe medicamentoase în venă, în scop terapeutic. (< fr. perfusion, cf. lat. perfusio) pergament s.n. 1. piele preparată special pentru a se putea scrie pe ea. 2. docu-t ment vechi scris pe o piele de acest fel. 3. hîrtie translucidă, rezistentă şi impermeabilă, folosită mai ales la împachetare. ( < germ. Pergament, cf. lat. pergamena < Pergam, n.p.)
    441
     pergamentGs adj. cu aspectul sau consistenţa pergamentului. (< pergament) p&rgolă s.f. construcţie din grinzi de lemn susţinute pe coloane, folosite în parcuri şi grădini pentru a se ridica pe ele plantele agăţătoare. (<it., fr. pergola)
     per hi dr 61 s.n. (chim.) apă oxigenată în soluţie concentrată, întrebuinţată în industrie şi în medicină. (< fr. perhy-drol)
     periânt s.n. (bot.) totalitatea învelişurilor florale care înconjură androceul şi pistilul florii. (< fr. pirianthe) pericârd s.n. (anat.) înveliş fibroseros al inimii. (< fr. piricarde, cf. gr. peri
     —        împrejur, k ar dia — inimă) pericardită s.f. (med.) inflamaţie a pe-ricardului. (< fr. pericardite) pericărp s.n. (bot.) învelişul exterior al ^ unui fruct, care acoperă seminţele.
     (< fr. pericarpe) pericSntric adj. aşezat în jurul centrului.
     (cf. fr. pericentrique) periclăz s.n. (min.) oxid natural de magneziu, cristalizat. (< fr. p&riclase) periclita vb. I. tr. a pune în pericol; a primejdui. (< fr. ptricliter, cf. lat. periclitări) pericol s.n. primejdie. (<lat. pericu-lum, cf. it. pericolo) pericâpă s.f. (rar) definiţie exactă, (cf.
     fr. păricope, gr. perikope) periculds adj. primejdios. (< lat. peri-culosus)
     perid6t s.n. (min.) silicat de magneziu şi de fier, cristalizat, avînd diferite culori şi fiind întrebuinţat ca piatră preţioasă. ( < fr. peridot) peridotită s.f. (petr.) rocă eruptivă cristalină în compoziţia căreia predomină peridotul. (< fr. peridotite) peridrdm s.n. (arhit.) galerie, spaţiu acoperit care înconjură o clădire la nivelul pămîntului şi serveşte ca loc de plimbare. • spaţiul exterior cuprins între peretele naosului şi colonada unui templu. .(< fr. peridrome, cf, gr. peridromos) periferic adj. situat la periferie, de (la) periferie. • (fig.) de mică însemnătate, secundar, (cf. fr. peripherique, it. peri-ferico)
     periferic s.f. cartierele mărginaşe ale unui oraş; (p. ext.) ţinuturile de la marginea unei ţări. • suprafaţa exterioară a unui corp solid. • (mat.) contur al unei figuri curbilinii; circumferinţă, (cf. fr. piriphirie, it. periferia < lat. peripheria, gr. peri — în jur, pherein
     —   a purta) perifrâstic adj. exprimat prin perifrază. O (gram.) formă perifrastică = formă verbală compusă cu ajutorul verbului auxiliar a fi. ( < fr. pâriphr as tique) perifrază vb. I. intr. (neobişnuit) a parafraza. ( < fr. periphraser, it. perifra-sare)
     perifrâză s.f. formă de exprimare prin care se înlocuieşte termenul propriu
                                                                                      per-per
  prin mai multe cuvinte; grup de cuvinte care înlocuieşte un termen propriu. (cf. fr. periphrase, lat., gr. peri-phrasis < peri — în jur, phrasis — cuvînt) pcrigeu s.n. (astr.) punctul cel mai apropiat de pămînt al orbitei unui astru. • epoca în care astrul se găseşte în acest punct. (< fr. p&rigăe, cf. gr. peri — în jur, ge — pămînt) periheliu s.n. (astr.) punctul cel mai apropiat de soare al orbitei unei planete; momentul în care planeta trece prin acest punct. ( < fr. pdriMlie, cf. gr. peri — în jur, helios — soare) perilimfă s.f. (anat.) lichid care se găseşte între labirintul osos şi cel membra-nos al urechii. (< fr. perilymphe) perima vb. I. refl. (despre idei, teorii etc.) a se învechi, a se demoda, a ieşi din uz. • (jur.; despre un proces) a se stinge, a se anula pentru lipsa de activitate din partea reclamantului în termen legal. (< fr. pârimer, cf. lat. perimere — a se anula) perimetric adj. care aparţine perimetrului. (cf. fr. perimetrique) perim6tru s.n. 1. (mat.) suma lungimilor laturilor unei figuri geometrice plane. 2. contur, linie marginală, limită a unei zone dintr-un teren, dintr-un cartier etc. (cf. fr. perimetre, gr. peri — în jur, metron — măsură) perineus.n. (anat.) regiunea dintre anus şi organele genitale femeieşti. (< fr. perinee, cf. gr. perineos) perioadă s.f. 1. interval de timp în cursul căruia se desfăşoară -anumite fenomene sau evenimente; fază, epocă. • (tehn.) interval de timp în care se efectuează o operaţie sau în care se produce un fenomen, care face parte dintr-un ciclu şi care se repetă la fiecare ciclu. • (geol.) subdiviziune cronologică de al doilea ordin a timpurilor geologice. 2. (gram.) frază amplă şi complexă sau reunire de mai multe fraze care formează un ansamblu armonios şi unitar. 3. (muz.) frază muzicală compusă în aşa fel încît totalitatea părţilor ei să prezinte un sens anumit, (cf. fr. periode, lat. periodus, gr. periodos) period s.n. (med.) menstruaţie. (< fr. periode)
  peri6dic adj. care revine, care se repetă cu regularitate la anumite perioade. O publicaţie periodică (şi subst., n.) = publicaţie care apare regulat la anumite date. (cf. fr. păriodique, lat. perio-dicus)
  periodicitate s.f. caracterul a ceea ce este periodic; revenire, repetare periodică a unui fenomen, a unei acţiuni. O (chim.) periodicitatea elementelor = repetarea proprietăţilor chimice ale elementelor, aranjate în ordinea cres-cîndă a greutăţii lor atomice, (cf. fr. periodicite) periodiză vb. I. tr. a împărţi pe perioade o disciplină cu caracter istorici, q ştiinţă socială etc. (< perioadă)
 PER-PER
  pertâst s.n. (anat.) ţesut fibros care acoperă osul. (<fr. părioste, cf. gr. peri — în jur, osteon — os) periostită s.f. (med.) inflamaţie a perios-tului. ( < fr. păriostite) periostdză s.f. (med.) tumefiere a perios-tului în urma unei periostite. (< fr. păriostose)
 peripatetic adj. (fii.) care urmează filozofia lui Aristotel; care aparţine peri-patetismului. (< fr. păripatetique, cf. lat. peripatetici) peripateticiăn s.m. adept al filozofiei lui Aristotel. (< fr. peripatăticien, cf. gr. peripatein — a se plimba) peripatetism s.n. (fii.) doctrina filozofică a lui Aristotel. (< fr. peripată-tisme)
 peripeţie s.f. întîmplare sau serie de întîmplări neprevăzute, emoţionante, care intervin în viaţa cuiva. • episod impresionant dintr-o operă literară. (< fr. piripătie, cf. gr. peripeteia — cădere)
 periplu s.n. (rar) călătorie în jurul unei ţări sau al unei mări. (<fr. păriple, lat. periplus, cf. gr. peri — în jur, plein — a naviga)
 perisăbil adj. (rar) care se alterează uşor. (cf. fr. pirissable) periscâp s.n. (fiz.) instrument optic, format dintr-un tub metalic rigid sau telescopic, prevăzut cu lentile şi prisme cu reflexie totală, prin care se poate privi peste obstacole sau din imersiune. (< fr. p&riscope, cf. gr. periskopeo — privesc în jur) perispomân adj., s.n. (lingv.) (cuvînt grec) care poartă accentul circumflex pe ultima silabă, (cf. fr. perispomene, gr. perispomenos) peristăltic adj. (fiziol.; în expr.) mişcări peristaltice = mişcări prin care esofagul şi intestinele se contractă, favori-zînd deglutiţia şi apoi digestia. (< fr. păristaltique ) peristil s.n. (arhit.) şir de coloane care mărgineşte un edificiu, o grădină etc. sau împodobeşte faţada unei clădiri, formînd un fel de galerie. (< fr. peris-tyle, cf. gr. peristylion < peri — în jur, stylos — coloană) peritonâu s.n. (anat.) membrană se-roasă care căptuşeşte cavitatea abdominală. (< lat. peritonaeum, cf. gr. peritonaios) peritonită s.f. (med.) inflamaţie a peri-toneului. (< fr. păritonite) perlât adj. împodobit cu perle; ca perlele.
 (< fr. perlă) perlă s.f. 1. piatră preţioasă albă şi foarte strălucitoare, produsă de anumite scoici în interiorul cochiliei; mărgăritar. 2. (arhit.) element decorativ de formă sferică folosit la decorarea unor muluri. 3. (poligr.) corp de literă de cinci puncte tipografice. (< fr. perle, it. perla, germ. Perle) perlită s.f. (metal.) constituent structural al oţelului.
                                          442
 per!6n s.n. (chim.) varietate de fibră sintetică obţinută prin chimizarea produselor petrolifere şi a gazelor de sondă şi de cracare. (< germ. Perlon) permanent adj. 1. stabil; neîntrerupt; statornic, imuabil. 2. (în expr.) ondu-laţie permanentă (şi subst., n.) = ondu-laţie a părului făcută printr-un procedeu special şi care se menţine mult timp. (< fr. permanent, cf. lat. per-manere — a rămîne) permanenţi zii vb. I. tr. a face durabil, permanent; a statornici. ( < permanent) permanenţă s.f. durată constantă, neîntreruptă a unui lucru; neîntrerupere; statornicie. O în permanenţă — permanent, fără întrerupere. • birou, serviciu, în unele întreprinderi, care funcţionează fără întrerupere, (cf. fr. per-manence, it. permanenza) permanganât s.m. (chim.) sare a acidului permanganic. ( < fr. permanganaie) permangânic adj. (chim.; în expr.) acid permanganic — acidul cel mai oxigenat dintre acizii manganului. (< fr. per-manganique) permeâbil adj. care poate fi pătruns de un lichid, de un gaz. (cf. fr. permâable, it. permeabile) permeabilitate s.f. (fiz.) calitatea a ceea ce este permeabil, (cf. fr. permeabilite) permiân s.n. (geol.) ultima perioadă a paleozoicului. (< fr. permien) permis1 s.n. autorizaţie oficială scrisă în virtutea căreia cineva poate exercita o profesiune, poate beneficia de anumite drepturi etc. ( < fr. permis) permis2 adj. îngăduit, încuviinţat. (< permite)
 permisie s.f. învoire de a părăsi serviciul pe o perioadă scurtă de timp, dată unui militar. (< fr. permission) permisiune s.f. învoire dată cuiva de a face ceva; încuviinţare, (cf. fr. permission, lat. permissio)
 permite vb. III. tr.. 1. a îngădui, a încuviinţa, a da voie. 2. a-şi îngădui să facă ceva; a îndrăzni. (< lat. permit-tere, cf. fr. permettre) permută vb. I. tr. a transfera un funcţionar. • (mat.) a efectua o permutare.
 (< fr. permuter» it., lat. permutare) permutare s.f. 1. (rar) acţiunea de a permuta. • ordin de transferare. 2. (mat.; la pl.) operaţie de schimbare a locului unor valori dintr-un grup dat; grupele astfel formate. (< permuta) permutâţie s.f. permutare, (cf. fr. per-mutation, lat. permutatio) pernicios adj. (liv.) care provoacă un rău; vătămător, dăunător, (cf. fr. per-nicieux, lat. pemiciosus) perniciozitâte s.f. caracterul a ceea ce este pernicios. ( < fr. perniciosite)           .
 per6n s.n. 1. platformă special amena- * jată în gări (între linii) pentru urcarea şi coborîrea pasagerilor din vagoanele trenurilor. 2. platformă cu cîteva trepte, situată înaintea intrării principale a unei clădiri mari. ( < fr. perron)
 443
 peron6u s.n. (anat.) os lung situat la partea posterioară a piciorului între genunchi şi gleznă, articulat la cele două capete cu tibia, cu care formează împreună fluierul piciorului. (< fr. pâronâ)
 perorâ vb. I. intr. a vorbi îndelung şi cu emfază (< fr. pdrorer, it., lat. peror are)
 perorăţie s.f. (ret.) încheiere a unui discurs în care toate argumentele prezentate anterior sînt reluate într-o formă restrînsă şi cu ton emfatic; (p. ext.) vorbire însufleţită. (< lat. pero-ratio)
 peroxîd s.m. (chim.) oxid care conţine mai mult oxigen decît oxidul normal al elementului respectiv. (< fr. peroxyde) perpendicular adj. (despre drepte, planuri) care cade astfel pe o dreaptă sau pe un plan încît să formeze un unghi drept. // s.f. linie, dreaptă perpendiculară, (cf. fr. perpendiculaire) perpendicularitate s.f. (mat.) starea, calitatea de a fi perpendicular, (cf. fr. perpendi cu lari t6) perpetuă vb. I. tr. şi refl. a face să dureze sau a dura veşnic sau multă vreme; a (se) transmite de la o generaţie la alta. (< fr. perpetuer, it., lat. perpetuare) perpetuâre s.f. acţiunea de a (se) per-
 ■ petua. O perpetuarea speciei — continuarea existenţei unei specii prin reproducere. ( < perpetua) perpetuitâte s.f. durată veşnică, (cf. fr.
 perpetuitâ, lat. perpetuitas) perpetuu adj. neîncetat, nesfîrşit; veşnic, etern. (< lat. perpetuus) perpetuum s.n. (fiz.; în expr.) perpe-tuum mobile — sistem fizic sau tehnic imaginar care ar putea funcţiona la infinit, producînd lucru mecanic sau energie fără a primi energie dinafară. (< lat. perpetuum mobile) perplex adj. surprins, profund uimit; încurcat, dezorientat. ( < fr. perplexe, cf. lat. perplexus) perplexităte s.f. dezorientare; surprindere, nedumerire, (cf. fr. perplexitt, lat. perplexitas) persecută vb. I. tr. a urmări pe cineva pentru a-i pricinui un rău pe nedrept; a prigoni. (< fr. persăcuter) persecut6r s.m. (rar) cel care persecută;
 prigonitor, (cf. fr. persecuteur) persecut6riu adj. (rar) de persecuţie;
 prigonitor, (cf. fr. persăcuteur) persecuţie s.f. urmărire a cuiva pentru a-i face un rău pe nedrept; prigoană, (cf. fr. persecution, lat. persecuţia) perseveră vb. I. intr. a rămîne ferm şi constant la o idee, a persista într-o acţiune; a stărui, (cf. fr. persevârer, lat., perseverare) perseverent adj. care perseverează; stăruitor; neclintit în convingeri, în atitudini. (cf. fr. persev£rant) perseverenţă s.f. stăruinţă; neclintire; tenacitate, (cf. fr. pers4vdrance, lat. perseverau tia) •
                                                                                           PER-PER
  persiănă s.f. oblon la ferestre alcătuit din scîndurele dispuse orizontal pe un cadru şi putînd fi alipite sau depărtate după voie. (< fr. persienne) persiflă vb. I. tr. a lua în bătaie de joc pe cineva, a lua în rîs, a lua peste picior. ( < fr. persifler) persiflă] s.n. (rar) persiflare. (< fr. perşi flage)
  persistă vb. I. intr. a rămîne în aceeaşi stare de mişcare sau de repaus. • a rămîne ferm la o hotărîre, la o părere; a stărui. (< fr. persister, it., lat. per-sistere)
  persistent adj. durabil, trainic; stăruitor. O (bot.) frunze persistente = frunze care nu cad iarna. (cf. fr. persistant) persistenţă s.f. stăruinţă, insistenţă. O (fiz.) persistenţa imaginilor = menţinere a unei senzaţii vizuale pe retină un anumit timp după ce imaginea obiectului a dispărut din cîmpul vizual, (cf. fr. persistance, it. persistenta) persoână s.f. 1. fiinţă omenească, om; individ, ins. 2. (gram.) categorie gramaticală a pronumelui personal şi a verbului care arată pe cel care vorbeşte, pe cel căruia i se adresează vorljîtca?ttI sau pe cel despre care se vorbeşte;
  (< lat. persona, cf. it. personay fr. personne)
  personaj s.n. 1. persoană care intervine în acţiunea unei opere literaTe. om cu vază; personalitate marcantă; figură.
  (< fr. personnage, it. personaggio) personăUs.n. totalitatea persoanelor angajate într-o instituţie, într-o întreprindere etc. (cf. fr. personnel, it. personale)
  personâis adj. 1. care aparţine cuiva (fiind proprietatea lui); specific pentru persoane; individual, propriu. • (adv.) în persoană, însuşi. • original, propriu. 2. (în expr.) tren personal (şi subsi.y n.) = tren de persoane care opreşte în toate staţiile; pronume personal — pronume care arată persoana; mod personal — mod verbal ale cărui forme se schimbă după cele trei persoane. (cf. lat. personalisy fr. personnel) personalism s.n. 1. (rar) atitudine a celui care ia în consideraţie numai interesele şi punctele de vedere personale; subiectivism. 2. (fii.) curent filozofic idealist care socoteşte persoana ca o realitate primară cu valoare spirituală supremă, (cf. fr. personna-lisme)
  personalist adj. care manifestă personalism; subiectivist.//s.m. adept al personalismului (2). (cf. fr. personnaliste) personalitâte s.f. 1. ceea ce caracterizează o persoană şi o deosebeşte de oricare alta; caracterele proprii ale unei persoane; originalitate, individualitate. • totalitatea trăsăturilor excepţionale prin care se remarcă o persoană. 2. persoană cu calităţi deosebite care, identificîndu-se cu aspiraţiile maselor populare, contribuie la pro-
 PER-PET
  greşul societăţii. 3. om de seamă, important. 4. (rar; la pl.) cuvinte jignitoare, aluzii tendenţioase la adresa cuiva. (cf. fr. personnalită, it. personali tă)
 personalizât adj. (rar) individualizat.
 (cf. fr. personnalisi) personifică vb, I. tr. 1. a atribui unui lucru, unui animal etc. însuşiri omeneşti. 2. a realiza perfect un personaj, o idee etc.,* a întruchipa, (cf. it. personificare, fr. personifier) personificâre s.f. 1. faptul de a personifica. • (ret.) figură de stil prin care se.atribuie unui lucru, unui animal etc. însuşiri omeneşti. 2. întruchipare. (< personifica) perspectivă s.f. 1. imagine obţinută prin proiectarea unui obiect pe o suprafaţă plană, folosind raze proiectante divergente sau paralele. 2. aspect pe care îl are un peisaj, un obiect etc. văzut din depărtare; privelişte cu un asemenea aspect. 3. posibilitatea realizării sau a desfăşurării în viitor a unei acţiuni, a unui plan etc. • (de obicei la pl.) ceea ce poate ajunge cineva în viitor; posibilităţi de viitor. O m perspectivă — pe cale de a se înfăptui în viitor. (<fr. perspective, cf. lat. perspectivus) pcrspectivitâte s.f. (mat.) corespondenţa dintre o figură geometrică şi imaginea ei în perspectivă. ( < perspectivă) perspicace adj.' isteţ, ager la minte, pătrunzător. (< fr., it. perspicace, cf. lat. perspicax)
 perspicacitate s.f. calitatea de a fi perspicace; agerime, isteţime, pătrundere, (cf. fr. peispicacite. lat. perspicacitas) persuadă vb. I. tr. (rar) a convinge, a determina (prin insistenţe). (< fr. per-suader, it., lat. persuadere) persuasiune s.f. darul sau puterea de a convinge pe cineva să facă un lucru.
 •    convingere, credinţă neclintită, (cf. fr. persuasion, lat. persuasio) persuasiv adj. convingător; stăruitor, insistent, (cf. fr. persuasif) pertinamente adv. (rar) cu siguranţă, de bună seamă. (< fr. pertinemment) pertinent adj. (rar) convenabil, potrivit, nimerit, (cf. fr. pertinent, lat. pertinens) pertinenţă s.f. (rar), caracterul a ceea ce este pertinent. (< pertinent) pertractă vb. I. tr. (liv.) a trata, a dezbate. ( < lat. pertractare) perturbă vb. I. tr. a tulbura; a provoca dezordine, (cf. ir.perturber, lat. perturbare)
 perturbăţie s.f. perturbare, o perturbaţii atmosferice = totalitatea fenomenelor atmosferice care produc schimbarea în rău a timpului, (cf. fr. perturbation, lat. perturbatio) perucă s.f. coafură din păr fals folosită în special de actori la teatru. (< fr. perruque., cf. it. parruca) peruchier s.m. cel care lucrează peruci.
 < < frperruquier)
                                           444
  pervers adj. corupt, depravat; anormal din punct de vedere sexual. # perfid, făţarnic; înclinat spre fapte rele. (< fr. pervers, cf. lat. pei'versus — întors în sens contrar)
  perversitătes./. corupţie, depravare; anomalie sexuală. • perfidie, făţărnicie; răutate, (cf. fr. perversite, lat. perver-sitas)
  perversiune s.J. perversitate, (cf. fr.
  perverşion, lat. perversio)
  'perverti vb. IV. tr. a corupe, a deprava, a strica. • a strica, a vicia funcţia normală a unui organ, denaturînd-o.
  (< fr. pervertir, cf. lat. pervertere — a strica)
  pervitină s.f. (chim.) substanţă organică folosită ca stimulent al sistemului nervos central, pentru a face să dispară oboseala şi somnul. (< germ. Pervitin, nume comercial) pescadâr s.n. navă specială înzestrată: cu instalaţii de pescuit, de depozitare, de congelare şi, uneori, de preparare a peştelui; este folosită pentru pescuitul pe mare. ( < sp. pescador) pescaj s.n. (mar.) adîncimea la care se cufundă în apă o navă; calaj (II, 2).
  (cf. it. pescagione) pesimism s.n. 1. concepţie reacţionară caracteristică ideologiei claselor pe cale de dispariţie, care susţin că viaţa omenească este iremediabil condamnată la suferinţă şi că ea nu merită să fie trăită. 2. predispoziţie de a vedea totul într-o lumină sumbră, deprimantă, (cf. fr. pessimisme < lat. pessimus superlativ al lui malus — rău) pesimist adj. privitor la pesimism; predispus la pesimism, deprimat. // s.m. şi /. adept al pesimismului (1); om predispus la pesimism (2). (cf. fr. pessi-mişte)
  pestă s.f. boală contagioasă care se manifestă prin febră, hemoragii şi tumori care apar la subsuori şi la gît; ciumă.
  O    (vet.) pestă bovină — boală contagioasă la vite produsă de un virus filtrant; tifos contagios; pestă porcină = boală contagioasă care atacă mai ales purceii sub şase luni. (< fr. peste) pestiferăt adj. (adesea subst.) contaminat de pestă; ciumat. ( < fr. pestifere, cf. lat. pestis — pestă, ferre — a purta) pestilent adj. 1. referitor la pestă; provocat de pestă; pestilenţial. 2. infectat de pestă. • (fig.) corupător. (< fr. pestilent)
  pestilenţă s.f. (rar) ciumă, pestă; molimă. '• (fig.) învăţătură, doctrină dăunătoare, periculoasă, (cf. fr. pesti-lence. lat. pestilentia)                          ^
  pestilenţial adj. 1. care are caracteristicile * ciumei; care poate infecta cu ciumă.
  2. (fig.) dezgustător, infect (ca miros).
  (cf. fr. pestilentiel) petălăs./. (bot.) fiecare dintre părţile care formează corola unei flori. ( < fr. petale) petărdă s.f. tub cilindric de carton umplut cu pulbere neagră, a. cărui explozie
  445
  produce zgomot şi fum şi care serveşte la marcarea tirului de artilerie sau a exploziei grenadelor în exerciţiile de luptă. ( < fr. petard) petâs s.n. (ist.) pălărie rotundă cu boruri largi pe care o purtau grecii; (spec; mit.) coif cu douâ aripioare cu care este reprezentat adesea zeul Mercur.
  ( < lat. petasus, gr. petasos, cf. fr. petase) petit s.n. (poligr.) corp de literă de opt puncte tipografice. (<fr. petit) petiţie s.f. cerere scrisă adresată unei autorităţi, (cf. fr. pătition, lat. petitio) petiţionă vb. I. intr. (rar) a solicita ceva printr-o petiţie. (< fr. pătitionner) petiţionar s.m. şi /. cel care solicită ceva printr-o petiţie, (cf. fr. petitionnaire) petrol s.m. pasăre marină de culoare albă, cu spatele şi aripile cenuşii. (< fr. pătrel)
  petrîco 1 s.m. organism animal sau vegetai care trăieşte pe fundurile pietroase ale apelor. (<fr. petricole, cf. lat. petra — piatră, colere — a locui) petrifică vb. 1. tr. şi refl. a (se) preface în piatră; a (se) împietri. • refl. (fig.) a încremeni, (cf. it. petrificare, fr. pe-trifier)
  petrochimic adj. privitor la petrochimie.
  (cf. fr. petrochimique) petrochimie s.f. ramură a industriei chimice care se ocupă cu prelucrarea chimică a ţiţeiului, a produselor petrolifere, a gazelor de sondă şi de cracare şi a gazului metan. (cf. fr. petrochimie, germ. Petrochemie)
  petrochimist adj., s.m. şi /. (persoană) specializată în petrochimie, petrogrăf s.m. specialist în petrografie.
  (<fr. petrographe) petrografie s.f. ramură a geologiei care studiază originea, structura şi compoziţia rocilor. (< fr. petrographie, cf. gr. petros — piatră, graphein — a scrie) petrol s.n. 1. ţiţei. 2. derivat al ţiţeiului, / lichid, folosit mai ales pentru ars în lămpi (de iluminat) ; gaz. (< fr. petrole, cf. lat. petra — piatră, oleum — ulei) petrolier adj. referitor la petrol, de petrol. // s.n. navă special construită pentru transportul petrolului. (< fr. petrolier) petrolifer adj. care conţine, care produce petrol. (< fr. petrolifere, cf.fr. petrole, lat. ferre — a purta) petrolist s.m. 1. lucrător, tehnician din industria petrolului. 2. proprietar de terenuri petrolifere; om de afaceri în industria petrolieră. ( < petrol) petromăx s.n. lampă cu petrol care luminează prin încălzirea pînă la incandescenţă a unei site. (nume comercial) petulănţă s.f. (rar) zburdălnicie, neas-ţîmpăr, vioiciune. (< fr. petulance, cf. lat. petulans — viu, impetuos)
  Petunie s.f. plantă erbacee cu flori mari, albe sau violete şi cu miros plăcut; se cultivă în scop decorativ. (< fr. petunia, cf. lat. petunia)
  Peţidl s.n. (bot.) codiţa frunzei. (<fr. petiole, cf. lat. petiolus — picioruş)
                                                                                         PET-PIC
  peţiolât adj. (bot.; despre frunze) cu pe-tiol. (cf. fr. petiole) pian s.n. instrument muzical cu coarde şi cu clape, la care se cîntă prin apăsa-sarea clapelor care comandă* nişte ciocănele ce lovesc coardele, (cf. fr. piano (forte), it. piano) pianină s.f. pian mai mic care are coardele aşezate vertical. (< fr. pianine) pianissimo adv. (muz.) foarte încet.
 (< it. pianissimo) pianist s.m. şi /. persoană care cîntă (cu pricepere şi talent) la pian. (cf. fr. pianiste)
 pianistic adj. referitor la pian, propriu pianului, (cf. fr. pianistique) piăno adv. (muz.) cu ton scăzut, încet ( < it. piano) pianâlă s.f. pian automat. (<germ. Pianola)
 piâstru s.m. monedă de argint de diferite valori, întrebuinţată odinioară în unele ţări. (< it. piastra, cf. fr. piastre) piăţă s.f. I. 1. loc, spaţiu-întins, descoperit, unde se întîlnesc şi se întretaie mai multe străzi într-un oraş. 2. loc unde se vînd şi se cumpără mărfuri cu amănuntul (mai ales alimente); tîrg. II. (ec.) sfera circulaţiei mărfurilor, constituind o categorie a economiei de mărfuri, care devine complet dominantă şi capătă o răspîndire generală în cadrul economiei - capitaliste. ( < it. piazza) piaţetă s.f. piaţă mică la o răspîntie de străzi. (< it. piazetta) pic1 s.n. 1. (mar.) vergă aşezată oblic pe catargul de la pupă, pe care se leagă partea de sus a unei pînze. (<fr. pic)
 pic2 s.n. (tehn.) ciocan de abataj. (< germ. Pick [eisen]) pică vb. I. intr. (av.) a face un picaj.
 (< fr. piquer) picador s.m. călăreţ care în luptele cu taurii atacă animalul cu o suliţă, (cf. fr., sp. picador) picâj s.n. (av.) zbor de coborîre pe verticală sau aproape pe verticală al unui avion. ( < Ir. piquage) picant adj. 1. pişcător; înţepător; iute. 2. (fig.) indecent; cu o uşoară nuanţă obscenă; nostim, atrăgător. (< fr. pi-quant)
 picanterie s.f. vorbă, faptă picantă. (<
 picant)
 picaresc adj. care ţine de picarism, caracteristic picarismului. (< fr. picaresque) picarism s.n. tendinţă în literatura spaniolă de a zugrăvi personaje ca: cerşetori, intriganţi, declasaţi etc. (<fr. picarisme, cf. sp. picaro — intrigant, om de nimic) pică1 s.f. ciudă, pizmă. (< fr. pique) pică2 s.f. unul dintre semnele de pe cărţile de joc, în formă de inimă colorată în negru şi avînd o codiţă. (< fr. pique)
 picher1 s.n. (text.) piesă la războiul de ţesut, care amortizează mişcarea suveicii; tachet. (< fr. piquer)
 PIC-PIG
 picher s.m. 1. conducător al lucrărilor de întreţinere a unei căi ferate, a unei şosele. 2. (ist.) valet călare care conducea cîinii la vînătoare. (cf. fr. piqueur,
 <    pique — suliţă) pichet1 s.n. (text.) ţesătură de bumbac, care are două urzeli diferite. (< fr. piquă)
 pichet* s.m. numele unui joc de cărţi.
 (< fr. piquet) pichet8 s.m. ţăruş de lemn folosit pentru a marca un punct (la o aliniere, pe un traseu etc.). (< fr. piquet) pichet4 s.n. 1. (mii.) punct întărit la frontiera unei ţări, unde stă de pază un detaşament de grăniceri. • mic detaşament de soldaţi destinat să fie folosit în primul rînd In caz de pericol.
 2.   (în expr.) pichet de grevă = detaşament de muncitori grevişti care, stînd la poarta întreprinderilor, previn pe muncitorii dinafară de declararea grevei şi împiedică pe spărgătorii de grevă să acţioneze. (< fr. piquet, cf. germ. Pikett)
 pichetă vb. I. tr. a marca prin picheţi 3 punctele unui traseu, ale unei alinieri etc. ( < fr. piqueter) pichetăj s.n. ansamblul picheţilor de marcaj de pe un traseu, de pe o aliniere etc. ( < fr. piquetage) piclăj s.n. (ind.) tratarea pieilor cu o soluţie acidă şi cu clorură de sodiu înainte de tăbăcire. (cf. engl. pickling) picnic s.n. masă (în aer liber) la care contribuie toţi participanţii. (< engl. picnic, cf. fr. pic-nique) picnometru s.n. (fiz.) instrument pentru măsurarea densităţii lichidelor şi a solidelor. (< fr. pycnom&tre) picolo s.m. (ieşit din uz) ajutor de chelner (într-un restaurant). (< it. piccolo) pictfn s.n. instrument pentru sfărîmat ziduri, stînci etc.; (spec.) piesă la un ciocan de abataj. (< it. piccone) picrât s.m. (chim.) sare a acidului picric.
 (< fr. picrate) picric adj. (chim.;în expr.) acid picric = acid puternic corosiv, cristalizat, toxic, cu gust amar şi inodor. (< fr. pi-crique)
 picromigdălâ s.f. 1. migdală amară. 2. prăjitură făcută cu albuş de ou, zahăr şi migdale sau nuci. (< ngr. picramig-dalon)
 pictă vb. I. tr. a zugrăvi, a înfăţişa în culori (un portret, un tablou etc.) pe pînză, pe zid etc. (cf. lat. pictum < pingere)
 pictografie s.f. scriere primitivă în care ideile, obiectele etc. sînt redate prin desene sugestive. (< fr. pictographie, cf. lat. pictus — pictat, gr. graphein — a scrie)
 pictor s.m. artist plastic care se ocupă cu pictura. • (fig.) scriitor care evocă în mod plastic şi viu aspecte din viaţă şi din natură. (< lat. picior) pictoriţă s.f. femeie care se ocupă cu pictura. (< pictor)
                                                                                              446
 pictural adj. privitor la pictură; cu plasticitatea caracteristică picturii; pitoresc. (cf. fr. pictural) picturalitate s.f. caracterul a ceea ce este pictural.
 pictâră s.f. 1. arta de a înfăţişa peisaje din natură, fiinţe, obiecte etc. în culori. 2. tablou, portret. 3. totalitatea operelor pictorilor dintr-o ţară sau dintr-o epocă. (< lat. pictura) piculină s.f. (muz.) flaut mic cu registru acut. (cf. pol. pikkulina, it. piccolino) picup s.n. patefon electric care pus în legătură cu un amplificator şi cu un difuzor de radio poate transmite sunetele înregistrate pe plăci. (<engl. pich-up)
 piedestal s.n. suport, picior de susţinere pentru o statuie, o coloană etc. (cf. fr. piedestal, it. piedestallo) piemie s.f. (med.) infecţie generală a organismului caracterizată prin supu-raţii în viscere, în cavităţile seroase şi în ţesutul conjunctiv. (< fr. pyemie) -pier6t s.m. personaj de pantomimă. (< Pierrot, n.pj piesă s.f. 1. parte, porţiune, bucată a unui tot (cu care formează o unitate).
 2.  (tehn.) parte a unui mecanism, a unei maşini etc., care se poate demonta.
 3.  monedă, ban. 4. (în expr.) piesă anatomică = parte dintr-un cadavru preparată pentru studiu. 5. fiecare dintre hîrtiile, dintre actele unui dosar. 6. obiect, operă artistică care este expusă într-un muzeu, la o expoziţie etc. sau care face parte dintr-o colecţie. 7. lucrare dramatică în care predomină dialogul şi care se reprezintă pe scenă. 8.
 ; compoziţie, bucată muzicală. (< fr.piece) piesetă s.f. mică piesă de teatru (într-un act); scenetă. (< fr. piecette) pietâte s.f. 1. evlavie, smerenie. 2. devotament. (< fr. pieţe, cf. lat. pietas) pietm s.n. 1. (vet.) boală contagioasă la
 oi  manifestată prin răni la picioare, care provoacă căderea unghiilor. 2. boală a cerealelor care provoacă atrofierea sau căderea acestora. ( < fr. pietin) pietân s.m. persoană care umblă pe jos;
 trecător. (< fr. pieton) piez s.m. (fiz.) unitate de măsură a presiunii. (< fr. pieze) piezometru s.n. (fiz.) instrument de măsură a compresibilităţii lichidelor şi a gazelor, (cf. fr. piezometre) pigment s.m. 1. (anat.) substanţă care se găseşte în celulele pielii şi în unele ţesuturi, cărora le dă o anumită culoare. O pigmenţi biliari — pigmenţi care sînt produşi în organismul animal şi se găsesc localizaţi în vezica biliară. 2. (chim.) substanţă colorantă, de obicei minerală, pulverizată, folosită ca vopsea în amestec cu un ulei sicativ. (< fr. pigment, cf. lat. pigmentum) pigmentă vb. I. refl. (despre piele, ţesuturi) a se colora datorită pigmenţilor care se formează prin acţiunea soarelui, a unor tulburări etc. (< fr. pigmenter)
  447
 pigmentaţie s.f. pigmentare, (cf. fr. pigmeu tation) pigmeu s.m. 1. (mit.) personaj mitologic despre care se credea că ar fi făcut parte dintr-un neam de pitici cu care s-ar fi luptat Hercule. 2. pitic de rasă neagră din Africa centrală, cu înălţimea între 1,20 şi 1,40 metri. • (fig.) om fără valoare, fără putere, fără merite, (cf. fr. pygmte, lat., gr. pygmaei < gr. pyme — mare cît un cot)
  Pijamâs./. îmbrăcăminte comodă de casă, cdmpusă dintr-un pantalon şi o haină. (< fr. pyjama)
  Pil interj, strigăt adresat de vînător cîi-nelui pentru a-1 îndemna să se arunce asupra vînatului. ( < fr. pille) pilâstru s.m. (arhit.) stîlp (cu secţiune dreptunghiulară) care serveşte ca ornament sau pentru consolidarea unui zid. (< fr. pilastre, it. pilastro) pilă s.f. 1. (fiz.) dispozitiv alcătuit din doi electrozi introduşi într-un electro-Iit, care transformă energia dezvoltată de un agent chimic în energie electrică. O pilă atomică = dispozitiv pentru producerea unei reacţii nucleare. 2. (constr.) picior intermediar între culeele unui pod, făcut din zidărie, din beton sau din metal. (< fr. pile, it. pila)
  Pilier s.n. (mine) porţiune de zăcămînt făcînd parte dintr-o exploatare, delimitată de lucrări miniere sau de accidente tectonice şi subîmpărţită în panouri. (< fr. pilier) pi!6n s.m. 1. (arhit.) stîlp puternic de susţinere (a unei cupole, a unui arc de pod etc.). 2. stîlp care susţine o linie electrică aeriană. O pilon de antenă = stîlp pe care este montată o antenă de radioemisiune. (< fr. pylâne, it. pilone, cf. gr. pylon) pilonâre s.f. îndesare, prin batere cu maiul (manual sau mecanic), a unei umpluturi de pămînt. (< fr. pilonner) piI6r s.m. (anat.) orificiu de comunicaţie între stomac şi duoden. (< fr. pylore, cf. lat. pylorus) pil6s adj. (anat.) privitor la păr, de păr, al părului, (cf. fr. pileux, lat. pilosus
  <   pilus — păr) pildt1 s.m. 1. (av.) conducător al unei aeronave. O pilot automat = instalaţie care comandă automat, în zbor, cîrmele unei aeronave, pentru a o menţine într-o direcţie şi într-o poziţie determinată. 2. (mar.) persoană care conduce o navă în locuri în care navigaţia este anevoioasă. (< fr. pilote, it. piloto, cf. gr. pilotis)
  Pil6t2 s.m. stîlp înfipt în pămînt, care susţine un pod, o clădire etc. (< fr. Pilot)
  Pilotă vb. I. tr. a conduce (o navă, o aeronavă etc.) ca pilot. • intr. (despre nave, trenuri) a merge mai încet, cu precauţie datorită greutăţilor, nesiguranţei drumului. (< fr. piloter) pilotâj s.n. 1. ştiinţa şi tehnica de a conduce o navă sau o aeronavă. 2. înceti-
                                                                                         PIG-PIO
  nirea mersului unui tren sau al unei nave din cauza nesiguranţei parcursului. (< fr. pilotage) pilotină s.f. (mar.) navă mică avînd la bord unul sau mai mulţi piloţi care conduc navele la intrarea sau la ieşirea din port.
 pilulă s.f. medicament de formă sferică, care se ia pe cale bucală; hap. (< fr. pilule)
 pilum s.n. (ist.) suliţă scurtă de aruncat măsurînd cam 1,20 metri. (<lat. pilum)
 pinacotecă s.f. mare colecţie de tablouri şi de obiecte de artă; clădire unde se păstrează şi se expune o astfel de colecţie. (cf. fr. pinacoth&que, lat. pinacotheca, gr. pinakotheke < pinax — tablou, theke
 —    depozit) pinax s.n. (arh.) tablou pictat; (p. ext.) obiect de ceramică cu desene pictate. (< gr. pinax) pineălă adj. f. (anat.; în expr.) glandă pineală = glandă mică de formă ovală, situată în masa encefalului, a cărei secreţie determină dezvoltarea caracterelor sexuale; epifiză. (< fr. pinâal) ping-p6ng s.n. tenis de masă. (< fr.
 ping-pong) pinguin s.m. pasăre palmipedă din mările arctice, cu aripi scurte, cu pieptul alb şi cu mersul legănat, care stă în poziţie verticală. (< fr. pingouin) pinidn s.n. (tehn.) roată dinţată a unui angrenaj, care are un număr mic de dinţi. (< fr. pignon) piniped s.n. (la pl.) ordin de mamifere acvatice din regiunile polare, cu membrele transformate în lopeţi; (la sg.) animal care face parte din acest ordin.
 (< fr. pinnipkdes) pin61ă s.f. (tehn.) axul piesei de strung în care se fixează printr-un vîrf unul din capetele piesei care se prelucrează sau o unealtă de prelucrare a piesei.
 (< germ. Pinole) pinulă s.f. lamă metalică în care este tăiată o fantă în a cărei axă se află un fir subţire şi care, montată la capetele unei alidade, serveşte la determinarea, prin vizare, a direcţiei aliniamentelor. (< fr. pinnule)
 Piodermite s.f. pl. (med.) afecţiuni purulente ale pielii (abcese, furuncule etc.) produse de microbi.
 Pioiet s.m. baston folosit în alpinism care are la capăt un fel de mic tîrnăcop.
 (< fr. pioiet)
 Pi6n s.m. cea mai mică piesă la jocul de şah. (< fr. pion)
 Pionier s.m. şi /. 1. militar dintr-o unitate de geniu care lucrează la terasamente, la minări etc. 2. persoană care desţeleneşte şi cultivă pentru prima dată un ţinut virgin, punînd bazele unei vieţi civilizate în acea regiune. 3. (fig.) deschizător de drumuri noi în ştiinţă, în tehnică etc. 4. membru al organizaţiei progresiste a tineretului şcolar, care înglobează elevi între 9 şi 14 ani
 PIO-PIR
  şi îi pregăteşte spre a deveni buni cetăţeni ai patriei socialiste. (< fr. pion-nier, rus. pionier) pionierăt s.n. viaţă, misiune de pionier.
  (< pionier) pionieresc adj. de pionieri, al pionierilor (4). ( < pionier) pi6s adj. evlavios, cuvios; (p. ext.) animat, însufleţit de dragoste şi de respect. (cf. fr. pieux, lat. pius) piperacee s.f. pl. familie de plante dico-tiledonate apetale cu proprietăţi aromatice foarte pronunţate, avînd ca tip piperul. ( < fr. piperâcăes) piperment s.n. băutură răcoritoare preparată din alcool şi esenţă de mentă.
  ( < engl. pippermint) pipată s.f. tub de sticlă umflat la mijloc şi subţiat la un capăt, care se foloseşte pentru a lua o mică cantitate dintr-un lichid. (< fr. pipette) piramidăl adj. 1. în formă de piramidă. O (anat.) celulă piramidală = celulă nervoasă a substanţei cenuşii din creier.
  2. (fig.) colosal; (p. ext.) extraordinar, uimitor, (cf. fr. pyramidal)
  piramidă s.f. 1. monument funerar antic construit din blocuri mari de piatră, care avea patru feţe triunghiulare şi în care erau înmormîntaţi faraonii Egiptului. 2. (mat.) poliedru care are ca bază un poligon şi feţele laterale în formă de triunghi cu acelaşi vîrf.
  3. (sport) figură de gimnastică în care mai multe persoane se aşază în rînduri suprapuse, în forma unei piramide (2). ( < fr. pyramide, it. piramide, cf. lat., gr. pyramis)
  piramidon s.n. medicament derivat al antipirinei folosit contra febrei, a durerilor reumatice etc. ( < fr. pyramidon) pirdt s.m. hoţ, tîlhar care străbate mările pentru a jefui, a prăda; corsar. (< fr. pirate, it., lat. pirata) piraterie s.f. îndeletnicirea piraţilor; jaf, tîlhărie pe mare. (cf. fr. piraterie) pireu s.n. mîncare preparată din legume (de obicei din cartofi) sau din fructe fierte şi zdrobite cu lingura. (< fr. puree) pirheliometru s.n. (fiz.) instrument cu care se măsoară cantitatea totală de energie solară care cade într-o unitate de timp asupra unei unităţi de suprafaţă, piridină s.f. (chim.) substanţă organică lichidă, fără culoare şi cu miros neplăcut, care se găseşte în uleiul de oase şi în gudron. ( < fr. pyridine) pirif6rm adj. în formă de pară. (< fr. piri forme)
  pirită s.f. (min.) sulfură naturală de fier, cristalizată, întrebuinţată la fabricarea acidului sulfuric şi, uneori, la extragerea sulfului. (< fr. pyrito) pirittfs adj. care conţine pirită, (cf. fr. pyriteux)
  pirof6r s.m. (chim.) corp care ia foc cînd se află în contact cu aerul; corp care se aprinde uşor prin frecare (producînd scîntei). (< fr. pyrophore, cf. gr. pyr — Joc, phoroş — care poartă)
                                                                                             448
 piroforic adj. (chim.) cu calităţi de piro-for. ( < fr. pyrophorique) pirogâlic adj. (chim.; în expr.) acid pirogalic = pirogalol. (< fr. pyrogal-lique)
 pirogatâl s.n. (chim.) substanţă albă, cristalină, solubilă în apă, folosită ca revelator în fotografie şi ca antiseptic; acid pirogalic. (< fr. pyrogallol) pir6gă s.f. (mar.) luntre primitivă folosită în Oceanul Pacific, lungă, îngustă şi plată (făcută dintr-un trunchi de arbore scobit sau din piei cusute). ( < fr. pirogue, it. piroga) pirogenâre s.f. (chim.) procedeu de transformare a unei substanţe organice prin încălzire Ia temperatură înaltă; piro-liză. (cf. fr. pyrogenation) pirogravă vb. I. tr. a grava cu un instrument de metal ascuţit la vîrf şi înroşit în foc. (< fr. pyrograver) pirograv6r s.m. specialist în pirogravură."
 (cf. fr. pyrograveur) pirogravură s.f. 1. gravură în lemn, în piele sau pe stofă, făcută cu ajutorul unui instrument ascuţit la vîrf şi înroşit în foc. 2. gravură făcută prin pirogra-vare. ( < fr. pyrogravure) pir61 s.n. (chim.) compus organic lichid, incolor şi cu miros de cloroform, obţinut prin distilarea uleiului de oase; se întrebuinţează la fabricarea unor materii colorante. (< fr. pyrole) pirolatrle s.f. venerarea focului ca pe o fiinţă supranaturală de către popoarele primitive, (cf. gr. pyr — foc, latreuein
 —    a servi) pirollză s.f. (chim.) pirogenare. (<fr. pyrolyse)
 piroluzită s.f. (min.) bioxid natural de mangan, folosit la fabricarea sticlei de culoare violetă şi a vopselelor de ulei. ( < fr. pyrolusite) piromanele s.f. (ist.) procedeu constînd în observarea focului sau a flăcărilor, prin care vechii greci pretindeau că ghicesc viitorul. (< fr. pyromancie, cf. gr. pyr — foc, manteia — ghicit) piromanle s.f. (med.) tulburare psihică manifestată prin înclinarea de a pune foc, de a distruge prin foc. (< fr. pyromanie)
 pirometrie adj. privitor la pirometrie.
 ( < fr. pyrometrique) pirometrie s.f. ramură a fizicii care studiază măsurarea temperaturilor înalte. ( < fr. pyrometrie) pirometru s.n. (fiz.) instrument folosit în metalurgie pentru măsurarea temperaturilor foarte ridicate, (cf. fr. pyro-mktre, gr. pyr — foc, metron — măsură) piromorflsm s.n. (geol.) modificarea structurii şi a compoziţiei rocilor, provocată de o temperatură înaltă. (< fr. pyromorphisme) piromorfltă s.f. minereu de plumb, de culoare verde, galbenă sau brună, piroplasmâză s.f. (vet.) boală infecţioasă la cai, la vite sau la oi, asemănătoare CU malaria, datorită unui parazit care
449
 distruge globulele roşii şi provoacă febră mare. piroscâf s.n. (mar.) nume mai veclii dat navelor acţionate cu aburi. ( < fr. pyros-caphe. it. piroscafo) pirosc6p s.n. (tehn.) instrument cu care se poate observa dacă o temperatură a atins un anumit grad. (< fr. pyros-cope, cf. gr. pyr — foc, skopein — a privi) plrosc6plc adj. (în expr.) indicator piro-scopic — indicator făcut din diferite amestecuri de materiale ceramice, cu care se înregistrează temperaturile înalte. (< fr. pyroscopique) pîrosferă s.f. (geol.) înveliş fluid situat în interiorul pămîntului şi avînd o temperatură foarte ridicată. (< fr. py-rosphere, cf. gr. pyr — foc, sphaira — sferă)
 pirostât s.n. (tehn.) aparat de control al temperaturii camerei de ardere a unui focar de cazan sau de cuptor industrial. (< fr. pyrostat) pirotehnic adj. privitor la pirotehnie; de pirotehnie. ( < fr. pyrotechnique) pirotehniciân s.m. specialist în pirotehnie. ( < fr. pyrotechnicien) pirotehnie s.f. 1. tehnica producerii şi folosirii focului. 2. tehnica fabricării materialelor explozibile şi inflamabile. 8. fabrică de muniţii. ( < fr. pyrotechnie, cf. gr. pyr — foc, techne — arta) pirotârmic adj. referitor la căldura produsă prin ardere. (< fr. pyrotermique) pirox£n s.m. (min.) grup de minerale magmatice şi metamorfice alcătuit din silicaţi de magneziu, de fier şi de calciu, care se găsesc în diverse roci. (< fr. pyroxene)
 pir6ză s.f. (med.) arsură care se simte uneori în piept şi spre gît, la citeva ore după masă. (cf. fr., gr. pyrosis) piruetă s.f. învîrtire făcută pe loc în vîrful unui picior; (la călărie) mişcare de întoarcere a calului pe picioarele dinapoi. • (fig.) schimbare bruscă de atitudine, de părere. (< fr. piroueite) piscicol adj. referitor la peşti, la pisci-cultură. ( < fr. piscicole) piscicult6r s.m. specialist în piscicultura.
 (cf. fr. pisciculteur) piscicultură s.f. ramură a zootehniei care studiază creşterea şi înmulţirea peştilor în apele naturale şi în heleşteie. (cf. fr. pisciculture, lat. piscis — peşte, colere — a creşte) piscină s.f. 1. heleşteu în care se cresc şi se înmulţesc peştii. 2. bazin de înot, acoperit sau în aer liber. (< fr. piscine, cf. lat. piscina) pisciv6r adj. care se hrăneşte cu peşte. ( < fr. piscivore, cf. lat. piscis — peşte, vorare — a mînca) plsolit s.n. (geol.) 1. grăunte de carbonat de calciu sau de oxid de fier, mare cît un bob de mazăre. 2. rocă de calcar formată din pisolite (1). (< fr. pi-solithe)
 pisolftic adj. (geol.; despre roci) format din pisolite. (cf. fr. pisolithique)
                                                                                      PIR-PIT
 pistă s.f. 1. urmă; făgaş. • pistă «o-noră ®= parte a unui film, a unei benzi de magnetofon etc. pe care sînt imprimate sunetele. 2. (sport) teren amenajat pentru curse, pentru schi, pentru întreceri sportive etc. 8. teren special amenajat pentru decolarea şi aterizarea avioanelor. (<fr. piste, cf. it. pista)
 pistil s.n. 1. (bot.) organ de reproducere femei la plantele fanerogame, format din frunze modificate. 2. obiect în formă de pistil (1) cu care se zdrobesc în mojar substanţele; pisălog. (< fr. pistil)
 pistoîon s.n. (fiz.) instrument pentru măsurarea presiunii acustice. (< fr. pis-tophone)
 pistolet s.n. 1. armă de foc portativă, cu care se trage cu o singură mînă. 2. instrument de desen confecţionat din lemn, celuloid sau tablă, folosit pentru trasarea liniilor curbe; florar. (< fr. pistolet) plst6n s.n. 1. (tehn.) organ de maşină adaptat etanş în interiorul unui cilindru, în care are o mişcare rectilinie alternativă: spaţiul pe care-1 închide între el şi cilindru, umplut cu un fluid, variază permanent. 2. (muz.) instrument de suflat din alamă, asemănător trompetei. • clapă mobilă care închide sau deschide un orificiu la instrumentele de suflat. (< fr. piston, cf. lat. pistare — a presa) pistonă vb. I. tr. (tehn.) a extrage (un lichid) cu un piston special. • (fam.) a insista, a plictisi cu insistenţele, cu stăruinţele. (< fr. pistonner) pistonăj s.n. pistonare. (< fr. piston-nage)
 pitagoreic adi. privitor la Pitagora. la şcoala sau la doctrina lui filozofică, (cf. it. pitagoreo, lat. pythagoreus) pitagoriciân s.m. adept al ideilor lui Pitagora, al pitagorismului. (cf. fr. pythagoricien) pitaşrorism s.n. (fii.) învăţătura filozofului antic grec Pitagora. (cf. fr. phytha-gorisme, Pythagoras, n.p.) pitecantrop s.m. (pal.) nume dat unei maimuţe antropoide fosile foarte apropiată, mai ales prin structura cutiei craniene, de omul primitiv. (< fr. pithecanthrope, cf. gr. pitheca — maimuţă, anthropos — om) pithos s.n. (arh.) vas mare de lut de dimensiunile unui butoi, în care se păstrau lichide sau grîne. ( < gr. pithos) pit-iriâză s.f. (med.) boală de piele contagioasă manifestată prin erupţii de băşicuţe care, uscîndu-se, formează o coajă ce produce mîncărimi; pecingine. ( < fr. pityriasis) pitdns.m. (zool.) şarpe uriaş, neveninos, din regiunile tropicale. (< fr. python) pitonisă s.f. (ist.) femeie care pretindea că poate ghici viitorul. • (fig.) ghicitoare. (<lat., gr. pythonissa, cf. fr. pythonisse)
 PIT-PLA
 pitoresc adj. care impresionează prin bogăţia coloritului şi varietatea formei; încîntător, minunat; (p. ext.) care încîntă ochiul prin ţinută, mişcare, culoare. • (despre stil) variat, colorat, bogat în imagini, în expresii, (cf. fr. pittoresque, it. pittoresco) pitură vb. I. tr. (mar.) a vopsi (cu ulei).
 (< it. pitturare) pinneză s.f. cuişor cu o floare foarte mare la un cap, folosit pentru fixat desene, planşe etc. ( < fr. punai.se) piv6t-s.n. 1. (tehn.) piesă metalică rotunjită la capăt, care susţine un corp solid şi care îl ajută să se întoarcă, să se poată roti; (spec.) capăt al axului unui sistem tehnic care se sprijină pe lagăr. • (fig.) centru, punct de sprijin esenţial, o întoarcere pe un picior la jocul de basket, pentru a se plasa cu spatele spre adversarul atacator. 2. (bot.) rădăcină în formă de fus, fără ramificaţii. ( < fr. pivot) pivotă vb. I. intr. (tehn.) a se roti, a se întoarce (ca) pe un pivot.. ( < fr. pivoter) pivotănt adj. 1. care se poate pivota. 2. (bot.) rădăcină pivotantă = pivot (2). ( < fr. pivotănt.) pixi'dă s.f. (bot.) tip de fruct uscat şi dehisccnt care se deschide printr-un căpăcel. (< fr. pyxide) pizzicato s.n. (muz.) mod de a cînta dintr-un instrument cu coarde numai ciupind coardele, fără a folosi arcuşul; bucată muzicală executată în acest fel. (< it., fr. pizzicato) placă vb. I. tr. 1. a acoperi feţele unui element de construcţie, ale mobilelor sau ale unui obiect metalic cu un strat de material de altă natură. 2. a opri un jucător la rugbi să pătrundă către buturile adverse, imobilizîndu-1 cu mîinile. ( < fr. plaquer) placaj s.n. 1. placă obţinută prin încle-ierea mai multor foi de furriir aşezate unele peste altele; se foloseşte la confecţionarea de mobile, de panouri ele.
 2. (constr.) înveliş de piatră, de cărămidă, de lemn etc. cu care se acoperă un element de construcţie, un obiect de lemn etc., pentru a le proteja sau a le da un aspect mai frumos. ( < Tr. placage)
 placardă vb. î. tr. (rar) a afişa, a pune o placardă. (< fr. placarderj placardă s.f. tablă cu lozinci etc. care se poartă la manifestaţii; pancartă. ( < fr. placară) placâti s.n. (rar) anunţ, afiş; pancartă. (< placa)
 placat^ adj. 1. acoperit cu un strat de alt material. 2. (sport; despre un jv.că-tor de rugbi) oprit să pătrundă spre poarta adversă. ( < placa) placă s.f. 1, foaie de metal, de lemn, de sticlă, de ebonit etc. 2. disc de patefon.
 3. tablă, tăbliţă pe care este scris, săpat ceva. (< fr. plaque. cf. it. placca)
 placentăr adj. 1. ai placentei; privitor la placentă. 2. cu placentă, (cf. fr. placentaire)
                                                                                             450
 placentăţie s.f. (bol.) aşezarea ovulelor pe placentă, (cf. fr. placentation) placentă s.f. 1. (anat.) masă cărnoasă şi spongioasă care înveleşte fetusul şi prin care acesta primeşte hrana în perioada de gestaţie. 2. (bot.) parte a ovarului pe care sînt dispuse ovulele. ( < lat., fr. placenta) plachetă s.f. 1. volum mic, cu puţine foi; broşurică. 2. medalie pătrată sau dreptunghiulară, modelată pe o singură faţă, care se oferă de obicei ca premiu în competiţiile sportive. (< fr. pla-quette)
 placid adj. apatic, flegmatic; calm, blajin. (cf. fr, placide, it. placido, lat. placidus)
 placiditate s.f. faptul de a fi placid; blindeţe, impasibilitate, (cf. fr. i)la-cidite)
 plafon s.n. 1. tavan. 2. cifră-1 imită peste care nu se poate trece, care nu poate fi depăşită (în operaţii financiare, de planificare etc.). • nivel de altitudine. 3. (m\) înălţime maximă pe care o poate atinge un avion. ( < fr. plafond)
 plafona vb. I. fr. a fixa un plafon, o limită (maximă) unor operaţii financiare etc. ( < fr. plafonner) plafonieră s.f. lampă electrică fixată dc plafon, care luminează semidirect. ( < fr. plafonnier) plagă s.f. X. (med.) rană (deschisă).
 2. (fig.) calamitate; situaţie nenorocită.
 (cf. lat. plaga, germ. Plage) plagia vb. I. tr. a lua, a fura ideile, expresiile, invenţiile cuiva şi a le prezenta drept creaţii proprii: a publica pe numele său fragmente din lucrarea altuia; a comite un furt literar. (< fr. plagier) plagiat s.n. faptul de a plagia; furt literar. ( < fr. plagiat) plagiator s.m. persoană care plagiază.
 ( < plagia) plagioclăz s.m. (min.) grup de minerale din clasa feldspaţilor. (< fr. plagio-clases)
 plajă s.f. (geogr.) ţărm jos de mare aco-perit cu nisip fin şi cochilii, udat din cînd în cînd dc valuri şi pe care se fac băi de soare; orice loc pe malul unei ape, unde se fac băi de soare, o (expr.) a face plajă = a face băi de soare. ( < fr. plage)
 plani s.n. 1. suprafaţă netedă, plană, fără ridicături. • (mat.) suprafaţă care conţine toate dreptele care trec printr-un punct fix şi intersectează o dreaptă. 2. (tehn.) desen tehnic care reprezintă grafic o suprafaţă de teren, o construcţie, o maşină etc. 3. (pici.) parte a unei suprafeţe în raport cu depărtarea de ochiul observatorului şi cu reprezentarea ei într-o pictură, într-un tablou etc. 4. (ao.) suprafaţă de susţinere în aer a unei aeronave; (p. ext.) aripă. 5. fel cum sînt aşezate, dispuse părţile unei opere ştiinţifice.
 4oi
 literare ctc. în momentul cînd au fost •coordonate între ele; proiect, alcătuire; (p. ext.) proiect pentru o acţiune care urmează să fie îndeplinită. 6. (cc.) totalitatea sarcinilor şi directivelor privind producţia socială, stabilite pe o anumită perioadă în cadrul unei economii naţionale în care principalele mijloace de producţie sînt proprietate socialistă. (< fr. plan) plan2 adj. neted, fără ridicături, fără accidente; plat.. O (mat.) suprafaţă plană = suprafaţă pe care o dreaptă poate fi aplicată 111 orice sens; geometrie plană = parte a geometriei care studiază suprafeţele plane. (cf. fr. plan, lat. planus) plană vb. I. 1. intr. (despre păsări) a pluti în văzduh cu aripile deschise.
 •   (av.; despre un pla.nor, un avion) a pluti în aer, fără ajutorul unui motor.
 •   (fig.) a fi iminent, a ameninţa să se întîmple, a pluti asupra... 2. intr. (fig.) a domina, a stăpîni (prin superioritate). 3. tr. (tehn.) a netezi (o piesă), a face plană (o suprafaţă). ( < fr. planer)
 plandt adj. (av.; în expr.) zbor planat — zbor fără motor (făcut cu un planor sau cu un avion cu motorul oprit), (cf. fr. plane) planatdr s.n. (metal.) instrument de netezit metalele. ( < plana) planctoiogio s.f. ramură a biologiei care studiază microorganismele acvatice din care este alcătuit planctonul. (< fr. planctologie) plancton s.n. (biol.) totalitatea organismelor microscopice (plante şi animale) care plutesc libere în mări şi lacuri. O plancton atmosferic = ansamblul particulelor solide şi lichide care se găsesc în suspensie în atmosferă. (<fr. plancton, cf. gr. plagktos — rătăcitor) planctonofag adj. (despre animale ac-vatice) care se hrăneşte cu plancton, (cf. fr. planctophage) planct6nte s.f. pl. (biol.) microorganisme animale şi vegetale care plutesc la suprafaţa (sau în apropierea suprafeţei) apei, formînd planctonul, planetar adj. 1. de planete, al planetelor, referitor la planete, o sistem planetar = totalitatea planetelor care se învîrtesc în jurul soarelui. 2. (telm'; în expr.) angrenaj planetar = angrenaj în care una sau mai multe roţi dinţate sc învîrkse concomitent în jurul axelor proprii şi în jurul axei unei alte roţi dinţate; ax planetar — axul care mişcă roata motoare a unui automobil primind mişcarea de la diferenţial, (cf. fr. pla-netaire, lat. planetariu*) planctăriu s.n. construcţie specială, în formă de boltă, care reprezintă în interiorul ei sistemul planetar. (< fr. plane tar imn) planată s.f. (astr.) corp ceresc obscur care se învîrteşte în jurul soarelui pe o orbită eliptică şi care primeşte lumină şi căldură de la soare. (< lat. planeta, gr. planetes, cf. fr. planble)
                                                                                     PLA-PLA
 planetoid s.m (mtfr.) nianptă mină. din sistemul solar; asteroid. (< fr. plane-to i de)
 plănic adj. conform cu un plan dinainte stabilit; privitor la un plan. (după rus. planomernii) planifica vb. I. tr. 1. a organiza economia naţională a unui stat socialist pe baza legii economice obiective a dezvoltării planice proporţionale. 2. a prevedea, a include intr-un plan. (după rus. planirovati) planificator s.m. şi f. specialist în întocmirea planurilor de producţie. (< planifica)
                                                    planiglob s.n. planisferă, mapamond.
 (după fr. planisphere) planimetră vb. I. tr. (mat.; tehn.) a determina suprafaţa cuprinsă 111 interiorul unui contur, prin calcule sau cu ajutorul planimetrului. planimetrie adj, privitor la planimetrie.
 (cf. fr. planimetrique) planimetrie s.f. 1. operaţie dc determinare şi de reprezentare’ pe un plan a detaliilor de pe o suprafaţă de teren. • parte a topografiei care se ocupă cu astfel de operaţii. 2. parte a geometriei care studiază suprafeţele plane; geometria plană. (cf. fr. planimetrie <lat. planus — plan, gr. metron — măsură) planimetru s.n. (tehn.) instrument pentru măsurarea suprafeţelor plane. ( < fr. plan imetre) planisferă s.f. hartă în care sînt reprezentate cele două emisfere ale globului' pămîntesc sau ale sferei cereşti; mapamond, planiglob. ( < fr. planisphere, cf. lat. planus — plan, gr. sphaire — sferă)
 planografie s.f. (poligr.) procedeu de reproducere tipografică la care se folosesc forme de tipar din piatră litografică, aluminiu etc. ( < fr. planographie) planor s.n. (av.) 1. aparat de zbor fără motor care se menţine în aer prin folosirea curenţilor ascendenţi provocaţi de relief sau de temperatura solului. 2. parte a unei aeronave cuprinzînd mai ales organele asupra cărora se exercită forţele aerodinamice, (cf. fr. planeur)
 planorism s.n. sport practicat cu planorul. • îndeletnicire de a construi aparate de zbor fără motor. (< rus. planorizm) planorist s.m. şi /. pilot sau constructor de planoare. ( < planor) plânşă s.f. 1. (tehn.) coală, foaie mare de hîrtie care cuprinde un desen tehnic.
 2.  (poligr.) reproducere cu ajutorul tiparului a unui desen sau a unei picturi.
 3.  fiecare dintre plăcile de beton ale pavajului unei şosele. ( < fr. planche)
 planşetă s.f. placă de lemn dreptunghiulară (uneori montată pe un suport) pe care se fixează hîrtia pentru desen, pentru ridicări topografice etc. • seîn-dură lată pe care se întind foile de aluat. (< fr. planchette)
 PLA-PLÂ
 planşeu s.n. (constr.) element de construcţie făcui de obicei din beton armat, care separă două etaje ale unei clădiri, care alcătuieşte partea pe care se circulă a unui pod etc. (cf. fr. plan-cher)
 plantă vb. I. tr. 1. a sădi (pomi, plante). Jî. a înfige în pămînt (un stîlp, un par etc.)- 3. (mii.) a instala mine pe un teren; a mina. (cf. fr. planter, lat. plantare)
 plantatoâre s.f. maşină de plantat. (< planta)
 plantatâri s.m. 1. cel care se ocupă cu plantarea răsadurilor, a viţei de vie etc. 2. proprietar al unei plantaţii (2). (cf. fr. planteur) plantat6r2 s.n. (agr.) unealtă în formă de corn folosită la plantarea răsadurilor.
 •   (silv.) hîrleţ folosit la facerea gropilor în care se introduc puieţii. (cf. fr. planteur)
 piantăţie s.f. (agr.) 1. ansamblu de plante (din aceeaşi specie) cultivate pe un teren special pregătit. • cultură de plante speciale. 2. întreprindere capitalistă agricolă pentru cultivarea unor plante tehnice speciale (bumbac, cauciuc, cafea etc.); culturile unei astfel de întreprinderi. 3. (teatru) planul după care se aşază în scenă elementele decorului şi mobilierul, (cf. fr. planta-tion, lat. plantatio) plăntă s.f. nume generic dat vegetalelor (ierburi, copaci, arbuşti etc.). • iarbă, plantă erbacee. ( < lat. planta, cf. fr. plante)
 plantigrâd adj. (zool.; despre animale vertebrate) care umblă călcînd cu toată talpa piciorului pe pămînt. (< fr. plantigrade, cf. lat. planta — talpă, gradi — a merge) plant6n s.n. (mii.) soldat în serviciu de pază şi supraveghere la poarta unei cazărmi, într-un dormitor etc.; serviciul pe care îl îndeplineşte acest soldat. ( < fr. planton) plantuiă s.f. (bot.) embrion vegetal.
 (< fr. plantule) planturos adj. (rar; despre persoane) cu forme pline, gras; voinic, (cf. fr. plan-tur eu x)
 plasă vb. I. tr. 1. a repartiza pe cineva într-un loc anumit, într-un post. • refl. a se situa pe o anumită poziţie. 2. a investi (un capital) într-o întreprindere (rentabilă). • a vinde mărfuri. • a spune ceva la timp, la locul potrivit. 3. (sport) a trimite mingea într-un loc anumit sau la un anumit jucător. ( < fr. placer) plasament s.n. 1. investire a unui capital într-o afacere, într-o întreprindere etc. 2. slujbă, post, serviciu. 3. (sport) situarea pe teren a unui jucător în locul cel mai potrivit, (cf. fr. placement) plasat6rs.m. şi /. cel care plasează ceva; (spec.) persoană care plasează pe spectatori la locurile lor în sălile de spectacole. (după fr. placeur)
                                                                                                 4*2
 plasma s.f. (biol.) produs lichid inter-ceiular aflat în sînge, în limfă şi în muşchi. (< fr., gr. plasma) plastic adj. 1. care prezintă plasticitate, care poate fi modelat, fasonat. • care formează sau are proprietatea de a forma sau de a lua diferite forme, o arte plastice = arte care au ca scop să reproducă formele prin modelarea unor materiale, prin culori etc. • (despre idei, imagini etc.) expresiv, viu; evocator, care arată cu multă putere ceva. 2. (med.; în expr.) chirurgie plastică = chirurgie care se ocupă cu îndreptarea unor diformităţi ale corpului, (cf. fr. plastique, lat. plas-ticus, gr. plastikos) plâstică s.f. 1. tehnica executării obiectelor (de artă) prin fasonarea, modelarea unei substanţe plastice; tehnica sculpturii. • totalitatea lucrărilor de artă plastică. 2. partea din studiul unei opere de artă care se ocupă cu raportul armonios al volumelor şi al reliefului. (< fr. plastique, cf. lat. plastica, gr. plastike < plasso — a modela) plasticitate s.f. 1. proprietate a unui material de a căpăta diferite forme prin modelare. 2. vioiciune, expresivitate puternică a stilului, a exprimării etc. (cf. fr. plasticite) plasticizâ vb. I. tr. 1. (tehn.) a face un material să devină plastic. 2. a exprima (ceva) expresiv, sugestiv, plastic. (< plastic)
 plastifiănt s.m. (chim.) substanţă care măreşte plasticitatea anumitor’ materiale cu care este amestecată. (< fr. plastifiant) plastifiero s.f. (tehn.) mărirea plasticităţii unui material (cu ajutorul plasti-fianţilor sau prin încălzire), (cf. fr. plastification) plastilină s.f. (tehn.) amestec de caolin şi substanţe grase folosit ca material de modelaj plastic. (< germ. Plastilin) plastograf s.m. şi f. cel care plastogra-fiază. ( < ngr. plastografos) plastografia vb. I. tr. a falsifica documente sau semnături pe documente. ( < plastografie) plastografie s.f. falsificare a unui document sau a semnăturii de pe un document. ( < ngr. plastografia) plastr6n s.n. 1. apărătoare de piele, căptuşită, care protejează pieptul la scrimă.
 •    partea din faţă a unei platoşe; pieptar. 2. partea din faţă (apretată) care acoperă pieptul la o cămaşă bărbătească. (< fr. plastron) plat adj. 1. lat, turtit; neted, şes. O picior plai = picior cu talpa prea puţin scobită. 2. (fig.) fără expresie, plictisitor, banal. (cf. fr. plat, germ. platt) platani s.m. (bot.) arbore exotic înalt şi foarte frumos, cultivat şi la noi ca plantă ornamentală în parcuri, (cf. fr. platane, lat. platanus) platân2 s.n. (tehn.) taler (la maşini, la aparate, la cîntare). (cf. fr. plateau)
 463
 platbândă s.f. 1. (rar) fîşie de teren cu flori care mărgineşte despărţiturile unei grădini. 2. (metal.) produs obţinut prin laminare. (< fr. plate-bande) platformă s.f. I. 1. suprafaţă plată, planşeu mobil sau fix (la un vehicul, la un vagon etc.). • parte a unui tramvai, a unui autobuz etc. pe unde urcă sau coboară călătorii. • vagon, (auto) camion care are o suprafaţă plată, deschisă, pentru transport. 2. (constr.) parte a unei clădiri, formată dintr-o suprafaţă orizontală plană. • rampă pentru încărcarea şi descărcarea vagoanelor. 3. loc şes (pe un deal, pe un munte). II. (fig.) program, expunere de principii a unui partid politic, a unei grupări oarecare. (< fr. plate-forme, cf. germ. Plattform) platină vb. I. tr. 1. (metal.) a acoperi cu un strat subţire de platină (un obiect metalic). 2. a decolora părul de pe cap prin mijloace Chimice. (< fr. platiner) plâtină s.f. 1. (chim.) metal preţios, alb-argintiu, dur, foarte greu, ductil şi inoxidabil. 2. (tehn.) nume dat unor piese de formă plană care intră în construcţia anumitor aparate. (< fr. platine, cf. sp. platina) platinifâr adj. care conţine platină. (< fr. platinifere) platinît s.n. (metal.) aliaj de fier şi nichel. (< fr. platinite) platinotipie s.f. (fot.) procedeu de imprimare fotografică pe baza acţiunii luminii asupra sărurilor de platină. (<fr. platinotypie) platitudine s.f. banalitate, mediocritate; (la pl.) vorbe banale, idei plate. (cf. fr. platitude) plat6nic adj. 1. referitor la platonism.
  •    ideal, curat, pur. 2. abstract, formal. (cf. fr. platonique) platoniciân s.m. adept al platonismului.
  (cf. fr. platonicien) platonism s.n. (fii.) concepţia filozofică idealistă a lui Platon, reprezentînd ideologia clasei aristocrate din Grecia antică, care considera lumea ideilor drept singura realitate obiectivă, iar lumea materială o copie sensibilă şi schimbătoare a celei dintîi. (cf. fr. platonisme) platou s.n. I. loc şes situat în regiunea înaltă a dealurilor sau a munţilor; podiş. • (mii.) cîmp destinat pentru instrucţie şi exerciţii militare. II. 1. (cinema) suprafaţă utilată pentru turnarea filmelor. 2. (tehn.) piesă metalică plană pe care se fixează piese pentru prelucrare. 3. tavă mare pentru servit mîncăiuri şi prăjituri. (< fr. plateau) plauzibil adj. care pare adevărat, care se poate admite, crede; verosimil, admisibil. (cf. fr. plausible, lat. plausibilis) plauzibilitate s.f. caracterul a ceea ce este plauzibil, (cf. fr. plausibilită) plebe s.f. (în Roma antică) pătură socială lipsită de drepturi sau cu drepturi limitate. • (liv.) pătură socială
                                                                                      PLA-PLE
  asuprită, fără drepturi. • (fig.) categorie de oameni declasaţi; drojdia societăţii. (cf. lat. plebs,ir. plbbe, it. plebe) plebiăn adj. privitor la plebe; al plebeilor. II s.m. şi /. plebeu, (cf. fr. plebâien)
  plebeu s.m. (ist.) cetăţean roman care aparţinea plebei. • (liv.) om de rînd. ( < lat. plebeius) plebiscit s.n. consultarea prin vot a întregului popor într-o problemă deosebit de importantă, (cf. fr. plebiscite, lat. plebiscitus < plebs — plebe, scire
  —  a cunoaşte) plebiscitar adj. de plebiscit, privitor la plebiscit, (cf. fr. plâbiscitaire) pled s.n. pătură de lînă fină. (<fr., engl. plaid) pledă, vb. I. intr. a susţine, a apăra înaintea unei instanţe judecătoreşti interesele unei părţi dintr-un proces; (p. ext.) a susţine o cauză, o idee. (< fr. plaider) pledant adj. care pledează. O avocat pledant = avocat care are dreptul să susţină o cauză în faţa justiţiei, în schimbul unui onorar. ( < fr. plaidant) pledoarie s.f. cuvîntare prin care avocatul susţine înaintea unei instanţe judecătoreşti interesele unei părţi dintr-un proces; (p. ext.) vorbire, scriere care urmăreşte susţinerea, apărarea unei idei, a unei cauze etc. ( < fr. plaidoirie) pleiadă s.f. 1. (astr.; la pl.) grup de stele din constelaţia Taurului. 2. (la sg.) numele unui grup de şapte poeţi greci din Alexandria şi al unui grup de poeţi francezi din secolul al XVI-lea.
  •  grup de şapte; (p. ext.) grup de mai mulţi oameni iluştri. 3. (fiz.; înv.) ansamblul izotopilor unui element.
  •  (chim.) grup de corpuri simple care au proprietăţi asemănătoare. (< fr. pUiade, lat. Pleiades. n.p.)
  pleistocen s.n. (geol.) epocă inferioară a cuaternarului; diluviu. (< fr. pleis-tocăne, cf. gr. pleistos — mult, hainos — nou)
  plen s.n. totalitatea membrilor unei adunări constituite; (p. ext.) adunare la care sînt prezenţi toţi membrii. (< lat. plenum, cf. fr. plein, germ. Plenum)
  plendr adj. (despre şedinţe, adunări) care se ţine cu participarea tuturor membrilor. II s.f. şedinţă, adunare la care participă toţi membrii unei organizaţii, ai unei instituţii etc. O plenară lărgită = plenară la care participă şi persoane care nu fac parte din organizaţia sau unitatea respectivă, (cf. fr. plenier, it. plenario) plenipotenţă s.f. putere deplină acordată cuiva pentru a trata o chestiune oarecare. ( < it. plenipotbnza) plenipotenţlâr adj. m. (în expr.) ministru plenipotenţiar — persoană care reprezintă conducerea unui stat pe lîngă guvernele altor state fiind învestită pentru aceasta cu puteri depline, (cf.
  PLE-PLU
 it. plenipotenziario, fr. plenipotentiaire) plenis6n adj. (fon.; despre vocale) care are caracter silabic. (după fr. plein son) plenitudine s.f. dezvoltare completă; deplinătate, integritate, totalitate, (cf. it. plenitudine, fr. pUnitude, lat. ple-nitudo)
 pleonăsm s.n. procedeu de exprimare greşit, constînd în alăturarea unor cuvinte care exprimă aceeaşi idee. (cf. fr. pleonasme, lat. pleonasmus, gr. pleonasmos) pleonastic adj. privitor la pleonasm; cu pleonasme, (cf. fr. pleonastique) plesiozâur s.m. (pal.) reptilă marină fosilă din era mezozoică, cu gîtul lung şi cu membrele în formă de vîsle. ( < fr. plesiosaure, cf. lat. plesiosaurus) pletoră s.f. 1. prisos, surplus; droaie. O (expr.) pletoră semantică = acumulare excesivă de sensuri. 2. (med.) supraabundenţă de sînge în organism. (< fr. pttthore, cf. lat. plethora, gr. plethore)
 plet6ric adj. carc are sînge prea mult;
 sanguin. (< fr. pUthorique) pleură s.f. (anat.) membrană seroasă care căptuşeşte cavitatea toracică şi plămînii la om şi la unele animale. (< it. pleura, cf. fr. plevre < gr. pleu-ron)
 pleurezie s.f. (med.) inflamaţie a pleurei (însoţită de o secreţie abundentă de lichid). ( < fr. pleurgsie. cf. lat.pleurisis) pleurîtă s.f. (med.) pleurezie (seacă).
 (< fr. pleurile) pleurîtic adj. (med.) propriu pleureziei, provocat de pleurezie. (cf. fr. pleurâ-tique)
 pleuropneumonîe s.f. (med.) inflamaţie simultană a pleurei şi a parenchimuiui pulmonar. (< fr. pleuropneumonie) plex s.n. (anat.) împletire de reţele nervoase sau de vase sanguine în anumite puncte ale organismului. (<fr., lat. plexus) plexiglâs s.n. (tehn.) material plastic, transparent şi incasabil, folosit ca înlocuitor al geamurilor. (< germ. Plexi-glas)
 pliâ vb. I. tr. a îndoi, a împături (hîrtie, stofă etc.) suprapunînd părţile într-o anumită ordine. ( < fr. plier) pliabil adj. care poate fi pliat. (cf. fr. pliable)
 pliant adj. (despre obiecte; adesea subst.) care poate fi îndoit, împăturit (mic-şorîndu-şi suprafaţa), (cf. fr. pliant) pllntă s.f. 1. (arhit.) partea inferioară a unei coloane, a unui zid, care iese în afară; soclu, piedestal. 2. (constr.) fîşie de lemn, de piatră etc., aşezată în partea inferioară a pereţilor’ unei camere, pentru a feri pereţii de lovituri şi umezeală şi pentru a astupa rostul dintre pardoseală şi perete. (< fr. plinthe, lat. plinthis, cf. gr. plinthos) plIoceiL s.n. (geol.) epoca superioară a neogenului. (< fr. plioc&ne, cf. gr. pleion — mai, hainos — recent)
                                                                                                454
 plisâ vb. I. tr. a îndoi, a călca (o stofă, o rochie etc.) în pliscuri, în cute regulate. (< fr. plisser) pliseu s.n. cută sau grup de cute înguste, regulate şi dese. ( < fr. plissd) pliu s.n. îndoitură, cută adinoă făcută la un obiect de îmbrăcăminte pentru a-i da lărgime, lejeritate şi o formă oarecare. (< fr. pli) plombă vb. I. tr. (med.) a trata şi a astupa cu o plombă un dinte sau o măsea cariată. ( < fr. plomber) plombagînă s.f. grafit. • hîrtie acoperită cu grafit, care serveşte pentru multiplicarea textelor la maşina de scris. (fr. plombagine) pl6mbă s.r. (med.) lucrare executată de un dentist pentru a astupa o carie dentară; amalgam, porţelan etc. care se pune într-un dinte sau într-o măsea cariată. (< germ. Plombe, cf. fr. plom-bage)
 plonjâ vb. I. intr. a executa un plonjon.
 (< fr. plonger) plonjon s.n. (sport) formă specială de salt practicat în unele sporturi. (< fr. plongeon)
 plot s.m. (tehn.) mică piesă metalică montată pe un corp format din material izolant şi legată la un circuit electric, pentru a se putea face legătura între acest circuit şi o manetă legată la un alt circuit. (< fr. plot) plumbăt. s.m. (chim.) sare de plumb.
 (< fr. plombates) plumbifer adj. care conţine plumb. (cf.
 fr. plombifere)
 F lumi eră s.f. penar. (< fr. plumier) plurăl adj., s.n. (gram.) (categorie gramaticală) care arată că este vorba de mai multe fiinţe sau lucruri. (< lat. pluralis, cf. it. plurale, fr. pluriel) pluralism s.n. (fii.) curent filozofic idealist care neagă unitatea dialectică materialistă a lumii, susţinînd că tot ceea ce există constă dintr-o pluralitate de entităţi spirituale, independente una de alta. (cf. fr. pluralisme) pluralist adj. referitor la pluralism. II s.m. adept al pluralismului, (cf. fr. pluraliste)
 pluralitate s.f. multiplicitate, diversitate, număr mare. (cf. fr. pluralite) pluricavitar adj. care are mai multe caverne pulmonare. (< pluri- + cavi-tar)
 pluricelulăr adj. (biol.; despre organisme) format din mai multe celule. (< pluri-+ celular) pluriîlor adj. (bot.; despre plante) cu mai multe flori. (< fr. pluriflore) plus s.n. 1. ceea ce trece peste o anumită cantitate; prisos. 2. (mat.) semn grafic în formă de cruce care simbolizează adunarea unor mărimi între care se găseşte sau, atunci cînd se află înaintea unei mărimi, arată caracterul pozitiv al acesteia. • (fiz.).semn grafic identic cu cel din matematică, indicînd sarcinile electrice pozitive. (< lat. plus)
455
 plusa vb. I. tr. a cere mai mult decit miza, a mări miza, potul ia uu joc de cărţi. ( < plus) plusprodus s.n. (ec.) cantitate de bunuri produsă de un muncitor prin supra-muncă şi care este însuşită de capitalist. (< plus- + produs) plusvaloâre s.f. (ec.) valoare realizată de muncitorul salariat în timpul de muncă suplimentar, pe care şi-o însuşeşte capitalistul şi care constituie izvorul acumulării capitaliste, (după fr. plus-value) pluş s.n. ţesătură de bumbac, de lînă, de păr de capră etc. mai groasă decît catifeaua şi cu firul mai lung, folosită în special în tapiţerie. (< fr. p[e]-luche)
 plutocrât s.m. şi /. (în orînduirile bazate pe exploatare) persoană care aparţine clasei dominante şi care, datorită averii de care dispune, participă la conducerea statului şi exercită o influenţă politică importantă. ( < fr. ploutocrate) plutocraţie s.f. formă de guvernare în care puterea de stat aparţine exclusiv celor bogaţi, oamenii muncii fiind complet lipsiţi de drepturi. • totalitatea marilor bogătaşi dintr-un stat.
 (< fr. ploutocratie, cf. germ. Plulo-kratie < gr. ploutos — bogat,,kratos — putere)
 piut6ns.n. 1. (mii.) subunitate mai mică decît compania. O pluton de execuţie = formaţie militară care execută prin împuşcare pe cei condamnaţi la moarte. 2. (sport) grup de concurenţi la o întrecere de fugă, la curse cicliste etc. care merg laolaltă. (< it. plotone, cf. fr. peloton) plutoniân adj. 1. (mit.) referitor la Pluto, zeul infernului. 2. (geol.) format prin acţiunea vulcanilor. (< fr. plu-tonien, cf. Pluto, n.p.) plutonic adj. (geol.) plutoniân. ( < fr.
 plutonique) plutonier s.m. cel mai mare grad de subofiţer; militar care are acest grad. (< pluton) plutonism s.n. (geol.) teorie carc atribuie căldurii subterane rolul primordial în procesul de formare a rocilor. ( < fr. plutonisme) plutoniu s.n. (chim.) element transura-nic sintetic, folosit pentru obţinerea energiei nucleare, (cf. fr. plutonhnn, germ. Plutonium) pluvial adj. (rar) de ploaie. ( < fr. pluvial, cf. lat. pluvialis)
 pluviogrâf s.n. (fiz.) pluviometru înregistrator. (< fr. ptuviographe, cf. lat. pluvia — ploaie, gr .graphein — a scrie) pluviometric adj. de pluviometru.
 ( <fr. pluviometrique) pluviometru s.n. (fiz.) instrument folosit pentru determinarea cantităţii de apă de ploaie căzută într-o regiune, într-un interval de timp. (< fr. pluvio-mbtre, cf. lat. pluvia — ploaie, gr. metron — măsură)
                                                                                      PLU-POD
 pn«ii s.?i. (t.p.h.n.) partea de cauciuc, compusă din anvelopă şi camera cu aer, a unei roţi de vehicul. (< fr. pneu, cf. germ. Pneu) pneumatic adj. (tehn.) 1. care funcţionează cu aer comprimat. 2. care comprimă aerul sau evacuează aerul comprimat. (cf. fr. pneumatique, germ. Pneumatik < lat. pneumaticus) pneumatică s.f. parte a fizicii care studiază proprietăţile aerului şi ale altor gaze. ( < pneumatic) pneumococ s.m. (med.) microbul care produce pneumonia. (< fr. pneumo-coque, cf. gr. pneumon — plămîn, kohkos
  —   grăunte) pneumoconidză s.f. (med.) boală constînd în leziuni pulmonare provocate de inhalarea prafului de cărbune, de metale etc. ( < fr. pneumoconiose, cf. gr. pneumon — plămîn, honis — praf) pneumog-âsti'ic adj. (med.) care este co--mun plămînilor şi stomacului. (< fr. pneumogastrique)
  pneumograf s.n. (med.) aparat care reprezintă grafic ritmul respiraţiei, pneumonie s.f. boală a plămînului cauzată în general de pneumococ şi manifestată prin febră mare, tuse şi junghiuri. ( < fr. pneumonie, cf. gr! pneumonia)
  pneumotorâx s.n. (med.) metodă de tratament al tuberculozei care constă în introducerea artificială a aerului în cavitatea pleurală, comprimînd şi imo-bilizînd astfel plămînul pînă la vindecarea completă. ( < fr. pneumothorax, cf. gr. pneumon — aer, thorax — piept) poanson s.n. 1. (metal.) unealtă de oţel cu vîrful gravat, folosită pentru găurit, gravat, marcat, ştanţat etc. 2. unealtă cilindrică de os, ascuţită la vîrf, cu care se dă formă rotundă unor puncte dc broderie cu găuri. (< fr. poinQon) poansonă vb. I. tr. a găuri, a marca cu poansonul. (< fr. poingonner) poansoneză s.f. maşină de poansonat.
  (cf. fr. poinţonneuse) poantă s.f. partea cea mai hazlie, de efect (într-o glumă, într-o epigramă etc.). (cf. fr. pointe) poânter s.m. (zool.) cîine de vînătoare cu părul neted şi scurt. (< fr., engl. pointer)
  poantou s.n. (tehn.) acul de reglare al carburatorului unui autovehicul.
  ( < fr. pointeau) pobedit s.n. (metal.) carbura de wolfram şi cobalt, cu duritate foarte mare.
  (< rus. pobedit) pocher s.n. joc de cărţi. (< engl., fr. poher)
  podium s.n. estradă amenajată într-o sală de conferinţe, de spectacole etc. sau în aer liber. (<fr., lat. podium) podometru s.n. (tehn.) instrument care înregistrează, în număr de paşi, distanţa parcursă de cineva pe jos; pedo-metru. (< fr. podomălre, cf. gr. pous — picior, metron — măsură)
 POi)-POL
 podz61 s.n. (geol.) sol nisipos şi iutos, sărac în elemente nutritive. (< fr. podzol, cf. rus. podsol) podz61ic adj. (geol.; despre soluri) care conţine nisip şi lut. ( < podzol) poem s.n. 1. operă literară în versuri, de proporţii mari. o poem simfonic *= piesă simfonică pentru orchestră, avînd la bază un text literar. 2. operă literară în proză, care are ritm de poezie, (cf. fr. pobme, lat. poema, gr. poiema) poet s.m. autor de poezii. • om cu fire, cu imaginaţie şi sensibilitate de poet. (cf. fr. poete, lat. poeta) poetăstru s.m. poet lipsit de talent.
 (< fr. poetastre) poetesă s.f. poetă. ( < fr. poătesse) poetic adj. 1. propriu, caracteristic poeziei, de poezie. 2. (fig.) care inspiră pe poeţi; încîntător, minunat, (cf. fr. poătique, lat. poeticus) poetică s.f. 1. ramură a teoriei literaturii care tratează despre creaţia poetică. • tratat despre creaţia poetică. 2. sistem de principii poetice caracteristice unei epoci sau unui curent literar; fel de a scrie propriu unul poet. ( < lat. poetic a, Cf. fr. podtique) poetiza vb. I. tr. a da unui fapt, unui eveniment un caracter poetic; a idealiza, a înfrumuseţa. (< fr. poetiser) poezie s.f. 1. arta de a scrie în versuri; creaţie, operă literară în versuri. • totalitatea poeziilor unui poet, ale unui popor etc. 2. caracterul poetic al unui peisaj, al unei întîmplări etc.; farmec, frumuseţe. ( < fr. poesie, it. poesia, cf. lat. poesis, gr. poiesis) pogrom s.n. masacru însoţit de jaf îndreptat împotriva unui grup naţional minoritar, organizat de clasele dominante reacţionar-şovine. (<rus. pogrom, cf. fr. pogrome) pol s.m. 1. (mat.) fiecare dintre cele două puncte în care o axă a sferei atinge sfera. • originea unui sistem de coordonate polare. 2. (geogr.) fiecare dintre cele două extremităţi ale axei pămîntului; (astr.; în expr.) pol ceresc = fiecare dintre cele două puncte în care bolta cerească pare să fie atinsă de axa în jurul căreia se efectuează mişcarea diurnă a aştrilor. 3. (fiz.) fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet; fiecare dintre centrele de sarcină electrică ale unei pile electrice sau ale unui curent electric. 4. (fig.) extremităţi, puncte opuse unul faţă de celălalt. (< fr. pole, cf. germ. Pol
 <   lat. polus, gr. polos < polein — a se întoarce)
 polâr adj. 1. privitor la poli (2), de la poli. 2. (fiz.) privitor la polii unui magnet sau ai unei pile electrice. • referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate, (cf. fr. po-laire)
 polarimetrîe s.f. (fiz.) metodă d« analiză cantitativă a substanţelor cu activitate optică, bazată pe măsurarea
                                                                                               iU
 unghiului cu care o anumită cantitate de soluţie a substanţei roteşte planul luminii polarizate. (< fr. polarimttrie) polarimetru s.n. (fiz.) aparat folosit pentru măsurarea polarizării şi pentru a constata dacă un corp este activ la lumina polarizată. (< fr. polarim&tre) polarisc6p s.n. (fiz.) aparat pentru studierea luminii polarizate. (< fr. pola-riscope)
 polaritâte s.f. 1. (fiz.) proprietate a unui corp sau a unei părţi dintr-un corp de a avea, în două puncte ale sale, sarcini electrice sau magnetice de nume diferite. 2. (biol.) calitatea unui organism vegetal de a forma două puncte de creştere, dintre care cel de jos emite rădăcini, iar cel de sus ramuri cu frunze, (cf. fr. polarite) polarizăm. I. tr. (fiz.) a produce polarizare. • (fig.) a aduna, a concentra. ( < fr. polariser) polarizant adj. (fiz.) care polarizează; care produce polarizare. • (despre instrumente) care foloseşte lumina polarizată. (< fr. polarisant) polarizare s.f. (fiz.) 1. fenomen fizic prin care unele corpuri capătă însuşirea de a avea poli magnetici sau electrici. • proces fizic prin care raza de lumină îşi schimbă mişcarea normală ondulatorie pe mai multe planuri, într-o mişcare ondulatorie pe un singur plan. 2. (lingv.) diferenţiere şi dezvoltare pe căi deosebite a sensurilor unui cuvînt, care avea iniţial un singur înţeles. (< polariza) polarizator adj. care polarizează, (cf.
 fr. polarisateur) polarizâţie s.f. (fiz.) polarizare, (cf. fr.
 polarisation) polarizdr s.n. (fiz.) aparat pentru obţinerea luminii polarizate, (cf. fr. pola-riseur)
 p61că s.f. dans de origină poloneză; muzica după care se execută acest dans. ( < fr. polha) p61der s.n. (geol.) marşă. (<germ. Polder)
                                                      polemic adj. care aparţine polemicii;
 critic, combativ, (cf. fr. poleraique) polemică s.f. discuţie contradictorie asupra unui subiect, asupra unei teme etc.; luptă de idei cu privire la o problemă literară, ştiinţifică etc. (< fr. pole-mique, it. polemica, cf. gr. polemihos < polemos — război) polemist s.m. şi /. cel care susţine o polemică. (cf. fr. polemiste) polemizâ vb. I. intr. a face polemică; a discuta în contradictoriu. (<fr. polă-miser)
 polen s.n. (bot.) pulbere (galbenă) provenită din staminele plantelor cu flori, care reprezintă celulcle sexuale mascule. (< fr. pollen, cf. lat. pollen — făină fină)
 polenizâ vb. I. tr. a fecunda floarea prin transportul polenului la organul femei. (< polen)
  Ui
  polenizăre 3./. (bGt.) transport natural sau artificial al polenului pe stigmat; prima fază a procesului de fecundare a florii, (după fr. pollinisation) polenlzăţie s.f. (bot.) polenizare, (cf.
  fr. pollinisation) polenta s.f. mămăligă din mălai sau din făină de castane, obişnuită în Italia. (< it. polenta) polialcoâl s.n. (chim.) alcool care conţine două sau mai multe grupe oxidril în moleculă. ( < fr. polyalcool) poliândră adj., s.f. (femeie) care are mai mulţi bărbaţi. (< fr. polyandre) poliandrio s.f. 1. starea unei femei căsătorite în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. 2. (bot.) starea unei flori care are mai multe stamine. (< fr. poly-andrie, cf. gr. polys — numeros, aner
  —   om)
  poliarhie s.f. guvernămînt exercitat de mai multe persoane concomitent. (< fr. polyarchie, cf. gr. polys — mai mulţi, archia — conducere) poliarticulâr adj. referitor la mai multe articulaţii; care afectcază mai multe articulaţii, (cf. fr. polyarticulaire) poliartrită s.f. (med.) inflamare infec-ţioasă a mai multor articulaţii concomitent. ( < fr. polyarthrite, cf. gr. polys
  —   mai mulţi, arthron — încheietură) poliatomic adj. (fiz.; despre molecule)
  format din mai mulţi atomi. (cf. fr. polyatomique) policâr s.m. degetul gros de. la mînă.
  (< lat. pollicaris) policlinică s.f. serviciu medical de consultaţii şi tratament pentru bolnavi ambulatorii; clădire unde este instalat acest serviciu. (<rus. poliklinika, cf. germ. Poliklinik) policolie s.f. (med.) producţie de fiere în cantitate prea mare. (< fr. poly-cholie, cf. gr. polys — numeros, chole — fiere)
  poiicrâm adj. (despre picturi sau reproduceri grafice) executat în mai multe culori; multicolor, (cf. fr. polychrome) policromie s.f. procedeu de îmbinare a mai multor culori folosit în pictură.
  •   (poligr.) procedeu de imprimare a gravurilor în culori, (cf. fr. polychromie, gr. polys — numeros, chrome — culoare) polidipsie s.f. (med.) sete foarte mare care se observă în diabet şi în unele boli febrile. (< fr. polydipsie, cf. gr. polys — mult, dipse — sete) poliedric adj. în formă de poliedru.
  (< fr. polyedrique) poliedru s.n. (mat.) corp solid cu mai multe feţe plane. (<fr. polyedre, cf. gr. polys — numeros, edra — faţă) polietilenă s.f. (chim.) masă plastică obţinută prin chimizarea produselor petrolifere şi a gazelor de sondă şi de cracare, utilizată în industria de ambalaje şi a obiectelor de uz casnic. (< fr. polyăthylăne) polifâg adj. (rar) care mănîncă mult; mîncacios, mîncău; care mănîncă orice,
                                                                                    £0lrPOL
 din toate. (cf. fr. polyphage, lat. poly-phagus < gr. polyphagos < polys — numeros, phagein — a mînca) polifâzlc adj. care are mai multe faze. polif6nic adj. (muz.) care ţine de polifonie; de polifonie. (<fr. polypho-nique)                '
 polifonie s.f. combinaţie de -fraze melodice cîntate împreună, fiecare avînd melodie şi înţeles de sine stătător. (< fr. polyphonie, cf. gr. polys — mai mulţi, phone — sunet) poligam s.m. bărbat însurat cu mai multe femei în acelaşi timp. (< fr. polygame, cf. gr. polys — numeroşi, gamos — căsătorie) poligamie s.f. starea, situaţia de poligam. (< fr. polygamie) poligencză s.f. concepţie potrivit căreia fenomenele biologice, sociale, lingvistice etc. nu derivă dintr-un izvor comun, ci au origini multiple, (după fr. polygănisme)
 poliglot adj., s.m. şi /. (persoană) care ştie mai multe limbi. • care este scris în mai multe limbi. (< fr. poly-glotte, cf. gr. polys — numeros, glotta
 —   limbă)
 polig6n s.n. 1. (mat.) figură geometrică formată dintr-o linie frîntă închisă. 2. (mii.) teren pentru trageri de instrucţie cu arme de foc. ( < fr. poly-gone, cf. lat., gr. polygonos < gr. polys
 —   mai mulţi, gonia — unghi) poligonale s.f. pl. (bot.) familie de
 plante dicotiledonate apetale din care fac parte măcrişul, spanacul etc.
 (< fr. polygonactes) poligonăl adj. în formă de poligon.
 (< fr. polygonal) poligonâţie s.f. metodă de ridicare topografică bazată pe o reţea de poligoane, (cf. fr. polygonation) poligraf s.m. 1. autor care a scris opere care aparţin unor genuri variate. 2. (poligr.) aparat pentru reproducerea unui manuscris în mai multe exemplare. (< fr. polygraphe, cf. gr. polys — numeros, graphein — a scrie) poligrafic adj. referitor la poligrafie.
 ( < fr. polygraphique) poligrafie s.f. 1. totalitatea procedeelor de reproducere grafică a unui text, a unei figuri etc. 2. totalitatea întreprinderilor pentru imprimarea şi răspîn-direa cărţilor, a publicaţiilor periodice etc. ( < fr. polygraphie) polihistor s.m. om care are cunoştinţe multe în toate domeniile, erudit, (cf. it. polis tore, gr. polys tor) polillngvism s.n. (lingv.) întrebuinţare în mod curent şi în egală măsură a mai multor limbi diferite de către acelaşi individ sau acelaşi grup social, polimer s.m. (chim.) substanţă ale cărei molecule sînt constituite din reunirea mai multor molecule ale unui compus cu caracter nesaturat. ( < fr. polymtre, cf. gr. polys — numeros, meros — parte)
 POL-POL
 polimerizâ vb. I. ir. a fa.cc ca două sau . mai multe molecule să formeze un polimer. ( < fr. polymâriser) polimer 10 s.f. (chim.) starea unui corp polimer. ( < fr. polimerie) polim6rf adj. (chim.; despre substanţe) care se prezintă în diferite forme cristaline. (< fr. polymorphe, cf. gr. polys numeros, morphe — formă) polimorfism s.n. (chim.) proprietatea unor substanţe chimice de a se prezenta sub mai multe forme cristaline. (< fr. polymorphisme) polinevrită s.f. (med.) inflamaţie de natură infecţioasă a mai multor nervi. ( < fr. polynăvrite) polindm s.n. (mat.) expresie algebrică formată din mai multe monoame. ( < fr. polynâme, cf. gr. polys — numeros, nomos — diviziune)
 poliâdă s.f. (fiz.) tub electronic cu mai mulţi electrozi. (< fr. polyode) poliomielită s.f. (med.) paralizie infantilă. (< fr. poliomyelite) polip s.m. 1. (zool.) animal nevertebrat de apă care are capul înconjurat de tentacule. 2. (med.) excrescenţă cărnoasă formată pe mucoasa nasului, a laringelui etc. (< fr. polype, cf. lat. polypus, gr. polypous < polys — numeros, pous — picior) polipeptide s.f. pl. (chim.) clasă de substanţe organice cu constituţie asemănătoare cu cea a albuminelor, dar mai puţin complicată, polipetâl adj. (bot.) cu mai multe petale.
 ( < fr. polypetale) polip6d adj. care are mai multe picioare. (< fr. polypode, cf. gr. polys — numeros, pous — picior) polisemantic adj. (lingv.; despre cuvinte) eu mai multe sensuri. (< fr. polys6-mantique)
 polisemantism s.n. (lingv.) polisemie.
 (< fr. polysemantisme) polisemie s.f. (lingv.) calitatea unui cuvînt de a avea mai multe sensuri. ( < fr. polysemie) polisepăl adj. (bot.) cu mai multe sepale.
 ( < fr. polysepale) polisilăbic adj. (despre cuvinte) format din mai multe silabe. (< fr. polysyl-labique, cf. lat. polysyllabus, gr. poly-syllabos)
 pollsilogism s.n. (log.) raţionament format din două sau din mai multe silogisme unite între ele astfel îneît concluzia fiecăruia devine premisa celui următor. ( < fr. polysyllogisme) polisindeton s.n. (ret.) figură de retorică care constă în întrebuinţarea repetată a unei conjuncţii, pentru a da mai multă energie unui discurs. (< fr. polysyndeton, cf. lat., gr. polysyn-theton)
 polieoăr s.n. instrument pentru lustruit unghiile. ( < fr. polissoir) polisportiv adj., s.m. şi /. (persoană) care practică mai multe sporturi.- (< poli--J- sportiv)
                                                                                                4SS
 pulistiren s.n. (chim.) compus de poli-merizare a stirenului, rezistent la acţiunea apei, a acizilor şi a bazelor, din care se pot obţine diverse mase plastice. (< fr. polystyrene) politehnic adj. care priveşte, care se referă la, care cuprinde mai multe ştiinţe, mai multe meserii sau arte practice. O institut politehnic (şi subst., f.) = instituţie de învăţămînt superior unde se pregătesc ingineri. (< fr. polytechnique, cf. gr. polys — numeros, techne — artă) politehniclăn s.m. (fam.) student la politehnică, (cf. fr. polytechnicien) politehnizâre s.f. orientarea învăţămîn-tului de cultură generală către dezvoltarea cunoştinţelor tehnice în toate ramurile principale de producţie, (după rus. politehnizaţiia) politeism s.n. (op. monoteism) religie, credinţă care admite existenţa mai multor divinităţi, (cf. fr. poly-theisme, gr. polys — numeros, theos — zeu)
 politeist adj. privitor la politeism. // s.m. şi /. adept al politeismului. (cf. fr. polythăiste) politcţo s.f. fel de a se purta, de a vorbi în societate, potrivit cerinţelor bunei-cuviinţe; amabilitate. (< it. politezza, cf. fr. politesse)
 politic adj. care aparţine politicii, referitor la politică. O nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme; drepturi politice = drepturi referitoare la participarea cetăţenilor la conducerea treburilor obşteşti; economie politică = ştiinţă care studiază legile producţiei sociale şi ale repartiţiei bunurilor materiale pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii omeneşti, (cf. fr. politique, lat. poli-ticus, gr. politihos < polis — oraş) politică s.f. 1. activitate a puterii de stat în domeniul conducerii treburilor interne şi externe; activitate a unul anumit grup social, a unei clase, a unui partid, determinată de scopurile şi interesele lor. 2. fel de a înţelege şi de a acţiona într-un anumit domeniu al afacerilor publice. • dibăcie cu care se poartă cineva pentru a-şi atinge scopul. (< fr. politique, it. politica, cf. germ. Politik, rus. politika < gr. politihe — arta de a administra bine)
 politiciăn s.m. persoană care subordonează problemele politice principiale intereselor personale, (cf. fr. politicien) politicianism s.n. atitudine, purtare de politician, (după rus. politihanstvo) politlp s.n. (poligr.) grup de cuvinte sau semne care se întrebuinţează des, mai ales în titluri, fiind turnate într-o singură bucată. (< fr. polytype) politizâ vb. I. tr. a orienta ceva în sens politic, a da unui lucru un caracter politic. (< germ. politisieren)
  459
 poliurîe s.f. (med.) eliminare abudentă de urină. (< fr. polyurie, cf. gr. polys
 —    numeros, ouron — urină) polivalent adj. (chim.) care se poate prezenta, în compuşii săi, în diferite stări de valenţă. (< fr. polyvalent) polivalenţă s.f. (chim.) însuşirea de a fi polivalent, polivitammă s.f. (med.) preparat farmaceutic care conţine mai multe feluri de vitamine. (< fr. polyvitamines) polivoltîsm s.n. (biol.) însuşire a unor categorii de viermi de mătase de a produce mai multe generaţii într-un an. (< fr. polyvoltisme) polizâvb. I. tr. (tehn.) a şlefui, a lustrui, a face curat, lucios (cu ajutorul polizorului). (cf. fr. polissoir < polir) polizaharide s.f. pl. (chim.) substanţe din clasa hidraţilor de carbon obţinute prin unirea mai multor molecule de monozaharide. (< fr. polysaccharides) poliz6r s.n. (tehn.) maşină-unealtă prevăzută cu o piatră specială, folosită pentru curăţit, ascuţit, lustruit etc. piese metalice prin frecare. (< fr. polissoir)
 p61o s.n. (sport) joc cu mingea practicat călare, în care mingea este lovită cu nişte bastoane lungi. O polo pe apă = polo practicat pe apă, înotătorii în-cercînd să marcheze puncte zvîrlind mingea în poarta adversarilor. (<fr., engl. polo)
 poloneză s.f. dans naţional polonez în trei timpi: melodia după care se execută acest dans. # compoziţie muzicală inspirată de acest dans. (cf. fr. polo-naise)
 pol6niu s.n. (chim.) element radioactiv care se găseşte în pehblendă şi care formează una din etapele dezintegrării radioactive a uraniului, (cf. fr. polo-nium, germ. Polonium) poltrdn adj. (adesea subst.) fricos, laş.
 (< fr. poltron, it. poltrone) poltronerie s.f. frică; laşitate. • faptă de poltron, (cf. fr. poltronnerie) poluţie s.f. scurgere spontană a lichidului seminal la bărbaţi, (cf. fr. pollution, lat. pollutio — pată)
 polux s.n. (astr.) una din cele două stele mai luminoase din constelaţia gemenilor. (< Pollux, n.p.) pomacoe s.f. pl. (bot.) grup de arbori fructiferi cuprinzînd mărul, părul şi alţi pomi din familia rozaceelor. (< fr. pomacees) pomădă s.f. (med.) alifie preparată din diferite substanţe grase, folosită pentru îngrijirea pielii sau a părului.
 ( < fr. pommade) pomădă vb. I. tr. a unge, a da cu pomadă.
 ( < fr. pommader) pomeţi s.m. pl. umerii obrajilor. (< fr. pommettes)
 pomicol adj. de pomicultură, privitor la pomicultură. (< pom) pomlcuit6r s.m..cultivator de pomi. (cf. fr. pomiculteur)
                                                                                     POL-PON
 pomicultură s.f. ramură a agriculturii care se ocupă de cultura pomilor fructiferi. (< fr. pomiculture, lat. pomicultura)
 pomolâg s.m. specialist în pomologie.
 (< fr. pomologue) pomol6gic adj. privitor la pomologie. ( < fr. pomologique) pomologie s.f. ştiinţă care se ocupă cu studiul cultivării şi îngrijirii pomilor fructiferi. (< fr. pomologie, cf. lat, pomam — fruct, logos — vorbire) pompă vb. I. tr. a împinge, a aspira un fluid cu o pompă. (< fr. pomper, it. pompare)
 pompâj s.n. pompare. ( < fr. pompage) pompai s.f. aparat cu care se spoate extrage un fluid dintr-un loc, pentru a-1 deşerta în alt loc. • cişmea din care se scoate apa prin pompare. ( < fr. pompe, it. pompa) p6mpă2 s.f. 1. lux, fast, strălucire; alai, suită sărbătorească. 2. (în expr.) pompe funebre = serviciu care se ocupă cu efectuarea înmormîntărilor. (cf. fr. pompe, lat. pompa) pompier s.m. persoană' dintr-o unitate, dintr-un corp special organizat pentru stingerea incendiilor. (< fr. pomppier) pompons.n. ciucure mare de lînă (purtat odinioară mai ales de ofiţeri, înfipt la chipiu). ( < fr. pompon) pomp6s adj. luxos, fastuos, magnific.
 •    (despre stil) înflorit, bogat, pretenţios. (cf. fr. pompeux, lat. pomposus) ponce adj. f. invar. (în expr.) piatră ponce = rocă eruptivă, spongioasă şi foarte uşoară, folosită mai ales la şlefuitul lemnului şi al altor materiale.
 (< fr. [pierre] ponce) poncif s.n. 1. desen înţepat pe care se presară ponce, pentru a fi reprodus pe o altă hîrtie. 2. (fig.) lucrare banală, lipsită de originalitate. (< fr. poncif) ponderabil adj. care are greutate; care se poate cîntări. (cf. fr. ponderable) ponderâl adj. referitor la greutate, (cf.
 fr. ponderal) ponderat adj. (despre oameni) moderat, echilibrat, cumpănit, (cf. fr. pondăre) ponderator adj. care menţine echilibrul între două forţe. (cf. fr. ponderateur, lat. ponderator) ponderâţie s.f. (rar) moderaţie, cumpătare, echilibru, (cf. fr. ponderationt lat. ponderatio — greutate) p6ndere s.f. (liv.) greutate. • (fig.)
 importanţă, valoare, (cf. lat. pondus) ponderităte s.f. (fiz.) greutate specifică.
 (cf. fr. ponderite) p6nei s.m. cal mic de rasă englezească, cu părul lung. (< fr. poney, cf. engl. pony)
 pontă vb. I. intr. 1. a marca, în vederea plăţii, prezenţa la locul de muncă a muncitorilor din întreprinderi. 2. a miza la jocurile de noroc. (< îr. ponter şi pointer) pontâj s.n. faptul de a ponta (1); pon-tare. (cf. fr. pointtage)
PON-POR
 pontat6r s.m. 1. cel care înregistrează prezenţa muncitorilor la lucru sau cantitatea produselor realizate într-un anumit, timp. 2. cel care pontează la jocul de cărţi. (cf. fr. pointeur) pântă s.f.. (rar) totalitatea ouălor depuse de o femelă. • depunerea ouălor de către păsări în cuib. (< fr. ponte < pondre — a oua,)
 pontif s.m. (ist.) 1. membru al colegiului sacerdotal suprem din vechea Romă, care supraveghea cultul; (astăzi) prelat, episcop. O suveran pontif = papă. 2. (fig.) om care îşi dă aere de superioritate. ( < fr. pontife, cf. lat. pontifex) pontifical adj. de pontif; papal. (< fr. pontifical)
 pontificât s.n. demnitatea de pontif, de papă; timpul cît un papă deţine această demnitate, (fr. pontificat) pontifice s.m. pontif. (< lat. pontifex, cf. it. pontifice) ponţii s.m. (mar.) stîlp de susţinere în interiorul compartimentelor unei nave. ( < fr. ponţii) pont6n s.n. 1. pod provizoriu peste o apă, format din bărci legate între ele. 2. (mar.) ambarcaţie, de obicei fixă, folosită pentru a uşura acostarea navelor, pentru a susţine o instalaţie etc. 3. vas fără motor şi fără punte cu care se transportă mărfurile dintr-un port sau se ancorează vasele mai mari. ( < fr. ponton) pontonier s.m. 1. militar care lucrează la construirea pontoanelor pentru o armată. 2. funcţionar care face serviciul la ponton. (< fr. pontonnier) ponţiăn s.n. (geol.) al doilea etaj al plio-cenului, reprezentat în ţara noastră prin marne cenuşii, care acoperă zăcămintele de petrol. (< fr. pontien) popim s.n. (text.) ţesătură de mătase amestecată cu lînă, cu bumbac sau cu in, care are urzeala mai subţire decît băteala. (< fr. popeline) poporanism s.n. 1. curent politic-cultural de esenţă mic-burgheză apărut în ţara noastră la sfîrşitul secolului al XlX-lea, care, ca şi narodnicismul, tăgăduia rolul de hegemon al proletariatului în desăvîrşirea revoluţiei burghezo-de-mocratice, atribuind acest rol ţărănimii şi care urmărea ridicarea culturală, economică şi politică a acesteia. 2. apropiere de popor, grijă de problemele acestuia. (< poporan, după rus. na-rodnicestvo) poporanist adj. 1. privitor la poporanism. 2. care este apropiat de popor. U s.m. şi /. adept al poporanismului. (< poporan) popotăr s.m. militar însărcinat cu administrarea unei popote. (< popotă) pop6tă s.f. cantină pentru ofiţeri. (< fr. popote) populă vb. I. tr. 1. a aduce, a aşeza locuitori pe un teritoriu. 2. a aduce, a mări numărul de animale, de plante într-o regiune. (<lat. populare, cf. it. popolare)
                                                                                              460
 popular adj. 1. privitor la popor, din popor, al poporului. 2. apărut, creat în popor. 3. destinat poporului; accesibil tuturor. 4. apreciat, iubit de popor; (p. ext.) cunoscut de toată lumea, (cf. lat. popularis, fr. populaire) popularitate s.f. calitatea de a fi popular (4); faimă, renume, (cf. lat. popu-laritas, fr. popularite) populariză vb. I. tr. a face cunoscut, a răspîndi, a face popular (o idee, o operă etc.). (cf. fr. populariser, it. popolarizzare) popularlzat6r s.m. şi /. (rar) cel care popularizează. ( < populariza) populaţie s.f. totalitatea locuitorilor dintr-o ţară, dintr-o regiune etc. (cf. fr. population)
 por s.m. 1. mică deschizătură a pielii, prin care se elimină sudoarea. 2. gaură mică în masa unui corp solid. ( < fr. pore, cf. gr. poros — trecere) porcină s.f. (zool.; la pl.) subordin din clasa mamiferelor, din care fac parte porcii; (la sg.) animal care face parte din acest subordin. (< lat. porcina) porfir s.n. rocă cristalină foarte dură, formată din feldspat. ( < fr. porphyre, cf. gr. porphyra — purpură), porfiric adj. care conţine porfir, (cf.
 fr porphyrique) porif6r adj. (despre materiale) care, adăugat la un produs, provoacă porozitatea acestuia. ( < fr. poriph&re) pornogrâf s.m. autor de opere pornografice, ©amator de pornografii, de obscenităţi, de lucruri imorale, (cf. fr. por-nographe, gr. pornographos < pome — prostituată, grafein — a scrie) pornogrâfic adj. cu pornografii; obscen.
 (cf. fr. pomographique) pornografie s.f. scriere în care sînt povestite obscenităţi; (p. ext). scriere, reprezentare, pictură etc. obscenă. (< fr. pornographie) por6s adj. (despre corpuri solide) cu pori.
 ( < fr. poreux) porozitâte s.f. calitatea, starea unui corp poros. (cf. fr. porositt) port s.n. 1. loc adăpostit la ţărmul unei ape, unde pot staţiona navele şi unde se află instalaţiile necesare pentru încărcarea şi descărcarea lor. 2. oraş clădit lîngă un port (1). (cf. fr. port, it. porto, lat. portus) portă-bil adj. care se poate purta; portativ. (cf. fr. portable)' portâl s.n. 1. (arhit.) intrare, poartă monumentală la un edificiu, bogat împodobită. 2, (constr.) amenajare a intrării unui tunel cu întărituri de zidărie sau de beton pentru sprijinirea terenului şi a taluzului de deasupra. (< germ. Portal, cf. fr. portail) portaitoi s.n. (agr.) plantă pe care se grefează altoiul, (după fr. porte-greffe) portamlnt s.n. (muz.) mod de execuţie constînd în trecerea prin lunecare de la un sunet la altul. (< it. porta-mento)
      4*1
      portant adj. (Ului.) susţinător, de susţinere, purtător; referitor la portanţă.
      (< fr. portant) portânţă s.f. 1. cea mai mare sarcină pe care o poate suporta un teren, un sistem tehnic etc. 2. componentă a forţei aerodinamice, perpendiculară pe direcţia vitezei unui corp în mişcare, care acţionează asupra acestuia. (< fr. portance)
      portativi s.n. (muz.) sistem de cinci linii paralele, orizontale pe care se scriu notele muzicale. (< fr. portatif) portativ2 adj. care se poartă, se transportă uşor; portabil. O dicţionar portativ = dicţionar de format mic. ( < fr. portatif) /'portavi6n s.n. (mar.) navă militară astfel f construită încît să permită gararea, decolarea şi aterizarea avioanelor, (cf.
      , fr. porte-avions)
  ¥ portav6ce s.n. (mar.) tub metalic montat pe o navă pentru a se transmite
  ■   prin el ordinele. (< it. portavoce)
  ■s portbagâj s.n. loc special amenajat pe un vehicul, unde se aşază bagajele, (cf. fr. porte-bagages) portbaionotă s.f. (mii.) curea ataşată la
  *   o centură, de care se leagă baioneta, (cf. fr. porle-baionnette)
  J portbilGt s.n. (rar) portofel mic pentru păstrarea banilor de hîrtie. (după fr.
  *   porte-billets)
  v portcliş^u s.n. (fot.) casetă de lemn sau metalică în care se introduce placa pe , care se fotografiază. (< port- + clişeu) portcuţit s.n. piesă a unei maşini-unelte în care se fixează unul sau mai multe cuţite în poziţia dorită, pentru prelu-. crarea pieselor, (după fr. porte-couteau) }/ portdrap6Ii s.m. militar care poartă drapelul unui regiment; stegar, (după fr. / porte-drapeau)
  Vportdrapel2 s.n. (mii.) toc de piele în care se fixează drapelul pentru a putea fi purtat. (< port- + drapel) p6rter s.n. (rar) bere foarte tare şi amă-ruie la gust. (< fr., engl. porter) v portfi!i£ră s.f. (tehn.) clupă.
  \J porthârtă s.f. (mii.) geantă specială pentru hărţi, regulamente etc., care se poartă atîrnată la şold. (după fr. porte-cartes)
      portic s.n. 1. (arhit.) galerie deschisă, susţinută de o colonadă, care se întinde de-a lungul unei clădiri, în jurul unei grădini sau al unei pieţe. 2. instalaţie de gimnastică cuprinzînd o serie de aparate (pîrghii, prăjini etc.) pentru diferite exerciţii. ( < cf. fr. por tique, it. portico, lat. porticus) portieră s.f. 1. uşă cu geam (la automobil, la o trăsură închisă, la un vagon de cale ferată). 2. draperie atîrnată deasupra unei uşi, pentru a o masca. ( < fr. portiere) portjartier s.n. obiect de îmbrăcăminte femeiască de care se prind jartierele. ( < port- + jartieră)
  * / Portmon6u s.n. portofel pentru bani mi-v runţi. (după fr. porte-monnaie)
                                                                                             pom-poa
    p6rtol s.'/i. taxă pentru o scrisoare, un colet etc. care se trimite prin poştă.
    (< it. porto) p6rto2 s.n. vin roşu, tare şi foarte dulce, originar din Portugalia. ( < Porto, n.p.) portofel s.n. obiect portativ de forma unei pungi plate în care se ţin hîrtii, bani etc. (cf. fr. portefeuille) portof61iu s.n. funcţie, demnitate de ministru; (p. ext.) minister, departament. O ministru fără portofoliu = ministru care face parte dintr-un cabinet ministerial, fără să aibă un departament propriu, (cf. fr. portefeuille) -. / porto-frânc s.n. port cu regim vamal
-   special, în care mărfurile importate sau aflate în tranzit sînt scutite de taxe de intrare şi de ieşire. (< it, portofranco) T/portpăgină s./. (poligr.) hîrtie sau carton ' pe care se aşază rîndurile unui zaţ, pentru a fi transportate, (după fr. port-page)
    portret s.n. 1. desen, pictură, fotografie etc. care înfăţişează chipul unei persoane. 2. înfăţişare a aspectului fizic şi moral al unui personaj. într-o operă literară, (cf. fr. portrait) portretist s.m. şi /. pictor specializat în portrete. • scriitor autor de portrete, (cf. fr. portraitiste) portretistică s.f. ramură a picturii care se ocupă cu genul portretului. (< portretist)
    portrctfză vb. I. tr. a reprezenta, a înfăţişa într-o operă literară înfăţişarea precum şi calităţile fizice şi morale ale cuiva. ( < portret)
    portsârt s.n. platformă fixată pe bordajul lateral al unei nave, care serveşte la fixarea şarturilor catargului, portsculă s.f. (tehn.) piesă care susţine lama. cuţitul etc. unei maşini, (după fr. porte-outil) portsemnâl s.n. suport montat pe un vehicul, care susţine felinarele de semnalizare. ( < pori- -f semnal) portţigaret s.n. 1. cutie plată de metal, de piele etc., în care se păstrează ţigările. 2. tub mic din diferite materiale, în care se fixează ţigara pentru a fi fumată, (cf. fr. porte-cijarette) portuăr adj. de port, referitor la un port.
    (cf. fr. portuaire) portulân s.n. (mar.) carte folosită de marinari în evul mediu, care cuprindea descrierea porturilor, a curenţilor şi a mareelor. (< fr. portulan, cf. it. porto-lano)
    portimeâltă s.f. (tehn.) portsculă. (după fr. porte-outil) portvizit s.n. (ieşit din uz) obiect de obicei din piele, în care se ţineau banii de hîrtie, cărţile de vizită etc. ( < fr. portevisite) porţelân s.n. 1. material ceramic, translucid, de culoare albă, obţinut prin arderea unei paste de caolin, cuarţ şi feldspat. 2. obiect, vas fabricat din acest material. (< germ. Porzellan, cf. fr. porcelaine, it. porcellant)
 POIt-POS
 port-ie s.f. cantitate determinată dintr-o mîncare, dintr-un material etc. (cf. fr. portion, lat. portio) porţiune s.f. parte dintr-un tot; fracţiune, fragment. (<cf. fr. portion, lat. portio)
 poseda vb. I. tr. 1. a avea în proprietatea sa, a se bucura de posesiunea unui lucru; a dispune de ceva. 2. a cunoaşte, a şti bine o limbă, o disciplină ştiinţifică etc. ( < fr. posseder, cf. it. pos-sedere < lat. possidere) posedăntă adj. f. (în expr.) clasă pose-dantâ = clasă socială care deţinînd mijloacele de producţie exploatează munca altora, (cf. fr. posstdant) posedat adj. (rar) stăpînit de obsesii.
 (< poseda) posesiune s.f. 1, drept de stăpînire asupra unui lucru. 2. colonie, ţară, teritoriu exploatat de o persoană sau de un stat. (cf. fr. possession, lat. possessio) posesiv adj. (gram.) care indică posesiunea, stăpînirea, apartenenţa, (cf. fr. possessif. lat. pozspssivus) poses6r s.m. şi /. deţinător al unui bun, al unui lucru; (p. ext.) proprietar, stăpîn. (cf. fr. possesseur, lat., posspssor) posibil adj. care se poate realiza, întîm-pla; care este cu putinţă. // s.n. ceea ce este cu putinţă. ( < lat. possibilis, cf. fr. possible)
 posibilitate s.f. 1. faptul de a fi posibil.
 2.  putinţă, modalitate, putere. • (la pl.) calităţi care se pot dezvolta, (cf. lat. possibilitas, fr. possibilite) posibiiişti s.m. pl. adepţi ai unui curent mic-burghez reformist apărut în Franţa în secolul al XlX-lea, care căuta să abată proletariatul de la metodele revoluţionare de luptă, propunînd limitarea activităţii acestuia la cadrul politicii „posibilului" în condiţiile capitalismului, adică limitarea la tactica colaborării cu burghezia. (< posibil) post s.n. 1. funcţie, slujbă. 2. (mii.) loc în care se află o unitate militară pentru executarea anumitor operaţii.
 •   loc unde stă sentinela în timpul gărzii, instalaţie cuprinzînd aparatele necesare pentru executarea anumitor operaţii tehnice. 4. categorie în care sînt introduse, într-o evidenţă contabilă, sume de bani, materiale ele. (cf. fr. poşte, it. posto)
 postă vb. I. tr. şi refl. a (se) aşeza, a (se) plasa undeva pentru a supraveghea sau a păzi. (< fr. poster) postament s.n. temelie, bază de susţinere (din piatră, din metal etc.) a unei statui a unei maşini etc.; soclu, piedestal.
 •   estradă (de catedră). (< germ. Postament)
 postbelic adj. de după război. (< post-+ belic)
 postdată vb. I. tr. a data (un act, o scrisoare etc.) cu o dată anterioară momentului elaborării, (cf.fr.postdater) postdiluviăn adj. de după diluviu. ( < i'r. postdiluvien)
                                                                                                 46-2
 posterior adj. 1. care urmează, care este după ceva (în ordinea scurgerii timpului); ulterior. 2. aflat în partea de dinapoi. • (fon.; despre vocale) care se articulează în partea de dinapoi a cavităţii bucale, (cf. fr. posterieur, lat. posterior)
 posterioritâte s.f. starea unui lucru posterior (1) altuia, (cf. fr. postăriorite) posteritate s.f. urmaşii, generaţiile viitoare. (< lat. posteritas, cf. fr. poşte-ritâ)
 postfaţă s.f. cuvînt către cititori aşezat la sfîrşitul unei cărţi, (după fr. postface) postiş adj. (despre păr, dinţi etc.) fals, artificial. (< fr. postiche) postişe s.f. pl. (teatru) elemente care se lipesc pe faţă (barbă, mustăţi etc.) pentru a corecta anumite defecte ale interpretului sau pentru a realiza tipul unui personaj. ( < fr. postiche) postmeridiăn adj. de după-amiază. (cf.
 fr. postmeridien) post-mortem adv. (în legătură cu o distincţie acordată cuiva) după moarte. (< lat. post — după, moi's — moarte) postnominăl s.n. (lingv.) cuvînt (substantiv sau adjectiv) derivat dintr-o formă nominală. ( < post- -f- nominal) postoperat6riu adj. produs, apărut în urma unei operaţii chirurgicale, (după fr. postoperatoire) postpalatâl adj. (fon.; despre sunete) articulat în partea posterioară a vălului palatului. (< fr. postpalatal) postpune vb. III. tr. (lingv.) a folosi procedeul postpunerii, (după fr. post-poser)
 postpunere s.f. procedeu gramatical prin care anumite particule, sufixe etc. cu rol de determinant se plasează în frază după părţile de vorbire pe care le determină (făcînd uneori corp comun cu acestea). (< postpune) postpoziţic s.f. (lingv.) postpunere; starea cuvintelor, a particulelor postpuse. (cf. fr. postposition) post-rostănt s.n. serviciu special care păstrează corespondenţa pînă cînd destinatarul vine sigur să şi-o ridice; (p. ext.) indicaţie menţionată pe plic pentru o astfel de corespondenţă. ( < fr. post-restante) post-scrîptum s.n. adaos (ocazional) la o scrisoare, după semnătură, (cf.fr., lai. post-scriptum) post-t6ntc adj. (lingv.; despre silabe, vocale atone) aşezat după o silabă sau după un sunet accentuat; care urmează după accent. ( < fr. posttonique) postulănt s.m. şi f. solicitant pentru un post, .o slujbă etc. (cf. fr. postulănt) postulat s.n. 1. (fii.) adevăr fundamental care apare ca evident şi care nu are nevoie să mai fie demonstrat. 2. {mat.) principiu recunoscut ca adevărat fără demonstraţie, (cf. fr. postulat, lat. postulatum) postum adj. 1. descoperit, dat publicităţii după moartea autorului. 2. în-
 463
 tîmplat după moartea cuiva. 3. (jur.; despre un copil) născut după moartea tatălui. ( < lat. postumus) postură s.f. situaţia cuiva la un moment dat. • atitudine, stare. (< fr. postare) postverbăl s.n. (lingv.) substantiv derivat dintr-un verb, prin suprimarea sufixului verbal. (< fr. postverbăl) poşetă s.f. geantă mică de piele etc. în care femeile îşi tin diferitele obiecte mărunte de toaletă etc. (< fr. pochette) potabilă adj. /. (în expr.) apă potabilă = apă bună de băut. (cf. fr. potable, lat. potabilis)
 potagcr adj. întrebuinţat ca legumă, o grădină potageră = grădină de zarzavat. ( < fr. potager) potamologîe s.f. ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul apelor curgătoare. (< fr. potamologie, cf. gr. potamos — rîu, logos — vorbire) potăsă s.f. (chim.) carbonat de potasiu, întrebuinţat în industria sticlei, la fabricarea săpunului moale, la vopsitul lînii etc. (< fr. potasse, cf. germ. Pottasche)
 potăsic adj. care conţine potasiu; de potasiu. (< fr. potassique) potasiu s.n. (chim.) metal de culoare al-bă-argintie, cu puternice proprietăţi radioactive; kaliu. (< fr. potassium) potent adj. (liv.) puternic, tare, în puteri. ( < lat. potens) potentat s.m. şef de stat care îşi exercită puterea în mod despotic şi arbitrar; autocrat; (p. ext.) om puternic, cu influenţă. ( < fr. potentat, cf. lat. potenta tus)
 potentă I. tr. (rar) a întări, a intensifica. (< potenţa) potentă s.f. (rar) putere, forţă; posibilitate (de dezvoltare). • (med.) virilitate. (cf. fr. potence, it. potenza, lat. potentia)
 potenţial adj. 1. (fiz.) a cărui forţă este în stare latentă. O energie potenţială = energie pe care o posedă un corp capabil de a produce o manifestare energetică. 2. posibil; presupus posibil. // s.n. 1. (fiz.) capacitatea de a produce o manifestare energetică, un lucru mecanic. 2. capacitate de dezvoltare, de desfăşurare a unei forţe, a unei activităţi; putere. O potenţial de război = capacitatea militară a unui stat. (cf. fr. potentiel, lat. potentialis) potenţialitate s.f. caracterul a ceea ce este potenţial, (cf. fr. potentialite) potenţiom£tru s.n. (fiz.) instrument pentru compararea forţelor electromotoare sau a diferenţelor de potenţial electric. ( < fr. potentiomătre) poterîe s.f. (rar) olărie. ( < fr. poterie) pottfu s.n. punctul de sosire la alergările de cai. (< fr. poteau) potpuriu s.n. (muz.) bucată muzicală compusă din fragmente din diferite arii celebre, cunoscute. • (rar; fig.) amestecătură., confuzie, (cf. fr. pot-poun'i)
                                                                                     POS-PRA
 poţiunc s.f. medicament lichid care se ia în doze mici. (Cf. fr. potion, lat. potio) poză vb. I. intr. 1. a sta într-o poziţie favorabilă pentru a fi pictat, fotografiat. 2. a-şi studia gesturile, atitudinile pentru a face impresie, pentru a epata. ( < fr. poser) p6ză s.f. 1. atitudine, ţinută (pentru a poza). 2. fotografie. • ilustraţie. (< fr. pose)
 pozitiv adj. (op. negativ) 1, întemeiat pe fapte, pe experienţă. • sigur; constant; adevărat; valoros. • care exprimă o afirmaţie. 2. (mat.; despre numere) mai mare decît zero.
 3.   (despre persoane) realist; înclinat către o activitate practică, către ştiinţe exacte. // s.n. 1. fotografie care reprezintă copia unui negativ fotografic şi care redă, în Chip asemănător cu realitatea, părţile luminoase şi cele întunecate ale obiectului fotografiat. 2. (gram.; în expr.) grad pozitiv (şi subst.., n.) = formă a adjectivului sau a adverbului cu ajutorul căreia se notează existenţa însuşirii la un obiect oarecare privit izolat. ( < fr. positif, lat. positivus) pozitivism s.n. 1. (fii.) curent idealist-subiectivist creat de Auguste Comte, care opune gîndirii teoretice datele experienţei înţelese ca o totalitate de senzaţii, reprezentări şi trăiri subiective, reducînd rolul ştiinţei la simpla descriere a fenomenelor şi a faptelor, negînd legile obiective ale naturii şi ale societăţii. 2. fel de a fi caracterizat prin tendinţa de a lua în considerare şi de a urmări numai avantajele; practicism, utilitarism, (cf. fr. posi-tioisme)
 pozitivist adj. referitor la pozitivism. // s.m. şi /. adept al pozitivismului, (cf. fr. pozitiviste) pozitron s.m. (fiz.) particulă elementară instabilă, egală ca masă cu electronul, cu sarcină electrică pozitivă, egală în valoare absolută cu sarcina electronului. (< fr. positron) poziţie s.f. 1. loc al unei persoane sau al unui obiect în raport cu ceva; loc unde se găseşte ceva. • felul, situaţia în care sînt aşezate, plasate o persoană, un lucru etc. 2. (mii.) loc ocupat de un luptător sau de o unitate pe cîmpul de bătaie. • (muz.) loc al unei note pe portativ. 3. situaţie; (spec.) situaţie socială, rang. (cf. fr. position, lat. positio) pracrit s.n. dialect indian derivat din sanscrită. (< fr., liind. prahrit) practic adj. 1. referitor la practică. • care tinde către o acţiune, către o realizare; care realizează, dă rezultate concrete; util. • comod, ingenios, folositor. 2. cu spirit de acţiune; în-demînatic, destoinic, (cf. fr. pratique, germ. prajktisch < lat. practicus) practică vb. I. tr. a pune în practică. • a profesa, a exercita o meserie, (cf. fr. pratiquer, germ. praktizieren)
PRA-PRB
 practicăbil adj. 1. care se poate aplica în practică. S. pe unde se poate umbla, merge, trece; accesibil, (cf. fr. practi-cable, germ. praktikabel) practicănt s.m. şi /. persoană care face practică (pregătindu-se pentru o activitate într-un domeniu oarecare), (cf. germ. Prahtikant, fr. pratiquant) prăctică s.f. 1. activitate generală a oamenilor îndreptată spre crearea condiţiilor necesare existenţei societăţii. ţ aplicare şi verificare a cunoştinţelor teoretice dobîndite într-un domeniu. 2. executarea unui proiect, a unui plan, a unei invenţii etc. • ansamblu de metode şi de procedee aplicate şi verificate efectiv. 3. experienţă, rutină.
 4.  exercitarea unei profesiuni; profesare. (cf. germ. Praktik, fr. pratique < lat. praticus, gr. prahtikos)
 practician s.m. şi f. tehnician, medic etc. cu o îndelungată experienţă. • cel care cunoaşte mai ales partea practică a unei meserii, (cf. fr. praticien) practicism s.-n. predilecţie spre activitatea practică, neglijînd teoria şi principiile; lipsă de principialitate. (< germ. Prahtizismus) pragmatic adj. referitor la pragmatism: bazat pe pragmatism, (cf. fr. pragma-tique, lat. pragmaticus < lat., gr. pragma — afacere) pragmatism s.n. (fii.) curent idealist-subiectivist. răspîndit mai ales în
 5.U.A.,   care neagă adevărul obiectiv proclamînd drept unic criteriu al adevărului numai ceea ce este util şi avantajos din punct de vedere practic, (cf. fr. pragmatisme)
 pragmatîsts.m. adept al pragmatismului.
 (cf. fr. pragmatiste) pralină s.f. bomboană cu înveliş de ciocolată sau de zahăr avînd miezul umplut cu nucă sau cu migda»i. (<fr. praline)
 praseodim s.n. (chim.) element din familia pămînturilor rare. (< fr. prci-sfodyme)
 preabatâj s.n. (mine) galerie într-o mină, făcută în vederea deschiderii abatajului. (< pre- -I- abataj) prealâbil adj. care trebuie zis. făcut, cercetat înainte de începerea acţiunii principale, de a trece la ceva. o în prealabil = mai întîi, mai înainte, (cf. fr. prealable) preambul s.n. partea introductivă a unui discurs, a unei scrieri etc.; exordiu. • introducerea la un act, la un tratat internaţional etc. în care se face expunerea de motive, se justifică utilitatea etc. ( < fr. preambule, cf. lat. praeambulus) preaviz s.n. aviz, înştiinţare făcută anticipat; (spec.) înştiinţare prin care se anunţă anticipat unui salariat desfacerea contractului de muncă la un termen anumit: salariu plătit salariatului pentru intervalul de timp prevăzut în această înştiinţare. (< fr. priavis)
                                                                                                   464
  preeal«ulăt adj. calculat In prealabil.
  (< pre- 4* calculat) preeambrlăn s.n. formaţii geologice anterioare cambrianului, în care s-au găsit resturi organice. ( < fr. prăcambrien) precapitalist adj. anterior apariţiei capitalismului. (< pre- 4- capitalist) precâr adj. care poate fi revocat, anulat; nesigur, fără bază solidă. • (rar; despre construcţii) şubred, (cf. fr. pr6-caire, lat. precari.us) precarităte s.f. (rar) situaţia, caracterul a ceea ce este precar, (cf. fr. prâcarite) precâut adj. prevăzător, prudent, circumspect. (< lat. praecautus) precauţie s.f. prevedere, băgare de seamă, circumspecţie, prudenţă. (< lat. prae-cautio, cf. fr. precaution) procedă vb. I. tr. a merge înainte. • a fi, a veni, a se petrece înainte. ( < fr. prăcâder, it. precedere, lat. praecedere) precedent adj. premergător, anterior. ,// s.n. fapt, caz. exemplu anterior invocat ca autoritate, ca uz stabilit etc. O fără precedent = neinaiîntîlnit, nemaipomenit. ( < fr. prdcddent) precedenţă s.f. faptul de a preceda; precedent. O caz de precedenţă = caz premergător. invocat pentru justificarea unei dispoziţii, a unei hotărîri. (cf. fr. prăcădenţe? it. precedenza, lat. praece-dentia)
  precept s.n. principiu, învăţătură morală; regulă de conduită. • sfat, recomandare. (cf. fr. precepte, lat. praeceptum) preceptor s.m. (în trecut) educator particular al unui copil. (< lat. praeceptor, cf. fr. precepteur) preceshine s.f mişcare a unui corp în timpul căreia axa de rotaţie a corpului descrie un con în jurul unei axe fixe. O (astr.; în expr.) precesiunea echinoc-ţiilor = mişcare foarte lentă, de la răsărit spre apus. a punctelor de echi-nocţiu ale pămîntului. t;are face ca anotimpurile să revină înaintea îndeplinirii revoluţiei aparente a soarelui, (cf. fr. prtcession, lat. prapcessio) precipită vb. I. tr. şl refl. 1. a (se) grăbi, a (se) zori. •• refl. a se succeda rapid. 2. (chim.; despi'e o substayiiă solidă dizolvată într-un lichid) a separa sau a face să se separe prin depunere la fund. (< fr. precipiter, it. precipitare, lat. praecipitare) precipitănt s.n. (chim.) substanţă care provoacă precipitarea altor substanţe dintr-o soluţie. (< fr. precipitănt) precipităre s.f. 1. acţiunea de a (se) precipita; grabă mare, iuţeală. 2. (chim.) procesul de separare şi de depunere în stare solidă a unei substanţe dizolvate într-un lichid; fenomenul de formare a unui precipitat. ( < precipita) precipitat adj. I. (despre vorbe, gesturi) grăbit, repezit; pripit. 2. (chim.; despre substanţe) depus la fund, sedimentat. ii s.n. (chim.) substanţă solidă rezultată din precipitarea unei soluţii, (cf. fr. precipiţi, lat. praecipitatus)
465
  precipitaţie s.f. (chim.) faptul de a precipita; precipitat. O (met.; în expr.) precipitaţii atmosferice *« produs al condensării vaporilor de apă. atmosferici care cad pe pămînt sub formă de ploaie, zăpadă, grindină etc. (cf. fr. prâcipi-tation)
  precis adj. 1. exact, determinat, fix. 2. lămurit, clar, limpede; concis. • sigur. (< fr. prăcis, it. preciso, cf. lat. praecisus)
  preciză vb. I. tr. a determina, a arăta în mod precis. • a exprima, a spune net, clar, desluşit; a contura. (< fr. prdciser, it. precisare) precizie s.f. 1. exactitate riguroasă. 2. claritate, scurtime, proprietate în exprimare, în scris. (cf. fr. precision, it. precisione, lat. praecisio) prec6ce adj. 1. copt mai devreme, mai repede; timpuriu. 2. dezvoltat (fizic sau psihic) mai devreme, înainte de vîrsta obişnuită. • apărut, manifestat de timpuriu. (< fr. precoce, it. precoce, cf. lat. praecox — care se coacc mai devreme)
  precocltăte s.f. însuşirea de a fi precoce, dezvoltare înainte de vreme, prematură. (cf. fr. pr4cocitd) preconceput adj. (despre concepţii, idei) adoptat, primit înaintea oricărei cercetări sau experienţe, (cf. lat. prae-conceptus, fr. preconQu) preconiza vb. I. tr. a proiecta, a prevedea (ceva); (p. ext.) a propune, a indica, a recomanda insistent. ( < fr. preconi-ser, cf. lat. praeco — anunţător public) precursor s.m. şi /. înaintaş, premergător (într-un domeniu oarecare), (cf. fr. prâcurseur, lat. praecursor) predeces6r s.m. şi f. cel care a precedat pe cineva într-o funcţie, într-o demnitate etc.; înaintaş, precursor, (cf. fr. prădecesseur, lat. praedecessor) predestina vb. I. tr. a hotărî dinainte soarta cuiva: a ursi, a sorti, a meni. (< fr. predestiner, it. predestinare, lat. praedestinare) predestinăre s.f. 1. acţiunea de a predestina. 2. teorie idealistă care afirmă că fiecare om ar avea soarta lui, fixată dinainte de către o forţă supranaturală. ( < predestina) predestinăţie s.f. 1. predestinare. 2. doctrină religioasă, după care destinul omului ar fi fixat dinainte de către divinitate, v. fatalism. (< fr. prădestination, it. predestinazione) predetermină vb. I. tr. a predestina.
  ( < fr. prădeterminer) predică vb. I. intr. a rosti o predică. • tr. (fig.) a sfătui, a recomanda cu insistenţă. (< lat. praedicare, cf. it. predicare)
  predtcăt s.n. 1. (gram.) parte principală a propoziţiei care atribuie subiectului o stare, o însuşire, o acţiune. O prcdicat verbal =* predicat format dintr-un verb predicativ la un rrod personal; predicat nominal — predicat format dintr-unverb
                                                                                    PRE-PRE
  auxiliar şi un nume predicativ. 2. (log.) termen al unui raţionament care afirmă sau neagă ceva despre subiect. (< lat. praedicatum, cf. fr. predicat) predicativ adj. 1. (gram.; în expr.) verb predicativ = verb care poate forma singur predicatul; nume predicativ = nume care, împreună cu un verb auxiliar, formează predicatul unei propoziţii; propoziţie predicativă = propoziţie care îndeplineşte funcţia de nume predicativ într-o propoziţie regentă. 2. (log.) referitor la predicat. (< lat. praedi-cativus)
  predicat6r s.m. 1. cel care predică; pro-povăduitor. 2. conducător al unei comunităţi baptiste, (cf. it. predicatore. lat. praedicator) predică s.f. cuvîntare rostită de preot în biserică; propovedanie, cazanie; (p. ext.) orice expunere cu conţinut moralizator. ( < it. predica) predicţiune s.f. (rar) prevestire, (cf. fr.
  prediction, lat. praedictio) prodiWct adj. (liv.) preferat; cel mai iubit, mai plăcut, (cf. it. prediletto) prcdil4eţie s.f. preferinţă, înclinare, afecţiune specială pentru cineva sau ceva. (cf. fr. prcdilection, lat. praedilectio) predispoziţie s.f. dispoziţie naturală, înclinare spre ceva. • (med.) receptivitate la anumite boli. (cf. fr. pre-disposition) predispune vb. III. intr. şi tr. a crea, a pregăti o anumită stare de spirit, a dispune la ceva. (cf. fr. predisposer) predispus adj. care are înclinări înnăscute spre ceva. ( < predispune) predomină vb. I. intr. a sta mai presus, a avea rolul principal; a stăpîni, a domina. (< fr. predominer, it. predominare)
  predominănt adj. care predomină, (cf. fr.
  predominant) predominânţă s.f. predominare, (cf. fr.
  predominance, it. predominama) predominat6r adj. predominant. (< predomina)
  predominâţie s.f. predominare, (cf. fr.
  predomination ) preeminent adj. mai presus decît alţii; mult superior ca merit, ca rang. (cf. fr. preeminen t) preeminenţă s.f. superioritate netă. (cf.
  fr. prâeminence, lat. praeeminentia) .preemţiune s.f. (jur.; în expr.) drept de preemţiune = dreptul de care se bucură cineva prin lege de a fi preferat în calitate de cumpărător al unui bun. (cf. fr. prăemption, lat. prae — înainte, emp tio — cumpărare) preexistă vb. I. intr. a exista de mai înainte. ( < fr. prtexister) preexistent adj. care preexistă, (cf. fr.
  preexistent) prccxlstenţă s.f. faptul de a exista înaintea altui fenomen; existenţă anterioară.
  •  (fii.) doctrină mistică antică profesată şi de unii filozofi burghezi, care admite existenţa sufletului înainte de
    PRE-PRE
    existenţa corpului, precum şi reîncarnarea sufletelor, (cf. fr. preexistence, it. preesistenza) prefabrică vb. I. tr. a confecţiona prefabricate. (< fr. prefabriquer) prefabricăt adj. care serveşte ca material pentru fabricarea unui produs industrial finit. II s.n. (constr.) element de construcţie sau parte componentă a unui element de construcţie, confecţionat dinainte în fabrică sau în atelier pentru a fi numai montat sau asamblat cu alte piese pe şantier, (cf. fr. prefa-brique)
    prefaţă vb. I. tr. a scrie o prefaţă la o carte. (cf. fr. prefacer) prefaţă s.f. cuvînt către cititori aşezat la începutul unei cărţi care conţine lămuriri, explicaţii etc., legate de opera respectivă; precuvîntare. (cf. fr. preface, it. prefazione) prefect s.m. 1. (ist.) titlu dat mai multor demnitari romani care deţineau diferite funcţii de ranguri diverse; comandant, căpetenie. 2. (învechea organizare administrativă a ţării) conducătorul administrativ al unui judeţ, reprezentînd puterea centrală a statului. ( < lat. praefectus, fr. prefet) prefectură s.f. 1. (ist.) titlu dat mai multor demnităţi sau funcţii înalte în Imperiul roman. 2. (în vechea organizare administrativă a ţârii) administraţie a unui judeţ. • localul unde era instalată o asemenea instituţie. (< lat. praefectura, fr. prefecture) preferă vb. I. tr. a ţine mai mult (la ceva sau la cineva), a da întîietale unei situaţii sau unei persoane, în raport cu altceva sau altcineva; a-i plăcea mai mult, a se hotărî în favoarea cuiva sau a ceva. o de preferat = preferabil. (< fr. preferer, cf. lat. praeferre) preferăbil adj. care merită să fie preferat; de preferat, (cf. fr. preferable, it. preferibile) preferăns s.n. numele unui joc de cărţi.
    (< rus, preferăns, cf. fr. preference) preferonţiăl adj. care se acordă cu preferinţă cuiva; de favoare. (< fr. prefe-rentiel)
    preferinţă s.f. predilecţie. O de preferinţă = cu deosebire, mai ales. (cf. fr. prtference, it. preferenza) prefeudâl adj. anterior feudalismului. ( < pre- + feudal)
 ■^prefigura vb. I. tr. (rar) a prezenta, -IS^a schiţa în mare. (<fr. prefigurer) :î^»efix s.n. (gram.) particulă care pusă şŞSla începutul unui cuvînt formează împreună cu el un alt cuvînt, cu alt înţeles. ( < fr. prefixe, cf. lat. praefixus) prefixă vb. I. tr. a adăuga un prefix la un cuvînt. (< fr. prefixer) preflorăţie s.f. (bot.) mod de aşezare în mugurul floral a părţilor componente ale unei flori. (cf. fr. prejloraison) preformăţio s.f. (rar) conformaţie moştenită, predispozij ie. (cf. fr. prriiorma-tion)
                                                                                                466
 preformism s.n. (fii.) teorie idealistă, metafizică, care neagă dezvoltarea şi schimbarea organismelor în procesul vieţii lor, susţinînd că în organism totul este dinainte stabilit, pregnănt adj. ieşit în relief; vizibil, expresiv. (cf. it. pregnante, fr. pregnant, lat. praegnans) pregnanţă s.f. caracterul a ceea ce este pregnant, (cf. it. pregnanza) prcimperialist adj. anterior fazei imperialismului. (< pre-+ imperialist) preist6ric adj. privitor la preistorie, din preistorie. • (fig.) străvechi; învechit, perimat, (cf. fr. prehistorique) preistorie s.f. (în istoriografia burgheză) istoria societăţii primitive, anterioară apariţiei izvoarelor scrise, (după fr. prdhistoire) projudecătă s.f. părere, idee preconcepută, adoptată sau formată fără o cercetare serioasă şi sigură a lucrurilor, (după fr. prejuge) prejudiciă vb. I. tr. a cauza prejudicii;
 a păgubi, a dăuna. ( < fr. prejudici.er) prejudiciăbil adj. păgubitor, vătămător.
 (cf. fr. prejudiciable) prejudiciu s.n. pagubă, rău, daună; (p. ext.) ştirbire a onoarei, a prestigiului. (< lat. praejudiciumy cf. fr. prejudicp) prelât s.m. înalt demnitar al bisericii, (cf. fr. prelat, it. prelato < lat. prae-latus)
 prelătă s.f. ţesătură de pînză deasă şi impermeabilă, folosită la acoperirea căruţelor, a camioanelor etc. (< fr.
 pre Iar t)
 prelegere s.f. lecţie (făcînd parte dintr-un curs universitar); conferinţă publică. ( < lat. praelegere) prelevă vb. I. ir. (tehn.) a lua, a ridica o cantitate relativ mică din cantitatea totală a unui material disponibil. ( < fr. prelever) preliminar adj. care precedă o acţiune, un fapt (servind pentru lămurirea şi pentru uşurarea înţelegerii lui); (p. ext.) prealabil. // s.n. (la pl.) ceea ce serveşte ca bază la o înţelegere; preparative. (cf. fr. preliminaire, it. preliminare < lat. prae — înainte, limen — prag)
 preluă vb. I. tr. a lua (în primire) de la cineva; a lua asupră-şi (după fr. prelever)
 prelucrări. I. tr. 1. (tehn.) a transforma, a trece de la o stare brută la una finită (un material, o piesă etc.). 2. a reface (adueînd-o într-o formă nouă) o lucrare, o operă etc. 3. a lămuri; a expune, a explica (o idee, o carte etc.).
 4.  a căuta să convingi pe cineva să facă ceva sau să-l determini să înţeleagă un lucru. (< lucra) preluda vb. I. intr. (rar) 1. a-şi încerca vocea sau instrumentul înainte de execuţia unei bucăţi muzicale; (p. ext.) a începe să ciute. 2. (fig.) a face o acţinne ini roducl i vă. (< fr. pre-
 l.udcr)
 46?
 preludiu s.n. 1. (muz.) introducerea unei bucăţi muzicale. • compoziţie muzicală (aparent improvizată) care precedă o fugă. 2. (fig.) ceea ce precedă, pregăteşte, anunţă un eveniment, o acţiune, uri început, (cf. it. preludio, germ. Pra-ludium, fr. prelude <lat.prae- + Indus) premarxist adj. existent înainte de apariţia marxismului. (< pre- + marxist) prematur adj. făcut prea devreme; în-tîmplat înainte de vreme. ( < lat. prae-matums, cf. fr. premature) premedita vb. I. tr. a plănui, a pune la cale (o acţiune). (< fr. premediter) premergător adj., s.m. şi /. (cel) care precedă ceva; precursor, predecesor, înaintaş. ( < pre- + merge) premergc vb. III. intr. a fi, a se întîmpla înainte; a preceda. (< pre- 4- merge) premiă vb. I. tr. a da, a decerna un premiu. (< it. premiare) premiăl adj. de premii, privitor la premii.
 (< lat. praemialis) premiăut s.m. şi /. elev care a obţinut un premiu la sfîrşitul anului şcolar. ( < premia) premier s.m. (în unele ţări) prim-minis-tru, şef al guvernului. (< fr. premier) premieră s.f. 1. cea dinţii reprezentaţie cu public a unei piese de teatru, a unei opere, a unui film etc. 2. (ieşit din uz) conducătoare a unui atelier de croitorie, a unei case de mode. ( < fr. premiere) premisă s.f. 1. (log.) fiecare dintre primele două raţionamente ale unui silogism, din care se deduce concluzia. 2. idee de bază; (p. ext.) bază, condiţie. (< fr. premisse, cf. lat. praemissus) premiu s.n. recompensă acordată cuiva pentru merite sau succese deosebite într-un domeniu de activitate. • recompensă decernată la un concurs sau la o expoziţie pentru cea mai bună lucrare, o premiu de stat — distincţie acordată de guvernul Republicii Populare Romine pentru o activitate sau pentru lucrări excepţionale. (< lat. praemium, cf. it. premio) premolâr s.m. (anat.) fiecare dintre măselele situate intre dinţii canini şi molari. (< fr. premolaire) premonopolist adj. imediat anterior dezvoltării monopolurilor. ( < pre- -f monopolist)
 prenotă vb. I. tr. (rar) a înscrie dinainte pe cineva pe o listă, pentru a-1 avea în evidenţă. (< pre- 4- nota) prenume s.n. numele particular al cuiva, deosebit de acela de familie; nume mic. (cf. fr. prenom, lat. praenomen) preocupă vb. I. tr. şi refl. a (se) interesa intens (de ceva); (p. ext.) a (se) îngrijora, a (se) nelinişti. ( < fr. preoc-cuper, cf. lat. pracoccuparc) preopinent s.m. şi /. cel care a emis o părere înaintea cuiva; antevorbitor, (cf. fr. preopina?it) prepalutăl adj. (fon.; despre consoane) care se articulează în partea anterioară a palatului. ( < fr. prepalatal)
 prepară vb. 1. tr. şi refl. a (se) pregăti.
 (< fr. priparer, cf. lat. praeparare) preparăt s.n. faptul de a (se) prepara; (concr.) produs al unei preparaţii. (< germ. Preparat) preparative s.f. pl. pregătiri (în vederea unei acţiuni), (cf. fr. preparatif) preparator s.m. şi /. 1. persoană care prepară ceva. 2. grad universitar imediat inferior asistentului; persoană care deţine acest grad. 3. meditator, (cf. fr. preparateur, lat. praeparator) preparăţie s.f. 1. preparare, pregătire.
 2.   produs special preparat în vederea unor cercetări de laborator. 3. meditaţie (a unui şcolar), (cf. fr. preparation, lat. praeparatio) preponderă vb. I. intr. a fi preponderent; a precumpăni, a predomina. (<lat. praeponderare — a cîntări mai greu) preponderent adj. superior ca greutate, ca importanţă; precumpănitor, (cf. fr. preponderant) preponderenţă s.f. superioritate, precum-pănirc ca număr, ca importanţă etc. (cf. fr. preponderănce. it. preponderanza) piepotenţă s.f. (rar) putere superioară, autoritate preponderentă, (cf. fr. pre-potence, lat. praepotentia) prepoziţie s.f. (gram.) cuvînt inflexibil care indică un raport sintactic între doi termeni. (< lat. praepositio, cf. fr. preposition) prepoziţional adj. (gram.) construit cu o prepoziţie; cerut de o prepoziţie, (cf. fr. prepositionnel) prerevoluţionăr adj. existent, întîmplat înainte de o revoluţie; (spec.) de dinaintea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. (< revoluţionar) prerie s.f. (geogr.) întindere mare de păşuni în America de Nord. (<fr., engl. prairie) prerogativă s.f. 1. (izl.) centuria care îşi dădea prima votul în comiţiile din vechea Romă. 2. autoritate, privilegiu, avantaj acordat cuiva prin lege sau prin uz. ( < fr. prerogative, cf. lat. prae-rogatira)
 preromantic adj. privitor la preroman-tism, al preromantismului. (cf. fr. preroman tique) preromaiitism s.n. curent literar apărut în secolul al XVIII-lea, care lupta împotriva normelor rigide ale clasicismului şi din care au luat naştere principiile şi tendinţele romantismului, (cf. fr. preroman lisme) presă vb. I. tr. 1. a strînge, a apăsa, a comprima. 2. (fig.) a exercita presiune asupra cuiva, a insista mult. (< fr. presser, it., lat. pressare) presant adj. care presează; (p. ext.) grabnic, urgent, (cf. fr. pressant) presator s.m. lucrător specializat în presarea materialelor. (< presa) presă s.f. I. 1. (tehn.) maşină de prelucrare a materialelor prin presare. • teasc. 2. maşină de tipărit cu care se imprimă texte, figuri etc. şi care lu-
 PRE-PBS
 crează prin 9p*«area bîrtieî pe clişeul de imprimat. II. totalitatea ziarelor, a revistelor, a publicaţi Hor periodice considerate ca mijloc de informare a publicului. • profesiunea, activitatea de gazetar; (concr.) ziariştii. (< fr. presse, it. pressa) prescrie vb. III. 1. tr. a ordona, a dispune precis ceea ce urmează, să se facă ; (spec.; med.) a indica un tratament, medicamente pentru un bolnav. 2. refl. (jur.; despre o datorie, o pedeapsă etc.) a se şterge prin prescripţie. (< fr. prescrire)
 prescriptibil adj. (jur.) care poate fi prescris, (cf. fr. prescriptible) prescripţie s.f. 1. dispoziţie, hotărîre, ordin formal (impus de o lege, de un regulament etc.). • recomandaţie, indicaţie de tratament dată de medic unui bolnav; reţetă. 2. (jur.) interval de timp la sfîrşitul căruia, potrivit unor anumite norme juridice nu se mai poate cere plata unei datorii, aplicarea unei pedepse, redobîndirea unei posesiuni sau a unei proprietăţi etc. (cf.fr. prescription, lat. prae-scriptio)
 presentiment s.n. presimţire. ( < fr. pres-sentiment)
 presetupă s.f. (tehn.) presgarnitură. (< fr. presse-ătoupe) presgarnitură s.f. (tehn.) garnitură de etanşare a unui organ mobil al unei maşini, astfel montată încît să permită mişcarea acestui organ, presimţi vb. IV. tr. a prevedea, a simţi (vag, instinctiv) ceva care va veni, care se va lntîmpla. (după fr. pres-sen tir)
 presiune s.f. 1. (fiz.) forţă exercitată (prin apăsare) asupra unei suprafeţe; apăsare. 2. (fig.) constrîngere morală, violenţă, (cf. fr. pression, it. pressione, lat. pressio) pres6ri s.n. (tehn.) dispozitiv al maşinii de cusut, care presează materialul pe placa maşinii, (cf. fr. presseur) pres6r2 s.m. şi/. lucrător la presă. (cf. fr. presseur)
 presostăt s.n. aparat pentru măsurarea presiunii dintr-o încăpere închisă. (< fr. pressostat) prestă vb. 1. tr. a depune, a desfăşura o activitate. (< lat. praestare, cf. it. prestare)
 prestabili vb. IV. tr. a stabili dinainte.
 (cf. it. prestabilire) prestânţă s.f. ţinută, atitudine demnă, impunătoare, (cf. it. prestanza, fr. pres-tance)
 prestăţies.f. 1. desfăşurare a unei activităţi; prestare. 2. muncă depusă gratuit pentru efectuarea unor operaţii de folos obştesc, (cf. fr. prestation, lat. praes-tatio)
 prestidigitator s.m. scamator specialist în prestidigitaţie. • (fig.) om abil în mişcările mîinilor. (< fr. prestidigi-tateur)
                                                                                                 463
 prestidigitiţic s.f. arta dc a face scama' torii prin mişcări foarte îndemînatice şi rapide ale mîinilor; scamatorie, (cf. fr. prestidigitation) prestigi6s adj. referitor la prestigiu; uluitor. (cf. fr. prestigieux, it. prestigioso) prestigiu s.n. autoritate morală; vază, consideraţie. • (fig.) strălucire, atracţie. (< lat. praestigium, cf. it. presti-gio, fr. prestige) prestissimo adv. (muz.) foarte repede. // s.n. fragment dintr-o sonată sau simfonie care trebuie executat în acest tempo. (< it. prestissimo) presto adv. (muz.) iute, mai puţin grăbit decît prestissimo. // s.n. bucată muzicală executată în acest tempo. (< it. pristo)
 presupune vb. III. tr. 1. a crede, a bănui (ceva dinainte). 2. a necesita, a fi absolută nevoie de ceva în prealabil, (cf. fr. presupposer, it. presupponexe) preşcolăr adj. care nu are încă vîrsta de şcoală; referitor la învăţămîntul copiilor sub această vîrstă! ( < pre- -f şcolar)
 preşedinte s.m. cel care prezidează o adunare, un tribunal, o societate etc. • cel care prezidează un examen, susţinerea unei teze etc. • titlu dat şefului statului în unele republici, (cf. fr. prăsi-dent, it. presidente < lat. praesidens) preşedinţie s.f. demnitatea şi durata exercitării funcţiei de preşedinte l (p. ext.) localul unde lucrează preşedintele.-( < preşedinte) preşpăn s.n. (tehn.) carton presat folosit ca izolant în electrotehnică. (< germ. Presspan)
 pretă vb. I. refl. 1. a se deda; a consimţi la ceva (incorect, nelegal). 2. a se potrivi la... (< fr. preter) pretendent s.m. şi /. 1. cel care pretinde, care aspiră la ceva. 2. cel care aspiră la mîna unei femei. (cf. fr. prătendant, it. pretendente) pretenţie s.f. 1. drept (real sau închipuit) pe care îl revendică cineva. 2. (la pl.) idee exagerată despre sine însuşi; înfumurare. (cf. fr. prătention, it. pre-tensione < lat. praetentum) pretenţios adj. 1. plin de pretenţii; exigent. 2. afectat, încrezut, (cf. fr. pră-tentieux, it. pretenzioso) preterit s.n. (gram.) timp verbal în anumite limbi, prin care se exprimă o acţiune trecută. (<lat. praeteritum, cf. fr. preterit, germ. Prăteritum) preteriţiune s.f. figură de retorică prin care oratorul declară că nu vrea să vorbească despre un lucru, despre care totuşi vorbeşte. (< lat. praeteritid, cf. fr. prăterition) pretext s.n. motiv aparent de care se foloseşte cineva pentru a ascunde adevăratul motiv al unui plan, al unei acţiuni. ( < fr. pretexte, cf. lat. praetextus) pretextă vb. I. tr. a invoca un motiv, a se folosi de un pretext. (< fr. pretexter)
 469
  pretinde vb. III. tr. 1. a cere, a ridica pretenţii, a revendica (ceva). 2. a susţine, a afirma (cu convingere). • refl. a-şi atribui (pe nedrept) o calitate, a-şi da aere de... 3. a necesita, (cf. fr. pr4-tendre)
  pretor s.m. 1. (ist.) înalt magistrat care avea un rang imediat inferior consulului în vechea Romă. 2. (în vechea armată) persoană numită pe lîngă marile unităţi militare, cu atribuţii, în timp de război sau de mobilizare, în poliţia administrativă (în vechea organizare administrativă) şi judiciară. 3. şeful administrativ al unei plăşi. ( < lat. praetor, fr. prăteur) pretoriân adj. care ţine de pretor, al pretorului. O gardă pretoriană = corp de soldaţi care formau garda pretorului în vechea Romă şi mai tîrziu garda personală a împăraţilor romani. // s.m. (ist.) soldat din garda pretoriană, (cf. fr. pretorien, lat. praetorianus) pret6riu s.n. (ist.) reşedinţa pretorului roman ; loc unde acesta ţinea judecările*
  •   cortul comandantului, care se aşeza în mijlocul unei tabere romane ( < lat. praetorium) pretură s.f. (in vechea organizare administrativă) serviciul pretorului (3); localul unde funcţiona acest serviciu. (< lat. praetura, cf. fr. prtture) preţiâs adj. 1. cu preţ, cu valoare mare; scump. 2. (fig.) de un mare rafinament ; afectat, (cf. fr. precieux, it. prezioso) preţiozitâte s.f. (rar) afectare, înfumurare. (cf. fr. preciosite) prevalâ vb. I. 1. intr. a avea avantaj, a predomina. 2. refl, a trage un folos din ceva, a se folosi de ceva. (cf. it. prevalere, fr. prevaloir) prevaricaţitine s.f. (rar) 1. călcarea îndatoririlor de serviciu, abuz comis de un funcţionar în exerciţiul funcţiunii. 2. trădarea unei cauze. (cf. fr. prevarica-tion, lat. praevaricatio) prevedeâ vb. II. 1. tr. a-şi da seama, a deduce mersul evenimentelor viitoare din unele fapte prezente sau trecute a căror legătură cauzală cu ele este evidentă. 2. tr. (despre legi) a stabili, a specifica. 3. tr. a echipa, a înzestra cu...
  4.  refl. a se întrezări, (după fr. prdvoir, it. prevedere < lat. praevidere) prevedere s.f. 1. faptul de a prevedea.
  2.  (la pl.) măsuri, dispoziţii cuprinse într-un regulament, într-o lege, care trebuie respectate. 3. prudenţă. ( < prevedea)
  preveni vb. IV. fr. 1. a înştiinţa dinainte; a avertiza. 2. a preîntîmpina, a înlătura.
  3.  (rar) a ghici şi a împlini dinainte dorinţele cuiva. (cf. fr. prevenir, lat. praevenire)
  prevenitor adj. îndatoritor, politicos, a-mabil. ( < preveni)
  .preventiv adj. care preîntîmpină, împiedică un rău. O medicină preventivă = ramură a medicinei care se ocupă cu mijloacele dc prevenire a bolilor; (jur.)
                                                                                       pre-pre
  arest preventiv = deţinere provizorie pentru cercetări a unui acuzat, (cf. fr. prăventif, it. preventivo) prevent6riu s.n. casă de sănătate unde sînt trataţi cei predispuşi la anumite boli, în special la tuberculoză. (< fr. prSventorium)
 prevenţie s.f. (jur.) arest preventiv, (cf.
 fr. pr4vention, it. prevenzione) previzibil adj. care se poate prevedea.
 (cf. fr. prdvisible, it. previsibile) previziune s.f. 1. prevedere, pătrundere a desfăşurării evenimentelor viitoare folosind analiza ştiinţifică sau judecind în baza unei experienţe de viaţă. 2. enunţare a unei judecăţi, a unei teorii care se bazează pe previziune (1). (cf. fr. prevision, it. previsione) prezbit adj., s.m. şi /. (cel) care vede mai clar obiectele îndepărtate decît pe cele apropiate, datorită unui defect de acomodare a cristalinului. ( < fr. presbyte, cf. gr. presbytes — bătrîn) prezbiteriân s.m. şi /. adept al prezbite-rianismului. (cf. fr. presbyterien) prezbiterianfsm s.n. doctrină protestantă răspîndită în Anglia şi în alte ţări, care nu recunoaşte autoritatea episcopilor. (cf. fr. presbyterianisme) prezbitism s.n. (med.) defect al ochiului care constă în micşorarea capacităţii de acomodare a cristalinului; hipermetropie.' (cf. fr. presbytisme) prezbiţie s.f. prezbitism. (< fr. pres-bytie)
 prezent adj. care este în locul unde se află vorbitorul, care este de faţă. • care există în timpul de faţă; contemporan. II s.n. 1. timpul prezent, actual ; situaţia actuală. 2. (gram.) timp care arată că acţiunea unui verb se desfăşoară în momentul de faţă. o prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, folosit uneori în naraţiuni. ( < fr. pre-sent, it. presente, lat. praesens) prezentă vb. I. 1. refl, şi tr. a apărea sau a face să apară în faţa cuiva, a (se) înfăţişa. 2. tr. şi refl. a (se) recomanda.
 3. tr. a înfăţişa publicului sinteza unei activităţi, rezultatul unor cercetări, un program artistic sau muzical etc. 4. tr. (mii.; în expr.) a prezenta arma = a mînui arma după anumite prescripţii pentru a da onorul sau în cadrul unei ceremonii. (< fr. prâsentcr, cf. lat. praesentare)
 prezentabil adj. cu înfăţişare atrăgătoare, plăcută, îngrijită, (cf. fr. prăsentable) prezentat6r s.m. cel care prezintă publicului (un număr dintr-un spectacol etc.). (cf. fr. prâsentateur) prezenţă s.f. faptul de a fi prezent într-un loc determinat. O (expr.) prezenţă de spirit = promptitudine în a judeca sau în a acţiona calm în împrejurări neprevăzute; sînge rece. (cf. fr. presence, it. presenza, lat. praesentia) prezervi v6.1. tr. a preveni, a păzi de un rău (fizic sau moral). (< fr. prtservcr, cf. lat. praeservare)
  PRE-PRI
  prezervativ s.n. remediu folosit pentru prevenirea unui rău, a unei boli. ( < fr. prăservatif) prezicător s.m. şi /. prevestitor. (< prezice)
  prezice vb. III. tr. a prevesti, (după fr. prâdire)
  prezidâ vb. I. tr. a conduce ca preşedinte (o şedinţă, o dezbatere, o adunare); (fam.) a ocupa locul de frunte la o masă. (< fr. presider, cf. lat. praesidere) prezident s.m. (rar) preşedinte. ( < fr. president)
  prezidenţiei adj. care aparţine unui preşedinte; de (la) preşedinte, (cf. fr. pre-sidentiel)
  prezidenţie s.f. preşedinţie. (< prezident)
  prezidiâl adj. privitor la prezidiu, care emană de la prezidiu, (cf. fr. presidial) prezidiu s.n. organ de conducere a unei adunări, a unei instituţii etc.; persoanele care deţin această conducere. (< lat. praesidium) prezumâ vb. I. tr. (rar) a judeca după anumite probabilităţi. (< fr. presumer, cf. lat. praesumere) prezumtiv adj. socotit ca probabil; ipotetic. • (gram.; despre timpuri sau moduri) care arată o acţiune probabilă. (cf. lat. praesumptivus, it. pre-sumtivo, fr. presomptif) prezumţie s.f. 1. părere întemeiată pe fapte aparente; presupunere. 2. (jur.) recunoaştere a unui fapt ca autentic, pînă la proba contrară. 3. părere prea bună despre sine; înfumurare, aroganţă. (cf. lat. praesumptio, it. presum-zione, fr. presomption) prezumţiOs adj. înfumurat. încrezut, arogant. (cf. lat. praesumtiosus, it. presun-zioso, fr. presomptueux) prim num. ord. 1. cel dinţii (în spaţiu sau în timp); care se află în fruntea unei serii, o materie primă = material prin a cărui prelucrare se obţin produse finite. 2. cel mai bun; cel mai însemnat etc. O de prim rang — de calitate superioară. 3. pe treapta cea mai înaltă, întîiul în categoria respectivă. (< lat. primus)
  prima vb. I. intr. a avea întîietatea, a fi pe primul loc. (< fr. primer) primadOnă s.f. primă solistă a unui teatru de operă sau de operetă. (< l'r., it. prima donna) primar adj. 1. de la înccput, originar.
  2.   (geol.; în expr.) eră primară = era paleozoică; terenuri primare = terenuri formate în era primară. • primordial, de bază. • simplist. ( < fr. primaire, cf. lat. primarius) primat s.n. întîietate. (< fr. primat, it. primato)
  primâte s.f. pl. (zool.) ordin de mamifere superioare din care fac parte maimuţele şi omul. ( < fr. primates) prim ăi s.f. retribuţie suplimentară acordată cuiva pentru îndeplinirea unor condiţii calitative şi cantitative pri-
                                                                                             470
  vind producţia. • sumă care se plăteşte iniţial sau periodic unei instituţii de asigurare. ( < fr. prime, cf. lat. praemium) primă2 s.f. (sport) prima poziţie sau gardă la scrimă. ( < fr. prime) primitiv adj. 1. de la începutul omenirii, străvechi. • aflat pe cea dintîi treaptă a dezvoltării societăţii umane. 2. necultivat, necivilizat, sălbatic. 3. originar, primar; de bază. O (gram.) cuvînt primitiv = cuvînt-bază de Ia care, cu ajutorul afixelor, se derivă alte cuvinte; culori primitive = cele şapte culori ale spectrului solar. (< fr. primitif, it, primitivo < lat. primitivus
 <    primus — cel dintîi) primitivitate s.f. stare de înapoiere, lipsă de civilizaţie; sălbăticie, (cf. fr. primi tivite)
 primogenitură s.f. prioritatea pe care o are cel dintîi născut dintre fraţi (mai ales în familiile nobile şi domnitoare).
 ( < fr. primogeniture, cf. lat. primogenit us < primus — întîi, gignere — a naşte)
 primordial adj. 1. cel mai vechi; iniţial, primar. 2. care este de primă importanţă, de prim ordin; principal, esenţial. (< fr. primordial, cf. lat. primor-dialis)
 primordialitate s.f. faptul de a fi primordial; întîietate; prioritate, (cf. fr. primordiali te) primulac^e s.f. (bot.: la pl.) familie de plante dicotiledonate gamopetale, avînd ca tip ciuboţica-cucului; (lasg.) plantă care face parte din această familie.
 (< fr. primulacies) primulă s.f. plantă ornamentală cu flori purpurii sau liliachii. (< lat. primula) primulină s.f. substanţă colorantă, galbenă. (< fr. primuline) primus s.n. lampă de gătit care foloseşte drept combustibil benzina sau petrolul lampant. (nume comercial) princeps adj. (în expr.) ediţie princeps = prima ediţie a operei unui autor (clasic). (< lat., fr. princeps) princiar adj. de prinţ, al unui prinţ. • (fig.) somptuos, bogat, măreţ, îmbelşugat. (cf. fr. princier) principal adj. 1. cel mai însemnat, de căpetenie, de frunte. 2. (gram.; în expr.) propoziţie principală (şi subst., f.) = propoziţie care nu depinde de o altă propoziţie dintr-o frază şi care are la rîndu’l ei subordonate. ( < fr. principal, it. principale, lat. prin-cipalis)
 principat s.n. 1. demnitatea de principe (2). • domnia unui împărat roman. 2. stat condus de un principe, (cf. fr. principat, lat. principatus) principe s.m. 1. persoană care face parte dintr-o familie domnitoare sau care deţine suveranitatea unui stat (mic); prinţ. 2. (ist.) titlu dat împăratului în Imperiul roman. (< lat. princeps, cf. it. principe)
   Aii
   - principesa s.f. fiica de suveran; sofie, fiică de principe; prinţesă, (cf. it. principessa) principial adj. care se conduce după anumite principii; potrivit unei convingeri, consecvent, ferm. // adv. în principiu, in linii mari. (< principiu) principialitate s.f. caracterul a ceea ce este principial. (< principiu) principiu s.n. 1. element fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o teorie, un sistem politic etc. 2. lege fundamentală a unei ştiinţe, a unei arte etc. • (la pl.) totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale unei discipline. 3. (în antichitate şi în evul mediu) element primordial care era considerat ca origine a lumii fizice. • (în concepţiile mistice) cauză iniţială a lumii fizice şi morale. O (chim.) principiu activ = substanţă care constituie esenţa unui produs vegetal sau animal. 4. regulă sau normă de acţiune, de legislaţie etc. O în principiu = din punct de vedere teoretic, în general. 5. convingere, punct de vedere. (< lat. prin-cipium, 'cf. it. principio, fr. principe) prinţ s.m. principe, (cf. germ. Prinz, fr. prince)
   prinţesă s.f. principesă, (cf. fr. princesse, germ. Prinzessin) prioritate s.f. intîietate; precădere, (cf.
   fr. priorite) prismătic adj. în formă dc prismă. ( < fr.
   prismatique) prismă s.f. (mal.) corp solid mărginit de feţe plane dintre care două, poligonale, egale şi paralele formează baza şi celelalte, în formă de paralelogram, formează feţele laterale. • (fiz.; în expr.) prismă optică = prismă transparentă (de sticlă) folosită pentru descompunerea sau pentru reflecţia luminii într-un spectru. O (loc. adv.) prin prisma = din punct de vedere..., în lumina... (cf. fr. prisme, lat., gr. prisma)
   priva vb. I. tr. a lipsi (pe cineva de ceva), a lua dreptul, putinţa (cuiva) de a beneficia de ceva. (< fr. priver, it., lat. privare)
   privât adj. particular, individual. (< lat. privatus, cf. fr. prive) privativ adj. care privează, lipseşte pe cineva de ceva; care arată o privaţiune, (cf. fr. privatif, lat. privativus) privaţiune s.f. pierdere, suprimare, lipsă a unui drept, a unui bun, a unui avantaj. 0 (la pl.) lipsă, sărăcie; abţinere voită. (cf. fr. privation, lat. privatio) privilegia vb. I. tr. a acorda cuiva un privilegiu; a părtini, a favoriza pe cineva. ( < fr. privilegier) privilegiu s.n. înlesnire, drept acordat cuiva de a se bucura de avantaje deosebite. • (jur.) drept de care se bucură o persoană (juridică sau fizică) de a fi preferată la plată înaintea altora. ( < lat. privilegium, cf. it. privilegio, l'r. privi Ibye)
   priză vb. I. tr. a trage praf de tutun pe nas. ( < fr. priser) priză s.f. 1. (tehn.) dispozitiv prin care se face legătura între un aparat electric şi reţeaua electrică respectivă. • dispozitiv de luare a unui fluid dintr-o conductă, dintr-un recipient etc. 2. trecerea în stare solidă a pastei unui liant hidraulic. 3. (av., în expr.) priză de aterizare = ansamblul manevrelor care preced aterizarea unui avion, executate de pilot pentru a veni exact pe aerodrom. 4. (în expr.) a avea priză = a avea trecere, a trezi interesul. 5. mică porţie de praf de tutun care se trage pe nas. (< fr. prise) prizonier s.m. şi f. 1. persoană căzută în mîinile unui duşman; militar prins în război; captiv. 2. arestat, întemniţat. ( < fr. prisonnier) prizonierat s.n. captivitate, robie. (< prizonier)
  pro prep. pentru, în favoarea... (< lat.
  pro)
  probă vb. I. tr. 1. a dovedi. 2. a pune la probă; a încerca. (< lat. probare) probabil adj. care pare că este adevărat, întemeiat. • care se poate întîmpla. // adc. după cît pare, potrivit tuturor probabilităţilor. (< lat. probabilis, cf. fr. probable) probabilitate s.f. 1. caracterul a ceea ce este probabil; aparenţă de adevăr, posibilitate. 2. (mat.) mărime folosită în formularea legilor statistice ale fenomenelor. O calculul probabilităţilor = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul probabilităţii producerii unui fenomen sau a unui eveniment dintr-un complex de fenomene sau evenimente de acelaşi fel. (cf. lat. probabilitas, fr. probabilitc) probănt adj. care probează; doveditor.
  (cf. fr. probant) probat6riu adj. (jur.) care este propriu să dovedească ceva. // s.n. procedură de culegere a probelor în justiţie, (cf. fr. probatoire) pr6bă s./. 1. încercare; (examen de) verificare. • (sport) întrecere. 2. (tehn.) parte dintr-un material care se supune analizei, spre a se verifica anumite caracteristici ale întregului material; mostră, eşantion. 3. (jur.) dovadă, mărturie. (< lat. proba) probitate s.f. cinste, onestitate, (cf. lat.
  probitas, fr. probite) problematic adj. despre care nu se poate spune ceva sigur; îndoielnic, nesigur.
  •  care constituie o problemă; enigmatic; (p. ext.) suspect, (cf. fr. proble-matique)
  problematică s.f. ansamblu de probleme cu privire la acelaşi subiect, (cf. fr. problematique) problematiza vb. I. intr. (rar) a face din orice lucru o problemă; a complica inutil lucrurile, problemă s.f. (mat.) chestiune de rezolvat a cărei soluţie, dezlegare se
 PRO-PHO
 poate afla sau trebuie căutată prin calcul. • chestiune, lucru de rezolvat; chestiune de actualitate care trebuie rezolvată, (cf. fr. probleme, it., lat., gr. problema)
 problemist s.m. cel care creează probleme (de şah, de matematică etc.). (< problemă)
 proboscîdă s.f. trompa elefantului. • trompa insectelor. (< fr. proboscide, cf. gr. proboscis,-idos) proboscidiăn s.m. (zool.; la pl.) ordin de mamifere mari, greoaie, care au nasul prelungit cu o trompă; (la sg.) animal care face parte din acest ordin.
 (< fr. proboscidien)
 procedă vb. I. intr. a face ceva; a trece la fapte (cu anumite mijloace), a acţiona într-un mod anumit. (< fr. pro-ceder, cf. lat. procedere — a înainta) procedau s.n. fel de a proceda, metodă, modalitate, manieră. (< fr. procede) procedural adj. (jur.) referitor la procedură, de procedură, (cf. fr. procă-dural)
 procediiră s.f. (jur.) 1. formă legală de a face o acţiune, de a apăra pe cineva, de a judeca etc.; formele după care se realizează justiţia; actele făcute într-o instanţă judecătorească. 2. ramură a dreptului care studiază procedura (1). (<fr. procidure, cf. it. procedura) procedurist s.m. specialist în procedura judiciară. (< procedură) procOnt s.n. 1. parte raportată la o sută de părţi dintr-un întreg; sutime. 2. do-bîndă calculată la o sută de lei pe interval de un an; (p. ext.) orice dobîndă. (< germ. Prozent) procentăj s.n. calculul făcut pentru stabilirea procentului; cifră obţinută prin acest calcul, (după fr. pourcentage) procentuâl adj. calculat, exprimat în procente, (cf. germ. prozentual) proces s.n. 1. mers, evoluţie, dezvoltare, desfăşurare (a unui fenomen, a unui eveniment etc.). • prefacere, transformare succesivă, progresivă. 2. (jur.) activitatea pe care o desfăşoară o instanţă judecătorească în legătură cu soluţionarea unei cauze de natură penală, civilă etc. O (expr.) a intenta un proces = a da în judecată (pe cineva).
 3.   (în expr.) proces-verbal = act oficial prin care se constată un fapt; redarea în scris a discuţiilor şi a hotărîrilor dintr-o şedinţă. (< fr. proces, proces-sus < lat. processus) procesiune s.f. convoi, cortegiu; alai.
 (cf. fr. procession, lat. processio) proclamă vb. 1.1 tr. a anunţa ceva în mod solemn. 2. tr. şi refl. a (se) învesti în mod oficial cu un titlu. 3. tr. a susţine, a declara ceva deschis, în public. (< fr. proclamer, it. lat. proclamare) proctamăţie s.f. manifest prin care se aduce la cunoştinţa publică un fapt de mare importanţă. • apel tipărit avtnd un caracter agitatoric, (cf. fr. proclamation, lat. proclamatio)
 proclitic adj. (gram.; des prs cu cin ie) care se leagă de cuvîntul următor si nu are accent propriu. (< fr. procli-tique, cf. gr. proklitikos) proc6nsul s.m. (ist.) magistrat roman care guverna o provincie fiind învestit cu autoritatea de consul; locţiitor al consulului. (<lat. proconsul/ cf. fr. proconsul)
 proconsulăr adj. de proconsul. O provincie proconsulară = provincie condusă de un proconsul, (cf. lat. proconsularis, fr. proconsulaire) proconsulât s.n. funcţia de proconsul; timpul cît dura această funcţie. ( < lat. proconsulatus, cf. fr. proconsulât) procrea vb. I. intr. a zămisli, a naşte.
 ( < fr. procrăer, it., lat. procreare) procreator adj. (rar) care procreează.
 (cf. fr. procrăateur, lat. procreator) procreăţie s.f. procreare, (cf. fr. pro-crăation, lat. procreatio) procură vb. I. tr. 1. a achiziţiona, a face rost de ceva. 2. a produce, a pricinui.
 ( < fr. procurer) procurator s.m. 1. (ist.) magistrat roman, administrator al unei provincii imperiale, însărcinat cu strîngerea dărilor şi cu repartizarea cheltuielilor. 2. mandatar^ < lat. procurator, cf. fr.procurateur) procuratiiră s.f. (jur.) organ al puterii de stat care are ca sarcină supravegherea aplicării şi executării legilor, trimiterea infractorilor în faţa justiţiei, susţinerea acuzării înaintea instanţelor judecătoreşti, precum şi reprezentarea intereselor statului în instanţă. (< rus. prohuratura) procurăs./. (jur.) împuternicire prin care cineva poate acţiona în numele altcuiva; mandat; act scris (oficializat) de împuternicire. (< fr. procure) procurîst s.m. (ieşit din uz) mandatar care are împuterniciri pentru îndeplinirea unor acte juridice în numele cuiva. (<germ. Prokurist) procurOr s.m. (jur.) membru al procuraturii care supraveghează justa aplicare a legilor sau care susţine acuzarea într-un proces, ca reprezentant al statului. (< fr. procureur) prodecan s.m. locţiitor al decanului.
 (it. prodecano) prodig adj. (rar) risipitor, cheltuitor.
 ( < fr. prodigue, cf. lat. prodigus) prodiga vb. I. tr. (rar) a risipi. (< fr. prodiguer)
 prodigalitâte s.f. risipă, cheltuială peste măsură, (cf. fr. prodigaliU, lat. prodi-galitas)
 prodigios adj. uimitor, uluitor, extraordinar. (< lat. prodigiosus, cf. fr. prodigieux) prodrOm s.n. (rar) introducere în studiul unei ştiinţe. (< fr. prodrome, cf. gr. pro — înainte, dromos — cursă) producător adj. care produce, care dă naştere la ceva. // s.m. şi f. persoană care produce prin muncă bunuri materiale. ( < produce)
 m
  producc vb. III. 1. tr. a crea, a face, a realiza (ceva). 2. tr. a aduce beneficii, venituri; a rodi. 3- tr. a pricinui, a cauza. 4. refl. a se prezenta în public cu un număr artistic. (<lat. producere, cf. fr. produire)
  productiv adj. 1. cârc produce (mult), care aduce beneficii. • bănos, rentabil. 2. (gram.; despre sufixe, prefixe etc.) care formează multe derivate. • (despre conjugări) care se îmbogăţeşte mereu. (cf. fr. productif) productivitate s.f. însuşirea de a fi productiv; rentabilitate, randament, o productivitatea muncii = cantitatea de produse obţinute în procesul muncii, într-o perioadă de timp determinată, într-un sector determinat al activităţii sociale, (cf. fr. productivii) productometru s.n. înregistrator automat de producţie. (<germ. Produhtions-messer)
  prodiîcţie s.f. 1. activitatea socială în care oamenii produc bunuri materiale necesare pentru existenţa societăţii. 2. totalitatea produselor obţinute în procesul muncii, într-o perioadă de timp, într-un anumit sector. 3. lucrare, creaţie, operă (literară, de artă sau de ştiinţă). 4. manifestare artistică organizată la sfîrşitul unui an şcolar, (cf. fr. production, it. produzione) produs s.n. 1. bun material realizat în procesul de producţie; totalitatea obiectelor sau bunurilor produse. O corp, substanţă preparată în laborator sau obţinută pe cale naturală. 2. urmare, rezultat al unui proces, al unui fenomen etc.; efect. 3. (mat.) rezultatul unei înmulţiri. ( < produce, după fr. produit) proeminent adj. ieşit în afară, în relief.
  •    (despre oameni) ieşit din comun (prin calităţile sale); excepţional. (< fr. proeminent) proeminenţă s.f. faptul de a fi proeminent. 9 (concr.) ieşitură (în relief), ridicătură. (cf. fr. protminence) proîdn adj., s.m. 1. neştiutor, nepriceput; (fam.) ageamiu. 2. care nu respectă preceptele religiei. • laic. ( < fr. profane, lat. profanus) profană vb. I. tr. a pîngări; (p. ext.) a necinsti. (<fr. profaner, cf. lat. profanare)
  profanatdr s.m. şi /. cel care profanează; pîngăritor. (cf. fr. profanateur, lat. profanator) proferă vb. I. tr. a spune, a rosti injurii, ameninţări etc. (< fr. proftrer, cf. lat. proferre — a purta înainte) profesâ vb. I. tr. 1. a se îndeletnici cu..., a exercita, a practica o profesiune, o meserie etc. 2. a manifesta public o atitudine; a susţine public (ceva). (< fr. professer) proteslon&I adj. referitor la o profesiune; legat de o profesiune, (cf. tr. profes-sionnel)
  profesionism s.n. (rar) practicarea unui sport, a unei arte etc. ca profesionist;
  (p. ext.) ramură a sportului, a artei etc. practicată ca profesiune. (< profesionist)
  profesionist s.m. şi f. cel care exercită' o profesiune, (cf. it. professionista) profesiune s.f. 1. meserie, îndeletnicire, ocupaţie. 2. (în expr.) profesiune de credinţă = declaraţie publică făcută de cineva asupra convingerilor pe care le are. (cf. fr. profession, lat. professio) profesor s.m. şi /. persoană cu înaltă calificare care predă o specialitate la o şcoală medie sau în învăţămîntul universitar, ( < fr. professeur, it. professore) profesoral adj. de profesor. • (depr.) pretenţios, doctoral, pedant, (cf. fr. professoral) profesorât s.n. cariera, funcţia de profesor. (cf. fr. professorat) profet s.m. proroc, prezicător. • titlu dat lui Mahomed de către credincioşii musulmani, (cf. fr. prophete, lat., gr. prophetes)
  profetic adj. de profet; prezicător, (cf.
  fr. prophetique) profetizd vb. T. tr. a proroci (ceva); a prezice. (< fr. prophetiser) profeţie s.f. prorocire, prezicere, (cf. l'r.
  prophetie, lat. prophetia) profil s.n. 1. contur, aspect al chipului cuiva privit dintr-o parte. • aspect, portret, figură. 2. contur al unui lucru, al unei forme de relief etc. 3. mod de organizare a unei întreprinderi, a unei instituţii etc. 4. conturul unei secţiuni plane a unui element de construcţie, unei regiuni a scoarţei pămîntului etc., reprezentare grafică a unei asemenea secţiuni. (< fr. profil, it. profillo) proîilâ vb. I. 1. tr. şi refl. a (se) înfăţişa în profil, a (se) reliefa. 2. tr. a organiza într-un anumit fel (o instituţie, o întreprindere etc.). 3. tr. a lamina o bară metalică dîndu-i un profil uniform în lungime. ( < fr. profiler) profilactic adj. (med.) care apără de o boală; preventiv. ( < fr. prophy lac tique) profilaxie s.f. (med.) totalitatea măsurilor medico-sanitare care se iau pentru prevenirea bolilor contagioase. • ramură a medicinei care se ocupă cu studiul şi aplicarea măsurilor profilactice. (< fr. prophylaxie, cf, gr. pro — înainte, phylassein — a păzi) proiilogrâf s.n. (tehn.) instrument folosit pentru înregistrarea şi măsurarea asperităţilor de pe suprafaţa unei piese, a denivelărilor unei porţiuni de teren etc. ( < fr. profilographe) profilogrdmă s.f. (tehn.) înregistrare grafică a asperităţilor de pe suprafaţa unei piese prelucrate, obţinută cu pro-filograful.
  profilomStru s.n. (tehn.) instrument pentru măsurarea gradului de netezime a unei piese prelucrate. (< fr. pro-filomHre)
  profit s.n. 1. cîştig, folos, beneficiu.
  2. venitul capitalistului care are ca izvor plusvaloarea. (< fr. profit, it. profitto)
 PRO-PRO
 profila vb. I. intr. d trage iiii profit, iiu avantaj, un folos din ceva; a ciştiga.
 •   (depr.) a urmări un folos în orice împrejurare. (< fr. profiler, it. pro fi ttare) profitabil adj. care aduce folos. • util, avantajos, (cf. fr. profitable) profitdr adj., s.m. şi /. (cel) care caută să profite din orice situaţie; afacerist, speculant, (cf. fr. profiteur) profund adj. 1. adînc. 9 greu de pătruns, de cunoscut, de înţeles. •           (despre
 glas, ton) grav. 2. intens, foarte mare.
 3.  absolut complet. • (despre oameni) serios, cu multă judecată şi seriozitate. ( < lat. profundus, cf. fr. profond, it. profondo).
 profunditâto s.f. profunzime, (cf. lat.
 profunditas, it. profondită) profundor s.n. (av.) parte mobilă a ampenajului orizontal, care serveşte pentru a asigura echilibrul, stabilitatea şi maniabilitatea longitudinală a avionului, (cf. fr. profondeur) profunzime s.f. adîncime. (< profund) profuziune s.f. (liv.) cantitate mare, abundenţă; risipă. (< lat. profusio, cf. fr. profusion) progenitură s.f. vlăstar, urmaş; (la animale) pui, prăsilă. ( < fr. progenilure, cf. lat. progenitus) progesteronă s.f. (fiziol.) hormon format în ovar. care este absolut necesar pentru reproducere. ( < fr. progesterone) prognăt adj. caro arc maxilarul inferior proeminent, ieşit înainte. ( < fr. progna-the, cf. gr. pro — înainte, gnathos — falcă) prognatîsm s.n. caracterul, înfăţişarea celor prognaţi. (< fr. prognathisme) prognoză s.f. previziune, prevedere bazată pe date ştiinţifice; (p. ext.) pronostic. (cf. fr. prognose, lat., gr. prog-nosis)
 program s.n. 1. plan de activitate; orar. 2. foaie de hîrtie, afiş, scriere (distribuită) prin care se anunţă un spectacol, amănunte în legătură cu o reprezentaţie etc.; totalitatea numerelor unui spectacol, ceea ce cuprinde un spectacol. 3. expunerea scrisă a principiilor, a planului de acţiune al unui partid politic, al unei organizaţii etc. ( < fr. programme, it. programma, cf. lat., gr. programma — scriere publică) programă vb. I. tr. a stabili un program de activitate; a fixa o anumită acţiune, (cf. it. programmare) progrămătic adj. referitor la un program ; cu program, de program, conform programului. (cf. it. programmatico, germ. programatisch) ^
 progrămă s.f. (în expr.) programă analitică — prezentare în scris a obiectelor şi a capitolelor fiecărei discipline predate într-o instituţie de învăţămînt. ( < fr. programme) progres s.n. 1. trecere de la o stare, de la
 o   formă inferioară la una superioară; mers înainte, propăşire. 2. dezvoltare, creştere, sporire. (< fr. progrbs, it. progresso, cf. lat. progressus)
                                                                                                     474
 pi'OgiOoă lu. I. htii . a idCG piugi t/str; a
 merge înainte, a înainta, a propăşi. ( < fr. progresser) progresie s.f. (mat.) şir finit de numere care derivă, după o anumită regulă, unul din'celălalt. O progresie aritmetică— progresie în care fiecare termen este rezultatul adunării termenului precedent cu un număr constant numit raţia progresiei. Progresie geometrică = progresie în care fiecare termen este rezultatul înmulţirii termenului precedent cu un număr constant numit raţia progresiei, (cf. fr. progression, lat. progressio) progresist adj., s.m. şi f. (cel) care este favorabil progresului; (cel) care luptă pentru progres, pentru ceea ce este înaintat, nou. (cf. fr. progressiste) progresiv adj. care progresează, care creşte sau se dezvoltă treptat, (cf. fr. progressif)
 progresivitate s.f. caracterul a ceea ce este progresiv, (cf. fr. progressivite) prohibi vb. IV. ir. a interzice, a opri vînzarca, importul sau exportul unor mărfuri. (< fr. prohiber, cf. lat. pro-hibere)
 prohibitiv adj. care opreşte, interzice; de prohibiţie. (< fr. prohibitif) prohibiţie s.f. (rar) oprire, interzicere; (spec.) interzicere de a vinde, de a importa sau de a exporta o marfă. (cf. fr. prohibition, lat. prohibi tio) prohibifionîsm s.n. curent social favorabil prohibiţiei (alcoolului), (cf. fr. prohibitionnisme) prohibiţionîst adj. privitor la proliibi-ţicnism. // s.m. şi /. susţinător al pro-liibiţionismului. (cf. fr. prohibitionniste) proiect s.n. 1. plan de a întreprinde, de a face ceva; intenţie. • prima redactare sau primele idei în legătură cu ceva care urmează să se facă sau care trebuie pus în execuţie. O proiect de lege = text provizoriu al unei legi. 2. (tehn.) lucrare care cuprinde calculele, desenele, instrucţiunile etc., necesare pentru executarea unei construcţii, a unei maşini etc. (<îat. [jrojectus, cf. fr. projet) proiectă vb. I. tr. 1. a plănui, a avea de gînd. 2. (tehn.) a întocmi un proiect pentru o construcţie etc. 3. (mat.) a reprezenta un corp pe o suprafaţă, potrivit anumitor reguli. • refl. a se desena, a se profila, a se contura. • a reproduce pe ecran imaginile înregistrate pe un film de cinematograf cu ajutorul unui fascicul luminos. 4. a arunca cu forţă un corp; a împrăştia cu pasiune un lichid sau un material pulverulent. • a trimite un fascicul de raze de lumină, (cf. fr. projeter, lat. projicere — a arunca) proiectant adj. (mat.) de proiecţie.
 O dreaptă proiectantă (şi subst., f.) =
 i dreaptă care uneşte un punct cu proiecţia sa pe un plan. // s.m. şi f. persoană care face proiecte. (<* proiect)
  475
 proiectil s.n. 1. orice corp greu care poate fi aruncat în spaţiu cu o forţă oarecare. 2. corp azvîrlit de o armă; glonţ, ghiulea, obuz etc. (cf. fr. projectile, lat. projectus)
  proiector s.n. 1. aparat care serveşte pentru a proiecta la distanţă fascicule de lumină care provin din focarul unei oglinzi. 2. aparat special pentru proiectarea imaginilor pe un ecran. (cf. fr. projecteur)
  proiecţie s.f. 1. imagine plană a unui obiect din spaţiu realizată potrivit anumitor reguli geometrice, o (geogr.) proiecţie cartografică — reprezentare a (unei regiuni a) scoarţei pămîntului pe o hartă. 2. (cinema) reprezentare pe un ecran a imaginilor (înregistrate pe un film) cu ajutorul unui focar luminos, (cf. fr. projection, lat. projectio) prolâps s.n. (med.) lăsarea anormală în jos a unui organ. (< fr., lat. prolapms) prolegomene s.n. pl. (liv.) introducere amplă la începutul unei cărţi, în care se dau noţiunile necesare înţelegerii lucrării, (cf. fr. prolegomenes, gr. prolegomene — lucruri spuse înainte) prolepsă s.f. figură de retorică prin care se preîntîmpină obiecţiile posibile ale adversarului, (cf. fr. prolepse, gr. prolep-sis)
  proletar adj. privitor la proletariat, al proletarilor. // s.m. şi /. 1. (ist.) om fără nici o avere din rîndul cetăţenilor liberi ai Romei antice. 2. muncitor salariat din societatea capitalistă, lipsit de mijloace de producţie şi care este nevoit să-şi vîndă capitalistului forţa de muncă pentru a putea trăi. (< lat. proletarius, cf. fr. proletaire) proletariat s.n. 1. (ist.) totalitatea cetăţenilor liberi lipsiţi de orice avere din Roma antică. 2. clasa revoluţionară, înaintată a proletarilor, (cf. fr. proletariat)
  proletariza vb. T. tr. (rar) a aduce în starea de proletar; a sărăci, a pauperiza, (după rus. proletarizirovati) proletcultism s.n. curent ivit în Uniunea Sovietică după Revoluţia din Octombrie (combătut şi înlăturat mai tîrziu), care respingea întreaga moştenire culturală a trecutului, susţinînd că ea nu este utilă poporului. ’(<rus. prolet-kult)
  proletcultist adj. privitor la proletcultism. jt s.m. adept al proletcultismului, proliferâ vb. I. intr. şi refl. (biol.) a se înmulţi, a se reproduce. (< fr. proli-ferer)
  proliferare s.f. (biol.) înmulţire, sporire a celulelor sau a ţesuturilor celulare din organism. • reproducere, (după fr. prolifâration, cf. lat. proles — copil, ferre — a purta)
  prolific adj. (biol.) care se poate înmulţi uşor şi repede. (< fr. prolifique) proliîicâre s.f. (bot.) naştere a unui lujer cu frunze, din floare, (după fr. proliferation)
                                                                                    PRO-PRO
  prolificitate s.f. (biol.) însuşirea de a procrea, de a se înmulţi uşor şi repede. (< prolific) prolix adj. (despre vorbire, stil) cu prea multe cuvinte; fără concizie; greoi, neclar; confuz. (< fr. prolixe, cf. lat. pro lixus)
  prolixitâtc s.f. caracterul a ceea ce este prolix; lipsă de concizie şi de claritate, (cf. fr. prolixits, lat. prolixitas) prolOgi s.m. (la romani) actor care recita prologul unei piese de teatru. (< lat. prologus, cf. fr. prologue) prolog s.n. (lit.) parte care serveşte ca introducere la o piesă de teatru, la un roman etc.; (p. ext.) introducere, prefaţă. • parte aunei piese deteatru antice în care se prezenta subiectul, (cf. ir.prologue, it. prologo, lat. prologus, gr. prolo-gos < pro — înainte, logos — vorbire) promenădă s.f. (loc de) plimbare. (< fr.
  promenade) promSţiu s.n. (chim.) element din familia pămînturilor rare. (< fr. promethium) promiscuitate s.f. amestec eterogen de persoane. • convieţuire în condiţii de mizerie a mai multor persoane de sex diferit; convieţuire în imoralitate, (cf. fr. promiscuite) promiscuu adj. (rar) cu caracter de promiscuitate. (<lat. promiscius, cf. fr. promiscue) promisiune s.f. făgăduială. (cf. fr. pro-mission, lat. promissio) promite vb. III. tr. 1. a se angaja, a-şi lua obligaţia, a făgădui. 2. (fig.) a da speranţe; a asigura. (< lat. promittere, cf. fr. promettre) promontoriu s.n. (geogr.) fîşie de pămînt înaltă şi abruptă, care înaintează în mare; cap. (< lat. promontorium, cf. it. promontorio, fr. promontoire) promotOr s.m. şi /. iniţiator, animator al unei acţiuni. (< fr. promoteur) promoţie s.f. serie de absolvenţi ai unei şcoli; totalitatea persoanelor care au promovat deodată, (cf. fr. promotion, lat. promotio) promova vb. I. tr. 1. a ridica la o demnitate, a înainta în grad, a avansa. • a trece pe un elev într-o clasă superioară. 2. a susţine, a propaga (idei etc.).
  ( < lat. promovere, cf. fr. promouvoir) promovat adj. (adesea subst.) care a terminat cu succes o clasă, un an de învă-ţămînt. (< promova) prompt adj. care acţionează repede şi la timp. • imediat, grabnic, fără întîr-ziere. (cf. fr. prompt, lat. promptus) promptitudine s.f. repeziciune, iuţeală în executarea unui lucru; punctualitate. (cf. fr. promptitude) promulga vb. I. tr. (jur.) a publica în organul oficial al statului, cu formele legale cerute, o lege, un decret etc. care intră în vigoare din acel moment.
  ( < lat. promulga/re, cf. fr. promulguer) pronominal adj. (gram.) privitor la pronume, cu valoare de pronume, (cf. fr. pronominal, lat. pronominalis)
 PRO-PRO
 pronostic s.n. ipoteză, privitoare la desfăşurarea unor evenimente viitoare, a unor dispute sportive etc. (< fr. pronostic, cf. gr. pronostikon — indiciu)
 pronosticâ vb. I. tr. (rar) a face un pronostic; a prezice. (< fr. pronostiquer) prontozil s.n. medicament din clasa sulfamidelor, puţin solubil în apă, cu acţiune directă asupra streptococilor. (<germ. Prontosil, nume comercial) pronume s.n. (gram.) parte de vorbire care ţine locul unui substantiv, (cf. lat. pronomen, fr. pronom) pronunţa vb. T. 1. tr. a articula, a rosti (sunete, silabe, cuvinte). • a ţine, a rosti (un discurs). 2. tr. şi refl. (jur.) a da, a emite o sentinţă, o hotărîre etc. 3. refl. a-şi spune părerea; a lua atitudine. (< lat. pronuntiare, cf. it. pronunziare, fr. prononcer) pronunţdt adj. accentuat, scos în evidenţă. (< pronunţa) pronunţie s.f. pronunţare; rostire, (cf.
 lat. pronunţia) propagă vb. I. tr. şi refl. a (se) răspîndi, a (se) propovădui; a (se) populariza.
 •    a (se) transmite; a (se) împrăştia. (< lat. propagare, cf. fr. propager) propagandă s.f. răspîndire a unor idei care prezintă şi susţin o teorie, o concepţie, un partid politic, cu scopul de a convinge şi de a cîştiga adepţi, (cf. fr. propagande, rus. propaganda, lat. propaganda)
 propagandist s.m. şi /. 1. persoană care face propagandă. 2. activist de partid care conduce un cerc de studiu în cadrul învăţămîntului de partid, (cf. fr. propagandiste; rus. propagandist) propagandistic adj. de propagandă, de propagandist, (după rus. propagan-distkii)
 propagat6r s.m. şi f. cel care propagă (idei, doctrine etc.). (cf. fr. propaga-teur, lat. propagator) propân s.n. (chim.) hidrocarbură saturată gazoasă, aflată în cantităţi mari în gazele de sondă; se foloseşte ca materie primă în industria chimică. ( < fr. propane)
 proparoxiton s.n. (lingv.) cuvînt care are accentul pe antepenultima silabă. (< fr. proparoxyton) propedeutică s.f. (rar) învăţămînt pregătitor al unei ştiinţe, cuprinzînd elementele ei de bază. (cf. fr. propedeu-tique, gr. pro — înainte, padeutihos — învăţămînt) propice adj. favorabil, prielnic; nimerit, potrivit. ( < fr. propice, cf. lat. propi-tius)
 propilSes./. pl. celebrul vestibul al Acropolei din Atena; (p. restr.) intrare monumentală a unui templu sau a unui palat, formată din mai multe porţi legate între ele cu porticuri şi scări. (< fr. propyUe, it. propileo, cf. gr. propylaion — care este înaintea porţilor)
                                                                                                 476
 propOrţie s.f. 1. raport între dimensiunile unui întreg şi părţile lui sau între dimensiunile părţilor unui întreg. • procent, parte raportată la întreg. 2. potrivire, raport armonios între mai multe lucruri. 3. (la pl.) dimensiune, mărime. 4. (mat.) egalitate între două rapoarte, (cf. fr. proportion, lat. proportio)
 proporţionâ vb. I. tr. a da proporţia cuvenită, a face proporţional; a potrivi. (< fr. proportionner) proporţionâl adj. care este în proporţie cu cantităţi de acelaşi fel; corespunzător unei anumite proporţii, o (mat.) medie proporţională = rădăcina pătrată a produsului dintre două cantităţi; medie geometrică, (cf. fr. propor-tionnel)
 proporţionalitâte s.f. 1. calitatea a ceea ce este proporţional. 2. (mat.) raport între două mărimi care variază proporţional. (cf. fr. proporţionnalită) . proporţionât adj. care are proporţiile cuvenite; potrivit, armonios. ( < pro-porţiona)
 propoziţie s.f. (gram.) unitatea sintactică cea mai simplă prin care se exprimă de obicei o judecată sau o idee. (cf. fr. proposition, lat. propositio) propretor s.m. (ist.) locţiitor de pretor la romani. (< lat. propraetore, cf. l'r. propreteur) proprietâr s.m. şi /. deţinător al unui drept de proprietate asupra unui lucru, al unui bun mobil sau imobil de orice natură; stăpîn. (cf. fr. proprit*taire, lat. proprietarius) proprietate s.f. 1. dreptul de a deţine, de a se folosi de un bun; stăpînire.
 2.  ceea ce constituie obiectul unei stăpî-niriţ bun, avere, avut. 3. însuşire, calitate caracteristică a unui lucru; caracter distinctiv. 4. calitatea unui cuvînt, a stilului de a reda precis ideea exprimată. (cf. fr. propriett, lat. proprietas) prOpriu adj. 1. care aparţine cuiva în mod exclusiv; personal, o amor propriu = sentiment al propriei demnităţi, conştiinţa valorii proprii. 2. caracteristic, particular. 3. indicat, bun pentru..^. (despre un cuvînt sau un termen) care redă precis ideea care trebuie exprimată. ( < lat. proprius, cf. fr. propre) propulsa vb. I. tr. a imprima o mişcare de înaintare cu ajutorul unui propulsor; a împinge, a porni. (< fr. propulser, cf. lat. propulsare) propulsie s.f. (fiz.) exercitare a unei forţe de împingere sau de tracţiune asupra unui vehicul, pentru a provoca mişcarea lui înainte. * sistem prin care se face propulsarea unui vehicul, (cf. fr. propulsion) propulsiv adj. care produce o propulsie.
 (cf. fr. propulsif) propulsOr s.n. (adesea adj.) (tehn.) organ sau aparat care împinge înainte, care dă propulsie unui vehicul. (< fr. propulseur, cf. lat. propulsor)
 4f7
  propună vb. ŢTT. ir. 1. a da. a. pune np.va în deliberare. 2. a recomanda (pe cineva) pentru o funcţie, o misiune etc.
  3.   a oferi, a da o sugestie etc.; a îndemna la ceva. • a se hotărî (să facă ceva), a-şi fixa un ţel. (după lat. proponere, fr. proposer) pr6ră s.f. partea de dinainte a unei nave.
  (< it. prora, cf. lat. prora) prorector s.m. locţiitor de rector, (cf. engl. prorector)
  prorogă vb. I. tr. a prelungi timpul care fusese fixat pentru ceva; (spec.) a amîna, a suspenda şedinţele unei adunări legiuitoare pentru un anumit timp. (< lat. prorogare, cf. fr. pro-roger)
  prosceniu s.n. (teatru) partea de dinainte a unui teatru antic, unde jucau actorii. (< fr., lat. proscenium, cf. gr. proskenion) proscrie vb. III. tr. 1. (ist.; la romani) a condamna la moarte fără forme judiciare, publicînd pe o listă specială numele celui osîndit. 2. a îndepărta în mod forţat din patrie; a exila: a scoate de sub scutul legilor, a prigoni. 3. a interzice, a opri (o carte etc.). (cf. fr. proscrire, lat. proscribere) proscripţie s.f. 1. (ist.) procedeu de condamnare la moarte fără judecată, înscriind numele persoanei condamnate pe o listă care se afişa. 2. izgonire din patrie; surghiun, (cf. fr. proscrip-tion, lat. proscriptio) proscris adj., s.m. şi /. 1. (cel) care a fost scos de sub scutul legii. • exilat, condamnat la moarte, la exil. 2. (despre idei, acţiuni etc.) interzis, oprit. (cf. fr. proscrit, lat. proscrip'us) prosect6r s.m. (med.) persoană însărcinată să prepare piesele anatomice necesare la cursul unui profesor. (< fr. pro-secteur)
  pros6dic adj. referitor la prosodie, de . prosodie. (cf. fr. prosodique) prosodie s.f. disciplină care se ocupă cu studiul versificaţiei din punct de vedere al raportului dintre . silabe în vers, considerate după accent sau după lungime, (cf. fr. prosodie, it., lat., gr. prosodia)
  prosopopee s.f. figură de retorică prin care oratorul se adresează lucrurilor neînsufleţite, unui absent sau unui mort ca şi cînd ar fi de faţă, ori i>rin expunerea lui le face să vorbească ca pe nişte fiinţe vii; personificare. (< fr. prosopopâe, lat. prosopopoeia, cf. gr. prosopon — persoană, poein — a face) prospect s.n. broşură, afiş în care sînt expuse planul, condiţiile tehnice şi de vînzare a unor lucrări, planul sau programul unor întreprinderi, al unor instituţii etc. (< germ. Prospekt, fr. pros-pectus < lat. prospectus — vedere) prospectă vb. I. tr. (geol.) a cerceta (un teren) pentru a descoperi depozite naturale de minerale sau de metale preţioase. (< fr. prospecter)
                                                                                        Pro-ps.0
 j>i*osp«ot.6r s.m. şî /. (gtnl.) specialist în prospecţiuni', (cf. fr. prospecteur) prospecţiune s.f. (geol.) ansimblul cercetărilor efectuate prin prospectare, (cf. fr. prospection) prosper adj. căruia îi merge bine; înfloritor. (< fr. prospere, cf. lat. prosper) prosperă vb. I. intr. a înflori, a-i merge bine, a progresa. (< fr. prospărer) prosperităte s.f. stare prosperă, înfloritoare; bunăstare, îmbelşugare. (cf. fr. prosperi te, lat. prosperitas) prostătă s.f. (anat.) glandă situată la intersecţia aparatului genital cu cel urinar, la bărbaţi. (< fr. prostate, cf. gr. prostates — aşezată înainte) prostâtic s.m. suferind de prostatită. prostatită s.f. (med.) inflamaţie a prostatei. ( < fr. prostatite) prosternă vb. I. refl. a se înclina pînă la pămînt, a îngenunchea (în semn de veneraţie, de supunere, de umilire etc.).
 ( < fr. prosterner, cf. lat. prostemere) prostii s.n. (arhit.) edificiu antic cu coloane numai pe faţada principală. (< fr. prosiyle) prostituă vb. I. 1. refl. a trăi în desfrîu. 2. tr. (rar) a sili pe cineva să practice prostituţia. • (fig.) a necinsti, a degrada ceva printr-o întrebuinţare nedemnă. (< fr. prostituer, cf. lat. pros-tituere)
 prostituată s.f. femeie care practică prostituţia. (cf. fr. prosiituee, lat. pros-tituta) •
 prostittiţie s.f. ocupaţia femeii care se vinde pentru bani oricărui bărbat; viaţa dusă de o astfel de femeie, (cf. fr. prostitution, lat. prostitutio) prostrăţle s.f. (med.) stare de totală indiferenţă faţă de ceea ce se petrece în jur, cauzată de oboseală excesivă a nervilor; depresiune morală, apatie, (cf. fr. prostration, lat. prostratio) protactiniu s.n. (chim.) element metalic radioactiv, izotop al uraniului, care se dezintegrează, trecînd în actiniu. (cf. fr. protactinium, germ. Protahtinium) protagonist s.m. 1. personajul principal al unei piese de teatru; actorul care joacă acest rol. 2. figură proeminentă, fruntaş al unei mişcări, al unei teorii etc.; promotor. (< fr. protagoniste, gr. protagonistes) protâl s.n. (bot.) lamă verde în formă de frunză, întinsă pe pămînt, rezultată din germinarea unui spor de cripto-gamă vasculară. ( < fr. prothalle) protarg61 s.n. (med.) substanţă pulverulentă, galbenă sau galbenă brună, solubilă în apă, întrebuinţată ca astringent şi antiseptic. (< fr. proiargol) protăză s.f. 1. prima parte a unei drame antice, care cuprinde expunerea subiectului. 2. (gram.) prima parte a unei perioade condiţionale care conţine propoziţiile secundare, fiind strîns legată de cea de a doua parte, numită apodoză. ( < fr. protase, cf. lat. pro-tasis)
 HtO-PBO
 protcază s.f. (chim.; la pl.) grup dc cn-zime care au proprietatea de a descompune proteinele în aminoacizi. protoct6r adj., s.m. şi /. 1. (persoană) care protejează, apără, favorizează (pe cineva sau ceva); ocrotitor, binevoitor. 2. (stat.) care deţine protectoratul asupra unei ţări. (cf. fr. protecteur, lat. protector) protectorat s.n. formă de dependenţă politică prin care un stat mic trece sub conducerea supremă a unui stat puternic (feudal sau imperialist), fără a-şi schimba organizarea internă proprie.
 •   regiune, ţară sub protectoratul unui alt stat (puternic), (cf. fr. protectorat) protecţie s.f. 1. ocrotire, pază, apărare. O protecţia muncii = ansamblul măsurilor luate pentru a se asigura desfăşurarea muncii în condiţiile cele mai bune pentru muncitori. 2. sprijin, ajutor dat cuiva de o persoană influentă; favoare; (p. ext.) persoană care acordă acest sprijin, (cf. fr. protection, lat. protectio)
 protecţionism s.n. (cc.) politică, economică al cărei scop este ocrotirea şi dezvoltarea industriei şi agriculturii indigene împotriva concurcnţci străine, prin aplicarea unor taxe vamale mari la mărfurile de import, (cf. fr. protec-tionisme)
 protecţionist adj. privitor la protecţio-nismi care aplică protecţionismul. // s.m. şi /. partizan al protecţionismului. (cf. fr. proteclioniste) proteic adj. (despre o substanţă) care îşi modifică necontenit forma; nestatornic. O (chim.) substante proteice = proteine. (<fr. proteique) proteină s.f. (chim.) substanţă organică cu greutate moleculară foarte mare, indispensabilă în alimentaţie. (< proteine)
 proteja vb. I. tr. 1. a apăra, a păzi, a feri, a ocroti (de un pcricol). 2. a ajuta, a sprijini; a favoriza, a părtini. (< fr. proteger, cf. lat. protegere) protejat s.m. şi /. ocrotit, oblăduit, favorit. (cf. fr. protege) proteroz6ic adj. (geol.; în expr.) era proterozoică = eră gcologică urmind celei arhaice, caracterizată prin apariţia certă a vieţii pe pămînt. protest s.n. act de protestare, opoziţie, cerere, intervenţie făcută contra unor încălcări, a unor acţiuni nedrepte etc. O notă de protest — comunicare scrisă către un guvern, prin care se ia atitudine împotriva unor acte săvirşite de acel guvern contrar tratatelor sau normelor de drept internaţional. (< it. protesto) protestă vb. I. intr. a se împotrivi, a se ridica contra unui fapt, a opune un protest. ( < fr. protester, it. protestare < lat. protestări — a lua ca martor în public)
 protestânt adj. privitor la protestantism. // s.m. şi /. adept al protestantismului, (cf. fr. protestant, germ. Protestant)
                                                                                              478
 protestantism s.n. nume dat tuturor doctrinelor religioase care s-au rupt do catolicism prin reformele din secolul al XVI-lea. (< fr. protestantisme, germ. Protestantismus) protestatar adj. care arată un protest; de protest. // s.m. şi /. cel care protestează, care prezintă un protest, (cf. fr. protestataire) protetic adj. 1. (med.) referitor la proteză; de proteză. 2. (fon.; despre sunete) apărut, adăugat prin proteză. (< fr. prothe tique) proteu s.m. 1. (mit.) zeu marin care avea darul prevestirii şi putea lua după voie diferite forme. 2. (liv.) om schimbător, nestatornic, care îşi schimbă necontenit părerile, (cf. fi’, protee, lat. Proteus, n.p.) proteză s.f. 1. (med.) aparat, piesă care înlocuieşte un organ (sau o parte dintr-un organ) al corpului, care lipseşte.
 •   înlocuire chirurgicală a unui organ cu o piesă artificială. 2. (fon.) adăugare a unui sunet la începutul unui cuvînt, fără ca accsta să-şi schimbe înţelesul. (< fr. prothese, cf. gr. prolhe-sis — înlocuire)
 protist s.n, (biol.) fiinţă unicelulară care are caractere vegetale şi animale. (< fr. protiste, cf. gr. protistos — cel dintîi)
 protoamîbă s.f. (biol.) prima formă de amibă, alcătuită dintr-o globulă simplă de albumină, fără nucleu, (cf. gr. protos — primul, lat. amoeba — amibă)
 protofoitumen s.n. (min.) bitumen în stare de formare, reprezentînd prima fază de transformare a materiei organice în petrol.
 protoc6Is.n. 1. regulă de ceremonial folosită la anumite acte cu caracter solemn sau în relaţiile diplomatice. • serviciu pe lingă Consil ul de Miniştri sau pe lingă alte departamente, însărcinat cu luarea măsurilor privitoare la ceremonial. 2. document, act diplomatic care cuprinde consemnarea unor hotărîri sau a unei înţelegeri privind mai multe state. (< fr. protocole, cf. lat. proto-collum. gr. protoholion) protocolar adj. după protocol, potrivit protocolului; (despre persoane) ceremonios. (cf. fr. protocolaire) protoistorie adj. care ţine de protoistorie.
 (cf. fr. protohistorique) protoistorie s.f. perioadă intermediară intre preistorie şi istorie, corespunzînd epocii fierului, din care datează primele informaţii scrise, (cf. fr. proto-histoiro)
 protomă s.f. (arh.) figurină în formă de cap de animal sau de om, formînd un ornament al unui obiect metalic sau ceramic.
 proton s.m. (fiz.) particulă elementară încărcată cu electricitate pozitivă, care intră în compoziţia nucleului atomic, (cf. fr. proton, germ. Proton)
 479
 prot6nic adj. 1. (fiz.) privitor la proton, care ţine de proton. 2. (fon.; despre sunete, silabe) aflat înaintea unei silabe accentuate, (cf. fr. protonique) protoplasmatic adj. care se referă la protoplasma ; compus din protoplasma. ( < fr. protoplasmalique) protoplasma s.f. (biol.) substanţă albu-minoidă care alcătuieşte baza oricărei celule vii. (cf. fr. protoplasma, gr. pro-tos — primul, plasma — formaţie) protoplâsmic adj. protoplasmatic, (cf. fr.
 protoplasmique) protorax s.n. (zool.) inelul toracelui la insecte. (< fr. prolhorax) prototip s.n. 1. originalul, primul tip, primul model al unui obiect, al unui aparat etc.; (tehn.) primul exemplar (de probă) al unui sistem tel mic. 2. exemplu perfect, exemplar-tip, model desăvirşit. (< fr. prototype, cf. lat. prototypus. gr. prototypos) prototipic adj. caracteristic pentru ceva sau pentru cineva. (< fr. prototypique) protoxid s.m. (chim.) oxidul cel mai puţin oxigenat al unui element. (< fr. protoxyde) protozoăr s.n. (zool.; la pl.) încrengătură a regnului animal care cuprinde fiinţe microscopice unicelulare, cu o structură anatomică foarte simplă, carc trăiesc în grupuri numeroase; (la sg.) animal care face parte din această încrengătură. ( < fr. protozoaires, cf. gr. pro tos — primul. zooa — animal) protuberant adj. care formează o protuberantă. (< fr. protuberant, cf. lat. protuberans)
 protuberanta s.f. ieşitură în afară a unui obiect, a unui organ etc.; proeminenţă.
 •     (astr.; la pl.) proeminenţe de culoare roşie pe suprafaţa soarelui, formate din mase uriaşe de gaze incandescente, care ating înălţimi de sute de mii de kilometri, (cf. fr. protuberance) proveni vb. IV. intr. a se trage, a rezulta din... (după fr. provenir) provenienţă s.f. origine, obirşie; locul de unde'provine ceva. (<gcrm. Pro-venienz)
 proverb s.n. zicătoarc. zicală, maximă populară. ( < fr. proverbe, cf. lat. pro-verbium)
 proverbial adj. 1. privitor la proverb: cu caracter de proverb. 2. de pomină, vestit, (cf. fr. proverbial) providenţă s.f. (în concepţiile religioase) Dumnezeu. • atribut al divinităţii; (p. ext.) sprijin, îndurare. • (fig.) cel care, prin ajutorai său, contribuie la salvarea cuiva. (cf. lat. providentia, it. provi.denza, fr. providence) providenţiăl adj. socotit ca trimis, ca dăruit de providenţă, (cf. fr. providen-tiel)
 providenţialisms.n. (fii.) concepţie idealistă care. încearcă să explice desfăşurarea evenimentelor istorice prin voinţa providenţei şi nu prin legi obiectivc. (cf. fr. providentialisme)
                                                                                       PRO-PRO
 provincial adj. din provincie. • caracteristic provinciei sau provincialilor.
 •   (depr.) simplu, înapoiat. // s.m şi f. locuitor (originar) din provincie, (cf. fr. provincial, lat. provincialis)
 provincialism s.n. 1. (lingv.) cuvînt, expresie, locuţiune caracteristică pentru o anumită provincie. 2. atitudine de provincial. (< fr. provincialism^) provincie s.f. 1. (ist.) ţară, regiune cucerită de romani în afara Italiei, supusă legilor romane şi administrată de un guvernator român. 2. regiune, împărţire administrativă din unele ţări.
 •   orice parte a unei ţări care este în afara capitalei. (< lat. provincia, cf. it. provincia. fr. province)
 provizie s.f. (de obicei la pl.) totalitatea produselor necesare întreţinerii, alimentării unei case, unei gospodării, unui oraş, unei armate etc. (cf. fr. pro-vision, lat. provisio — prevedere) provizion s.n. remuneraţie procentuală cuvenită celui care mijloceşte o afacere comercială:      remiză, comision. (<
 germ. Provision) provizorat s.n. caracterul a ceea ce este provizoriu, nedefinitiv. (< fr. pro-visorat)
 provizoriu adj. temporar, vremelnic.
 •   nedefinitiv. // adv. deocamdată. ( < lat. provisorius, cf. fr. provisoire, it. provisorio)
 provocă vb. I. tr. 1. a întărită, a aţîţa.
 •   a împinge (pe cineva) la acţiuni nesocotite sau necinstite; a instiga. 2. a cauza, a determina. • a produce ceva cu intenţ [?.: a st îrni. 3. a chema la luptă, la o întrecere, la o discuţie etc. (< fr. provoquer. it., lat. provocare)
 provocant adj. (rar, despre cuvinte, atitudini) provocator. ( < fr. provocant) provocator adj. care provoacă; aţîţător.
 •   impertinent, obraznic. • care îndeamnă la acţiuni nesocotite şi necinstite. II s.m. cel care provoacă la luptă, la întrecere etc. (cf. fr. provo-cateur, lat. provocator)
 proxenet s.m. şi f. cel care mijloceşte prostituţia; codoş. (cf. fr. proxenete, lat., gr. proxenet.es) proxenetism s.n. ocupaţia proxenetului.
 (cf. fr. proxenetisme) pr6xim adj. cel mai apropiat, foarte aproape (in timp şi în spaţiu), o (log.) gen proxim = primul termen al unei definiţii, care se referă la noţiunea în sfera căreia intră obiectul definit. ( < lat. proximus) proximitate s.f. (rar) apropiere imediată, vecinătate, (cf. fr. proximite, lat. proximii as) prozaic adj. 1. (rar) care ţine de proză, specific prozei. 2. comun, vulgar: fără calităţi artistice; necioplit, (cf. 1'r. prosaique, it. prosaico) prozaism s.n, lipsa elementelor artistice într-o operă literară; (p. ext.) vulgaritate, platitudine, banalitate. (<fr. prostiisme, it. prosaismo)
 PRO-PSI
 prozator s.m. şi /. scriitor de proză.
 (cf. fr. prosateur) pr6z& s.f. scriere, vorbire care nu este supusă regulilor de versificaţie, care nu este redată în versuri; scriere în limbaj obişnuit. 2. (fig.) scriere lipsită de elemente artistice; banalitate; vulgaritate. (<fr. prose, it., lat. prosa)
 prozelit s.m. cel convertit de curînd la o religie, la o doctrină etc.; adept nou şi înflăcărat. (< fr. prosdlyte, cf. lat. proselytus, gr. proselytos) prozelitism s.n. zel, rîvnă în a face prozeliţi; devotament fierbinte faţă de o doctrină de curînd adoptată. (< fr. prose lytisme) prudent adj. prevăzător, precaut, circumspect. (cf. fr. prudent, it. prudente, lat. prudens) prudenţă s.f. însuşirea de a fi prudent; prevedere, precauţie, băgare de seamă, (cf. fr. prudence, it. prudenta, lat. prudentia) prudhonism s.n. curent reformist iniţiat de economistul şi sociologul francez Proudhon, care visa să permanentizeze mica proprietate privată şi critica de pe poziţii mic-burgheze marea proprietate agricolă, avînd o atitudine negativă faţă de lupta de clasă, de revoluţia proletară şi de dictatura proletariatului. ( < fr. proudhon < Proudhon, n.p.) prurigo s.n. (med.) nume dat diverselor afecţiuni cutanee caracterizate prin mîncărimi intense. (< fr. prurigo) prurit s.n. (med.) mîncărime a pielii, de natură nervoasă. (< fr. prurit, cf. lat. pruritus) prusiât s.n. (chim.) sare a acidului prusie.
 prusie adj,, (chim.; m expr.) acid prusie = acid cianhidric. ( < fr. prussique) psalmîsts.m. autor sau cîntăreţ de psalmi.
 (cf. fr. psalmiste) psalmodia vb. I. tr. a cînta sau a recita psalmi în biserică; (fig.) a cînta, a citi monoton, (cf. fr. psalmodier) pseudoartist s.m. şi /. artist a cărui creaţie nu redă în mod veridic realitatea. ( < pseudo- + artist) pseudocultură s.f. cultură falsă, aparentă. (< pseudo--\-cultură) pseudomembrdnă s.f. (med.) membrană falsă care se formează în fundul gurii, în gît şi în nas în cazuri de anghină difterică. (cf. fr. pseudomembrane) pseudomorî6ză s.f. (biol.) proces de transformare fizică prin care o substanţă suferind o schimbare în structura ei internă păstrează totuşi forma iniţială exterioară a cristalelor. (< fr. pseudomorphose) pseudonim s.n. nume fictiv pe care îl adoptă mai ales scriitorii, artiştii etc. (cf. fr. pseudonyme, gr. pseudos — mincinos, onoma — nume) ps«udop6d s.n. (zool.) prelungire provizorie a protoplasmei la arnibe, ieuco-
                                                                                              480
 cite etc., cu ajutorul căreia acestea se pot mişca sau pot apuca hrana. (< fr. pseudopode, cf. gr. pseudos — înşelător, pous — picior) pseudoştiinţă s.f. falsă ştiinţă, pretinsă cunoaştere a realităţii. (<pseudo-+ ştiiniă)
 psicrometru s.n. (fiz.) instrument cu care se măsoară umiditatea aerului. (< fr. psychrom&tre) psihanalist s.m. şi /. specialist în psihanaliză; adept al psihanalizei. (<fr. psychanalyste) psihanalitic adj. privitor la psihanaliză; bazat pe psihanaliză. ( < fr. psychana-ly tique)
 psihanaliză s.f. (fii.) concepţie idealistă care se bazează în interpretarea proceselor psihice pe noţiunea de inconştient subordonînd aceste procese unor tendinţe biologice primare şi mai ales erotismului. ( < fr. psychanalyse, cf. gr. psyche — suflet, analysis — analiză)
 psihastenie s.f. (med.) stare psihică morbidă manifestată prin nehotărîre extremă, obsesii şi fobii. ( < fr. psych-asthenie, cf. gr. psyche — suflet, a
 —  fără, stenos — forţă)
 psihiatric adj. privitor Ia psihiatrie, de psihiatrie. (< fr. psychiatrique) psihiatrie s.f. ramură a medicinei care studiază bolile mintale şi tratarea lor. (< fr. psychiatrie, cf. gr. psyche — suflet, iatros — medic) psihiâtru s.m. medic specialist în psihiatrie. (< fr. psychiatre) psihic adj. referitor Ia psihic, al psihicului; sufletesc. // s.n. (fii.) proprietate a materiei superior organizate, proprie omului, dea reflecta realitatea obiectivă. • structură sufletească proprie cuiva. (< fr. psychique, cf. gr. psychikos < psyche — suflet) psihism s.n. (fii.) ansamblul fenomenelor psihice ale unui individ, ale unei colectivităţi. ( < fr. psychisme) psihofizioltigic adj. privitor la psiho-fiziologie. (cf. fr. psychophysiologiqv.e) psihofiziologie s.f. ramură a psihologiei care studiază procesele psihologice în raport cu procesele fiziologice din organism. (cf. fr. psychophysiologie) psihogen adj. care apare datorită influenţelor psihicului. (< fr. psycho-gene)'
 psihogenoză s.f. parte a psihofiziologiei care studiază naşterea şi dezvoltarea vieţii psihice a omului. ( < fr. psycho-g*nbse, cf. gr. psyche — suflet, genesis
 —  generaţie)
 psihoMtr s.m. 1. observator fin al caracterului omenesc; cunoscător al firii omului. 2. specialist în psihologie. ( < fr. psychologue) psiho16gic adj. referitor Ia psihologie; psihic. O moment psihologic = moment potrivit pentru exercitarea unei influenţe, pentru a cere ceva etc. (cf. fr. psy-hologique)
 481
 psihologic s.f. ştiinţă care are ca obiect principal studierea activităţii psihice a omului.# structura psihică a unui individ, a unei colectivităţi. (< fr. psychologie, cf. gr. psyche — suflet, logos — vorbire) psihologism s.n. tendinţă sau curent neştiinţific, idealist, care explică fenomenele sociale, arta, morala, religia şi alte forme ale conştiinţei sociale ţinînd seama exclusiv de aspectul psihologic al acestora. • atitudine a scriitorilor care analizează numai stările psihice, neglijînd cauzele sociale ale acestora, (cf. fr. psychologisme) psihologizant adj. preocupat de fenomenele psihice, cărora le dă o importanţă exagerată, (cf. fr. psychologisant) psihomotor adj. (în expr.) centru psiho-motor = regiune a scoarţei cerebrale ckre intră în acţiune sub influenţa unei excitaţii cerebrale fizice, (cf. fr. psy-chomOteur) psiho nevroză s.f. (med.) nevroză. (< fr.
 psychonevrose) psihopăt s.m. şi f. (med.) suferind de psihopatie. ( < fr. psychopathe) psihopatie adj. (med.) de psihopatie. ( < fr. psychopathique) psihopatie s.f. (med.) boală mintală: stare morbidă caracterizată prin reacţii neadecvate la mediu, prin ciudăţenii în comportare etc. ( < fr. psychopathie, cf. gr. psyche — suflet, pathos — boală) psihopatologic s.f. ramură a medicinei care studiază tulburările activităţii psihice. ( < fr. psychopathologie) psihoterapie s.f. (med.) tratament bazat pe influenţarea psihicului (prin hipnoză, prin sugestie etc.). ( < fr. psycho-therapie, cf. gr. psyche — suflet, thera-peia — tratament) l>sih6ză s.f. (med.) tulburare a activităţii psihice. • stare de spirit bolnăvicioasă caracterizată printr-o surescitare obsedantă si contagioasă, creată de cauze exterioare. (< fr. psychose)
 psoriăsis s.f. (med.) boală de piele caracterizată prin pete acoperite de mici coji uscate, lucitoare. (< fr. psoria-sis)
 pterodactil s.m. (pal.) gen de reptilă zburătoare cu două aripi membranoase ca ale liliacului, care a existat în era secundară. ( < fr. pterodactyte) ptlalină s.f. (fiziol.) ferment secretat de glandele salivare. ( < fr. ptyaline) ptialism s.n. (med.) prezenţa ptialinei in cantitate neobişnuită in salivă; salivaţie excesivă. ( < fr. ptyalisme) ptomaină s.f. (chim.) substanţă otrăvitoare rezultată din putrefacţia proteinelor animale. ( < fr. ptomaine) ptoză s.f. (med.) cădere patologică a pleoapei de .sus, a unor organe interne, în urma slăbirii formaţiilor proprii de susţinere. ( < fr. ptâse) piiber adj. ajuns la pubertate. (< fr. pubere, cf. lat. pubes)
                                                                                          PSI-PUD
 pubert&te s.f. perioadă, vîrstă între copilărie şi adolescenţă, caracterizată prin apariţia funcţiunilor de procreare, (cf. fr. puberti, lat. pubertas) pubescânt adj. (bot.; despre frunzele şi tulpinile unor plante) acoperit cu peri mici ca un puf. (< fr. pubescent, cf. lat. pubescens)
 pubescenţă s.f. (bot.) starea tulpinilor sau a frunzelor pubescente. (cf. fr. pubescence)
 pubiân adj. (anat.) care se referă la pubis. (cf. fr. pubieii) pubis s.n. (anat.) os care formează partea anterioară a bazinului osos, la oameni. (< fr. pubis) public adj. 1. de stat, care priveşte tot poporul, care aparţine întregii naţiuni.
 •    care poate fi folosit de toată lumea. 2. carc se petrece, care are loc în faţa unei adunări de oameni. 3. care vine de la colectivitate, la care participă întreaga colectivitate. O opinie publică — părere, judecată a întregii colectivităţi. II s.n. 1. colectivitate mare de oameni; mulţime, lume. 2. totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferinţă etc. (cf. fr. public, it. publico, lat. publicns) publică vb. I. tr. a tipări (o carte, un articol etc.); a fâce să apară, a aduce la cunoştinţa publicului; a difuza. (< lat. publicare, cf. it. publicare) publicabil adj. care se poate publica.
 ( < publica) publicăn s.m. (ist.) adunător, strîngător de impozite publice. (< lat. publi-canus, cf. fr. publicain) publlcăţle s.f. ceea ce este tipărit (carte, revistă, ziar etc.); tipăritură, (cf. fr. publication, it. publicazione) publicist s.m. şi f. scriitor; (spec.) scriitor de articole de revistă şi de ziar. (< fr. publiciste, cf. rus. publicist) publicistic adj. de publicistică sau de publicist, (cf. germ. publizistisch) publicistică s.f. totalitatea publicaţiilor dintr-un anumit interval de timp. • ocupaţie, activitate de publicist. (< germ. Publizistik. rus. publiţistiha) publicitate s.f. faptul de a face ceva cunoscut prin publicaţii; răspîndire în public. O (expr. ) a da publicităţii = a publica, (cf. fr. publicite) puc s.n, (sport) minge specială de cauciuc, rotundă, plată şi tare, folosită la jocul de hochei pe gheaţă. ( < engl. puck) puci s.n. lovitură de stat violentă provocată de un grup de complotişti nesusţinuţi de mase. (<germ. Putsch) pildei s.m. (zool.) soi de cîine cu părul lăţos şi creţ. (< germ. Pudel) pudic adj. plin de pudoare, candid, ruşinos. (cf. fr. pudique, lat. pudicus) pudicltăte s.f. (rar) pudoare, ruşine.
 (cf. fr. pudicite) piiding s.n. 1. un fel de budincă englezească în care, pe lîngă ingredientele obişnuite, se adaugă şi măduvă de vacă, prune si rom. 2. (petr.) varietate de
ţ — Dicţionar de neologisme
 PUD-PUN
 conglomerat format din blocuri şi din pietriş, foarte compact. (< engl. pudd-ing)
 pudlăj s.n. (metal.) procedeu (învechit) de obţinere a oţelului prin afinarea fontei cu oxigen. ( < fr. puddlage) pudoare s.f. sfială, sfiiciune; atitudine decentă; ruşine. • curăţenie morală, castitate. (< lat. pudor, cf. it. pudore, fr. pudeur) pudră vb. I. 1. tr. şi refl. a (se) da cu pudră. 2. tr. a presăra praf pe o suprafaţă oarecare. (< fr. poudrer) pudră s.f. pulbere, praf foarte fin cu bază de amidon (parfumat), folosit ca fard; pulbere fină folosită contra iri-taţiilor pielii. • pulbere foarte fină (mai ales de zahăr). (< fr. poudre) pudrieră s.f. cutioară în care se ţine pudra. ( < fr. pudriere) puericulturăs.f. ramură a medicinei care se ocupă cu creşterea copiilor mici.
 ( < fr. puericulture, cf. lat. puer — copil, cultura — creştere) pueril adj. de copil; copilăresc, copilăros; (p. ext.) naiv, neserios, (cf. fr. pueril, lat. puerilis) puerperâlă adj. f. (med.; în expr.) febră puerperală = boală mfecţioasă care a-pare la lăuze datorită pătrunderii în uter a unor microbi. ( < fr. puerperal, cf. lat. puerpera — lăuză) pugilât s.n. (ist.) luptă cu pumnii în antichitate. • bătaie, încăierare cu pumnii. • (sport) box. (< fr.pugilat, cf. lat. pugilatus) pugilism s.n. (sport) box. (cf. engl. pugilism)
 pugilists.m. (sport) boxer. (cf. fr. pugi-liste)
 pugilistic adj. (sport) privitor la pugilism; de box. (cf. fr. pugilistique) pugilistică s.f. pugilism. (< pugilistic) pulmdn s.m. (med.) plămîr». (< lat. pulmo)
 pulmonar adj. privitor la plămîni; al plămînilor. ( < fr. pulmonaire, cf. lat. pulmonaris) pul6ver s.n. tricou de lînă sau de bumbac, cu deschizătură numai la gît. (< engl., fr. pull-over) pulpă s.f. 1. (bot.) partea cărnoasă a unui fruct. • fructe conservate în soluţie de bioxid de sulf diluată. 2. (anat.) partea moale alcătuită din vase sanguine şi nervi, din mijlocul unui dinte. (< fr. pulpe, cf. lat. pulpa) puls s.n. 1. (med.) dilatare şi contractare ritmică a arterelor, datorită pompării sîngelui de către inimă în întregul corp. 2. ritm, mers. (of. fr. pouls, lat. pulsum)
 pulsâ vb. I. infr. 1. (med; despre sînge) a zvicni circulînd prin artere. 2. (despre viaţă) a se desfăşura într-un ritm regulat, puternic; a fremăta, a palpita. (< lat. pulsare) pulsatilă adj. f. (med.; în expr.) durere pulsatilă = durere'intermitentă manifestată prin zvîeniturl. (cf. fr. pulsatile)
                                                                                                  482
  puîsâţio s.f. 1. (med.) puls:        zvîcnire,
  bătaie a pulsului. • (fig.) desfăşurare în ritm regulat, puternic; palpitare, freamăt. 2. (fiz.) schimbare ritmică a intensităţii curentului, (cf. fr. pulsation, lat. pulsatio) pulsometru s.n. (tehn.) pompă cu două fluide în care fluidul motor este aburul, deplasarea apei făcîndu-se prin presiunea acestuia. (< fr. pulsometre) pulsoreact6r s.n-. (tehn.) propulsor cu reacţie asemănător cu statoreactorul, folosit la avioanele cu viteză supersonică. (< fr. pulsoreacteur) pulvorină s.f. pulbere neagră cu granule foarte fine, folosită ca exploziv. (< fr. pulverin, cf. it. polverino) pulveriza vb. I. tr. a face pulbere, a transforma în pulbere (un material solid). • a împrăştia particule mici dintr-un material (mai ales lichid sau pulverulent) cu un pulverizator. ( < fr. pulviriser) pulverizâbil adj. care poate fi transformat în praf. (cf. fr. pulverisable) pulverizator s.n. (tehn.) aparat dc pulverizare. (cf. fr, pulverisateur) pulverizăţie s.f. pulverizare, (cf. fr.
  pulvcrisation) pulverulent adj. (despre corpuri) care se prezintă în formă de pulbere, de praf fin. (cf. fr. pulverulent, lat. pulveru-lentus)
  puma s.f. (zool.) animal carnivor din America, asemănător cu o leoaică; cuguar. (cf. fr. puma, germ. Puma, peruv. puma) pumnal s.n. armă cu o lamă scurtă, ascuţită şi tăioasă ca de cuţit. ( < pumn, după it. pugnale, fr. poignard) puncl s.n. băutură preparată dintr-un amestec de rom, rahăr, suc de lămîie, de portocale etc. ( < engl., fr. punch) punct s.n. 1.1. întindere fără dimensiuni; semn mic şi rotund ca o împunsătură de ac. • (mat.) element fundamental al geometriei, reprezentat de intersecţia a două linii, o (fiz.) punct de incidenţă = locul în care raza incidenţă întîlneste raza reflectată. 2. loc determinat în spaţiu, în care se află sau se întîmplă ceva. O (geogr.) punct cardinal — fiecare dintre cele patru direcţii principale ale orizontului, considerate în raport cu axa polilor; (fiz.) punct de aplicaţie = locul delimitat de pe cuprinsul unui corp asupra căruia se exercită o forţă. 3. loc, regiune, parte. 4. (fiz.) temperatura* la care un corp îşi schimbă starea. O punct mort — momentul în carc o piesă a unui mecanism îşi încetează mişcarea.
  5. unitate numerică luată ca bâză de clasificare, în special în sport. II. 1. semn grafic mic şi rotund care se pune la sfîrşitul unei fraze, pentru a marca o pauză etc. • (poligr.) punct (tipografic) — unitate de măsură a lungimii folosită pentru materialul tipografie. 2. parte, diviziune, fragrnont dintr-un
 483
  infreg; capitol, paragraf. H. chestiune. problemă. • punct de vedere = aspectul sub care este privită o problemă ; mod de gîndire. 4. aspect, ipostază, situaţie; fază, treaptă, perioadă. (< lat. punctum, cf. fr. point, it. puncto) puncta vb. 1. ir. 1. a. însemna, a presăra . cu puncte. • (tehn.) a marca o piesă cu ajutorul punctatorului. 2. (sport) a însemna punctele unei paitide sau ale unei etape, (după fr. poncluer, pointer)
  punctăj s.n. notaţie în puncte a rezultatelor obţinute la o întrecere (sportivă etc.), pentru stabilirea clasificării concurenţilor. • însemnare a punctelor mai importante ale unei relatări, ale unui plan etc. (după fr. pointage) punctator s.n. (tehn.) unealtă de oţ$l cilindrică terminată cu un vîrf ascuţit, cu ajutorul căreia se marchează piesele; chernăr. (< punctaj punctbal s.n. minge suspendată de o fiinghie, care serveşte pentru antrenament la box. (după fr. punching-ball)
  punctiform adj. 1. (med.) în formă de punct, cît un punct. 2. care acţionează din loc în loc; intermitent. 3. (fiz.) de dimensiuni neglijabile în raport cu distanţele pînă la corpurile cu care interacţionează. (cf. fr. punctiforme) punctual adj. 1. (adesea adv.) regulat, exact; care face la timp ceea ce trebuie să facă; precis. • făcut la momentul hotărît, determinat. 2. (gram.: despre verbe) care arată că acţiunea se petrece într-un singur moment, (cf. fr. ponctuel it. punctuale) punctualitate s.f. însuşirea de a fi punctual; exactitate, regularitate în executarea unei lucrări, (cf. fr. ponctualite) punctuaţie s.f. (gram.) totalitatea semnelor grafice cu ajutorul cărora se despart frazele între ele şi părţile constitutive ale frazei; parte a gramaticii care cuprinde regulile de întrebuinţare a acestor semne; fel de a întrebuinţa a-ceste semne, (cf. fr. ponctuation) puncţiy s.f. (med.) străpungerea cu un instrument ascuţit (ac etc.) a unui organ sau a unei cavităţi a corpului, pentru a se scoate un lichid sau un gaz. (cf. fr. ponction, lat. punctio) pupăi s.f. (mar.) partea de dinapoi a unei nave. (fr. poupc. cf. lat. puppis) pupă2 s.f. (zool.) formă de dezvoltare în metamorfoza unor insecte, care urmează stadiului de larvă; nimfă, crisalidă. ( fr. pupo, cf. lat. pupa — fetiţă) pupil s.m. şi f. copil (băiat sau fată) minor aflat sub tutela cuiva, în raport cu tutorele său. (cf. fr. pupille, lat. pupillus, pupilla) pupilâr adj. referitor la pupilă, de pupilă.
  (cf. fr. pupillaire) pupilă s.f. (anat.) deschizătură rotundă situată în mijlocul irisului, care permite pătrunderea luminii în ochi. (cf. fr. pupille, lat. pupilla)
                                                                                       PUN-PUR
 pupitru s.n. i. masă cu suprafaţa înclinată, pe care se poate scrie, citi etc.
 •   cutie cu capac înclinat, care se aşază pe o catedră, pe o masă etc. spre a fi folosită la scris şi citit. 2. suport pentru note de care se servesc dirijorii. (< fr. pupitre, cf. lat. pulpitum — estradă)
 pur adj. 1. (despre corpuri) curat, neamestecat. • nestricat, nealterat, neviciat. • fără pete; imaculat, clar, limpede. • (fig.) neprihănit, curat, nevinovat. 2. (fig.) simplu, gol. 3. (în filozofia idealistă) desprins de realitatea materială, (cf. lat. purus, fr. pur) purga rb. I. tr. şire/L a(-şi) curăţa stomacul, intestinele cu un purgativ sau cu un laxativ. • (fig.) tr. a curăţa, a elimina, a epura. (<lat. purgare, cf. fr. pur ger)
 purgativ adj., s.n. (medicament) care are proprietatea de a curăţa tubul digestiv de materiile vătămătoare, prin defecare, (cf. fr. purgalif, lat. purgativus) purgat6riu s.n. loc unde (potrivit credinţei bisericii catolice) sufletele celor mai puţin păcătoşi se pot curăţa de păcate pentru a intra apoi în rai. • (fig.) loc sau timp de suferinţă, (dat. purga-torium, cf. it. purgatorio, fr. pur-gatoire)
 purgâţie s.f. (med.) curăţirea tubului digestiv cu ajutorul unui purgativ sau al unui laxativ; purgare. (cf. fr. purga-tion )
 purifică vb. I. tr. a face pur; a curăţa.
 •   a elimina dintr-o limbă diferite elemente socotite străine. • refl. a deveni mai pur din punct de vedere moral. (< lat., it.. purificare, cf. fr. purifier)
 purificator adj. care purifică, (cf. fr.
 purificatexir)
 purino s.f. pl. (chim.) clasă de compuşi organici derivaţi din acidul uric. purism s.n. (lingv.) tendinţă exagerată şi formalistă de a înlătura din limbă toate elementele socotite străine. (<fr. purisme, cf. germ. Purismus) purist adj. privitor la purism. // s.m. adept al purismului. (< fr. puriste, cf. germ. Purist) puritân adj. privitor la puritanism; (p. ext.) care profesează sau afişează o morală excesivă. // s.m. şi /. adept al puritanismului; (p. ext.) om de o moralitate excesivă. (<engl. puritan, cf. fr. puri tain) puritanism s.n.' doctrină a unei secte prezbiteriene engleze care se bazează pe principii foarte rigide; (p. ext.) rigorism exagerat privind respectarea preceptelor religioase şi morale, (cf. fr. puritanisme) puritate s.f. calitatea a ceea ce este pur; curăţenie. • nevinovăţie, castitate, (cf. lat. puri tas, fr. purete) purja vb. 1. tr. (tehn.) a curăţa o instalaţie de impurităţile depuse de un fluid care a circulat prin ea. O (mar.; în
 PUR-PUZ
 expr.) a purja balastul — â. goli balastul de apă, prin introducerea aerului sub presiune, la submarine. (<fr. purger) purj6rs.n. (tehn.) dispozitiv folositpentru operaţia de purjare. (cf. fr. purgeoir) pârpurâ s.f. 1. materie colorantă de un roşu-închis, pe care cei vechi o extră-geau din coşenilă. 2. (culoare) roşu-închis. 3. stofă pluşată vopsită cu purpură; haină regească, imperială făcută dintr-o astfel de stofă; hlamidă.(<lat. purpure, cf. fr. pourpre) purpurină s.f. (chim.) materie colorantă roşie-puipurie, preparată din alizarină, care se întrebuinţează la vopsirea bumbacului (<fr. purpurine) purpuriu adj. de culoarea purpurii, roşu-închis. (<. purpură)
 purulent adj. (med.) cu puroi, care pu-roiază. (<fr. purulent)
                                                                                                  484
 pustii lă s.f. (med.) bubuita purulentă pe piele. (fr. pustule) pustulâs adj. (med.) plin de pustule;
 bubos. (cf. fr. pustuleux) putreîâcţie s.f. 1. descompunere a organismelor moarte sau a substanţelor organice; putrezire. O (biol.) bacterii de putrefacţie = grup de bacterii care provoacă fenomenele de descompunere a substanţelor organice. 2. (fig.) destrămare, dezagregare morală, (cf. fr. putrefaction, lat. putrefactio) putreffâ&b.1. refl. a intra în putrefacţie, a putrezi. (<fr. putrefier, cf. lat. putris
 —    putred, facere — a face) putrescibil adj. (despre substanţe) care putrezeşte uşor. (cf. fr. putrescible) puzzolână s.f.' (petr.) tuf format prin sedimentarea cenuşii vulcanice, (cit. puzzolana, cf. Puzzoli, n.p.)
 quaker s.m. membru al unei secte religioase întemeiate în 1647 de George Fox şi răspîndită în Anglia şi în S.U.A. (<engl., fr. quaker)
  Q
  quletfsm s.n. (bis.) doctrină mistică creştină care consideră pasivitate, contemplativă ca idealul vieţii. (<fr. quietisme, cf. lat. quies — liniştit)
 rabână s.f. ţesătură de rafie cu bătătură de bumbac, din care se fac costume, pînză de cort etc. (<fr. rabane) rabât s.n. reducere acordată cumpărătorului din preţul de vînzare al unei mărfi. (< germ. Rabatt, cf. fr. rabais) rabatăb 11 adj. (tehn.; despre un element de construcţie, un organ de maşină etc.) care poate fi rotit în jurul unei axe. (<cf. fr. rabatlable) rabâtere s.f. (mat.) metodă folosită în geometria descriptivă, care constă în a aduce o figură plană astfel încît planul ei să fie paralel cu unul din planurile de proiecţie, (cf. fr. rabat-tement < rabattre) râbic adj. (med.) de rabie, caracteristic rabiei. (cf. fr. rabique) rable s.f. (med.) turbare. (< lat. rabies, cf. it. rabbia) rabin s.m. şef religios al unei comunităţi evreieşti, care interpretează legea şi conduce serviciile rituale. (<pol. rabin <ebr. rabb) rabinât s.?i. (rar) calitatea, funcţia de rabin .( < fr. rabbinat) rabotâ vb. I. tr. (tehn.) a netezi, a răzui suprafaţa unei piese !(metalice) cu o raboteză. (< fr. raboter) rabotâj s.n. (tehn.) rabotare. (< fr. rabotage)
 raboteză s.f. (tehn.) maşină pentru prelucrarea prin aşchiere a metalului sau a unor piese de lemn; maşină de rabotat. ( < fr. raboteuse) rabot6r s.m. lucrător la raboteză. (cf.
 fr. raboteur) racOm s.n. (bot.) inflorescenţă în formă de ciorchine. (< fr. rackme, cf. lat. racemus)
 rachetă s.f. 1. (tehn.) reactor la care comburantul necesar arderii este amestecat sau cuprins în combustibilul folosit. 2. (mii.) cartuş special, cu materii explozibile (colorante) care ard pro-ducînd lumină de diferite culori. 3. (sport) paletă de tenis formată dintr-o reţea întinsă pe un cadru de lemn oval. (< fr. raquette) raclă vb. I. tr. (rar) a răzui.
 (<fr. racler) raclâj s.n. (rar) curăţire, răzuirc.
 •   (med.) curăţire a unui ţesut bolnav (infectat etc.), făcută cu chiureta.
 •   operaţie chirurgicală prin care se îndepărtează din uter ovulul fecundat. ( < fr. raclage)
 raclOr s.n. răzuitor. (cf. fr. racloir)
 racOrd s.n. legătură; contact (între părţile unei lucrări, ale unei instalaţii etc.).
 •   (tehv.) tub flexibil, ţeavă de legătură între două ţevi. • porţiune dintr-un circuit electric care leagă un aparat,
 o   maşină, o instalaţie et.e. cu reţeaua electrică de distribuţie. (< fr. raccord) racorda vb. I. tr. a stabili un contact, a lega (elemente, părţi ale unei lucrări); a face un racord. (< fr. raccorder) radârs.n. dispozitiv de detectare şi localizare a unor obstacole, obiective etc., bazat pe principiul reflectării undelor electromagnetice de către anumite obstacole. (< engl. radar) râdăs./. (mar.) zonă de apă din vecinătatea unei coaste, apărată de valuri şi de curenţi, unde se adăpostesc navele. ( <fr., engl. rade, it. radă) radia vb. I. 1. intr. şi tr. a emite raze (de căldură, de lumină); a împrăştia (căldură sau lumină). # intr. (fig.) a fi foarte vesel, surîzător; a reflecta bucurie, fericire. 2. tr. a şterge (de pe o listă), a scoate din evidenţă. (< fr. radier, it., lat. radiare) radiâl adj. (adesea adv.) care pleacă dintr-un centru în sensul razelor unui cerc. (cf. fr. radiat) rad ian s.m. (mat.) unitate de măsură pentru unghiuri, corespunzătoare unui unghi subîntins la centru de un arc egal în lungime cu raza cercului. (< fr. radian) radiant adj. 1. care se împrăştie prin radiaţie. 2. care emite radiaţii, (cf. fr. radiant)
 radianţă s.f. (fiz.) mărime egală cu raportul dintre fluxul de lumină emis de un izvor luminos şi suprafaţa emiţătoare a acelui izvor. (cf. fr. radiance) radiâr adj. radial. (cf. fr. radiaire) radiâte s.n. pl. (zool.) animale nevertebrate ale căror organe sînt dispuse ca nişte raze în jurul corpului şi al căror tip îl reprezintă stelele de mare, polipii etc. • (bot.) tip de plante compozee care au petalele dispuse radial. (cf. fr. radiă)
 radiator s.n. 1. aparat care serveşte la răcirea apei în motoarele cu ardere internă. • sistem termic care emite radiaţii. 2. (în expr.) radiator electric = aparat electric de încălzire. 3. corp de încălzire alcătuit din tuburi sau coloane tubulare prin oare circulă un fluid încălzit. în scopul de a ceda căldură în mediul înconjurător, (cf. fr. radiateur)
 'V radiaţie t;./. i.uiicie. # (fii.) emisiune,
 ,V   răspîndiro de uncie sonore sau electro-
 :/   magnetice, (ef. fr. radiation, lat. ra-
 |    diatio)
 . { radical adj. 1. din temelie, complet;
       fundamental, de bază. • (despre . I  tratamente, medicamente etc.) care vin-
       decă complet. 2. preconizator, propa-j    ga tor de reforme mari, de moţiuni ho-
 i   tărîtoare. // s.m. cel care preconizează
       o serie de reforme burghezo-democra-tice. / / s.m. 1. număr care, ridicat la o putere, dă un alt număr dat. • simbolul matematic care arată operaţia de extragere dc rădăcină. • (chim.) grup atomic care rămine neschimbat într-o reacţie chimică şi care, obişnuit, nu există în stare liberă. 2. (lingv.) elementul primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie; rădăcină. (< fr. radical, it. radicale) radicalism s.n. 1. tendinţă, înclinaţie spre măsuri categorice. 2. curent politic reprezentînd interesele micii burghezii, care iniţial a formulat 111 programul său revendicarea unor reforme democratice parţiale în cadrul orînduirii burgheze dar care în epoca imperialismului şi-a manifestat făţiş ostilitatea faţă de transformările cu adevărat democratice. (cf. fr. radicalisme) radicelă s.f. (bot.) ramificaţie secundară a rădăcinii principale a unei plante.
       ( < fr. radicelle) radiciîorm adj. care are forma unei rădăcini. ( < fr. radiciforme) radiculă s.f. (bot.) partea embrionului care formează, după germinaţie, rădăcina plantulei. ( < fr. radicale) radier s.n. (constr.) element de construcţie format de obicei dintr-un planşeu de beton armat, care se întinde în toate direcţiile sub întreaga construcţie pe care o susţine. (< fr. radier) radieră s.f. gumă de şters. ( < fr. radiere, cf. germ. Iladiergummi) radio s.n. 1. (tehn.) instalaţie de transmitere şi de recepţie a sunetelor cu ajutorul undelor electromagnetice; aparatele de emisie şi de recepţie folosite în acest scop. 2. sistemul de difuzarea programelor (artistice, culturale etc.) prin radio (1). 3. instituţie care dirijează problemele referitoare la radio (1,2). ( < fr., it. radio) radioactiv adj. de radioactivitate, privitor la radioactivitate. • (chim.; despre elemente) care prezintă radioactivitate. (cf. fr. radio-actii) radioactivitate s.f. (fig.) 1. calitatea unor elemente cu atomi grei de a emite, prin dezintegrare spontană, raze cu proprietăţi similare celor ale razelor X. 2. parte a fizicii care studiază fenomenele radioactive. (cf. fr. radio-activite) radioaltîmctru s.n. (av.) instalaţie care determină prin radar înălţimea unui avion deasupra solului, (cf. rus. radio-altimetr)
                                                                                          RAD-RAt)
  /adioampiificares./. radioficare. (<radio--hamplificare) radioaterizâre s.f. (av.) aterizare a unui avion dirijată de fascicule de unde electromagnetice ultrascurte, (cf. fr. radio-cttterissage)
  rudiobaliză s.f. (av.) emiţător de radio de mică putere, instalat la sol, într-un anumit punct, ale cărui emisiuni captate la bordul unui avion îi permit acestuia să stabilească exact momentul trecerii deasupra acestui punct. (cf. fi*, radio-balise)
  radiocompas s.n. (av.) aparat montat la bordul unui avion, care permite menţinerea avionului pe direcţia unui post de radioemisiune sau care indică abaterile avionului de la această direcţie. (< fr. radiocompas) radiocomunicâţie s.f. transmiterea şi rccepţia la distanţă a sunetelor prin unde electromagnetice, (cf. fr. radio-communication)
  radioconduct6rs.ii. (fiz.) corp care devine conductor de electricitate sub influenţa undelor electromagnetice, (cf. fr. radio-conducteur) radiodifuzâ vb. I. tr. a transmite, a emite (ceva) prin radio. (cf. fr. radiodiffuser) radiodifuziune s.f. comunicare, emisiune a unei ştiri, a unei cuvîntări, a unui oonceit etc. prin radio. • instituţie care organizează şi se ocupă cu asemenea emisiuni; radio (3). (cf. fr. radiodiffu-sion)
  radiodiagnostic s.n. (med.) diagnostic medical pus pe bază de examinare radio logică, (cf. fr. radiodiagnostic) radioelectric adj. privitor la radioelectri-citate. (cf. fr. radioelectrique) radioelectricitdte s.f. parte a fizicii care se ocupă cu studiul şi întrebuinţarea undelor electromagnetice, (cf. fr. radio-electricite)
  radioelement s.n. (chim.) element radioactiv. (după fr. radio-element) radioemisiune s.f. emisiune radiofonică.
  (cf. fr. radioemission) radioemiţător s.n. instalaţie cu care se produc unde electromagnetice folosite in radiocomunicaţii. (cf. fr. radio-emetteur)
  radiofar s.n. post fix de emisiune radiofonică prin semnale, servind la dirijarea navigaţiei aeriene şi maritime, (cf. fr. radiophare) radioficâ vb. 1. tr. a înzestra oraşele şi satele cu posturi de radioficaţie. ( < radioficare) radioficare s.f. instalarea unei reţele de posturi de radioficaţie în oraşe sau la sate. (cf. rus. radiofikaliia) radioficaţie s.f. sistem de radiorecepţie în care un singur aparat receptor puternic serveşte mai multe difuzoare, instalate la distanţă şi legate de el prin conductoare electrice. (<rus. radio fikaţiia) radiofonic adj. de radiofonie, referitor la radiofonie, (cf. fr. radiophonique)
 HAD-ttAD
 radiofonie s.f. (fiz.) transmitere şi re-cepţionare a sunetelor prin unde electromagnetice. • disciplină care studiază sistemul de transmitere şi de recepţie prin radio. (cf. fr. radiophonie) radiofrecvenţâ s.f. (fiz.) frecvenţă a undelor electromagnetice folosită în radiocomunicatii. (cf. fr. radiofre-quence)
 radiogeoiogie $.f. parte a geologiei care utilizează tehnica radioactivităţii.
 ( < radio- -f geologie) radioghldâj s.n. conducerea unui vehicul în mişcare cu ajutorul undelor electromagnetice. (cf. fr. radioguidage) radiogoniometru s.n. aparat de radio-recepţie care permite să se determine direcţia din care vine o radioemisiune. (cf. fr. radiogoniometre) radiografia vb. I. ir. (rar) a face o radiografie. ( < fr. radiographier) radiogrâfic adj. referitor la radiografie, de radiografie. (< fr. radiographique) radiografie s.f. totalitatea procedeelor folosite pentru obţinerea unor probe fotografice cu ajutorul razelor X; (concr.) fotografie obţinută în acest fel. ( < fr. radiographie) radlogrâmă s.f. 1. radiotelegramă. 2. (fiz.) fotografie obţinută cu ajutorul razelor X. (cf. fr. radiogramme) radioizot6p s.m. (fiz.) izotop radioactiv.
 (cf. fr. radio-isoiope) radiojurnâl s.n. emisiune radiofonică cuprinzînd un buletin de ştiri, însoţit de comentarii, discuţii etc. (< fr. radio joumal) radio lâre s.f. pl. (zool.) clasă de animale p'rotozoare marine învelite într-o cochilie silicioasă; (la sg.) animal care face parte din această clasă. (< fr. radio laires) radioJant s.n. (petr.) rocă silicioasă marină rezultată din solidificarea depozitelor de cochilii de radiolare. (< fr. radio lari t)
 radiolocâţic s.f. determinarea poziţiei unui post de radioemisiune cu ajutorul a două sau a mai multor posturi de radiorecepţie. (<rus. radiolohaţiia) radiolOg s.m. (med.) specialist în radiologie şi radioterapie. ( < fr. radiologue) radiol6gic adj. referitor la radiologie, de radiologie. ( < fr. radiologique) radiologie s.f. 1. (fiz.) studiul razelor X şi al diferitelor lor aplicaţii. 2. ramură a medicinei care studiază organismul uman cu ajutorul razelor X şi folosirea acestora în tratamentul unor boli.
 ( < fr. radiologie) radiometru s.n. (fiz.) instrument folosit pentru compararea energiei diferitelor radiaţii. (< fr. radiometre) rad lom Icro metru s.n. (fiz.) instrument folosit pentru măsurarea intensităţilor de radiaţie foarte mici. radionavigâţie s.f. navigaţie care foloseşte mijloace radioelectrice pentru stabilirea orientării şi a poziţiei geografice. (cf. fr. radionavigation)
  radioreceptor s.n. aparat cu care se recepţionează emisiunile radiofonice, (cf. fr. radiorăcepteur) radiorecepţie s.f. recepţie a unei emisiuni radiofonice, (cf. fr. radiorăception) radiOs adj. 1. luminos, strălucitor. 2. (fig.) încîntat, cu faţa strălucitoare de bucurie. (< fr. radieux, it. radioso, cf. lat. radins — rază) radioscOpic adj. privitor Ia radioscopie, de radioscopie. (< fr. radioscopique) radioscopie s.f. (fiz.) examinare pe un ecran fluorescent a unui corp opac (în special a interiorului corpului omenesc), cu ajutorul umbrei proiectate de un fascicul de raze X care străbat acel corp; (concr.) imaginea obţinută în acest fel. (< fr. radioscopie) radlosOndâ s.f. (met.) instrument de sondaj meteorologic, folosit pentru cercetarea păturilor superioare ale atmosferei. (cf. fr. radiosonde) radiotfhnică s.f. 1. tehnica emisiunii, a recepţiei şi a utilizării undelor electromagnetice de înaltă frecvenţă. 2. tehnica fabricării aparatajului pentru radiocomunicaţii. (cf. fr. radiotechni-que)
  radiotelefonies./. comunicaţie radiofonică în ambele sensuri între două posturi, echipate fiecare cu aparate de emisiune şi de recepţie, (cf. fr. radiotdUphonie) radiotelegrafia vb. I. tr. a transmite (o ştire, o veste etc.) prin radiotelegrafie. (cf. fr. radiotittgraphier) radiotelegrăfic adj. privitor la radiotelegrafie. (cf. fr. radioteUgraphique) radiotelegrafie s.f. (fiz.) comunicaţie telegrafică prin unde electromagnetice; telegrafie fără fir. (cf. fr. radioUUgraphie) radiotelegrafist s.m. şi f. lucrător la un aparat de radiotelegrafie. (cf. fr. radio-Uligraphiste) radiotelegrămă s.f. telegramă transmisă prin radio; radiogramă, (cf. fr. radio-telegramme) rad iote lemecănică s.f. dirijarea mecanismelor mobile la distanţă cu ajutorul undelor radiofonice, (cf. fr. iradiotele-mecanique) radiotelescops.n. (astr.) instrument optic folosit pentru a observa fenomenele care nusîntaccesibile instrumentelor astronomice obişnuite, (cf. fr. radiotălescope) radioterapie s.f. (med.) tratament al unor boli cu ajutorul razelor X. ( < fr. radio thărapie) radiotrans misiune s.f. transmitere prin radio a unor sunete, a unor imagini etc. (cf. fr. radiotransmission) râdiu s.n. element radioactiv asemănător din punct de vedere chimic cu bariul; este întrebuinţat în fizică şi medicină.
  ( < fr. radium) rădius s.n. (anat.) cel mai subţire dintre cele două oase ale antebraţului. ( < fr., lat. radius) radOn s.n. element gazos radioactiv care ia naştere prin dezintegrarea radiului.
  ( < fr. radon, cf. germ. Radon)
 489
 rafală s.f. 1. pală, bătaie de vînt (scurtă, ..bruscă şi puternică). 3. (mii.) serie continuă de focuri trase cu o armă automată. (<fr. rafale) râfie s.f. nume dat mai multor plante exotice din grupa palmierilor, ale căror fibre sînt folosite la confecţionarea sforilor, a legăturilor etc. • fibră obţinută din nervurile frunzelor acestor plante. (< fr. raphia) rafina rb. I. 1. tr. (ind.) a curăţa (o substanţă, un produs etc.) de corpurile străine pe care le conţine. 2. tr. şi refl. (fig.) a (se) face mai subtil, mai delicat. ( < fr. raffiner) rafinament s.n. 1. fineţe, subtilitate excesivă. 2. (peior.) perfidie. (< fr. raffinement) rafinât adj. (despre o substanţă, un produs),
 1. curăţat de corpuri străine; obţinut prin rafinare. 2. (fig.) fin, delicat, subtil. 3. (peior.) perfid. (< rafina)
 rafinărie s.f. instalaţie, întreprindere pentru rafinarea anumitor produse (petrol, zahăr etc.). (cf. fr. raffinerie) rafintir s.n. lucrător într-o rafinărie.
 (cf. ir. raffineur) ragâdăs./. (med.; de obicei lapl.) nume dat unor mici ulceraţii care se formează pe piele şi pe mucoasa anală. (dr.ragnade) ragiân s.n. 1. croială specială pentru paltoane şi pardesie caracterizată prin aceea că mîneca porneşte chiar de sub guler. 2. pardesiu sau palton cu o asemenea croială. (< fr. raglan, cf. Raglan, n.p.)
 rahialgie s.f. (med.) dureri de-a lungul şirei spinării. (< fr. rachialgie, cf. gr. rachis — şira spinării, algos — durere) rahianestezie s.f. (med.) anestezie obţinută printr-o injecţie (cu novocainăetc.) în şira spinării, (cf. fr. rachi- anesthăsie) rahidiân adj. care ţine de şira spinării. O canal rahidian — canal format din vertebre, în care se află măduva spinării; anestezie rahidiană = rahianestezie. ( < fr. rachidien) râhiss.??. (bot.) ax principal la inflorescenţele gramineelor, pe care sînt dispuse florile şi spiculeţele. ( < fr., gr. rachis) rahitic adj., s.m. şi f. suferind de rahitism. • (om) nedezvoltat, slab. (< fr. rachitique) rahitism s.n. (med.) boală (manifestată în special la copii) caracterizată prin deformaţii ale oaselor, ca urmare a lipsei sărurilor de calciu în organism. (< fr. rachitisme)
 raid s.n. 1. incursiune rapidă executată de o unitate militară (în special de aviaţie) pe teritoriul unui stat inamic.
 2. drum aerian parcurs de un avion. (<engl., fr. raid)
 ral6n s.n. 1. fiecare dintre unităţile teritorial-administrative în care se împarte o regiune sau un oraş mare.
 •  (mii.) fişie de teren pe care acţionează o unitate militară în apărare. 2. secţie a unui magazin unde se găsesc mărfuri de acelaşi fel. (< fr. rayon, rus. raion)
                                                                                       ftAF-KAM
 ralonâl adj. privitor la raion, al raionu-Iul. (< raion) raionâre s.f. împărţire în raioane (1); repartizare a unor produse agricole sau industriale pentru anumite raioane (1). (< raion)
  rajâhs.m. prinţfeudal indian, conducător al unui ţinut. (< fr. rajah, cf. hind. radj)
  ral s.n. zgomot caracteristic al respiraţiei în afecţiunile bronhiilor sau ale plămînilor. (< fr. rale) raliâ vb. I. refl. a se aduna, a se strînge în jurul cuiva sau a ceva pentru a realiza o acţiune comună. • a adera la o părere, la o propunere etc. (< fr. rallier)
  rallentdndo adv. (muz.) rărind, încetinind mişcarea. (< it. rallentando) rama vb. I. intr. (rar) a vîsli. (< fr. ramer)
  râmă s.f. (rar) vîslă. (< fr. rame) ramblciâ vb. I. tr. a face un rambleu pentru o şosea, o cale ferată etc. • a umple cu rambleu golurile rămase într-o mină în urma exploatării. (< fr. rem-blayer)
  rambleiâj s.n. rambleiere. (< fr. rem-blayage)
  rambleu s.n. 1. umplutură de pămînt folosită pentru a umple un gol sau pentru a ridica un teren la nivelul necesar unei construcţii. 2. lucrare executată în scopul ridicării unui teren la nivelul necesar sau al susţinerii terasamentului unei căi ferate, al unei şosele etc. deasupra nivelului terenului. (< fr. remblai)
  ramburs s.n. sistem de expediţie a unui pachet prin poştă, în care plata transportului este făcută de destinatar, la primirea pachetului, (cf. fr. rembour-sement)
  rambursa vb. I. tr. a restitui, a înapoia cuiva o sumă de bani datorată. (< fr. rembourser) rambursabil adj. care se poate rambursa.
  (cf. fr. remboursable) râmi© s.f. (bot.) plantă textilă din Asia.
  •  fibră foarte suplă şi rezistentă, extrasă din această plantă. ( < fr. ramie)
  ramifică vb. I. refl. a se despărţi în mai multe ramuri, (cf. it. ramificare, fr. (< ramifier) ramificare s.f. faptul de a se ramifica. (ramifica)
  ramificaţie s.f. ramificare; încrucişare.
  •  (concr.) parte ramificată; ramură, braţ; prelungire, (cf. it. ramificazione)
  ramoli vb.lY. refl. a-şi pierde vioiciunea, agerimea minţii; a slăbi din punct de vedere fizic şi intelectual (din cauza bătrîneţii). ( < fr. ramollir) ramolisment s.n. (med.) ramolire. (< fr. ramollissement)
  ramolit adj., s.m. şi /. (cel) care şi-a pierdut vioiciunea, agerimea minţii (din cauza bătrîneţii). (< ramoli) rampânt adj. (arhit.; despre o suprafaţă) înclinat. (< fr. rampant)
ftAM-îlAS
  rămpă s.f. 1. teren înclinat, privit în sensul în care urcă. 2. platformă amenajată în staţii pentru încărcarea şi descărcarea vagoanelor de cale ferată.
  3.  balustradă (la o scară). 4. (teatru) partea din faţă a unei scene, unde sînt instalate luminile. O (expr.) a vedea lumina rampei = a intra în repertoriul unui teatru, a fi jucat în faţa publicului.
  6.   (anat.) compartiment din melcul urechii interne. (< fr. rampe) ranchiună s.f. pizmă, pică, ură ascunsă;
  dorinţă de răzbunare. (< fr. rancune) ranchlun6s adi. care poartă ranchiună;
  răzbunător, (cf. fr. rancuneux) randament s.n. 1. capacitatea de producţie a unei întreprinderi industriale sau comerciale, a unui teren agricol, a unui muncitor într-o unitate de timp dată. 2. (tehn.) raportul dintre lucrul mecanic produs şi energia consumată de un sistem tehnic (maşină, aparat etc.) pentru a produce acel lucru mecanic.
  ( < fr. rendement) rândă s.f. (mar.) pînză trapezoidală aflată pe catargul de Ia pupă. (< it. rania)
  ranfluare s.f. (mar.) operaţia de ridicare la suprafaţă si de repunere în stare de plutire a unei nave scufundate, (cf. fr. renflouement < renflouer) ranffirt s.n. (constr.) întăritură (formată din una sau mai multe piese) care susţine o (parte de) construcţie. (< fr. reni ort)
  rang s.n. 1. loc ocupat de o persoană sau de o instituţie într-o ierarhie. • treaptă. situaţie socială. 2. (mar.) clasificare a navelor potrivit mărimii sau armamentului lor. (< fr. rang) ranunculaci'e s.f. (bot.; la pl.) familie de plante erbacee dicotiledonate care au ca tip piciorul-cocoşului; (la sg.) plantă care face parte din această familie. (< fr. ranunculace) ranversâre s.f. evoluţie acrobatică prin care un avion execută o schimbare de direcţie de 180 grade, fiind săltat brusc în sus şi apoi lăsat să alunece pe o parte pînă ajunge cu botul în jos; întoarcere pe aripă. (cf. fr. renverser, renxersement) rapâco adj. răpitor; hrăpăreţ, apucător, lacom. (< it. rapace, cf. fr. rapace) rapacitatc s.f. însuşirea de a fi rapace;
  lăcomie, (cf. it. rapacitâ, fr. rapacită) rapel s.n. (tehn.) readucerea la poziţia iniţială a unei piese sau a unui sistem tehnic. • (med.) reînnoire a unui vaccin. (< fr. rappel) rapid adj. care se petrece într-un timp scurt; care se mişcă, care are loc repede.
  •    foarte înclinat, pieptiş. O tren rapid (şi subst., n.) = tren de mare viteză, caie opreşte numai în staţiile mari. (< fr. rapide) rapiditate s.f. repeziciune, iuţeală. (< rapid. cf. fr. rapidiU) rapUră s.f. (rar) spadă cu lama fină. ( < fr. rapilrc)
                                                                                                400
  rap6rt s.n. 1. 1. legătură, relaţie între fenomene, între noţiuni etc. pe care gîndirea omenească o poate constata şi stabili. • (la pl.) legături (de prietenie, de serviciu etc.). 2. (mat.) cîtul a două mărimi de acelaşi fel. 8. relaţie (numerică) între două valori.
 II.  (in expr.) c.aţă de raport = casă construită pentru a fi închiriată şi a aduce astfel beneficii. III. comunicare scrisă sau orală, dare de seamă, expozeu care se adresează către o instanţă judiciară, către un şef ierarhic, către o adunare generală etc ; momentul cînd se face această prezentare. ( < fr. rap-port)
 raportă vb. I. tr. I. (rar) a aduce venituri. beneficii; a produce. II. a relata (scris sau oral) unui şef ierarhic sau unei adunări o situaţie, rezultatul unei acti-vităţi etc. III. 1. a stabili un raport între două sau mai multe noţiuni. • refl. a face legătura cu ceva; a se referi. 2. (mat.) a găsi valoarea pe care o are o mărime, cînd a doua mărime are o valoare egală cu unitatea. 3. a reprezenta la o anumită scară, pe un plan, elementele unei ridicări topografice.
 ( < fr. raporteur) raportori s.m. şi f. cel care prezintă un raport. (< fr. raporteur) raportor2 s.n. (mat.) instrument gradat, în formă de semicerc, folosit pentru determinarea unghiurilor. (< fr. raporteur) rapsdd s.m. (ant.) cîntăreţ care colinda oraşele Greciei antice recitind fragmente din poeme epice. • (astăii) poet epic, bard. (cf. fr. rhapsode, gr. rapsodos)
 rapsodiâ vb. I. intr. (rar) a compune, a recita poeme epice. (cf. fr. rhapsoder) rapsodie s.f. 1. (ant.) episod dintr-un poem epic cîntat de rapsozi: cîntec epic. 2. (muz.) fantezie muzicală compusă pe motive variate, adesea populare, (cf. fr. rhapsodie, it. rapsodia, lat., gr. rhapsodia)
 rapt s.n. 1. (rar) răpire (a unei persoane). 2. jaf, hoţie. (< fr. rapt, cf. lat. raptus) rarefâcţie s.f. rarefiere, (cf. fr. rare-faction)
 rarefia i b. T. tr. şi refl. (fiz.; despre ţiaze) a(-şi) micşora densitatea; a (se) face mai rar. (< fr. rarefier) rarisim adj. ţparte rar. (< it. raris-simo)
 raritate s.f. 1. caracterul a ceea ce este rar. 2. lucru rar; (p. ext.) ceea ce este excepţional, ieşit din comun. (cf. fr. rarete, it. rarilă, lat. rari tas) răsăs./. (biol.) 1. varietate a unei specii de animale domestice, deosebită de alte varietăţi ale aceleiaşi specii şi ale cărei caractere distinctive se transmit de la o generaţie la alta; soi. 2. grup biologic de oameni care s-a format din cele mai vechi timpuri ale preistoriei, avînd drept caractere distinctive culoarea pielii, aspectul şi culoarea părului, trăsăturile feţei etc.; aceste parti-
491
 cularităţi nu contrazic unitatea biologică a întregii omeniri şi nu constituie un criteriu ştiinţific pentru diferenţierea ei tn grupări sociale. (<fr. race, cf. it. razia) raseologie s.f. parte a antropologiei care studiază rasele omeneşti, (cf. fr. race — rasă, gr. logos — vorbire) rasiâl adj. privitor la rasism, care ţine de rasism. (< fr. racial) rasism s.n. teorie reacţionară burgheză a inegalităţii raselor, emisă cu scopul de a constitui o justificare pentru dominarea şi subjugarea unor popoare.
 (< fr. racisme) rasist adj. rasial. II s.m. şi f. adept al rasismului. (< fr. raciste) raş chetă vb. I. tr. (tehn.) a curăţa o piesă metalică cu raşcheta. • (constr.) a freca o tencuială cu raşcheta pentru a-i da un aspect neted. (< raşchetă) raşchltă s.f. 1. (tehn.) daltă încovoiată cu care se rade vopseaua de pe piesele metalice care urmează să fie vopsite din nou. 2. (constr.) unealtă în formă de perie folosită la raşchetarea tencuielilor. (< it. raschietto) râşpel s.n. (tehn.) pilă lată de oţel, cu dinţi mari, folosită pentru răzuirea lemnului. (< germ. Raspel) rată. ob. I. 1. tr. a scăpa, a pierde o ocazie; a da greş. • a nu reuşi, a nu izbuti în ceva. 2. intr. (despre arme de foc) a nu lua foc. (< fr. rater) ratât adj. 1. care a dat greş; nereuşit, neizbutit. 2. (despre scriitori, artişti etc.; adesea subst.) care nu a izbutit să se afirme, (cf. fr. rată) râtă s.f. fiecare dintre părţile în care se eşalonează o sumă de bani sau o obligaţie de altă natură, pentru a fi achitată sau distribuită treptat, la anumite termene. (<germ. Rate) ratSu s.n. 1. neexplodare, neaprindere a unui proiectil, a unei arme de foc, a unui exploziv, 2. (tehn.) defect de funcţionare a unui motor cu explozie, care constă în arderea incompletă a combustibilului. (< fr. ratA) rafieid adj., s.n. (substanţă) care stîr-peşte şoarecii, (cf. fr. rat — şoarece, lat. caedere — a ucide) ratării s.f. (text.) dispozitiv la războiul mecanic de ţesut care ridică şi coboară iţele. (< fr. ratikre) ratifică vb. I. tr. a da valabilitate unui act, unui tratat etc. prin aprobarea sau confirmarea lui în formă autentică. (cf. it. ratificare, fr. ratifier) râţi© s.f. 1. cantitate de hrană, de apă etc. fixată pe un timp determinat potrivit unor anumite norme; porţie. 2. (mat.) diferenţa, respectiv cîtul constant, dintre doi termeni consecutivi ai unei progresii aritmetice, respectiv geometrice. (< fr. ration, it. razione, cf. lat. ratio) rattond vb. I. 1. intr. a judeca, a gîndi raţional. 2. tr. (rar) a raţionaliza. ( < fr. rationner, it. razionare)
                                                                                     RAS-RE
 raţlonâl adj. 1. potrivit raţiunii; logic; (despre oameni) înzestrat cu raţiune; cuminte. • (în filozofia raţionalUtă) izvorît din raţiune şi considerat ca independent de experienţa empirică şi anterior acesteia. 2. făcut cu judecată, cu măsură; sistematic, metodic. 3. (mat.; în expr.) număr raţional — număr egal cu cîtul a două numere întregi; funcţie raţională — funcţie exprimată prin raportul a două polinoame de una sau de mai multe variabile independente, (cf. fr. ralionnel. it. razionale, lat. rationalis) raţionalism s.n. (fii.) curent în teoria cunoaşterii, care consideră raţiunea ca unicul izvor al cunoaşterii, atribuindu-i elemente apriorice, universale şi necesare. (cf. fr. rationalisme) raţionalist adj. privitor la raţionalism, propriuraţionalismului. IIs.m. şi /.adept al raţionalismului, (cf. fr. raţionaliste) rationalizâ vb. I. tr. 1. (tehn.) a introduce metode de folosire mai justă a utilajului, a spaţiului de lucru etc. (într-o întreprindere, într-o ramură de producţie etc.). 2. (com.) a limita consumul unor produse (supunîndu-1 anumitor restricţii). 3. (mat.) a transforma o expresie algebrică cu un radical într-o expresie echivalentă, fără radical. ( < fr. raţiona User) raţionament, s.n. 1. (log.) operaţie mintală cu ajutorul căreia din două sau mai multe judecăţi se obţine o judecată nouă. 2. fel de a raţiona; judecată, (cf. it. ragionamento, fr. raisonnement) raţitine s.f. 1. (log.) facultatea omului de a cunoaşte, de a înţelege si de a judeca; judecată, gîndire; inteligenţă. 2. temei, justificare, motiv, o (expr.) raţiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică existenta (unui lucru). (< lat. ratio, cf. fr. ration, it. ragione) razânt adj. care rade, care trece cu repeziciune pe lîngă ceva atingîndu-1. (< fr. rasant) razânţă s.f. calitatea a ceea ce este razant; (spec.) calitate a traiectoriei unui mobil de a avea curbura mică.
 •    porţiune de traiectorie (aproape) paralelă cu orizontala, (cf. fr. rasan^e) răzie s.f. control inopinat făcut de organele ordinii publice pentru descoperirea infractorilor. ( < fr., it. razzia, cf. ar. rhazia — incursiune1» razmot s.n. (au.) zbor orizontal al unui avion la înălţime foarte mică. raznocmti s.m.pl. intelectualitate aparţinînd păturilor de mijloc în Rusia pre-revoluţionară, ai cărei reprezentanţi au jucat un rol important în mişcarea revoluţionară, în dezvoltarea ştiinţei, a literaturii .şi a artei ruse în care’au introdus spiritul democratismului militant. ( < rus. raznocineţ) rc s.m. (muz.) 1. a doua treaptă a gamei majore tip; sunetul şi nota corespunzătoare. 2» a treia coardă a unei viori. ( < fr., it. re)
 REA-REA
 reabilita vb. I. 1. ir. şi refl. a(-şi) restabili prestigiul ştirbit. 2. tr. (jur.) a repune, a reintegra pe cineva în drepturile pierdute (printr-o condamnare). ( < fr. rehabiliter) reabonă vb. I. refl. a se abona din nou.
 (cf. fr. reabonner) reactănts.m. (chim.) fiecare dintre substanţele definite care iau parte la o reacfie chimică. (< fr. rtactant) reactănţă &*./. (fiz.) 1. mărime de calcul, egală cu raportul dintre valoarea efectivă a tensiunii electrice alternative aplicată la bornele unui circuit electric fără rezistenţă electrică şi valoarea efectivă a intensităţii curentului electric pe care îl stabileşte în circuit. 2. bobină electrică a cărei reactanţă (1) este sensibilă. (< fr. rfactancp) reactiv adj. 1. (chim.) care reacţionează, folosit ca reactiv. 2. (fiz.) care are inducţie proprie sau capacitate electrică. li s.m. (chim.) substanţă chimică avînd proprietatea de a reacţiona în mod specific într-o reacţie. (< fr. reacţii)
 reactivă, vb. I. tr. 1. (rar) a repune în activitate. 2. (chim.; fiz.) a reînnoi pilele şi soluţia unui element pentru a-i intensifica puterea de acţiune. (< fr. râactivp-r)
 reactivitate s.f. însuşirea de a fi reactiv;
 reacţie 1a. o excitaţie, (cf. fr. reactivite) reactopropulsor .s.n. (tehn.) reactor a-vînd ca organ propulsor o elice antrenată de o turbină cu gaze, alimentată de gazele evacuate din camera de combustie a reactorului, reactdr s.n. (tehn.) 1. aparat propulsor care foloseşte forţa de reacţie a gazelor de ardere pentru a deplasa vehiculul pe care este montat. 2. dispozitiv pentru producerea unei reacţii nucleare prin bombardarea cu neutroni a unor anumite elemente; pilă atomică, (cf. fr. rcacteur) reactualiza vb. I. tr. a face din nou actual.
 ( < re- 4* actualiza) reăcţfo s.f. 1. faptul de a reacţiona; atitudiner manifestare ca răspuns la ceva. 2. (biol.) răspuns al materiei vii la acţiunea unui excitant. S. (chim.) transformarea uneia sau a mai multor substanţe chimice, cu ajutorul unor agenţi externi sau al altor substanţe chimice. 4. (fiz.) efect egal si de sens contrar, opus cauzei care produce o acţiune, (cf. fr. răaction, germ. Beahtion, rus. reakţiia)
 reacţlonâ vb. I. intr. a răspunde la o acţiune sau la o excitare exterioară într-un anumit fel. • a lua atitudine; a riposta, (după fr. reagir. it. reaqire) reacţionâl adj. (rar) care ţine de reacţie. de natura reacţiei, (cf. fr. răac-tionnel)
 reacţlonâr adj. care aparţine sau care este specific reacţiunii; retrograd.// s.m. şi f. partizan al reacţiunii politice; contrarevoluţionar. f< fr, răactionnaire)
                                                                                        m
 reacţionarism s.n. concepţie politică reacţionară; atitudine de reacţionar, ostilă faţă de progres. (< reacţionar)
 reacţirine s.f. împotrivire politică şi economică a claselor în declin faţă de orice manifestare a progresului social; luptă a claselor exploatatoare înfrînte pentru a-şi redobîndi drepturile pierdute. ( < fr. rdaction) readaptă vb. I. tr. şi refl. a (se) adapta din nou. (cf. fr. răadapter) readmite vb. III. tr. a admite din nou, a reprimi, (cf. fr. rdadmettre) reafirmă vb. I. tr. a afirma ceva din nou.
 (cf. fr. răaffirmer) reajusta vb. I. tr. a ajusta, a potrivi din nou; a adapta unei noi situaţii, (cf. fr. riajuster) reali s.m. mică monedă spaniolă de argint. (< sp., fr. rml) rcăl2 adj. care există în realitate, efectiv, adevărat. II s.n. ceea ce este real, ceea ce există; realitate, (cf. lat. realis, fr. reel, it. reale) realgâr s.n. (min.) sulfură naturală de arsen, care se găseşte cristalizată sau compactă în filoane de minereuri. (< fr. rcaUiar) realimenta vb. I. tr. a alimenta din nou; a reînnoi provizia (de alimente, de muniţii, de combustibil). (< re-+ alimenta) realism s.n. curent care promovează înţelegerea adîncă şi redarea cît mai fidelă a realităţii obiective în trăsăturile ei tipice, în artă şi în literatură. O realism socialist = metoda fundamentală a literaturii şi artei socialiste, care continuă cele mai valoroase tradiţii ale culturii progresiste, cerînd artistului o prezentare veridică, concretă a realităţii în dezvoltarea ei, în scopul transformării ideologice şi al educării oamenilor muncii în spiritul socialismului; realism ci'itic = curent artistic care înfăţişează realitatea vieţii sociale în caracterele ei esenţiale, stăruind mai ales asupra aspectelor ei negative, pentru care nu dă soluţii de îndreptare, (cf. fr. realisme) realist adj. bazat pe realism, pătruns de realism; specific realismului. • (despre scriitori, artişti etc.) care reprezintă realismul în artă. • (despre oameni; adesea subst.) cu spirit practic. II s.m. şi /. adept al realismului, (cf. fr. realiste) realltăle «./. ceea ce există efectiv; lucru real; (p. ext.) adevăr, o în realitate = de fapt. în adevăr. • (fii.) materia care există în afara conştiinţei omului şi independent de ea; natura, universul, (cf. fr. realite) realiză rb. I. tr. 1. a înfăptui, a face ceva. 2. a crea, a plăsmui; a desăvîrşi; a întruchipa. • refl. a se dezvolta deplin, a se desăvîrşi; a-şi pune în valoare capacităţile creatoare. 8. a obţines a cîştiga (ceva). (< fr. realiser)
 m
 realizăbil adj. care Se poate reattza.
 (cf. fr. răalUable) realizare s.Y. 1. acţiunea de a realiza şi rezultatul ei; înfăptuire. 2. lucru realizat. • creaţie. (< realiza) realfzatâr adi. care realizează: înfăptuitor. (cf. fr. realisaleur) realmente adv. în mod real; de fapt, în adevăr. (<it. realmente, cf. fr. reellement) reangaja vb. I. tr. şi reil. a (se) angaja din nou. • retl. a se angaja în cadrele active ale armatei după terminarea stagiului obligatoriu, (cf. fr. renyajer) reanimă vb. I. tr. a aduce din nou la viaţă, a reînsufleţi, (cf. fr. ranimer) reapilreâ vb. II. intr. a apărea din nou.
 (după fr. reapparaître) reasigură vb. T. tr. a asigura din nou; a reînnoi o asigurare, (după fr. reassu-rer)
 reasigurare s.f. operaţie prin care o societate de asigurări se asigură ea însăşi la o altă societate; suma depusă pentru această operaţie, (după fr. reasyurance) reaudiă vb. I. tr. (jur.) a audia din nou, a supune unui nou interogatoriu. ( < re- + audia) rebarbativ adj. respingător, urît, aspru (la înfăţişare). O (fig.) cuvînt rebarbativ — cuvînt cu aspect urît. complet străin pentru o limbă. ( < fr. rebarbatif) rebec s.7i. vechi instrument muzical în formă de lăută cu trei coarde, folosit de menestrelii medievali şi introdus în Europa de arabi. (< fr. rebec. cf. ar. rabab)
 rebel 1. adj., s.m. şi /. participant îa o rebeliune; cel care aţîţă la revoltă.
 •    nesupus, recalcitrant. 2. adj. (fi:).; despre o boală) care nu cedează în urma unui tratament medical; care se vindecă greu. ( < fr. rebelle) rebelltine *.(. răzvrătire, revoltă, (cf. fr. răbellion)
 rebobină ob. I. tr. a bobina din nou (o maşină electrică). (<fr. rebnbiner) rebus s.n. joc în care se exprimă prin semne, litere şi figuri, un proverb, un fragment de poezie, un titlu de carte etc. # (fij.) enigmă, şaradă. ( < fr. răbuş) rebut s.n. (tehn.) produs necorespunzător condiţiilor tehnice cerute şi care nu poate fi utilizat în scopul pentru care a fost făcut. O la rebut — la reformă; prost, rău, nefolositor. (< fr. rebut)
 rebutâ vb. I. tr. a da (ceva) la rebut; a respinge, a arunca (ca necorespunzător). ( < fr. rebuter) rec s.n. bară fixă (pe care se fac exerciţii de gimnastică). (< germ. Rech) recalcitrânt. adj. încăpăţînat, îndărătnic, nesupus, refractar. (< fr. recalcitrant)
 recalcitrânţă s.f. faptul de a fi recalcitrant : îndărătnicie, nesupunere; încăpăţânare. (cf. fr. recalcitrante)
                                                                                     REA-REC
 recalcula ob. I. tr. a calcula din nou, a stabili ceva pe baza unor noi calcule, (cf. fr. recalculer) recalifică vb. I. tr. şi refl. a (se) pregăti, a (se) instrui pentru o nouă calificare profesională. (< re- + califica) recapituTâ vb. I. tr. a reveni asupra punctelor esenţiale ale unei lucrări, ale unei chestiuni etc.; (p. ext.) a sintetiza, a rezuma. 9 a revedea, a trece în revistă, a enumera. (< fr. rdcapituler) recapitulâre s.f. acţiunea de a recapitula şi rezultatul ei. • operaţie de revedere sistematică a materiei parcurse.
 •    rememorare. (< recapitula) recapitulativ adj. care recapitulează; pentru recapitulare; (p. ext.) rezumativ. (cf. fr. recapitula ti f) recarbură vb. I. tr. a mări procentul de carbon al unui oţel în timpul fabricării, cînd acesta a pierdut carbon sub limita prescrisă. (< fr. recarburer) recensămînt s.n. operaţie de numărătoare (pe cale administrativă) a populaţiei, a animalelor etc. dintr-o ţară sau dintr-o regiune. O (fin.) recensământ fiscal — numărătoarea contribuabililor şi înregistrarea veniturilor lor susceptibile de a fi impuse de fisc. (cf. fr. recensement) recent adj. petrecut, apărut de curînd; nou, de curînd, proaspăt, ultim. (< fr. recent, it. recente) recenză vb. T. tr. 1. a analiza critic (o lucrare literară, un spectacol etc.); a comenta. 2. a face un recensămînt. ( < fr. recenser) recenzent s.m. autor al unei recenzii.
 (<germ. Rezensent) recenzie s.f. scurtă dare de seamă, comentariu cu caracter critic apreciativ privitor la o lucrare literară, ştiinţifică, la un spectacol etc. (cf. fr.‘ recen-sion. it. recensione) recenz6r s.m. participant la lucrările unui recensămînt. (cf. fr. recenseur) recepăj s.n. (silv.) operaţia de tăiere a tulpinii arborilor de la suprafaţa solului. (< fr. recepage) receptă vb. I. tr. a prinde, a capta; a recepţiona (unde sonore, luminoase etc.). (< receptor) receptacul s.n. (bot.) partea superioară lărgită a pedunculului floral al unei plante, unde se inserează organele de reproducere ale acesteia. (< lat., recep-taculmy, cf. fr. receptacle) receptiv adj. capabil de a recepţiona, de a primi impresii dinafară. O memorie receptivă = memorie care asimilează uşor. • (med.) predispus la anumite boli; plăpînd. (< fr. receptif) receptivitate s.f. însuşirea de a fi receptiv. • (med.) predispoziţie la anumite boli. (cf. fr. receptivită) recept6r adj. (tehn.) care receptează, care primeşte (o acţiune mecanică, un curent etc.). / s.n. sistem tehnic care primeşte o anumită formă de energie pentru a o transforma în alta. O receptor
 JKEC-llEC
40i
 telefonie -- aparat carc transformă oscilaţiile electromagnetice dintr-un circuit electric în oscilaţiiacustice ;(p.ext.) piesă care serveşte pentru a asculta şi a vorbi la telefon, (cf. fr. rccepteur)' recepţie s.f. 1. (tehn.) luare în primire a unui material sau a unei lucrări pe baza unor verificări calitative. 2. prindere, eaptarc de unde sonore sau electromagneticc. 3. reuniune, banchet, primire cu caracter festiv, (cf. fr. rdeeption, lat. rece p ti o) recepţiona ■/./>. I. tr. 1. a verifica din punct de vedere al executării sau al calităţii, a lua în primire (un material, o lucrare etc.). 2. a recepta (unde radiofonice, emisiuni). (< recepţie) recepţionâr ţ.m. şi f. persoană împuternicită să efectueze o recepţie (1). ( < fr. r-Jcepti onnaire ) rechin s.m. 1. peşte marin răpitor cu trupul fusiform, cu botul ascuţit şi cu mai multe şiruri de dinţi. 2. (fig.) om lipsit descrupule, hrăpăreţ, lacom. (< fr. rcquin)
 rechizite s.j. pl. materiale pentru scris necesare unui şcolar. într-un birou etc. (<germ. Rrquhit) rechizitoriu s.n. (jur.) 1. act prin care un procuror îşi sprijină acuzarea si cere condamnarea unui acuzat. • expunere a procurorului în care acesta arată punctele de acuzare. 2. (fig.) acuzare \iolentă, bazată pe o amplă documentare, (cf. fr. requisitoire) rechiziţie s.f. măsură excepţională prin care statul obligă pe cetăţeni la anumite servicii sau la cedarea unor bunuri necesare. în anumite perioade, (cf. fr. requisition, lat. requisiiio) rechizitiond cb. I. tr. a lua prin rechi-ziţie, a supune reehiziţiei. (< fr. re-quisitionner. cf. lat. requircre — acere) recidivă cb. I intr. 1. (jur ; despre un fost delincvent) a repeta acelaşi delict, aceeaşi crimă. 2. (med.; despre o boală) a apărea din nou după o aparentă vindecare. ( < fr. recidiver) recidivă s.f. 1. (jur.) repetare a aceluiaşi delict, a aceleiaşi crime. 2. (med.) reapariţie, revenire a unei boli. ( < fr. recidive, cf. lat. recidivus — care cade în aceeaşi greşeală) recidivist adj., s.m. şi f. (persoană) care se află în recidivă, (p. ext.) (persoană) care repetă aceeaşi greşeală, (cf. fr. recidiviste) reeîî s.n. (>ieol.) formaţie de stînci submarine rezultată prin acumularea de organisme care trăiesc în colonii şi care secretă carbonat de calciu. ( < fr. recif) recipient s.ri. v as în care se ţine. se transportă un material solid (în stare de granule sau de pulbere), liebid sau gazos. (< fr. recipient, cf. lat. reci-piens — care primeşte) rccipîsă s.i. adeverinţă, dovadă oficială, autentică care con firmă primirea unor acte, a unor telegrame etc. (< fr. răc4pi$$e, cf. lat. recepisse — a fi primit)
 reciproc adj. care are loc între două lucruri, între două persoane care acţionează unul sau una asupra altuia sau alteia; mutual. O (mat.) ecuaţie reciprocă = ecuaţie cu o singură necunoscută, ale cărei rădăcini sînt două cîte două, una reciproca celeilalte; (mat.) teoremă reciprocă (şi subst., f.) — teoremă ale cărei premise sînt concluziile altei teoreme şi invers; (log.) judecăţi reciproce = judecăţi în care subiectul uneia poate să devină predicatul celeilalte şi invers; (gram.) reflexie reciproc — reflexiv care arată că acţiunea este făcută simultan de două subiecte, fiecare dintre acestea suferind efectele acţiunii celuilalt. • (jur.; despre convenţii, oblinaţii) care angajează în egală măsură părţile contractante. ( < fr. reciproque, cf. lat. reci-procus)
 reciprocitate s.f. însuşirea a ceea ce este reciproc. ( < fr. reciproci tr) reclrcutaţio s.f. reintroducerea agentului caloric sau frigorific într-o instalaţie de încălzire sau de răcire; reintroducere a unui material într-o instalaţie în care se produce o reacţie chimică. ( < re- + circulaţie) recită vb. I. tr. a spune cu voce tare (de obicei pe de rost) o poezie sau o bucată în proză; a declama. (< fr. reciter, it., lat. recitare) recital s.n. (muz.) concert în carc cîntă (la un singur instrument) un singur artist sau un singur ansamblu. ( < fr. recital, cf. engl. recital) recitativ s.n. (muz.) pasaj dintr-o bucată muzicală executat de un solist ca o declamaţie şi servind la separarea ariilor. ( < fr. recitatif, it. recitativo) recitator s.m. cel care recită, (cf. fr. recitat cur)
 reclama vb. I. tr. 1. a cere, a pretinde insistent ceva (pe baza unui drept); a revendica. • a necesita, a impune. 2. a pîrî, a denunţa, a face o reclamaţie contra cui\a. (< fr. reclamer, cf, lat. reclamare)
 reclamrtnt s.m. şi f. (jur.) cel care reclamă în faţa justiţiei (recunoaşterea unui drept). (< fr. reclamant) reclamaţie a.f. faptul de a reclama; petiţie,' protest, plîngere împotriva unui abuz etc. (cf. fr. reclamation. lat. rec lama tio) reclamă s.f. articol mic inserat într-o publicaţie, prin care se recomandă publicului un produs industrial, o carte, un spectacol etc. • recomandare, prezentare cu ajutorul publicităţii sau al altor mijloace a unui produs, a unui spectacol etc. • totalitatea mijloacelor piin care se prezintă şl se popularizează un produs, o carte etc. (< fr. rcclame, cf. germ. Rehlame) reclasă vb. T. ir. 1. a clasa din nou, a face noi categorii. 2. a reeduca (un condamnat, un delincvent) pentru a(-l) reabilita, (cf. fr. reclasser)
 495
 recluziune .«.f. (ieşit din ui) pedeapsă de drept comun constînd în pierderea libertăţii şi supunerea la muncă. (cf. fr. reclusion, lat. reclu^io) recolta vb. I. tr. 1. a strînge. a culege recolta. 2. (med.) a lua sînge. spută etc. pentru a le analiza în laborator.
  ( < fr. recolter) recdllă <./. 1. strîngere a roadelor pămîn-tului; cules. 2. produsele agricole culese într-o anumită perioadă; rod.
  •  (fig.) rezultatul unei culegeri; bunuri adunate. (< fr. recolte, cf. it. ricolta)
  recomanda vb. I. 1. tr. a sfătui, a îndemna (la ceva); a prescrie, a indica (ceva). 2. tr. a-şi da o părere favorabilă (despre cineva sau ceva). • a propune, a indica (pe cineva) pentru un post. 3. refl. a se prezenta (cuiva), a-şi spune numele în vederea cunoaşterii; a face cunoştinţă. • a se da drept... • tr. a face prezentările.
  (< fr. recommander) recomandabil adj. care se poate recomanda; indicat, potrivit, (cf. fr. recom-mandable)
  recomandat adj. 1. indicat, potrivit. 2. (despre scrisori, colete etc.; adesea subst.) care este francat cu o taxă specială. pentru a se remite destinatarului sub semnătură, (cf. fr. re-commande) recomandâţie s.f. recomandare, (cf. fr. recommandation)
  recompensa vb. I. tr. a da o recompensă;
  a răsplăti. ( < fr. recompensei') recompensă s.f. răsplată, gratificaţie.
  ( < fr. recompense) recompoziţie s.f. recompunere. (< fr.
  recomposition) recomprimăre s.f. ridicare a presi iinii gazelor dintr-o conductă de alimentare cu gaze, făcută din loc în loc pe conductă pentru a învinge rezistenţele de curgere. (< re-+ comprimare, după fr. recompression) recompune vb. III. tr. a compune la loc, din nou. ( < re- 4- compune, după fr. recomvoser) reconcilia vb. I. tr. şi refl. a (se) împăca din nou; a (se) înţelege. (< fr. rccon-cilier)
  reconciliâbil adj. care se poate reconcilia. împăca din nou. (cf. fr. rdconci-liable)
  recondiţiona ob. I. tr. (tehn.) a readuce în stare bună, a repara, (cf. fr. recon-ditionner)
  reconducţie s.f. (jur.) reînnoire a unui contract de închiriere sau de arendă. ( < fr. reconduction) reconfirmă, vb. I. tr. a confirma din nou. (cf. fr. reconfirmer) reconfortă cb. I. tr. şi refl. a (se) întări, a (se) fortifica, a (se) reface (fizic sau ni oral). ( < fr. rcconlortcr) reconfortant adj. care dă putere; întăritor. // s.n. substanţă care reconfortează. ( < reconfort ant.)
                                                                                         REC-REU
  reconsideră vb. I. tr. a interpreta dintr-un punct de vedere nou, ştiinţific (un autor, o operă, un eveniment). (< fr. reconsiderer) reconstituant adj. (med.) tonic. (< fr.
  reconstituant) reconstitui vb. TV. tr. 1. a constitui din nou. a recompune. • (\in,;o.) a stabili forma aproximativă a unui cuvînt neatestat dintr-o limbă, pe baza legilor de corespondenţă fonetică. 2. (jur.) a restabili un fapt aşa cum a fost. 3. a reface un edificiu, o operă de artă pe bază de fragmente sau de documente, (cf. fr. reconstituer) reconstrucţie s.f. reconstruire, reclădire; refacere. • (lingv.) reconstituire, (cf. fr. reconstruction) reconstrui vb. IV. tr. a construi din nou; a reface pe baze noi. • (fig.) a reconstitui. (cf. fr. reconstruire) reconvenţionâlă adj. f. (jur.-, în expr.) cerere reconvenţionaiâ = cerere făcută de pîrît, prin care acesta cere reclamantului acelaşi lucru cerut, lui de reclamant, în faţa aceleiaşi instanţe, (cf. fr. reconventionnelle) recopiă vb. I. tr. a copia din nou, a face o copie nouă. (cf. fr. recopier) rec6rd s.n. (sport) performanţă constatată oficial, care întrece toate rezultatele obţinute pînă la o anumită dată în competiţiile de acelaşi gen. (< fr., engl. record) recordman s.m. şi f. (sport) realizator, deţinător al unui record. (< fr., engl. recordman) recrcâi vb. I. tr. şi refl. a (se) destinde, a (se) odihni; a(-şi) reface forţele. ( < fr. recreer, cf. lat., recreare — a reface) rec-red* vb. I. tr. a crea din nou (< fr. recreer)
  recreativ adj. care recreează, care destinde. (< fr. recreatif) recreaţie s.f. faptul de a (se) recrea i ; odihnă după un efort susţinut; destindere. • pauză între două ore de curs în şcoli. (cf. fr. recreation, lat. recreatio)
  recrimind vb. I. tr. (rar) a răspunde unor acuzaţii sau unor injurii prin alte acuzaţii sau injurii; a reproşa, a acuza. ( < fr. r^criminer) recriminare s.f. acuzaţie, mustrare ca răspuns la altă acuzaţie, la altă mustrare. (după fr. recriminalion) rccristalizâro s.f. (chim.) proces de schimbare a structurii cristaline a unui corp. ( <re- -f cristalizare) recrudescent adj. care îşi reia forţa, intensitatea. ( < fr. recrudescent) recrudescenţă s.f. (mnl.) înrăutăţire, agravare, revenire mai acută a unei boli. • (fig.) reluare mai intensă, creştere, întărire a unei activităţi, a unei stări etc. (< fr. recrudescence, cf. lat. recru.descere — a se întări) recnit s.m. tînăr aparţinînd ultimului contingent chemat sub arme; soldat încorporat de puţin timp. 6 (fio.;
 REC-REC
 fam.) persoană intrată de curînd într-o asociaţie, într-o mişcare; începător, (cf. fr. recrue) recrută vb. I. fr. 1. a înscrie, a încorpora tineri pentru stagiul militar; a angaja în armată soldaţi. • intr. a se prezenta pentru înscrierea în evidenţa armatei. 2. (fig.) a angaja, a atrage, a primi noi membri (într-o asociaţie etc.). (< fr. recruter) rect s.n. (anat.) partea ultimă a intestinului gros, la capătul căreia se află anusul. (< fr. rectum) rectăl adj. de (la) rect; al rectului. ( < fr. redai)
 r^cte adv. cu adevărat; anume. (< lat. rec te)
 rect.angulăr adj. (rar) dreptunghiular.
 (< fr. rectangulaire) rectifică rb. I. tr.l. a îndrepta, a corecta. 2. (tehn.) a netezi suprafaţa unei piese metalice cu o piatră abrazivă. 3. (chim.) a purifica (un lichid) prin distilare; a rafina, (cf. fr. rectifier) rectificator adj. care rectifică. // s.m. muncitor calificat care lucrează la rectificări, (cf. fr. rectificateur) rectiliniâr adj. (fiz.) ortoscopic. (cf. fr.
 rectilinăaire) rectiliniu adj. (mat.) în linie dreaptă.
 •     (despre figuri geometrice) compus din linii drepte, (cf. fr. rectiligne) rectitudine s.f. 1. starea, calitatea unei linii drepte. 2. (fig.) spirit de dreptate; sinceritate, (cf. lat. rectitudo, it. rettitudine) r6cto s.n. (op. verso) prima pagină a unei foi (scrise, tipărite). (< fr., lat. recto)
 rector s.m. conducător al unei universităţi sau al unui institut politehnic. (< fr. recteur) rectorăt s.n. demnitate, funcţie de rector; biroul şi serviciile care ţin de rector; timpul cît cineva deţine funcţia de rector. (< fr. rectorat) rectrice s.f. fiecare dintre penele din coada păsărilor, care servesc la dirijarea zborului. (<fr. [pennes] rec-trices)
 recţitine s.f. (gram.) calitatea unui cuvînt de a atrage în frază un anumit determinant; legătura stabilită între cuvinte şi determinantele lor. (cf. lat. rectio — conducere) recuceri vb. IV. tr. a cuceri din nou.
 (după fr. reconquărir) rectil s.n. (tehn.) mişcare înapoi a unui corp, ca reacţie faţă de o forţă exercitată asupra lui de un alt corp, care are o mişcare într-un anumit sens, considerat ca sens înainte. 0 distanţă parcursă de un corp în timpul mişcării sale înapoi, provocată prin reacţie. (< fr. recul) reculă vb. I. intr. (tehn.) a face un recul;
 a se smuci înapoi. (< fr. reculer) reculănt. adj. (despre un mecanism) care reculează. ( < fr. reculant) reculăres./. faptul de arecula. ( <recula)
                                                                                                496
 reculege vb. III. refl. a-şi veni în fire, a-şi recăpăta calmul, liniştea; a se regăsi. 0 a medita profund, a se cufunda în meditaţie, (după fr. re-cueillir)
 recul^ucre s.f. acţiunea de a se reculege şi rezultatul ei. O moment de reculegere
 —  moment de tăcere şi meditaţie în memoria unui dispărut. (< reculege)
 recunoaşte ib. III. tr. 1. a identifica un lucru, o persoană etc., cunoscute mai înainte. • a considera şi a arăta că (un guvern, un stat) este îndreptăţit să-şi exercite puterea, să existe. 2. a admite ca bun. ca adevărat; a mărturisi. 3. (mii.) a cerceta terenul şi poziţiile inamice; a cerceta terenul pe unde urmează să meargă o unitate. 4. a se arăta recunoscător, (după fr. recon-naltre)
 recunoscător adj. care poartă (cuiva) recunoştinţă, (după fr. reconnaissant) recunoştinţa s.f. aducere aminte cu dragoste, cu devotament, a unei binefaceri primite; gratitudine, (după it. riconos-cenza, fr. recovnaissance) recuperă rb. I. tr. 1. a recîştiga. a redo* bîndi. ?. a folosi un material sau o energie care în mod obişnuit se pierde, (cf. fr. recuperer, it., lat., recuperare) recuperabil adj. care se poate recupera.
 (< recupera, cf. fr. recuperable) recuperator *.n. nume dat diferitelor aparate cu care se recuperează deşeu-rile de materiale sau energia care se pierdea în mod obişnuit, (cf. fr. recupera teur)
 recurenţi s.m. şi f. (jur.) cel care face un recurs în justiţie. ( < recurs) recurent2 adj. (med.; despre o boală) care revine, recidivează. O febră recurentă = boală infecţioasă, avînd aceleaşi simptome ca febra tifoidă. (< fr. rfcun'ent, cf. lat. recurrens < recurrere
 —  a reveni înapoh
 recurenţă s.t. caracterul a ceea ce este recurent; revenire. O (loq.) demonstraţie prin recurentă — demonstraţie prin inducţie completă, (cf. fr. re-currence)
 rectirge vb. III. intr. a apela (la cineva sau la ceva); a se servi, a face uz de... (după fr. recourir) recurs s.n. (jur.) cale de atac prin care se cere unei instanţe superioare casarea
 l.otărîrii unei instanţe inferioare. ( < fr. recours)
 rccurs^rlu adj. (jur.) prin care se exercită dreptul de recurs, (cf. fr. recursoire) recuză >;b. I. tr. (jur.) a respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscîn-du-i autoritatea, bănuindu-1 de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaşte ceva. (< fr. nicuser. cf. lat. recuzare)
 recuzăMl adj. care se poate recuza, (cf.
 fr. rtcusab'e) recuzită s.f. totalitatea obiectelor cu care se montează o piesă de teatru, un film etc. (<germ. Requisit)
 497
 reciizltdr s.m. şi i. cel care procură şi păstrează recuzita unui teatru sau a unui studiou cinematografic. (< recurită) rec\lem s.n. <bU.) slujbă catolică, rugăciune pentru pomenirea celor morţi.
 •   muzică compusă pentru această rugăciune. (< lat., fr., germ. Requiem)
 rcdâ vb. I. tr. 1. a restitui. 2. (fig.) a reprezenta, a exprima, a reproduce, (după fr. redonner) redacta vb. I. tr. a compune, a formula în scris, a scrie (un act, un studiu etc.). (< redactor, cf. lat. redactum, fr. rMaction)
 redrfctor s.m. şi /. persoană care scrie, care compune (un act, un articol). • scriitor, publicist care redactează un ziar, o revistă. O redactor responsabil (sau şef) — persoană din colectivul de redacţie al unei cărţi, al unui periodic, care ÎM asumă în mod oficial răspunderea celor publicate. (< fr. redacteur) redâcţie s.f. colectiv de redactori care lucrează la un ziar, la o revistă, într-o editură etc. • local unde sînt instalate birourile redactorilor unei reviste, unui ziar etc. (cf. fr. rMaction) rod act Io n ii! adi. de redacţie, al redacţiei.
 (cf. fr. rădactionnel) redân s. n.i (mii.) lucrare de fortificaţie, compusă din două laturi egale ca lungime, formînd un unghi ascuţit. 2. suprafaţa proeminentă inferioară, de contact cu apa, a cocei sau a flo-toarelor unui hidroavion. ( < fr. redan) redempţiunes.f. (rar) izbăvire, mîntuire. (< fr. redemption, cf. lat. redemptio — răscumpărare^ redeschide vb. III. tr. şi refl. a (se) deschide din nou. • refl. (fig.; despre şcoli, instituia etc.) a-şi relua activitatea. ( < re-+ deschide) redescoperi vb. IV tr. a descoperi din nou. ( < re--\-descoperi) redeşteptă vb. I. 1. ir. şi refl. a (se) deştepta din nou, a readuce sau a-şi reveni în fire. • (fig.) a izbucni, a (se) trezi din nou. 2. tr. a aminti, a evoca, (după fr. reveiller) redeveni vb. IV. intr. a deveni, a fi din nou ca înainte, (cf. fr. redevenir) redevenţă s.f. (fin.: in economia capitalistă) cotă plătibilă la date fixe care se plăteşte capitaliştilor din produsul unei exploatări. ( < fr. redecance) reâing6t&s .f. haină bărbătească de ceremonie cu poalele lungi. ( < fr. redingote, cf. engl. riding — a călări, coat — haină) redistllâ rb. I. tr. (ind.) a supune unui nou proces de distilare, pentru a obţine un produs mai pur. (cf. fr. redistiller) redond&nt adj. (rar; despre un discurs, o scriere) superfluu, plin de emfază. ( < fr. redondant) redresâ rb. I. tr. 1. a îndrepta, a aduce (ceva) în poziţie. în situaţie normală.
 •   tr. şi refl. (fig.) a (se) reface, a (se'» înviora. 2. (tehn.) a transforma un curent electric alternativ în curent continuu. (<fr. redresser)
                                                                                         REC-REF
 redresor adj. (tehn.) care redresează. I! s.n. 1. aparat pentru transformarea unui curent electric alternativ în curent continuu. 2. sistem optic servind pentru redarea imaginii unui obiect de către un instrument optic, în poziţia sa reală. 3. dispozitiv care readuce în direcţia iniţială un curent lichid, fluid, care a fost abătut de un obstacol oarecare. (cf. fr. redresbeur) reduce vb. III. tr. I. a micşora, a scădea.
 •    (mat.) a simplifica o fracţie sau o expresie algebrică. 2. a restrînge, a limita. 3. (chim.) a elimina oxigenul dintr-o combinaţie. (<lat. reducere, cf. fr. reduire) reductibil adj. care se poate reduce, care se poate simplifica, (cf. fr. reductib.le) reductibilitate s.f. însuşirea a ceea ce este reductibil, (cf. fr. reductibili te) reductor s.n. 1. (tehn.) aparat sau dispozitiv folosit pentru a reduce o viteză, o presiune etc. 2. (chim.) material cu afinitate mare pentru oxigen, folosit pentru reducerea substanţelor oxidante, (cf. fr. reducteur) reducţie s.f. faptul de a reduce. • (concr.) copie în mic a unui obiect. • (tehn.) piesă care permite racordarea tuburilor sau a ţevilor de diametre diferite, (cf. fr. reduction) reduplica cb. I. tr. (rar) a dubla. • (gram.) a repeta într-un cuvînt o silabă sau o literă. (< it. reduplicare) reduplicâfie s.f. reduplicare. (cf. it.
 reduplicazione, lat. reduplicatio) rediis adj. 1. micşorat, scăzut. • (mat.; despre fracţii şi expresii algebrice) simplificat. 2. (despre oameni) lipsit de inteligenţă: mărginit, prost. 3. (chim.; despre substanţe) din care s-a eliminat oxigenul. (< reduce) redutâbil adi. de temut. (cf. fr. redou-table)
 reechilibrare *./. revenire la starea de echilibru. ( < re- -f echilibrare) reedita vb. I. tr. 1. a retipări, a publica într-o nouă ediţie. 2. (fig.) a repune în circulaţie, â readuce în discuţie (o idee, o concepţie etc.). (cf. fr. reedi ter)
 reeduca vb. I. tr. a reface educaţia morală şi politică (a cuiva), (cf. fr. ’reeduquer) reeliffîMI adj. (despre o persoană) care poate fi reales, (cf. fr. reeligible) reevaluâ vb. I. tr. a evalua din nou ceva. ( < re- + evalua) reexamina vb. I. tr. a examina din nou (pe cineva). • a cerceta, a studia, a lua din nou în discuţie (o problemă etc.). (< re- -(- examina) reface vb. IIT. tr. 1. a face din nou; a repara. 2. a reconstrui. • (fiii.) tr. şi refl. a (se) face din nou sănătos, a (se) întrema. 3. a schimba, a transforma. ( < re- + face, după fr. refaire) refeetâr s.n. (rar) sală de mîncare, sufragerie comună într-o mănăstire, în internate etc. (< lat. refectorhnn, cf, fr. răfee toi re)
 REF-REF
  referă! s.n. dare de seamă, asupra unei activităţi, a unei cărţi etc. • raport scurt făcut pe marginea unei cereri, a unui act etc. ( < fr. refere) referendum s.n. vot prin care cetăţenii unei ţări se pronunţă asupra unei chestiuni’ importante de ordin general. (< fr., lat. referendum) referent *.m. şi f. specialist al unei instituţii, care dă îndrumări şi informai ii într-un anumit. domeniu. • cel care face un referat. ( < germ. Referent) referi oh. IV. 1. intr. a face un referat; a raporta. 2. refl. a face legătură, a se raporta (la ceva sau la cineva), (cf. fr. referer)
  referinţă.?./. 1. informaţie, lămurire dată asupra cuiva pentru a-1 caracteriza. 2, faptul de a raporta un lucru la altul sau o chestiune la alta. O (mat.; fiz.) sistem de referin'â — sistem de coordonate sau totalitatea sistemelor de coordonate imobile unul faţă de altul, la care se raportează poziţiile corpurilor.
  ( < fr. reference) referitor adj. care priveşte, care se raportă la ceva sau la cineva; privitor.
  ( < referi)
  reflect adj. (bot.: despre ramuri, frunze etc.) care are. în raport cu tulpina, direcţia în afară şi în jos. (cf*. fr. reflet)
  reflectă "b. T. 1. tr. şi refl. (despre mnete, lumină etc.) a (se) răsfrînge. • tr. (fig.) a oglindi, a exprima: a reda. 2. intr. a gîndi, a cugeta, a medita, (cf. fr. refleter, lat. reflectere) reflector s.n. (fiz.) aparat, construit astfel încît să poată reflecta lumină, raze infrarosii sau ultraviolete etc. • oglindă concavă care reflectă lumina într-o direcţie voită; (p. ext.) proiector, (cf. fr. reflenteur) reflecţie s.f. 1. cugetare, meditaţie, gîndire. 2. reflexie (1). (cf. fr. reflexion, lat. rcflexio) reflex s.n. 1. rază reflectată; sclipire.
  2.   (fij.) oglindire, reflectare. • (fiziol.) reacţie adecvată a organismului faţă de un excitant,, care se produce pe cale nervoasă, fără intervenţia voinţei. II adj. (fiziol.) produs prin’reflex; de natura reflexului. (<fr. reflexe) reflexie s.f. 1. (fiz.) fenomen de răsfrîn-gere a unei raze luminoase sau sonore atunci cînd aceasta întîlneşte o suprafaţă lucioasă sau dură. 2. reflecţie
  (1). (cf. fr. reflexion, lat. reflertio, refl exio)
  reflexiv adj. 1. (despre persoane) gîndi-tor; meditativ. 2. care se răsfrînge. O (jram.; ~n expr.) diateză reflexivă = diateză care arată că acţiunea unui verb se răsfrînge asupra subiectului gramatical care o face; verb reflexiv = verb la diateza reflexivă ; pronume reflexiv = pronume reprezentînd persoana asupra căreia se răsfrînge acţiunea verbului reflexiv. // s.n. diateza reflexivă, (cf. 1;U. reflexivus, germ. reflexiv)
                                                                                                 498
  reflnx s.n. fenomenul de retragere pe* riodică a apei mărilor şi oceanelor datorită atracţiei lunii şi a soarelui. • (fi').) descreştere, regres. (< fr. reflux)
  reformă / b. T. tr. 1. a îndrepta, a îmbunătăţi (o situaţie, o concepţie etc.). 2. a scoate din uz, a da la reformă (un aparat, o maşină, efecte etc.). (< fr. reformer)
  reformator adj., s.m. şi f. (propagator) de reforme, (cel) care reformează, care înnoieşte. ( < fr. r^formateur, cf. lat. reformator) reVOrmă s.f. 1. schimbare (în bine'), modificare legală a unei stări de lucruri.
  2. mişcare social-politică şi religioasă împotriva feudalismului şi a papalităţii, apărută în Europa apuseană în secolul al XVI-lea, care a dus la crearea bisericii reformate sau protestante.
  3. totalitatea materialelor, efectelor, armelor etc. socotite la un moment dat ca inutilizabile, (cf. fr. reforme, germ. Reform, it. riforma)
  reformism s.n. atitudine politică bazată pe propagarea reformelor. • curent politic oportunist în mişcarea muncitorească. care neagă necesitatea revoluţiei si a dictaturii proletariatului si preconizează înlocuirea luptei revoluţionare cu reforme mărunte, care nu ating bazele orinduirii capitaliste, (cf. fr. reformisme) reformist adj. care preconizează reformismul. făcut în spiritul reformismului. !> s.m. si /. adept al reformismului. (cf. fr. reformiste) refracta >:b. I. refl (fiz ; despre unde, raze de lumină) a se frînge, a devia; a suferi fenomenul refracţiei. (< fr. refracter) refractar adj. 1. (tehn.: despre materiale) rezistent la temperaturi înalte. 2. (fig.:     despre versoane) nesupus;
  care rezistă, se împotriveşte; rebel.
  ( < fr. refractaire. cf. lat. refractarius) refractaritâtos.f. (tehn.) 1. calitatea unui material de a fi refractar. 2. temperatura la care cedează un material refractar. (cf. fr. refractari te) refract^metru s.n. (fiz.) instrument pentru determinarea indicelui de refracţie. ( < fr. reJractometre) refractor s.n. (a^lr.) lunetă astronomică al cărei obiectiv este o lentilă, (cf. fr. refrarteur)
  refracţie *■./. (fiz.) fenomenul de deviere a unei raze luminoase, sonore sau a unei unde electromagnetice care străbate medii transparente (de densităţi) diferite. O indice de refracţie — număr care reprezintă cîtul dintre viteza unei radiaţii electromagnetice în vid şi viteza ei în mediul respectiv din care provine, (cf. fr. refra< tion) refrangîbil adj. (fiz.) care se poate refracta. (cf. fr. răfrangible) refrangiMlitâte *./.    (fi?.) însuşirea a
  ceea ce este refrangibil. (cf. fr. răfran-gibilite.)
m
  refren s.n. vers (sau grup de versuri) repetat după l'iecare strofă a unei poezii sau după un cuplet: frîntură de melodie care se repetă într-un cîntec. • (fin.) frază repetată stereotip. (< fr. refrain) refrigerâ rb. I. intr. (tehn.) a răci; (p. ext.) a îngheţa. ( < fr. refrigărer, it. refrigerare) refrigera16r <.n. (tehn.) partea dintr-o instalaţie frigorigenă în care se produce scăderea de temperatură, (cf. fr. re-frigărateur) retrigerdfie s.f. (tehn.) răcire; îngheţare: refrigerare, (cf. fr. refrig&ration) refrigerent adj. (rar) care răceşte, răci-tor.' // s.n. (tehn.) aparat dintr-o instalaţie de distilare. care răceşte prin condensare vaporii produşi prin fierbere. (cf. fr. refrigerent) reîringent adj. (fiz.; despre un mediu) care refractă razele luminoase, (< fr. refringent)
  refugiâ vb. T. refl. a fugi, a se pune la adăpost de o urmărire, de un pericol etc. • (fig.) a se retrage într-un loc ferit de zgomote si puţin frecventat. ( < fr. refugier) refugiat adj., s.m. şi /. (persoană) care se refugiază. (< refugia) refiigiu s.n. 1. faptul de a se refugia; timpul petrecut într-un loc ca refugiat. 2. loc de scăpare, de adăpost împotriva unei primejdii, a unei neplăceri: adăpost, azil. • loc special amenajat în mijlocul unei străzi pentru a feri pe cetăţeni de circulaţia maşinilor, pentru a uşura suirea în tramvaie etc. (< lat. refugium, cf. fr. rejuge) refulâ vb. I. tr. 1. a respinge, a înăbuşi (imagini, dorinţe care contrazic conştiinţa morală a individului) din domeniul conştientului în subconştient.
  2.  (tehn.) a deplasa, a ridica,, cu ajutorul unei pompe, un fluid într-o conductă sau într-un vas. ( < fr. refouler) refulat adj. (despre imagini, dorinţe) căzut, respins în subconştient. (<re-fula)
  refuz s.n. 1. faptul de a refuza; neac-ceptare, respingere. O (expr.) pînă la re fiu = atît încît nu se poate mai mult. 2. material rămas după cernere într-un ciur sau într-o sită. (< fr. reius)
  refuza vb. I. tr. a nu primi, a nu accepta, a respinge (ceva). • a nu da (ceva ce ţi s-a cerut). • a se priva de ceva. a renunja la ceva. (< fr. refuser) regali s.n. (poligr.) raft în formă de pupitru în care se păstrează casetele cu litere. (<germ. Regal) regâl2 adj. de rege, al regelui; regesc. • (poet.) maiestuos, măreţ. (< fr. regal, it. regale, lat. regalis) regalist s.m. şi f. adept, partizan al regalităţii; monarhist. (< regal, după fr. royaliste)
  regalitate <?./. formă de guvernămînl; în care statul este condus de un rege; monarhie. (după it. rejalită, fr. royavte)
                                                                                           REft-REti
  regat s.n. slat guvernat de un rege.
  ( < rege.)
  regată s.f. (sport) cursă de bărci, de iahturi etc. • formă de cravată care se înnoadă şi cade vertical de-a lungul plastronului cămăşii, (cf. it. regatta, fr. regate)
  regăsi vb. IV. tr. a găsi din nou (pe cineva sau ceva). • refl. a se afla din nou undeva. • a se reculege. (< re- + găsi, după fr. retrouver) rege s.m. 1. suveran al unui regat; monarh. 2. (fig.) stăpîn recunoscut (pentru puterea, pentru importanţa sa).
  3.  piesa principală la jocul de şah. • popă, rigă (la cărţi). (< lat. rex) regenera vb. I. 1. refl. (despre organe, ţesuturi) a se reface. 2. tr. (fig.) a înnoi; a redeştepta la viaţă. 3. tr. (tehn.) a aduce din nou în condiţii de folosire un material uzat. (< fr. rdgen&rer, cf. lat. regenerare) regenerat6r adj. care regenerează; înnoitor. II s.n. sistem tehnic folosit pentru regenerarea unui material uzat. (cf. fr. regeneruteur) regent s.m. şi /. conducător care guvernează provizoriu un stat monarhic în timpul minorităţii sau absenţei regelui, (cf. fr. regent, it. reggente) regentă adj., s.f. (gram.) (propoziţie) căreia îi este subordonată o altă propoziţie. (< fr. regent) regenţă s.f. guvernare a unui stat monarhic exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul minorităţii sau absenţei regelui; timp cît durează o asemenea guvernare, (cf. fr. regence, it. reggenza) regeşte s.f. pl. nume dat în evul mediu registrului în care erau trecute în ordine cronologică actele, documentele etc. emanate de la aceeaşi cancelarie şi de la acelaşi personaj, însoţite de note explicative şi de extrase din cronici. (< fr. regeşte, cf. lat. regesta — registru)
  regicid adj., s.m. şi /. cel care a ucis un rege; asasin, ucigaş al unui rege. // s.n. asasinarea unui rege. (< fr. regicide, cf. lat. rex — rege, caedere — a ucide)
  regie s.f. 1. activitatea de ansamblu desfăşurată la punerea în scenă şi la montarea unei piese de teatru, a unui film. etc. 2. exploatare a unui bun sau executarea unei lucrări de către un administrator prin angajaţi sau agenţi direcţi. O cheltuieli de regie — cheltuieli de întreţinere (la o întreprindere sau instituţie); cheltuieli făcute la executarea unei lucrări. 3. (înv.) administraţie care se ocupa cu perceperea impozitelor indirecte. • administraţie a unor produse sau bunuri asupra cărora exista un monopol de stat. (<fr. regie)
  regim s.n. 1. modul de organizare a vieţii economice, politice şi sociale a unui stat. 2. sistem de norme proprii acti-
 itEG-REti
  vităţii unei instituţii, unei întreprinderi etc. • totalitatea regulilor impuse modului de viaţă şi de alimentare a cuiva. 3. (tehn.) totalitatea condiţiilor de funcţionare, la un moment dat, a unui sistem tehnic. 4. (gram.) raport gramatical dintre două cuvinte, astfel legate îneît ele sînt dependente unul de altul. (< fr. rtgime) regiment s.n. unitate militară compusă din mai multe batalioane sau divi-zioane. (< fr. regiment, cf. germ. Regiment)
 regimentar adj. care aparţine unui regiment, de regiment, (cf. fr. regimen-taire)
 regină s.f. 1. soţie de rege; suverană a unui regat. 2. (fig.) persoană, lucru cu o poziţie privilegiată. 3. matcă (de albine). 4. piesa cea mai însemnată la jocul de şah, după rege. (< lat. regina) regional adj. de, dintr-o regiune, caracteristic unei regiuni. • (subst., f.) .unitate organizatorică a unei organizaţii politice sau de masă, corespunzătoare unei regiuni adm nistrative. (cf. fr. regional, it. regionale) regionalism s.n. 1. concepţie care tinde să creeze în provinciile unei ţări o activitate cu totul independentă de capitală; patriotism local. 2. (lingv.) cuvînt folosit numai în graiul unei regiuni sau al unei provincii. (< fr. regionalisme) regionalist adj. propriu regionalismului, în spiritul regionalismului. // s.m. şi /. adept al regionalismului, (cf. fr. răgionaliste, it. regionalista) registratură s.f. serviciu al unei instituţii, unde se înregistrează hîrtii le intrate şi ieşite; biroul unde este instalat un asemenea serviciu. (< germ. Registratur) registru s.n. 1. condică în care se consemnează diferite date şi acte oficiale. 2. (tehn.) dispozitiv cu ajutorul căruia se reglează tirajul sau închiderea unui canal, a unui cilindru. 3. (arhit.) suprafaţa dintre două profiluri orizontale care se întind pe lungimea unei faţade. 4. (muz.) întinderea scării muzicale pe care o poate emite un instrument sau o voce. • (concr.) dispozitiv cu care se pun în mişcare diferite ţevi de la orgă. (< fr. registre, it. registro, germ. Re-gister)
 regiune s.f. 1. mare întindere de pămînt; ţinut. • porţiune, parte a corpului. 2. unitate administrativă şi teritorială, cuprinzînd mai multe* raioane. ( < fr. region, it. regione, lat. regio) regizâ vb. I. tr. a conduce artistic şi tehnic (un spectacol teatral, turnarea unui film etc.). (< fr. regir, după regizor)
 regiz6r s.m. şi /. cel care regizează o piesă de teatru, un film etc. (cf. fr. regisseur, germ. Regisseur) regizorâl adj. privitor la regizor; de regizor. (< regizor)
                                                                                              m
 regizorat s.n. faptul dc a regiza; arta regizorului; regie. • (concr.) birou, loc unde lucrează un regizor. (< regizor)
 regla vb. I. tr. 1. (tehn.) a reduce sau a mări regimul de funcţionare al unui sistem tehnic. 2. (mii.) a potrivi tirul unei guri de foc, al unei baterii etc.
 •  a aranja, a orîndui, a potrivi. ( < fr. regler)
 reglabil adj. (despre un sistem tehnic, un tir) care se poate regla. (cf. fr. riglable) reglaj s.n. (tehn.) reglare. ( < fr. răglage) reglementă vb. I. tr. a stabili norme, reguli, a supune unor norme; a aranja, a pune în ordine. (< fr. reglementer) reglementăr adj. conform unor norme, unor regulamente, (cf. fr. reglementaire) reglet s.m. (poligr.) piesă metalică folosită în tipografie la umplerea spaţiilor libere dintre rînduri sau la umplerea spaţiilor dintre formă şi ramă. ( < fr. răglet)
 regl6r s.m. şi /. tehnician care reglează maşinile, uneltele etc. (cf. fr. regleur) regn s.n. fiecare dintre cele trei mari diviziuni, categorii ale fiinţelor şi ale corpurilor din natură. (< fr. răgne, cf. it. regno, lat. regnum) regres s.n. întoarcere de la o stare superioară la una inferioară; dare înapoi, decădere. (< lat. regressus, regredior — a da înapoi, cf. fr. regres, it. regresso) regresa vb. I. intr. a da înapoi, a merge îndărăt; a decădea. (< regres) regresiune s.f. 1. (geol.) retragere a apelor mării cauzată de ridicarea suprafeţei uscatului sau de scăderea nivelului general oceanic. 2. (lingv.) micşorarea extensiunii geografice a unui fenomen fonetic, morfologic etc. 3. (astr.) mişcarea unui corp ceresc în sens opus celui în care se mişcă soarele, (cf. fr. regression, lat. regressio) regresiv adj. care merge, care dă înapoi; opus, contra progresului. O (lingv.) derivare regresivă = mod de formare a unui cuvînt nou prin suprimarea unui afix de la un cuvînt vechi; asimilare regresivă = fenomen în care elementul asimilator se găseşte după elementul asimilat, (cf. fr. regressif) regret s.n. părere de rău; remuşcare.
 ( < fr. regret) regretă, vb. I. tr. a-i părea rău, a avea remuşcări, a se căi. (< fr. regretter) regretâbil adj. demn de păreri de rău; (vrednic) de regretat, (cf. fr. regret-table)
 regrupa vb. I. tr. şi refl. a (se) grupa din nou. (cf. fr. regrouper) regulă vb. I. tr. 1. a aranja, a pune în ordine, a orîndui. • a repara, a pune la punct, a regla (un aparat etc.). 2. (fig.; fam.) a pune la locul său, a învăţa minte (pe cineva). (< lat. regulare)
 regulament s.n. totalitatea măsurilor prescrise pentru a se menţine o anumită ordine, o anumită normă; statutul,
  601
 normele de funcţionare Internă ale unei instituţii, ale unei asociaţii. O Regulamentul Organic = constituţie a Principatelor Romîne între 1832 şi 1858. • norme elaborate de o putere executivă, care completează o lege sau reglementează aplicarea ei. (cf. it. regulamento, fr. reglement, rus. reglement)
 regulamentar adj. prevăzut în regulament; de regulament; conform regulamentului. o privitor la, care ţine de Regulamentul Organic, (cf. it. regulamentare. fr, răglcmentaire) regularitate s.f. însuşirea a ceea ce se face totdeauna în acelaşi fel şi în acelaşi timp. • uniformitate. • simetrie; proporţie, (cf. fr. regularitt) regulariza vb. I. tr. 1. a supune unor norme, unor reguli. 2. a da o formă geometrică regulată unui obiect (co-rectîndu-i conturul). 3. a modifica albia unei ape curgătoare, pentru a avea un curs regulat. ( < fr. regulariser) regulattir adj. care regularizează o mişcare, o funcţie. // s.n. (tehn.) dispozitiv folosit pentru reglarea automată a funcţionării unui sistem tehnic, (cf. fr. regulateur) regulă s.f. 1. normă pe baza căreia are loc un proces, se desfăşoară o activitatc sau se produce un fenomen; precept.
 •   principiu, linie de conduită, lege, obicei. 2. rînduială, ordine, regularitate. ( < lat. regula,, cf. it. regola, fr. regie)
 reiăt adj. (rar; despre stofe) cu dungi.
 ( < fr. raye) reimprimâ vb. I. tr. a imprima din nou;
 a retipări, (cf. fr. Himprimer) reincarna vb. I. tr. şi refl. a (se) incarna din nou. (cf. fr. reincamer) reinstala vb. I. tr. şi refl. a (se) instala din nou. # tr. a amenaja din nou. (cf. fr. reinstaller) reintegra vb. I. tr. a pune din nou (pe cineva) într-un post, în drepturile sale. (cf. fr. reintegrer) reintroduce vb. III. tr. a introduce ceva din nou. (< re- 4- introduce) rejet6n s.m. (rar) descendent, urmaş.
 (< fr. rejeton) relansa vb. I. 1. intr. a mări miza la jocul de cărţi. 2. tr. (la jocul de tenis) a arunca, a trimite înapoi mingea, (cf. fr. relancer) relâş s.n. suspendare temporară a spectacolelor unui teatru, ale unei opere etc.; zi sau interval de repaus. (< fr. relâche)
 relata vb. I. tr. a expune, a povesti.
 (< fr. relater) relativ adj. 1. care se raportă, se referă la... O (gram.) pronume relativ ---pronume care se raportă la un substantiv sau la un pronume precedent; propoziţie relativă (şisubst., f.) = propoziţie subordonată Introdusă printr-un pronume relativ. 2. care variază (după împrejurări); evaluat, determinat cu
                                                                                     REG-REL
 aproximaţie. O (fiz.) mişcare relativă = deplasare a unui corp faţă de un sistem de referinţă mobil. // (adv.) aproximativ, aproape. (< fr. relatif, it. relativo, lat. relativus) relativism s.n. (fii.) doctrină idealistă care neagă posibilitatea cunoaşterii realităţii obiective, (cf. fr. relativisme) relativist adj. care se referă la relativism. II s.m. şi f. adept al relativismului. (cf. fr. relativiste) relativitate s.f. însuşirea a ceea ce este relativ. O (fiz.) teoria relativităţii = teorie formulată de Einstein, potrivit căreia legile fenomenelor fizice sînt valabile cu o precizie cu atît mai mică cu cît vitezele corpurilor sînt mai mari, comparabile cu viteza de propagare a luminii în vid. (cf. fr. relativi te) relâţ-ies./. 1. legătură, raport (între fenomene. mărim etc.). 2. (lapl.) legături între oameni, între naţiuni, între state etc. O (ec.) relaţii de producţie = raporturi care se stabilesc între oameni în procesul producţiei sociale a bunurilor materiale. 3. informaţie; expunere, relatare, o (expr.) a da relaţii = a informa, a referi, (cf. fr. relation, it. relazione, lat. relatio) relaxa vb. I. refl. a slăbi, a scădea; a se destinde. (<lat. relaxare, cf. fr. relăcher)
 releu s.n. 1. (tehn.) aparat sau dispozitiv de comandă pentru anumite modificări (închiderea sau deschiderea unui circuit etc.) ale unui sistem tehnic, acţionat de variaţia unor mărimi caracteristice (temperatură, tensiune etc.) ale unui alt sistem tehnic. 2. comunicaţie între mai multe locuri, făcută cu ajutorul unor staţii intermediare de recepţie şi de retransmisiune. 3. (rar) cai, atelaj de schimb pentru anumite drumuri lungi, postaţi din loc în loc.
 •   loc unde se ţin caii de schimb şi se tace schimbarea cailor. • cîini de vină toa re cărora li se dă drumul pentru a-i înlocui pe cei obosiţi de goană.
 ( < fr. relais) releva vb. I. tr. a scoate în relief, a evidenţia; a remarca. (< fr. relever, cf. lat. relevare) relovou s.n. (constr.) operaţia de măsurare şi de desenare la scară a elementelor care compun o construcţie sau un ansamblu de construcţii; ridicare în plan; desen, schiţă a acestei ridicări. ( < fr. releve)
 relevment s.n. unghi format de o direcţie de referinţă cu direcţia unei raze vizuale sau cu direcţia aparentă a unui emiţător de unde electromagnetice.
 ( < fr. relâvement) relicvă s.f. t. (la pl.) moaşte. 2. (fig.) amintire scumpă, obiect rămas ca amintire. (< lat. reliqua, cf. it. reliquia) relief s.n. 1. ridicătură, proeminenţă (a unui obiect, a unui plan etc.). • (arte) figură, motiv etc. care se desprinde de pe fondul unei sculpturi; basorelief. #
 REL-REN
 (fig.) forţă, evidenţiere, strălucire. 2. (geogr.) conformaţiapămîntului privită sub raportul înălţimilor. (< fr. relief)
 reliefă vb. I. tr. a scoate în afară, în relief; (fig.) a evidenţia, a sublinia, a accentua. ( < relief) religie s.f. credinţă în divinitate. • (fig.) crez; cult. (cf. lat. religio, fr. religion, it. religione) religi6s adj. referitor la religie; bisericesc; evlavios, pios. (cf. lat. religiosus, fr. religieux) relişiozităte s.f. evlavie, pietate. • (fig.) reculegere; încordare, (cf. lat. religiositas, it. religiositâ) reluă vb. I. tr. a lua din nou; a lua înapoi. • a reîncepe, a continua, (după fr. reprendre) remaiă vb. I. tr. a reface la un ciorap sau la orice tricot ochiurile rupte sau scăpate. ( < fr. remailler) remaieză s.f. lucrătoare specializată în remaierea ciorapilor, (cf. fr. remailleuse) remanentă s.f. (în expr.) remanentă magnetică = polarizaţie magnetică rămasă într-o substanţă după suprimarea cîmpului magnetizant. (cf. fr, râma-nence)
 reinaniă vb. I. tr. a modifica (o lucrare, o instituţie etc.); (spec.) a schimba compoziţia unui guvern. (<fr. re-manier)
 remarcă vb. I. ir. a observa, a lua în seamă. • refl. a ieşi în evidenţă, a se distinge. (< fr. remarquer) remarcăbil adj. demn de luat în seamă; deosebit, însemnat, (cf. fr. remar-quable)
 remarcă s.f. observaţie; notă, însemnare.
 ( < fr. remarque) remediă vb. I. tr. a îndrepta; (p. ext.) a îmbunătăţi. ( < fr. remedier, cf. lat. remediare — a vindeca) remediâbil adj. care se poate îndrepta, remedia, (cf. fr. remediable) remediu s.n. (med.) leac. medicament.
 •   (fig.) mijloc de îndreptare a unei situaţii; soluţie. (<lat. remedium, cf. it. rimedio, fr. remede)
 rememora vb. I. tr. a-si reaminti, a-şi aduce din nou în memorie, (cf. fr. rememorer)
 reniilitariză vb. I. tr. a reorganiza cu scopuri războinice armata, industria unei ţări. ( < fr. remilitariser) reminiscenţă s.f. amintire neprecisă, tulbure, a unor fapte petrecute de mult.
 •   rămăşiţa, urmă. (cf. fr. reminiscence, it. reminescenza, lat. reminiscenţia < reminiscere — a-şi aminti)
 remite vb. III. tr. 1. a înmîna. a da, a preda. 2. a renunţa la o sumă datorată de un debitor, a ierta pe cineva de o datorie. (<lat. remittere, cf. fr. re-mettre)
 remitent s.m. posesorul unei poliţe. • girant. (< fr. r&mittent) remiză vb. I. tr. a termina o partidă de şah la egalitate. (< l'r. remisei)
                                                                                                502
 remiză s.f. I. 1. partidă de şah în care nici una din părţi nu cîştigă. 2. comision (dat la o vînzare, la o cumpărare etc.). II. 1. construcţie pentru adăpos-tirea vehiculelor, a locomotivelor etc. 2. pădurice care serveşte ca loc de adăpost pentru vînat. (< fr. remise) remtint s.m. cal tînăr încă neobişnuit la ham sau la călărie. (< fr. remonte) remontă vb. I. tr. 1. a monta din nou (o instalaţie). • refl. (fig.) a se în-zdrăveni. 2. a procura cai pentru armată. ( < fr. remonter) remontănt adj. care întăreşte, înviorează.
 •    (despre unele plante) care înfloreşte de mai multe ori în perioada de vegetaţie. ( < fr. remontănt) rem6ntă s.f. 1. remont. 2. serviciu militar care procură cai pentru armată. ( < fr. remonte) remontoăr s.n. mecanism de tragere, de întoarcere a arcului unui ceas. (< fr. remon toir)
 remorcă vb. I. tr. a traere în urma sa (o navă. un vagon etr;.). # (fig.) a trage, a tîrî cu sila. ( < fr. remorquer) remfircă s.f. t. vehicul fără mijloc propriu de deplasare, tras de un vehicul motor, o (expr.) a fi la remorca (cuiva sau a ceva) = a depinde cu totul (de cineva sau de ceva). 2. (mar.) cablu folosit pentru remorcarea unei nave, a unui şlep etc. ( < fr. remorque) remorcher s.n. (mar.) navă puternică folosită pentru remorcarea altor nave, în special a şlepurilor, (cf. fr. remorquer) remuneră vb. I. ir. a retribui, a plăti, a răsplăti, (cf. fr. remunerer, lat. remunerare)
 remuneratoriu adj. care recompensează, remunerează: folositor, rentabil, (cf. fr. râmuneratoire. remunerateur) remuneraţie s.f. retribuţie, plată, remunerare. (cf. fr. remuneration, lat. remuneraţia)
 remuşedre s.f. mustrare de cuget; regret.. (după fr. remuement) remuu s.n. (hidr.) variaţie treptată a înălţimii apei unui rîu sau a unui canal, produsă în zonele în care mişcarea uniformă a curentului este împiedicată. O (met.: în expr.) remuuri de aer = zone instabile unde se întîl-nesc curenţi de aer ascendenţi şi descendenţi. ( < fr. remous) ren s.m. mamifer rumegător din regiunile polare, asemănător cu cerbul, care se poate domestici. (< fr. renne) renăl adj. (med.) de (la) rinichi, privitor la rinichi. (< fr. renal t cf. lat. renali s)
 renaşte vb. III. intr. a se naşte din nou ; a reapărea. • a se trezi din nou la viaţă, a se înnoi, (după fr. renaître) renaştere s.f. 1. trezire la o viaţă nouă, refacere; reînflorire, reviriment, avînt.
 2.   mişcare social-politică şi culturală din secolul al XlV-lea pînă în secolul al XVI-lea, în Europa occidentală, ivită în cadrul luptei burgheziei contra
  60*
  feudalismului şi care s-a caracterizat prin mari invenţii şi descoperiri geografice, prin înflorirea ştiinţelor şi a artelor, prin stîrnirea interesului pentru antichitate, (după fr. renaissance, it. rinascimento, risorgimento) renega vb. I. tr. a nega, a tăgădui; a se lepăda, a abjura (cevasau pe cineva).
  ( < lat. renegare, cf. fr. renier) renegat s.m. şi /. cel care s-a lepădat de patria, de credinţa sa; cel care şi-a lepădat vechile convingeri, care a trădat grupul, partidul căruia i-a aparţinut. (< fr. renegat) renete adj. n. pl. (în expr.) mere rene te = varietate de mere cu gust plăcut şi care rezistă la atacul ciupercilor. (< fr. reinette) renglotă s.f. varietate de prune mari, sferice, galbene-verzui sau roşcate, (cf. fr. reine-claude, germ. Rin.glotte) reniform adj. (bot.; despre frunze) în formă de rinichi. (< fr. reniforme) râniu s.n. (chim.) metal foarte rar, asemănător cu. platina, carc se găseşte în natură în cantităţi foarte mici. (< fr. rhenium, cf. germ. Rhenium) renova vb. I. tr. a înnoi, a repara. ( < lat. renovare, cf. fr. renouer, it. rino-vare)
  renovator adj. care renovează. II s.m.
  ' şi /. luptător pentru prefaceri, pentru progres; înnoitor, (cf. fr. renovateur, lat. renovator) renovâţie s.f. renovare, (cf. lat. renovatio, fr. rănovation) rentă vb. I. intr. a produce cîştiguri; a aduce venit. • (fam.) a merita osteneală; a fi util. ( < fr. renter) rentabil adj. care rentează; avantajos, productiv, (cf. fr. rentable) rentabilitate s.f. calitatea de a fi ren-, tabil; avantaj, cîştig, beneficiu, (cf. fr. rentabilite) rentă s.f. venit, profit anual, realizat fără muncă, dintr-un capital plasat, dintr-o avere imobiliară; dobîndă a unei obligaţii emise de stat. O rentă viageră = rentă anuală care încetează la moartea beneficiarului. • (ist.) plată (în muncă, în produse sau în bani) la carc era obligat iobagul faţă de stăpînul său. ( < fr. rente, cf. lat. reddita — cîştig)
  rentier s.m. şi /. beneficiar al unei rente (din care trăieşte, nemuncind). ( < fr. rentier)
  renume s.n. nume bun, faimă, reputaţie.
  ( < fr. renom, după nume) renumit adj. cu renume; vestit, celebru, ilustru, (după fr. renomme) renunţa vb. I. intr. a părăsi (de bună voie ceva), a se lăsa de ceva. ( < lat. renuntiare, cf. fr. renoncer) reocupa vb. I. tr. a ocupa din nou; a recuceri, (cf. fr. reoccuper) reorganizâ vb. I. tr. a organiza din nou, pe noi baze. (cf. fr. reorganiser) reorganizator s.m. şi /. cel care reorganizează. (cf. fr. rdorganisateur )
                                                                                            tttfjs-iiEp
  rcostât s.n. (fiz.) aparat pentru modificarea intensităţii curentului într-un circuit electric.’(< fr. rMostat, cf. gr. rheos — curent, lat. stare — a sta) repara vb. I. tr. 1. a drege. 2. (fig.) a îndrepta, a corecta. • a compensa.
  •   (jur.) a plăti daune (pentru o stricăciune, pentru o insultă). (< fr. repa-rer, cf. lat. reparare) reparabil adj. care se poate repara; (fig.) care se poate îndrepta, corecta, (cf. fr. reparable)
  reparatdr adj. (adesea subst.) care repară: (p. ext.) înviorător. (< fr. repar ateur, cf. lat. reparator) reparaţie s.f. 1. procesul prin care se îndepărtează defectele unui lucru, ale unei piese. 2. (fig.) satisfacţie, despăgubire acordate cuiva pentru o ofensă, pentru o pagubă. (< fr. reparation, cf. lat. reparatio) repartitor s.n. dispozitiv cu ajutorul căruia se poate face schimbarea legăturilor dintre liniile exterioare şi cele interioare ale unei centrale telefonice. (< Ir. repar ti teur) repartiţie s.f. distribuire, împărţire. • (ec.) proces de repartizare a produselor între membrii societăţii, determinat de relaţiile de producţie din acea societate. (<fr. repartition) repartiza vb. I. tr. a distribui, a împărţi.
  (cf. fr. repartir, it. ripartire) repartizat6r s.n. distribuitori (< repartiza, după fr. rtpartiteur) repatria vb. I. refl. şi tr. a reveni sau a readuce în patrie (după o lungă absenţă), (cf. lat. repatriare, fr. repatrier) repauzâ vb. I. 1. refl. a se odihni. 2. intr. (liv.) a muri. (< repaus, cf. fr. reposer, it. riposare) rep^nt adj.- (despre plante sau despre tulpinile lor) tîrîtor. (< lat. repens < repere — a se tîrî) reper s.n. 1. semn (obiect, punct pe teren etc.) folosit pentru orientare.
  2.  (tehn.) semn făcut pe suprafaţa unei piese pentru orientare. (<fr. repere, cf. lat. reperire — a găsi)
  repera vb. I. tr. a marca prin repere: a determina (o poziţie, un punct) cu un reper. ( < fr. reperer) repercusiune s.f. urmare, consecinţă, (cf.
  fr. repercussion, lat. repercussio) repercuta rb. I. refl. X. (fiz.; despre unde sonore, luminoase) a se răsfrînge, a se retransmite. 2. (fig.) a avea urmări, a-şi manifesta efectele indirect. (< fr. repercuter, cf. lat. repercutere — a respinge)
  repertoriu s.n. 1. caiet, registru în care se înscriu (alfabetic) date, nume etc. pentru a putea fi uşor găsite. 2. totalitatea pieselor, a operelor jucate într-o stagiune sau în cadrul unui teatru. • totalitatea pieselor scrise de un autor.
  3.  culegere de texte, de cîntece etc. (cf. fr. repertoire, lat. repertorium)
  repetă vb. 1. tr. a face, a spune, a produce încă o dală (ceva) ce a mai fost făcut,
 fcEP-REÎ*
  spus sau produs mai înainte. # a î'acc repetiţia unui rol, unei piese de teatru etc. • refl. a se întîmpla din nou. ( < fr. reptter, cf. lat. repetere) repetent adj., s.m. şi /. (şcolar, student) care repetă, o clasă, un an de învăţă-mînt, deoarece nu a obţinut note de promovare, (cf. germ. Repetent) repetenţie s.f. faptul de a rămîne repetent; situaţia de repetent. ( < repetent) repetitor*s.m. şi/, (rar) meditator, pedagog care ajută, pe elevi la prepararea lecţiilor, (cf. fr. repetiteur) repetitor 2 s.n. (rar) sală de meditaţii (într-un internat etc.). (cf. fr. repetiteur)
 repetiţie s.f. 1. repetare a unui cuvînt, a unei idei, a unei acţiuni etc. O (mii.) armă cu repetiţie = armă cu care se pot trage mai multe focuri la rind.
 #    activitate depusă de interpreţi pentru pregătirea unui spectacol sau a unui concert. 2. figură de stil care constă în folosirea repetată a aceluiaşi cuvînt (sau a aceleiaşi fraze) pentru a înviora expresia, întărind idcca. (cf. fr. rcpc-tition, lat. repeţi tio) repicâre s.f. (agr.) replantarea unor plante tinere din răsadniţe într-un loc mai larg. • (biol.) trecerea sau reîn-sămînţarea microorganismelor dintr-un vas de cultură în altul. (cf. fr. repiquer) replantâ vb. I. tr. a planta din nou; a transplanta, (cf. fr. replanter) replia vb. I. refl. (mii.) a se retrage în ordine. (< fr. replier) replica vb. I. tr. a da o replică; a răspunde. (< fr. repliquer, it., lat. replicare)
 replică s.f. 1. răspuns (la un alt răspuns); răspuns la ceea ce s-a spus sau s-a scris. O fără replică = definitiv; (expr.: jur.) a vorbi in replică = a răspunde in cursul unor dezbateri, eom-bătînd afirmaţiile şi atacurile părţii adverse. (< fr. replique, it. replica) report s.n. (cont.) trecere a unei sume, a unui total din josul coloanei in fruntea coloanei de pe pagina următoare a unui registru; (p. ext.) suma, totalul reportat. (< fr. report) reporta vb. I. tr. (cont.) a face un report; a trece pe pagina următoare totalul sumelor adunate de pe o pagină a unui registru. ( < fr. reporter) reportaj s.n. articol de ziar care conţine povestirea unui fapt, a unui eveniment, descrierea unui loc etc.. pe baza unor informaţii culesc direct de la faţa locului. (< fr. reportage) reporter s.m. ziarist care culege de pe teren diverse ştiri şi informaţii de actualitate; autor de reportaje. O reporter cinematografic. = operator care filmează în vederea alcătuirii jurnalelor cinematografice. ( < fr. reporter) reprehensibi) adj. (rar) vrednic de mustrare, care merită reproşuri. • blamabil. (cf. fr. răprthensible, lat. reprehen-sibilis)
                                                                                                 604
 reprehensiune s.f. (rar) mustrare, reproş
 •   blam. (<fr. reprehension, lat. rv-prehensio)
 represalii s.f. pl. măsuri drastice luate de o autoritate de stat pentru a reprima o mişcare sau o acţiune colectivă îndreptată împotriva abuzurilor săvîrşite de acea autoritate. • măsuri luate faţă de organele şi de cetăţenii unui stat ca răspuns la măsuri similare luate de acel stat. (< fr. represailles) represiune s.f. reprimare, înăbuşire violentă a unei opoziţii, a unei revolte; (la pl.) măsuri drastice luate pentru înăbuşirea unei revolte, a unei opoziţii, (cf. fr. repression, it. repressione) represiv adj. referitor la represiune, care reprimă, (cf. fr. repressif, it. repre-ssivo)
 reprezenta vb. I. tr. 1. a înfăţişa, a reda.
 •   a da o reprezentaţie teatrală, a juca o piesă de teatru. 2. a fi reprezentantul, delegatul cuiva, (spec.) al unui stat.
 3. a constitui, a fi, a însemna, (cf. fr. representer, lat. repraesentare)
 reprezentant s.m. şi f. 1. persoană delegată să reprezinte pe cineva; împuternicit să acţioneze in numele cuiva. # persoană care reprezintă interesele unui stat în alt stat, la o întrunire diplomatică etc. 2. cel care reprezintă un curent, o şcoală etc.; exponent, (cf. fr. repre-sen tant)
 reprezentanţă s.f. 1. organ care reprezintă o colectivitate. O reprezentanţă naţio-nală = organ de stat constituit din totalitatea deputaţilor. 2. agenţie a unei întreprinderi comerciale, (cf. germ. Reprdsentanz, it. rappresentanza) reprezentare s.f. 1. reproducere, înfăţişare a unui lucru (cu mijloace plastice). O cheltuieli de reprezentare = sume prevăzute într-un buget pentru acoperirea cheltuielilor rezultate din îndeplinirea funcţiilor oficiale pe care le deţine o persoană. 2. prezentare pe scenă a unei piese de teatru. 3. (fii.) readucere în conştiinţa omului a obiectelor şi a fenomenelor care au acţionat anterior asupra simţurilor sale; imagine senzorială concretă a fenomenelor lumii exterioare. ( < reprezenta, cf. fr. repre-sentation)
 reprezentativ adj. 1. (despre o adunare) ai cărei membri aleşi reprezintă o colectivitate şi acţionează în numele ei. 2. care reprezintă, ilustrează epoca, curentul etc. din care face parte; ilustrativ, (cf. fr. re pre sen ta ti f ) reprezentaţie s.f. înfăţişarea, prezentarea, jucarea unei piese de teatru, a unei opere pe scenă; spectacol, (cf. fr. representation, it. representazione) reprimă vb. I. tr. a pune capăt, a înăbuşi prin măsuri drastice (o acţiune, o opoziţie etc.). (< fr. reprimer, it., lat. re-primere)
 reprimi vb. IV. ir. a primi înapoi. • a reangaja o persoană care a fost concediată. ( < re- + primi)
 60o
 ropririi s.f. 1. partidă fuiinaU dintr-uî* anumit număr de puncte. • fiecare dintre fazele diferite ale unei întreceri sportive. 2. (tehn.) manevră prin care se imprimă unui motor o acceleraţie bruscă. 3. reluare a unei operaţii tehnice întrerupte. (< fr. reprise) reprobă vb. I. tr. a condamna, a dezaproba; a respinge. ( < lat. reprobare) roprobăbil adj. demn de reprobat ; condamnabil. (cf. lat. reprobabilis) reprobat6r adj. care reprobă, (cf. fr.
 reprobateur, lat. reprobator) reprobat iun© s.f. (rar) reprobare, (cf. fr.
 reproba.iion, lat. reproba tio) reproducător adj. care se reproduce, se înmulţeşte (uşor). // s.n. animal domestic selecţionat pentru reproducţie
 (2). (cf. fr. reproducteur) reproduce vb. III. 1. tr. a reda întocmai prin mijloace plastice, un model; a imita. 2. tr. (ec.) a produce din nou (un bun etc.). • a produce, a multiplica în serie. 3. refl. (despre fiinţe) a se înmulţi, (cf. fr. reproduire) reproduetibil adj. (rar) care se poate reproduce, (cf. fr. reproductibîe) reprodiicţie s.f. 1. (ec.) înnoire, reluare neîntreruptă a procesului de producţie. 2. reproducere, înmulţire, (cf. fr. repro-dnction, rus. reproduhtiia) repr6şs.?i. învinuire; mustrare, imputare.
 ( < fr. reproche) reproşa vb. I. tr. a învinui; a aduce cuiva imputări, reproşuri. (< fr. reprocher) reproşâbil adj. (rar) demn de reproşuri.
 (cf. fr. reprochable) reptilă s.f. (zool.; la pl.) clasă de vertebrate tîrîtoare cu temperatura corpului rece, fără picioare sau cu picioare scurte, dispuse lateral, şi cu corpul acoperit de o piele cu solzi; (la sg.) animal care face parte din această clasă. (< fr. reptile, cf. lat. reptilis
 <    repere — a se tîrî) republică vb. I. tr. a publica din nou.
 (cf. fr. republier) republican adj. privitor la republică, li s.m. şi /. adept al republicii ca formă de guvernămînt. (cf. fr. rdpublicain) republicanism s.n. (rar) concepţie politică care susţine republica ca formă de guvernămînt; atitutine, activitate în fa-voarearepublicii. (cf. fr. republican isme) republică s.f. formă de guvernămînt în care organele supreme ale puterii de stat sînt alese pe un timp determinat; ţară care are o formă de guvernămînt de acest tip. (< fr. republique, it. repubblica, cf. lat. respublica) repudiă vb. I. tr. a respinge, a arunca, a alunga, a desconsidera (ceva sau pe cineva); a renega, (cf. fr. repudier, lat. repudiare)
 repugnă vb. I. intr. a-i produce cuiva silă, oroare, dezgusl ; a-i displăcea profund. (< fr. repugner, cf; lat. repugnare
 —    a rezista) repugnănt adj. care produce silă; greţos, scîrhos. (cf. fr. r&pugnant)
                                                                                           SEP-HeS
 fâpugnănţâ              . ri<?7.gnşt; ecîrbă.
 greaţă, aversiune, (cf. fi\ repugnance, lat. repugnau tia) repiilsie s.f. 1. dezgust, oroare, aversiune instinctivă. 2. (fiz.) forjă în virtutea căreia două corpuri sau două molecule se resping reciproc.; respingere, (cf. fr. repulsion, lat. repulsia) repulsiv adj. care provoacă repulsie: respingător. (cf. fr. repulsif) repune vb. III. ir. a pune din nou. (< re- -1- pune) repurtă cb. I. tr. a obţine, a cîştiga o victorie, un succes, (cf. fr. reporter, \at. re por tare)
 reputat adj. (rar) renumit, eu bună reputaţie; faimos, preţuit, (cf. fr. reputt
 <   reputer — a valora)
 reputaţie s.f. părere publică (bună sau rea) despre cineva; nume. • faimă, renume, (cf. fr. reputation, lat. reputatio) resăc s.n. (mar.) ondulaţie a apei în porturi provocată de valurile care se lovesc dc cheiuri. (< fr. ressac) resciziune s.f. (jur.) anulare a unui contract, a unui act ctc. datorită unui viciu radical. (< fr. rescision, lat. res~ cissio)
 resemnă vb. I. refl. a se împăca cu o situaţie neplăcută, grea; a accepta, a se supune, (cf. fr. resigner, după semna) resemnat adj. care se împacă cu o situaţie grea. • care exprimă resemnare.
 ( < resemna)
 resentiment s.n. sentiment ostil faţă de cineva, izvorît dintr-o nemulţumire mai veche; ură, pică. (<fr. ressentiment) resigna vb. I. refl. (rar) a se resemna.
 ( < fr. resigner, cf. lat. resignare) resignăţie s.f. (rar) resemnare, (cf. fr.
 resignation, lat. resignatio) resimţi vb. IV. 1. ir. a simţi. 2. refl. a simţi consecinţele, urmările, slăbiciunea. # a Hivea urmări (după fr. res-sen tir) * resorbi vb. IV. refl. (med.) a dispărea prin resorbţie, (cf. fr. resorber, lat. resorbere)
 res6rbţie s.f. (med.) dispariţie a unei colecţii de lichid (patologic) prin absorbţia lui treptată in ţesuturile vecine, (cf. fr. resorption) res6rti s.n. sector, domeniu de activitate; (p. ext.) persoanele care reprezintă acest sector. O autoritate de resort = autoritate în competenţa căreia intră rezolvarea unei probleme. ( < fr. resort
 <   ressortir — afidin aceeaşi jurisdicţie) res6rt2 s.n. (tehn.) arc de maşină dc
 ceas etc. ( < fr. ressort) respect s.n. deferenţă; stimă, cinste, veneraţie (pentru cineva). O (expr.) a ţine (pe cineva) la respect = a ţine pe cineva la distantă (cf. fr. respect., lat. respeclus)
 respectă vb. I. tr. 1. a avea respect faţă de cineva; a cinsti, a stima. • refl. a-si păstra demnitatea. 2. a nu se abate de la o lege, de la un contract etc.
 ( < fr. respecter)
liES-RET
606
 respectabil adj. 1. demn de neperi-, cinstit, preţuit.. 2. (fam.) considerabil, mare; impresionant, impozant, (cf. fr. respectable) respectiv adj. care priveşte persoana, obiectul, împrejurarea despre care este vorba; carc este legat de fiecare în parte în mod particular, (cf. fr. respecţi f)
  respectuos adj. plin de îespcct, cu respect. (cf. fr. respectueux) respingător adj. care respinge.- (spec.) care inspiră dezgust, aversiune. (< respinge)
  respinge vb. III. Ir. 1. a împinge înapoi; a îndepărta, a alunga. • a refuza. 2. (mii.) a rezista unui atac; a sili pe duşman să se retragă. (< it. respingere) respira vb. I. 1 .intr. şi tr. a răsufla; a inhala aer în plămîni. a inspira. 2. tr. (fi'j.) a răspîndi, a degaja. ( < fr. respirer, cf. lat. respirare) respirabil adj. care poate fi respirat.
  (cf. fr. respirable) respirator adj. referitul’ la respiraţi»':, care foloseşte pentru respiraţie, (cf. fr. respiratoire) respiraţie s.f. (fi:iol.) proces consl înd în schimburi de gaze între ţesuturile vii ale plantelor şi animalelor şi mediul înconjurător; răsuflare. O respiraţie artificială = mişcare mecanică executată asupra unui înecat, a unui asfixiat etc. pentru a provoca reluarea mişcărilor respiratorii normale; operă (sau lucrare) de Iarnă respiraţie = operă (sau lucrare) de mare amploare. • aerul respirat; suflare, (cf. fr. respi* ration, lat. respiratio) responsabil adj. care poartă răspunderea unui lucru, a unui fapt: răspunzător. II s.m. şi /. persoană însărcinată cu o funcţie de răspundere; şef. (cf. fr. responsable) responsabilitate s.f. 1. răspundere. 2. funcţia, sarcina de responsabil, (cf. fr. responsabilite) rest s.n. 1. ceea ce rămîne (din ceva); rămăşiţă. 2. sumă de bani care se înapoiază celui care face o plată cu mai mulţi bani decît suma cuvenită. 3. (ma't.) rezultatul unei scăderi; diferenţă. • parte indivizibilă care rămîne după efectuarea unei împărţiri. ( < fr. reste. it. resto) restabili vb. IV. 1. tr. a aduce în starea în care a fost mai înainte. 2. ir. a stabili, a reconstitui (un text). 3. refl. a se întrema, a se înzdrăveni. (cf. fr. rdtablir, it. ristabilire) restănt adj. rămas 111 urmă.; întîrziat.
  (cf. fr. restant) restânţă s.f. 1. lucrare rămasă în întîrziere . • examen nepromovat la termen. 2. (rămăşiţă de la o) plată neachitată la vreme. ( < fr. restance, it. restanza) restanţiâr adj. (adesea subst.) rămas în urmă, în restanţă (cu o lucrare, cu o plată, cu un examen etc.). ( < restantă)
  restaura vb. i. ir. I. a it-inee. a. aduci-.' într-o stare asemănătoare cu cea originară (o clădire, o pictură, un tablou etc.). 2. a reîntrona (un suveran, o dinastie); a readuce (după ce fusese înlăturată) o formă de guvernămînt.
  ( < fr. restaurer, it., lat. 7'estourare) restaurant s.n. local unde se servesc mîncăruri şi băuturi contra plată. ( < fr. restaurant) restaurator s.m. 1. cel care reface o operă de artă, o clădire etc. 2. proprietar, administrator de restaurant.
  ( < fr. restauraicur) restauraţie s.f. restaurare; (spec.) epocă din istoria Franţei, cuprinsă între 1814 şi 1830. (cf. fr. restauraiion. lat. restaurat io) restitui vb. IV. ir. a înapoia. (< fr.
  restiiv.er, cf. lat. resiituere) restituţie s.f. 1. determinare a unui punct în spaţiu pe baza uneia sau a mai multor perspective sau fotograme, care cuprind acest punct văzut din mai multe poziţii din spaţiu. 2. (in dreptul internaţional) înapoierea dc către un stat învins a bunurilor acaparate de el in mod ilegal în timpul războiului de la statul învingător şi de la cetăţenii acestuia; restituire, (cf. fr. restitu-tion. lat. restitutio) restrictiv adj. care limitează, care îngrădeşte; care creează restricţii, (cf. fr. resinctii)
  restricţie s.f. măsură de restrîngere. de limitare a unui drept, a unei libertăţi etc. O fără restricţie = fără rezerve, pe deplin, (cf. fr. restriction. lat. retine ti o)
  restructura vb. I. tr. a reorganiza pe noi baze, a da o nouă structură. ( < re- — structura)
  resurecţie s.f. (rar) reînviere; trezire, deşteptare, (cf. fr. resurrection, lat. resurrectio) resursă s.f. I. (mai alts la pl.) rezerve, surse de mijloace; posibilităţi. II. (ac.) evoluţie de redresare a unui avion efectuată după un picaj, pentru a reveni în zbor orizontal. (< fr. ressourre) resuscită vl>. I. ir. (rar) a reînvia: a readuce în simţiri. ( < fr. ressuscit^r. cf. lat. resuscitare) reşedinţă s.f. sediu, loc unde este instalată o autoritate sau o persoană oficială: localitate, clădire unde se află acest sediu. (cf. fr. residence, it. residenza) reşou s.n. mică plită portativă încălzită electric sau cu gaze, folosită la bucătărie şi 111 laborator. ( < IT. rechaud> retasură s.f. (metal.) gol format în piesele turnate din cauza contracţiei materialului 111 momentul solidificării. ( < fr. retassure) retentie s.f. 1. reţinere, oprire. O (jur.) drept de retentie = drept pe care îl arr creditorul de a păstra un lucru al debitorului pînă cînd acesta va achita întreaga datorie. 2. (med.) defect, de funcţionare a unor glande cu secreţie
 607
RET-RET
 internă, constînd în dificultatea sau în imposibilitatea de a elimina materiile lor de excreţie. 3. (chim.) proprietate a unor substanţe de a încetini evaporarea solventului cu care au fost amestecate omogen, (cf. fr. retention, lat. retentio) retiâr s.m. (ant.) gladiator roman înarmat cu un trident, un pumnal şi o plasă în care încerca să-l prindă pe adversarul său înarmat cu platoşă. (< lat. retiarius) reticent adj. care arată reticenţă. • (rar) ezitant. (< fr. reticent) reticentă s.f. omisiune voită, ocolire a unui lucru care trebuie spus: reţinere, atitudine reţinută, rezervată într-o anumită chestiune. • figură dc stil prin care cineva îşi întrerupe deodată şirul gîndirii. pentru a trece la o altă idee, lăsînd numai să se înţeleagă ceea ce ar fi voit să spună. (< fr. reticence, cf. lat. re ti cent ia) retîcul s.n. (fiz.) placă transparentă pe care sînt. trasate la distanţe egale linii orizontale şi verticale şi care, aşezată într-o lunetă, serveşte Ia vizarea precisă a obiectelor. ( < fr. reticii le) reticulăr adj. (despre fibre nervoase) în formă de reţea. (cf. fr. retirulaire) reticulât adj. ’ret icular. (cf. fr. retimle) retină s.f. (anat.) membrană interioară a ochiului sensibilă la lumină, pe care se formează imaginea vizuală. (<fr. retine)
 retor s.m. 1. (ant.) profesor de retorică. 2. orator, (cf. lat., gr. rhetor, it. retore, fr. rheteur) retâric adj. dc retor; de retorică. • (peior.; despre stilul, felul de a vorbi al cuiva) afectat, emfatic. // s.n. retorism. (cf. lat. rhrtorictis. it. retorico) retorică s.f. 1. arta dc a vorbi frumos; oratoric, elocvenţă. O figură (de) retorică = formă de vorbire, întorsătură de frază care înfrumuseţează stilul, dîndu-i mai multă plasticitate şi mai multă vigoare. 2. (peior.) declamaţie emfatică, lipsită de un fond serios de idei: discurs pompos. • afectare în vorbire, (cf. lat. rhetorica, gr. rhetorike, it. retorica) retorism.s.n. (peior.) elocvenţă seacă, vorbărie goală şi emfatică, lipsită de idei. retoroman adj. (despre limbă. dialecte) vorbit de o populaţie romanică din unele regiuni ale Elveţiei orientale, din Tirol şi din Friul. (< fr. rheto-roman) ret6rtă s.f. 1, (chim.) vas (de laborator) confecţionat din sticlă şi avînd formă de balon cu gîtul îndoit. 2. (tehn.) vas maie cu pereţi refractari, de diferite forme, folosit pentru distilări industriale. O cărbune dp. retortă = cărbune dur, bun conducător de electricitate, care se depune pc pereţii retortelor în care se distilează cărbunele la fabricarea gazului de iluminat; SC întrebuinţează la fabricarea electrozilor. ( < germ. Retorte)
 retracta rh. i. tr. a retrage (o afirmai ie, un cuvînt etc.); a se lepăda de o faptă, de o atitudine. • refl. (med.; despre muşchi. tegumente etc.) a se strînge, asezgîrei. • (despre corpuri) a se contracta. ( < fr. retracter, cf. lat. retractam < re tr ah ere — a retrage) retraetâbil adj. (rar) care se poate retracta. retrage, (cf. fr. retractable) retractil adj. (despre organe. părţi alp corpului) care se poate strînge, care se poate trage în interior. ( < fr. retractile) retrâcţie s.f. (med.) strîngere, micşorare a dimensiunilor unui ţesut sau ale unui organ. (cf. fr. relraction, lat. retractio)
  rctraduce vb. III. tr. a traduce din nou.
  (cf. fr. retraduire) retrnsre vb. III. 1. tr. a tra-ic înapoi: a lua înapoi ceva. • refl. a ieşi voluntar dintr-o funcţie, dintr-o instituţie ele.
  2.   refl. a merge înapoi, a pleca. 3. refl. (despre ape curgătourp) a intra din nou în albie după revărsare. 4. tr. (fig.) a retracta. (< re-+trage, după fr. retirer) retransmis ies./, retransmitere a unei emisiuni radiofonice primite de un post de la un alt post emiţător, (cf. fr. retransmission ) retransmite vb. III. tr. a transmite imediat o emisiune radiofonică primită de la un alt post emiţător. (< re--f transmite)
  retranşa vb. I. ref l. (mii.) a sp adăpost i în spatele unor noi fortificaţii; a se fortifica. (<fr. retranchpr) retranşam'infc s.n. (rar) fortificaţie, (cf.
  fr. retranchement) retratâ vb. I. tr. (rar) a trata din nou.
  •    (text.) a trata în diferite scopuri un material textil cu anumite soluţii, (cf. fr. retraiter) retribui vb. IV. tr. a plăti in bani (o muncă prestată); a remunera; a recompensa în bani. (< fr. retribver, cf. lat. retribuere) retribuţie s.f. remuneraţie, plată în bani pentru o muncă prestată, (cf. fr. re-tribution, lat. re.fribv.tio) retroactiv adj. carc are efect şi pentru ceea ce s-a petrecut 111 trecui: (spec.; despre legi) care se aplică şi pentru fapte din trecut. ( < fr. rpima^tif, cf. lat. retroagere — a face înapoi) retroactivitate s.f. caracterul a ceea ce este retroactiv, (cf. fr. retroactivi te) retroceda vb. I. tr. a ceda, a da înapoi (un drept, un teritoriu etc.) aceluia de la care fusese luat. (cf. fr. retro-ceder)
  retrocesiune s.f. act prin care se retrocedează ceva. (cf. fr. relroecsaicn, lat. retrocessio) retrograd adj. 1. opus progresului; reacţionar. 2. care merge din prezent snre trecut, care merge înapoi. 3. (astr.; despre aştri sau despre mişcarea lor) carc se mişcă in direcţia opusă mişcării soarelui. ( < fr. retrnymde)
RET-REV
608
  retrograda vb. I. 1. Ir. a trece pe cineva într-o funcţie, într-un grad mai ni ic decît cel avut înainte; a da înapoi. 2. intr. (despre aştri) a se mişca în sens invers faţă de mersul soarelui. ( < fr. re Irograder) retrogradaţi© s.f. (astr.) mişcarea aparentă a aştrilor, care aie loc de la răsărit la apus. (cf. fr. retrogradation) retro mo rfi sin s.n. (petr.) trecerea unor roci cristaline la o stare inferioară de metamorfism. (< rttromorphisme) retrospectiv adj. care priveşte în urmă, cu privire la trecut.. O expoziţie retrospectivă (şi subst.. j.) — expoziţie de artă plastică unde se prezintă opere din trecut (ale unui artist), (cf. fr. retro-spectif)
 retrospecţiune s.f. (rar) raptul de a privi în trecut, în urmă. (cf. fr. retro-spection)
 retroversiune s.f. ret radu cere a unui text în limba din care a fost tradus, (cf. fr. retro vers ion, lat. retro- înapoi, versum < vertere — a întoarce) retrovizor s.n. oglindă care permite conductorului unui (auto) veliicul să vadă în spate. (cf. fr. retrovisntr) retur s.n. 1. întoarcere, revenire (la locul de plecare). • indicaţie scrisă pe un plic, pe un colet etc. în care se specifică că acesta trebuie înapoiat expeditorului. 2. (sport.) a. doua parte a unui campionat. în cadrul căreia se întilnesc din nou aceiaşi participanţi. ( < fr. retour) retuş s.n. îndreptare, re tu şa re. ( < fr. retouche)
 retuşa vb. T. tr. a face unele îndreptări, unele înfrumuseţări (la o fotografie, la
 o piesă tehnică etc.); a corecta. (< fr. retoucher)
 reţeta s.f. I. ordonanţă, prescripţie medicală. • indicaţie pentru prepararea unei mîncări sau băuturi. *2. (fig.) soluţie practică pentru rezolvarea unui lucru, a unei situat ii dificile. 3. suma de bani realizată din vînzarea biletelor la un spectacol etc. ( < fr. reeefie) reţine vb. III. ir. 1. a tine în loc: a împiedica de la ceva. • aţine închis, arestat, a priva (pe cineva) de libertate.
 •    tr. şi refl. (fig.) a (se) stăpîni, a (se) înfrîna. 2. a ţine asupra, a păstra. 3. a rezerva. 4. a opri o parte dintr-o sumă de bani cuvenită cuiva. 5. a ţine minte. ( < re- -f ţine. după fr. retenir) reţinut adj. (despre oameni) stăpîn ii, rezervat, sobru. (< reţine) reumatic adj. (med.) provocat de reumatism. II s.m. si 1. bolnav de reumatism. (< lat. rheumatirus) reumatism s.n. (med.) 1. boală caracterizată prin inflamarea orcanelor aparatului locomotor şi cardiovascular, prin dureri şi tulburări diverse, influenţate de factorii climatici. 2. durere reumatică. (< lat. rîmimatismus, el', gr. rheumatisnios, fr. rhumatisme) reumatismal adj. de natură reumatică, (of, f?\ rhuwati.'inuil)
 reumatologie s.f. ramură a medieinel care studiază afecţiunile reumatice, (cf. gr. rheuma— curent, logos — vorbire) reuni vb. IV. tr. şi refl. a (se) aduna, a (se) întruni, (cf. fr. rtunir) reuniune s.f. adunare, întrunire. • (sport) competiţie, (cf. fr. reunion) reuşi vb. IV. intr. 1. a izbuti. 2. a avea succes. ( < fr. reussir, cf. it. riuscire* reuşită s.f. izbîndă, izbutire, succes, (cf.
 fr. reussite) reutilâ vb. I. tr. a înzestra cu un nou utilaj. ( < re--r nti la) revaccină vb. I. tr. a vaccina din nou.
 (cf. fr. revacciner) revalorifică vb. I. tr. a valorifica din nou, a repune în valoare. • (tehn.) a aduce o piesă uzată în stare de funcţionare. (după fr. revaloriser) revaloriza vb. I. tr. (rar) a revalorifica.
 ( < fr. revaloriser) revanşă vb. T. refl. a-şi lua revanşa; a întoarce cuiva binele sau răul făcut. ( < fr. rerancher) revanşard adj., s.m. şi f. (om) care doreşte să-şi ia revanşa; răzbunător; caracterizat prin dorinţa de răzbunare. (< f»’. revanchard) ’                             -
 revanşă s.f. acţiune prin caic cineva se revanşează; (concr.) răzbunare sau răsplată pentru un rău suferit de cineva sau pentru un serviciu făcut. • (spori > partidă prin care un jucător sau «» echipă învinsă încearcă să-şi învingă adversarul care a cîştigat într-o competiţie anterioară. ( < fr. rwanche) revedea vb. IT. 1. tr. şi refl. a(se) vedea din nou. 2. tr. a examina din nou. a revizui (un text. o compunere), (după fr. revoir) revelă vb. I. 1. tr. şi refl. a (se) dezvălui, a (se) destăinui, a (se) descoperi. 2. tr. a developa un film. ( < fr. reveler. rf. lat. reveUtre) revelator adj. care revelează. >! s.n. (fot.) substanţă chimică cu care se tratează clişeul fotografic pentru a face să apară imaginea; developator, (cf. fr. revelateur) revelăţie s.f. dezvăluire, descoperire (a unei calităţ i. a unui adevăr ascuns etc.); (p. ext.) lucru revelat, (cf. fr. revelation. lat. r ere la ti o) revelion s.n. noaptea care precede prima zi a unui an nou; petrecere, serbare care are loc în această noapte. ( < fr. rpvei Uov )
 revendică vb. I. tr. (jur.) a reclama un drept, un bun, etc. care se cuvine sau aparţine cuiva şi care se află în posesia altcuiva. • a cere. a pretinde, (cf. fr. revendiquer, lat. revindecare — a cere) revendicativ at/j. care revendică un bun.
 un drept cuvenit. (< revendica) reveni rb. TV. intr. 1. a veni îndărăt, a se întoarce. • a se ivi din nou. 2. a se ajunge din nou la aceeaşi stare (sufletească); a-şi recăpăta echilibrul (sufletesc). 3. a reiua (un subiect, o idee). 4. a i se cădea, a i se atribui; a fi de resortul...: a
 i se cuveni, o* a revoca, (cf. fr. revenir)
 609
 iitiV-tiKV
 rev^r s.n. partea răsfrîntă a unei haine, în prelungirea gulerului, de o parte şi de alta a pieptului. ( < fr. revers, cf. lat. reversus — întors) reverb6r s.n. (tehn.) oglindă metalică montată la o lampă, pentru a reflecta lumina într-o anumită direcţie. (< fr. reverbere)
 reverberaţie s.f. 1. (fiz.) persistentă, datorită reflexiei pe pereţi, a unui sunet într-o încăpere închisă, după ce sursa sonoră nu mai emile unde. 2. (tehn.) reflexie repetată a căldurii pe pereţii unui focar, ai unui cuptor special construit. O cuptor cu reverberaţie = cuptor de topit căptuşit cu Cărămidă refractară, in care încălzirea materialului se face prin contactul cu gazele de ardere şi prin radierea, căldurii ( < fr. reverbera tion) reverend s.m. titlu dat. preoţilor sau călugărilor: cuvios, cucernic. • titlu dat pastorilor anglicani, (cf. fr. reverend, lat. reverendus) reverenţă s.f. 1. (rar) plecăciune, salut în semn de respect, de veneraţie; temenea. 2. respect, veneraţie, stimă, (cf. fr. revărence. lat. reverenda) reverenţios adj. respectuos, c'ereinonios.
 (cf. fr. reverencieux) reverie s.f. visare. (< fr. reverie) revers s.n. 1. dosul unei medalii, al unei monede. O (expr.) reversul medaliei — partea cealaltă, neplăcută a unei situaţii, a unui lucru. 2. (fig.) aspect, faţă ascunsă şi în contrast izbitor cu ’aspectul cunoscut al unui lucru, al unei probleme etc. (< fr. revers, cf. lat. reversus) reversibil adj. 1. care poate reveni, care se poate întoarce. 2. (jur.; despre bunuri) care urmează să revină la fostul proprietar. 3. (fiz.. chim.; despre fenomene, reacţii) care se poate produce atît într-un sens eit şi în sens invers.
 4.  (tehn.) care se poate mişca în două sensuri opuse. (cf. fr. reversibil) reversibilitate s.f. faptul de a fi reversibil. (cf. fr. reversibiliie) reviriment-s.n. schimbare în bine. bruscă şi totală a caracterului, a părerilor, a sentimentelor, a atitudinii cuiva etc.; înviorare. O (fin.) reviriment de fonduri = mod de a achita o datorie prin transferul unei creanţe echivalente cu suma datorată. (< fr. revirement) revistă s.f. 1. publicaţie periodică care cuprinde articole, studii, recenzii etc.
 2.  (mii.; în expr.) a trece în revistă — a face inspecţia trupelor; (fig.) a cerceta, a examina pe rînd anumite fapte.
 3.  spectacol artistic care constă din dansuri, cîntece, scenete vesele cu subiect actual etc. brodate pe o temă comună şi prezentate într-un cadru armonios. (< it. rivista, cf. sp. revista)
 revizie s.f. faptul de a revizui; cercetare, control, verificare. # (poligr.) ultima corectură făcută în pagini. # inspecţie, (cf. fr. revision .it. revisione, vat .revisio)
 revizionism s.n. curent ideologic-poli-Lic apărut în mişcarea muncitorească, care neagă principiile fundamentale ale marxismului şi tinde să înlocuiască bazele politice, filozofice şi economice ale marxismului revoluţ ionar prin teorii reformiste; încearcă să submineze încrederea clasei muncitoare şi a poporului muncitor in socialism, contestînd necesitatea istorică a revoluţiei proletare şi a dictaturii proletariatului în perioada de trecere de la capitalism la socialism, negînd rolul conducător al partidului marxist-leninist şi principiile internaţionalismului proletar, ce-rînd renunţarea la principiile leniniste fundamentale ale construcţiei de partid şi, mai ales, la centralismul democratic, precum şi transformarea partidului dintr-o organizaţie revoluţionară de luptă într-un club de discuţii, (cf. rus. rerizionizm) revizionist adj. 1. care ţine de revizionism. 2. care urmăreşte’revizuirea unei legi, a unei atitudini etc. jj s.m. şi /. adept al revizionismului, (ei. fr. revi-sionniste, rus. revizionist) revizor s.m. şi /. cel care revizuieşte, care face revizie, care controlează (ceva).
 •   (în vechea organi;nre a învăţămîn-tuluiŢ inspector al şcolilor primare dintr-un judeţ. (cf. fr. reviseur, germ. Rei-isor)
 revizorăt s.n. funcţia de revizor; (p. ext.) timpul cît este îndeplinită de cineva această funcţie. ( < revizor) revizui vb. IV. tr. a revedea, a cerceta din nou; a reexamina, a controla pentru a modifica ceva. (cf. fr. reviser) revoca vb. 1. tr. 1. a anula, a contramanda (un ordin, o lege etc.). 2. a destitui dintr-o funcţie publică. în baza unui drept legal, pe cineva care a fost numit printr-un act de guvernămînt. (< fr. i'evoquer, cf. lat. revocare) re vocalii adj. care poate fi revocat.
 (cf. fr. revocable. lat. revocabi^s) revolta vb. 1. 1. refl. a fi cuprins de revoltă, de indignare. 2. refl. şi tr. a (se) răscula, a (se) răzvrăti. (< fr. revoltai-, cf. it. rivoltore) revoltăt adj. 1. indignat. 2. răsculat.
 răzvrătit. (< revolta) rev61tă s.f. 1. indignare. 2. răscoală spontană, neorganizată; lăzvrătire. (< fr. revolte) revoltător adj. care provoacă indignare.
 (< recolta) revolut adj. 1. care şi-a încheiat curbul, care s-a terminal; încheiat, terminat, împlinit. 2. (bot.; despre unele părţi ale plantelor) întors in afară, in jos. (cf. fr. revolu, lat. revolutus) revoluţie s.f. I. 1. (fii.) schimbare bruscă, prin salt, a unui fenomen care trece de la o stare calitativă veche la o stare calitativă nouă, superioară. 2. schimbare radicală şi bruscă, paşnică sau violentă, în raporturile economice, sociale şi politice ale unei societăţi.
 REV-ltE#
 o ii)
 şi care constă în sfărimarea vechilor relaţii de producţie si instaurarea unor relaţii de producţie noi, cores-punzătoate nivelului de dezvoltare a forţelor de producţie, precum şi în trecerea puterii de stat din mîinile vechii clase dominante, exploatatoare şi decadente, 111 mîinile unei clase noi, progresiste. 3. (fiu.) schimbare profundă, radicală într-un anumit domeniu; transformare bruscă şi totală. O revoluţie 'uliuralâ — acţiune întreprinsă şi înfăptuită de clasa munci-toaie, după luarea puterii, avînd ca ţel crearea unei culturi noi, corespunzătoare relaţiilor de producţie socialiste şi răspindirea ei în masele largi.
 II.  1. (astr.) mişcare periodică a unui corp ceresc; timpul în care un corp ceresc parcurge întreaga sa orbită. 2. (geom.) mişcare de rotaţie a unui corp in jurul unei drepte fixe. • (tehn.) mişcare de rotaţie completă a unei roţi în jurul osiei sale. (cf. fr. revolution, lat. revoluţia) revoluţiona vb. i. tr. a schimba, a preface, a transforma radical. (< fr. revolutionner)
 revoluţionar adj. 1. care ţine de revoluţie;* care aderă la revoluţie sau propagă revoluţia. 2. (fig.) care preface (radical) un anumit domeniu; transformator, înnoitor. // s.m. şi /. partizan, susţ inător al revoluţiei: participant la revoluţie, (cf. fr. revolution naire) revoluţionarism s.n. ideologie, atitudine revoluţionară. (< revoluţionar) revolver s.n. 1. (mii.) armă de foc asemănătoare pistoletului, cu care se pot trage mai multe focuri fără a o reîn-cârca şi avînd o singură ţeavă cu un butoiaş cilindric unde se ţin cartuşele. 2. (tehn.) ciocan pneumat ic. %strung-re-volver — strung universal care serveşte la prelucrarea in serie a pieselor de formă complicată. (< fr. revolver, cf. engl. to revolve — a se reîntoarce) revuistic adj. care se referă la un spec-tacol-revistă. (cf. fr. revuiste) revulsie s.f. (med.) »ritaţie locală a pielii provocată pentru a înlătura o stare congestivâ sau inflamatorie a unui organ, sau pentru a stimula sistemul nervos, (cf. fr. revulsion, lat. revu Idio)
 revulsîv adj., s.n. (medicament) care provoacă revulsie. (cf. fr. revulsii) rezecţie s.f. (med.) operaţie chirurgicală constînd în tăierea şi scoaterea (parţială sau totală) unui organ sau a unui ţesut. (cf. fr. răsection < lat. resectum < resecare — a retăia) rezedă s.f. (bot.) plantă erbacee originară din nordul Africii, cu flori miei, galbene-verzui, foarte mirositoare; (pop.) rozetă. (< fr. risâda) rezerva vb. I. tr. a păstra, a reţine pentru cineva. • a pune la o parte, a opri (ceva) dintr-un tot. • (fig.) a destina (< fr. răseri'er)
 rezervat adj. i. opnt, păstrat, pus deoparte. 2. (despre oameni:         p. ext.,
 despre sentimente etc.) reţinut, discret, prudent, (cf. fr. reservă) rezervalâr adj., s.m. şi /. (jur.) (moştenitor) care are dreptul la rezerva legală, (cf. fr. reseriataire) rezervaţie s.f. teritoriu cu plante, animale si formaţii geologice rare, pe care este oprită prin lege orice transformare, (cf. fr. renervation) rezervă s.f. 1. cantitate (de bunuri' pusă deoparte pentru a fi folosită mai tîrziu: depozit. O (jur.) rezervă h'-gală = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune, liber, fiind rezervată de drept unor anumiţi moştenitori. • (fig-) (moi ales la pl.) posibilităţi. O (expr.) rezeroe inteume = totalitatea posibilităţilor existente într-o întreprindere, a căror descoperire şi folosire permite, fără investiţii suplimentare mari, realizarea unor cantităţi sporite de produse. • (geol.) cantitate de substanţe mineraie utile conţinute intr-un ză-cămînt. 2. cameră ’de spital unde sc internează un singur bolnav. 3. parte din armată, chemată sub arme numai în timp de război sau în mod excepţional în timp de pace; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. • (sport) jucător care poate înlocui, la nevoie, pe unul din jucătorii angajaţi în competiţie. 4. motiv de îndoială, obiecţie. •’ (fig.) prudenţă, cumpătare, măsură; discieţie; (p. ex.t.) răceală, jenă. (< fr. re.serre <răserver
 —    a pune deoparte) rezervîst s.m. militar care face parte din cadrele de rezervă ale armatei, (cf. fr. reserviste) rezervor s.n. bazin, vas care serveşte la depozitarea sau la acumularea uiiui fluid. O toc rezervor — stilou. • depresiune de teren amenajată pentru a colecta apele de pe un anumit teritoriu, spre a fi folosite în scopuri tehnice, (cf. fr. răservoir) rezida vb. I. intr. a se afla, a exista: a consta. (< fr. resider, cf. lat. residere) rezident s.m. reprezentant diplomatic inferior in grad unui ministru plenipotenţiar. # reprezentant al guvernului central într-o ţară colonială sa;! sub protectorat. (< Jr. resident, i!. re si den te)
 rezidual adi. care rămîne (ca reziduu).
 (cf. it. residuale) reziduu s.n. materie rămasă în urina unei operaţii de prelucrare chimică a unui material. • materie care se depune pe pereţii recipientelor unde sc păstrează diferite substanţe lichide (< fr. residu, it. residuo, cf. lat. rf'si-duus)
 reziJlA vb. I. tr. a desface un contract, o convenţie. (< fr. rdsilier) rezinâj s.n. extragere a răşinii din arborii răşinoşi. (cf. fr. rtsiner)
 611
REZ-RIC
  rezinăt s.m. (chim.) substanţă obţinută, prin combinarea unei răşini cu un metal şi întrebuinţată. în industria lacurilor, a materiilor colorante etc. (< fr. resinate)
  rezinifieă vb. f. tr. (chim.) a transforma o substanţă chimică într-o substanţă asemănătoare răşinii, (cf. it. resini-ficare, fr. reainifier) rezînă s.f. (rar) răşină. (< fr. rdsinc, it., lat. resina) rezistă vb. I. intr. a nu ceda loviturii unui alt corp. • (fig.) a se împotrivi, a nu ceda. (< fr. resister, it., lat. resislere — a se ţine tare) rezistent adj. care rezistă: tare, trainic.
  •   (despre fiinţe) care nu se lasă dobo-rît, care suportă uşor (o oboseală, boală),     (cf. fr. resistant,           it. res'ts-
  tente)
  rezistenţă s.f. I. 1. calitatea unui corp de a rezista la acţiunea unui alt corp (care tinde să-l rupă). • forţa de opunere a unui mediu la realizarea unei acţiuni. 2. (fiz.) forţă opusă de un conductor la trecerea curcntului clcc-tric prin el. 3. putere de a rezista la o boală,      la o oboseală            etc. II.  (fig.)
  împotrivire,     opoziţie. • piedică, ob-
  stacol, greutate. • mişcare a patrioţilor, care în ţările ocupate de fascişti între anii 1940 şi 1945 s-au opus cotropitorilor şi politicii de colaborare cu aceştia, (cf. fr. resistancc, it. resis-tenza)
  rezist in   s.n. (metal.)           aliaj  de  cupru,
  mangan si fier, foarte rezistent la coroziune şi cu o rezistivitate mare. rezistivităte s.f. (fiz.) rezistenţa electrică a unui conductor cilindric care. are lungimea şi secţiunea transversală egale cu unitatea. (< fr. resisticite) rezistor s.n. (fiz.) aparat care prezintă rezistenţă electrică şi care poate fi introdus intr-un circuit electric, rezită s.f. (chim.) răşină sintetică obţinută prin condensarea la cald a formal-dehidei cu fenoli şi avînd diverse întrebuinţări. (< tr.'resites) rezolut adj. (rar) îndrăzneţ, liotărit.
  (cf. fr. resolu) rezolutiv adj. (med.; despre medicamente) care micşorează inflamaţia. care readuce la starea normală o regiune inflamată a corpului, (cf. fr. reso-lutif)
  rezolutVh’iu adj. (jur.) care produce anularea unui act. (cf. fr. resolutoire, lat. rcsolutorius) rezoluţie s.f. 1. hotarîre adoptată îu urma unor dezbateri colective. 2. rezolvare (a unei cereri); hotărîre, decizie. (cf. fr. resolution, lat. resoiutio) rezolvă vb. I. tr. a găsi soluţia unei probleme; a dezlega (o problemă): a soluţiona. • a lichida (o contradicţie, un conflict). (< lat. resolvere, cf. it. risolrtre)
  rezolvabil adj. caiv se poale ivzulva. (< rezoiia)
  rezonabil adj. 1. care are o judecată, o comportare raţională; cuminte, cu judecată. 2. (despre acţiuni, fapte) fără exagerări, cumpătat. • (despre preţuri) potrivit, accesibil, (cf. fr. raisonnable) rezonănţă s.f. (fiz.) 1. fenomen care se produce cînd un corp de dimensiuni mari poate fi făcut să vibreze sub acţiunea unei forţe aplicată la intervale regulate. 2. proprietate a unor corpuri, a unor încăperi de a întări şi prelungi sunetele. O cutie de rezonanţă = cutie care produce rezonanţa unui instrument cu coarde, (cf. lat. resonantia, fr. resonance, it. risuonanza) rezonators.n. 1. (fiz.) aparat care serveşte la analiza sunetului şi care poate întări sunetele. • aparat care descoperă oscilaţiile electromagnetice cu ajutorul rezonanţei. 2. (fon.) cavitate în care se formează sunetele rostite de om. (cf. fr. resonateur) rezorcină s.f. (chim.) substanţă derivată din benzen, întrebuinţată ca revelator fotografic, în industria materiilor colorante şi ca antiseptic. ( < fr. re-sorcine)
  rezultă vb. T. intr. a apărea ca o consecinţă logică; a urma, a reieşi, a izvorî.
  •  (mat.) a ieşi, a rămîne (la o operaţie). ( < fr. resulter)
  rezultantă s.f. 1. (fiz.) forţa care. aplicată unui sistem, produce acelaşi efect ca mai multe forţe date, care se aplică în acelaşi timp asupra aceluiaşi punct material. 2. (fig.) efectul combinat al mai multor cauze. (< fr. resultante) rezultat s.n. efectul unei acţiuni sau al unei cauze; urmare; consecinţă. • (mat.) numărul obţinut, după efectuarea unei operaţii aritmetice. (< fr. resultat) rezumă vb. I. tr. 1. a reda pe scurt esenţialul unei expuneri orale sau scrise.
  •  refl. a se limita la..., a se mulţumi cu... 2. a cuprinde în sine; a însuma.
  ( < fr. resumer, cf. lat. resumere — a relua)
  rezumăt s.n. redare pe scurt scrisă sau orală a unei lucrări, a unei expuneri etc.; recapitulare succintă, o în rezumat = pe scurt. (cf. fr. resume) rezumativ adj. în rezumat: scurt, succint. (< rezumat) rUyt6n s.n. (arh.) vas conic de metal sau de lut, cui hat ca un corn de vită, cu vîrful modelat în forma unui cap de animal, folosit de «recii antici pentru libaţii sacre şi petreceri. ( < gr. rhyton) ricană vb. I. intr. (rar) a rinji (în batjocură). (< fr. ricaner) ricin s.m. (bot.) plantă oleaginoasă originară din Africa, cu frunzele mari, strălucitoare şi cu flori ro.şietice sau gălbui, din seminţele căreia se extrage un ulei folosit ca lubrifiant şi purgativ, o ulei de ricin — ulei extras din seminţele plantei descrise mai sus. (it. rii'ino. fr.         cf.   1 Ut ri>:inu£>
RIC-RIS
512
  ricină s.f. 1. toxină vegetală extrasă din seminţele de ricin, care are proprietatea de a aglutina globulele sîngelui. 2. (pop.) ulei de ricin. (it. ricina, cf. fr. ricin)
 ricoşa vb. I. intr. (despre un corp mobil. un proiectil) a-şi schimba direcţia traiectoriei în urma ciocnirii de un obstacol. (< fr. ricochor) ricoşet s.n. (mii.) schimbare a traiectoriei unui proiectil cînd se loveşte de un obstacol; (p. ext.) proiectil care a suferit o astfel de schimbare de traiectorie. • (fig.) efect invers, indirect. ( < fr. ricochet) rîcşă s.f. (rar) trăsurică cu două roţi trasă de oameni, folosită în unele ţări din Orient. (< engl. ricksha, germ. Rikscha)
 rictus s.n. strîmbătură a gurii provocată de o contracţie a muşchilor feţii sau de un rîs forţat. (< fr., lat. rictus) rid s.n. (de obicei la pl.) încreţitură, zbîrcitură a pielii obrazului. ( < îr.ride) ridicol adj. 1. care stîrneşte rîsul, batjocura ; (demn) de rîs; caraghios. 2. (despre cifre, sume etc.) foarte mic; derizoriu. // s.n. ceea ce stîrneşte rîsul, ceea ce este demn de batjocură, de rîs. (< lat. ridiculus, cf. fr. ridicu le) ridiculiza vb. I. tr. a scoate în evidenţă ridicolul, a face pe cineva ridicol. ( < fr. ri di cu User) rlflură s.f. (tehn.; la pl.) şanţ longitudinal pe suprafaţa unui valţ folosit în morărit. (< fr. rifhire) rigid adj. 1. neflexibil, ţeapăn. • (tehn.) care nu se deformează sub acţiunea forţelor exterioare. 2. (fig.) care nu îngăduie abateri; sever, aspru, neînduplecat. (< fr. rigide, cf. lat. rigidus) rigiditate s.f. 1. starea a tot ce este rigid, lipsă de flexibilitale; înţepeneală.
 •   (tehn.) proprietate a unui corp de a nu se deforma sul) acţiunca forţelor care acţioncază asupra lui. 2. (fig.) severitate excesivă; asprime; formalism. (cf. fr. rigidite. lat., rigiditas)
 rigidizăre s.f. (tehn.) operaţie de întărire a unui element de construcţie prin adăugarea unei piese care împiedică diformarea lui. (< rigid) riglât adj. 1. (rar) liniat. 2. (despre suprafeţe) obţinut, prin mişcarea unei linii drepte. ( < riglă, după fr. regiei riglctă s.f. riglă de dimensiuni mici.
 (după fr. reolet, it. regoletto) rigoare s.f. asprime, severitate, stricteţe. O de rigoare — care se impune în mod obligatoriu; potrivit împrejurării.
 •   (la pi.) principii severe, rigurozitate. ( < lat. rigor, cf. it. rigore, fr. rigurur)
 rigolă s.f. şanţ mic destinat scurgerii sau drenării apei. (< fr. rigole) rigorism s.n. morală prea aspră; austeritate. ( cf. fr. rigorisme) rigorist adj., s.m. (persoană) care împinge prea departe severitatea principiilor. (cf. fr. rigoriste)
 rignrds adj. 1. sever, strict, făcut cu serupulozitate. 2. care nu admite abateri. (cf. fr. rigoureux, it. rigoroso) rigurozitate s.f. stricteţe, severitate, asprime, (cf. it. rigorosita) rima vb. I. intr. (despre două sau mai multe cuvinte) a avea aceleaşi sunete în silabele finale. • (rar) a face versuri cu rimă. (< fr. rimvr, it. rimare)
 rimă s.f. omofonie, potrivire a vocalelor accentuate şi a sunetelor care formează sfîrşitul a două sau mai multe cuvinte (cu care se sfîrşeste un vers); (p.ext.) potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. • cuvînt. care rimează cu alt cuvînt. (cf. fr. rime, it. rima < lat. rhytmus)
 rimei s.n. pastă închisă la culoare cu care se vopsesc genele. ( < fr. rimei) ringi s.n. 1. (sport) platformă'pătrată împrejmuită cu coarde, unde se desfăşoară meciurile de box sau luptele greco-romane. • platformă, într-un local, pe care se dansează. (< fr. ring, cf. engl. ring — ccrc) rin§2 s.n. 1. (text.) maşină pentru întinderea tortului, pentru răsucirea firului şi înfăşurarea lui pe ţevi. 2. (mar.) inel de metal legat de un chei. care serveşte la amararca navelor. ( < germ. Ring) rinită s.f. (med.) inflamaţie a mucoasei nasului. (< fr. rhinite, cf. gr. rhis — nas)
 rinocer s.m. mamifer pachiderm ierbi-vor din regiunile tropicale ale Asiei şi Africii, care are pe nas unul sau două coarne caracteristice. (< fr. rhinoce-ros, cf. gr. rhis — nas, heras — corn), rinologic s.f. parte a medicinei care studiază bolile nasului. (< fr. rhino-logie, cf. gr. rhis — nas, logos — vorbire)
 rinoplastie s.f. (med.) operaţie estetică chirurgicală de refacere a unui nas distrus, prin transplantarea pieHi din alte părţi ale corpului. ( < fr. rhino-plastie)
 rinoscopie s.f. (med.) examinare a foselor nazale. ( < fr. rhinoscopie) riposta vb. I. intr. a răspunde, a replica (prompt şi cu energie); a ataca imediat după ce a parat o lovitură (la scrimă). ( < fr. ripostei') ripostă s.f. răspuns prompt şi energic: acţiune hotărîtă care respinge un atac. (cf. fr. riposte, it. riposta) rips s.n. (text.) ţesătură de bumbac sau de mătase cu dungi în relief, utilizată mai ales pentru tapisarea mobilelor. ( < germ. Rips) risc s.n. primejdie; pagubă posibil;1.
 (fr. risque. cf. it. risco) riscă rb. I. 1. /?*. şi intr. a-şi pune în primejdie viaţa, onoarea: a (se) expune unui pericol posibil. 2. intr. a intra într-o acţiune periculoasă, a încerca (ceva) la noroc. (< fr. risquer, cf. it. rhchiare)
513
RIS-ROC
  riscant adj. plin de riscuri, expus la primejdii; nesigur; primejdios, (cf. fr. risquant) riscat adj. primejdios; nesigur, (cf. fr. risquă)
  risling s.n. varietate de struguri cu boabele dese, galbene-verzui cu mici puncte negre; (p. ext.) vin obţinut din astfel de struguri. (< fr. riesling) rit s.n. 1. practică, ceremonie religioasă; ritual. • (fig.) rînduială, tipic. 2. confesiune (3), religie, (cf. tr. vite, it. rito, lat. rilns) ritidom s.n. (bot.) strat de ţesut celular la arbori. (< fr. rhytidome, cf. gr. rh.ytidoma — zbîrceală) ritm s.n. 1. armonie care rezultă din căderea regulată a accentului pe anumite silabe într-un \ers sau într-o frază muzicală. 2. desfăşurare gradată, treptată. • miscare regulată; cadenţă, tempo. 3. (arte) proporţie, armonie între părţile unui întreg (cf. lat. rhythmus, gr. rhythmos, fr. rythme, it. ritm o)
  ritma vb. I. tr. a da, a imprima un ritm (unei melodii): a pune accentul pe silabele unui vers» ale unei fraze. (cf. fr. rythmer) ritmic adj. care are ritm; cadenţat. O gimnastică ritmică = gimnastică avînd ca scop să imprime mişcărilor armonie şi siguranţă (cf. l&t.rhythmicus) ritmicii s.f. flit.) parte a poeticii care se ocupă cu regulile folosirii ritmului în poezie sau, rar, în pioză; ritm.
  •     (muz.) disciplină care studiază simetria timpilor accentuaţi şi slabi, precum si a valorilor notelor unei compoziţii muzicale. • folosirea ritmului; totalitatea ritmurilor, (cf. l'r. rythmique) ritornelo s.f. 1. (muz.) fragment care precede sau încheie o arie. 2. vers sau grup de versuri repetate la intervale regulate, într-o poezie. (< it. ritornello)
  ritual adj. referitor la rituri, făcut după anumite rituri, conform riturilor. // s.n. rinduială a unei slujbe religioase, (cf. it. rituale, fr. rituel) rival s.m. şi /. cel care năzuieşte, aspiră la aceleaşi funcţii, avantaje, situaţii cu altul; concurent, potrivnic, adversar, o (expr.) fără rival — fără seamăn, fără pereche; inegalabil. (< lr. rival, it. rivale, lat. rivalis) rivalitate «J. concurenţă. întrecere.
  (cf. fr. rivalite, lat. rivali tas) rivaliza rb. I. inir. a năzui, a tinde să ajungă, să întreacă pe. cineva (in latent./ în merite etc.); a concura. # a sta alături de...; a egala. (< fr. rivali ser)
  rivanol s.n. (med.) produs farmaceutic folosit în medicină ca antiseptic. (< germ. Rivanol, nume comercial) riveran adj. (despre ţări, locuri) situat pe malul unui rîu. al unui lac etc. (cf. fr. rirerain)
  rivieră s.f. obstacol reprezentat printr-un curs de apă care trebuie sărit de un cal la curse. 2. (rar) colan de diamante. (< it. riviera, fr. riviere) rix s.n. (rar) ceartă însoţită de bătaie şi de injurii, (fr. rixe, ’cf. lat. rixa) riz s.n. (metal.) fisură, crăpătură foarte fină care apare la suprafaţa unei piese de metal din cauza uzurii provocate de o altă piesă care alunecă pe ea.
 •    zgîrietină făcută cu un vîrf ascuţit pe o piesă pentru a o însemna într-un anumit fel. (< germ. Ritz) rizibil adj. (rar) de rîs, ridicol, de batjocură. (cf. fr. risihle) rizicultură s.f. (agr.) cultura orezului.
 (< fr. rizicuUure) rizoin s.m. tulpină subterană a unor plante ( < fr. rhizome, cf. gr. rhiza — rădăcină)
 rizopod s.n. (zool.; la pl.) clasă de animale unicelulare care se mişcă cu ajutorul unor prelungiri protoplasmatice; (la sg.) animal care face parte din această clasă. ( < fr. rhizopodes) rizoto s.n. mîncare preparată din orez, unt şi brînză. (< it. risotto) robă s.f. haină de ceremonie lungă, cu mîneci largi, purtată altădată de magistraţi şi avocaţi în exerciţiul funcţiunii’ etc. (< fr. robe) robinet s.n. (tehn.) dispozitiv care poate deschide sau întrerupe circulaţia unui fluid printr-o conductă. (< fr. robinet) robot s.m. (tehn.) automat care poate îndeplini lucrări complicate ce produc impresia că sînt rezultatul unei acţiuni omeneşti. (< fr. robot) roburît s.n. (chim.) substanţă explozivă complexă, compusă în cea mai mare parte din silitră, care se foloseşte în mine. (< fr. roburite) robust adj. tare, zdravăn, voinic, viguros. ( < fr. robuste, cf. lat. robustus) robusteţe s.f. putere, vigoare fizică.
 (cf. fr. robvstesse) rocadă s.f. 1. mişcare la jocul de şah prin care una dintre ture se aduce lîngă rege. iar acesta trece peste ea. 2. (in expr.) arteră de rocadă = arteră destinată circulaţiei de tranzit, amenajată în exteriorul unei localităţi: (mii.) linie de rocadă = comunicaţie paralelă cu linia frontului pe care se mişcă rezervele unei armate. (< fr. rocade. cf. germ. Rochade) rocambolesc m/j. (rar) fantastic, extravagant. ( < fr. rocambolesque) rocă s.f. (petr.) asociaţie de minerale de compoziţie aproape uniformă, care constituit; scoarţa pămintului. • stîncă de piatră. (< lat., it. rocca, cf. fr. roc, roche)
 rococo adj. 1. (hi expr.) stil rococo (şi subst., n.) = stil de ornamentaţie de origine franceză, răspîndit în secolul al XVII l-tea, care se caracterizează prin bogăţia excesivă de linii curbe, de ghirlande împletite asimetric etc. 2. (fig.) extravagant. (< fr. rococo)
ROD-ROM
 roda vb. I. tr. 1. a face operaţia de rodaj. 2. a netezi foarte fin suprafaţa unui obiect metalic. (< fr. roder) rodâj s.n. (tehn.) folosire a unui motor la turaţii şi sarcini crescînde, pentru a se obţine o ajustare şi o rectificare cît mai bună a pieselor; perioadă în care un motor funcţionează în felul acesta.
 (< fr. rodage) rodenticîd s.m. (agr.) substanţă toxică sau cultură bacteriană folosită pentru distrugerea rozătoarelor dăunătoare (şoareci, şobolani etc.). rodiu s.n. (chim.) metal alb-argintiu din familia platinei, care se întrebuinţează aliat cu aceasta la confecţionarea instrumentelor de laborator.
 (< fr. rhodium) rododendron s.m. (bot.) arbust originar din regiunea mediteraneană; cu frunze tari şi cu flori mari, frumoase, roşii sau albe, cu miros pătrunzător: smirdar.
 (< fr. rhododendron) rodomontâdă s.f. (rar) lăudăroşenie, fanfaronadă. (< fr. rodomontade, cf. Rodomoni, n.p.) ro&ntgen s.n. (pron.: ront-ghen) unitate electrostatică de radiaţie. (< Roentgen, n.p.)
 roentgenmetru s.n.( fig.; pron.: ront-ghen) aparat pentru măsurarea nivelului de radiaţie dintr-o zonă infectată, roentgenterapîe s.f. (med.; pron.: ront-ghen- ) radioterapie, (cf. fr. roentgen-therapie)
 roeat.6rie cidj.f. (jur.; în expr.) comisie rogatorie = comisie delegată de un tribunal să facă un act de procedură sau de instrucţie judiciară, la cererea unui alt tribunal, (cf. fr. rogatoire < lat. rogare — a cere) rol s.n. I. 1. listă a proceselor care urmează a fi judecate de către o instanţă. 2. registru în care sînt trecuţi contribuabilii la percepţie. II. 1. ceea ce trebuie să recite un actor pe scenă. • personajul reprezentat de un actor. 2. atribuţie; menire. (< fr. rolo) r61ă s.f. (tehn.) rotiţă folosită la un scripete, la o maşină etc. (< germ. Rolle)
 rom s.n. băutură alcoolică fabricată prin distilarea melasei din trestia de zahăr. (< fr. rhum, cf. engl. rum) român s.n. (lit.) 1. naraţiune epică în proză, de mari proporţii, care oglindeşte evenimente, episoade ale vieţii unei societăţi. 2. (fig.) povestire cu multe peripeţii, cu caracter fantastic. (< fr. roman, cf. lat. romanice — limbă romanică) romancero s.n. culegere de poeme spaniole medievale scrise în strofe şi avînd ca subiect fapte eroice. (< sp., fr. romancero) romancier s.m. si f. autor (le romane.
 ( < fr. romancier) romanesc adj. cu caracter de roman ; fantezist, imaginar. ( < fr. roma-nesque)
                                                                                          614
 romanic adj. coborîtor din romani. • (despre limbă) care îşi are originea în limba latină; neolatin. • care se ocupă de limbile neolatine, (cf. germ. romanisch) romanist s.m. 1. specialist care se ocupă cu studiul limbilor romanice. 2. specialist în studiul dreptului roman, (cf. fr. romaniste, germ. Romanist) romanistică s.f. disciplină lingvistică şi filologică care studiază limbile romanice. (< germ. Romanistik) romanit&te s.f. 1. totalitatea popoarelor romanice. 2. caracter roman (al unui popor, al unei culturi); origine romană, (cf. lat. romani tas) romanizd vb. I. tr. a da. a impune (unei ţări) cultura, civilizaţia şi organizaţia romană, (cf. fr. romaniser) romantic adj. care se inspiră din romantism, al romantismului; privitor la romantism. // s.n.l. scriitor din şcoala iomantică. 2 visător, melancolic. (< fr. roman tique) romantism s.n. şcoală literară şi artistică apărută la începutul secolului al XlX-lea ca o reacţie împotriva clasicismului, caracterizată prin suprimarea regulilor formale, prin introducerea notelor de lirism, de sensibilitate şi de imaginaţie şi prin zugrăvirea figurilor ieşite din comun, ajungîndu-se uneori la un individualism excesiv, la ruperea de realitate şi de actualitate. • ansamblu de aspecte proprii curentului romantic; înclinare spre visare, spre melancolie. (< fr. romantisme) romanţă cb. I. tr. a prezenta, a descrie viaţa cuiva cu adaosuri imaginate de autor. (< it. romanzare, cf. fr. romancer) romănţă s.i. cîntec duios şi trist. • (muz.) cîntec scurt compus pentru a fi interpretat pe textul unei romanţe. ( < it. romanza) romanţî6s adj. (adesea subst.) predispus la visare, la reverie; romantic, melancolic. • care tratează teme rupt e de realitate; care predispune la visare. ( < romanţ) romb s.n. (mat.) patrulater cu toate laturile egale, cu două unghiuri ascuţite şi două unghiuri obtuze. ( fr. rhombe, cf. gr. rhombos) rombic adj. în formă de romb. O ('min J sistem rombic = sistem de cristalizare avînd ca formă fundamentală o prismă dreaptă cu bazele romburi, (cf. fr. rhombique) romboedric adj. care are forma unui romboedru. O (min. ) sistem romboe-dric = sistem de cristalizare avînd ca formă fundamentală o prismă dreaptă cu bazele triunghiuri, (cf. fr. rhom-boedrique)
 romboedru s.n. (mat.) poliedru cu toate feţele în formă de romb. (< fr. rhom-boâdre, cf. gr. rhombos — romb, cdra — bază)
 romboid adj. (mat.) asemănător cu un romb. II s.n. figură în formă de romb. (< fr. rhomho'ide)
 515
 romboidal adj. rombic. (< fr. rhutu-boidal)
  rond s.n. 1. pori iun o do pămînt (într-o gradină) dc obicei circulară, semănată cu flori. 2. piaţă circulară dc la care pornesc mai multe bulevarde sau alei. 3. inspecţie, făcută în timpul nopţii la diferite posturi de pază ale unei unităţi militare pentru a observa dacă totul este în ordine. (< fr. rond) r6ndă adj J. (în expr.) scriere rondă = scriere cu trăsături rotunde, groase şi drepte; peniţă rondă = peniţă speciala cu vîrful lat folosită pentru scrierea rondă. ( < fr. ronde) rondoU s.n. gen de poezie cu formă fixă, compusă din versuri cu două rime, primele' două versuri repet indu-se după. versul al optulea şi după ultimul vers.
  ( < it. rondello, cf. fr. ronde au) rondel s.n. mic poem vechi francez (sec. XV) cu paisprezece versuri şi formă fixă. (< fr. rondel) rondela s.f. (tehn.) disc de metal, găurit, care se pune între o piuliţă şi o piesă care trebuie strînsă; şaibă. % căpăcel în formă de disc din carton, care acoperă alicele dintr-un cartuş de vînăloare. • disc metalic ulilizat la baterea monedelor sau a metalelor. (< fr. rondelle) rondo s.n. (muz.) arie instrumentală cu caracter vioi, a cărei temă principală se repetă o dată sau dc mai multe ori. (< it., fr. rondo) rondou s.n. loc circular (amenajat în grădini, în localuri). • (mar.) manevră de schimbare a direcţiei unei nave; semn care indică o asemenea schimbare. ( < fr. rondeau) ronjârc s.f. (text.) procedeu de imprimare a desenelor pe ţesături, care constă în a aplica pe ţesătura vopsită anumiţi reactivi, susceptibili de a distruge culoarea. ( < fr. ronger) rosbif s.n. friptură din muşchi de vacă, pregătită astfel îneît să rămină aproape crudă la mijloc. (< fr. rosbif, cf. engl. roastbeef)
  r6sbrat s.n. carne de vacă friptă înăbuşit, cu multă ceapă prăjită. ( < germ. Roslbraten) rostrăl adj. (despre elemente arhitecturale sau obiecte de aria) in forma unei nave antice. O coloană rostrală = coloană ornată cu vîrfuri de nave sculptate în piatră, (cf. fr. ros trai, lat. roslralis)
  rdstru s.n. (pal.) partea terminală a scheletului unui bclemnit. • (zool.) organ bucal la unele insecte, alungit în formă de cioc. (cf. lat. rostrum, fr. rostre)
  rotacîsm s.n. fenomen fonetic constînd în transformarea unei consoane în r.
  •   fenomen dialectal constînd in transformarea lui n intervocalic în r. (< fr. rhotacisme, cf. gr. rhotakismos) rotacizd vb. I. intr. şi refl. a vorbi cu rotacism. (< fr. rhotaciser)
                                                                                    UOM-ROZ
 iu tac Lanţ adj. (deap)e graiuri, texte etc.) care prezintă fenomenul rotacis-mului. (cf. fr. rhotacisant) rotametru s.n. instrument pentru măsurarea debitului unui fluid dintr-o conductă. (< fr. rotametre) rotang s.m. (bot.) palmier agăţător se-mănînd cu o viţă, care atinge lungimea de 200 metri. (<it. rotang) rotativ adj. 1. (despre mişcări) circular. 2. (despre sisteme tehnice) care poate face o mişcarc de rotaţie. O (poligr.) presă ro tatii: ă (şi subst., /.) = presă dc imprimat la care atît suportul clişeului cit şi organul de presiune sînt cilindrice; este folosită la tipărirea ziarelor şi a altor publicaţii de mare tiraj. (cf. fr. rotatif) rotâţio s.f. 1. mişcare a unui corp în jurul unui punct fix sau al unei axe.
 •   (astr.) mişcare a corpurilor cereşti în jurul axei proprii. 2. fenomenul pe care îl prezintă unele procese din natură şi din societate, de a se repeta; revenirea periodică a unui fapt reieşit din desfăşurarea unui astfel de proces. O (ec.) rotaţia capitalului = repetare periodică a circuitului capitalului. • (agr.) alternarea metodică pe acelaşi teren a plantelor care se cultivă într-un asolament. 3. schimb de persoane sau de echipe efectuat în cursul unei activităţi, (cf. fr. rotation, lat. roia tio)
 rotiflr s.?i. (zool.; lapl.) clasă de viermi de apă foarte mici, cu gura înconjurată de cili vibratili; (la sg.) vierme care face parte din această clasă. (< fr. rotiferes)
 rot6ndă s.f. sală, construcţie mare, circulară, cu acoperişul sferic, ca o cupolă. (< fr. rotonde, it rotonda, cf. lat. ro tun dus— rotund) rot6rs.n. (tehn.) parte a unei maşini de forţă generatoare sau motoare, care se roteşte în jurul axei arborelui pe care este montată şi care foloseşte pentru reluarea şi transmiterea unui cuplu motor. (< fr. rotor) rototecă s.f. catalog mecanic cu fişe puse pe plăci situate într-o tobă rotativă, care pot fi consultate fără a fi scoase. ( < fr. rotatheque) rotulă s.f. l. os mic şi rotunjit, situat în partea anterioară a genunchiului. 2. (tehn.) ax rotund. (< fr. rotule, cf. lat. rotula) roz adj. roşu foarte deschis; trandafiriu.
 •   (subst., n.) culoare roz. o (expr.) a vedea (sau a privi ceva) în roz = a fi optimist. (< fr. rose)
 rozacee s.f. (bot.; la pl.) familie de plante dicotiledonate, cu staminele inserate pe ealiciu, avînd ca tip trandafirul; (lasg.) plantă care face parte din această familie. ( < fr. rosacees) rozalii s.f. pl. (ant.) sărbători romane ţinute la sfîrşitul primăverii în cinstea morţilor, pe mormintele cărora se presărau trandafiri. (< lat. rosalia)
 33*
 ft02-RUL
516
  rozăsâ s.f. (arh.it.) descindere circulara, cu vitralii, caracteristică pentru catedrale gotice şi aşezată pe faţadă; rozetă. (< fr. rosace) roză s.f. 1. (bot.) trandafir. O (expr.) a sta pe roze = a se găsi într-o situaţie favorabilă. • roza mixturilor = desen în formă de cerc, reprezentînd direcţiile punctelor cardinale şi gradaţiile lor intermediare. 2. gen special de şlefuire care se dă diamantului. 3. (arhit.) rozasă. (< fr. rose. it. rosa) rozeolă s.f. (med.) mică pată roşiatică apărută pe piele în unele erupţii cauzate de diferite boli infecţioase. (< fr. roseole)
 rozetă s.f. 1. (bot.) rezedă. 2. element decorativ în formă de roză, de dimensiuni mici, care împodobeşte un obiect, o piatră etc. 3. (tehn.) element de legătură, de suspensie sau de protecţie a unei tije, ca un guler marginal. ( < fr. rosette)
 rozmarin s.m. mic arbust plăcut mirositor, cu frunze totdeauna verzi şi cu flori albastre, roşii sau albe, dispuse la subsuoara frunzelor, (< it. rosma-rino, cf. lat. rosmarinus) ruâj s.n. (tehn.) totalitatea roţilor unei maşini. (< fr. ruage) rubaiât s.n. formă dc poezie persană constînd din patru versuri, dintre care primul, al doilea şi al patrulea rimează împreună. (< fr. rubayyat) rubato s.n. (muz.) mişcare cînd grăbită, cînd rărită, potrivit înţelesului cuvintelor din text. (< it. rubato) rubefidnt adj., s.n. (med.) (substanţă) care irită şi înroşeşte pielea. (< fr. rubefiant)
 rubelît s.n. (min.) piatră preţioasă dc culoare roză. (cf. fr. rubellite) ruberoid s.n. (constr.) carton asfaltat de calitate superioară, folosit ca înve-litori de construcţii şi ca material izolant hidrofug. (< germ. Ruberoid [pappe])
 rublacee s.f. (bot.; la pl.) familie de plante dicotiledonate, cu frunzele înguste aşezate în mănunchi şi cu flori din care se extrag materii colorante si medicamentoase; (la sg.) plantă care face parte din această familie. (< fr. rubiacees)
 rubiazol s.n. (chim.) colorant azotic cu o puternică activitate bactericidă. (nume comercial) rubic6nd adj. (rar; despre faţa oamenilor) roşu, îmbujorat, rumen. (< fr. rubicond, it. rubiconda. cf. lat. rubicundus) rubidîu s.n. (chim.) metal alcalin, alb, foarte reactiv, asemănător cu sodiul; se găseşte în natură în cantităţi mici. ( < fr. rubidium) rubin s.n. (min.) varietate de corindon foarte dur, de culoare roşie, folosită ca piatră preţioasă şi în mecanica dc precizie. (< it. rubino. cf. germ. Rubin) rubiniu adj. de culoarea rubinului; roşu-închis. (< rubin)
 rubrică s.f. 1. despărţi tură într-un registru, într-un formular, într-un grafic etc. 2. spaţiu rezervat permanent într-o publicaţie periodică articolelor, comunicărilor etc. dintr-un anumit domeniu. ( < fr. rubrique, cf. lat. rubrica — pămînt roşu din care se scotea o cretă pentru însemnări) rucsac s.n. sac care se poartă în spate, folosit mai ales de excursionişti; raniţă. (< germ. lînchsach) riidiăr s.m. (ani.) gladiator carc şi-a redobîndit libertatea. (< lat. ru-diarius)
 rudiment s.n. 1. (dc ahirci la pl.) noţiunile elementare, prime, ale unei ştiinţe, ale unei arte etc. 2. (biol.) organ abia vizibil, în formaf iesau nedezvoltat; început. ( < fr. rudiment) rudimentar adj. care este la începutul formării, pe punctul de a se naşte, la începutul dezvoltării sale; primitiv, grosolan, (cf. fr. rudimen taire) rut* s.n. (mar.) totalitatea suprastructurilor din centrul navei şi dc pe puntea superioara. ( < fr. rouj, cf. engl. roof — acoperiş)
 rufianfoo adj. (rar) decăzut; dezmăţat: declasat. (< it. ruffianesco < ruffiano
 —   om decăzut) rugbi s.n. (sport) joc asemănător cu fotbalul, care se practică cu o minge ovală, mînuită în egală măsură cu picioarele şi cu mîinile. (< fr., engl. rugby)
 rugbist s.m. (sport) jucător de rugbi.
 ( < rugbi)
 rugos adj. (rar) aspru. (cf. fr. rugueux, lat. rugosus) rugozitate s.f. 1. starea unei suprafeţe aspre; asprime. 2. (mai ales la pl.) ridicăturâ mică şi neregulată ca formă de pe suprafaţa unui corp. (cf. fr. rugo-site, lat. rugositas) ruina vb. I. tr. şi refl. 1. a (se) dărăpăna, a (se) nărui, a (se) surpa. 2. fig.) a-şi pierde sau a face pe cineva să-şi piardă averea; a sărăci. • (fig.) a(-şi) distruge sănătatea, (cf. fr. miner)
 ruină s./. 1. dărăpănare, năruire: dărî-mătură. 2. (fig.) sărăcie; istovire: distrugere. (cf. lat. ruina, fr. ruine) ruj s.n. pastă de culoare roşie folosită pentru colorarea buzelor şi a feţei.
 (< fr. rouge) ruja vb. I. refl. a-şi da cu ruj (pc buze, pe faţă).
 rujeolăs./. (med.) boală infect ioasă, mai ales la copii, caracterizată prin erupţii roşii pe piele; (pop.) pojar. (< fr. rougeole)
 rujets.71. (vet.) boală infecţioasă la porci, manifestată prin apariţia unor pete roşcate şi febră. ( fr. rouget) rula vb. I. 1. tr. a înfăşură, a face sul. 2. intr. a se proiecta’pe ecran. 3. tr. a deplasa un corp prin rostogolire 4. tr. a face să circule (fonduri băneşti).
 (< fr. rouler)
 517
RUL-RUT
 ruladă* s.i. 1. prăjitură care arc forma unui sul, umplut cu dulceaţă, cu cremă etc. 2. friptură sau şuncă înfăşurată în formă de sul, pentru a se putea tăia în felii rotunde. (< fr. roulade) ruladă2 s.f. (muz.) ornament de coloratură constînd în cîntarea mai multor note pe una şi aceeaşi silabă. (< fr. roulade)
 rulaj s.n. 1. circulaţie a unui vehicul terestru; (p. ext.) timpul cît acesta este în circulaţie. • (av.) deplasarea unui avion peteren. • timpul dintre două încărcări succesive ale unui vagon de marfă, de cale ferată. 2. circulaţie a fondurilor băneşti. (< fr. roulage)
 rulânt adj. (tehn.) care se mişcă, se deplasează cu ajutorul unor organe de rostogolire. O pod rulant — macara construită în formă de pod, care se poate învîrti în jurul axei sale; material rulant = totalitatea vehiculelor care circulă pe liniile ferate. ( < fr. roulant) ruletă s.f. 1. panglică de pînză sau de o(,el, gradată, care se poate înfăşură po un ax metalic înăuntrul unei cutii plate şi care serveşte la măsurarea distanţelor. 2. obiect folosit în unele jocuri de noroc, format dintr-un disc împărţit în compartimente colorate şi numerotate şi dintr-o bilă care se în-vîrteşte o dată cu discul indicînd la oprire numărul cîştigător; (p. ext.) jocul însuşi. 3. mic instrument format dintr-o rotiţă dinţată, folosit în croitorie pentru desenarea tiparelor pe stofă. (< fr. roulette) ruliu s.n. (av., mar.) mişcare alternativă de aplecare la dreapta şi la stingă a unui avion, a unei nave. (< fr. roulis)
 rulment s.m. 1. (tehn.) piesă de maşină, compusă din două inele concentrice separate prin bile sau role, cu aceleaşi dimensiuni, caro transformă mişcarea de alunecare în mişcare de rostogolire. 2. (în expr.) fond de rulment = materiile prime şi celelalte materiale necesare procesului de producţie, precum şi mijloacele băneşti necesare funcţionării continue a unei întreprinderi. (< fr. roulement) rulou s.n. 1. (tehn.) cilindru de lemn sau de metal servind ca suport pentru deplasarea pieselor grele prin rostogolire. • sul subţire de lemn pe care se înfăşoară transpcrantul de la ferestre:    (p. ext.) transpcrantul însuşi.
 2. pieptănătură femeiască în care părul este înfăşurat ca un sul. ( < fr. rouleau)
 rumbatron s.n. (fii.) dispozitiv alcătuit dintr-un sistem de cilindri conductori, folosit în dispozitivele de producere a curenţilor de foarte înaltă frecvenţă. (< fr. rhumhatron) rumen s.n. (200I.) prima parte a stomacului rumegătoarelor. (< fr. rumen, cf. lat. ruma) rumoare s.f. zgomot confuz de voci care se aud deodată. • murmur care exprimă o nemulţumire sau o surpriză generală. (< lat. rumor, it. rumore, fr. rumeur) rtindă s.f. (sport) repriză, tur (la un joc).
 •    una dintre seriile de partide din cadrul unui turneu de şah în cursul căreia fiecare participant joacă o singură dată. • repriză (de trei minute) a unui meci de box. (< germ. Runde, cf. fr. round) rime s.f. pl. caractere grafice folosite de vechii germani şi scandinavi, (cf. germ. Rune, fr. runes) runic adj. scris cu caractere runice.
 (cf. fr. runique) ruple s.f. monedă de diferite valori care a circulat în Turcia; unitatea sistemului monetar din India. (< engl. rvpcc, cf. hind. rupiyah) ruptor s.n. (fiz.) întrerupător electric comandat la distanţă, al cărui element mobil de contact are ca poziţie de repaus poziţia corespunzătoare închiderii circuitului, (cf. fr. rupteur) rural adj. de (la) sat, sătesc, (cf. fr.
 rural, lat. mralis) rustic adj. (liv.) de ţară, ca la ţară; cîmpenesc. • simplu, necioplit, brut, grosolan, (cf. fr. rustique, lat. rusticus) rută s.f. drum, traseu. • via, direcţie.
 ( < fr. route) rut-eniu s.n. (chim.) metal cenuşiu asemănător cu platina, foarte refractar, casabil şi greu fuzibil, întrebuinţat la fabricarea filamentului pentru becurile electrice. (< fr. ruthenium) rutier adj. referitor la drumuri, la şosele. O transport rutier — transport făcut pe şosea; tractor i'utier — tractor rapid, Î11 general cu roţi, folosit în oraşe şi pe şosele la transportarea remorcilor. (< fr. routier) rutinar s.m. (rar) cel care nu lucrează decît prin rutină; sclav al automatismului. (cf. fr. routinier) rutinat adj. cu experienţă; priceput, versat. ( < rutină) rutină s.f. deprindere de a lucra mecanic, mereu în acelaşi fel; (depr.) respectare prea servilă a unor reguli şi deprinderi învechite. (< fr. routine)
s
 sabat s.n. 1. ultima zi a săptămînii în calendarul mozaic, consacrată odihnei şi ceremoniilor cultului; sîmbătă. 2. adunare de vrăjitoare care, după credinţele din evul mediu, avea loc sîmbăta la miezul nopţii. • (fig.) gălăgie produsă de o adunare zgomotoasă. (cf. fr. sabbat, lat. sabbatum, gr. sabbaton < ebr. schabbat — repaus)
 sabeism s.n. cultul focului şi al corpurilor cereşti, practicat în vechime de caldeeni, de perşi etc. (< fr. sabeisme) sabldr&.I. tr. (metal.) a curăţa suprafaţa pieselor metalice prin proiectare de nisip cu ajutorul aerului comprimat. (< fr. sabler) sablâj s.n. sablare. (< fr. sablage) sab6rd s.w« (mar.) deschizătură în pereţii laterali ai unei nave, care foloseşte la aerisire, la încărcarea şi la descărcarea mărfurilor etc. (< fr. sabord) saborda vb. I tr. (mar.) a scufunda intenţionat propria navă pentru a nu cădea în mîinile inamicului. (< fr. saborder)
 sabordâj s.n. (mar.) scufundarea intenţionată a unei nave de către propriul ei echipaj. (< fr. sabordage) sabot s.m. 1. papuc făcut dintr-o singură bucată de lemn. 2. (constr.) înveliş metalic care se fixează în vîrful unui pilot de lemn, de beton etc. pentru ca acesta să poată pătrunde mai uşor în pămînt. • piesă de metal, de lemn etc. folosită pentru frînarea, prin frecare, a roţilor, a aparatelor de ridicat etc. (< fr. sabot) sabotă vb. I. tr. a împiedica, a frîna în ascuns realizarea unui lucru, a unei acţiuni; a împiedica intenţionat buna desfăşurare a unei activităţi, a procesului de producţie. (< fr. saboter) sabotaj s.n. distrugere, stricare conştientă a unui lucru, a unei maşini etc., pentru a zădărnici o acţiune, un proces etc,; împiedicarea, frînarea intenţionată a realizării unui lucru, a unei acţiuni. (< fr. sabotage) sabot6r s.m. şi f. cel care sabotează, (cf.
 fr. saboteur) sabretâş s.n. (mii.) mic săculeţ plat de piele care se purta odinioară la centiron lîngă sabie, la unele uniforme de cavalerie. ( < fr. sabretache) sacadât. adj. (despre mişcări. vorbire etc.) cu întreruperi dese şi scurle; intermitent. (cf. fr. saccade)
 sacadă s.f. (rar) mişcare bruscă, neregulată, sacadată. (< fr. saccade, cf. v. fr. saquer — a trage) sacerdot s.m. (liv.) preot. (< fr. sacer-doce, it. sacerdote < lat. sacerdotium) sacerdotal adj. (liv.) de preot, preoţesc. (cf. fr. sacerdotal, lat. sacerdotalis) sacerd6ţiu s.n. 1. rang, demnitate de preot. 2. cler, preoţime. (< lat. sacerdotium)
 sac6şă s.f. mic sac de mînă folosit pentru cumpărături. (< fr. sacoche, cf. it. saccocia < sacco — sac) sac6u s.n. veston, haină bărbătească.
 (<germ. Sahko) sacral adj. (anat.) referitor la sacrum; de (la) sacrum. (< sacrum) sacrament s.n. taină bisericească: (spec.) împărtăşania la catolici. (< lat. sa-cramentum < sacrare — a sfinţi, cf. it. sacramento.) sacramentâl adj. de sacrament; (p.
 ext.) solemn. (< it. sacramentale) sacrifică vb. I. ir. 1. (ant.) a jertfi, a aduce ca prinos divinităţii animale (sau chiar oameni). • refl.’ a se jertfi; a se devota. 2. a ucide un animal pentru anumite scopuri ştiinţifice sau pentru consumul public. 3. a renunţa la ceva sau la cineva în favoarea altcuiva sau pentru a obţine ceva. (cf. fr. sacrifier, it., lat. sacrificare) sacrificiu s.n. 1. jertfă adusă unei divinităţi. • renunţare benevolă la ceva în interesul cuiva. 2. efort, cheltuială făcută în vederea unui scop oarecare, (cf. lat. sacrificivm, it. sacrificio) sacrileg adj. nelegiuit, blestemat. ( < lat. sacrilegus < sacer — sacru, legere — a culege)
 sacrilegiu s.n. necinstire, profanare a unui lucru considerat sfînt, a unui lucru deosebit de scump. (cf. lat. sacri-legium, it. sacrilegio, fr. sacrildge) sacristie s.f. (bis.) încăpere unde se păstrează obiectele de cult într-o biserică calolieă. (< fr. sacristie, cf. lat. sacra — lucruri sfinte) sacrosanct adj. (uneori ironic) sfînt.
 ( < lat. sacrosancţiis) sacru adj. 1. cu caracter religios; sfînt, O foc sacru = vocaţie, talent. 2. (fig.) scump, venerat. ( < lat. sacrum) sricnim s.n. (avat.) os triunghiular al bazinului, format din ultimele cinci vertebre unite, aşezate la partea inferioară a şirei spinării. (<fr. sacrum, cf. lat. sacrum)
510
  saciilă s.f. (avat,) nna dintre încăperile urechii interne. (< fr. saccule) sddic adj. (despre oameni) care are plăcerea bolnăvicioasă să chinuiască pe alţ.ii; de o -cruzime extremă; (despre fapte şi însuşiri ale omului) plin de sadism, pornit din sadism. (< fr. sadique, cf. Sade, n.p.) sadism s.n. cruzime anormală, exagerată,; plăcere patologică de a chinui. (< fr. sadismc) safe s.n. (pron.: seif) casă de bani,
  •    încăpere bine asigurată folosită pentru păstrarea banilor, a hîrtiilor şi a obiectelor de valoare. (<engl. safe)
  sâfic adj. (metr.; în expr.) vers safic = vers endecasilabic cu cinci picioare, folosit în poezia lirică clasică; strofă safică = strofă compusă din trei versuri safice şi unul adonic. (cf. fr. sa-phique, lat. sapphicus, gr. sapphihos < Sapho, n.p.) safir s.n. (min.) varietate transparentă de corindon de culoare albastră; este folosit ca piatră preţioasă. (< fr. saphir, lat. sapphirus, gr. sappheiros < ebr. sappir) safran s.n. (mar.) suprafaţa cîrmei care lucrează asupra apei. (< fr. safran) ’sâga s.f. invar, (lit.) totalitatea legendelor şi a tradiţiilor popoarelor scandinave. (<fr., scand. saga) sagâce adj. (liv.) pătrunzător, ager la minte; perspicace, (cf. fr., it. sagace, lat. sagax) sagacitate s.f. (liv.) perspicacitate, a-gerime a minţii, (cf. fr. sagacite, lat. sagacitas)
  sagitâr s.m. (ant.) arcaş. (< lat. sagit-tarius)
  sagitât adj. (bot.; despre frunze) de forma unei săgeţi, (cf. fr. sagitte) sag6 s.n. produs comestibil preparat din fecula sagotierului, care se consumă fiert în supă sau în lapte. (< fr. sagou) sagotilr s.m. (bot.) gen de palmieri din a căror măduvă se extrage o materie făinoasă, foarte hrănitoare. (< fr. sagoutier)
  saheliân s.n. (geol.) primul etaj al plio-cenului de facies marin. (< fr. sahe-lien, cf. germ. Sahelian) salamandră s.f. (zool.) animal batracian asemănător şopîrlei, care trăieşte prin locuri umede şi întunecoase, (cf. lat., gr. salamandra, fr. salamandre) salariâ vb. I. tr. (rar) a salariza. (< fr. salarier)
  salariat adj., s.m. şi /. (muncitor, lucrător, funcţionar etc.) care primeşte un salariu.// adj. (despre muncă) recompensată, plătită cu un salariu, (cf. fr. salarie) salariu s.n. (ec.) retribuţie pe care o primeşte regulat cineva pentru munca depusă (în mod permanent undeva); leafă. ( < fr. salaire, după lat. salarium) salariza vb. I. tr. a plăti cuiva un salariu. (după fr. salarier)
                                                                                        SAC-SAL
  salaticră s.f. vas, castron în care se prepară sau se serveşte salata, (după fr. saladier)
 sdlă s.f. 1. încăpere mare destinată spectacolelor, unor manifestări sportive etc.
 #  totalitatea persoanelor adunate într-o sală (1). 2. încăpere mare într-un apartament; antreu, vestibul. 3. vestibul; coridor. (< fr. salle, cf. germ. Saal)
 salbândă s.f. (geol.) zonă de contact între un filon şi o rocă pe care o străbate. (< fr. salbande, cf. germ. Sahl-
 band)
 salcu s.n. preparat alimentar din aluat sărat, modelat în formă de bastonaşe. ( < fr. salee) sâlic adj. (în expr.) legea salică = lege respectată în teritoriile ocupate de luptătorii franci din Galia, prin care femeile erau excluse de la succesiunea pămînturilor şi de la tronul Franţei. ( < fr. salique) sălicilât s.m. (chim.) sare sau ester al acidului salicilic. • nume dat acidului salicilic, folosit la conservarea fructelor şi a legumelor. (< fr. sali-cylate)
 salicilic adj. (în expr.) acid salicilic = compus organic, folosit în industria coloranţilor şi a conservelor alimentare, precum şi în medicină ca antiseptic. ( < fr. salicylique) salin adj. 1. care conţine sare. 2. (chim.) care are caracter de sare. (< fr. salin, cf. lat. sal — sare) salină s.f. ocnă de sare. (< fr. saline) salinitâte s.f. gradul de saturare a unei ape sărate sau a unui sol sărat. (cf. fr. salinite) salinometru s.n. (fiz.) instrument folosit pentru determinarea concentraţiei soluţiilor de sare. (< fr. salino-mHre, cf. fr. salin -f gr. metron — măsură)
 salipirmă s.f. (chim.) salicilat de anti-pirină cu proprietăţi analgezice folosit contra reumatismului, (nume comercial)
 salivâr adj. referitor la salivă, de salivă. O (anat.) glande salivare = glande care secretă saliva, (cf. fr. salivaire, lat. salivarius)
 salivâţie s.f. (fiziol.) funcţiunea glandelor salivare; secreţie salivară abundentă. ( < fr. salivation) salivă s.f. (fiziol.) lichid apos şi puţin vîscos, care umezeşte gura, secretat de glandele salivare. (< fr. salive, lat. saliva)
 salmiâc s.n. (chim.) clorură naturală de amoniu. ( < fr. salmiac) salmonicultură s.f. cultura peştilor din familia păstrăvului. (< fr. salmoni-culture)
 salmonid s.n. (zool.; la pl.) familie de peşti răpitori căreia îi aparţin păstrăvul, lipanul etc.; (la sg.) peşte care face parte din această familie. (<fr.
 salmonides)
SAL-SAN
 salol s.n. (chim.) salicilat de fenol întrebuinţai în medicina ca antiseptic şi antipiretic. (< fr. salol) sal6n s.n. 1. cameră frumos mobilată în care se primesc musafiri. 2. sală publică în care se organizează baluri, reuniuni etc. • sală în care se organizează expoziţii de pictură, de sculptură etc,; (p. ext.) expoziţia însăşi. 3. cameră mare cu paturi pentru bolnavi într-un spital. (< fr. salon, cf. it. salone)
 salopetă s.f. haină de lucru care se îmbracă pe deasupra hainelor obişnuite. ( < fr. salopette) salpetru s.n. (chim.) azotat natural de potasiu; silitră. O salpetru de Chile = azotat natural de sodiu; salpetru de India = azotat natural de potasiu. ( < fr. salpetre, cf. lat. sal — sare, petrae
 —    de piatră) salpingită s.f. (med.) inflamaţie a trompelor uterine. ( < fr. salpingite, cf. gr. salpinx — trompă)
 saltimbanc s.m. actor de circ, acrobat; scamator. • (fig.) şarlatan politic, pehlivan, (cf. fr. saltimbanque, it. saltimbanca)
 salubrităte s.f. însuşirea de a fi salubru; curăţenie. • sănătate. • serviciu public care are în grijă curăţenia unui oraş. (cf. fr. salubrite, lat. salubri tas)
 salubru adj. igienic, curat; sănătos, (cf.
 fr. salubre, lat. salubris) salut s.n. cuvînt, frază, gest cu care se salută. • cuvîntare cu care se salută adunări, se întîmpină un oaspete etc. ( < fr. salut, cf. lat. salus) salută vb. I. tr. a întîmpină, a da cuiva un semn de respect, de consideraţie rostind un cuvînt, o frază sau făcînd un gest politicos. • a primi (ceva) cu bucurie, cu o manifestaţie vie. ( < lat., it. salutare, cf. fr. saluer) salutar adj. folositor pentru păstrarea sănătăţii, a vieţii etc,; salvator, (cf. fr. salutaire, lat. salutaris) salutler s.n. (mar.) navă mică utilizată de pescari în special în mările nordice.
 salvă vb. I. tr. a scăpa, a scoate (pe cineva sau ceva) din primejdie, din încurcătură etc. O (expr.) a salva aparenţele = a face faţă; a ascunde realitatea pre-zentînd numai aspectul voit. • refl. a se scăpa singur dintr-o primejdie. (< lat. salvare, cf. it. salvare) salvare s.f. 1. acţiunea de a (se) salva; (concr.) obiect, fiinţă, circumstanţă salvatoare. 2. serviciu medical care dă primul ajutor celor accidentaţi sau bolnavilor în stare foarte gravă. • camionetă, maşină special menajată pentru transportul celor accidentaţi sau bolnavi la un spital de urgenţă. ( < salva)
 salvator adj., s.m. şi /. (cel) care salvează sau poate salva. (cf. lat. salvator)
                                                                                                 520
 salvă s.f. (mii.) serie de lovituri, do descărcări ale unei arme de foc. ( < fr. salve. it. sa Ir o) salve interj, salutare. ( < lat. salve) salvgarda vb. I. ir. (rar) a salva; a proteja, a lua sub ocrotirea sa. (cf. fr. sauvegarder, it. salvaguardarc) samară s.f. (bot.) fruct uscat, indehis-cent, lăţit ca o aripă subţire în jurul seminţei sau numai într-o parte a acesteia. (< fr. samare, cf. lat. samara.) samar iu s.n. (chim.) clement din familia pămînturilor rare. (< fr. sama-rium)
 samurai s.m. membru al unei caste feu-dalo-militarist.e din Japonia de dinainte de revoluţia din 1868. (< fr., jap. sa-
 mourai)
 sanatoriul adj.(rar) privitor la sanatoriu ;
 cu regim de sanatoriu. (< sanatoriu) sanatoriu s.v. instituţie spitalicească (aşezată într-un loc prielnic la munte, la mare etc.); spital adaptat mai ales pentru cura igieno-dietetică a tuberculozei; (în trecut) spital particular. ( < fr. sanatorium, cf. lat. sanatoriu fi
 —    care vindecă) sanctifică vb. I. tr. a trece în rîndul sfinţilor, a sfinţi. (< lat. sanctificare, cf. fr. sanclifier) sanctitate s.f. sfinţenie. • titlu dat papilor şi patriarhilor. (<lat. sanc-titas, cf. it. santi.tă) sanctuar s.n. altar, loc sfînt. • (fig.) loc consacrat pentru un anumit lucru; loc inviolabil. (< lat. sanctuarium, cf. fr. sanctuaire) sancţiona vb. I. tr. 1. (jur.) a aproba, a confirma, a întări o lege, o dispoziţie etc. printr-o semnătură autorizată. 2. a pedepsi. ( < fr. sanctionner) sancţiune s.f. (jur.) 1. faptul de a sancţiona; confirmare, întărire a unui act de către o autoritate superioară celei care l-a efectuat. • aprobare, întărire, confirmare. 2. pedeapsă, osîndâ. • (în dreptul internaţional) sistem de măsuri cu caracter de pedeapsă luate contra părţii care nu respectă obligaţiile asumate printr-o convenţie, (cf. fr. sanction, lat. sanctio) sandală s.f. încălţăminte de vară alcătuită dintr-o talpă legată de picior cu nişte curele de piele sau de pînză. (cf. fr. sandale, lat. sandalium. gr. sandal ion)
 sandarăc s.n. (chim.) răşină naturală extrasă dintr-un conifer care creşte în Africa şi în Australia, folosită în industria lacurilor, a vopselelor etc. (< fr. sandaraque)
 sandviş s.n. felie de şuncă, de salam etc. aşezată între două felii de pîine (unse cu unt), (cf. fr., engl. sandwich) sanffhinolent adj. de -culoarea sîngelui. ( < fr. sanguinolent, cf. lat. sanguino-lentus)
 sanguin adj. 1. care aparţine sîngelui; de sînge; prin care circulă sîngele. 2. (despre oameni) care au o circulaţie a
 521
 SAN-SAT
 sîngelui foarte activa. O inm^nrfimpnt sanguin = temperament vioi: impulsiv. (< fr. sanguin, cf. lat. şanguinvn*) sanguina s.f. 1. (min.) oxid de fier dc culoare roşie întrebuinţat la fabricarea creioanelor colorate. 2. desen făcut cu un astfel de creion. • litografie imi-tînd desenul făcut cu sanguina (1). (<fr. sanguine, cf. lat. sanguis — sînge)
 sanguinic adj sanguin. (< sanguin) sanhedrin s.n. (ist.) tribunal la vechii evrei; consiliu suprem prezidat de marele preot, care judeca pricinile importante, interpreta legea şi delibera asupra chestiunilor publice. • (fig.) grup închis de oameni care pretind a da sentinţe fără greş. (< fr. sanhedrin
 <   gr. synedrion — tribunal, adunare) sanitar adj. care se referă la sănătatea publică, care are scopul de a întreţine şi ocroti sănătatea. O punct sanitar = mică unitate de asistenţă medicală în întreprinderi sau în locuri de muncă izolate; agent sanitar (şi subst., m) = persoana din cadrul personalului medi-cal inferior, care se ocupă cu îngrijirea bolnavilor (în special în mediul rural).
 •   (despre vehicule) care serveşte la transportarea bolnavilor şi a răniţilor. Ils.m. ostaş care face parte din serviciul de îngrijire a răniţilor în armată.
 ( < fr. sanitaire, cf. lat. sanitas — sănătate)
 sanscrit adj. (în expr.) limba sanscrită (şi subst., f.) limba literară a Indiei vechi în care sînt scrise numeroase opere din literatura clasică indiană.
 •   privitor la limba sanscrită; scris în limba sanscrită. ( < fr. sanskrit)
 sanscritol6g s.m. savant cunoscător al limbii şi literaturii sanscrite. (< sanscrită, după indolog) santâI s.m. (bot.) arbore originar din India, cu lemnul dens şi mirositor, din care se extrage o esenţă întrebuinţată în medicină şi în parfumerie. • lemnul arborelui descris mai sus, din care se fac mobile de lux. • colorant vegetal de culoare roşie sau galbenă care se extrage din lemnul de santal. ( < fr. santal. cf. gr. san talon) santinăs./. (mar.) spaţiul aflat la fundul unei nave, in care se adună apele dc condensare, cele de infiltraţie etc. (< fr. sentine, cf. lat. sentina) santinelă s.f. soldat înarmat care face serviciul de pază a unui post. ( < fr. sentinelle)
 s antoni na s.f. (chim.) substanţă toxică extrasă din seminţele unei specii de pelin şi folosită în medicină pentru combaterea viermilor intestinali. (< fr. santonine) saponificâ vb. I. refl. (chim.; despre esteri) a se descompune prin hidroliză în acizi graşi şi alcool. • (despre grăsimi) a se transforma în săpun. (< fr. saponifier, cf. lat. sapo — săpun, facere — a face)
 ftaprofitâ s.f. (biol.: la pl.) specii de bacterii şi dc ciuperci care trăiesc pe corpuri organice în descompunere; (la sg.) ciuperca, bacterie care face parte din această specie. (< fr. sapro-phyte, cf. gr. sapros — putred, phyton
 —  plantă)
 sapropcl s.n. (geol.) nămol format în lagune şi în mări din planctonul care a trăil în apele acestora. (< fr. sapro-pelique)
 sarabandă s.f. vechi dans spaniol asemănător menuetului, care se dansa după o melodie lentă; melodie după care se executa acest dans. • (fig.) agitaţie; mişcare tumultuoasă. (< fr. sarabande, it. sarabanda, cf. sp. zara-banda)
 sarbacână s.f. tub lung şi drept cu ajutorul căruia se pot arunca, su fiind, mici proiectile. • armă cu care musulmanii aruncau materii incendiare asupra trupelor inamice. ( < fr. sarbacane, cf. ar. zabatana) sarcasm s.n. ironie aspră, muşcătoare; batjocură. • vorbă, expresie sarcastică, usturătoare. ( < fr. sarcasme, cf. lat. sarcasmus, gr. sarhasmos) sarcastic adj. (adesea adv.) plin de sarcasm, batjocoritor, incisiv. (< fr. sarcaş tique)
 sarcofag s.n. 1. sicriu antic făcut din piatră. 2. monument funerar în formă de coşciug, (cf. lat. sarcophagum, cf. gr. sarhophagos < sarx — carne, pha-gein — a mînca) sarcom s.n. (med.) tumoare malignă, asemănătoare cancerului, care se dezvoltă pe ţesuturile conjunctive. (< fr. sarcome. cf. lat. sar coma, gr. sarx
 —  carne)
 sarc6pt s.m. (zool.) parazit microscopic care pătrunde în pielea omului sau a animalelor producînd rîia. (<fr. sar-copte, cf. gr. sarx — carne, koptein — a tăia)
 sardanapalic adj. (despre ospeţe) exagerat de îmbelşugat, de luxos. (< Sar-danapal, n.p.) sârdiu s.n. (min.) piatră preţioasă transparentă, de culoare roşie sau brună. (< lat. sardius [lapis]) sardonic adj. (despre rîs, zîmbet) care da gurii un aspect răutăcios; batjocoritor, sarcastic, (cf. fr. sardonique, lat. sar-donicus)
 sardonix s.n. (min.) varietate de calce-donie dc culoare roşie. (<germ. Sardonix)
 sarmuţiân s.n. (geol.) ultimul etaj al mioccnului din partea de sud-est a Europei, (cf. fr. sarmatiert) sarmentos adj. (bot.) care are tulpina lungă, mlădioasă şi agăţătoare. ( < fr. sarmen teu.x)
 sări s.n. (mar.) frînghie carc serveşte la fixarea şi întărirea catargelor dc bordurile navei. (< it. sar ta) satanic adj. drăcesc*, diavolesc; (p.ext.) crud, pervers, perfid, (cf. fr. sataniqur)
 BAT-SÂV
 satelit s.m. 1. (astr.) corp ceresc obscur care gravitează în jurul unei planete şi o însoţeşte în mişcarea ei de revoluţie. 2. (în expr.) satelit artificial = corp metalic lansat de savanţi în spaţiul interplanetar cu ajutorul unei rachete şi care se roteşte în jurul pămîntului. • (fig.) persoană care urmează şi execută orbeşte ordinele cuiva; acolit. 3. nume dat în antichitate mercenarului care îşi însoţea stăpînul. (cf. fr. satellite, lat. satelles) satin s.n. (text.) ţesătură deasă din fire de bumbac sau din fibre artificiale, lucioasă pe una din feţe. ( < fr. satin, cf. it. satino < seta — mătase) satina vb. I. ir. a da luciu unei ţesături sau unei foi de hîrtie, prin presare la calandru (<fr. satiner) satinat s.n. (text.) satin subţire. (< fr. satinette) satir s.m. (mit.) divinitate a pădurilor imaginată cu o faţă bestială, cu corpul păros, cu picioare şi coarne de ţap.
 •    (fig.) desfrînat, libidinos; cinic. (< fr. satyre, lat. satyrus, gr. satyros) satiră s.f. poezie lirică in care sînt ridiculizate şi biciuite anumite defecte, moravuri rele etc. din societate; (p.ext.) scriere, cuvîntare etc. cu caracter biciuitor, muşcător. • genul satiric. ( < lat. satira, fr. satire) satiric adj. specific satirei; care ţine de satiră : ironic, batjocoritor, muşcător. // s.m. autor de satire. // s.n. conţinutul, caracterul specific al unei satire, (cf. lat. satiricus, fr. satirique) satirizâ vb. I. tr. a biciui, a ridiculiza prin satiră, (cf. fr. satiriser) satisface vb. III. tr. a împlini, a îndestula (o dorinţă, o cerere etc.). • a mulţumi; a da satisfacţie, (cf. lat. satisfacere < satis — destul, facere — a face, fr. satisfaire) satisfacţie s.f. sentiment de mulţumire, de plăcere. • împlinire a unei dorinţe, a unei aspiraţii. O (expr.) a cere (sau a da) satisfacţie = a) a cere (sau a da cuiva) dreptate, cîştig de cauză; b) a provoca (sau a accepta o provocare) la duel. (cf. fr. satisfaction, lat. satis-factio)
 satisfăcător adj. îndestulător; mulţumitor. ( < satisface) satisfăctit adj. mulţumit, plin de satisfacţie. • (despre dorinţe) îndeplinit. ( < satisface) satrâp s.m. (ist.) guvernator al unei provincii din vechiul imperiu persan. • (fig.) conducător despotic, crud; tiran; (p. ext.) om cu apucături despotice. (cf. fr. satrape, lat., gr. satrapes
 <    pers. khshatrapâ) satrap io s.f. (ist.) provincie, ţară guvernată de un satrap; (fig.) guvernare despotică, (cf. fr. satrapie, lat. satrapia)
 satură vb. I. tr. (fiz. ; chim.) a aduce un sistem fizico-chimic în stare de saturaţie. (< fr. saturer, cf. lat. saturare)
                                                                                                522
 saturânt adj. (chim..: în expr.) vapori saturanţi=vapori care se află în contact cu corpul din care s-au dezvoltat.
 (< fr. saturant) sat-urat,6r s.n. aparat care serveşte pentru concentrarea unei soluţii pînă la saturaţie, prin dizolvarea în ea a unei substanţe solide sau a unui gaz. ( < satura) saturaţie s.f. (fiz.; chim.) stare a unui sistem fizic sau chimic pentru care anumite mărimi au atins valoarea maximă; (spec.) stare a unei soluţii care conţine cea mai mare cantitate posibilă dintr-un corp dizolvat în ea.«stare a unui compus care nu mai conţine valenţe libere. • (fig.) îmbuibare, dezgust, plictiseală, (cf. fr. saturation, lat. saturatio)
 saturn s.n. 1. (astr.) planetă din sistemul solar mai mică decît Jupiter.2. numele plumbului în limbajul alchimiştilor. (< fr. saturne, cf. Saturn, n.p.) saturnălii s.f. pl. (ist.) sărbători închinate zeului Saturn, care aveau loc cu prilejul terminării muncilor agricole.
 •   (fig.) petrecere desfrînată, destrăbălare, orgie. (cf. lat. saturnalia < Saturnus, n.p.)
 saturnini adj. (med.) relativ la plumb, produs de plumb. O colici satumine = colici pricinuite de o intoxicaţie cu plumb. ( < fr. satumin) saturnin2 adj. (rar) referitor la Saturn.
 •   (metr.; în expr.) vers satumin = vers iambic de şapte silabe întrebuinţat în poezia latină arhaică, (cf. iv.satumien)
 saturnism s.n. <med.) intoxicaţie cronică cu plumb. (< fr. saturnisme, cf. Saturn, n.p.) saţietate s.f. saţ, saturaţie; îmbuibare.
 (cf. fr. satiătt, lat. sati’etas) saurieni s.m. pl. (zool.) ordin de reptile cu corpul alungit şi prevăzut de obicei cu patru picioare, din care fac parte şopîrlele, cameleonii etc. (< fr. sauri-ens, cf. gr. sauros) savană s.f. (geogr.) cîmpie din regiunile tropicale acoperită în general cu ierburi şi, din loc în loc, cu tufe sau cu arbuşti spinoşi. (< fr. savane, cf. sp. sabane) savant adj. cu cunoştinţe vaste şi profunde; (foarte) învăţat; erudit. • care aiată multă erudiţie.//s.m. şi /. învăţat, om de ştiinţă. ( < fr. savant < savoir
 —   a şti)
 savarînă s.f. prăjitură făcută din ouă, zahăr şi pesmet: se serveşte cu sirop, rom şi friscă. (cf. fr. savarvi) savart s.n. (fiz.) unitate de măsură pentru intervalele muzicale. (< fr. savart, cf. germ. Savart) savodre s.f. gust plăcut, aromă. ( < fr. savevr)
 savonieră s.f. cutie în care se ţine săpunul de toaletă. (< fr. savoniere) savurâ vb. I. tr. a gusta, a mînca sau a bea ceva cu plăcere, pe îndelete.* (fig.) a se bucura de ceva, a-i plăcea (ceva) mult, a se delecta. (< fr. savourer
 523
 savur6s adj. plăcut la gust; care merită să fie savurat. • (fig.) plăcut, încîn-tator. (< fr. savoureux) saxatil adj. (despre plante sau. animale) care creşte sau trăieşte în locuri pietroase, stîncoase. (< fr. saxatile, cf. lat. saxatilis < saxum — stîncă) saxh6rn s.n. instrument muzical de suflat, construit din alamă şi întrebuinţat în fanfare şi orchestre, cu rol de bariton. (< fr. saxhorn, germ. Saxhom < Sax, n. p., horn — corn) saxof6n s.n. instrument muzic'al de suflat, de alamă cu muştiuc şi clape, asemănător cu clarinetul. (< fr. saxo-phone, cf. Sax, n.p.. gr. phone — voce) saxofonist s.m. cîntăreţ din saxofon.
  (< saxofon) scăbie s.f. (med.) rîie. (<lat. scabies) scabiâs adj. (adesea subst.) bolnav de scabie ; rîios. (cf. fr. scabieux, lat.scabiosus) scabros adj. neruşinat; indecent, necuviincios. (cf. fr. scabreux, lat. scabrosus
  <    scaber — murdar) scabrozităte s.f. caracterul a ceea ce este scabros; vorbă, atitudine, faptă scabroasă, (cf. fr. scabrosite) scadent adj. (despre datorii, obligaţii) ajuns la scadenţă, care expiră, care trebuie plătit. (< it. scadente) scadcnţâr s.n. (fin.) registru în care se înscriu scadenţele poliţelor. (< it. scadenzario) scadenţă s.f. (fin.) expirare a unei poliţe sau a unei datorii; termen de plată.
  •    (fig.) termenul cînd trebuie să se împlinească ceva. (< it. scaclenza) scafandrii s.m. scafandru (2.). (< fr.
  scavhandrier ) scafandru 1. s.n. (tehn.) costum închis ermetic şi prevăzut cu o pompă de aer, care permite coborîrea sub apă pentru executarea anumitor lucrări. 2. s.m. muncitor calificat pentru a executa coborîri şi lucrări sub apă, cu ajutorul scafandrului (1.)       (< fr.  scaphandre,
  cf. gr.Shaphe — barcă, aner — om) scalar adj. (mat.; despre mărimi) care poate fi măsurat după o anumită scară, fără a se lua în consideraţie direcţia; care este determinat printr-o unitate de măsură şi printr-un singur număr real care îi arată valoarea. ( < fr. scalaire, cf. germ. Skalar, lat. scala — scară) scâlă s.f. placă gradată pe care se pot urmări, la aparatele de radio, posturile şi lungimile de undă. (< it. scala) scald s.m. nume al vechilor poeţi scandinavi. (< fr. scalde, cf. scand. skald
  —  poet)
  scaldn adj. (mat.; despre un triunghi) cu toate laturile neegale. (< fr. scalene, cf. gr. skalenos) scalp s.n. pielea capului împreună cu părul, pe care indienii din America o jupuiau duşmanului învins si o păstrau ca trofeu. • (med.) părul smuls de pe cap împreună cu pielea ca urmare a unui accident etc. ( < fr. scalp, cf. engl. scalp — pielea craniului)
                                                                                         SAV-SCA
  scalpă vb. I. tr. (în trecut, la indienii din America) a jupui pielea capului duşmanului învins, pentru a o păstra ca trofeu de luptă. • (med.) a desprinde pielea de pe cap cu ajutorul unui instrument ascuţit. (< fr. scalper, cf. engl. to scalp < lat. scalpare — a tăia) scalpel s.n. (med.; adesea fig.) instrument cu lamă ascuţită folosit la disecţii şi în chirurgie. (< /r. scalpel, cf. lat. scalpellum) scamattfr s.m. cel care face scamatorii;
  prestidigitator. (< fr. escamoteur) scamatorie s.f. faptă, acţiune care pare. la prima vedere miraculoasă, dar care se bazează pe dibăcie si pe iuţeala gesturilor cu care este făcută; arta de a face astfel de fapte. • (fig.) înşelătorie, potlogărie. (< scamator) scamonle s.f. (bot.) plantă exotică cu frunze triunghiulare şi cu flori de culoare galbenă-pală. • suc răsinos care se extrage din rădăcina acestei plante, folosit ca purgativ puternic. (< fr. scammovăe) scandă vb. I. tr. a marca măsura versurilor greceşti sau latineşti, descompu-nîndu-le în unităţile lor metrice sau silabiee; a recita resnectînd valoarea silabelor. • a vorbi sau a recita accentuînd fiecare cuvînt, fiecare silabă etc. • (muz.) a citi o frază muzicală punînd accentul pe timpii tari. (< fr. scander, cf. lat. scandere — a urca) scand ăl s.n. 1. zarvă provocată de o faptă, urîtă, ruşinoasă; indignare produsă de o asemenea faptă. • tărăboi, zgomot mare, jrălăscie. 2. întîmplare care tulbură ordinea: faptă urîtă. rea, care provoacă indignare. • situaţie ruşinoasă. (< fr. scandale, cf. lat. scanda lum) scandalos adj. care cauzează scandal, care indignează; ruşinos, revoltător, (cf. fr. scandalevx) scanddrc s.f. 1. acţiunea de a scanda. 2. (med.) tulburare funcţională a vorbirii, care constă în disocierea cuvintelor în silabe. (< scanda) scăndiu s.n. (chim.) element rar care se găseşte în natură sub formă de oxid. (< fr. scandium ) scapolît s.m. mineral amorf care se găseste în unele roci vulcanice. (< fr. scapolite)
  scâpulăs.f. (anat.) os lat care formează umărul împreună cu clavicula şi cu humerusul; omoplat. (< fr. scapulum, cf. lat. scapvlae) scarabeu s.m. (zoo 1.) insectă din familia coleopterelor, cu corpul turtit, aconerit cu o carapace cornoasă de culoare neagră şi cu antenele dinţate. (< fr. scarabăe, cf. lat. scarabevs) scarifică vb. I. ir. 1. (tehn.) a scormoni suprafaţa unei şosele care trebuie refăcută, pentru a asigura o legătură mai bună între noile si vechile materiale.
  •  (agr.) a afîna pumîntul cu ajutoru scarificatorului. 2. (med.) a crceta vco
  SCA-SCH
 pielea unui bolnav, in scop terapeutic (pentru a-i lua sînge etc.). (< lat., it. scarificare, cf. fr. scarifier) scarificattir s.n. 1. (tehn.) maşină rutieră folosită pentru scarificarea şoselelor. • (agr.) maşină echipată cu cutite-gheare, care se foloseşte pentru afînarea adîncă a pămîntului, în special a păşunilor şi a fîneţelor. 2. (med.) instrument chirurgical folosit pentru incizii superficiale în piele. (cf. fr. scarificateur) scarificaţic s.f. scarificare. (cf. it. sca-rificazione, fr. scărification) scarlatină s.f. (med.) boală contagioasă şi epidemică care se întîlneşte mai des la copii şi care se manifestă prin febră, dureri de gît, şi prin pete mici, roşii, pe tot corpul urmate de descuamarea pielii. (< fr. scarlatine) scarlatlntfs adj. privitor la scarlatină. II s.m. si/. bolnav de scarlatină. (cf. fr. scarlatineux)
 scatols.n. (chim.) substanţă produsă prin descompunerea albuminoidelor, care se găseşte în fecale. (< fr. scatol, cf. gr. skor, skatos — excrement) scatologic adj. referitor la scatologic;
 scabros. (< fr. scatologique) seatologie s.f. glumă sau literatură scabroasă în care se fac aluzii la tot felul de murdării. ( < fr. scatologie, cf. gr. skor — excrement, logos — vorbire) scelerat adj., s.m. şi /. criminal, ucigaş, nelegiuit, mîrşav. (< fr. scelerat, cf. lat. sceleratus' < scelus — omor, nelegiuire)
 scenarist s.m. şi f. autor de scenarii (cinematogiaricc, radiofonice etc). (< fr. scenariste) scenariu s.n. text care cuprinde subiectul unei piese de teatru, al unui film etc. precum şi indicaţii tehnice şi de regie. (< fr., it. scenario) scenă s.f. 1. parte mai ridicată a unei săli dc teatru, unde joacă actorii. # teatru. O (expr.) a părăsi scena = a se retrage din teatru, (fig.) dintr-o activitate oarecare; a pune în scenă = a organiza felul în care se va reprezenta o piesă de teatru. • decorurile folosite pentru a reprezenta locul unde se petrece acţiunea piesei. 2. subdiviziune a unui act dintr-o piesă, determinată fie de intrarea sau ieşirea unui personaj, fie de modificarea locului sau atimpului de acţiune. 3. loc unde se petrece o acţiunesau o activitate.4. acţiune, fapt, eveniment care poate impresiona pe cineva. 5. ceartă, ieşire violentă, scandal. ( < fr. scene, it. scena, cf. lat. scena, gr. s!{ene)
 scenetă s.f. mică comedie într-un act, cu personaje puţine. ( < it. scenetta) scenic adj. 1. în legătură cu scena, referitor la scenă. O spaţiu scenic = partea scenei expusă vederii publicului: pers-pectivă scenică, — vedere generală a unui decor. 2. e.are este adaptat; teatrului; de, t.e.al.ru. (cf. fr. sceuique, it. scenica, lut. sc.enicus)
                                                                                                  624
  scenogrâr s.m. pictor de decoruri teatrale. (cf. fr. scenographe) scenografic adj. privitor la scenografie, de scenografie, (cf. fr. sc6nographique) scenografie s.f. arta de a picta şi de a aşeza decorurile în teatru. ( < fr. sceno-graphie, cf. gr. skenographia < shene — scenă, graphein — a scrie) sceptic adj. care nu crede nimic, care se îndoieşte de orice.//s.m. şi /. adept al scepticismului. (< fr. sceptique, cf. gr. skeptikos < skeptomai ~ a examina) scepticism s.n. 1. (fii.) curent filozofic idealist care îşi exprimă îndoiala în ceea ce priveşte posibilitatea cunoaşterii lumii obiective şi a adevărului obiectiv de către om. 2. rezervă, îndoială, neîncredere fată de ceva. (cf. fr. scep-ticisme)
  sceptru s.n. un fel de baston împodobit, pe care îl poartă suveranii, ca semn al autorităţii regale. • (fig.) demnitate, putere, mărire; domnie, (cf. fr. sceptre, lat. sceptrum, gr. skeptron — baston)
  scheci s.n. scenetă de teatru sau de cinematograf, cu replici spirituale, tra-tînd de obicei o temă de actualitate. (< engl., fr. sketch) schelet s.n. 1. (anat.) partea osoasă a corpului unui om sau a unui animal; (spec.) totalitatea oaselor unui om sau ale unui animal vertebrat; osatură. 2. (tehn.) totalitatea pieselor de rezistenţă care formează o construcţie sau un sistem tehnic. 3. (fig. ) plan, schemă sumară a unei opere literare, ştiinţifice etc. (< fr. squelette, cf. lat. sceletus, gr. sheletos) scheletic adj. (despre fiinţe) foarte slab, slăbănog, uscat. (< fr. squelettique) schemâtic adj. care reprezintă un lucru în trăsături generale; (depr.) care nu iese din anumite tipare fixe. din anumite şabloane; superficial, (cf. fr. schema-tique)
  schematism s.n. tendinjă, fel de a înfăţişa o construcţie, o operă etc. în liniile cele mai simple, ca o schemă; caracterul schematic a ceva; simplism, (cf. fr. schematisme, geim. Schematismus) schematiza vb. T. tr. a înfăţişa, a prezenta (ceva) schematic; a dâ un caracter schematic, (cf. fr. schematiser, germ. schematisieren) schemă, s.f. figură simplificată care serveşte numai la o demonstraţie, permiţînd o vedere de ansamblu asupra unei lucrări. • proiect, plan. • tablou cuprinzînd denumirea posturilor şi salariile respective ale unei întreprinderi sau instituţii. (< fr. schema, scheme, it. schema, cf. gr. schema — foi mă, figură) schorzândo adv. (muz.) cu o mişcare veselă si vioaie; în tempo vioi şi vesel. (< it., fr. sclierzando) scherzo s.n. (muz.) bucată muzicală scrisă într-un tempo vioi şi glumej., (< it. scherzo)
 &<25
  scheting s.n. (spori.) patina aşeza ia pe rotile mici. (< engl. skatiny) schi s.n. 1. un fel de patină de lemn, aproape egală ca lungime cu înălţimea omului, cu care se poate merge alune-cînd pe zăpadă. 2. sport de iarnă practicat cu schiurilc (1). (< fr., norv. ski) schia vb. 1. intr. a merge, a aluneca pe zăpadă cu schiurile, a face schi (2). (< schi)
 schif s.n. (sport) ambarcaţ ic dc sport lungă si îngustă, folosită la cursele de viteză. (< fr., engl. skiff) schiâr s.m. şi /. cel care schiază, care practică schiul, (cf. fr. shieur) schip s.n. cutie mare de tablă folosită la transportul materialelor într-un puţ de mină, într-o fabrică etc. şi care se descarcă automat prin basculare. (< fr., engl. ship) schismatic adj., s.m. şi /. (persoană) care s-a separat de comunitatea unei biserici, (cf. fr. schismatique) schismă s.f. separare formală a unui . grup de credincioşi de o comunitate religioasă; (p. ext.) dezbinare, separare de opinii, neînţelegere; ruptură provocată de o deosebire de păreri; sciziune. (< lat., gr. schisma — diviziune) schiţă vb. I. tr. 1. a desena ceva schematic; a face o schiţă. • (fig.) a reda prin cîteva trăsături specifice; a contura. • a executa în mod vag (un gest, o mişcare etc.). 2. a fixa punctele principale ale unui plan; a proiecta în linii mari; a concepe. ( < it. schizzare) schiţă s.f. 1. desen sumar, reprezentînd aproximativ conturul si trăsăturile specifice ale unui obiect. • desen executat repede, după o hartă sau după natură, în scopul redării detaliilor topografice ale unei porţiuni de teren. • prima concepţie, încă nefinisată, a unei lucrări; schemă. 2. (lit.) bucată literară în proză, în care se povesteşte o întîmplare scurtă şi simplă. (< it. schizzo) schizofrenic adj., s.m. şi /. suferind de schizofrenie. (< fr. schizophrenique) schizofrenie s.f. (med.) boală psihică gravă, manifestată printr-o scădere treptată a activităţii intelectuale şi printr-un dezechilibru psihic generai. ( < fr. schizophrertie, cf. gr. schizein — a împărţi, phren — spirit) schizop6d s.n. (zool.; la pl.) ordin de mici crustacee marine care au o serie de caractere primitive; (la sg.) crus-taceu care face parte din acest ordin. ( <fr. schizopodes) sciatic adj. 1. (anat.; în expr.) nerv sciatic — nerv care porneşte din partea inferioară a măduvei spinării şi se ramifică în toată partea de jos a corpului. 2. (med.) care se referă la nervul sciatic. ( < fr. sciatique. cf. lat. sciaticus) sclâtică, s./. (med.) nevralgie manifestată prin dureri vii pe traiectul nervului sciatic. ( < fr. sciatique, cf. lat. sciaticus
 <   gr. ischion — coapsă)
                                                                                        SCJI-SOL
 scinda. vb. L ir. ş! refl. a (3C) despărţi, a (se) separa; a (se) frac fiori a. • (chim.; despre combinaţii) a (se) descompune cu ajutorul unui agent, fizic sau chimic, în combinaţii mai simple. (< fr. scin-der, cf. lat. scindere)
 .scizionâ vb. I. tr. şi refl. a (se) despărţi, a (se) separa, a (se) desprinde dintr-un tot organizat. (< sciziune) scizionăr adj. scizionist. (< sciziune) scizionist s.m. şi f. cel care aparţine sau care urmăreşte să provoace ’sci-ziunp într-un grup.// adj. privitor la sciziune sau Ia scizionişti. (< sciziune) sciziparităte s.f. (biol.) mod de înmulţire frecvent la bacterii şi Ia protozoa-re, constînd din despărţirea organismului în două părţi. ( < fr. scissiparite, cf. lat. scissus — împărţit, părere — a naşte)
 sciziune s.f. separaţie, despărţire, dezbinare intervenită într-un grup, într-o organizaţie care anterior era bine închegată; scizionare. (cf. fr. scission, lat. scissio) scizură s.f. (anat.) crăpătură (într-un os). (< fr. scissurc, cf. lat. scissura) sclavs.m. şi/. (ist.) persoană exploatată şi lipsită de orice mijloace de existenţă, aflată în proprietatea deplină a unui stăpîn care o socoteşte drept un obiect al său; rob. • (fig.) cel care satisface în mod servil, cu supunere oarbă, voinţa altuia. • (fig.) persoană care îşi consacră acţiunile sau viaţa unei dogme, unei pasiuni etc. (cf. lat. med. sclavus, fr. esclave) sclavagism s.n. orînduire socială în care baza raporturilor de producţie o forma proprietatea stăpînului de sclavi atît asupra mijloacelor de producţie cît şi asupra producătorilor, (cf. fr. esclâ-vagisme)
 sclavagist adj. privitor la sclavagism, specific sclavagismului, (cf. fr. escla-vagiste)
 sclavaj s.n. sclavie, (după fr. esclavage) sclavie s.f. stare, condiţie de sclav: robie. • (fig.) stare de dependenţă politică, socială şi economică în care este ţinută o ţară, o clasă socială, un individ. ( <sclav) sclerodermie s.f. (med.) boală manifestată prin întărirea şi îngroşarea pielii şi a ţesuturilor subcutanate. (< fr. sclerodermie, cf. gr. skleros — aspru, derma — piele) sclerom«»tru s.n. (metal.) instrument pentru determinarea durităţii unui corp metalic prin încercarea rezistenţei la zgîriere. ( < fr. sclerometre, cf. gr. skleros — aspru, metron — măsură) scleroscop s.n. (metal.) instrument pentru determinarea durităţii unui corp metalic prin reacţia elastică la lovire a unui percutor. ( < fr. scUroscope, cf. gr. skleros— aspru,skopein — a examina) sclerotică. s.f. (anat.) membrană albă, opacă, alcătuită din fibre tari şi elastice, care formează învelişul exterior al globului ocular. (< fr. ’sclerotique)
 SCL-SCU
526
 scleroza >:{>. 1. n-fl. d ii atins, a se îmbolnăvi de scleroză. (< scleroză) sclcrdză s./. (med.) întărire patologică a ţesuturilor. în special a ţesutului conjunctiv. (< fr. sclerose) scolast s.m. (rar) filozof-teolog din evul mediu, adept al scolasticii. • cărturar care sesizează numai latura formală a unei ştiinţe. (< germ. Scho-last)
 scolâstic adj. referitor la scolastică, al scolasticii. • formal, rupt de realitate, de viaţă, de practică, (cf. lat. scolas-ticus, gr. scho J as ti ho s, fr. scolastique) scolâsticăs.f. (fii.) curent dominant în filozofia medievală, care se baza pe dogmele bisericii creştine, caracteri-zîndu-se prin raţionamente abstracte şi prin artificii logicc sterile. • orice speculaţie sterilă, cu noţiuni şi raţionamente generale, ruptă de viaţă.’ • nume dat invăţămîntului filozofic din evul mediu. (cf. lat. t. scolastica, fr. sco lastique)
 scoliăst s.m. (liv.) adnotator de opere vechi. (cf. fr. scolicstc, gr. scholia&U't) scolie s.f. 1. (liv.) adnotare gramaticală sau critică la un text clasic. 2. remarcă relativă la o problemă, la o teoremă rezolvată sau demonstrată anterior, (cf. fr. scolie, gr. scholion — notă) scolioză s.f. (med.) deviaţie patologică laterală a şirei spinării în special in regiunea dorsală. ( < fr. scoliose, cf. gr. sko lios)
 scolopendră s.f. (zool.) mic animal miriapod veninos care trăieşte prin locuri umede şi întunecoase. ( < fr. scolopen-dre)
 sconcs s.m. (zool.) mic animal carnivor originar din Mexic, înrudit cu dihorul, a cărui blană este foarte preţuită. // s.n. blana acestui animal. ( < fr. sconse, cf. engl. skunk) sconts.n. (fin.) 1. operaţie bancară prin care se plăteşte cuiva anticipat valoarea unei poliţe, reţinîndu-se un anumit procent care reprezintă dobîndă pînă la scadenţă; procentul pe care îl opreşte o bancă atunci cînd face o operaţie de scontare. • sumă de bani care reprezintă dobîndă pentru un împrumut şi pe care un bancher şi-o reţine anticipat. 2. (rar) reducere, scă-zămînt făcut unui debitor care achită o poliţă sau o datorie înainte de scadenţă. (< it. sconto) sconta vb. I. tr. 1. (fin.) a cumpăra sau a vinde poliţe înainte dc scadenţă; a efectua un scont. 2. (fig.) a conta pe ceva, a-şi face planuri dinainte. (< it. scontare)
 scontâbii adj. (fin.; despre efecte, poliţe) care se poate sconta, (cf. it. scon-tabile)
 scontator adj., s.m. şi /. (cel) care face operaţii de scont. (cf. it. scontatorio) scor s.n. (sport) raportul dintre punctele cîştigate şi cele pierdute într-o competiţie. (< fr., engl. score)
 scorimt. s.n. (med.) boală cronică datorită lipsei vitaminei C îri alimentaţie şi manifestată prin anemie; sîngerarea gingilor, apariţia unor răni desehi.se pe corp etc. (< fr. scorbut, cf. ol.se/ieur-buik)
 scorbutic adj. de natura scorbutului. // s.m. şi /. bolnav, suferind de scorbut. ( < fr. scorbut.ique) scorie s.f. (metal.) reziduu obţinut la extragerea metalelor din minereuri si la topirea metalelor; zgură. (< fr. scorie, cf. lat. scoria, gr. shoria) scorpion s.m. 1. (zool.) insectă tropicală arahnidă a cărei înţepătură este foarte veninoasă. 2. (astr.) numele unei constelaţii din emisfera sudică; numele unuia din cele douăsprezece semne ale zodiacului. (< fr. scorpion, cf. lat. scorpio, gr. skorpios) scotă s.f. (mar.) frînghie cu care se fixează coiful de jos al unei vele. ( < it. scotta)
 screper s.n. 1. (tehn.) maşină rutieră remorcată de un tractor pe şenile, folosită pentru săpat şi transportat pămîntul. 2. (mine) dispozitiv de transport alcătuit dintr-o cutie de oţel fără fund, cu o laxnă cu gheare la partea inferioară, care este trasă printr-un cablu fără sfîrşit peste o grămadă de material, (cf. rus. skreper, engl. scraper) scrib s.m. 1. (ist.) copist şi alcătuitor de acte la diferite popoare. • cărturar, jurist, învăţat, care tălmăcea poporului normele de drept (la vechii evrei). 2. (peior.) scriitor, gazetar lipsit de valoare, de personalitate. (cf. fr. scribe, lat. scriba < seri bere — a scrie) scrima vb. I. intr. (sport) a mînui armele albe (spada, floreta etc.); a face scrimă, (cf. fr. escrimer) scrimă s.f. (sport) arta de a mînui sabia, spada şi floreta, (cf. fr. escrimc, it. scherma, scrima)
 scrimer s.yn. sportiv care practică scrima.
 (cf. fr. escrimeur) scripte s.f. pl. condici, registre, acte (publice, contabile etc); însemnări făcute în aceste condici. ( <lat. scripta, cf. germ. Skripten) scriptic adj. 1. (în expr.) fond scriptic — fond destinat pentru plata personalului angajat în schemă; personal scriptic = personal angajat în schemă, bugetar. 2. (rar) scris. (cf. germ. Shriptum) scriptologs.m. (rar) birocrat. ( < scripte) scriptologîo s.f. formalism exagerat în rezolvarea liîrtiilor; birocraţie. (< scriptolog)
 scriptoman s.m. şi f. (peior.) persoană care are mania scrisului. ( < scripto-manie)
 scriptomanie s.f. (peior.) mania de a scrie mult; mania scrisului. Tcf. scripte- -f- manie) scrdfule s.f. pl. (med.) tumori ale ganglionilor limfatici de la git, adesea de natură tuberculoasă. (< l'r. scrofule, cf. lat. scrofula)
 627
 SCR-SEC
 scroful6s adj. privitor la scrofuloză.// s.m. şi /. bolnav de scrofuloză. (cf. fr. scrofuleux)
 scrofulGză s.f. (med.) boală cronică de natură tuberculoasă, manifestată prin inflamarea ganglionilor limfatici de la gît. (< it. scrofolosi) scr6t s.n. (anat.) înveliş cutanat care protejează testiculele. (< fr., lat. ser o turn)
 scrumieră s.f. farfurioară specială de diferite forme, în care se scutură scrumul şi sc pun mucurilc de ţigări. ( < scrum)
 scrupul s.n. sentiment dezvoltat al cinstei, al onoarei, al datoriei. O fără scrupule = fără nici o consideraţie morală în atingerea scopului; incorect.
 •     exactitate, precizie în acţiuni, în lucrări. (< fr. scrupule, it. scrupulo, cf. lat. scrupulus — piatră mică) scrupulos adj. care are scrupule ; (p. ext.) cinstit, corect. • care îşi face conştiincios, cu exactitate datoria; făcut îngrijit, conştiincios, (cf. fr. scrupu-Icux)
 scrupulozitato s.f. 1. însuşirea celui scrupulos; corectitudine. 2. conştiinciozitate; meticulozitate, (cf. fr. scru-pulosite)
 scruta vb. I. tr. a cerceta, a privi atent, iscoditor; a examina. • (fig.) a cerceta, a analiza minuţios, amănunţit. (< fr .scriitor, it. scrutare < lat. scrutări) scrutător adj. atent, cu priviri pătrunzătoare. • (fig.) care cercetează amănunţit. (< scruta) scrutin s.n. votare, alegere făcută cu bile sau cu buletine care se introduc într-o urnă; constatarea rezultatului unei astfel de alegeri. O (expr.) a despuia scrutinul = a deschide urna si a număra voturile. • totalitatea voturilor exprimate, depuse în urnă. (< fr. scrutin, cf. lat. scrutinium) scuămă s.f. (med.) strat epidermic care se desface de pe piele în urma unor boli ca scarlatina, pojarul etc. ( < fr. squame, cf. lat. squama — solz) scuâr s.n. mică grădină din mijlocul unei pieţe publice. (< fr., engl. squa-re — piaţă pătrată) scud s.m. '(ist.) monedă veche de argint sau de aur, care avea circulaţie în apusul Europei. (< it. scudo) sculpta vb. I. tr. a reproduce plastic, în relief, o figură, o imagine artistică etc., cioplind un material dur sau modelînd o substanţă plastică. (< fr. sculpter, cf. it. scidiare, lat. sculpere) sculptat s.v. sculptare. // adj. cioplit sau modelat artistic; ornat cu sculpturi. (< sculpta) sculptor s.m. artist care se ocupă cu sculptura, (of. îr.sculpfrur, lat.sculptor) sculptural adj. 1. referitor la sculptură; lucrat ca o sculptură. • demn de a fi sculptat. 2. (despre open> de artă) lucrat cu migală, cizelat, (cf. fr. sculpturalI
 sculptură s.f. 1. arta de a reprezenta plastic, în relief, formele naturii vii, diferite ornamente etc. • fel de a sculpta caracteristic unei epoci sau unui sculptor. 2. operă de sculptură (1); ornament sculptat, (cf. fr. sculpture, lat. sculptura) sciiner s.n. (mar.) corabie cu două pînă la cinci catarge. (< engl. scooner) scurtcircuit, s.n. legătură electrică cu rezistenţă aproape nulă stabilită între două puncte ale unui circuit electric în tre care există o diferenţă de potenţial, (după fr. court-circvit) scurtcircuită vb. I. tr. a pune în scurtcircuit o porţiune dintr-un circuit electric. (< scurtcircuit) scuter s.n. tip de motocicletă uşoară, cu roţi mici şi cadrul deschis, pe care conducătorul stă ca pe scaun. (< fr., engl. scooter) scutier s.m. (ist.) tînăr nobil, ostaş din Occident care purta scutul suzeranului feudal. (< scut, după it. scudiere, fr. ecuyer)
 scuză vb. 1. 1. refl. a aduce, a(-şi) cere scuze; a se dezvinovăţi. 2. tr. a accepta scuzele cuiva; a ierta. ( <it. scusare, cf. fr. excuser < lat. excusare) scuzabil o.dj. care poale, care merită a fi scuzat, (cf. it. scusabile, fr. excusable) scuză s.f. 1. explicaţie adusă pentru a motiva şi a face să fie iertată o greşeală, o vină; dezvinovăţire, justificare.
 2.  exprimare a regretului pentru o greşeală făcută. O (expr.) a cere scuze = a mărturisi părerea de rău pentru o greşeală săvîrşită; a cere iertare. (< it. seu sa, cf. fr. excuse) sebaceu o.dj. de natura seului, unsuros. O (anat.; în expr.) glande sebacee = glande secrctoare răspîndite în piele la rădăcina părului; (med.) chist sebaceu = umflătură apărută sub piele datorită hipertrofiei glandelor sebacee. (< fr. sebace, cf. lat. sebaceus, sebum — seu)
 seborocs./. (med.) boală de piele cauzată de o secreţie excesivă a glandelor sebacee. (< fr. seborrhee, cf. lat. sebum — seu, gr. rhein — a curge) sebum s.n. (anat.) materie grasă, secretată de glandele sebacee. (< fr., lat. sebum)
 secantă s.f. (mat.) 1. dreaptă care intersectează o curbă în cel puţin două puncte. 2. funcţia trigonometrică a unghiului într-un triunghi dreptunghi, egală cu raportul ipotenuzei faţă de cateta care aparţine unghiului dat. (< fr. secant, cf. lat. secas, secare —
 —   a tăia)
 secesiune s.f. (rar) separare, despărţire, retragere; (spec.) act prin care un stat care face parte dintr-o confederaţie se separă de aceasta, (cf. fr. secession, lat. secessio < secedere — a se retrage) sechestra vb. I. tr. a pune (sub) sechestru.
  •  a reţine pe cineva cu forţa, ilegal. (< fr. ’ s(ţf\n(‘stm\ cf. lat. scquestrare)
 SEC-SEC
 528
  sechestrat6r s.m. şi f. (rar) cel care face punerea sub sechestru a averii cuiva. (< sechestra) sechestru s.n. (jur.) încredinţarea (piin hotărîre judecătorească) unei a treia persoane, a unui bun asupra căruia există un litigiu. • măsură de asigurare ordonată de justiţie sau luată de fisc (constînd în aplicare de sigiliu) sau dare în păstrare unei terţe persoane a bunurilor unui debitor. ( < fr. seques-tre, cf. lat. seqvesler) secol s.n. 1. interval de timp de o sută de ani; veac.® (fig.) perioadă de timp care pare a fi foarte lungă; veşnicie. 2. epocă istorică dominată de un eveniment de seamă, de o personalitate excepţională. ( < lat. saeculum, cf. it. secolo) secreţi s.n. 1. ceea ce este ţinut în taină, ceea ce nu se dă publicităţii; mister, taină. 2. mijloc, procedeu eficace şi special pentru a obţine ceva. 3. ceea ce constituie condiţia intimă a unei ştiinţe, a unei arte. (< lat. secretum, cf. fr. secret) secret 2 adj. 1. tainic, tăinuit, ascuns.
  2. mascat, ascuns privirii. (< lat. secretus, cf. fr. secret)
  secretă vb. I. tr. (fiziol.; despre glande) a produce o secreţie. ( < fr. secreter) secretari s.m. şi /. 1. persoană care rezolvă lucrările curente într-o întreprindere, într-o instituţie administrativă sau ştiinţifica. • persoană care redactează procesul-verbal asupra lucrărilor şi discuţiilor desfăşurate în cadrul unei şedinţe. 2. persoană care face parte din conducerea unei organizaţii politice sau de masă şi care conduce munca operativ pe baza hotărîrilor luate de organele conducătoare respective, o (în unele ţări) secretar de stat = ministru.
  3. cel care ţine lucrările cuiva, care scrie (după dictare) corespondenţa cuiva.
  ( < fr. secrătaire)
  secretar2 s.n. (rar) mobilă în care se ţin scrisori, hîrtii etc. ( < fr. secretaire, cf. lat. secretarium) secretariăt s.n. 1. serviciu într-o instituţie, într-o întreprindere etc. care se ocupă cu rezolvarea lucrărilor curente de birou, de cancelarie. 2. serviciu într-o organizaţie politică sau de masă, într-un minister care rezolvă si coordonează lucrările curente. O (în unele ţări) secretariat de stat = minister. 3. birou unde lucrează un secretar şi subalternii săi. (< gerin. Sekretariat; rus. sehreturiat) secretor adj. (fiziol.) care secretă. O (bot.) ţesut sacrelor — ţesut vegetal care produce sccrcţii. (cf. fr. săcreteur) secreţie s.f. (fiziol.) proprietate pe care o au celulele unor glande de a produce diferite substanţe necesare activităţii organismului: substanţa secretată de aceste glande. 9 (bot.) substanţă organică do tip special elaborată de plante în timpul activităţii lor vitale, (cf. fr, sŞ.c.re1ion, lat:. secrofin — separare)
  sectăr s.m. şi /. adept înflăcărat al unei doctrine. // adj. de sectă; îngust, mărginit; intolerant, (cf. fr. sectaire) sectarism s.n. spirit, atitudine de sectar; îngustime de vederi proprie persoanelor care se mărginesc la interesele lor mărunte şi înguste, (cf. fr. sedarisme) sectă s.f. grup de persoane formînd o comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială: (p. ext.) grup de adepţi ai unei doctrine. • clică, grup de persoane care s-au închis în cercul intereselor lor mărunte, (cf. fr. secte, lat. seda < sequi — a urma) sector s.n. X. (geom.) porţiune dintr-un plan mărginită de două raze concurente şi de arcul unei curbe cuprins între cele două raze. • (tehn.) piesă în formă de sector de cerc. 2. parte, porţiune limitată dintr-o suprafaţă. • (mii.) zona deacţiunea unei unităţi.
  3.  domeniu sau ramură de activitate, (cf. fr. sedeur. lat. sector < secare — a tăia)
  secţie 1. subdiviziune administrativă a unui oraş. 2. subdiviziune organizatorică şi de muncă, făcută pe ramuri de activitate în întreprinderi, instituţii etc. • compartiment cu destinaţie specială într-un magazin, într-un muzeu etc.; raion. (< rus. sekţiia, cf. fr. sedion, lat. sectio)
  secţiona vb. I. tr. a împărţi în fragmente, a tăin. a divide. ( <fr. sedionner) secţionâbil adj. care se poate secţiona.
  ( < secţiona) secţionor s.n. (fiz.) aparat care întrerupe temporar un circuit electric, de obicei atunci cînd acesta trebuie izolat un anumit timp dc restul reţelei, (cf. fr. sedionnevr) secţiune s.f. 1. faptul de a secţiona; tăietură (transversală) făcută într-un corp, într-un sistem tehnic etc.; locul unde s-a făcut această tăietură. • suprafaţă care apare la întretăierea dintre un plan şi un sistem tehnic sau natural. 2. desen care reprezintă detaliile unui corp care se găsesc în suprafaţa obţinută dacă s-ar tăia acel corp cu un plan. (cf. fr. sedion. lat. sectio
  <   secare — a tăia) secular adj. 1. care durează, care există de secole: străvechi. 2. (despre clerici) lumesc. (< lat. saecularis, cf. fr. secului re, secu l ier) seculariza vb. I. tr. a trece cu forme legale averile bisericeşti şi mănăstireşti în folosul statului; a reda vieţii laice coca ce aparţine bisericii, (cf. fr. s ecuUiriser) secund1 s.m. (mar.) ofiţer pe o navă imediat inferior căpitanului şi care îl poate înlocui pe acesta. (< fr. second, it. seconda, cf. lat. secundus) secund2 s.n. (muz.) vocea a doua care acompaniază o voce primă. (< fr. sccond, it. sncondo, cf. lat. secundus) secund3 num. ord. al doilea, (cf. lat. secundus, fr. second)
 529
  secunda vb. I. tr. 1. a ajuta, a sprijini, a însoţi pe cineva în acţiunile sale etc. 2. (muz.) a acompania. (< fr. seconder, cf. lat. secundare) secundănt s.m. şi /. cel care secundează pe cineva. • (sport) arbitru, ajutător al participantului în anumite întreceri sportive (box, şah). (<germ. Sekun-dan t)
  secundar adj. 1. care nu vine decît în al doilea rînd, de importanta mai mică; accesoriu. 2. care urmează după primul; al doilea. O (geol.) era secundară — era mezozoică. // s.n. ac al ceasornicului care indică secundele, (cf. fr. secondaire, lat. secundarius) secundă s.f. 1. unitate de timp egală cu a 60-a parte dintr-un minut; timp foarte scurt; moment, clipă. 2. unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu a 3600-a parte dintr-un grad sexa-gesimal. 3. (muz.) interval format de două trepte alăturate ale unei game.
  4. (sport) una din poziţiile (de apărare) la scrimă. (< fr. seconde, cf. lat. secundus -a)
  secundo adv. (rar) în al doilea rînd. (< lat. secundo)
  securit s.n. (tehn.) sticlă de siguranţă foarte rezistentă, care la lovire se crapă dar nu produce cioburi. ( < germ. Sehurit-[glass]). securitate s.f. 1. stare de siguranţă, de lipsă de primejdie. • protecţie, apărare. 2. organ de stat care veghează la siguranţa internă a statului şi a vieţii cetăţenilor şi apără bunurile obşteşti împotriva uneltirilor duşmanilor de clasă. (cf. fr. securile, lat. securitas)
  secvenţă a.f. 1. (cinema) şir de imagini sau de scene care formează o unitate într-un film. 2. imn religios, care se caracteriza prin repetarea versetului. (< fr. sequence, it. sequenza, cf. lat. sequi — a urma)
  sedativ adj., s.n. (medicament) care calmează durerile. (< fr. sedatif, cf. lat. sedare — a calma) sedentar adj. (despre oameni) care şade tot timpul; care stă mai mult acasă; (despre îndeletniciri) careseface, se exercită şezînd; lipsit de mişcare.# (despre populaţii) stabil, (cf. fr. sedentaire, lat. sedentarius < şedere — a fi aşezat) sedentarism s.n. viaţă sedentară, lipsită de mişcare. (< sedentar) sedilâ s.f. (gram.) semn ortografic în formă de virgulă care sc pune sub o consoană pentru a-i da valoarea unui alt sunet. (< fr. cedille, cf. sp. zo.dilla) sediment s.n. 1. (chim.) depozit format prin precipitarea particulelor solide aflate în suspensie într-un lichid. 2. (geol.) rocă sedimentară. (< fr. sădi-mont, cf. lat. sedimenlum < şedere — a se aşeza, a fi aşezat) sedimentă, vb. T. refl. a se aşeza, a se lăsa la fund, a se depune în straturi. (< germ. sedimentieren )
                                                                                          SEC-SEG
  sedimentâr adj. (geol.) care are caracteristicile unui sediment; format prin sedimentare, (cf. fr. sădimentaire) sedimentâţie s.f. sedimentare, (cf. fr.
  sedimentation)
  sedi'ns.?i. (mii.) barcă de cauciuc folosită pentru trecerea rîurilor. sediţios adj. care îndeamnă la răzvrătire, răzvrătitor. • răzvrătit, (cf. fr. sedi-tieux, lat. sodiliosus) sediţiune s.f. (rar) revoltă, răzvrătire, răscoală, (cf. fr. sedition, lat. seditio) sediu s.n. loc, clădire unde funcţionează de obicei o instituţie publică sau o organizaţie de masă. • (fig.) centru, focar. ( < it. sedio) seducător adj. (adeseasubst.) care seduce; fermecător, îneîntător. # ademenitor; înşelător, (cf. fr. seducteur) seduce vb. III. tr. 1. a atrage, a îneînta, a cuceri (prin farmecul vorbelor, prin purtare etc.). 2. a ademeni, a amăgi; (p. ext.) a înşela. (<lat. seducere, cf. fr. seduire) seducţie s.f. seducere, (cf. fr. seduction, lat. seductio) segment s.n. 1. (mat.) parte, porţiune a unei figuri, o segment de cerc ~ porţiune dintr-un cerc, cuprinsă între o coardă şi un arc subîntins; segment de dreaptă = porţiune dintr-o dreaptă, mărginită de două puncte. 2. fiecare dintre inelele care alcătuiesc corpul unor vieţuitoare. O segment cerebral = centru nervos. // s.m. (tehn.) garnitură metalică a unui piston, dc formă inelară, servind la etanşarea spaţiului liber dintre piston şi cilindrul în interiorul căruia se deplasează pistonul, (cf. fr. segment, lat, segmentum < secare — a tăia)
  segmenta vb. I. tr. a tăia, a împărţi în segmente. • refl. (despre organe, organisme) a se fracţiona în segmente, (cf. fr. segmenter) segmentâr adj. compus, provenit din segmente, din frînturi. (cf. fr. segmen-taire)
  segmentat ic s.f. segmentare, (cf. fr.
  segmen tation) segregâ vb. I. 1. intr. (metal.; despre elementele unui aliaj) a se separa neuniform prin răcire de la o temperatură înaltă, bazată pe diferenţa dintre punctele de topire ale elementelor.
  2.  refl. (despre componenţii unui material) a se separa. ( < lat. segregare) sogregarc s.f. 1. (geol.) izolare a minereurilor din masa rocilor înconjurătoare şi cristalizarea lor în filoane deosebite. • (metal.) separare dintr-un aliaj a două metale cu temperaturi de topire diferite. 2. (biol.) fenomen manifestat la hibridarea sexuată a plantelor prin separarea eredităţii materne de cea paternă In celule diferenţiate, segregaţie s.f. 1. segregare. 0 (metal.) lipsă de omogenitate a compoziţiei chiui ice a un u i a 1 i a j, 2. d isc r min are rasi a lă. (cf. fr. si'ţjrrgation, lat. segregaţia)
 SEI-SEL
  seism s.n. (geol.) cutremur de pămînt.
 (< fr. seisme, cf. gr. seismos) seismic adj. (geol.) referitor la seisme. O regiune seismică = regiune în care cutremurele de pămînt sînt frecvente şi puternice. • care serveşte la înregistrarea şi studierea oscilaţiilor scoarţei terestre, (cf. fr. seismique) seismicitate s.f. (geol.) gradul de frecvenţă şi de intensitate a cutremurelor de pămînt. (cf. fr. seismicite) seismogenic adj. care determină un seism. (< fr. seismogenique) seismogrâî s.n. instrument pentru înregistrarea grafică a cutremurelor de pămînt. ( < fr. seismographe, cf. gr. seismos — scuturătură, graphein — a scrie) seismogrăfic adj. privitor la seismografie.
 (cf. fr. seismographe) seismografie s.f. (geol.) totalitatea procedeelor de întrebuinţare a seismografului. (cf. fr. seismographie) seismogrâmă s.f. (geol.) grafic obţinut la un seismograf, care reprezintă oscilaţiile scoarţei terestre, (cf. fr. seismo-gramme)
 seismol6g s.m. specialist în seismologie.
 (cf. fr. sismologue) seismologie adj. privitor la seismologie.
 (cf. fr. sismologique) seismologie s.f. ştiinţă care studiază cutremurele de pămînt. (cf. fr. sismo-logie, gr. seismos — scuturătură, logos
 —    vorbire) seismometru s.n. seismograf, (cf. fr.
 săismometre) seismosc6p s.n. instrument care pune în evidenţă cutremurele de pămînt. (cf. fr. seismoscope) selaeieni s.m. pl. (zool.) ordin de peşti cartilaginoşi, cu branhii şi avînd coada împărţită în două părţi inegale. (< fr. selaciens, cf. gr. selaclios — peşte carti-laginos)
 select adj. (rar) ales; fin, distins.
 ( < fr., engl. select) selectă vb. 1. 1. tr. a selecţiona. • a-şi arăta preferinţa, a distinge. 2. intr. (despre un radioreceptor) a recepţiona clar diferitele unde sonore, diferitele posturi de emisiune; a fi selectiv.
 •    tr. a regla în aşa fel un aparat de radiorecepţie, încit undele apropiate ca lungime să nu deranjeze audiţia, (cf. germ. selehtieren ) selectiv adj. 1. rare alege, care face distincţie între elemente. • (despre un radioreceptor) care poate recepţiona clar undele sonore ale diferitelor posturi de emisiune. 2. care se face prin selecţie, (cf. fr. selectif, germ. selcktiv) selector s.n. 1. dispozitiv al aparatelor de radiorecepţie care le face selective. O (in expr.) selector telefonic — mecanism într-o centrală telefonică automată, servind la alegerea liniei care corespunde numărului telefonic cerut.
 2.   (agr.) maşină agricolă folosită la selecţionarea sein ini clor pe calităţi si la curăţirea lor. '(cf. fr. so.lcctcur)
                                                                                                   530
 selecţie s.f. alegere gîndită, chibzuită, făcută cu un anumit scop; selecţionare. O (biol.) selecţie naturală = fenomen natural constînd în persistenţa şi continua evoluţie a speciilor care au o mai mare putere de adaptare la mediu, în detrimentul celor mai puţin dotate; selecţie artificială = sistem de măsuri luate pentru îmbunătăţirea speciilor animale şi vegetale, constînd în selecţionarea, în vedeiea reproducţiei, a indivizilor care întrunesc cele mai multe calităţi, (cf. fr. selection, lat. selectio) sclcctionă vb. I. tr. a alege, a scoate cu chibzuială dintr-un ansamblu un anumit număr de unităţi, de indivizi, cu un scop oarecare. • refl. (biol.) a fi supus selecţiei naturale. (< fr. selectionner) selecţionăMl adj. (adesea subst.) care se poate selecţiona. (< selecţiona) sclecţionât adj. ales (cu îngrijire); de calitate superioară. • (sport; subst.,/.) echipă sportivă formată r*in jucători aleşi prin selecţionare din mai multe echipe. • (despre animale şi plante) obţinut prin selecţie artificială, (cf. fr. selectiorme) selecţionat6r s.m. cel care lucrează în domeniul ameliorării speciilor prin metoda selecţiei artificiale. (< selecţiona) selecţionîsm s.n. (biol.) teorie rar*» admi-te selecţia naturală în biologic; dar-vinism. (cf. fr. selcctionnisme) selecţionîst s.m. şi /. adept al selecţio-nismului. (cf. fr. selectionniste) selecţiiine s.f. (muz.; la pl.) bucăţi alese dintr-o operă, din muzica unui compozitor etc. (cf. fr. selection, germ. Selchtion)
 selenar adj. (liv.) din lună, lunar.
 ( < gr. selene — lună) seloniăt s.?n. (chim.) sare a acidului selenic. (< fr. seleniu.te) selenic adj. care conţine seleniu. O (chim.; în expr.) acid selenic = acid foarte tare, foarte avid de apă, ase-mănîndu-se în multe privinţe cu acidul sulfuric. ( < fr. seleniqve) seleniu s.m. (min.) sulfat de calciu liidrat, dc culoare galbenă-aurie. (< fr. selenitp)
 selenU2 s.m. (liv.) presupus locuitor al lunii. (< fr. seleniie, cf. gr. selene — lună)
 seleniu s.n. (chim.) metaloid negru-cc-nuşiu, cu proprietăţi chimice asemănătoare cu ale sulfului. (< fr. selenium) solenografie s.f. parte a astronomiei care studiază luna. (< fr. selenogra-phie, cf. gr. selene — lună, graphein
 —    a descrie) selcnotropism s.n. (biol.) influenţă a lunii pline asupra unor plante, (cf. gr. selene —- lună. trepein — a se întoarce) sclfacttir s.n. (text.) maşină folosită în filatura de lînă, la care filarea semi-tortului alternează cu înfăşurarea firului pe ţevi. (< fr. selfactvur)
531
 selfindiicţie s.f. (fu.) lenomenuî de producere a unei forţe electromotoare într-un circuit, datorită cîmpului magnetic al curcritului electric variabil care trece prin însuşi circuitul indus; inducţie proprie. (<fr., engl. seif-induc ti ou)
  semafor s.n. 1. semnalizator optic folosit pentru a transmite navelor din larg anumite comunicări privind navigaţia. 2. dispozitiv optic dc semnalizare, mecanizat, care indică mecanic ulii i locomotivei dacă este liberă sau nu porţiunea de cale ferată pe care o are în faţă. 3. semnalizator cu lumini colorate pentru reglementarea circulaţiei pe străzi; stop. (< fr. semaphore, cf. gr. sema — semn, phoros — purtător) semaforist s.m. persoană care transmite şi primeşte semnalele semaforului: persoană care mînuieşte un semafor, (cf. fr. semaphoriste) semantem s.n. (lingv.) unitate semantică de bază a unui cuvînt în cadrul unei familii lexicale. (< fr. semanteme, cf. gr. sernainen — a însemna) semantic adj. (lingv.) referitor la sensurile cuvintelor; de semantică. (< fr. semantique, cf. gr. semuntikos < serna
  — semn)
  semantică s.f. ramură a lingvisticii care studiază sensurile cuvintelor şi evoluţia acestor sensuri. (<fr. semantique) semanticiăn s.m. semasiolog. (< fr. semanticien)
  semanticism s.n. (fii.) curent idealist care socoteşte că principala problemă a filozofiei este limba — identificată cu logica si cu realitatea obiectivă — înlocuind astfel cercetarea ştiinţifică a realităţii cu analiza scolastică a sensului cuvintelor, semantism s.n. (lingv.) înţeles, sens al unui cuvînt. semasiolog s.m. lingvist specialist în semasiologie. (< fr. semasiologue) semasioioşie s.f. semantică. (< fr. semasiologie) seiuănătorism s.n. curent literar iniţiat de revista „Semănătorul^, care la început a militat pentru o artă cu caracter popular însă şi cu tendinţe naţionaliste, care duceau la considerarea ţărănimii ca un tot omogen fără diferenţieri de clasă; ideologia acestui curent, semănătorist adj. privitor la semănă-torism. // s.m. si /. adept al semănă-torismului. semestrial adj. (adesea adv.) care ţine şase luni, un semestru; care se petrece, se face în fiecare semestru, (cf. fr. semestriel)
  semestru s.n. perioadă, răstimp care durează şase luni consecutive. • jumătate dintr-un an şcolar, (cf. fr. semestre, lat. semestris <sex — şase, mensis—-lună) somiarticuldţie s.f. (tehn.) articulaţie între două corpuri care permite şi o deplasare relativă a acestora în lungul unei axe. (< semi- --j- articulaţie)
                                                                                       SEL-SEăf
  Sfxuîauiuiurtt adj. (Lei tu.) ale cărui mişcări sînt conduse şi de un mecanism şi dc mîna omenească. (< semi- + automat)
  semiăxă s.f. (mat.) 1. porţiune dintr-o axă, orientată intr-unui din cele două sensuri ale acesteia. 2. jumătate din lungimea axei unei curbe plane închise sau a unui corp de revoluţie generat de o curbă plană închisă. (&emi-+ axă) semicentenar s.n. jumătate a unui centenar; împlinirea a cincizeci de ani de la producerea unui eveniment însemnat; celebrarea acestui eveniment. ( < semi-+ centenar) semicerc s.n. 1. (mat.) figură geometrică formată dintr-o jumătate de cerc. 2. şir de fiinţe, de lucruri etc. aşezate în semicerc (1); linie arcuită. (< semi- + cerc)
  semicircular adj. în formă de semicerc. O (anat.) canale semicirculare = cele trei canale care alcătuiesc partea superioară a urechii interne, (cf. fr. semi-circulaire) semicolonial adj. în stare dc semicolonie.
  ( < semi- + colonial) scmicolonîes./. ţară formal independentă, dar care de fapt se află în stare dc dependenţă politică si economică faţă de un stat imperialist. (< semi-+ colonie)
  semiconductor adj. (fiz.; despre corpuri) care are o rezistenţă electrică relativ mare în raport cu aceea a metalelor şi mai mică în raport cu aceea a substanţelor izolante. (cf. fr. semi-conduc-teur)
  semiconsoână s.f. semivocală ( < semi--f consoană)
  semidoct adj. (liv.; peior.) care are o cultură superficială; puţin instruit, (cf. it. semiddtto) semidreâptă s.f. (mat.) porţiune dintr-o dreaptă, mărginită la un singur capăt. ( < semi- -f dreaptă, după fr. semi-droite)
  semifabricat s.n. material sau piesă care mai are nevoie de o serie de operaţii de prelucrare pentru a reprezenta un produs finit, (după fr. demi-fabriquă) semifeudal adj. care are o parte din caracteristicile feudalismului. ( < semi--f feudal)
  semifinală s.f. (sport) fază a unor întreceri sportive care preced finala, sfîrşitul întrecerilor, (după fr. demi-finale) semifluid adj. pe jumătate fluid. (cf.
  fr. semi-fluide) semifond s.n. (sport) alergare de viteză şi de rezistenţă pe o distanţă mai scurtă decit cea de fond. (după fr. demi-fond) semilună s.f. 1. jumătatea luminată a discului lunii. 2. semn simbolic al islamismului.# (fig.)Imperiul otoman; mahomedanismul. ( < semi- 4- lună) seminal adj. (bot.) referitor la sămînţa plantelor. # (anat.) referitor la spermă, de spermă. ( < fr. seminal, cf. lat. seminalis < semen — sărnînţă)
 SEM-SEM
 seminăr s.r?. 1. (iu. vechea organizare a învătămîntului) instituţie de învăţămînt teologic unde se pregăteau viitorii preoţi. 2. lucrări, ore de studiu practice, organizate pe grupe de studenţi şi efectuate sub conducerea unui profesor.
 3.  cerc de studii organizat po lîngă o organizaţie de masă sau pe lîngă o instituţie pentru pregătirea membrilor săi. (cf. fr. seminaire, lat. semi-nariurn)
 seminarist s.m. elev al unui seminar (1).
 (cf. fr. seminarislc) seminariza vb. T. tr. a prelucra în colectiv un curs, o prelegere sau o materie de studiu. ( < seminar) seminomâd adj. (despre popoare) în stare de seminomâd ism. (cf. fr. semi-nomade)
 seminomadism s.n. fel de viaţă (întîlnit mai ales la marginile deşerturilor) în care agricultura ocazională se îmbină cu creşterea vitelor, (cf. fr. semi-noma-disme)
 scmiobscur adj. pe jumătate obscur, pe jumătate întunecos. ( < semi-+ obscur)
 semiobscuritate s.f. lumină slabă, pe jumătate întuneric. (< semi- -f obscuritate)
 semiocluzivă s.f. africată. (după fr.
 demi-occlusif ) semioficiăl adj. care provine din surse oficiale dar nu are caracter oficial, (cf. fr. semi-officiel) semiologie s.f. parte a medicinei care studiază diagnosticarea bolilor după simptomele lor. ( < fr. semiologie, se-meiologie, cf. gr. semeion — semn, logos
 —   vorbire) semi6tică s.f. semiologie. (< fr. seme-iotiquc)
 semiparazit s.m. (biol.) organism adaptat la viaţa de parazit, dar care în cursul dezvoltării lui, trăieşte şi ca saprofit. (după fr. semi-parasite) semiperioâdă s.f. jumătate de perioadă.
 (după fr. demi-periode) semipermeâbil adj. (fiz.; despre mem--brane etc.) care permite trecerea numai a unora dintre componenţii unui amestec. (< semi- permeabil) somiporţelan s.n. (tehn.) produs ceramic intermediar între gresia ceramică fină şi porţelan, întrebuinţat la fabricarea pieselor pentru instalaţii sanitare. ( < semi- + por ţelan) semirelief s.n. (în sculptură) figură, motiv etc. care se desprinde numai pe jumătate de fond; basorelief. (< semi-+ relief)
 semison adj. (despre vocale) care nu are valoare silabică. (cf. fr. semi-son) semitolog s.m. specialist în semitologic.
 ( < fr. sâmitologue) scmitol6gic adj. privitor la semitologie.
 ( < fr. semitologique) semitologie s.f. nume dat ştiinţelor care studiază cultura şi limbile semitice. ( < fr. semitGlofj'tc)
 semiton s.n. 1. (muz.) interval de o jumătate de ton. 2. (arte) nuanţă de culoare care face trecerea de la părţile luminoase la cele umbrite ale unei figuri pictate, (cf. fr. semi-ton, it. semitono)
 semivocâlă s.f. (fon.) vocală care nu se poate rosti decît împreună cu o altă vocală (cu care formează un diftong); semiconsoană. (după fr. scmi-voyelle) semiv61tă s.f. jumătate de voltă. ( < semi--]-voltă)
 semizeu s.m. erou mitologic despre care cei veclii spuneau că s-a născut dintr-un zeu şi o muritoare sau dintr-o zeiţă şi un muritor, (după fr. demi-dieu, it. semideo) semnă vb. I. tr. a iscăli, (cf. fr. signer, după semn) semnăl s.n. 1. semn convenţional folosit pentru transmiterea de informaţii, de avertismente, de comenzi la distanţă. O semnal topografic = baliză. • sunet convenţional după care se recunosc anumite posturi de radio. 2. (fig.) tot ceea ce anunţă, determină sau serveşte ca impuls la începerea unei acţiuni.
 3.  aparat, instrument pentru emiterea semnalelor. 4. (psih.) ceea ce indică un fenomen sau un. obiect din lumea înconjurătoare şi care, eu ajutorul scoarţei cerebrale, face organismul să acţioneze într-un anumit fel; semn, indiciu, (cf. fr. signal, it. segnale, după semn) semnală vb. I. tr. a aduce ceva la cunoştinţă, a anunţa ceva; a scoate în evidenţă, a releva, a menţiona, (cf. fr. signaler)
 semnaliza vb. I. tr. a da, a transmite semnale la distanţă; a înştiinţa, a comunica prin semnale, (după germ.
 signalisieren)
 semnalizare s.f. 1. acţiunea de a semnaliza şi rezultatul ei; comunicare făcută prin semnale. • sistem de semnale folosit undeva. 2. instalaţie pentru a da semnale (pe un aerodrom, pe o cale ferată etc.), cu ajutorul căreia se fac comunicări la distanţă. 3. (psih.) legătura organismului cu mediul înconjurător făcută prin anumite semnale. ( < semnaliza) semnalizatori s.m. şi f. cel care transmite semnale, care semnalizează. (< semnaliza)
 semnalizator^ s.n. semafor. • indicator luminos al unui autovehicul, care arată direcţia în care se îndreaptă acesta. ( < semnaliza) semnalment s.n. (de obicei la pl.) ansamblul semnelor exterioare şi datelor după care poate fi recunoscut sau identificat cineva, (cf. fr. signale-ment)
 semnatar adj. , s.m. şi /. (cel) care semnează, (cel) care iscăleşte un tratat, o convenţie etc. (după fr. signataire) semnătură s.f. iscălitură. ( < semna, după fr. si (piui urc)
533
SEM-SEN
 semnifică vb. I. ir. a însemna, a avea înţelesul de... (< lat. significare, cf. fr. signifier, după semn) semnificativ adj. 1. cu un înţeles precis, care arată ceva clar. 2. care are o semnificaţie, un înţeles (ascuns), un tîlc; care arată ceva fără a fi nevoie de vorbe; expresiv. 3. însemnat, important, (cf. fr. significatif) semnificâţie s.f. 1. înţeles, conţinut semantic ăl unui cuvînt; sens, accepţie.
 2.  ceea ce lasă să se întrevadă ceva. 3. însemnătatea, valoarea unui lucru, (cf. fr. signification)
 senar adj. (metr.; despre versuri) compus din şase iambi. (< lat. senarius) senarmonît s.n. (min.) oxid natural de stibiu. ( < fr. senarmonite) senat, s.n. 1. (ist.) organul suprem de conducere al statului roman în timpul republicii; (p. ext.) nume dat unor adunări care aveau importante puteri în sistemul de guvernare; sfatul bătrî-nilor. 2. corp legislativ al unor ţări cu sistem bicameral, format din membri aleşi sau de drept. • loc unde sc adună senatorii, (cf. fr. senat, it. senato, lat. senatus < senex — bătrîn) senator s.m. membru al senatului, (cf.
 fr. senateur, lat. senator) senatorial adj. privitor la senat sau la senatori, (cf. fr. senatorial) senil adj. referitor la bătrîneţe, de bătrî-neţe; de bătrîn. (cf. fr. senile, lat. senilis < senex — bătrîn) senilitate s.f. (med.) caracterul a ceea ce este senil; slăbire a facultăţilor mintale şi a corpului produsă de bătrîneţe. (cf. fr. senilite) seniori s.n. (ist.) stăpîn al unei feude; (p.oxt.) nobil. II adj. (de obicei pe lîngâ un nume propriu) care este mai în vîrstă, mai bătrîn; bătrînul, tatăl. (< lat. senior, cf. fr. seigneur) scni6r2 s.m. şi /. sportiv care a depăşit vîrsta juniorilor (douăzeci şi unu de ani la băieţi sau optsprezece ani la fete). (< fr. senior) seniorial adj. al seniorului, de senior.
 (cf. fr. seigneurial) sens s.n. 1. înţeles, semnificaţie, accepţie (a unui cuvînt, a unei expresii etc.).
 •   conţinut. 2. rost, noimă, raţiune.
 3.  direcţie, orientare. O sens unic = sistem de circulaţie a vehiculelor într-o singură direcţie, pe arterele cu mare afluenţă, (cf. fr. sens, lat. sensu.s)
 sensibil adj. 1. înzestrat cu sensibilitate; carc poate fi (uşor) impresionat; emotiv. 2. care poate, fi perceput prin simţuri. • care se poate constata uşor; evident, simţitor, apreciabil. 3. (fiz.; despre aparate) care indică cele mai mici valori, deosebiri, diferenţe, (cf. fr. sensible, lat. sensibilis < sen-tire — a simţi) sensibilitate s.f. 1. facultatea fie a simţi, de a percepe prin simţuri tot ceea ce vine dinafară: simţiri;.’2. însuşirea de a fi foarte simţitor; afectivitate,
 emotivitate accentuată. © receptivitate artistică. 3. însuşire a unui instrument sau a urnii aparat de a indica cele mai mici valori, deosebiri, diferenţe, (cf. fr. sensibilite, lat. sensibilitas) sensibiliza vb. I. tr. 1. a mări sensibilitatea unui ţesut, a unui muşchi etc. faţă de un excitant dinafară. • (despre un material fotografic) a face sensibil Inacţiunea luminii. 2. a prelucra chimic suprafaţa plăcilor metalice destinate pentru confecţionarea tiparului plat. 3. (rar) a concretiza, a materializa. ( < fr. sensibiliser) sensibilizat6r s.m. substanţă care adăugată în stratul fotosensibil al unui material fotografic face ca acest material să fie impresionat de anumite radiaţii, (cf. fr. sensibilisateur) sentenţios adj. (despre stil, fraze etc.) care este plin de maxime, de sentinţe; (despre oameni) care se exprimă prin maxime; afectat, grav. (cf. fr. senten-cieux, lat. sententiosus < sen ten ti a — sentinţă)
  sentiment s.n. 1. atitudine, specifică, emoţională pe care omul o are faţă de realitate ; simţire, simţămînt. • afecţiune. 2. facultate de a simţi, de a aprecia anumite lucruri; conştiinţă. • credinţă, impresie intimă. (< fr. sentiment, it. sentimento) sentimental adj. care cont ine sau exprimă un sentiment; (depr.)' care afectează sau exagerează un sentiment. // s.m. şi /. persoană cu o sensibilitate accentuată, care nutreşte sentimente puternice. pe care le manifestă cu tărie, (cf. fr. sentimental, it. sentimentale) sentimentalism s.n. 1. sensibilitate excesivă; afectare sau exagerare a sentimentelor. 2. atitudine, comportare de om sentimental, (cf. fr. sentimentalisme)
  sentimentalitate s.f. sentimentalism, (cf.
  fr. sentimentalite) sentimentaliza vb. I. intr. (rar) a se comporta ca un sentimental, (cf. germ. son timentalisierea) sentinţă s.f. 1. (jur.) hotărîre. decizie a unei instanţe judecătoreşti. • (fig.) blam. 2. maximă, arorism. (< lat. sen-tentia, cf. fr. sen ten ce, it. sentenza) senzaţie s.f. 1. reflectare imediată în conştiinţa omului a obiectelor şi a fenomenelor lumii înconjurătoare, ca urmare a acţiunii lor directe asupra organelor de simţ. • impresie; stare su fletească. emotivă. 2. impresie puternică provocată de cineva sau de ceva într-o colectivitate. • eveniment sau ştire care provoacă o impresie foarte puternică, care surprinde. O de senzaţie = senzaţional; a face senzaţie = a produce o impresie foarte puternică, a face vîlvă. (cf. fr. smsation, lat. sonsatio) senzaţional adj. care produce, stîrneşte o impresie foarte puternică, care interesează în cel mai inait grad. (cf. fr. se nsa tio miel)
 SEN-SER
 senzitiv adj. 1. referi Lor Ia simţuri, de simţuri. 2.' care are facultatea de a simţi; sensibil. ( < fr. sensitif) senzitivă s.f. (bot.) plantă erbacee din familia leguminoaselor, ale cărei frunze se strîng la cea mai mică atingere. (< fr. sensitive)
 senzorial adj. referitor la simţuri. // s.n. ceea ce se percepe prin simţuri. (< fr. sensoriel) senzuâl adj. care este în legătură cu simţurile, care satisface simţurile. # (despre oameni, adesea subst.) înclinat spre plăceri trupeşti. • (adesea adv.) care trădează senzualitate, (cf. fr. sensuel, it. sensuale) senzualism s.n. 1. (fii.) curent filozofic care consideră senzaţia ca unica sursă a cunoaşterii. 2. fel de a fi al celor înclinaţi spre plăceri trupeşti, (cf. fr. sensualisme, it. sensualismo) senzualist adj. privitor la senzualism. // s.m. şi f. adept al sensualismului. (cf. fr. sensualiste) senzualităte s.f. 1. înclinare către plăceri trupeşti. 2. (rar) sensibilitate senzorială. (cf. fr. sensuaMU) sepălă s.f. (bot.) fiecare dintre frunzele modificate care alcătuiesc caliciul unei flori. (< fr. sâpale) separă vb. I. tr. şi refl. a (se) despărţi; a (Se) izola. ( < fr. săparer, it., lat. separare)
 separâbil adj. care se poate separa, (cf.
 fr. săparable) separatism s.n. tendinţă de a se separa de majoritate, de un grup social constituit; izolare, atitudine singuratică, (cf. fr. sâparatisme) separatist adj. (adesea subst.) care se separă de majoritate, (cf. fr. separatiste)
 separator adj. care poate separa. // s.n. (tehn.) aparat sau maşină care separă o anumită substanţă sau un anumit material dintr-un amestec, (cf. fr. siparateur) separăţle s.f. despărţire, separare, (cf.
 fr. săparation, lat. senara tio) separau s.n. despărţitură, loc izolat într-un restaurant, într-o grădină de vară etc. (< fr. separe) sepia s.f. invar, tuş eafeniu-închis. provenit din lichidul eliminat de sepie sau fabricat pe cale artificială .si întrebuinţat în pictură sau în grafică. • desen făcut cu o astfel de culoare. (< fr. sepia)
 sepie s.f. (zool.) moluscă cefalopodă marină, cu corpul oval şi cu braţe tentaculare, care, cînd este în pericol de a fi prinsă, emană un lichid negricios care tulbură apa. ( < fr. sepia, cf. gr., lat. sepia) septemvir s.m. (ist.) fiecare dini re. cei sap le preoţi care erau însărcinaţi să supravegheze celebrarea jocurilor publice în vechea Romă. (< lat., srp-temvir < septem — şapte, vir — bărbat)
                                                                                                 534
 septenâl adj. (adesea subst.) care se în-tîmplă sau care se reînnoieşte la fiecare şapte ani; care se întinde pe o perioadă de şapte ani. (cf. fr.
 septennal)
 septentrion s.m. (rar) nord, miazănoapte, (cf. fr. septentrion, lat. septentriones — constelaţia carului mic) septentrionăl adj. nordic, de miazănoapte. (cf. fr. septentrional) septet s.n. ansamblu de şapte voci sau şapte instrumente care execută împreună o bucată muzicală; (p. ext.) muzica compusă pentru un astfel de ansamblu. (<germ. Septett) septic adj. infectat cu microbi, o maladie septică = boală cauzată de microbi. ( < fr. septique, cf. gr. septiftos) septicemie s.f. (med.) infecţie generalizată a sîngelui provocată de microbi. (< fr. septicemie) s£ptimăi s.f. interval într-o gamă dia-tonică, cuprinzînd şapte note consecutive. (< lat. septima, cf. fr. sep-ti e.m e)
 s£ptimă2 s.f. (sport) una din poziţiile (de apărare) la scrimă. (< fr. septime, cf. lat. septimus) septoeren adj. (med.: despre bacterii) care produce putrefacţie, (cf. gr. septein — a putrezi, geuno.n — a naşte) septolet s.n. (muz.) grup de şapte note provenite prin subdivizarea unui singur timp. (cf. lat. septem — şapte) septuagenar s.m. şi f. (adesea adj.) om de (peste) şaptezeci de ani. (cf.fr.sep-tvaaenoire, lat. sevtuagenorius) sepuleral adj. 1. de mormînt. privitor la mormînt. 2. ca de mort. (cf. fr. se-puIerni, lat. sepulcralis < sepulcrum — mormînt)
 ser s.n. (biol.) partea lichidă a sîngelui.
 •  (med.) lichid extras din sînîrele unui animal vaccinat sau preparat pe cale artificială, folosit pentru vindecarea unor boli. (< fr. scrum, cf. lat. se-rum)
 serafic adj. îngeresc; (fig.) pur. nevinovat, candid, (cf. fr. seraphique, lat. serapicus)
 seral adj. de seară:      (despre forme de
 îm'dttinnnt) care are loc. se desfăşoară, funcţionează, seara. (< it. serale) serat adj. (bot.; despre frunze, şi alte organe) cu marginile dinţate în sus. (cf. fr. serrâ)
 serată s.f. reuniune cu caracter literar, muzical etc.; (spec.) petrecere cu dans care are loc seara. (< it. serata) seră s.f. încăpere special amenajată care serveşte pentru adăpostirea şi cultivarea plantelor care nu suportă frigul. (< fr. serre) serenadă s.f. (muz.) concert de muzică vocală sau instrumentală cu caracter romantic, care se execută seara sau noaplea sub fereastra cuiva, în semn <le omagiu sau de dragoste; compoziţie muzicală pentru acest gen de concert. ( < fr. s6r£nade, cf. sp. serenata)
 535
  SAranfaim adi. (rar) prealuminat, mărit (titlu de onoare dat principilor sau conducătorilor bisericii în unele ţări din Occident), (cf.fr. serenissime,' it. serenissimo)
  sergent s.m. grad inferior în armată sau în miliţie, mai mare decît cel de caporal; persoană care are acest grad. o sergent-major = grad militar superior sergentului şi inferior plutonierului. (< fr. sergent) scria vb. I. tr. a aşeza, a orîndui, a clasa pe serii. ( < 1'r. serier) seriator s.m, şi f. cel care seriază. (< seria)
  sericicol adj. privitor la sericicultură.
  (< fr. sericicole) sericicultor s.m. şi /. cultivator de viermi de mătase, (cf. fr. sericiculteur < lat. sericum — mătase, cultor — cultivator)
  sericicultură s.f. creşterea, cultura viermilor de mătase. (< fr. sericiculture) seriemâ s.f. (chim.) materie cleioasă produsă de viermele de mătase, care acoperă firul propriu-zis. (< fr. sericine) serie s.f. 1. înşirare de termeni care se succed potrivit unei anumite legi; înşiruire, succesiune de fiinţe, de lucruri sau de fapte de acelaşi fel sau asemănătoare. • repetare a aceluiaşi tip, a aceleiaşi acţiuni etc. O în serie = (produs, fabricat) în număr mare, după acelaşi tip. 2. (chim.) grup de compuşi organici care se caracterizează prin aceea că fiecare are în molecula lui cîte un atom de carbon şi doi atomi de hidrogen mai mult decît compusul precedent al grupului. 3. expresie matematică formată dintr-o infinitate de termeni deduşi unul din altul după anumite reguli şi legaţi prin semnele plus sau minus. 4. (geol.) succesiune de terenuri care corespunde, în timp, unei epoci. 5. totalitatea fiinţelor, lucrurilor sau faptelor care urmează deodată la rînd. 6. număr de ordine aplicat pe mărfurile fabricate într-un număr mare de exemplare de acelaşi tip; număr de fabricaţie. (< fr. serie, it. serie, lat. series) seringă s.f. (med.) instrument care serveşte pentru a face injecţii, pentru a lua sînge etc. (< fr. seringue) serios adj. 1. grav, lipsit de superficialitate, de frivolitate; aşezat, ponderat. • căruia nu-i place să glumească; sever, rigid. 2. care trebuie privit cu seriozitate; pozitiv, real. 3. important, de seamă. ( < fr. serieux, cf. it. serioso < lat. serius) seriozitate s.f. 1. însuşirea de a fi serios; ţinută, comportare care denotă această însuşire. • mină serioasă, gravitate. 2. profunzime; temeinicie. 3. parte gravă, importantă a unui lucru. (cf. germ. Serioşi tăt)
  serj s.n. (text.) ţesătură de mătase cu firul în diagonală, întrebuinţată mai ales pentru căptuşeli. (< ir. serge)
                                                                                              SER-SER
  serologic adj. privitor la serul sanguin.
 ( < fr. adruiuyiQuK)
 serologio s.f. ştiinţă care studiază proprietăţile serului din sînge. (< fr.
 serologic)
 scros adj. (anat.) 1. de natura serului sau a serozităţii. 2. (despre ţesuturi) care conţine, care secietează o serozitate. o membrană seroasâ (şi subst., f) = membrană care căptuşeşte unele organe, constituită din două foi subţiri între carc se găseşte o serozitate; membrană care protejează articulaţiile osoase, (cf. fr. sereux) seroterapîe s.f. (med.) tratament (preventiv) al unor boli infecţioase cu serul luat de la un animal imunizat împotriva acestor boli. (< fr. serotherapie, cf. lat. serum — ser, gr. therapeia — tratament)
 serozitate s.f. (fiziol.) lichid secretat de membranele seroasc. e (med.) lichid seros sau purulent care se formează în unele afecţiuni, (cf. fr. serosită) serpentin s.n. (min.) silicat natural de magneziu hidratat, de culoare galbenă-verde, pînă la negru, foarte răspîndit în natură, fonnînd roci compacte. (< fr. serpentine) serpentină s.f. 1. traseu şerpuit, cu cotituri dese, al unui drum dintr-o regiune de munte. 2. fîşie îngustă de hîrtie colorată, care se desfăşoară în spirală cînd este aruncată la distanţă. 3. (tehn.) tub în general metalic, îndoit în formă de spirală, de elice etc., folosit ca schimbător de căldură. (< fr. serpentin, serpentine, cf. germ. Serpentine)
 sertizâvb. I. tr. a reduce secţiunea la capătul unei piese tubulare, prin deformarea plastică a pereţilor ei. • a fixa o piatră preţioasă într-o montură, (cf. fr. sertir, după sertissage) serv s.m. (în feudalism) şerb, rob, iobag.
 (cf. it. servo < lat. servus) servâj s.n. (ist.) starea de serv; iobăgie, şerbie. (cf. fr. servage, it. servaggio) servânt s.m. 1. militar care deserveşte un tun, o armă automată. 2. om de serviciu cu atribuţii speciale în anumite instituţii. ( < fr. servant) servantă s.f. 1. (liv.) servitoare, slujnică. 2. masă sau bufet pe care se pun farfuriile şi tacîmurile necesare în. timpul cînd se serveşte masa. (< fr. servante)
 servi vb. IV. 1. tr. a îndeplini anumite funcţii, însărcinări faţă de cineva; a sluji. 2. intr. a folosi la..., a avea rolul de... 3. tr. a aduce (bucatele) la masă. • a oferi cumpărătorilor cele cerute. • (la unele jocuri sportive sau la jocul de cărţi) a pune mingea sau cărţile în joc. (< fr. servir, it., lat. servire)
 serviabil adj. care face cu plăcere servicii altora; îndatoritor, (cf. fr. serviable) serviabilîtâte s.f. însuşirea de a fi serviabil. (cf. fr. serviabilite)
 SER-SEX
 serviciu s.n. 1. acţiunea, faptul rle a servi, (le a sluji. • slujbă, post, funcţie. O serviciu militar — stadiu militar. 2. secţie administrativă a unei instituţii, a unei întreprinderi etc. 3. ajutor, sprijin dat cuiva; îndatorire.
  O  scară de serviciu = scară secundară într-un imobil. 4. (tehn.) succesiunea în timp a regimurilor de funcţionare ale unui sistem tehnic, împreună cu duratele lor. • ansamblu de instalaţii tehnice care concură la desfăşurarea in bune condiţii a unei activităţi tehnice, industriale sau publice principale. 6. totalitatea tacîmurilor, porţelanurilor, sticlăriei ţinînd de aceeaşi garnitură, în care se serveşte mîncarea la masă. (<fr. service, it. servizio, lat. servitium)
  servietă s.f. geantă de piele, de material plastic etc. cu una sau mai multe despărţituri. (< fr. serviette) servil adj. 1. slugarnic; linguşitor, supus. 2. care se conformează riguros modelului; lipsit de originalitate. • (despre traduceri) care se ţine în mod formal de original neglijind conţinutul; literal. (< fr. servile) servilism s.n. spirit de supunere josnică;
  slugărnicie, (cf. fr. servilisme) servilitâte s.f. servilism, (cf. fr. servi-lită)
  servitOr s.m. şi /. cel care este angajat în serviciul cuiva pentru treburi casnice; (p.ext.) orice persoană care lucrează la stăpîn; slugă. (< fr. servi-teur, it. servitore, lat. servitor) servitudine s.f. servitute, (cf. lat. ser-vitudOy fr. servitude) servitute s.f. 1. stare de dependenţă, de aservire; robie. • obligaţie, constrîn-gere. 2. (jur.) sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorînd din situaţia naturală a bunului sau dintr-o convenţie, care are ca scop să servească utilitatea publică sau particulară. (< fr. servitude, cf. lat. servi tudo)
  sesâm s.m. (bot.) plantă oleaginoasă erbacee originară din India, ale cărei seminţe comestibile se întrebuinţează la fabricarea halvalei; susan. (< fr. sesame)
  sesamoid s.n. (anat.) nume dat unor oscioare rotunde, semănînd cu seminţele de susan, care se dezvoltă în tendoane. ( < fr. sesamo'ide, cf. fr. sesame, gr. eidos — aspect)
  sesîl adj. (bot.; despre frunze) fără pe-ţiol sau peduncul. (< fr. sessile) sesiune s.f. perioadă de timp în care membrii unui corp deliberativ rămîn împreună, adunîndu-se la şedinţele de lucru. • perioadă de timp în care se ţin adunări de lucru, de comunicări ale unei instituţii academice, universitare etc,; (p.ext.) şedinţele ţinute în această perioadă de timp. o sesiune de examene = perioadă de timp în care au loc examene, (cf. fr. session, lat. sessio)
                                                                                             536
  sesiza r,b. I. fr 1. :> prjndp, ;i pătrunde cu mintea; a observa, a descoperi. • refl. a lua cunoştinţă, a ţine seama (<!<> ceva). 2. a incunoştinţa, a arăta (ceva) unei autorităţi; a se adresa justiţiei, (după fr. saisir) scsiz&bil adj. care se poate percepe cu simţurile, care poate fi cunoscut, (cf. fr. saisissable) sesizant adj. (rar) surprinzător, mişcător. impresionant, frapant, (cf. * fr. saisissant)
 sesterţ s.m. (ist.) monedă de argint la romani, avînd valoarea de aproximativ un sfert de dinar. (cf. lat. sestertius, fr. sesterce) set s.n. (sport) parte a unui meci de tenis, de volei etc., determinată de atingerea unui anumit număr de puncte înscris in favoarea unei echipe. (< fr., engl. set)
 sevă s.f. (bot.) lichid nutritiv bogat în săruri minerale, care circulă prin vasele plantelor. • (fig.) hrană, izvor de energie. (< fr. seve) sever adj. 1. aspru, lipsit de blîndeţe: grav. • pretenţios; straşnic, riguros. 2. rigid, riguros, aspru, serios. 3. lipsit de ornamente inutile: sobru; auster. (< fr. severe, it. severo, lat. severus)
 severitate s.f asprime, străşnicie * rigiditate. (cf. fr. severi te, lat. severitas) sex s.n. 1. diferenţa fizică şi constituţională dintre bărbat şi femeie, dintre mascul şi femelă; totalitatea caracterelor specifice care despart animalele şi plantele în masculi şi femele. 2. fiecare dintre cele două categorii de vieţuitoare diferenţiate după organele genitale. (< fr. sexe, cf. lat. sexus) sexagenar s.m. şi f. (adesea adj.) om de (peste) şaizeci de ani. (cf. fr. sexage-naire, lat. sexagenarius) sexagesimâladj. care reprezintă a şaizecea parte dintr-un întreg. ( < fr. ’ sexage-simal, cf. lat. sexagesimus — al şai-zecilea)
 sextânt s.m. (fiz.) instrument optic folosit pentru măsurarea distanţei unghiulare dintre doi aştri. (< fr. sextant, cf. lat. sextans) sextă s.f. (muz.) interval într-o gamă diatonică, cuprinzînd şase note consecutive. ( < lat. sextus, cf. fr. sexte, germ. Sexte) sextet s.n. ansamblu compus din şase persoane (instrumentişti sau cîntăreţi) care execută împreună o bucată muzicală; bucată muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu. (< germ. Sextett)
 sextină s.f. (lit.) poezie cu formă fixă, alcătuită din şase strofe şi jumătate, în care aceleaşi cuvinte revin la rimă într-o anumită ordine. • strofă de şase versuri. ( < fr. sextine) sextolet s.n. (muz.) grup de şase note provenite din reunirea a două triolete. (< fr. sextolet)
 58?
 sexual adi. în legătură cu sexul, referitor la sex. • care caracterizează sexul unui animal sau al unei plante, (cf. fr. sexuel, lat. sexualis) sexualism s.n. starea unei fiinţe care are sex. • senzualitate, (cf. fr. sexua-lisme)
 sexualitate s.f. totalitatea caracterelor anatomice şi fiziologice specifice fiecărui sex. (cf. fr. sexualii?) sexuăt adj. (biol.) care are sex, care este prevăzut cu organe de reproducere, o reproducere sexuală — reproducere a organismelor prin organe sexuale, (cf. fr. sexue)
 sezon s.n. (rar) anotimp. • perioadă a anului caracterizată prin apariţia anumitor fenomene sau printr-o intensă activitate în anumite domenii; timp al anului favorabil pentru anumite acţiuni. ( < fr. saison) sezonier adj. care ţine de un anumit sezon; de sezon; O muncitor sezonier = muncitor angajat pentru anumite munci legate de sezon. • potrivit pentru un anumit sezon. (< fr. saisonnier) sezonist s.m. şi /. cel care face cură la o staţiune balneoclimaterică; vilegiaturist. ( < sezon) sfenoid s.n. (anat.; adesea adj.) os în formă de şa, situat la baza craniului, care desparte cutia craniană de cavităţile vecine. ( < fr. spheno'ide) sfenoidâl adj. privitor la sfenoid. (< fr. sphenoidal)
 sferă s.f. 1. (mat.) suprafaţă ale cărei puncte sînt egal depărtate de un punct dat, numit centru; corp geometric
 < mărginit de o astfel de suprafaţă. • ^obiect avînd această formă; glob. 2. î regiune cerească unde se mişcă aştrii; [boltă cerească. 3. (fig.) domeniu, ucuprins, limite. O sferă de influenţă = întindere, teritoriu, mediu etc. îri cuprinsul căruia se exercită influenţa cuiva sau a ceva. • mediu (social).
 4.   (log.; în expr.) sfera noţiunii = totalitatea obiectelor sau indivizilor la care se referă caracterele esenţiale ale unei noţiuni, (cf. lat. sphaera, gr. sphai-F Ta, fr. sphere, it. sfera) sferic adj. care are forma unei sfere; rotund, (cf. lat. sphaericus, fr. sphe-rique)
 sfericitate s.f. starea a tot ce este sferic.
 (cf. fr. sphericite) sferoid s.n. (mat.) figură în spaţiu asemănătoare unei sfere, formată prin rotirea unei elipse în jurul uneia din axele sale. (< fr. sphero’ide, cf. gr. sphaira
 —    sferă, eidos — aspect) sfcroiddl adj. de forma unui sferoid. (cf. fefr. spheroidal)
 sferometru s.n. (tehn.) instrument pen-fetru determinarea curburii suprafeţelor
 l sferice. (< fr. spMrometrc, cf. gr. sphaira — sferă, metron — măsură) sfidă. vb. I. tr. a înfrunta, a privi pe cineva sau ceva cu dispreţ; a desfide. (< it. sfidare)
                                                                                         SEX-SÎC
 sfidător adj. care sfidează, (cf. it. sfida iu re)
 sfigmogrâf s.n. (med.) aparat pentru înregistrarea bătăilor pulsului. (< fr. sphygmographe) sîmcter s.n. (anat.) muşchi circular care închide sau strînge un orificiu. (< fr., lat. sphincter) sfinx s.m. I. animal fabulos din mitologia greacă şi egipteană, cu cap de femeie, corp de leu şi aripi de vultur; statuie infăţişînd acest animal. # (fig.) personaj enigmatic, om greu de înţeles. II (zool). fluture mare care zboară în timpul serii şi noaptea. (< fr., lat., gr. sphinx) sforţa vb. I. refl. a se sili din răsputeri; a se opinti, a se strădui. (< it. sforzare)
 sfragistică s.f. disciplină auxiliară a istoriei, care studiază sigiliile. (< fr. sphragistique, cf. gr. sphragistikos < sphragis — sigiliu) sfrunta vb. I. tr. (rar) a înfrunta. (< it. sfrontare) sfruntâre s.f. acţiunea de a sfrunta şi rezultatul ci; înfruntare, provocare; (p. ext.) neruşinare, obrăznicie. (< sfrunta)
 sfruntat adj. neruşinat, obraznic. (< it. sfrontato)
 si s.m. (muz.) treapta a şaptea din gama majoră tip; sunetul şi nota corespunzătoare. (< it. si) sibilănt adj. (fon.; în expr.) consoană sibilantă (şi subst., f.)     = consoană
 şuierătoare sau siflantă. (< fr. sibi-lant)
 sibilă sJ. (ist.) femeie căreia cei vechi îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. (< lat., gr. sibylla) sibilic adj. (adesea adv.) de sibilă; profetic; (p. ext.) enigmatic, vag. (cf. fr. sibyllique) sibilin adj. (rar) sibilic. O cărţi sibiline = culegere de oracole păstrată la Roma, care" era consultată ori de cîte ori republica era în primejdie, (cf. lat. sibyllinus, fr. şibyllin) sibilinic adj. (rar) sibilic. (< sibilin) sicar s.m. (rar) asasin, ucigaş tocmit, (cf. it. sicario, fr. sicaire < lat. sica-rius < sica - pumnal) sieativ adj (despre uleiuri) care se usucă repede. // s.n. substanţă care se adaugă uleiurilor pentru a le grăbi viteza de uscare, (cf. fr. siccatif, lat. siccativus) sicofanti s.m. (rar) denunţător, delator. ( < fr. sycophante) sicofant2 s.m. (zool.) insectă cu miros de mosc, de culoare verde-aurie, care trăieşte în pădurile de conifere şi stejari din sudul şi centrul Europei. (< lat. sycophanta)
 sicom6r s.m. (bot.) arbore exotic uriaş asemănător cu dudul, care are un lemn tare şi fructe dulci, comestibile. ( < fr. sycomore, cf. gr. syhon — smochină, moron — copt)
 SID-SIL
  siderâ vb. I. tr. (rar) a ţintui cu privirea. (< fr. siderer) sideral adj. care se referă la aştri; astral.
  (cf. fr. sideral, lat. sideralis)
  Biderit s.n. (min.) carbonat natural de fier; sideroză. (< fr. siderite, cf. lat. sideritis)
  siderolit s.m. (astr.) meteorit format aproape numai din fier. (< fr. side-rolithe, cf. lat. sidus — stea, gr. lithos
  —   piatră)
  siderostât s.n. (astr.) aparat destinat să anuleze, pentru observator, mişcarea aparentă a aştrilor. ( < fr. sidero-stat)
  siderâză s.f. 1. (min.) siderit. 2. (med.) afecţiune pulmonară datorată inhalării prafului metalic din aer. (< fr. sidă-rose, cf. gr. sideros — fier) siderurgic adj. privitor la siderurgie; de siderurgie. (< fr. siderurgique) siderurgie s.f. ramură a metalurgiei care studiază proprietăţile fizice şi chimice ale fierului şi ale aliajelor lui precum şi operaţiile de extragere, elaborare şi prelucrare a acestora. (< fr. siderurgie)
  sienit s.n. (petr.) rocă eruptivă granitică formată mai ales din feldspaţi, fără cuarţ. (<fr. syenite) siestă s.f. odihnă de după prînz. (< fr. sieste, cf. sp. siesta) sifilidă s.f. (med.) erupţie sifilitică pe piele şi pe mucoase, care apare în faza a doua a sifilisului. (< fr. syphilide) sifilis s.n. (med.) boală venerică infec-ţioasă, provocată de un spirochet; se transmite prin contagiune sau prin ereditate. (< fr. syphilis) sifilitic adj., s.m. şi f. bolnav de sifilis.
  ( < fr. syphilitique) siflânt adj. 1. (despre respiraţie) şuierător; strident. 2. (fon.; în expr.) consoană siflantâ (şi subst., f) = consoană pronunţată cu o uşoară şuierătură. (< fr. sifflant) siflee s.f. (mar.) fluier special cu care se dau diferite semnale la bordul navei; sirenă. ( < fr. sifflet) sif6n s.n. 1. (tehn.) tub curbat în formă de U întors, folosit pentru a transvaza un lichid între două niveluri diferite. 2. piesă de metal, de porţelan etc., care se montează pe o conductă de canalizare cu scopul de a opri trecerea gazelor din canal. 3. butelie de sticlă pentru apă gazoasă, prevăzută cu un dispozitiv care se închide cu o supapă. • apa gazoasă dintr-o astfel de butelie. 4. (med.) aparat pentru spălarea cu presiune a anumitor cavităţi ale corpului.
  5.  (zool.) organ al cefalopodelor, în formă de tub, care serveşte pentru locomoţie. (<fr. siphon, cf. lat., gr. siphon)
  sifona vb. I. tr. 1. a transvaza un lichid cu ajutorul unui sifon (1). 2. a trece o conductă pe sub un obstacol care are nivelul mai jos decît restul conductei. ( < fr. siphonner)
                                                                                                  538
  sifonofor s.n. (znnl ; In r>l ) subclasă de animale celenterate care au un organ locomotor bazat pe principiul sifonului; (la sg.) animal care face parte din această subclasă. (< lr. siphono-phores)
  sigila vb. I. tr. a aplica un sigiliu; a pecetlui. (<lat. sigillare, cf. it. si-gillare)
  sigiliu s.n. pecete, ştampilă. • (fig.) semn distinctiv, marcă. (< lat. sigil-lum, cf. it. sigillo) siglă s.f. literă sau grup de litere folosite ca semn de prescurtare în inscripţii, în manuscrise vechi etc. ( < fr. sigle, cf. lat. siglum) sigma s.f. literă a alfabetului grecesc corespunzătoare literei s. (< gr. sigma) slgmoid adj. de forma literei sigma, o (med.) valvule sigmoide = cute membranoase situate la originea arterei aorte şi a arterei pulmonare. (<fr. sigmoide, cf. gr. sigmoeides) signal s.n. 1. semnal convenţional emis de un fluier, de o sirenă. 2. fluier metalic mic. (< fr. signal, germ. Signal < lat. signnm - semn) signalmont s.n. (rar) semnalment. (< fr. signalement) slgnaturas./. (poligr.) 1. semn pus pe prima pagină a fiecărei coli de tipar a unei cărţi, care uşurează legătorului numerotarea colilor. 2. mic şanţ tăiat în blocul unei litere, care înlesneşte zeţarului recunoaşterea poziţiei ei. (< fr. signature) sigurănţă s.f. 1. lipsă de primejdie. 2. lipsă de îndoială, convingere neclintită; certitudine. 3. dispozitiv la o armă de foc, care împiedică descărcarea întîmplătoare a acesteia. • dispozitiv care întrerupe automat un circuit electric. 4. nume dat în trecut poliţiei politice secrete, (cf. it. sicu-ranza)
  silabă s.f. (lingv.) parte dintr-un cuvînt alcătuită dintr-unul sau mai multe sunete, care se rosteşte într-o singură emisiune a vocii. (cf. lat. syllaba, gr. syllabe)
  silâbic adj. privitor la silabe; alcătuit din silabe, (cf. fr. syllabique) silâj s.n. (mar.) dîră lăsată de o navă în mers. (< fr. sillage) silen s.m. (zool.) specie de macac din India. ( < fr. silene) silepsă s.f. figură retorică în care acordul se face potrivit ideii care predomină în mintea vorbitorului şi nu conform regulilor gramaticale; (p. ext.) figură de stil în care un cuvînt este luat atît în înţelesul lui propriu cît şi în cel figurat, (cf. fr. syllepse, lat., gr. syllepsis) sileptic adj. privitor la silepsă, de silepsă; al silepsei, (cf. fr. sylleptique) silex s.n. 1. rocă silicioasă foarte dură; cremene. 2. obiect de silex (1) datînd din epoca de piatră. (< fr. silex, cf. lat. silex — piatră)
639
 SIL-SIM
 silf s.m. geniu al aerului în mitologia celtică şi germanică din evul mediu. (< fr. sylphe, it. silfi, gr. silphe)
 Riltă s.f. silfidă. ( < silf) silfidă s.f. 1. (în mitologia celtică ţi geimanicâ medievală) personaj reprezentat printr-o fiinţă de gen feminin înfăţişată cu un corp zvelt şi cu aripi străvezii. • (fig.) femeie zveltă, graţioasă. 2. (zool.; la. pl.) insecte coleop-tere cu numeroase specii, care au mirosul foarte dezvoltat şi se hrănesc cu cadavre : (lasg.) insectă care face parte dintr-una dintre aceste specii. (< fr. sylphid sitieât s.m. (chim.) sare a acidului sili-cic, care intră în compunerea unui număr mare de roci, pămînturi şi minerale. (< fr. silicate, cf. lat. silex— piatră) silică s.f. material refractar format în special din bioxid de siliciu. (<silice) silice s.f. (chim.) nume genericdat diferitelor varietăţi de bioxid de siliciu. (< fr. silice, cf. lat. silicea) sîlicic adj. (chim.; în expr.) acid silicic = acid slab pus în libertate prin acidu-larea unora dintre silicat,i sau prin hi-droliza unor compuşi ai siliciului. (< fr. silicique)
 silici6s adj. compus din siliciu, care conţine siliciu, (cf. fr. siliceux) siliciu s.n. (chim.) metaloid din familia carbonului de culoare negricioasă în stare amorfă şi cenuşiu ca plumbul cînd este cristalizat. (< fr. silicium) silic6ză s.f. (med.) afecţiune pulmonară cauzată de inhalarea prafului de silice. (< germ. Silihose)
 siliculă s.f. (bot.) fruct al unor crucifere asemănător cu silicva. (< fr. siliciile) silicvă s.f. (bot.) fruct în formă de păstaie lungă împărţită în două printr-un perete membranos pe care sînt aşezate seminţele. (< fr. silique, cf. lat. siliqva) siiimanit s.n. (chim.) silicat de aluminiu natural întrebuinţat în industria ceramică. ( < fr. sillimanite) silită s.f. (tehn.) carbură de siliciu folosită ca rezistenţă electrică în cuptoarele electrice, silogism s.n. (log.) raţionament deductiv care cuprinde trei judecăţi şi în care concluzia trebuie să se deducă din premisa majoră prin intermediul premisei minore. (< lat. syllogismvs. gr. syl-logismos)
 silogistic adj. privitor la silogism, de silogism, al silogismului, (cf. fr. syllo-gistiqve)
 silogistică s.f. ramură a logicii formale care studiază silogismul, (cf. fr. syl-logistique)
 siloxid s.m. varietate de sticlă dc cuarţ din care se fac vase de laboralor. siltfzs.??. depozit de dimensiuni mari folosit. pentru păstrarea cerealelor, a cărbunilor etc. şi înzestrat cu instalaţii dc. uscare, de transport etc. • depozit pentru păstrarea furajelor, a fruct clor etc. (< fr. silo, it. silos, cf. sp. silo < lat. sirus. gr. siros)
 siluetă s.f. 1. imaginp p unei fiinţe, a unui lucru etc. care se proiectează ca o umbră pe un fond luminos. • desen care reprezintă contururile unei fiinţe sau ale unui lucru, pe un fond deschis. 2. talie zveltă, bine proporţionată. O (expr.; fam.) a face siluetă = a deveni zvelt, a slăbi. (< fr. silhouette, cf. Silhouette, n.p.) silumin s.n. (metal.) aliaj de aluminiu şi siliciu, rezistent la coroziune, din care se toarnă piese pentru automobile, avioane etc. (<fr. silumin) siluminft s.n. (min.) material Izolant de azbest cu rezistenţă mare. (< silumin)
 siluriăn s.n. (geol.) perioada a doua a erei paleozoice. (< fr. silurien, cf. Şiruri, n.p.) siluric adj. (geol.) din perioada silu-riană; silurian. ( < germ. silurisch) silvăn s.m. (mit.) geniu al pădurilor la romani.-asemănător în multe privinţe cu satirii şi faunii. (< lat. silvanae) silvanit s.n. minereu de aur şi argint.
 (< fr. sylvanitc) silvestru adj. (rar) de pădure. (< lat. silvester)
 silvic adj. care se referă la păduri, la silvicultură; forestier, (cf. lat. silva — ■nădure)
 silvicol adj. care ţine de silvicultură. ( < fr. sy Ivi col *>. cf. lat. silva — pădure, colere — a cultiva)
 silviciiIt6r s.m. şi 1. specialist în silvicultură. (cf. fr. silviculteur) silvicultură s.f. ştiinţă care studiază cultura, amenajarea şi exploatarea pădurilor. (< fr. sylviculture. cf. lat. silva
 —   pădure, cultura — cultură) silvmă s.f. (min.) clorură naturală de potasiu. (< fr. sylvine) silvinit s.n. (min.) amestec natural de silvină şi sare eremă, folosit ca îngrăşămînt agrieol. (< fr. sylvinite) silvom^canizâre s.f. tehnica exploatării pădurilor cu miiloace mecanice. (< si Ivo- -1- mecon i zare)
 silvostepă s.f. (geogr.) regiune de trecere între o zonă de pădure si o zonă de stepă. cu vegetaţie formată din arbuşti. ( < fr. sylvosteppe) simbi6nt s.m. plantă, animal care trăieşte în simbioză. (< germ. Symbiont) simbiotic adj. care trăieşte în simbioză.
 ( < fr. symbintique) simbioză s.f. (biol.) asociere a două vieţuitoare de specii diferite, care alcătuiesc o uuitaie organică şi îşi duc viaţa în comun. (< fr. symbiose, cf. gr. zyr> — cu, bios — viată) simbol s.n. 1. tot eeea ce reprezintă, în mod convenţional sau prin analogie, o noţiune, o idee etc. • orice semn convenţional care abreviază ceva; literă sau grup de litere care reprezintă numele unui element chimic; literă sau grup de litere care reprezintă o unitate de măsură etc. 2. (fii.; în concepţia idealistă) creaţie a minţii omeneşti
 SIM-SIM
 izvorîtă din eul individual, nu din oglindirea lumii materiale în conştiinţa omului, (cf. lat. symbolum, gr. syn-bolon — semn, marcă, fr. symbole) simb61ic adj. folosit ca simbol; exprimat printr-un simbol, (cf. lat. simbolicus, fr. symbolique)
 simbolică s.f. 1. exprimare a unor idei, a unor sentimente etc. prin simboluri.
 •  ansamblul simbolurilor proprii unui popor, unei religii etc. 2. ştiinţă care studiază şi explică simbolurile. • (log.) teorie asupra simbolurilor, în care raţiunile logice şi raporturile dintre ele sînt înlocuite prin semne convenţionale. ( < fr. symbolique, cf. germ. Sym-bolik)
 simbolism s.n. curent idealist reacţionar în arta şi literatura decadentă burgheză, care se caracterizează prin reprezentarea subiectivă, iluzorie a Tealităţii, prin redarea trăirilor intime şi prin cultul exagerat al formei. • (fii.) curent filozofic idealist după care legătura dintre idei nu presupune raporturi de la cauză la efect, ci dc la simbol la obiectul reprezentat de el, toată gîndirea redueîndu-se la cunoaşterea simbolurilor realităţii. (< fr. symbolisme) simbolist adj. privitor la simbolism. // s.m. şi f. adept al simbolismului. • poet care face parte din curentul simbolist.
 (< fr. symboliste) simbolistică s.f. simbolică. ( < simbol) simboliza vb. i. tr. a constitui un simbol, a exprima, a reprezenta printr-un simbol. (< fr. symboliser) simbolizare s.f. reprezentare, în artă şi literatură, a unei idei, a unui sentiment etc. printr-un simbol. • reprezentare printr-un semn convenţional sau printr-o cifră. ( < simbolua) simediână s.f. (mat.) dreaptă care trece printr-un vîrf al unui triunghi şi este simetrică medianei faţă de bisectoarea interioară dusă din acelaşi vîrf. (< fr. symediane) simetric adj. 1. care prezintă, care are simetrie. • (subst.. n. şi f) dreaptă sau punct aşezate în simetrie cu altă dreaptă sau cu alt punct. 2. (mat.; în expr.) funcţie simetrică = funcţie a mai multor variabile care nu se schimbă, orice mutări ar suferi aceste variabile. (< fr. symetrique, it. sirrwtrico) simetrie s.f. 1. aşezare, dispunere a unor părţi identice într-un mod asemănător într-un asamblu, într-un tot. • armonic; îmbinare armonioasă rezultată din anumite combinaţii regulate şi bine proporţionate. 2. (mat.) proprietatea unei figuri în raport cu un punct, cu o dreaptă sau cu un plan de a avea punctc care să corespundă două cîte două. • proprietatea a două figuri de a se suprapune exact, (cf. fr. symelrie, it. simetria < lat., gr. symmetria < gr. syn — cu, metrou
 —  măsură)
                                                                                            540
 stliiiîiză s.f. (anal.) articulaţie fixă. • legarea a două oase împreună. (< fr. symphyse, cf. gr. syn — cu, physis structură)
 simfonic adj. 1. (muz.) de simfonie; care are însuşirile simfoniei. O poem simfonic = compoziţie instrumentală care tratează un subiect poetic. 2. armonios, plăcut (ca o simfonie), (cf. fr. symphonique) simfonie s.f. (muz.) compoziţie muzicală pentru orchestră care cuprinde de obicei patru părţi. • (fig.) îmbinare armonioasă de culori. ( < fr. symphonie, it. simfonia, cf. lat., gr. symphonia) simfonietă s.f. (muz.) simfonie mică, scurtă, (cf. germ. Sinfonietta) simfonism s.n. (muz.) totalitatea principiilor care stau la baza creaţiei simfonice şi a muzicii instrumentale în genere.
 simfonist s.m. compozitor de muzică simfonică. ( < fr. symphoniste) similar adj. de aceeaşi natură; asemănător; analog. (< fr. similaire) similidlamants.n. sticlă sintetică folosită la imitarea diamantelor. (< fr. simi-lidiomant) similigravură s.f. (poligr.) procedeu de a obţine un clişeu în semitonuri după un original în semitonuri. • imagine reprodusă prin procedeul de mai sus. ( < fr. similigravure) similipiătră s.f. (conslr.) tencuială de piatră artificială, folosită mai ales pentru faţade, (după fr. similipierre, germ. Similistein) similitudine s.f. asemănare, potrivire.
 •   (mo.t.) starea a două figuri geometrice care au unghiuri egale şi laturi proporţionale. (cf. lat. similitudo, fr. similitude) simpatectomie s.f. (med.) rezec ţie chirurgicală a unor părţi din nervul simpatic. ( < fr. sympathectomie < sym-pathique, gr. ectome — scoatere) simpatetic adj. care provoacă stări sufleteşti : sugestiv. ( < germ. sympathetisch) simpatic adj. 1. care inspiră simpatie: plăcut, drag, atrăgător. 2. (în exprJ cerneală, simpatică = cerneală care, după ce s-a scris cu ea, nu poate fi vizibilă decît după tratarea cu diferite chimicale sau cu ajutorul căldurii. 3. (anat.; în expr.) sistem nervos simpatic sau (subst., n.) marele simpatic = parte a sistemului nervos formată din ganglion1' şi fibre nervoase, care reglează funcţiunile vegetative, (cf. fr. sympathiquc, it. simitaiico) simpatie 1. atracţie, afinitate, înclinaţie pentru o persoană, pentru un popor, pentru o cauză etc.; afecţiune, dragoste. • obiectul acestui sentiment.
 2.  (med.) legătura, raportul dintre (două) organe simetrice, care face ca alunei cînd unul este atins să sufere şi celălalt. • corespondentă presupusă între călită! ile unor corpuri. ( < l'r. sym-pathie, it. simpatia, lat., gr.sympailiio)
 541
 SIM-SIN
 simpatiza vb. I. ir. a. a\ea, sentimente dc simpatie (faţă de o persoană, o ţară etc.j. • intr. a împărtăşi ideile, sentimentele şi aspiraţiile cuiva. (cf. fr. sympathiser)
 simpatizant s.m. şi /. cel care împărtăşeşte ideile, aspiraţiile unui partid, ale unei organizaţii etc., fără a participa activ ca membru .> (of. fr. sympa-thisan t)
 simplamente ado. (rar) pur şi simplu.
 propriu-zis. (cf. fr. simplement) simplicitate s.f. simplitate, (cf. fr. sim-plicite, lat. simpliciias) simplifică vb. I. tr. a face (mai) simplu.
 •   (mat.) a reduce o fracţie, o expresie algebrică etc. printr-un divizor comun, (of. fr.simplifier, lat. simplex — simplu, facere — a face)
 simplism s.n. mod unilateral şi superficial de a privi lucrurile; nivel intelectual scăzut, (cf. fr. simplisme) simplist adj. (despre concepţii, raţionamente etc.) care consideră lucrurile superficial, unilateral, neglijînd uneori chiar aspectele esenţiale; bazat pe simplism, unilateral, ’ sărac. (cf. fr. simpliste)
 simplitate 6-./. 1. însuşirea de a fi simplu, necomplicat. • lipsă de artificialitate, de afectare, de rafinament sau de prefăcătorie; sinceritate, cinste. 2. naivitate, credulitate; prostie. (< simplu) simplon s.n. numele unui tren internaţional. (Simplon, n.pj simplu adj. 1. care este compus dintr-un singur clement sau din elemente omogene. • care nu este de loc complicat.
 2.  uşor de făcut, de priceput etc. • fără ornamente, neîncărcat, necăutat.
 •   (gram.) timp simplu — timp al verbului care se conjugă fără auxiliar.
 3.  care este într-un singur plan; care se petrece o singură dată. • (sport; despre o partidă) care are loc între doi adversari. 4. (despre oameni sau manifestările lor) lipsit de rafinament, de afectare; sincer, cinstit. • lipsit de cultură; (peior.) necioplit, (cf. fr. simple, lat simplex)
 simpotic adj. (rar) cu caracter de orgie: orgiac, (cf. gr. symposion — banchet) simpozion s.n. 1. (ant.) ultima parte a unui banchet, în care se bea, se executau dansuri şi eînlece şi se purtau conversaţii. 2. întrunire în cadrul căreia se dezbat diferite probleme culturale. (< fr., gr. symposion, cf. gr. syn — cu, posis — faptul de bea) simptâm s.n. (med.) semn, indiciu, manifestare a unei boli, care serveşti; la stabilirea diagnosticului. • (fig.) semn, indiciu al unei stări anormale, mai ales al unui fenomen social-eco-nomic. ( < fr. symptome, cf. gr. symp-toma < syn — cu, piptein — a cădea, a se în timp la) simptomatic adj. (med.) care indică un simptom. O tratament simptomatic = tratament care urmăreşte numai înlă-
 turarea ciînni-npipjnr unei boli nefflijînd-adevăratele cauze. • (fig.) care indică existenţa unei stări de lucruri oarecare; semnificat i v. (cf. fr. symptomatique.) simptomatologie adj. privitor la simptomatologie. (cf. fr. symptomatologique) simptomatologie s.f. (med.) totalitatea semnelor, a simptomelor unei boli. Ş parte a medicinei care studiază simptomele bolilor. ( < fr. symptoma-tologie, cU gr. symptmna — simptom, togo* — vorbire) simula rb. J. tr. a face să pară adevărat ceva inexisten t, a da în mod intenţionat o impresie falsă; a se preface. (<fr. simuler, it., lat. simulare — a imita) simulacru s.n. imitaţie înşelătoare, aparenţă falsă; spoială. (<fr. simulacre, cf. lat. simulacrum — copie) simulant s.m. şi /. cel care simulează o boală, o nebunie etc. (cf. fr. simulant) simulâţies./. simulare, (cf. fr. simula ti on, lat. simula tio) simultan adj. carc se petrece, care are loc în acelaşi timp; concomitent. ( < fr. simultane, cf. lat. t. simultanei*s < simul — împreună, în acelaşi timp) s i multa ne ităte s.f. însuşirea unor acţiuni sau n unor fenomene de a fi simultane. ( < fr. simultanei te) simun s.n. (geogr.) vînt puternic, uscat şi foarte cald, carc bate în Sahara şi în Arabia, de la sud către nord. (< fr. simoun, cf. ar. semoun) sinagogă s.f. casă de rugăciune, templu (la evrei), (cf. fr. synagogue, gr. syna-goge < synagein — a reuni) sinalagmâtic adj. (jur.; despre contracte) care impune obligaţii reciproce pentru părţile interesate. (< fr. synallag-matique, - cf. gr. synallagmatikos < synallagma — schimb, tranzacţie) sinalefă s.f. (fon.) reunire a două silabe într-una singură în timpul pronunţării. (< fr. synalephe, cf. gr. synaloiphe
 <   synaleiphein — a face coerent) sinantrâp s.m. (geol.) fiinţă fosilă apropiată de pitecantrop, descoperită recent în China. (< fr. sinanthropus) sinapism s.n. (med.) cataplasmă din făină de muştar cu apă, care se aplică pe diferitele părţi bolnave ale corpului spre a provoca un aflux de sînge. (< fr. sinapisme. cf. lat. sinapis < gr. sinapi — muştar)
 sincer adj. neprefăeut, care se exprimă fără să-şi ascundă gîndurile: deschis, cinstit. • adevărat, deschis, făcut pe faţă. (cf. fr. sincere, it. sincero < lat. sincerus — fără pată) sinceritate s.f. însuşirea, caracterul a ceea ce este sincer; neprefăcătorie, francheţe, (cf. fr. sincerite, lat. since-ritas)
 sincipităl adj. carc ţine de sinciput.
 ( < fr. sincipităl) sincipiit s.n. (anat.) osul craniului care corespunde creştetului capului. ( < fr. sinciput, cf. lat. sinciput < semi — jumătate, capul — cap)
 SIN-SIN
 gillCliliâl S.n. (yCvl.) pâiicd COlicavă ti
 unei cute geologice, (< fr. synclinal, cf. gr. syn — cu, cline — pal) sincopă vb. I. tr. (rar) a face, a forma o sincopă. ( < fr. syncoper) sincopât adj. 1. (despre muzică) care foloseşte sincopa. 2. (lingv.; despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuate)-dispărut din interiorul unui cuvînt prin sincopă. (< sincopă) sinc6pă s.f. 1. (med.) pierdere a sensibilităţii şi   a mişcărilor       voluntare,
 datorită încetării subite (momentane sau definitive) a funcţiunii inimii, însoţite de    întreruperea     respiraţiei.
 2. (muz.) efect ritmic cu caracter dinamic, obţinut prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab. 3. (lingv.) eliminarea unei vocale sau     a unui grup         de vocalc
 neaccentuate din interiorul unui cuvînt. (<fr. syncope, lat. syncope, gr. sygkope)
 sincretism s.n. 1. stare de nediferenţiere a elementelor unui fenomen, specifică fazelor primitive dc dezvoltare. 2. (fii.) amestec de teorii diferite şi contradictorii. ( < fr. syncretisme, cf. gr. syg-kretizein — a reuni) sincron adj.   (despre fapte,      fenomene)
 sincronic (1). (< fr. synchrone) sincronic adj. 1. (despre fapte, fenomene) care există sau se întîmplă în acelaşi timp; simultan. 2. referitor la fapte, la fenomene sau evenimente existente sau petrecute în acelaşi timp. 3. (despre metode de studiu sau puncte de vedere) independent de evoluţie; static, neistoric. 4. (despre două ceasornice) care arată simultan timpuri egale. (cf. fr. synchronique)
 sincronism s.n. starea, situaţia a ceea ce este sincron; simultaneitate. O (cinema) sincronism sonor = simultaneitatea înregistrărilor sonore cu cele ale imaginilor. (cf. fr. synchronisme) sincronistic adj. (despre scrieri cu caracter istoric) care expune şi studiază evenimentele sincronic, (cf. fr. synchro-nistique)
 sincroniza vb. I. tr. a face sincrone (două sau mai multe mişcări, fenomene etc.), a le face să se execute în acelaşi timp.
 •   (cinema) a face să se potrivească vorbirea personajelor unui film cu jocul şi cu gesturile lor. (cf. fr. syn-chroniser)
 sincronizator s.n. (cinema) aparat cu care se pune în concordanţă pelicula cinematografică care conţine imaginea cu aceea care conţine textul vorbit. (< sincroniza, după fr. synchroniseur) sincronizez» s.f. (cinema) dispozitiv care permite examinarea vizuală a mai multor benzi de imagini sau de sunet, sincronoscop s.n. (fiz.) 1. instrument care indică dacă două fenomene periodice sînt sincrone. 2. instrument care determină momentul în care a fost realizată sincronizarea a două tensiuni
                                                                                               542
 electrice allciaalive. * instrument asemănător cu un oscilograf, folosii pentru prezentarea vizuală a formelor de undă. (<fr. synchronoscope) sincrotr6n s.n. (fiz.) accelerator de electroni analogi ciclotronului, în care electronii sînt acceleraţi întîi de un cîmp magnetic variabil în timp, iar apoi de un cîmp electric alternativ. ( < fr. sync.hrotron) sindic s.m. (jur.; ieşit din uz) reprezentant al unei instituţii, al unei obşti sau al unei corporaţii, însărcinat cu îngrijirea treburilor ei. (< fr. syndic, cf. lat. syndicus < gr. syn — cu, dihe — proces) sindical adj. privitor la sindicat, de sindicat, al sindicatului, (cf. fr. syndi-cal)
 sindicalism s.n. curent mic-burghez oportunist ivit în mişcarea muncitorească la sfîrşitul secolului al XlX-lea, care nega necesitatea unui partid politic al proletariatului şi a luptei politice împotriva capitalismului, admiţînd numai lupta economică a muncitorilor uniţi în sindicate, (cf. fr. syndicalisme) sindicaliza vb. I. refl. a se uni, a se încorpora într-un sindical, a forma un sindicat. (< sindical) sindicat s.n. 1. organizaţie de masă care reuneşte pe bază de adeziune voluntară pe salariaţii din întreprinderi sau instituţii şi care are drept scop, în regimul capitalist, să lupte pentru satisfacerea revendicărilor economice şi politice ale membrilor săi, iar în regimul socialist să mobilizeze pe oamenii muncii în opera de construire a socialismului şi să lupte pentru ridicarea continuă a nivelului lor material şi cultural. 2. totalitatea membrilor unui sindicat. • sediu al unei organizaţii sindicale. 3.         (ec.)
 organizaţie monopolistă în cadrul căreia desfacerea mărfurilor, iar uneori şi achiziţionarea materiilor prime se face în comun, cu scopul de a elimina pe concurenţi şi de a spori astfel profiturile. (cf. fr. syndicat) sindrom s.n. (med.) totalitatea simp-tomelor care caracterizează o boală. (< fr., gr. syndrome) sinecdocă s.f. (lit.) figură de stil prin care se foloseşte partea pentru întreg, întregul pentru parte, genul pentru specie, specia pentru gen, singularul pentru plural etc. (cf. fr. synecdoque, lat. synecdoche, gr. synehdoche) sinecură s.f. slujbă, funcţie bine retribuită, care necesită o muncă minimă sau nu necesită nici o muncă. (cf. fr. sinecure, engl. sinecure, lat. sine — fără, cura — grijă) sinecurist s.m. şi /. beneficiar al unei sinecuri. (cf. fr. sinecuriste) sinoreză s.f. 1. (lingv.) fuziune a două vocale într-un diftong (prima din ele devenind o semi vocală). 2. (chim.) separarea lichidului dintr-un gel în
 543
 urma unei depozitări mai îndelungate, (cf. fr. synerese, gr. synairesis < syn — cu, airein — a lua) singuMr adj. 1. care se referă, care priveşte pe unul singur. • (gram.) număr singular (şi subst., n) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de fiinţe, de obiecte etc. 2. neobişnuit, extraordinar; unic, bizar. • rar, excelent, unic. ( < lat. singularis) singularitate s.f. (rar) calitatea de a fi singular (2); ciudăţenie, bizarerie, (cf. fr. singulari te) singulariza vb. I. tr. şi refl. a (se) pune, a (se) scoate în evidenţă; a (se) deosebi, a (se) distinge, (cf. fr. singu-lariser)
 sinigrină s.f. substanţă chimică aflată în seminţele de muştar negru, în hrean şi în ridichi, care constituie principiul activ al făinii de muştar. ( < fr. sinigrine) sinistrat adj., s.m. şi /. (persoană) care a suferit pagube însemnate în urma unui incendiu, a unui bombardament, a unei inundaţii etc. (cf. fr. sinistre) sinistru adj. 1. groaznic, înspăimîntător, înfiorător, 2. care inspiră oroare; oribil. l/s.n. (rar) dezastru (mai ales incendiu) care dă loc la mari pagube. (< fr. sinistre, cf. lat. sini ster — sting) sinodal adj. privitor la sinod ; care emană de la un sinod; care aparţine unui sinod. (cf. fr. synodal) sinodici adj. sinodal, (cf. fr. synodique) sin6dic*2 adj. (astr.; în expr.) perioadă sinodicâ = perioadă în care se face rotirea completă a unui corp ceresc în jurul altui corp ceresc în mişcare, (cf. fr. synodique, gr. synodikos) sinolog s.m. specialist în sinologie. (< fr. sinologue) sinologie adj. privitor la sinologie. (< fr. sinologique) sinologie s.f. ştiinţă care studiază istoria, limba şi literatura chineză, (cf. fr. sinologie, lat. t. şina — chinez, gr. logos — vorbire) sinonim s.n. (lingv.) cuvînt care are (aproape) acelaşi înţeles cu un altul. l/adj. (despre cuvinte sau expresii) care are acelaşi înţeles cu un alt cuvînt sau cu altă expresie. ( < fr. synonyme, cf. gr. synonymos < syn — cu, onyma
 —  nume)
 sinonimic adj. referitor la sinonime sau la sinonimie.® derivaţie sinonimică = procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung să desemneze în sens figurat acelaşi lucru. (cf. fr. synonymique) sinonimică s.f. 1. ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sinonimelor. 2. totalitatea sinonimelor unei limbi. ( < gonn. Synonymih) sinonimie s.f. (lingv.) însuşirea de a fi sinonim; posibilitatea înlocuirii unui cuvînt cu sinonimul său. (cf. fr. syno-nymie)
                                                                                            SIN-SIN
 sinoptic adj. care permite să sc vadă dintr-o privire diferitele părţi ale unui tot. O hartă sinoptică = hartă cu date culese simultan în diferite localităţi asupra diferitelor elemente meteorologice, cu ajutorul cărora se stabileşte timpul probabil în următoarele’ 48 de ore. (< fr. synoptique, cf. gr. syn — cu, optomai — văd) sinovial adj. (anat.) referitor la sinovie, care secretează sinovie. ( <fr. synovial) sinovie s.f. (anat.) lichid transparent de culoare galbenă, secretat de membranele seroase situate în cavitatea articulaţiilor, care înlesneşte alunecarea oaselor unele peste altele. (< fr. synovie, cf. lat. synovia) sinovită s.f. (med.) inflamaţie a membranei sinoviale. (< fi. synovite) sintactic adj. de sintaxă, referitor la sintaxă, (cf. fr. syntactique, gr. syn-tahtikos)
 sintăgmă s.f. (gram.) unitate sintactică stabilă, formată din mai multe cuvinte sau dintr-o locuţiune, constituind o parte a unei propoziţii sau a unei fraze. (< fr. syntagme, cf. gr. syntagma) sintaxă s.f. parte a gramaticii care studiază funcţiile cuvintelor şi ale propoziţiilor în vorbire şi care stabileşte reguli privitoare la construirea propoziţiilor şi a frazelor. (< fr. syntaxe, cf. lat., gr. syntaxis < syn — cu, taxis
 —  qrdine)
 sinterizărc s.f. procedeu de legare a unui material granular fără ajutorul unui liant, numai prin încălzire şi eventual prin presare, (după germ. Sinter) sintetic adj.l. de sinteză; obţinut, rezultat prin sinteză. O spirit sintetic = spirit care face uşor sinteza lucrurilor. 2. (despre produse) fabricat pe cale artificială. ( < fr. synthetique, cf. gr. syntetikos) sintetîsm s.n. faptul, însuşirea de a fi sintetic, (cf. fr. synthetisme) sintetiza vb. I. tr. a face o sinteză, a uni prin sinteză, (cf. fr. synthetiser) sinteză^- s.f. (op. a n a 1 i z ă) 1. metodă de cercetare ştiinţifică a fenomenelor constînd din trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare. 2. (chim.) operaţie, metodă prin care se obţine un compus chimic din elementele lui sau din compuşi mai simpli, (cf. fr. synthese, lat., gr. synthesis) sinteză2 s.f. (mii.) document de luptă întocmit la sfîrşitul unei zile sau al unei acţiuni pentru a consemna toate evenimentele care au avut loc, precum şi pierderile în oameni şi materiale.
 ( < fr. synthese) sintonie s.f. (fiz.) stare a două sisteme care oscilează cu aceeaşi frecvenţă. (< fr. syntonie, cf. gr. syn — cu, tonos — tensiune) sintonizare s.f. (fiz.) aranjarea a două sisteme oscilante, în special de înaltă frecvenţă, pentru a oscila cu aceeaşi frecvenţă. (cf. fr. syntonisation)
SIN-SIT
 544
 sinucide vb. IIT. refl. a-şi ridica singur viaţa, a se omorî singur. (< sine + ucide, după fr. suicider) sinucigaş adj., s.m. şi /. (cel) care şi-a ridicat (sau a încercat să-şi ia) viaţa. ( < sine + ucigaş, după fr. suicid4) sinuos adj. cu cotituri; cotit. • (fig-; despre firea, caracterul cuiva) schimbător, şovăielnic, (cf. fr. sinuoux, lat. sinuosus < sinus — îndoitură) sinuozitate s.f. (adesea fig.) cotitură, curbură, (cf. fr. sinuosite) sinus s.n. 1. (anat.) cavitate situată în regiunea capului, între pereţii osoşi; dilataie pe traiectul vinelor şi al arterelor sau pe traiectul vaselor limfatice. 2. (mat.) funcţie trigonometrică egală cu raportul dintre lungimea ipotenuzei şi lungimea catetei opuse unghiului respectiv dintr-un triunghi dreptunghi. (< fr. sinus, cf. lat. sinus — cavitate) sinusoidal adj. de sinusoidă, în formă de sinusoidă. (< fr. sinusoidal) sinusoidă s.f. (mat.) cuibă care reprezintă schimbarea sinusului (2), în funcţie de schimbarea unghiului rcspcctiv. (< fr. sinusoide) sinuzâl adj. privitor la sinus (1.) (< fr. sinusal)
 sinuzită s.f. (med.) inflamaţie a mucoasei sinusului nazal. (< fr. sinusite) sionism s.n. curent politic naţionalist-burghez care urmăreşte strămutarea evreilor din diverse ţări în Izrael, abătînd astfel atenţia maselor muncitoare evreieşti de la lupta de clasă, (cf. fr. sionisme, Sion, n.p.) sionist adi. privitor la sionism şi la adepţii lui. // s.m. şi /. adept al sionismului. (cf. fr. sioniste) sire s.m. titlu cu care se adresează cineva împăraţilor şi regilor. ( < fr. sire) sirenă s.f. I. (mit.) fiinţă fabuloasă, jumătate femeie şi jumătate peşte, care, prin cîntecele ei, ademenea pe corăbieri în locuri primejdioase, unde aceştia îşi găseau moartea. • (fig.) femeie seducătoare. II. 1. (tehn.) aparat emiţător de sunete de mare intensitate, cu care se dau semnalele în fabrici, în navigaţie etc. sau în cazuri de alarmă. 2. (fiz.) aparat folosit în laborator pentru măsurarea înălţimii sunetelor. ( < fr. sirene, it. sirena, cf. laL Sirrn, n.p.) sirius s.n. (astr.) steaua cea mai strălucitoare de pe cer, făcind parte din constelaţia Oiinelui-Mare; (pop.) lu-ceafărul-de-ziuă. (< fr. Sirius, n.p.) sir6co s.n. vînt uscat şi fierbinte carc bate în ţările mediteraneene, (cf. fr., it. sirocco) sirop s.n. soluţie de zahăr in apă sau în suc de fructe ori de plante, care serveşte la pregătirea dulciurilor şi a unor medicamente. • băutură lăco-riloare preparai;! din soluţia de mai sus. am-. Serală eu sifon sân ou apă. ( < fr. .sirop) siropâvb. I. tr. (rar) a pune sirop într-un aliment sau într-o băutură. (< sirop)
 siropos adj. dulce şi îngroşat casiropul. • (fig.) fad, dulceag, lipsit de consistenţă, (cf. fr. sirupeux) sirventă sJ. poezie a trubadurilor con sacrată cîntecelor războinice sau satirice. (< fr. prov. serventes) sisal s.m. (bot.) plantă textilă tropicală din fibrele căreia se confecţionează sfoară, ţesături aspre etc.; material textil făcut din fibrele acestei plante. (< fr. sisa 1)
 sista vb. I. tr. a opri, a înceta, a întrerupe (o lucrare, o acţiune). (< lat. sistere) sistem s.n. ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe etc.) dependente între ele şi formînd un tot organizat, caie pune ordine într-un domeniu de gîndire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit. • sistem geologic = succesiune de straturi care corespunde în timp unei perioade; (min.) sistem cristalin = ansamblu de forme de bază : (astr.) sistem solar = ansamblu de corpuri cereşti în care intră soarele, planetele cu sateliţii lor. planetoizii şi cometele periodice; (mat.) sistem de ecuaţii = grup de mai multe ecuaţii cu’ aceleaşi necunosule; (tehn.) sistem tehnic = ansamblu, compus cel puţin în parte, din corpuri solide si care este folosit în tehnică, (cf. fr. systeme, lat., gr. systema <syn — cu, istemi — aşeza)
 sistematic adj. 1. făcut după un anumit sistem; referitor la un sistem. 2. (adesea adv.) potrivit unui plan chibzuit dinainte; organizat, (of. fr. systemati-qv.e, gr. systematikos) sistematică-s.f. sistem, mod de clasificare a regnului mineral, vegetal şi animal, (cf. fr. systematique) sistematiza vb. I. tr. a aranja, a clasa (ceva) după un (sau intr-un^ anumit sistem, (cf. fr. systematiser) sistematizare s.f. acţiunea de a sistematiza şi rezultatul ei; aranjare, clasare după un anumit sistem. • teoria şi practica construirii şi înfrumuseţării unui oraş prin lucrări edilitare, sistematizat adj. organizat, dispus într-un sistem.# (despre oraşe) înzestrat cu lucrări edilitare făcutedupă un plan vast. sistolâ s.f. (fiziol.) contracţia muşchiului cardiac însoţită de împingerea sîngelui din inimă în artere. (< fr. systolf, cf. gr. -<ystole — con traci ie) sistolic adj. referitor la sistolă; care arc loc în timpul sistolei. (cf. fr. systolujue) sistru s.n. instrument muzical al vechilor egipteni, format dintr-o bară curbată prevăzută cu un mîner şi cîte va lame vibrante, care produccau sunetul prin lovire. ( < lat. sistrum, gr. seisfrnn) sitofobie s.f. (mod.) frică patologică de mîncare, simptom care se observă în unele boli mintale, (of. gr. silos — aliment, y'nnbia — teamă)
 645
 sltoîr.g;;' s.f. r,f,ii;ifă care (ratca?.5. despre alimente. (cf. it. si.tologia, gr. sitos — aliment. logos — vorbire) situa vb. T. r<jil. ii ocupa un anumit loc înl r-i) urdi ne;     {p.t.xl.) a lua o atitu-
 dine, a a-1 i\ a de pe o anumită poziţie. G a iiM^za iiil;'-un aniiinil Ioc. ( < fr. aitui-r. iL situai i.\ ci. iii I. ai Ins — aşezare)
 siltiâlie s./. 1. sfare, poziţie, aşezare, ansamblu de împrejurări în care se află la un moment dat o ţară. un popor ete. din p:m-->t de vedere’ economic. politie şi social. O /e.vprJ u ii ii înălţimea situa! i-i a c o re* puiule pe deplin nuci sarcini încredinţate. $ loc, stare pe care o are cineva în viaţa sociala. • stare a. unei persoane în raport cu condiţia sa (economica, socială etc..) sau cu ii;!tresele sale. 2. dare de seamă, raport (asupra unei stări di1 fapt, a unui inventar etc.). 3. aşezare, poziţie a unei localităţi, a unui teren etc.; situare, (cf. fr. situathu. it. situa-zi oue)
 sîtufâ y.'\ f'irh } vn«s de metal din prima epoca a fierului, de forma unei găleţi moderne, prevăzut cu o toartă mobilă dea.=uy;ra. (< lat. şihiht) fiivupitiStf .s.m. (pal.) specie de maimuţă fosilă din era terţiară, sixtă s.i. (Aport) una din cele opt po/.iţii simple (de apărare) !a scrimă. ( < fr. si.x?e. cf. lat. sextns — al saselea) sl&lom s.n. mp-irt) coborîre la schi a unei pan le în zigzag, eu trecerea obligatorie pnn anumite puncte dinainte stabilite. (< germ., fr. slalom)
 slavism s a. (filat.) cuvint. expre-ie sau construcţie împrumutată dinlr-o limbă slavă. (cf. fr. slo.i'ianie) slavist-s.m. şi /• specialist in slavistică.
 (cf. fr. siavist!') slavistică s.f. totalitatea disciplinelor care studiază limbile, literatura şi istoria popoarelor slav*':             <>. pxi.)
 filologie slavă. (cf. germ. \<i^t>k) slaviză vh. I. rt'il. şi tr. a deveni sau a face pe cineva să devină slav după limba .şi obiceiuri: a da un aspect, uu caracter slav. <ef. fr. tio vi aer) slavon adj. ('are se referă la slavi, care aparţine, slavilor. O limba slavonă (şisnbat.. /.) = limba slavă iiisericească şi literară care s-a dezvoltat in Rusia. Serbia şi Bulgaria din vechea slavă bisericească, (cf. fr. aiurau) slavonism s.n. I, (filol.) element de origine slavonă pătruns în altă limbă (şi neasimilal). 2. influenţa slavonă asupra iimbii, litfvahim, culturii unui popor. ( < slavon)
 8lip\x.?,. [. cjii loji de baie foarle scurţi. II. (a1-.) plan înclinat cu ajut >rul căruia sînt coJ)orile din hangar sau de pe sol pe apă hidroavioanele. 9 (nvir.) plan înclinat cu care se trag la uscat vaseie pentru reparaţie, (cf. fr., engl. slip < to slip — a aluneca)
                                                                                            SIT-SOC
 alofţrfn s.n. 1. strigat, de război al vechilor scoţieni. 2. (uneori, peior.) formulă care exprimă succint o teorie, o problemă de aci ualilate. ( fr., engl. slog in) slojis s.n. produs petrolier de calitate inferioară care. pentru a putea fi folosit, neet'siiă o nouă prelucrare. (< fr. aloi)*, germ. Slops) slow a.n. (prun.: alun) dans modern, lent; muzica după care se execută acest dans. ( < engl.. fr. slow) smaltmă s.f. minereu natural de cobalt, care conţine şi nichel şi fier. (< fr. amu Ui ne)
 smarald s.n. (mi)}.) piatră preţioasă strălucitoare, verde şi transparentă.
 ( < it. smaraldo) sm'*ctic adj. (chim.: despre substanţe) care are proprietatea de a scoate grăsimile.
 ( <fv. $mectiqu‘\ cf. gr. smn(jma —săpun) smoching s.n. haină bărbătească de gală. eu o croială specială .şi cu revere de mătase, (cf. fr.. engl. smohing < engl. smohing '-jackei;) snob. snoabă s.m. şi /. semidoct care admiră fără rezervă tot ceea ce este la modă. (cf. fr.. engl. snob) snobism s.n. atitudine, conduită de snob; admiraţie nefirească şi prostească pentru tot ceea ce este la modă. (cf. Ir. s)iobi.sme)
 sobrietate s.f. 1. însuşirea a ceea ce este sobru; simplitate, eoneiziune. 2. cumpătare, măsura; infrinare, temperanţă. (cf. fr. sot>eiete. lat. sohrietas > sobru adj. 1. fără ornamente: simplu. 2. care păstrează măsura: cumpătat, moderai. (< fr. sobre. cf. lat. aobriua) sociabil adj. (despre oameni) care trăieşte iu societate. • prietenos, apropiat', comunica! iv. (cf. fr. sociuble. lat. soriabilis < aocius — tovarăş) sociabilitate s.f. însuşire, capacitate a oamenilor de a trăi în societate. • însuşirea, caracterul omului de a fi sociabil, (cf. fr. sociabi Iile) social adj. I. creat de societate, al societăţii, caracterist ie societăţii; care priveşte societatea omenească. 2. care este produsul unei activităţi omeneşti în comun. 3. propriu unui anumit tip de societate; legat de apartenenţa la
 o   anumită clasă a societăţii. 4. care aparţine unei societăţi comerciale. ( <fr. social, it. sorii’1 b\ lat. sorialis) social-dem.')erât adj. privitor la soc ia 1-democraţie. // s.m. şi f. partizan al social-deiuocraţiei. (după fr. soeial-dentocrate, germ. Soziald^mohral) social-dem^cratism s.n. ideologia şi tactica sociai-democ.raţ iei. (după germ. Snzia !d->:n tiamus) social-dem^craţio s.f. curent politie în m iscarea muncitorească in ternaţ ion a lă . care a. degenerat. într-un curent: oportunist mic-burghez, preconiziud realizarea socialismului peealea reformelor, negînd necesitatea luptei revoluţionare şi adic-taturii proletariatului, (după fr. social-democratie, germ. Sozial-deniohratie)
35 — Dicţionar de neologism©
 SOC-SOL
 socialism s.n. 1. concepţie, doctrină, teorie a construirii orînduirii socialiste. O socialism ştiinţific = marxism-leninism. 2. orînduire social-economică şi de stat bazată pe dictatura proletariatului, pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie şi pe lichidarea exploatării omului de către om. (< fr. sociali sme, germ. Sozialismus, rus. soţializm)
  socialist adj. întemeiat pe principiile socialismului; propriu socialismului.
  II  s.m. si /. membru al unui partid socialist. (cf. fr. socialiste) socializa vb. I. 1. tr. a trece, a transforma (mijloacele de producţie) în proprietate socialistă a întregului popor. 2. refl. (despre muncă, producţie) a dobîndi un caracter social datorită dezvoltării forţelor de producţie, (cf. fr. socialiser)
  socializare s.f. 1. trecerea mijloacelor de producţie în proprietate socialistă.
  2.  proces spontan prin care, datorită dezvoltării forţelor de producţie, munca şi producţia capătă un caracter social, socialmente adv. din punct de vedere social, (cf. fr. socialcment, it. social-men te )
  sociativ adj. (gram.: despre complemente circumstanţiale) care arată fiinţa sau lucrul care însoţeşte subiectul sau complementul direct în săvîrşirea unei acţiuni. ( < fr. sociatif, cf. lat. sociare — a asocia)
  societar s.m. şi f. (ieşit din uz) membru al unei societăţi literare, muzicale, teatrale. (< fr. societaire) societâte s.f. 1. totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, legaţi prin anumite raporturi de producţie. • orînduire social-economică. 2. asociaţie de persoane organizată potrivit unui anumit scop. 3. categorie socială: cerc limitat de oameni (mai ales din clasele privilegiate). • anturaj; tovărăşie, companie.
  4.  întreprindere capitalistă alcătuită pe baza unor investiţii de capital şi în vederea unor beneficii comune. (< fr. societe, it.societă. lat. societas) sociolâg s.m. specialist în sociologie.
  ( < fr. sociologue) sociol6ffic adj. referitor la sociologie; de sociologie. (< fr. sociologique) sociologie s.f. ştiinţa care studiază societatea omenească şi fenomenele sociale. (< fr. sociologia) soclu s.n. 1. poslament, picior de susţinere. suport pentru o coloană, o statuie etc. O (geol.) soclu continental = zonă a uscatului, afundată cu pantă lină sub apele mării, pînă la adîncimea dc circa 200 metri. 2. (tehn.) partea metalică a unui bec electric, care se fixează în dulie. 3. partea de jos a unei clădiri, a unui grilaj etc. (< fr. socle, cf. it. zoccolo) s6dă s.f. (chimj substanţă de culoare albă, de obicei cristalizată, întrebuinţată pentru spălatul rufelor, vaselor
                                                                                              546
 etc.; carbonat neutru de sodiu, o
 sodă caustică = hidrat de sodiu cristalizat, întrebuinţat la fabricarea săpunurilor şi ca reactiv. (< germ. Soda) sodiu s.n. (chim.) element chimic alcalin; este un metal moale, alb-argintiu, foarte reactiv; natriu. (< fr. sodium) sofism s.n. (log.) raţionament fals din punct de vedere al conţinutului dar corect din punct de vedere formal, folosit în scopul de a induce în eroare, (cf. fr. sophisme. gr. sophisma) sofist- s.m. şi f. (în antichitatea greacă) filozof care pretindea că poate dovedi verosimilitatea oricărei teme în discuţie. • (astăzi) persoană care face uz de sofisme, (cf. fr. sophiste, gr. so-phistes).
 sofistic adj. (despre judecăţi) bazat pe un sofism; fals, eronat, (cf. fr. sophis-tique, gr. sophistikos) sofistică?./, (fii.) folosirea în discuţie sau în demonstraţii a unor argumente greşite, a sofismelor, cu scopul de a denatura adevărul. ( < fr. sophistique, cf. gr. sophistikos) sofită s.i. corp electric de iluminat, în formă de tub, legat la un circuit electric prin ambele capele. (< fr. soffite) soli s.n. 1. (agr.) stratul afinat de la suprafaţa pămîntului, în care se dezvoltă viaţa vegetală. 2. teritoriu, pămînt.
 3.   (chim.) soluţie coloidală. ( cf. fr. soi, lat. solum)
 sol2 (muz.) a cincea notă din gama majoră tip; sunetul şi nota corespunzătoare. (< it. sol) solanacee s.f. pl. (bot.) solanee. (< fr.
 solanacees)
 solanee s.f. (hotla pl.) familie de plante dicotiledonatedin care fac parte cartoful, pătlăgelele roşii şi vinete, mătrăguna, tutunul etc.; (Ia sg.) plantă care face parte din această familie. (< fr. solanees) solanînă s.f. (chim.) substanţă toxică extrasă din unele plante din familia cartofului, întrebuinţată în medicină ca sedativ şi narcotic. ( < fr. solanine) solar adj. de soare, al soarelui, referitor la soare. (cf. fr. solaire, lat. solaris <sol — soare) solâriu s.n. teren, terasă, încăpere special amenajată pentru băi de soare.
 •    (ant.) terasă sau acoperiş plat situat în partea de sus a unei case romane. (< fr., lat. solarium; lat. solarium)
 solăi s.f. (agr.) porţiune dintr-o suprafaţă cultivată, rezultată din împărţirea acesteia în vederea asolamentului. ( < fr. sole) solă 2 s.f. (zool.) peşte marin care trăieşte mai ales pe lîngă ţărmurile Francei. ( < fr. sole) solbanc s.n. (constr.) apărătoare de beton situată la partea de sus a uşilor sau a ferestrelor, acoperită cu tablă, făcută pentru a feri uşa sau geamul de scurgerea apei de ploaie. ( < germ. Şohlbanh)
 SOL-SOL
 soîds.ri. 1. (fin.) diferenţa dintre debitul şi creditul unui cont. • rest de plată la lichidarea unei socoteli. 2. (corn.) rest, rămăşiţă dintr-o marfă care urmează să se vindă cu un pieţ mai scăzut. (< fr. solde, engl. sold < to sell — a vinde) solda rb.I. tr. 1. (fin.) a calcula un sold.
  •    refl. (fig.) a se încheia cu..., a avea ca rezultat. 2. a vinde cu un preţ mai redus (o marfă). 3. a lichida, â plăti o datorie, (cf. fr. solder), soldat s.m. militar care serveşte în armată fără a fi gradat; ostaş de rînd, oştean. • ostaş, militar de profesie. • (fig.) luptător, militant activ pentru o cauză. (cf. fr. soldat, it. soldato, germ. Soldat)
  s6ldă s./. 1. salariul plătit militarilor.
  2.   (în expr.) a fi în solda cuiva = a fi plătit de cineva pentru a face un anumit lucru. (< fr. solde, cf. it. soldo — ban) solecîsm s.n. (gram.) greşeală de sintaxă în vorbirea literară. (< fr. solecisme, cf. gr. soloikismos < Soloi, n.p.) solemn adj. 1. oare are loc după un anumit ceremonial; sărbătoresc. • de ce-remenie. • sfint, sacru. 2. important, măreţ; grav. • (despre persoane) plin de seriozitate, de gravitate; grav.
  ( < lat. solemnis)
  solemnitate s.f. 1. însuşirea a ceea ce este solemn; ceremonial care se oficiază cu ocazia unui act solemn. • seriozitate, gravitate; măreţie. 2. mare ceremonie publică pentru sărbătorirea unui eveniment. (cf. lat. solemni tas, fr. solennite) solenoid s.n. (fiz.) bobină cilindrică cu spirele în formă de cercuri perpendiculare faţă de axa de simetrie a bobinei şi străbătute de un curent electric pentru a crea în jurul lor un cîmp magnetic. ( < fr. solenoide, cf. gr. solen
  —    tub, eidos — formă) solfatâră s.f. (geol.) emanaţie de gaze de natură vulcanică, cu o mare cantitate de bioxid de sulf, de hidrogen sulfurat şi cu mici cantităţi de vapori de apă. ( < it. solfatara, cf. fr. solfatare) soifegiâ vb. I. intr. (muz.) a executa un solfegiu; a cînta o melodie (numind fiecare notă). (< it. solfeggiare) solfegiu s.n. (muz.) mică piesă muzicală compusă pentru exerciţii; exerciţiu vocal fără cuvinte. (< it. solfeggio, cf. fr. solfege) solicită vb. I. tr. 1. a adresa (cuiva) o cerere pentru ceva, a cere ceva (cu stăruinţă). • a ruga, a apela la..., a invita. 2. (tehn.) a supune unor acţiuni fizice. 3. a provoca, a trezi, a stirni. (< fr. solliciter, cf. lat. sollicitare — a cere)
  soiicitânts.m. şi f. cel care solicită (ceva) ; solicitator, (cf. germ Sollizitant) solicitare s.f. acţiunea de a solicita şi rezultatul ei; cerere insistentă. • (tehn.) stabilirea unei tensiuni mecanice, a unui cîmp electric sau a unei temperaturi în-tr-un material sau într-un sistem tehnic.
  solicitator s.m. şi f. solicitant. (<solicita) solicitudine s.f. atitudine piină de afecţiune, de bunăvoinţă şi de grijă; atenţie binevoitoare. (< fr. sollicitudet cf. iat. sollicitudo) solid adj. 1. (fiz.; adesea subst., n.) care Ia temperatura normală îşi păstrează forma* şi dimensiunea neschimbată; consistent; (p. ext.) tare, dur.
  2. rezistent, tare, durabil, trainic.
  3. temcinic, serios; sigur. 4. voinic, puternic, robust, corpolent, gras.
  5. (fig.) care înfruntă cu tărie greutăţile; dirz. (cf. fr. solide, lat. solidus)
  solidar adj. 1. (jur.) care priveşte, care leagă, carc angajează mai multe persoane, fiecare fiind responsabilă de întreaga obligaţie care revine tuturor. 2. legat temeinic, tare de cineva prin-tr-o unitate de concepţii, de sentimente, de interese; strîns unit. 3. (tehn.; despre piese de maşini) care este strîns legat de altceva; care ia parte în aceeaşi măsură cu altă piesă, la o acţiune.
  ( < fr. solidaire, cf. lat. solidus — întreg) solidaritate s.f. 1. (jur.) faptul de a fi solidar; răspundere comună. 2. unitate strînsă, bazată pe o comunitate de interese, de sentimente, de idei; spirit de înţelegere. • coeziune, (cf. fr. soli-dariU, it. solidarietă) soli dar izâ vb. I. 1. refl. a se declara solidar cu cineva sau ceva, a manifesta solidaritate. 2. tr. (tehn.) a lega solidar (două piese etc.). (< fr. solidariser) solidifica vb. I. refl. a trece din stare lichidă în stare solidă, prin răcire; a se întări; (despre grăsimi) a se slei. (<it. solidificare, cf. fr. solidifier) soliditate s.f. starea corpurilor solide; tărie, duritate; durabilitate, rezistenţă. • (fig.) temeinicie, seriozitate, (cf. fr. solidite, lat. soliditas) solilfic s.n. (liv.) convorbire cu sine însuşi; monolog. (< fr. soliloque, cf. lat. solus — singur, loqui — a vorbi) soliped adj., s.n. (zool.) (animal) care are o singurăcopită la fiecare picior. ( < fr. so-lipede, cf. lat.solus — singur,pes — picior) solipsism s.n. (fii.) teorie idealist-subiec-tivă potrivit căreia există numai omul şi conştiinţa lui, restul lumii fiind creat de conştiinţă şi de reprezentarea eului. (< fr. solipsisme, cf. lat solus — singur, ipse — însuşi) solipsist, s.m. şi f. adept al solipsismului.
  ( < fr. solipsiste) solist s.m. şi /. 1. (muz.) artist, cîntăreţ sau instrumentist care execută un solo. 2. dansator care dansează singur. ( < fr. soliste, it. solista) solistic adj. care pune accentul pe interpretarea solistului; executat de un solist. (< solist) solitar adj. singur, singuratic, izolat. • pustiu, neumblat. • care trăieşte retras; retras, iubitor de singurătate. //s.n. diamant mare care se montează de obicei la un inel. (cf. fr. solitaire, it. solitario, lat. solitarius)
SOL-SON
.648
  solitarism s.n. (liv.) tendinţă de izolare. (< solitar) solitudine s.f. (lir.) singurătate, izolare, (el', lai. soli hulo, it. solitudine, fr. soli lude)
 soios.//. I. (muz.) huealA muzicală scri.să pentru o singură voce sau pentru un siDAur instrument. • (adj.) fără acompaniament. 2. dans executat de o .singură persoană. (< iI.. I'r. solo) solstiţiîil adj. de (la) solsfijiu, privitor la solsliţiu. (cf. I'r. solslicial) solstiţii! s.n. (astr.) fiecare dintre cele două moniciile ale anului, cînd pămîn-tul se găseşte la eea mai mare distanţă de soare; datele calendaristice oare marchează ziua (şi respectiv noaptea) ct-a mai lungă. (< ef. fr. solslice, ii. solslizio. lai. soistilium <sol — soare, stare — a sta) solubil adj. J. (chim.: despre substanţe si elemente chimici-) care poate fi dizolvat înlr-un sol veni. 2. (fie;.: rar) care se poate rezolva, explica."( < cf. lat. i'l' Iubi h>\ ff. anhîhh’) soiubiiităte s.i. (chim.) proprietate a unor substanţe dc a putea fi dizolvate într-un solvent. • eant itatea de substanţă dizolvată într-o cantitate determinată de solvent, (cf. fr. solubili te) soiubiliza rb. J". tr. a aduee o substanţă insolubilă (sau greu solubilă) intr-o stare în oare poale fi dizolvată într-un solvent, (ef. fr. solubili ser) solutreân s.n. (geol.) perioada mijlocie a paleoliticului superior. (< fr. suhi-treen. cf. >’o Ivire. n.p.) soluţie s.f. 1. (chim.) amestec omogen format din două sau din mai multe substanţe dintre carc una este de obicei lichidă. 2. (mai.) rezolvarea unei probleme; (p. ext.) rezultaiul obţinut. O fel de a dezlega o problemă, o dificuI-
 1  ate ; rezolvare. 8. t n>. r.xpr.isolulie de continuitate întrerupere a continuităţii; separare a pâri Mor care mai înainte erau legale între ele sau continue. ( of. fr. solution, lat. soluţia) soluţiona rb. I. ti\ a da o soluţie; a dezlega, a rezolva (o problemă, o chestiune). (< fr. sohiiiouner) solvabil udj. care are cu ce plăti. ( < fr.
 solvable < lat. solare — a plăti) solvabilitate s.f. situaţia celui solvabil.
 (cf. fr. solvabili t>:) solvenţi s.m. rsubstanţa (liclidă) în care se pui dizolva alte ’ substanţe; d izolvant. ( < germ. SoIven t) solveni 2 adj. I. (d<'S)>re ehei ţi studenţi: adesea subst.) care plăteşte taxa de frecvenţă sau de in Iernat (nefiind bursier). 2. solvabil. (< it. solvente — care poate plăti) solventa s.f. solvabilitate. (< germ. Solvevz)
 solvi vb. IV. Ir. şi refl. (chim.) a (se) dizolva. ( < lat. sol vere) sdniai s.f. nume dat celulelor somatice ale corpului. ( < fr. soma, cf. gr. soma
 —  corp)
 somâ* vb. T. tr. a cere cuiva, sub ameninţare, să îndeplinească ceva.# (jur.) a pune cuiva. în vedere. în formele stabilite de lege, să (nu) execute ceva. ( < fr. sommer) somatic adj. (meci.) referitor la corp, al corpului. O celule somatice = toate celulele corpului, cu excepţia celor sexuale.
  ( < fr. somatique, cf. gr. sâma — corp)
  somatologle s.f. (med.) ştiinţă care se ocupă cu studiul părţilor.corpului omenesc viu. (< fr. somatologie, cf. gr. soma — corp. lo<ios — tratat) somatometrie s.f. ansamblul măsurărilor efectuate pentru determinarea dimensiunilor şi formelor corpului animalelor, (cf. fr. somatometrie) somaţie s.f. faptul de a soma. e (jur.) act scris care cuprinde un oruin de a executa sau de a inceta o acţiune, (ef. fr. sommaHoti) sombrero s.n. pălărie cu boruri largi (făcută din fibrele frunzelor de palmier), (cf. fr., sp. sombrero) somiera s.f. reţea elastica de sirmă fixală intr-un cadru de fier la pal, peste oaie se pune salteaua. (< fr. sommur) somitate s.f. om cu renume ma»'e, capa-ciiatoiieconl.fshiiă ini r-un anumit domeniu de activiiale. (< fr. somnii te. cf. lat. suhunitus) somnambul s.m. şi f. cel care suferă de somnambulism. (< fr. suimiatubult, cf. lat. somnus — somn. ambalare — a umbla)
  somnambulic adj. de somnambul, privitor la somnambul. (< fr. somnambuli-(jue)
  somnambulism s./!. (med.) defecţiune a sistemului nervos manifestată prin diferite acţiuni inconştiente în timpul somnului. ( < fr. sotnnc.mbulisme) somnifer adj., s.n. (substanţă) care provoacă somnul. (< fr. somnifere cf. lat. somnus — somn. ierre — a aduce, a purta)
  somnola rb: 1. intr. a dormita, a moţăi.
  ( < fr. somnul*)-) somnolent adj. care este în stare de somnolenţă; care moţăie, dormitează; moleşit de somn. (ct‘. fr. somnolent, lat. sonviolen tus)
  somnolenţă s.f. sfare între somn şi trezie; mole.şealâ; toropeală, (of. i'r.somno-lence. lat. sornnoleniia) somon s.m. peşte răpitor de mare, care intră vara in rîuri şi care are o carne de culoare roză, foarte grasă. (< fr. 'sau-mon)
  somptuos adj. luxos, grandios, fastuos, măreţ; foarîe elegant. (< fr. somp-tueux <lat. sumptus — cheltuiala) somptuozitate s.f. însuşirea a ceea ce este somptuos; splendoare, măreţie, lux. (cf. fr. sornptuosite) son s.n. (rar) sunet, ton. (cf. fr. son, lat. sonus)
  sonăntă s.f. (fon.) consoană care poate fi centru de silabă. (<fr. sonaaîe)
 549
  sonâtă s.f. (muz.) compoziţie muzicală pentru unui sau două. instrumente, compusă din trei sau patru părţi, fiecare cu ritm deosebit. (< fr. sonate, it. sonata)
  sonatină s.f. (muz.) sonată de proporţii mai mici. ( < fr. sonatine, it. sonatina) sondâ vb. I. tr. a cerceta, a explora cu o sondă un teren, fundul unei ape etc.
  •  a cerceta sau a evacua o cavitate a organismului cu o sondă. • (fig.) a cerceta, a căuta să afle gînd uri le sau intenţiile cuiva, a tatona. (< tr. sondor)
  sondaj s.n. 1. cercetare făcută cu o sondă în sol, în pămînt, în fundul unei ape etc. o sondaj meteorologia — determinarea condiţiilor meteorologice (temperatură, presiune ele.) la un anumit nivel sau la niveluri succesive ale atmosferei.
  •  (mod.) introducerea unei sonde într-o cavitate naturală a organismului sau într-o plagă, pentru evacuarea substanţelor nocive sau pentru extragerea unei probe în vederea unei analize. 2. cercetare sumară făcută prin consultarea atentă numai a unor părţi din-ti-uu material. 3. săpătură făcută pentru determinarea profilului geologic sau pentru extragerea probelor necesare analizei solului. • luare de probe dintr-un malerial compact sau granular. ( < fr. sondage)
  sondă s.f. 1. puţ destinat extragerii unei substanţe minerale fluide (ţiţei, gaze naturale etc.) sau extragerii de probe de rocă. 2. aparat folosit pentru determinarea adîncimii mărilor sau a apelor curgătoare. 3. (tehn.) aparat pentru luarea dc. probe dinir-un material compact sau granular. 4. (mod.) instrument chirurgical in formă de tub, folosit pentru explorarea unor cavităţi naturale din organism sau pentru dre-naiea unor plăgi. o.             în expr.)
  ' balon-sond* — balon prevăzut cu aparate de observaţie, caîvj se lansează în atmosferă pentru înregistrarea automată a anumitor date meteorologice.
  6. pahar de bere lunguieţ şi subţire*, mai incrust î:i pariea de jos. (< fr. sonde. it. sonda < sea.nd. tund) sondeză s.f. aparat folosit pentru executarea forajelor la adincimi mari. (ef. fr. sonde ase) sondor s.m. muncitor care lucrează la o sondă (1). (cf. fr. aondeur) sonorîo s.f. - instalaţie de semnalizare compusă dintr-un eleetromagnet şi un ciocănel care loveşte intr-un clopoţel; (p.ext.) sunet produs de un clopoţel de sonerie. ( < fr. sminerie)
  Ronot 8.)i. (lit.) poezie lirică cu formă fixă, compusă, din paisprezece versuri cu o anumită rimă, repartizate în două st rofe, de ei te patru versuri şi două de, cîte trei versuri, (cf. fr. sonnet, it. sonet tu )
  sonotă s.f. (constr.) aparat folosit, pentru baterea piloţilor în pămînt (in fundul unei ape). (< fr. sonnctte)
                                                                                             SON-SOR
  sonetîst s.m. şi /. poet, autor de sonete.
  (cf fr. aonne.ftisie) s6nic adj. (despre oscilaiii) care are o frecvenţă cuprinsă în grupul frecvenţelor care pot fi auzite sau care depăşeşte limita acestora. • referitor la sunet; sonor. (< fr. sonique) sonieitâte s.f. ramură a mecanicii care se ocupă cu transmiterea energiei mecanice în fluide prin vibraţii elastice care se propagă. în masa acestora. (< sonie) sonomntru s.n. (fiz.) aparat pentru studierea legilor coardelor vibrante şi pentru determinarea frecvenţei unui sunet. • aparat pentru măsurarea zgomotelor într-o sală. (< fr. sonomdtre
  <  lai. sonus — sunet., gr. metron — măsură)
  sonor adj. 1. care produce sunete. • care are un sunet, frumos, plăcut; răsunător, plin, puternic. 2. care propagă, bine. care amplifică sunetele. 3.
  (lingi:.: despre consoane) care se produce prin vibrarea coardelor vocale. 4. (despre, filme) însoţite de vorbire şi de muzică, (cf. fr. sonore, lat. sonorus) sonoritate s.i. 1. însuşirea de a fi sonor; timbru cald şi plin. • muzicalitate.
  •  sunet caracteristic, nuanţă. 2. calitatea unor corpuri de a propaga şi de a amplifica sunetele; rezonanţă, (cf. fr. sonori te, lai. sonori tas) sonoriza, cb. I. tr. a face (să fie) sonor. • a face sonor 1111 film mut. (< fr. sonori ser)
  soporifer adj. somnifer. ( < fr. soporiiere) soporific adj., s.n. (substanţă., medicament) care are proprietatea de a adormi, de a produce somn; somnifer. ( < fr. soporifirpie < gr. sopor — somn, lat. ferre — a purta) soprani s.n. (muz.) vocea cea mai înaltă dintre cele cinei categorii de voci omeneşti. care se îniîlneşte la femei şi la băieţii mici. (< fr., it. soprano) sopran2 s.m. si f. emtăreţ sau cîntăreată care are voce de sopran1. (< fr., it. soprano)
  soriuU s.n. băutură răcoritoare făcută din suc de fructe si lichior. ( < fi1, sorbei) sordid ad}. murdar; dezgustător. • (des-}>rc persoane) dc- o zgireenie cumplită, meschin, (cf. fr. sordide, lat. sordidus) sorginte s.f. izvor, sursă (de informaţii);
  origine. ( < ii. sorginte} sorit s.n. (log.) polisilosism format dintr-o serie dc premise aşezate astfel îneit atributul uneia este subiectul celei următoare. (< fr. sorite. lat. soriti-s. gr. surei h-s < soros — bucată) sorts.jj. fel. specie, gen, categorie, calitate (de mărfuri, de produse etc.). 9 (agr.) grup de varieiăţi ale unei specii horticole sau viticole, caracterizat prin însuşiri comune sau specifice anumitor condiţii de vegetaţie. ( < fr. sorte) sortii eh. I. tr. a separa, a aranja, a repartiza (un material etc.) pe sorturi (potrivit calităţii, dimensiunilor etc.). (cf, germ. sortieren, it. sorti re)
 SOH-SPE
  sortat6r 1. s.n. (tehn.) maşină pentru sortat diferite materiale şi produse. 2. s.m. muncitor care lucrează la sortarea materialelor, a produselor etc. ( < sorta) sortiment s.n. totalitatea produselor, a materialelor etc. care au aceeaşi formă şi dimensiuni sau sînt de aceeaşi calitate. (<germ. Sortiment) sos s.n. preparat culinar lichid sau vîs-cos (de obicei condimentat) cu care se pregătesc sau se servesc anumite mîncări.
 (< fr. sauce, cf. lat. sa'.sa — sărăturâ) sosieră s.f. vas pentru servit sosul la masă. (< fr. sauciere) sote s.n. mîncare făcută din legume fierte peste care se toarnă unt. (< fr. saute) sovh6z s.n. (în U.R.S.S.) gospodărie agricolă de stat. (< rus. sovhoz) soviet s.n. (în U.R.S.S.) organ al puterii de stat, format din deputaţi aleşi de cetăteni. (< rus. soviet) sovietic adj. 1. din Uniunea Sovietică, privitor la Uniunea Sovietică. 2. care se referă la soviete; care aparţine sau este propriu sovietelor, (cf. fr. sovieliqne) sovîrvâriţă s.f. plantă erbacee cu frunze mari, ovale şi cu flori galbene. (< sovîrf)
 spadasin s.m. luptător cu spada. • amator de dueluri, ucigaş plătit, duelgiu; persoană cu porniri războinice. ( < fr. spadassin, cf. it. spadaccino <spada) spâdă s.f. armă albă (cu două tăişuri) cu care se poate tăia şi împunge. (< it. spada)
 şpagat s.n. sfoară groasă cu o împletitură specială. (<germ. Şpagat) spaghetes./. pl. macaroane lungi şi foarte subţiri. ( < fr.. it. spaghetii) spalier s.n. 1. (agr.) scară făcută din bare paralele (de lemn) pe care se sprijină plantele agăţătoare. 2. şir de plante sau arbuşti cu ramurile tunse, care alcătuiesc un perete de verdeaţă în lungul unei alei. 3. aparat de gimnastică în formă de scară fixat de perete; scară fixă. (< germ. Spalier, cf. fr. espalier) sparcetă s.f. plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori roşii-trandafi-rii şi cu fructele păstăi, cultivată ca nutreţ, (cf. fr. esparcette) spartachiâdă s.f. competiţie sportivă de mase, care angajează mai multe sporturi. ( < Spariacus, n.p.) spartan adj. din Sparta, al spartanilor, propriu spartanilor; aspru, sever.,//s.m. şi /. (fig.) om auster, cu moravuri severe. ( < Sparta, n.p.) spăsm s.n. (med.) contracţie bruscă a unui muşchi sau a unui nerv; convulsie. • grimasă. (< fr. spasme, cf. gr. spasmos — contracţie) spasmodic adj. (med.) de spasm. însoţit de spasme; convulsiv. ( < fr. spasmodique) spasmofilie s.f. (med.) stare patologică caracterizată prin faptul că sistemul nervos şi cel muscular răspund la orice excitaţie nervoasă, la orice infecţie, prin convulsii, (cf. gr. spas/nos-contrac-|ie, phylos — prieten)
                                                                                                   550
 spat s.n. (min.) veche denumire a mineralelor care au însuşirea de a ciiva după anumite direcţii în bucăţi de formă regulată. O spat de Islanda = varietate cristalină de calcit, caracterizat prin dubla sa refracţie. ( < fr. spath, germ. Spat)
 spatulât adj. (rar) în formă de spatulă.
 (cf. fr. spatule) spatulă s.f. instrument în formă de lopă-ţică, cu diverse întrebuinţări (în farmacie, chirurgie, sculptură etc.). • (fig.) extremitate în formă de lopăţică.
 ( < fr. spatule, cf. lat. spathula) spaţiâ vb. I. tr. a distanţa, a rări, a despărţi prin spaţii (cuvinte, rînduri etc.). (cf. it. spaziare) spaţiâl adj. privitor la spaţiu, de spaţiu;
 din spaţiu, (cf. fr. spaţial) spaţionâ vb. I. tr. (poligr.) a lungi sau a scurta rîndurile culese. (<germ. spationieren) spaţi6s adj. cu mult spaţiu; încăpător, larg, întins, (cf. fr. spacieux, lat. spatio sus)
 spaţiu s.n. 1. (fii.) formă de bază a existenţei materiei, care se prezintă ca un întreg neîntrerupt, cu trei dimensiuni. 2. întindere nemărginită care cuprinde corpurile cereşti; văzduh. 3. loc, suprafaţă, întindere lirrjitată. 4. distanţă, interval. • (poligr.) interval alb lăsat între cuvintele sau rîndurile culese; (p.ext.) instrument care serveşte Ia obţinerea acestei spaţieri. (< lat. spa-tinm, cf. germ. Spatium, it. spazio) spavan s.n. (vet.) tumoare osoasă care se formează uneori la încheietura piciorului de dinapoi la cai sau la boi; os mort. (< it. spavano) special adj. 1. care se aplică numai la un lucru sau la o anumită categorie de lucruri; anumit, deosebit. O în special = mai ales, îndeosebi, în mod particular. • făcut, scos cu o anumită ocazie. 2. de (strictă) specialitate, (cf. fr. special, it. speciale, lat. specialis < species)
 specialist s.m. cel care cunoaşte temeinic o disciplină, un subiect, o problemă etc. (cf. fr. specialiste) specialitate s.f. 1. ramură anumită a unei ştiinţe, a tehnicii etc. care constituie obiectul unor studii speciale pentru cineva. 2. gen, categorie specifică (de articole, de produse), (cf. fr. specia-lite, lat. specialitas) specializa vb. I. 1. refl. a se consacra studiului şi aplicării unei discipline, unei ramuri speciale a ştiinţei, a tehnicii etc.; a deveni specialist. 2. t.r. (despre procese de producţie) a limita numai la anumite produse. • a perfecţiona. (cf. fr. specialiser) specie s.f.    1.  (biol),  subdiviziune a
 genului care cuprinde fiinţe cu trăsături şi caracteristici comune. 2. soi, fel, varietate, categorie.' ( < lat. species, cf. it. specie, fr, espece)
551
 specific adj. propriu unei fiinţe, unui lucru sau unui fenomen; particular, distinctiv. • care se raportă la o unitate.// s.n. caracterul propriu, particular (a ceva sau al cuiva); notă distinctivă. (cf. fr. specifique, it. specii ico)
  specifică vb. I. tr. a arăta, a menţiona (ceva) precis, anume. ( < fr. specifier) specificativ adj. (rar) specificator, (cf.
  fr. specificaţii) specificator adj. (rar) care indică, menţionează în mod special. (< specifica) specificaţie s.f. specificare, (cf. fr. speci-fication, it. specificazione) specificitate s.f. caracterul a ceea ce este specific; particularitate caracteristică. (cf. fr. specificite)
  Specimen s.n. (uneori peior.) exemplar, probă, model; mostră. (< fr. specimen, cf. lat. specimen — model) specios adj. (rar) aparent, amăgitor, înşelător, (cf. fr. specieux, lat. speciosus) spectacol s.n. 1. reprezentaţie de teatru; (p.ext.) orice reprezentaţie dată pentru public. O (expr.) a se da în spectacol = a atrage atenţia printr-o purtare nepotrivită, ase face de rîsul lumii. 2. privelişte, întîmplare care atrage privirile sau atenţia. (< lat. spectaculum, cf. fr. spectacle, it. spettacolo) spectaculâr adj. (rar) spectaculos, (cf. fr.
  spectaculaire) spectaculos adj. impresionant (prin fast, prin strălucire); frumos. • care atrage privirile, (cf. it. spettacoloso) spectat6r s.m. şi /. cel care asistă la un spectacol. • martor ocular la o întîmplare, la un eveniment etc. (cf. lat. spectator, fr. spectateur) spectral adj. 1. (fiz.) referitor la spectrul unei radiaţii. O analiză spectrală = metodă de identificare a diferitelor elemente dintr-un amestec cu ajutorul analizei spectrelor acelor elemente. 2. care are caracterul unui spectru, al unei fantome. ( < fr. spectral) spectrofotoinetrie s.f. parte a opticii care se ocupă cu determinarea intensităţii radiaţiilor monocromatice dintr-un spectru. (< fr. spectrophotometrie) spectrofotometru s.n. (fiz.) aparat optic pentru compararea intensităţii radiaţiilor monocromatice dintr-un spectru. ( < fr. spectrophotometre) spec-trogrâf s.n. (fiz.) instrument cu ajutorul căruia se pot fotografia spectrele. ( < fr. spectrographe) spectroholiogrdî s.n. (astr.) spectrograf special, folosit pentru fotografierea soarelui în lumină monocromatieă. (< fr. spectroheliographe) spectrobelioscâp s.n. (astr.) instrument folosit pentru observarea vizuală a soarelui în lumină monocromatieă. (cf. lat. spectrum — spectru, gr. helios — soare, skopein — a observa) spectrometric adj. privitor la spectrome-tru; caie se face cu ajutorul spectrome-trului. (< fr. spectrometrique)
                                                                                        SPE-SλK
  spectrometru s.n. (fiz.) instrument folosit pentru studiul spectrelor prin măsurarea intensităţii fiecărei radiaţii monocromatice din spectru. ( < fr. spectro-metre)
  spectroscâp s.n. (fiz.) instrument optic pentru studiul radiaţiilor emise de o sursă de lumină. (< fr. spectroscope, cf. gr. spektre — spectru, skopein — a cerceta)
  spectroscâpio adj. de spectroscopie, privitor la spectroscopie; făcut cu spectro-scopul. (< fr. spectroscopique) spectroscopie s.f. parte a opticii care studiază spectrele luminoase. (< fr. spectroscopie)
  spectru s.n. 1. (fiz.) ansamblul radiaţiilor de frecvenţe diferite care alcătuiesc o radiaţie electromagnetică compusă. O spectru solar = spectrul radiaţiei emise de soare. 2. fantomă, vedenie, fantasmă. • (fig.) ceea ce produce spaimă; pericol iminent, (cf. lr. spectre, lat. spectrum)
  speculs.n. (med.) instrument chirurgical folosit pentru a lărgi sau pentru a deschide anumite cavităţi ale organismului (nas etc.), cu scopul de a le putea examina mai bine. ( < fr. speculum, cf. lat. speculum — oglindă) speculârb. 1.1. tr. a face speculaţii financiare, economice etc., a exploata prac-ticînd specula; (p. ext.) a înşela (pe cineva). • a se folosi, a profita de o anumită împrejurare cu scopul de a dobîndi avantaje personale. 2. intr. şi tr. a face deducţii teoretizînd formal, fără legătură cu practica. ( < fr. speculer, cf. it. speculare, lat. speculări) speculant s.m. şi /. cel care face speculă cu diferite mărfuri sau produse; afacerist. (cf. germ. Spekulant) speculativ adj. (fii.) bazat pe speculaţie; nelegat în nici un fel de practică, (cf. fr. speculatif) speculâţie s.f. 1. teoretizare metafizică, ruptă de practică şi de experienţă. 2. speculă, înşelătorie; afacere. • (fin.) exploatare prin afaceri bancare şi de bursă. (cf. fr. speculation, lat. specula-tio)
  speculă s.f. 1. exploatare constînd în dosirea de mărfuri şi vinderea lor, cu suprapreţ în momentele cînd lipsesc de pe piaţă. 2. (fin.) tranzacţie de bursă constînd în vînzare-cumpărare de valori cu scopul de a obţine cîştiguri mari; speculaţie. ( < specula) speluncă s.f. 1. local, circiumă cu.aspect urît unde se adună oameni suspecţi. 2. (rar) peşteră, grotă. ( <gerin. Spe-lunke, cf. lat. spelunca — peşteră) speolog s.m. şi /. specialist în speologie.
  (cf. fr. speleologue) speologic adj. care ţine de speologie, privitor la speologie, (cf. fr. speUologique) speologie s. /. ştiinţă care studiază formarea peşterilor şi viaţa din interiorul lor. (cf. fr. speleologie, gr, spelaion — peşteră, logos — vorbire)
 8PE-SW
 552
  aperâ vb. I. intr. şi tr. a avea-speranţa, a nădăjdui. (< lat. sperare, cf. it. sperară
 speranţă s./-nădejde. • (fam.) persoană capabilă, de la care se aşteaptă mult în viitor. (< it. speranţa) spergulă s.f. (bot.) plantă erbacee cu tulpina păroasă şi cu flori albe, care creşte prin locuri iiisipoa.se. (< fr. spergule) sperjur1 s.n. (rar) faptul de a-şi‘călca jurămîntul; jurăm în t fals făcut în faţa justiţiei. (< it. spproiuro) sperjur2s.m. şi /. cel care jură fals sau care îşi calcă jurămîntul. (< it. svergivro) spermătic adi. referitor la spermă. ( < fr.
 sperma t i cp io) spormatogeneză s.f. (biol.) procesul de formare a spermatozoizilor. (< fr. spermatogenese, cf.gr. sperma — sămînţă, genesis — formare) spermatozoid s.m. (biol.) celulă sexuală bărbătească a organismului animal. (< fr. sperma tozoide, cf. gv. sperma — sămînţă, zoon — animal) spermă s.f. (biol.) secreţie a glandelor sexuale bărbăteşti care conţine spermatozoizi. ( < fr. sperme, cf. gr. sperma
 —    sămînţă) speţă s.f. (rar) specie, (cf. fr. espece, lat. species)
 speze s.f. cheltuieli (făcute pentru deplasare. în vederea unei afaceri etc.). (< it. spesc)
 spichers.m. crainic la o staţie de radioemisiune. ( < engl. speaher) spicheriţă s.f. crainică la o staţie de radio-emisiune (< spichrr) spieis.77. (rar) discurs, cuvîntare ocazională. ( < engl. speech.) splcifdrm'adj. (bot.) in formă despic.
 ( < fr. spiriforme) spicul s.777. (bot.) spicuşor, spiculeţ. (< fr. spicule) spinal adj. (anal.) carc ţine de coloana vertebrală sau (p. e.xt.) de spinare; privitor la coloana vertebrală sau (p.
 e.\t.) la spinare. (< fr. spinal, cf. lat. spina)
 splnel s.m. mineral cristalizat dc culoare roşie, galbenă, albastră sau verde, folosit ca piatră preţioasă. ( < fr. spinelle) apinina s.m. pe.şte artificial întrebuinţat ca momeală la pescuitul somnului, (cf. fr., engl. spinning) splntarlsc6p s.n. (fiz.) instrument, folosit pentru observarea seînteilor care se produc cînd razele emise de o substanţă radioactivă lovesc un ecran acoperit cu un strat, de sulfura de zinc. (< fr. spinthariscope, cf. gr. spinther — scin-teie, shopein — a examina) spinterometm s.n. (fiz.) instrument folosit, pentru măsurarea lungimii sein teilor electrice. ( < fr. spinthemmelre, ef. gr. spinthrr — seinteie, metron — măsură) spion, spimViia s.m. şi /. 1. cel care face spionaj pentru un stat străin. 2. cel care pîndeşte, observă pe alţii pentru a furniza cuiva informaţii; iscoadă. (< it. spione, cf. fr. espion)
 spionă vb. I. intr. a face spionaj. • tr. a iscodi, a pîndi. (< it. spionare, fr. espionner)
 spionaj s,n. activitate criminală întreprinsă pentru a obţine pe ascuns secrete militare, politice, de la un stat, în vederea transmiterii lor unui alt sfat. • iscodire, pîndă, urmărire, observare, (cf. it. spionaggio, fr. espinuna.gr) spirei s.n. (mar.) mică fereastră orizontală în puntea navei, pentru lumină şi aerisire. (< it. spiranlio) spiral adj. care are forma unei spirale.
 ( < fr. spiral) spirală s.f. (mat.) curbă plană care se învîrteşto în jurul unui punct central, depărtîndu-se din ce în ce mai mult de acest punct; (p.ext.) obicei, mişcare care are aeoaslă formă. (< fr. virale, cf. lat. spira — înfăşurare) spiraiifârm adj. (rar) in formă de spirală; spiral, (cf. lat. spira — înfăşurare, forma — formă) spirănt adj. n. şi /. (fon.; în expr.) sunet spirant sau consoană spirantă (si subst., f.) — consoană care se, pronunţă cu un fel de suflu al organelor vorbirii ; consoană fricativâ. (< fr. spirant, cf. lat., spirare — a respira) spiră s. f. 1. (mal.) arc al unei elice cuprins între două puncte succesive de intersecţie a acesteia cu o aceeaşi generatoare a cilindrului elicei. • fiecare din rotirile pe care le prezintă o curbă, un obiect sau o serie de obiecte dispuse în spirală sau în elice. *2. (fiz.) porţiune de bobină care formează o curbă aproape închisă. (< fr. spire, it., lat. spira, gr. speira) spiril s.m. (mnl.) gen de vibrioni care se mişcă invîrtindu-se în jurul unei axe. (< fr. spirille. cf. lat. spirillum) spirit s.n. 1. (fii.) totalitatea facultăţilor intelectuale; raţiune, intelect. “2. inteligenţă; imaginaţie. • vorbă de duh. glumă: ironie. 3. (in superstiţii) fiinţă imaterială, supra nat ura la! 4. mod, fel de manifestare, de gîndire. ® tendinţă. înclinare determin antă pentru felul de a se manifesta, de a gin di al cuiva. 5. glumă, anecdotă. (< lat. spi.ritus, cf. it. spirito, fr. asprit) spiritism s.n. doctrină şi praei ică superstiţioasă potrivit căreia unii cred că s-ar putea comunica cu spiritele morţilor. (cf. fr. spiritisme, it. spirihsmo) spirit ist adj. privitor la spiril ism. /" s.m. şi /. persoană care practică spirit is-mul. (cf. fr. spiritiste) spiritual adj. 1. intelectual, sufletese. îî. (hi filo:ofiu idpalistă în concepi li Ir mistieo-religioatt') care aparţine spiritului considerat ea bază a universului, identificat cu divinitatea. 3. inteligent, deştept, ager; înzestrat, cu umor. (cf. fr. spirituel, it. s})irit.uale, lat. spiri twilis < spirilus — spiril.) spiritualism s.n. (fii.) concepi ie idealistă şi mistico-ivligioasă care consideră că factorul de bază al universului
 558
SPI-SP0
 este spiritul iar materia este un simplu produs al spiritului, (cf. fr. spiritua-
  *  lisme)
  spiritualist adj. privitor la spiritualism.// s.m. şi /. adept al spiritualismului, (cf. fr. spiritualiste) spiritualitate s.f. calitatea, caracterul a ceea ce este spiritual, (cf.fr. spirituali te J
  spiritualiza vb. I. tr. a da, a impregna spiritualitate, (cf. fr. spirituali ser) spirobacteries.f. (med.) bacterie în formă de spirală, (cf. gr. speira — spirală, bakterion — bastonaş) spiroch^t s.m. (med.) bacterie patogenă cu corpul foarte subţire şi mobil, în formă de spirală. (< fr. spirochete. cf. gr. speira — spirală, chaite — coamă)
  spiroobetâză s.f. (vet.) boală la animale cauzată de uii spirochet. (< fr. spiro-chetose)
  spiro metru s.n. (med.) aparat, care măsoară cantitatea de aer expirat din plă-mini în vederea determinării capacităţii vitala a plămînilor. (< fr. spirorne-tre, cf. lat. spirare — a respira, gr. metron — măsură) spirtieră s.f. lampă de gătit care arde cu spirt. ( < spirt) spital s.n. inst ituţie medicală în care sînt internaţi si trataţi bolnavii. (< germ. Spital)
  spitaliza vb. I. tr. a interna pe cineva în spital pentru tratament, (după fr. Jiospitaliser) splendid adj. plin de splendoare, foarte frumos, strălucitor, măreţ. (cf. fv.splendide, lat. splendîdus) spien*!oare s./. frumuseţe fără seamăn;
  strălucire. mVi'-jţie. (cf. fr. splendenr) splenic adj. care aparţine splinei, privitor la. splină. ( < fr. sploniqu.e) splin $.11. plictiseală cauzată de lipsa unor preocupări serioase; dezgust, de viaţă. (< fr.. engl. spleen) splint s.n. (tehn.) cui de siguranţă. (< engl. splint) spodumrn s.n. silicat natural de litiu şi de aluminiu, folosit ca piatră semi preţioasă. (cf. fr. spodumene) spolia t:b. 1. tr. a despuia pe cineva de bunurile pe care le posedă (prin înşelăciune sau cu sila); a jefui, a prăda. (< fr. spalier, cf. lat. spo liant — a jefu i)
  spoliator s. m. şi /. cel care spoliază; jefuitor. (cf. fr. spoliuteur) spoli&ţie s.ţ. spoliere, (cf. fr. spolia Hon, lat. spolia tio ) spondâie adj. (metr.; despre hexametri) care are al cincilea picior compus dintr-un spondeu. (cf. l'r. sponda'iquei spondeu s.m. (melr.) picior de vers greco-laîin format din două silabe lungi. (< lat. sponde.us, gv. spondeion) Kpomiil s.m. (zool.) I. gen de moluşte marine comestibile. înrudite cu stridia.
  2. gen de coleoptere cu coarne lungi. ( < fr. spondyle)
  spondllită s.f. (med.) inflamaţie a verte-breior. care poate fi dc natură tuberculoasă, infcctioasă etc. ( < fr. spondy-lite)
  spondiloză s.f. -(med.) boală manifestată prin depuneri anormale de calciu în anumite regiuni ale corpului, în special pe coloana vertebrală. ( < fr. spoiidglose, cf. spondyle — vertebră) spongie s.f. (zool.) burete. (< lat. spongia)
  spongier s.m. (zool.; la pl.) încrengătură de animale nevertebrate, avînd ca tip buretele; (la sg.) animal care face parte din această încrengătură. (< fr. spongiaires, cf. lai. spongia- — burete' spongilă s.f. (zool.) gen de bureţi de apă dulce. ( < fr. spongille) spongios adj. 1. poros ca un burete. 2. care suge lichidele; buretos. (< fr. spongieux)
  spongiozitâte s. f. calitatea de a fi spongios. (cf. fr. spongiositr) spoiuritn s.f. piatră plină de găun care imită buretele. (< fr. spongite) spontan adj. care acţionează pe moment, cu promptitudine. 9 (fuiol.: d‘>*pre mişcări) care se execută de la sine. fără vreo cauză exterioară aparentă, (cf. fr. spontani, lat. spontaurus) spontaneitate s.f. însuşirea a tot ceea ce este spontan. 9 vioiciune, promptitudine. (cf. fr. spontoneite) spontaneu adj. spontan. (< lat. sponta-neus. cf. it. spontane;) spor s.m. (bot.) celulă reproducătoare asexuată şi de răspunlire a unor plante inferioare. 9 (zool.) eorpuscul reproducător la diverse protozoare. (< fr. spore, cf. gr. spora — sămînţă) sporadic adj. (adesea ode.) care apare ici si colo, din cînd în cînd; răzleţ, dispersat, întîmplător. (< fr. spora-dique, cf. gr. sporadihos) sporadieităle s.f. (rar) însuşire a ceea ce este sporadic, (cf. fr. sporadi :itr) sporănşe s.n. (bot.) organ în interiorul căruia se formează sporii la plantele criptogame. (< îr.’ snoronqc, cf. gr. spora — sămînţă)
  sporangifor s.;î. (bot.) suportul care poartă sporangele. (cf. gr. spora — să-mîiHă, phoros care poartă) aporifer adj. care ţine, care poartă spori.
  ( < fr. spori/V-sporofilă /. (bot.) frunză pe care se formează sporangele. (< germ. Spo-ropUgl)
  sporotît s.m. (bot.) generaţie asexuată, la uucle plante. (< fr. spnrophytf>, cf. gr. spora — sămînţă, phqtou — plantă)
  sport s.n. practică metodică a exercit iilor fizice, făcută pentru întărirea corpului şi pentru a educa voinţa, curajul, iniţiativa etc. (of. fr., engl. sport) sportiv adj. de sport, folosit la practicarea sportului. • care prad ică sportul. I! s.m. si /. amator, iubitor de sport; cel care practică sportul, (cf. fr. spor Uf)
 SPO-STA
  sportsman s.m. şi f. persoană care practică sistematic sportul, (cf. fr., engl. sportsman)
  sporulât adj. (bot.; despre plante) care se înmulţeşte prin spori. (cf. fr. sporule) sporulât ie s.f. (bot.) proces de formarea sporilor la o plantă, (cf. fr. sporula-tion)
  spot s.n. pată luminoasă produsă pe o scară gradată sau pe un ecran de către o rază de lumină reflectată pe oglinda unui instrument de măsură. (< fr., engl. spot) sprint s.n. (sport) mărire a vitezei de către un concurent la o competiţie sportivă de fond, de înot etc. (în ultima fază a parcursului). • categorie de probe sportive pe distantă scurtă, caracterizate prin viteză foarte mare. (< fr., engl. sprint)
  sprintâ vb. I. intr. (sport) a-şi mări viteza de alergare, de înot etc. la un concurs. ( < fr. sprinter). spiită s.f. (med.) mucozitate expectorată; flegmă. (< lat. sputum) stabil adj. 1. trainic, bine aşezat, solid.
  •   (chim.; despre substanţe) care nu se descompune de la sine. 2. statornic. • durabil, permanent. 3. (despre populaţii) care locuieşte permanent în acelaşi Ioc. (< lat. stabilis, it. stabile) stabiliment s.n. (ieşi t din uz) aşezămînt, instituţie; (p. ext.) localul în care funcţionează respectiva instituţie. (< it. stabilimento) stabilitâtc s.f. 1. însuşirea lucrurilor stabile; echilibru, statornicie, soliditate. • (fiz.) proprietate a unui corp de a-şi menţine poziţia sau de a reveni în poziţia iniţială cînd este deplasat din această poziţie. 2. faptul de a-şi păstra locul; fixitate, (cf. it. stabilită, lat. stabilitas) stabiliza vb. I. 1. refl. a se consolida, a se întări. 2. fr. a fixa, a mări, a asigura puterea de cumpărare a unei monede (cf. fr. stabiliser) stabilizant s.m. substanţă care se adaugă explozivelor pentru a le asigura stabilitatea în timpul conservării, (cf. fr. stabilisant) stabilizator adj. care dă stabilitate. // s.n. 1. (av.) partea fixă a ampenajului orizontal, care asigură stabilitatea avionului în timpul zborului. 2. (mar.) dispozitiv bazat pe principiul girosco-pului, care reduce oscilaţiile unei nave.
  3.  (fiz.) aparat pentru menţinerea constantă a tensiunii surselor de alimentare cu energie electrică. 4. (chim.) substanţă care se adaugă unei soluţii coloidale sau unei suspensii pentru a-i mări stabilitatea, (cf. fr. stabilisateur) stabulâţie s.f. (zoot). procedeu de creştere şi de întreţinere a vitelor prin menţinerea lor pe toată această perioadă în grajd, practicat în vederea îngrăşării, a exploatării laptelui etc. (< fr. stabulation, cf. lat. stabulatis
  <   stabulum — staul)
                                                                                               564
  stacăto adv. (muz.) separînd, despărţind net fiecare notă; separat, despărţit. • (subst., n). compoziţie sau parte a unei compoziţii executată în modul descris mai sus. (cf. it., fr. stac-cato)
 stadial adj. 1. care creşte, care se desfăşoară în stadii, în etape. • referitor la teoria stadialităţii. 2. (biol.) referitor la stadiile de dezvoltare a organismelor. (< germ. stadial, cf. lat. stadialis)
 stadie s.f. vechi instrument pentru măsurarea distanţei dintre două puncte. • miră pentru măsurători cu luneta sta-dimetrică. (< fr. stadia, cf. lat. sta-
 dium)
 stadimetrie adj. privitor la stadimetrie; folosit în stadimetrie. ( < fr. stadi-metrique)
 stadimetrie s.f. măsurare indirectă sau optică a distanţelor dintre două puncte. ( < fr. stadiometrie) stadimotru s.n. instrument topografic pentru măsurarea indirectă a distanţelor dintre două puncte. (< fr. sfa-diometre)
 stadion s.n. teren vast (înconjurat cu tribune pentru spectatori), special amenajat pentru desfăşurarea competiţiilor sportive. (< germ. Stadion) stadiu s.n. 1. (ant.) veche măsură pentru distanţe la greci şi romani (în lungime de circa 125 de paşi). 2. etapă de dezvoltare în timp a unui fenomen, a unui proces; fază. (< lat.'stadium, cf. fr. stade)
 stafiloc6c s.m. (med.) microb sferic care produce furuncule, abcese etc. şi se prezintă la microscop ca un ciorchine. ( < fr. staphylocoque) stagiar adj. 1. privitor la stagiu. 2. (despre oameni; adesea subst.) care-şi face stagiul (într-un domeniu de activitate). (< fr. stagiaire) stagiu s.n. 1. timp de practică pe care trebuie să o facă un începător, pentru a dobîndi experienţă în profesiunea sau specialitatea sa. O stagiu militar = perioadă în care cineva îşi face serviciul militar. 2. perioadă, etapă, stadiu de pregătire; situaţie tranzitorie, (cf. lat. stagium, fr. stage) stagiune s.f. perioadă, interval de timp în care aiu loc reprezentaţii teatrale, concerte etc. (< it. stagione) stagna vb. I. in tr. 1. (despre ape) ase opri, a sta, a nu curge. 2. (despre abstracte) a sta pe loc, a se afla în inactivitate. ( < fr. stagner, cf. lat. stagnare < stag-num — mlaştină) stagnant adj. 1. (despre ape) care nu curge; stătător. 2. (despre abstracte) care stă pe loc, nu se dezvoltă; inactiv; (p. ext.) nefavorabil progresului, (cf. fr. stagnant) stal s.n. scaun, loc separat şi numerotat într-o sală de teatru (la parter); (p. ext.) parte a sălii unde sînt plasate aceste scaune. (< fr. stalle)
 555
 stalactită s.f. (geol.) formaţie calcaroasă, in formă de con alungit care atîrnă de tavanul peşterilor. ( < fr. stalactite, cf. gr. stalahtos — care pică) stalagmită s.f. (geol.) formaţie calcaroasă. care se înalţă ca un ţurţur din solul peşterilor. (< fr. stalagmite, cf. gr. stalagmos — scurgere) stalagmometru s.n. (fiz.) instrument pentru determinarea concentraţiilor unor anumite soluţii, determinînd numărul de picături pe care îl formează un volum dat dintr-un lichid care curge printr-un tub capilar. (< fr. stalag-mom&tre)
 stalinit s.n. aliaj dur de fier cu crom, carbon, mangan şi siliciu. (< rus. stalinit)
 stamină s.f. (bot.) organ bărbătesc de reproducere al florii, care conţine polenul. (cf. lat. starnen, fr. etamine, it. stamigna)
 staminifer adj. (bot.) care poartă sta-mine. (cf. fr. staminifkre) staminodiu s.n. (bot.) stamină modificată, devenită sterilă. ( <f r. staminode, cf. lat. stamcn — stamină. gr. eidos — formă)
 stampă vb. I. tr. a fasona un material piin deformare plastică, cu matriţe speciale. ( < it. stampare) stampă s.f. imagine imprimată după un desen gravat pe o placă de cupru sau de lemn; gravură. (< it. stampa) stanâts.m. (chim.) sare a acidului stanic, întrebuinţată în industria materiilor colorante şi în unele analize chimice. ( < fr. stannate) stand s.n. 1. compartiment unde se etalează la o expoziţie produsele, diagramele etc. 2. (tehn.) banc de probă (în uzine etc.). 3. (sport) loc amenajat pentru tragere la ţintă şi pentru exerciţii de gimnastică. ( < fr., engl. stand) standard s.n. tip, model făcut de probă.
 •   totalitatea prescripţiilor de standardizare; model, tip fixat prin standard.
 •   document, act (oficial) în care sînt consemnate aceste prescripţii. o standard de viaţă = nivel de trai. • (fig.; peior.) care nu este original, făcut după şablon. (< fr., engl. standard)
 standardiza vb. I. tr. 1. a stabili norme standard privind calitatea, forma şi dimensiunile anumitor produse. 2. a fabrica în serie potrivit unor norme obligatorii, (cf. fr. standardiser) standardizare s.f. reglementare tehnică organizată a producţiei prin specificare, tipizare şi unificare, pentru a se asigura calitatea produselor, economisirea de material şi creşterea productivităţii muncii, (după fr. standardisation) stanic adj. (chim.) care conţine staniu tetravalent. • privitor lastaniu. ( < fr. stannique)
 staul for adj. (despre minereuri, roci) care conţine staniu. ( < fr. stannifbre) stanină s.f. (chim.) sulfură naturală de staniu, fier şi cupru. (< fr. stanine)
                                                                                    STA-STA
 stan!61 s.n. (tehn.) foaie subt-ire de cositor folosită la împachetarea alimentelor, a ţigaretelor etc. (<germ. Stan-niol)
 stan iţă s.f. subdiviziune a teritoriilor căzăceşti din regiunea Donului şi Kuba-nului; sat căzăcesc. (< rus. sta-ni ţa)
 staniu s.n. (chim.) metal alb-argintiu, moale, maleabil şi ductil; cositor. (< lat. stannum, cf. it.stagno, germ. Stan-num)
 stanos adj (chim.) care conţine staniu bivalent, (cf. fr. stanneux) stanţă s.f. strofă alcătuită dintr-un număr determinat de versuri, care are un înţeles complet. • (la pl.) poezie scrisă în strofele descrise mai sus. (cf. fr. stance, it. stanza)
 star s.n. (sport) barcă pentru două persoane, cu o randă triunghiulară şi un foc. ( < engl. star) start s.n. 1. Ioc de unde se dă pornirea într-o cursă sportivă. O (expr.) a se prezenta la start — a participa la o întrecere sportivă. • (av.) locul de pe un aerodrom de unde se conduce zborul avioanelor. 2. momentul în care începe o întrecere sportivă. (< engl. start, cf. germ. Start) stărter s.m. 1. (sport) cel care dă plecarea concurenţilor la o întrecere, la o cursă. • (av.) persoană care dirijează circulaţia avioanelor de pe un aerodrom. 2. (tehn.) carburator auxiliar folosit la pornirea motoarelor cu explozie. ( < fr., engl. starter) stas s.n. prescurtare dată standardelor de stat romînesti. (< sta [ndard de] s [ tat])
 stat-i s.n. 1. organizaţie politică a clasei economiceşte dominante, care are ca scop apărarea ordinii economice existente si reprimarea împotrivirii altor clase; ţară. 2. unitate administrativ-teritorială autonomă în unele republici din America şi în Australia. 3. (la pl.; în orînduirea feudală) denumire a organelor reprezentative din anumite ţări. (< lat. status) stat^s.n. t. tablou în care sînt specificate drepturile băneşti pe care le au de primit la un moment dat colaboratorii unei întreprinderi sau ai unei instituţii. • tablou, listă. 2. (în expr.) stat de organizare (sau de funcţii) = tablou care cuprinde posturile necesare unei întreprinderi sau instituţii, cu specificarea categoriilor de salarizare corespunzătoare. 3. (în expr.) stat personal = dosar care cuprinde specificarea mutaţiilor de serviciu ale unui salariat şi actele acestuia. (< lat. status, cf. it. siato, fr. etat) statal adj. al statului, de stat. (cf. it. statale)
 stâter s.m. monedă greacă de aur în greutate de circa 9 grame, echivalînd cu 20 de drahme de argint. (< fr. sta-tbrey cf. lat., gr. slater)
STA-STJ5
556
 stătic adj. 1. (fiz.) referitor Ia echilibrul forţelor, la statică. O (fiziol,; în expr.) simt static = simţ carc ne orientează asupra poziî ipi propriului nostru corp. 2. în nemişcare, nemişcat, lipsit de dinamism; pasiv; imuabil. ( < fr. statique, cf. gr. statikos — care se ţine în cchilibru) statică s.f. ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul echilibrului corpurilor. (cf. fr. statiqne)
 Ktatistfc adj. referitor la statistică, bazat-'pe statistică, (cf.fr. s ta tis tique, it. sta tis ti co)
 statistică s.f. 1. ştiinţă care studiază fenomenele de masă din punct de vedere cantitativ. 2. numărătoare, socot-cală. recensăinînt. S. evidenţa numerică a unor fenomene izolate sau de masă. (cf. fr. statistique. it. statistica) sîatistichm s.m. şi i. specialist în statistică. (cf. fr. statisticieni stativ s.n. 1. (tehn.) dispozitiv de laborator folosii pentru susţinerea aparatelor în timpul lucrului. • parte a unui microscop carc susţine dispozitivul optic. 2. trepied inontahil, cu planşetă, pe care se fixează aparatul fotografic sau cinematografic* instrumentele geodezice etc. ( < fr. sta.tif) stat-ma.jor s.n. (mii.) grup de ofiţeri care funcţionează pe lingă comandamentul unei mari unităţi; comandament al unei mari unităţi, (după fr. etat-maior, it. stalo-magyiorp) stator s.??. (tehn.) partea fixă a unei maşini de forjă. înăuntrul căreia se învîrteşfe rotorul. ( < fr. stator) statoreactor s.n. (tehn.) propulsor pentru aeroveliieule cu viteză supersonică, constituit, dintr-un tub, fără nici un organ în mişcare de rotaţie, (cf. fr. stator, r'actrnr — reactor) statoscop s.n. (av.) barometru foarte sensibil, care arată cele mai mici schimbări de altitudine ale unui avion. ( < fr. statosmpp)
 statuă rb. I. tr. (rar) a liotărî, a decide. (< fr. zto.tu.pr. ef. lat. statuerş) statiulr adj. referitor la slaiui. care aparţine sculpturii statuilor. • ca o statuie: monumental, (cf. fr. stutuaire, lat. statuavius) statuetă s.f. statuie mică. (< fr. stalu-otte)
 statuie.?./, sculptură care reprezintă în întregime si in plin relief o fiinţa, figuri alegorice etc. ( < \'v.*tatuc. ii.. Uit..statua) statu-quo s.n. invar, situalie existentă sau care a existai; intr-un* anumit moment. ( < lat. statu-quo) statură.?./. înălţimea cuiva: stat; talie.
 (cf. fr. stature. it. siaiura) statut s.n. ansamblu de dispoziţii cu caracter oficial, prin care se. hotărăşte constituirea unei organizaţii şi se stabilesc scopul, structura şi modul de funcţionare ale acesteia. • lege, regulament. ( < fr. statut, it, ştatuto, lat. stătutum)
 statutdr adj. care este prpvrWnf:. stabilit, consemnat într-un statut; conform unui statut, (cf. fr. stătută ire) stăţie s.f. 1. oprire, popas. • loc, punct unde se opresc sau staţionează vehiculele publice (trăsuri, maşini etc.) pentru a aştepta călătorii. • loc unde se opresc trenurile, tramvaiele, autobuzele pentru îmbarcarea şi debarcarea călătorilor. 2. aşezămînt, instituţie pentru efectuarea unor cercetări ştiinţifice bazate mai ales pe observarea anumitor fenomene. 3. loc de unde se fac emisiuni radiofonice etc. O static electrică = ansamblu de instalaţii electrice care serveşte la colectarea energiei electrice de la surse, la transformarea şi distribuţia ei. (cf. fr. station, it. stazione, lat . sta tio) staţiona vb. I. in Ir. a sta (într-o staţie), a se opri citva timp .într-un loe.’(< fr. stationner, it. stazionare) staţionâr adj. 1. care stagnează, carc nu variază cîtva timp; constant. • carc rămîne în aceeaşi stare, care nu evoluează. 2. (despre un mediu fluid, un cîmp de forţe) care are în fiecare punct
 o  viteză, o intensitate independentă de timp. // s.n. 1. (mar.) mic vas de război care are misiunea de a supraveghea intrarea şi ieşirea navelor, într-un port. 2. centru sanitar pentru îngrijirea bolnavilor, (cf. fr. station-naire)
 staţiune s.f. I. 1. (rar) staţie. O staţiune balneară (sau climaterică) = localitate in care se găsesc ape minerale sau condiţii climaterice prielnice sănătăţii. 2.' ansamblu de clădiri şi de instalaţii care serveşte la efectuarea unor observaţii, la îndeplinirea unei operaţii tehnice sau a activităţii unei unităţi de muncă de pe un anumit teritoriu. • centru special pentru cercetări experimentale. 3. aşezare omenească din epocile primitive. II. (anat.) poziţie caracteristică a corpului (la om şi Ia animale), (cf. fr. station, it. sta-?ione, lat. statio) stază s.f. (med.) oprire sau încetinire a circulaţiei sîngelui sau a umorilor într-o parte a organismului. (< fr. stase,  cf. gr. stasis — oprire)
 stearic adj. (chi?n.;  in expr.) arid stea-
 ric —-  acid gras, solid, alb,    care se
 găseşte in grăsimile naturale şi care se întrebuinţează la fabricarea luminărilor. ( < fr. stearique, cf. gr. sicar — seu)
 stear înă s.f. (chim.) substanţă solidă, albă, constituită dintr-un amestec de acid stearic şi acid palmii ie. 9 nume dat în comerţ acidului stearic. (< fr. stearine, cf. gr. stear — seu) steatît s.n. (min.)    varietate, de   talc
 compactă, de culoare aibă-verzuie. (< fr. steatite, cf. gr. stear — seu) steatoză s.f. (med.) degenerare a unui ţesut, cauzată de invadarea lui cu granule grase. (< fr. stdatose)
 55?
STE-STE
 ştefan iun s.n. (geol.) subdiviziunea superioară a carboniferului, (cf. îr.stc-
   icinien)
   fauit s.?>. (min.) sulfura dublă naturală de stibiu şi argint. ( < fr. stephanite) stegozăur s.m. (pal.) reptilă erbivoră uriaşă din era secundară, care avea pe spate nişte plăci osoase ascuţite. ( < fr. stegosaure) stelar «c/j. al stelelor, de stele. * în formă de sica. (cf. l'r. stelloAre) st<»!ă s./î. (arhit.) monument în formă de coloană sau de obelisc, alcătuit dintr-un singur bloc de piatră, care . poartă de obicei o inscripţie. ( < fr.
 stele, cf. gr. stele — coloană) steiit s.n. (metal.) aliaj de cobalt. crom, wolfram, molibden şi fier, dur şi inoxidabil. (< fr. st.ellite) sten s.m. i ii?.) un îl a le de forţă egală cu forţa imprimată unei mase de o tonă, de o acceleraţie de un metru pe secundă la pătrat. ( < fr. sthene) stenic adj. (mod.) întăritor. (< fr.
 sthenique, cf. gr. sthenos) stenodactilograf s.m. şi /. cel cure practică stenodactilografia. ( < fr. steno-dactylographe) stenodactilografie s.f. înregistrare a vorbirii cuiva cu ajutorul stenografiei, urmată de transpunerea în scriere curentă cu ajutorul maşinii de scris. ( < fr.s/d-nodact y lographie)
 stenograf s.m. şi /. cel care practică stenografia. ( < fr. stenographe) stenografia vb. 1. tr. a scrie servindu-se de semnele stenografice. ( < fr. sieno-graphier)
 stenografie adj. privitor la stenografie; de stenografie: înregistrat cu ajutorul stenografiei. ( < fr. stenographique) stenografie s.f. sistem de scriere rapidă făcută cu ajutorul unor semne convenţionale care peimit înregistrarea vorbirii in ritmul ei obişnuit. ( < fr. stenographie, cf. gr. stenos — strins, graphein — a scrie) stenogramă s.t. text scris cu semne stenografice. ( < fr. stenogramme) stonotips.u. maşinăde stenografiat. ( < fr. stenotype., cf. gr.stenos—strins. type — tip) stenotipîe s.f. stenograf iere mecanică.
 ( < fr. stenotypie) stenotipist s.m. şi /. cel care cunoaşte '•i .practică stenotipia. (< fr. sie.no ty-piste)
 sten6ză s.f. (nied.) îngustare (patologică) a unui canal sau a unui orificiu din organism. (< fr. stenose, cf. gr. stenos — strimt) sten t-o r s.m. om cu voce putcrnică. (< Sten tor, n.p.) stopa s.f. (yeogr.) regiune acoperiţii cu vegetaţie ierboasă, în care predomină gramineele. (< rus. stepi, cf. fr. steppe) ster s.m. unitate de măsură (egală cu
 1  metru cub) folosită mai ales la cu-bajul lemnelor de foc. (< fr. stere, cf. gr. stereos — solid)
 steradiân s.m. unitate de măsură pentru unghiurile spatiaie. (< fr. stera-
  dian)
  stereoacustieă s.f. ramură a acusticii care se 'ocupă cu determinarea direcţiilor din care vin sunetele, (cf. fr. stereo-acoue tique) xtereoautogrăf s.n. aparat pentru trasarea automată a ('urbelor de nivel şi a liniilor de planimctric, după stereograme. (cf. fr. sterevautoriraphe) stereocartogrăf s.n. aparat pentru schiţarea automată a planului unei localităţi pe baza stereogramelor, (cf. fr.
  £ i ereo ca r io gr a ph e ) stereockimie adj. privitor la stereoehi-mie; de stercoehimie. (cf. fr. stereo-c! ii mie)
  f.tereochimic s.f. ramură a chimiei care studia/ă aranjarea în spaţiu a atomilor unei molecule, (cf. fv .şicreoclrimie) s 1 e r e o e i n e m n t o ar a fi <* x. /. cinei n a t o grafie care redă imaginile în relief, (ck fr. stervocinema tngropbie) stereocomparalor s.n. aparat fotogrammetrie care serveşte la determinarea dimensiunilor unui '«i■ ie*.-1 mi ajutorul stereogramelor, (ei-, fr. sUrtocompam-teur)
  stereocromie s.i. arta de a face picturi în relief cu un strat de mortar special preparat, (cf. fr. siereochromie, gr. stereo* — solid, r hronic — culoare) stereofotografie s.f. ramură a fotografiei care se ocupă cu tehnica obţinerii fotografiilor conjugate. $ dublă imagine constituită prin două fotografii . ale unui obiect, luate sub unghiuri diferite, (cf. fr. stereophotnyraphie) stereoîotogrammoine o\/. ramură a foto-grammeiriei care se ocupă cu exploatare.! fotogramelor perechi, pentru a obţine măsurători şi asupra reliefului, (cf. fr. st>:reoi>hotv(;r(inon<urie) stereogrâf 1 s.m. specialist in stereo-grafie. (cf. fr. stercogruphe) stereogrâf 2 s.n. itcirn.) 1. instrument care serveşte la desenarea formelor corpurilor solide de miei dimensiuni. 2. aparat folosit la construcţia hărţilor şi a planurilor topografice pe ba/.a stereogramelor, (cf. fr. si<n<-nş;rnphe) sterooirrăi'ic adj. de stereografie; fă.eut prin stereogrâf ie. (cf. tr. stereonmphione.) stereogrâf ie s.f. arta de a reprezenta prin proiecţii corpurile solide pe un plan. Cf. fr. stereojraphie. gr. stereos — so-id, grapfu-in — a scrie) stereogramă s.f. ansamblu de două fotograme ale aceluiaşi obiect, care, privite la stereoseop, permit obţinerea imaginii în spaţiu a obiectului. (< fr. slereoynnmne, cf. gr. stereos, — solid, grammu, — scriere) stereoiy.onii;rl s.m. pl. (chim.) substanţe care au in moleculă acelaşi număr de atomi din fiecare element, dar care diferă între ele prin modul de aranjare a acestor atomi în spaţiu, (cf. l'r. stereo-isomăre)
 STE-STE
  stereoizomerîe s.f. (chim.) proprietate a unor substanţe de a forma stereo-izomeri. (cf. fr. stereo-isomerie) stereomecânică s.f. (fiz.) mecanica corpurilor solide, (cf. fr. stereomăcanique) stereom£tric adj. privitor la stereo-metrie. (cf. fr. stăreomătrique) stereometrîe s.f. ramură a geometriei care studiază determinarea şi măsurarea volumului corpurilor solide; geometrie în spaţiu, (cf. fr. stereometrie) stereometru s.n. (tehn.) 1. instrument care serveşte la determinarea volumelor corpurilor solide. 2. aparat cu ajutorul căruia se construiesc hărţile topografice sau se măsoară elementele spaţiale ale obiectelor fotografiate, (cf. fr. stereometre, gr. stereos — solid, metron — măsură)
 stereoplanigraf s.n. (fiz.) aparat folosit pentru întocmirea de hărţi şi planuri topografice, după stereograme aeriene şi terestre, (cf. fr. stereoplanigraphe) stereorâmă s.f. liarlă topografică în relief. (cf, fr. sicrcorama) stereosc6p s.n. (fiz.) dispozitiv optic care redă în relief imaginile obiectelor, (cf. fr. stereoscope, gr. stereos — solid, skopein — a examina) stereosc6pic adj. de stereoscopie, făcut prin stereoscopie, o cinematograf stereo-scopic = cinematograf la care imaginile apar în relief, (cf. fr. stereoscopique) stereoscopie s.f ramură a opticii care studiază vederea în relief, metodele şi instrumentele stereoscopice. • tehnica construcţiei instrumentelor stereoscopice. (< fr. stereoscopie, cf. gr. stereos — solid, skopein — a observa) stereostâtieă s.f. parte a fizicii care studiază echilibrul corpurilor solide, (cf. fr. stereo sta tique) stereotip1 s.n. (poligr.) planşă sau tipar solid reprezentînd copia unui zaţ sau a unui clişeu, care serveşte la tipărirea ediţiilor unei lucrări de mare tiraj. (cf. fr. stereotype, gr. stereos — solid, typos — caracter) stereotip2 adj. 1. tipărit după stereotipi. 2. (fig.; peior.) care este reprodus în aceeaşi formă; foarte comun, mereu acelaşi, obişnuit, banal. (< fr. stereotype) stereotipa vb. I. tr. (poligr.) a turna un zaţ în planşe sau tipare solide, în vederea tipăririi ediţiilor unei lucrări de mare tiraj; a tipări o lucrare cu ajutorul unor asemenea planşe, (cf. fr. sterăotyper) stereotipâr s.m. şi /. stereolipist. (cf. fr. stereotypeur)
 stereotipie adj. care se repetă întocmai, neschimbat; stereotip 2. (< fr. slereo-typigue)
 stereotipie s.f. 1. (poligr.) procedeu de multiplicare a zaţului sau a clişeelor tipografice prin turnare în forme solide. 2. (med.) simptom al unor boli mintale manifestat prin repetarea stereotipă a aceloraşi cuvinte sau mişcări. (< fr. stărăotypie)
                                                                                                558
 stereotipîst s.m. şi /. lucrător specializat în stereotipie. (< stereotip) stercot6mic adj. de stereotomie, referitor la stereotomie. (cf. fr. stăreoto-mique)
 stereotomie s.f. parte a tehnicii care studiază intersecţia corpurilor solide şi metodele de tăiere şi de îmbinare a acestor corpuri. (< fr. stereotomie, cf. gr. stereos — solid, tome — secţiune) steril adj. 1. neroditor, neproductiv; sterp. • (min.) material dintr-un minereu, fără valoare industrială. • care nu poate face pui, copii; care nu poate procrea; (despre plante) care nu face roade sau seminţe.'2. (fig.) care nu duce la nimic, fără folos; gol, deşert. 3. care a fost sterilizat, dezinfectat. ( < fr. sterile, cf. lat. sterilis) sterilitate s.f. însuşii ea, starea a ceea ce este steril. • (fig.) incapacitate, neputinţă de a realiza ceva. (< fr. sterilite, cf. lat. sterilitas) steriliza vb. I. tr. 1. a distruge, a îndepărta microbii sau fermenţii dintr-o substanţă sau de pe un obiect. 2. a face inapt pentru procreare; a castra.
 ( < fr. stări li ser) sterilizator i s.n. (med.) aparat pentru sterilizarea instrumentelor medicale, a pansamentelor etc. (cf. fr. sterilisa-teur)
 sterilizat6r2s.m. şi /. muncitor specializat în operaţia de sterilizare. (< steriliza) ster Ine s.f. pl. (chim.) clasă de compuşi organici care constituie partea componentă a majorităţii ţesuturilor şi a lichidelor din organism. ( <germ. Sterine) sterlină adj. f. (în expr.) liră sterlină = monedă constituind principala unitate monetară a Angliei şi a altor ţări din Imperiul britanic. (< engl. fr. ster-ling)
 stern s.n. (anat.) os al pieptului, de care se prind coastele şi claviculele. (< fr. sternum, cf. lat. sternum) sternâi adj. care ţine de stern, în legătură cu sternul. ( < fr. stemal) sternit s.n. (zool.) partea ventrală a unui inel abdominal la insecte, (cf. lat. sternum) ster61i s.m. pl. (chim.) clasă de compuşi organici de structură complexă, care se găsesc la aproape toate vieţuitoarele, avînd un rol important în metabolismul organismului. (<fr. sterol) sterpitudine s.f. (rar) sterilitate. (< sterp)
 stetogrăf s.n. (med.) aparat care înregistrează mişcările toracelui în timpul respiraţiei. ( < fr. stethographe, cf. gr. stethos — piept, graphein — a scrie) stetografia vb. I. tr. (med.) a înregistra cu stetograful mişcările toracelui. (< fr. stethographier) stetosc6p s.n. (med.) instrument cu ajutorul căruia se pot percepe mai puternic zgomotele respiraţiei şi bătăile inimii. (< fr. stăthoscope, cf. gr. stethos — piept, skopein — a observa^
 569
 stetoscopfe »,f, (med.) examen al plămî-nilor şi al inimii cu ajutorul stetoscopului. (< fr. stethoscopie) stibinâ s.f. (min.) sulfură naturală de stibiu. ( < fr. stibine) stibiu s.n. (chim.) antimoniu. (< lat.
  ■ stibium)
  sticlozitâte s.f. calitatea de a fi sticlos.
  •  aspect translucid pe care îl prezintă în secţiune boabele cerealelor bogate în gluten. ( < sticlă)
  stigmat s.n. 1. urmă lăsată de o rană, de o plagă; cicatrice. • (fig.) urmă, semn dezonorant, ruşinos, care nu se şterge. • urmă lăsată de fierul roşu cu care se înfierau sclavii etc. 2. (bot.) partea superioară a pistilului, pe care se depune polenul. 3. (zool.) fiecare dintre deschiderile traheelor la insecte, situate pe părţile laterale ale corpului. (< fr. stigmate, cf. gr. stigma) stigmătic adj. (fiz.; despre un sistem optic) care prezintă stigmatism. (< fr. stigmatique) stigmatism s.n. (fiz.) calitatea unui sistem optic de a da pentru fiecare punct al unui obiect o imagine care este lot un punct. ( < fr. stigmatisme) stigmatiza vb. I. tr. a arunca asupra cuiva sau a ceva dispreţul public; a înfiera, a dezonora. (< fr. stigma-tiser)
  stil s.n. I. I. instrument de metal sau de os, ascuţit la vîrf, cu care se scria în antichitate pe tăbliţe acoperite cu ceară. 2. (bot.) partea pistilului care se află deasupra ovarului şi poartă stigmatul. II. 1. totalitatea procedeelor proprii de exprimare prin mijloacele limbii literare, a unui conţinut concret; mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen etc. O figură de stil = procedeu de exprimare a ideilor într-o formă afectivă, care constă în special în folosirea figurată a cuvintelor. 2. totalitatea trăsăturilor distinctive ideo-logice-artistice care se manifestă în creaţia unui scriitor, pictor, arhitect etc, sau a unei serii de asemenea artişti, care oglindesc în operele lor ideologia unei anumite clase. 3. mod, fel, man ieră de a fi, de a se purta etc. • fel de a concepe munca şi de a munci. ( < fr. style, it. stile, cf. lat. stylus, gr. sty-los — stilet) stila vb. I. refl. şi tr. a (se) forma, a (se) educa. ( < fr. sty Ier) stilat adj. (despre oameni) cu comportare elegantă, corectă; manierat, binecrescut, instruit, (cf. fr. style) stilb s.n. (fiz.) unitate pentru determinarea strălucirii unui izvor luminos. ( < fr. stilb) stilat s.n. 1. pumnal cu lama triunghiu-
  * Iară, foarte subţire şi cu vîrf ascuţit. 2. (med.) mic tub de metal, foarte fin şi flexibil, cu care se sondează o plagă sau se introduce un fitil într-o fistulă. ( < fr. stylet)
                                                                                           STE-ST1
  stilist s.m. scriitor care se conformează regulilor de slil, oare se îngrijeşte mult de stilul operelor sale. (cf. fr. sty-
  liste)
  stilistic adj. 1. privitor la stil; care ţine de stil. 2. care se referă la mijloacele de exprimare afectivă a limbii, (cf. fr. stylistigue) stilistică s.f. (lingv.) disciplină care se ocupă cu studiul stiluriloi limbii literare. • studiul mijloacelor de expresie ale unei limbi privite sub aspectul conţinutului lor afectiv, (cf. fr. s ty li s tique) stiliza vb. I. tr. 1. a da (unui text) o formă literară. 2. (arte) a reprezenta un obiect din natură cu forma modificată prin simplificare, după un tip convenţional. 3. a prelucra, prin utilizarea elementelor esenţiale, un motiv de coregrafie populară sau un dans popular, într-o creaţie personală, (cf. fr. sty User) stilizât adj. 1. (despre un text) definitivat din punct de vedere al stilului. 2. (despre motive ornamentale) realizat după un model din natură. • (despre producţii populare) prelucrat într-o creaţie personală. (< stiliza) stilizator s.m. şi /. cel care. stilizează un. text. • (depr.) scriitor lipsit de talent şi de originalitate. ( < stiliza) st.ilobât. s.m. (arhit.) piedestal care susţine un şir de coloane. (< fr. stylobate, cf. gr. stylos — coloană, bainein — a sprijini)
  stilografie s.f. (tehn.) procedeu tehnic prin care se obţin cu ajutorul electrolizei imitaţii de desene în peniţă, de gravuri etc. (< fr. stylographie) stil6u s.n. toc de scris care are un rezervor propriu de cerneală. ( < fr. stylo < stylographe)
  stimă vb. I. tr. a avea stimă, consideraţie (pentru cineva sau ceva); a cinsti, a respecta. (< it. stimare, lat. aestimare — a preţui) stimâbil adj. (adesea subst.; astăzi ironic) demn de stimă, de consideraţie, (cf. it. stimabile) stimat adj. care se bucură de stimă, de consideraţie; respectat. (< stima) stimă s.f. preţuire deosebită a meritelor şi a însuşirilor cuiva sau a ceva; cinste, consideraţie. (< it. stima) stimul 1. s.n. stimulent. 2.s.m. (fiziol.) factor care dă naştere unui proces fiziologic oarecare. (< lat. stimu-lus)
  stimula vb. I. tr. a îndemna, a încuraja; a da un nou avînt. • (fiziol.) a excita, a activa (un organ, o funcţiune). (< fr. stimuler, cf. lat. stimulare) stimulant adj. care activează procesele fiziologice, (< fr. stimulant) stimulator s.m. (biol.) substanţă chimică pe care planta şi-o prepară singură şi care-i este necesară pentru o creştere în condiţii bune. (cf. fr. stimula-teur)
 STI-STO
660s
  stimulent s.n. 1. ceea ce stimulează, dă un avînt nou; impuls, imbold, îndemn. 2. medicament., substanţă care excită activii a tea unui orcan, a unei funcţiuni etc. (cf. fr. stimulant) stindard s.n. 3. steag dc război; drapel. 2. (fig.) tabără, front. • (fig.) simbol de luptă, (ie înfrăţire. ( < it. stendardo) stipelă s.f. (bot.) fiecare dintre cele două frunzişoare situate la baza unei frunze, care au rolul de a înveli frunza în mugur. ( < fr. slipelle)
 stipemliâ vb. I. tr. a avea pe cineva în solda sa; a subvenţiona, a finanţa pe cineva. ( < fr. stipenaier, cf. lat. sti-pendiare < stipendixnn — leafa) stipendiu s.n. soldă, leafă; ajutor bănesc acordat cuiva; subvenţie, (cf. germ. S li })('n dium, lat. stipendivm) stipula vb. I. ir. (jur.) a introduce, a enunţa, a prevedea o clauză, o condiţie într-un contract. ( < fr. stipulcr, cf. lat. stipularc) stipulaţie s.f. (jur.) prevedere, clauză introdusă într-un contract, (cf. fr. stipulaHori, lat. sti)>ulo.lio) stîrax s.m. (bot.) gen de arbori tropicali eu mai multe specii, din care se extrage o răşină numită smirnă şi o alta numită siorax. ( < fr. styrax) stiren s.n. (chim.) hidrocarbură nesaturată lichidă, întrebuinţată ca materie primă la prepararea polistirenului. din care se obţin diferite mase. plastice polimerizate. ( < engl. styrene) stivăj s.n. (mor.) aşezare a mărfurilor în magazia unei nave..(< it. stivuggio) stîngism s.n. aplicare rigidă a unor principii revoluţionare, fără a se ţine seama de condiţiile obiective din acel moment. (< sting) stmgist adj. caic ţine de slîngism: caracteristic stingismului. // s.m. si /. persoană care manifestă stîngism. (< sting)
 stocs.n. 1.cantit ate de mărfuri care există într-un depozit. într-un magazin etc. 2. (geol.) masă de roeă eruptivă consolidată care străpunge straturile scoar-ţeiîn care se include, (cf. fr.,on£l..«frW^ stoca rb. J. tr. a face stocuri de mărfuri, a depozita mărfuri. ( < fr. stockcr) stocâj s.n. stocare, (cf. fr. stockage) btocâstic adi. (despre fenomoic) care se produce la îniimpiare. (< fr. stochas-tiqve)
 stVichcr s.n. (Mm.) instalaţie pentru alimentarea mecanizată cu cărbuni a focarelor de locomotivă. (<germ. Stoher)
 sttffă s.f. ţesătură de lînă, de bumbac etc. ; postav. • (fig.) dispoziţie, talent, aptitudini. (<germ. Stoff, it. stafia) st6lc adj. 1. care ţine de stoicism, care se referă la doctrina stoicilor. 2. ferm, neclintit. // s.m. şi /. 1. adept al stoicismului. 2. om ferm, cu multă tărie sufletească, (cf. fr. stoique, lat. stoi-cus, gr. stoa — portic unde se adunau stoicii pentru discuţiile lor filozofice.)
 stoichiomeme auj. pr            îa StOîChlG
 metrie. O (chim.) calcul stoichiometric — calcul prin care se stabileşte echivalentul chimic al unui element dintr-o reacţie, cînd se cunoaşte calculul altui element din acea reacţie, stoichiomeirie s.f. ramură a chimiei care se ocupă eu studiul raporturilor cantitative dintre substanţele care se combină între ele sau caie intră într-o-reacţie chimică, (cf. fr. sioichiunietrie) stoicism s.n. 1. (fii.) curent, filozofic creat de Zenon în Grecia antică, care conţinea elemente materialiste în ceea ce priveşte problema cunoaşterii, dar care in domeniul eticii se menţinea pe poziţii idealiste propovăduind supunerea faţă de soartă, apatia si renunţarea la bucuriile vieţii. 2. tărie, fermitate sufletească în faţa greutăţilor vieţii, (cf. gr. stoicisme) stoJă s.f. l. (isl.) rochie laigă, căzînd în falduri si încinsă cu două brîuri. pe care o purtau peste tunică matroanele romane. 2. ornament de forma unei fîşii lungi purtat pc după gît de preoţii catolici la slujbă. ( < it., fr., lat. stola) stoîon s.m. (bot.) tulpină subţire care se iiiăşle pe sol şi formează una sau mai multe rădăcini, dînd plante noi.
 ( < fr. stolon) stomacal adj. care ţine de stomac, de (la) stomac, (cf. fr. stomacal) stomâliic adj. propriu pentru a restabili funcţiunile stomacului, (cf. fr. stomachique, lat. stoniachicus) stomâtrt s.f. (bot.) mică deschidere în epiderma frunzelor, servind la respiraţie şi la transpiraţie. ( < fr. stomate, ef. gr. stanui — gură) stomalîtâ s.f. (med.) inflamaţie a mucoasei cavităţii bucale. (< fr. stomatite, cf. gr. s torn a — gură) stomatolog s.m. medic specialist în stomatologie. ( < fr. stomatologue) stomatoloffic adj. referitor la stomatologie, de stomatologie. ( < fr. ztonvitologique) stomatologie s.f. parte a medicinei cnvr se ocupă cu studiul bolilor cavităţii bucaie. (< fr. ' stomatologie, cf. gr. sloma — gură, logos — vorbire) stop interj, stai. opreşte! f! s.n. semafor pentru reglarea circulaţiei, folosit la întretăierile străzilor. $ lampă de. semnalizare montată la partea din spate a unui autovehicul şi care sc aprinde cînd se acţionează frînele acestuia. (cf. fr.. engl. stop — opreşte) stopa 1 vb. T. intr. şi tr. (despre }f-hi<'ule) a(se) opri. ( < fr. stopper, cf. stop) stopa2 vb. 1. tr. a repara fiu o stofă ţesînd firele rupte. ( < fr. slopper) stopa s.f. (mar.) dispozitiv de siguranţă care blochează lanţurile folosite la bordul navelor. (<engl. stoj)pcr) stoper s.m. (sport) jucător la fotbal care are însărcinarea de a supraveghea pe centrul înaintaş advers, pe care îl stopează cînd acesta înaintează cu mingea. ( < engl. stopper)
 561
STO-STR
 stor s.n. perdea pentru ferestre care se ridică sau se lasă ou ajutorul unui it sort sau cu o sfoară specială. (< fr. stGre, cf. ,it. stora) sttfrax s.n. (chim.) răşină naturală mirositoare, obţinută din sucul unor arbori exotici. (< fr. stora.x) storna vb. 1. tr. (cont.) a rectifica o înregistrare gjeşit tăcută în jurnalul de contabilitate, introducînd-o in rubrica ei oorcclă. ( < it. stornnre) st6rno s.n. (cont.) stornare; sumă st ornată . ( < i(. stor no) stovaînă s.f. (chim.) ester folosit pentru anestezii locale, (fr. stovaine) strâkic adj., s.m. şi <. (cel) care. are ochii crucişi, încrucişaţi. (< fr. strabique) strai)ism s.n. (mod.) infirmitate, boală în care unul din ochi sc îndepărtează in volan! ar do axa vizuală; privire încrucişată. (< fr. strabisme) straboîîii'tru s.n. (med.) instrument pentru determinarea gradului de deviaţie a ochilor atinşi de strabism. ( < fr. ztru borne (re, cf. gr. strcibos — stiabie. metr oii — măsură) st-rabotomie s.f. (mea.) operaţie făcută la muşchii ochiului pentru corectarea strabismului. ( < fr. strabotomie, cf. gr. slrcibo.ţ — strabio, tome — secţiune) stradă s.i. 1. drum (.pavat) caie trece prin interiorul unui oraş printre case sau printre ziduri. 2. locuitorii unei străzi. (< it. strada) siradeift s.f. stradă mică; străduţă. (< it. st radei la) strai s.n. (mar.) pavîmă cu care se. leagă partea superioară a catargului de proră. ( < cf. it. stmglio, engl. stay) strangula vb. 1. 1. tr. şi refl. a (se) sugruma. a (se) gilui. 2. tr. a înăbuşi, a sufoca. 3. tr. a reduce diametrul unei conductc. ( < lat. strangulare) strangulat adj. mort prin strangulare: gîtuit. O (med.) bernie sirangulatâ — hernie cauzată de gîtuirea intestinului. ( < strangu In) strangulai i«t s.f. (mr) strangulare, (cf.
 lat. s:ra»<!n hi Ho. fr. strongulation ) straniu adj. ■ ‘id^sen adv.) ciudat, neobişnuit. bi>ar. (< it. strania) strapontin s.n. scaunul din faţă al unei trăsuri, cnre se poate ridica şi lăsa în jos. Q scaun asemănător celui descris mai sus.ca re se aşază la marginea rîmiuriior de scaune (pe interval) în să 1 iio de sectacol. (cf. fr. strapontin, it. slrapon t>)>o) stras s.n. substanţă sticloasă care imită diamantul şi alle pietre preţioase. (< fr. sfrnss, cf. Stras, n.p.) stratagemă s./.l. manevră folosită în război pontru a înşela pe inamic *2. şiretlic, şiret en ie, teri ip, m an ieră ingenioasă. (cf. fr. s!ratu(jhn<'. Int., f?r. stratagema) stratamefru s.n. (tehn.) instrument cu ajutorul căruia se pot măsura, într-o sondă, înclinarea şi direcţia straturilor geologice. (< fr. stratametre, cf. gr. $traton — strat, imetron — măsură)
 strateg s.m. 1. (ist.) titlu dat generalilor care aveau conducerea treburilor militare în vechea Atenă. 2. comandant de oşti cunoscător al strategiei, (cf. fr. stratege, lat. strategus, gr. strate-yos < s tru tos — armată, ago — a conduce)
 strategic adj. de strategie; care priveşte strategia, o conform regulilor strategiei. • foarte important, esenţial din punctul de vedere al strategiei, (cf. fr. strategique) strategie s.f. 1. (mii.) arta de a conduce un război; disciplină militară care studiază marile operaţii de război şi pregăteşte planurile marilor bătălii. 2. (fig.) ştiinţă a conducerii luptei revoluţionare a proletariatului, prin determinarea direcţiei principale a atacului pe care trebuie să-l dea proletariatul în etapa respectivă a revoluţiei şi prin elaborarea planului de repartizare şi de utilizare justă a forţelor revoluţionare. 3. (fig.) arta de a folosi cu dibăcie toate mijloacele disponibile, în vederea asigurării succesului într-o luptă, (of. fr. straidgio, lat., gr. strategia) stratifică vb. I. tr. şi refl. 1. (geol.) a (se) aşeza, a (se) depune în straturi; a determina o stratificare. 2. a da sau a lua formă de..., a (se) aşeza în straturi suprapuse, (cf. it. stratificare, fr. stra. tifier)
 stratificare s.f. faptul de a (se) stratifica.
 •     (oenl.) aşezarea rocilor sedimentare în straturi suprapuse: foi maţ ie de roci sedimentare cu mai multe straturi suprapuse. © (agr.) punerea seminţelor sau a butaşilor în straturi succesive alternate cu nisip, în scopul păstrării lor si al favorizării germinaţiei sau înrădăcinării. (< stratifica) stratificaţi? s.f. (geol.) stratificare, (cf.
 fr. stra ti ficat ion ) stratigrafie adj. referitor la stratigrafie, de stratigrafie (< fr. stratigraphique) stratigrafie s.f. parte a geologiei care studia/.;'i determinarea vîrstei şi a succesiunii rocilor sedimentare. (< fr. stra ti gr a phie) stratosfera s.f. cea mai înaltă regiune a atmosferei, aflată deasupra tioposfe-rei. ( < fr. stra tos pliere) stratosferie adj. referitor la stratesferă, din stratosfera. • (despre aeronave) care poate executa zboruri in strato-sferă. ( < fr. stratosptu-rique) strntostat s.n. (ar.) aerostat cu nacelă ermetică destinat zborurilor stratosfe-rice. ( < germ. Stratostat) stratiis s.n. (met.) tip de nori care se găsesc la mică altitudine, format din-tr-uu strat uniform, asemănător coţii. (< fr. stratus, cf. lat. stratus — strat) streptoeid s.n. medicament folosit contra streptococilor, (cf. fr. strcpto[co-que], lat. caedere — a ucide) streptococ s.m. (med.) bacterie de formă rotundă, care se găseşte în grupuri dispuse ca nişte lănţisoare, în ma-
36
STR-STR
 562
 terii descompuse, fiiiiu agentul patogen al inflamaţiilor purulente. (< fr. streptocoque, cf. gr. streptos — răsucit, kokkus — grăunte) streptococic adj. cu streptococi, provocat de streptococi. ( < fr. streptococcique) streptomicină s.f. (med.) substanţă anti-biotică cristalizată folosită în tratamentul unor boli (infecţioase). (< fr. streptomycine)
 striat adj. care are striaţii. O (anat.) muşchi striaţi = muşchi constituiţi din fibre lungi. (cf’. fr. strie, lat. striatus)
 striâţie s.f. dungă, linie foarte fină, în relief, paralelă cu alte dungi asemănătoare. • (la pl.) sistem de asemenea dungi. ( < fr. striation) stricnînăs./. (chim.) alcaloid foarte toxic extras din nuca vomică şi întrebuinţat în medicină ca tonic general. (< fr. strychnine, cf. gr. slrychnos — nucă vomică)
 strict adj. care nu admite excepţie, abatere; riguros, exact; (p. ext.) sever, aspru. (cf. fr. strict, lat. stricius < stringo — a strînge) stricteţe s.f. însuşirea dc a fi strict; rigurozitate, asprime, severitate. (< strict)
 8tricturâ vb. I. tr. a micşora secţiunea unei conducte pp o anumită porţiune din lungimea ei. (< stricturâ) stricturâ s.f. (med.) strîmtarc, stringcre a unui canal sau a unui orificiu al organismului, în urma unei boli. (cf. germ. Striktur, lat. stricturâ) strident adj. (despre sunete) ascuţit, tare, ţipător, pătrunzător; (p.ext.) neplăcut, supărător. • (despre culori) bătător la ochi, ţipător. • (fig.) izbitor. (< fr. strident, cf. lat. stridere — a ţipa) stridenţă s.f. însuşirea a ceea ce este strident. O sunet, culoare, ton strident, (cf. fr. stridence) stringendo adv. (muz.) din ce în ce mai grăbit; grăbind. (< it. stringendo
 <     stringere — a accelera) stringent adj. care se impune în mod imperios; presant, (cf. it. stringente) stringenţa s.f. însuşirea de a se impune cu necesitate, de a fi stringent, (cf. it. stringenza)
 strobii s.m. (bot.) con sau fruct compus al coniferelor. ( < fr. strobile, cf. gr. strobilos — obiect în spirală^ stroboscop s.n. (fiz.) aparat optic care permite observarea anumitor mişcări rapide, servind la studiul mişcării periodice a unui corp. (< fr. stroboscope, cf. gr. strobos — întoarcere, skopein — a examina)
 stroboscopîe s.f. (fiz.) metodă dc cercetare a mişcărilor periodice constînd Iu observarea lor la intervale de timp regulate. (< fr. stroboscopie) strofdnt s.m. (bot.) arbust tropical din ale cărui seminţe se extrage o substanţă foarte toxică, folosită în medicină. (< fr. strophante)
 strofantînă s.f. (chim.) substanţă foarte toxică, care se extrage din seminţele unui arbust tropical şi care este întrebuinţată în medicină ca sedativ şi ca tonic cardiac. (< fr. strophantine) strofă s.f. fiecare dintre diviziunile unei poezii (lirice), formată din mai multe versuri. • (în tragedia greacă antică) partea cîntată de cor în timp ce se deplasa de la stînga la dreapta scenei. (< lat. stropha < gr. strophe, cf. it. strofa, fr. strophe)
 strongil s.m. (zool.) vierme parazit care provoacă în organismul animalelor domestice boala numită strongiloză. (< fr, strongyle) strongiloză s.f. (vet.) boală a animalelor domestice cauzată de viermele parazit numit strongil şi caracterizată prin inflamarea aparatului digestiv şi a celui respirator. (< fr. strongylose) stronţiână s.f. (chim.) oxid şi hidrat de stronţiu, obţinut din stronţianit şi folosit la rafinarea zahărului şi la fabricarea sărurilor de stronţiu. (< fr. s tron li ane) stronţianit s.n. (min.) carbonat natural de stronţiu, care se găseşte în natură sub formă de mici cristale prismatice transparente şi din care se obţine stron-ţiană. ( < fr. strontianite) strdnţiu s.n. (chim.) metal alb-argintiu asemănător calciului, care se găseşte în natură sub formă de celestină şi stronţianit. (< fr. strontium) structură vb. I. tr. a da o (nouă) structură, a organiza. ( < fr. structurer) structural adj. 1. privitor la structură, de structură, al structurii. 2. (chim.: în expr.) formulă structurală ~ formulă care reprezintă compoziţia unei combinaţii şi legătura atomilor din moleculă, (cf. fr. structural) structuralism s.n. (lingv.) curent în lingvistica contemporană care susţine principiul unităţii interne a structurii limbii, priveşte limba ca pe un sistem de relaţii fonetice şi gramaticale care se condiţionează reciproc, dar studiază limba independent de istoria poporului, (cf. fr. structuralisme) structuralist adj. privitor la structuralism. // s.m. adept al structuralismului, (cf. fr. structuraliste) structură s.f. I. 1. (tehn.) fel de construcţie (la un edificiu, la pod etc.). 2. mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp. • dispoziţia relativă a atomilor în molecula unei substanţe. • modul de grupare a moleculelor intr-o substanţă minerală. 3. modul de aşezare între ele a părţilor corpului animal sau vegetal, sau ale ţesuturilor. • (psih.) conformaţie, factură, formaţie. 4. fel de alcătuire a unei compoziţii, a unei opere literare. O structură gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziţii şi fraze. II. mod de organizare a societăţii din punct de vedere economic, social,
 563
STU-SUB
 politic şi cultural; orînduir*. # mod de organizare a oricărei ramuri de producţie. (cf. fr. structure, lat. structura
 <    struere — a clădi) stuc s.n. (constr.) mortar de ipsos amestecat cu praf de marmură, clei şi diverse substanţe colorante, care prin uscare şi lustruire devine asemănător marmurii. (cf. it. stvcco, fr. stuc) stucât adj. (rar) lucrat din stuc, ornat cu stucaturi. (< it. stuccalo) stucat6r s.m. meseriaş care execută lucrări de stucatură, (cf. fr. stucateur) stucatură s.f. (constr.) ornamente făcute în relief din stuc, în interiorul clădirilor. (< it. stuccatura) student s.m. şi f. cel care urmează cursurile unei facultăţi sau ale unui institut de învăţămînt superior. ( < it. studente) studenţesc adj. de student, al studenţilor.
 (cf. it. studentesco) studenţie s.f. timpul cit cineva este student; stare, viaţă destudent. ( <student) studenţîme s.f. totalitatea studenţilor;
 mulţime ele studenţi. (< student) studii vb. I. tr. 1. a se om pa cu munca de cercetare; a învăţa. 2. a supune studiului ştiinţific, a cerceta.# a observa, a cerceta cu atenţie. (< it. studiare) studio s.n. 1. cameră de studiu sau de lucru a unui artist, a unui fotograf etc.
 •    pat, divan prevăzut cu o ladă pentru păstrarea lenjeriei şi cu etajere pentru cărţi. 2. cameră, începere amenajată special in vederea reproducerii cît mai perfecte, cu ajutorul microfonului, a programelor de radio. O studio cinematografic = ansamblu de clădiri, instalaţii şi amenajăii speciale, care deservesc procesul de turnare a filmeloi. (cf. fr., engl. studio)
 studios adj. caie studiază cu sîrguinţă, cu plăcere; înclinat către stuc*ii. (cf. it. studioso) studiu s.n. 1. faptul de a studia; muncă intelectuală care are ca scop însuşirea de cunoştinţe speciale, aprofundate.
 •    cercetare, examinare amănunţită şi aprofundată a Unei probleme, a unui fenomen etc. 2. lucrare, operă ştiinţifică. 3. schiţa unui desen, a unei sculpturi proiectate. • bucată muzicală compusă mai ales pentru exerciţii. 4. materie de învăţămînt. (it. studio, cf. fr. 4tude)
 stupefacţie s.f. uimire extraordinară, uluire, încremenire; stupoare, (cf. fr. stupefaction, lat. stupefactio) stupefia vb. I. tr. a uimi, a ului, a năuci. (< fr. stupefier, cf. lat. stupefacere < stupor — uluire, facere — a face) stupefiant adj. 1. care uimeşte, uluitor. 2. (med.; şi subst., n.) (substanţă) care dă organismului o stare de amorţeală, produetnd o stare de euforie trecătoare. ( < fr. stupefiant) stupid adj. 1. (adesea adv.) lipsit de sens, de raţiune; absurd. 2. (despre oameni) idiot, prost, mărginit, tîmpit. ( cf. fr. stupide, lat. stupidua)
 stupiditate s.f. 1. însuşirea de a fi stupid ; tîmpenie, prostie, imbeciiilale. 2. faptă sau vorbă de om stupid; frază lipsită de conţinut, (cf. fr. slupidile, lat. stu-piditas)
 stupoare s.f. 1. stupefacţie. 2. (med.) stare deprimantă care apare in unele psihoze, ducind la amuţire şi imobilitate completă. ( < fr.stupeur, cf. lat.sfu.porJ sturion s.m. (zool.; la pl.) familie de peşti cu corpul acoperit de plăci osoase;
 (la sg.) peşte care face parte din această familie.
 suav adj. care produce o impresie plăcută asupra auzului sau a mirosului; delicat, fin, gingaş, (cf. fr.suare, lat.suauis> suavitate s.f. însuşirea a ceea ce este suav; delicateţe, fineţe, gingăşie, (cf. fr. suavi te, lat. suavi tas) siihoiimentâ vb. I. tr. si refl. a (se) alimenta insuficient. ( <sub- -(- alimenta) subalimentâţie s.f. subalimentare. (< sub- + alimentaţie) subalpin adj. care se găseşte în regiunea imediat inferioară celei alpine; care se află la poalele unor munţi; caracteristic unei asemenea regiuni, (cf. fr. subalpin)
 subaltern adj., s.m. şi /. (cel) care este subordonat altuia mai mare în grad. (cf. fr. subalterne, lat. sub — sub, alter — altul) subalternâro s.f. (log.) raport după care din adevărul judecăţii universale reiese adevărul judecăţii particulare corespondente, iar din înlăturarea judecăţii particulare rezultă înlăturarea judecăţii universale corespondente. ( < sub- + alternare)
 subaprecia vb. I. tr. a aprecia, a preţui (pe cineva sau ceva) mai puţin decît valorează; a greşi în aprecierea unei situaţii, diminuîndu-i importanţa. (< sub- -f- aprecia)
 subârbă s.f. (mar.) parîmă care susţine bompresul unei nave. (cf. fr. sous-barbe) subarboret s.n. (silv.) totalitatea arbuştilor care cresc într-un arboret. (< sub- 4- arboret)
 subarbust s.m. (silv.) arbust mai mic de 1 metru, (după fr. sousarbrisseau) subatomic adj. (fiz.:     despre particule)
 care se află 111 atom. (cf. fr. subatomique) subcarpatic adj. situat in regiunea imediat inferioară celei carpatice. (< sub-+ carpatic) subehiriăş s.m. şi /. cel care închiriază (o parte'dintr-)un imobil de la alt chiriaş. (după fr. sous-locataire) subclasă s.f. (biol.) diviziune imediat inferioară clasei, (cf. fr. sous-classe) subciavicufâr adj. situat sub claviculă.
 (cf. fr. sous-claviculaire) subcomisar s.m. funcţionar al vechii poliţii care era inferior cu un grad comisarului. (după fr. sous-commissaire) subcomisie s.f. parte a unei comisii însărcinată cu examinarea şi conducerea unui număr mai redus de iucrări. (cf. fr. sous-commission)
SUB-STJB
664
 subconştient s.n. (psih.) substrat al conştiinţei, cuprinzînd idei şi impresii care au fost odată în lumina conştiinţei şi care rămîn confuze pînă l:i o revenire în sfera conştiinţei clare. (cf. fr. subcon-scienl)
  subcontrarietate s.f. (log.) raport între o judecată particular-afirmat ivă si una particular-negativă, care au acelaşi subiect şi acelaşi atribut.. (< sub- 4-contrarietate) subcorticâl adj. (ancit.). situat, aflat sub scoarţa creierului, (după fr. sous-cof'tical)
  subcutanat adj. (anat.) situat sub piele. O care pătrunde sub piele, care se face sub piele, (după fr. sous-culane) subcutaneu adj. subcutanat, (după fr. sous-cutane)
  subdlvide vb. IHt tr. (rar) a subîmpărj i, a fragmenta, (cf. fr. sous-diviser) subdivizionar adj. rezultat dintr-o subdiviziune.
  subdiviziune s.f. parte obţinută prin împărţirea unei părţi dintr-un lot deja împărţit; subimpărţ ire. (cf. tr. sous-dici-sion)
  Rubdominântă s.f. (muz.) treapta a patra a unei game diatonice; notă imediat inferioară dominantei, (după fr. sous-dominante) subestima vb. T. tr. a subaprecia, a subevalua. (după fr. sous-estimer) subetâ.j s.n. (geol.) succesiune de straturi corespunzi iul unei subdiviziuni a unui etaj geologic, (după fr. sous-etage) subevalua vb. I. ir. a preţui sub valoarea reală; a subestima, a subaprecia, (cf. fr. sous-evaluer) subfilială s.f. secţie a unei întreprinderi sau instituţii, mai mică decît filiala. ( < sub- -f fi Hală) subgrupă s.f. subdiviziune a unei grupe.
  ( < sub- + grupă) subiect s.n. 1. materie, chestiune de care se ocupă cineva, despre carc se vorbeşte.
  •   pricină,.motiv. • acţiunea, înşirarea faptelor care constituie fondul, conţinutul unei opere literare, artistice. 2. (gram.) partea principală a unei propoziţii care indică cine îndeplineşte acţiunea verbului sau despre cine se vorbeşte în propoziţie. • (\oj.) parte, termen al unei judecăţi despre care se afirmă sau se neagă ceva. 3. fiinţă înzestrată cu conştiinţă şi voinţă. (< lat. subjectus) subiectiv aăj. 1. care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate. 2. (fii.) bazat exclusiv pe conştiinţa individuală; care neagă realitatea obiectivă, (cf. lat. subjectivus, fr. subjectif)
  subiectivism $.??. 1. (fii.) orientare filozofică idealistă care neagă existenta lumii obiective, eonsiderînd conştiinţa individului ca singura realitate. 2. atitudine personală, părtinitoare faţă de cineva sau de ceva. (cf. fr. subjecti-visme)
  subiectivist adj. 1. care are tendinţe de subiectivism (1), carc aparţine subiectivismului. 2. (arte) cu caracter personal. /./ s.m. şi /. adent al subiectivismului. (cf. fr. subjer(ivisme) subiectivitate s.f. caracterul a ceca ce este subiectiv:     atitudine subiectivă,
  (cf. fr. subjectiriie > subieetiviză vb. I. tr. a înfăţişa, a prezenta (ceva) în felul de a |>ri\i personal; a da un caracter personal, (cf. fr. subjecter)
  subintitula vb. I. tr. (rar) a da un titlu secundar unei scrieri (carc să apară lingă cel principal). (< sub- inliiula) xwbitadj. (adesea adv.) care vine deodată, pe neaşteptate, brusc: neprevăzut, inopinat. (< fr. subit, cf. lat. subitus) subîmpnrţi vb. IV. Ir. a împărţi o parte dintr-un întreg deia împărţit, in mai multe părţi mai mici; a subdivide. (< sub- -f ’împărţi, după fr. aubdiviser)
  subînchiriâ vb. T. tr. a da cu chirie un imobil (sau o parte dintr-un imobil) închiriat, pe bcama sa. O a închina o parte dintr-un imobil de la locatarul principal. (< sub- -j- închiria, după fr. sous-lover)
  subînţelege vb. III. refl. a lăsa să se înţeleagă, a se înţelege de la sine. ( < sub- -i- înţelege, după fr. sous-cnten-dre)
  subînţeles adj. care reies»; sau se înţelege de la sine. /./ s.n. (în expr.) a corbi cu subînţeles = a face anumite aluzii. (< subînţelege) subjac«*nt adj. (rar) situat dedesubt, (cf. fr. subjacent, lat. subjacere — a fi culcat dedesubt) subjonctivs.n. (gram.) i-onjuncî iv. ( < fr. subjonctif, cf. lai. *ubjunctivuz < sub-jungere. — a subordona) subjugă vb. 1. tr. 1. a supune cu forţa (o ţară, un popor); a robi. 2. a răpi libertatea şi independenţa cuiva; a domina, a supune (din punct de vedere moral), (după fr. subjuguer) sublim adj. aflat la un înalt grad de perfecţiune, de desăvîrşire morală sau intelectuală; superi-. înălţător. • de o perfecţiune, de o-frumuseţe neîntrecută. li s.n. forma cea mai înaltă a perfecţiunii. (cf. fr., it. sublime, lat. subli-mis — ridicat) sublima vb. I. intr. (ii:.; despre substan-te) a trece din stare solidă direct în stare gazoasă sau invers. £ a trece direct din stare cristalină în stare de vapori şi apoi din nou în stare de cristale.’ prin condensarea vaporilor. ( < fr. sublimer) sublimat s.n. (chim.) produs obţinut prin sublimare, o sublimat corosiv = sare albă cristalizată, solubilă in apă, foarte toxică, întrebuinţată ca dezinfectant, (cf. fr. sublime) sublimitate s.f. (rar) caracterul a ceea ce este sublim; perfecţiune, desăvîrşire. (cf. fr. sublimite)
565
SUB-SUB
  subMnsruâl adj. fanat.) aflat sub limbă.
 (< ir. suiiiiuynui) sublinia rb. î. tr. 1. a trage una sau mai multe linii sub uii text scris, pentru a-1 scoate în evidentă. 2. a pune în evidenţă, a accentua, a întări, a releva, (după fr. snuligner) sublocotenent s.m. cel dintîi grad de ofiţer în armată ; ofiţer care are acest grad. (d u p ă f r. so u s- li ev ten ant) submarin adi. aflat sub suprafaţa sau la fundul marii. ® care se întîmplă sub apă. II s.n. (mar.) navă special construită. pentru a pui ea naviga şi sub apă. (cf. fr. sous-marin)
 submediântă s.f. (muz.) treapta a doua a unei game. (cf. fr. sous-mediantc) submersibil adj. adaptat astfel îneît să poată pluti sub apă. // s.n. (mar.) submarin. (< fr. submersible, cf. lai. submersus — scufundat) submers hme s.f. 1. scufundare în apă (a unui corp). 2. (agr.) metodă de irigaţie întrebuinţată îri culturile de orez, constînd din acoperirea solului cu un strat de apă. (cf. fr. submersion, lat.
 Sllb ii Ui S (O )
 submina vb. I. ir. a dărîma: a ataca, a lovi (pe ^ub ascuns prin intrigi şi uneltiri). (< sub- ■ mina) submultiplu s.m. I. (mat.) mărime care intră de un număr exact de ori într-o mărime mni mare. 2. fiecare, dintre subdiviziunile, nsiitât Mor, în sistemul de măsuri şi greutăţi, (după fr. sous-multiple)
 subnutrit adj. subalimentat. (< sub- -nutri t)
 subnutriţie s.f. subalimentaţie. (< sul-nutriţie)
 subordin s.n. (biol.) subdiviziune a unui ordin, (după fr. sons-ordre) subordine s.f. (in expr.) în subordine — inferior, de rang mai mic, sub conducerea cuiva. (< sub- —• ordine, după fr. sons-ordre)
 subordona vb. f. tr. a face ea un lucru să depindă de altul; a hotărî, a determina o ordine de dependenţă de la inferior la superior: a supune. { < l'r. subordonner > subordonare s.f. acţiunea de a subordona Si rezultatul ei: dependenţă, supunere.
 •  (r/rum.) dependenţă a unei propo/.iţ ii de alta.
 subordonat adj. aflat în subordine: dependent de cineva sau de ceva. O propoziţie subordonata — propoziţie secundară dependentă de regentă, ils.m. şi /. inferior; subaltern, (cf. fr. subordona e)
 subpoiâr adj. aflat într-o regiune imediat apropiată de unul din cele două cercuri polare. (< snb- --- }>olar. cf. germ. suo polar)
 subpresitine s.f. presiune mai joasă decît, o anumită presiune dată. ( < sub- ---presiune, după germ. Unterdruch) subprodus s.n. (tehn.) material obţinut în procesulde fabricaţie al altul material; produs secundar. (< sub- + produs)
  subretă s.f. fată angajată într-o casă pentru anumite treburi de gospodărie.
  ( < fr. soubrette) subroga vb. I. tr. şi refl. (jur.) a înlocui pe cineva în exeicitarea anumitor drepturi sau obligaţii; a substitui.
  ( < fr. subroger, cf. lat. subrog are) subscrie vb. III. 1. tr. a semna, a aproba semnînd (un act), a iscăli; (p. ext.) a-şi 'da consimţămîntul, a încuviinţa. 2. intr. a face, a aduce o contribuţie bănească (semnînd si o listă specială), (după lat. subscribere, fr. souscrire) subscripţie s.f. faptul de a subscrie. • sumă de bani cu care se angajează cineva, în baza unei semnături, să contribuie la o operă de interes public sau particular. (cf. lat subscripţia, fr. souscription) subsecretar s.m. (în vechea organizare administrativă, astăzi în unele state; în expr.) subsecretar d* stat = înalt, funcţionar, care conduce un depart ament sau o par t e d i n a d m i n i s I r a j i a c c n t ra 1 ă ca d e legat al minisliului de'care depinde. (< sub- -f secretar, după fr. sous-secretaire) subsecretariat s.n. funcţia şi rangul de subsecretar de stat.. ( < sub- secretar in t. după ir. sous-sccrttariat) subsectie s.f. subdiviziune imediat inferioară unei secţii (într-o instituţie sau într-o întreprindere). ( < sub- -j- secţie) subsecvent adj. (rar) care urmează, care vine după (ceva); (p. ext.) care decurge din... (< fr. subsenuent. cf. lat. subse-quens)
  subsemnat s.m. şi /'. (de obicei articulat, iu formule de cereri etc.) cel care semnează (mai jos) un text, o cerere scrisă etc.: subscris, (după fr. soussigne) subsnlv'nţă s.f. (met.) mişcare dc coborîre a unor mase de aer atmosferic, însoţită de încălzirea aerului. • (geol.) coborîre ivpeîală discontinuă a fundului unei mări. unde se acumulează depozite sedimentare de grosime mare. (cf. fr. subsidence, lat. subsidenlia — sed imcnl)
  subsidiar adj. care întăreşte un argument principal intr-.r discuţie; care vine, care se adaugă la ceva în al doilea rînd, ca element secundar: complimentai-, auxiliar, secundar. O în subsidiar = în al doilea rînd. pe lîngă aceasta. (< fr. subsidiar,re. ef. lat. subsidiu, t ins < suhsid’iis — ajutor) subsidiu s.n. (depr.; de obicei la pl.) ajutor, subven} ie*în bani dată în regimul ile eapitp iiste unei persoane, unei inst ituţii eh>. (cf. fr. subside, lai. .s uhsidiunrt) subso! s.n. l. partea imediat inferioară solului, de sub suprafaţa pămîntului; totalitatea rocilor aflate sub nivelul solului. 2. (constr.) parte a unei clădiri aflată sub nivelul solului. 3. loc în partea de jos a paginilor unei căiţi, unde se tipăresc note explicative. • partea de jos a unei pagini de ziar, unde se publică pe întreaga lungime a foii recenzii, articole literare sau ştiinţifice etc. (cf. fr. sous-sol)
STJB-SUB
 566
  subsonic adj. care «p petrece cu o viteză mai mică decît viteza sunetului, (cf.
  fr. subsonique) subspecie s.f. (biol.) subdiviziune imediat inferioară speciei. ( < sub- + specie)
  substantiv adj. (chim.; în expr.) coloranţi substantivi = materii colorante care vopsesc direct fibrele textile, în special cele vegetale, fără ajutorul mordanţilor. //s.n. (gram.) parte de vorbire, flexibilă, care denumeşte fiinţe, lucruri, acţiuni, stări etc. ( cf. lat. substantivus, fr. substantif)
  substantivă vb. I. tr. (gmm.) a folosi cu funcţie de substantiv un cuvînt care are o altă categorie gramaticală. • refl. a se transforma în substantiv, (cf. fr. substantiver)
  substantival adj. (gram.) care ţine de substantiv sau de natura lui. • (adv.) în funcţie de substantiv, ca substantiv, (cf. fr. substantival) substantiviza vb. I. tr. şi refl. (rar) a (se) substantiva. (< substantiv) substanţă. s.f. 1. (chim.: fiz.) corp care are o compoziţie şi o structură chimică omogenă. • materie. 2. (in filozofia premarxistă) esenţa; baza invariabilă a tot ceea ce există, în opoziţie cu proprietăţile variabile ale diferitelor lucruri. 3. (fig.) partea fundamentală, constitutivă, a unui lucru; esenţă, esenţial. (< fr. substance, cf. lat. sub-stanţia)
  substanţial adj. 1. esenţial, principal.
  •   important, însemnat, mare. • (fig.) bogat în idei, plin de miez. 2. (despre alimente) bogat în substanţe hrănitoare ; nutritiv, consistent. 3. (fii.) care aparţine substanţei (2.) (cf. fr. subsiantiel) substanţialitate s.f. însuşirea a ceea ce este substanţial, (cf. fr. substanţialite) substâţie sf. staţie secundară, auxiliară, inteimediară. ( < sub- -f staţie, după fr. sous-station)
  substituent s.m. (rar) substanţă care poate înlocui o altă substanţă cu care are proprietăţi asemănătoare. (< substitui)
  substitui vb. IV. tr. şi refl. a (se) situa în locul altuia; a înlocui. 6 tr. (jur.) a desemna o a doua persoană care să primească donaţia sau să moştenească averea în lipsa (sau la decesul) primului beneficiar, (cf. fr. substituer, lat. sub-stituere)
  substitut s.m. l.cel care ţine locul altuia. 2. produs industrial care înlocuieşte un produs mai vechi. (cr. fr. substitut, lat. substitutus) substituţia s.f. substituire. înlocuire. O (mat.) metoda substitutiei — metodă de rezolvare a unui sistem dc ecuaţii algebrice, care constă în înlocuirea unei necunoscute dint-r-una din ecuaţii cu valoarea ei, dedusă din cealaltă ecuaţie. • (chim.) înlocuirea unui atom sau a unui radical dintr-o moleculă printr-un alt aton} sau prin alt radical.
 •    (lingv.) înlocuire a unui sunet prin altul. • dispoziţie prin care un moştenitor este obligat să transmită, la moartea sa, bunurile moştenite unei persoane desemnate ca succesorul său obligatoriu, (cf. fr. substitution, lat. substitutio)
 substrat s.n. 1. (fii.) baza materială a diferitelor proprietăţi ale unui obiect; baza materială a unităţii, a omogenităţii diferitelor obiecte. • conţinut. 2. strat peste care s-a aşezat un alt strat. 3. (chim.) substanţă chimică asupra căreia acţionează un ferment.
 4.   (fig.) cauză adevărată (dar ascunsă) a unei acţiuni etc. ( < fr. substratum) subsuma vb. I. tr. a include, a încadra, a subordona o noţiune în sfera altei noţiuni mai largi. (< fr. subsumer) subtensiune s.f. (fiz.) tensiune electrică inferioară, mai .joasă decît o tensiune dată. (< sub- + tensiune, după fr. sous-tension)
 subteran adj. aflat sub nivelul solului; de sub pămînt. • care se face, se execută sub pămînt. • (fig.) ilegal; secret.//s.n. mină. (după fr. souterrain) subterana s.f. încăpere, galerie aflată în întregime sub pămînt; excavaţie subterană. (< subteran) subterfugiu s.n. mijloc abil, îndemînatic de a ieşi dintr-o încurcătură, (cf. fr. subterfuge, lat. subterfugium) subtil adj. 1. care prinde şi redă cele mai fine nuanţe; fin, ascuţit, pătrunzător, ager. 2. greu de pătruns, de înţeles datorită unei fineţi profunde. • care tratează despre chestiuni grele, abstracte. 3. (rar) foarte subţire, uşor. (< fr. subtil, cf. lat. subtilis) subtilitate s.f. 1. însuşirea a ceea ce este subtil. 2. (de obicei la pl.) raţionament, judecată subtilă, (cf. fr. subtilite) subtiliza vb. I. 1. tr. a face subtil, fin, pătrunzător. 2. intr. a folosi subtsilităţi, a avea mult rafinament. 3. tr. (argotic) a face ceva să dispară pe nesimţite; a sustrage, a fura. (< fr. subtiliser) subtitlu s.n. al doilea titlu (de obicei mai lung), care completează titlul principal sub care stă scris. (< sub- -f- titlut după fr. sous-titre) subtons.n. (muz.) ton suplimentar, mai jos decit cel fundamental. (< sub- + ton)
 subtropical adj. (geogr.) care este situat în zona dintre tropice şi 40 grade latitudine nordică şi sudică: (despre climă, vegetaţie etc.) caracteristic pentru aceste zone. (cf. fr. subtropical) subunităr adj. (mat.; despre numere sau despre fracţii) cu o valoare mai mică decit unitatea. ( < sub- -4- unitar) subunitate s./. subdiviziune a unei unităţi mililare, administrative, economice, comerciale etc. (< sub- + unitate) suburban adj. care se află în suburbie, în împrejurimile oraşului; de (la) suburbie. O comună suburbană — comună situată in apropierea unui oraş, de
 667
 care depinde din punct de vedere administrativ . # (dtspre mijloace dc transport) care circulă în împrejurimile oraşului.
 ( < fr. suburbain, cf. lat. suburbanus) suburbie s.f. cartier situat la marginea unui mare oraş. • comună suburbană.
 ( < lat. suburbium) subvenţie s.f. ajutor bănesc acordat (de stat) unei persoane, unei instituţii etc. (cf. fr. subvention, lat. subventio) subvenţiona vb. I. tr. a da o subvenţie; a susţine cu subvenţii. (< fr. subven-tionner)
 subversiv adj. care periclitează, subminează ordinea de stat. (< fr. subversif, cf. lat. subvertere — a întoarce) subzista vb. I. intr. 1. a rămîne în vigoare; a dăinui. 2. a avea mijloace dc existenţă, a trăi. (< fr. subsister, cf. lat. subsistere)
 subzistent adj. care subzistă, care se menţine, (cf. fr. subsistant) subzistenţă s.f. ceea ce serveşte la întreţinere; hrană. (cf. fr. subsistance, lat. subsistentia)
 suc s.n. 1. lichid care se găseşte în ţesuturile plantelor, mai ales în fructe. 2. orice lichid, în afară de sînge, care se află în corpul animalelor. 3. unele secreţiuni digestive la om şi la animale. (< fr. suc, it. succo, cf. lat. succus)
 succedă vb. I. intr. 1. a urma imediat, a veni după, a lua locul cuiva. • refl. a veni, a urma unul după altul. 2. (jur.) a moşteni. (< fr. succeder, cf. lat. succedere) succedaneu s.n. (rar) medicament care poate fi substituit altuia. • substanţă analogă altei substanţe, pe care poate să o înlocuiască. (< fr. succidane, cf. lat. succedaneus) succes s.n. reuşită, izbîndă; rezultat bun. O cu succes = cu rezultate bune, foarte bine. • primire favorabilă făcută de public unei opere literare, unui spectacol etc. (< fr. succes, it. successo, lat. successus) succesibil adj. (jur.; în expr.) gr&d succe-sibil = grad de rudenie care dă drept la moştenire, (cf. fr. successible, lat. succedere — a moşteni) succesiune s.f. 1. înşiruire, şir de persoane, de lucruri, de fapte etc. 2. (jur.) moştenire. • avere lăsată ca moştenire, (cf. fr. succession, lat. successio) succesiv adj. (adesea adv.) care se succede neîntrerupt. • progresiv, treptat, (cf. fr. successif, lat. successivus) succesor s.m. şi /. 1. cel care urmează în locul altuia (într-o funcţie, într-un rang etc.). 2. (jur.) moştenitor, (cf. fr. successeur, lat. successor) succesoral adj. de succesiune, privitor la succesiune, (cf. fr. successoral) succin s.n. chihlimbar. (< fr. succin, cf. lat. succinum) succint adj. spus, exprimat pe scurt, cu puţine cuvinte; concis. (< fr. succinct, cf. lat. succinctus)
                                                                                    SUB-SUD
 sucombă vb. I. intr. (liv.) a muri, a deceda.: a pieri. • (fig.) a fi zdrobit, învins. ( < fr. succomber, cf. lat succum-bere)
 suculent adj. cu suc mult, zemos; savuros şi hrănitor. • (fig.) plin de miez, de valoare; bogat în conţinut, (cf. fr. suculent, lat. succulentus) suculentă s.f. (adesea fig.) însuşirea de a.» fi suculent. • savoare, gust. (cf. fr. succulence) sucursală s.f. întreprindere comercială, bancară etc. subordonată unei alte întreprinderi similare; filială. (< fr. succursale, cf. lat. succursus — ajutor) sud s.n. 1. unul dintre cele patru puncte cardinale principale, care se află în partea opusă nordului; miazăzi. 2. parte a globului, a unui continent etc. aşezată spre sud (1). ( < fr. sud, cf. germ. Suden)
 suda vb. I. tr. a îmbina (realizînd o legătură atomică) două piese de metal astfel îneît să adere perfect una de cealaltă. • refl. (med.; despre oase, ligamente) a se uni, a se lega. • (lingv.; despre elemente de vorbire) a se alipi unul de altul, formînd un singur cuvint. (< fr. souder)
 sudâbil adj. (despre metale) care se poate suda. (cf. fr. soudable) sudabilitâte s.f. calitatea unui metal de a putea fi sudat, sudăj s.n. sudare, (cf. fr. soudage) sudâţie s.f. 1. separarea componenţilor lichizi (sau cu un punct de topire scăzut) dintr-un amestec prin încălzirea înceată şi progresivă a amestecului. 2. (med.) transpiraţie abundentă provocată în scop curativ; năduşire. (cf. fr. sudation, lat. sudatio) sud-est s.n. punct cardinal secundar, situat între sud şi est; regiune situată între sud şi est. (cf. fr. sud-est) sud-estic adj. de la (dinspre) sud-est.
 ( < sud-est) sudic adj. de (la) sud: spre sud; meridional. ( < sud) sudor s.m. muncitor specializat în lucrări de sudură, (cf. fr. soudeur) sudorâl adj. sudorific. O apă sudoralâ
 —    sudoare, (cf. lat. sudor) sudorific adj. (despre medicamente) care produce sudoare, transpiraţie. (< fr. sudorifique, cf. lat. sudor — sudoare, facere — a face) sudoripară adj. f. (anat.:       în expr.)
 glandă sudoripară = glandă care secretează sudoare. ( < fr. sudoripare, cf. lat. sudor — sudoare, părere — a produce) sudură s.f. 1. operaţie de sudare; rezultatul acestei operaţii: (p. ext.) locul unde s-au lipit prin sudare două metale. 2. (fig.) îmbinare, închegare, legătură.
 ( < fr. soudure) sud-vest s.n. punct cardinal secundar, situat între sud şi vest; regiune situată între sud şi vest. (după fr. sud-ouest) sud-vest ic adj. de la (dinspre) sud-vest. (< sud-ve$t)
SUF-SUM
 568
 suficient adj. i. (adesea adv.) ueslul, de ajuns. 2. (despre oameni) încrezut, prea mulţumit de sine; înfumurat, (cf. it. sufficiente, fr. suffisant, lat. sufficiens)
  suficienţă s.f. 1. faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. vanitate; îngîmfare ridiculă. (cf. it. sufficienza, fr. suf fi-sance)
  sufit, s.n. (constr.) ornament din var şi nisip, executat în special pe tavan; tavan ornamentat. (< it. soffitta) sufix s.n. (gram.) sunet sau îmbinare de sunete care se adaugă la rădăcina unui cuvînt creîndu-se astfel noi cuvinte, sensuri sau valori gramaticale, (cf. fr. suf fixe, lat. suffixus) sufixa vb. I. tr. a adăuga un sufix la rădăcina unui cuvînt. (< sufix) suflai s.n. (tehn.) ţeava folosită pentru a conduce o vînă de gaz sub presiune.
  •   suflător, foaie. (< sufla) s uf lăuta s.f. (tehn.) compresor (centrifugal) folosit pentru volume mari de ^ aer la presiuni mijlocii. (< fr. souf-flante)
  sufler s. m. cel care suflă actorilor în timpul unei reprezentaţii replicile pe care urmează să le spună. ( < fr. souf-f leur)
  sufleu s.n. preparat culinar asemănai or cu o budincă, făcut din legume, brînză, unt sau din fructe. (< fr. souffle) suflură s.f. defect de turnare al unor piese, de metal, constînd dintr-un gol mic produs de gazele degajate în timpul solidificării pieselor. ( < fr. soufflure) sufocă, vb. I. tr. şi refl. a (se) înăbuşi (din lipsă de aer). (< fr. suffoquer, cf. lat. suffocare) sufocant, adj. care sufocă; înăbuşitor.
  (cf. fr. suffocant) sufocăţie s.f'. sufocare, (cf. fr. suf foca tion, lat. sufjo'iatio) sufragetă s.f. partizană a mişcării femeilor din Anglia, de la începutul secolului al XX-lea. prin care se urmărea obţinerea drepturilor politice pentru femei. ( < fr. suf frage t te) sufragiu s.n. 1. vot. O sufragiu universal
  —   drept de vot acordat tuturor cetăţenilor majori ai unei ţări. 2. aprobare, asentiment, (cf. lat. suffragium, fr. suf frage)
  sugeră- rb. I. tr. a face să se ivească în mintea cuiva o idee, un sentiment etc.
  ( < fr. suggerer, cf. lat. suggerere — a . aşeza dedesubt)
  sugestie s.f. 1. influenţă exercitată asupra voinţei cuiva. 2.’ sugerare; propunere. (cf. fr. suggestion. lat. sugge*tio) sugestiona vb. I. tr. şi refl. a(-şi) produce o sugestie. ( < fr. suggestionncr) sugestiv adj. (adesea adu.) care sugerează ceva; grăitor. (< fr. suggestif) sugestivitate s.f. însuşirea de a sugestiona pe alţii sau dc a fi uşor sugestionat.
  ( < sugestin) suicid s.n. (rar) sinucidere. (< fr. sui-cide, it. suicidio)
  auî-geiierîs adj. invar, special; unic în felul său. ( < lat. sui-generis) suită s.f. 1. grup care întovărăşeşte o persoană importantă: alai. 2. (muz.) ciclu de piese muzicale instrumentale cu caracter variat. 3. serie, şir de idei, de reprezentări etc. (< fr.’ suite, cf. lat. t. sequi.ta < sw/ui — a urma) sulf s.n. (chim.) metaloid de culoare galbenă-descliisă, eu miros neplăcut, foarte răspîndit în natură; pucioasă.
  ( < lat. su Iphur) sulfamidă s.f. medicament preparat dintr-o serie de substanţe organice cu bază de sulf, folosit ’ în combaterea diferitelor infecţii. (< fr. sul-fami.de)
  sulfaiuidotarapio s.f. (med.) tratament contra infecţiilor făcut cu sulfamide.
  ( < fr. sulfamidotherapie) sulfat s.m. (chim.) sare a acidului sulfuric. (< îr. sulfata) sulfata vb. I. tr. 1. (fiz.) a acoperi plăcile unui acumulator cu cristale de sulfat de plumb. 2. a muia un material într-o baie de sulfat me!alie pentru a-I conserva mai bine. • (agr.) a trata (plantele, seminţele'» cu o soluţie de sulfat de cupru, pent.ru combaterea paraziţilor, (cf. fr. sulţciter) sulfalâză s.f. (chim.) enzimă care se găseşte în toate organele corpului animalelor, îndeosebi in rinichi. (< fr. su Ipho.tase) sulfhidric adj. (chim.; în expr.) acid sulfhidrir = hidrogen sulfurat. (< fr. sulfhydrique) sulfit s.m. (chim.) sare a acidului sulfuros. ( < fr. sulfit?) sulfura vb. I. tr. (agr.) 1. a trata cu sulfură de carbon boabele de mazăre, de fasole, de cereale etc. atacate de gărgăriţe. 2. a injecta în sol sulfură de carbon pentru a combate vătămătorii. (< fr. su Ifurer)
  sulfurat adj. (.chim.) combinat, cu sulf. O hidrogen sulfurat = gaz incolor, toxic, cu miros de ouă stricate; acid sulfhidric. (cf. fr. sulfure) sulfură s.f. (chim.) sare sau ester al acidului sulfuric, (cf. fr. sulfure) sulfuric adj. (chim.) 1. combinat, compus cu sulf. o acid sulfuric — acid anorganic în formă de lichid incolor, foarte corosiv, care înnegreşte materia organică: vitriol. 2. privitor la sulf, de sulf. (cf. fr, sulfuri'jue) sulfuros adj. (chim.) 1. care conţine sulf. O a.cid sulfurai = acid organic care conţine în moleculă mai puţin oxigen decît acidul sulfuric: se prezintă sub formă dc gaz incolor, cu miros îue-căeios şi se întrebuinţează ea decolorau t. 2. care conţine sulf dizolvat, (cf. fr. sulfureux) sultanat s.n. stat monarhic condus de un sultan, (cf. fr. sultanat) suitiâc s.n. tanant extras din frunzele unui arbust mediteranean. ( < fr. sumac, cf. ar. sommah)
SUM-SU?
  suin Ar adj. redat în puţine cuvinte: pe scurt, succint. 9 expeditiv, r'ăcnt în fusă, fără respectarea formulelor
  ■ obişnuite. 6 (despre îmbrăcăminte) care constă din pui ine articole; strict necesar.//.s.n. cuprins, tablă de materii.
  •   re/.umat. (< lat. summarius. cf. fr. aommaire)
  sumbru adj. 1. întunecnt. 2. (fiu.) posomorit, trist. • chinuit de gînduri.
  ( < fr. sombre) supa vb. I. intr. a cina, a lua masa în timpul nopţii după ieşirea de la un spectacol. ( < fr. souper) supapă s./. (tehn.) organ de întrerupere sau dc restabilire a circuitului unui l'luid care trece printr-un orificiu al unui mecanism; valvă, ventil. (< fr. soupapc)
  supă s.f. zeamă dc legume sau de corne de vită ori de pasăre fiartă cu legume.
  ( < fr. soupe) superarbitru s.m. supraarbitru. ( < germ.
  S uperarbitvium) superi» odj. 1.splendid, măreţ, impunător; impresionant. 2. neobişnuit de frumos.
  •   foarte bun, foarte gustos. 3. (rar) mîndru, trufaş, (cf. fr. superbe, lat. superbus)
  superclment s.n. ciment care se întăreşte foarte repede după cc se amestecă cu apa. (cf. fr. superciment) superficial adj. (adesea adv.) care există, se află numai la suprafaţă, fără să pătrundă în adineime; de la suprafaţă.
  •   (fig.) care priveşte şi tratează lucrurile cu uşurinţă, uşuratic: lipsit de adineime: neesenţial, (cf. îr. superficiel, lat. supvr fie inii*)
  superficialitate s.f. însuşire a ceea ce este superficial: linsă de adineime. de profunzime. • (concr.) lucru superficial. (cf. fr. supcriicia li te) superîin adj. foarte fin. de cea mai bună calitate; extrafin. (cf. fr. superfin) superfluitate s.f. < rar) însuşire a ceea ce este superflu : (conrr.} lucru superfluu, (of. fr. suncrilvite) superfluu odj. care este de prisos, cai’'', depăşeşte necesarul:       inutil, (of. fr.
  superflu. lat. superfluus) superfoslât s.m. <a<',c.) îngrăşămînt agricol pe ha/ă de fosfat, obţinut prin tratarea zarurei bazice de ’ la cuptoarele înalte cu acid sulfuric diluat, (cf. fr. super)>hosjjha te) superior adj. 1. aşezat în partea de sus: deasupra, de sus. • (despre cursuri de apă) care se află spre Izvor. 2. care are iui loc înalt (intr-o ordini'*. îatr-o ierarhie). 3. care sc distinse, se deosebeşte prin ralilăl i, priu merite deosebite; ea re est»* la mi nivel mai înalt. O ma/r-mat'h'i ■<ulterioare parte a matematicii oare foloseşte metode de cercetare foarte complexe. // s.m. şi /. cel care ocupă un loc mai important într-o ierarhie faţă de cei pe care ii are in subordine; cel care are un grad mai mare decît altul, (cf. lat. superior, fr. superieur)
  superioritate s.f. însuşirea şi starea a ceea ce este superior; atitudine (trufaşă) a celui care se crede superior, (ci. fr. s up crieri te ) superlativ adj. care arată, exprimă o calitate aflată în cel mai înalt grad. O gradul superlativ (şi subst.. n.) = grad de comparaţie al adjectivelor şi al adverbelor, care arată că o însuşire este în gradul cel mai înalt sau Ia un grad foarte înalt în comparaţie cu altele, (cf. lat. superlatirns, fr. superlatif) suporp(>zaMI adj. (despre două figuri) care se pot suprapune exact. (< fr. superposable) supersonic adj. cu o viteză superioară vitezei sunetului. (cf. fr. super-sonioue)
  superstiţie s.f. prejudecată determinată de credinţa că toate cele care se întîm-plă în natură şi în societate sînt manifestarea unor forţe supranaturale sau că anumite înUmplări sînt prevestiri ale viitorului; (p. ext.) practică superstiţioasă. (cf. fr. superstition, lat. su-perstitio)
  superstiţios adi. stăpînit, pătruns de superstiţii: întemeiat pe superstiţii, (cf. fr. supersti.tieux) supeu s.n. cină; masă servită în timpul nopţii, după ieşirea de la un spectacol etc. (< fr. souper) supieră s.f. castron pentru servit supa la masă. (< fr. soupiere) suoivu s.n. curea (de elastic) cusută de marginea pantalonului şi petrecută pe sub talpă, pentru a ţine pantalonii întinşi pe picior sau pentru a fixa pintenii. (< fr. sous-nied) supin s.n. (gram.) mod nepersonal al verbului care are uneori valoare de substantiv, (cf. lat. supinum, fr. supin)
  supleant s.m. şi /. (in vechea organizare) judecător care deţinea prima treaptă ierarhică în magistratură.         • supli-
  nitor. (< fr. suppicant) supietîv adj .(di>s))re forme gramaticale) care completează schema flexionară a unui cuvînt. (< fr. suppletif, cf. lat. suppletus)
  supleţe s.f. însuşirea a ceea ce este suplu;
  flexibilitate. (< fr. souplesse) supliciu 's.n. caznă, tortură, • (fig.) chin. suferinţă psihică. (< lat. sup-plicium. cf. fr. snpplice, it. sup-pli^io)
  supliment s.n. ceea ce se adaugă pentru a completa, a întregi: adaos. O (ynat.) suplimentul unui unghi = unghi care, adăugat unui ungiii dat, formează împreună cu acesta ISO grade. • tichet special pentru unele trenuri accelerate, rapide etc. (cf. fr. supphimenl, lat. sup-p le mc n turn) siifilinu'ntâr adj. carc se adaugă (la ceva), folosit ca supliment. O (mat.) unghi suplimentar = unghi care, împreună cu un unghi dat, formează 180 grade. (cî. ii\ suppUmeniaire)
 StJP-StJP
  suplini vb. IV. tr. 1. a tine locul cuiva (care lipseşte). 2. a împlini o lipsă, a pune la loc; a completa. ( < it. supplire, fr. supUer, cf. lat. supplere — a umple din nou)
  suplinitor adj.., s.m. şi /. (profesor, institutor etc.) care suplineşte pe cineva la o catedră sau (p. ext.) într-o muncă, (cf. it. supplitore) suplu adj. 1. cu mişcări graţioase; mlădios, flexibil. 2. (fig.) lipsit de fermitate; servil; uşor adaptabil. (< fr. souple, cf. lat. supplex) supdrt s.n. ceea ce susţine, ceea ce sprijină un lucru, un obiect. • (tehn.) piesă de susţinere sau de sprijinire a unei alte piese, a unui sistem tehnic etc.
  •  (fig.) sprijin, reazem, ajutor. (< fr. support)
  suporta vb. I. tr. 1. a îndura, a suferi, a răbda. • a da voie, a permite,a tolera. 2. a sprijini, a susţine o greutate.
  •  a avea (sau a lua) în sarcina sa (obligaţii băneşti). (< l'r. supporter, cf. lat. supportare)
  suportabil adj. carc se poate suporta.
  (cf. fr. supportable) suporter s.m. (sport) susţinător înflăcărat al unui jucător sau al unei echipe. (< engl., rus. supporter) supozit6r s.n. medicament în stare solidă şi de formă lunguiaţă, care se administrează pe cale anală. (< fr. suppo-si toire)
  supoziţie s.f. presupunere, ipoteză, (cf.
  fr. supposition, lat. suppositio) supraabundent adj. foarte abundent. (< supra- -f abundent, după fr. sura-bondant)
  supraabundenţă s.f. abundenţă mare;
  belşug, (după fr. surabondance) supraaglomerat adj. foarte aglomerat.
  ( < supra- 4- aglomerat) supraalimentâ vb. I. tr. şi refl. a da sau a mînca o cantitate de hrană mai mare decît cea normală; a (se) hrăni mai substanţial. (după fr. suralimenter) supraalimentâţie s.f. (med.) alimentaţie mai bogată şi mai consistentă decît cea normală, indicată în combaterea sau prevenirea unor boli; supraalimen-tare. (după fr. suralimentation) supraapreciâ vb. I. tr. şi refl. a (se) aprecia mai mult decît merită. (< supra-+ aprecia) supraarbitru s.m. arbitru care urmează să hotărască într-o chestiune asupra căreia alti arbitri au păreri deosebite, (după fr. surarbitre) suprabugetar adj. extrabugetar. ( < supra-+ bugetar) supracopcrtă s.f. învelitoare de carte care se pune deasupra copertei. (< supra- + copertă)
  suprac6tă s.f. cotă suplimentară. (< su-pra- + cotă) supracurent s.m. (fiz.) curent a cărui intensitate depăşeşte intensitatea nominală a curentului circuitului prin care trece. (< supra- + curent)
                                                                                          610
  supradomtn&ntă s.f. (muz.) treapta a şasea a unei game. (< supra- + dominantă)
  supraestima vb. I. tr. şi refl. a (se) supra-aprecia. (< supra- + estima, după fr. surestimer) supraevalua vb. I. tr. a evalua (ceva) mai mult decît trebuie, decît face.
  (< supra- -f- evalua, după fr. sureva-luer)
  suprafâţă s.f. 1. faţă, parte exterioară a unui corp. 2. întindere delimitată (de teren, de pădure etc.). • (mat.) arie limitată de o linie închisă, măsurată în unităţi de măsură speciale. ( < supra-+ faţă, după fr. surface) suprafortăreaţă s.f. (av.; în expr.) supra-fortăreaţă zburătoare = avion greu de bombardament, blindat, cu mai multe motoare, (după engl. superilij-fortress) suprafuziune s.f. (fiz.) rămînere în stare lichidă a unor substanţe aflate sub temperatura de solidificare; subrăcire. (după fr. surfusion) supraimpresiuno s.f. suprapunere a două sau a mai multe imagini pe un film, pe o peliculă, pentru a obţine anumite efecte. ( < supra- + impresi-une, după fr. surimpression) supralicita vb. I.intr. a oferi la o licitaţie un preţ mai mare decît preţul oferit (de cineva) anterior. ( < supra-+ licita, după fr. surencherir). supralicitator s.m. şi /. cel care supralicitează. ( < supralicita) supralicitâţie s.f. licitaţie care are loc în urma altei licitaţii, pentru acelaşi obiect. • (fig.) promisiune care întrece altă promisiune făcută de altcineva. ( < supra- -f licitaţie, după fr. suren-chere)
  supramuncă s.f. (ec.) muncă suplimentară care creează plusvaloarea şi pe care muncitorul o depune, în folosul capitalistului, după ce a produs minimul necesar pentru întreţinerea lui şi a familiei lui. (< supra- + muncă) supranatural adj. (despre fenomene, fiinţe etc., în concepţiile mistice) care se pretinde că ar fi mai presus de forţele şi de legile naturii şi împotriva lor; care nu s-ar putea explica în mod obişnuit, în mod natural; miraculos, fantastic. • extraordinar, excepţional. // s.n. ceea ce se pretinde a fi mai presus d'e legile naturii. (< supra- + natural, după fr. sumaturel) supranume s.n. nume adăugat la numele propriu al unei persoane. • poreclă. ( < supra- + nume, după fr. sumom) supranumerar adj. care se adaugă, care vine pesle numărul fixat, necesar, obişnuit. ( < supra- -f- numerar, după fr. sumumeraire) supranumi vb. IV. tr. a da cuiva un supranume. (< supra- + numi, după fr. sumommer)
  supraofertă s.f. ofertă mai avantajoasă, făcută după ce s-a încheiat o licitaţie. ( < supra- + ofertă)
 671
  supra6m s.m. om excepţional, cu calităţi excepţionale. ( < supra- -f om, după germ. Vbermensch,. fr. surhomme) supraomenesc adj. care depăşeşte puterile unui om. (după fr. surhumain) supraordonat adj. care are un loc superior (într-o clasificaţie, într-o ierarhie). O (log.) noţiune supraordonată = noţiune care cuprinde alte noţiuni cu sferă mai mică. (< supra- + ordonat, după subordonat)
 suprapopula vb. I. refl. (despre oraşe, regiuni etc.) a-şi spori populaţia peste limitele normale, (după fr. surpeupler) suprapopulâţie s.f. mare concentrare a populaţiei ’într-un oraş, într-o regiune etc. (după fr. sur popula tion) suprapresiune s.f. (tehn.) supliment de presiune faţă de presiunea nominală.
 •     presiune care întrece presiunea nominală. (< supra- -f presiune) suprapreţ s.n. preţ mai mare decît cel oficial; preţ de speculă. (< supra-+ preţ)
 supraproducţie s.f. (ec.) fenomen periodic şi inevitabil, caracteristic sistemului capitalist, nan*, constă în producţia de mărfuri in cantitate mai mare decît puterea de cumpărare a consumatorilor; parte a producţiei care depăşeşte posibilitatea desfacerii. (< supra-+ producţie, după fr. surproduction) supraprofit s.n. (ec.) profit care reprezintă o depăşire a profitului mijlociu şi care este realizat de capitalişti în detrimentul muncitorilor. (< supra- + profit)
 suprapune vb. III. tr. a pune un lucru deasupra altuia, a aşeza unul peste altul. (< supra- -j- pune, după fr. superposcr) suprarealîsm s.n. curent decadent în literatura şi arta occidentală contemporană, care, negînd gîndirea logică, îşi îndreaptă toată atenţia asupra iraţionalului, inconştientului, viselor şi fenomenelor de automatism. (< supra--f realism, după fr. surr^alisme) suprarealist adj. privitor lasuprarealism ; conform principiilor suprareal ismu-lui. II s.m. şi f. adept al suprarealismu-lui. (< supra- 4- realist, după fr. surrealiste) suprarenal adj. care se află deasupra rinichilor. O (anat.; în expr.) glande suprarenale = glande cu secreţie internă, care se află deasupra rinichilor. (< supra- + renal, după fr. surrenal) suprasarcină s.f. (tehn.) sarcină care se adaugă la sarcina nominală sau normală a unui sistem tehnic. • sarcină superioară celei nominale, care periclitează sistemul tehnic unde sc iveşte. ( < supra- + sarcinâ, după fr. surcharge) suprasaturat adj. 1. (chim.; despre soluţii) care conţine mai multă substanţă dizolvată decît cantitatea corespunzătoare saturaţiei. 2. (fig.; fam.) sătul peste măsură d« ceva. ( < supra- + saturat, după fr. sursature)
                                                                                 SUP-SUP
 suprasaturaţie s.f. 1. (chim.) stare a unei soluţii în bare concentraţia substanţei dizolvate Ia o anumită temperatură este mai mare decît cea corespunzătoare saturaţiei. 2. (fia.; fam.) saturare, îndestulare, îmbuibare peste măsură.
 (< supra- -f* saturaţie, după fr. sursa-turation)
 suprasensîbil adj. foarte sensibil. • (fiz.; despre sunete, unde etc.) care întrece puterea de percepere a simţurilor. (< supra- + sensibil, după fr. supra-sensible)
 suprastructural adj. care ţine de suprastructură, privitor la suprastructură. ( < suprastructură) suprastructură s.f. 1. (constr.) totalitatea elementelor unei construcţii care alcătuiesc partea utilă a acesteia. • (mar.) suprastructură (de navă) = construcţie metalică sau de lemn situată deasupra corpului principal al unei nave. folosită pentru amplasarea încăperilor speciale. 2. (fii.) totalitatea concepţiilor politice, juridice, religioase, artistice, filozofice dominante într-o societate istoriceşte determinată şi insLilu{,iile politice, juridice şi celelalte corespunzătoare lor, generate de baza economică a orînduirii sociale respective. (< supra- -f structură, după fr. superstructure)
 suprataxă s.f. greutatea celui de-al doilea ambalaj al unei mărfi. ( < supra- + tară)
 suprataxa vb. I. tr. a fixa o suprataxă, a impune la suprataxă. ( < suprataxă, după fr. surtaxer) suprataxă s.f. taxă suplimentară care se adaugă unei taxe fixate anterior. (< supra- + taxă, după fr. surtaxe) supratensiune s.f. (fiz.) tensiune superioară celei nominale, care constituie de obicei un pericol pentru circuitele electrice. ( < supra- -f- tensiune, după fr. surtension)         \
 supratimp s.m. (ec.) prevungire a zilei de muncă, practicată în ţările capitaliste, peste limita care corespunde preţului obişnuit al muncii. (< supra- 4- timp) suprauman adj. (rar) supraomenesc.
 (< supra- + uman, după fr. surhumain) supraunitar adj. (mat.; despre numere) care are o valoare mai mare decît unitatea. ( < supra- + unitar) supravizită s.f. (med.) vizită medicală de control care se face după vizita obişnuită. (< supra- 4- vizită) supravoltaj s.n. (fiz.) mărire a potenţialului voltajului unui curent electric. ( < supra- + voltaj, după fr. survol tage) supra voitor s.n. (fiz.) maşină electrică legată în serie cu o altă sursă de energie electrică astfel îneît tensiunile lor electrice să se adune, (după fr. survol teur)
 suprem adj. cel mai de sus, cel mai înalt, cel mai bun etc.; mai presus de toate; (p. ext.) extrem, ultim. (cf. fr. supreme, ]atP supremus superlativ al lui superus)
 SUP-SUS
 supremaţie s.f. dominaţie: superioritate;
 prioritate, (cf. fr. supremaţie) suprimă rb. I. tr. 1. a interzice: a nimici; a înlătura. # a face să dispară. • (fam.) a omorî, a ucide: a extermina.
 2.  a da afară pe cineva dintr-o slujbă; a comprima, a desfiinţa (un post). 3. a renunţa (la ceva); a elimina. (< fr. supprimer, cf. lat. supprimare) suprimăbil adj. care se poate suprima.
 (cf. fr. supprimable) supura vb. I. intr. (med.; despre tesuturi) a produce şi a lăsa să se scurgă puroi. (< fr. suppurer. cf. lat. suppurare) supurânt adj. (mod.; despre răni) care supurează, (cf. fr. suppurant) supurăţie s.f. (med.) formare şi scurgere de puroi. (cf. fr. suppuration, lat. suppuratio ) surdina s.f. dispozitiv care se aplică unui instrument muzical pentru a-i micşora intensitatea sunetelor. O in surdină = a) încet, cu sunete uşoare; b) fără zgomot, cu glas scăzut: în taină. (< fr. sourdine, cf. it. sorclina) surditate s.f. 1. (med.) surzenie. 2. calitate a unui sunet, de a li surd. (cf. ir. surdite, lat. surditas) surdomut adj., s.m. şi f. (om) care este şi surd şi mut. ( < surd -f mul, după fr. sourd-muet) surescita vb. I. tr. a excita, a irita peste măsură; a întărită, a aţîţa. (< fr. surexciter)
 surescitâbil adj. care poate fi uşor surescitat: care se irită repede. (< fr. surex-ci table)
 surescit-abilitâtc s.f. înclinare spre surescitare. (cf. fr. sure.xcitabilib>) surescitant adj. care provoacă surescitare. (cf. fr. surexcitant) sureseitătie s.f. surescitare, (cf. fr.
 surexri talion ) surfilă vb. I. tr. (text.) a întări marginile unui material textil cu o cusătură superficială, rară. (< fr. surjiler) surîde vb. III. intr. 1. a /îmbi. 2. (fig.) a-i fi favorabil: a-i plăcea mult. ( < fr. sourire, după ride) surîss.n. z-îrnbet. ( < fr. sourire. după rîs) surmena vb. I. refl. a se obosi peste măsură, pînă la istovire: a se istovi, a se extenua. (< fr. surmmer) surmenaj s.n. (yned.) stare de oboseală extremă, de istovire, cauzată de obicei de un efort prelungit. ( < fr. surmenaţi*') surogat- s.n. produs sau preparat care poate înlocui un alt produs (rar. scump etc.) cu care are calităţi oarecum asemănătoare. • (fig.) contrafacere, falsificare. (germ. Surrogal, cf. it. surrogato) surou s.n. (ret.) tumoare osoasă care se formează la piciorul calului. ( < fr. sur os)
 surplus s.n. ceea ce este în plus; prisos, excedent. ( < fr. surplus, cf. sur — peste, plus — prea) surprinde vb. III. tr. 1. a prinde pe cineva asupra unei fapte pe care intenţionează să o săvîrşească pe ascuns. 9 (mii.) a
                                                                                          573
 cuceri pe neaşteptate. 2. a mira, a uimi.
 3.  a observa (pe furiş): a descoperi.
 ( < fr. surprende, după prinde) surprins adj. mirat, uimit, uluit. ( < surprinde)
 surprinzător adj. (adesea adv.) care provoacă surprindere; neaşteptat.# impresionant: uimitor. (< surprinde) surpriză s. /. 1. acţiune prin care iei pe cineva pe neaşteptate, pe nepregătite; întîmplare neaşteptată, neprevăzută.# plăcere, bucurie neaşteptată făcută cuiva; (concr.) cadou neaşteptat oferit cuiva. 2. mirare, uimire. ( < fr. surprise) sursă s.f. 1. loc unde se găseşte şi de unde se poate procura un lucru din belşug, o sursă de inspiraţie = domeniu din care se inspiră un scriitor. # (tiz.) loc unde se produce o formă, de energie. 2. (fiz.) izvor, origine, obîrsie. ( < fr. source) surveni vb. IV. intr. a veni. a se întîmpla pe neaşf opt ale. # a avea loc, a se petrece între timp. (< fr. survenir) survola vb. I. Ir. (rar; ar.) a zbura pe.
 deasupra unui teritoriu. ( < fr. survoler) susceptibil adj. 1. care este capabil să..., care poale să..., et-ie în elitre să... # (despre lucruri) care poate suferi modificări. 2. care se supără repede; supărăcios. (cf. fr. subccptible, lat. susceptibili?)
 susceptibilitate s.f. 1. calitatea, caracterul a ceea ce este susceptibil (1). • tendinţa de a se supăra repede; sporire bolnăvicioasă a sensibilităţii. 2. predispoziţie a corpului de a suferi mai mult sau mai puţin influenţa agenţilor externi sau interni. 3. capacitate de a primi oarecare modificări, (cf. fr. susceptibili te)
 suscita rl>. I. ir. astîrni.a produce, a da naştere. ( < fr. susciler, cf. lat. suscitare) sus-cităt adj. citat mai înainte, mai sus.
 ( < sus -- citai) sus-mentinnăt adi. menţionat mai înainte. mai sus. (< sî-’s -t- meniionat) siiN-mimît adj., s.m. şi f. (persoană) menţionat (ă) mai înainte. (< sus :-n urnit)
 suspect adj. care inspiră neîncredere, bănuieli. # îndoielnic, dubios, (cf. fr. suspect, lat. suspcct»*) suspectă rb. f. />*. a bănui pe cineva de ceva. # a se îndoi rle ceva, a pune la îndoială ceva. ( < fr. suspect?)') suspendă rb. I. tr. ]. a atirna. 2. (fig.) a întrerupe, a opri; a amina temporar; a suprima temporar. (< lat. suspendere, cf. fr. suspendr?) s u sp rus ie s.f. 1. a t i r n a re. # (<j ra m.)
 întrerupere (inten! iouata) a sensului, a frazei. 2. (fiz.) sistem format, din particule solid»* foarte fine care se găsesc în echilibru intr-un lichid, tt. (tehn.) mod de susţinere a echipamentului mobil al unui instrument; piesele care stisţ in acest echipament. # legătura elastică sau prin cablu dintre un sistem tehnic şi piesa lui de reazem, (cf. fr. suspension, lat. suspensio)
 678
SUS-SVÎ
 suspensiv adj. (jur.) care suspendă, care _ opreşte punerea in execuţie. (< fr.
 ~ suspensif)
 suspeiisori s.n. (med.) bandaj care susţine un organ lăsat. (cf. fr. suspensoir) siispen.s6i'2 s.m. muşchi lung şi subţire care reglează mişcarea copitei calului, (cf. fr. suspenseur) suspiciune s.f. bănuială; presupunere; neîncredere, (cf. fr. suspicion, it. suspicion e., lat. suşpicio) sustentâţie s.f. (iiz.) proprietatea unui corp de a se menţine, la un anumit nivel în masa unui fluid; susţinere. & (av.) forţa verticală care împinge în sus o aeronavă, (cf. fr. susten talion) susti’tfffc vb. IIL. tr. 1. a fura, a delapida. 2. a abate de la ceva. 9 refl. a se eschiva; a căuta să scape. (< fr. soustraire, după tragere) susţinător adi., s.m. si f. (persoană) care susţine pe cineva sau ceva; care întreţine cu mijloace materiale pe cineva. ( < susţine)
 susţine vb. III. X. tr. a sprijini. • a ţ ine (ne'i dedesubt. O a sprijini, a ţine uşor (pe cineva), a împiedica să cadă. ii. tr. (fig.) a lua partea cuiva, a avea o atitudine favorabilă faţă de cineva; a sprijini, a apăra. tr. dig.) a spune, a afirma ceva cu tărie. 4. tr. a ajuta, a întreţine cu bani, cu alimente etc.
 •     refl. a-şi cîştiga existenţa, a se Întreţine. 5. refl. a se ţine în picioare. 9 dig.) a rezista. (< lai. s:».■>■//m-iv, cf. fr. soutenir, după ţine) susţinut adj. stăruitor, perseverent. 6 care rămîne acelaşi, nu se dezminte; constant, consecvent. (< susţine) sutamii.st*.m. conducător de autovehicule care a parcurs o sută de mii de kilometri fără ca maşina pe care a condus-o să necesite reparaţii mari. ( < suta H~ mie)
 sutien s.n. obiect de îmbrăcăminte fe-rneiascâ care susţine sînii. (fr. soutien)
 sutură vb. î. tr. (med.) a face o sutură.
  ^ fr. su iurer)
  sutură s.f. l. (med.) cusătura celor două buze ale unei răni. 2. (anat.) articulaţie fixă a oaselor late ale craniului. (< fr. suture. cf. lat. sutura) suveiures.f. amintire. • obiectcare reprezintă, evocă o amintire. ( < fr. souvenir) suveran adj. suprem, absolut, care este în cel mai înalt grad. • (-are se află deasupra tuturor, cu o mare autoritate; care deţine autoritatea supremă, fl s.m. şi /. monarh, rege, împărat. • (fig.) cel care poate dispune liber de soarta şi de acţiunile sale. (cf. fr. souverain, lat. t. superanus) suveranitate s.f. caracterul, situaţia, starea a ceea ce este suveran; putere supremă, independenţă. O suveranitate naţională — independenţa unui stat faţă de alte state; suveranitatea poporului — putere, autoritate supremă care emană (ie la popor. (cf. fr. souve-raineie)
  suzerani s.m. (ist.) mare senior feudal care poseda o feudă dc care depindeau alte ?>udf\ socotite ca vasale, (cf. fr.
  suzerain)
  suzeran2 adj. (despre state, naţiuni etc.) care nu depinde de nimeni, care exercită o autoritate asupra altui stat (vasal) amesteeîndu-se in treburile lui interne, (cf. fr. suzerain) suzeranitate s.f. (ist.) drept al seniorului feudal suzeran asupra vasalilor săi. • drept de stăpînire al unui stat faţă de alt stat care deşi are un guvern propriu nu are autonomie completă. (< fr. snzera.inetc)
  sveter s.n. flanelă tricotată din lînă, care se încheie cu nasturi peste piept; jerseu. ( < engl., fr. svealer) svinşs.ri. 1. (box) lovitură dată lateral. 2. dans modern cu ritm şi mişcări repezi; melodie după care se execută acest dans. (< engl., fr. swing)
9
  şabtân s.n. 1. mod 1, tipar după care se poate face o piesă etc. • instrument cu care se controlează sau se măsoară dimensiunile ori unghiurile unei piese în curs de fabricaţie. 2. piesă avînd însemnate anumite dimensiuni, cu care se reglează războiul de ţesut. • (fig.) clişeu, formulă repetată invariabil. ( < germ. Schablone)
 şablonâ vb. I. tr. (rar.) a da unui obiect o formă după un anumit şablon ; a folosi un şablon, (cf. germ. schablonisieren) şablonâr s.m. (rar) lucrător care foloseşte şabloane. (< şablon) şablonard adj. (rar) după şablon, lipsit de originalitate. ( < şablon) şabrâcă s.f. pătură înflorată care se aşază pe spinarea calului sub şa. (< fr. chabraque, cf. germ. Schabracke) şacdl s.m. (?ool.) animal sălbatic carnivor care trăieşte în haite în Africa, în Asia şi în Caucaz, hrănindu-se mai ales cu hoituri. ( < fr. chacal, cf. te. shakal) şagrin s.n. instrument cu un desen special imprimat pe el, care se imprimă pe o piele tăbăcită, pentru a imita altă piele. ( < fr. chagrin, cf. te. sagri) şagrină vb. I. tr. a da unei piei tăbăcite aspectul unei alte piei cu ajutorul şagrinului. ( < fr. chagriner) şahi s.m. titlu purtat de suveranul Iranului. ( < germ. Schach, fr. chah, shah) şah2 s.n. 1. joc de origine orientală care se joacă pe o tablă împărţită în 64 de pătrăţele albe şi negre, cu ajutorul a 32 de piese de valoare diferită. 2. mişcare în cursul acestui joc prin care se pune în pericol regele sau regina adversarului. O (expr.) a ţine (pe cineva) în şah = a limita jocul adversarului la apărarea regelui; (fig.) a ţine pe cineva sub presiune. 3. totalitatea pieselor cu care se joacă şah. (< germ. Schach) şahist adj. referitor la jocul de şah. // s.m. şi f. jucător de şah. (< şah) şaidâj s.n. operaţie de alegere manuală a minereurilor şi de spargere a acestora cu ciocanul de mină. (cf. fr. scheidage) şalând s.n. (mar.) navă pentru dragare, în care se aruncă pămîntul scos din dragă. • ((rar) navă cu fundul plat pentru transportul mărfurilor. (< fr, chaland)
 şâltăr s.n. întrerupător electric. (< germ. Schalter) şalupă s.f. (mar.) barcă uşoară cu motor folosită pentru transport (< fr. cha-loupe)
 şalupîst s.m. (rar) cel care conduce o şalupă. ( < şalupă) şâlutier s.n. (mar.) ambarcaţie uşoară folosită pentru pescuitul in largul mării. ( < fr. chalutier) şaman s.m. slujitor al cultului numit şamanism; vrăjitor. (< fr. chamane) şamanism s.n. religie primitivă care practică cultul spiritelor, în special al celor rele, răspîndită şi astăzi la unele triburi din Indonezia, Oceania, America şi Africa. ( < fr. chamanisme) şambelan s.m. demnitar de rang superior însărcinat cu îngrijirea camerei unui suveran. (< fr. chambellan, cf. germ. hamarling < lat. camera — cameră) şambrână s.f. (constr.) cadru executat din tencuială, piatră etc., care mărgineşte o uşă sau o fereastră, în scop decorativ. (< fr. chambranle) şarnizâ vb. I. tr. a tăbăci pieile cu untură de peşte, (după fr. chamoiser) şamotâ vb. I. tr. a căptuşi un cuptor cu şamotă. (< germ. schamottieren) şamotâr s.m. şamotier. ( < şamota) şamotă s.f. (tehn.) material obţinut prin măcinarea unei argile refractare arse, folosit la fabricarea produselor refractare. ( < germ. Schamotte) şamotier s.m. lucrător care se ocupă cu arderea cărămizilor refractare şi cu căptuşirea cuptoarelor cu şamotă. (<. şamotă)
 şâmpână s.f. (mar.) corabie cu pînze folosită în Extremul Orient pentru traversarea fluviilor, pentru comunicaţia între insule, (cf. fr., chin. sampang) şampanie s.f. vin alb. spumos obţinut prin procedee speciale. (< fr. cham-pagne, cf. [vin de] Champagne, n.p.) şampanizâ vb. I. intr. (despre vinuri) a prezenta procesul de fermentaţie caracteristic şampaniei. • tr. a prepara vinul pentru a deveni şampanie. (< fr. champagniser) şampon s.n. săpun praf sau lichid folosit pentru spălarea părului. ( < fr. sham-poing, cf. engl. shampooing) ş&ncru s.n. (med.) ulceraţie a mucoasei sau a pielii, apărută la locul de pătrundere a unui agent patogen în organism. (< fr. chancre, cf. germ. Schanker) şanfrenâ vb. I. tr. (metal.) a tăia oblic muchiile pieselor de metal pentru a fi sudate. ( < fr. chanfreiner) şânsă s.f. posibilitate de reuşită; noroc.
 •  (la pl.) sorţi. ( < fr. chance, cf. lat. pop. cadentia — cădere)
576
 şansonâtăs./. melodie scurtă pentru voce, cu conţinut vesel (şi frivol). (< fr. chansonnette)
 şantaj ist s.m. şi /. cel care şantajează, care practică şantajul. (< şantaj) şantăj s.n. faptul de a stoarce cuiva bani, favoruri etc. sub ameninţarea dezvăluirii unor fapte secrete (incorecte) pe care acesta le-ar fi săvîrşit sau prin alte mijloace de ameninţare şi intimidare. (< fr. chantage) şantaja vb. I. tr. a practica şantajul, a face uz de şantaj. ( < şantaj) şantan s.n. (ieşit din uz) cafenea unde se produc cîntăreţi şi dansatori, pentru a distra publicul. ( <fr. [caf6] chantant) şanteză s.f. (ieşit din uz) cintăreaţă de varieteu. (< fr. chanteuse) şantier s.n. (tehn.) loc pe care se construieşte o clădire etc. şi unde sînt amplasate instalaţ.iilenecesareexecutării acestei construcţii. (< fr. chantier) şapă s.f. (constr.) strat (de bitum, de asfalt etc.) care se toarnă pe suprafaţa unui element de construcţie pentru a-1 impermeabiliza. ( < fr. chape) şapirogrăf s.n. aparat de multiplicat constînd dintr-o pînză acoperită cu o pastă specială, pe care se imprimă prin apăsare textul sau desenul care urmează a fi reprodus. ( < germ. Schapirograph) şapirografiâ vb. I. tr. a multiplica (un text, un desen etc.) la şapirograf. (< şapirograf)
 şaradă s.f. ghicitoare în versuri, care are ca răspuns un cuvînt format dintr-un număr de silabe care au fiecare un înţeles de sine stătător; enigmă. (< fr. charade, cf. prov. charrado — conversaţie)
 şaretă s.f. trăsurică uşoară cu două roţi trasă de un singur cal. ( < fr. charrette) şariâj s.n. (geol.) fenomen de deplasare a straturilor de pămînt, a nisipului etc. de către ape. (< fr. charriage) şarjă vb. 1.1. tr. (mii.) a ataca puternic,-cu avînt (mai ales călare, cu sabia sau cu lancea). 2. intr. a înfăţişa ceva într-o formă caricaturală; a exagera.
 ( < fr. charger) şarjabil adj. (despre metale) care se poate folosi la încărcarea unui furnal, (cf. fr. chargeable)
 şarjă s./.l. (metal.) încărcătura normală a unui cuptor metalurgic, care se prelucrează pentru a se obţine un metal cu o anumită compoziţie. • cantitatea de metal lichid obţinut într-un cuptor înalt dintr-o încărcătură normală. • procesul de încărcare, prelucrare şi scoatere a materialului dintr-un cuptor metalurgic. II. 1. (mii.) atac impetuos, avîntat, dat de o trupă de cavalerie. 2. atac violent prin scris şi prin caricaturi (publicat în presă, în teatru etc.).
 •   interpretare, înfăţişare exagerată a unui personaj, a unei idei etc. (< fr. charge)
 şarlatan s.m. pungaş, farsor, impostor.
 (< fr. charlatan, cf. it. ciarlatano)
                                                                                     ŞAN-ŞBR
 şarlatanîe s.f. faptă de şarlatan; înşelătorie, escrocherie, (cf. fr. charlata-
  nerie)
  şarlatamsm s.n. şarlatanie. ( < fr. char-
  latanisme)
  şarlotă s.f. prăjitură compusă dintr-o cremă preparată din lapte, ouă, frişcă şi gelatină. ( < fr. charlotte) şarmant adj. încîntător, fermecător. (< fr. charmant, cf. charmer — a încînta) şarnieră s.f. balama. ( < fr. charniere) şarpdntăs.f. (constr.) schelet format prin îmbinarea unor piese de lemn, de metal etc., destinat să susţină o construcţie, un acoperiş etc. ( <’ fr. charpente) şasiu s.n. 1. (tehn.) cadru rigid care se montează pe roţile unui vehicul cu tracţiune mecanică şi care suportă caroseria. 2. nume al unor tipuri de rame folosite în industrie, în legătoriă de cărţi etc. ( < fr. châssis) şaten adj. (despre pâr) castaniu; (despre oameni) cu părul castaniu. (< fr. châtain, cf. châtaigne — castană) şcolaritate s.f. 1. timpul cît cineva este şcolar. 2. disciplină de şcolar, (cf. fr. şcolari te)
  şcolariza cb. I. tr. a încadra în activitatea de şcolar, a înscrie la o şcoală.
  ( < şcolar) şcolarizare s.f. acţiunea dc a şcolariza şi rezultatul ei. şedinţă s.f. adunare constituită a unui colectiv pentru a discuta şi a lua unele hotărîri privitoare la anumite probleme.
  •   (med.) ficcare dintre perioadele de timp neîntrerupte în care se execută o activitate, se aplică unui bolnav un anumit tratament cu ajutorul unor aparate speciale etc. (< şedea, după fr. seance)
  şef s.m. cel care se găseşte în fruntea unei instituţii, a unei organizaţii, a unei armate etc.; conducător, cap, căpetenie. ( < fr. chef)
  şemineu s.n. sobă mare, ca un cuptor în zid folosită la încălzirea unei camere ; cămin. (< fr. cheminee) şemizetă s.f. bluză femeiască simplă, uşoară, cu sau fără mîneci. (< fr. chemisctie) şenâl s.n. (mar.) canal de navigaţie în lungul albiei unui rîu sau care leagă între ele rîuri şi canale. (< fr. chenal) şenilă s.f. (tehn.) organ de rulare al unor vehicule, format dintr-o bandă metalică continuă, care se înfăşoară peste roţi. (< fr. chenille) şeptel s.n. numărul total al animalelor domestice ale unei ţări, ale unei regiuni, ale unei gospodării etc. (< fr. cheptel, cf. lat. capitale — ceea ce este principal într-o avuţie) şerifi s.m. prinţ arab sau maur socotit descendent al lui Mahomed. (< fr. cherif, cf. ar. scharif — nobil) şerif2s.m. (în Anglia şi S.U.A.) funcţionar administrativ învestit cu menţinerea ordinii, perceperea impozitelor etc. (<engl. scheriff, cf. fr. sherif)
 ŞER-ŞOV
676
  şerlac s.n. răşină naturală secretată de o insectă din regiunile tropicale ^i întrebuinţată la prepararea, unor lacuri, a cerii roşii etc. (<gcrm. Schellach) şevalet s.n. suport de lemn pe care îşi fixează pictorii piaza sau cartonul cînd pictează. (< fr. dicrahd) şevaUcră s.f. inel cu sigiliu. (< fr. che-valiere)
 şeviot s.n. rasă de oi cu lină fină, cu firul lung. 9 slofă făcută din lîna acestor oi. (.< fr. deviate, cf. Chemat, n.p.)
 şevr6 s.n. piele de capră sau de oaie, subţire si moale, care se întrebuinţează la confecţionarea încălţămintei. (< fr. chevreau, cf. checre — capră) şezlonsr s.n. scaun mare pentru odihnă, de formă specială, al cărui spătar se poate înclina după preferinţă. ( < fr. chaise-longuc) şic s.n. (argotic) eleganţă, distincţie, gust. 9 lucru care amuză. (< fr. chic) şicana rb. L tr. a face şicane (cuiva), a căuta pricină; a sicii. (< fr. chi-caner)
 şicanatei- adj. care şicanează, căruia îi place să şicaneze. (< şicana, după fr. chicanevr) şicană s.f. 1. sîcîială fără motiv. • (jur.) obiecţie neîntemeiată, procedură artificială ; subtilitate, tertip. L\ (tehn.) obstacol aşezat în calea circuitului unui fluid pentru a-1 dirija într-un anumit mod. ( < fr. dticanc) şif6ns.?i. (text.) pînză albă de bumbac, din care se face mai ales lenjerie. (< fr. chil fon) şifona vb. I. tr. şi refl. a (se) cocoloşi, a (se) mototoli. 9 tr. (fam.) a jigni (pe cineva) prin vorbe sau prin fapte.
 •    refl. a se supăra, a se simţi jignit. ( < fr. diiffonner) şifonier s.*.' dulap pentru haine şi lenjerie. ( < fr. dnfforrnier) şild s.n. placă de metal care se aşază la uşă pe locul unde se află gaura cheii. (<germ. Sdnild) şilingi s.m. m.ui^lă divizionară engle/.ă. valorînd a ‘20-a parte dintr-o liră sterlină. ( < engl. dâlling) şiling2 s.m. unitate monetară a Austriei.
 ( < germ. Schi lling) şhni s.n. dans de salon, asemănător cu foxtrolul. (< fr. shiwrng) şinşUă s.f. (zool.) mamifer rozător cu o blană cenuşie foarte frumoasă, care trăieşte în regiunile muntoase din Peru şi Cliile. (< fr.. sp. chinchiiln) şintoism s.n. religia de stat a japonezilor. ( < fr. shintoîsme, cf. jap. sinto) şist s.n. (geol.) rocă stratificată avînd proprietatea de a sc desface în plăci subţiri. O şist cristalin = rocă foarte dură formată pun metamorfismul altor roci, sub acţiunea presiunii. (< fr> schiste, cf. gr. schistos — rupt) şistos adj. (geol.; despre roci) care se prezintă în formă c*°. plăci ce se pot desprinde uşor. (cf. f . schisteux)
 şistozitate s.f. (geol.) proprietate a unor sedimente şi a unor roci metarnorfice de a avea structura unui şist. (cf. fr.
 schisfosile)
 şlagăr bucată de muzică uşoară. ( < germ. Schlager) şlifs.n. (tehn.) porţiunea şlefuită a unei piese, a unui aparat etc. (<germ. Schlifi)
 şmal s.n. (poligr.) caracter tipografic cu o formă foarte îngustă şi subţire.
 ( < germ. Schmul) şmirghcl s.n. rocă molamorfică formată
 111  cea mai mare parte dintr-o masă de granule fine de corimion. 9 (tehn.) material abraziv făcut din praful obţinut din roca descrisă mai sus. (< germ. Sdimirgel) şnapan s.m. pungaş, hoţoman, potlogar; om de nimic. ( < fr. chenopo/n, ef. germ. Sdinapphcihn) şnit s.n. jumătate dintr-o halbă de bere.
 ( < germ. Schnitt) şniţel s.n. carne de viţel, de porc, dc miel etc. muiată in făină. în ou şi în pesmet si prăjită în grăsime. ( < germ. Sdmitzei) şoc s.n. 1. lovitură, ciocnire bruscă si violentă între două corpuri. 2. (fiziol J tulburare gravă, bruscă şi violentă a funcţiunilor organismului. ( < fr. chor) şoca vb. I. tr. a'contraria, a impresiona neplăcut; a displăcea. ( < fr. choquer) şocat adj. impresionat în mod neplăcut, contrariat. (<şoca) şofer s.m. conducător de automobil, (cf.
 fr. chauffeur) şoimi vh. î. intr. a nu avea de lucru; a fi şomer. ( < fr. chomer) şomâ j s.)i. fe 11 orn e n ec< > n o m i c carac t er i s t i c societăţii capitaliste, constînd in imposibilitatea oamenilor muncii de a-şi găsi de lucru datorită dezechilibrului dintre ofertaşi cerereaforţei d<*muncă : sit uaţia celui carenu are unde munci. ( <fr. cho-rnage)
 şomer s.m. muncitor fnanual sau intelectual cave, in condiţiile economiei capitaliste, nu are de Iu«*ru, carenu se poale angaja nicăieri, care şomează. '' (ef. fr. chonu-nr) şosea s.f. 1. cale de comunicat ie pietruită sau asfaltată care leagă mai multe localităţi. -. stradă (periferică) largă si frumos amenajată, de obicei plantată cu pomi. ( < fr. dianss<‘e) şosela vb. I. tr. a transforma un drum în şosea prin pietruire, pavare. • a înzestra o regiune cu o reţea de şosele.
 ( < şosea)
 şosetă s.f. (de obicei la pl.) ciorap scurt care ajunge pînă deasupra gleznei. (< fr. c hau? set te) şoşon s.m. (de obicei lapl.) încălţăminte de iarnă făcută din postav sau din cauciuc. care se poartă peste pantofi. • pantof decasă lacu t d in p islă. (cf.fr.chausson) şovin adj. referitor la şovinism; propriu şovinismului.//.6?n.şi/, partizan al şovinismului. (< fr. chauvin, cf. Chauvin, n.p.)
 177
 şovinism s.n. naţionalism extremist burghez care are drept scop subjugarea şi Înrobirea aitor popoare, aţîţarea vrajbei naţionale şi a urii intre popoare, propagarea rasismului şi exclusivismului naţional, (cf. fr. chauvinisme) şovinist adj. şovin. (cf. fr. chauviniste) şpais s.n. cămară de alimente. (< germ.
 Speise [kammer]) şpalt s.n. 1. (poligr.) zaţ cules sub formă de coloană lungă; probă de tipar luată după acest zaţ, pe care se fac corecturile. 2. piele subţire de calitate inferioară. (< germ. Spalte) şpan s.n. 1. (metal/) aşchie de lemn sau de metal provenită din prelucrarea acestora la strung, la freză. 2. despicătură tăiată din butuci de brad, din care se fac şindrile sau doage. (< germ. Span)
 şpîghel s.n. (metal.) aliaj format din fier, carbon, siliciu, mangan şi fosfor. (<germ. Spiegel) şpilhozen s.n. pantalonaşi cu bretele, pentru copii. ( < germ. Spielhose) şpiss.n. (poligr J pată neagră care apare uneori între cuvinte, datorită ridicării materialului de albitură în timpul tiparului. (< germ. Spiess) splţis.m. rasă de cîini cu păr pufos şi urechi drepte. (< germ. Spitz) şpiţ2 s.n. 1. (poligr.) linie înflorată, ornament etc. aşezat «la sfîrşitul unui articol, al unui capitol etc. 2. (tehn.) unealtă formată dintr-o bară de oţel ascuţită, care serveşte la prelucrarea pietrei de construcţie, la spargerea be-toanelor. 8. (fam.) vîrf ascuţit al unui obiect. 4. ţigaret scurt. (<germ. Spitze)
 şpriţ s.n. vin amestecat cu sifon sau cu apă minerală. ( < germ. Spritzer) şrapnâl s.n. (de obicei la pl.) obuz încărcat cu gloanţe, a cărui explozie poate ti reglată. (< fr. shrapnel, engl. shrap-nell)
 şrot s.n. 1. primul produs (cel mai grosolan) rezultat de la măcinarea grîului. 2. material alcătuit din resturile de seminţe oleaginoase rezultate după extragerea uleiului, folosit ca hrană pentru vite. (<germ. Schrot) ştachetă s.f. ulucă. • bară subţire aşezată orizontal, peste care trebuie să sară sportivii. (<germ. Stahet, ci. it. stccchetto) ştampilă vb. I. tr. a pune o ştampilă. (< it. stampigliare, cf. fr. estampiller)
                                                                                ŞOY-ŞVA
 ştampilă s.f. 1. piesă fixată pe un mîner şi purtînd gravat un semn, o inscripţie sau o emblemă, care se aplică pe un act spre a-i da valabilitate; semnul astfel imprimat. 2. semn pus pe mărfuri sau pe pielea animalelor pentru a arăta provenienţa, apartenenţa etc.; marcă. ( < it. stampigliaf cf. germ. Stampiglie, fr. estampille < sp. estampilla) ştanţâ vb. I. tr. 1. (tehn.) a tăia simultan întregul contur al unei piese, prin forfecare cu ajutorul unei ştanţe. 2. a imprima o marcă sau o cifră pe suprafaţa unei piese. • (cinema) a imprima mecanic subtitlurile pe filme. (< germ. stanzen) ştanţă s.f. (tehn.) unealtă cu o muchie tăioasă sau avînd la un capăt un model în relief, care se foloseşte pentru ştan-ţarea pieselor. ( < germ. Stanze) ştiinţific adj. de ştiinţă, referitor la ştiinţă, bazat pe principiile ştiinţei. ( < fr. scientifique, după ştiinţă) ştraif s.n. dungă, linie; fîşie. (< germ. Streif)
 ştrand s.n. loc special amenajat pentru baie sau pentru sporturi nautice. (< germ. Ştrand) ştrtidel s.n. prăjitură făcută din foi foarte subţiri umplute cu mere, cu nuci, cu brînză etc. şi rulate în formă de sul. (< germ. Stnidel) şubler s.n. (tehn.) instrument de măsură pentru lungimi sau grosimi mici, compus dintr-o riglă gradată pe care alunecă un cursor şi care are la un capăt un braţ fix, perpendicular pe ea. (< germ. Schublehre) şuetă s.f. (fam.) conversaţie uşoară, spirituală şi distractivă între prieteni. (< fr. chouette) şrtndr s.n. (mar.) navă mică cu două catarge înclinate, (<engl., fr. schooner) şunts.n. dispozitiv de derivare a curentului electric dintr-un circuit. (< fr., engl. chunt) şuti s.n. (sport) lovitură foarte puternică, dată cu piciorul (sau cu mîna) în minge la fotbal, la rugbi etc. (< engl., shoot) şut 2 s.n. (mine) lucrul executat de un miner într-o zi în mină. • timpul cît lucrează o echipă de mineri de cînd intră şi pînă iese din mină; schimb, şută vb. I. intr. (sport.) a lovi tare mingea cu piciorul; a trage un şut. (cf. engl., fr. shooter) şvarţ s.n. cafea neagră; filtru. ( < germ. schwarz — negru)
T
 tabacheră s.f. (constr.) ferestruică situată. în planul acoperişului, care permite luminarea şi aerisirea podului sau a unei mansarde. ( < it. tabacchicra) tabâg-ic adj. cauzat de tabagism; caracteristic unui fumător veclii. (cf. fr. ta-hagique)
 tabagism s.n. (med.) intoxicaţie cronică cu tutun. (cf. fr. tabayisme) tabel s.n. foaie liniată şi împărţită în rubrici completate cu cifre, date etc.
 •    lista caro cuprinde anumite cifre, nume etc. aranjate într-o anumită ordine. ( < tabelă) tabelăr adj. (despre. liste, situatii. etc.) care are forma unui tabel. (cf. fr. tabellaire)
 tabelă s.f. tablă; tabel. • (mat.) serie de valori numerice aranjate într-o anumită ordine în şiruri şi coloane, folosite pentru a uşura anumite calcule sau pentru a face anumite clasificări. ( < germ. Tabelle, it., lat. tabella) tabernacol s.n. cort; (spec.) cortul în care erau ţinute tablele legii la vechii evrei. • cutie de argint de o formă specială, în care se păstrează cuminecătura şi unele obiecte de cult. (< lat. tabernacuhnn ) tdbes s.n. (med.) boală nervoasă cronică (de natură sifilitică) care atacă mai ales măduva spinării, cauzînd pierderea progresivă a coordonării mişcărilor. ( < fr., lat. tabes) tabetle adj. (adesea subst.) suferind do tabes. ( < fr. tab?tique) tabinet s.iL numele unui joc de cărţi.
 (cf. fr. table nette) tablatură s.f. sistem de notaţie muzicală cu ajutorul literelor alfabetului şi al altor semne aşezate pe linii paralele. (< fr. tablature, cf. lat. med. tabu-latura)
 tabletă s.f. 1. medicament în formă dc disc mic; pastilă. 2. pastă alimentară uscată în formă de placă. (< fr. ta-blette)
 tablier s.n. (arhit.) totalitatea grinzilor care susţin partea pe (rare se circulă a unui pod. (< fr. tablier) tnblâu s.n. I. 1. pictură sau desen executat pe o pînză, pe un carton etc. (care se aşază de obicei pe un perete, pe un suport etc.). 2. (fig.) privelişte, scenă de mari proporţii care atrage luarea aminte, impiesionează vederea. 3. descriere a unei privelişti, a unui obiect sau a unei persoane etc., făcută oral sau
 în scris (mai ales într-o operă literară).
 4.    (teatru) subdiviziune a unui act, cuprinzînd mai multe scene, care se desfăşoară în acelaşi decor. 5. tabel, schemă. II. (tehn.) panou sau placă subţire de metal sau de marmură eu-prinzînd mai multe instrumente de măsură, aparate de control etc.., cu care este înzestrat un aparat, o maşină etc. ( < fr. tableau) tabu s.n. sanctificare a unor obiecte sau a unor fiinţe la unele popoare mai puţin evoluate, datorită căreia nu ai voie să te atingi sau să te foloseşti de obiectele respective. O (fig.) lucru oprit, interzis, de care nu te poţi a-tinge şi pe care nu îl poţi ataca. ( < fr. tabou. cf. polinez. tabu — sacru) tabular adj. 1. înscris în coloanele unul registru, pe o listă etc. • (mat.) diferenţa tabulară = adaosul pe care-1 primeşte logaritmul unui număr de patru cifre cînd acest număr creşte cu o unitate. 2. (tehn.; despre un material) care se găseşte în formă dc plăci. (cf. fr. tabu. lai re)
 tabulator s.n. (tehn.) dispozitiv (la maşinile de scris) care permite alinierea pe coloane diferite a ceea ce se scrie. (cf. fr. tabulateur) taburet s.n. scăunel rotund sau pătrat, fără spetează. (<fr. tabouret. cf. v. fr. tabour — tobă) tacheioj s.n. 1. (mar.) ansamblul manevrelor unei nave. 2. (tehn.) ansamblul operaţiilor de manevrare şi de deplasare a obiectelor grele cu ajutorul unor dispozitive manuale simple. (<germ. Tahelage)
 taehets.m. 1. (mor.) suport montat pe o navă, deearese leatră, în general, parî-mele simple. 2. (tehn.) cilindru metalic scurt» din mecanismul de distribuţie cu supape al unei maşini, care are rolul de a împiedica uzura tijei supapei. • piesă folosită la îmbinarea, a două piese, care are rolul d« a mări suprafaţa de transmitere a forjelor. ( < fr. taquct) tachina vh. I. tr. a supăra, a necăji în glumă (pe cineva). (< fr. taquiner) tacliinărîe s.f. vorbă cu care cineva tachinează. ( < fr. taquinerie) tacit adj. care nu este exprimat formal, făcut pe tăcute; în tăcere, (cf, fr. tacite, lat. tacitus) taciturn adj. (liv.) cu o fire tăcută, tăcut din fire. (cf. fr. taciturne, it. tac.iturnot lat. taciturnus)
 670
 tact s.n. 1. măsură, cadenţă ritmică (în muzică, în dans). 2. simţ, manieră der osebit ue^iijuîieşi plină de măsură. în purtarea şi acţiunile cuiva. (<germ. Taht)
 tactic adj. referitor la tactică; conform cu o anumită tactică. (< fr. tac tique) tactică s.f. 1. (mii.) arta şi ştiinţa conducerii unei armate sau a unei flote într-o bătălie şi a întrebuinţării trupelor pe terenul unde trebuie să lupte. 2. ştiinţa de a determina, pentru o anumită perioadă, linia de conduită a unei mişcări sociale, a unui partid politic etc. în funcţie de împrejurările social-politice din acea perioadă. 3. mijloacele folosite de cineva pentru a face să izbutească o întreprindere, o acţiune etc. (< fr. tactique, cf. gr. tahtike — arta de a orîndui) tactician s.m. specialist în probleme de tactică, (cf. fr. tacticien) tactil adj. referitor la pipăit; care se poate percepe prin pipăit. (< fr. tactile, cf. lat. tactilis) tahicardie s.f. (med.) accelerare anormală a ritmului bătăilor inimii. ( < fr. tachycardic, cf. gr. tachys — rapid, hardia — inimă) tahigrăf s.n. aparat topografic folosit la Intocmirca de planuri şi hărţi topografice. (< fr. tachygraphe, cf. gr. tachys — rapid, graphein — a scrie) tahigrafie s.f. (rar) stenografie. ( < fr.
 tachygraphie) tahimetric adj. care ţine. de taliimetrie, referitor la taliimetrie. (< fr. tachyme-trique)
 taliimetrie s.f. (mat.) metodă de măsurare indirectă a unghiurilor, a distanţelor şi a diferenţelor de nivel dintre anumite puncte de pe teren, cu ajutorul tahi-melrului. (< fr. tachymetrie, cf. gr. tachys — rapid, metron — măsură) tahimetru s.n. (mat.) instrument prevăzut cu un dispozitiv special care permite determinarea directă a distanţei pînă la punctul vizat prin citire pe o miră aşezată în acest punct. (< fr. tachymetre) tahiscop s.n. (tehn.) aparat folosit la studierea pieselor în mişcare ale unui dispozitiv mecanic, cu ajutorul unor fotografii parţiale. ( < fr. tachyscope, cf. gr. tachys — rapid.skopein — a observa) tahometru s.n. (tehn.) .instrument pentru măsurarea turaţiei motoarelor, (cf. fr. tacheometre, germ. Tachometer) taifuns.?i. vint foarte puternic care bate în regiunile din vestul Oceanului Pacific luînd naştere în timpul schimbării direcţiei musonilor. (<germ. Taifun) taig-ai s.f. pădure formată în special din conifere, care acopcră o regiune întinsă în nordul Europei şi al Asiei.(< rus. taiga) tal s.n. (bot.) organ vegetativ rudimentar al unor plante criptogame (alge, ciuperci etc.). (< fr. thalle, cf. gr. thallos — ramură)
                                                                                TAC-TAL
 talc s.n. (min.) silicat liidratat de magneziu, unsuros, alb-verzui la culoare, folosit în industria farmaceutică, textiiă ele. ( < fr. talc, cf. ar. thalr) talent s.n. aptitudine, înclinaţie deosebită într-un anumit domeniu. • persoană care are o asemenea aptitudine deosebită. (< fr. talent, it. talento, lat. talentum — lingou, ban) talentat adj. cu talent; înzestrat.(< talent)
 talion s.n. pedeapsă sau răzbunare care constă în tratarea vinovatului în acelaşi chip în care a procedat şi el cu victima lui. O legea talionului = lege penală Ia unele popoare din vechime potrivit căreia vinovatul era tratat în acelaşi chip cum a procedat (sau a vrut să procedeze) cu victima sa. (< fr. talion, cf. lat. talio < talis — la fel)
 talirtnic adj. potrivit legii talionului.
 ( < talion) tnlismăn s.n. mic obiect considerat ca avînd o forţă magică supranaturală de a-i ajuta pe cei care îl poartă; amuletă. ( < fr. talisman) tăliu s.n. (chim.) metal rar, alb-albă-blrui, asemănător cu plumbul. (< fr. thallium)
 talmud s.n. carte care conţine tradiţiile orale şi preceptele religiei mozaice, reprezentîncl interpretarea scolastică a Vechiului Testament, sub raport religios, legislativ, literar şi istoric, (cf. fr. Talmud, ebr. talmud — învăţătură) talmudic adj. care aparţine talmudului, potrivit indicaţiilor talmudului, (cf. fr. talmudique) talmudism s.n. 1. studiul talmudului. 2. (fig.) tendinţă de a privi lucrurile rigid, scolastic, dogmatic, (cf. fr. talmudisme) talmmUst s.m. 1. persoană care cunoaşte şi ştie să interpreteze învăţăturile talmudului; adept al acestor învăţături. 2. (fig.) persoană care judecă lucrurile static, dogmatic, (cf. fr. talmudiste) talofită-s.f. (bot.; la pl.) încrengătură a regnului vegetal care cuprinde plante fără rădăcină, fără tulpină şi fără frunze, cu corpul format dintr-un tal; (la sg.) plantă care face parte din această încrengătură. ( < fr. thallophytes) tal6n s.n. 1. porţiunea de deasupra căl-cîiului unui ciorap. 2. partidă la jocul de cărţi. 3. (tehn.) marginea tare şi îngroşată a unei anvelope, care se introduce în janta roţii. 4. parte care rămîne la cotorul unui chitanţier, al unui bon ier etc., după ce s-au rupt părţile detaşabile. (< fr. talon) tahîz s.n. (constr.) suprafaţă înclinată, pantă care mărgineşte lateral un rambleu sau un debleu. ( < fr. talus) talvear s.n. (geogr.) linie care uneşte punctele cele mai adînci ale unui rîu, ale unui fluviu sau ale unei văi. ( < fr. thalweg, cf. germ. Thal — vale, Weg — drum)
 37*
 TAM-TAP
 tamarin s.m. (bot.) arbore tropical cu flori galbene care produce nişte fructe din al căror miez se prepară o băutură răcoritoare. (< fr. tamarin) tamarfsoă s.f. (bot.) specie de arbuşti cu frunze mărunte şi dese, cu flori albe sau roze, care cresc pe prundişuri. • cătină. ( < fr. tamaris, cf. lat. tamarix) tamburină s.f. instrument muzical In formă de tobă cu pielea întinsă pe o singură parte şi cu zurgălăi pe margine, la care se cîntă lovindu-1 cu mina. (< fr. tambourin) tamp6n s.n. 1. (med.) bucată mare de vată sau de tifon sterilizat care sc aplică pe o rană pentru a opri o hemoragie. 2. (tehn.) disc metalic masiv, prevăzut cu un resort puternic, care primeşte şocurile dintre vagoanele de cale ferată, de tramvai etc. 3. accesoriu de birou, format dintr-o placă recurbată pe care se aşterne hîrtie sugativă. 4. substanţă întrebuinţată pentru Împiedicarea unui anumit proces chim ic. «fr. tampon) tamponâ rfc. I. 1. tr. a atinge uşor şi repetat cu un tampon, cu o batistă etc. (o rană sîngerîndă, o parte transpirată a corpului etc.). 2. refl. a se ciocni, a se lovi. (< fr. tamponner) tam-tăm s.n. 1. instrument muzical de origine chinezească, compus dintr-un disc metalic care vibrează la loviturile unui ciocănel, producînd un sunet din ce în ce mai puternic. 2. instrument african asemănător tobei; muzica executată la un astfel de instrument.
 •   (fig.) zgomot mare, gălăgie, vacarm. (< fr. tam-tam) tanâgra s.f. (ist.) statuetă antică de pămînt ars care s-a găsit în necropolele din Tanagra (Beoţia). (< fr. tanagra, cf. Tanagra, n.p.) tanânt adj. care conţine acid tanic (şi poate fi deci folosit la tăbăcire). // s.m. (chim.) substanţă care are însuşirea de a tăbăci pielea; (p. ext.) materie primă naturală care conţine o astfel de substanţă. ( < fr. tannant) tanât s.m. (chim.) sare sau ester al acidului tanic. ( < fr. tanate) tanc s.n. 1. car de luptă blindat şi înarmat puternic (cu mitraliere, tunuri etc.), avînd roţile montate pe şenile. 2. rezervor din tablă de oţel pentru diferite lichide. • vagonet metalic de o tonă. (<cngl., fr. tank) tanchetă s.f. (mii.) tanc mic cu blindaj uşor. ( < fr. tanquette) tanchfst s.m. militar care face parte dintr-o unitate de tancuri. (< tanc) tandem s.n. 1. bicicletă cu tracţiune dublă pentru două persoane, avînd şeile aşezate una în spatele celeilalte. 2. cilindru compresor mecanic cu două tăvăluguri, egale ca mărime, ca formă si ca greutate. 8. (tehn.; în expr.) in tandem = poziţie de montare a două sisteme tehnice care lucrează împreună, astfel încît axele lor longitudinale să fie în prelungire. (<fr.,
                                                                                          680
 engl. tandem < lat. tandem — In sfîr-şit, într-o enumerare) tandreţe s.f. dragoste plină de delicateţe, de duioşie, de gingăşie. (< fr. tendresse)
 tăndru adj. plin de afecţiune, duios, gingaş. ( < fr. tendre) tangăj s.n. balansare, oscilare a unei nave, a unui avion, făcută în sensul lungimii lor. ( < fr. tangage) tangent adj. (geom.; despre drepte, planuri) care atinge într-un singur punct o linie, o suprafaţă sau altă figură geometrică, fără a o tăia. (cf. fr. tangent, lat. tangens) tangentă s.f. (geom.) dreaptă care atinge o curbă într-un singur punct, o în (sau prin) tangentă = tangenţial. (< fr. tangente) tangenţă s.f. poziţie, stare a două figuri geometrice tangente. • atingere, legătură, contact. ( < fr. tangence) tangenţlâl adj. referitor la tangentă; care este tangent. • (fig.) în treacăt, printre altele, (cf. fr. tangentiel) tangibil adj. care poate fi perceput prin pipăit, prin atingere; pipăibil; (fig-) real. (cf. fr. tangible, lat. tangibilis) tang6n s.n. (mar.) drug de lemn, rezemat cu un capăt de bordajul navei şi susţinut de o balansină, care serveşte la legarea bărcilor aflate pe apă şi pe care marinarii pot coborî în bărci. (< fr. tangon) tang6u s.n. dans modern (de origine ar-gentiniană) care se dansează în perechi In cadenţă de doi timpi; melodia după care se execută acest dans. (< fr. tango, cf. sp. tango) tânie adj. (chim.; în expr.) acid tanic = tanin. (< fr. tannique) tanin s.n. (chim.) nume dat unor substanţe organice de origine vegetală, folosite în special la tăbăcirea pieilor. ( < fr. tannin) tanln6s adj. care conţine tanin, caracteristic taninului; de tanin. (< tanin) tantâl s.n. (chim.) metal foarte dur, ductil şi maleabil care se află în unele minerale rare. (< fr. tantale) tantalît s.n. mineral cristalizat, de culoare neagră sau roşie-închisă; este un oxid natural de fier şi de mangan. ( < fr. tantalite) tantiemă s.f. 1. Indemnizaţie specială care se dă unor funcţionari superiori şi membrilor consiliilor de administraţie ale societăţilor comerciale capitaliste; (p.ext) remuneraţie (calculată procentual) acordată mijlocitorilor de afaceri. 2. onorariu cuvenit în trecut unui autor dran^atic, reprezentînd o parte procentuali din încasările unui teatru la reprezentaţiile piesei sale.
 ( < fr. tantieme, cf. tant — atît) tapâ vb. I. tr. (argotic) a împrumuta, a lua de la cineva bani (prin vicleşug, prin insistenţe). (< fr. taper) tapâj s.n. zgomot mare; gălăgie, scandal, larmă; protest zgomotos. (< fr. tapage)
 581
 taptfts.n. 1. hîrtie, pînză cu un desen colorat, care se lipeşte pe pereţii unei încăperi, înlocuind zugrăveala, 2. (în expr.) a pune pe tapet = a pune în discuţie. (< germ. Tapete, cf. it. tappeto) tapetă vb. I. tr. a acoperi cu tapete (pereţii unei încăperi), (cf. it. tappetare) tapi6câ s.f. aliment făinos, bogat în amidon şi în zaharuri uşor asimilabile, care se extrage din rădăcinile de ma-nioc. ( < fr. tapiota, cf. amer. tapioha) tapir s.m. (zool.) mamifer ierbivor care trăieşte în zona tropicală a Asiei şi a Americii, avînd nasul prelungit cu o trompă mobilă, pielea groasă şi netedă şi coada foarte scurtă. (< fr. tapir) taplsă vb. I. tr. 1. a tapeta. 2. a înveli, a îmbrăca (o mobilă) cu stofă, cu mătase etc. ; a capitona. (< fr. tapisser) tapisăt adj. (despre pereţi) acoperit cu un tapet de hîrtie, de mătase etc.; (despre mobile) acoperit cu stofă, cu mătase etc. (< tapisa) tapiserie s.f. 1. lucru de mînă cusut pe o canava cu lînă, cu mătase etc. 2. partea unei mobile acoperită cu tapiserie. ( < fr. tapisserie) taplţâr s.m. lucrător specialist în lucrări de tapiserie, (cf. it. tappezziere, germ. Tapezier)
 tapiţerie s.f. 1. meseria tapiţerului. 2. atelier, prăvălie în care se lucrează sau se vînd obiecte făcute de tapiţer. (cf. it. tappezzeria) tapară s.f. (metal.) fisurăîn interiorulma-sei unui oţel tratattermic. ( < fr. tapure) t&r&ns.n. (ant.) armă folosită de popoarele antice pentru dărîmarea cetăţilor asediate, alcătuită dintr-un trunchi de copac lung şi gros, prevăzut la un capăt cu un vîrf greu de metal, tarantulă s.f. dans popular italian, originar din Tarant, cu ritm vioi: melodia după care se execută acest dans. (< it. tarantella) tarantulă s.f. (zool.) specie de păianjen mare care se întîlneşte în ţările sudice şi a cărui înţepătură este deosebit de toxică. ( < fr. tarentule) tarâr s.n. maşină pentru curăţirea cerealelor de impurităţi. (< fr. tarare) târât adj. (rar) vicios, care are tare. (< tară)
 tărăi s.f. greutatea unui vehicul sau a ambalajului unei mărfi, al unui obiect etc.; dara. (< ngr. tara) târăa s.f. viciu, defect (fizic sau moral); meteahnă, cusur, deficienţă, (cf. fr. tare, it. tara) tardiv adj. care apare, se petrece, se face (mai) tîrziu (decît ar trebui), (cf. fr. tardif, it. tardivo) tardivltâtc s.f. caracterul a ceea ce este tardiv, (cf. fr. tardivetţ) tarif s.n. listă (oficială) care cuprinde preţurile unor mărfuri, taxele vamale, costul biletelor la trenuri etc. • sistem de norme de salarizare pe baza căruia se stabileşte retribuirea fiecărui fel de muncă. (< fr. tarif)
                                                                                     TAP-TAU
 tarifă vb. I. tr. (rar) a fixa, a stabili un tarif. ( < fr. tarifer) tarifâr adj. (despre preturi, taxe etc.) stabilit printr-un tarif, conform unui tarif. (cf. fr. tarifaire) tardc s.n. joc de cărţi cu o serie de figuri speciale. (<germ. Tarock, cf. fr. tarots, it. tarocco) tarrtd s.n. (tehn.) burghiu de filetat.
 ( < fr. tar aud) tarpân s.m. cal sălbatic din stepele sau din podişurile Asiei, cu capul scurt şi gros şi cu coama scurtă. ( < fr. tarpan) tars s.n. (anat.) parte a labei piciorului formată din şapte oase. (< fr. tarse) tarsiân adj. de (la) tars, referitor la tars.
 ( cf. fr. tarsien) tartânâ s.f. (mar.) mică navă de transport şi de pescuit, cu o singură pînză triunghiulară, folosită mai ales în Marea Mediterană. (< fr. tartane, it. tartana) târtă s.f. prăjitură făcută dintr-un strat de aluat acoperit cu dulceaţă, cu cremă sau cu fructe. ( < fr. tarte) tartină s.f. felie de pîine unsă cu unt şi acoperită uneori cu brînză, cu salam, cu icre etc. ( < fr. tartine) tartrăt s.m. (chim.) sare a acidului tar-tric. ( < fr. tartrate) târtric adj. (chim.; în expr.) acid tartric — acid organic cristalizat, solubil în apă, care se extrage din tartrul de vin şi care se întrebuinţează în industria alimentară, în medicină etc. (< fr. tartrique)
 tărtru s.n. (chim.) 1. substanţă salină care se depune la fundul şi pe pereţii butoaielor cu vin nou; piatră de vin. 2. substanţă calcaroasă care se depune pe coroana dinţilor. (< fr. tartre) tartufi'sm s.n. ipocrizie, făţărnicie. ( < fr.
 tartufisme, cf. Tartuffe, n.p.) tasâ vb. I. refl. (despre terenuri, materia• le, construcţii etc.) a se îndesa, a-şi coborî nivelul, a se lăsa, a se afunda sub povara propriei lor greutăţi. (< fr. tasser)
 tas6u s.n. nicovală mică, folosită de tinichigii pentru a îndrepta tabla, (cf. fr. tasseau) tatona vb. I. tr. a încerca cu prudenţă, cu precauţie să cunoşti o situaţie; a dibui, a sonda. O (expr.) a tatona terenul = a cerceta posibilităţile de reuşită într-o întreprindere, într-o acţiune. (< fr. tdtonner)
 tatii s.m. gen de mamifere fără dinţi, cu trupul acoperit cu plăci osoase şi cornoase, care trăiesc în America de Sud. ( < fr. tatou) tatuă vb. I. refl. şi tr. a (-şi) imprima pe corp, la suprafaţa pielii diferite figuri (în culori) care nu se mai pot şterge. (< fr. tatouer, cf. engl. tattor) tatuâj s.n. tatuare. • desen rămas pe piele după tatuare. (< fr. tatouage) taumaturg s.m. persoană despre care cei mistici cred că ar putea face minuni. (< fr. thaumaturge, cf. gr. thauma — minune, ergon — lucrare)
tatj-teh
 taumaturgfc s.f. (peior.) pretinşii putere de a face minuni. ( < fr. thaumaturgie) taurin adj. din familia taurului. / / s.f^pl. (zool.) familie de bovine avînd ca tip taurul. (< lat. taurinus) taurobol s.n. (ist.) sacrificiul unui taur făcut de cei vechi în cinstea zeiţei Cibela şi a altor divinităţi. (< lat. taurobolhim, gr. tauroholion) t-auromahie s.f. (rar) luptă a taurilor cu oamenii, (cf. fr. tauromachie, gr. tauros — taur, martie — luptă) tautogrâmă s.f. (lit.) specie de poezie în care poetul trebuie să întrebuinţeze numai cuvinte care încep cu aceeaşi literă. (< fr. tautogramme, cf. gr. tauto — aceeaşi, gramma — literă) tautologie adj. referitor la tautologie, cu caracter de tautologie. ( < fr. tautolo-gique)
 tautologie s.f. repetare inutilă cu alţi termeni a aceleiaşi idei. (< fr. tautologie, cf. gr. tauto — acelaşi, logos — cuvînt)
 tavernă s.f. cîrciumă ordinară, murdară (instalată de obicei la subsol). (< fr. taverne, it. taverna, cf. lat. iahema,) taxâvb. I. fr. 1. a fixa, a stabili o taxă, un preţ; a supune unei taxe. 2. (fig.) a considera, a socoti, a califica. ( < fr. taxer, cf. lat. taxare) taxator s.m. şi /. cel care încasează taxe, încasator. ( < cf. fr. taxateur) tiSxă s.f. sumă de bani, impozit perceput pentru anumite mărfuri la încheierea unor contracte etc. • sumă de bani plătită unei instituţii în schimbul unor servicii sau pentru dobîndirea anumitor drepturi. ( < fr. taxe, cf. gr. taxis) taxi s.n. taximetru. (< fr. taxi) taximetru s.n. automobil de piaţă pie-văzut cu un aparat care arată preţul unei curse, potrivit înregistrării distanţei parcurse. ( < fr. taximetre) taxinomie s.f. teoria clasificărilor. ( < fr.
 taxinomie, taxonomic) teatral adj. 1. referitor la teatru, de teatru. 2. căutat, afectat, artificial, nenatural, (cf. fr. theâtral, it. teatrale) teatrologie s.f. disciplină care se ocupă cu critica teatrală, cu literatura dramatică, cu organizarea şl conducerea teatrelor etc. (cf. fr. theâtroloqie) teâtru s.n. I. 1. clădire special construită pentru reprezentarea spectacolelor. 2. spectacol, reprezentaţie. O (expr.) a juca teatru = a se preface. 3. arta de a reprezenta opere dramatice; dramaturgie; profesiune de actor. 4. literatură dramatică; culegere de piese. II. loc unde are loc, unde se desfăşoară o întîmplare, un eveniment. O (mii.) teatru de operaţii. = cîmp de luptă, (cf. fr. thiâtre, it. teatro, germ. Theater, lat. theatrum, gr. theatron) tefoalnft s.f. (chim.) alcaloid cu acţiune toxică extras din opiu. (< fr. tht~ balne)
 ebaism >\n. (med.) intoxicaţie cu opiu. ( < fr, IMhaUme, cf, gr, Thebcs, n.p.)
 tecalemft s.n. (tehn.) pompă de mînă cu piston folosită la ungerea motoarelor cu unsori consistente. ( < rus. tehalemit) tcck s.m. (bot.) arbore din India şi Oceania, cu lemnul foarte tare, care se întrebuinţează în special la construirea corăbiilor. (< fr. teck) tectită s.f. (geol.) material cu aspect sticlos, sub formă de granule rotunjite, transparente, de obicei de culoare albastră-închisă sau verde. ( < fr. tec-tite)
  tcctdnlc adj. referitor la raportul dintre diferitele formaţii geologice ale unei regiuni în urma modificărilor datorite mişcărilor scoarţei terestre. (< fr. tcctonique, cf. gr. tehton — a tăia) tectonică s.f. ramură a geologiei care studiază modificările straturilor geologice datorite mişcărilor scoarţei terestre.
  ( < fr. tcctonique) tedeum s.n. slujbă, serviciu divin care se oficiază în împrejurări solemne. ( < lat., fr. Te Deum) tegument s.n. (biol.) înveliş organic al corpului mamiferelor; piele. • înveliş protector al embrionului şi al seminţei plantelor. (< fr. tegument, cf. lat. tegumen turn) tegumontăr adj. care ţine de tegument, privitor, la tegument. (< fr. tpgumen-taire)
  tehnic adj. referitor la tehnică:           de
  tehnică, al tehnicii; de natură tehnică; propriu unei arte, unei meserii etc.
  O    termen tehnic = termen care denumeşte o anumită noţiune dintr-un domeniu al ştiinţei, al tehnicii etc. / I s.m. (rar) maistru tehnician, mecanic. (cf. fr. technique, lat. technicus, gr. technikos) tohnieă s.f. 1. totalitatea uneltelor şi a practicilor producţiei, dezvoltate în cursul istoriei, care permit omenirii să acţioneze asupra naturii înconjurătoare cu scopul de a obţine bunuri materiale. 2. totalitatea procedeelor folosite în practicarea unei profesiuni, (cf. fr. technique, it. tecnica., germ. Te<'hnih)
  tehnician s.m. şi /. specialist în tehnică.
  •    persoană care cunoaşte, care stăpî-neşte o anumită tehnică, (cf. fr. teh-nicien)
  tehnicism s.n. tendinţa de a folosi în mod exagerat şi mecanic procedeele tehnice caracteristice unui domeniu de activitate, neglijînd tezele teoretice. ( < tehnic)
  tehnicităto s.f. caracterul, calitatea a ceea ce este tehnic, (cf. fr. technicit-’’) tchnicolâr adj. (despre filme) în culori, colorat, (cf. germ. technikolor) tehnocraţi s.m.. pl. adepţi ai unui curent-sociologic reacţionar din perioada crizei generale a sistemului capitalist, care, denaturînd adevăratul raport '""dintic tehnic, economic şi politic, propovăduiesc capitalismul de stat, pri-ţnatijl tehnicii asupra economicului Şl
 683
  politicului şl contrapun transformării socialiste revoluţionare a societăţii trecerea conducerii întregii vieţi economice şi a conducerii stalului in mîinile .'tehnicienilor41, tehnograf ie s.f. descrierea diferitelor meserii şi a procedeelor lor de lucru, (cf. fr. technographie, gr. techne — artă, graphein — a descrie) telinol6g s.m. specialist în tehnologie.
  ( < fr. tcchnologue) tehnoldgic adj. referitor la tehnologie;
  de tehnologie. ( < fr. technologiquc) tehnologie s.f. (tehn.) ansamblul cunoştinţelor despre arte şi meserii în general, despre procedeele şi mijloacele de fabricare şi de prelucrare. • (rar) totalitatea termenilor tehnici specifici unei discipline. ( < fr. lechnologie, cf. gr. techne — artă, logos — vorbire) tehnoredactare s.f. pregătirea tehnică a unui manuscris, înainte de a începe operaţia de tipărire, (după tehnore-daciie)
  tehnoredactor s.m. specialist în lucrări de tehnoredactare. teUnoredâcţie s.f. tehnoredactare, (cf.
  germ. Technoredaktion) temă s.f. (chim.) alcaloid cristalizat, cu gust amărui, care se extrage din ceai, este întrebuinţat în medicină ca excitant al nervilor.şi al inimii sau ca diuretic. (< fr. theine) teîsmis.?î. (fii.) teorie filozofică idealistă care admite existenţa lui Dumnezeu ca fiinţă supranaturală raţională, creatoare şi conducătoare a lumii. (cf. fr. theisme, gr. theos — dumnezeu) teism2 s.n. (med.) totalitatea tulburărilor produse în urma abuzului de ceai. (< fr. theisme, cf. the — ceai) teist s.m. adept al teismului i. (cf. fr. theiste)
  telebu»61ă s.f. busolă ale cărei indicaţii sînt transmise de la distanţă unor instrumente indicatoare aşezate la bordul unui avion. (< tele- + busolă) teleeinematogrâf s.n. aparat care transmite un film cinematografic cu ajutorul televiziunii, (cf. fr. telecinematographe) telecomandat adj. (tehn.) comandat de la distanţă, (cf. fr. telecommande) telecomandă s.f. (tehn.) transmiterea la distanţă a unei comenzi; ansamblul mijloacelor care permit o astfel de transmitere, (cf. fr. telecommande) telecomunicăţie s.f. transmiterea la distanţa a unor sunete, a unor semne sau imagini, folosind numai fenomenele electromagnetice sau optice, (cf. fr. lelccommunicaiion )
  teleferic s.n. funicular care transportă oameni. (< fr. teleferique) leler6n s.n. 1. (fiz.) totalitatea instalaţiilor folosite în telefonie. 2. aparat electric care are un trans>mi!ător si un receptor, cu ajutorul căruia se pot face convorbiri la distanţă. (< fr. tele-phone, cf. gr. tele — depaite, phone — sunet)
                                                                                      ŢEH-TEL
  telefonâ vb. I. intr. a vorbi la telefon cu cineva; a da un telefon cuiva. (< fr.
  telephoner) telef6nio adj. referitor la telefon; de telefon: făcut, transmis prin telefon.
  ( < fr. Ulephonique) telefonie s.f. (fiz.) transmitere la distanţă a sunetelor cu ajutorul telefoanelor. ( < fr. telephonie) telefonist s.m. şi /. cel care face serviciu la o centrală telefonică, (cf. fr. Ule-phonisţe)
  telefotografio s.f. tehnica de a fotografia de la mare distanţă, cu ajutoiul teleobiectivului; fotografie obţinută pe această cale. (< fr. teUphotographie, cf. gr. tele — departe, fr. photographie
  —  fotografie) teleghida vb. I. tr. a dirija de la distanţă un avion, un proiectil etc. (< fr. tele-guider)
  teleghidât adj. (despre avioane, proiectile) care poate fi dirijat de la distanţă.
  ( < teleghida) telegrâf i s.n. aparat pentru transmiterea la distanţă a telegramelor. • ansamblul instalaţiilor folosite în telegrafie.
  ( < fr. telegraphe, cf. gr. tele — departe, graphein — a scrie) telegrâf s s.m. (bot.) plantă erbacee originară din America dc Sud, cu flori mici, albe, cu miros plăcut, dispuse în ciorchini lungi şi cu tulpina volubilă, (cf. germ. Telegraphenpflanze) telegrafia vb. I. intr. şi tr. a expedia, a transmite o telegramă. (< fr. telegra-phier)
  telegrafic adj. 1. referitor la telegraf.
  •  transmis, comunicat prin telegraf.
  2. (fig.) scurt, concis. (< fr. telegra-phique)
  telegrafie s.f. transmitere la distanţă a unor semne grafice şi înregistrarea lor cu ajutorul telegrafului. O telegrafie fără fir — radiotelegrafie. (< fr. telegraphie) telegrafist, s.m. şi /. cel care face sen iciu la un post de telegraf. (< fr. telegra-phiste)
  telegramă s.f. comunicare transmisă în scris cu ajutorul telegrafului (electric) sau prin alt mijloc (telefon etc.); formular pe care este transcrisă această comunicare. (< fr. telegramme, cf. gr. tele — departe, gramma — literă) te le imprimare s.f. transmitere “ la distanţă a unui text cu ajutorul teleimprimatorului. ( < lele- + imprimare) teleimprimatdr s.n. (tehn.) aparat telegrafic cu care se transmit şi se recepţionează comunicări, texte etc. în literele alfabetului obişnuit. (< tele- -f impri-mator, după engl. telepointer) teleindicat6r s.n. (tehn.) aparat de măsură care măsoară şi transmite la distantă valoarea unei mărimi, (of. fr. teleindicoleur) telemăsură s.f. (tehn.) transmitere la distantă a rezultatelor unei măsurători efectuate, (după fr. telemesure)
 TEL-TEM
  telemecânlcă s.f. (tehn.) comanda şi controlul funcţionării mecanismelor de la distantă prin dispozitive electrice cu sau fără fir. (cf. fr. teltmecanique) telemetrie adj. referitor la telemetru; făcut cu telemetrul. (fr. UUmttrique) telemetrie s.f. ştiinţă avînd ca obiect măsurarea distanţelor cu ajutorul tele-metrului. (< fr. UWmttrie) telemetru s.n. (fiz.) instrument optic pentru măsurarea distanţei dintre locul unde se află instrumentul şi un anumit punct (depărtat sau inaccesibil). (< fr. UlimUre, cf. gr. tele — departe, metron
 —   măsură)
 telencefăl s.n. (anat.) partea anterioară, terminală a creierului. (<fr. til&n-ciphale)
 teleobiectiv s.n. (fot.) obiectiv fotografic folosit la fotografierea obiectivelor foarte îndepărtate, (cf. fr. ttleobjectif ) teleologic adj. referitor la teleologie, de teleologie. (< fr. Uleologique) teleologie s.f. (fii.) teorie idealistă antiştiinţifică potrivit căreia totul în lume ar fi organizat conform unui anumit scop, cu o anumită cauză finală. (< fr. UUologie, cf. gr. telos — scop, logos — vorbire,) teleosttai s.m. pl. (zool.) ordin de peşti care au numai branhii şi coada împărţită în două părţi egale, al căroi tip este crapul. (< fr. tdteosteens) telepâtic adj. de telepatie, referitor la telepatie. (< fr. Ulepathique) telepatic s.f. pretinsă posibilitate de a percepe fenomene care nu sînt în raza simţurilor, precum şi de a transmite gîndul la distanţă; percepere întîmplă-toare a fenomenelor şi gîndurilor de la distanţă. (< fr. UUpathie, cf. gr. tele — departe, pathos — sentiment) telereglâjs.n. (tehn.) reglare de la distanţă a unui sistem tehnic. ( < fr. UUreglage) telescop s.n. (astr.) instrument optic folosit pentru observarea aştrilor, al cărui obiectiv este o oglindă mare concavă. (< fr. Ulescope, cf. gr. tele
 —   departe, skopein — a observa) telesc6pic adj. 1. referitor la telescop;
 făcut cu telescopul. 2. (tehn.; despre tuburi) care poate pătrunde unul în golul celuilalt, (cf. fr. telescopique, germ. teleshopisch) telestereo°râf s.n. (tehn.) aparat pentru transmiterea la distanţă a fotografiilor, a desenelor, a textelor etc. imprimate în prealabil pe un film special. (< fr. tă Ies terdographe) televiziune s.f. (fiz.) transmitere la distanţă a unor imagini în mişcare, cu ajutorul undelor electromagnetice radiofonice. ( < fr. tiltvision) televizdr s.n. aparat pentru recepţio-narea imaginilor transmise prin televiziune. (cf. fr. UIHiseur) televorbltOr s.n. instalaţie telefonică specială care permite ca vocea celui care vorbeşte să fie auzită simultan de mai multe posturi. (tele- -f vorbitor)
                                                                                          684
 teltir s.n. (chim.) metaloid alb-albâstrui care are proprietăţi asemănătoare cu cele ale sulfului. (< fr. tellure, cf. lat. tellus — pămînt) teltiric adj. 1. referitor la pămînt; pămîntesc. O (fiz.) curent teluric = curent electric care circulă prin sol.
  2. (chim.; în expr.) acid teluric =* acid foaite slab care se obţine prin oxidarea telurului cu acid cloric. (< fr. telluri-que, cf. lat. tellus — pămînt)
  telurtiră s.f. (chim.) compus al telurului cu un metal. ( < fr. tellurure) temâtie adj. 1. referitor Ia teme, de teme, alcătuit pe anumite teme. 2. (fon.; în expr.) vocală tematică => vocală care nu poate fi considerată nici sufix, nici desinenţă şi care, împreună cu rădăcina, formează tema. (cf.fr. Uhmatique) tomătlcă s.f. totalitatea temelor dintr-un grup de opere literare, artistice, ştiinţifice etc. (cf. fr. thtmatique) temă s.f. 1. subiect, materie, problemă (principală) care urmează să fie lămurită; subiectul, ideea fundamentală care se dezvoltă într-o expunere, într-o operă literară etc. • (muz.) motiv melodic al unei compoziţii muzicale pe care se compun variaţiunile. 2. subiect de compoziţie pentru şcolari. # lucrare (scrisă) pregătită de un şcolar.
  3. (gram.) parte a unui cuvînt alcătuită din rădăcină, vocala tematică şi unul sau mai multe sufixe. ( cf. fr. thfrne, it. tema, lat. thema < gr. theme — subiect pus)
  ţemorar adj. îndrăzneţ, cutezător peste măsură, pînă la nesocotinţă, (cf. fr. temdraire, lat. temerarius) temoritâte s.f. îndrăzneală, cutezanţă mare, nesocotinţă, (cf. fr. temerită, lat. temeri tas)
  tcmpcr6 vb. I. tr. a modera, a micşora; a potoli, a domoli (un sentiment, o acţiune, o tendinţă). (< fr. temp&rer, cf. lat. temperare) tOmpera s.n. procedeu de pictură în care se întrebuinţează culori amestecate cu substanţe albuminoase sau gelatinoase. (< it. tempera) temperament s.n. (psih.) totalitatea , particularităţilor individuale ale psi-
  I  hicului omenesc, manifestate prin rapiditatea şi intensitatea desfăşurării proceselor psihice şi prin gradul de sensibilitate ; fire. • energie, impetuozitate, elan. ( cf. fr. temperament, lat. tempera-mentum)
  temperamentâl adj. de temperament, privitor la temperament, (cf. temperament) temperănţă s.f. cumpătare, moderaţie, sobrietate, (cf. fr. tempirance, it. tem-peranza, lat. temperantia) temperăt adj. moderat, potolit. O climă temperată — climă caracterizată prin veri potrivit de călduroase şi ierni nu prea reci; zonă temperată =» fiecare dintre cele două zone de pe suprafaţa globului, cuprinse între tropice şi cercurile polare. (< tempera)
 585
  temperatură s.f. (fiz.) starea, gradul de căldură al unui corp; gradul de încălzire al aerului, căldura aerului. • (med.) febră. • (biol.) căldura corpului fiinţelor. (cf. fr. temperature, lat. temperatura)
  tempestă s.f. (liv.; rar) furtună, uragan.
  (< it. tempesta, cf. lat. iempestas) templier s.m. membru al unui ordin de călugări militari din evul mediu, care au participat la cruciade. (< fr. templier)
  templu s.n. edificiu destinat cultului (In antichitate la greci, la romani, la egipteni sau astăzi Ia evrei etc.). • biserică (monumentală). (< lat. tem-plum)
  tîmpo s.n. (muz.) mişcare, grad de iuţeală în care trebuie cîntată o piesă muzicală. • ritm, cadenţă. (< it., fr. tempo) temporăU adj. (anat.; în expr.) os temporal (şi subst., n.) = osul tîinplei. (< fr. temporal, cf. lat. temporalis < tem-pus — tîmplă) temponU2 adj. care indică timpul, privitor la timp. O (gram.) propoziţie temporală (şi subst., f.) =» propoziţie care arată timpul în care are loc acţiunea din propoziţia regentă; conjuncţie temporală = conjuncţie care introduce o propoziţie temporală, (cf. fr. temporel, lat. temporalis) teinporăr adj. vremelnic, trecător, provizoriu. (cf. fr. temporaire, lat. temporar ius)
  temporiza vh. I. tr. a amîna, a tărăgăna, a tergiversa. ( < fr. temporiser, cf. lat. tempus — timp) ton s.n. culoarea şi calitatea pielii obrazului. ( < fr. teint) tenăce adj. 1. dîrz, stăruitor, perseverent. 2. (despre un material) rezistent la rupere. (< fr., it. tenace, cf. lat. tenax) tenacitate s.f. 1. calitatea de a fi tenace; stăruinţă, îndîrjire, perseverenţă. 2. calitatea unui corp de a fi rezistent la rupere; rezistenţă la rupere, (cf. fr. Unaciti, it. tenacită) tenalgie s.ţ. (med.) durere în tendoanele muşchilor, (cf. fr. tenalgie, it. tenalgia
  <     gr. tenos — lat. algia — durere) tendallt s.m. (mar.) tendă mică. (< it. tendaletto)
  tendă s.f. (mar.) acoperitoare de pînză care se întinde deasupra punţii pentru a o apăra de ploaie şi de soare. (< it. tenda)
  tendenţionism s.n. (rar) tendenţiozitate.
  ( < tenden ţios) tendenţi6s adj. cu tendinţă, care are un anumitscop; care vrea să insinuezeceva. (cf. fr. tcndancieux, it. tendenzioso) tendenţiozitate s.f. însuşirea a ceea ce este tendenţios; tendenţionism. (< tendenţios) tender s.n. vagon care se ataşază la o locomotivă cu aburi şi în care se transportă combustibilul şi apa necesare locomotivei. (< engl., fr. tender)
                                                                                   TEM-TEN
  tendlnăs adj. de natura tendonului, referitor la tendoane. (< fr. tendineux) tendinţă s.f. 1. dispoziţie firească pentru ceva; înclinare, aplecare; năzuinţă. 2. forţa care face ca un corp să se mişte într-o anumită direcţie; direcţia pe care o are un corp în mişcare, (cf. fr. tendance, it. tendenza) tenddn s.n. (anat.) ţesut fibros şi rezistent, de culoare albă, cu ajutorul căruia se fixează muşchii de oase; ligament.
  (< fr. tendon) tenebre s.f. pl. (liv.) întunecime, beznă, întuneric, obscuritate. ( < fr. Unebres, cf. it. tenebre, lat. tenebrae) tonebr6a adj. (liv.) întunecos, întunecat, obscur; sumbru. • (fig.; despre oameni) întunecat, mohorit, închis, (cf. fr. Mnebreiix, lat. tenebrosus) tdnle s.f. (zool.) vierme parazit care trăieşte în intestinul subţire al omului şi al animalelor carnivore; panglică.
  (< fr. tenia, cf. lat. taenia, gr. tainia — panglică;
  t£nis s.n. joc sportiv carfe se practică cu mingi mici lovite cu racheta, de către un număr par de jucători, pe un teren despărţit în două printr-o plasă, o tenis de masă — joc asemănător tenisului, care se joacă pe o masă mare, cu mingi mai mici; ping-pong. (< engl., fr. tennis) tenor s.m. (muz.) vocea bărbătească cea mai înaltă; cîntăreţ care are o astfel de voce. (cf. fr. tenor, it. tenore) tenotomie s.f. (med.) operaţie care constă în tăierea unui tendon. ( fr. teno-tomie, cf. gr. tenân — tendon, tome —
  —   secţiune) tensiom£tru s.n. (med.) aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale. • aparat folosit pentru a măsura tensiunea superficială a unui lichid. ( < fr. tensiometre) tonsitines./. 1. starea a ceea ce este întins; întindere. • (fig.) încordare; zbucium sufletesc, nervozitate. 2. (fiz.) forţa interioară care acţionează asupra unităţii de arie dintr-o secţiune a unui corp supus unor forţe exterioare. • presiunea vaporilor produşi de un lichid într-un spaţiu închis. 8. diferenţa de potenţial dintre două puncte ale unui cîmp electric. 4. (med.) presiune exercitată de fluxul sanguin asupra arterelor şi asupra inimii, (cf. fr. tension, lat. tensio) tentă vb. I. tr. a Ispiti; a ademeni. ( < fr.
  tenter, it., lat: tentare) tentâcul s.n. (zool.) fiecare dintre apendicele mobile şi nearticulate ale unor animale, care servesc ca organ tactil, de prindere şi de mişcare. ( < fr. tentacule, cf. lat. tentaculum) tentaculâr adj. cu tentacule, de natura tentaculelor, (cf. fr. tenta cui oire) tentăntadj. ispititor,' atrăgător, îmbietor (cf. fr. tentant) tentativă s.ţ. acţiune întreprinsă în scopul de a realiza ceva, fără a avea însă siguranţa izblndei; încercare (neizbutită), (cf. fr. tentative, it. tentativo)
 TEN-TEU
 tentâţle s.f. ispită, ademenire, atracţie, (cf. fr. tcntation) t£ntâ s.f. (pict.) amestec, în diferite proporţii, de apă şi tuş sau orice alt colorant, folosit pentru a reda nuanţa dorită într-o coloraţie; nuanţă a unei culori. C< fr. teinte) teobromînâ s.f. (chim.) alcaloid care se extrage din seminţele arborelui de cacao, folosit ca diuretic. (< fr. thto-bromine)
 teoerât s.m. (rar) membru al unei teo-craţii. • cel care exercită o putere teocratică. ( < fr. theocrate, cf. gr. theos
 —    zeu, hratos — conducător) teocr&tic adj. de natură teocratică; referitor la teocraţie. (cf. fr. theocratique) teocraţie s.f. formă de guvernămînt în care autoritatea, fiind considerată ca emanînd de la Dumnezeu, este exercitată de cler; stat care are o astfel de formă de guvernămînt. (cf. fr. theo-cratie, gr. theos — zeu, hratia — conducere,*
 teodictfe s.f. (fii.) denumire dată tratatelor mistico-religioase care îşi propun să justifice contradicţia evidentă între credinţa într-un Dumnezeu atotputernic şi bun şi existenţa răului şi nedreptăţii în lume. ( < fr. theodicee, it:. /eo-dicea, cf. gr. theos — zeu, dihe — justiţie)
 teodolit s.n. (fiz.) instrument optic folosit pentru măsurarea precisă a unghiurilor în topografie, iar în astronomie pentru determinarea azimutului şi a înălţimii aparente a unui astru. (< fr. thăodolite) teogonic adj. referitor la teogonie* (cf.
 fr. theogoniqve) toogonio s.f. totalitatea miturilor care au ca temă originea zeilor, genealogia zeilor. # totalitatea divinităţilor unei religii politeiste. (cf. fr. theogonie, gr. theos — zeu, gonos — generaţie) teol6g s.m. specialist în teologie, (cf.
 germ. Theolog, it. teologo) teologdl adj. (rar) teologic, (cf. fr.
 tMologal, it. teologale) teoIOgic adi. referitor la teologie, de teologie; de teolog, (cf. fr. theologique, it. teologico) teologie s.f. pseudoştiinlă care încearcă să fundamenteze religia cu ajutorul argumentelor filozofice idealiste. • disciplină care studiază problem ele religiei, (cf. fr. theologie, it. teologia, lat., gr. theologia, theos — zeu, logos — vorbire) tedrbăs./. instrument muzical mai marc ca lăuta, care are coarde speciale pentru sunetele grave. (< fr. theorbe) teoremă s.f. (mat.) adevăr matematic care poate fi demonstrat logic plecînd de la fapte cunoscute, (cf. fr. theorhne, lat.., gr. theorema) * teoretic adj. referitor la teorie, de teorie, din teorie; întemeiat pe teorie. • specific teoriei; (p. ext.) abstract, rupt de practică, (cf. fr. thtoretique, germ. teoretisch)
                                                                                       m
 teoreticiân s.m. specialist care studiază problemele teoretice ale unui domeniu al ştiinţei, al artei etc. # (peior.) cel care se menţine numai pe planul speculaţiilor teoretice, neţinînd seamă de practică. ( <teoretic) teoretiza vh. I. tr. a sistematiza ideile generale din datele unei cercetări;, a formula principii, (după fr. iheoriser) teorie s.f. i. totalitatea cunoştinţelor despre natură şi societate, rezultat al generalizării experienţei acumulate în cursul vieţii social-istorice. • sistem de idei care constituie conţinutul ideologic al unei ştiinţe, al unei arte, al unei concepţii despre un domeniu sau altul de cunoştinţe; ansamblu de cunoştinţe, de idei, de ipoteze care dau explicaţia (completă) unor fenomene etc. 2. partea teoretică a instrucţiei militare, (cf. fr. th^orie, lat., gr. theoria) teozOî s.m. şi /. adept al teozofiei. ( < fr. theosophe)
                                                 teozOfic adj. privitor la teozofie. ( < fr.
 theosophique) teozofic s.f. doctrină mistică filozofică-reacţionară care îşi recunoaşte ca scop unic cunoaşterea divinităţii pe calea legăturii nemijlocite cu aşa-numita lume transcendentală, (cf. fr. theosophie, gr. theosopJda)
 terac6tă s.f. produs ceramic fabricat prin arderea argilei, din care se fac plăci pentru sobe, obiecte ornamentale etc. (< it. Ierrncotta) teracotîst s.m. lucrător specialist în fabricarea sobelor de teracotă. (< teracotă)
 terapeutic adj. privitor la terapeutică, de terapeutică; care vindecă. (< fr. thera-peu tique)
 terapeutică s.f. parte a medicinei care studiază tratamentul bolilor şi modul de întrebuinţare a medicamentelor. • totalitatea metodelor de vindecare a unei boli. ( < fr. therapeutique, cf. gr. therapenein — a îngriji) terapie s.f. (med.) metodă folosită pentru vindecarea unei boli. (< fr. thera-pie, cf. gr. therapeia) terasament s.n. lucrare care constă în săparea si transportarea pămînt ului, în umplerea anumitor denivelări de teren pentru a face terase, şosele, căi ferate.
 •    totalitatea construcţiilor care constituie infrastructura unei şosele, a unei căi ferate etc. ( < fr. ferrassement) terăsă s.f. 1. (constr.) construcţie deschisă la o clădire (la parter sau la etaj), folosită pentru odihnă etc. • platformă (care ţine loc de acoperiş plan) deasupra unei case. 2. (geol.) sistem de suprafeţe plane aşezate în formă de trepte in lungul cursului unui rîu, al malurilor mării etc. • suprafaţă plană amenajată pe o ridicătură de teren (de obicei în parcuri şi în grădini), care foloseşte ca Joc de plimbare. ( < fr. terrasse) terasi^r s.m. lucrător la terasamente, ( < fr. teri'ass'ier)
 5ft7
 teratologic adj. privitor la. teratologic.
 de leratologie. (fr. i&ralologique) teratologic s.f. ramură a anatomiei care st-iidiazfi anomaliile morfologice ale vieţuitoarelor. (< fr. teratologic, cf. gr. teras — minunăţie, logos — vorbire) terbiu s.n. (chim.) element din familia ■pămînt urilor rare. (< fr. tcrbium) terebentină s.f. (chim.) lichid incolor, cu miros caracteristic, care se extrage prin distilarea răşinii coniferelor; este întrebuinţat în industrie. ( < fr. terti-benthi ne)
 terebînt s.m. (bot.) arbore răşinos din regiunea mediteraneană, din care se extrag terebentina si alte substanţe tanan-te. ( < fr. lereblnlhc. cf. lat. terebinthus) iers.n. 1. întindere de pămînt. • sol.
 •     loc, regiune. 2. (fig.) domeniu de ‘activitate, de preocupări, o pe teren — la faţa locului; la locul de muncă. ( < fr. terrain) terestru adj. referitor la pămînt, de (pe) pămînt; pămîntesc. (cf. fr. terrestre, lat. terrestris) tergiversa vb. I. fr. a amîna, a tărăgăna, a întîrzia rezolvarea unei chestiuni, a unei situaţii etc. (< fr. tergiverser, cf. lat. tergiversări) teriâc s.n. remediu contra otrăvurilor, a cărui invenţie este atribuită lui Mitri-date. (cf. fr. theriaque, lvat. theriacus, gr. therinhos) teribil odj. 1. care inspiră spaimă, groază ; groaznic. înspăimîntător, îngrozitor, 2. extraordinar, formidabil, grozav. • (adv.) foarte, extrejn de...’(fcf. fr. terrible, lat. terribilis) terier s.m. (zool.) specie de cîini mici de statură şi cu botul pătrat, folosiţi la vînatul animalelor care trăiesc în vizuini. (< fr. terrier, fox-terrier) terifiant adj. (rar) înspăimîntător; îngrozitor. ( < fr. terrifiant) terigfai adj . (geol.; despre depozi te marine) format din materiale aduse pe de uscat. ( < fr. terţi gene) teriomorî adj. (arhit.; despre motive naturaliste) în formă de fiară, teritorial adj. referitor la un teritoriu;
 de (pe) teritoriu. (< fr. teritorial) teritoriu s.n. întindere de pămînt (limitată de hotare) care aparţine unui stat, unei provincii, unui oraş, unei autorităţi etc. (< lat. territorium, cf. fr. territoire)
 termal adj. (despre ape minerale) care izvorăşte cald din pămînt; (despre o stajiune) care are izvoare minerale calde. ( < fr. thermal) terme s.f. pl. (ant.) băi publice Ia romani. • băi publice dc ape termale, (fr. thermes, cf. lat. thermae, gr. thermos
 —  cald)
 termeni s.n. 1. dată dinainte fixată pentru executarea unei plăţi, a unei obligaţii etc.; scadenţă. 2. interval dc timp (dinainte stabilit) în limita căruia trebuie să se înfăptuiască, să se întîmple ceva, ( <• terme* Of,- lat. terminus)
                                                                                 TER-TER
 termen* s.m. 1. cuvînt, vorbă, expresie, exprimare. 2. fiecarc dintre elementele unei comparaţii. 3. (mat.) fiecare dintre monoamelc unui polinom. 4. (log.) fiecare dintre cele trei elemente constitutive ale unui silogism. (< lat. terminus, cf. fr. terme) termic adj. referitor la căldură, de căldură. O centrală termică — centrală folosită pentru producerea căldurii. (< fr. thermique) termică s.f. parte a fizicii care se ocupă cu studiul căldurii şi al legilor ei. termifiea rb. I. tr. a alimenta o clădire şau o localitate cu căldură produsă într-o instalaţie specială şi distribuită printr-o re]ea de conducte, (cf. fr. thermifier) termină vb. I. tr. şi refl. a (se) sfîrşi, a (se) isprăvi. • refl. a avea o terminaţie, a se sfîrşi în... (< fr. terminer, lat. terminare)
 terminal adj. aflat la extremitate, la vîrf. (cf. fr. terminal, lat. terminalis) terminaţie s.f. 1. partea terminală a unui lucru. 2. (-gram.) sunet (sau grup de sunete) care se află la sfîrşitul unui cuvînt. (cf. lat. terminatio, fr. termi-naison)
 terminologic adj. referitor la terminologie, de terminologie. (< fr. terminolo-gique)
 terminologie s.f. totalitatea termenilor de specialitate folosiţi într-o ştiinţă, într-o disciplină, într-o activitate practică etc. (< fr. terminologie, cf. lat. terminus — termen, gr. logos —vorbire) terminus s.n. invar, ultimul punct al unei linii ferate, de tramvai etc.; staţia ultimă; capăt. (< fr., lat. terminus)
 termit s.n. (metal.) amestec de pulbere de aluminiu şi oxid de fier, care dezvoltă prin ardere o temperatură ridicată, (fr. thermite) termită s.f. (zool.) insectă tropicală din ordinul nevropterelor, din familia furnicii, care trăieşte în colonii şi este foarte stricătoare. (< fr. termite) termocauter s.n. (med.) aparat de caute' rizare constituit dintr-un cauter care acţionează încălzit şi menţinut la roşu (< fr. thermoco.utere), cf. gr. thermos — cald. fr. cautere — cauter) termocentrâlă s.f. centrală electrică care întrebuinţează energie termică (produsă de cărbuni, de derivaţi ai ţiţeiului etc.) ( < termo - -f centrală) termochimic adj. referitor la termochi-mie, de termochimie. (cf. fr. thermo-chimique)
 torniocUimta s.f. ramură a chimiei care studiază cantitatea de căldură absorbită sau dezvoltată ?n cursul reacţiilor chimico, (cf. fr. thermochimie) termodinitinică s.f. ramură a fizicii care studiază legile generale cărora le sînt supuse fenomenele care implică trans* formarea căldurii în lucru mecanic şi invers (< fr, ihcnnodynamique)
 TER-TER
 termoelectric adj. referitor la termoelec-tricitate, de termoelectricitate. o centrală termoelectrică — termocentrală, (cf. fr. thermo-eiectrique) termoelectricltâte s.f. ramură a fizicii care studiază relaţiile dintre fenomenele electrice şi cele termice, (cf. fr. thermo-Electrici te)
 termoficăre s.f. alimentarea unei localităţi sau a unei clădiri cu căldură produsă într-o instalaţie centrală, (cf. fr. thermofication) termofdr s.n. (med.) aparat format dintr-o pungă plată în care se pune apă caldă sau dintr-o pernă încălzită electric, folosit ca mijloc terapeutic. ( < fr. thermophore) termogln adj. (med.) care produce căldură. H s.n. medicament care se aplică pe piele pentru a obţine o reacţie terapeutică locală. ( < fr. thermogene, cf. gr. thermos — cald, genan — a produce) termogen6z& s.f. (fiziol.) funcţiunea organismului animal dea produce căldură, termogrâf s.n. (fiz.) instrument care înregistrează grafic variaţiile de temperatură. ( < fr. thermographe) termoizolânt adj. (despre vn material) izolant împotriva căldurii. termolftMl adj. (fiz.; despre substante, materiale etc.) sensibil la acţiunea căldurii. (< fr. thermo labile) tennohiminesc&nţă s.f. (fiz.) emisiune de radiaţii luminoase datorită încălzirii moderate a unui corp la o temperatură inferioară celei de incandescenţă.(< fr. thermo luminescence) termometrie adj. referitor la termometru, de termometru. ( < fr. thermometrique) termometrie s.f. ramură a fizicii care studiază măsurarea temperaturilor. (< fr. thermomHrie) termometru s.n. instrument pentru măsurarea temperaturii unui corp. (< fr. thermometre, cf. gr. thermos — cald, metron — măsură) termonuclear adj. obţinut prin fuziunea nucleelor de atomi uşori. O armă termonucleară — bombă cu hidrogen, (cf. fr. thermonvcleaire) termoregulatâr s.n. (fiz.) termostat. (cf.
 fr. ihermortgulateur) termos s.n. vas special construit cu pereţi dubli, argintaţi, folosit (mai ales în călătorii) pentru păstrarea unui lichid la o temperatură constantă. (< germ. Thermos [flasche]) termoscop s.n. (fiz.) instrument, pentru punerea în evidentă a unei diferente de temperatură. (< fr. thermoscope, cf. fr. thermos — cald, skopein — a privi)
 termoscopîe s.f. (fiz.) măsurare a temperaturii. ( < fr. thermoscopie) termos If6n s.n. (tehn.) ansamblu de conducte într-o instalaţie de încălzire centrală, în care circulaţia apei se face pe baza diferenţei de densitate dintre apa caldă care se ridică şi apa rece care coboară. (< fr. thermosiphon)
                                                                                          688
  termostabil adj. (fiz.; despre substanl* etej care nu este influenţat sensibil de acţiunea căldurii, (cf. fr. thermosta-bile)
  termostât s.n. (tehn.) aparat care serveşte la menţinerea unei temperaturi constante; termoregulator. • aparat, încăpere unde există o temperatură constantă. ( < fr. thermos lat) termotehnic& s.f. ramură a tehnicii care studiază utilizarea căldurii în scopuri industriale sau casnice, (cf.fr. theimo-technique, germ. Thermotechnih) termoterapie s.f. (med.) tratament al unei boli făcut cu ajutorul căldurii. (< fr. thermo th&rapie, cf. gr. thermos — cald, therapeia — tratament) termotropism s.n. (bot.) calitate a plantelor de a reacţiona faţă de variaţiile de temperatură. ( < fr. thermo tropisme) tern adj. (rar) şters, mat, spălăcit; (fig.) fără relief, fără culoare; monoton. (< fr. teme) ternăr adj. compus, format din trei unităţi, din trei elemente. • de ordinul al treilea. ( < fr. tenxaire, cf. lat. ter-narius)
  ternât adj. (bot.; despre frunze) care sînt reunite cite trei, pornind din acelaşi loc de pe tulpină, (după fr. temt) temuţIu s.m. (ant.) mică monedă de aramă la romani, egală cu 4/4 dintr-un as. (< lat. temucius) teroĂre s.f. frică, groază, spaimă provocată intenţionat, prin ameninţări şi prin alte mijloace de intimidare. • asuprire, apăsare bazată pe înspăimîn-tare, pe intimidare. (< lat. terror, cf. it. terrore, fr. terreur) terorism s.n. sistem de acţiuni teroriste.
  (fr. terrorisme) terorist adj., s.m. şi /. (cel) care terorizează. (< fr. terroriste) tcrorlzâ vb. I. ir. a ţine (pe cineva) sub teioare; a îngrozi, a înfricoşa, a înspăi-mînta. (< fr. terroriser) terpenes./. pl. (chim.) substanţe lichide, incolore, cu miros caracteristic, plăcut, care se găsesc în diferite uleiuri eterice. ( < fr. terptne [s]> terţ adj. care vine în al treilea rînd; al treilea. • (jur.; şi subst., m.) persoană care nu figurează ca parte într-un contract sau într-un angajament intervenit între două părţi. (< lat. tertius) terţă s.f. (muz.) interval format din trei note consecutive. (< it. terza) terţet s.n. 1. (muz.) ansamblu format din trei persoane (instrumentişti sau cîntăreţi) care execută împreună o bucată muzicală; bucată muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu.
  2.  terţină. (< it. terzetto, cf. fr. tercet) terţia s.f. (poligr.) corp de literă de şaisprezece puncte tipografice. ( < germ. Tertia)
  terţi tir adj. 1. care reprezintă al treilea stadiu, a treia fază în dezvoltarea unui lucru. 2. (geol.; în expr.) era terţiară (si subst., n.) *= eră geologică, caracte-
 689
  rizată prn începutul conturării configuraţiei gcografice actuale, prin scufundări care au produs mările şi ridicări de lanţuri de munţi şi la sfîrşitul căreia au apărut primii strămoşi ai omului; cainozoic. (< fr. tertiaire, cf. lat. tertius — al treilea) terţină s.f. (lit.) strofă de trei versuri, dintre care primul şi al treilea vers rimează cu al doilea din strofa precedentă. (< it. terzina) test s.n. (psih.) probă prin care în psihologia experimentală burgheză se examinează aptitudinile fizice şi psihice ale unei persoane; (p. ext.) materialul folosit pentru această probă. (< engl., fr. test) testă vb. I. tr. (jur.)'a face un testament; a lăsa ceva prin testament. (< fr. tester, cf. lat. testări) testaceu s.n. (zool.; la pl.) subordin de moluşte al căror corp este acoperit cu un înveliş calcaros; (lasg.) moluscă care care face parte din acest subordin. (< fr. tes tace) testament s.n. act prin care cineva îşi exprimă ultimele dorinţe, dispunînd de felul cum va fi împărţită averea după moartea sa. (< lat. testamentum, cf. fr. testament) testamentar adj. referitor la un testament ; stabilit pi intr-un testament sau care derivă dintr-un testament, (cf. lat. tes tamen tar im, f r. tes tamen taire ) testator s.m. şi f. cel care lasă un testament; autorul unui testament, (cf. lat. testator, fr. testateur) testicul s.n. (anat.) glanda sexuală bărbătească, care produce spermatozoizii. (< fr. testicule, cf. lat. testiculus) testiculâr adj. referitor la testicule, (cf.
 fr. testiculaire) testimonlâl adj. (jur.) care se face prin martori, bazat pe o mărturie, (cf. fr. testimonial, lat. testimonialis) teta e.m. invar. a opta literă a alfabetului grecesc, corespunzînd sunetului t. (< gr. theta.)
 tetânlc adj. (med.) care provoacă tetanos ;
 provocat de tetanos. ( < fr. tetanique) tetanie s.f. (med.) boală manifestată prin contracţia muşchilor şi înţepenirea membrelor. (< fr. tetanie) tetanlzâ vb. I. tr. a provoca contracţii musculare asemănătoare celor provocate de tetanos; a îmbolnăvi de tetanos. ( < fr. tetaniser) tetănos s.n. (med.) boală, infecţioasă provocată de un bacii care se găseşte în pămînt şi care se manifestă prin contracţia permanentă şi dureroasă a muşchilor. ( < fr. tetanos, cf. lat. tetanus, gr. tetanos) tetfnă s.f. biheron. ( < fr. tetine) tetraclortfră s.f. (chim.) combinaţie a clorului cu un corp simplu tetravalent. O tetraclorurâ de carbon — lichid greu, incolor, cu miros dulceag, întrebuinţat în unele aparate de stins incendiile sau ca solvent neinflamabil. (< fr. tetra-chlorure)
                                                                                   TER-TEX
 tetraedrd s.n. (muz.) 1. (ant.) lira antică cu patru coarde. 2. grup de patru sunete limitate înlr-un interval de cvar-tă. (cf. fr. tetracorde, lat.,gr. tetrachordos) tetradrâhmă s./. (ant.) monedă grecească de argint de 17,5 grame echivalînd cu 4 drahme; monedă de aur echivalînd cu 2 stateri sau cu 40 de drahme de argint. (< lat. tetradrachmum) tetraOdric adj. privitor la tetraedru, ca un tetraedru. (< fr. tetraedrique) tetraldru s.n. poliedru cu patru feţe triunghiulare. (< fr. tetratdre, cf. gr. tetra —patru, edra — faţă) tetralină s.f. (chim.) lichid incolor obţinut din naftalină şi servind ca dizolvant în industria chimică. (< fr. tetraline) tetralogie s.f. (ant.) reunire de patru piese de teatru (trei tragedii şi o dramă satirică) pe care poeţii greci din antichitate le prezentau la concursurile publice. • serie de patru opere literare sau muzicale legate între ele printr-o idee comună, (cf. fr. tetralogie, gr. tetra—patru, logos — vorbire) tetrârh s.m. (ist.) 1. guvernatorul unei pătrimi dintr-o ţară. 2. titlu dat de romani anumitor principi tributari de la frontierele răsăritene ale imperiului. (< lat., gr. tetrarche8 < tetra —patru, arhos — şef) tetrarhfe s.f. (ist.) formă de guvernămînt în Imperiul roman (instituită de Diocleţian), în care autoritatea era împărţită între patru conducători, fiecare avînd teritoriul său propriu de guvernare. • subdiviziune a falangei macedonene. • a patra parte dintr-o ţară, supusă autorităţii unui tetrarh.
 ( < lat. tetrarchia) tetrasilâblc adj. (despre cuvinte) format din patru silabe. ( < fr. tetrasyllabique, cf. lat. tetrasyllabus, gr. tetrasyllabos) tetravalent adj. (chim.; despre corpuri simple) care are patru valenţe. (< fr. tetravalent) tetrOdă s.f. (fiz.) tub electronic asemănător cu trioda, care are două grile între catod şi anod. (< fr. tetrode) teu s.n. obiect care are forma literei T.
 •   riglă de desen în formă de T. • (av.) panou aşezat în formă de T pe un aerodrom pentru a indica direcţia de aterizare. ( < fr. te) terigă s.f. (mar.) partea acoperită de la prora sau de la pupa unei nave. (< fr. teugue)
 text s.n. 1. scriere originală autentică, considerată în opoziţie cu notele, comentariile etc. • fragment dintr-o scriere. 2. cuvintele unei bucăţi muzicale. 3. (poligr.) corp de literă de douăzeci de puncte tipografice. (< fr. texte, cf. lat. textus) textil adj. 1. (despre un material) care se poate folosi în ţesătorie. • (despre plante) care produce, din care se extrag fibre folosite în ţesătorie. • ţesut, lucrat din fibre sau din fire. 2. referitor la ţesătorie sau la ţesături. ( cf. fr. textile, lat. textilis)
 TEX-TIM
 textile, a. f. pi. ţesături (stofe, pînzeturi etc.); (P. ext.) obiecte confecţionate clin ţesături. (< textil) textilîst adj. (adesea subst.) care se ocupă cu ţesătoria, specializat în industria textilă. (< textil) textol6g s.m. specialist în textologie. textologie adj. referitor la textologie, de textologie. textologie s.f. disciplină a filologiei care studiază pregătirea pentru tipar a textelor clasice în forma lor autentică, (cf. lat. textus — text, gr. logos — vorbire;
 textuâl adj. reprodus cuvînt cu cuvînt, identic cu textul, (cf. fr. textuel) texttiră s.f. 1. (rar) ţesătură, urzeală.
 •   structura unei roci sau a unui aliaj considerată numai sub aspectul dispoziţiei spaţiale. 2. (poligr.) imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fîşie, care se lipeşte într-o lucrare tipărită, acoperind pasaje care trebuie rectificate, (cf. fr. texture, lat. textura)
 tezăur s.n. 1. cantitate mare dc aurărie, de bani, de bijuterii etc.; (p. ext.) avere, bogăţie. • locul unde se găseşte depozitată această bogăţie. 2. totalitatea aurului, a metalelor preţioase, a efectelor etc. aflate în depozitul unei bănci de emisie. 3. (fig.) ceea ce este foarte preţios, bun, folositor; comoară.
 •   patrimoniu spiritual rezultat din munca culturală desfăşurată de-a lungul veacurilor. ( < lat. thesaurus, cf. gr. thesaures)
 tezauriza vb. I. tr. a strînge, a acumula (bani, obiecte preţioase etc.): a forma un tezaur, (cf. fr. thesav.riser) tezaurizntdr s.m. (rar) cel care tezaurizează. (cf. lat. thesavrisotor)
 Uză, s.f. 1. afirmaţie făcută şi susţinută într-o discuţie; idee principală dezvoltată într-o scriere oarecare. într-o cuvîntare. 2. lucrare scrisă, trimestrială, semestrială etc. dată de elevi în clasă la un anumit obiect. • lucrare scrisă, făcută în vederea susţinerii unui examen de licenţă, de doctorat etc. (< fr. these, cf. lat., gr. thesis) tezism s.n. susţinere, propagare a anumitor teze. (< teză) tezist adj. care enunţă şi susţine o anumită teză în artă, în literatură etc. // s.m. şi /. adept al tezismului. (< teză) tiârăs./. (ist.) acoperămînt de cap purtat de regii vechilor perşi, ai parţilop-şî'ai altor popoare din Asia. • mitră papală formată din trei coroane suprapuse. ( < it., lat., gr. tiara) tibla s.f. (anat.) os lung şi gros situat între genunchi şi gleznă, care împreună cu peroneul formează scheletul gambei. ( < fr., lat. tibia) tic s.n. mişcare convulsivă şi repetată rezultată din contractarea involuntară a unor muşchi: deprindere, mai mult sau mai puţin ridicolă, pe carc o capătă cineva de obicei prin imitaţie. (< fr. tic)
                                                                                                  M>0
 tlchlt s,n. bilet-anexă la trenurile cu locuri fixe. pe care este consemnat numărul locului la care are drept călătorul. • imprimat care asigură posesorului dreptul de a cumpăra anumite mărfuri. (< engl., fr. tichet) tîfdruc s.n. (poligr.) metodă de tipărire cu forme de tipar la care imaginea este formată din scobituri gravate; tipar adînc. (< germ. Tiefdruck) tifle adj. de tifos, referitor la tifos. // s.m. şi /. bolnav de tifos. ( < fr. typhique) tifoidă adj. f. (med.; în expr.) febră tifoidă = boală infecţioasă manifestată prin febră mare şi printr-o stare generală de lîncezeală şi de toropeală. ( < fr. typhoîde, cf. gr. typhos — sfîrşeală, eidos — formă) tif6n s.n. ţesătură rară de bumbac, întrebuinţată mai ales la pansamente, (cf. engl. tiffang) tifos s.n. (med.) nume dat mai multor boli febrile, infecţioase şi epidemice: a) tifos exantematic = boală infecţioasă şi epidemică provocată probabil de un virus filtrant; b) tifos contagios = pestă bovină. ( < fr. typhus, ’ cf. typhos)
 tigrAt adj. cu dungi negre (ca tigrul).
 (cf. fr. tigră) tlgrSsă s.f. (rar) tigroaică. (< fr. i{~
 gresse)
 tijă s.f. 1. (bot.) parte a plantelor erbacee care creşte de la rădăcină în sus; tulpină, pai. 2. (tehn.) piesă de forma unei bare, care suportă solicitări numai în lungul axei sale. (< fr. tige) tîlbury s.n. (rar) cabrioletă uşoară sl deschisă, cu două locuri (< engl., fr. tilbury) tildă s.f. 1. semn grafic (c*o) folosit în unele lucrări (pentru înlocuirea unui cuvînt care se repetă etc.). 2. semn diacritic (co) care se pune mai ales în ortografia spaniolă, deasupra lui n. pentru a arăta că se pronunţă muiat. (< sp., fr. tilde)
 tiliaceii adj. care face parte din familia teiului, fi s.n. (bot.; la pl.) familie de arbori avînd ca tip teiul; (la sg.) arbore care face parte din această familie. ( < fr. tiliacees) timbra vb. I. fr. a aplica, a lipi timbrul legal pe o scrisoare, pe un act etc. ( < fr. timbrer) timbru s.n. 1. imprimat de dimensiuni mici care serveşte ca dovadă pentru plata unor impozite, a unor taxe sau a unor cotizaţii; (p. ext.) ştampilă cu care se imprimă unele imprimate de acest fel. O timbru sec = imagine imprimată în relief pe hîrtie, cu ajutorul unei ştampile de metal. 2. taxă reprezentînd valoarea unui timbru (1) plătită în numerar unei administraţii publice. 3. (fiz.) calitate a unui sunet prin care acesta se deosebeşte de un sunet de aceeaşi înălţime produs de un alt izvor soiior. ( < fr. timbre, cf. it. timbro)
 501
 timid adj. lipsit de îndrăzneală; lipsit dc. încredere în sine, sfios, ruşinos. • (fig.) delicat, plăpînd. (< fr. timide, cf. lat. timidus) timidităte s.f. însuşirea de a fi timid; sfială, neîndrăzneală, sfiiciune, (cf. fr. timidite)
 timocrâtic adj. privitor la timocraţie.
 ( < fr. timocratique) timocraţie s.f. regim politic în care conducerea statului aparţine celor mai bogaţi cetăţeni; plutocraţie. (< fr. timocratie, cf. gr. time — bogăţie, kra-tos — conducători tini61 s.m. (chim.) compus organic cu miros aromatic şi gust pişcător, care se găseşte în esenţa de cimbrişor. (< fr. thymol) tim<5nă s.f. (mar.) roată cu cavile de lemn pe margine, cu ajutorul căreia se manevrează cîrma unei nave. ( < fr. timon, it. timone) timonerie s.f. 1. (mar.) loc pe bordul unei nave unde se găseşte cîrma, unde îşi face serviciul timonierul şi unde se păstrează obiectcle care-i sînt, necesare (pavilioane, busolă, semnale etc.). 2. (tehn.; in expr.) timoneria frinei = ansamblul pieselor care servesc la frînarea unei maşini automobile. ( < fr. timonerie, it. timoneria) timonier s.m. (mar.) marinar însărcinat cu supravegherea şi ţinerea cîrmei unei nave şi cu transmiterea semnalelor ' de pe bord. ( <fr. timonier, it. timoniere) timorat adj. (rar) înfricoşat, intimidat, speriat, (cf. fr. timore, lat. timor — teamă) timpan s.n. 1. (anat.) membrană elastică care desparte urechea externă de cea mijlocie. 2. instrument muzical constînd dintr-un cilindru gol de aramă, la capetele căruia se găsesc una sau două piei» întinse care vibrează atunci cînd sînt lovite cu nişte beţişoare. 3. (arhit.) spaţiu cuprins între cele trei cornişe ale unui fronton, de obicei decorat cu sculpturi; suprafaţa cuprinsă între orizontală şi arcele unei bolţi. (< fr. tympan, it. timpano, cf. lat. tympanum, gr. tympanon) tlmpnnal adj. (anat.) referitor la timpan, (cf. fr. tympanal) tlmpanism s.n. (rned.) balonarea abdomenului din cauza gazelor aflate in intestine. (< fr. lympanisme) timpanîst- s.m. muzicant care bate timpanul (2) într-o orchestră, (cf. fr. tym-pa nişte)
 timpanitâ s.f. (med.), timpanism. (< fr. tympanite) timus s.m. (anat.) glandă cu secreţie internă aşezată în partea inferioară a gîtului şi care nu funcţionează decît la o vîrstă tînără, atrofiindu-se la maturitate. (< fr. thymus) tinctoridl adj. (despre substanţe) care este obţinut din plante, servină la colorarea produselor textile sau a pieilor; (despre planta) care conţine substanţe colorante. (< fr, tinctorial)
                                                                                    TIM-TIR
 tinctură s.f. medicament lichid obţinut prin dizoivarea unor substanţe (extrase din plante) în alcool sau în eter. (< lat. tine tura, cf. fr. tincture) tip s.n. 1. formă sau model căruia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene. 2. individ care întruneşte anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. • totali-tatea caracterelor distinctive ale unei rase de oameni sau de animale. • (bot.) plantă ale cărei caractere formează trăsăturile esenţiale ale unei specii
 3.   (lit.) personaj care întruneşte trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. ( cf. fr. type, it. tipo, lat. typus — caracter, gr. typos — urmă) tipic adji. care are, care prezintă particularităţile proprii unui tip ; caracteristic, specific. II s.n. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esenţa realităţii, (cf, fr. typi-que, it. tipico) tipiza vb. I. tr. a face (ceva) tipic; a da valoare, caracter dc tip unui personaj, unei situaţii etc. ( < tip) tipizare s.f. 1. (lit.) proces complex de generalizare artistică a realităţii, în urma căruia esenţa relaţiilor sociale, a evenimentelor istorice, conţinutul luptei dintre nou şi vechi se dezvăluie în forma unor imagini, în caractere vii, veridice. 2. (ind.) acţiunea de standardizare prin care. dintre mai multe produse destinate aceluiaşi scop, se elimină tipurile inutile sau foarte asemănătoare, reţinîndu-se numai cele folositoare şi corespunzătoare scopului, tipograf s.n. (poligr.) maşină cu care se culege şi se toarnă în aceleaşi rînduri de litere de tipar. (cf. fr. typographe) tipografic adj. privitor la tipografie, de tipografie, (cf. fr. typographique) tipografie s.f. întreprindere sau atelier în care se execută lucrări de tipar; imprimerie. (< ngr. typografia, cf. fr typographie) tipologic adj. referitor la tipologie.
 ( < fr. typologique) tipologie s.f. studiul ştiinţific al trăsăturilor tipice ori al relaţiilor reciproce dintre diversele tipuri ale unor obiecte sau fenomene. • ramură a psihologiei care studiază trăsăturile psihice caracteristice ale oamenilor. (< fr. typologie) tipometru s.n. (poligr.) instrument pentru măsurarea corpului literelor tipografice. (< fr. typometre) tir s.n. 1. sportul tragerii la ţintă cu o armă de foc. 2. felul în care o armă de foc trimite proiectilul. ( < fr. tir) tiradă s.f. 1. fragment dintr-un discurs în care oratorul dezvoltă pe larg o singură teză, o idee etc. 2. fragment de largă întindere dintr-o operă dramatică, spus fără întrerupere de un erou; (p. ext.) vorbire plină de lucruri comune debitate pe nerăsuflate. (< fr. tirade, cf, it. tirata)
 TIR-TOB
 tiraj s.n. 1. (poligr.) numărul de exemplare în care se tipăreşte o publicaţie periodică, o carte etc. • imprimare.
  2.   (tehn.) deplasare a unui gaz într-o conductă, datorită diferenţei de presiune dintre cele două extremităţi sau dintre două secţiuni ale ei. ( < fr. tirage) tiranie s.f. 1. (ist.) formă de guvernă-mint antică din unele cetăţi' greceşti caracteristică epocii de trecere de la oligarhia aristocratică la democraţia sclavagistă. • putere obţinută prin uzurpare. 2. stăpînire nedreaptă, bazată pe asuprire şi violenţă; domnie despotică. ( < fr. tyrannie, lat., gr.[tyrannia) tiraniza vb. I. tr. a trata cu cruzime pe cineva, a asupri; a teroriza. • (fig.) a chinui; a obseda, (cf. fr. tyranniser) tirani s.m. (constr.) element de metal sau de beton armat, folosit în construcţie. destinat să suporte numai eforturi de întindere. (< fr. tirant) tirbuşon s.n. dispozitiv metalic în formă de spirală, folosit pentru a scoate dopurile de plută de la sticle. (< fr. tire-bouchon) tirf6n s.n. şurub de oţel cu pasul mare, tăiat în spirală, avînd capul jumătate rotund, continuat cu o prismă pătrată pentru cheie, care se foloseşte la fixarea şinelor de cale ferată pe traverse. ( < fr. tire-fond) tiroidă adj. f. (anat.; în expr.) glandă tiroidă (şi subst. f.) =* glandă cu secreţie internă aşezată pe partea anterioară a laringelui. (< fr. thyroîde, cf. gr. tyros — brînză, eidos — aspect) tiroidiân adj. care ţine de tiroidă; referitor la tiroidă, (cf. fr. thyroidien) tiron s.m. (ist.) recrut, soldat tînăr la romani; (p. ext.) orice începător într-o meserie oarecare. (< lat. tiro) tirs s.n. (mit.) toiag lung pe care erau încolăcite frunze de iederă şi de viţă de vie, avînd în vîrf un con de pin, cu care era înfăţişat zeul Bachus. # (bot.) inflorescenţa în formă de con de brad. (< fr. thyrse, lat. thyrsus, gr. thyrsos) titâni s.m. 1. (mit.) fiecare dintre cei doispreztce copii al lui Uranus care s-au răsculat împotriva lui Zeus pentru stă-pînirea pămîntului. 2. (fig.) om extraordinar, cutezător, gata să săvîr-şească fapte care întrec puterile omeneşti; uriaş, gigant, (cf. fr. titan, lat., gr. titan) tităn& s.m. (chim.) metal jM-argintiu, foarte dur şi casant, răspîndit în natură sub formă de compuşi. (< fr. titane) 'titanic adj. cu o putere gigantică; de titan, de mari proporţii; extraordinar, uriaş. (cf. fr. titanique) tltaiiit s.n. (min.) silicat natural de calciu şi de titan, întrebuinţat ca piatră semipreţioasă. (< tr/titani te) titlu s.n. 1. calificare obţinută de cineva în urma unor studii speciale. # (în o-rînduirea feudală şi capitalistă) demnitate, rang. 2. cuvînt sau text situat în fruntea unei cărţi, a unui capitol
                                                                                          592
  etc., indicînd rezumativ materia care se tratează. 3. capitol în textele de legi, în regulamente etc. 4. (jur.; în expr.) titlu de proprietate = act scris care stabileşte dreptul de proprietate al cuiva asupra unui bun. 5. (fig.) bază legală, drept. 6. (metal.) cantitatea de metal nobil dintr-un aliaj, exprimată în părţi la mie. (< lat. titulus) tltrâ vb. I. tr. (chim.) a determina proporţia de aur, dc argint pur etc. din-tr-un aliaj. # a determina proporţia componenţilor dintr-o substanţă. (< fr. titrer)
 titrat adj. 1. (adesea subst.) care a obţinut un titlu universitar. 2. (despre soluţii) a cărui concentraţie a fost determinată prin analiză. (< titra, după fr. titre) tltratâr s.m. cel care titrează soluţiile. ( < titra)
 tîtru s.n. 1. (chim.) masă de substanţă activă din unitatea de volum de soluţie, măsurată în grame pe milimetru. 2. (metal.) proporţia în care se găseşte un metal nobil într-un aliaj; titlu.
 •     (text.) număr care indică fineţea firului de mătase şi a fibrelor sintetice. ( < fr. titre) titulăr adj., s.m. şi f. 1. (cel) care îndeplineşte permanent şi exclusiv o funcţie (pe baza unei numiri legale, a unei diplome academice). 2. (fig.) (cel) care apaure ca erou principal, care dă titlul unei opere artistice, (cf. fr. titulaire) tltularlză. vb. I. tr. (rar) a numi, a face pe cineva titular al unui post. ( < fr. titulariser) titulatură s.f. 1. mod de a (se) intitula. 2. totalitatea titlurilor pe care are dreptul să Ie poarte cineva; titlu. ( < germ. Ti tu la tur)
 tizănă s.f. (med.) ceai sau infuzie de plante medicinale. ( < fr. tisane) tniezâ s.f. (gram.) intercalare a unui cuvînt între două elemente ale unui cuvînt compus, (cf. fr. tmtse, gr. tmisis)
 toaletă s.f. 1. faptul de a se spăla, de a se peria, de a se îmbrăca, de a se găti ; dichisire; îngrijire, găteală. • closet.
 2.  îmbrăcăminte (mai ales femeiască).
 3.  mobilă cu oglindă pe care se ţin obiectele necesare îngrijirii tenului, a părului etc. ( < fr. toilette, cf. toile — pînză)
 toâst s.n. urare făcută la o masă în cinstea unei persoane sau a unui eveniment; închinare a unui pahar în sănătatea cuiva. (< engl., fr. toast) toastâ vb. I. intr. a închina un pahar în sănătatea cuiva, a ţine un toast. ( < fr. toaster)
 tobogâns.n. instalaţie (de sport şi pentru amuzament) constînd dintr-un plan înclinat ca un jgheab pe care se alunecă uşor. • jgheab înclinat folosit drept mijloc de transport, cu viteză mică. al unor materiale, piese etc. ( < fr. tobog-gan)
 593
  tocâU s.f. compoziţie muzicală scrisă pentru instrumente cu claviaturi, In ritm vioi şi alcătuită, dintr-o singură parte. (< It. toccata) toeft s.f. acoperămînt pentru cap, fără boruri, purtat In trecut de avocaţi sau de magistraţi. • pălărioară fără boruri sau căciuliţă pe care o poartă femeile. (< fr. toque, cf. it. tocca) ttfga s.f. (ant.) îmbrăcăminte specifică a romanilor constînd dintr-o bucată lungă de stofă sau de lînă, care se purta înfăşurată pe corp, pornind de la umărul stîng şi lăsînd descoperit braţul drept. (< lat. toga) tolă s.f. (tehn.) foaie de tablă groasă tăiată la dimensiunile necesare unei anumite lucrări. (< fr. tole) tolera rb. I. tr. a îngădui, a permite (ceva nepermis), • a admite, a suporta în apropiere (pe cineva), (cf.fr. tolerer, lat. tolerare) tolerabil adj. care se poate tolera; admisibil. (cf. fr. toUrable) tolerânt adj. îngăduitor, indulgent, (cf.
  fr. tolerant) toler&nţ&s.f. 1. faptul de atolera; (concr.) îngăduinţă, indulgenţă. 2. (med.) obişnuinţă sau dispoziţie a organismului de a suporta anumite medicamente sau substanţe. 8. admiterea unei mici abateri de Ia exactitatea, de la greutatea, de Ia măsura, de la calitatea, de la numărul obişnuit al unei mărfi etc. • (tehn.) diferenţa dintre dimensiunea maximă şi minimă admisă în prelucrarea unui anumit material şi valoarea nominală a acestei dimensiuni, (cf. fr. toterance) tolaens.n. (chim.) hidrocarbură lichidă, incoloră, inflamabilă care se extrage din gudronul de huilă şi se întrebuinţează ca materie primă la prepararea unor coloranţi, a unor medicamente etc. (< fr. tolukne) toluldmă s.f. (chim.) derivat al tolue-nului. (< fr. toluidine) tom s.n. volum dintr-o carte; (p. ext.) carte, operă. ( < fr. tomey it. tomo, lat. tomus)
  tombâe s.n. (metal.) aliaj de cupru şi zinc. ( < fr. tombac) tomberon s.n. cutie cu fundul rotunjit, montată pe o osie cu două roţi, folosită la transportarea pe distanţe mici a materialelor de construcţie, a gunoaielor etc. (cf. fr. tombereau) t6mbolă s.f. loterie cu obiecte. (< it., fr. tombola) toni s.n. 1. (muz.) gradul de înălţime sau de profunzime a unui sunet muzical emis de voce sau de un instrument, reprezentînd cea mai mare distanţă dintre treptele alăturate ale gamei. • interval între două note consecutive ale gamei. • gama în care se cîntă sau se scrie o bucată muzicală. 2. mlădiere, inflexiune a vocii, intonaţie. 3. fel de a spune, de a-şi exprima gîndurile.
  • felul in care se prezintă în general
                                                                                     TOC-TOP
  o scriere (literară). • fel de a fi, de a se purta in general. 4. (arie) nuanţă a culorilor (într-un tablou). • culoarea dominantă, tonalitatea generală a unui tablou, ('cf. fr. ton, it. tono, lat. tonus). ton2 s.m. (zool.) peşte de mare care se aseamănă cu pălămida. (< fr. thont it. tonno, cf. gr. thunnon) tonâj s.n. (mar.) capacitatea unei nave, exprimată în tone-registru. • (tehn.) greutatea maximă a încărcăturii pe care o poate transporta un vehicul (vagon, autocamion). (< fr. tonnage) tondl adj. (pict.) referitor la tonul sau la nuanţa culorilor, (cf. fr. tonal) tonalitate s.f. I. (muz.) 1. ansamblul legilor care stau la baza gamelor. 2. gamă care stă la baza unei compoziţii muzicale. 3. (lingv.) intonaţie deosebită a unor cuvinte în unele limbi, care deşi se scriu la fel au sensuri deosebite. II. 1. nuanţă a culorilor. 2. trăsătură dominantă, notă specifică a unei scrieri, (cf. fr. tonalitd) tdnă s.f. unitate de măsură egală cu 1000 kilograme. O (mar.) tond-registru — unitate de volum care măsoară capacitatea de încărcare a unei nave si este egală cu 2,832 metri cubi. ( < fr. tonne) tondo s.n. (rar) tablou rotund. (< fr., it. tondo)
 tonic adj. 1. (gram.; despre o vocală, o silabă) pe care cade accentul. O accent tonic = accent muzical; (p.ext.) accent expirator sau de intensitate. • (muz.; subst.t f.) treapta întîi a unei game. 2. (med..: şisubst., n.) (substanţă, medicament) care întăreşte organismul, reface forţele; întăritor. (< fr. tonique, it. tonico, cf. gr. tonikos) tonlcitate s.f. (anat.) calitate a muşchilor sau a ţesuturilor de a fi permanent elastice, (cf. fr. tonici te) tonifică vb. I. tr. (med.) a întări, a fortifica (un ţesut, un organism, un organ etc.) (cf. fr. tonifier) tonometrie s.f. capitol al fizicii care se ocupă cu măsurătorile presiunilor de vapori ale soluţiilor. ton6u s.?i.(av.)figură acrobatică în care avionul execută o răsucire completă, laterală,în sensul zborului, fără a schimba înălţimea sau direcţia.( < ir.ionneau) toim'iră s.f. ceremonie â tunderii părului din creştetul capului la consacrarea unui cleric catolic; loc ras, de formă rotundă, situat în creştetul capului la preoţii catolici. (cf. fr. lonsure, it., lat. tonsura) t6nus s.n. (fiziol.) stare de uşoară tensiune a muşchilor unui organism sănătos, care se menţine chiar cînd aceştia sînt în repaus. ( < fr. tonus) topdz s.n. (min.) piatră preţioasă de culoare galbenă. (< fr. topaze, cf. lat. topazius, gr. topazos) t6plco.dj. 1. privitor la un loc determinat, privitor la topică. • (despre nume) care denumeşte locuri, localităţi. 2. privitor la topică. ( < fr. topique, cf. lat. topicus, <; gr. topos — loc)
36
 TOP-TOR
 tipică s.f. 1. (lingv.) ordinea cuvintelor Intr-o propoziţie sau a propoziţiilor într-o frază. • parte a sintaxei care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în frază.
 2.  (în retorica antică) studiul procedeelor şi al mijloacelor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme. (cf. fr. topique; lat. topica, gr. topika) topogrăf s.m. specialist în topografie.
 ( < fr. topographe) topogrăîic adj. referitor la topografie, care se referă la configuraţia amănunţită a unui loc; de topografie. ( < fr. topogra-phique)
 topografie s.f. 1. ştiinţă care se ocupă cu tehnica măsurătorilor şi a calculelor unor porţiuni mici ale suprafeţei pămîntului văzute în f*lan . orizontal precum şi cu tehnica reprezentării grafice a acestora. 2. înfăţişare, dispoziţie, aşezare a unui loc, a unui oraş etc.; descriere amănunţită a acestei înfăţişări. (< fr. topographie, cf. gr. topos — loc, graphein — a scrie)
 topologie s.f. ramură a geometriei care studiază proprietăţile figurilor din spaţiu din punct de vedere calitativ. (< fr. topologie, cf. gr. topos — loc, logos
 —   vorbire)
 topometrie s.f. ramură a topografiei care se ocupă cu tehnica efectuării măsurătorilor şi a calculelor necesare în topografie. ( < fr. topometrie, cf. gr. topos — loc, metron — măsură) topometru s.m. specialist în lucrări de topometrie, (cf. germ. Topometer) toponimic adi. referitor la toponimie, de toponimie. • (subst., n.) nume de oraş, de sat, de apă, de munte etc. (< fr. toponymique) toponimie s.f. 1. totalitatea numelor de locuri, a denumirilor geografice ale unui ţinut, ale unei ţări etc.
 2.  ramură a lingvisticii care studiază numele de locuri. (< fr. toponymie, cf. gr. topos — loc, onyma — nume) tori s.n. 1. (mat.) corp solid obţinut prin rotirea unui cerc în jurul unei axe situate în planul său, dar care nu trece prin centrul cercului. 2. (arhit.) mulură rotundă cu profil convex, semicircular, situată de obicei la baza unei coloane. ( < fr. tore, cf. lat. torus
 —   coardă)               —
 toi^ s.n. (rar) neplăcere, nemulţumire;
 pagubă, prejudiciu. ( < fr. tort) torâce .$.??. (anat.) cavitatea corpului mărginită de vertebrele regiunii dorsale, coaste şi stern, în care se află principalele organe ale sistemului respirator şi circulator. # (zool.) segment mijlociu al corpului insectelor de care sînt legate picioarele. (< fr., lat., gr. thorax, it. tor ace) torucic adi. referitor la lorace, de (la) torace, al toracelui, (cf. fr. thoracique, it. toracico)
                                                                                             694
 toreador s.m; luptător cu taurii în jocurile de arenă care se ţin în Spania şi în sudul Franţei. (< fr. toreador, cf. sp. torero < toro — taur) torent s.n. apă de munte cu debit variabil, care curge impetuos peste creste în urma ploilor mari sau după topirea bruscă a zăpezilor; puhoi, şuvoi. • (fig.) şuvoi, şiroi, năvală. O în. torent = din belşug. (< fr. torrent, -it. torrente. lat. torrens) torenţial adj. (despre ploi) cu mare debit de apă, repede şi de scurtă durată; vijelios. • (despre o apă curgătoare) cu un curs violent; al cărei debit creşte brusc. (cf. fr. torrenf.iel, it. torenziale) torid adj. foarte cald; arzător, fierbinte. O zonă toridă = zonă de pe suprafaţa pămîntului situată între cele două tropice. (< fr. torride, cf. lat. tor-ridvs)
 torit s.n. (min.) oxid natural de uraniu şi de toriu. (< fr. thorite) ttiriu s.n. (chim.) metal radioactiv de culoare cenuşie-închisă, întrebuinţat la fabricarea sitelor pentru lămpile care luminează cu gaz aerian, pentru activarea filamentelor tuburilor electronice ctc. ( < fr. thorium) tornadă s.f. (met.) trombă de vînt cu o viteză foarte mare care produce mari stricăciuni. (< fr. tornade) t-or6n s.n. (tehn.) grup de fire subţiri răsucite împreună în acelaşi sens, alcătuind un cablu metalic sau textil. (< fr. toron)
 torp6dos.?i. (tehn.) 1. perete care separă într-un vehicul locul conductorului de cel al motorului şi pe care se fixează instrumentele de bord. 2. sistem de frînă la unele vehicule, care se bazează pe strîngerea axei. (< fr. torpedo) torpid adj. (rar) leneş, molatic. (< fr.
 torpide, cf. lat. torpidus) torpilă vb. I. tr. a ataca şi a lovi cu torpile o navă, scufundind-o. • (fig.) a zdrobi, a nimici, a face să eşueze, a submina (o acţiune, un plan etc.). (cf. fr. torpiller) torpilă s.f. 1. (zool.) peşte de mare cartilaginos din familia calcanului, capabil să producă descărcări electrice la atingere. 2. (mii.) proiectil mare autopropulsat care este lansat şi dirijat către o navă pentru a o scufunda. (< fr. torpille, cf. it. torpiglia) torpil6r s.n. (mar.) navă (uşoară) de luptă, cu viteză mare, care atacă alte nave mai ales cu torpile, (cf. fr. tor-pilleur)
 torpoăre s.f. (rar) toropeală, lîncezeală, somnolenţă. «îr.torpevr, cf. lat. torpor) torr s.m. unitate de măsură a presiunii egală cu presiunea exercitată de o coloană de mercur înaltă de 1 milimetru, pe o suprafaţă de 1 centimetru pătrat, la 0 grade Celsius. ( < fr., engl. torr) tors s.n. bust, trunchiul (unei persoane sau al unei statui) fără cap şi fără membre. (< fr. torse, it. torso)
 606
TOIt-TftA
 torsadâ vb. I. tr. (tehn.) a răsuci un fir în jurul unei axe, alta decît cea proprie. (< fr. torsade, torser) torsadâ s.f. (arhit.) motiv arhitectonic ornamental care imită o frînghie răsucită. (< fr. torsade, cf. it. iorsata) torsiometru s.n. 1. (metal.) instrument pentru măsurarea deformaţiei la torsiune a barelor. 2. (text.) instrument pentru determinarea numărului de răsu-cituri pe o anumită lungime de fir. ( < fr. torsiometre) torsiune s.f. 1. răsucire. 2. scrîntilură.
 (cf. fr. torsion, lat. torsio) tort s.n. prăjitură mare (rotundă) preparată din mai multe straturi de aluat umplute cu cremă de ciocolată şi cu fructe etc. (< it. torta) tortîcolis s.n. (med.) reumatism localizat Ia muşchii cefei, mişcările gîtului devenind astfel anevoioase şi dureroase, tortură, vb. I. tr. a supune la torturi; a chinui, a schingiui. • (fia.) a supune pe cineva la chinuri morale; a munci, a frămînta, a nelinişti. • (figJ a forţa, a stîlci (limba, stliui etc.). (cr. fr. torturer; it. torturare) tortură s.f. suferinţă fizică; chin, caznă.
 •    (fig.) suferinţă morală, chin. • (fig.) forţare, siluire, denaturare a stilului, a limbii. ( cf. fr. tor ture, it. tortura, lat. tortura) tdrţă s.f. faclă, făclie, (cf. fr. torche, it.. torcia)
 tosc&nadj. (arhit.; în expr.) ordin toscan = ordin roman imitat după ordinul doric, caracterizat prin I r-o mare simplitate. (of. it. tosrano, fr. toscan) total adj. carecuprinde totul; întreg, complet. % (fig.) deplin, desăvîrsit. // s.n.
 1.   (mat.) rezultatul unei adunări, sumă (întreagă), •cantitate întreagă. 2. totalitate, ansamblu.(cf. fr. total, lat. totalis) totalitar adj. (despre state, regiuni politice) care aplică sau preconizează dictatura unei minorităţi, majoritatea populaţiei fiind lipsită de drepturi şi de libertăţi, (cf. fr. totalitaire) totalitarism s.n. regim sau concepţie politică totalitară, (cf. fr. totali tarisme) totalitate s.f. cantitate totală. • total, întreg, ansamblu, (cf. fr. totalite) totaliza vb. I. tr. 1. (mat.) a calcula suma totală a ceva, a face totalul, a aduna. • a însuma. 2. a generaliza, a sintetiza. (< fr. tntaliser) totalizator adi. care dă totalul rezultatelor parţiale ale mai multor operaţii. / / s.n. (tehn) aparat care serveşte să totalizeze mecanic mai multe numere, (cf. fr. tolalisateur) totalmente adv. în total. în mod complet, -cu totul, în întregime, (cf. fr. totale-ment, it. totalmente) totem s.n. animal, plantă sau obiect considerat la unele populaţii primitive ca obiect de cult şi socotit uneori ca strămoşul populaţiei respective. ( < fr. totem, cuvînt din limba indienilor americani)
 totSmte adj. referitor la un totem; aparţinînd totemului, de totem. (cf.
  fr. totemique) totemism s.n. credinţă religioasă primitivă bazată pe cultul totemurilor, (cf. fr. totemisme) toxemîe s.f. (med.) răspîndire a unei toxine, prin sînge, în tot corpul. (< fr. toxemie, cf. gr. toxihon — otravă) tfixic adj. (med.; despre substanţe) otrăvitor. / / s.n. substanţă toxică, otravă, (cf. fr. toxique, lat. toxicum, gr. toxi-kon — otravă)
  .toxicitate s.f. proprietatea de a fi toxic.
  (cf. fr. toxici te) toxicofdr adj. (biol.: despre vieţuitoare) care conţine substanţe otrăvitoare. ( < fr. toxicophore) toxicolog s.m. şi /. specialist în toxicologie. (< fr. ioxicoloque) toxicol6gic adj. privitor la toxicologie, de loxicologie. (< fr. toxicologique) toxicologic s.f. ramură a medicinei care studiază otrăvurile şi acţiunea lor asupra organismului. (< fr. toxicologie, cf. gr. toxihon — otravă, logos — vorbire)
  toxină s.f. (med.) substanţă otrăvitoare produsă de microbi în’ organismele infectate sau în mediile de cultură artificială. ( < fr. toxine) trabuc s. n. ţigară de foi. (< germ.
  Trabuho, cf. sp. trabuco) trac s.n. emoţie de care sînt cuprinse unele persoane (mai ales actorii) înainte de a apărea în faţa publicului. ( < fr. trac) tractor s.n. (tehn.) vehicul automotor cu mare putere de tracţiune, folosit în agricultură şi în industrie pentru a remorca diverse unelte, maşini sau vehicule. (< fr. tractevr) tractorist s.m. si /. conducător, mecanic de tractor. (< tractor, cf. rus. traktorist) tracţiune s.f. (tehn) deplasare a unui vehicul cu ajutorul unei forţe aplicate la partea lui de dinainte; forţă care mişcă un vehicul, (cf. fr. traction, lat. tractio < trahere — a trage) tradiţie s.f. obiceiuri, credinţe^ datini etc. moştenite şi transmise prin viu grai din generaţie în generaţie, constituind o trăsătură specifică a unui popor sau a unui grup social, (cf. fr. tradition, it. tradizione, lat. traditio) tradiţionâl adj. păstrat, transmis prin tradiţie; care ţine de tradiţie; obişnuit, (cf. fr. traditionnel, it. tradizionale) tradiţionalism s.n. ataşament (exagerat) faţă de tradiţii, (cf. fr. iraditionalisme) tradiţionalist adj. (adesea subst.) care respectă tradiţia; conservator, (cf. fr. tradi tionaliste) traducător s.m. şi /. cel care traduce un text dintr-o limbă în alta. ( < traduce) traduce vb. III. tr. 1. a transpune dintr-o limbă în alta; a tălmăci. 2. (fig.) a reda, a reprezenta (mai ales prin artă;. 8. a înfăptui, a pune în practică. ( < lat. traducere, cf. fr. traduire, it. traduire)
 38*
 tha-îra
  traducere s.f. acţiunea de a traduce şi rezultatul ei; (concr.) scriere cuprin-zînd o transpunere dintr-o limbă 111 alta. • interpretare. (< traduce) traductibil adj. care poate fi tradus dintr-o limbă în alta. • care poate fi redat, explicat, interpretat, (cf. it. traducibile) traduct6r s.n. aparat folosit în telegrafie pentru a traduce combinaţiile de semnale electrice elementare primite, în caracterele tipografice corespunzătoare, (cf. fr. traducteur) trafic s.n. 1. transport de mărfuri sau de persoane raportat la o anumită cale de comunicaţie şi la un interval de timp dat. 2. activitate economică avînd drept scop schimbul de mărfuri şi de alte valori. • comerţ ilicit. O trafic de influenţă = negociere a trecerii de care se bucură cineva pe lîngă o persoană influentă, făcută în scopul unui cîştig material ilicit. (< fr. trafic, cf. it. traffico) traflcâ vb. I. intr. a face trafic (în special cu o marfă ilicită). (< fr. trafiquer, cf. it. trafficare)
  traflcânt s.m. şi /. cel care face un comerţ ilicit; (p. ext.) afacerist, (cf. fr. tra-fiquant)
  traîorâ rb. I. fr. a face lucrări de traforaj. (< it. traforare) traforăj s.n. decupare de piese sau de figuri artistice dintr-o placă subţire de lemn, cu o pînză de ferăstrău foarte îngustă şi subţire; traforare. • uneltele folosite pentru traforare. (< traforaj
  trage di ân s.m. şi f. actor de tragedie.
  (cf. fr. tragtdien) tragedie s.f. 1. (lit.) operă dramatică a cărei acţiune prezintă personaje în luptă cu viaţa şi cu pasiunile omeneşti, avînd de obicei un deznodămînt fatal, trist. 2. (fig.) întîmplare zguduitoare, funestă; catastrofă. • zbucium, suferinţă. (< lat. tragoedia, gr. tragodia, cf. fr. tragedie, it. tragedia) trăgic adj. 1. referitor la tragedie, cu caracter de tragedie. 2. (fig.) zguduitor, jalnic, funest, //s.n. sentiment de milă şi groază inspirat la vederea unei tragedii. Jjs.m. autor de tragedii (în special din antichitate), (cf. fr. tragique, it. tragico)
  tragicomedie s.f. 1. (lit.) operă dramatică în care elementele tragice sînt îmbinate cu cele comice, avînd însă un deznodămînt comicfllf. (fig.) intîm-plare care prezintă un amestec de elemente serioase şi hazlii, (cf. fr. tragi-comddie, it. tragicomedia) traglcdmic adj. referitor la tragicomedie, cu caracter de tragicomedie, (cf. fr. tragi-comique) tragism s.n. caracter grav, tragic.
  ( < tragic) traheăl adj. privitor la trahee, al traheii.
  (< fr. trachtale) traheân adj. traheal. (< fr. tracMen)
                                                                                              696
 traMe s.f. 1. (anat.) tub format din inele cartilaginoase, care leagă laringele de bronhii şi prin care circulă aerul necesar respiraţiei. 2. (zool.) fiecare dintre tubuleţele subţiri care formează aparatul respirator al insectelor.
 3.  (bot.) vas prin care circulă seva la plantele lemnoase, (cf. fr. trachte, gr. tracheia.)
 traheită s./. (med.) inflamaţie a mucoasei traheii. ( < fr. tracMite) traUeotomie s.f. (med.) intervenţie chirurgicală constînd în deschiderea peretelui anterior al traheii, deasupra larin-gelui, şi introducerea unei canule, pentru restabilirea respiraţiei unui bolnav care se sufocă. ( < fr. trachâotomie, cf. gr. tracheia — trahee, tome — tăietură) trahit s.n. (petr.) rocă vulcanică de formaţie recentă, care are compoziţia sie-nitului. ( < fr. trachyte) trahâmă s.f. (med.) boală de ochi manifestată prin granulaţii cenuşii, rotunde, pe faţa internă a pleoapelor; conjunctivită gra nu Ioasă. ( < fr. trachome) trallct s.n. distanţă de străbătut între două puncte determinate; traseu, parcurs. (<lat. trajectus, cf. fr. trajet, germ. Trajeht) traiectorie s.f. drumul descris în spaţiu de un corp în mişcare; (p. ext.) reprezentare grafică a acestui drum. (cf. fr. trajectoire, după traiect) trâmâ s.f. (text.) fir de mătase, obţinut prin răsucirea a cel puţin două fire care nu au mai fost răsucite şi întrebuinţat ca bătătură. (< fr. trame, it., lat. trama) trambulină s.f. (sport) instalaţie specială pentru sărituri in apă, cu schiurile etc.
 ( < germ. Trampoline, cf. it. trampolino) tramp s.n. (mar.) navă de comerţ care navighează din port în port pentru a fi închiriată. (< engl. tramp) trâmpllng s.n. (mar.) navigaţie fără itinerar, din port în port, a navelor de comerţ în căutare de navlu. (< engl. trampling) tramvâi s.n. vehicul de transport în, comun cu tracţiune electrică şi care rulează pe şine metalice. (< fr. tram-vtay, cf. engl. tramway) tranchet s.m. (mar.) bucată de lemn care împiedică lovirea unei nave acostate de o altă navă sau de chei. ( < fr. tranchet) transalpin adj. aflat dincolo de Alpi.
 (cf. fr. transalpin) transatlântlc adj. care străbate Oceanul Atlantic. • aflat peste Oceanul Atlantic. II s.n. (mar.) navă mare de pasageri care traversează Oceanul Atlantic, (cf. fr. transatl an tique) trănsft s.f. stare de pierdere a voinţei în care se află o persoană supusă hipnozei.
 ( < fr. transe) transbordâ vb. I. tr. a trece (călători, mărfuri etc). dintr-un vehicul în altul.
 •   a trece cu un transbordor un vehicul terestru de pe calea lui pe altă cale cu care nu are legătură directă. (< fr. transborder)
  597
 transbordor s.n. 1. (tehn.) platformă deplasabilă pc şine, care serveşte la mutarea vehiculelor feroviare de pc o linie pe alta. 2. (mar.) navă care serveşte la transbordare. (cf. fr. transbor-devr)
 transcarpatic adj. transcarpatin. (< trans- 4- carpatic) transcarpatin adj. aflat, situat dincolo de Carpaţi; de peste Carpaţi. (cf. fr. transcarpathin) transcaucazlân adj. care se află, care locuieşte la sud de munţii Caucaz. (cf. fr. transcaucasien) transcendent adj. 1. (în filozofia idealistă a lui Kant) care se află dincolo de limitele cunoaşterii experimentale; inaccesibil cunoaşterii bazate pe experienţă, care întrece limitele realităţii. 2. (mat.) care foloseşte calculul diferenţial şi integral, (cf. fr. transcendant) transcendenţii adj. 1. (în filozofia idealistă a lui Kant) referitor la formele apriorice ale cunoaşterii, care premerge experienţa şi o condiţionează. 2. (despre un sistem filozofic) care admite existenţa unei realităţi transcendente, a formelor apriorice; metafizic, idealist, (cf. fr. transcendantal) transcendentaiîsm s.n. doctrină filozofică idealistă întemeiată de Kant, care se bazează pe ideea că formele apriorice ale conştiinţei ar preceda experienţa şi ar constitui condiţiile existenţei ei. (cf. fr. transcendantalisme) transcendentă s.f. (în filozofia idealistă a lui Kant) calitatea unui lucru de a fi transcendent; calitatea gîndirii de a elabora concepte transcendentale, (cf. fr. transcendance, lat. transcendentia
 <    transcendere — a trece peste) transcrie vb. III. tr. 1. a face o copie scrisă, a copia. • a prelucra o bucată muzicală scrisă pentru un anumit instrument. sau pentru o anumită voce, astfel îneît să poată fi cîntată de un alt • instrument sau de o altă voce. 2. a copia un act într-un registru public special, (cf. fr. transcrire, lat. transcri-bere)
 transcriere s.f. acţiunea de a transcrie şi rezultatul ei. O transcriere fonetică = notare a pronunţării unei limbi, a unui dialect sau a unui grai cu ajutorul unui alfabet fonetic. • (jur.) transcripţie, transcripţie s.f. 1. copie. 2. (jur.) formalitate prescrisă de lege. constînd în copierea unui act juridic într-un registru public special, (cf. fr. transcription, lat. transcriptio) transdanubiân adj. care este aşezat sau locuieşte dincolo de Dunăre, (cf. fr. transdanubien) transfer s.n. transferare. • (jur.) transmitere a unui drept de proprietate suu a unor obligaţii de la o persoană la alta, respectînd anumite formalităţi. (<fr. transfert) transferă rb. I. tr. şi refl. a (se) muta dintr-o localitate în alta Bau de la o
                                                                                  TRA-TRA
 instituţie la alta, fără desfacerea contractului de muncă. • tr. a transmite, a trece dintr-o stare sau dintr-o parte în alta (un lucru, un drept etc.). (< fr. transferer, cf. lat. transferre) transfigurâ vb. I. tr. şi refl. a(-şi) schimba expresia, înfăţişarea, starea de spirit. • tr. a da (unui lucru, unei situaţii) altă înfăţişare, alt aspect; (p. ext.) a denatura. ( < fr. transfigurer, cf. lat. transfigurare) transfigurâţle s.f. transfigurare, (cf. fr.
 transfigurdtion, lat. transfiguratio) transformă vb. I. tr. şi refl. a(-şi) schimba forma, înfăţişarea, a da sau a lua o altă formă; a (se) preface, a (se) schimba. • (mat.) a construi un corespondent al unei figuri date sau al unei valori, schimbînd anumite elemente şi păstrînd altele. (< fr. trans-former, cf. lat. transformare) transformăbil adj. care se poate transforma. (cf. fr. transformable) transformator adj. care transformă, preface, schimbă; înnoitor. // s.n. (fiz.) aparat electric care transformă tensiunea unui curent alternativ fără a-i modifica frecvenţa, (cf. fr. transforma-teur)
 transformîsm s.n. evoluţionism. (cf. fr.
 transformi sme) transformist adj. referitor la transfor-mism, de transformism. (cf. fr. transformiste) transftig s.m. militar care dezertează, care trece la inamic; (p. ext.) persoană care-şi părăseşte partidul, ţara etc., pentru a trece de partea adversă, (cf. fr. transfuge, lat. transfuga) transfuzii vb.I.tr. (med.) a face o transfuzie de sînge. (< fr. transfuser) transftizies./. (med.) introducere în vinele unui bolnav a unei cantităţi de sînge, de ser fiziologic sau de plasmă sanguină. (< fr. transfusion. cf. lat. trans — în cealaltă parte, fundere — a vărsa) transgresiune s.f. (geol.) invadare a uscatului de către apele mării. (cf. fr. transgressiov, lat. transgressio, trans-gredi — a trece peste) transhumănt adj. (despre o populaţie de păstori) care practică transhumanta.
 •    (despre animale) care este mutat dintr-un loc în altul, după anotimpuri. (< fr. transhumant) transhumânţă s.f. trecere periodică a păstorilor şi a turmelor de oi, vara de la şes la munte şi iarna de la munte la şes. ( < fr. transhumance, cf. lat. trans
 —    peste, humus — pămînt) transipo rb. III. intr. (rar) a aplana un conflict prin concesii reciproce, a ajunge la un compromis. (< fr. transigert it. transigere, lat. transigere) translglnt adj. (rar) care cedează, care face concesii uşor; conciliant, împăciuitor. ( < transige) transistâr s.n. (fiz.) dispozitiv pentru amplificarea oscilaţiilor electrice, (cf. fr. transistor)
 TRA-TRA
  *ranslator s.m. şi /. traducător oficial ataşat unui for diplomatic, administrativ sau judecătoresc, (cf. fr. trans-lateur. lat. translator) translaţie s.f. (mat.) deplasare a unei figuri plane sau a unui corp astfel îneît toate punctele acestora să se mişte de-a lungul unor drepte paralele, parcurgînd distante egale. (cf. fr. translation, lat. transla tio)
  trans 1 iteraţie s.f. transcriere a unui text. dintr-un alfabet în alt alfabet, rodind literele prin echivalentele lor din alfabetul în care se transcrie, fără a se ţine seama de valoarea fonetică a semnelor. (< lat. translitteratio) translucid adj. (despre un corp) care permite trecerea luminii, împiedicînd însă vederea clară prin el a unui obiect; mat. (< fr. translucide, cf. lat. translucid us)
  transluciditate s.f. calitatea de a fi translucid, (cf. fr. translucid! te) t-ransmarin adj. de dincolo de mare, (de) peste mare. (cf. it. transmarino, lat. transmarinus) transmiuraţie s.f. (în unele credinţe reli-gioasp)' concepţie potrivit căreia sufletul dintr-un corp ar Irece, după moarte, în alt corp: metempsihoză, (cf. fr. transmigration, lat. transmigra-tio)
  transmisibil adj. care se poate transmite.
  (cf. fr. transmissible) transmisibilltâte s.f. însuşirea de a fi transmisibil, (cf. fr. transmissibilite) transmisiune s.f. I. 1. faptul de a transmite; transmitere. 2. comunicare între un post emiţător şi un post receptor de telegrafie, telefonie sau radiofonie; emisiune radiofonică. 2. (jur.) trecere a unui lucru, a unui drept unei alte persoane. II. (tehn.) dispozitiv cu ajutorul căruia se transmite mişcarea de la un organ de maşină la altul sau de la o maşină Ia alta. (cf. fr. transmissicn, lat. transmissio) transmite ib. III. 1. tr. a trimite,a în-mîna ceva (printr-o persoană; printr-o scrisoare etc.). • a comunica ceva. 2. tr. a comunica cu ajutorul unui post, de emisie.; a emite. 3. tr. (jur.) a trece un bun. un drept etc. altei persoane.
  4. tr. şi refl. a (se) propaga, a (se) comunica. ( < lat . transmittere, cf. fr.
  transmettre) ----------
  transmiţ&t-âr adj. care transmite; emiţător. //s.n. aparat pentru transmiterea semnalelor telegrafice ^au radiofonice. ( < transmite) transmutaţie s.f. (fiz.) transformare a nucleului unui element chimic în nucleul unui alt element, (cf. fr. trans-mutation. lat. Iran amu la tio) transoceanic adj. de dincolo de ocean;
  (de) peste ocean, (cf. fr. transocŞariique) transparent adj. 1, prin care se poate vedea clar; străveziu, diafan. 2, (fig.; despre oameni ai manifestările lor) care poate fi înţeles, ghicit uşor; clar,
                                                                                             598
  limpede. Hs.fi. foaie de liîrtie pe care sînt trase linii groase paralele şi care se pune dedesubtul hîrtiei de scris pentru a se putea scrie drept. ( < fr. transparent, cf. lat. transparens) transparenţă s.f. calitatea a ceea ce este transparent, (cf. fr. transparence) transperant  s.n. stor,  jaluzea,  (cf.  fr.
  transparent) transpiră vb. I. intr. 1. a elimina sudoarea prin porii pielii; a asuda, a năduşi. 2. (despre   plante) a   elimina apă sub
  formă de     vapori. 3.  (fig.) a  ieşi   la
  suprafaţă,   a reieşi, a emana.    • a    se
  auzi, a se afla. (<fr. transpirer, cf. lat. trans — dincolo, spirare— a exala) transplrăt adj. asudat, năduşit. (< transpira)
  transplrâţic s.f. faptul de a transpira; nă-duşeală, sudoare, (cf. fr. transpiration) transplanta vb. I. tr. (agr.) a scoate o plantă dintr-un loc şi a o planta în alt loc; a răsădi. • (fig.) a adapta, a împămînteni o instituţie, un obicei etc. 2. (med.) a înlocui printr-o intervenţie chirurgicală un tesut, un organ bolnav, cu altul sănătos şi de acelaşi fel. (< fr. transplanter) t-ransp6rt s.n. 1. faptul dc a transporta; transportare. • (la pl.) ramură a economiei naţionale care cuprinde totalitatea mijloacelor de transportare a bunurilor sau a persoanelor.
  2. totalitatea lucrurilor sau a persoanelor care sînt transportate împreună.
  3. (fig.) uitare de sine, emoţie, stare de contemplaţie. (< fr. transport)
  transportă vb. I. 1. tr. a căra, a duce dintr-un loc în altul. 2. refl. (despre persoane) a se duce, a se deplasa la fata locului. 3. tr. (fig.) a aduce (pe cineva) într-o stare de uitare de sine, a îneînta peste măsură. ( < fr. transporter) transportăbil adj. care se poate transporta. (cf. fr. transportable) transportat adj. stăpînit de emoţie, îneîntat peste măsură. (< transporta) transportor adj. care transportă. // s.n. instalaţie pentru transportarea materialelor la distanţe relativ mici. (c-f. fr. transporteur) transpozitiv adj. (despre limbi) care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminaţiile cuvintelor. (< fr. transpositif ) transpoziţie s.f. transpunere, (cf. fr.
  transposition, lat. transpositio) transpune vb. III. 1 .tr. a schimba, a pune, a muta ceva dintr-un loc în alt loc, dintr-o stare în alta. • (fig.) a reda, a arăta ceva (în scris, pe scenă, pe ecran etc.). • (muz.) a transcrie sau a executa o bucată muzicală în altă tonalitate deci! aceea în care a fost compusă. O (mat.) a muta un termen dintr-o parte a unei ecuaţii in altă parte, schimbîndu-i semnul, 2, refl. (fig.) a se strămuta cu mintea în altă situaţie, în alt timp. (< trans - -b pune, (lupă fr. transposer, lat. transponere)
  599
   transrenăn adj. de dincolo de Ein.
   (< fr. transrMnan) transsaharlăn adj. care străbate Sahara, (cf. fr. Iranssaharien) transsiberian adj. situat dincolo de Siberia. • care străbate Siberia. // s.n. tren care străbate Siberia de la un capăt la cclălalt. (cf. fr. transsiberian) transsubstanţiere s.f. schimbare a unei substanţe în alta. (cf. fr. transsubstan-tiation )
   transsudăţie s.f. (fiziol.) trecerea plasmei dîn sînge în ţesuturi, prin pereţii vaselor mici. • transpiraţie, nădu-şeală. (cf. fr. transsudation) transurânic adj. (chim.; în expr.) elemente transuranice = elemente sintetizate artificial prin bombardarea atomilor altor elemente şi situate în tabloul periodic al elementelor dincolo de uraniu. (< trans- 4-uranic) trans vază vb. I. tr. a trece dintr-un vas în altul (un lichid, un material) prin pompare, turnare etc. (< fr. transvaser) transversăl adj. care este în direcţie perpendiculară pe lungimea unui corp; care taie (ceva) de-a curmezişul (< fr. tron aversa l) trans versălă s.f. 1. (mat.) dreaptă care intersectează laturile sau prelungirile laturilor unui triunghi etc. 2. (mine) galerie orizontală în interiorul unei mine care trece prin roci sterile de-a
   • curmezişul direcţiei stratului. (<fr.
   transversale) transvertdr s.n. (fiz.) maşină electrică sincronă care converteşte un curent continuu în curent alternativ sau invers; maşină electrică care schimbă frecvenţa unui curent alternativ. (< fr. trans-verteur, cf. engl. transverter) tranşă vb. I. tr. a ajunge la o înţelegere, a rezolva repede o chestiune, o dificultate. (< fr. trancher)
^tranşânt adj. care nu permite contraziceri ; categoric. • (despre culori) care se opun puternic una celeilalte, (cf. fr. tranchant) tranşă s.f. 1. fiecare dintre părţile în care este împărţit un lucru sau un grup de lucruri care se produc, se distribuie în rate succesive; parte. 2. (poligr.) fiecare dintre feţele laterale ale unei cărţi, care rezultă prin tăierea transversală a filelor. (< fr. tranche) tranşee s.f. (mii.) şanţ de dimensiuni relativ mari care protejează soldaţii de focul inamic în liniile de bătaie.
   • şanţ, excavaţie, săpătură în pămînt executată pentru lucrări tehnice. {< fr. tranchee)
   tranzâcţle s.f. înţelegere, învoială, convenţie. • (jur.) acord între două sau mai multe părţi prin care se transmit anumite drepturi sau se face un schimb comercial, (cf. fr. transac-tion, lat. transactio) tranzacţionăl adj. referitor la o tranzacţie. (pe bază) de tranzacţie, (cf. fr. transac tionn el)
                                                                                  TRA-TRA
  trânzit s.n. trecere (fără staţionare) de mărfuri sau de persoane printr-o ţară străină; scutire de taxe vamale acordată de un stat unor mărfuri care trec prin teritoriul său în altă ţară. o bilei de tranzit — autorizaţie scrisă pri-vipd scutirea de vamă a unor mărfuri care sînt în trecere prin ţară. • (în telefonie si radiofonie) operaţia de recep-ţionare a unei convorbiri sau a unui mesaj şi de retransmitere a lui la un alt post. (< fr. transit, it. transito, cf. lat. transitus — trecere) tranzită vb. I. tr. a trece printr-o ţară străină mărfuri în tranzit. ( < fr. tran-siter)
 tranzitiv adj. (gram.; despre verbe) a cărui acţiune se răsfrînge direct asupra unui obiect, (cî. ît. transitif. lat. t. transi tivus) tranzitoriu adj. care face trecerea de la o stare la alta; de trecere, de tranziţie; intermediar, (cf. fr. transitoire, lat. traasitorius) tranziţie s.f. trecere de la o formă, de la o stare etc. la alta. o de tranziţie = de trecere, intermediar. • (geol.) transformare, schimbare treptată a unei roci în alta. (cf. fr. transition, lat. transitio) trăpă s.f. uşă orizontală cu care se acoperă o deschizătură in podeaua unei scene etc. • (tehn.) capac rabatabil sau culisant care acoperă o deschizătură în podeaua unui vagon, a unei nave etc., permiţînd controlul diver-selor..piese şi instalaţii, dispuse sub podea. • falsă acoperitură pusă la o capcană. ( < fr. trappe) trapez s.n. 1. (mat.) patrulater care are două laturi paralele şi neegale numite baze. 2. aparat de gimnastică format dintr-o bară legată la capete cu două frînghii fixate de plafon. // s.m. (anat.) muşchi aşezat pe partea posterioară a gîtului şi a umărului. ( < fr. trapeze) trapezoedru s.n. corp geometric cu douăzeci şi patru de feţe patrulatere. ( < fr. trapezobdre) trapezoid s.n. (mat.) patrulater care nu are nici o latură paralelă cu alta. (< fr. trapezoid) trapezoidăl adj. de forma unui trapez.
 (< fr. trapezoidal) trap ist 1. s.m. călugăr dintr-un ordin monahal catolic întemeiat în secolul al XVII-lea, care avea un regulament deosebit de sever. 2. s.n. brînză fabricată după un procedeu special de fermentare. (< fr. trappiste, it. trappista) tras s.n. (constr.) material obţinut prin măcinarea fină a unei varietăţi de tuf vulcanic. (< engl. trass) trasă vb. I. tr. 1. a trage, a însemna pe o suprafaţă linia unui drum, conturul unui desen etc.; a însemna pe o piesă brută elementele necesare pentru prelucrarea ei. 2. a indica, a da directive în ceea ce priveşte o acţiune, o activitate etc. • a arăta esenţialul într-o chestiune etc.; a schiţa, a descrie. ( <fr. tracei\ cf. germ. trassieren, it. trassare)
TRA-TBE
 trasă] s.n. (rar) trasare. (< fr. traţage) trasat6r s.m. lucrător care execută trasarea unor piese brute. (< trasa) traslu s.n. drum parcurs de un vehicul; linia, axa unui drum, a unui canal, a unei căi ferate etc. (< fr. trac?) tras6r s.n. 1. (tehn.) ac de oţel pentru trasarea de linii pe o piesă de metal.
 •    (poligr.) unealtă alcătuită dintr-o lamă neascuţită de oţel, folosită în legătorie pentru trasarea de linii aurite, pentru presarea marginilor scoarţelor etc. 2. (mii.) proiectil învelit într-un material fosforic care-1 face să aibă tra ectoria luminoasă. 8. (fiz.) izotop radioactiv al unui element stabil care, introdus împreună cu elementul respectiv într-un .sistem rarccare, permite să se urmărească (iruin»;l parcurs de acel element in sistem. (cf. fr. traceur)
 trată vb. I. 1. tr. a avea faţă de cineva sau de ceva o anumită purtare, a se purta într-un anumit fel. 2. tr. şi refl. (med.) a (se) supune unui tratament. 8. tr. a oferi, a da cuiva mîncare, băutură gratis; a face cinste. 4. tr. a discuta, a duce tratative pentru a ajunge la o înţelegere. 5. tr. a dezvolta o temă ştiinţifică, literară etc. 6. tr. (tehn.) a supune (un corp. o substanţă) acţiunii unui agent oarecare în vederea unui anumit scop. • (agr.) a supune seminţele acţiunii unor agenţi chimici sau fizici. (< it. trattare, cf. fr. traiter < lat. trac tare) tratâbil adj. care se poate trata. ( <trata, cf. it. trattabile) tratament s.n. 1. fel de a se purta cu cineva; comportare, purtare. 2. îngrijire medicală, mijloc pentru combaterea şi vindecarea unei boli; cură. 8. (tehn.) operaţie executată asupra unei piese sau a unui material pentru obţinerea unui anumit rezultat în scop industrial sau ştiinţific. 4. (fon.) evoluţie, modificare, schimbare, (cf. it. trattamento, fr. traitement) tratât s.n. 1. înţelegere, acord, pact intre două sau mai inulte state cu privire la anumite chestiuni; convenţie, acord. 2. lucrare didactică care tratează problemele de bază ale unei discipline, ale unei arte sau ale unei ştiinţe. ( <it. trattato, cf. fr. trăite < lat. tractatus)
 tratative s.f. pl. discuţii, negocieri între două sau mai multe părţi interesate cu scopul de a se ajunge la o înţelegere. (< it. trattative) tratâţle s.f. faptul de a servi oaspeţilor mîncări şi băuturi; (concr.) gustarea, băutura servită. (< it. trattazione) trătă s.f. (fin.) cambie care, in baza unei clauze speciale, se cedează spre încasare altei persoane. î~< it. tratta, cf. fr. ttaite) traiwiâtlc adj. referitor la traumatism; de natura traumatismului. (< fr. trauma tique)
                                                                                        600
 traumatism s.n. (med.) nume generic dat leziunilor produse prin loviri, presiuni etc. • (fig.) tulburare, zguduire puternică provocată de o nenorocire.
 (< fr. traumatisme) traumatizâ vb. I. tr. (med.) a provoca traumatisme traumattilog s.m. (med.) specialist în traumatologie, traumatologie s.f. ramură a medicinei care studiază traumele. (< fr. traumatologie, cf. gr. trauma — rană, logos — vorbire)
 trăumă s.f. (med.) leziune, rană pricinuită de un agent exterior (arsură, lovitură etc.). (< gr. trauma — rană)
 travăliu s.n. 1. (fiz.; ieşit din uz) lucru mecanic. 2. (med.) momentul naşterii, (cf. fr. travail, it. travaglio) trav6es./. (constr.) parte a unei construcţii, care cuprinde două puncte de reazem şi deschiderea dintre ele. (< fr. travt.e)
 traversă vb. I. tr. a trece de pe o parte pe cealaltă a unei străzi, a unui drum, a unui fluviu; a trece dincolo. # a străbate, a tăia de-a curmezişul (munţi, ţări etc.). (< fr. traverser) traversă s.f. (constr.) grindă transversală folosită ca piesă de rezistenţă în construirea scheletului unui pod, a unei clădiri etc. • piesă, de obicei de lemn, care se aşază transversal sub şinele de cale ferată. • bară de metal, drug, pîrghie. • (mar.) parîmă transversală faţă de direcţia unei nave. (< fr. traverse) traversină s.f. (mar.) traversă intermediară cu dimensiuni mai mici decît cele ale traverselor principale. (< fr. traversine)
 travertin s.n. (geol.) tuf calcaros care se găseşte în împrejurimile oraşului Ti-voli (Italia) şi care se poate lustrui ca marmura, (cf. it. travertino, fr. travertin) travesti vb. IV. tr. şi refl. a (se) deghiza, (cf. fr. travestir, it. travestire) trăvllng s.n. (cinema) cărucior montat de obicei pe şine, pe care se aşază aparatul de luat vederi cinematografice din mers. (< engl. travling) trefilâ vb. I. tr. (metal.) a trece forţat o tijă metalică prin filieră, pentru a o reduce la dimensiunile unui fir, ale unei sîrme. (< fr. trefiler) trefllatâr s.m. lucrător specializat în trefilarea metalelor. (< trefila, cf. fr. tr&fileur) treflă s.f. una dintre cele patru culori ale cărţilor de joc, reprezentată printr-un semn de forma unei frunze de trifoi de culoare neagră; spatie. (< fr. trkfle)
 trematOd s.n. (zool.: la pl.) încrengătură de viermi laţi, prevăzuţi cu o ventuză cu care se fixează pe alte animale sau pe plante; (la sg.) vierme care face parte din această încrengătură. ( < fr. trtmatodes)
 *01
  tr6m& s.f. semn format din două puncte orizontale, care se pune pe o vocală pentru a arăta că trebuie pronunţată separat de vocala precedentă sau pentru a-i modifica valoarea vocalei respective. (< fr. trima, cf. gr. tr&ma) tremolit s.n. mineral de culoare albă, care conţine magneziu, calciu, fier şi aluminiu şi din care, prin hidratare, se obţine azbestul, tremolo s.n. (muz.) tremurătură uşoară care are un efect plăcut, produsă la executarea unei anumite note muzicale cu un instrument sau cu vocea.
  (< it., fr. tremolo) tren s.n. 1. convoi de vehicule similare legate între ele, remorcat de un vehicul motor său antrenat prin tracţiune animală, prin cablu de tracţiune etc. 2. (tehn.) ansamblu de două sau de mai multe dispozitive, organe aie unui sistem tehnic etc., identice sau similare, care sînt asociate în serviciu. 8. (vet.; în expr.) tren anterior (sau posterior) = partea de dinainte (sau de dinapoi) a corpului unui animal. ( < fr. train) trenă vb. I. intr. (despre lucruri) a zăcea undeva uitat, părăsit, lăsat din neglijenţă. 2. (despre acţiuni) a se desfăşura cu încetineală; a iîncezi, a tărăgăna.
  ( < fr. trainer) tren&J s.n. (mine) transport minier în care vagonetele sînt trase de un cablu care se înfăşoară pe un troliu. (< fr. traînage)
  tr&năs./. coadă lungă a unei rochii, care atîrnă pe jos.# (sport) mers. • a duce trena = a fi în frunte. ( < fr. traîne) tr£nci s.n. pardesiu impermeabil cu croială de raglan. ( < engl. frencft[coat], cf. trench — tranşee, coat — haină) trlning s.n. îmbrăcăminte (sportivă) de flanelă, constînd din bluză şi pantaloni strînşi la glezne. (<engl. training) tropăns.n. 1. (med.) instrument chirurgical de forma unui sfredel, folosit pentru perforarea oaselor craniului. • operaţie făcută cu trepanul. 2. (tehn.) sapă pentru foraj. 3. instrument de gravor. (< fr. tr&pan, cf. lat. t. tre-panum, gr. trypanon) trepani vb. I. tr. a opera cu trepanul, a face o trepanaţie. ( < fr. tripaner) trepan&ţle s.f. (med.) intervenţie chirurgicală făcută cu trepanul, constînd în perforarea oaselor craniene, (cf. fr. trdpanation) trepldă vb. I. intr. a vibra puternic cu oscilaţii repezi şi scurte. • (fig.; despre oameni) a se agita, a palpita, a fremăta, a nu-şi găsi astîmpăr. ( < fr. r trâpider)
  trepidant adj. care trepidează; (fig.) agitat, plin de emoţie, de freamăt; emoţionant, palpitant,, (cf. fr. trepidant) treplddţle *./. (tehn.) mişcare vibra-toric carc are loc de jos în sus, piodusă în funcţionarea unor sisteme tehnice.
  •  (fig.) agitaţie, neastîmpăr. (cf. fr. tripida tion)
                                                                                TRE-TRI
 trepied s.n. suport format din trei picioare de metal sau de lemn. (< fr. tripied, cf. lat. tres — trei, pes — picior) treponâmft s.f. (biol.) specie de animal protozoar flagelat, agent al sifilisului, al febrei galbene etc. ( < fr. trtponkme) treponemdzA s.f. (vet.) boală a găinilor manifestată prin paralizia picioarelor şi a aripilor. ( < fr. tripontmose) trâsă s.f. 1. şiret de lînă, de mătase sau de metal purtat pe uni forme pentru a indica gradul. 2. (mar.) împletitură întrebuinţată la confecţionarea chingilor de pe bordul navelor. • (tehn.) împletitură cu aceeaşi ţesătură, care se întrebuinţează în electrotehnică etc. « fr. tresse) tresăltâ vb. I. intr. a tresări, a vibra de emoţie, de bucurie: a fremăta, (după fr. tressauter) tresări vb. IV. intr. 1. a simţi deodată o emoţie puternică. # a se trezi brusc din somn sau dintr-o stare de visare.
 #    (despre inimă) a-şi accelera bă-
 tăile din cauza unei emoţii, a zvîcni. 2. (fig.; despre sunete) a răsuna brusc, (după fr. tressaillir) trezorerie s.f. oficiu al unui stat unde se păstrează şi se administrează tezaurul public. (< fr. trtsorerie, cf. trtsor — tezaur)
 trezorier s.m. funcţionar care administrează tezaurul unui strat sau fondurile unei organizaţii, unei asociaţii etc. ( < fr. trdsorier)
 tr!4 vb. I. tr. a alege, a selecţiona potrivit unor anumite criterii. ( < fr. trier) trlidă s.f. 1. (ant.) reunire de trei divinităţi, trei fiinţe sau trei unităţi. % ansamblu format dintr-o strofă, o antistrofă şi o epodă în poezia greacă. 2. (fii.) cele trei trepte prin care trece, potrivit teoriilor idealiste ale filozofiei lui Hegel, orice proces de dezvoltare: teza, antiteza şi sinteza. 8. (chim.) grupă formată din trei elemente cu proprietăţi asemănătoare. (<fr., it. triade, lat. trias) t-riâj s.n. 1. faptul de a tria; selecţionare, triere. 2. serviciu într-un spital unde se înscriu şi se repartizează pe secţii bolnavii nou internaţi. 3. staţie de cale ferată în care se efectuează descompunerea, trierea şi compunerea trenurilor de marfă. (< fr. triage) triânglu s.n. (muz.) instrument de percuţie folosit în orchestră; este alcătuit dintr-un triunghi de metal care se ţine cu mîna şi se loveşte cu o baghetă metalică. ( < fr. triangle, it. triangolo) trlangulâ vb. I. tr. a măsura prin trian-gulaţie; a face tiiangulaţia unei regiuni, a unei ţări etc. ( < fr. tri an guler) trlangulâţift s.f. operaţia de stabilire pe o porţiune a suprafeţei pămîntului, prin măsurări de unghiuri, a unei reţele de triunghiuri formată din puncte materializate pe teren, pornind de la o bază măsurata cu precizie. • ansamblul triunghiurilor unei ridicări geodezice. (cf. fr. triangulation)
 TRI-TRI
  triârl s.m. pl. (ant.) nume dat soldaţilor veterani care formau al treilea rînd dintr-o legiune romană ( < lat. triarii)
  tridsic s.n. (geol.) prima perioadă a erei mezozoice. // adj. care aparţine primei perioade a erei mezozoice. ( < fr. triasique)
  triatlon s.n. (sport) complex sportiv de trei probe diferite. (< fr. triathlon, cf. gr. tri — trei, athlon — luptă) triat6mic adj. (chim.; despre elemente) a cărui moleculă cuprinde trei atomi, (cf. fr. triatomique) trib s.n.'l. formă de organizare a societăţii primitive, constînd dintr-o grupare de familii reunite între ele prin legături de înrudire, care trăiesc pe un teritoriu propriu, au o limbă şi credinţe comune şi sînt supuse autorităţii unui şef (ales din sînul lor). 2. (la tinele popoare din antichitate) seminţie, gintă, neam. • populaţia fiecărui district în Roma antică. (< lat. h'ibus, cf. fr. tribu, it. tribu) tribăl adj. de trib; (despre o populaţie) care trăieşte în triburi, (cf. fr. tribal)
  tribăzic adj. (chim.; în expr.) acid tribazic = acid care prin disociere pune în libertate trei ioni de hidrogen. (< fr. tribasique) trib6rd s.n. (mar.) partea din dreapta a unei nave (privind de la pupă spre proră). (< fr. tribord, it. tribordo) tribulaţie s.f. (liv.) mîhnire, necaz, chin, zbucium, (cf. fr. tribulation, lat. tri bula tio)
  tribiin s.n. (ist.; în expr.) tribun militar = ofiţer superior care comanda o cohortă romană; tribun al poporului — fiecare dintre magistraţii aleşi anual în vechea Romă pentru a apăra interesele plebeilor. • (fig.) persoană care luptă pentru o cauză (de obicei politică). • orator care înflăcărează masele prin cuvîntările sale însufleţite. (< lat. tribunus, cf. fr. tribun, it. tribuno) tribunăl s.n. (jur.) instanţă judecătorească (care judecă procesele civile şi penale). • local unde funcţionează instanţa. • completul care judecă o cauză, un proces. ( < fr. tribunal, cf. lat. tribunal) tribundt s.n. (ist.) funcţia şi demnitatea de tribun; durata acestei funcţii. ( < lat. tribunatus) tribună s.f. 1. estradă, loc înălţat de unde vorbesc oratorii. 2. construcţie în formă de platformă de unde publicul sau un număr restrîns de persoane pot asista la o sărbătorire, la o demonstraţie etc. • construcţii anexe ale terenurilor de sport, destinate spectatorilor. (< fr. tribune, cf. it. tribuna
  <   lat. tribunal) tribuniclăr adj. referitor la funcţia de tribun, (cf. fr. tribunitien, lat. tri-bunicius)                      ,
                                                                                       602
 tribut s.n. 1. (ist.) birul pe care era obligat să-l plătească un popor învins unei puteri cuceritoare. 2. obligaţie, datorie, ccca ce se cuvine cuiva; contribuţie în general, o (expr.) a-şi da (sau a-şi aduce) tributul = a aduce un aport, a contribui la ceva. ( < fr. tribut, lat. tributum) tributar adj. care plăteşte tribut; (p. ext.) dependent, supus economiceşte. (cf. fr. tributaire) tricefal adj. care are trei capete sau trei vîrfuri. (< fr. tricephale, cf. lat. tres — trei, gr. kephale — cap) trîccps s.m. (anat.) muşchi care are la extremitatea superioară trei ligamente. ( < fr. triceps) tricerâtops s.m. (pal.) animal din era secundară care avea capul lung şi trei coarne. ( < fr. tricerâtops) trichiăză s.f. (med.) inflamaţie permanentă a conjuctivei datorită frecării şi iritării globului ocular de către genele prea lungi. ( < lat., gr. trichiasis) trichînă s.f. (zool.) vierme parazit care trăieşte închistat mai ales în muşchii porcului. ( < fr. trichine, cf. gr. thrix
 —    fir de păr) trlchindză s.f. (med.) boală provocată de trichină şi manifestată prin grave tulburări digestive, dureri musculare etc. ( < fr. trichinose) tricicletă s.f. vehicul cu trei roţi care este pus în mişcare cu ajutorul pedalelor. (cf. fr. tricycle) triciclu adj. (despre un tren de aterizare sau un velocijied) cu trei roţi. // s.n. tricicletă. (< fr. tricycle, cf. lat. tres — trei, gr. hyhlos — roată) triclînic adj. (min.; despre sisteme cristaline) care are ca formă de . bază o prismă oblică cu baza un paralelogram. ( < fr.. triclinique) triclmiu s.n. (ant.) sala de mîncare a unei case romane. ( < lat. triclinium) triclorură s.f. (chim.) clorură cu trei valenţe. ( < fr. triclorure) tricocefal s.m. (zool.) vierme parazit care trăieşte în intestinul gros al omului producînd anumite tulburări. ( < fr. trichocephale) trlcocefal6ză s.f. boală provocată de tricocefali, care să manifestă prin tulburări digestive. (< tricocefal) tricofitie s.f. (med.) boală contagioasă cauzată de o ciupercă care atacă pielea capului, provocînd căderea părului. ( < fr. trichophytie) tricolor adj. care are trei culori. 1/ s.n.
 drapel cu trei culori. (< fr. tricolore) tric<3rn s.n. pălărie bărbătească cu trei colţuri. (< fr. tricorne) tricot s.n. (text.) produs textil alcătuit din fibre împletite în ochiuri; tricou. ( < fr. tricot) tricota vb. 1. ir. a lucra, a împleti o ţesătură în ochiuri. ( < fr. tricoter) tricotaj s.n. (text.; de obicei la pl.) articol de îmbrăcăminte obţinut din tricot. ( < fr. tricotage)
603
 TRI-TRI
 trîcnt.tfr s.m. şi f.. lucrător care lucrează la maşinile de tricotat. (< fr. Uico-teur)
 tricou s.n. obiect de îmbrăcăminte din tricot, care acoperă parlea de sus a corpului, purtîndu-se pe piele. (< fr. tricot)
 tricuspîdă adj. care are trei vîrfuri, trei ascuţişuri, ţi s.f. (anat.) valvulă care se află în partea dreaptă a inimii, la orificiul auriculo-ventricular. (< fr.
 tricuspide)
 trident s.n. (mit.) furcă cu trei din ti cu care era înfăţişat dc obicei zeul Neptun. ( < lat. tridens, cf. fr. trident) tridimensional adj. cu trei dimensiuni.
 (cf. fr. tridimensionnel) tridimensionalităte’ s.f. însuşirea a tot ce este tridimensional. (< tridimensional)
 triedru s.n. (mat.) figură geometrică formată din trei planuri care se intersectează două cîte două. (< fr. triedre, cf. lat. tres — trei. gr. edra — bază) t-ricnâl adj. care durează trei ani; care are loc din trei în trei ani: care are nevoie de trei ani pentru a sc dezvolta complet. (< fr. triennal, cf. lat. iripnnis)
 trifazat adj. (elcclr.: despre un curent electric) format din trei circuite monofazate de curent alternativ, (cf. fr. triphase)
 trifazic adj. trifazat. (< trifazat) triîidă adj. /. (bot.; despre frunze) despicată în trei pînă la mijlocul lungimii sau lăţimii sale. ( < fr. trifide) tri?o!i6ză s.f. boală toxică la oi cauzată de consumarea în prea mare cantitate a unor specii de trifoi şi care se manifestă prin stomatită. salivaţie şi inflamarea capului şi a membrelor, (cf. lat. trifolium — trifoi) t-riftong s.m. (lingv.) pronunţare a trei vocale diferite într-o singură silabă. (< fr. triphtongue, cf. lat. tres — trei, gr. phthongos — sunet,) trifuroât adj. cu trei ramificaţii, (cf. fr. trijurque)
 trigam adj. (adesea. subst.) care se căsătoreşte a treia oară fără ca în prealabil să fi desfăcut legal celelalte două căsătorii. ( < fr. Irigam?) trigamic s.f. situaţia în care se găseşte un om trigam. ( < fr. trigamie) trigemon 'adj. m. (anat.-, în expr.) nerv trigemen. = a cincea pereche de nervi cranieni, care asigură sensibilitatea feţii şi inervarea muşchilor maxilari inferiori. (< lat., trigeminus, cf. fr. Ir ij umeau.)
 trlglî? s.n. (arhit.) ornament al frizei unei coloane din ordinul doric, care separă mHopele între ele. ( < fr. tri-glyphe, cf. gr. triglyphos — de trei ori cizelat)
 trig6n s.n. 1 prăjitură în formă do triunghi făcută din fol de plăcintă umplute cu nuci şi muiate în sirop. 2. (anat,; în exprj trigon cerebral
 = lamă de materie nervoasă, de formă triunghiulară, care împreună cu corpul calos face legătura între cele două emisfere ale creierului mare. (< fr. trigone, cf. gr. tri — trei, gonia — unghi)
  trigonocefâl s.m. (zool.; la pl.) specie de şerpi veninoşi din familia viperei care trăiesc în Asia şi în America; (la sg.) şarpe care face parte din a-ceastă specie. ( < fr. trigonocephale, cf. gr. trigonos — triunghi, kephale — cap)
  trigonometric adj. care ţine de trigonometrie, referitor la trigonometrie. (< fr. irigonometrique) trigonometric s.f. răinură a matematicii care studiază relaţiile metrice dintre laturile şi unghiurile unui triunghi, (cf. fr. trigonometrie, gr. trigonos — triunghi, metron — măsură) tril s.n. (muz.) ornament muzical constînd din repetarea rapidă şi alternativă a două note consecutive despărţite de un ton sau de un semiton; (p. ext.) cîntecul unor păsări în care se produce acelaşi efect sonor. (cf. it. trillor fr. trille) trllemă. s.f. (rar) situaţie care pune trei alternative dintre care trebuie aleasă una. (< tri--r((\i)lemrl) trilingv adi. care vorbeşte trei limbi. • scris în trei limbi. (cf. fr. trilingue) triliân s.n. un milion de miliarde. ( < fr. trillion)
  trilob&t adi. 1. (bot.; despre organele unor plante) cu trei lobi. 2. (arhit.; despre arcade etc.) în formă de trifoi sau de crin. (după fr. trilobe) trilobit s.m. (pal.; la pl.) ordin de crustacee primitive marine caracteristice perioadei paleozoice. care aveau corpul împărţit în trei părţi, atît în sens longitudinal cît şi transversal; (la sg.) animal care făcea parte din acest ordin. (< fr. trilobites) trilogie s.f. (ant.) reunire de trei tragedii ale căror subiecte constituie fiecare urmarea celui precedent şi pe care le prezentau concurenţii la concursurile dramatice din Orecia antică. • (lit.) serie de trei opere literare avînd personaje comune şi reprezentînd trei momente succesive din viaţa accstora. ( < fr. trilogie, it., gr. trilogia) trimestrial adi. care ţine trei luni; care are loc din trei în trei luni. (cf. fr. trimestriel) trimestru s.n. interval de trei luni.
  (< fr. trimestre, cf. lat. irimestris) trim6r? adj. care prezintă fenomenul trimorfismului. ( < fr. trimorphe) trimorn.sm s.n. (min.) calitate a unor subst'inţe de a cristaliza în trei sisteme diferi le. (< fr. trimorphisme) trimotAr adj., s.n. (avion) cu trei motoare. (cf, fr. trimoteur) trinoft s.f. (mar,) pînză de corabie aflată Ic». l>aza trinchetuiui. (< it, trinca) '.......................'
 TRI-TRI
 trinchlt s.m. (mar.) catargul de la proră al unei corăbii. ( < it. trinchetto. fr. trinqvet) trlnilăr adj. referitor la trinitate, de trinitate. ( < fr. trinitaire) trlnttâte s.f. (în religia creştină) Sfînta Treime. • grup de trei persoane, de trei lucruri etc. (cf. lat. trinitas, fr. trinitt)
 trinltrocelulâză s.f. (chim.) fulmicoton.
 ( < fr. trinilrccellvlose) trinitrofenâl s.m. (chim.) exploziv puternic, obţinut prin nitrarea fenolului. ( < fr. tr ini trop henol) trinitrogiieerfn& s.f. (chim.) substanţă lichidă obţinută prin nitrarea glice-rinei; este un exploziv puternic. (< nitroglicerină) trinitrotoluln s.n. (chim.) substanţă cristalizată de culoare galbenă-des-chisă, întrebuinţată ca exploziv; trotil. ( < fr. trinitrotolukne) trinom s.n. (mat.) expresie algebrică formată din trei termeni. ( < fr. tri-nâme)
 trio s.n. 1. (mu7.) compoziţie muzicală scrisă pentru trei voci sau pentru trei inslrumente. • grup de trei peisoane sau de trei instrumentişti care execută un trio. 2. (fam.) grup de trei. O (tehn.) laminor trio = laminor cu trei cilindri. (< it., fr. trio) tr!6dă s.f. (fiz.) tub electronic cu trei electrozi. ( < fr. triode) trioleinâ s.f. (chim.) substanţă lichidă conţinută în grăsimile vegetale. (< fr. trioUine)
 triolet s.n. 1. (lit.) mică poezie de opt versuri, dintre care primul, al patrulea şi al şaptelea vers sînt identice. 2. (muz.) grup de trei note egale ca valoare, care se execută într-o singură bătaie. (< fr. triolet) tri6r s.n. (tehn.) aparat folosit pentru separarea, după dimensiuni, a materialelor granulare. (< fr. trievr) t-riorârb. I. tr. a selecţiona seminţele la trior. (< trior) trioxid s.m. (chim.) compus care conţine trei atomi de oxigen. (< fr. tri-oxyde)
 tripartit adj. în trei părţi, compus din trei părţi. ( < fr. tripartite) tripli vb. I. tr. şi refl. a (se) face de trei ori mai mare, a (se) întrei. (<fr. tripler)
 triplat s.n. al treilea exemplar de acelaşi fel. • (lingv.) a treia formă a unor cuvinte de aceeaşi provenienţă, dar intrate în limbă în trei epoci diferite. ( < fr. triplette) tripietăi s.f. bicicletă cu trei locuri.
 ( < fr, triplette) tripletă^ s.t. grup de trei jucători care fac parte din înaintarea unei echipe de fotbal. (< fr. triplet) trlpllcât s.n. a treia copie după un act.
 (cf. lat. triplicatus, fr. triplicata) triplu adj. de trei ori mai mare sau mai mult; întreit. • din trei părţi, cu trei
                                                                                         604
 părţi. O în triplu exemplar = !n trei exemplare. (< fr. triple, cf. lat. triplex)
 triplusăLt s.n. (sport) săritură în lungime la care după primul salt se cade pe piciorul cu care s-a bătut, la al doilea pe celălalt picior, al treilea salt terminîndu-se pe ambele picioare, (cf. fr. triple-saut) tripoli s.n. (min.) diatomit. (< fr. tripoli)
 tripoti] s.n. (rar) afacere murdară, necinstită. (<fr. tripotage) trlp6u s.n. local, stabiliment cu jocuri de noroc. (< fr. tripot) tripsînă s.f. (chim.) enzimă secretată de pancreas, care descompune proteinele în aminoacizi. (< fr. tryp-sine)
 triptic s.n. (ant.) trei tăbliţe prinse între ele cu balamale, care se închideau ca o carte. • tablou format din trei părţi prinse cu balamale (cele laterale închizîndu-se peste cea din mijloc), pe care sînt pictaţi sfinţi sau sînt scrise, ca într-un pomelnic, numele donatorilor etc. • (fig.) trei idei, puncte sau articole ale uneia şi aceleiaşi teorii, dogme etc. (cf. fr. <rip-tyque, gr. triptychos) tripetâl adj. (bot.) cu corola formată din trei petale. (< fr. tripetale) triremă s.f. galeră cu trei rînduri de lopeţi folosită mai ales în antichitate, (cf. lat. triremis, fr. trirtme) trlscpâl adj. (bot.) cu caliciul format din trei sepale. (< fr. tristpale) trislldb s.n. cuvînt format din trei silabe.
 ( < fr. trissyllabe) trlsilâblc adj. (despre cuvinte) format din trei silabe, (cf. fr. trissyllabique) trfşi vb. I. intr. a înşela la jocul de cărţi; (p. ext.) a induce în eroare. ( < fr. tricher) triş6r s.m. cel care trişează (la jocul de cărţi), (cf. fr. trichevr) trit6n i s.m. 1. (mit.) zeitate marină greacă închipuită cu bust de om şi cu coadă de peşte; (p. ext.) statuie reprezentînd această zeitate. 2. (zool.) batracian avînd înfăţişarea unui mormoloc de broască; salamandră de apă. • gen de moluşte marine gasteropode, (lat. triton, fr. triton) tritfln a s.n. (mm.) denumire a cvartei mărite care cuprinde un interval de trei tonuri. (< fr. triton, cf. tri — trei, ton — ton) triluri vb. I. tr. (tehn.) a sfărîma, a zdrobi o substanţă chimică în particule fine, a pulveriza. (<fr. triturer, cf. lat. t. triturare) triiiraf s.n. 1. (ant.) celebrare a victoriei în vechea Romă, constînd din intrarea solemnă în oraş a generalului biruitor, însoţit de armata sa; de captivi şi de prăzile făcute. 2. victorie, biruinţă; (fig.) succes moral, reuşită, izbîndă. (< lat. triumphus, cf. fr. triomphe)
 606
 triumfă vb. I. in/r. 1. a birui, a Învinge. 2. (lig.) a reuşi, a ieşi învingător. 3. a se mîndri cu o izbîndă, a jubila. (<lat. triumpharp, cf. fr. triompher) trfumfâi adj. de triumf, biruitor, învingător; (fig.) impunător, solemn, pompos. O marş triumfal — înaintare rapidă şi victorioasă a unei armate pe un teritoriu străin, (cf. lat. trium-phalis, fr. triomphal) triumf&târ adj. care triumfă; învingător, victorios. ( < triumfa) triumvir s.m. (ant.) titlu dat în vechea Romă fiecăruia dintre cei trei membri ai unei magistraturi care avea atribuţii administrative, politice etc. • nume dat participanţilor la cele două triumvirate care au condus Roma în anii 60 şi 43 î.e.n. ( < lat., fr. triumvir) triumvirât s.n. (ant.) funcţia şi durata funcţiei de triumvir în Roma antică.
 •   grup de trei persoane înţelese să-şi împartă autoritatea supremă a statului. (< lat. triumviratul, cf. fr. triumvirat)
 trliinghi s.n. 1. (mat.) poligon cu trei laturi. 2. grup de trei sau de mai mulle fiinţe sau lucruri dispuse astfel încît unind punctele în care stau s-ar obţine un poligon cu trei laturi. 3. (muz.) trianglu. (după fr. triangle) trlunghiulâr adi. în formă de triunghi.
 •   (despre competiţii sportive) la care participă reprezentanţi a trei ţări sau a trei echipe, (după fr. triangulaire)
 trtvalânt adi. (chim.; despre elemente chimice) care are trei valenţe (cf. fr. trivalent)
 trivârb s.n. Joc de inteligenţă constînd în a reprezenta trei cuvinte prin litere sau figuri combinate între ele. trlvlăl adi. comun, de rînd, ordinar; vulgar, obscen, necuviincios, scabros, (cf. fr. trivial, lat. trivialis < trivium
 —   răspîntie) trivialitate s.f. însuşirea a ceea ce este trivial; vulgaritate, necuviinţă, neruşinare. (cf. fr. triviali te) triviallzâ vb. I. tr. a vulgariza, a bagateliza, a degrada, a scădea valoarea. (< fr. trivialiser) trivium s.n. (in evul mediu) ciclu al învăţămîntului elementar, cuprinzînd gramatica, retorica şi dialectica. ( < fr. trivium, cf. lat. trivium — răspîntie unde se întîlnesc trei drumuri) troe s.n. (ec.) schimb în natură,forma cea mai simplă a comerţului, obişnuită în comuna primitivă. (< fr. troc) trocant^r s.n. (200I.) al doilea articol de la picioarele insectelor. (< fr. trochan ter) trocâr s.n. (vet.) instrument chirurgical folosit pentru puncţii în rumen la bovine şi ovine. ( < fr. trocart, trois-quarts)
 trofeu s.n. 1. (ant.) armura unui duşman învins aşezată pe un trunchi de copac, ca semn al victoriei; (p. ext.) monument de piatră sau de
                                                                                 TRI-îttO
 marmură purtînd armele unui duşman învins. • sculptură sau pictură înfă-ţişînd un asemenea monument. 2. pradă de război luată de la inamic. • victorie, biruinţă. (< fr. troph4e, cf. it. trofeo < lat. tropaeum, gr. tropaion) trufie adj. (fiziol.) referitor la nutriţia ţesuturilor. (< fr. trophique, cf. gr. trophikos — hrănitor) troglobie s.f. vieţuitoare care trăieşte în peşteri, fiind adaptată la condiţiile acestui mediu. (< fr. troglobie) troglodit- s.m. 1. om preistoric din epoca cuaternară, care locuia în caverne. 2. (fig.) om cu un nivel de viaţă foarte scăzut. • (fig.) om grosolan, necivilizat. ( < fr. troqlodyte) trohăie adj. (metr.) format din trohei. O metru trohaic = sistem de versificaţie avînd la bază troheul ca unitate ritmică a versului. ( < fr. trochaique) trohâu s.m. (metr.) picior de vers care avea, în poezia antică, o silabă lungă şi una scurtă şi, în poezia modernă, o silabă accentuată şi una neaccentuată. (< fr, trocheţ, cf. lat. trochaeus, gr. trochaios)
 troleibuz s.n. vehicul cu tracţiune electrică (care primeşte curent’ printr-un troleu), fără şine, folosit pentru transportul în comun al călătorilor. (< fr., engl. trolleybus) troliu s.n. priză de curent pentru alimentarea motorului unui vehicul cu tracţiune electrică. (< engl., fr. trol-ley)
 troliu s.n. (tehn.) aparat care serveşte la ridicarea sau la transportul unei greutăţi cu ajutorul unui cablu, care se înfăşoară pe un cilindru rotitor, (cf. fr. treuil) trâmbă s.f. 1. (met.) coloană de apă ridicată în formă de con de vlrtejurile de vînt şi care se învîrteşte cu o mare iuţeală. • coloană de fum, de praf ridicată de un vînt puternic; vîrtej. 2. (mar.) tub prin care se face ventilaţia în încăperile de jos ale unui vapor. ( < fr. trombe) trombină s.f. (chim.) substanţă activă asemănătoare enzimelor, prezentă în sînge. (< fr. thrombine) trombon s.n. instrument muzical de suflat mult mai mare decît trompeta. ( < fr., it. trombone) trombonist s.m. muzicant care cîntă la trombon, (cf. fr. tromboniste) trombdză s.f. (med.) cheag de sînge care se formează într-un vas sanguin producînd astuparea acelui vas. (< fr. thrombose)
 trâmpă s.f. 1. (200I.) prelungire cărnoasă în formă de tub a nasului unor animale ca elefantul, tapirul etc. • organ în formă de tub, adaptat pentru supt, la unele insecte. • (anat.) conductă, canal prin care se elimină celulele sexuale formate în ovar. o (în expr.) trompa lui Eustache — canal interior al urechii care face legă-
 îno-Ttm
  tura între timpan şi faringe. 2. (tehn.) aparat folosit pentru evacuarea gazelor dintr-un recipient. ( < fr. trompe, cf. germ. Trumpa) trompet s.m. persoană care cîntă din trompetă: trîmbiţaş, gornist. (< fr. trompet te)
  trompetă s.f. instrument muzical de suflat format dintr-un tub de alamă îndoit de două ori şi terminat cu un pavilion larg; trîmbiţă, goarnă. (< fr. trompe tte)
  trompetist s.m. trompet. (<fr. trompet-tis te)
  tron s.n. scaun, jeţ special împodobit pe care stau monarhii la ceremonii; scaunul domniei; (p. ext.) simbol al puterii regale, al domniei. • (fig.) puterea suverană a monarhilor; domnie. ( < cf. lat. thronus, gr. thronos, fr. trone)
  tronâ rb. T. intr. a domni, a stăpîni (peste c ţară), a guverna. • (fig.) a domina; a lua o poziţie afectată de superioritate. ( < fr. troner) tronc6n s.n. trunchi de con. (cf, fr.
  tronc de cone) tronc6nic adj. în formă de trunchi de con. (cf. fr. ironconique) trop s.m. (lit.) figură de stil care constă în întrebuinţarea unui cuvînt sau a unei expresii în sens figurat. (< fr. trope, lat. tropus. gr. tropos) tropic s.n. (geogr.) fiecare dintre cercurile de pe suprafaţa pămîntului situate la latitudinea de 23°27' nord şi sud.
  •  (la pl.) zonă, regiune aflată în jurul celor două tropice; zonă tropicală. O (adj.) an tropic = interval de timp care se scurge între două treceri consecutive ale soarelui prin acelaşi punct al ecuatorului. (< fr. iropique, cf. gr. tropikos)
  tropical adj. de (la) tropice. O căldură tropicală = căldură toridă, caniculară.
  ( < fr. tropical) tropism s.n. (biol.) tendinţă de orientare, de creştere a organismelor vii, determinată de direcţia din care acţionează asupra lor anumiţi factori fizico-chimici ca lumina, căldura etc.
  ( < fr. tropisme, cf. gr. tropos) tropologîe s.f. (lit.) limbaj figurat. • disciplină care studiază tropii. (< fr. tropologie, cf. gr. tropos — trop, logos — vorbire)
  tropopâuză s.f. (met.) zona de trecere dintre troposferă şi stratosfera. (< fr. tropopause. cf. germ. Tropopavse) troposferă s.f. (met.) stratul inferior al atmosferei, în care se produc fenomenele meteorologice obişnuite. (< fr. troposphere) trotil s.n. (chim.) trinitrotoluen. (< germ. Trotyl) trotlnâ vb. I. intr. (despre cai.) a nu păstra pasul regulat, a bate pasul aproape pe loc. (< fr. trottiner) trotinetă, s.f. jucărie formată dintr-o scindură aşezată pe două roţi, cu un
                                                                                             606
  dispozitiv de direcţie în faţă şi care se pune în mişcare prin împingerea cu un picior. ( < fr. trottinette) trotuar s.n. parte a străzii (mai ridicată decît partea carosabilă), rezervată circulaţiei pietonilor. (< fr. trottoir) trubadur s.m. nume dat în evul mediu poeţilor-cîntăreţi din sudul Franţei, care scriau în limba provensală poezii lirice care se puteau cînta; (p. ext.) poet-eîntăreţ peregrin. (< fr. trou-badour)
  truc s.n. 1. manevră abilă de a face ceva mascînd realitatea; şiretlic, stratagemă; artificiu. 2. cărucior format dintr-un cadru montat pe două osii (care circulă în special pe o linie ferată). (< fr. truc, cf. prov. truc — lovitură)
  triifă s.f. (bot.) gen de ciuperci comestibile foarte gustoase, de culoare violetă-negricioasă si de forma unui cartof. ( < fr. truffe) truism s.n. adevăr banal. (< fr. truisme, cf. engl. truism < truc — adevărat) trunchiă vb. T. tr. a ciunti, a mutila, a reteza. • (fig.) a suprima unul sau mai multe pasaje dintr-o operă literară. (< trunchi, cf. fr. tronquev) trusă s.f. geantă, cutie în care se ţin instrumente sau obiecte de strictă necesitate (folosite în exercitarea unei profesiuni, pentru toaletă etc.); (p. ext.) totalitatea unor asemenea ustensile. ( < fr. trousse) trusou s.n. lenjerie de corp şi de pat (făcută mai ales pentru o fată care se mărită); rufăria unui nou-născut. (< fr. trousseau) trust s.n. (în economia capitalistă) 1. monopol în cadrul căruia proprietatea asupra unor întreprinderi este unificată, proprietarii lor devenind acţionari, iar producţia şi finanţele întreprinderilor fiind reglementate de un consiliu de administraţie. 2. (în economia socialistă) grupare de întreprinderi (de producţie sau de desfacere) a căror proprietate o deţine statul şi care sînt organizate pentru producerea in comun a bunurilor unei ramuri de producţie. (<engl., fr. trust, cf. rus. trest)
                                                    trustilr adj. al unui trust, de trust.
  (cf. engl. trustier) trustman s.m. asociat sau acţionar al unui trust (1).       (< engl. trustman)
  truver s.m. nume dat în evul mediu poeţilor care scriau în limba franceză din nordul Franţei poezii epice, istorioare etc. ( < fr. trouvere) tub s.n. 1. ţeavă de metal, ■ de sticlă etc. 2. recipient din metal subţire în care se ţin diferite paste, preparate cosmetice etc. 3. vas în organismele animale. 4. (tehn.) aparat în formă de ţeavă în care sînt introduşi doi sau mai mulţi electrozi, folosit la diferite montaje. O tub electronic = tub în care se găsesc doi sau mai mulţi elec-
 607
 Irozi şi tn care se produc descărcări electrice, (cf. fr. tube, lat. tuous) tubâjs.n. (med.) introducerea în stomac, pe cale bucală a unui tub de cauciuc pentru extragerea de suc gastric. ( < fr. tu bage)
 tubârc s.f. operaţia de introducere a unei coloane de tuburi de'oţel în gaura unei sonde, pentru consolidarea pereţilor acesteia. ( < tub) tubă s.f. instrument muzical de suflat din alamă folosit mai ales în fanfare. ( < it., fr. tuba) tubercul s.m. 1. (bot.) tulpină subterană umflată care constituie un rezervor de substanţe nutritive la unele plante. 2. excrescenţă apărută pe unele ţesuturi ale organismelor vii. • (med.) mică tumoare produsă dc baci Iul Koch. ( < fr. tubercule, cf. lat. tuberculum) tubercula! adj. (despre plante) cu tubercule. (< tubercul) tuberculmă s.f. (med.) toxina secretată de bacilul Kocli. (< fr. luberculine) tubcrculiză vb. I. tr. şi refl. a (se) îmbolnăvi de tuberculoză, a (se) oftica. ( < fr. tuberculiser) tuberculos adj. (adesea subst.) bolnav (le tuberculoză; ofticos, ftizie. ( < fr. tubcrculeux) tuberculoză s.f. (med.) boală infee-ţioasă şi contagioasă cauzată de bacilul Kocli; ftizie, oftică. ( < fr. tuberculose) tuberos adj. tuberculăt. (< fr. tubereux) tuberoză s.f. (bot.) plantă decorativă cu tulpina înaltă terminată cu un mănunchi de flori albe. mirositoare; chiparoasa. (< fr. tubereuse) tubiform adj. (tehn.) în formă de tub.
 ( < fr. tubiforme) tubing s.n. (tehn.) coloană de extracţie folosită la sonde, prin care iese la suprafaţă ţiţeiul. (<engl. tubing) tubulâr adj. care este în formă de tub;
 prevăzut cu tuburi. (< fr. tubulaire) tubulatură s.f. (Min.) reţea de ţevi care comunică între ele. (cf. it. tubulatura)
 tub ui liră s.f. (tehn.) bucată scurtă de ţeavă montată la un vas pentru a se face legătura cu o conductă; ştuţ. ( < fr. tubulure) tuf s.n. (petr.) rocă calcaroasă sau vulcanică, poroasă, mai mult sau mai puţin cimentată. ( < fr. tuf, it. tufo) tuia s.f. (bot.) arbore decorativ din familia pinului, cu frunzele de culoare verde-închisă şi avînd coroana piramidală şi ramurile întinse orizontal; arborele vieţii. (< fr. tfmya) tuiors.?}. (mar.) remorcher care se deplasează de-a lungul unui lanţ sau al unui cablu întins pe fundul apei. ( < fr. toueur) tul s.n. (text.) ţesătură de mătase sau de bumbac foarte subţire şi uşoară.
 ( < fr. tulle, cf. Tulle, n.p.) tulipă s.f. (rar) lalea. (< fr. tuli pe) tuliu s.n. (chim.) element din familia pămînturilor rare. (< fr. thulium)
                                                                               TUB-TUR
 tumoMctie s.f. (med.) umflătură care apare într-o parte a corpului fiind provocată de tulburări ale circulaţiei sîngelui sau limfei, (cf. fr. tumefac-tion, lat. tumefactus — umflat) tumefiă vb. I. refl. (med.; despre ţesături) a-şi mări volumul datorită unei tumefacţii; a se umfla. (< fr. tume-fier, cf. lat. tumefacere — a umflă) t-umo&re s.f. (med.) nume generic dat excrescenţelor patologice, constituite dintr-un ţesut de formaţie nouă rezultat dintr-o aelivitate anormală a celulelor. (< fr. tumeur, cf. lat. tvmor) tumul 8.n. (arheol.) movilă conică sau piramidală, făcută din pămînt sau din piatră, înălţată de unele popoare străvechi deasupra unui mormînt. ( < fr., lat. tumulus) tumular adj. de mormînt; funerar, (cf.
 fr. tumulaire) tumtilts.n. 1. zgomot mare, vuiet, larmă.
 •    învolburare, tălăzuire a unor ape. *2. agitaţie, zbucium sufletesc. (< fr. tumulte, lat. tumultus) tumultu6s adj. 1. plin de tumult; zgomotos. # (despre ape) învolburat, clocotitor. 2. entuziast, entuziasmat. 8. în cantitate mare, abundent, îmbelşugat, prodigios, (cf.fr. tumultueux, lat. tumultuosus) tundră s.f. (geogr.) cîmpie din regiunea arctică, acoperită cu copaci pitici, cu muşchi şi cu licheni. (<rus. tundra, cf. fr. toundra)
 tunel s.n. galerie subterană care permite trecerea unei căi de comunicaţie printr-un masiv muntos, pe sub nivelul solului sau pe sub o apă. ( < fr., engl. tunnel) tunelist. s.m. muncitor specializat în lucrări de tuneluri. (< tunel) lungii ten s.m. (chim.) metal dur, greu, de culoare cenuşie. întrebuinţat la fabricarea filamentelor pentru becuri electrice şi a oţelurilor speciale; wolfram. ( < fr. tungstene, cf. sued. tung-sten)
 tunică s.f. 1. (ant.) cămaşă albă de lînă cu mîneci scurte sau fără mîneci, purtată de vechii romani. 2. haină bărbătească făcînd parte dintr-o uniformă. 3. (anat.) membrană fibroasă care înveleşte unele organe ale corpului. • membrană care acoperă corpul unor animale marine. • (bot.) înveliş cărnos al unui bulb. (< lat. tunica; fr. iunique) tupeu s.n. îndrăzneală obraznică; cutezanţă, impertinenţă, neruşinare. (< îi. toupet)
 tur s.n. 1. mişcare circulară sau liniară pe un traseu oarecare, cu revenire Ia punctul de plecare; înconjur. O tur de orizont = observare succesivă a diferitelor puncte caracteristice din jurul unui punct; (fig.) privire de ansamblu asupra unei probleme; tur de pistă = zbor pe un teren dreptunghiular, executat în jurul aerodromului. • plim-
 TUR-TUR
 bare scurtă, raită. • (rar) acţiune care cere îndemînare, agilitate, putere. O tur de forţă = efort, întreprindere îndrăzneaţă. 2. (sport) parte dintr-un campionat cuprinzînd jumătate din totalul etapelor. • întrecea sportivă, mai ales de ciclism, în care se parcurge un circuit pe distanţă lunciâ. 8. (tehn.) mişcare circulară în jurul unui ax.
 4.   (la jocul de cărţi) ciclu de jocuri în care fiecare partener distribuie cărţile, pe rînd. (< fr. tour, cf. lat. tumus — instrument pentru întors) turăţie s.f. (tehn.) mişcare circulară a unei piese în jurul unui ax. • numărul de învîrtituri ale unui corp rotitor într-o unitate de timp. (< tur) ttirăi s.f. rînd, serviciu succesiv, alternativ; schimb. (< fr. tour) ttiră* s.f. (şah) piesă în formă de turn. (< fr. tour)
 turbăn s.n. învelitoare de stofă, de mătase sau de pînză cu care îşi înfăşoară capul bărbaţii la unele popoare orientale. • şal înfăşurat de femei în jurul capului. ( < fr. turban, cf. pers. dul-band)
 turbă s.f. (geol.) varietate de cărbune care se formează în locuri mlăştinoase, prin carbonizarea lentă a plantelor. ( < fr. tourbe) turbldimetru s.n. (fiz.) instrument cu ajutorul căruia se măsoară gradul de tulbureală a unei suspensii. (< fr. turbidimbtre) turbină s.f. (tehn.) motor cu rotor pus în mişcare de un lichid sau de un gaz, utilizat ca forţă motoare. ( < fr. turbine) turbi6n s.n. (rar) vîrtej. (< fr. tourbil-Ion)
 turbionar adj. (rar) în care au loc vîrte-juri, cu vîrtejuri. (< fr. tourbillon-naire)
 turbobtir s.n. (tehn.) turbotrepan. turbocompresdr s.n. (tehn.) agregat compus dintr-un compresor de aer şi o turbină, folosit la supraalimentarea cu aer a motoarelor Diesel sau a motoarelor cu explozie, (cf. fr. turbocompres-seur)
 turbofdr s.n. (tehn.) sapă de foraj acţionată de o turbină hidraulică. (< fr. turbophore) turbogeneratâr s.n. (tehn.) grup generator compus dintr-un generator electric cuplat cu o turbină, (cf. fr. turbogănârateur) turbolnjeetor s.n. (tehn.) agregat alcătuit dintr-un injector şi o turbină, turbomotdr s.n. (tehn.) grup format dintr-un motor şi o turbină, montate pe acelaşi arbore de transmisie, (cf. fr. turbomoteur) turbop6mpă s.f. (tehn.) agregat alcătuit dintr-o pompă şi o turbină. (< fr. turbopompe, cf. germ. Turbo-Pumpe) turbopropuis6r s.n. (av.) agregat alcătuit dintr-o turbină cu gaze şi un compresor, folosit la propulsia prin elice a unui avion. (<fr. turbopropulseur)
                                                                                                60S
 turboreactor s.n. (av.) reactor alcătuit dintr-o turbină cu gaze şi un compresor, folosit la propulsia prin reacţie a unui avion. ( < fr. turborfacteur) turbotrepăn s.n. (tehn.) sapă pentru foraj acţionată de o turbină hidraulică, turboventilat6r s.n. (tehn.) agregat alcătuit dintr-un ventilator şi o turbină care îl antrenează, turbulent adj. care produce neorînduieli, dezordine; gălăgios, zgomotos, (cf. fr. turbulent, lat. turbulentus) turbulentă s.f. 1. (rar) neorînduială, tulburare, dezordine, gălăgie. 2. (tehn.) stare de mişcare a unui fluid în care există vîrtejuri. (cf. fr. turbulence, lat. turbulentia) turcism s.n. expresie sau cuvînt împrumutat din limba turcă. (< turc) turcoază s.f. mineral colorat în albastru sau în verde, folosit ca piatră semi-preţioasă; peruzea. (< fr. turquoise) turelă s.f. (mii.) dispozitiv blindat pe o navă de război, pe un tanc, pe un avion etc., care se roteşte în jurul unui ax şi în care sînt aşezate tunuri, mitraliere sau alt armament greu. (< fr. lourelle)
 turf s.n. (rar) hipodrom; (p. ext.) sport practicat cu caii de curse. (< engl., fr. turf) tnrgescânţâ s.f. (bot.) stare de rigiditate, de tensiune caracteristică celulelor vegetale vii. • (med.) umflare. (< fr. turgescence, cf. lat. turgere — a umfla)
 turism s.n. 1. sport constînd din parcurgerea pe jos sau cu un vehicul a unor regiuni pitoreşti sau interesante din punct de vedere istoric, geologic etc.; drumeţie. 2. autoturism. (< fr. tourisme)
 turist s.m. şi /. cel care practică turismul. (< fr. touriste) turistic adj. referitor la turism. (< fr.
 touristique) turlupinâdâ s.f. (rar) glumă nereuşită, proastă. • calambur nereuşit. (< fr. turlupinade, cf. Turlupin, n.p.) turmalină s.f. (min.; la pl.) clasă de minerale cristalizate, formate din sili-caţii unor metale şi conţinînd bor; (la s£.) piatră semipreţioasă de culoare roşie, verde sau violetă care face parte din această clasă. (< fr. touimalive) turm&nts.n. (rar) chin, zbucium, durere cumplită. ( < fr. tourment) turmentă vb. I. 1. refl. (rar) a se îmbăta. 2. tr. a chinui, a înnebuni. ( < fr. tour-menter)
 turmentăt adj. 1. (rar) ameţit de băutură; beat. 2. chinuit, înnebunit. ( < turmenta) turmentăţle s.f. turmentare, turnă vb. I. tr. (cinema; mai ales în expr.) a turna un film — a realiza un film înregistrînd pe peliculă diversele scene. ( < fr. toumer) turnănt adj. care se roteşte în Jurul unul ax central. ( < fr. toumant)
 609
 turnantă s.f. 1. mişcare circulară, înconjur, rotiri;. 2. mică bibliotecă care se învîrteşte în jurul unui ax central. I! adj. (în expr.) scenă turnantă = scenă rotativă care permite schimbarea rapidă a decorului. (< fr. tournante) turnesol s.m. (chim.) materie colorantă extrasă din unele specii de licheni, folosită pentru determinarea caracterului acid sau bazic al unei soluţii. ( < fr. tournesol) turneu s.n. 1. deplasare a unui artist, a unei trupe teatrale, muzicale sau a unei echipe sportive în diferite localităţi, în vederea reprezentării de spectacole. 2. (uneori ironic) călătorie pe care o face o personalitate (politică) în diferite localităţi, după un program dinainte stabilit. ( < fr. tournee) turnir s.n. (ist.) serbare publică, în evul mediu, in cadrul căreia se purtau lupte (călare) intre cavaleri care îşi arătau cu această ocazie îndemînarea, îndrăzneala. (< germ. Tumier, fr. tournois)
 turnură s.f. I. 1. înfăţişare, aspect (exterior) sub care se prezintă lucrurile, faptele. *2. fel în care sînt aşezate cuvintele într-o frază. II.‘ perniţă sau bucată de stofă purtată odinioară de femei Ia spate sub rochie, mai jos de talie. ( < fr. tournure) turpitudine s.f. (Iii.) faptă josnică, neruşinată; mîrşăvie. (cf. fr. iurpitude, lat., turpitudo) tusor s.n. mătase naturală produsă de viermi de mătase sălbatici. (< fr. tussor, hind. tusor) tuş s.n. cerneală neagră, folosită în desene, preparată prin amestecarea negrului de fum cu o soluţie în apă de gelatină, de gumă arabică sau alte substanţe. (<genn. Tusche)
                                                                                   TUR-TUT
 tuşă s.f. I. (pict.) urmă de pensulă în pasta unui tablou. II. 1. linie care delimitează un teren de ioc pentru sporturi. 2. (rar) clapă laclaviatura unui pian. a unei orgi etc. (< fr. touche) tuşeu s.n. 1. (med.) palpare a unui organ, spre a se constata starea sănătăţii lui. 2. (muz.) fel de a executa o bucată muzicală la un instrument cu claviatură. 3. fel de a aplica culorile în pictură; tuşă. (< fr. touche) tuşieră s.f. cutie de metal care cuprinde o perniţă îmbibată cu tuş, folosită la umezirea ştampilei. ( < tuş) tută s.f. instrument în formă de cilindru, folosit pentru prinderea ţevilor rămase in gaura sondei. (< germ. [Fang] tute) tutela vb. I. tr. a avea grijă, a proteja, a supraveghea. ( < it. tutelare) tutelăj s.n. tutelă. (< tutelă) tutelar adj. care se referă la tutelă; (p. ext.) ocrotitor, protector, (cf. lat. tutelarfr. tutelaire, it. tutelare) tutelat auj. aflat sub tutelă. ( < tutela) tutelă s.f. (jur.) autoritate dată de lege unei persoane sau acceptată de bună voie dc aceasta, de a avea grijă în mod gratuit de o persoană minoră şi de averea sa sau de o persoană pusă sub interdicţie. • ocrotire, sprijin. (< lat., it. tutela, fr. tutelle) tutorăt s.n. (rar) tutelă. (< tutore) tut6re s.m. şi f. cel care are drept, autoritate de tutelă asupra cuiva. (< lat. tutor, cf. fr. tuteur, it. tutore) tutti adv. (muz.) toţi; re luai ea refrenului sau continuarea bucăţii, după un pasaj de solo, de către întregul ansamblu vocal sau instrumental. (< it., fr. tutti)
 tutti-frutti s.n. pl. mîncare din tot felul de fructe. (< it. tutti-frutti)
 ţarină- s.f. soţia unui ţar; titlu dat împărăteselor Rusiei, (cf. fr. tsarine) ţarism s.n. formă de guvernămînt în care puterea supremă, absolută, aparţinea ţarului; regimul ţarist, (cf. fr. tsarisme)
 ţarist- adj. privitor la ţarism; partizan al ţarului sau al ţarismului, (cf. fr.
 tSCL7*iS t€ )
 ţincvais s.n. (chim.) oxid de zinc de culoare albă, folosit în vopsitorie. ( < germ. Zinhxveiss)
u
 ubicuitdte s.f. (liv.) starea celui care este prezent pretutindeni sau în mai multe locuri în acelaşi timp. (cf. fr. ubiquite < lat. ubiqne — peste tot) udometru s.n. pluviometru. ( < fr. udo-metre)
 11 s.n. (rar) vale scacă, în deşert.
 (< fr. oued, cf. ar. ued — curs de apă) ulcer s.n. (med.) leziune organică care nu se cicatrizează şi care arc tendinţa să se întindă şi să supureze. (< fr. ulcere, cf. lat. ulcus — rană) ulcera vb. I. 1. refl. (despre un ţesut) a deveni ulceros. 2. tr. a cauza o ulceraţie. ( < fr. ulcerer) ulceraţie s./. (med.) formare a unui ulcer; rană ulceroasă. ( < fr. ulceration, lat. ulcera tio)
 ulcer6s adj. care prezintă un ulcer, privitor la ulcer: provenit dintr-un ulcer. (cf. fr. ulcereux) tilster s.n. (rar) pardesiu bărbătesc fasonat ca un lialal cu mîncci largi. ( < engl., fr. ulster) ulterior adj. care are loc, care se face, care se produce mai tîrziu, după un un alt eveniment; posterior. (< fr. ulterieur, cf. lat. ulterior comparativ al lui ulter) ultim adj. cel din urmă. O ultima oră = rubrică într-o gazetă unde se publică cele din urmă ştiri sosite la redacţie. (< lat. ultimus, cf. fr., ultime, it. ultimo)
 ultimativ adj. cu caracter de ultimatum.
 (cf. fr. ultimatif) ultimatum s.n. cerere categorică, care nu admite discuţii şi obiecţii, de a îndeplini o condiţie pusă sub ameninţarea folosirii forţei sau a altor represiuni. • hotărîre irevocabilă, ultim cuvînt. (< fr. ultimatum, cf. lat. ultimus — ultimul) ultradomagâ? .s.m. demagog care a întrecut orice limită. ( < ultra- -f demagog) ultrafîltru s.n. (tehn.) aparat de filtrare pentru soluţii coloidale si suspensii foarte fine. prevăzut ca o membrană cu porii foarte fini. ( cf. fr. ultrafiltre) ultraj)a rb. T. Ir. (jur.) a insul!a (un reprezentant al autorităţii) 111 exerciţiul funcţiunii; (p. ext.) a ataca, a jigni, a ofensa, (cf. fr. outrager) ultraimperialisin s.n. teorie antimar-xistă oportunistă formulată de Kautsky, cu privii o la posibilitatea dezvoltării paşnice şi fără crize a capitalismului.
 ultraj s.n. (jur.) insultă adusă unui reprezentant al autorităţii publice în exerciţiul funcţiunii; (p. ext.) ofensă, insultă la adresa cuiva; jignire, (cf. fr. outrage, cf.fr. outre < lat. ultra — peste) ultramann s.n. (chim.) produs sintetic obţinut prin topirea unui amestec de caolin, carbonat de sodiu, maneal şi sulf, întrebuinţat ca colorant albastru. ( < fr. ultramarine) ultrainicrochimie s.f. ramură a chimiei care se ocupă cu reacţiile chimice între cantităţi de substanţă de ordinul milionimii de gram. (<fr. ultramicro-chimie)
 ultramicrosc6p s.n. ({iz.) microscop de mare precizie cu ajutorul căruia pot fi examinate corpurile care nu sînt vizibile la microscopul obişnuit. (< fr. ultramicroscope) ultramiscrosctfpic adj. care poate fi văzut numai cu ultramicroscopul; care se face cu ultramicroscopul. (< fr. u l tramicroscopique ) ultramontân adj., s.m. 1. (locuitor) de dincolo de munţi. 2. (adept, partizan) al ultramontanismului. (cf. it. ultra-montano, fr. ultramontain, lat. ultra
 —    de dincolo, mons — munte) ultramontanism s.n. curent extremist în catolicism, care susţinea infailibilitatea şi puterea nelimitată a papei în chestiunile bisericeşti şi laice. (cf. fr. ultramon tanisme) ultrareacţionăr adj., s.m. şi /. reacţionar înrăit. (< ultra- -f reacţionar) ultraretrogrâd adj., s.m. şi /. retrograd extremist, foarte înapoiat. ( < ultra- -f retrograd)
 ultrascurt adj. (fiz.; în expr.) raze ultrascurte — radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă foarte scurte, utilizate in radiofonie, în medicină etc. ( < ultra- + scurt, după fr. ultra-court)
 ultrasonic adj. care foloseşte ultrasunetul, bazat pe ultrasunet, (ultra - H-sonic) ultrasunet s.n. (fiz.) vibraţie de aceeaşi natură cu vibraţiile sonore, dar de o frecvenţă mai înaltă, astfel îneît nu poate fi percepută de ureche. (<fr. ■ultra-son, cf. engl. ultra-sound) ultraviolet adj. (fiz.; în expr.) raze ultraviolete = radiaţii electromagnetice invizibile, asemănătoare luminii, dar de o frecvenţă mai mare, situate în spectru dincolo de violet, (cf. fr. ultraviolet)
 39*
   ULT-UNC
   ultravirus s.n. (med.) virus extrem de mic, care nu poale Ti văzul la micru-scop. (cf. fr. ultravirus) uman adj. 1. caracteristic pentru om; privitor la om sau la omenire; omenesc. 2. omenos, bun, blînd. (< lat. huma-nus, cf. fr. humain, it. umano) umanism s.n. 1. mişcare culturală şi socială progresistă din epoca Renaşterii, iniţiată ca expresie a luptei împotriva feudalismului şi a învăţăturii scolastice, care a contribuit la răspîndirea ştiinţei proclamînd libertatea personalităţii umane. 2. (determinat de „socialist“) mişcare culturală şi socială a clasei muncitoare avînd ca scop eliberarea completă a poporului muncitor, indiferent de rasă şi naţionalitate, din robia capitalistă prin instaurarea proprietăţii obşteşli asupra mijloacelor de producţie,'prin lichidarea exploatării omului de către
•  om şi prin posibilitatea nelimitată de dezvoltare a aptitudinilor fizice si spirituale ale omului. ( < fr. humanisme, cf. it. umanesimo) umanist adj. care aparţine umanismului, privitor la umanism; de domeniul culturii clasice. // s.m. adept, partizan al umanismului. • savant din secolele al XlV-lea—al XV-lea care studia operele antichităţii. (<fr. hu-maniste, it. umanista) umanistic adj. umanist. (< umanist) umanitar adj. care se preocupă de interesele, de binele omenirii; plin de umanitate, (cf. fr. humanitaire) umanitarism s.n. înţelegere, dragoste faţă de oameni, (cf. fr. humanita-risme)
   umanitarist adj. privitor la umanitarism. // s.m. şi f. adept al umanitarismului, (cf. fr. humani tar iste) umanitate s.f. 1. neamul omenesc, omenire. • colectivitate de oameni. 2. umanitarism; omenie, bunătate, milă. (cf. lat. humanitas, fr. humanite) umaniza vb. I. tr. şi refl. 1. a (se) face mai omenos, mai milos; a (se) civiliza.
   2.  tr. a da viaţă, a însufleţi. (< fr. humaniser) umbelă s.f. (bot.) inflorescenţă în care pedunculele fiecărei flori pornesc toate din acelaşi punct si se ridică la aceeaşi înălţime. ( < it. umbella, cf. fr, ombrel-le < lat. umbella — umbrelă) umbelii'eră s.f. (bot.; la pl.) familie de plante dicotiledonate cu flori dispuse în umbele;     (la sg.)   plantă care  face
   parte din      această  familie, (cf.   it.
   umbellifere,   fr. ombellifere < lat.   um-
   bella — umbrelă, ferre — a purta) umbelif6rm adj. de forma unei umbele.
   (cf. it. urnbeUiforme, ir. ombelliforme) umbrelă s.f. obiect de protecţie contra ploii sau a soarelui, constînd dintr-o bucată de pînză întinsă pe nişte arcuri, care se pot strînge în jurul unui baston cu miner.      (cf. fr. ombrelle  it.   om-
   brello)
                                                                                             612
  umectâ vb. I. tr. (med.) a umezi uşor (la suprafaţă). (< fr. humectcr, cf. lat. humectarc) umoral adj. (anat.) de (la) umăr, al umărului, (cf. lat. humerale) umidificâre s.f. producerea şi întreţinerea prin mijloace artificiale a umidităţii acrului într-o instalaţie industrială. (cf. fr. humidifif'ation) uniidifug adj. (despre un material) care nu se poate umezi. (cf. fr. humidifuge, cf. lat. humidus — umed, fugare — a fugi)
  umiditate s.f. (fiz.) proprietate a corpurilor sau a unui mediu de a absorbi şi de ă reţine o anumită cantitate de apă sau de vapori de apă; umezeală. O cantitatea de apă pe care o conţine un material sau un mediu. O umiditatea atmosferei = conţinutul în vapori de apă şi în cristale de gheată al atmosferei. (cf. fr. humidite, lat. humiditas) umidometru s.n. (tehn.) instrument pentru măsurarea umidităţii unui material solid. (cf. lat. humidus — umed,
  . gr. metron — măsură/» umil adj. (d.pzprp oameni) care are sentimentul, conştiinţa lipsei sale de valoare, a inferiorităţii lui; smerit, modest. 2. (fig.) cu o înfăţişare neîngrijită, urîtă. • neînsemnat, simplu, modest, • sărac, sărăcăcios. (< lat. humilis, cf. it. umile) umilitâte s.f. (rar) umilinţă, (cf. lat. humilitas)
  iimlaut s.n. (fon.) palatalizarea vocalelor a, o, u, in limba germană. • (poligr.) semn tipografic compus din două puncte orizontale, care se aşază deasupra acestor vocale. (<germ. Umlaut)
  umor s.n. înclinare spre glume care se ascunde sub o înfăţişare serioasă, severă, plină de ironie şi de neprevăzut.
  ( < engl., fr. humoar, cf. lat. humor) umorist s.m. scriitor ale cărui opere au mult umor, folosit în scopul biciuirii moravurilor, (cf. fr. humoriste) umoristic adj. care are, care arată, care exprimă umor; aparţinînd genului comic. (cf. fr. humoristique) unanim adj. acceptat, împărtăşit de toată lumea, de toţi; general. • (despre adunări, colecţiie) care are aceeaşi părere în totalitatea membrilor săi.
  (< fr. unanime, cf. lat. unanimis < unus — unul, animus — suflet) unanimitate s.f. unitate de idei, dc sentimente etc., acord, înţelegere deplină (între toţi). O în unanimitate — în mod unanim.’ • rezultatul potrivirii depline de vederi; calitatea de a fi unanim. (cf. fr. unanimi te, lat. un animi tas) iinciala s.f. (poligr.; la pl.) litera majusculă întrebuinţată în inscripţii, la titlurile cărţilor etc., derivată din literele romane capitale, corespunzătoare literelor capitale moderne, dar cu forme mai rotunjite, (cf. lat. uncialis, fr. oncial, it. unciale)
 613
 UNC-UNI
  uncie s.f. a douăsprezecea parte dintr-o livră la romani. O unitate de măsură pentru greutăţi, egală cu aproximativ 28 grame, folosită în ţările atigio-saxone. (cf. lat. uncia. fr. once) undamot.ru s.n. (fiz.) instrument de măsură a lungimilor de undă sau a frecvenţelor oscilaţiilor electromagnetice. (cf: fr. ond.amet.re) undă s.f. (fiz.) fiecare din seria de mişcări concentrice care se propagă într-un mediu fluid sub influenţa unei impulsi-uni. O lungime de undă — distanţa la care se propagă o undă în interval de o perioadă. (< lat. unda, cf. fr. onde, it. onda)
 unghiular adj. în formă de unghi: colţuros. în colţuri, o piatră unghiulară
 —    piatră de la colţul unei temelii de clădire; (fig.) fundament, bază. (< unghi, după fr. angulaire) unguent s.n. (med.) alifie, pomadă, cremă. (< lat. unguentum, cf. fr. onquent)
 uniăx adj. (min.; despre cristale) cu o singură axă optică. ( < fr. uni axe) linie adj. 1. singur, într-un singur exemplar; numai unul. 2. excepţional, fără seamăn, incomparabil, (cf. lat. unicus, fr. unique) unicapsulnr adj. (bot.; despre fructe) care constă dintr-o singură capsulă, (cf. fr. unicapsulaire) unicarpelar adj. (bot.) care are o singură carpelă. (cf. fr. uni cârpei taire) unicelulâr adj. care este format dintr-o singură celulă, (cf. fr. unicellulaire) unicitate s.f. însuşirea de a fi unic. (cf.
 fr. unicite, it. unicită) unicolor adj. care are o singură culoare.
 (cf. fr. unicolore) unicord adj. (muz.: despre instrumente muzicale) care are numai cîte o coardă pentru fiecare notă. (<fr. unicorde) unicorn adj. (zool.) care are un singur corn. (cf. fr. unicorne) unifamiliâl adj. compus, făcut pentru o singură familie.
 unifică vb. I. tr. 1. a face un întreg, un tot din mai multe unităţi sau părţi; a uni. 2. a reduce Ia un singur sistem’: a face unitar. ( < it. unificare, cf. fr. uni-fier < lat.imus — unui, facere — a face) unificator adj. care unifică, (cf. it. uni-ficatore, fr. unificateur) uniflor adj. (bot.; despre plante) care face o singură floare. ( < fr. uniflore) unifoliât adj. (bol.) cu o singură frunză.
 (cf. fr. unifolie) uniform adj. care are permanent aceeaşi formă, aceeaşi înfăţişare; care nu are variaţii de nici un fel; constant. ( < fr. uniforme, cf. lat. uniformis < unus — unul, forma — formă) uniformă s.f. îmbrăcăminte-l ip^purtată de membrii anumitor instituţii. (< fr. uniformi')
 uniformitate s.f. însuşirea a ceea cc este uniform, (cf, fr. w\iforvnile> laţ» uniformi tas)
 uniformiza vb. I. tr. a da un caracter uniform, a face uniform, (cf. fr. uniformi ser)
 uniglând adj. (anat.) cu o singură glandă. (după fr. uniglande) unilateral adj. 1. (bot.) aşezat pe o singură parte. 2. care vede numai o singură latură a lucrurilor, care se rezumă la un singur domeniu de cunoştinţe; mărginit. ( < fr. unilateral, lat. unus — unul, latus — latură) unilateralitate s.f. însuşirea a ceea ce este unilateral. (< unilateral) uni ling v adj. scris într-o singură limbă.
 •  care vorbeşte o singură limbă. ( < fr. unilingue)
 uninaţiondl adj. (despre state) care cuprinde o singură naţiune. ( < uni - -f-naţional)
 uninerviât adj. (bot.) care are o singură nervură, (după fr. uninerve) uninominal adj. care cuprinde un singur nume. ( < fr. uninominal) unional adj. relativ la uniune, care face parte dintr-o uniune (în special din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste). (< uniune) unionism s.n. tendinţă de a se uni, de a se grupa într-o uniune: curent, concepţie care are la bază această tendinţă, (cf. fr. unionisme) unionist adj., s.m. şi f. (cel) care susţine şi propagă ideea unirii diferitelor provincii într-un singur stat. (cf. fr. unioniste)
 uniovulât. adj. (biol.) care are un singur ovul. (după fr. uni-ovule) unipâr adj. (zool.) care naşte un singur pui. ( < fr. unipare, cf. lat. unus — unul, părere — a naşte) unipersonal adj. 1. care este făcut de către o singură persoană, care aparţine unei singure persoane. 2. (gram.; despre verbe) care se foloseşte numai la persoana a treia; impersonal, (cf. fr. unipersonnel) unipetâl adj. (bot.; despre flori) care are o singură petală, (cf. fr. unipetale) unipolar adj. (fiz.) care are un singur pol. (cf. fr. unipolaire) uniseriăt adj. (bot.) care se găseşte, este aşezat pe acelaşi rînd. (cf. fr. uniserie) unisexuat adj. (bot.; despre plante) care are organe de reproducere numai de un singur sex. (cf. fr. unisexup) unisilăb adj. (rar) monosilab. (<it.
 unisillabo) unisilăbie adi. (rar) monosilabic. (< it.
 unisillafdco) unison s.n. (muz.) efect obţinut prin producerea simultană a unui sunet de aceeaşi înălţime de către două sau mai multe voci sau instrumente, o (expr.) a cînta la unison = a executa simultan aceeaşi melodie pe mai multe voci sau la mai multe instrumente; (fig.) a fi (sau a lucra) în deplină concordanţă cu cineva. ( < fr. unisson, cf. it. unisono < lat. unus — unul, SQliuş — sunet)
UNI-URE
614
 unisonânţă s.f. (muz.) îmbinare armonioasă a mai multor sunete; acord, armonie, (cf. fr. unissonance, it. unison anz a)
 unitar adj. care formează un întreg, un singur tot: omogen, (cf. fr. unitaire, it. unitario) unitarian adj. (în expr.) confesiune unitariană — confesiune creştină reformistă, care nu recunoaşte decît o singură persoană în Dumnezeu. // s.m. adept al acestei confesiuni, (după fr. unitaire)
 unitate s.f. 1. (mat.) numărul unu; fiecare dintre părţile întregi carc compun un lucru. • numerele mai mici decît zece. • cantitate carc serveşte ca măsură de bază pentru toate obiectele de acelaşi fel. 2. însuşirea a tot ceea ce constituie un întreg indivizibil.
 3.  coeziune; omogenitate; integritate.
 4.  formaţie economică, administrativă etc. care acţionează după un plan comun. • (mii.) formaţie militară, regiment, divizie etc. (cf. lat. unitas, fr. unite)
 uniune s.f. 1. unire a mai multor organizaţii, grupuri sociale etc. făcută pe baza unor convenţii pentru apărarea unor interese comune sau pentru revendicarea unor drepturi comune; asociaţie, alianţă, confederaţie. 2. asocierea mai multor provincii sau state într-unul singur, (cf. fr. union, it. unione, lat. unio)
 univâlv adj. care are o singură valvă.
 ( < fr. univalve) univers s.n. 1. lumea în totalitatea ei, nemărginit în timp şi în spaţiu, infinit de variată în ce priveşte formele pe care le ia materia în procesul dezvoltării ei; cosmos. 2. globul terestru, pămîntul. • cerc îngust al vieţii cuiva; mediu. (< fr. univers, it. uni-verso, cf. lat. universus) universal adj. 1. care se extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot şi este comun tuturor lucrurilor; general. 2. (log.; despre judecăţi) al cărui predicat se referă la întreaga sferă a subiectului. • mondial. 3. care posedă cunoştinţe din toate domeniile, care are o cultură generală vastă. 4. (tehn.: despre unelte, aparate) care poate fi folosit la mai multe operaţii. // s.n. mandrină de strung. ( < fr. universel, it. universale, lat. universalii*) universalism s.n. multilateralitate în cunoştinţe; universalitate, (cf. fr. uni-versalisme)
 universalitate s.f. 1. caracterul a ceea ce este universal. 2. totalitate, generalitate. (cf. fr. universalite, lat. universali tas)
 universaliza rb. T. tr. (rar) a răspîndi în întreaga lume, a l'ace universal, (cf. fr. universali ser) universitar adj. care aparţine universităţii, referitor la universitate; de (la) universitate. O oraş universitar = oraş
 în care se află o universitate, (cf. fr.
          inirp)
 universitate s.f. instituţie de învăţămînt superior care cuprindc mai multe facultăţi. O universitate de partid = şcoală superioară în care se predă marxism-leninismul. • clădirea unde este instalată o asemenea instituţie, (cf. fr. universite, lat. universitas) univ6c adj. 1. (despre cuvinte) omonim. 2. (despre elementele unei mulţimi) care corespunde unui singur element din altă mulţime, (cf. fr. univoque, lat. univocus < unus — un, vox — voce) untieră s.f. vas în care se ţine untul. ( < unt)
 uperciit s.n. (sport) lovitură la box care se aplică de jos în sus, plasîndu-se sub bărbie şi la abdomen. (<engl., fr. uppercut)
 uragăn s.n. vînt puternic cu acţiuni distrugătoare, însoţit adesea de ploi torenţiale. ( < fr. ouragan) uraliân s.n. (geol.) subdiviziune superioară a carboniferului, (cf. Ural, n.p.) uraniân adj. (despre uneia religii; op. h t o n i a n) în care divinităţile sînt concepute ca locuind în cer. (cf. Uranus
 —    zeul cerului) uranină s.f. (chim.) substanţă colorantă întrebuinţată ca sensibilizator în fotografic. ( < fr. uranine) uraninit s.n. mineral alcătuit din oxid de uraniu cristalizat în sistemul cubic. ( < fr. uraninite) uraniu s.n. (chim.) metal alb, dur, cu proprietăţi radioactive. (< fr. ura-nium)
 uranoşrafie s.f. descriere a cerului. • disciplină carc se ocupă cu descrierea cerului. (< fr. uranographie, cf. gr. ouranos — cer, graphein — a descrie) uranus s.n. (astr.) planetă cu cinci sateliţi care are orbita situată între orbita lui Saturn şi cea a lui Neptun. (< fr., lat. Uranus, n.p.) urban adj. 1. privitor la oraş, din oraş; orăşenesc. 2. (fig.; despre atitudine, mod de comportare) politicos, amabil, binecrescut. (<lat. urbanus, cf. it. urbano)
 urbanism s.n. 1. urbanistică. 2. politeţe, bunăcuviinţă. (cf. fr. urbanisme, it. urbanismo) urbanist s.m. specialist în probleme de urbanistică. ( < fr. urbaniste) urbanistic adj. referitor la urbanistică;
 edilitar. (< urbanist) urbanistică s.f. ştiinţa şi arta carc se ocupă cu construcţia, amenajarea şi estetica oraşelor. ( < urbanist.) urbanitate s.f. (rar) purtare, atitudine civilizată; politeţe, bunăcuviinţă. (cf. fr. urbanite. lat. 'urbanitas) urbanizâ rb.'T. tr. (rar) a transforma o localitate după principiile urbanistice. ( < fr. urbanisor) urcdinâle s.f. pl. (bot.) familie de ciuperci microscopice, parazite, (cf. fr. uredinales)
 6ÎL6
 uredinofloră s.f. floră a uredinalelor. urodinoltfgic adj. privitor la uredinale. urees./. (chim.) substanţă organică albă, cristalizată, care se găseşte în cantităţi mici în urină şi se fabrică şi sintetic; este întrebuinţată ca îngrăşămînt agricol, la fabricarea unor mase plastice şi a unor cleiuri. (< fr. urâe, cf. gr. uron
 —  urină)
 uremie adj. de uremie. (< fr. uremique) uremie s.f. (med.) intoxicaţie a sîngelui provocată de eliminări incomplete ale substanţelor toxice din organism. ( < fr. uremie, cf. fr. uree — uree, gr. haima
 —  sînge)
 ureter s.n. (anat.) fiecare dintre cele două canale care leagă rinichii cu vezica urinară. (< fr. urelere, cf. gr. ureter)
 uretral adj. care aparţine uretrei, referitor la uretră. ( < fr. uretral) uretră s.f. (anat.) canal prin care se scurge urina din vezica urinară în afară. (< fr. uretre, cf. gr. urethra) uretrită s.f. (med.) inflamaţie a mucoasei uretrale. (< fr. uretrite) uretrosedp instrument folosit pentru examinarea mucoasei uretrale. (< fr. uretroscope, cf. gr. urethra — uretră, skopein — a observa) uretrotomie s.f. (med.) operaţie care constă în incizia uretrei, pentru a înlătura o stricturâ a acesteia, (cf. gr. urethra — uretră, tome — secţiune) urgent adj. care nu suferă întîrziere; grabnic, presant.0 (despre telegrame) care se expediază cu precădere, pentru a sosi mai repede. (< fr. urgent, it. urgente, cf. lat. urgens < urgere — a grăbi) urgentă vb. I. fr. a grăbi, a accelera mersul unei lucrări. (< urgent) urg&nţă s.f. grabă în a rezolva ceva care nu suferă amînare; caracterul a ceea ce este urgent. O de urgenţă = imediat, fără întîrziere. (<fr. urgence, it. ur-genza)
 uric adj. (chim.; în expr.) acid uric = acid organic care se găseşte în urină şi în sînge, fiind rezultat din arderea proteinelor. (< fr. urique) urina vb. I. intr. a elimina urina din vezica urinară, (cf. fr. uriner, lat. urinare)
 urinâl s.n. (med.) vas de sticlă folosit în spitale pentru ca bolnavii să poată urina fără a se da jos din pat. (< fr. urinai, cf. lat. urinai) urinâr adj. (anat.; despre organe, vase etc.) care secretă sau evacuează urina; excretor. ( < fr. urinaire) urină s.f. lichid secretat de rinichi şi care este eliminat prin organele urinare. (cf. fr. urine, lat. urina) urinifer adj. care se referă la urină sau la organele urinare. (< fr. urinifere, cf. lat. urina — urină, ferre — a purta) urinds adj. de urină, referitor la urină.
 (cf. fr. urineux) tirnă s.f. 1. vas în care se păstrează cenuşa morţilor incineraţi. 2. cutie în
                                                                                       URE-UTI
 care se depun buletinele de vot, numerele de loterie etc. (< lat. urna, cf. fr. urne)
 urobilînă s.f. (med.) pigment biliar care contribuie ia colorarea urinei. (< fr.
 urobiline)
 urodînă s.f. (med.) durere la urinat. (< fr. urodyne, cf. gr. ouron — urină, odyne — durere) urogenital adj. (anat.) care se referă la. care ţine de aparatul urinar şi cel genital. (< fr. uro-gtnital) urograîîe s.f. (med.) radiografie a căilor urinare care se face cu ajutorul unei substanţe de contrast. (< fr. uro-graphie)
 urologie s.f. ramură a medicinei care studiază căile urinare şi bolile lor specifice. (< fr. urologie,'cf. gr. ouron
 —   urină, logos — vorbire) urometru s.n. (med.) aparat pentru
 dozarea ureei conţinute in urină, care măsoară densitatea urinei. (< fr. uro-metre)
 uroscople s.f. (med.) analiză de laborator a urinei. ( < fr. uroscopie, cf. gr. ouron — urină, skopein — a privi) urotropînă s.f. medicament obţinut prin acţiunea formolului asupra amoniacului, întrebuinţat mai ales ca antiseptic al căilor urinare. (< fr. uro-tropine)
 ursulmă s.f. călugăriţă dintr-un ordin catolic, care se consacra educaţiei fetelor şi îngrijirii bolnavilor, (cf. fr. ursuline, germ. Ursuline) urticacee s.f. (bot.; la pl.) familie de plante dicotiledonate avînd ca tip urzica; (la sg.) plantă care face parte din această familie. (< fr. urticacees) urticânt adj. (rar) care urzică; urzicător, usturător. (< fr. urticânt) urticâries./. boală manifestată prin erupţia pe piele a unor băşicuţe însoţite de mîncărime, ca acelea produse de urzică. ( < fr. urticaire, cf. lat. urtice
 —   urzică)
 ustensilă s.f. instrument, unealtă, sculă folosită în mod curent. (<fr. ustensile, cf. lat. ustensilia) ustilaginee s.f. pl. (bot.) grup de ciuperci parazite care trăiesc pe vegetale. ( < fr. ustilaginales) uter s.n. (anat.) organ genital al femelei la animalele superioare, în care se dezvoltă embrionul; mitră. ( < lat., fr. uterus)
 uterin adj. care ţine de uter, al uterului. O fraţi uterini =• fraţi născuţi din aceeaşi mamă, dar din taţi diferiţi, (cf. fr. uterin, lat. uterinus) util adj. folositor, trebuincios, necesar.
 (cf. fr. utile, lat. utilis) utilă vb. I. tr. a înzestra, a dota cu tot utilajul necesar. (< fr. outiller) utilaj s.n. (tehn.) 1.. totalitatea uneltelor, a aparatelor, a maşinilor de lucru etc. trebuitoare unei anumite lucrări sau pentru asigurarea procesului de muncă într-o întreprindere etc. 2. sec-
  UTI-UZU
  ţie într-o uzină metalurgică, destinată fabricării, reparării şi întreţinerii de utilaj (1). (< fr. outillage) utilitar adj. referitor la utilitate, din punct de vedere al utilităţii. (< fr. utilitaire)
  utilitarism s.n. (fii.) teorie idealistă filozofico-etică după care la baza acţiunilor omeneşti stă egoismul brutal şi interesul personal. (< fr. utili-tarisme)
  utilitarist adj. privitor Ia utilitarism; (p. ext.) care are în vedere, care urmăreşte numai utilul. II s.m. şi /. adept al utilitarismului; (p. ext.) cel care vede în toate numai profitul personal şi utilitatea. ( < fr. utilitariste) utilitate s.f. însuşirea a ceea ce este util sau utilizabil, (cf. fr .utilite, lat. utili tas) utiliză vb. I. tr. a întrebuinţa, a folosi. (< fr. utiliser)
  utilizăbil adj. care se poate utiliza; folosibil, (cf. fr. utilisable) utopic adj. care are caracterul unei utopii; iluzoriu, fantezist. • bazat pe o utopie, neştiinţific. (< fr. uto-pique)
  utopic s.f. 1. (fii.) nume dat teoriilor fanteziste care preconizează o orînduire socială ideală, fără a ţine seamă de legile obiective de dezvoltare a societăţii. 2. proiect irealizabil; fantezie, himeră, vis. ( < fr. utopie, cf. gr. ou topos — loc care nu există) utopist s.m. şi f. cel care crede în reali-
  • zarea unei utopii; autor, adept al unei utopii, al teoriilor sociale utopice.
  ( < fr. utopiste) utricul s.n. (biol.) nume dat unor organe care seamănă cu o băşicuţă, cu o cavitate membranoasă. (< fr. utricule, cf. lat. utriculus) uvertură s.f. (muz.) compoziţie muzicală orchestrală compusă, de obicei, ca introducere la o operă, la un balet. ( < fr. ouverture, cf. germ. Ouver-tiire)
  uvi61 s.n. (fiz.) sticlă transparentă pentru radiaţiile ultraviolete, folosite la confecţionarea unor aparate optice. (<germ. Uviolglas) uvulâr adj. (fon.; despre sunete) care se articulează în partea posterioară a cavităţii bucale, cu vibrarea uvulei.
  (< uvulă)
  uviilă s.f. (anat.) apendice cărnos situat în cavitatea bucală, în partea posterioară a palatului moale; omuşor. (< fr. uvule, lat. uvula) uz s.n. 1. folosire, întrebuinţare; folosinţă. • (jur.) dreptul de a se folosi de un lucru care este şi rămîne proprietatea altuia. 2. uzanţă; datină, cutumă, obicei. (< lat. usus, cf. fr. us, it. uso)
                                                                                                 61t>
  uză vb. I. 1. tr. si refl. a (se) învechi, a (se) deteriora, a (se) toci (prin folosire). • refl. (fig.; despre persoane) a sei epuiza, a se consuma. 2. intr. a întrebuinţa, a se folosi de... (< fr. user, it. usare) uzaj s.n. uzură. (< fr. usage) uzanţă s.f. 1. mod, fel de a proceda, de a lucra propriu pentru un anumit, lucru sau pentru o anumită activitate. 2. obicei, cutumă, datină, uz. (cf. fr. usance, it. usanza) uzat adj. tocit, deteriorat (prin folosire îndelungată). • (fig.; despre oameni) consumat, epuizat, slăbit. (< uza) uzinâbil adj. care poate fi. lucrat într-o uzină. (cf. fr. usinable) uziniij s.n. uzi nare. (< fr. usinage) uzinâre s.f. acţiune de prelucrare a metalelor cu ajutorul maşinilor-unelte. (după fr. usiner) uzină s.f. întreprindere industrială de proporţii mari, organizată pe bază de diviziune a muncii, în care se fac în special lucrări de utilaj, se produc semifabricate sau materiale pentru alte industrii, pentru fabrici etc. • centrală de forţă pentru alimentarea cu energie electrică sau cu apă a unei localităţi. ( < fr. usine) uzita vb. I. tr. şi refl. a (se) întrebuinţa, a (se) folosi în mod curent. (< fr. usiter)
  uzitat adj. de folosinţă, obişnuit. (< uzita)
  uzual adj. care se foloseşte obişnuit. în mod curent. • care este în uz; frecvent. (cf. fr. usuel, it. usualc, lat. usualis < usus — uz) uzufruct s.n. (jur.) drept, pe care îl are cineva de a se bucura de folosirea pe deplin a unor lucruri care se află în proprietatea altuia şi pe care nu le poate înstrăina. (< lat. ususfructusy cf. fr. usufruit) uzufructuâr s.m. şi f. (jur.) deţinător al unui drept de uzufruct (asupra unui lucru), (cf. fr. usufructuaire) uzură.s.f. (tehn.) deteriorare a unei piese sau a unui sistem tehnic, datorită unei întrebuinţări îndelungate. • pierdere dc material la suprafaţa unei piese, din cauza frecării. • (fig.) slăbire, oboseală, epuizare. ( < fr. usure, it., lat. uşura)
  uzurpă vb. I. tr. a pune mîna prin viclenie, cu sila pe un bun, pe un titlu al cuiva. • (ivj.) a obţine (ceva) prin înşelătorie, pe nedrept, (cf. fr. usurper, lat. usurpare) uzurpator s.m. şi /. cel care în mod ilegal a acaparat puterea sau şi-a însuşit drepturile altuia, (cf. fr. usurpateur, lat. usurpator)
V
  vacant adj. 1. neocupat de nimeni; liber. 2. (jur.; despre o succesiune) care nu este reclamată de succesori, deşi s-a deschis. ( < fr. vacant, cf. lat. vacans) vacanţă s.f. 1. situaţia în care se găseşte un loc, o funcţie etc. care nu este ocupată de nimeni; starea a ceea ce este vacant. 2. interval de timp în care şcolile sînt închise şi elevilor li se acordă posibilitatea de a se odihni. 3. concediu de odihnă. (< fr. vacance, it. vacanza) vacarm s.n. zgomot mare, hărmălaie.
 ( < fr. vacarm») vacât s.n. pagină a unei lucrări tipărite pe care nu s-a imprimat nimic; pagină goală. albă. ( < germ. Vakat) vaccin s.n. lichid care conţine anumite principii virulente şi care este inoculat unui individ în scop preventiv sau curativ împotriva unei boli infecţioase sau virulente. • urmă lăsată pe corp de o vaccinare. (< fr. vaccin, cf. lat. vac-cinus)
 vaccină vb. I. tr. a face cuiva un vaccin ;
 a. inocula. ( < fr. vacciner) vaccinai adj. de vaccin, al vaccinului; care serveşte la prepararea unui vaccin, cf. fr. vaccinai) vaccinator adj., s.m. şi /. (cel) care vaccinează, (cel) care’ face un vaccin, (cf. fr. vaccinateur) vaceinoterapie s.f. metodă de imunizare a unui organism prin administrarea unor vaccinuri. ( < fr. vaccinotherapie, cf. lat. vaccinus, — de la vaca, gr. Iherapeia — îngrijire) vacuitate s.f. situaţia a ceea ce este vid.
 (cf. fr. vacuite, lat. vacuitas) vaeuolă s.f. cavitate în protoplasma celulelor, plină cu un gaz sau cu un lichid. ( < fr. vacuole)
 Tâcuum s.n. 1. vid; gol. 2. aparat în care se face concentrarea unei soluţii la o presiune inferioară presiunii atmosferice. ( < lat., fr. vacuum) vacuumctru s.n. manometru pentru măsurarea presiunilor foarte mici. (cf. germ. Vakuummeter) vademecum s.n. lucrare, carte care serveşte drept gliid într-o călătorie sau care cuprinde noţiunile de bază ale unei discipline, (cf. fr. vade-mecum < lat. vacle — mergi, mecum — cu mine) vag: adj. 1. care nu este bine lămurit; nelămurit, nedefinit, nedeterminat. 2. nesigur, neprecis. O (expr.) a se pierde în vag = a face consideraţii generale, neprecise. • care nu poate fi bine ana-
 lizat. • nerv vag (şi subst., m.) unul dintre cei doisprezece nervi cranieni; nerv pneumogastric. ( < fr. vague, cf. lat. vagus < vagari — a rătăci) vagab6nd adj., s.m. şi f. (cel) care rătăceşte fără rost; (cel) care nu are domiciliu, loc stabil de aşezare, meserie precisă, existenţă stabilă • (fig.) nestatornic, inconstant. (< fr. vagabond, it. vagabondo < lat. vagabOndus < vagari
 —   a rătăci) vagabondă vb. I. intr. a rătăci fără ţintă ca (un) vagabond; a trăi ca (un) vagabond. ( < l'r. vagabonder) vagabondaj s.n. starea celui care vagabondează, situaţie de vagabond. ( < fr. vagabondage)
 vagin s.n. (anat.) canal care face legătura între vulvă şi uter la femelele mamiferelor şi la femeie. ( < fr. vagin, cf. lat. vagina — teacă) vaginăl adj. referitor la vagin: din, în vagin. ( < fr. vaginal) vaginită s.f. inflamaţie cronică sau acută a vaginului. ( < fr. va ginite) vagon s.n. vehicul de cale ferată, servind la transportul călătorilor, al mărfurilor. al animalelor etc. • cantitate de mărfuri (cereale, lemne etc.) care încape într-un asemenea vehicul, o vagon de dorini t — vagon prevăzut cu cabine în care sînt instalate paturi pentru dormit: casă vagon --- casă care are camerele aşezate ca şi compartimentele unui vagon. (< fr., engl. vagon)
 vagonet s.n. vagon mic care circulă pe o linie ferată îngustă, folosit mai ales la lucrări forestiere sau în fabrici, pe şantiere etc. (<fr. wagonnet) valabil adj. 1. care are valoare. 2. care poate fi acceptat (ca plată, ca mărturie etc.); acceptabil. 3. care este întărit cu toate formele legale, (cf. fr. valable, lat. valahilis < vaiere — a fi sănătos) valabilitate s.f. starea şi calitatea a ceea ce este valabil. (< valabil) valenţă s.f. forţă care leagă atomii unei molecule. • semn grafic care marchează această legătură în formulele chimice, (cf. fr. valence, it. valenza) valerianacee s.f. (la pl.) familie de plante dicotiledonate care au ca tip vale-riana: (lasg.) plantă care face parte din această familie. (< fr. valerianacees) valeriănă s.f. 1. (bot.) odolean. 2. substanţă medicamentoasă preparată din rădăcina de odolean. (< fr. valeriane)
 VAL-VAP
 valet s.m. 1. fistjtînăr scutier în serviciul unui senior feudal. 2. (în trecut) servitor care se ocupa de persoana şi de garderoba stăpînului său. 3. carte la jocul de cărţi reprezentlnd un cavaler; fante. (< fr. valet, cf. v. fr. vâslei < lat. med. vassus — scutier) valid adj. 1. sănătos, în putere, apt pentru muncă. 2. (despre acte, acţiuni) valabil, (cf. fr. valide, lat. validus) validă vb. I. tr. a confirma valabilitatea unui act (mai ales a unor acte de procedură sau elective), (cf. fr. valider, lat. validare)
 validitate s.f. situaţia celui valid. • calitatea unui act valid. (cf. fr. vali-di ie)
 valiză s.f. geamantan (mic), geantă. (< fr. valise, cf. it. valigie) valoare s.f. I. 1. expresie a muncii umane, socialmente necesară pentru producerea unei mărfi materializată în aceasta. • bun economic. 2. sumă de bani care'reprezintă echivalentul preţului unei mărfi, unui cec, al unei acţiuni etc. • rentabilitate, productivitate. 3. mărime matematică asociată unei mărimi fizice, potrivit unui anumit procedeu. 4. durata unui sunet muzical. 5. sensul sau folosirea gramaticală a unui cuvînt. II. 1. ansamblul calităţilor care fac un lucru bun, căutat, apreciat; preţ, însemnătate, importanţa. 2. suma însuşirilor pozitive ale unui om;' (concr.) om care întruneşte calităţi deosebite. ( < fr. valeur, it. valore,
 <    lat. valor) valoră vb. I. intr. a avea valoare; a preţui. (< valoare) valorâţie s.f. procedeu artistic prin care se poate da iluzia celor trei dimensiuni într-un tablou pictat, (după fr. valori-sation)
 val6ric adj. referitor la valoare. ( < valoare)
 valorifică vb. I. tr. 1. a pune în valoare ceva; a scoate în relief valoarea unui lucru. 2. a cere şi a obţine contravaloarea unui înscris, a unui obiect etc. (după fr. valoriser) va!or6s adj. 1. preţios. 2. talentat, (cf. fr. valeureux)
 vals s.n. dans în trei timpi, care se dansează în perechi; melodie după care se execută acest dans. (< fr. valse, cf. germ. Waher)
 valsa vh. I. intr. a dansa un vals. ( < fr.
 valser)
 valţ s.n. 1. cilindru. 2. maşină alcătuită dintr-un ansamblu de cilindri grei, dispuşi paralel, care rotindu-se în sensuri contrare exercită o presiune asupra unor materiale pe care le sfărîmă, le netezesc etc. ( < germ. Walze) valutar adj. privitor Ia valută, valută s.f. 1. sistem monetar al unei ţări; unitate monetară a unui astfel de sistem. 2. totalitatea monedelor care servesc drept mijloc de plată, o valută forte = valută cu acoperire în aur şi
                                                                                             618
 care este acceptată de mai multe state. (< it. valuta) vâlvă s.f. 1. fiecare dintre cele două capace ale cochiliei de scoică. 2. fiecare dintre cele două jumătăţi ale unei păstăi. 3. organ de maşină care serveşte la stabilirea, întreruperea sau dirijarea circulaţiei unui fluid într-o conductă etc. (< fr. valve, cf. lat. valva) valvolînă s.f. lubrifiant, pentru angrenajele închise ale maşinilor, obţinut prin distilare din ţiţei. (< germ. Valvolino) valvulâr adj. care are valvule, cu val-vule. (cf. fr. valvulaire) vălvulă s.f. (anat., tehn.) membrană situată la orificiul unor organe, care deschi/.îndu-se permite trecerea unor lichide numai într-o anumită direcţie. ( < fr. valvule, cf. lat. valvula) vampir s.m. I. personaj imaginar despre . care se credea că ar suge sîngele celor vii; strigoi. • (fiu.) exploatator sălbatic. 2. liliac mare care trăieşte în America de Sud şi care suge sîngele animalelor şi al oamenilor pe care-i surprinde adormiţi (Phvlostoma spectrum). (< fr. vampire, cf. germ. Vampir)
 vampiric adj. de vampir; foarte crud, îngrozitor, (cf. fr. vampirique) vampirism s.n. (rar) cruzime excesivă, (cf. fr. vampirisme)
 van adj. 1. zadarnic, lipsit de sens, fără rost. o în van = zadarnic. 2. iluzoriu; neîntemeiat. (< it. vano, cf. lat. va-nus)
 vanadiu s.n. (chim.) metal dur, care nu se găseşte liber în natură şi care se foloseşte la pregătirea oţelurilor foarte tari. (<fr. vanadium < Vana-dis, n.p.)
 vandal s.m. 1. membru al unui vechi trib germanic care la începutul evului mediu a invadat Imperiul roman de răsărit, provocînd mari distrugeri. 2. (fiu.) cel care are o comportare necivilizată (faţă de operele şi bunurile culturii). ( < fr. vandale) vandalism s.n. distrugere a bunurilor şi a valorilor culţurale ale unui popor, ale unui oraş etc.; distrugere barbară, nejustificată. ( < fr. vandalisme) vanilie s.f. 1. fructul unei plante exotice din familia orhideei, care are o aromă foarte puternică. 2. plantă cu tulpina puternic ramificată si cu flori liliachii sau albastre plăcut mirositoare (Heliotropium peruvianum). (cf. fr. vanilie, lat. sc. vanilia) vanilină s.f. substanţă aromată care se extrage din fructul vaniliei şi care se poate prepara şi sintetic. (< fr. vanii-line)
 vanităte s.f. ambiţie deşartă şi trufaşă; trufie, înfumurare, îngîmfare. • deşertăciune. (cf. lat. vanitas, fr. vanite) vanit-6s adj. trufaş; înfumurat, îngîm-fat. (cf. fr. vaniteux) vapor 1. s.m. (de obicei la pl.) abur. O cal-vapor = cal-putere. 2. s.n. navă
 619
 cu motor (cu aburi). (< fr. vapeur, cf. lat. vapor) vftporiza vb„ T. refl. a se transforma în aburi, în vapori. (< fr. vaporiser) vaporizattir s.n. 1. aparat în care se efectuează vaporizarea unei substanţe lichide. 2. pulverizator. (cf. fr. vapo-risateur)
 vaporos adj. 1. diafan, fin, subţire (ca
 o   pînză dc aburi). 2. care nu are o limită, un contur precis; difuz, neclar, (cf. fr. vaporeux, lat. vaporosus) var s.m. (fiz.) unitate de putere reactivă ( <v [olt] + a [mperj + r[ezistenţă], cuvînt format de ing. romîn C. Budeanu) var^c s.n. alge marine folosite mai ales ca îngrăşămînt, la fabricarea sodei etc.
 ( < fr. varech) varia s.f. 1. culegere de scrieri diferite. 2. rubrică a unei publicaţii în care se tipăresc articole, note mărunte etc.
 ( < fr., lat. varia) variâ vb. I. 1. intr. a avea, a prezenta deosebiri, variaţie; a se deosebi. 2. tr. a schimba, a face deosebiri, schimbări. ( < fr. varicr, ef. lat. variare) variabil adj. 1. care variază, care are (mici) schimbări; schimbător. 2. (în expr.) mărimi (sau cantităţi) \variabile
 —   (mărimi sau cantităţi) care îşi pot. schimba valoarea în raport cu altele denumite constante, (cf. fr. variable, lat. variabilis) variabilităte s.f. însuşirea a ceea ce este variabil, (cf. fr. variabilite) variântă s.f. 1. aspect particular, diferit fţţă de o formă socotită ca bază sau ca formă tipică a unui lucru, a unei acţiuni etc. 2. (lingv.) formă a unui cuvînt diferită din punct de vedere fonetic sau ortografic faţă de forma' lui obişnuită sau etimologică. ( < fr. variante)
 variat adj. care are multe aspecte; diferit, deosebit, (cf. fr. varie) variaţie s.f. 1. schimbare; stare a unui lucru care prezintă (multe) schimbări.
 2.  (la pl., în forma variaţiuni) piesă muzicală compusă pe o temă sau pe un motiv dat, căruia i se adaugă diferite ornamentaţii, (cf. fr. variation [s], lat. variatio)
 varice s.f. pl. dilataţie patologică a vinelor (mai ales a celor din regiunea membrelor inferioare) datorită pierderii elasticităţii acestora. (< fr. vari-
 ce, cf. lat. varix)
 varicelă s.f. (med.) vărsat de vînt. (< fr. varicelle)
 varicocel s.n. (med.) lărgire permanentă de natură patologică, a vinelor cordonului spermatic. ( < fr. varicocele) varietate s.f. 1. diversitate, felurime. 2. grup de indivizi din aceeaşi specie biologică, diferiţi de alţii prin anumite caractere constante dar dc mică importanţă. (< fr. varieie, cf. lat. varietas) varieteu s.n. teatru în repertoriul căruia intră piese simple, dansuri, recitări, acrobaţii, jonglerii; teatru de varietăţi.
                                                                                    VAP-VEC
 •   spectacol care se reprezintă la un astfel de teatru. (< fr. thdâtre de varie tes)
 vari61ă s.f. boală epidemică infecţioasă manifestată prin apariţia pe piele a unor pustule care lasă urme după ce se usucă; vărsat. (< fr. variole, cf. lat. variola < varius — pătat) variometru s.n. (fiz.) 1. aparat pentru măsurarea variaţiilor cîmpului magnetic pămîntesc. 2. aparat pentru măsurarea vitezei verticale a avioanelor.
 3.  aparat care produce o inductivitate variabilă. ( < fr. variom&tre) variu adj. (rar) diferit, variat. (< lat. varius)
 vasâl s.m. 1. persoană care, în sistemul feudal, deRusese omagiu către un senior de care depindea. 2. persoană sau ţară supuse, înrobite unei alte persoane sau ţări. (cf. fr. vassal, lat. med. vassalus) vasalitate s.f. situaţia celui vasal. (cf.
 fr. vassalite) vasculdr adj. care se referă la vasele san-guinealeorganismelor. (cf. fr.vasculaire) vascularizâ vb. I. tr. a străbate un ţesut, un organ etc. cu o reţea de vase de sînge. (cf. it. vascolarizzare) vasel s.n. navă dc război. ( < it. vascello) vaselină s.f. substanţă lubrifiantă care se prepară prin* distilarea petrolului. ( < fr. vaseline)
 vasoconstrîcţie s.f. strîmtare a vaselor de sînge prin strîngerea suprafeţei pereţilor lor, care are ca rezultat micşorarea afluxului de sînge. (< fr. vaso-constriction)
 vasodilataţie s.f. lărgire a vaselor de sînge datorită întinderii pereţilor lor. vasomot6r adj. (fiziol.; despre nervi) care acţionează asupra vaselor; (despre acţiunea acestor nervi) care se exercită asupra pereţilor vaselor sanguine, (cf. fr. vaso-moteur)
 vast adj. întins, de dimensiuni foarte-mari, de mari proporţii. • complex; care se extinde în multe domenii. (< fr. vaste, it. vasto, lat. vastus) vastitate s.f. calitatea a ceea ce este vast; imensitate, întindere uriaşă, (cf. fr. vastite, lat. vas ti tas) vatelînă s.f. material textil din lînă cu care se căptuşeşte o haină (de iarnă) pentru a o face mai călduroasă. (< germ. Wattelin)
 văl s.n. 1. bucată de pînză fină şi transparentă cu care-şi acoperă femeile capul.
 2.  şal, broboadă. O (expr.) a (-şi) lua vălul = a se călugări. 3. (anat..; în expr.) vălul palatului = membrană carc desparte cavititea bucală de cea nazală, acoperind cerul gurii şi prelun-ginclu-se pînă spre faringe. (< lat. ve-lum, cf. fr. voile, it. velo) vecsel s.n. (rar) poliţă. ( < germ. Wech-sel)
 vector s.m. mărime definită printr-o valoare (numerică), o direcţie şi un sens. II adj. care antrenează, care con-ducc. (< fr. vecteur, cf. lat. vcctor)
 VEC-VEN
 vectoriăl adj. referitor la un vector; cu vectori, (cf. fr. vectoriel) vedetă s.f. 1. mic bastiment de război folosit mai ales pentru observaţii. • mică ambarcaţie care se foloseşte pentru comunicaţiile din rada porturilor.
 •  mic torpilor cu viteză foarte mare.
 2. (poligr.) rînd tipărit cu caractere mai groase pentru a fi pus în evidenţă.
 3. artist(ă) care deţine rolul principal într-o piesă; (p. ext.) persoană care vrea să iasă în evidenţă. ( < fr., it.re-dette)
 vegetă vb. I. intr. 1. (despre plante) a trăi, a creşte. 2. (fig.; despre oameni) a trăi fără a realiza nimic, fără a avea
 o  activitate dinamică. (< fr. vegeter, cf. lat. vegetare)
 vegetă! adj. al plantelor, propriu plantelor. • extras din plante, li s.f. plantă. (cf. fr. vegetal, it. vegetale) vegetarian adj. (adesea subst.) care se referă la vegetarianism. ( < fr. vege-tarien)
 vegetarianism s.n. regim alimentar alcătuit exclusiv din produse vegetale, ouă, lapte şi derivatele sale. (cf. fr.
 vegetarisme)
 vegetativ adj. 1. care indică natura proceselor fiziologice petrecute în afara controlului voluntar şi realizate într-un sector special al sistemului nervos central. 2. referitor la organe şi părţi ale plantelor, exceptînd organele de reproducere sexuală. (< fr. vegetatif, lat. vegetativus)
 vegetaţie s.f. 1. creşterea, dezvoltarea unei plante: totalitatea funcţiilor care permit dezvoltarea unei plante. 2. totalitatea arborilor şi a plantelor (dintr-o regiune, dintr-o ţară etc.). 3. excrescenţă patologică care se formează la suprafaţa unui organ. ( < fr. vege-tation, lat. med. vegetatio) vehicul s.n. 1. mijloc de transport (căruţă, vagon de tren, automobil, bicicletă etc.). 2. ceea ce serveşte la transmiterea unei boli etc. 3. sistem optic care dă imaginea dreaptă în lunetele terestre, (cf. fr. vehicule, lat. vehicu-lum)
 vehiculă vb. I. tr. a transmite, a difuza, a face să circule. (< fr. vehiculer) velăr adj. (lingv.; despre consoane) care se produce prin apropierea bazei limbii de vălul palatului; gutural. (< fr. vilaire)
 velatură s.f. totalitatea pînzelor unei corăbii. (< it. velatura) velăs./. pînză de corabie; (p. ext.) navă cu pinze. (< it. vela) veliSr s.n. corabie cu pinze. (< it. veli-ero)
 velin adj. (în expr.) hîrtie velină — hîrtie lucioasă, de bună calitate. (< fr. v^lin < veau — vitei, din pielea căruia se făcea pergamentul de scris) velociped s.n. vehicul cu două roţi la care roata motoare, aşezată în faţă, era mult mai mare decît cealaltă. (< fr.
                                                                                               620
 velocipbde, cf. lat. velox — rapid, pes — picior)
 ve!odr6m s.n. pistă amenajată pentru curse de biciclete sau de motociclete. ( < fr. velodrome) velur s.n. 1. catifea. 2. ţesătură de lînă cu aspect de catifea. (< fr. velours, cf. lat. villosvs — acoperit cu păr) venăl adj. 1. (rar) care se vinde. 2. care este lipsit de scrupule şi se pretează la mituire, (cf. fr. venal, lat. venalis) venalitate s.f. caracterul a ceea ce este venal, coruptibil. • (la pl.) fapte de om venal. (cf. fr. venali te, lat. venali-tas)
 venăs./. 1. vînă. 2. noroc; conjunctură favorabilă. (< fr. veine, it. lat. vena) vendetă s.f. răzbunare (sîngeroasă). (< it., fr.    vendetta)
 veneră vb. I. tr. a arăta veneraţie fată de cineva. (< fr. venerer, it. venerare, cf. lat.    venerări)
 venerabil adj. demn de consideraţie, de respect, de veneraţie, (cf. fr. ven’erable, lat. venerabilis) veneraţie s.f. 1. respect pios pentru ceea ce este     considerat sacru.     2.   respect
 profund     pentru o anumită   persoană,
 (cf. fr. veneration, lat. veneratio) veneric adj. care atacă organele sexuale; răspîndit prin contact sexual, (cf. germ. venerisch < Venus, n.p.) venerologîe s.f. ramură a medicinei care studiază bolile venerice. (< fr. wnero-logie)
 venesecţie s.f. deschidere a unei vene prin incizie, (cf. lat. vena — vînă, sectio — deschidere) venenifer adj. carc poartă otravă. (< fr. venenifere)
 ven6s adj. referitor la vine. (cf. fr. vei-ncux, lat. venosus) venozităte s.f. distribuţie a vinelor în corp sau într-un organ. ( < fr. venosite) ventilă vb. I. tr. 1. a face ventilaţie. 2. (fig.) a pune în circulaţie, a lansa (o idee, o ştire etc.). ( < fr. ventiler, cf. lat. ventilare) ventilator s.n. aparat cu ajutorul căruia se produc curenţi de aer. (cf. fr. venti-lateur)
 ventil s.n. supapă. (<germ. Ventil) ventilălie s.f. împrospătare a aerului dintr-un spaţiu închis. • sistem, instalaţie care schimbă, împrospătează aerul dintr-o încăpere etc. (cf. fr. ventilation, lat. ventilatio) ventrăl adj. al pîntecelui, din regiunea pîntecelui. ( < fr. ventral, cf. lat. ven-tralis)
 ventricul s.n. (anat.) fiecare dintre cele două cavităţi inferioare ale inimii. ( < fr. ventricule, cf. lat. ventriculus) ventricular adj. referitor la ventricul.
 (cf. fr. veniricu-laire) ventriloc s.m. şi /. cel care poate vorbi fără a mişca buzele şi gura, dînd impresia că vorbeşte din abdomen. ( < fr. ventriloque, cf. lat. ventriloquus < ven* ter abdomen, loauor — a vorbi)
 621
VEN-VER
 ventru s.n. (rar) pîntece. ( < fr., it.ven-tre, lat. venter) ventuză s.f. 1. organ al anumitor animale care le permite să se fixeze pe diferite corpuri ca să sugă. 2. păhărel de sticlă care se aplică pe piele după ce s-a rarefiat aerul din el prin căldură, pentru a provoca o mică congestie locală cu efect curativ. (< fr. ventouse) venust adj. graţios, fermecător. (< lat. venustus)
 veracităte s.f. caracterul a ceea ce este adevărat, conform cu realitatea, (cf. fr. veracite, lat. veracitas) verăndă s.f. balcon, cerdac, galerie exterioară (la parter sau la etaj). • balcon închis cu geamuri. (< it. veranda, fr. veranda) verasc6p s.n. aparat fotografic stereoscopic cu plăci care se schimbă automat, (nume comercial) verb s.n. parte de cuvînt flexibilă care exprimă o acţiune sau o stare. ( < lat. verbum, cf. fr. verbe) verbal adj. 1. care se transmite prin viu grai, din gură în gură. 2. referitor la verb. (cf. lat. verbalis, fr. verbal) verdict s.n. 1. răspuns dat de juriu în legătură cu culpabilitatea unui inculpat. 2. judecată care are loc în urma unui concurs. 3. sentinţă, apreciere, judecată (definitivă).( <’fr., engl. verdict) vergă s./. (mar.) bară aşezată perpendicular pe catarg, pentru susţinerea pîn-zelor. ( < it. verga) veridic adj. adevărat; real. (cf. lat. veri-dicus, fr. veridiijue)
 verifică vb. I. tr. 1. a supune la un control pentru a constata dacă îndeplineşte anumite condiţii. 2. a cerceta pe cineva pentru a vedea în ce măsură corespunde misiunii care i se dă. ( < lat. verificare, cf. fr. veri fier)
 verîsm s.n. curent artistic apărut în Italia în secolul al XlX-lea, care îşi propunea să prezinte realitatea în felul realiştilor şi al naturaliştilor. (cf. it. verismo, fr. verisme) verist adj., s.m. şi /. (adept) al veris-mului. ( < it. verista) veritabil adj. adevărat, real. (cf. fr.
 veritable, it. veritabile) veritate s.f. adevăr, realitate, (cf. fr.
 verit'î, lat. veritas) vermicîd adj., s.n. (substanţă) care o-moară viermii. (< fr. vermicide, cf. lat. vermis — vierme, caedere — a ucide) vermicular adj. vermiform. (cf. fr. ver-miculaire)
 vermiform adj. care este în formă de vierme. (< fr. vermi forme. cf. lat. vermis — vierme, forma — formă) vermifug adj., s.n. (substanţă) care distruge viermii intestinali. (< fr. ver-mifuge, cf. lat. vermis — vierme, fugare — a vîna) vermină s.f. (col.) 1. insecte parazite (păduchi, purici). 2. (fig.) indivizi suspecţi, dăunători societăţii. ( < fr. vermine, cf. lat. vermis — vierme^
 vermorel s.n. aparat pentru stropit cu soluţii speciale pomii, viţa-de-vie etc. (nume comercial) vermut s.n. băutură alcoolică preparată din vin în care s-au pus la macerat plante aromatice. • sticlă, pahar care conţine o astfel de băutură. (< germ. Wermut, it. vermut, fr. vermouth) vernal adj. de primăvară, care ţine de primăvară, primăvăratic. O punct ver-nal = punct de intersecţie al eclipticei cu ecuatorul ceresc care coincide cu echinocţiul de primăvară. ( < fr. vernal, lat. vemalis) vernier s.n. dispozitiv al unor instrumente de măsură care permite citirea unor fracţiuni de diviziuni din scara principală. ( < fr. vernier) vernis s.n. 1. soluţie colorată obţinută din răşinoasc, care se aplică pe obiecte pentru a le da lustru; strat protector sau ornamental. 2. smalţ, email. 3. ceea ce dă o culoare sau un aspect favorabil cuiva sau la ceva. (< fr. vernis
 <    Berenike, n.p.) vernisa vb. I. tr. a acoperi un tablou cu vernis. (< fr. vernisser) vernisaj s.n. 1. acţiunea de a vernisa. 2. şedinţă de deschidere a unei expoziţii de pictură, (p. ext.) de artă. ( < fr. vernissage) veros adj. care se ocupă cu afaceri necinstite; necinstit, suspect ; stricat, (cf. fr. vereux)
 verosimil adj. care pare adevărat, real; cu aparenţă de realitate; plauzibil. (< it. verosimile, cf. lat. verisimilis) vers s.n. 1. ansamblu de cuvinte aşezate potrivit anumitor reguli de măsură şi cadenţă, îneît să formeze un rînd dintr-o poezie. 2. poezie. (< lat. versus, cf. it. verso, fr. vers) versant, s.n. 1. coasta unui deal sau a unui munte. 2. suprafaţă înclinată a unui acoperiş cu două feţe. (< fr. versant)
 versat adj. cu experienţă, experimentat, dibaci, priceput, (cf. fr. verse) verset s.n. mic paragraf al cărţilor (religioase) care cuprinde cîteva rînduri şi are un înţeles complet. ( < fr, verset, it. versetto)
 versatil adj. nestatornic, schimbător; lipsit de fermitate. (< fr. versatile, cf. lat. versaţilis) versifică vb. I. intr. a face versuri. £ tr. a transpune în versuri un text. (< lat. versificare, cf. fr. versifier) versificaţie s.f. arta de a scrie versuri.
 •    poezie, (cf. fr. verşification) versiune s.f. 1. traducere a unei opere, a unui text dintr-o limbă în alta. 2. fel de a povesti un fapt. 3. variantă a unui text, a unei traduceri. 4. (med.) deplasare a fetusului în cavitatea ute-rină. (cf. fr. version, lat. versio < verto
 —    a întoarce) verso s.n. faţa a doua a unei foi (scrise sau tipărite); contrapagină, dosul paginii. ( < fr. verso, cf. lat. folio verso}
    YER-YIC
    vertebral adj. format din vertebre. ( < fr. vertebral)
    vertebrat adj. care are vertebre. II s.n. animal din subîncrengătura vieţuitoarelor animale cu schelet osos a cărui parte principală o constituie coloana vertebrală; (la pl.) subîncrengătura din care fac parte aceste animale, (cf. fr. vertebre)
    vertebră s.f. fiecare dintre casele găurite în centru care formează coloana vertebrală, în canalul căreia se află măduva spinării. (< fr. vertebre, cf. lat. vertebra < vertere — a întoarce) verticâl adj., s.f. (linie) care este perpendiculară) pe un plan orizontal, în direcţia unui fir ţinut întins cu ajutorul unei greutăţi atîrnate la capăt. (< fr. vertical, cf. lat. vertex — vîrf) verticil s.n. aşezare a frunzelor, a ramurilor sau a florilor în jurul unui singur punct al tulpinii. (< fr. verticille, cf. lat. verticillus) vertiginos adj. foarte rapid, care se petrece cu mare iuţeală, (cf. fr. vertigi-neux, lat. vertiginosus) vertfgiu s.n. ameţeală (care survine mai ales în faţa vederii abisurilor). (< fr. vertige)
    vervă s.f. însufleţire, aflux verbal, bogăţie de idei. (<fr. verve) vervenă s.f. verbină. (< fr. verveine) vespasiană s.f. closet public. (< fr. vespasienne, cf. Vespasian, n.p.) vest s.n. apus. (< germ. West) vestală s.f. 1. preoteasă antică a zeiţei Vesta, care întreţinea focul sacru în templul acesteia. 2. (fig.) femeie foarte castă. ( < lat. vestalis, cf. fr. vestale) vestă s.f. obiect de îmbrăcăminte, fără mîneci, care acoperă pieptul şi spatele pînă în talie şi este purtată pe sub haină de bărbaţi. (< fr., it. veste) vestiârs.n. 1. garderobă. 2. intrare într-o casă unde se află cuierele pentru liaine. (cf. fr. vestiaire) vestibul s.n. 1. hol, antreu. 2. prima cavitate a urechii interne. ( < fr. vesti-bule, cf. lat. vestibulum) vestigiu s.n. urmă, rămăşiţă a ceva dispărut de mult. (cf. fr. vestige, lat. vesti-gium)
    vestimentar adj. referitor la veşminte, (cf. fr. vestimentaire, lat. vestimentarius) veston s.n. haină, sacou. (< fr. veston) veteran s.m. 1. soldat roman care după un anumit număr de campanii era liberat din armată, împroprietărit şi făcut cetăţean roman în cazul cînd nu era mai dinainte. 2. soldat aflat de multă vrerne în armată, care a luat parte la      mai multe campanii. 3. (fig.)
    cel care    a îmbătrînit într-o funcţie sau
    într-o instituţie. (< fr. veteran, lat. veteranus < velus — bătrîn) veterinar adj. care priveşte bolile animalelor. II s.m. medic pentru animale.
I   ( < fr. veterinaire)
j   veto s.n.    1. drept pe care îl aveau tri-
i   bunii plebei în Roma antică de a se
                                                                                               622
 opune hotărîrilor senatului, folosind formula veto. 2. drept excepţional pe. care îl are cineva de a se opune unei hotărîri folosind această formulă. (< lat. veto — mă opun) veturin s.m. birjar. ( < it. vettorino) vexa vb. I. tr. a contraria,- a ofensa, a jigni. (< fr. vext.r, cf. lat. vexare) vexatorie adj. contrariant; ofensator, jignitor, (cf. fr. vexatoire) vexaţiune s.f. vorbă, faptă care vexează.
 (cf. fr. vexation, lat. vexatio) vezicăl adj. referitor la vezică. ( < fr. vesical, cf. lat. vesiccilis) vezicânt adj. care provoacă băşici pe piele. ( < fr. vâsicant) vezică s.f. băşică; (spec.) băşică din organismul animalelor. (< lat. vesica, cf. fr. vessie) veziculă s.f. băşicuţă. (< fr. vesicule, cf. lat. vesiculaj via prep. pe drumul, în direcţia. ( < lat., fr., it. via)
 viăbil adj. capabil să trăiască, să dăinuiască, să vieţuiască, (cf. fr. viable) viabilităte s.f. faptul de a fi viabil; calitatea de a fi viabil, (cf. fr. viabili te) viaduct s.n. construcţie de piatră sau de beton armat care susţine o cale ferată, o şosea etc. care traversează o vale la mare înălţime. ( < fr. viaduc, germ. Viaduht < lat. via — cale, ducere — a duce;
 viager adj. care durează tot timpul vieţii. ( < fr. viager < viage — cursul vieţii)
 vibră vb. I. intr. 1. a executa vibraţii, a intra în vibraţie. 2. a se entuziasma; a fi emoţionat de ceva. ( < fr. vibrer, it. lat. vibrare) vibrant adj. care vibrează; care emoţionează. (cf. fr. vibrant) vibratil adj. care poate vibra. (< fr. vibratile)
 vibrat-rir s.n. 1. (constr.) maşină construită pentru vibrarea materialelor de construcţie. 2. (fiz.) aparat care transformă curentul continuu în curent alternativ. II adj. care vibrează; vibrant. (cf. fr. vibrateur) vibraţie s.f. 1. (fiz.) mişcare periodică a unui corp faţă de o poziţie de echilibru; oscilaţie. • sunet prelung care ia naştere la lovirea puternică a unui metal. 2. vibrare. • (fig.) emoţie puternică, (cf, fr. vibration, lat. vi-bratio)
 vibrion s.m. (med.) gen de bacterii (adesea patogene) în formă de bastonaşe curbe, care trăiesc de obicei în medii lichide. ( < fr. vibrion) vicar s.m. 1. (ist.) cel care ţinea locul cuiva căruia îi urma imediat în rang. O funcţionar din organizarea mai tîr-zie a Imperiului roman, care administra o dioceză imperială. 2. locţiitor al unui mitropolit, al unui episcop sau al unui alt demnitar bisericesc. ( < fr. vicaire, it. vicario < lat. vicariws — locţiitor)
 623
VIC-VIN
 vicariăt s.n. funcţia, demnitatea de vicar si durata ei; regiunea peste care se exercită această autoritate. • reşedinţa vicarului, (cf. fr. vicariat, it. vicariato) viceamiral s.m. ofiţer superior de marină, cu grad imediat inferior amiralului. (cf. fr. vice-amiral) vicecancelar s.m. locţiitor al unui cancelar. pe care îl reprezintă în lipsă, (după fr. vice-chancelier) viceconsul s.m. demnitar care îl înlocuieşte pe consul cînd acesta lipseşte; cel care îndeplineşte funcţiile consularc în oraşele unde nu există consulat, (cf. fr. vice-consul) vicepreşedinte s.m. locţiitor de preşedinte. cel care ţine oficial locul preşedintelui cînd acesta lipseşte, (după fr. vice-pr^sident)
 vicerege s.m. înalt demnitar care guvernează o provincie în numele şi în locul regelui; locţiitor al regelui într-o provincie îndepărtată, (după fr. vice-roi.)
 viceversa adv. inversînd rolurile, situaţiile; reciproc, invers. (<lat., fr. vi.ee versa)
 vicia vb. I. tr. i. a strica aerul, a-1 face impropriu pentiu respiraţie. • (fio.) a corupe, a deprava. 2. (jur.) a face ca un act să fie defectuos, nevalabil, nul.
 ( < fr. vicier, cf. lat. vitiare) viciăt adj. 1. (despre aer) încărcat cu mirosuri grele; stricat, infectat. • (fig.) depravat, corupt. 2. (jur.: despre acte, dispoziţii etc.) vicios. (< vicia) vicinâl adj. (despre drumuri) care leagă două localităţi, două sate vecine, (cf. fr. vicinal, lat. vicinalis) vicios adj. 1. defectuos. • (fig.) stricat, depravat, corupt. 2. (jur.; despre acte, dispoziţii etej care are vicii de formă sau do fond; greşit, defectuos, (cf. fr. vicieux. it. vizioso. lat. vitiosvs) vicisitudine s.f. succesiune de împrejurări grele; (p. ext) necaz, nenorocire: suferinţă, (cf. fr. vicissitvde, lat. vicissi-tudo < vicia — lur, alternativă) vicius.??. 1. cusur, defect, lipsă. O (jur.) viciu, de formă = greşeală în redactarea unui act carc face actul anulabil.
 2.   deprindere de a face fapte rele; obicei urîl. patimă rea. (< fr. vice, it. vi zio. lat. vitium) viconte s.m. (în unele ţări din Apus) titlu de nobleţe ereditar, intermediar între baron si conte: persoană care are acest titlu. ( < fr. vicomte) vicontesă s.f. soţie sau fiică a unui vi-conle. (cf. J'r. vicomt.csse) victimă s.f. 1. (ist.) animal sau om jertfit, în antichitate, unei divinităţi. 2. cel care suferă o nenorocire, are o durere, o suferinţă etc. • cel care suferă urmările unui accident, ale unei catastrofe. (cf. lat. victima, fr. victime) vict6rie s.f. 1. biruinţă, izbîndă (intr-un război, înlr-o luptă etc.). 2. succes obţinut împotriva unui rival. 3. biruinţă â unei idei, a unui principiu etc. •
 rezultat deosebit obţinut într-un domeniu de activitate. ( < lat. victoria) victorios adj. care a obţinut o victorie; învingător, biruitor. (< lat. victorio-sus, cf. fr. victorieux) vid adj. (fiz.; despre un spaţiu) care nu conţine materie ponderală; gol, deşert. II s.n. spaţiu lipsit dc materie ponderală (aproape gol). (< fr. vide, cf. lat. viduus — gol) vida vb. I. tr. (rar) a goli; a face vid.
 ( < fr. vider) vidanja vb. I. tr. a goli, a curăţa haznalele. ( < fr. vi dan ger) vidanj6r s.m. lucrător carc curăţă haznalele, vidia s.n. v. wi d i a. vielă s.f. instrument muzical cu coarde, folosit de trubadurii sec. XTI şi XIII la care se cînta învîrtindu-se' dintr-o manivelă. ( < fr., it. vielle) vigilent adj. care procedează cu multă atenţie, cu grijă şi cu perspicacitate; care manifestă vigilenţă. (< fr. vigi-lant, cf. lat. vigilans) vigilentă s.f. atenţie încordată şi susţinută; atitudine de deosebită băgare de scamă. • calitatc politică care constă în a veghea în mod revoluţionar, a recunoaşte cu pricepere duşmanul de clasă sub orice formă s-ar ascunde şi a-1 face inofensiv, (cf. fr. vigilance, lat. vi gi lan ti a)
 vigonie s.f. 1. (zool.) spec’.e de rumegătoare asemănătoare caprei, originară din America de Sud. • îîna acestui animal. 2. fir textil obţinut din fibre scurte de bumbac sau din deşeuri de bumbac. ( < fr. vigogne, cf. sp. vicuna) vilă s.f. casă elegantă înconjurată de grădină. ( < fr. villa., it., lat. villa) vilbrochen s.n. (tehn.) ax cotit care primeşte mişcarea rectilinie a pistoanelor unui motor şi o transformă în mişcare de rotaţie; arbore cotit. ( < fr. vile-breijitin)
 vilegiatură s.f. interval de timp, vacanţă petrecută la ţară sau într-o staţiune balneoclimaterică, (cf. fr. villegiature it. viUeggiatura) vilegiaturist s.m. şi /. persoană care este în vilegiatură. ( < vilegiatură) viloăsă adj. f. (anat.; în expr.) membrană viloasă = membrană acoperită cu vilozităţi. (cf. fr. villeux, lat. vil-losus)
 vilozităte s.f. (anat.) excrescenţă, încreţitură măruntă pe suprafaţa anumitor organe sau părţi ale corpului, (cf. fr. villosite, lat. villositas) vinâsă s.f. (chim.) lichid obţinut ca reziduu după fermentarea şi distilarea melasei de sfeclă. ( < fr. vinasse) vinci s.n. 1. (tehn.) cric. 2. (mar.) troliu folosit pe bordul unei nave pentru ridicarea greutăţilor şi pentru manevrarea ancorei, (cf. it. vincigMo) vînclu s.n. (tehn.) 1. echer pentru trasat unghiuri; colţar. 2. bară metalică profilată în formă de L, cu aripi egale
VIN-VIR
624
 sau neegale; cornieră. (<germ. Win-hei)
 vindicativ adj. înclinat, pornit. către răzbunare: răzbunător. ( < fr. vindica-tif. cf. lat. vindicare — a răzbuna) vinicol adj. referitor la vii şi la producţia vinului. ( < fr. vinicole, cf. lat. vinum
 —   vin, colere — a cultiva) vinictă s.f. (poligr.) gravură mică, desen,. ornament care se pune la începutul sau la sfîrşitul unei cărţi sau al unui capitol; clişeu folosit In tipografie pentru ornamentaţie. ( < fr. vismette) vinifer adj. care produce vin; vinicol.
 •   (despre terenuri) pe care se cultivă viţa-de-vie. ( < fr. vini fere, cf. lat. vinum — vin, ferre — a purta)
 vinfficâ vb. I. tr. a supune mustul de struguri procesului de transformare în vin; a face operaţiile necesare obţinerii vinului din struguri. ( < vinified.(ie) vinificîire s.f. acţiunea de a vinifica şi rezultatul ei; (p. ext.) ansamblul operaţiilor de obţinere, ameliorare şi con-serv are a vinurilor, vinificator s.m. şi f. cel care se ocupă cu vinifiearea. (of. fr. vinificateur) vlnificâţie s.f. vinificarc. (cf. fr. vini-fication)
 vinilin s.ji. (chim.) masă plastică cu mare rezistenţă mecanică, avînd multiple întrebuinţări în industrie şi la fabricarea obiectelor de larg consum, (nume comercial)
 vinograd s.n. sos rece preparat cu oţet, unldelernn, pătrunjel tocat, sare şi piper. (cf. fr. vinaigretu>) vi61 s.n. siluire a unei femei; violare.
 ( < fr. viol) viola vb. I. tr. 1. a nu respecta, a călca o lege, o dispoziţie. 2. (jur.) a intra, a pătrunde (undeva) cu forţa; a forţa.
 •   a profana. 3. (jur.) a silui, a necinsti (o fată, o femeie), (cf. fr. violer, lat. violare)
 violacee s.f. (bot.; la pl.) familie de plante dicoliledonate al cărei tip este mieşuneaua; (la sg.) plantă care face parte din această familie. (< fr. violacee s) ■
 violaceu adj. care bate în violet, (cf.
 fr. violocn, lat. violaceus) violator s.m. şi /. 1. cel care violează, care calcă legea, un drept etc.; infractor; profanator. 2. cel care comite un viol. (< viola)
 violai s.f. instrument muzical cu coarde şi arcuş, ceva mai mare decit vioara şi avînd un timbru mai grav. ( < fr. viole. it. viola)
 violă*2 s.f. (bot.) viorea, toporaş. (< lat. viola)
 violent adj. 1. iute din fire, la mînie; impulsiv, nestăpinit. 2. intens, puternic, tare. 3. brutal, forţat. 4. (despre culori, lumini etc.) ţipător, viu. (cf. fr. violent, lat. violentus) violentă vb. I. tr. a săvirşi un act de violenţă; a constrînge â sili . a forţa. ( < fr. violenter)
 violenţă s.f. 1, însuşirea a ceea ce este violent; tărie, intensitate; vehemenţă, acuitate. 2. neslapinire de sine. O (în expr.) violenţe de limbaj — vorbe scăpate în focul unei porniri impulsive.
 3.  brutalitate, siluire fizică. 4. (jur.) orice constringere a liberei voinţe; încălcare a ordinii legale, (cf. fr. vio-lence, it. violenza, lat. violentia) violet adj. de culoarea violetei, a micşu-nelei; vioriu, mov; lila. //s.?i. cea de-a şaptea culoare a spectrului solar; culoarea violetă. (< fr. violet) violeta s.f. (bot.) micsunea, viorea, toporaş. ( < fr. violette) violină s.f. vioară. (< it. violino) violoncel s.n. instrument muzical cu coarde, de forma viorii, mult mai marc decît accasta si cu un timbru mai grav. (cf. fr. violoncelle, it. vi.oloncello) violoncelist s.m. şi /. muzicant care cîntă la violoncel, (cf. fr. violoncelliste, it. viol-loncellista) violonist s.m. şi f. muzicant care cîntă la vioară; viorist. (cf. fr. violoniste) viperîn adj. (rar) de viperă, privitor la viperă. ( < fr. vi peri n, cf. lat. viperinus) viplă s.f. aliaj inoxidabil de otel amestecat cu nichel şi crom, folosit mai ales în dentistică. ( < germ. Wiepla, nume comercial)
 vtrs.77. (mii.) corecţie care se introduce în calculele tragerilor artileriei navale, vira vb. I. 1. intr. (despre vehicule) a coti, a-şi schimba direcţia. • (mar.) a. ridica o greutate (de exemplu ancora). 2. tr. (cont.) a trece dintr-un cont, (debitor) în alt cont (creditor). 3. tr. (chim.: despre culori) a trece Ia altă culoare (sub acţiunea unui reactiv).
 •   (fot.) a schimba culoarea unui pozitiv fotografic cu ajutorul unui reactiv, ( < fr.rim*. it. virare)
 virâjs.n. 1. faptul de a vira; cotire, ocolire.
 •   porţiune de şosea în curbă, cu curbură foarte mică. 2.’ (chim.) schimbarea culorii unei substanţe; schimbarea culorii unui pozitiv fotografic. ( < fr. virage)
 virament s.n. (cont.) operaţie prin care o sumă de bani se trece dintr-un cont într-altul, fără a fi nevoie ca suma să fie vărsată în numerar, o cont de virament = cont deschis la o instituţie bancară, prin care se fac şi se primesc plăţi fără a se folosi bani în numerar, (cf. fr. virement, it. viramento) virare s.f. acţiunea de a vira; viraj.
 •   virament. ( < vira)
 virat adj. (despre sume de bani) trecut în alt cont. ( < vira) virgin adj. 1. fecioresc ; cast, neprihănit, curat. • (subst.. f.) fecioară. # (astr.) constelaţia Fecioarei. 2. (fig.: despre o regiune, un teren, o pădure.. etc.) neumblat, nestrăbătut; care nu a fost explorat, exploatat. (< virgină, cf. lat. virgo — fecioară)
 virginal adj. 1. de fecioară, fecioresc, virgin. 2. (fig.) candid, pur, curat. (<Iat. virginalis, cf. fr. virginal)
 625
VIR-VIT
 virginitate s.f. 1. feciorie, castitate. 2. (fig.) curăţenie morală,, nevinovăţie, (cf. lat. virgini tas, fr. virgini 16) virgulă s.f. 1. semn de punctuaţie care arată o pauză foarte scurtă în citire şi care separă diferitele părţi ale propoziţiei sau unele propoziţii în cadrul frazei. • (muz.) semn care arată cînd trebuie făcută respiraţia în timpul unei interpretări muzicale vocale. 2. (mat.) semn care separă partea întreagă a unui număr de partea sa fracţionară.
 ( < fr. virgule, cf. lat. virgula — yăr-guţă)
 viril adj. de bărbat, bărbătesc; (p. ext.) viguros, plin de vitalitate, (cf. fr. viril, lat. virilis < vir — bărbat) virilitâte s.f. bărbăţie: (p. ext.) energie, vigoare, (cf. fr. virilite, lat. virilitas) virdlă s.f. 1. inel mic de metal care strînge mînerul dc lemn al unui cuţit, al unei unelte etc., pentru a împiedica lemnul să crape. 2. (tehn.) cilindru format din foi de tablă nituite sau sudate, care intră în construcţia unei clădiri, a unui rezervor etc. ( < fr. viroie, cf. lat. viriola — mică brăţară) viroză s.f. (med.) nume generic dat bolilor provocate de virusuri. ( <fr. vi rose) virtual adj. care există ca posibilitate, fără a se produce în fapt. (cf. it. virtuale, fr. virtuel < lat. virtus — virtute) virtualitate s.f. însuşirea a ceea ce este virtual; posibilitate, (cf. fr. virtualite) virtuos* s.m. şi /. muzician, cîntăreţ care stăpîneşte perfect tehnica unui instrument muzical, diiul dovadă de o aptitudine deosebită şi de talent.
 ( < fr.. it. virtuose. cf. it.virtuoso — abil) virtuos2 adj. cu multe virtuţi; cinstit, curat, cast. • care are un talent excepţional, care posedă la perfecţie tehnica unei arte. ( < lat. virtuosus, cf. it. virtuoso, fr. vertueux) virtuozitate s.f. însuşirea de a fi virtuoşi; (p. ext.) măiestrie, abilitate, dexteritate. (cf. fr. virtuosite) virtute s.f. 1. calitate, forţă morală de a urmări consecvent idealul etic; perfecţiune morală. • castitate, curăţenie.
 •   înclinaţie specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acţiuni frumoase. 2. (în expr.) hi virtutea = pe baza, ca urmare a... (< lat. virtus, cf. fr. vertu, it. virtu)
 virulent adj. (med.) care are. putere toxică: care este în stare să producă boli: (despre boli) cauzat de un virus. + (fig.) distrugător, violent. (< fr. virulent, cf. lat. virulentus) virulenţă s.f. însuşirea a ceea ce este virulent; gradul de intensitate infec-ţioasă a unei boli. (cf. fr. virulence, lat. virulen ti a) virus .s.m. (med.) agent patogen invizibil cu microscopul obişnuit, care provoacă boli infecţioase la om. la animale şi la plante; (p. ext.) I.oxina acestui microb.
 •   (fig.) agent de contagiune morală. ( < fr., lat. virus)
 visceral adj. referitor la viscere, al viscerelor. (cf. fr. visceral) viscere s.n. pl. (anat.) organele care se găsesc în cavităţile toracică şi abdominală ale corpului; măruntaie, (cf. fr. viscere, lat. viscera) viscoză s.f. (text.) substanţă siropoasă obţinută din celuloză prin acţiunea unei soluţii de carbon, care serveşte la prepararea unor fire textile artificiale. ( < fr.* viscose) viscozimetru s.n. (fiz.) instrument de măsură pentru viscozitatea fluidelor.
 ( < fr. viscosimetre) viscozitate s.f. faptul de a fi vîscos; (concr.) materie viscoasă; (fiz.) rezistenţa la curgere a unui fluid datoiită frecării interioare, (cf. fr. viscosite) vist s.n. joc de cărţi care se joacă între trei sau patru persoane. (< fi., engl.
 'whist)
 vitacee s.f. pl. (bot.) familie de plante din care face parte viţa-de-vie. (< fr.
 vitacees)
 vital adj. 1. referitor la viaţă; de viaţă, al vieţii, necesar întreţinerii vieţii. 2. principal, esenţial, fundamental; indispensabil, (cf. fr. vital, lat. vi~ talis)
 vitalism .s.n. curent, idealist în biologie, care explică procesele de viaţă prin prezenţa in organismele vii a unei „forţe vitale" speciale, incognoscibile şi imateriale. (cf. fr. vitalisme) vitalist adj. privitor la vitalism // s.m. şi /. adept al vitalismului, (cf. fr. vita• liste)
 vitalitate s.f. putere de viaţă; vigoare, tărie. (cf. fr. vitali ti, lat. vitali tas) vitaliză vb. I. tr. (rar) a da viaţă, a reînvia. (< fr. vikiliser) vitamină s.f. (cl)im.) nume dat unor substanţe organice sau preparate pe cale sintetică, necesare organismului, care se găsesc 111 diferite alimente. (< fr. vitamine) vitelină s.f. substanţă albuminoidă care se găseşte în gălbenuşul de ou. (< fr. vi telline)
 vitelius s.n. (biol.) nume dat gălbenuşului de ou sau numai bănuţului, care prin dezvoltare devine embrion. (< fr.. lat. vitelius — germene la ou) viteză s.f. 1. rapiditate în deplasare; iuţeală. • (fiz.) variaţia unei mărimi fizice în unitatea de timp. 2. raportul dintre spaţiul parcurs de un mobil şi timpul folosit, pentru parcurgere.
 (< fr. vitesse) vitczonu'tru s.n. instrument folosit pentru măsurarea vitezei unui vehicul. (< viteză)
 viticol adi. referitor la cultura viţei-de-vie. • bogat în vii. (< fr. viticole) viticultor s.m. cultivator al viţei-de-vie; podgorean. (< fr. viticulteur, cf. lat. viti.fi — viţă. cu Hor — cultivator) viticultură s.f.'ramurăa agronomiei care se ocupă cu cultura viţei-dc-vie. ( < fr. viticulture)
 VIT-VIZ
 vitilîgo s.n. (med.) afecţiune a pielii, caractcrizată prin pete albe bine conturate. ( < fr. vitiligo) vitrâj s.n. (rar) perete de geam. • totalitatea geamurilor unui edificiu, ale unei uşi etc. • geamlîc, marchiză închisă cu geamuri. (< fr. vitrate) vitraliu *.n. fereastră mare cu mai multe despărţituri, mărginite de rame metalice, cu geamurile colorate sau pictate.
 ( < fr. vitrail) vitrifica vb. I. tr. (tehn.) a modifica structura unei substanţe prin încălzire la o temperatură înaltă, astfel îneît să devină compactă şi cu luciu sticlos. (< it. vitrificate, cf. lat. vitrum — sticlă, facere — a face) vitrifiere s.f. vitrificare. (cf. fr. vi tri fier) vitrină s.f. 1. parte a unei prăvălii, amenajată astfel îneît să se poată expune acolo mărfuri care să poată fi văzute din stradă. 2. dulăpior cu geamuri dc jur împrejur, în care se ţin diferite obiecte (cărţi, cristaluri, bibelouri etc.). (< fr. vitrine) vitri61 s.n. (chim.) acid sulfuric. (< fr. vitriol, cf. lat. t. vitriolum) vitriola vb. tr. I. (rar) a arde, a răni (cu vitriol). ( < fr. vitrioler) vitriolant adj. (rar) care arde, care usucă;
 arzător. (< vitriola) vitrtis adj. asemănător sticlei, ca sticla; sticlos. O (anat.) umoare vitroasă = lichid transparent care umple tot fundul globului ocular. (< fr. vitreux, cf. lat. vitrum — sticlă) vitrou s.n. (de obicei la pl.) vitraliu. ( < fr. (pl.) vitraux) vitulâr adj. (vet.; în expr.) febră vitulară = boală care se iveşte uneori la vaci, imediat după fătare. (< fr. vitulaire, cf. lat. vitulus — viţel) vivâcc1 adj. 1. vioi, ager, plin de viaţă. 2. (bot.; despre plante) care durează mai mulţi ani; peren. (< fr., it. vivace < lat. vivax) vivâcc2 adv. (muz.) repede, cu multă vioiciune. (< it. vivace) vivacitate s.f. 1. vioiciune. • (rar) violenţă, impulsivitate. 2. (fiz.) cantitatea de gaze degajată în unitatea de timp, de unitatea de volum de pulbere care arde la presiune normală, (cf. fr. viva-cite, lat. vivacitas) vivant adj. (rar) viu, animat. (< fr. vivant)
 vivat interj, (folosit ca aclamaţie sau ca urare) trăiască! (< lat. vivat) vivificâ vb. I. tr. a da viaţă, a însufleţi, a anima; a reînsufleţi. (< lat. vivifi-care, cf. fr. vivifier) vivipâr adj. (zool.; despre animale) care naşte pui vii. • (bot.; despre uncie plante) ale căror organe de înmulţire sînt înlocuite prin muguri, care se pot. detaşa de planla-mamă dînd naştere la plante noi. ( < fr. vi vi pare, cf. lat. vivi-parus < vivus — viu, părere — a naşte) vivisecţie s.f. (fi2iol.) disecţie, operaţie, experienţă făcută pe un animal viu,
                                                                                                    626
 în scopuri ştiinţifice. (< fr. vivisection, cf. lat. vivus — viUj şprţin — tSiore) viza1 vb. I. tr. a pune o viză (pe un paşaport, pe un permis etc.). ( < fr. viser) viza2 vb. I. tr. a prinde în cîmpul unui aparat optic un obiect sau un punct de pe un teren care trebuie observat; (p. extj a ochi. 2. (fiţi.) a avea în vedere, a se referi, a face aluzie la ceva; a urmări, a avea de scop. ( < fr. inser, cf. lat. visus — văzut.) vizăi s.m. semn sau menţiune făcută pe un act, pentru a indica faptul că a fost văzut, verificat sau rezolvat. (< fr. visa, cf. lat. visa — văzut) viză2 s.f. linie formată din prelungirea razei vizuale, printr-un aparat topografic, pînă la un anumit punct de pe teren; (p. ext.) linie trasată pe o planşetă şi care uneşte locul unde se află aparatul de observare cu punctul vizat. (< l'r. visee, cf. viser — a ochi) vizetă s.f. deschizătură mică (circulară) anume amenajată la o uşă pentru a permite cuiva să vadă ce se petrece înăuntru sau afară, vizibil adj. care se vede, se poate vedea.
 •    (fi').) vădit, clar. evident; incontestabil. (cf. fr. visible, lat. visibilis)
 vizibilitâte s.f. însuşirea de a fi vizibil.
 •    (fiz.) distanţa maximă pînă la care poate fi văzut cu ochiul liber un obiect în condiţii atmosferice date; (curent) starea de claritate a atmosferei, (cf. fr. visibilite, lat. visibilitas)
 vizieră s.f. 1. partea de dinainte a unui coif, care se putea lăsa in jos pentru a proteja faţa de lovituri; cozoroc. 2. vizetă. (< fr. visiere, cf. it. visiera) viziona vb. I. tr. a privi, a vedea un film, un spectacol. (< engl. vision) vizionar adj. 1. (despre oameni sau despre firea lor; adesea subst.) care este stăpînit de vise, de idealuri; care prevede şi prevesteşte evenimente viitoare. 2. fa?itastic, extravagant. ( < fr. vision-naire)
 vizită vb. I. tr. 1. a merge la cineva acasă. din politeţe sau din obligaţie, pentru a-1 vedea;’a face o vizită. • (despre medici) a face un examen medical unui pacient. 2. a examina o situaţie făcind o descindere la faţa locului; a inspecta. 3. a examina, a cerceta o regiune, un muzeu etc. prin deplasare la faţa locului. (< fr. visiter, it., lat. visitare)
 vizitator s.m. şi /. cel care face o vizită cuiva; cel care vizitează ceva. (cf. fr. visitateur, visiteur)
 vizită s.f. 1. faptul de a merge în casa cuiva, din politeţe sau din obligaţie, pentru a-1 vedea. 2. fiecare deplasare a medicului în casa unui bolnav pentru a-1 consulta sau în saloanele unui spital, pentru a examina bolnavii şi a cerceta starea sănălălii lor. (< fr. visile, it. visila) viziune s.f. 1. percepţie v izuală; (p. ext.) imagine, reprezentare. 2. mod de înţe-
627
 VIZ-VOL
 legere şi de interpretare a lucrurilor sau a ffinom^nplor; (p. ex!.) previziune, perspectivă. 3. vedenie, închipuire, halucinaţie, nălucire, (cf. fr. vision, it. visione, lat. visio) vizon s.m. animal sălbatic originar din America de Nord, asemănător cu vidra, care are o blană foarte preţioasă. ( < fr. vison, cf. it. visone) vlz6r s.n. (tehn.) dispozitiv adaptat la aparatele optice care permite prinderea în cîmpul aparatului a obiectului care trebuie observat. % (de obicei la pl.) ochelarii măştilor de gaze. ( < fr. viseur)
 vizuâl adj. care aparţine văzului, referitor la simţul văzului; de vedere, o memorie vizuală = memorie care reţine mai ales imaginile vizuale; rază vizuală ~ linie dreaptă imaginară careuneş-te ochiul observatorului cu obiectul observat, (cf. it. visuale, fr. visuel, lat. visus — vedere) voal s.n. 1. ţesătură fină şi transparentă; văl. ’ 2. (fot.) pată neagră slabă, produsă pe un material fotografic datorită developării prelungite, unui defect de fabricaţie etc. (< fr. voile) voala vb. T. 1. tr. a acoperi cu un voal; a ascunde, a umbri, a masca: (fig.) a înşela aparenţele. • refl. (despre voce) a-şi pierde sonoritatea şi limpezimea; â se estompa. 2. refl. (despre un material fotografic) a se înnegri uşor, a se strică datorită venirii în contact cu lumina, unei greşeli de fabricaţie sau folosirii unui revelator de calitate inferioară. (< voal, cf. fr. voiler)
 voaletă s.f. voal fin care se pune ca garnitură la pălăriile femeieşti sau se foloseşte pentru a acoperi faţa. (< fr. voilette, după voal)
 voalurâ s.f. 1. (mar.) ansamblul velelor unei nave. 2. (av.) curbura suprafeţei unei paraşute deschise; (p. ext.) pîn/.a paraşutei. (< fr. voilure) vocabuîur s.n. 1. (lingv.) totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. • totalitatea cuvintelor întrebuinţate de un scriitor, de un individ sau folosite într-un anumit domeniu de activitate. 2. dicţionar mic şi restrîns ca număr de cuvinte; glosar. (< fr. vocabulaire, cf. lat. vocabulum, cuvînt) vocabulă s.f. (liv.) cuvînt, vorbă. (< lat. vocabulum) vocal adj. referitor la voce, în legătură cu vocea, care produce vocea. • (despre muzică) care se cîntă cu vocea. ( < fr. vocal, cf. lat. .vocalis < vox — voce)
 vocală s.f. (gram.) sunet al vorbirii la a cărui articulare aerul din laringe iese liber, fără si intilnească nici un obstacol; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. (<it. vocale, lat. vocalis) vocălic adj. referitor la vocale, al vocalelor. (cf. it. vocalico, fr. vocalique)
 vocalîsm s.n. 1. (gram.) sistemul vocalic al unei limbi. 2. parte a foneticii istorice a unei limbi, care se ocupă cu studiul vocalelor, (cf. fr. vocalisme) vocaliza vb. I. 1. tr. (muz.) a face exerciţii de canto, fără cuvinte, cîntînd numai anumite vocale. 2. refl. (gram.; despre consoane) a trece de la valoarea de consoană la aceea de vocală; a deveni vocală, (cf. fr. vocaliser, it. vocaliz-zare)
 vocaliză s.f. (muz.) exerciţiu de canto constînd in executarea unei serii de note pe anumite vocale, fără articularea cuvintelor, (cf. fr. vocalise, it. vocalizzo) vocativ s.n. (gram.) caz al declinării care exprimă o chemare, o interpelare adresată cuiva. (cf. lat. [casus] voca-tivus, fr. vocatif) vocaţie s./. aptitudine, înclinare specială pentru o anumită artă, ştiinţă sau profesiune; predispoziţie, chemare, (cf. fr. vocation, lat. vocatio) vocifera vb. I. intr. a vorbi tare, a zbiera; a ţipa cu mînie. ( < fr. vociferer, cf. lat. vociferare)
 vociferant s.m. (rar) cel care vociferează ; scandalagiu, (cf. fr. vociferant) vodevil s.n. mică piesă de teatru comică, în al cărei text vorbit sînt intercalate cuplete cîntate. ( < fr. vaudeville, cf. [Theâtre du] Vaudeville, n.p.) vodevilist s.m. autor de vodeviluri. (< fr. vaxidevi lliste)
 vogă s./. (rar) interes deosebit şi momentan acordat de public unui personaj, unui lucru, unui obicei etc; modă. • faimă de care se bucură cineva. (< fr. vogue)
 voiaj s.n. călătorie. (< fr. voyage) voiaja vb. I. intr. a călători. (< fr. voyager)
 voiaj6r s.m. 1. călător. 2. reprezentant al unei firme particulare, care vizitează pe clienţi pentru a obţine comenzi de mărfuri; comis-voiajor. (< fr. voya-
 geur)
 volan s.n. I. garnitură făcută dintr-o fîşie de ţesătură uşoară sau de dantelă, adesea încreţită sau plisată, care se aplică ca podoabă pe rochii, la mîneci etc. II. (tehn.) 1. piesă din dispozitivul de direcţie al unui autovehicul cu ajutorul căreia se poate îndrepta vehiculul în direcţia voită. 2. piesă în formă de roată cii ajutorul căreia se pun în mişcare anumite maşini, se acţionează mecanisme etc. ( < fr. volant) volanţi s.m. (tehn.) 1. roată grea, de dimensiuni mari, servind la uniformizarea şi regularizarea mersului unei maşini. 2. (text.) piesă complexă din mecanismul unei maşini bătătoare, care printr-o învîrtire rapidă scarmănă bumbacul presat la valţul de alimentare. ( < fr. volant) volănts adj. (rar) care poate zbura; care se poate menţine în aer. • (spec.) care se poate mişca, deplasa după voie; mobil, desprins. O bibliotecă volantă =
 40*
VOL-VOL
 «28
 fond de cărţi aparţinînd unei biblioteci publice şi împrumutat. temporar unei instituţii. (< fr. volcuil, cf. voler — a zbura)
 volatil cuij. (chim.:      despre   substanţe)
 care se evaporează uşor. (< fr. volatil,
 • cf. lat. volatilis)
 volatilitate s.f. însuşirea de a fi volatil.
 (cf. fr. volatilit^) volatiliza vb. I. refl. a se evapora repede.
 •    (fi'j.) a dispărea complet, fără urmă. (< fr. volatiliser) volatilizâbil adj. volatil, (cf. fr. volatili-sable)
 v61eis.n. (sport) joc sportiv care are loc între două echipe de cîtc sase jucători pe un teren special amenajat şi care constă în aruncarea unei mingi numai cu mîinile peste o plasă întinsă sus la mijlocul terenului. (< engl. volleu-[b'd\\)) voleibalist s.m. şi /. jucător dc volei.
 (< volei-bal) volitiv adj. voliţional. (< fr. volitif) voliţionâl adj. referitor la voinţă; determinat de voinţă, (cf. fr. volitionnel) volt s.m. (fiz.) unitate de măsură a forţei electromotoare, a tensiunii electrice, precum şi a diferenţ ei de potenţial. (< fr. volt, cf. Volta, n. p.) voltdic adj. (fiz.) referitor la pilele electrice ale lui Volta. (< fr. voltaique) voltaj s.n. (fiz.) tensiune electrică măsurată în volţi. (fr. volta ge) voltamper s.m’. (fiz.) unitate de măsură a puterii electromagnetice aparente. (< fr. voltampere) volta mp ermetru s.n. (fiz.) instrument electric de măsură, care arată direct produsul dintre valorile efective ale tensiunii şi ale intensităţii unui curent electric. • instrument de măsură indicator, care poate fi folosit succesiv ca voltmetru şi ca ampermetru. (< fr. vo Hamperemetre)
 voltă s.f. 1. mişcare în formă de cerc (făcută mai ales de un călăreţ cu calul într-un manej). • (fio.) schimbare (bruscă) de atitudine. • mişcare făcută pentru a para o lovitură a adversarului, la scrimă, 2. (mar.) schimbare de direcţie a unei nave, astfel ca vin tul să treacă dintr-un bord în celălalt. (< it. volta, cf. fr. volte) volfcijă s.f. încălecare din fugă a calului, fără ajutorul scărilor; serie de exerciţii de supleţe executate pe un cal, cu sau fără scări. ( < fr. volţi;ie) voltijor s.m. cel care face vollije. • cal dresat pentru exerciţii de voltijă. (< fr. volţi geur) voltmetru s.n. (fiz.) instrument de măsură a diferenţei de potenţial electric dintre două puncte. (< fr. voltmetre, cf. fr. volt, — volt, gr. mefron — măsură) voltolizare s.f. (iad.) operaţie prin care unele uleiuri de uns sînt supuse acţiunii unor descărcări electrice de înaită frecvenţă şi de înaltă tensiune, pentru a le îmbunătăţi proprietăţile de ungere, (după fr. voltolisation)
 volubil adj. 1. care vorbeşte mult şi uşor, fluent, curgător; locvace; (despre manifestări ale oamenilor) prompt, spontan. 2. (bot., despre plante) care îşi poate înfăşură tulpina pe un arac, pe o sfoară etc. (cf. fr. volubile, lat. volubilis)
 volubilitate s.f. 1. uşurinţă de a vorbi mult şi uşor. • locvacitate. • spontaneitate, promptitudine. 2. (bot.) proprietate a unor plante de a-şi înfăşură tulpina în jurul unui arc, al unei sfori etc. (cf. fr. volubilite, lat. volubilitas) volum s.n. I. (ant.) manuscris antic al cărui capăt era legat de un beţişor în jurul căruia se înfăşură. • (astăzi) carte broşată sau legată; tom. II. 1. spaţiul ocupat de un corp. # (mat.) mărimea spaţiului unui corp, aflată cu ajutorul unei formule. 2. debitul (de apă) al unei fîntîni, al unui izvor, al unui fluviu etc. • cantitate de bunuri economice. 3. (muz.) forţă, amploare a sunetelor emise dc o voce sau produse de un instrument. (< fr., it. volume, cf. lat. volumen — rulou. carte) volumetric adj. referitor la determinarea volumelor, c (chim.) analiză volumetrică = analiză pentru determinarea volumului substanţelor care iau parte la o reacţie. (< fr. volumetrique) volumetric s.f. capitol al chimiei analitice, care se ocupă cu analizele volumetrice. (< fr. volumetric) voluminos adj. care are volum mare, care ocupă mulL loc în spaţiu; cuprinzător. • (despre persoane) corpolent, gras. • (despre, cărţii care are file multe; gros. (cf. fr. volumineux, it. voi amin oso)
 voluntar adj. 1. făcut de bunăvoie, nesilit de nimeni; liber consimţit.
 2.  care caută să-şi impună mereu voinţa; cu voinţă (fermă); încăpăţînat. îndărătnic. II ’ s.m. militar care participă la o campanie sau se înrolează in armată din proprie dorinţă, de bunăvoie, neobligat (înainte de a fi împlinit vîrsta necesară). (< lat. voluntarius, cf. fr. vo Ion tai re, it. volontario) voluntariat s.n. angajare în armată ca voluntar; durată a serviciului militar făcut ca voluntar, (cf. fr. volontariat) voluntarism .s.n. (fii.) curent idealist-subiectivist care neagă legile obiective ale naturii şi necesitatea lor în societate, atribuind voinţei personalităţii un rol hotărîtor în dezvoltarea socială, (cf. germ. Volunlarismus) voluntarist, adj. privitor la voluntarism (cf. fr. voluntariste) voluptate s.f. 1. plăcere a simţurilor, a trupului. 2. desfătare sufletească; in-cintare. satisfacţie, (cf. fr. volupte, lat. vo lup tas) voluptos adj. care inspiră sau produce voluptate, plin de voluptate; plăcut, (cf. fr. voluptueux, lat. voluptuosus) volută s.f. (arhit.) ornament în formă de spirală, folosit mai ales la capite-
 629
VOM-VUL
 lurile ionice. (< fr. volute, it. voluta, cf. lat. volutis — întors) vomă vb. T. tr. a vomita. (< fr. vomir, it. vbmere < lat. vomere — a vărsa) vomprs.n. (anat.) os turtit care desparte fosele nazale. ( < fr. vomer, cf. lat. vomer — fier de plug) vomică adj. f. (bot.; în expr.) nucă voinică = sămînţă unui arbore originar din zona tropicală foarte otrăvitoare, din care se extrage stricnina. (< fr. vomique)
 vomita vb. I. tr. a da afară pe gură mîn-carea ajunsă în stomac şi nedigerată bine; a vărsa, a voma. (cf. lat. vomitare, it. vomitare) vomitiv adj., s.n. (medicament) care provoacă vărsături. (< fr. vomitif) vorace adj. care mănîncă cu lăcomie, mîncăcios; lacom (< fr. it. vorace, cf. lai. vorax)
 voracitate s.f. lăcomie mare la mîncare.
 •    (fig.) cupiditate, lăcomie, (cf. fr. voraci ie, lat. voraci las) vorticolă s.f. (zool.) gen de infuzorii. ciliate care trăiesc în ape dulci sau sărate. ( < fr. vorticelle) vot s.n. exprimare a opiniei cetăţenilor unei ţări în legătură cu alegerea reprezentanţilor în organele de conducere; opinie exprimată dc membrii unei adunări constituite, în legătură cu o candidatură. cu o propunere sau cu o hotărîre ; adeziune dată în acest. scop. ( < fr. vote, cf. engl. vote < lat. votam — promisiune)
 vota vb. I. intr. a-şi exprima prin vot părerea asupra unei chestiuni. # tr. a alege pe cineva prin vot; a-şi da votul. ( < fr. voter) votiv adj. care are ca obiect o făgăduinţă, o promisiune; care s-a oferit divinităţii, spre a împlini o făgăduinţă solemnă. (cf. fr. volif, lat. votiuus < voturn
 —    promisiune.) vrie s.f. (av.) figură acrobatică în care avionul se roteşte ca un burghiu, cobo-rind pe verticală. (< fr. vriile) vulcan s.m. (geol.) ridicăt.ură muntoasă de formă conică avînd o deschizătură largă în centru, prin care pot ieşi la suprafaţă gaze. lavă, cenuşă etc. • (fig.) locul de unde poate porni o acţiune primejdioasă. ( < lat. vulcanus, cf. it. vulcan o, fr. volcan) vulcanic cidi. 1. format prin acţiunea vulcanilor. 2. (fig.) impetuos, nestă-pînit. năvalnic, (cf. it. vulcanico, fr. volcanique)
 vulcanîsm s.n. 1. totalitatea manifestărilor vulcanice (1.) 2. (fig.) însuşirea de a fi vulcanic (2); impetuozitate, (cf. fr. volcanisme) vuJcanit s.n. (petr.) rocă eruptivă de origine vulcanică. (< fr. volcanite) vulcanizâ vb. I. tr. (chim.) a transforma cauciucul brut, prin încălzire cu sulf, într-un produs foarte elastic; a repara, a lipi un obiect de cauciuc prin procedeul de mai sus. (< fr. vul-caniser)
 vulcanizator s.m. muncitor care lucrează la vulcanizarea cauciucului. (< vulca-niza)
 vulcanologîe s.f. ştiinţă care studiază vuld'anii şi manifestările lor. (< fr.
 vulcanologie)
 vulgar adj. 1. cunoscut de toată lumea; comun, obişnuit, curent, o (mat.) logaritm vulgar = logaritm a cărui bază este numărul 10; logaritm zecimal.
 2. ordinai, grosolan, trivial. 3. lipsit de bază ştiinţifică; neştiinţific. (< lat. vulgaris, cf. fr. vulgaire)
 vulgansms.7?. expresie vulgară; cugetare, idee vulgară, (cf. fr. vulgarisme) vulgaritate s.f. caracterul a tot ceea ce este vulgar; trivialitate, grosolănie. • (concr.; la pl.) expresie, faptă vulgară, (cf. fr. vulgari te. lat. vulgaritas) vulgariza vb. 1. 1. tr. (rar) a răspîndi, a difuza în marile mase (idei, cunoştinţe etc.); a populariza. 2. tr. a trata o chestiune în mod simplist, a banaliza.
 3. refl. (despre persoane) a deveni grosolan, vulgar. (< fr. vulgariser)
 vulgarizator s.m. şi /. 1. (rar) popularizator al unor idei, al unei ştiinţe etc. 2. persoană care denaturează ideile unei teorii, prin simplificare, (cf. fr. v ulgarisateur )
 vulgata s.f. versiune latină a bibliei, tradusă din limba ebraică de Sf. Iero-nim; carte caro conţine această versiune. (< lat. vulgata — versiune comună) vulnera vb. 1. :r. (rar) a răni, a vătăma.
 (< lat. vulneru.re) vulnerabil adi. care poate fi (uşoi) rănit.
 •    (fi:;.) uşor atacabil; slab.' O punct vulnerabil — parte slabă a cuiva: punct sensibil, punct, nevralgic, (cf. lat. vulnerabilis, fr. vulnerable) vulnerdr adj. de leac, bun penlru vindecat rănile, (cf. fr. vulneraire, lat. vulnera rius)
 vulvă s.f. (anat.) partea externă a organului genital feminin. (< fr. vulve, lat. vulia.)
w
 walhalla s.f. locaşul zeilor din mitologia germanică şi scandinavă. (< germ. Walhalla)
 warânt s.n. (ec.) reeipisă eliberată depunătorului de mărfuri într-un docr sau într-un antrepozi t, care se poate negocia ca o poliţă sau poate servi ca o garanţie pentru obţinerea unui împrumut. (< engl., fr. warrant) wăter-polo s.n. (sport) polo pe apă.
 (< engl.. fr. water-polo) water-balâst-s.n. (mar.) tanc de apă situat în fundul dublu al unei nave, con-tinînd lestul lichid al acesteia. (< fr., engl. water-ballast) watt s.m. unitate de măsură a puterii, egală cu pulerea pe care o dezvoltă in mod uniform o energie dc un joule pe secundă. (< fr. watt, cf. [J.] Watt, n.p.)
 wattni'ttru s.n. (fiz.) instrument de măsură a puterii electromagnetice dintr-un circuit electric. ( < fr. wattmb-.re, cf. fr. watt — watt., gr. metron — mi sură) watttfră s.f. (fiz.) unitate de măsură a energiei electrice, egală cu 3600 jouli. (după fr. wattheure) wattormetru s.n. (fiz.) contor pentru măsurarea în waţi a energiei electrice care trece printr-un circuit, (după fr. watt-heuremetre) weber s.m. (fiz.) unitate de măsură pentru fluxul de inducţie magnetică. (< fr. weber, cf. [W.E.] Weber, n.p.)
 wcstfallân s.n. col.) subdiviziunea mijlocie a carboniferului. (< fr. west-phalien)
 whisky s.n. (pron.: ni-schi) băutură alcoolică preparată prin distilarea cerealelor. mai ales a orzului, a ovăzului sau a secarei. ( < engl., fr. whisky, whiskey) whîtc-spirt s.n. (pron.: uait-spirV produs obţinut la distilarea petrolului brut; este întrebuinţat ca solvent în vopsitorie şi în industria lacurilor. (< engl. white-spirt) widia s.i. (chim.) carbură de tungsten foarte dură. folosită la armarea pieselor supuse uzurii, în special a tăişuriloi sculelor de aschiere a metalelor. (< germ. Wiedia, cf. wie Diamant — ca diamantul) wlllemît s.n. (min.) silicat natural de zinc, de culoare albă, verde sau cafenie. (< fr. wi Uimite) wolfram s.n. (chim.) metal dur folosit mai ales pentru fabricarea oţelurilor speciale; tungsten. (< germ., fr. Wolfram) wolframic adj. de wolfram, al wolframului. (< wolfram) wolframit s.n. minereu din care se extrage wolframul. (< fr. wolframite, germ. Wo Iframit) wulîenit s.n. minereu de plumb şi de molibden. (< fr. wulfenite, germ Wulfcmt)
 wurtzit s.n. (min.) sulfură naturală de zinc.
X
 xantîpă s.f. (rar) femeie rea, cicălitoarc (prin aluzie la Xantipa, soţia lui So-crate). (< Xantipa, n.p.) xantofilă s.f. (bot.) substanţă galbenă care se găseşte în plante alături de clorofilă şi care colorează toamna frunzele în galben-roşcat. (< fr. xantho-phille, cf. gr. xanthos — galben, phyl-lon — frunză) xantopsîe s.f. (med.) tulburare a vederii care face ca bolnavului să-i apară toate lucrurile într-o culoare galbenă. ( < fr. xanthopsie, cf. gr. xanthos — galben, o psis — vedere) xenofil adj., s.m. şi /. (cel) care iubeşte numai pe străini sau ceea ce este străin. (< fr. xenophile, cf. gr. xenos — străin, phylos — amic) xenofitie s.f. dragoste, ataşament faţă de tot ceea ce este străin. (< fr. xeno-philie)
 xenofob adj., s.m. şi /. (cel), care urăşte persoanele sau popoarele de altă naţionalitate; cel care este duşman a tot ceea ce este străin. (< fr. xenophobe, cf. gr. xenos — străin, phobos — frică) xenofobie s.f. ura faţă de străini şi fată de tot ceea ce este străin. (< fr. xeno-phobie)
 xcnomorfîe s.f. (min.) proprietate a unui mineral de a se prezenta şi sub altă formă decît cea obişnuită. (< fr. xenomorphie) xen6n s.n. (chim.) gaz incolor şi inodor din grupul gazelor nobile. ( < fr. xenon) xeres s.n. vin de calitate superioară, originar din Spania. (< fr., sp. xeres < Xeres, n.p.) xerodermie s.f. (med.) boală congenitală caracterizată prin uscarea şi descua-marea continuă a pielii. ( < fr. xiroder-mie. cf. gr. xeros — sec) xerofâg adj. care se hrăneşte cu alimente uscate. ( < fr. xerophage, cf. gr. xeros — sec, phagein — a mînca) xerofagies./. (med.) regim de alimentaţie vegetariană care are la bază alimente seci. ( < fr. xerophagie, cf. gr. xeros — sec. phagein — a mînca) xerofil adj. (bot.; despre unele plante) care creşte în locuri lipsite de umiditate. (< fr. xerophile, cf. gr. xeros — sec, philos — amic) xerofites./. pl. (bot.) plante care trăiesc într-un mediu uscat, neavînd nevoie de prea multă umiditate a solului.
 xeroftalmie s.f. (med.) afecţiune a corneei, caracterizată prin ’ uscarea şi atrofierea acesteia. (< fr. xerophtal-mie. cf. gr. .veros — sec, ophtalmos — ochi)
 xerografîe s.f. procedeu dc tipar la care se foloseşte o pulbere încărcată cu electricitate statică. (< germ. Xero-graphie)
 xifîe s.f. (zool.) animal cetaceu. (cf. fr.
 xiphias, gr. xiphos — sabie) xifoid adj. n. (anal.; în expr.) apendice xifoid — extremitatea inferioară a sternului. (< fr. xiphoide, cf. gr. xiphos
 —   sabie, eidos — aspect) xilen s.n. (chim.) hidrocarbură lichidă care se găseşte in gudronul dc huilă. (<fr. xylene, cf. gr. xylon — lemn) xilof&g adj. (zool.; despre insecte) care sapă galerii în lemn şi care se hrăneşte cu lemn; a cărei larvă sapă galerii în lemn. ( < fr. xylophage. cf. gr. xylon — lemn, phagein — a mînca) xilofon s.n. instrument muzical de percuţie format din lamele de lemn diferite ca dimensiuni si esenţă, care se lovesc cu două baghete de lemn. ( < fr. xylophone. cf. gr. xylon — lemn, pho-ne — sunet) xilogrâf s.m. gravor în lemn. (< fr. xylographe, cf. gr. xylon — lemn, graphein — a scrie) xilograf ic adj. privitor la xilografie; obţinut. prin xiiografie. ( < fr. xilographiquc) xilografie s.f. 1. arta de a grava în lemn; gravură în lemn. 2. (poligr.) procedeu de imprimare cu tipare săpate în lemn.
 •   clişeu gravat în lemn. (< fr. xylo-graphie)
 xilogravură s.f. xilografie. (< fr. xylo-gravure)
 xiloid adj. (despre un material) care este de natură lemnoasă sau prezintă o structură asemănătoare cu aceea a lemnului. (< fr. xyloide) xilolatrie s.f. cult al zeilor de lemn. ( < fr. xylolatrie, cf. gr. xylon — lemn , latreia — cult) xiloîît s.n. (constr.) pardoseală turnată dintr-un amestec de rumeguş de lemn şi clorură de magneziu, colorat cu pigmenţi minerali, (nume comercial) xist s.n. (ant.) galerie pentru exerciţii fizice, unde se antrenau iarna atleţii în Grecia antică. (< lat. xystum, gr. xystos)
Y
 yankeu s.m. poreclă dală (în ironie) locuitorilor Statelor Unite ale Americii. (< engl. yankee) yen s.m. unitatea monetară japoneză.
 (< fr., jap. yen) ylang-yldnar s.n. (bot.) plantă aromatică originară din insulele Filipine. • par-
 fumul care se extrage din această plantă. (< fr. ylang-ylang) ytorbiu s.n. (chim.) element din familia pămînturilor rare. ( < fr. ytterbium, cf. Ytterby, n.p.) ytriu s.n. (chim.) clement din familia p'imînturilor rare. ( < fr. yllrium)
z
 zaharides./. pl. (chim.) nume generic dat hidraţilor de carbon, (cf. fr. saccharide) zaliaritlcă i.b. I. tr. (citim.) a transforma în zahăr substanţele care conţin amidon, cu ajutorul fermenţilor sau prin tratarea cu anumiţi acizi minerali, (cf. fr. saccharif ier )
 zahariinetrie s.f. (chim.) metodă dc determinare a concentraţiei soluţiilor de zahăr cu ajutorul zaharimctrului. ( < fr. saccharimelrie) zaharimetru s.n. (fiz.) polarimetru folosit pentru determinarea concentraţioi soluţiilor de zahăr. (cf. fr. sacchâri-metre, lat. saccharum — zahăr, gr. metron — măsură) zaharină s.f. (chim.) produs sintetic, cristalizat, alb la culoare, foarte solubil în apă şi cu o putere de îndulcire mult mai mare decît a zahărului, dar fără nici o valoare nutritivă, (cf. fr. saccharine)
 zaharoîd adj. care are aspectul zahărului.
 (cf. fr. saccharoide) zaharometrus.?i. (fiz.) areometru folosit pentru determinarea concentraţiei soluţiilor de zahăr, prin măsurarea densităţii lor. (cf. fr. saccharometre) zaharoză s.f. (chim.) substanţă cristalizată albă, dulce, care se extrage mai ales din trestia de zahăr şi din sfeclă; (nume ştiinţific pentru) zahăr, (cf. fr. saccharose, lat., gr. saccharu — zahăr)
 zbir s.m. (în trecut) agent de politie; (p. ext.) reprezentant al forţei publice brutal şi rău. (< fr. sbire, it. sbirro) zebrât adj. dungat, vărgat ca zebra. (cf. fr. zebre)
 zebră s.f. (zool.) mamifer sălbatic înrudit cu calul, avînd trupul acoperit cu păr gălbui, vărgat cu dungi negre sau brune. ( < fr. zebre, cf. afr. zebra) zebu s.m,. (zool.) mamifer rumegător din ţările tropicale, asemănător cu boul, caracterizat printr-o cocoaşă de grăsime pe greabăn. ( < fr. zebu, cf. hind. zebu) zefiri s.m. vînt de apus, călduţ, care suflă primăvara; (p. ext.) vînt cald, plăcut; adiere, (cf. fr. zephire, lat. zephyrus, gr. zephyros) zefir2 s.n. ţesătură uşoară de bumbac întrebuinţată la confecţionarea cămăşilor, a bluzelor etc. (< fr. zephyr, cf. lat. zephyrus, gr. zephyros) zeles./. (rar) zeiţă. (< zeu, cf. lat. dea) zeinăs.f. (chim.) proteină care se găseşte în boabele de porumb. (< fr. zeine)
  zeitâte s.f. divinitate păgînă; zeu, zeiţă.
  ( < zeu, după divinitate) zel s.n. rîvnă, ardoare, sîrguinţă. o (expr.) exces de zel — sîrguinţă exagerată. ( < fr. zele, lat. zelus) zelos adj. plin de rîvnă, de zel. (< zel) zenană s.f. ţesătură cu urzeală de mătase şi bătătură de bumbac, pc o parte lucioasă şi pe cealaltă pluşată. ( < fr. zenana) zend-avesta s.f. cartea sfîntă a vechilor perşi care cuprinde învăţăturile lui Zoroast.ru, scrise in limba zendă. ( < fr. zend-acesta) zendă s.f. limba vechilor perşi, în care sini scrise învăţăturile lui Zoroastru. ( < fr. zende) zenit s.n. (astr.) punctul cel mai înalt
  • de pe bolta cerească, situat pe verticală deasupra locului de observaţie. ( < fr. zenith, cf. ar. senit emis — calea de deasupra capului) zenităl adj. privitor la zenit. (< fr. zenithal)
  zeolît s.m. (min.) nume generic al unor silicaţi naturali hidratali. (< fr. zeoli-the, zeolite < gr. zeia — a fierbe, lithos
  — piatră)
  zeonifer s.n. funicular aerian cu cablu, folosit pentru transportul oamenilor şi al mărfurilor.
  zepelin s.n. balon dirijabil de mari dimensiuni, cu înveliş rigid de metal şi cu numeroase compartimente umplute cu hidrogen. (< germ. Zeppelin, cf. Zeppelin. n.p.) zero .1. (mat.) număr situat în sistemul numeraţiei înainte de unu. • semn cifric care pus la dreapta unei cifre îi măreşte valoarea de zece ori. 2. (fig.) om de nimic; nulitate. 3. valoarea unei mărimi la carc se începe măsurarea acelei mărimi. O zero absolut
  — cea mai joasă temperatură teoretic posibilă ( — 273 grade). ( < fr. zero, it. ztro < ar. zero — nimic)
  zerovalent adj. (chim.; despre elemente) care nu se poate combina cu nici un element.
  zibelină s.f. 1. (zool.) animal carnivor asemănător jderului, cu blana foarte frumoasă, care trăieşte în Asia şi Africa; samur. 2. ţesătură care are aspectul blănii de zibelină (1.), făcută din lină de calitate bună, cu firul foarte puţin răsucit. (< fr. zibeline) zibetă s.f. mamifer carnivor cu părul cenuşiu pătat cu negru, care trăieşte în Africa. (< fr. zibeih)
 ZIG-ZOO
 zigomatic adj. referitor la zigomă, al zigomei. (< fr. zygomatique) zig6mâ s.f. (anat.) prelungire a osului temporal. (< fi*., gr. zyyumu) zigospor s.m. (bot.) zigot. (< fr. zygos-pore)
 zigfit s.m. (bot.) celulă-ou fecundată, rezultata din unirea a doi gamcţi. (< fr. zij'jote)
 zigzdg s.n. şir dc linii care formează alternativ între ele unghiuri ieşinde ori intrînde; linie frinlă O în zigzag
 —    în linie frîntă. (< fr. zigzag) zigzagat adj. în formă de zigzag. (< zigzag, după fr. zigzagul) zimâzăs./. (chim.) enzimă care se găseşte în drojdia de bere şi care transformă zahărul în alcool şi îh bioxid de carbon.
 (< fr. zymase) ziinogHn adj. (biol.; despre bacterii) care produce fermentaţie. ( < fr. zymo-gene, cf. gr. zyme — ferment, german — a produce) zimologfe s.f. ştiinţă care se ocupă cu studiul fermentaţiilor. ( < fr. zymologie, cf. gr. zyme — ferment, logos — studiu) zinc s.vi. (chim.) metal alb-albăstrui care se întrebuinţează sub formă de tablă în aliaje, pentru protecţia superficială a oţelurilor etc. (< fr. zinc, cf. germ. Zinh)
 zinca vb. I. tr. (metal.) a acoperi un metal, un obiect etc. cu un strat (subţire) de zinc. (cf. fr. zinquer) ziiicît s.n. (min.) oxid natural de zinc. zincograf s.m. muncitor calificat care execută clişee în zinc, (< fr. zincographe) zincografiâ ub. I. tr. a reproduce imagini, desene etc. cu ajutorul zincografiei. (< fr. zincographier) zincografic adj. care se întrebuinţează în zincografie, de zincografie. (< fr. zincographique) zincografie s.f. (poligr.) tehnica obţinerii clişeelor metalice folosite în imprimerie. • atelier în care se execută asemenea clişee. (< fr. zincographie, cf. fr. zinc — zinc., gr. graphein — a scrie)
 zincogravură s.f. tehnica preparării clişeelor de zinc pentru imprimare, prin gravarea lor manuală sau mecanizată. ( < fr. zincogracure) zircon s.n. (min.) piatră preţioasă compusă dintr-un silicat de zirconiu natural. ( < fr. zircon) zirconiu s.n. (chim.) metal de culoare cenuşie. întîlnit rar în natură, intermediar între aluminiu şi siliciu. (< fr. zirconium)
 z6na s.f. (med.; în expr.) Zona Zoster = boală infecţioasă caracterizată prin erupţii pe traiectul nervilor senzoriali. (< fr. zona, cf. gr. zone — centură) zonâl adj. referitor la o zonă, de zonă; care corespunde unei zone. (cf. fr. zonal)
 zonâre s.f. împărţire în zone. (< zonă) z&nă s.f. 1. (geogr.) fiecare dintre cele cinci mari diviziuni ale globului teres-
                                                                                      634
 tru, deliminate de cercurile polare şi de tropice. • (astr.) fiecare dintre părţile cerului care corespund zonelor terestre. 2. porţiune delimitată dintr-un tot pe baza unor caracteristici distinctive sau a unei împrejurări speciale. • (sili .) suprafaţă denumită convenţional după o plantă-tip. • (mii.) spaţiu de operaţii militare. • întindere delimitată din punct de vedere administrativ şi economic-financiar; sector. • (tehn.) denumire a unor părţi din furnal. • întindere, extensiune a ceva. 3. (mat.) porţiune din suprafaţa unei sfere cuprinsă între două planuri paralele. 4. bandă de frecvenţă în care oscilaţiile au anumite caractere comune. (< fr. zone, it.. lat. zona. gr. zone) zonifienre s.f. zonare. (< zonă) zoochimie s.f. disciplină care studiază compoziţia chimică a corpului animalelor şi procesele chimice care se petrec in el. ( < fr. zoochimie, cf. gr. zoon — animal, chemia) zooeeonomic s.f. disciplină care studiază aplicarea principiilordeeconomie rurală la creşterea animalelor, (cf. fr. zoodeonomie) zoofit s.n. (zool.) denumire dală unor animale inferioare a căror formă aminteşte pe aceea a plantelor; (la pl.) încrengătură din care fac parte aceste animale. ( < fr. zoophyte, cf. gr. zoon — animal, phyton — plantă) zoogeografîc s.f. ramură a geografiei care studiază repartiţia speciilor animale şi vegetale pe suprafaţa pămîntului. (< fr. zoogeographie, cf. gr. zoon — animal, gţographia — geografie) zoografie s.f. 1. (ant.) pictura animalelor 2. parte a zoologiei care se ocupă cu descrierea diferitelor specii de animale.. ( < fr. zoographie, cf. gr. zoon — animal, graphein — a scrie) zoolatrfc s./, religie bazată pe cultul animalelor, (cf. fr. zoolâtrie, gr. zdon — animaL laireia — cult) zoolâtru adj. s.m. şi /. (cel) care se închină la animale. ( < fr. zoolătre) zoolfts.?n. (pal.) parte fosilă sau pietrificată a unui animal. (< fr. zoolithe, cf. gr. zoon — animal, liihos — piatră^ zoolog s.m. specialist tn zoologie. (< fr. zoologue)
 zoologic adj. 1. referitor Ia zoologie, de zoologie. O muzeu zoologic = muzeu unde sînt expuse animale reconstituite sau împăiate etc. 2. care reprezintă condiţiile de viaţă proprii animalelor.
 ( < fr. zoologique) zoologie s.f. ştiinţă care studiază animalele sub aspectul conformaţiei, structurii vieţii şi originii lor. (< fr. zoologie,
 cf. gr. ’zoon — animal, logos — vorbire)
 zoomorf adj. zoomorfic, (cf. gr. zoon — animaL morphe — formă) zoomârfic adj. 1. referitor la zoomorf ie.
 2.  (arte) care reprezintă în mod plastic animale. ( < fr. zoomorphique)
 635
 zoomorfîe s.f. parte a zoologiei care studiază conformaţia animalelor. (< fr. zoomorphie, cf. gr. zdon — animal, morphe — formă) zoomorîîsm s.n. credinţă religioasă care admite metamorfozarea oamenilor în animale. • cult primitiv care are la bază adorarea unor animale ca divinităţi. (cf. fr. zoomorphisme) zoonomîe s.f. totalitatea legilor după care se desfăşoară viaţa animală, (cf. fr. zoonomie, gr. zdon — animal, nomos — lege)
 zoosp6r s.m. (bot.; de obicei la pl.) spor al unor alge si ciuperci care are cili vibratili. ( < fr. zoospore, cf. gr. zdon — animal, spora — grăunte) zoosporânşe s.m. (bot.) sporange cu zoospori. ( < fr. zoosporanje) zootehnie adj. referitor la zootehnie, de zootehnie, (cf. fr. zootcchnique) zootehniciâns.m. şi/, specialist în zootehnie. (cf. fr. zootehnicieh) zootehnie s.f. ştiinţă care studiază creşterea, îmbunătăţirea speciilor şi exploatarea animalelor domestice. (< fr. zootechnie, cf. gr_ zâon— animal, technc
 —  artă)
 zootehnist ndj., s.m. şi f. zootehnician.
                                                                                 ZOO-ZVE
 zooterapfc s.f. ştiinţă care studiază metodele de a vindeca bolile animalelor. ( < fr. zoothărapie, cf. gr. zâon—animal, therapeia — îngrijire) zootomîe s.f. ştiinţă care studiază structura corpului animalelor; anatomie animală, (cf. gr. zdon — animal, tome
 —  tăiere)
 zuâv s.m. militar francez dintr-un corp de infanterie colonială. (< fr. zouave) zubatovîsm s.n. încercarea guvernului ţarist de a abate pe muncitori de la lupta revoluţionară prin crearea unor false organizaţii muncitoreşti legale, sub tutela jandarmilor şi a poliţiei. (< Zubatov, n.p.) zvasticăs.f. cruce cu braţe egale şi îndoite la capăt în unghi drept, care reprezintă un simbol religios la unele popoare orientale. • emblemă politică de această formă, folosită de nazişti. (< fr. svasliha, cf. hind. zvostike) zvelt, adj. 1. mlădiu, subţire (în talie); suplu, graţios. 2. care se înalţă graţios, cu linii suple. • (fig.; despre zborul păsărilor) vioi, sprinten elegant, (cf. it. svelto, fr. svelte) zvclteţ© s.f. faptul de a fi zvelt. (cf. it. scellezm. fr. sceltesse)
              ERATĂ
 pagina coloana
vîndul
in loc do:
se va citi:
18  2   20 de sus s.n.             s.f.               
19  1   19 de sus absenteiste      absenteiste        
20  2   14 de jos accelerer        accelerer          
24  1   35 de sus actinotherapie   actinotherapie     
26  1   24 de sus adenite          adenite            
27  o   25 de sus ano ta t io      annotatio          
29  'Z 3't de sus aero ne f        aeronef            
35  1   16 de jos ine trie         metrie             
35  2  15 dc jos  alcoolmetrie     alcoolmetrie       
36  1    3 de sus aleatoire        aleatoire          
36  1   15 de sus alleguer         alleguer           
36  1   20 de sus allegoricjue     allegorique        
36  1   36 de sus c illegre        allegro            
36  2   32 de jos alphabetiser     alphabetiser       
36  2   19 de jos algebrique       algebrique         
37  1    7 de jos aliena tion      alienation         
43  2   20 de jos am per a ge      amperage           
45  1   18 de sus anachoretlque    anaehoretique      
47  2   34 de sus annelides        annelides          
49  2   25 de jos anophelogene     anophelogene       
49  o   28 de jos phele            phele              
50  2   14 de sus diluviun         • diluvium         
50  2   27 de jos antehridie       antheridie         
51  5    5 de jos antieftrese      autichrese         
58  o   26 de sus appret           appret             
60  2   24 de jos cf. it.          cf. ir.            
70  1   19 de sus attenver         attenuer           
81  2   17 de sus balneoclimatique ba Ineocli matique 
93  o   26 de jos blasser          blaser             
116 2   27 de sus cartesianisme    cartesianisme      
pagina coloana  rîndul   în loc de:     se va citi:    
118       o    12 de sus calachrese     catachrese     
143       1    16 de jos comperage      comperage      
168       1     8 de sus coti Hon       cotillon       
190       1    12 de jos denicotiniser  denicotiniser  
213       1    27 de sus dominican      dominicain     
231       2     6 de sus epicene        epicene        
248       2    12 de jos parlamentaire  parlementaire  
295       2    30 de jos hematimetre    hematimetre    
297       1    17 de sus aiul,          altul          
319       2     5 de jos infidele       infidele       
354       1    18 de sus lisidre        lisiere        
449       o    16 de jos pithecanlhrope piihâcanthrope 
457       1    10 de jos polyedre       polyedre       
525       2    11 de jos sclerometre    sclerometre    
       Redactor resp. de carte : C. Burghelea Tehnoredactor : M. Damian
Dat la cules : 11.05.1961. Bun de tipar : 07.08.1961. Tiraj 15.000+145 exemplare. Hîrtie semivelină de 65 glm2. Format : 54X84/16. Coli editoriale 86,20. Coli de tipar : 40. A. : 05/1961. Pentru bibliotecile mari indicele de clasificare : 4R—3. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare : 4.
 Tiparul executat sub comanda nr. 10.712 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii, Piaţa Scînteii 1, Bucureşti — R.P.R.
      In editura ŞTIINŢIFICĂ AU MAI APĂRUT:
Leon Leviţchi         —  Dicţionar romîn-englez
Colectiv              —  Dicţionar francez-romîn
Colectiv              —  Dicţionar de buzunar francez-romîn
Colectiv              —  Dicţionar de buzunar romîn-francez
Şerban Andronescu — Dicţionar de buzunar englez-romîn Şerban Andronescu — Dicţionar de buzunar romîn-englez
                  VOR APĂREA:
Colectiv             — Dicţionar de buzunar german-romîn
Colectiv             — Dicţionar de buzunar romîn-german
Colectiv             — Dicţionar maghiar-romîn
Colectiv             — Dicţionar italian-romîn
Colectiv             — Dicţionar bulgar-romîn