DICŢIONARUL LIMBII ROMÂNE ISBN: 973-27-0451-9 972-27-0165-X DICŢIONARUL LIMBII ROMANE SE ELABOREAZĂ DE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ DIN BUCUREŞTI, DE INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ „SEXTIL PUŞCARIU“ DIN CLUJ-NAPOCA Şl” DE INSTITUTUL DE FILOLOGIE ROMÂNĂ „ALEXANDRU PHILIPPIDE“ DIN IAŞI A C A D E Μ I A R OMÂNĂ DICŢIONARUL LIMBII ROMANE (DLR) SERIE NOUĂ TOMUL ΧΠ PARTEA 1 LITERA T 1994 EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE R 7 6 1 0 0, Bucureşti, Calea 13 Septembrie nr. 13 Serie nouă întemeiată de : TORGU IORDAN Membru al Academiei Române alexandru graur Membru al Academiei Române ION COTEANU Membru al Academiei Române Redactor responsabil : ION COTEANU Membru al Academiei Române Tomul al XII-lea, partea 1, a fost elaborat în cadrul Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu" din Cluj-Napoca, de următorul colectiv : Redactori : Ileana CÂMPEAN Alexandru INDREA Ioana ANGHEL Elena COMŞULEA DOCTOR ÎN FILOLOGIE Felicia ŞERB AN DOCTOR'ÎN FILOLOGII? Elena COMŞULEA DOCTOR ÎN FILOLOGIE Rodica MARIAN Rodica MARIAN Angela MIRA Redactare parţială : Revizie : Valentina ŞERBAN Sabina TEIUŞ DOCTOR ÎN FILOLOGIE Emilia TODORAN Angela MIRA Valentina ŞERBAN Emilia TODORAN Revizie finală : Ioana ANGHEL Vasile BREBAN Felicia SERBAN COORDONATOR DOCTOR IN FILOLOGIE Sabina TEIUŞ DOCTOR ÎN FILOLOGIE Au fost consultaţi pentru etimologiile din acest tom: Vasile ARVINTE, doctor în filologie, profesor, Universitatea ,,ΑΙ. I. Cuza“ din Iaşi ; Grigore BRÂNCUŞ, doctor în filologie, profesor, Universitatea din Bucureşti ; Vladimir DRIMBA, doctor în filologie, profesor, Universitatea din Bucureşti ; Theodor HRISTEA, doctor în filologie, profesor, Universitatea din Bucureşti ; Gheorghe MIHĂILĂ, doctor docent, profesor, Universitatea din Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române; MURÂDIN Lâszlo, cercetător ştiinţific principal, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu“ din Cluj-Napoca ; Nicolae URSU, doctor în filologie, cercetător ştiinţific principal, Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide" din Iaşi ; Lucia WALD, doctor în filologie, profesor, Universitatea din Bucureşti. Revizia materialului din Atlasul lingvistic român I şi II : Doina GRECU Ion MĂRII Operaţii tehnice : Mariana ISTRATE Victoria MOLDOVAN DOCTOR ÎN FILOLOGIE Colaborare la unele operaţii tehnice : Dana BUCERZAN Alexandra DANCIU Redactori responsabili ai tomului al XII-lea (partea 1) : IOANA ANGHEL VASILE BREBAN FELICIA ŞERBAN .•DOCTOR ÎN FILOLOGIE T1 TACĂ1 Ţ» s. m. invar. A douăzeci şi treia (iar, după rein-troducefea literelor â şi q, a douăzeci şi cincea) literă a alfabetului limbii române şi sunetul corespunzător (consoană semioclusivă dentală surdă). Ţ* interj. X. (Adesea repetat) Exclamaţie care exprimă diverse stări emotive : a) mirare, uimire, surprindere. V. a! ei! hei! i! ol p h i ! Am avut alta mai frumoasă, pentru ţigări, da' mi-a furat-o. . . — Ţa-ţa-ţa! Auzi, domnule! ? BACALBAŞA, S. a. i, 95, cf. DR. IV, 886. Toţi (cu mirare). Ei?..: Taaci! Ian cată !. . . Ţ-ţ-ţ-ţ ! MIRONESCU, S. 337. Sînteţi gata ? . . . Ţî-ţî-ţî ! . . . Mare minune ! se miră Sofron. C. PETRESCU, î. I, 92. Oamenii se minunau : — Ţ-ţ-ţ ! SADOVEANU, O. III, 60. Doamna ... se mira ţuguin-du-şi buzele : — Ţ ! ţ ! ţ ! ce limbă păsărească e asta ? id. ib. XV, 321. Este chestie de ore. — Ţţ, ţţ, ţţ ! făcea din buze Gaittany cu o falsitate evidentă. CĂLINESCU, B. I. 657, cf. DL, DM. ,,Frumoasă-i ?" . .. ,,Ca soarele /“ ... ,,T{ţ-ţţţ !" se minunează ea. v. ROM. octombrie 1964, 5, cf. dex ; b) nemulţumire, neplăcere ; dezaprobare. V. a! o! of! Avocatul (plictisit) — Ţţ !.. . Ce-are a face acuma politica ? CARAGIALE, O. II, 82. Ţ-ţ-ţ ! Mi-am stricat eu singur rostul cărăuşiei ! MIRONKtiCU, S. 110. Tţ, tţ, tţ, tţ, tţ, ai inci ori te mă-nîncă spinarea? BRÄESCU, A. 61. Petreceri, beţii, zeie-feturi ! ... Tţ ! dar ii lipsea turcului ceva. c. GANE, TR. v. 213. Ţ ! nu aşa, nevastă, se amestecă, nemulţumit, domnu Toma. SADOVEANU, o. x, 634. Ţ! Asta nu-mi place. id. ib. XI, 266 ; c) (rar) bucurie, plăcere, mulţumire, satisfacţie. V. al ah! ol vai!Ţ, minunat ! ALR II 3 257/219. 2. (Popular) Exclamaţie folosită pentru a exprima o negare. Dar ce-am spus eu ai ascultat ? — Ţ ! SADOVEANU, O. XIV, 590. E măritată ? — ŢI — A-tunci cine-i acel Gogu ? id. ib. XV, 105, cf. AI,R ii 4 426/928, ALR ii/836, 876. Ţ ! nu vrea fata, nu vrea ifata. T. di al. m. I, 442. Ai găsit vaca, mă.? Celălalt dădu uşor din cap şi zise : — Ţî ! snoava, iii, 350. — Scris şi : tţ, ţî, ţa. — Formaţie pe baza unui sunet reflex. ŢA* interj. (Pronunţat şi cu ,,a" prelungit ; adesea repetat sau în combinaţie cu alte interjecţii) Strigăt cu care se cheamă, se alungă sau se mînă caprele şi Oile. Mă aplec pe vine-n jos : ,,Ţa-ţa !", şi chem căpriţa cu mina, parcă aş vrea să-i dau tărîfe. CARAGIALE, O. i, 144, cf. BARCIANU. Căprarul îşi îndeamnă capra, îi cîntă domol: Ţa-ţa-ţa! căpriţă, ţa! SADOVEANU, O. iv,· 46. Brezaia pereche n-are ■ ■ . Ţa, ţa, ţa şi he, he, he. CĂLINESCU, O. IX, 417, cf. DL, DM, DEX, H XII 26. Ţa, ţa, fa oile şi caprele mele, că. . . eu tot mi-oi face din voi brînză şi caş. COM. SAT. rv, 59. Tot îndemna caprele zicînd : ... Ţa, la munte, să facem brînză de frunte, ib., cf. COMAN, GL. Ţa! rîie ! cv 1949, nr. 9, 33. Brr, oaie! Ţa, oaie! CHEST. V 77/79, cf. 77/4, 9, 23, 24, ALR SN II h 388/182, ib. h 389. Ţa, ha! ALR SN II h 389/172. Ţa, mă! ib. li 389/520. Ţa, ţuş ! ib. li 389/605. Nea, capră, ţa, capră ! ib. h 389/ 705, cf. GLOSAR REG. — Şi : fă (CHEST. v 77/44, ALR SN ii h 389/228), ţe (glosar reg.), ţea (chest. v 77/61) interj. — Onomatopee. ŢA* interj, v. cea. ŢA* s f. v. faţă. ŢÂBA interj, v. ţi bă. ŢABlNĂ s. f. v. (aplnft. ŢAC interj. (Adesea repetat sau în combinaţie cu variantele interjecţiei) 1. Cuvînt care redă zgomotul produs de lovirea a două obiecte (metalice), de declanşarea unui mecanism, de copitele calului în mers etc. Cf. POLizu, Subprefectul auzi ţac ! căzînd cocoşul revol- verului, fără ca însă să plece lovitura. D. ZAMFIRESCU, ap. CADE, cf. şAineanu, d. u. Se duce la telegrafu lui cînd dimineaţa, cînd sara, şi toată ziua pesemne că-i face în cap ţaca-ţac ! ţaca-ţac ! că nu mai ştie de nimic pe lumea asta. SADOVEANU, O. III, 381. Am auzit în aparat ,,ţac" ! A depus receptorul, id. ib. XV, 128, cf. SCRIBAN, D. Capră. . . ce-o joacă oamenii la Anul Nou şi pe care o fac să clămpănească mereu, sărind : {ac-ţac-ţac. BÄCESCU, PĂS. 406. Face ,,fac" întocmai ca barza cînd deschide şi închide ciocul. H II 154. Fac cuţîcili... ţaca-ţac. ALRT II 13, cf. 320. Cîn dau cu amnaru-n cremene, auzîi şî la iei : ţac ! . . . atunci iera pistoale cu cremene. T. DIAL. Μ; I, 66. Avem lumină-n casă, intri cum îmurgeşte, ţac, cu lumina, cum să nu spui că ie bine-acuma? ib. 414. Văz vulpea cu făzăniţa-n gură, întinz şi io arma frumos, ţac ! cu stingă, ib. II, 330. 2. Cuvînt care redă zgomotul produs la tăierea unui material (mai ales cu foarfecele), a unui obiect etc. V. ţiri, ţiriţic. A hotărît d. Nae să dea [biletele] la tipografie să i le facă cu numere : l-am ras ? ţac ! îi tai numărul. CARAGIalE, O. VI, 177, cf. tdrg’ şăineanu, d. u., cade. Cum observă ceva o frunză ori un mugure care iese din linie, trage din buzunar foarfecele şi ţac ! face rînduială. SADOVEANU, o. ix, 302, cf. bul. fil. v, 194, scl 1960, 786. Scoate cuţitul de la brîu, pune degetul cu inelul pe un tăietor, şi ... ţac ! îl taie şi-l aruncă cu inel cu tot in apă. rAdulÉscu-Codin, î. 40. [Cînepa] sî usca bine..., treceam cu ea la meliţă şî dăi cu meliţa, ţac-ţac, ţac-ţac, ţac. T. dial. M. ii, 377. Ţac, ţac, Prin copac, Fîş, 'fîş, Prin păiş (Coasa). GOROVEI,’C. 114, cf. PASCU, C. 111. •v'Bxpr. A ajunge la (ac = a ajunge la momentul oportun, a ajunge la ţanc. Cf. bul. Fii,, v, 193, 194. 3. Cuvînt care redă zgomotul produs prin lovirea la intervale regulate a pămîntului cu sapa sau cu altă unealtă agricolă pentru a-1 mărunţi în vederea cultivării. Şi-o luai cu grebla. O luai ţac, ţac, ţac, ţac, ţac, ţac ..., mărunt aşa. T. dial. m. ii, 284. Te iei iar cu sapa. Sî-i dai tac-ţac, ţac-ţac, mărunţăl aşa. ib. 377. 4. (Adesea cu valoare verbală) Cuvînt care sugerează o acţiune bruscă şi neaşteptată sau o mişcare rapidă care se repetă în mod ritmic. Primaru ţac, numadecît acasă. o. BÎRLEA, a. p. iii, 49. Rămîne preoteasa acasă, iar vine primaru. Iar şi băiatu, ţac ! id. ib. 52. Cu picioru calci într-o iapă, calci şî-^n ailantî, ş’ cu suveica ţac încolo, ţac încolo. T. dial. M. ii, 378. 5. Cuvînt care redă sunetul caracteristic scos de anumite păsări. Capra-dracului. . ., nume■ . ■ sugerat de tăcănitul tac-ţac-ţac ce-l scoate. BĂCESCU, PÄ.S. 43, cf. 406. 6. (Familiar ; şi cu valoare verbală) Cuvînt care imită vorbirea cicălitoare. Cf. SCRIBAN, d. Taci odată şi nu mă tot ţaga-ţaga toată ziua ! id. ib. cu Cum vine-acasă, cum începe : ţaca-ţaca ! — Şi: ţăca, (âya, Jac (SCL 1960, 786) interj. — Onomatopee. ŢĂCA interj, v. Jac. ŢĂCĂ* s. f. 1. (Prin Olt.) Fiecare dintre scîndu-relele (late de 15—20 cm) cu care se loveşte mingea într-un joc de copii. Cf. tomescu, GL. Ψ Expr. A da ţaca = a lovi ţăcile1 (1) una de alta. id. ib. + (Art.) Joc de copii în timpul căruia jucătorii îşi lovesc reciproc scîndurelele cu care bat mingea. Cf. TOMESCU, GL. 2. (Prin Mold.) Obiect făcut din două scîndurele de lemn, imitînd forma ciocului de barză, care se fixează cu o mască pe faţa flăcăului deghizat în bre-zaie. Cf. pamfilE, CR. 182, DR. i, 100. în faţă ii pun la brezate un cioc sau ţacă ... şi trăgînd brezaia de dînsa.. ., face ,,{ac" întocmai ca barza cînd deschide şi închide ciocul. H II 154. 10 TACĂ? 2 — Pl. '. iăci. TOMESCU, Gl,. — De la (ac. ŢAcA* s, f. v. fîţacă. ŢăcAr s. m. (Prin sudul Munt.) 1. „Beţişor ascuţit rămas din curăţirea pomilor". Corn. din turnu MĂGURELE. 2. (La pi.) Vrejuri de rapiţă şi de fasole (Ţigăneşti — Alexandria). Cf. alr i 953/900. — PI. : ţacări. — Cf. ţ e c. tfACFÉSTRU S. m. v. sechestru. ŢACFISTRĂ vb. I v. sechestra. ŢACHELA s. f. (Prin Transilv. şi Bucov.) Oaie ţigaie. Cf. tdrg. PI. : ţachele. v— Din germ. Zackeî. ŢACHÎHĂ s. f. v. ţechlră. ţAcHISMĂ s. f. 1.' (Mat.; grecism învechit) Fracţie. Ţachizme sau fărîmături. ma 57t/20. 2. (Familiar; de obicei la pl., în forjna ţachismete) Moft, fandoseală, sclifoseală. Dar asia, domnilor, nu e judecată de bărbat ; e curata, ţachismă muierească. CARAGIALE, O. IV, 3, cf. BARCIANU, SCRXBAN, D, + Grimasă, strîmbătură. Çf. barcianu, αϊ,εχΙ, W., ŞĂINEANU, D. V, — Scris şi ; ţachizmă. — PI. : iachisnie. — Şi ; ţa-çhisâiéte (accentuat şi ţachismete' barcianu, scris şi ■ţachizmete Sçriban, D.), (învechit, rar) ţlchizmata '(CONACHX, in £. ROM. 1965, 223) s. f. pl. — Din ngr. τσάκιβμα. — Ţachismete, ţlchizmata • (în forma ţiglă) Vergea de lemn (sau, mai rar, de· fier), ascuţită la un capăt, în care se înfige carnea pentru a o frige ; frigare. Cf, TDRG. Înjghebai iute un foc mare, spintecai şi..curăţii păstrăvii pe dinlăuntru, îi înşirai pe o ţiglă cît toate zilele de lungă şi, în mai puţin de jumătate de ceas, prîhzul meu fu gata. HOGAŞ, M. N. 76, cf. DR. IV, 843, ŞÂINEANU, D. U., CADE. Baba Maria. .. ieşea de la o vatră de jar, c-o ţiglă lungă de fier în care erau trecuţi, străpunşi pe mijloc. .., pui rumeniţi. SADOVEANU, O. v, 550, cf. SC.RIBAN, D. A căutat dară in grabă o ţiglă lungă şi..i ·α început a înţepa din căldare iot cîte o bucăţică [de slănină] şi a o scoate repede pe calhă afară. SBIERA, p. 270, cf. ŞEZ. V, 166, vi, 76. Ţigla se face din lemn; în ţiglă .se frig pui, găini ş.a. ib. VIII, 87. /Băiatului îi ţîţîia inima că l-or pune şi pe dbisul în ţiglă. VASILiu, p. L. 55. O aşezat căprioara pe-o ţiglă şi pe crăcane, ca să se frigă. id, ib. 191, com. din bilca — rădăuţi, din straja — RĂDĂUŢI şi diil VICOVUL DE StTS — RĂDĂUŢI, cf. AIR I 740/218, 370, alr ii 3 977/365, 414, 514, 520, .551, A V 6, 14, 31, 33, 35, vi 26, lexic reg. ii, 122. A sărit ţigla de pe cui şi s-a înh'ipt întrAnsu şi l-a ţipat în jaru ceai mare, şi l-a îmvîrt'it ... ca să-l coacă. O. BlRLEA, a. p. ii, 505. <0> I, o c. a d v. La ţiglă = fript in ţiglă deasupra jeraticului. S-a dus să pregătească ospăţ cu păsări puse la ţiglă şi plăcinte la cuptor. C. PETRESCU, R. DR. 173. Adusese puii pîrpîliţi la ţiglă. CAMILAK, N. I, 405. Compus; (Bot.; regional) figla>gîştei = păpădie (Taraxacum officinale), lexic reg. 87. + (Rar; în forma ţiglă; cu determinări introduse prin prep. ,,de" care arată felul cărnii) Păsări sau bucăţi de carne înfipte intr-o frigare; frigarea împreună cu carnea înfiptă în.ea. Am adus acasă o ţiglă de sitari, udrescu, gl. -4-(Regional; în forma ţiglă) Lăstar, mlădiţă (Nicoreşti — Tecuci). Cf. ALR i 971/600. 32 ŢAGI/Ă2 ŢAICĂU 2. (în formele ţiclă, ţiglă) Băţ folosit la prinderea racilor, avînd la unul dintre capete o despicătură în care se pune momeala. Pescarul care stă pe mal. . . ia ticla de coadă şi-o scoate repede afară punînd mina pe 'rac. antipa, ’p. 173, cf. tdrg, şăineanu, d. u. Ţiglele se pun în apă lingă mal. ŞEZ. IV, 117. 3. (Prin vestul Munt. ; în forma ţiglă ; mai ales la pl.) Fiecare dintre ţepuşele (I 2) care se fixează între cele două rame ale pătulului de porumb, pentru a ţine ştiuleţii să nu cadă; ţepuşe care se înfig în talpa (sau în ramele) pătulului de cărat snopi. Cf. UDRESCU, GL. + (Regional) Vergea de lemn folosită la făcutul gardurilor. Cf. chest. ii 403/100, a iii I. -f (Prin sudul Transilv.) Zăbrea, gratie (de lemn) ; p. e x t. obiect (portiţă, suport etc.) făcut din zăbrele. Cf. ANON. CAR. în jurul sobei este un stativ de laţuri numit ţegle... pe care se atîrnă obiectele şi rufele ca să se usuce. VUIA, Ţ. H, 112, cf. H XVII 5. Eu afară lîngă gard, Lîng-o ţagră de fereastră. RETEGANUL, CH. 24, cf. viciu, gl., gregorian, cl. 63, a iii 7,18. 4. (Prin Transilv. şi Ban.) Fiecare dintre cele două prăjini pe care se aşază coşciugul pentru a fi dus la groapă. Cf. CADE, SCRIBAN, D., viciu, GL., ALR ii/i h 171/27. + (Regional) Carîmb (la loitră) (Vulcan). A iii 12. 5. (Regional) Aşchie, surcea, beţigaş (avînd diferite întrebuinţări). Cf. H IX‘90, coman, gl:, ALR SNVh 1 306/353. 6. (Regional) Zăvor (la uşă) (Rozavlea — Sighetul Marmaţiei). ALR - Μ II h 265/232. 7. (Prin Ban. ; în forma ţagră) Pirostrie (1). în casă să mai află un sărcineriu pentru de pus pre el oale. . ., picioruşe adecă ţagre sau pirostînie. LIUBA — iana, m. 99; cf. cade, a'lr sn iv h 1 033/36. 8. (Tehn.) Semifabricat de oţel cu secţiunea dreptunghiulară sau circulară, din care se laminează bare, sîrme etc. şi din care se forjează sau se ştanţează diferite piese; biletă. Ţaglele sînt blocuri cu secţiunea pătrată, ioanovici, tehn. 145. Ţagle de oţel nealiat. NOM. MIN. I, 79, cf.. LTR, DL, DM. Prin sistemul . . . de tăiere a ţaglelor cu aparatul de sudură se pierde mult metal. SCÎNTEIA, I960, nr. 4 861, cf. DER. Cea mai importantă secţie a uzinei [este] aceea în care intră ţagla, materia primă venită de la Hunedoara. v. .ROM. iulie 1961, 55, cf. M. D. ENC., dn!. — Pl.; ţagle şi (regional) ţegle. — Şi: ţăclă, (ăgră (pl. ţagre CADE, A iii 12 şi ţăgre a iii 1, ţegre viciu, GL., GREGORIAN, CL. 63, ţăgri ALR SN IV li 1 033/36), ţiglă, ţiclă s. f. — Din germ Zagel. — Pentru sensul 7, cf. şi ser. ca gri je „pirostrii". — Pentru variantele cu ţi-, cf. ţ i c 1 ă1. ŢÂGLĂ* s. f. v. ceaglă. ŢÂGLĂ* s. f. V. ţiglă*. ŢÂGRĂ* S. f. v. ţaglăl. ŢÂGRĂ* s. f. v. ţaigăr. ŢAH interj. (De obicei repetat) Cuvînt care imită lătratul cîinelui. V. ham. Un căţăluş sfrijit Asupra lor s-au răpezit : Ţah, ţah, ţah, ţah! donici, F. 164, cf. TDrg. Căţelul . . . dînd glas : ţah-ţah / — sui şi el pe urma iepurelui şi trecu dealul. SADOVEANU, o. viii, 452, cf. 435. — Onomatopee. ŢĂHĂT s. n. (Prin Olt.) Lătrat continuu şi insistent al cîinelui. Cf. LEXIC REG. 32. (Adverbial; în legătură cu verbul ,,a ţine") Cînd simţea pe cineva strein, o ţinea ţahot cu lătratul. AL lupului, p. G. 23. (Bxpr.) A se ţine {aliată (după cineva) = a urmări lătrînd continuu şi çu insistenţă. Cîinii se ţin ţahătă. după lup. cv 1950, nr. 4, 37. — Şi : ţăhătă s. f., tăhot s. n., ţiihotă (LEXIC REG 87) s. f. — Ţah + suf. -et. ŢĂHĂTĂ s. f. V. ţaliât. ŢAHI s. n. v. ţaică·. ŢÂHNĂ s. f. (Prin Bucov.) 1. Cîine care latră mult şi fără rost. LEXIC REG. 111. 2. Femeie rea de gură. Cf. LEXIC REC. 111. — Pl. : ţahne. — Postverbal de la făhni. ŢÂHOT s. n. v. ţaliftt. ŢÂHOTĂ s. f. v. laliăt. ŢAI s. n. v. laică1. ŢA IC* s. n. v. ţaieâ*. ŢAIC* s. n. v. ţalg*. ŢAlcAl s. f. (Regional) Preparat industrial făcut din drojdie de bere sau din drojdie de vin, întrebuinţat ca ferment pentru dospirea aluatului. Pe la Focşani se numeşte ,,ţaic,,ţaici“ drojdiile ce se pun la facerea pînei ca să 'crească.' CRĂINICEANU, ig. 244, cf. TDRG. Ţaicul . . . este cunoscut în orice gospodărie, căci cu el se plămădeşte coca de cozonaci şi aluaturile ce vrem să crească. VOICULESCU, L. 287, cf. SCRIBAN, D. Se plămădeşte de colaci cu aluat anume pregătit, ori cu ţaică din tîrg. ŞEZ. v, 138, cf. vil, 184. Se cerne făina, seara se plămădeşte un aluat cu aluăţel şi cu ţaihi. chest. vin 25/8, cf. 22/32, ALR i 769/150, 166, 170, 289, 550, 552, 592, 594, 595, 596, 610, 708, 710, 725, 730, 740, .744, 746, ALR n/172, 605, Cv 1949, nr. 8, 35, com. din hudeşti — dorohoi, a v 34, vi 26, lexic reg. 95, ib. ii, 75, L. rom. 1964, 117, ALR — M îl h 522/227. Pui într-o căpistere făină. . ., iei dă doi lei ţaic. T. dial. m. ii, 52. Puneam foina şî dac-aveam ş-un pig dă ţaic. ib. 135, cf. ALIL 1983-1984, 315. + Cantitate mică de aluat dospit, folosit pentru dospirea unui nou aluat; maia1 (1), plămădeală (1). Com. FURTUNĂ. — Pl. : ţaice. SCRIBAN, d. — Şi : (ale (pl. ţaicuri SCRIBAN, D. şi taici), falfl (ALR I 769/402, 424),' falhl, (ai (alr i 769/174, 748, 760, alil 1983-1984, 315), fahl (ALR I 769/158, 164), (eclU (BORZA, D. 196) s. ii. — Din magh. cdjg (dial. cdjk). ŢAICĂ* s. f. (sg.) 1. (Prin Munt. şi Olt.) Ţaţă (1). Cf. cade. Unde e văru-meu, ţaică ? STANCU, R. A. I, 162, cf. SCURTU, T. 287. Foaie verde, colelie, D-aoleo, ţaică Mărie, . . . Ia-ţi boii de lîngă vie, Că ţi-i duc la 'primărie. I. CR. III,' 153, cf. PASCU, C. 236. + Termen folosit de o femeie referindu-se la ea însăşi cînd se adresează unei persoane (tinere). Acuş vă fierbe ţaica o cafea. STANCU, D. 357. Să nu mă mai cunoşti tu pe mine ! Să n-o mai cunoşti tu pe ţaică-ta Siţa ! id. R. A. II, 119. 2. (Prin Olt.) Ţaţă (2) ; termen folosit de o femeie referindu-se la ea însăşi cînd se adresează iubitului. A d' la ţaica, s-o spăl eu, Cu apă din aleşteu,. . . Cu săpun din sînul meu. MAT. FOLK. 264. Despăgubeşte-mă lele, De părăluţele mele ... — Ţaica te-ar despăgubi, Da ni-e bărbăţălu-aci, Aşteaptăpîn-o adurmi. GRAIUL, I, 70. Las’ neică, să nu-i duci, Cine-i duce ala-i aduce, C-are ţaica gură dulce. I. CR. iii, 153. — De la {aţă, prin analogie cu maică, taică. ŢÂ1CĂ* s. f. V. ţaig*. ŢAICAU s. m. (Ornit. ; prin nord-estul Transilv.) Gaiţă (Garrulus glandarius). Ţdicăii . . . strică la 50 ŢAIEi — 4 — ŢALOANTE cucuruz. BÄCESCU, PĂS. 289. Ţaicăul, ţarca . . . alungă hîrăii. id. ib., cf. E. ROM. 1970, 206. — Pl. : ţaicăi. — Din magh. szajkô. ŢÂ1E> s. f. v. ţalgl. ŢAIE* s. f. v. ţîţate. ŢAIGl s. n. 1. (Regional) Ţesătură deasă, subţire şi rezistentă, din care se fac de obicei haine de lucru. Haine de faig. MÎNDRESCU, i. G. 96. Purta un costum ieftin, de ţaig, şi bocanci .mari, milităreşti- T. po-POVICI, s. 159, cf. PORŢIEE DE FIER, 349. 2. (Prin vestul Munt. şi prin Olt. ; în forma taie, ţiu) Obiect de îmbrăcăminte sau de rufărie de calitate inferioară ori vechi, uzat şi rupt ; buleandră, zdreanţă. Ia-ţi ţaiele de aici şi pleacă ! boceanu, ge. <£> (Ca epitet, pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. „de") O ţaie de fustă, ciauşanu, v. 206. Mi-am făcut o ţaie de flanel. UDRESCU, Gl,. + Haină subţire (TOMESCU, Gl,.) şi uzată (EEXIC REG. II, 33); haină scurtă şi strimtă (ib. 17). -γ· (Ca epitet, pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. „de") I-a făcut un ţiu de haină. ib. + (Regional; în forma taică) Cămaşă subţire (Brădişorul de Jos — Orâviţa). O cămeşă subţire se numeşte taică ori pîr-ţaică. H XVIII 146. 3. (La pl. ; în forma ţaie) Ţoale, straie. I-a luat perceptorul toate ţaiele din casă, UDRESCU, Gl,. + Fel de îmbrăcăminte caracteristic locuitorilor unor anumite regiuni, unor anumite categorii sociale ; veşminte. Alte ţaie poartă mocanii, altele la noi. UDRESCU, Gl,. Moarte sînt fetele noastre după d-ăi cu ţaie albastre ( — straie de oraş), id. ib. — Şi: ţalc (PORŢIEE DE FIER, 349) s.n., ţuică, ţa ie (pl. ţaie şi făt ciauşanu, v. 206, i,exic reg. ii, 33) s. f., fîu s. n. — Din săs. zaich (germ. Zeug). ŢAIG® s. n. v. ţaicăi. ŢAIG* s. n. v. ţaigăr. ŢÂ1GĂL s. n. v. ţaigăr. ŢÂIGĂR s. n. 1. (Regional) Arătător la ceasornic ; limbă, (regional) manoş. Cf. cade, com. din timişoara, cv 1950, nr. 2, 30, aer ii/i mn 140, 3 906/ 27, 36, 53, 64, 76, 105, 172, 362, aerm ii/i h 375, a i 23, 26, 31, 34, 35, 36, îl 9, 10, v 14, 15, 20, vi 4, eexic reg. ii, 42, geosar reg., teaha, c. n. 276. 2. (Prin Ban.) Limba pendulului. AI,R ii/i mn 140, 3 907/29, 47, aerm ii/i h 376. — Pl. : ţaigăre (AER ii/i mn 140, 3 906/27, 105, 172, 353, 365) şi ţaighere (AER n/l MN 140, 3 906/ 362), ţaigăruri (ib. 3 906/2). — Şi : ţaig (A v 14, geosar reg. ; pl. ţaiguri aer n/l mn 140, 3 906/386), fâigăl (GEOSAR REG.), ţâlghiş (ib.), {âgăr (CADE, CV 1950, nr. 2, 30, aer π/i mn 140, 3 907/47, a i 31, 35, teaha, C. n. 276), fâgăl (A i 36) s. n„ făgără (com. din timişoara, aer ii/i mn 140, 3 906/64, 76, ib. 3 907/29, aerm ii/i h 375, a i 23, 26, EExic REG. II, 42 ; pl. ţagăre AER ii/i mn 140, 3 906/64, A I 23 şi ţăgări ai,r ii/i mn 140, 3 906/76, EEXIC REG. îl, 42), ţăgră (aer ii/i mn 140, 3 906/36, aerm ii/i h 375/36; pl. ţăgri ib.), (ângără (AER Il/l mn 140, 3 906/53, aerm ii/i h 375/53) s f., fégher (teaha, c. N. 277) s. n. — Din germ. Zeiger. ŢÂIGHAUZ s. n. (Germanism învechit, prin Ban.) Arsenal. [Crucea] încă în taighauz stă. n. stoica, c. b. 151. — Pl. : ? — Din germ. Zeughaus. ŢAlGHIŞ s. n. v. falgăr. ŢĂIGRAM s. n. (Germanism învechit, prin Mold.) Dulap de ţinut scule. Cf. AEIE 1976, 79, cf. 83. — Pl. : ţaigramuri şi ţaigrame. — Din germ. Zeugrahmen. ŢAIHI s. n. v. falcă1. ŢĂISĂL s. m. (Ornit. ; prin Transilv.) 1. Scatiu (1 a); (regional) ţîscăn (Carduelis spinus) .Cf. PÄCAEÄ, M. R. 30. Ţaitării sînt galbeni. BÄCESCU, PĂS. 297 cf. 166. 2. (în forma ţaizăr) Piţigoi (Parus maior). Cf. E. ROM. 1970, 206, 208. — Pl. : ţaisăli. — Şi : ţfSizăr (BÄCESCU, PĂS. 166, 297, E. ROM. 1970, 206, 208), ţiiţăr, félfôl (BĂCESCU, PĂS. 405) s. m. — Cf. germ. Zeisig. l'AXTÜNG s. η. v. fäitung. ŢAlŢĂr. s. m. v. laisăl. ŢÂIŢÂR s. m. v. ţaisftl. TAiZÄR s. m. v. ţaisăl. ŢAL s. m. (Ieşit din uz) 1. (Cu valoare de interjecţie) Cuvînt cu care era chemat chelnerul pentru a încasa costul consumaţiei într-un local ; plata ! Ţal ! ţal ! ! strigă Mache bătînd foarte tare în masă. cara-GIAEE, O. II, 55. Un rom şi ţal! id. ib. VI, 206, cf. MÎNDRESCU, I. G. 96, JAHRESBER. X, 216, TDRG, ŞÂI-neanu, D. u., cade, DE, dm. ■+ Achitarea consumaţiei într-un local public; plată1 (4). (Fig.) Am consumat frumos, n-am ce zice ; îţi mulţumesc . . . — Cum se poale să pleci aşa, fără ţal ? ... Are Graziella să cetească un studiu nou al ei ; nu ţi-am spus că, după masă, e şi o surpriză ? caragiaeE, O. II, 146. 2. Chelner care încasa costul consumaţiei într-un local public. In localurile mari, aşezate la vad bun, trebuiesc şi trei ţali. CARAGIALE, o. II, 144, cf. mîn-DRESCU, I. G. 96. E pustiu localul. Pe-un scaun lăturalnic stă dus pe gînduri talul, anghee — IOSIF, c. m. 96. Ţalul . . . îţi schimbă un bilet de 20 de lei. ap. TDRG, cf. ŞĂINEANU, D. u., CADE. Trebuie să trec prin Viena, după cum mă informase ţalul, ca să ajung la Gănsdorf. BRĂESCU, A. 241. Tănăsache, ţalul, îşi luase toate măsurile, . . . dacă pică vreun client. P. CONSTANT, R. 140. Chelnerii, bucătarii şi talii i-au oferit.. . un banchet. ARGHEZI, S. XI, 97, cf. DE, DM. Un ţal aduse o listă de mîncare. BARBU, G. 326, cf. dex, SCE 1978, 321. — Pl. : (2) ţali. — Din germ. Zahlen. — Pentru sensul 2, cf. şi Z a h lfkellner], ŢÂIA interj, v. cea. ŢÂLĂR s. m. v. ţeler. ŢĂLEAR s. m. v. ţeler. ŢALIGRĂDEÂN, -Ă adj. v. ţarlgrădean. ŢĂLINĂÎ s. f. V. ţelină«. ŢĂLINĂ* s. f. V. felină». ŢALOANTE subst. (învechit) Vopsea galbenă. Deaca vei pune ţaloante, văpseală galbenă, [lazurul] se face verde. GRECU, P. 396. 74 ŢAM — 5 — ŢAMBRĂ -Pl.: ? — Etimologia necunoscută. ŢAM interj., s. n. v. mulţam. ŢAMBĂL s. n. 1. Instrument muzical de percuţie asemănător cu talgerele (3) ; chimval. Lăudaţi cu bune viersuri De chimvale într-alesuri, Lăudaţi şi-l strigaţi tare în ţimbale de cîntare. DOSOFTEI, PS. 497/4. Ieşiră . . . întru timpinarea lui Saul împăratul, cu tîmpene şi cu veselii şi cu ţîmbale. BIBLIA (1688), 2092/8. Fiii lui Israil jucînd. . . cu alăute şi cu tîmpene şi cu ţimbale. ib. 2241/6. S-au stins lămpile de baluri. Şi ţimbalele-au tăcut. vlahuţă, S.a. i, lll. Muzica porneşte c-o izbucnire de ţimbale şi clarinete, id. ib. III, 168, cf. TDRG. Se băteau ţimbale şi alămuri. BARBU, PRINC. 146. 2. Instrument muzical (lăutăresc) de percuţie, alcă- tuit dintr-o cutie de rezonanţă de formă trapezoidală, prevăzută cu coarde de metal care sînt lovite cu doua ciocănele speciale ; (regional) ţumbulumbă. Lăutarul acum loveşte o strună în ţimbula sa, acum alta. MAIOR, P. 97/17, cf. iSER, pontbriant, D. Lăutari cu ţambalul, ... e o plăcere! CARAGIALE, O. I, 281. Ştie să cînte cu ghitara, cu flautul şi cu ţimbalul. id. ib. iii, 17. Peste puţin sosiră trei ţigani la circiumă, unul cu vioara, altul cu clarinetul şi al treilea cu ţimbala. SLAVICI, N. II, 83, cf. BARCIANU, ALEXI, W., TIM. POPOVICI, D. M. Un acord zglobiu de ţimbal. ANGHEL — IOSIF, c. L. 137. în crîşmă-i vuiet mare De ţimbal şi dé vioare! iosif, T. 233, cf. tdrg, cade. Sunau ţambale, tîrzia noapte. . . De cabaret. BACOVIA, O. 168. Tăcerea se spinteca deodată de chiote de nai, de bocete de viori, de gemete surde de ţambal. I. BOTEZ, B. I, 64. Imita acompaniamentul ţimbalului. TEODOREAnu, M. II, 182. îşi repara ciocănelele ţambalului. P. CONSTANT, R. 139. Nişte lăutari negri îşi înstrunară coardele şi-şi sunară ţambalele. SADOVEANU, o. x, 387. Ţiganii cu diblele şi cu ţimbala lor începură a cînta. id. ib. 53. în muzica militară nici nu este ţimbală. dan, u. 133, cf. SCRIBAN, D. Au auzit cîntec de ţimbal şi nai Şi s-au întors, ARGHEZi, VERS. 159. Russe Danilo trecuse. ■ .în mijlocul roţii [horei], cu ţambalul atîrnat pe după gîtul tuciuriu. V. rom. februarie 1954, 243. Ţambalul mare ... este numit ... în Ardeal ţimbal. alexandru, I. M. 99. Ţambalul bîzîia nesimţitor ca o femeie arţăgoasă pusă pe sfadă. V. rom. mai 1958, 46. Vîntul se iscă iar. Se încorda în trestiile înalte şi drepte, care sunau ca uh ţambal, barbu, G. 56. începu să-şi încerce ţambalul. BĂNULESCU, i. 23. Patru lăutari, cu ţambalele, cîntau să ridice circiuma în sus. neagu, î.' 56, cf. H ii 33, 120, vii 9, 273. Lăutele, ţambalele, cobzele se îngînară pînă-n cîntatul cocoşilor. PÎRVESCU, c. 94, cf. a ix 1, 2, 3, 6. La ţimbulă strunele se lovesc cu două ciocănele, mat. DIALECT. I, 196, cf. GLOSAR REG. 3. (Rar) Instrument muzical de percuţie asemănător cu toba; timpan. Cf. jahresber. ii, 211, bar-cianu. 4. (Rar; informa ţimbal) Ţiteră. Cf. ISER. + (Regional ; în forma ţambar) Cobză (Vladimir — Tîrgu Jiu). ALR I 1 462/815. + (Regional; în forma ţim‘ bal) Contrabas (Fibiş—Lipova). LEXIC REG. 120.’ 5. (Rar) Trîmbiţă (stamati, d.) mică de tinichea (alr n/2). 6. (Prin nord-vestul Munt.) Numele unui dans popular, asemănător cu sîrba, care se joacă de către două, trei sau cel mult patru persoane, care se prind una de alta pe după mijloc ; melodia după care se execută acest dans. Cf. varone, J. R. 50, id. D. 148. 7. (în argoul frizerilor ; prin analogie cu corzile ţambalului 2) Barbă cu fire groase şi tari. Cînd vei auzi pe lucrătorul care te serveşte strigînd . . . ucenicului „ţambal", să ştii că ţi-a calificat barba ,,foarte tare şi deasă", care necesită un brici cu lama mai groasă. DR. vii, 164. 8. (în argoul militarilor) Pat de la arest. L. ROM. 1982, 36. Φ E x p r. A sta pe ţambal = a face arest. ib. 37. — Pl. : ţambale şi (regional) ţambaluri (SCRIBAN, D., A IX 2). — Şi ţimbăl, (învechit şi regional) ţămbăl (A ix 3, 6 ; pl. ţămbaluri ib.) s. n., (regional) ţambâlă (A IX 1), ţinibălă, (prin Transilv.) ţimbulă, ţiml»01ă (alexandru, i. m. 99) s. f., (regional) ţam-băr, ţimblon (ALEXANDRU, I. M. 99), timbăl (CR 1829, 237‘/27), zambâl (H vii 229) s. n. — Din lat. cymbalum, pol. cymbal, germ. Zimbel. — Pentru ţimblon, cf. magh. cimbalom. ŢAMBALAGIOĂICĂ s. f. (Rar) 1. Femeie care cîntă la ţambal (2). UDRESCU, GL. Tiţa ţambala-gioaica vrea să cînte ceva. id. ib. 2. Soţie de ţambalagiu (1). UDRESCU, GL. — Pl. : ţambalagioaice. — Ţambalagiu + suf. -oaică. TAMBALAGÎU s. m. Muzicant care cîntă la ţambal (2) ; (rar) ţambalist, (învechit şi regional) ţimbii-lar, (regional) ţimbulaş. Taraful lăutarilor de supt Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap mare de porc. delavrancea, S. 182, cf. BARCIANU. Ţimbalagiul se da de ceasul morţii, bătînd din ciocănaşe, doar o aduna vioarele răzleţe. D. ZAMFIRESCU, ap. CADE, cf. TDRG, ŞĂINEANU, IX U., CADE. Un lăutar şi un ţambalagiu ne cînta şi la prînz şi seara. CAMIL PETRESCU, P. 112. Merse să mănînce la birtul cu grătar şi ţambalagii. C. PETRESCU, î. II, 249. La birtul cu mesele acoperite cu hîrtie . . . plîngea pe strune un ţambalagiu bătrîn şi singur. I. botez, B. I, 66. Lăutarii mergeau pe jos, pe Ungă trăsura hamalului — vioristul prim şi muscalagiul în stînga, secundul şi ţambalagiul în dreapta. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II, 234. Lăutarii aceştia — scrip-cari, ţambalagii, naişti ... se îmbrăcau de obicei în curate anteree de postav. C. GANE, TR. V. 363. Ţambalagiul negru .. . lovea mecanic ciocănaşele pe strunele stăpînite de nişte degete uscate. BART, E. 197, cf. SCRIBAN, ţ>., bul. fil. vii—viii, 240. Doi ţambalagii cu mustăţile mari băteau coardele instrumentelor cu be-ţişoare. STANCU, R. A. II, 138. Am început să urmăresc cu interes mişcările iscusite, ale ţambalagiului. v. ROM. februarie 1954, 243. Este ţambalagiu, dar cîntă şi din contrabas, alexandru, I. m. 329. Bietul tat-său.... ce om la casa lui, ţambalagiu cunoscut. PREDA, R. 207. Laliu, ţambalagiu, nu mai e de-un an şi-o lună, şi ţambalul tot mai sună. BĂNULESCU, i. 58. — Pl. : ţambalagii. — Şi: ţimbaiagiu, (rar) ţimbe-legiu (DDRF) s. m. — Ţambal + suf. -agiu. ŢAMBÂLĂ s. f. v. ţambal. ŢAMBALÎST s. m. (Rar) Ţambalagiu. loji, ţam-balistul, le trîntise o înjurătură. P. CONSTANT, R. 139. Acesta, a alcătuit cu ei o orchestră formată din doi vio-rişti..., un. toboşar şi un timbalist. ALEXANDRU, I. M. 17. — Pl. : ţambalişti. — Şi: ţimbalist s. τη. — Ţambal + suf. -ist. ŢAMBÂR s. n. v. ţambal. ŢAMBERÎLE s. f. pl. (Prin sud-estul Mold.) „Stofe din Istambul", coman, gl. — Etimologia necunoscută. ŢAMB0I s. m. v. ţîmboi. ŢAMBRĂ s. f. Construcţie de lemn care căptuşeşte pereţii unei galerii de mină sau ai unei fîntîni, ghizd ; 84 ţambricos — 6 — ŢANC2 fiecare dintre scîndurile sau bîrnele folosite la această ' construcţie. Cei ce aduc pari, nuiele, ţambre i alte lemne pentru trebuinţa ocnii (a. 1830). DOC. EC.· 458. A cea ocniţă . . . erea întocmai ca o ocnă, adică la gură ca puţul cu ţambre sau ghizduri. gorjan, h. ii, 49/18. A ducerea ţambrelor. . ., tăierea şi lucrarea lor in pădure (a. 1848),doc. ec. 949, cf. cihac, ii, 428, ghetie, r. m., barcianu, ALEXI, W. Lucrătorii . . . prind ţambrile in peretele de sare. ap. TDRG, cf. ŞĂINEANU, D.U., CADE, SCRIBAN, D., I. CR. XIII, 115. Ăi dă lucram în ocnă ne băga cu o praştie. . ., a plecat praştia şi s-a aninat d-o ţambră. GR. s. III, 347. [Puţul de. petrol ... se ţămbruia, se ghizduia, ca f întina, cu] ţambre. ALR n/762. 4 (Regional) Scîndură folosită la făcutul gardurilor, coşarelor 6tc. Cf. ddrf. Se văruieşte ■ . . tavanul caselor, dacă e bagdadie (făcut din ţambre, lipit, tencuit şi văruit). pamfilE — LU-PESCU, crom. 227, cf. SCRIBAN, D. Ulucele de garduri ascuţite la vîrf mai poartă în fosta regiune a săcu-ienilor şi numele de ,,ţambre". C. GIURESCU, P. O. 116, cf. sei, 1978, 321, georgescu-tistu, b. 89, CHEST. IV 19/742. [La temelie] baţi ţambre de brad; umpli cu pămînt moale. ALR II 3 763/531. [Coşarul se face] de nuiele; de ţambre de brad. ib. 5 320/531. [Cînepa] o puneam ... pi garduri, aşa, pă fiecare ţambră cîte-o mănuşă. T. dial. M. II, 552. M-a luad de lingă mama şi m-a aşăza[t] cu burta-n ţambre. ib. 728. + P. e x t. (Regional) Gard făcut din scînduri. Atit coteţul cît şi strunga sînt împrejmuite cu ,,corlăţi" saw ,,ţambri“· STOIAN, PÄST. 49. — Pl. : ţambre. . — Din pol. cembra, ucr. iţiMfipa, iţHMpa- ŢAMBHIC0S, -OÄSÄ adj. (Prin Mold.) Care se supără repede, căruia li sare repede ţandăra ; supărăcios. Cf. SCRIBAN, D., sei, 1975, 349. — Pl. : ţambricoşi, -oase. — Ţambră + suf. -icos. ŢAMBROŞ, -Ă adj. (Prin Transilv.) îmbrăcat luxos (COMAN, Gl,.) ; împodobit fără guşt (com, din URCA — CÎMPIA TURZII) ; mîndru, îngîmfat (com. din URCA — CÎMPIA TURZII, AI,R SN V h 1 254, MAT. DIALECT. I, 289). De cînd a ajuns om mare aşa-i de tambroş, că nu mai poti vorbi cu el. MAT. DIAI,ECT. I, '289. — Pl. : fambroşi, -e. — Etimologia nesigură. Cf. ţ i m b r ă. ŢAMPARA s. f. v. geamparale. ŢÂMPURĂ s. f. (Regional; în loc adv.) De-a fampura = rostogolindu-se la vale ; de-a berbeleacul (Orlat — Sibiu). Cf. hem 2 076, h xvii 182. S-a dus de-a ţampura. H XVII 182. — Etimologia necunoscută. ŢAMŢÂR s. m. v. samsar. ŢANC* interj. Cuvînt care redă un zgomot ascuţit, produs prin lovirea imui obiect din metal sau (mai rar) din lemn. Cf. barcianu. Ţanc! se auzi deodată o lovitură de fier în fier. ap. CADE, cf. SCRIBAN, D., SCI, 1960, 789. Cin sal[t] cocoşu la puşcă, ţanc!. . . a simţi [t ] lupu ! T. DIÄL. M. II, 25. Vîj, vîj, prin păiuş, Ţanc, ţanc, prin copaci (Coasa). ŞEZ. IV, 84, cf. GO-ROVEI, C. 114. Icea banc, iceaţanc, devale ninge (Sita). PASCU, C. 70, cf. PAMFILE, C. 32. — Onomatopee. ŢANC* s. n. 1. Băţ sau vergea cu care se măsoară, lnsemnîndu-se cu cîte o crestătură, cantitatea laptelui muls de la oi cu ocazia alcătuirii stînii, uneori cantitatea vinului, a ţuicii etc. dintr-un vas ; (regional) ţăjicuşă (I 2). V. răboj (II), ţenchi* (2). Cf. VAI,IAN, V., ΡΟΧ,ΙΖυ, ALEXI, W., PĂCALĂ, M. R. 453. Ţancul se cresta la nivelul laptelui avut de fiecare pro- prietar. VUIA, PĂST. 88, cf. ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D., BUTURĂ, EC.. 181, H XVII 95, XVIII 34, DENSUSIANU, Ţ. H. 112, CHESÏ. V 6/52, 61/55, 132/52’ 55, 60. Măsuratu [laptelui] să faS-aşa : să puiie o zumătace măsură în subăr şî bagă ţancu. Şî-l scuote afară ţancu şî-l crestadză pănă und'e-i ud. ALRT ii 16, Cf. A III 18, PORŢILE DE FIER, 165, NALR — O IV h 769. «ν’ L, o c. adv. (Familiar) La (sau, rar, pe) ţanc = la momentul potrivit, exact cînd (sau cum) trebuie. Vrea să i se potrivească toate la ţanc. SLAVICI, ap. CADE, cf. ZANNE, P. v, 618, tdrg, pamfile, CR. 248. Avem timp berechet ... Că eu nu plec niciodată pe ţanc. BRÄ-ESCU, O. A. II, 270. Am crezut că am sosit prea devreme la întîlnire... ; dar pe urmă am observat că eşti la tanc. SADOVEANU, o. IX, 490, cf. SCRIBAN, D. Nea Sandule, la ţanc ai picat! GALAN, b. ii, 202. Am sosit la ţanc, să te împiedic de a săvîrşi un sacrilegiu, vinea, I,. ii, 153. Am căzut la ţanc. H. LOVINESCU, T. 150. La ţanc, tocmai atunci, hopa şi Miai, se întorcea de unde se dusese, preda, î. 121, cf. SCI, 1978, 321. Ai zis la ţanc vorba care trebuie, neagu, î. 196. Se vede că era un făcut ca Sgîmboiu să sosească tot la ţanc, cînd era îndrăgostiţilor lumea mai dragă. PO PESCU, Β. III, 143. Te-i pricepe tu cum să potriveşti treaba, să iasă numai la ţanc. VASILIU, P. L. 141, cf. av 26. Pe (sau în) ţanc = tocmai, fix, exact. Ce ore sînt ? — în ţanc, sînt tocmai nouă. macedonski, o. ii, 91, cf. DDRF. Stama, cu chef, plăti Izvareanului pă ţanc : un cerceaf, trei bumăşci ... şi o firfirică. CHIRIŢESCU, GR. 182, cf. ŞĂINEANU, D. U., I. CR. V, 376. Erau doi tovarăşi ... Au slujit ei un an pe ţanc. Furtună, C. 57. (Adverbial) Automobilul se oprise ţanc în faţa primăriei, v. ROM. februarie 1954, 37. <0> B x p r. (învechit şi regional) A lua ţanc (sau ţancul) (la un vas), a da cu ţancul sau a da ţanc (la un vas) = a măsura cu ţancul (1) cantitatea de lichid dintr-un vas. Cf. valian, v., ροι,ιζυ, cihac, ii, 429, DDRF, CIAUŞANU, GL. (Regional) A vorlJi cu ţanc = a vorbi prin semne ; a vorbi fără şir. Cf. VAUAN, v„ CIHAC, ii, 429. + (învechit) Semn făcut pe un vas în locul pînă unde ajunge lichidul ' conţinut ; (regional) ţăncuşă (I 4). Cf. COSTINESCU, CIHAC, II, 429. + (Regional) Beţişor cu ajutorul căruia, cînd se ţese o velinţă, se măsoară lăţimea unei vergi. I,. ROM. 1961, 24. + P. e x t. Unitate de măsură ; obiect cu care se măsoară. M-am tocmit cu dumnealui ca să-i fac . . . cărămidă. . . într-acest chip : zece mii după ţancul Băleanului şi preţu cîte taleri trei (a. 1813). doc. EC. 150. Să taie bolovanii după ţancul cel obicinuit al ocnii, iar nu mai mici (a. 1827). ib. 383, cf. ΡΟΐ,ιζυ, COSTI-NESCU, DDRF, BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W., TDRG. BrînZa de vară se măsura cu ţancul. VUIA, PĂST. 87, cf. ai,r ii 6 675/76. + (Regional) Semn distinctiv constînd din-tr-o bucată de lemn sau de material textil care se pune pe pănura dată la piuă, pe sculurile date la vopsit. Ţancul se da şi la cănuri..., ca să-şi poată găsi fiecare pe a sa. CIAUŞANU, Gl,. 2. (Regional) Crestătură, de anumită formă, fă- cută la urechea oii ca semn de recunoaştere ; (regional) ţăncuşă (III 1). V. răboj (I 3) (Măceşul de Jos — Băileşti). Cf. ai,r sn ii h 403/872, ai,rm sn i h 267/872. 3. (Regional ; la unele jocuri de copii) Loc sau semn la care trebuie să ajungă sau pe care trebuie să-l atingă cei ce se întrec la un joc (de obicei, cu mingea). Cf. ddrf, zanne, p. v, 618, scriban, ü., COMAN, Gl,. + (Şi în construcţia în ţanc, ai,r SN V h 1 291/514) Ţintar (1 a). Cf. alr sn v h 1 291. 4. (Regional ; la pl.) Beţişoare cu crestături sau bileţele numerotate cu care se trage la sorţi ; (regional) ţăncuşă (I 5). Com. LIUBA, GL. OLT. Face ţancurle-alea şi le pune-ntr-o căculă colea, le-amestecă ş-apoi îş bagă fiecare mîna ş-ia cîte-un bilet. ib. 91 ŢANC» ŢANDĂRA 5. (Regional ; m exp r.) A da ţnne la pepene = a tăia şi a scoate o bucată dintr-un pepene pentru a gusta dacă e bun. Cf. ddrf. 6. (Regional) Fîşie îngustă, porţiune de pămînt, de holdă etc. Cf. PAMFILE, J. Π, 168. Pe la asfinţitul soarelui a mai rămas un ţanc de orz de secerat. Com. din ţepeş vodă — cernavodă. 7. (Regional) Ciob (Poiana Mărului — Zărneşti). ALR - T 755/446. 8. Instrument de care se servesc dogarii la asamblatul doagelor. Cf. DDRF. — Pl. : tancuri. — Şi : (regional) ţenchi (coman, gl.), feanc (h xvii 95, xvm 34) s. n., ţdnoă (com. LIUBA, COMAN, GL.) S. f. — Etimologia necunoscută. ŢANC® s. n. (Regional) Vîrf ascuţit şi înalt de stîncă, creastă pietroasă, colţ de stîncă ; p. anal. vîrf de deal, culme. V. ţie4 (1). Munţii îşi desfăşură podoabele lor de o măreţie sălbatecă, ţancuri ascuţite ies vinete din întunecimile pădurilor de brazi. VLAHUŢĂ, R. P. 124, cf. BARCIANU. Nu erau limanuri..., ci doar coaste De ţancuri şi de stînci prăpăstioase, murnu, O. 92, cf. TDRG, PAMFILE, cr. 248. Căprioara . . . sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stîncă din zare. gîrlEanu, l. 25, cf. DR. in, 746, şăineanu, D. u., CADE. Floarea-reginei culeasă de pe un ţanc pietros... e ca şi o medalie de aur. SIMIONESCU, FL. 121. Nămestii de ţancuri se sprijineau pe vînt, Încît muntele ţinea mai mult de cer decît de pămînt. VOICU-LESCU, POEZII, I, 260. Urcă un ţanc oblu, păşind rar şi domol ca muntenii. SADOVEANU, O. ix, 79. Din ţancul pe care stam, contemplam în zarea luminoasă... grădinile unui liman fericit, id. A. L. 171, cf. SCRIBAN, D., GIUGLEA, u. 21. O formaţiune geologică. . . lua cu asalt, vertical, toate ţancurile. blaga, H. 54. Strîmtorile, ţancurile şi codrii sînt de partea mea. V. ROM. septembrie 1970, 16, cf. L. ROM. 1986, 216. S-o suit pe un munte cu ea şi i-o dat drumu pe un ţanc. ŞEZ. iii, 188, cf. H x 315. Se fă,cea că erea într-o pădure mare. . . Ajunseră la valea apii, la un priboi, lîngă un ţanc. PLOPŞOR, C. 48, cf. CHEST. IV 34/172 c. Sub unele ţancuri (stînci) sunt peşteri de poţi băga. ■ .7—800 oi. ib. V 9/44, cf. ALR I 400/125, 129, 138, 554, 798, 820, alr sn iii h 814/130, a v 15, LEXIC REG. ii, 33, folc. olt. _ munt. ι_ 468. N-am făcut nimic pe ţenchiurile alea de deal. UDRESCU, GL. + (Prin nordul Mold.) Perete (înalt şi drept) de stîncă ; mal abrupt, prăpăstios. Cf. ddrf, şez. iii, 91. + (Prin Mold.) Loc pietros. Cf. alrii 2 483/551, A v 8. + (Prin Olt.) Ridicătură mică de pămînt. Cf. cade, paşca, gl. — Pl. : ţancuri. — Şi: (regional) ţenclii s.n. — Din germ. dial. Zanken (germ. Zinken). ŢÂNCĂ» adj. (Regional; cu sens neprecizat, probabil) Ţanţoşă. Cf. bud, p. p. 6, 83. Pe cea verde de cîmpie Merge-şi o verde cocie. Da-n cocie cine şede ? Şede o ţancă nevăstancă. id. ib. 6. — Pl. :? — Etimologia necunoscută. Cf. ţ a n c o ş. ŢÂNCÂ* s. f. V. (ane*. ŢÂNCOŞ, -Ă adj. (Regional) Ţanţoş. Cf. viciu GL., alr î 1 564/896. — Pl. : ţancoşi, -e. — Şi : ţîncoş adj. ai.r sn v h 1 255/27. — Cf. ţanţoş. fANDÄC s. n. (Regional) Bucată (de smalţ) plesnită sau sărită (de la o oală) (Măţău — Cîmpulung). Cf. coman, gl. — Pl. : ţandacuri. — Cf. ţ a n d ă r â. ŢANDĂRĂ s.f. V. ţandăra. ŢĂNDĂRI s. n. (Regional) Grămadă de gunoi (Rîmnicul Sărat). CV 1949, nr. 9, 33. — Pl. : ţandăre. — Etimologia necunoscută. ŢÂNDĂR* s. n. v. ţandără. ŢANDĂRĂ s. f. 1. Bucată mică (subţire şi Iun* guiaţă) care se desprinde sau sare dintr-un lemn, dintr-un os, dintr-o piatră etc., prin cioplire, spargere sau lovire ; aşchie, surcea, (învechit) oţapoc, (regional) salcă1, sălîngă, scăborcă, sclepeniţă, ţaşcă. Îndreptînd un tun supt cort . ; ., au lovit o ladă . . . şi ţandările lăzii au omorît pă Timuş. radu POPESCU, CM I, 365, cf. MOLNAR, D. 50/4. LB. Lovitura cade Pe un pilastru . . . Sar ţăndări şi schinteie la răpedea izbire. HELIADE, o. i, 316, cf. valian, v., ISER. Cotoiul . . ., sărind . . ., să-nfipse-n fandară unui copaciu rupt de vînt, pann, p. v. iii, 62/19, cf. POLizu, HEM 1 178. F. destul de o singură greşeală de lopată, pentru ca . . . [din plută] să nu mai rămîie fanduri. conv. lit. i, 267, cf. cihac, ii, 429, cos-TINESCU, LM. El se opri la o depărtare cît arunci cu o zburătură de fandără. ISPIRESCU, L. 334. Milogul . . ., înhăfînd vioara de lîngă dînsul, o trînti cu mînie şi o făcu ţăndări. DELAVRANCEA, T. 179. Ia apoi unul dintre jucători o surcică, ţandură ori un beţişor uscat ... şi, aprinzîndu-l la un capăt, îl dă vecinului său. marian, î. 202. Vîntul izbeşte [corăbiile] . . . Ţăndări le sfarmă. COŞBUC, AE. 13. Un mănunchi de stuf uscat sau de ţăndări lungi de brad uscat ... ce se aprinde noaptea, damé, t. 126, cf. BARCIANU, alexi, w., muscel, 104, bianu, d. s., tdrg, dr. iii, 709. în lipsă de lemne mai groase, focul se face şi cu ţanduri. SEVERIN, S. 25, cf. ŞĂINEANU, D. u., CADE. Acest copac stîrni mînia cerului şi o palmă înfricoşată îl risipi în ţăndări. GALACTION, O. 79. Vasile Mogrea muta scaunul de la stingă la dreapta, trîntindu-l de tresăriră toţi, aşteptînd să-i vadă sărind ţăndurile. C. PETRESCU, î. II, 108. Lîngă trunchiurile sparte ţăndările-a strîns. voiCULESCU, POEZII, I, 109, cf. SCRIBAN, D. In fracturile prin arme de foc poate exista o sfărîmare în ţăndări. ABC SĂN. 166, cf. DSR. A luat baltagul ce-l purta cu sine şi a răsărit cu el o ţandură din pod, spre semn că a trecut pe-acolo. SBIERA, P. 142. Un trăsnet îngrozitor detună stejarul şi numai ţanduri sări din trupina lui. ŞEZ. III, 235, cf. GRAIUL, I, 306. Şi de-oi putea să mă-ntind să pocnească copacu şi să sară ţănduri din el, apoi să ştii că-i numai bun. vasiliu, P.. L. 66, cf. ALR I 982/270, 528, 880, ib. 985/158, 229, 418, ib. 1 988/790, 880, alr n/ι h 275, alrm ii/ι h 381, a v 25. Cînd pe pămînt îl trîntea, Ţăndări din cobuz sărea. BALADE, iii, 90. Caută neşte uscături, neşte ţăndări di corlăzi. o. BÎRLEA, A. p. ii, 548, cf. nalR — o ii h 221, ib. h 222, ALR — M îl h 290. Facem focu cu ţăndări. T. dial. M. ii, 106, cf. NALR — B i h 69/75, ALR — T 732, ib. 733. Ţandăra nu sare departe de trunchi, se zice (mai ales defavorabil) despre copiii care seamănă cu părinţii lor. Cf. ZANNE, p. i, 294. Ţandăra bradului în vrajba satului (Scripca). GOROVEI, C. 338. (Glumeţ) De ai norocire a fi ... vlastare de viţă aleasă, ţandură de os sfînt . . ., fii sigur că ai să fii bine primit. NEGRUZZI, S. I, 238. Ό* (Prin analogie) Fulmicotonul, în jocul bizar al morţii, râspîndise în toate direcţiile ţăndări de trupuri omeneşti. BART, S. M. 75. Şi aşa mi ţi l-oi arunca o dată, de nu s-alege nici urmă de ţandările şi pulberea lui [a zmeului], mera, l. B. 211. ·γ· E x p r. A-i sări (cuiva) ţandăra = a se supăra, a se înfuria. V. şi sări2 (6). Cînd stau de vorbă la vreo adunare, Din ceva atuncea ţan-dara îmi sare Şi încep îndată ca să-mi cert bărbatul. pann, p. V. ii, 99/12, cf. POLizu. Cînd îi sărea lui ţandăra, era sărită şi pace buna. SLAVICI, o. I, 228. Te-ai şi supărat? Da' iute-ţi mai sare ţandăra! 4 Dicţionarul limbii române, litera Ţ 100 ŢANDĂRĂ — 8 — ŢANGÎU VLAHUŢÂ., S. A. III, 167, cf. ZANNE, P. I, 294, BARCIANU. Lui Irimie nu-i sărea uşor ţandăra, agîrbiceanu, S. 68. Parcă prevăd de pe acum un scandal . . . Din nimica îi sare ţandăra, bassarabeSCU, S. n. i90. Cînd îi sărea ţandăra, nu mai ţinea în samă nimic. SADOVEANU, O.’ II, 416, cf. SCRIBAN, D. Nu se ştie niciodată din ce le sare ţandăra. BLAGA, h. 112. Lui Toma Ocî, om iute din fire, i-a şi sărit ţandăra. STANCU, D. 42. Soseau aghesmuiţi, cu limba ascuţită, gata să le sară ţandăra şi să se supere, barbu, G. 140, cf. I. CR. iv, 86, com. din piatra neamţ, ciauşanu, Gl,. (Rar) A avea o ţandără în cap = a fi indispus. Cf. barcianu. -4- (Rar) Schijă. Cît colo plesneşte un groaznic obuz ... şi ţăndărite lui scormonesc aprig ţărîna. ODOBESCU, s. iii, 565. Fusese lovit în şold de o ţandără de bombă, slavici, o. ii, 250. Se farmă iar un obuz ... O ţandură îmi ia o bucată de ureche. SADOVEANU, o. xv, 175. -4 (Regional) Ţeapă (II 4) (care intră sub piele sau sub unghie). Cf.' klein, d. 442, alr i 1 207/194, 550, 552, 582, 594, 600, 746, 768, 790, 896, 934, alr ii/i h 93. + (Regional) Bucată mică, neînsemnată. Cf. cade. Erai cît o fărîmă de fulg şi de nimic, O coajă de tărîţe, o ţandără, o pleavă, arghezi, c. O. 27. O ţandără de pîne. PAMFILE, ap. CADE. Muncea pîntr-o ţandră dă măligă. GRAIUL, I, 227. Mai avem cîti-o ţandără dă pămînt. ib. 231. 2. Bucată dintr-un obiect de sticlă, de faianţă, de lut etc. spart ; ciob, hîrb, spărtură, (regional) breanc, tioc (v. toc3 15). Ţandere de sticle pe care adese le nesocoteşte cineva, dar care poate vătăma rău. mozaicul (1838), 192/3. Trînteşte paharul de masa de marmură, prefăcîndu-l în ţăndări. CARAGIALE, ο. II, 61. Ţăndări de vas frînt. vla-huţă, S. A. I, 44. A căzut împreună cu galeria ei, răsturnînd nişte oale cu flori, făcute ţănduri. PĂTRĂŞCANU, S. A. 33. I-a scăpat din mină clopotul de sticlă ... şi s-a făcut ţăndări. BRĂTES-CU-VOINEŞTI, P. 306. S-au băut paharele pînă la fund ca să le trîntească de pămînt, să le sfărîme în ţăndări. ARDELEANU, V. P. 258, cf. CADE. Zgomotul sticlei zdrobite păru o tînguire prelungă . . . Cîteva ţîndări îl plesniră peste obraji, zgîrîindu-l ca nişte gheare de pisică, rebreanu, R. ii, 203. Adesea . . . ieşea la iveală cîte o ţandără de oală roşie. GALACTION, O. 115. Luă sticla de bere neîncepută, făcînd-o ţăndări de pămînt. teodoreanu, L. 91. Şi ţăndări fă oglinda în care s-a privit. VOICU-LESCU, POEZII, I, 231. Zvîrli între ei oala, care se făcu ţănduri. SADOVEANU, ο. x, 56, cf. scriban, d. Tuci sărit în ţăndări. BOGZA, A. î. 221. Gloanţele .. . muşcau din parapet şi ţăndări de cărămidă zburau în toate părţile. T. POPOVici, s. 403. Am luat un pahar şi ... am vrut să-l trîntesc pe masă şi să-l fac ţăndări. Läncränjan, c. i, 31, cf. DSR. Voica-n beci năvală da .. . Năstrăpioara că-mi scăpa, Numai ţăndări c-o făcea. TEODORESCU, p. p. 674, cf. ALR SN IV h 1 036, ALR— T 755/326, 443, 444, 453. <> (Prin analogie) Numai fotografiile lunii mai pot oferi privelişti atît de intense şi de ■ ireale, munţi plesniţi în ţăndări, văi stranii. BOGZA, A. I. 194. φ F i g. Aş sfărîma soarele în ţăndări de aur, L-aş presăra-n cărarea ca de neauă. EMINESCU, O. IV, 108. Cearcă a se scula . . ., dar nu reuşeşte decît să trezească o durere vie în tot trupul, capul mai ales e în bucăţi, în ţăndări. papadat-BENGESCU, r. ii, 172. Cerul parcă-n ţăndări îşi surpa tavanul. VOICULESCU, POEZII, I, 45. îşi văzii universul minat, orgoliul de comentator redus în ţăndări, arghezi, S. XI, 172. Insectele mi le fixam în ace ... Se aliniau în cutia mea aşchii de smarald, ţăndări de opal . . ., tot atîtea fiinţe fără nume. BLAGA, h. 59. în jurul meu, un ocean de fulgere ... Şi zboară-n ţăndări stele şi comete ! BENIUC, V. 14. La asfinţit se văzu o ţandără de cer albastru. Soarele ... se arătă roşu. CAMILAR, n. H, 250. 3. (Regional) Bucată despicată dintr-un lemn sau dintr-o scîndură, avînd diferite întrebuinţări. Cf. POLizu. I-aţi făcut cruce numai dintr-o ţandără. CAMILAR, c. 82. Pe sania asta nu-s 20 de ţăndări. viciu, gl., cf. ALR l 1 418/363, 898. -f Şipcă sau vergea care se bate pe pereţii de bîrne ai clădirilor pentru ca să stea tencuiala sau lipitura. Cf. PAMFILE, i. c. 420, chest. ii 208/1, ib. 369/167, alr ii/i mn 124, 3 785/365, A v 22. + Fiecare dintre bucăţile de lemn aşezate orizontal într-un gard. Cf. a iii 12, v 28. 4. (învechit ; cu sens colectiv) Lemn pentru foc. Şi mai multă cheltuială merge la ţandăra care arde necontenit 8 luni (a. 1819). DOC. EC. 199. Să avem a face pă an cîte două mii stînjeni ţandără din pădurea noastră (a. 1827). ib. 394. 5. (Prin Ban.; art.; în forma ţîndăra) Numele unui dans popular din Banat. Cf. varone, JOC. rom. N. 128, id. D. 148. — Pl. : ţăndări şi (regional) ţăndări, ţăndăre (ALR ii/i h 275/27). — Şi: (popular) ţăndură (pl. şi ţănduri, ţandure ib. h 93/53), (învechit) ţăndară, ţăndcră, (regional) ţăndîră (ALR n/l h 93/531, ALR I 1 207/594, 600), ţîndără, féndurâ (CHEST. II 208/1) s.f., ţăndăr (molnar, d. 50/4, alr i 985/125, 178, alr Il/l h 93/2), ţândur (ÄLR ii/i h 93/551, ib. h 275/365, AV 14, 31, GLOSAR reg.; pl. m. ţănduri ALR ii/i h 93/551, ib. h 275/365) s. m., s. n., ţăndră (ALR I 985/28), zéndürft (A v 8 ; pl. zănduri ib.) s. f., zăndur (ALR n/l h 93/228) s. n. — Din săs. zander (germ. Zunder). ŢÂNDERĂ s. f. v. ţandăra. ŢÂNDÎRĂ s. f. v. ţandără. ŢÂNDRĂ s. f. v. ţandără. ŢÂNDUR s. m., s.n. v. ţandără. ŢANTJURĂ s. f. V. ţandără. ŢANGALAU s. m. v. ţîngălău. ŢANGATEU s. m. (Regional) Băieţandru; (popular) ţîngăuaş (Săcel—Cluj). ALR— T 517/307. — Pl. : ţangatei. — De la ţangăn. ŢANGĂR s. m. (în formulele de eliminare la jocurile de copii, de obicei în corelaţie cu m a n g ă r ; cu sens neprecizat). Cf. graur, E. 19. Ţangăr, man-găr, na cartof. MAT. FOLK. 517. "ν’ (Glumeţ) Perpelită hacana, ţangăr, mangăr, berlengher, buf! Turcul rămase cu ochii holbaţi, fără să priceapă. SADOVEANU, O. II, 98. — Cf. mangăr. ŢÂNGĂRĂ s. f. V. ţaigăr. ŢANGAU s. m. v. ţîngău. ŢANGHÎLE s. f. pl. (Regional) 1. Boarfe, cala-balîc (Sibiel— Sibiu). Cf. LEXIC REG. îi, 64. Şi-o luat ţanghilele şi s-o dus. ib. 2. (în forma ţangile) Ţesături sau haine care constituie zestrea miresei. înainte însă — ne spun şcheii bătrîni — aducerea hainelor miresii . . . nu se făcea cu carul, ca astăzi, ci fiecare invitat lua care o pernă, care o scoarţă, cărînd astfel ţangilele. DR. v, 27, cf. 32. — Şi : ţangile s.f. pl. — Cf. săs. zaich (germ. Zeug). ŢANGÎLE s. f. pl. v. ţanghile. ŢANGÎU s. m. v. ţîngău. 113 ŢANTIMĂ — 9 — ŢAP ŢANTÎMĂ s. f. v. nentimă. ŢAiVTIÎVJvLĂ s. f. v. santinelă. ŢANŢ s. n. (Regional) „Ţurţure de aur masiv" (Crişcior — Brad). PAŞCA, GL. Am găsit ţanţuri de aur azi cînd s-or slobozit găurile, id. ib. — Pl. : ţanţuri. — Cf. gèrm. Zain „lingou". ŢANŢAVAl s. n. (Prin estul Mold.) Petrecere, chef cu lăutari. I. CR. IV, 85. Trei zile tonţovai, Jar de acolo chiu şi vai ! ZANNE, p. IV, 668. — PL : ? — Şi: ţonţovăi s. n. — Cf. rus. TanuoBaTb. ŢANŢĂRŢÎŞ s. m. v. ţînţăruşl. ŢÂNŢOŞ, -Ă adj. (Adesea adverbial) Care se impune prin aspect, prin ţinută etc. ; care este plin de sine, care are purtare sfidătoare ; fălos, mîndru (I 3), (învechit şi popular) măreţ (X), (regional) os-tru1, ' ţancoş, ţunţurliu. V. fudul, încrezut, îngîmfat, semeţ (I), trufaş (I), ţonţo-r o i. Cf. KLEIN, D. 442. Coconul Drăgan e mîndru . . ., ţanţoş, mojîcos, nu-i ajunge nimeni nici cu strămurarea la nas. HELIADE, O. II, 425. Mergi tot ţan-ţuş, dîrz cu capul, pasu-n vînt, ochii la cer. PR. dram. 362. Vezi trecînd pe promenadă feluri de figuri care de care mai ţanţoşe. NEGRUZZI, S. I, 327. Trece un boier ţanţuş cu un arnăut după el. alECSANDRI, T. 141, cf. ci hac, îi, 534. Cîte fiinţe Ar trebui să treacă pe-a ta cale : Unele mîndre, ţanţoşe, regale, Cu-ncoro-nată frunte. EMINESCU, O. IV, 85. între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă Ca în cadenţă rară să sune trist din coadă, Şi-ntre-ofiţerul ţanţoş cu spada subsuoară Alegere nu este. id. ib. 289. Cum ajung în iarmaroc, încep a mă purta ţanţoş printre oameni de colo pînă colo. creangă, a. 56. Zi cu zi, cocoana se făcea . ■ . mai ţanţoşă. CARAGIALE, O. II, 224. Băiet deştept, gureş şi curăţel, . . . era ţanţoş. SLAVICI, N. Ii, 228. Nu ie supăra, domniţă, şi nu fi aşa ţanţoşă. ISPIRESCU, L. 307. Venea ţanţoş, aducînd două păhare şi o garafă de vin. contemporanul, iv, 137. îşi turteşte pe ceafă pălăria spartă ... şi calcă ţanţoş, milităreşte, ca în tactul unui marş. vlahuţă, O. A. II, 4. Colonelul mergea spre casă, ţanţuş şi pieptos, ai fi zis că se crede după asaltul Plevnei. contemporanul, vi2, 200, cf. DDRF. A doua zi îşi găta feciorul, stramăn şi ţanţoş ca un păun. N. REV. R. I, supl. II, 29, cf. BARCIANU. O coconiţă grăsulie . . . mergea ţanţoş, de ' parcă-ar fi călcat pe sloi. ADAM, S. 81, cf. alexi, w., TDRG. Vorbea, ţinîndu-se ţanţoş cînd pe vîrful picioarelor, cînd pe călâie. BUJOR, s. 98. Duducilor, zise Andrei, intrînd fără ceremonie şi oprindu-se drept în mijlocul lor, ţanţoş şi cu mînile în buzunare. HOGAŞ, H. 84. Eu nu vreau să ştiu de alde calici ţanţoşi care umblă să-i împuieze capul, rebreanu, i. 27, cf. şăineanu, d. u., cade. Aici îşi vor frînge oasele tocmai cei care se ţin mai -ţanţoşi. C. petrescu, C. v. 111. Căpitanului îi plăcea să meargă oamenii ţanţoşi, veseli şi să bată talpa la pămînt. SADOVEANU, 6. II, 403, cf. SCRIBAN, D. Olimpia ieşi suspinînd, iar Stanică o urmă ţanţoş. CĂLINESCU, E. O. i, 95. Maiorul, foarte ţanţoş şi năbădăios, căruia nu-i place să se treacă aşa uşor peste el, întreabă furios, camil PETRESCU, O. II, 239. Ne-a întors spatele şi s-a depărtat ţanţoş ca un cocoş. STANCU, R. A. IV, 370. E o demnitate onorifică, dar care nu se capătă decît dacă eşti ţanţoş şi înfipt. VINEA, L. I, 326. Venea de la Bucureşti în două trăsuri. în una era el, ţanţoş, şi-n ailaltă bastonul şi pălăria. SORESCU, L. L. I, 142. De la o vreme nu-şi mai schimba hainele, era mai ţanţoş în uniformă. V. ROM. aprilie 1971, 49. în mod firesc a învins cel care trebuia să predea o lecţie despre păduri unor grupe de studente blonde, ... ţanţoşe şi pupeşe. STĂNESCU, R. 371, cf. dsr. Se mai schimbă oleacă în toată înfăţişarea lui. Se făcu mai ţanţoş şi începu să mîie oile. RĂDULESCU-CODIN, î.’ 162, ’cf. ŞEZ. IX, 149, ALR SN v h 1 254/762. Dar şi cînd e bucuros, Merge ţanţoş şi voios. FOLC. mold. ii, 283. <> (Glumeţ) Ţanţoş, cu pieptul în platoşă ..., venea un cocoş. GÎRLEANU, L. 14. Găinile . . . începură să cotcodăcească de bucurie şi să umble ţanţoşe de colo pînă colo. STĂnoiu, C. I. 200. Bondarul, ieşind ţanţoş şi zdravăn ..., o îmbie pe biata albină. FURTUNĂ, v. 4. -ν’ P i g. (Substantivat) Ţanţoşii sînt pahare plă-pînde de rozol, cu temelia slabă. MOZAICUL (1838), 192/15. + Care exprimă mîndrie, semeţie, aroganţă. Victoria, enervată de felul ţanţoş cu care vorbea Dudescu, voi să schimbe îndrumarea convorbirii. D. zamfirescu, R. 16. Pălăria-beretă ţanţoşă, aninată peste claia castanie de păr. REBREANU, NUV. 6. Lîngă prefectul Boerescu şedea . . . căpitanul de jandarmi Tiberiu Corbuleanu cu o mustaţă ţanţoşă, id. R. II, 83. Se înălţa un nas ţanţoş, rece, cu linii tăioase, ar-găsit de tabac şi de ger. KLOPŞTOCK, f. 211. Foloseşte un stil ţanţoş. CĂLINESCU, I. 89. Ridică mîna . . . spre a-şi potrivi mai bine pe cap chipiul care-i dădu deodată o înfăţişare straşnic de ţanţoşă. CAMILAR, N. I, 262. — Pl. : ţanţoşi, -e. — Şi: (regional) ţănfuş, -& adj. — Etimologia necunoscută. ŢANŢOŞf vb. IV v. ţănfoşi. ŢANŢOŞÎE s. f. v. ţănţoşic. ŢÂNŢUR s. f. (Regional) Haină rea, zdreanţă (Uricani). viciu, gl. Aruncă-te, fleandură, Că te-ajunge ţanţură. id. ib. — Pl. : ţanţuri. — Cf. r a n ţ u r ă. ŢÂNŢUŞ, -A adj. v. {anfoş. ŢAP s. m. Ï. 1. Masculul caprei. Unt de vacă şi lapte de oaie, cu grasul mieilor şi berbecii, fiii giunci-lor şi ţapi. PSALT. 314. Că nu iaste amu puteare . . . sîngele juncilor şi al ţapilor să lase păcatele. ‘CORESI, EV. 392. Adu mie trei giunci . . . şi trei ţapi. PO 51. Pentru kîrtie, au fost scriind pe pei de oaie şi de ţap în zilile vechi, HERODOT2, 273. Nu-ţi voi lua de la casă Viţăl, nice vacă grasă, Nice ţap hrănit din turmă. DOSOFTEI, PS. 165/11. Şi împărţi întru zîua aceaia ţapii cei băiţaţi şi cei albi şi toate caprele ceale bălţate şi albe. biblia (1688), 221j58, cf. ANON. CAE.., Ι,ΕΧ. MARS. 213, ΚΙ,ΕΙΝ, D. 442. Bătrînul au cumpărat în tîrg un ţap pentru ca să facă praznic. ţichindeai,, f. 547/18, cf. 13, vai^ian, v. El visă că picase în nişte turme de ţapi furioşi. BĂI^CESCU, M. v. 392, cf. stamati, d. La ea oricine-a mers Şi capul său plecîndu-şi ... cu coarne s-a ales, Precum berbecii, boii şi ţapii dau dovada, negruzzi, S. II, 296, cf. POi/izu. 3 ţapi mari, 20 areţi, 80 de berbeci, 300 de oi cu miei (a. 1793). URICARIUI,, XVI, 209, cf. ISER, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, CIHAC, II, 429. Puben însuşi se zbîrci, barba-i deveni lăţoasă şi-n furculiţe, ca două bărbi de ţap. EMINESCU, N. 56. Boii din pădure, un ţap şi două capre slabe şi rîioase . . . era toată averea Iririucăi. CREANGĂ, A. 27. încăleca pe un ţap şi plecă la curtea boierească. ISPIRESCU, h. 179. Noi avem şase capre şi un ţap. Slavici, ο. I, 98, cf. ddrf. La captă şi ţap numai sugarii se deosebesc în nume, zicîndu-le ied, iadă. DAMÉ, t. 68, cf. BARCIANU, ai^xi, W. Capricornul din constelaţiunea astronomică e monstrul mitologic jumătate ţap şi jumătate peşte. OTESCU, CR. 29, cf. TDRG, JAHRESBER. XVI, 226, DHIîR I, 353, DR. II, 551, DIACONU, P. 38, ŞĂINEANU, D. U.t DR. VII, 526, DRÄGANU, ROM. 175, DS. Pe cîmpia noastră, 124 ŢAP ŢAP abia ici··colo se obsearvă cîte-o capră. Se sporesc prin capră si ţap. pribeag ui,, P. R. 72, cf. puşcariu, E. R. l] 180, ROSETTI, E. R. II, 120, SCRIBAN, D., GiuGEEA, u. 20, SCI# 1950, 24. Capre, ţapi, berbeci şi oi ... Cu toate vitele cornute Plecau grămadă să se mute. arghezi, S. V, 95, cf. RUSSU, E. T. 123. Şi mi-a cere piei de zmeu Să-ncalţe piciorul său, Că de capră Lesne crapă, Şi de oaie Se despoaie Şi de tap îti sare-n cap ! AEECSANDRI, P. P. 363, cf. H l 206, iii 96, 265, xn 26, xv 127, jarnîk—bîrseanu, D. 437. Iar caprele şi oile ştiţi cum le păzea ? Trimetea un ţap şi un berbece ele le întorcea şi le strîngea către tîrlă. RĂDUEESCU-CODIN, iy. 74. Şi unde mi-l ie Vasile, frumuşel, de barbă, ca pe ţapi. vasieiu, p. E. 127, cf. AER II 5 342. Şi i~ci datî, ca simbria lui, un ţap. o. bÎreea, A. p. i, 130, cf. al,r— τ 904. Ţapu mamii, ţap, sare pe copac, toacă noaptea pe uscat (Ghionoaia). pascu, c. 51. La cap ţap, La coadă hap, La mijloc nimic (Furnica), gorovei, C. 163, cf. PAMFIEE, C. 33. (în comparaţii) Barba deasă . . . pe supt bărbia ca cle ţap (a. 1779). GCR li, 118/28. îşi uită că e-ncărcat Şi, sărind sus ca un ţap, Dete tabla peste cap. pann, ap. GCR ii, 361. Ca fulger, iese un bălaur, Cu barbă-ngustă ca de ţap. coşbuc, Ρ. ii, 245. Pe-Ardiu că-l vedea, Nainte-i că-i sărea, Ca ţapii prîşnea. baeade, I, 444. Să le duci până colea . . . La casăli lui Novac, Ce-are barbă ca un ţap. ib. II, 20. Şi căprarul, mare-n cap, Stă-nainte ca un ţap. FOEC. transiev. ii, 292. E bătut la cap Tocmai ca un ţap, se zice despre un om prost, greu de cap. Cf. zanne, p. n, 41. Nu se vede că-i gol nap, Ci mi-şi sare ca un ţap. id. ib. 714. Ce-i mic ca şi un fir de mac şi sare în sus ca şi un ţap ? (Puricele). pascu, c. 57. <0> (Precedat de prep. „de", depreciativ, despre barbă) Dintr-o tuf-iveşte Satyr capu-i chel, barba-i de ţap. EMINESCU, o. iv, 118. Are o bărbuţă albă şi lungă, curat barbă de ţap. SADOVEANU, o. I, 479. φ Ţap sălbatic — masculul caprei sălbatice. Cerbu şi căprioară şi bivol şi ţap sălbatic şi inorodul şi zîmbrul. bibeia (1688), 1362/39, cf. POIyIZU, CONV. UT. XXIII, 345, barcianu. E x p r. Ţap ispăşitor v. i s p ă ş i t o r. (Familiar) Ca un ţap logodit = a) nemişcat, ţeapăn ; aiurit, prostit ; dus pe gînduri, visător. Şi tu ? Ce stai ca un ţap logodit ? deeavrancea, o. ii, 12. Ce ai tu, Graure, de stai aşa ca un ţap logodit ? veahuţă, ap. CADE, cf. TDRG. Ce te uiţi aşa la mine ca un ţap logodit ?... Poate-i fi amorezat. Sadoveanu, o. IV, 508 ; 1)) supărat, îmbufnat fără motiv. Ei, ce mă mai întrebi ! răspunde ea, răstită, ca un ţap logodit. FURTUNĂ, C. 29. Şede ca un ţap logodit, zanne, p. IX, 721. Parcă eşti un ţap logodit, se spune unui om îngîmfat, plin de sine, prost. Cf. zanne, p. i, 666. Nu te vezi, rînjeşti întruna, parcă eşti un ţap logodit. CAMUy PETRESCU, Ο. II, 297. (Familiar)' A jupui (sau a beli) ţapul (sau ţapii) ■= a) a vomita la beţie. Cf. zanne, p. i, 666, cade, scriban, d. ; b) a se juli într-o căzătură, la beţie. Cf. i. cr. ii, 247. (Familiar) A ţine ţapul de coarne = a vomita la beţie. Cf. ZANNE, p. I, 667. + Epitet depreciativ pentru un om (de obicei mai în virstă) desfrînat, hain, îngîmfat etc. Marţ, zeul oştilor, . . . după mintea lui era un amăgitor iu şi un îngînătoriu, . . . Atlas, un ţap bătrîn. OŢĂEEA, a. F. 198/18. S-a sborsit ţapul . . . Auzi poznă! . . . cică i-au luat moşiile din vîrfu catargului. AEECSANDRI, T. 138. Nu cumva să vă împingă Mititelul să intraţi înaintea meci, unde ne-a duce omul ţapului celui roş, că, nu mai ajungeţi să vedeţi ziua de mîne. creangă, p. 250, cf. şăinea-NU, D. U., SCRIBAN, D. Ia seama la profilaxie, ţap bătrîn. vinea, e. I, 421, cf. ciauşanu, v. 206. + (Cu aluzie la barbă) Bpitet depreciativ pentru un preot sau. un călugăr. Cf. baronzi, e. 150, tdrg, com. din ţepeş vodă — cernavodă. 2. (Şi în sintagmele ţap roşu, DE, dm, regional, ţap sălbatic, vauan, v./h iv 499, aer i 1 163/594, ţap de pădure, AER Sn iii li 682, ţap de căprioare, Ai/R l 1 163/80, AER SN ΙΠ h 682, ţap de capră sălbatică, aivr. SN în h 682/53) Masculul căprioarei ; căprior, stoica, vÎN.25.Z> (Substantivat) Mînîncă şi pe ţapoş ..., de n-are românul încotro şi-i dă şi pe boghean. SEVASTOS, P. 81. φ (Prin analogie) Iepurele a apărut în vîrful dealului, cu urechile ţapoşe. SADOVEANU, o. VIII, 452. Du-te şi mulge-o, că are ţîţele ţapoşe. Com. din gura ariEşueui — ocna mureş. (Despre păr sau despre mustăţi) Zărind la lumina lunii ochii fioroşi şi mustăţile ţapoşe ale haiducului, îşi simţi balamalele slăbind. GANE, ap. CADE. De ce se uita la mine, de ce i se ridica părul mai ţapoş. GANE, N. iii, 112, cf. TDRG, CADE. — Pl. : ţcipoşi, -e. — Şi : fâpuş, -ă (H xii 274, ŞEZ. v, 165), ţapoş, -& (jahresber. xii, 145, h vi 94) adj. — Ţap -f suf. -oş. ŢAPUŞj "Ă adj. V. ţapoş, ŢAR s. m. Titlu purtat în trecut de monarhii unor state slave. Craiul August. . . să legă la un 138 ŢARABALIE — 12 ■— ŢARA cuvînt cu ţarul Moscului, neculce, l. 159. Vezirul încă au poftit pacea şi aşa s-au mîntuit iar iul şi oştile lui de primejdie, R. POPESCU, cm i, 480. Cu. sfatul lor au îmbiat de au fostu adus pe ţariul moschicescu (a. 1712). BUL. COM. ist. iv, 44, cf.’sTA- MATi, D. în cea mai naltă treaptă să zicem c-ai agiuns Şi numai ţarul este mai mare decît tine. NEGRUZZI, S. Ii, 254, 'cf. POLIZU. [Dimitrie Cante-mir] trecu în. . . serviciul ţarului rusesc. ODOBESCU, s. III, 368, cf. CARAGIALE, O. iv, 31, DDRF. Domnii slavoni . . . erau ţari. XENOPOL, I. R. III, 75, cf. BARCIANU, ALEXI, W. în curînd va fi ţarul Rusiei. PĂTRĂŞCANU, S. A. 184, cf. ŞĂINEANU, D. U., CADE. Căpeteniile armatei învingătoare luară măsuri ... să se strămute peste Dunăre, parte în ţara noastră, parte mai-nainte, în împărăţia ţarilor. Galaction, o. a. I, 273. Căsuţa . . . unde marele ţar a locuit cînd s-a hotărît să vie în Olanda ca simplu lucrător teslar. SADOVEANU, O. IX, 260, cf. scriban, d. Eram serviţi de . . . fiica unui şambelan de la curtea ţarului, mihă-ESCU, D. A. 81. Mărite ţar, te-nşeli cu ce-ţi văzură Privirile, de sus şi de departe, arghezi, s. v, 226, cf. M. D. ENC., dex. Din „han", Boris a devenit ,,ţar". magazin ist. 1990, nr. 1, 35. "4 (învechit, rar) împărat. împărăţia lui Sevir ţar. moxa, 362/29. împărăţia lui Anastasie ţar. id. ib. 369/24. — Pl. : ţari. — Şi : (învechit, rar) ţear s. m. seve- RIN, s. 46. — Din slavonul apK, rus. napi.. ŢÂHABALÎE s. f. v. sarabalie. ŢARAFIJEĂŞCĂ s. f. (Prin nord-estul Olt.) Persoană dezordonată. Cf. ev 1951, nr. 1, 37. — Formaţie expresivă. Cf. c i o r o f 1 e ţ. ŢARASOÂRE s.f. = (regional) farasoare (Helianthus annuus) (Dăeni — Hîrşova). Cf. T. dial. d. 841. ŢARÂT s. n. (învechit, rar) Stat condus de un ţar. Aceste nume . . . fură înlocuite în familia domnitoare munteană prin nume dinastice venite din taratele de peste Dunăre. BUL. COM. ist. ii, 183, cf. M. D. ENC., DEX. — Pl. : ţarate. — Ţar + suf. -ai. ŢARĂ s. f. I. 1. (învechit şi regional) Suprafaţa globului pămîntesc, pămînt (1); p. restr. uscat. Ţie ţî să pleacă ceriul şi le-ascultă, Cînd pogori în ţară, şi stă-n groază multă. DOSOFTEI, PS. 50/14, cf. drlu, GR. S. v, 154. Dar foc cine le da? Dracii mării şi ai ţării. mat. FOLK. 691. Mirel mi se-mbărbăia, Zgarda-n cap la leu ţipa, Jos la ţară îl urla. FOLC. TRANSILV. I, 88. 4- (învechit) Pămînt (4), ţarină1 (1). Ţeara [lui Oanea] (a. 1515). ap. mihăilă, d. 168. Şi măncară tot plodul ţeriei (a pămîntuluiD) lor. psai,T. 221. Ţarile noastre şi viile noastre şi casele noastre noi ne chizăşuim. biblia (1688), 344 [bis]2/37, cf. TDRG, dhlr’ii, 484. + (învechit) Pămînt (3), ţă-rînă. Elu cunoscu făptura noastră ; pomeni că ţeară (ţ ă r î n ă CC2, D, lut H) sem. PSALT. 212, cf. drlu, DHLR ii, 484, TDRG. 2. întindere de pămînt (delimitată) pe care se exercită o anumită autoritate, teritoriu ; porţiune relativ omogenă din cuprinsul învelişului geografic, căreia îi sînt specifice anumite caracteristici (etnice, etnografice, de relief, de climă, ape, resurse economice etc.), regiune (1), ţinut1 (II 3), zonă; (învechit) oblastie (1). V. -p ămînt (5). Şi uitară Dzeul . . , ce feace mirure mare în Eghipet, miruri în ţeara (pământul H) lui Ham. psalt. 224. Luo coconul şi muma lui şi se duse în ţara creştinilor. TETRAEV. (1574), 203. Acesta însuş lucrează şi-ş face apostoli şi păstori. . . prespre toate ţările acelea. CORESi, EV. 334. Şi-i băgă Dumnezeu în ţara ceaea ce le făgăduise. MOXA, 349/28. Cită ţară şi cetăţi a Moldovei au luat leşii, toate s-o.r închina la dînsul. NECULCE, L. 140,. cf. KLEIN, D. 442. Rămîi, ţeară, sănătoasă, în al tău leagăn firesc, Nu-n deşert că eşti muntoasă, Încît ţienu-ţi: sosesc Caldele soarelui raze. MUREŞANU, p. 20/1, cf. CIHAC, I, 292. Dacii ... îşi întindeau domnia pesté ţara Mureşului, peste Oltenia. ODOBESCU, s. II, 282. Ce ades mă porţi pe lacuri şi prin crînguri / Unde ai văzut vrodată aste ţări necunoascute? EMlNESCtj, ο. I, 155. îmi vine a crede că aiasta-i ţara spinilor, creangă, P. 203, cf. şăineanu, D. u. Acuma Vitoria se abatea iarăşi într-o ţară cu totul necunoscută, cu. nume de sate şi munţi pe care nu le mai auzise. SADOVEANU, o. x, 602. Inima ei era în ţara copilăriei, în lunca şi ostroavele Dunării, id. ib. XXI, 450. Prin munţii cu păduri de epopee, Spre ţări de calcar, şi de capre-n turme. VULPESCU, p. 25. Ţinutul nostru e recunoscut ca ţara hoţilor de cai. NEAGU, î. 84. Neculae, pui păun, Din ţeara cu vinul bun, Chica ta-i toată inele- jarnîk — BÎRSEANU, D. 21. Să. tragă clopotele în tuspatru părţile,... Ca s-audă mîndrele De prin toate ţările. BALADE, III, 179. □ Toamna păsările călătoare zboară spre ţările calde. Φ F i g. Imaginaţia este o ţară foarte mare ; acela care trece printr-însa se rătăceşte adesea, dacă mintea nu-i va sluji de călăuză. Mozaicul (1839), 607/12. <$> Ţara făgăduită v. făgăduit. <0* (învechit şi popular ; art. ; intră în denumirea unor regiuni, ţinuturi) (Cu determinări substantivale în genitiv sau adjectivale) Umbla pren. . . ţara Galileiului. EV. SL.-ROM. 126/6. în ţara Araviei vor fi ploi şi pîine nu va fi. paraclis (1639), 257. Ţara tătărască. molnar, d. 387/15. Cu gîndul pe Anghelina să găsască, Măcar de ar fi şi în ţara tătărască. budaI-DELEanu, T. v. 88. Vila... de pe via Salaria, în ţeara sabină, la 24 de mile de Roma. ODOBESCU, s. iii, 26. Alt soi de bălauri. . . locuiesc prin prăpăstii, se pare că prin ţara armenească, pamfile, duşm. 313. Ţara Anado-lului. dr. iii, 1 089. Am învăţat de atunci toate farmecele ... Nu e om mai meşter ca mine în Ţara Ardealului ! dan, u. 213. La apus de orăşelul Cîmpeni, pe văile celor două Arieşuri. . . şi peste munţii dintre aceste văi, se întinde ,,Ţara Moţilor" propriu-zisă. arh. FOLK, v, 111. în Ţara Moţilor nu sînt decît brazi, oameni, topoare şi stînci. BOGZA, A.. î.. 133. Cuvintele. . . sună azi în Ţara Moţilor, şi Bihor şi la macedoromânii de. pe muntele Olimp. IVĂNESCU,. I. L. R. 314. (Cu determinări substantivale de care se leagă prin prep. ,,de") Boiarii cei mari, . . .Lupul dvornicul de Ţara de Sus (a. 1631). ap. GCR I, 75/34. Ţeara de Foc. barcianu. La crîşma cea nouă. . ., chiar ieri s-a descărcat vin nou din Ţara de Jos. SADOVEANU. o. XIV, 43. După Cantemir, meiul de cea mai bună: calitate creştea în Ţara de Jos. IST. rom. iii, 43. Podgoria cea mai întinsă a Ţării de Jos era în ţinutul Putnei. C. GIURESCU, P. O. 22. Aide, mîndro, aide dragă... Hai, de joi, de la Sîn-Geors, Tocmai în Ţara de Jos. jarnîk — BÎRSEANU, D. 62. -4 Denumire generică a unor regiuni în care s-a păstrat multă vreme organizarea social-politică dezvoltată din instituţia obştii săteşti; cîmp, ocol. Să să ştie această carte, cum au venit neşte boiari de la Ţara Făgăraşului (a. 1587). DOC. î. (XVI), 203. în Ţara Ovaşiilui, anume în satul Cămărzana (a. 1737). D. pop, m. 34. Ţara Amlaşului. IST. ROM. I, 802. Rămăşiţele organizaţiei prefeudale ale asociaţiilor de sate libere se regăsesc şi în Transilvania sub denumirea de ţări. PANAITESCU, O. Ţ. 32. Ţara brodnicilor. DER. Ţara Severinului. ib., cf. M. D. ENC. 4- (în graiul locuitorilor de la munte ; în opoziţie cu m u n t e, deal) Şes (II 1) ; depresiune ; (în opoziţie cu pădure, codru) loc deschis. Ei n-au o hraanfă], pentru căci că sînt acolo la acel munte. . ., ci să duc în ţeară de-ş cumpără pîine şi mălai (a. 1676). IORGA, S. D. vil, 51. .Dintre toate paserile acestea.... numai. una singură se află, care o întîlnim şi o auzim pretutindene cîntînd :. atît la munte, cît şi la ţeară. MARIAN, o. I, 2, cf. tdrG, DR; II, 718. Pentru populaţia pastorală, -,,ţară" este acea regiune de şes, pe carè ... o vede adesea în-depăr- 143 ŢARĂ — 13 — ŢARĂ tare de pe regiunile muntoase în care trăieşte, vuia, Ţ. h. 90, cf. ŞĂINEANU, D. u. Te duci pe ţară după bucate. DAN, U. 204. „Ţară", în înţeles de ,,şes întins"..., şi „ţăran" sînt denumiri pe care transilvănenii le-au dat marelui şes al Munteniei, puşcariu, l. R. I, 209. Ţară, intr-adevăr, aceasta înseamnă peste tot, pentru păstorii carpatici şi, în genere, pentru populaţia românească de la munte : şesul. MG I, 84. Frunza-n codru se răreşte, Hai să coborîm în ţeară, Pîn‘ la mîndra primăvară. alECSANDRi, P. p. 316. Lăsa-voi ţeara-n pară Şi m-oi duce-n cordu iară. jarnîK — BÎRSEANU, D. 290. Du-mă, Doamne, -n pace-n ţară, Cu cercuri şi cu ciubăre. PAMFILE, i. C. 168, cf. GR. S. VI, 246. Ion aplecat la tară cu mere. CHEST. IV supl., cf. ALR II 3 460/95, alr ii/102, 130, 310, 365, 551, 833, alr SN I li 52, ib. h 74. Cu răd'icata [zic] pin zos la ţară. ALR SN v h 1 485/219, cf. A III 1. Sus la munte ninge, plouă, Jos la ţară cade rouă. BALADE, II, 219. A plecat moţul la ţară Cu cercuri şi cu ciubară. FOLC. TRANSILV. I, 12. Venim din ţară, din jos, venim acasă . . . şi plecăm la munte-n sus. GL. OLT. [Cărămida nearsă] se foloseşte la ţară, adică în satele de la şes. ALR — M ii li 246/237. φ (în denumirea unor zone depresionare) ,,Ţara Vrancci", partea cea mai frumoasă a depresiunei sud-estice carpatice. DIACONU, VR. XI. Via era cultivată în multe locuri, începînd de la miazăzi, din Ţara Făgăraşului, pînă în marginea de nord-est. C.'giureSCU, P. O. 17. Culturile „în răzoare“ pe terasele înălţimilor, ale căror reminiscenţe sînt semnalate în diverse locuri. .. ( Bran, Ţara Loviştei, Munţii Apuseni, Poiana Ruscăi etc.). IST. ROM. i, 802. Ţara Domelor. DER. Ţara Oltului, ib. Depresiunea Oaş sau Ţara Oaşului. M. D. ENC. + (în graiul ciobanilor) Locul unde ciobanii de la munte îşi au casele, familiile şi gospodăriile lor stabile. V. sat (1)· Vii din ţară şi nu-mi aduci tutun, mă Ioane, parcă s-ar fi dărîmat hanu din colţ. cv 1950, nr. 2, 31. Păcurarul din munte merge la tară, adecă merge acasă, la sat. CHEST. IV supl. 3. Teritoriul unui stat ; statul însuşi. Şi trecură din limbă în limbă şi de împărăţii (ţarră H) întru alţi oameri. PSALT. 219. Neguţătoriul ... se duce în ţâr departe şi-ş părăseşte moşia. CORESI, EV. 78. SÆ ne tocmim binişor, că iaste sminteală amînduror ţărilor (a. 1592). DOC. î. (XVI), 174. Nu se poate întoarce a veni în ţara Măriei sale lui craiu (a. 1593). ib. 181. Iaste o ţară ca alaltă şi domneavoastră simteţi priiatenii noştri (a. 1595). ib. 196. N-am rădicat sabiia spre craiul leşesc sau spre ţeara lui (a. 1600). ib. 143. Au avut svadă multă cu domnul latinesc. . . Apoi se împăcară şi împărţiră loc de ţară. moxa, 355/5. Dentr-altă ţeară, străin, de alt neam (a. 1600 — 1630). cuv.D. BĂTR. i, 306/19. Mi-au dat învăţătură domnu mieu, carele iaste mai mare pre o ţară. prav. 277. Să va rădica limbă spre limbă şi ţară spre ţară. N. TEST. (1648), 58v/17. Al patrulea biruitor, care biruiaşte a patrulea parte de ţară. ST. LEX. 172rl/12. Dragoş Vodă ... au descălecat din Maramureş această ţară. M. COSTIN, O. 43. Scăzură cei buni şi să-mpuţînară, De nu-i dereptate nice într-o ţară. DOSOFTEI, PS. 37/8. Mărirea rumânilor scriind, numai pre ostaşii. . . care era asupra vrăjmaşilor ţării îi numără, biblia (1688), [prefaţă] 6/30, cf. anon. car. A ici în ţară n-am venit de voia mea. ANTIM, Ρ. XXIV. Să nu mai îmbie din ţară în ţară. BUDAI-IXELEANU, Ţ. 79, cf. DRLU, LB. Voieşte a-şi ispiti norocul călătorind prin ţări străine. drăGHICi, r. 5/4, cf. POLIZU. Craiul . . . ceru coroana şi sceptrul acestei ţări. ODOBESCU, o. I, 3. Tot ce mişcă-n ţara asta . . . Mi-e prieten numai mie. EMINESCU. O. I, 147. Craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat intr-o altă ţară. CREANGĂ, P. 183. După legea timpului de-atunci, feciorii luaţi la oaste. . . erau duşi în ţări străine şi depărtate. SLAVICI, O. II, 203. Pribegind în ţări străine, Ani întregi am suspinat. MACEDONSKI, O. I, 7, cf. DDRF. Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ Al salbei, dînd o ţară. -COŞBUC, P. I, 68, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Privighitori din alte ţări Vin doina să ne-asculte. GOGA, p. 12, cf. TDRG. De aici înainte, încep luptele acestor două ţeri. HOGAŞ, DR. II, 167, cf. şăineanu, d. u., CADE. S-a întîmplat ca tocmai în lagărul lor din Germania să fie anunţată o vizită a unor gazetari. . . din ţările neutre. C. PETRESCU, î. li, 66. Sorbea c-o singură privire întreg cuprinsul larg al ţării· voicu-LESCU, POEZII, I, 6, cf. SCRIBAN, D. Strădania de a face cunoscute valorile româneşti dincolo de graniţele ţării. V. ROM. ianuarie 1966, 172. O ţară frumoasă La o margine ăe mare. SORESCU, P. 87, cf. ALR SN V h 1433. Ce-ar fi cerul cu doi sori, Aşa-i ţara cu doi domni. BALADE, m, 59. Ochii ei plătesc o ţară. FOLC. TRANSILV. II, 319, cf. o. BÎRLEA, a. p. i, 258. Şi te ia de lîngă mine Şi le duce-n ţări striine, Unde nu e dor şi milă. FOLC. OLT. — MUNT. II, 585. Ţeara piere, şî ea să piaptănă. ZANNE, P. m, 301. Ţeara piere de tătari, Şi el bea cu lăutari, id. ib. 453. (Doar) nu-i ţara în pradă, se spune despre o faptă abuzivă. Cum se poate una ca asta ? Doar nu era ţara în pradă. SADOVEANU, O. V, 272. Nu pot să lăs... să-mi calce dreptul meu.... că nu-i ţara-n pradă. id. ib. viii, 89. <0> Pig. Furnici peste a căror ţară se abătuse. ■ . o margine din poalele nesfîrşit de lungi ale mantalei mele. HOGAŞ, M. N. 11. (Cu sens abstract) Treci graniţa dintre ţara gîndului şi ţara faptei. Galaction, O. A. I, 223. Deodată intri^n ţara basmului. PILLAT, P. 152. <0> Ţara nimănui = a) (în basme) ţară (3) fără stăpîn. E o greşeală a crede că. . . tot acest ţinut, după anul 107, ar fi rămas un fel de ţară a nimănui, peunde sepreumbla cine voia. PÂRVAN, G. 126. O să ne vedem de treburile noastre fără să mai întrebăm pe nimeni. Portul ăsta parcă ar fi ţara nimănui. TUDORAN, p. 82, cf. DL, DM ; b) spaţiu, neocupat de armate, între două fronturi de luptă. Cf. dl, dm. (învechit) Talpa ţării v. talpă (III)· (învechit, prin Transilv., Ban. şi nordul Mold.) Drum de ţară sau drumul ţării = şosea naţională. Cf. LB. De la Ineu, drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini, lăsînd la dreapta şi la stînga satele aşezate prin colţurile văilor. SLAVICI, o. I, 115. Hoţii nu umblă ziua pe drumul ţării. AGÎR-BICEANU, S. P. 191. Aceste sate au o formă lungăreaţă, cu o singură stradă principali, care este de obicei drumul ţării. VUIA, Ţ. H. 97. Han vestit la drum de ţară. PILLAT, P. 124. în drumul ţării, se lasă într-o dungă la umbra unui măr pădureţ. DAN, U. 16. Iese mîndra pîn-afară Şi-mi arată-un drum ăe ţeară. jarnîk — BÎRSEANU, D. 123. S-o dus pă drumu ţării călare. ARH. FOLK. I, 190, cf. ALR I 801. Expr. Ţara lui Cremene (sau a lui Ilan-Tătar, a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpîn, unde fiecare face ce vrea, fără să dea nimănui socoteală. Cf. ZANNE, P. VI, 67, 338, DL, M. D. ENC., DEX. Ţara Iui Papură-Vodă = loc în care e sărăcie mare. Cf. ZANNE, P. VI, 255. Ţara Iui Papuc = loc în care domneşte hoţia şi jaful. Cum te lasă inima să vii cu osmanlăii, să ne iei laptele de la gurile copiilor ? Ptiu ! . . . Ţara lui Papuc. CAMILAR, c. p. 85. Ţara e largă! = eşti liber să faci ce-ţi place, să pleci unde vrei. Cf. ZANNE, P. VI, 347, DL, DM. Cap de ţară v. cap. La colţ (sau la capăt) de ţară şi la mijloc de masă sau Ia mijloc de masă şi la colţ de ţară = într-un loc prielnic, comod şi ferit de primejdii. De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te săleşti a fi totdeauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară. negruzzi, S. i, 247. Să fii totdeauna la mijloc de masă şi la colţ de ţeară. ZANNE, P. VI, 342, cf. dl, DM. Să trăieşti la capăt de ţară şi la mijloc de masă. Com. din PIATRA NEAMŢ. A pune ţara la cale = a) a organiza, a conduce, a administra o ţară ; p. e x t. a îndruma o afacere, a aranja treburile. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătînă-său, deşi copilandru, puse ţara la cale ca şi un om matur. ISPI-RESCU, L. 42, cf. DDRF. Cu una cu două nu pui ţeara la cale. ZANNE, P. VI, 350, cf. 349, DL, DM, DEX. (Glumeţ) Vrînd să pui la cale ţara, N-am de lucru şi rn-apuc Să-niorc scara. COŞBUC, r. I, 201 ; b) (glumeţ) a discuta o chestiune importantă (de ordin politic) 143 ţară — 14 — ţară fără a avea competenţa necesară ; p. e x t. a sporo-văi. Beau vin şi-ncep poveştile, şi pun ţara la cale-AGÎRBICEANU, O. ir, 386. îmi adusei aminte de bunici ... în salonul acesta puneau ţara la cale. SADOVEANU, o. I, 702, cf. DL. Nu vrei să treci seara pe la mine ? Mai vine unul, altul. Punem ţara la cale. T. popovici, S. 173, cf. DM, DEX. Mai stau de vorbă şi mai pun ţara la cale. VASmu, P. L. 77. (Cu parafrazarea expresiei) Oamenii ■ ■ ■ vorbesc şi vorbesc, parc-ar pune la cale ţările lumii ! SADOVEANU, O. iii, 34. A bate toba-η {ară v. t o b ă. A da sfară-n ţară v. s f a r ă. A ajunge (sau a se face, a rămîne) de poveste în ţară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. Cf. zanne, P. v, fiii, Dl,, DM. A plăti (cît) un colţ (sau, regional, nil corn) de ţară = a valora foarte mult. Vom vedea ce plăleşte mai pe urmă. — Un corn de ţară, stăpîne, nu aşa, ca un doftor de ăştia : frunză-n buză. agîrbi-ceanu, o. i, 125, cf. zanne, p. vi, 348, dl, dm. (Familiar) Te joci cu fara-n bumbi? formulă prin care se atrage atenţia cuiva că greşeşte atunci cînd subestimează o persoană sau o problemă. Cf. DL, DM, DEX. A nu mal avea (ară cu (cineva) = a nu mai avea trai liniştit cu cineva. Cf. ciauşanu, v. 206. A sta prost (sau rău) cu ţara = a nu avea bani. Stăm prost cu ţeara. zanne, p. vi, 347, cf. dl, dm. A da ocol ţării (sau ţărilor) v. ocol (II)· (Popular) A se duce (sau a pleca)-n ţară (sau în ţări, în lume şt în ţări) = a se duce în lumea largă, pe meleaguri străine. Cf. DDRF. El îşi tocmeşte deci opinca Şi pleacă-n ţări după Savinca. coşbuc, P. ii, 227, cf. dl, dm. Eu mă duc, mîndruţă,-n ţări, Da te rog să nu porţi flori. JARNÎK —■ BÎRSEANU, D. 110. Teara îndată ce-o gătai, Spata-n foc o aruncai. Decît să mai pun o teară, Mai bine m-oi duce-n ţeară. bud, P. p. 46. Io m-oi duşie-n lume Şi în ţară Şi-oi ridica nouă ficiori. COM. SAT. I, 16, cf. CHEST. IV supl. Peste (nouă sau şapte) mări şi (nouă sau şapte) ţări ori peste nouă ţări şi mări sau peste nouă mări, peste nouă ţări v. mare2 (1), şapte1 (I 1). A cutreiera ţara în lung şi-n lat= a călători foarte mult. Om ca mine . . . n-ai să găseşti, să cutreieri ţara în lung şi-n lat. sadoveanu, o. iii, 166. <> Compus: (regional) fară-lungă = persoană care se ocupă de mai multe lucruri deodată şi nu termină nici unul. Cf. CHEST. IV supl. <£· (Art. ; urmat de determinări substantivale sau adjectivale, denumeşte ţări I 3) (învechit şi popular ; cu determinări substantivale în genitiv sau adjectivale) l-au dat împăratul slobozie Iu Mahamet-beg . .. pren Ţeara Românească, iară el să treacă (a. 1521). HURMUZACHI, XI, 843. Mărturie în Iosifu puse lui, cîndu ieşi din ţeara (p ă m [î] n-t u 1 H) Èghypeiului. PSALT. 168. Atunce era des-puitorîu în toată Ţara Rumânească . . . Mihnea. CORESI, EV. 1. Scoaseră cartea den limba sîrbească pre limba rumânească, ... cu ştirea ep [i]sc [o]pului Savei, ţărîei ungureşti, id., în TEXTE ROM. (xvi), 607/6. Au adus . .. Domnedzău pren Moisi is[r&i]ltea-nii den ţara Eghipetului. PO 4/24. De cîndu se-au descălecat Ţara Mulduoei (a. 1592). DOC. î. (XVI), 174. Prentru dătorii, au fugit în Ţara Muntenească (a. 1593). ib. 180. Solii din ţara Moscului, de la împăratul (a. 1600). ib. 129. Au fost lepădat de supt cortina ţărîi ungureşti şi au fost închinat turcilor (a. lC00).ib. 130. Au dat de ştire pre la toate cetăţile ţărăi leşgşti. PRAV. 278. De acesta împărat să pomeneaşte în isţoriia de domnii Ţării Moldovei (a. 1651). GCR li 150/5. I-au răspunsu craiul că, după ce să va po-gorî în ţara rusască . . ., îi va da răspunsu (cca 1650—1675). id. ib. 190/33. Cetatea ... au fost parte de Ţara Rumânească. biblia (1688), [prefaţă] 7/29. N-am fost numai eu episcop şi mitropolit strein în Ţeara Românească, antim, p. XXVIII. Ţara anglizască. MOI.nar, d. 385/22. Din toate părţi turcimea trimisă S-adună,' o parte pe mare în vasă Alergînd spre Ţara Românească. budai-delBANU ţ. 173, cf. drlu. în ţara nemţască încă nu era cunoscute. DRÄGHICI, R. 63/20. Cea dîntîi epocă a întemeierei principatelor Ţărei Româneşti şi Moldo- vei. BĂLCESCU, M. v. 8, cf. POLIZU. Nu e . nici o lege în Ţara Românească . . . De-a controla pe-aceîa ce merg pe la palat. BOLINTINEANU, O. 174. Moşneagul ce priveşti Nu e om de rind, el este domnul Ţării Româneşti. EMINESCU, O. I, 147, cf. ddrf. Cică departe, prin ţara muscălească, s-ar fi ivit sămne-n soare şi-n lună. AGÎRBICEANU, O. I, 101. Legăturile tipografiei lui Coresi cu Ţara Românească au fost neîntrerupte. IST. LIT. ROM. I, 298. Vinul din ţara turcească ... în tranzit prin Moldova. C. GIURESCU, P. O. 131. Că io mi-am umblat Lumea-n lung şi-n lat, Ţara Românească şi Moldovenească, balade, i, 284. Zvonul ajungea Pînă-n ţeara turcului. jarnîk— bîrseanu, D.2 378. Cîntă puiul cucului în ţara francezului. id. ib. 419. (Bxpr.) Atîta pagubă în ţara Moldovei, se zice pentru a arăta că ceva este lipsit de importanţă. Cf. zanne, p. v, 468. A se duce în ţara latinească v. latinesc. (Cu determinări substantivale de care se leagă prin prep. ,,de") Ţerile de Jos. barcianu. Ţările de Jos. M. D. ENC. (învechit, rar: cu determinare apozitivă) Ţara Austriia (a. 1593). DOC. î. (XVI), 177. + (Regional) Nume dat României înainte de primul război mondial de către românii din Transilvania. ,,Mă duc în ţeară" se zice de românii transilvăneni, cu înţelesul că se duc în România, zanne, p. vi, 348. Trec în ,,ţară" şi, de la Govora, se urcă în compartimentul meu doi tineri. SANDU-ALDEA, a. m. 82. Unde-i norocul să pot trece şi eu în ţară! suspină Titu. REBREANU, i. 214. Dragă bărbate, ai tot vrut să mergi în ţară să cîştigi bani. AGÎRBICEANU, P. M. 164, cf. BL vil, 171. De-ar fi lună de cu seară, M-aş duce la badea-n ţeară! . . . De-ar fi noaptea ca ziua, Aş trece la Moldova. JARNÎK—BÎRSEANU, D. 141, cf. 341. Şi mi-am pus picior în scară Să mă duc în ţară iară. ŞEZ, I, 267. Peste munte . . . treci în ţară. GR. S. VI, 246, cf. CHEST. iv supl. + (învechit) Aşezare statornică întemeiată într-o regiune nelocuită. Şi-ş făcea cetăţi, carii unde descăleca, ocine şi ţerr. MOXA, 348/32. Nouă [răzeşilor] ne-au dat domniile ocini şi ne-au aşezat spre golişti, ca să facem tară şi sa1 ţinem rîn-duială. sadoveanu, o. xm, 954. 4. (Adesea determinat printr-un adj. pos.) Locul în care s-a născut sau trăieşte cineva; patrie (1), (învechit şi popular) moşie1 (2). Că lauda tarilor tu eşti şi în voie bunră . . . înrălţa-se ţarra noastră. PSALT. HUR. 75r/4. Şi ucise tot întîniu născutul în ţeara (pămînt ului H) lor. PSALT. 221. Veţi lăcui cu tărie în ţara voastră. CORESI, EV. 459. Ce am greşit . . ., cum aşa mare păcat ai vrut pre mine şi pre ţara mea a aduce. PO 65/16. Amu făcut şi de muiare mărturie, că nu-i iaste dată prespre voia lui. nice l-ai luat cu de-a sila den ţară (a. 1593). DOC. î, (XVI), 182. De vei întreba Domniia-voastră şi de vro veste din tara noastră, ... să ştit că de cătră turci avem pace (a. 1599-1600). ib. 120, cf. GCR I, 234/20. S-au învîrtejit iar la ţara lor. N. COSTIN, ap. DDRF. Potoţchi hatmanul . . . s-au răscumpărat şi s-au dus la ţară-şi. R. POPESCU, cm i, 336. De vei fi tu împărat şi vei veni la noi, milostiv să fii ţării noastre. alexandria (1794), 29/15. Dulce-i cînd poate cineva zice : Asta-ι ţara mea, eu-s dă aice. BUDAI-DELEANU, Ţ. 81, cf. DRLU. Să scape numai Ţeara din curse de resboi ! MUREŞANU, p. 41/18. O! ţara noastră, noi pentru tine Jurăm cu toţii ca să murim ! ALECSAN-dri, T. ii, 26, cf. COSTINESCU. Se făcea luntre şi punte şi-şi scapa ţeara de nevoie. ISPIRESCU, L. 11. El deşteaptă-n sinul nostru dorul ţării cei străbune . . ., Vremea lui Ştefan cel Mare. EMINESCU, O. I, 35, cf. DDRF. Cîntînd libertatea şi numele sfînt Al ţării străvechi şi-al acestui pămînt. COŞBUC, P. II, 103, cf. ALEXI, W., TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE. Tu n-ai să afli zare şi gîrle mai senine ca gîrlele şi zarea din Ţara mea. EFTIMIU, î. 149. Vom cădea la sinul tău, o, ţară ! VOICULESCU, POEZII, I, 56. Icoana Ţării mele din suflet nu mi-o iei. PILLAT, P. 168, cf. 143 Ţară — 15 — ŢARĂ Scriban, D. Eşti ăe trei ani în ţară . . ., şi la cursul meu n-ai catadixit să te arăţi. VINEA, L. I, 114. Scrie numai că e foarte grav şi că va fi transportat în ţară. ii. lovinescu, T. 258, cf. i. gheţie, b. d. 152. Oi muri ... Fără lumină ăe ceară. Fără om dintr-a mea ţeară. jarnîk—BÎRSEANU, D. 194. Cui i-e dor de a lui ţară Mult i-e viaţa amară, bud, P. P. 26. Ăsta-i Gruia lui Novac, Care ţara. ne-a prădat, balade, II, 11. Pasăre din ţara mea, N-ai văzut pe măicuţa ? FOLC. transilv. i, 9. Fie pîinea cît de rea, Tot mai bună în ţeara mea. ZANNE, P. VI, 345. Φ Ţară mamă (sau mumă) — ţara din care s-a desprins o altă ţară (o provincie etc.), care este legată de prima prin unitate naţională, de limbă, de cultură etc.; patrie mamă (v. patrie). Ţara mamă îşi abandonase fiica supusă . . . Ar fi fost neînţelept din partea Australiei să menţină o încredere oarbă în promisiunile guvernului englez, magazin IST. 1990, nr. 1, 48. a împlinirea a şaptezeci şi cinci de ani de la unirea Basarabiei cu ţara-mumă. φ Loc. adj. (învechit) De ţară = (despre oameni) pămîntean (2), băştinaş ; (despre animale, bunuri etc.) indigen. Aceste toate nu-ţi scriu lăudînd vreo parte, ce tocma cum au fost, . . . am prea mulţi de ţară martori. M. COSTIN, o. 161. Scriptura cea nouă . . . aflată a să citi de preoţii cei de ţară. biblia (1688), [prefaţă] 7/56. Au ales din curteni de ţară pre Raco-viţăşti şi pre Sturdzeşti. NECULCE, L. 15. Săpunul cel ăe ţară are o calitate mai bună la spălat decît cel strein, penescu, M. 55/21. Patru lei de ocaoa de tabac strein ce să va aduce . . ., cincisprezece parale de ocaoa tabac de ţară. REGUL. ORG. 164/8, cf. cade. (în sintagme) Oşteni ăe ţară v. oştean. Roşii de ţară v. roşu (II 1). Roşiori ăe ţară v. roşior (III). (Ornit.) Rînăunică ăe ţară v. rîndunică (I i). (Bot.; regional) Bostan (sau lobeniţă) de ţară = dovleac (Cucurbita pepo şi Cucurbita maxima). Cf. PAMFILE, A. R. 179, BORZA, D. 54, ALR I 856/ 129, 144, 148, 156. Pere de ţară = nume dat -unei varietăţi de pere nedefinite mai Îndeaproape. Cf. BORZA, D. 141. Prune de ţară = nume dat unei varietăţi de prune nedefinite mai îndeaproape, id. ib. 139. II. 1. Locuitorii unei ţări (I 3), popor (2), (învechit şi popular) norod1 (2), obşte (1); p. e x t. oameni, lume. în cei şapte ani de foamete vie-tori . . ., (ara de foame să nu piiaie. PO 143/4. Mărita lui cu ţara împreună acea grijă să aibă (a. 1600). DOC. î. (XVI), 131. Turbura-se-va o ţară şi va ucide pre un om mare. PARACLIS (1639), 255. Rugă pre sfîntul ca să vie . . ., că-l pohteşte ţara foarte tare. GAVRIL, NIF. 35. Acesta au priceput că preste puţîn s-a-ntoarce ţara de la Vavilon. DOSOFTEI, v. S. decembrie 187r/31. Să facă şi seraschiiariul carte la viziriul, adeverind că ţara au venit la el şi l-au pohtit. IST. Ţ. R. 9. Nu vru ... să ia asupră-ş domnia . . ■ cu blăstăm de la ţară. N. costin, l. 563. La drum . . . i-au ieşit mulţime ăe pluguri şi ţară înainte. NECULCE, L. 18. Să fie în pace aceşti posluşnici ... şi de podvoadă, şi de conace, şi ăe toate dările ce ar fi pe altă ţară (a. 1714). URICARIUL, v, 252/18. Puterea d-a face legi, d-a scoate ăăjdii, sta în Adunarea sau Soborul a toată ţeara. bălcescu, m. v. 9. Ce-ţi lipseşte Măriei tale ? N-ai cu nime război ; ţara este liniştită şi supusă, negruzzi, S. i, 146. Dar toate ale ţării şi plîngeri şi blăsteme Ajungă-te de-a pururi ! coşbuc, p. ii, 79, cf. tdrg, şăineanu, d. u. înalt şi năprasnic, la faţă smolit, Se teme o ţară de braţu-i cumplit. voiCULESCU, poezii, i, 28, cf. scriban, d. Multă ţară e îngrozită, glasuri s-au ridicat în sobor, blaga, m. m. 139. Lumea, ţeara-mi strigă hoţ, C-am furat eu caii toţi. JARNÎK — BÎRSEANU, D. 291. Eu îs om cu clopu-n cap, Nu mă ştiu teme ăe-un sat . . . Nu mă ştiu teme ăe-o ţară. bud, p. p. 19, cf. GR. BĂN. La tîrg a fost multă ţară. CHEST. IV supl. Multă ţară se strîngea Şi pe Iancul mi-l vedea. BALADE, Iii, 170. Cîntă cucu primăvara, Bu- cură lumea şi ţara. FOLC. transilv. ii, 13. Vai sărmana, biată ţară, Tătarii mi te omoară. FOLC. OLT. —munt. ii, 409. ^ Expr, A afla tirgnl şl ţara = a afla toată lumea. Cf. DL, dm. Am iubit-o numai seara Ş-au aflat tîrgul şi ţeara. POP., ap. ZANNE, P. vi, 401. A se pune cu ţara = a intra în conflict, a se pune rău cu toată lumea. Cf.. zanne, p. vi, 348, DL, DM. + (Prin Transilv.) Fel de om. V. naţie. Copilul de mic se cunoaşte ce ţară o fi. dan, u. 283. v E x p r. Nu e ţară caldă = se spune despre un om care nu e bun, care nu e de nădejde. Eu l-am văzut atunci că nu-i ţară caldă : un fecior tînăr care ar mînca somnul cu mămăligă, id. ib. 284. + (Familiar) Termen cu care cineva se adresează unei persoane. Hei, ţară, nu mă auzi ? Com. din cheţani — cîmpia turzii. <> Expr. Ho, ţară ! v. ho. 2. (învechit) Ţărănime; popor (3). Au şi rădicai domn pre Constantin Vodă slujitorii şi boierii şi ţara. NECULCE, L. 22. Cînd o fi să se scoale ţara, tot noi om scula-o. GHICA, A. 546. De o parte sta ceea ce cronicele noastre numesc ţară ; ăe altă parte sta ceea ce nu era ,,ţară" : boierii şi călugării. HASDEU, I. V. 35, cf. CADE. 3. (învechit) Armată alcătuită din ţărani ; p. e x t. (cu sens colectiv) oşteni proveniţi din ţărani. Semeţinău-să Ştefan Vodă pentru vîlhva ce-i mergea cu noroc la războaie, strîns-au ţara. URECHE, L. 136. Strîns-au ţara şi slujitorii săi şi au intrat . ., de au prădat. SIMION DASC., LET. 51. S-au slobozit turcii la cealaltă spuză de ţară de i-au tăiat. M. COSTIN, ap. Gîdei. Caimacami . . . îndat-au răpeăzit ţara . . . la sarascherul. NECULCE, L. 326. Adunînău-şi boierii şi ţara, le ceru jurămînt statornic ca să se lupte. ODO-bescu, S. I, 159. în acest letopiseţ revine adesea cuvîntul ,,ţară" cu înţeles de oameni de oaste, panai-tescu, o.’t. 49. III. (în opoziţie cu de oraş; în loc. adj. şi a d v.) Loc. adj. Dé (sau' de la) ţară = a) care trăieşte sau care se află la sat ; de la sat. Pentru lă-cuitorii de ţară, sosirea unui vecin bogat este o întîmpla-re ... de care cu două luni mai nainte îşi petrece cineva în închipuirea sa. mozaicul (1838), 250/21. I se prezintă înainte un individ care, după îmbrăcăminte şi alte amărunte, semăna a fi boier ăe ţară. FILIMON, o. I, 242. Cum o să-mi dau felele după nişte boierinaşi de ţeară ? ALECSANDRI, T. 420, cf. COSTINESCU. Gătelile încărcate şi împestriţate ce lipscanii . . . vînd cocoanelor de ţară drept marfă de Paris. ODOBESCU, S. I, 385. Abia dă ăe pragul vilei ăe ţară şi caută . . . alte petreceri. EMINESCU, o. IV, 340. Un neam al lui de la ţară. CARAGIALE, o. II, 367. Stai ăreaptă-n strana vechii biserici de la ţară. vlahuţă, S. A. I, 65, cf. DDRF. La ce te gîndeşti ? — La viaţa noastră, a celor de la ţară — răspunse profesorul. SANDU-ALDEA, a. m. 86. Atunci a oprit pe un băieţaş plăviu, care i se părea mai ăe înţeles, adică mai de ţară, ca el. POPA, V. 171. El răni inima vreunei fete de ţară, cu care jucă. CĂLINESCU, E. 58. Ciudat Ca-n vila de la ţară să fiţi asediat, id. o. IX, 221. Cine sînteţi Domniile voastre ? Poate sînteţi boieri de ţară ? SADOVEANU, O. v, 520. Oamenii de la ţară, preoţi şi tîrgoveţi. VIANU, L. R. 662. Fiu ăe popă de ţară . . ., ajunsese aghiotant domnesc. CAMIL PETRESCU, O. II, 10. Noi sîntem toţi oameni de la ţară. STANCU, D. 149. Chiar mormintele-n cimitirul ăe tară Vor fi ca nişte mici grădini multicolore.. ISANOS, v. 71. Copil dă la ţară. o. BÎRLEA, a. p. ii, 351; b) specific satului; ţărănesc (1). Mi-ar plăcea să te văz cu cireada ăe ghite, să le dai nume ăe ţară. JIPESCU, o. 49. De-a lungul zidului se-ntinăea ùn pat acoperit cu velinţe vărgate de ţară. ODOBESdu, s. I, 153. Schimba apa ăe prin paharele cu verbine, cu busuioc ... şi alte flori de ţară. MACEDONSKI, o. III, 9. Firea lui blajină şi îndulcită de poveşti n-aU fost ştirbit-o nici nevoile, nici greul, vieţii ăe la ţară. 143 ŢARĂ — 16 — ŢARC păun-pin cio, P. 105. Un ştergar de ţară. D. zam-firescu, v. ţ. 101. Viaţa de la ţară e zugrăvită în trăsături tragice. I,0VINESCU, S. I, 31. O operă literară dovedeşte o dragoste atît de reală pentru viaţa de ţară. id. ib. 304. Sosise în dosul gării o vastă trăsură de ţară, veche şi ponosită. TEODOREANU, i,. 9. Eram într-o căruţă de ţară cu doi cai cu clopot. SADOVEANU, O. IV, 189. Se ţinea în faţa lor dreaptă şi prevenitoare, pătrunsă de rolul de gazdă de ţară. vinea, i,. II, 306. Avea case mari, adevărate vile de ţară. PREDA, R. 302. Gura mea-i clopot de ţară, Auzi, mîndro, ieşi afară. F0I,C. TRANSii,V. îl, 254. (în sintagme) Drum de ţară = cale de importanţă locală care leagă mai multe comune şi sate. De-a lungul drumului de ţară oamenii se-ntorceau de la lucrul cîmpului. EMINESCU, p. l<. 152. Drumurile de ţară sînt pline de care încărcate. Slavici, O. II, 84. Un drum de ţară umbrit de sălcii. SADOVEANU, O. V, 49. Strămutaţii cotiră la stînga, pe un drum de ţară. NEAGU, î. 27. Ei miraseră pe un drum de ţară albicios care ocolea satul. v. rom. martie 1970, 6. Tîrg de ţară v. tîrg. Φ I*oc. adj. La ţaiă = care se află, care se petrece la sat. E tristă . . . iarna la ţară, cînd crivăţul viforos urlă peste cîtnpii. ODOB^CU, s. I, 152. Viaţa la ţară [Titlu]. t>. ZAMFIRESCU, v. Ţ. Asta-i doctoria plictiselii şi a zilelor rele la ţară . . ., tabla de şah. SADOVEANU, o. xi, 579. L o c. a d v. (De) la Iară = (de) la sat. Călugărul ... va ieşi din mănăstire şi va lăcui la ţară, pentru sâ-ş hrănească părinţii. PRAV. 298. La ţară tot au jăcuit, şi bucate, şi borfe. necui^ce, i<. 374. Şi de mă va cerca cineva, spune cum că, fiind bolnav, zac oareunde la ţară. AETHiopica, 34*715. Acesta . . . lăcuia la ţară, fiind din satul Pilusie. mineiui, (1776), 191v2/ll. Nu tîrî picioarele, precum este obiceiul pe la ţară. MOZAICUL (1839), 616/3. Neaflînd minută de răgaz, am fugit la ţara. negruzzi, S. I, 60, cf. ΡΟΐ,Ιζυ. Acea piaţă mare ... se acoperi în curînd cu sute de panere pline det provizii şi cu o poporaţie întreagă de precupeţi veniţi de la ţară. AI,ECSANDRI, O. P. 185, cf. COSTINESCU. O distracţie . . . pentru un cerc de oameni închişi în casă la ţară este un mare eveniment. BOUNTINEANU, O. 414. La ţară aleârgă c-o grabă Parcă goneşte cu zor să stingă vro casă aprinsă. EMINESCU, O. IV, 340, cf. DDRF. Tu ce locuieşti. la ieară . . ., de-i ridica Către cer, la luna nouă, rugătoare mîna ia. OI,i,AneSCU, h. o. 248. îi adusese de la ţară o coşniţă cu de-ale gurii. SANDU-AI^DEA, d. N. 12. Cînd cineva de la oraş se ofileşte ... şi are mare lipsă de sînge, îi zicem să se ducă pentru cîtva timp la ţară, la aer curat. BIANU, D. S-, Am ieşit într-o zi dintr-o redacţie şi, prins ca de o spaimă, am plecat la ţară, la un prieten. ANGHEi*, PR. 56, cf. TDRG. Pe noi sä ne iertaţi, că de ! ... ca la ţară. BASSARABESCU, S. N. 78, cf. CADE. Moş Vasile ... venise de la ţara. SADOVEANU, O. XII, 612, cf. SCRI- BAN, D. La mine la ţară există gară. SAMA, N. 30. Femeia ţipă să fie dusă la oraş, nu-i place la ţară. STANCU, D. 17. Mă duc la ţară ca să te primesc. vinea, !.. II, 302. Eram o fetişcană .. . venită de la ţară. H. l,OVINESCU, T. 323. Au mers la ţară ca să ia parte la campania de recoltare. V. ROM. februarie 1964, 97, cf. chEST. rv supl. IV. (Regional) 1. (Şi în construcţia de-a ţara) Numele unor jocuri de copii : a) joc ce se desfăşoară între două grupuri ai căror participanţi, aşezaţi în două şiruri faţă în faţă, se ţin strîns de mină ; membrii fiecărui grup încearcă, pe rînd, să rupă lanţul advers pentru a cîştiga prizonieri în favoarea propriului grup. Cf. PAMFILE, J. I, 36; 1)) .şotron (1) (Se-i căşeni — Oraviţa). Cf. AW.'SN v 1 300/29. + (La jocul de oină) Locul unde stă fiecare jucător din eeliipa , ,1a ■ bătaie". Cf. A1,R SN v h 1 294/95. 2. Art. Numele unui joc de brîu; melodie după care sfe execută acest dans (Ciorogîrla — Bucureşti). Cf. varo ne, d. 149. — PI. : ţări şi (învechit) ţari, art. şi (regional) ţărele (r>. pop, m. 155), ţârele (Al,». II 2 5.91/386). — Gen.-dat. sg. şi : (învechit) tăriei. — Şi : (învechit) feără (pl. ţeri şi ţere I7 27. La capătul şanţului despre Dunăre fac ţarcă şi pre ăînsa pun o leasă prin care apa se scurge, iar peştele rămîne în ea. i. IONESCU, M. 530, cf. COSTINESCU, IM. Ambele vînători... sînt coprinse în două cadre pătrate, închipuind ţarcuri îngrădite cu taraci,. . . spre a încinge tot ocolul unde se petrece vînătoarea. ODO-bescu, s. in, 109, cf. îi, 280, ddrf. Băligarul în ogradă şi ţarc e în straturi groase. CRĂINICEANU, ig. 54, cf. BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, w., PAMFIIJŞ, I· c. 223. La picioarele muntelui, o suprafaţă de pămînt împrejmuită cu nuiele şi pietre, ca un ţarc. ARDEI Fig. Ţîşnesc izvoare dă-mbunătăţiri, cît e ţarcu ţării, trai măsurat şi dă rîmnit şi-o repide-naintare ■ ■ ■ a lumii rumâneşti. JIPESCU, O. 107. Dincolo, din ţarcul îngustelor belşuguri, Dă orisont tristeţii imensul cîmp cules. VOICUIESCU, poezii, II, 136. Luînd şi lumina-n ţarcul lui de zestre, O potcovi şi-o puse în căpestre. ARGHE-zi, VERS. 98. Liniştea sufletească nu şi-o poate cîştiga decît fugind din ţarcul închis al naturii. bi,aga, z. 53. Fata■ . ., cu o ţinută corectă şi modestă. . ., ca aceea pe care o are zilnic în bucătăria largă, în ţarcul ei de scînduri, la casă. DEMETRIUS, A. 38, cf. RUSSU, I,. T. 130. Norii, scăpaţi parcă din ţarcurile tăriilor, alergau acoperind pretutindenea cerul. v. rom. mai 1963, 24, cf. SCI, 1976, 279. .2. Loc îngrădit (uneori acoperit), lîngă casă ori în cîmp, unde se adăpostesc sau se închid vitele, oile, porcii etc. ; (învechit şi popular) ocol (X 4), (popular) obor1 (II), (învechit şi regional) ogradă <11 2), (regional) tîrcol (2). V. corlă, coşar, olum, staul, ţărcotei (1). Cf. ANON; CAR. Dupre magazie vine şopronul în care se ţine carul, apoi şura . . . şi, în fine, ţarcul sau ocolul de vite. I. IONESCU, M. 435, cf. CIHAC, i, 50, IM. Se alese ca loc de bătaie ţarcul rotund al tîrlei împărăteşti. ODOBESCU, S. III, 244. Ocoale sau ţearcuri de vite. URICARIUI,, x, 401, cf. DDRF. Casele. . . au la un loc o coteaţă pentru păsări sau un ţarc (oborel) pentru vreun grăsun. MANOLESCU, I; 17. Femeile, împrejurul ţarcului din vale, se văietau blesiămînd. N. REV. R. I, nr. 2, 7.4. Leţurile de la ţarcul oilor erau înlocuite cu nuiele. D. ZAMFIRESCU' V. T· 55, cf. TDRG. Gardul. . . determină locul destinat ţarcului sau ocolului pentru vite. ΡΑΜΡΙΙ,Ε, I. C. 430. Vacile tot mai des scoteau cîte-un muget gutural, în-iorcînd capetele spre ţarc. AGÎRBICEANU, S. 15. Fiecare cioban făcea pe locurile lui un ţarc pe care îl muta· din loc în loc pentru ca astfel să-şi gunoiască terenurile'. viJiA, PÄST. 86, cf. ŞĂINEANU, D. u. în dosul comarnicului se află ,,coteţu”, ţarc mic, unde sînt'introduse rînd pe rînd cîte puţine oi din ţarcul cel mare 144 ŢARC ŢARCĂ! (,,strunga"). STOIAN, PÄST. 48. La unele stini mai bogate.... se găseşte şi un mic ţarc sau coteţ pentru porci. id. ib. 49. Ciobanii intrau cu turmele lor ceva mai devreme ăecît de obicei... în toate părţile, la ţar-curi şi perdele, era o activitate mai însufleţită. SADO-vean’tj, O. XVI, 72, cf. SCRIBAN, D. Poteca peste mirişti coboară-n drumul strîmb Pe care-l ştiu şi ţarcuri şi casele de lut. STANCU, c. 122. Au fost prinşi iezi de căprior, care acum se află în ţarcurile de creştere. VÎN. PESC. august 1964, 20. Vacile rupseseră ţarcul. . . şi porniseră sălbatice, BĂNUI Ciocîrlie de ţarină v. ciocîrlie. Poarta ţarinii = loc (cu poartă) la marginea unui sat prin care se iese în ţarină (1) sau se intră din ţarină în sat ; p. e x t. poartă făcută la intrarea (sau la ieşirea) unui drum într-un sat. Rada ieşi înaintea lui Dinu la poarta ţarinei şi pînă acasă nu i-a mai tăcut gura. vlahuţă, CL. 58. Om străin de intră-n sat, Poarta ţarinei îi zic.e : ,,N-ai ce căuta pe-aice". beLDICEAnu, p. 97. Convoiul celor douăzeci de sortaşi iese pe poarta ţarinei. N. rev. R. I, nr. 1, 31, cf. tdrg. Dintr-un sat ies două sau mai multe drumuri ; la aceste ieşiri se face cîte o poartă numită poarta ţarinii. PAMFILF(| A. R. 28. Moş Sandu, după trei zile de drum, ajunse la poarta ţarinei, bujor, S. 53. Nu era prea tîrziu ca să nu întîlnească din loc în loc oameni, pe cărări, . . . înainte de poarta ţarinei. SADOVEANU, ο. IX, 143. Costan strînse pumnii şi se opri în poarta ţarinei, camilar, ν. i, 23. Cum ajunse· la poarta ţarinei, şi începu a cunoaşte . . . drumurile pe unde în copilărie spulbera colbul de pe ele. ŞEZ. vii, 5. La poarta ţărnii, doi oameni . . . îmblătesc cu îmblăciile în vînt. i. CR. iii, 235. Gardul ţarinii sau gard de (ori la, de la) ţarină — gard în jurul ţarinii (1) ; gard (cu şanţ de o parte şi de alta) care împrejmuieşte un sat, despărţindu-1 de ţarină (1). Iată luncile-nainte ; Gardul ţarinei mai sus! COŞBUC, o. i, 261, cf. tdrg. Gardul ţarinii . . . care împrejmuie satul, despărţindu-l de ogoare, are dincolo sau dincoace şanţ. PAMFILE, l. C. 430. Toamna, după strînsul recoltelor, gardul ţarinii era desfiinţat. L. ROM. 1985, 236, cf. 235, alr II 5 078/27, 29, 64, 76, 102, 105, 219, 228, 272, 349, 386, 414, 514, 520. N-are a face banul birului cu gardul ţarinei = nu există nici o legătură, h-are a face una cu alta. Cf. zanne, P. V, 81. (Regional) Gard de ţarină — gard care desparte locul cu arături de păşuni. Hotarul satelor era împărţit, printr-un gară de ţarină, în două. O parte era ţarina cu arături, a doua era izlazul. VUIA, PĂST. 29, cf. id. Ţ. Η. 83. <0” L o c. adj. De ţarină = (despre pă-mînt) care se cultivă. Capitalul în pămînt de ţearină, adică cultivat, raportă 7 la sută. i. IONESCU,’ D. 96, cf. alr I 1 229/35. -v· B x p r. (Regional) A deschide (sau a închide) ţarina = a permite (sau a interzice) păşunatul pe terenul de fîneaţă sau pe cel cultivabil din apropierea satului. Com. din vişeul DE SUS. A iace ţarină = a interzice păşunatul animalelor pe întreg teritoriul unei localităţi. Com. diii dragomireşti — VIŞEUL DE SUS şi din SĂIJŞTEA DE SUS — VI- ŞEUL DE SUS. -f Loc în afara satului, folosit pentru păşunat sau pentru fîneaţă. V. i m a ş, i z 1 a z. Să-i împrumute carul : ba să-şi aducă lemne din pii- dure . . ., ba căpiţi din ţarină, creangă, p. 38. La ţarină, adică la fîneţe, oamenii stăteau cu vitele toamna şi iarna, vuia, PĂST. 124, cf. L. ROM. 1985, 234. Am intrat într-o ţarină cu nişte iarbă mîndră şi mare ... cît tot de-a dragul s-o paşti. SBIERA, P. 161, cf. alr I 410/12, 18, 227, 270, 347, 350, 361, 375, 554, ib. alr ii 5 260/551, a v 15, glosar reg., NALR _ Ο IV h 591. + (Prin sudul Olt.) Loc la marginea satului. Cf. L. rom. 1985, 234, nai,r — o IV h 591. + (Prin Ban.) Pămînt nearat, ţelină. Cf. NALR — B 2 010/55, 91. + (Regional). Loc plan pe vîrful unui munte (Ceahlău — Borsec). Cf. glosar REG. 2. (Regional) Gard sau şanţ în jurul unui sat sau în jurul ţarinii (1). Ţarinile trebuie să fie bune . . . căci, dacă se întîmplă să fie răsturnate sau sparte de vite, proprietarul terenului este dator să. plătească despăgubiri. în L. rom. 1985, 236. Toamna îşi smulge fiecare om ţarina şi o duce acasă, folosind-o pentru foc sau păstrînd-o pentru anul viitor, cînd va· fi. din nou aşezată la locul destinat, ib., cf. ALR II 5 078/130, 157, 172, NALR — Ο iv h 591. Merg să fac ţarină. NALR — Ο IV h 591/957. Pe marginea satului se ridica ţarină, ib. h 591/972. + (Prin sudul Transilv. şi prin sudul Olt.) Răzor1 (X) servind ca hotar între două ogoare sau între proprietăţile a două comune. Cf. chest. iv 29/162, NALR — o iv h 591. + (Prin Olt.) Şanţ făcut la capătul unui teren pentru a opri vitele să treacă dintr-o parte în alta. Cf. NALR — Ο iv h 591. + P. e x t. Gard (din mărăcini). Cf. L. rom. 1985, 236, ALR ii/i .mn 125, 3 838/157, NALR — o iv h 591/910. + Gard făcut în jurul unei clăi de fîn pentru a o feri de animale, V. ţarc (3) (Vînători — Sighişoara). Cf. ALR II 5 037/157. + (Prin vestul Olt.) Drum la marginea satului. Cf. NALR — O iv h 591. 3. (Regional) Loc împrejmuit în care se păstrează nutreţul (Borca — Borsec). Cf. A v 26. + Loc împrejmuit unde dorm mieii (Beclean — Făgăraş). Cf. CHEST. v 41/9. 4. (Regional) Zăgaz la moară (Arefu — Curtea de Argeş). Cf. ALR I 1 842/782. II. (Mai ales art. ; şi în sintagmele ţarina de la Abrud, varone, D. 149, rar, ţarina Munţilor Apuseni, id. ib., ţarina mocanilor, DER, ţarina minerilor, ib., ţarina văsarilor, ib.) Numele unui dans popular de perechi, cu mişcări moderate, care se dansează însoţit de strigături cîntate sau recitate ; melodie după care se execută acest dans. Cf.. pamfile, J. iii, 11. Se auzeau în răstimpuri de linişte acorduri vesele, senine de ţarină, agîrbiceanu, a. 109. Joacă hora şi bătuta şi n-o mai schimbă pe ţarină, hogaş, DR. ii, 173, cf. VARONE, D. 149, id. J. ROM. n. 129. Ţarina, jocul Abrudului . . ., lăutarii abrudeni o cîntă şi în zilele noastre. ALEXANDRU, I. M. 320. Jocul s-a înteţit . . . Ilie i-a dat drumul la o ţarină, pe nerăsuflate. LÄNCRĂnjan, C. III, 46. Bărbaţii se aşază la mese, feciorii încep jocul cu ,,ţarina". COM. SAT. I, 51, com. d. pop, cf. ALR ii 4 336/250, 728, 987. — Pl. : ţarini şi ţarine, (învechit şi regional) ţarini ( pleşoianu, T. ii,’ 195/24, l. rom. 1973, 40, a lu i 408/375, alr îl 5 078/130, 157, ALR SN i h 6/76, NALR— O iv h 591). — Şi: (învechit) ţărenă, ţeâ-rină, (învechit, rar) ţirină,^ (regional) ţărnii (pl. şi ţarnuri A v 23, 26, VI 9), ţămă s. f. — Ţară 4- suf. -ină. ŢAHÎNĂ* s. f. Soţie de ţar ; titlu dat împărăte-selor Rusiei ; persoană care purta acest titlu ; (învechit) ţarevnă, ţariţă. Cf. BAR. — MUNT., w. 2322/ 22, DDRF, ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D. Dan-sînd într-un costum sumar ..., displăcu, se zice, ţa- 162 ŢARINCĂ — 21 — ŢAŢĂ rinei şi fu silit să demisioneze. CÂVNESCU, c o. 224. — PI. : ţarine. — Din fr. tsarine. ŢARÎNG'Ă s. f. (Prin Maram.) Loc cultivat sau cultivabil. V. ţ a r i n ă1 (I 1) (Bîrsana — Sighetul Mar-maţiei). Cf. t. rom. 1977, 185, ai,r sn i h 6/353. -f Loc delimitat în apropierea satului (ai,r — M iii h 793/232), folosit pentru păşunat (ai,r I 410/361, Ai,R — miii h 793/231). — PI. : ţarinei. — Din ucr. uapHHKâ* ŢARÎSM s. n. Formă de guvernămînt monarhică, în care puterea supremă aparţine ţarului ; regimul ţarist. Cf. DI,, DM, DN, M. D. ENC., DEX, V. BREBAN, D. — Din rus. u,apn3M, fr. tsarisme. ŢARlST, -Ă adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care aparţine ţarului, privitor la ţar sau la ţarism, adept al ţarismului. S-a făcut cunoscut ... în timpul ocupaţiei ţariste. bot,intineanu, o. 251. în tinereţea lui zbuciumată a făcut îndelung cunoştinţă cu închisorile ţariste, cazimir, gr. 163, cf. di,, dm, dn, m. d. enc., dex. O cronică rimată . . . unde se pomeneşte de sol-dăţimea ţaristă. CI0CUI,ESCU, c. 152, cf. v. breban, d. A-şi păstra autonomia şi ... a-şi apăra integritatea teritorială în faţa pretenţiilor imperiilor vecine, tarist sau habsburgic. magazin IST. 1990, nr. 1, 27. 2. S. m. şi f. Partizan al ţarului sau al ţarismului. Cf. DI,, DM, DN, M. D. ENC., DEX. — PI. : ţarişti, -ste. — Din fr. tsariste. ŢARÎŢĂ s. f. (învechit, rar) Ţarină2. Vrea lua pă toţi robi şi pe ţari şi pă ţariţa, că era cu dînsul aicea-κ. popescu, cm i, 480. — PI. : ţar iţe. — Din rus. îţapniţa. ŢARÎiVGÎlVĂ s. f. v. fărîiigăiiă. ŢARLATĂN s. m. v. şarlatan. ŢARMURĂ s. f. v. ţărm. ŢARNĂ· s. f. v. ţarină1. ŢÂRNĂ* s. f. v. ţărînă. ŢAROGEÂSCĂ adj. (învechit; în sintagma) Funie ţarogească = veche unitate de lungime pentru măsurarea pămîntului ; funie împărătească. Cf. arh. ΟΙ,Τ. iii, 429. Eu, Dincă Buileanu, martor de funia ţarogească (a. 1802). ib. — PI. : ţarogeşti. — Cf. ţ a r. ŢAROLĂ s. f. (Cu sens neprecizat, probabil) Opincă (1). Cf. ΡΑΜΡΐι,Ε, C. T. 355. Mă dusei la horă Cu ţarolă nouă, Ţarola cu clopoţei . . . Cu ţarola zur-nai, zurnai ! id. ib. 297. — Accentul necunoscut. — PI. : ? — Cf. bg. utpByjiH „opinci". ŢÂROVICI s. m. v. ţarevlci. ŢARSÂM s. n. v. sărsam. ŢARŢAR s. m. v. ţîrţar. ŢARŢĂM s. n. v. .sarsam. TARTAN s. n. v. sărsam. ŢARŢARÎŢĂ s. f. v. ţîrţăriţă. ŢARŢOÂNU subst. pl. — sărsam. (Regional) Zdrenţe, petice. De sărac ce era, n-avea . . . decît o cergă ruptă de care se ţineau tartoanele sir. pamfii^e, S. T. 166. ŢARtiZĂ s. f. v. ţeruză. ŢARVANĂ s. f. v. cervană. ŢAHVÂNE s. f. v. cervană. ŢÂSTĂ s. f. v. ţnşcă. ŢĂŞCĂ s. f. (Prin Mold.) Ţandără (1). [Copacul] stă într-o ţaşcă. ai,r I 985/556, cf. GI,osar reg. + Aşchiuţă care intră sub piele sau sub unghie ; ţeapă (II 4), ţepuşă (I 5). Mi-a intrat o tască sub unghie. cv 1950, nr. 5, 32, cf. ai,r i 1 207/558, 610. — Pl.: ţăşti. — Şi: ţăstă (ai,r I 1 207/610; pl. ţaste ib.), ţăşpă (ib. 1 207/558) s. f. — Cf. ţ e p u ş c ă. ŢÂŞFĂ s. f. v. ţaşcă. ŢAŢĂCĂ s. f. v. ţîţacă. ŢAŢĂIE s. f. v. ţîţaie. ŢAŢĂ s. f. 1. (Regional ; adesea însoţit de numele persoanei la care se referă) Termen de respect folosit la ţară pentru a vorbi cu (sau despre) o soră mai mare, cu (sau despre) o mătuşă, o verişoară ori cu care se adresează o persoană (tînără) unei femei mai în vîrstă sau vorbeşte despre aceasta; lele, (regional) ţaică2 (1), ţîţaie. V. dadă, daică, mătuşă (1, 2), nană1, tanti. Cf. ΡΟΐ,ιζυ, CIHAC, II, 709. Ei ! ţaţo, eu mă duc. . . Culcă-te şi matale, nu mai lucra dacă ţi-e rău. caraGiai,e, o. vi, 22. Mă-ntorc săptămîna viitoare, cu cine credeţi ? cu ţa’ Katia ! Soacră-mea ! ! ! id. ib. vil, 25, ct ddrf, barcianu, jahresber. viii, 318, αι,εχι, w., tdrg. Ţaţă Sul-tano, la Viena nu ne oprim decît la întoarcere. BRÄ-tescu-voineşti, p. 311, cf. şâineanu, d. u. Sera-fima. . . alergă să vestească : — Ţaţă Didino, ţaţă Di-dino ! BASSARABESCU, S. N. 76, cf. ’ CADE. Noi copiii, patru fete şi trei băieţi, am fost crescuţi de o soră a tataiei, ţaţa Eliza. brăescu, a. 19. Mi le împrumută ţaţa Tinca. sadoveanu, o. ii, 176, cf. gäi,di m. PHAN. 259, BUI,. FII,. VII —VIII, 282, SCRIBAN, D., ROSETTi — cazacu, i. I,. R. i, 353. Ce zici, ţaţă Raveca, unde am putea sta puţin de vorbă ? CAMll, PETRESCU, O. II, 93. De pe valea Oltului ne-a căzut oaspete numai unchiu-meu Găbunea, cu ţaţa Aretia, nevastă-sa. STANCU, D. 178, cf. 357. Udă-i buzele, ţaţă Mariţo. H. i,ovinescu, T. 227. Ceilalţi, oricît de veri şi verişoare, erau pentru mine bădie, tuşă, ţaţă. v. rom. ianuarie 1966, 62, cf. SCURTU, t. 28,3, t. rom. 1975, 617, ib. 1983, 126, h iv 12, ai,r i/n h 164, ib. h 167, ib. h 168, ai,rm i/ii h 231, ib. h 236, a V 15, 16, 31, vi 26. Busuioc de la Viana, Samănă cu ţaţa Ana. FOI.C. moi,d. i, 376. Nene şi ţaţo, io mă duc acasă. T. diai,. m. i, 37. Varî-sa era d-aij, verişoar’sa. . . ,,Unde-i ţaţi-ta, Fifi ?" ib. II, 294. <0> (Glumeţ) Nenea Acul, ţaţa Aţa îşi pierdură dimineaţa Pe un cot De postav sau şeviot. arghezi, S. P. 27. Termen folosit de o femeie referindu-se la sine însăşi, cînd se adresează unui copil. Taci cu ţaţa ! arhiva, XXXIII, 182. 2. (Regional) Mîndră (III), iubită; (regional) ţaică2 (2). Foaie verde lobodă, Ţaţo, Gura lumii-i slobodă, Ţaţo. TEODORESCU, P. P. 319. Duminică dimineaţă ' Bati ţaţa la fereastră. Las' să bată că nu-mi pasă, Că mâi am v-o şăpti-n casă. GRAIUI,, I, 288. Pîrîiaş cu apa rece, Pe la poarta ţaţii trece. PÎRVESCU, c. 46. + Termen folosit de o femeie referindu-se la 189 22 — ţăcăliş sine însăşi cînd se adresează iubitului sau cînd vorbeşte despre el. Costică cu ochii verzi, Ce ie plimbi printre livezi, Ori pe ţaţa să ţi-o vezi ? BIBICESCU, P. P. 381. D-ar fi cucul d-un voinic, L-aş prinde d-un ibovnic. . . Cîntă, cuce, limba-ţi pice S-o ia ţaţă s-o mănînce. ŞEZ. IV, 139. N-are ţaţa flori de dat, C-astă vară n-a plouat Şi-am plătit de le-a udat Cu bani după sărutat. MAT. FOI.K. 223. Dragă, puişorul meu, Ad’ la ţaţa s-o spăl eu, Cu apă din eleşteu. GR. S. VI, 36. Mi-e dor sî sece, . . . Dar asară mi-l vadzui, Mînca-l-ar ţaţa §e pui ! FOLC. OLT. — MUNT. I, 31. 3. Epitet pentru o femeie flecară său pentru o femeie vulgară, lipsită de gust şi de fineţe. V. m a-halagioaică, mahalagiţă. Fantezia ţaţelor şi a cumetrelor din mahala era liberă... să închipuie întîmplări şi să dezgroape taine. G. M. ZAMFI-RESCU, M. D. II, 59. îl ocări o ţaţă lăbărţată. ARGHEZI, S. XI, 24. Polcovnicul, furat şi tulburat de cele ce auzise, are o poftă de vorbă, de parcă ar fi o ţaţă. camil PETRESCU, O. II, 239. Limba tot de viperă i-a rămas. Gura tot rea, bănuitoare şi bîrfitoare, ca de ţaţă stearpă. stancu, R. a. v, 301. 4. (Argotic) Patroană a unei case de toleranţă; proxenetă. Căsătorie de interes, aranjată fie de un mijlocitor plătit, fie... de o cunoştinţă binevoitoare, ce se complace în rolul ,,ţaţei". în SCL 1978, 321. Se rugau înfricoşate „ţaţa" şi femeile acelea cu buzele ca focul pentru el. I. BOTEZ, B. I, 74, cf. iordan, L. R. a. 96. 5. (Bot. ; regional ; în compusul) Ţaţa Marghioala = rujă-galbenă (Rudbechia laciniata). Cf. borza, d. 150. — Pl. : ţaţe. — Şi : (familiar) ţa s. f. — Din ngr. τσάτσα. TA» interj, v. ceo. ŢĂ* interj, v. fa'. ŢĂntiC s. m. v. ţoliîc. ŢÂC interj, v. lac. ŢAcA vb. I. Intranz. (Regional; la jocul de cărţi) A bate cu atuul. Com. din ŢEPEŞ vodă — CER-navodA. — Prez. ind. : ţăchez. — V. ţac. ŢAcĂLĂ« s. f. (Prin nord-estul Olt.) Puşcă veche, uzată, ruginită (ciauşanu, v. 206) ; puşcă de vînă-toare (lexic reg. ii, 33). + Obiect vechi, uzat, stricat. Cf. COMAN, GL. — Pl. : ţăcale. — Cf. ţ ă c a 1 a ş. ŢĂCÂLĂ* s. f. 1. (Prin nord-estul Olt.) Clopot mic de fier care se pune la gîtul oilor, cv 1951, nr. 1, 37. Ţăcala se aude de departe, ib. 2. (Prin nord-vestul Munt.) Persoană cicălitoare, plictisitoare. Cf. UDRESCU, GL. (Ca epitet, pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. ,,de") Urîtă ţăcală de om, te pisează cu toate prostiile. id. ib. Uf, ce ţăcală de muiere, tare îi umblă meliţa. id. ib. <0> E x p r. A-i sta (cuiva) ţăcală pe cap = a cicăli întruna pe cineva, a plictisi. Cf. UDRESCU, GL. Nu-mi mai sta ţăcală pe cap, dacă vrei să-ţi fac o treabă ca lumea. id. ib. — Pl. : ţăcale. — Postverbal de la ţăcăll. ŢĂcAITOÂBE s. f. (Omit.) Sfrîncioc mare (La-nius excubitor excubitor). Cf. DOMBROWSKI, p. 266. — Pl. ; ţăcăitori. — De la ţac. ŢĂCAlAŞ s. n. v. săcftluş. ŢAcĂLÎ vb. IV. (Regional) 1. Intranz. A produce scîntei prin lovirea cremenei cu amnarul. V. scăpăra1 (1) (Remetea — Beiuş). Cf. A i 12. 2. T r a n z. A cicăli, a plictisi, a bate pe cineva la cap (Săpata de Sus — Piteşti). Cf. UDRESCU, GL. Nu-l mai ţăcăli, că-i ajunge, s-a săturat, id. ib. — Prez. ind. : ţăcălesc. — Ţac + suf. -ăli. ŢĂcAlÎE» s. f. 1. (Regional) Frigare în care se înfige slănina, carnea etc. pentru a le frige ; ţaglă1 (1)· Ci'. TDRG, ŞÂINEANU, D. U., VICIU, GL., CADE. Φ Loc. adj. La ţăcălle = fript la frigare deasupra jeratecului. Crap la ţăcălie. scriban, d. Avat. . . la ,,ţăcălie". VÎN. PESC. august 1.964, 13. + Bucată de lemn, băţ, crăcăna care serveşte pentru fixarea ceaunului cînd se mestecă mămăliga (Trăisteni — Sinaia). T. DIAL. M. II, 217. Făcam mămăliguţa acolo pă cujbă, puneam caunu-acolo şi aveam ţăcălii, dă ţineam taonu ca să nu vină roată, ca să putem mestica mămăliguţa. ib. + (Prin nord-estul Olt. şi nord-vestul Munt. ; mai ales la pl.) Leaţuri mici, stinghii (GL. OLT.) ; aşchiuţe, surcele (LEXIC REG. 87, UDRESCU, GL.). Adună cîteva ţăcălii să aţîţăm focul. UDRESCU, GL. 2. (Prin sud-estul Transilv.) Ridicătură înaltă de teren; vîrf (ascuţit) de deal. V. ţ i c 1 ă u1 (1). Cf. L. ROM. 1985, 201. 3. (Familiar) Barbişon. împăratul s-a tras de ţă- călie scrîşnind groaznic. CARAGIALE, o. ii, 217. E unu nalt cu mustăţi negre. Are o ţăcălie în loc de cioc. BACALBAŞA, S. A. i, 72. Suspina cu o duioşie grozavă, mîngîindu-şi ţăcălia. SÄM. iv, 367, cf. barcianu, ALEXI, w. Cu două degete ale dreptei începu să-şi muncească ţăcălia. ap. TDRG. înfăţişarea nobilă ce-i întipărea mata paloare a feţei smede şi trase, prelungită de o ţăcălie moale ca mătasea porumbului. m. i. caragialE, c. 34. Cum era să trec eu vreodată pe lîngă franţuzul cel cu cioc... şi să nu-i fac ochi dulci spre ţăcălie ! mironescu, s. 415, cf. şăineanu, d. u. Frunza îi e măruntă şi rară ca perii din ţăcălia domnului Iancu. I. BOTEZ, b. i, 18. Profesorul de franceză. . . începea să-şi mîngîie, rîzînd, ţăcălia. SADOVEANU, O. III, 358, cf. scriban, d. A trecut vreme de cînd paracli-sierul cocoşat, cu ţăcălie roşie, suia treptele învîrtite ale clopotniţei. ARGHEZI, S. viii, 229. La un doftor cu barbă m-a dus. Barba, mai mult ţăcălie. stancu, d. 177. Vizitiu fără să pocnească din bici e ca un popă fără ţăcălie. contemp. 1954, nr. 430, 3/3. Din întreaga făptură a omului atîta-ai desprins : ochii şi ţăcălia. PAS, z. I, 318. în casa prietenului Cocea îmi retezasem coada capului. . ., reducîndu-mi şi barba la ţăcălie. v. rom. ianuarie 1966, 39, cf. SFC vi, 122, COMAN, GL., alr n/i mn 18, 6 932/705, 723, 987, ALRM ii/ι h 77. (Glumeţ) Capra din satul nostru . . . avea ţăcălie] şi în ţăcălie un clopoţel mititel. I. CR. iii, 81. + (Prin nord-vesţul Munt.) Epitet (depreciativ) dat unei persoane care poartă cioc. Cf. udrescu, GL. + (Prin nord-vestul Munt.) Epitet (depreciativ) dat unei persoane cu chelie. Cf. UDRESCU, GL. — Pl. : ţăcălii. — Şi ; (regional) ţlcâlie (CADE, VICIU, GL.),’ căţălie (DA) S. f. — Ţacă· + suf. -ălie. — Căţălie, prin metateză. ŢĂCĂIjÎE* s. f. (Regional) 1. Străgălie la car. Cf. DAMÉ, T. 8, TDRG. între opor şi capătul dinăuntru al osiei se pune adesea. . ■ ţăcălie sau strangalie. PAMFILE, I. C. 130, cf. ŞĂINEANU, D. U. 2. Clopoţel care se pune la gîtul unor animale (Mozăceni — Găeşti). L. ROM. 1961, 318. — Pl. : ţăcălii. — Cf. ţăcală2. ŢĂCĂLÎŞ s. n. (Prin vestul Munt. şi estul Olt.) 1. Amestecătură de aşchii, surcele etc. ; grămadă de 203 ŢĂCĂLUŞ — 23 — ŢĂCĂNIT! coji mărunte. A do nişte ţăcăliş să aprinderii focu. l„ rom. 1959, nr. 1, 64, cf. udrescu, gi,. 2. Tufăriş (1), lăstăriş, mărăciniş. Cf. CIAUŞANU, v. 206, UDRESCU, GI,. A intrat aici în ţăcălişu-ăla. id. ib. — Pl. : ţăcălişuri. — Cf. ţ a c ă r. ŢĂCĂLtjŞ subst. (Regional) Uvulă (Deluţ — Cîm-pulung Moldovenesc). NAI.R — MB I h 42/468. — Pl. ·. ? — Cf. ţăcală2. ŢĂCĂLtÎŞĂ s. f. (învechit, rar) = săcăluş (1 ).Am mai trimis o seamă de oaste cu foc, haiducii călări, pedeştri, siimeni şi ţăcăluşă. ANON. CANTAC., cm i, 158. J'ÄCÄNEÄLÄ s. f. 1. Zgomot scurt, (repetat) ritmic ; ţăcănire, ţăcănit1 (1), ţăcănitură, (regional) ţocăneală. V. păcăneală. Cf. ροι,ιζυ. Auzi ţăcăneala unui pas de cal, care se stinse degrab în zgomotul valurilor Oltului. CARAGIAI,E, O. II, 323, cf. barcianu, ΑΙ,ΕΧΙ, W. Ţăcăneala potcoavelor. ■ ■ îmi izbea neplăcut urechile. IyUNGlANU, ap. CADE, cf. ŞĂINEANU, D. u. Venea tăcut, necunoscut decît de pe ţăcăneala măruntă a calului. MIRONESCU, S. 65. Se aude mereu un zgomot neîntrerupt, un fel de ţăcă-neală cadenţată. BART, s. M. 49. Viaţa şi-a dus-o liniştit, între ţăcănelile aparatului morse. v. rom. octombrie 1954, 85, cf. sei, 1981, 377. ^ Loc. a d v. La (sau îu, pe) ţăeăneală = cu pas sau cu mers ritmic ; la pas. Poştalionul meu înainta pe ţăeăneală, ... tot echipajul păşa cu o moale legănătură. ODO-BESCU, S. i, 381. Tovarăşul meu. . . începu să tropote pi faţa mea, jucînd foarte serios şi pe ţăeăneală un danţ nglezesc. id. ib. III, 251, cf. ddrf. Merg în pas, la eăcăneală. Au ieşit din oraş şi acum ţin şoseaua drept. /rĂTESCU-VOINEŞTI, P. 56, cf. SCRIBAN, D., DI,, bm, dex. + F i g. Cicăleală. Viaţa şi-a dus-o. . . între ţăcănelile. . . nevestei, care-l certa pentru fiecare fleac. v. ROM. octombrie 1954, 85. 2. (Regional) Mărunţirea unui teren arat, în vederea cultivării. Cf. ţăcăni (2) (Chiojdeanca — Vălenii de Munte). T. DIAI,. M. II, 283. 3. P i g. (Familiar) Tulburare a minţii; sminteală (1), (familiar) ţicneală. Cf. M. D. ENC., dex. — Pl. : ţăcăneli. — Ţăcăni -f suf. -eală. ŢĂCĂNÎ vb. IV. 1. Intranz. A produce un zgomot scurt (repetat), prin lovirea unor obiecte de metal, de lemn etc. sau prin declanşarea unor mecanisme ; (despre mecanisme) a produce un zgomot (ritmic) prin funcţionare; (regional) a ţocăni (1). V. p ă-căni, ţicăni. A cest pendul bate, ţăcăneşte bine. POEN. — AAR. — HI IA, v. i, 5022/30, cf. poijrzu. Scoate mîndru un pistol, ocheşte, pistolul ţăcăneşte şi nu ia foc. GHICA, S. 393, cf. PONTBRIANT, D., CIHAC, II, 428. Ceasornicul ţăcănea în perete. CARAGIAI,E, O. i, 63. Mărgelele albastre şi roşii... le ţăcăneau la gîturi. macedonski, o. III, 25. Printre degetele-i slabe, Ţăcănind, cad somnoros Din şiragul de mătănii Boabele de chiparos. VI,AHUŢĂ, o. A. I, 161, cf. DDRF, GHE-ŢIE, R. M., barcianu. Vînătorii începură a şopti, oţelele ţăcăniră. SANDU-AI,DEA, ap. Cade. Scoase briceagul, îl deschise de ţăcăni în prăsele. SÄM. IV, 808, cf. ΑΙ,ΕΧΙ, w, Măiăniile ţăcăneau şi ceasurile umpleau pe nesimţite măsura vîrstei lor. ANGHEI, — IOSIF, C. I,. 76, cf. TDRG. Patinele îi ţăcăneau în mînă, lucind luminoase. AGÎRBICEANU, i,. T. 161. în biroul băncii ţăcănea o maşină nou-nouţă. id. Ο. IV, 150. Ţăcănii de cîteva ori cu furculiţa în marginea farfuriei. ARDE-tEANU, v. P. 98. Un tren săgetează noaptea, pămîntul se cutremură o dată cu el, în depărtarea ninsă unde ţăcăne din ce în ce mai stins. c. PETRESCU, S. 53, cf. ŞĂINEANU, D. u., cade. Ţăcăni cu cuţitul într-un pahar şi rugă să se facă tăcere. MIRONESCU, S. A. 5 — Dicţionarul limbii române, litera Ţ 110, cf. 35. Fata întoarse ochii spre ceasul de buzunar care ţăcănea uşurel pe masă. Sadoveanu, o. ii, 190. Doi cai mărunţi.. . mergeau liniştiţi, în trap domol.... din cînd în cînd ţăcănind din potcoave, id. ib. v, 127. Se auzeau în cadenţă ţăcănind încărcătoarele de cartuşe. BART, S. Μ. 91. Se îndreaptă spre cafeneaua unde ţăcănesc mereu zarurile şefului. de poliţie, dan, u. 231, cf. BI, vi, 151, SCRIBAN, D. Ce-ai zice însă dacă limbile ar merge alandala,. . . aci sfîrîind repede, aci ţăcănind încet, căunescu, c. o, 140. Carul ţăcăne, zdroncăne. STANCU, D. 186. Foarfeca începu să ţăcăne pe ceafa groasă cu dungi. CONTEMP. 1954, nr.402, 4/1. Cu grabă ţăcănea telegraful. CAMIlar, n. i, 17. De la geamul direcţiei ţăcăni iarăşi mitraliera. T. PO-POVICI, s. 386, cf. SCI, 1981, 372, 377, t. rom. 1985, 389. Carii. . . cîteodată bate sau ţăcăne întocmai ca ceasornicu. H IV 270. Bxpr. (Prin Munt.) A ţăeăni după (sau de) ceva = a căuta ceva cu mare interes, de zor. Ţăcăne lumea după lapte. COMAN, gi,. A ţăcăni de bani. UDRESCU, GI,. v T r a n z. îşi ţăcăni dantura cu o altă unghie. KXOPŞTOCK, F. 321. Calul îşi ţăcănea potcoavele pe prundul drumului. sadoveanu, O. I, 562. Ţăcăneau veseli piesele de os pe mesuţele de marmură. DEMETRIUS, a. 58. Santinelele, ţăcănind închizătoarele, îi somară să se depărteze. neagu, I. 32. (E x p r.) A ţăcăni (pe cineva) (Ia cap) = a cicăli, a plictisi pe cineva· cu vorba; a bate pe cineva la cap; (regional) a ţăcăli (2). De ce mă tot ţăcăneşte ? DDRF, cf. UDRESCU, GI,. + Refl. (Rar ; despre cai) A se lovi cu copita dinapoi de partea din spate a copitei dinainte. Calul se ţăcăneşte cînd fruntea copitei dinapoi ajunge şi se izbeşte de căl-cîile dinainte. ENC. VET. 137. + T r a n z. (Polosit şi a b s o 1.) (Familiar) A bate la maşina de scris ; a dactilografia. Aici, în arhivă, unul ţăcăne la maşina Yost. brătescu-voineşti, P. 63. Cînd s-a adunat numărul cuvenit de pagini, . le ţăcănesc la maşina de scris. C. PETRESCU, c. v. 25. 2. T r a n z. (Prin nord-estul Munt. ; complementul indică un teren arat) A mărunţi în vederea cultivării ; (regional) ţăncăni (2). Ţăcăneam ogoru bine, puneam gunoi pă el şi-l ţăcăneam bine dă tot. T. diai,. M. II, 248. Pă urmă-l ţăcănei mărun, mărun, mărun, mărun cu sapa. ib. 283. (în metonimie) Semănăm cînepa şi o ţăcăneam după aceea cu o grebluţă ca s-o astupăm. ib. 228. + (Prin sudul Dobr. ; complementul este „iarba") A tăia cu sapa. Ţăcănesc iarba de pe lîngă casă. Com. din ţepeş vodA — cernavodă. 3. Intranz. (Prin nord-vestul Munt.) A lucra cîte ceva ; a-şi face de lucru. Cf. UDRESCU, Gi,. Mai ţăcăn şi eu, aşa ca să nu stau degeaba, id. ib. 4. R e f 1. F i g. (Familiar) A-şi pierde puterea de judecată; a-se sminti (1), (familiar) a se ţicni (2). Cf. dm, m. d. enc., dex. — Prez. ind. : ţăcănesc şi (rar) ţăcăn. — Şi : ţăcări vb. IV. gheţie, R. μ., αι,εχι, w. — Ţac + suf. -ăni. ŢĂCĂIVlRE s. f. Acţiunea de a ţăcăni; zgomot scurt (repetat şi ritmic), ţăeăneală (1), ţăcănit1 (1), ţăcănitură. V. păcănire. Cf. PONTBRIANT, D., POI,IZU, DDRF. — Pl. ; ţăcăniri. — V. ţăcăni. ŢĂCĂNÎT* s. η. 1. Zgomot scurt (repetat, ritmic) ; ţăeăneală (1), ţăcănitură, (regional) ţocănit (1). V. păcănit1, ţicăni t, ţocnet (1). Cf. POEN. — AAR. — hiι,ι,, v. i, 290V27, PONTBRIANT, D. Lucrătorii tac... şi vorbieşte numa ţăcănitu sapilor şi al tîrnăcoapelor. JIPESCU, O. 39. Suflarea de monstru astmatic a locomotivei şi ţăcănitul din ce în ce mai obosit al roatelor. caragiai,e. Oi li, 161, cf. ddrf, TDRG. Ţăcănitul castagnetelor. . . nu făcea decît să mărească aerul vrăjit din preajma ei. CONV. m, ΧΙ,ν, 382, cf. ŞĂINEANU, D. u. Stam încă în sufragerie, 209 v ŢĂCĂNIT2 — 24 — ŢĂGUI3 în ţăcănitul monoton al unui ceas vechi. BACOVIA, O. 247. Ţăcănitul aparatului telegrafic a'recomandat încă o dată răbdare. C. PETRESCU, A. 277. Zvonul necurmat de fierării pare a creşte. . ■ într-un ţăcănit monoton. SADOVEANU, o. vi, 209, cf. iv, 35. Se aude un ţăcănit de clopoţel, dan, u. 244. Erau zece soldaţi, sfîşiaţi de oboseală şi de foame, năuciţi de ţăcănitul mitralierelor. BOGZA, A. î. 300. Hîrşiitul picioarelor lui şi ţăcănitul rar al cîrjii lui ieşiră afară din biserică. camuae, c. 99. Lucu auzi ţăcănitul repetat al 'unei brichete, vinea, l. i, 290. Intră într-un birou, de unde se auzea ţăcănitul unei maşini de scris. T. POPOVICI, S. 81. De la etajul al doilea se auzea ţăcănitul unei maşini de scris, barbu, ş. n. ii, 231. Se auzea bocănitul copitelor. . . şi, uneori, cînd băteau din potcoave, un ţăcănit mai ascuţit, v. rom. septembrie 1970, 56. Umblau tăcuţi, dar repede, cu mişcări nervoase, se cunoştea asta după ţăcănitul sec al cataramelor lovite între ele. NEAGU, î. 126, cf. SCI, 1981, 238, 377. 2. (Regional) Prăşi tul dintîi (Piua Petrii — Feteşti). alr îi 5 130/705. —. Pl. : ţăcănituri şi (învechit, rar) ţăcănite (PONT-b'riant, d’.). — V. ţăcăni. ŢĂCĂNÎT*, -Ă adj. 1. (Maj ales despre mersul cailor) Care produce un zgomot scurt (repetat şi ritmic). Din Poeniţa vine domol la vale un călăreţ tînăr în buiestru ţăcănit. caragialE, O. I, 219. Şoi-niaru şi Magda lui Stroie coborau în trap ţăcănit un drumuşor lin de costişă. SADOVEANU, o. v, 557, cf. SCRIBAN, D. In trap ţăcănit calcă la nevoie şi cinci poşte pă zi. CAMIL PETRESCU, O. ii, 16, cf. Dl,, DM, dex, SCI, 1981, 238. F i g. Debitul lui egal şi ţăcănit, de belfer deprins să vorbească de buiestru, aproape că-l toropise, vinea, I,. I, 350. (Regional) Dojenit, înfruntat (Bonţ — Gherla). Cf. coman, GL. 2. F i g. (Familiar ; despre oameni) Care şi-a pierdut puterea de judecată; smintit2 (1), (familiar) ţicnit2 (2). Se credea că Pană. Trăsnea e cam ţicnii. brătescu-voineşti, p. 328, cf. dm, dex. + (Despre manifestările oamenilor) Care. denotă lipsă de judecată, de raţiune; nebunesc (2), nechibzuit, l-au trecut multă vreme prin cap toate gîndurile, care de care mai ţăcănite, mai aiurite. PAS, z. iii, 71. — Pl. : ţăcăniţi, -te. — V. ţăcăni. ŢĂCĂNITtfB, -OÄBE adj., s. f. X. Adj. Care produce un zgomot scurt (repetat ritmic), care ţăcăne (1). Un funcţionar aplecat între aparate ţăcănitoare o primise ş-o descifrase. SADOVEANU, O. viii, 309. 2. S. f. (Ornit. ; regional) Ciocănitoare ( Dendro-copus maior) (Derna — Oradea). Cf. BÄCESCU PĂS. 167. — Pl. : ţăcănitori, -oare. — Ţăcăni suf. -itor. . ŢĂCĂNITTÎBĂ s. f. Zgomot scurt (repetat, ritmic); ţăcăneală (X), ţăcănire, ţăcănit1 (I), (rar) ţăn-cănitură, (regional) ţocănitură. V. păcănitură. Cf. BAR. — munt., w. 3891/3. Se auzea ţăcănituri pripite, ap. TDRG. Auziră ţăcăniturile cucoaşelor. în depărtare, jos, . . . sună de cîteva ori chefnitul unui cîne. SADOVEANU, ο. V, 216. Dinăuntru se auziră nişte ţăcănituri metalice. CÄLINESCU, S. 436. Ar fi executat o perfectă mînuire de armă cu toate ţăcăniturile reglementare. CAMILAR, n. i, 156. Printre scînteile neputincioase şi ţăcăniturile scurte ale aparatului, ... o cerceta pieziş. VÎNEÀ, L. I, 9. Să se audă ţăcănitura de armare a cocoaşelor interioare. VÎN. PESC. martie 1964, 19, cf. scl 1981, 372, 377. — Scris şi : ţecănitură. bar. — munt., w. 389x/3. — Pl. : ţăcănituri. — Ţăcăni + suf. -itură. ŢĂCĂTlAlE s. f. Sunet subţire produs de un clopot mic. Cf. cade. Numa cînd şi cînd. . . răsuna cîte 0 iăcăraie de clopot. LUNGIANU, CL. 109. ■ - Pl. : ? — Cf. ţ a c. ŢĂCĂBĂŞ s. m. sg. (într-o ghicitoare ; cu sens neprecizat, probabil) Căpiţă de fîn. Am un ţăcăraş; Lîngă ţăcăraş, Este o poieniţă ; Lîngă poieniţă, Două păduri dese ;... Lîngă două gogoşi, O cioară mucoasă ; Lîngă o cioară mucoasă, O curte-ngrădită çu gard (Capul). GOROVEI, c. 44, cf. PASCU, c. 214. — Cf. magh. tatarâs ,,adunare de fîn". ŢĂCĂBÎ vb. IV v. ţăcăni. ŢĂCLAU» s. m. v. dăţău. ŢĂCLAU» s. m. v. ţlclău*. ŢĂCNÎT, -Ă adj. v. ţicnit». ŢĂC0BNIC s. m. v. ţîrcovnic. ŢĂF s. n, vî ţeh*. ŢĂFLOÂSCĂ s. f. v. fiîloaşcă. ŢĂFLOAŞCĂ s. f. v. ţliloaşcă. ŢĂGĂ interj, v. ţigă·. ŢĂGĂBĂŞ s. m. = (prin nord-vestul Munt.) se-chiraş. Tudor, Tudorel. . . Sluguliţă să băga, Slugu-liţăpă hăinuţă, Ţăgăraş pă măgăruş, In coada teciunilor, Pă mîna .streinilor. GR. S. V, 258. ŢĂGHÎU, -ÎE s. m. şi f. v. ţfifliii». ŢAGLEB s. m. v. ţcler. ŢĂGNÎ vb. IV v. ţălini. ŢĂG1VÎBE s. f. (Prin Transilv.) Strigăt, ţipăt, zbieret. Cf. BUGNARIU, n. 263/122. — Pl. : ţăgniri. — V. ţăgni. ŢĂG0I< subst. (Prin. vestul Munt.) tacăţ. udrescu, GL. Cine a atîrnat tăguiul la magazie ? id. ib. — Pl. : ? — Cf. ţ e c. TÄGÜI*, -IE adj. (Prin vestul Munt.; în expr.) A ti ţăgui la cap = a fi aiurit, zăpăcit. Cf. UDKESCU, GL. E cam ţăgui la cap băiatul ăsta. id. ib. — Pl. : ţăgui, -ie. — Cf. t e h u i. ŢĂGIÎIÎ, -IE s. m. şi f. I. S. m. şi f. (Prin Olt. şi Ban.) Ied pînă la un an (ddrf, h xvi 43, ALR i 1 787/837, 840, ALR ii 5 342/2) ; (prin Munt., Olt. şi Ban.) capră (între un an şi doi ani) (jahresber. iii, 329, H iv 247, xi 6). + (Prin Olt. şi vestul Munt.) Ţap (I I). Are un ţăgui ţanţoş ca un paşă. UDRESCU, GL., cf. NALR — O iii MN 209, 904/952, 954. 2. S. m. (Prin vestul Munt.) Epitet depreciativ dat unui om cu barbă. Cf. UDRESCU, GL. -0· (Precedă termenul calificat, de care se leagă prin prep. ,,de") Un ţăgui de unchiaş. id. ib. — Pl. : ţăgui, (f.) şi -ie (UDRESCU, GL). — Şi : ţăghiu, -ie (DDRF, ARHIVA, XIX, 189), îîgiil, -ie (ARHIVA, XV, 405), ţuglii, -ie (JAHRESBER. III, 329, h IV 247) s. m. şi f. — Cf. germ. Ziege. 231 A ŢĂGUR — 25 — ŢĂMBRUI TÄGÜR s. n. v. ţeli*. ŢĂHĂRCA s.'f. v. ţigarcă- ŢĂHĂÎ vb. IV. Intranz. 1. (Prin Mold.) A lătra, a hămăi. V. ţ ă h n i (1). Cf. H XII 309. Toată noaptea au tăhăit etnii în grădină. CV 1951, nr. 6, 28. 2. (Prin Maram. ; în forma ţîhăi) A striga, a zbiera de durere. Cum n-aş răgi, Cum n-aş ţîhăi, Că m-am loghit cu nouădzăci şî nouă de deochitori. arh. FO i,k . i, 201. — Prez. ind. : ţăhăiesc. — Şi: ţîhăi vb. IV. — Ţah + suf. -ăi. ŢĂHĂLUl· vb. IV. Intranz. (Prin nordul Mold.'; despre cîini) A chefni ; (regional) a ţăhni (1). Çf. a vi 32, IÆXIC reg. 111. + Fig. A vorbi mult şi fără rost. I.EXIC reg. 111. — Prez. ind. : ţăhăluiesc. — Ţah Suf. -ălui. ŢĂHĂLUÎ* vb. IV. Tranz. (Regional) A chinui. PAMFII.E, c. 52. — Prez. ind. : ţăhăluiesc. — Cf. ţ u h ă i. ţAhnî vb. IV. Intranz. 1. (Prin Mold.; despré cîini) A chef ni ; (regional) a ţăhălui1. V. ţ ă h ă i (1). Deprinde .. . pre căpoieş s-alerge făhnind după găină, negruzzi, s. ii, 264, cf. cihac, ii, 534. Copoii ţăhneau, cînd cu glasuri înalte pe pripoane, cînd cu glas stîns, în adîncimi. SADOVEANU, o. XIII, 496. Alţi copoi ... au prins a ţăhni adulmecînd altă sălbăticiune. id. o. xv, 415, cf. SCI, 1978, 323, ib. 1981, 240, H vi 3.0, 182, x 356, com. din bii,ca — rădăuţi şi din straja — rădăuţi, ai,r i 1 215/375, Ai,R n/520. + F i g. A vorbi mult; a face cuiva observaţii. Cf. cihac, ii, 534. Toată ziua ţehnesc şi tot nu mă-nţelegeţi. Com. din BII.CA — rădăuţi. 2. (Regional ; mai ales despre cîini) A chelălăi ; a mîrîi (1). Cf. cihac, ii, 534, şăineanu, d. u. + F i g. A ţipa, a striga (de necaz, de durere). Cf. cihac, ii, 534. Te bătea ca ... pe-o slugă, De ţăg-neai ca un copoi, bugnariu, n. 263/122. — Prez. ind. : ţăhnesc. — Şi : ţelmi, ţelieni (cihac, ii, 534), ţlhni (sadoveanu, o. vii, 412, h vi 182, I,. ROM. 1964, 84), ţăgni vb. IV. — Ţah + suf. - (ă)ni. ŢÂHÎYÎT s. n. (Prin Mold.) Chefnit. Tihnitul copoilor străini suna departe, sadoveanu, o. vil, 416. în codrul posomorit . . . sunau aceleaşi ţîhnituri fantastice de copoi alungind căprioarele, id. ib. 418. Nu înălţa capul decît cînd se apropia ţăhnitul unui pre-pelicar corcit, id. ib. XI, 403, cf. 212, XIII, 500. Să iasă grasă îngrozată, Frică înfricoşată, Spaimă înspăimîntată, Cu ţehlit, Cu răsărit, Cu spăimat, Cu spdriet. PAMFltE, B. 43. — Pl. : ţăhnituri. — Şi : ţlhiiit, ţehlit s. n. — V. ţăhni. ŢĂIF0S s. m. (Regional ; depreciativ) Om foarte gras (Boiul Mare — Baia Mare). Cf. ai,r ii/i mn 49, 2 266/272. — Pl. : ţăifoşi. — Cf. ţ i f o i. ŢÂIŞT0C s. m. v. tirşloc. ŢÂITtiNG s. n. (învechit, prin Ban.) 1. Ziar, gazetă. Cf. BĂNUŢ, T. p. .54. I scris in cărţ, în ţăitun-guri. arh. foi,k. iii, 108, cf. ev 1950, nr. 5, 31, ai«r SN iv h 926/2, ib. vi h 1 737/2, ai,rm sn ii h 756/2. 2. Veste, ştire, noutate. La noi or picat . . . Ţăi-tunguri din ceri Pe la-amiazăzi, ieri ; Trei zile c-o ninge, Trei, ploaia-o ploua. BAI.ADE, I, 433. — Pl. : ţăitunguri. — Şi : ţaltung s. n. bănuţ, T. P. 54. — Din germ. Zeitung. ŢĂLÂN* adv. (Regional) Larg deschis, în lături.; vraişte (Cîrţa — Victoria). Cf. viciu, gi,. O lăsat uşile ţălan. id. ib. O lăsat tot ţălan< id. ib. — Etimologia necunoscută. ŢĂLÂN* s. n. (Prin nord-estul Olt.) Turmă (1) ; cireadă. CIAUŞANU, v. 206. Ţălan de capre (oi). id. ib. φ· E x p r. A se ţine ţălan = a merge unul după altul, în şir. Cf. arh. oi/r. xxi, 276. Caii se ţin ţălan. ib. — Pl. : tălane (CIAUŞANU, V. 206) şi tălanuri (id. ib.). — Etimologia necunoscută. Cf. ţ ă c 1 ă u1. ŢÂIĂÎ vb. IV. Intranz. (Prin Transilv. şi Olt. ; despre cîini) A lătra întruna în timpul nopţii. Cînii începură a ţilăi şi hămui. RETEGANUI,, P. IV, 47, cf. T. PAPAHAGI, C. I,., I.EXIC REG. 43. — Prez. ind. pers. 3: ? — Şi: ţilăi vb. IV. — Formaţie onomatopeică. Cf. ţ ă h ă i. ŢĂLÂI0S, -OÄSÄ adj. (Regional) Certăreţ; guraliv (Severineşti — Strehaia). Cf. i,. rom. 1960, nr. 5, 36. — Pl. : ţălăioşi, -oase. — Ţălăl + stif. -os. ŢĂLĂÎT s. n. (Prin Ban.) „Vorbire des repetată“. NOVACOVICIU, C. B. I, 21. — V. ţălăi. ŢALĂR s. m. v. ţeler. Ţ&LĂRÂTĂ adj. (Regional; în sintagma) Faţă de masă ţălărată = muşama ; (regional) pînză ceruită (Marginea — Rădăuţi). Cf. AI.R ll/l MN 147, 3 925/ 386, ai/RM ii/i h 401/386. — Pl. : ţălărate. — Cf. c e.r a t. ŢĂLKGRÂF s. n. v. telegraf. ŢĂLEGRĂF vb. I v. telegrafia. ŢALER s. m. v. ţeler. ŢĂLIGRĂDEÂN, -A s. m. şi f. v. ţarigrădean. ŢÂLÎNDURĂ s. f. (Prin vestul Transilv.) Aşchie, ţandără (1). Cf. ai,r — T 732/329, com. din scărişoara — abrud. — Pl. : ţălînduri. — Cf. ţ a n d u r ă. ŢAmARMAN s. m. v. ţimărman. ŢĂMBAl s. n. v. ţambal. ţAmbelAh s. m. v. ţlmbular. ŢÂMBRUÎ vb. IV. Tranz. A căptuşi, a întări cu ţambre pereţii unei galerii de mină sau ai unei fîntîni. V. ghizdui. Cf. CIHAC, II, 428, GHETIE, R. M., BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W., TDRG, SCRIBAN, D. -C> Refl. pas. Puţul de petrol ... se ţămbruia, se ghizduia ca fîntîna cu ţambre. AI,R n/762. — Prez. ind. : ţămbruiesc. — Şi : (rar) ţimbrui vb. IV. GHETIE, ». M., BARCIANU. — Ţamhră + suf. -ui. 257 ŢĂMBRUIT1 — 26 — ŢĂNCUŞA ŢÂMBBUÎTl s. n. Faptul de a ţ ă m b r n i. Ţăm-bruitul ocnelor, ap. CIHAC, II, 428. — Pl. : ţămbruituri. — Şi: (rar) ţîmbruit s. n. BARCIANU.’ — V. ţăm brut. ŢĂMBBUÎT2, -Ä adj. (Despre pereţii unei galerii de mină sau ai unei fîntîni) Care este căptuşit cu ţambre. Păretele de sare . . . merge tot ţămbruit încă o adîncime de 8 şi 9 stînjeni. ap. tdrg. — Pl. : ţămbruiţi, -te. — V. ţămbrul. fÄMBBUITÜBÄ s. f. Căptuşire, întărire cu ţambre a pereţilor unei galerii de mină sau ai. unei fîn-tîni. Lucrătorii, o dată cu săpătura în pămînt, merg în jos şi cu ţămbruitura. ap. cihac, ii, 428, cf. tdrg. + (Concretizat) Parte a unei galerii de mină sau a unei fîntîni. căptuşită cu ţambre. Cf. Scriban, d. — Pl. : ţămbruituri. — Ţămbrul + suf. -itură. ŢÂMÎB subst. v. ţlmir. ŢÂMIBAŞ s. m, v. ţlmlraş. ŢĂNÂB0S, -OĂSĂ adj. v. ţlneros. ŢĂSfCĂNÎ ■ vb. IV. 1. Intranz. (Regional; dêspre clopoţei sau alte obiecte de metal) A produce, prin izbire sau prin lovire, un sunet metalic, specific; a zăngăni. Cf. LB, iser, polizu, pontbriant, d., barcianu, αι,εχι, w. Banii se durigară ţăn-cănind pe podele, pe supt pat. agîrbiceanu, p. m. -95... O - ţăncănit clopotu. ALR ii. 2 057/172. . 2. T r a n z. (Prin nord-estul Munt. ; complementul indică un teren arat) A mărunţi în vederea cultivării ; (regional) a ţăcăni (2). Ţîncăneam ogoru mărunţel . . ., dup-aea presăram sămînţa ăi cînipă. T. piAJy. M. II, 552. Aram locu. îl ţăncăneam cu sapa. ib. .610,,. cf. 283. (Abşol.) Semănăm cînipa şi pe urmă ţăncănim înapoi, ' s-o acoperin cu pămînt. ib. 722. + Refl. p a s. Se sapă, se ţăncăneşte,. se greblează frumos . . . semănăm cînipa. ib. — Prez. ind.: ţăncănesc. - Şi: (1) ţăngăni (LB, POLIZU, ISER, PONTBRIANT, D., BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W.), (2) ţîncăni vb. IV. — ŢancI + suf. -ăni. ŢĂNCĂNIRE s. f. (Regional) Acţiunea de a ţ ă n-c ä n i. Cf. ISER, polizu, pontbriant, d. — Pl. : ţăncăniri. — Şi : ţănyăniro s. f. ISER, POLIZU, PONTBRIANT, D. — V. ţăncăni. ŢĂNCĂNÎT s. n. (Regional) Operaţia de punere în pămînt cu sapa a cartofilor, a porumbului, a fasolei etc. (Chiojdu — Vălenii de Munte). Cf. H II 28. — V. ţăncăni. TÄIVCÄNITÜRÄ S. f. (Rai·) Ţăcănîtură. Cf. BAR. — MUNT., W. SS&le. — Scris şi : ţencănîtură. bar. — MUNT., w. 389V6. — Pl. : ţăncănituri. — Ţăncăni + suf. -itură. ŢÂNCUÎ vb. IV. T r a n z. (Regional) A însemna pe ţanc2 (1) nivelul lichidului dintr-un vas; a măsura eti ţancul2. Butea am ţăncuit-o cînd am slobozit-o, şi acum s-au măsurat şi am găsit 78,5 l dă vedre (a. 1829). IORGA, s. N. 195, cf. costinescu, gl. οι,τ. — Prez. ind. : ţăncuiesc. — Ţanc* + suf. -ui. ŢÂNCtfŞ s. n. v. ţăncuşă. ţAnCUŞAT, -A adj. (Rar) Ascuţit. .Aceeaşi gură de om ambiţios şi aceeaşi bărbie tăncuşată. IL septembrie 1961, 48. — Pl. : ţăncuşaţi, -te. — Ţăncuşă + suf. -at. ŢĂNCOŞĂ s. f. I. X. (Regional) Bucata mai mică tăiată din răboj (I I), care se păstrează, ca mijloc de control, de către cel care. are de primit anumite drepturi. Baciul îşi ţine socotelile cu ciobanii pentru caşul ce se vinde cu răboj (răbuş), din care o parte numită ţencuşă rămîne la ciobani. DAMS, T. 70, cf. cade, SCRIBAN, D. Răboj, format. din două părţi (cotorul şi ţăncuşa). PANAITESCU, O. Ţ. 210, cf. CL 1990, 42, chest. v 55/90, nalr — O iv h 769. 2. (Regional) Băţ sau vergea cu care se măsoară, însemnîndu-se cu cîte o crestătură, cantitatea laptelui muls de la oi cu ocazia alcătuirii stînii, şi uneori a vinului, a ţuicii etc. dintr-un vas; ţanc2 (I). Măsurarea laptelui cu carîmbul sau ţîncuşa. VUIA, PÄST. 76, cf. chest. v 7/15, 8/50, mat. dialect, i, 196. Ieste un ţăncuş, aşa-i spunem noi, făcut dintr-o scîn-durică, pare ieste gradat. GL. OLT. Ia vezi unde e ţăncuşul, că nu-l mai văd la locul lui. UDRESCU, GL. 3. (Prin Mold. şi prin Transilv.) Răboj (I I). Cf. MÎNDRESCU, I. G. 97, PAMFILE, i. o.'· 36. Se cîntă- reau, şi numărul „ocalelor" se însemna pre ,,ţîncuş", un lemn în formă de piramidă patrunghiulară, care se înfigea în burduf aproape de gură. DRAGOMir, Ο. M. 207, cf. ŞĂINEANU, D. U. 4. (Prin nord-vestul Munt. ; în forma ţăncuş) Semn care se face pe un vas în locul pînă unde ajunge lichidul conţinut; (învechit) ţanc2 (1). Cf. UDRESCU, GL. 5. (Regional) Fiecare dintre beţişoarele cU crestături sau bileţelele numerotate cu care se trage la sorţi ; (regional) ţanc2 (4). Cf. ALR SN v h 1 436, lexic reg. ii, 114. <0* Expr. A traue ţăncnşă (sau ţîncuşa) ori a îace ţănciişă — a hotărî, prin tragere la sorţi, o împărţeală. Cf. ALR SN v h 1 436, LEXIC reg. ii, 114. C. (Prin estul Transilv.) Adeverinţă, autorizaţie pentru vînzarea vitelor la tîrg. Cf. ALR SN II h 322, ALRM sn I h 209. Mi-am scos ţincuşă să-mi duc vaca la tîrg. MAT. DIALECT. I, 196. 7. (Prin Transilv.) Recipisă; chitanţă (paşca, gl., com. din bistra — abrud şi din lupşa — abrud, L. ROM. 1973, 47) ; act, document (ALIL 1983-1984, 315). II. (Prin analogie cu ţăncuşa I 1) X. (Regional; în forma ţincuşă) Beţişor, făcut din scîndură uscată şi folosit pentru aprinsul lămpii (Şieu Măgheruş - Bistriţa), mat. dialect, i, 289. 2. (Regional; în forma ţincuşă) Beţişor, ascuţit la capete, cu care se fixează pielea de miel (la gît, la picioare şi în partea dinapoi), ca s-o ţină întinsă în timp ce se usucă (Şieu Măgheruş.— Bistriţa). mat. dialect, i, 289. 3. (Prin Tansilv.) Pană1 folosită de mineri pentru a despica piatra (ED I,. 177,..com. din roşia MONTANĂ — ABRUD) ; daltă (ib. 178). +. Bucăţică de lemn, aşchie cu care se completează un gol, o spărtură. Cf. SCRIBAN, d. Se apropie Şi îndesă o ţincuşă de lemn în gaura făcută cu ţinta [în butoi]. NEAGU, î. 74, cf. alr ii/i h 254/362. 4. (Regional) Bucăţică lunguiaţă care se taie şi se scoate din pepene, din pîine etc. pentru a verifica dacă produsul respectiv este copt, dulce etc. Scoate preotul ţincuşe den prescure cînd pomeneşte. ap. tdrg. Dacă ţencuşa este. coaptă, pepenele se taie. PAMFILE, a. R. 178, cf. CADE, SCRIBAN, D. Fă-i ţăncuş să vedem dacă e roşu. udrescu, GL.: 1 271' ŢĂNDĂRI' — 27 ŢĂNDĂROS 5. (Regional; în forajă ţăncuş) Lacăt (Săpata de Sus — Piteşti). UDRESCU, GI,. Pune-i ţăncuşul la magazie, încuie şi nu ie mai doare capul. id. ib. β. (Prin Munt. ; în expr.) A sări de pe ţăncuş = a-şi pierde cumpătul, a se enerva ; a nu mai avea răbdare. Cf. udrescu, gi,. III. (Prin analogie cu semnul care se face pe ţăn-cuşă 12) 1. (Regional) Crestătură, de o anumită formă, făcută la urechea oii; ca semn de recunoaştere ; (regional) ţanc2 (2). Cf: SCRIBAN, D., CHEST. v 156/3, 17, 74, 86, gr. S. vi, 246, ai,r sn ii h 403/130, ai/RM sn i h 267/130, gi,. οι/r., nai,r — o iv mn 270, 2 307/907, ib. 2 312/902, 908, ib. 2 317/902, 908, T. diai,. b. n. 352. + (învechit, rar, prin Transilv.) Lobul urechii. moi,nar, d. 363/13. 2. (Prin sudul Transilv; ; la pl. ; în forma ţincuşe) Motive ornamentale, lucrate în lemn, care împodobesc blidarele. Podoabele aplicate, . . . colţişorii, . . . ocîndura crestată şi ţincuşele în formă. de cruci arcuite sri de scîndurele, ce se încrucişează oblic. PĂCALĂ, M. R. 485. .3. (Prin sudul Transilv. ; la pl. ; în forma ţîncu-şe) Motive ornamentale în cojocărie. Se. mai aplică la marginea exterioară a pojiţelor, de la braţe în jos, nişte ornamente mărunte, ţîncuşele. PĂCAI,Ă, M. R. 515, cf. i,Exic REG. ii, 64. 4. (Regional) Mică ruptură făcută într-o haină în locul unde a fost atîrnată în cui. Cf. SCRiban, d. 5. (Regional ; în forma ţîncuşă) Gaică prin care trece cureaua la pantaloni. Com. din corvineşti — BISTRIŢA. 6. (Prin vestul Munt. ; în forma ţăncuş) Mică gaură făcută în doaga sau în dopul unui vas (cînd vrana este cetluită), udrescu, gi,. ·£> Expr. A da ţăncuş la ... = a face gaură la ceva. Dă-i un ţăncuş la dop şi scoţi la vin cît vrei. UDRESCU, GI*. IV. 1. Nuniè daţ ·. mai multor jocuri (de copii) : a) (Prin Mold. şi Olt.; şi în construcţiile de-a ţăncuşu, alr sn v h 1 29-1/872; ai,RM sn iii h 1 093/872, GI,. OI/r., în ţîncuşă, alr sn v h 1 291/ 414, AI,RM SN iii h 1 093/414) Ţintar (1 a). Aveam noi cu ce ne trece vremea, cînd voiam : ţencuşa, ba lăbăcăreasca sau concina. CREANGĂ, A. 104. Aha! jucaţi ţăncuşa . . . Care pe care ? ... Mînile se întindeau, mişcau, pe liniile scrijelate pe scinduri, grăunţele, şi glasurile mormăiau întruna, sadoveanu, O. II, 491, cf. SCRIBAN, D., AI,R S.N v h 1 291/520, alrm sn iii h 1 093/520. 1>) (Regional; art.; în forma ţăncuşul) Un fel de joc asemănător cu ţintarul (t c) (Grădiştea — Rîmni-cu Vîlcea). Cf. AI,R II 4 346/812. c) (Prin Mold. ; şi în construcţia de-a ţăncuşa, şăineanu, D. u.) Nvimele unui joc de copii care constă în înfigerea unui cuţit în pămînt. Cf. ŞEZ. viii, 161. 2. (Regional) Zar folosit în anumite jocuri. Cf. CIHAC, II,. 434, DDRF, MÎNDRESCU, I. G. -97, JAHRESBËR. xxvi-xxix, 43.. -<> E X p r. A da ţăncuşa = a arunca zarurile. Com. din oraviţa. — Pl. : ţăncuşe. — Şi: ţeneuşă, ţinciişă, ţîncuşă (pl. şi ţîncuşi tEXic reg. ii, 114, nai,r — o -iv h 769/ 975) s. f., ţănctiş (pl. şi ţăncuşuri ai,r i 1 418/782, UDRESCU, GI,.), ţincliş '(DDRF, CHEST. V 7/15, AI,R SN II h 322/574, FD i, 177, com. din ROŞIA MONTANĂ — ABRUD, I,. ROM. 1973, 47, αι,ϊι, 1983-1984, 315, ţlncuş (pl. şiţîncuşuri com. din i,upşa — abrud, Al,R ii/i· h 254/362) s. n. — Ţanc3 + suf. -uşă. ■ŢĂNDĂRI - vb.· IV./ 1. Tr an z.' şi r ef 1.' A (se) preface In ţăndări (l) ; h (se) sfărîma, .(regional) a ţăndărui. Cf. molnar; p.; -300/22,· '· r.B. . Armele ce îmi dedeseşi . . . Ţăndărite de războaie ţi le-aduc CONACHI, p. 219, cf. ISER. Iar măzdracele s-au rupt. în- aşchii s-au ţăndurit. C. STAMATI, ap. CADE, cf. BAR.. -r- MUNT., V. 132/38, POIJZU, PONTBRIANT, D., Ι,Μ, ddrf, barcianu, αι,εχι, w. Cînd va trăsni, ologi-vă-va caii ... Şi ţînduri-vă-va carul, murnu, I. -166, TDRG. Din diferitele părţi ale învrăjbitului popor de brazi, din trupurile ţăndărite de trăsnet, sernalţă uriaşe limbi de foc. CIOCÎri,an, p. p. 224, cf. cade,’ sci, 1970, 19, ib. 1978, 322, ai,r sn iv h 1 036/551. <0* Refl. pas. Un lemn verde ... se ţăndureşte . . ., făcindu-se ca o măturiţă cu care se şterge fundul, căldării. CHEST. V 45/88. 2. Tranz. (Regional) A bate şipci în pereţii casei de lemn înainte de a-i lipi cu lut ; a cercul (Seaca de Pădure — Craiova). NAi,R—-O II h 194/969. — Prez. ind. : ţăndăresc. — Şi : (popular) ţănduri, (regional) ţîndărl (PONTBRIANT, D.), ţînduri vb. IV, ţăndurâ (bar. — munt., w. 729J/36) vb. I. — V. ţandără. ŢĂNDĂRICĂ s. f. Diminutiv al lui ţandără (1); aşchiuţă, surcică, (rar) ţăndărice. Cf. ΡΟΐ,ιζυ, PONTBRIANT, D. Alţii fac gropiţe în pămînt [şi] împlîntă într-însele ţăndurele de lemn aprinse, marian, ap. CADE. O ţăndurică din pragul de jos al uşii de la odaia de culcare. CANDREA, F. 245, cf. CADE. Un mănunchi de ţăndărele de brad, pentru aprins focul, aşteptau la gura sobei. GAl,ACTlON, O. A. I, 67, cf. ŞEZ. vii, 121, CHEST. ii 231/32, ai,r ii/i h 275/192, Al,RM ii/i h 381/192. Ţăndurică bradului, veselia satului (Scripca). SBIERA, p. 320, cf. PÎRVESCU, c. 109. Ţăndurică lemn uscat, Face larmă-n Ţarigrad (Puşca). GOROVEi, C. 313. + (Regional) Ţandără (1) mică, aşchiuţă care intră sub piele sau sub unghie. Cf. ai,R ii/i h 93/886. + (Şi s. m.) Fig. Om mic de statură; copil. Cf. dl, DM, dex. — Pl. : ţăndărele. — Şi : (popular) ţăndurică, (regional) Jîndărică (PONTBRIANT, D. ; pl. ţîndărele id. ib., ai,r ii/i h 275/192) s. f. —. Ţandără + suf. -ică. ŢĂNDĂRlCF, s. f. (Rar) Ţăndărică (1). Cf. REBREA-NU, NUV. 211. — Pl. : ţăndărici. — Ţandără -j- suf. -ice. ŢĂNDĂRÎRE s. f. Acţiunea de a ţăndări şi rezultatul ei. Cf. Ι,Β, ISER, ΡΟΙ,Ιζυ, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W. — Pl. : ţăndăriri. — Şi : (popular) ţăndurire (LB, ISER), (regional) ţîndăriie (PONTBRIANT, D.) s. f. — V. ţăndări. ŢĂNDĂRIT, -Ă adj. X. Prefăcut în ţăndări (1) ; sfărîmat. Cf. ISER, bar. — munt., w. 7291/35, ι,μ. Topoarele curgeau ca ploaia, pînă cînd uşa ţăndărită căzu cu totul din ţîţîni. CONV. Ι,ΙΤ. XIV, 205,. cf. DDRF, TDRG. ·§■ (Prin exagerare) Se dă cu praf de spermanţet pe parchetul ţăndărit. P. CONSTANT, R. 166. O bucată de lemn ţăndurită la capăt. ŞEZ. II, 227. <> Fig. L-au legat de coama fugarilor, pe uliţi Tră-gîndu-i mişeleşte cadavrul ţăndurit. COŞBUC, P. II, 178. 2. (Familiar) Care şi-a pierdut puterea de judecată; (familiar) ţicnit2 (2). N-are ce căuta ..., la casa de nebuni e păcat, fiindcă nu e nebună, e numai ţăndărită, papadat-bengescu, r. ii, 83. — Pl. : ţăndăriţi, -te. — Şi : (popular) ţăndurit, -ă, (regional) ţîndărit, -ă (PONTBRIANT, D.) adj. — V. ţăndări. ŢĂNDĂR0S, -OĂSĂ adj. 1. Care se desface în ţăndări (1), care se . poate ţăndări ; aşchios, sfări-micios. Cf. ροι,ιζυ,. bar. — munt., \v. 729‘/34, PONTBRXÄNT, D., -Ι,Μ) BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W., CAÙE, Dt, dm, dex. + (Regional) Aspru (la pipăit); zgrun- 277 ŢĂNDĂRUI — 28 — ŢĂPOAlCĂl ţuros (Petreştii de Jos — Turda). Cf. ALR Il/l MN 30, 2 180/250. 2. F i g. (Despre oameni) Care se supără din nimic, căruia îi sare repede ţandăra ; supărăcios. V. a r ţ ă -g o s, ţ î f n o s (2). Cf. CADE, SCRIBAN, D. Ce-ţi veni . . . ? întrebă el ţăndăros. PREDA, D. 21, cf. Dl,, DM, I. CR. VIII, 187, CIAUŞANU, Gl,., ALR SN V h 1 247/ 784. 3. (Regional; despre cai) Bătrîn, slab şi urît. Cf· DR. v, 235. — Pl.ţăndăroşi, -oase. — Şi ; (popular) ţănduros, -oăsă (bar. — munt., w. 729V34, scriban, d., ALR Il/l MN 30, 2 180/250), (regional) ţîndăros, -oăsă (PONTBRIANT, D.) adj. — Ţandără + suf. -os. ŢĂNDĂRUÎ vb. IV. T r a n z. (Prin nord-estul Olt.) A ţăndări (I). Cf. LEXIC REG. II, 33. — Prez. ind. : ţăndăruiesc. —- Ţandără + suf, -ui. ŢĂNDĂRIÎICĂ s. f. (Regional; depreciativ) Om arţăgos (Săpata de Sus — Piteşti). Cf. udrescu, gl. — Ţandără + suf. -uică. ŢĂNDĂRCŢĂ s. f. (Prin Transilv.) Ţăndărică (folosită la aprins focul). Cf. CL 1985, 121, ALR — T 733/332. — Pl. : ţăndăruţe. — Ţandără + suf. -uţă. ŢĂNDORÎL s. m. v. ţăndurel. ŢANDURĂ vb. I v. ţăndări. ŢĂIVDURĂŞĂ s. f. (Regional) Surcică (Călugăreni — Piatra Neamţ). GLOSAR reg. — Pl. : ţănduraşe. *— Ţandură + suf. -aşă. ŢĂNDUREL s. m. (Regional) Beţişor cu care se fixează resteul de lemn (GLOSAR. REG.) sau otincul la jug (A v 14) (Coverca — Vatra Dornei). — Pl. : ţăndurei. — Şi: ţăndorel s. m. A v 14. — Ţandură + suf. -el. ŢĂNDURÎ vb. IV v. ţăndări. ŢĂNDURÎCĂ s. f. v. ţăndărică. ŢĂNDURÎHE s. f. v. ţăndărlre. ŢĂNDURlT, -A adj. v. ţăndărit. ŢĂNDUR0S, -OÄSÄ adj. v. ţăndăros. ŢANEC s. n. v. seule. ŢĂNGĂIĂŞ s. m. v. ţîngăuaş. ■ ŢĂNGĂLĂŞ s. m. (Regional) Băieţandru; (popular) ţiiigăuaş (Ciumbrud — Aiud). Cf. ALR — T 517/345. — Pl. : ţăngălaşi. — Ţăngău + suf. -ălaş. ŢĂNGĂLAU s. m. v. ţlngălău. ţĂNGÂNÎ vb. IV v. ţăncăni. ŢĂNGĂNÎHE s. f. v. ţăncănire. ŢĂNGAU s. m. v. ţîngău. ţAngăuAş s. m. v. ţîngăuaş. •4 ŢANIC &..n. = (regional) senlc (3) (Gorneşti — B.ăile . Herculane). Cf. FOLC. olt. — munt. i, 468. ŢĂNTERÎM s. 11. v. ţlntirim. ŢĂNTERtN s. n. v. ţlntirim. ŢĂNTÎN subst. v. ţentl. ŢÂNTUÎ vb. IV v. (Intui. ŢĂNŢĂNl vb. IV v. ţinţănl. ŢĂ!VŢOŞËt adj. (Rar) Diminutiv al lui ţanţoş. Sosi şi Zâgreanu din Armadia, ţanţoşei,-învîrtind în dreapta umbrela de ploaie de care nu se despărţea niciodată, rebreanu, l. 400. — Pl. : ţănţoşei. — Ţanţoş + suf. -el. ŢĂVŢOŞÎ vb. IV. Refl. (Regional) A se arăta ţanţoş. Cf. scriban, D., alr SN v h 1 255/762. — Prez. ind. : ţănţoşesc. — Şi : ţanţoşi vb. IV. ALR SNîhl 255/762. — V. ţanţoş. ŢĂNŢOŞÎE s. f. (Rar) Faptul de a fi ţanţoş. Cîştigul debitantului trebuia să fie mai mare decît al institutorului, şi lui Creangă îi veni inima la loc şi ţanţoşia pe buze. călinescu, i. c. 129, cf. iordan, L. R. A. 176, scriban, d. — Şi : ţanţoşie s. f. — Ţanţoş + suf. -ie. ŢĂPĂICĂ s. f. V. ţăpoaică*. ŢĂPARÎŞ, -A adj. v. ţapariş. ţApÂRÎŞ, -A adj. v. ţapariş. ŢĂPERÎG s. n. v. ţlplrlg». ŢĂPÎ vb. IV. Refl. recipr. (Regional; despre capre) A se împreuna (în vederea reproducţiei) ; a se pîrci4 (Prăvăleni — Brad). Cf. ALR I 1 784/90. — Prez. ind. pers. 3 : ţăpeşte. — V. ţap. ŢĂPÎiV s.u. v. ţapină. ţApinAr s. m. v. ţapinar. ŢĂPINAş s. m. (Prin vestul Transilv.) Ţapihar. Cf. A I 13, 17. — Pl. : ţăpinaşi. — Ţăplnă + suf. -aş. ŢĂPfivA s. f. v. ţapină. ŢĂPÎŞ, -Ă s.u., adj. V. ţipiş. ŢĂPÎRDEA s. m. art. (Regional) Om care îşi iese repede din fire, om certăreţ, gălăgios (Săpata d ; Sus — Piteşti). Cf. UDRESCU, gl. + Copil, neastîmpărat (Săpata de Sus — Piteşti). Cf. UDRESCU, GL. Mă, ţăpîrdeo, vezi tu de oi, ori văd eu de tine ? id. ib. — Etimologia nesigură. Cf. ţap. ŢAPLEÂN s. m. v. ţăpulean. ŢĂPMJŞlNĂ s. f. v. ţlpiuşină. ŢĂPOAlcAl s. f. 1. (Zool. ; în descîntece) Capră. Cf. TDRG. De o fi (cutare) deochiat de strigoi, ■ ■ ■ De strigoi cu strigoaică, De leoi cu leoaică, De ţăpoi cu ţăpoaică. MAT. FOLK. 554, cf. GR. S. VI, 147. Ţăpoaică sălbatică = capră sălbatică. ALR SN m -h 683/386, ALRM SN n h 494/386. 320 ŢĂP0AICĂ2 — 29 — ŢĂP0I2 2. (Regional) Nume dat vacilor cu coame ascuţite (Borcea — Feteşti). Cf. H vii 358. — Pl, : ţăpoaice. ■— Ţap + suf. -oaică. ■ ŢĂPOAlCĂ* s', f. 1. (Regional) Ţăpoi2 (2) (Nucşoara — Cîmpulung). Cf. alr il 5 034/784. 2. (Prin Olt., sud-vestul Munt. şi prin Ban.) Coş de nuiele de forma unui trunchi de con, fără fund, folosit la pescuit în ape puţin adinei. Cu ţăpoaica ie pescuieşte numai cînd e apa limpede. ANTIPA, p. 134. Ţepile de pe marginea de jos a coşului — din cauza cărora le şi zic oltenii ţăpăici — sînt foarte necesare, id. ib. 534, cf. ENC. AGR. IV, 245, CADE, butură, EG. 262, h v 14, 417, COMAN, gi,., com. din îurnu măgurele, ALR I 1 735/842, 878, 898, alr n/47, alr sn in h 743/872. + (Regional) Crîsnic. Cf. ddrf, alr ι 1 737/803, nalr — o iii h 572. — Pl. : ţăpoaice şi ţ&poici. — Şi : ţăpâică (pl. ţăpăici), ţopoăică (ALR I 1 735/878; pl. ţopoaice ib.), ’ţopăică (COMAN, GI,., ALR I 1 735/842, ALR 11/47 ; pl. ţopăici coman, gi,., alr i 1 735/842) s.f. — Ţăpoi* -f suf. -că. ŢĂPOÂIEl s. f. (Zool. ; regional) Cerboiacă (Ciceu Giurgeşti — Dej). ALR I 1 164/266. — Pl. : ? — Ţap + suf. -oaie. ŢĂPOAIE* s. f. pl. v. ţipuu1. ŢĂP0C s. m. (Prin Maram.) 1. Ţap (I 1) de talie mică. Cf. ci, 1987·, 44. Aiesta ţăpoc îi mii ic, dar îi tare lotru. ib. 2. Ied mic. CI, 1987, 44. O fătat capra noastă un ţăpoc tare mîndru. ib. — Pl. : ţăpoci. — Ţap -|- suf. -oc. ŢĂP0I* s. m. 1. (Prin sud-vestul Munt.) Augmentativ al lui ţap (I 1). Cf. TDRG. De o fi (cutare) deochiat de strigoi ... De strigoi cu strigoaică, De leoi cu leoaică, De ţăpoi cu tăpoaică. ΜΑΤ. ΡΟΙ,Κ. 554. 2. (Olt.) Ţap (I 1) tînăr, de 1-2 ani. nalr — o iii mn 209, 904/939. — Pl. : ţăpoi. — Ţap + suf- -oi. ŢÂP0I* s! η. 1. (Regional) Bucată (lungă) de lemn ascuţită la un capăt. V. ţepuşă (II). Com. din zagra — năsăud. + Par1 (1) în care se înfig snopii pentru a se usca.. Com. din straja — rădăuţi. + Fiecare dintre cele două prăjini care servesc la căratul finului, fiind ţinute cu mîinile de către două persoane. Com. din straja — rădăuţi. 2. Furcă de obicei de lemn, avînd două sau trei coarne şi coadă lungă, cu care se ridică snopii de grîu, finul, paiele etc. ; furcoi, (regional) ţăpoaica2 (1). Muncitorul scutură hlujenii cu ţăpoaiele. I. IONESCU, C. 122/11. (Apucînd ţepoiul) Să nu vii, că te ieu în ţăpoi. ALECSANDRl,. T. 901. Coasă, hreapcă, ţepoi, greblă . . . nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. creangă, p. 38. Ţăpoiul ... cu care se strînge fînul. DAMÉ, T. 37. într-o zi .... a stat trei zile ascuns în păpuşoi de frica lui moş Sandu ! îl căuta cu ţepoiu la arie ! N. REV. R. i, 29, cf. BARCIANU. Văzuseră ei multe de cînd erâu la grajd . .. mai cu seamă ţăpoiul lui Stoica vizitiul. D. zamfirescu, t. s. 5, cf. ΑΙ,ΕΧΙ, w. P fete Cu 9 plete Cu măturoaie Şi 9 ţăpoaie. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 83, cf. TDRG.’ La clădit, cel ce aruncă fînul se slujeşte ... de un ţăpoi. FAMFILE, A. R. 16.1, cf. JAHRESBER. XIX —XX, 78, PASCU, s. 114, ŞĂINEANU, D. u., cade. Potrivea din făpci fînul aruncat năvalnic din braţele flăcăilor. MIRONESCU, S. 71. Alungau dihăniile servindu-se de ţepoaie. CAZABAN, v. 7. Un bărbat spătos . . . clădea un stog. Rezemă ţăpoiul de fîn. C. PETRESCU, 1. II, 205. Tăie o grămadă [de mărăcini] cît ai sumete-o zdravăn într-un ţepoi. VISSARION, B. 14. Aveau în mîni ţepoaie tari de lemn. VOICULESCU, P. II, 169. Eu ascultam şi priveam uimit ; rămaseră şi flăcăii sprijiniţi în ţăpoaie. SADOVEANU, O. VI; 605, cf. SCRIBAN, D. Strigoi, Rupt din veacul de apoi, . . ■. Din bici ud şi din ţăpoi Hăituit de Miazănoapte. I. BARBU, J. S. 136. [Dezgropatul viei] se poate face de asemenea cu ajutorul furcii de fier . . . sau [cu] un ţăpoi. C. GIURESCU, P. O. 102. Un moşneag şi o babă . . . abia biruiesc movilele de paie, repezindu-le cu ţăpoaiele. camilar, N. i, 313, cf. SCI, 1960, 585, ci, 1984, 47, h m 140, 266, iv 253, vii 390, x 323, xrv 417. Şi-ntr-o vie am intrat . . . Dar vierul a simţit Şi la mine a venit C-un ţăpoi de arie Ca să mă sparie. MARIAN, SA. 322. Cu 99 de ţepoaie Te-oi înţepoia Şi te-oi speria, candrea, P. 124, cf. SEVASTOS, p. 184. Aveau tinda plină eu nuci şi se pusese . . . cu ţăpoiul ca să le urce în pod. ŞEZ. i, 190. Eu pun mina pe ţăpoi, Oile se fac purcoi, Crede că le dau trifoi. mat.’folk. 386, cf. rădulESCU-codin, î. 421, com. din frata — turda şi din straja — rădăuţi, chest. ii 256/51, 103, alr i 937/516, 526, 538, 540, 550, 740, ALR ii 5 033/531, ib. 5 034/531, ib. 5 035/365, 386, 414, 514, 551, 605, 682, 762, 784, ALR sn r h 65, ai,RM sn i h 90, a vi 16, 22, 26, IX 1, 4. (Ca termen de comparaţie) Unghiile de la mînă păreau ca nişte ţepoaie. N. A. BOGDAN, ap. DDRF. Vipera ... îşi scoate limba lungă, la vîrf ca un ţăpoi. SIMIONESCU, F. R. 183. <> E x p r. A fi pus (sau azvîrlit) cu ţăpoiul (sau din ţăpoi) = a fi aşezat rău, fără nici o ordine, a fi aruncat la întîmplare. Cf. SCRIBAN, D. La dînşii în vatra satului cît îs mai dese casele, încolo parcă-s zvîrlite din ţepoi ; una ici pe o rîpă, alta pe un deal, altele prin cele înfundături de munţi. ŞEZ. III, 180. + P. ext. Cantitate de fîn care se poate lua o dată cu ţăpoiul2 (2) ; pală1 (1). Cf. alr i 933/418, 424, 516, 518, 526, 550, 554, 556, 588, 614. 3. Unealtă de pescuit de forma unei furci cu mai mulţi dinţi, care se înfige în corpul peştilor ; ostie1 (2). Ţăpoaiele sau ostiile ... se întrebuinţează numai la stufării şi la ape mici limpezi, unde se poate vedea crapul în apă ... pe care-l înfige în spinare ca cu o furculiţă. ANTIPA, p. 294. + (Regional) Minerul sacului de pescuit avînd forma unei furci de lemn cu două coarne. Coada sacului (,,furca", ,,furcerul", ,,ţăpoiul" ) este o furcă de lemn mai lungă sau mai scurtă, terminată la capătul ei cu două coarne. ANTIPA, P. 104, cf. Dl,, DM. De beţele crucişete se leagă un ţăpoi lung, de care poartă crîsnicul. ŞEZ. IV, 114, cf. alr ι 1 737/418. 4. Par1 (1) lung şi gros, prevăzut cu un vîrf metalic, folosit la vînătoare. Un vier uriaş fuge urmărit de un călăreţ cu două suliţe în mîni, de alţi patru vînători cu ţăpoaie şi cu săgeţi. ODOBESCU, S. iii, 123. Cu paveze şi cu ţăpoaie . . . sînt înarmaţi şi vînătorii de pantere, id. ib. 119. 5. (Régional) Fiecare dintre căpriorii aşezaţi la mijloc, între sape (II 1), la celé două capete ale acoperişului caselor ţărăneşti. Cf. DAMÉ, T. 94, PAMFILE, I. C. 422, ŞĂINEANU, D. U„ DL, DM. G. (Rar) Ghimpe (la plante). Au dat şi subsuorile spinilor o încolţire ... Şi pintenii roşcovului sălbatec, îmbrăcat în ţăpoaie, surîd. ARGHEZI, S. VIII, 325. 7. (Regional) Tîrnăcop (Crihalma — Rupea). Cf. i,Exic reg. ii, 47. 8. Numele unui dans popular ; melodie după care se execută acest dans. La românii din toate părţile, ăe-ndată cè s-a săvîrşit masa de cununie, toţi nuntaşii se prind la joc ... cam cu următoarele jocuri·; ... tropca, ţăpoiul, ţărăneasca. SEVASTOS, N. 282, . cf. 326 ŢĂPOŞ — 30 — ŢĂRAN PAMFILE, J. III, 10, VARONE, D. 149, id. J. ROM, N. 128, DL, DM. — Pl. : ţăpoaie. — Şi: fepôi s. n. — Ţeapă + suf. -oi. ŢAPOŞ, -Ă adj. v. (apoş. ŢĂP0ŞNIŢĂ s. f. (Regional) Vin de calitate in-feroară; (regional) ţorcă. V. 1 i u r, poşircă, ţişpoacă1 (1) (Pecinişca — Băile Herculane). Cf. ALR SN I h 241/2. — Pl. : ţăpoşniţe. — Cf. ţ ă p o v i n ă. ŢĂPOTEI s. m. (Regional) Ţăpuşor (Vladimir — Tîrgu Jiu). Cf. nalr — O rv li 749/921. — Pl. : ţăpotei. — Ţap + suf. -otei. ŢĂPOVÎNĂ s. f. (sg.) (Regional) Ţuică slabă; (regional) pîrşoacă (Peştişani — Tîrgu Jiu). GL. OLT. — Cf. tescovină. ŢĂPŞĂN s. m. (Regional) Ţăpuşor (Boiţa — Haţeg). Cf. ALR I 1 787/122. — Pl. : ţăpşani. — Ţap + suf. -uşan. ŢĂPŞOĂRĂ s. f. v. ţăpuşor. ŢĂPlJC s. m. (Regional) I. Ţăpuşor. V. v ă t u i. 18 capri fătate, însă: 8 ţăpuci, 10 ieduţe (a. 1820). IORGA, S. D. XXI, 522, cf. TDRG, PASCU, S. 131, sfc vi, 95, şez. v, 165, com. din morâreni — reghin şi din şieuţ — bistriţa, alr i 1 785/573, ib. 1 787/ 259, 351, 764, alr ii 5 342/574, av 15, 16, 31, vi 4. - 2. Epitet depreciativ dat unei persoane a cărei figură este asemănătoare cu a unui ţap (1 1) (Coş-buc — Năsăud). Cf. coman, gl. — Pl. : ţăpuci. — Ţap + suf. -uc. ŢĂPÎJGĂ s. f. (Regional) Oaie cu coarne lungi (Văleni — Roman). A vi 7, GLOSAR REG. — Pl. : ţăpugi. — Ţap + suf. -ugă. ŢĂPtii s. m. (Regional) Ied de un an, ţ ă p u c (1) ; ţap (II) tînăr. Cf. LEX. mars. 212, jahresber. XII, 145, 161, ALR II 5 342/833. — Pl. : ţăpui. — Ţap + suf. -ui. ŢĂPULEĂN s. m. (Regional) Ţap (I 1) tînăr. DL, DM, DEX, ALR II 5 342/172. — Pl. : ţăpuleni. — Şi : (regional) J-ăplei'm s. m. dl. — Ţap -f suf. -ulean. ŢĂJ’ULfiŢ s. m. (Regional) Ţăpuşor (Studina — Caracal). Cf. NALR — ο IV h 749/993. — Pl. : ţăpuleţi. — Ţap + suf. -uleţ. ŢĂPUŞ0H s. m. Diminutiv al lui ţap (II); ied (de un an); (regional) ţăpuc (1), ţăpotei, ţăpşan, ţăpuleţ. V. vătui. Deprinde vulturelul să zboare în văzduh . . ., Pre ţăpuşori să-şi cerce puterea lor în coarne, negruzzi, S. ii, 264. Dar după ce începu a o duce bine, . . . crescu un ţăpuşor vesel şi zburdalnic. SADOVEANU, O. II, 101, com. MARIAN. Boierii nu-s acasă, Că-s în codri a vînare. Nimica nu-şi căpătată, Făr-un ţăpuşor surişor. BUD, p. p. 72, cf. ALR I 1 785/ 381, ib. 1 787/582, ALR II 5 342/260. — Pl. : ţăpuşori. — Şi : (regional) ţăpşoără s. f. ALR I 1 786/381. — Ţap + suf. -uşor. . ŢĂPtŢĂ s. f. (Zool. ; regional) Ieduţă (Scheia ~ Suceava). Cf. alr i 1 786/381. — Pl. : ţăpuţe. — Ţap + suf. -uţă. ŢÂR interj, v. ţîr*. ŢĂRĂI s. n. v. ţîral. ŢĂRĂN, -Ă s. m. şi (rar) f. 1. S. m. (învechit şi regional) Locuitor al unei ţări (I 3). Şi-l iubea [pe împărat] boiarii şi toţi ţăranii de pre în toată lumea. MOXA, 360/4. Vom putea noi crah ..., cu sfatul şi învoirea domnilor, prelaţilor, baronilor şi a celorlalţi ţerani din amândouă crăimile, cerca să facem tocmeală despre ţeara şi voievodul Moldovei. ŞINCAI, HE. ii, 110/21, Nu s-au obicinuit aici biruitorii a aprinde lăcaşurile ţăreanilor. MAIOR, IST. 8/19, cf. LB. Ţărenii din ţara asta [alcătuiesc naţiunea]. alr ii 2 866/260. + (învechit) Nume dat în Transilvania şi Banat românilor din Ţara Românească şi Moldova înainte de 1918. V. regăţean. Cf. CADE, scriban, D. [Locului de păşunat] ţărenii (locuitorii din Ţară) îi zic suhat. CHEST. v 21/44. + (Prin Ban.) Nume dat românilor veniţi din Ţara Românească şi stabiliţi în unele regiuni din Banat ; bufan. Cf. Ν. STOICA, C. B. 328. Colonişti din Ţara Românească, numiţi şi ,,bufani" ori ,,ţărani", marian, î. 381. Copiii de ,,ţăreni“ de la Bocşa . . . ies şi ei la ţărm şi sar într-un picior. CANDREA, F. 1. + (Adjectival) Care aparţine unei ţări (I 3). Judecătoriile ceale mari provinciale seau ţereane, adecă care nu se ţin de oaste, maior, IST. 42/10. 2. S. m. (învechit) Băştinaş. Primejdiile care pol veni creştinătăţii din Ungaria sînt acestea, ... că în crăimea aceea ce ţin comanii . . . cari nu numai streinilor, ci şi ţărenilor le sînt groaznici, şincai, HR. i, 281/1, cf. LB, ddrf, + (învechit, rar) Compatriot, concetăţean. V. pămîntean (2). Cf. LB. 3. S. m. şi (rar) f. Persoană care locuieşte la ţară (III), avînd ca ocupaţie principală agricultura ; sătean, (familiar) opincar (2), (popular) român (I 2), (învechit şi regional) mojic (1), (regional) paur. V. plugar. Ţărani (a. 1586). r>. BOGDAN, Gl,. 112. Orcare ţăran va lua cu voia lui pămîntul să dea la altul, sau casa-şi, sau alt lucru. PRAV. 54. Cînd să pîrăşte un curtean c-un ţăran, mai de cinste să fie curteanul şi la cuvîntu şi la căutătura domnului. M. COSTIN, o. 89, cf. ANON. car. Ţăranul mearse neis-coditoriu ... şi şăzu la masă nechiemat (cca 1705). GCR I, 352/11. Pentru îndrăzneala ce-au făcut . . . sä să certe, spre pilda lor şi altor ţărani asemene lor (a. 1771). IORGA, S. D. vii, 95. Ţăranul nu samănă nimic pentru dînsul, ci pentru boierul său. IST. CAROI, XII, 27v/13. I-au poruncit Leon Vodă ca să scoată birul de la ţereani din giudeţul Romanaţi. şincai, hr. 131, 20/4, cf. MOI^NAR, d. 48/22. într-un sat ... era un ţăran anume Bertoldo (a. 1799). OCR II, 168/31. Zicea că boierii sînt supuşi Aşa domniei ca şi ţăranii. budai-déi^banu, ţ. 152. Vor fi toţi oamenii un chip, . . . nu va fi împărat, nici domn, nici să va cunoaşte boierul din ţăran (a. 1815). GCR II, 218/5, cf. Ι,Β, vai^ian, v. Tomşa orînduisâ ţărani spre a închide trecătorile. IST. M. 176/5. S-au întîlnit cu un ţărean.- BÄRAC, T. 63/25. Boierul vorbea cu ţera-nul precum ar fi vorbit cu alt al său necăftănit. RUSSO, s. 35, cf. POUZU. Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă. AI^XANDRESCU, O. I, 195. Cămaşă albă, cu mîneci lungi pe cum se vede şi la ţărene. FM (1861), 102, cf. PONTBRIANT, D. De cînd le vorbeşte săteni- 342 ŢĂRAN — 31 — ŢĂRĂIT 'lor ... că-s strănepoţi de împăraţi, că se trag din Troian, ţăranii o luat-o de bună. alecsandri, t. 692, -cf. J CIHAC, 1, 292, COSTINESCU, lm. Raporturile guvernatorului . . . asupra rescoalei ţeranilor români sub Ή oria şi Cloşca. CAT. MAN. I, 468. Ţăranul ... Bagă mina pè sub scoarţă Şi scoate-o măciucă groasă. EMINESCU, L. P, 82. Cucoana .. . întrebă cu milă pe cei doi ţărani. CREANGĂ, P, 329. [Boierul] se apropie de· ţăran şi începe să-i care la pumni în cap. CARAGlAlyE, O. IV, 109. în uşa prăvăliei stă, cu capul rezemat de umărul stîng, un ţăran nalt, spătos. delAvrancea, S. 6. Dinaintea morii, aproape că nu e ceas cînd· doi-trei ţărani să nu se opintească să-şi descarce din care sacii cu porumb sau cu grîu. MACEDONSKI, O. III, 3, cf. DDRF, BARCIANU. Era o reclamaţie a ţăranilor de la Ciulniţei. D. ZAMFIRESCU, T. S. 65. Se procopsise furînd zi cu zi şi pe ţărani şi pe proprietar. SANDÜ-ALDEA, D. N. 10, cf. ΑΙ,ΕΧΙ, w., TDRG, DHI/R I, 251. Ţăranii se dau în lături, făcînd loc lui moş Trifu. BUJOR, S. 125. Ţărenii îşi încredinţau turmele mai mult ciobanilor de meserie. VUIA, PÄST. 13, cf. ŞĂINEANU, D. U., CADE. Âtît în descrierea boierului, cit şi a ţăranului, lirismul stă în atitudinea scriitorului. LOVINESCU, S. I, 30. Mă puteţi crede pe cuvînt ... că am o experienţă veche de tot în chestii de agricultură şi de ţărani. REBREANU, r. I, 13. Apar din nou ţăranii pe hăul din cîmpie, în infinit pămîntul se simte tresăltînd. BACOVIA, O. 54. Locul . . . l-au netezit ţăranii cu sapele şi semănau cînepă. VLASIU, A. P. 19, cf. DS. între arhondaric şi clădirile scunde ale slugilor şi ale robilor, se învălmăşea o mulţime amestecată de ţărani, de tîrgoveţi şi de boieri tineri. SADOVEANU, o. in, 193. Veneau domol . . . plăvanii cuminţi, şi-n vîrf de car, Ţăranul. PILLAT, P. 104, cf. BUL. FII,. V, 43, PUŞCARIU, I/. R. I, 345, SCRIBAN, D. Nimeni nu se mai înfricoşează, domnule ministru, nici intelectualii, nici ţăranii. arghezi, S. XI, 60. Aceşti ţărani ardeleni sînt crescători de vite, pe înălţimile aspre ale munţilor. BOGZA, c. O. 26. Ar fi fost mai normal să-mi încredinţeze mie procesul cu ţăranii. VINEA, L. I, 220. Un ţăran dacă vine la Bucureşti, tot ţărani caută. PREDA, m. S. 7. Aşa-i, se gîndea, eu mi-s ţărână, ei domni ... T. POPOVICI, SE. 46. Psihologia ţăranului care-şi păstrează nealierată demnitatea umană. v. rom. decembrie 1964,' 126. ■ Caporale, tu nu eşti ţăran ? BĂNULESCU, I. 92, cf. I,. ROM. 1984, 224, v. breban, D. Ţărana îşi alege (sortează) cînepa. BREBENEI,, GR. p., cf. alr II 2 874/250, 334, ib. 4 851/219, alr sn iii h 898, ib. h 899, alrm sn li h 733. Scoate ruble, hîriii mari, Să le dăm pe la sărmani, Că-s muncite de ţărani. BALADE, II, 411. Duce-m-oi şi n-oi veni Să văd cine m-o dori, Dori-m-or ţărănile, Le-am purtat inelele. FOLC. TRANSILV. I, 52. E-he ! tu băiat, cum te-afli tu, dă ţăran, să iei fată dă-mpărat ! O. BÎRLEA, a. P. II, 349. Ţăranul paşte vaca şi arendaşul o mulge, zanne, p. V, 14. Ţăranul, cu cît mai mulţi copii are, cu atît mai bogat se socoteşte, id. ib. vin, 740. φ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Caută încoace şi încolea împrejurul tîrgului şi văzu pre un om ţăran şezînd singur (a; 1705). GCR I, 352/8. Sute de mii de familii ţărane rămîn împroprietărite definitiv pe moşioarele lor. bariţiu, P. A. II, 692. Pentru românii ţărani primejdie [de catolicizare] nu încape. RUSSO, S. 74. Unul deîntre cele mai frumoase costumuri naţiunali e al poporului ţeran. FM (1855), 6. Bucuria mea fu a vedea poporul ţăran la tîrgul de săptămînă. F (1881), 253. Φ (Prin estul Mold. ; în construcţia) Noi ţăranii de la ţară = numele unui dans popular ; melodie după care se execută acest dans. Cf. pamfile, j. ii, 34. + (Adjectival; în opoziţie cu orăşean 1, urban) De (la) ţară (III). Mare masă mi-este întinsă, De mulţi boieri mi-e curpinsă, Şed boierii ţă-rieni, Căimăcanii tîrgului, Feşnicii-mpăratului. MAT. folk. 164, ♦ (învechit şi regional) Iobag. Cînd va fugi ţăranul de la locul ţi de la stăpînu-său . . ., | acesta ce l-au priimit ... să' plătească la domnie· prav. 5. în Moldova pînă tîrziu ţăran a însemnat om neliber, panaiţeşcu, O. Ţ. 49. în catastiful de dări al lui Petru Şchiopul ( 1591 ) întîlnim, ca o categorie fiscală, cea mai numeroasă din ţară, ţăranii istov ... în acest catastif ţăranii istov înseamnă oamenii dependenţi, vecinii, id.. ib., cf. ALR SN iii h 883/762. + (Peiorativ) Om lipsit de educaţie, de maniere, mojic (2). Cf. COSTINESCU, şăineanu, d. U. Nu fi ţăran ! SCRIBAN, D. 4. S. m. (Regional; în opoziţie cu muntèan1 1). Cîmpean. Cf. T. papahagi, c. a. 87, tdrg, cade, PUŞCARIU, L. R. I, 209, SCRIBAN, d. Casele [celor din Munţii' Apuseni] sînt ca şi ale acelora de la poalele munţilor, cu deosebire numai că pentru mocan e cămara ceea ce e pentru ţeran odaia de primire. FRÎNCU — can-DREA, M. 23, cf. 5, GIUGLEA — VÂLSATi, R. S. 36, ALR II 4 851/102, ALR 11/102. — Pl. : ţărani, -e şi (regional, f.) ţărăni. — Şi : (învechit şi regional) ţăreân, -ă (pl. şi ţăreni, -e), (învechit) ţereân, -ă s. m. şi f., Jerăn s. m. — Ţară + suf. -(e)an. ŢĂHĂÎVCĂ1 s. f. 1. Femeie care locuieşte la tară (III) ; săteancă, (rar) ţărăniţă, (popular) româncă (2)· O scoase den domnie, deci o tremease de fu ţărancă measeră şi de nemică. ΜΟΧΑ, 382/30, cf. mozaicul (1839), 533/23, RUSSO, S. 49, POLIZU, COSTINESCU, LM. Farmecul artistic al ţărancelor românce se refletâ cu o nouă graţie pe veşmintele tradiţionale. ODOBESCU, S. II, 237. Condurul nu se potrivi la nici o fata de împărat, la nici o cucoană..., la nici o ţărancă. IS-PIRESCU, L. 306. Ţărancele, cu fotele roşii şi cu cămăşile albe, . .. nălbeau pînzile. delavrançea, t. 204. Mergînd lîngă vergele înnoadă un fir rupt Şi repede ţăranca s-apucă de ţesut. BELDICEANU, P. 68, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, PASCU, S. 228, şăineanu, D. u., CADE. O ţărancă îmbrobodită cu un şal de lînă. . . înaintă şi se opri. BRĂESCU, V. A. 170. Dincolo de curtea gării, staţionează şiruri de căruţe. Au venii ţărăncile să-şi încarce bărbaţii. SAHIA,. N. 47, A fost toamnă lungă. Veneau ţărăncile din Oarba cu struguri Ce miroseau ca busuiocul. VLASIU,· A. P. 57. Stă de vorbă la gard cu nişte ţărance. DAN, u. 130. Jos, lîngă linia ferată, în aşteptarea trenului, stau chindie două ţărănci. CĂLINESCU, C. O. 103. Doamna s-a culcat, răspunse fata cu accentul ei gros de ţărancă. PREDA, R. 287. Ţărăncile tinere i se par surprinzător de frumoase. V. ROM. noiembrie 1964, 115, ■ cf. ALR ii 2 874/130, 182, 386, 514, 520, 605,. 728, 762, 769, 791, 812, 876, 899, 928. -Era ţărancă de-a noastră adevărată. T. DIAL. M. ii, 743. Ţăranca e albina casei. zanne, p. IV, 664. + (Peiorativ) Femeie lipsită de educaţie, de maniere, mojică (2). Anca nu e deloc ţărancă, ea e fină, e cochetă cu Gheor-ghe. GHEREA, ST. CR. II, 238. 2. (Familiar; în trecut) Bancnotă de 500 de lei, avînd pe ea chipul unei tărănci1 (1)· Cf. cl 1985, 60, ALR π 4 277/728, 791, 987. — Pl. : tărănci şi ţărance, (regional) ţărence (ALR II 2 874/219,J 228, 235* 836). - Şi : (învechit) ferâncă s. f. RUSSO, S. 49. — Ţăran + suf. ~că. ŢÂRÂNCĂ& s. f. (Iht. ; regional) Ocheană (Ruti-lus rutilus). [Ochenei] în. Delta Dunării şi la Galaţi î se zice... ţărancă, antipa, F. I. 181, cf. ATILA, P. 330, ŞĂINEANU, D. U„ CADE. — Cf. t a r a n c ă. ■ ŢÂMĂ s. f, v. Ură*. ŢĂHĂf vb. IV v. ţîrîil. ŢĂHĂÎT s. n. v. ţîrîill. 317 Ţ ĂRĂNAŞ — 32 — ŢĂRĂNESC ŢĂRĂNAŞ s. m. Diminutiv al lui ţăran (3); fiu de ţăran ; ţăran tînăr. Măi omule, înţelege, Fata ia-i ăe măritat, .. . S-o dai dup-un ţărănaş. PR, DRAM. 311. Curtea şcolii era plină de ţărănaşi şi de odrasle de tirgoveţi. SADOVEANU, O. VIII, 84. — Pl. : ţărănaşi. — Ţăran + suf. -aş. ŢÂRĂNAtfEC, ~Ă adj. v. ţărănatic. ŢĂHĂNĂŢIC, -Ă adj. (învechit, rar) Ţărănesc (1)· Cf. ddrf. + (Depreciativ) Mojic (2), (depreciativ) ţărănos, [împăratul] dintr-aceastea cuvinte pornit ... ca un' batgiocurit de om prostac, şi şcheau, şi cu totul ţărănatec, îl pusa gios de-l bătu fără milă. DOSOFTEI, v. S. decembrie 244r/32, cf. SCRIBAN, D. — Pl. : ,ţărănatici, -ce. — Şi ţărănatec, -ă adj. — Ţărau + suf. -atic. ŢĂRĂNCtîŞĂ s. f. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. Cf. varone, d. 149. — Ţărancă· -f- suf. -uşă. ŢĂRĂNCTjŢĂI s. f. Diminutiv al lui ţăranc ă1. 1. Cf. ţărancă1 (1) ; fată de ţăran (3) ; ţărancă1 tînără. Ţărăncuţe, mocăncuţe Pă lingă cimpoi să-nşîră. I. VÄCÄRESCUL,’G. 14/11, cf. BAR. — MUNT., W. 1121/ 47. Fetele mele . . . negreşit cu toaletele lor ... or să umileze pe bietele ţerăncuţe. negruzzi, S. I, 104, cf. POLIZU. Ţărăncuţa o fi plîns poate altă dată. FI LIMON, o. II, 256. Salba sărbătorească Pe un grumaz ăe ţărăncuţă. HASDEU, R. V. 11, cf. COSTINESCU. Iată o ţărăncuţă cu o cofă pe umere. BOLINTINEANU, O. 321, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. O ţărăncuţă dintr-un grup ... îşi făcu cruce bătîndu-se apoi cu mîna peste gură. pătrăşcanu, s. A. 164, cf. TDRG. Mariţa, o ţărăncuţă de vreo zece ani, desculţă, intră cu două scaune. ' bassarabeSCU, v. 178, cf cade. A venit numaidecît, cu oala cu supă pusă pe o tavă de argint, o ţărăncuţă m&runtă, oacheşă si buzată, STANCU, R, a. v,' 322. 2. (Familiar) Cf. ţărancă1 (2). Cf. DR. vu, 165, bul. FIL. IV, 130, IORDAN, L. R. A. 497. Spre a ajunge în postul ce-l ocupă astăzi a fost nevoit să umble cu doi deputaţi. ■·, pe care i-a plătit ,,din gros" şi să împingă la ,.ţărăncuţe" şi la icre negre . . . pe la toţi. ulieru, c. 57, cf. cl 1985, 60. 3. (Entom. ; popular) Specie de libelulă cu aripile albastre strălucitoare, care trăieşte în apropierea apelor (Calopteryx virgo). Cf. marian, ins. 559, JAHRESBER. XII, 122, TDRG. Mult mai zveltă, mai delicată, este ţărăncuţa zisă şi drumeţul. SIMIONESCU, F. R. 257. — Pl. : ţărăncuţe- — Şi : (învechit) ţeriuicii)ă s. f. — Ţărancăl + suf. -M/ă. ŢĂHĂNClJŢĂ*s. f. Diminutiv al lui ţărancă2. Cf. ANTIPA, F. I. 181. — Pl. ; ţărăncuţe. — Ţărancă2 + suf. -uţă. ŢĂRĂNESC, -eASCĂ adj., s. f. 1. Adj. Care aparţine ţăranilor (3), care este făcut de sau pentru ţărani, privitor la ţărani, de ţăran; de la ţară (III), rural, rustic (2), sătesc, (învechit, rar) ţărănatic. Dumelui m-au scos den dajde curtenească şi ţărănească (a. 1700). IORGA, s. D. v, 226. Ţăranul . . . întră în casă şi şăzu la masă nechiemat, cu îmbrăcămente ţărăneşti care avea (a. 1705). GCR-I, 352/13. Turcii uimiţi ca şi de-o nălucă De-abia vreme avură a să precepe Că aicea nu-i treabă ţărănească, Ci caută 'în arme să să ocrotească. BUDAI-delEANU, ţ. 250. Mer-gînd el şi cercînd s-odihnească La vreo curte sau casă ţărănească, id. T. v. 146. Trebuie să caut să-m găsesc ùndeva vro haină ţărănească, mozaicul (1839), 402/29, cf. VALIAN, v. Vezi într-acea vale frumoasă . . . acel palat gotic împregiurat de modeste case ţărăneşti ! NE-GRUZZI, S. I, 192, cf. POLIZU. Departe d-acele locuri ... De ţărăneştile jocuri, Ce-adesea m-au încîntat. ALEXANDKESCU, O. i, 128. Dacă vrei să găzduieşti într-o casă ţărănească, ca toată lumea, pot să te slujesc. ALECSANDRl, O. P. 263, cf. PONTBRIANT, D., costinescu. Vederea cuprindea toată lunca, cu bordeiele şi coşarele ţărăneşti, răsipite prin tufişe. ODO-BESCU, S. I, 64. Sub căciula-i ţărănească Pe-a lui umeri plete cad. EMINESCU, o. iv, 476. Palmele aceste ţărăneşti . ■ ■ pline ăe bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe dumneavoastră de-atîta amar ăe vreme ! CREANGĂ, A. 156. D. Savu Georgescu, un băiat voinic, era în cămaşa de noapte ţărănească, cu papucii-n picioare. caracjalE, O. iv, 121. Plecă . . . îmbrăcat fiind în haine proaste ţărăneşti. ISPIRESCU, L. 90. între oraş şi ogoarele ţărăneşti, să întindea înflorind mahalaua grînarilor. delavrancea, S. 215. Floarea, . .. frumoasă ca o zînă, în zevelcă ţărănească, macedonski, o. in, 8. Abia cusută, cămaşa ţărănească Scăldată-i în sudoarea acelor ce prăşesc. bELDICeanu, p. 69. Casele ţărăneşti sînt de mai multe feluri, damé, t. 93, cf. barcianu. Slăveau pildele înţelepte şi ascuţimea glumelor ţărăneşti, adam, r. 121. Pe sub streşinile ţărăneşti sfîrîiau vrăbioi, zgribuliţi de frig. D. ZAM-FIRESCU, î. 34. Casa-i plină de nuntaşi — o nuntă ţărănească în fundul Moldovei. SANdu-aldea, a. m. 171. cf. ALEXI, w., TDRG, Se potrivesc de minune la aranjamentul cu gust ţărănesc al odăii, vuia, ţ. h. 112. N-am pomenit atîta ce se vorbeşte pe-aici despre ţărani . . ., întruna : chestia ţărănească, problema ţă-'rănească. REBREAnu, r. I, 44, cf. şăineanu, D. u., cade. Din mediul ţărănesc al Ardealului, scriitorul ne fixează diferite chipuri în plină mişcare. LOVINESCU, s. I, 33. Stam mai mult pe afară, . . . mă depărtam pe cîmp, unde era o casă ţărănească, vlasiu, A. P. 391. Avea obraji sănătoşi de ulcică ţărănească plină de căp-şune. TEODOREANU, L. 17, ci scriban, d. Statul sau obştile ţărăneşti îşi întăreau puterile, mihăescu, d. a. 24. Se leapădă de lumea semenilor săi, se îmbracă în straie ţărăneşti, ară pămîntul. sadoveanu, e. 230. Un schelet de scînduri, acoperit cu pături ţărăneşti, dan, u. 137. Vlahuţă . . . caută să fixeze în limba literară vorba ţărănească, puşcariu, l. R. i, 384. Răscoale ţărăneşti au fost în Europa în acele veacuri. CÄLINESCU, C. o. 175. Pe un pat larg de lemn, ţărănesc, se afla o femeie cam trecută. STANCU, R. A. iii, 378. Era un vlăjgan zvelt, îmbrăcat în haine scumpe, ţărăneşti. VINEA, L. I, 378. Culoarea. . . face parte din viziunea ţărănească a frumosului, măn. suceviţa, 172. Hrana proaspătă. . ., scoasă dintr-un înveliş curat de pînză, după obiceiul ţărănesc, îi făcea pohtă, barbu, princ. 93. Prezenta lucrare, tratînd despre obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. . ., este un studiu din istoria socială, panaitescu, O. Ţ. 5. Mă-măliguţa nu-i plăcea nici acasă, era mîncare ţărănească. papadat-bengescu, r. i, 137, cf. ALR i 1 477/69, 109. Dă-mi opinca Ţărănească, Cu tîrsîna Mocănească. balade, II, 276. Corbă ţărăneasc-am făcut. . ., an turnat-o în oală toată. T. dial. M. ii, 369. «ν’ Mere ţărăneşti — numele unui soi de mere nedefinit mai îndeaproape. Cf. borza, d. 106. (Prin vestul Transilv.) Vite ţărăneşti = rasă de vite mari cu coarnele lungi şi răsucite. Rasa vitelor de muncă e mică, îndesată şi cu coarnele mici şi se numesc vite mocăneşti, pe cînd cele mari, cu coarnele lungi şi răsucite ■ ■ ■, se numesc vite ţărăneşti. FRÎNCU — CANDREA, M. 26. + (Depreciativ) Lipsit de educaţie, de maniere, mojic (2) ; (depreciativ) ţărănos. Cf. SCRIBAN, D. 2. S. f. art. Numele unor dansuri populare ; melodiile după care se execută aceste dansuri. Cf. SEVASTOS, N. 282, PAMFILE, J. III, 10, VARONE, D. 149, DER, ALR I 1 477/217, 370. — Pl. : ţărăneşti. — Ţărau -f- suf. -esc.' 351 ţărăneşte — 33 — ŢĂRĂNOS ŢĂRĂ^ŞTE adv. 1. Ca ţăranii (3), în felul ţăranilor. Petr.ecînd ţărăneaşte la viaţă. . . numai intr-o cămeaşe'. DOSOFTEI, v. S. ianuarie 28r/36. Au dat desetină de stupi şi de mascuri cîte doi potronci, ţărăneşte. NECULCE, i,. 185. Călugării carii vor ave bucatele lor deosebi de a monăstirii vor da ţărăneşte (a. 1728). URICARIUL, I, 53. Neguţitorii. . . le cer camănă cile 2 bani de vadra de vin, adecă ţărăneşte (a, 1760). N. A. BOGDAN, C. M. 60, cf. POIJZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF, BARCIANU. Ţ er anul scriitorului nostru vorbeşte în adevăr ţerăneşte, ... cu înţelepciunea răbdătoare. IORGA, L. I, 543, cf. TDRG. îşi lăsase pălăria la arhondaric şi-şi pusese, ţărăneşte, o broboadă albastră de mătasă. IBRĂILEANU, a. 154, cf. ŞĂINEANU, D. U., CADE. începu să cutreiere capitala. . . îmbrăcat în toate felurile, ţărăneşte, popeşte, turceşte. C. GANË, TR.. v. 177. Avea obicei şă umble îmbrăcat jumătate ţărăneşte, jumătate orăşeneşte. SADOVEANU, O. XIV, 101, cf. SCRIBAN, D. Fata aduse un scăunel . . . şi învăţătorul se urcă pe prispă şi se aşeză pe el ţărăneşte. PREDA, M. 410. Pastorul protestant se îmbrăcase ţărăneşte, popovici, SE. 29. Şi eu pornesc, ţărăneşte pe jos. brad, o. 117. Oşteanul a apucat pîinea în braţele-i vînjoase şi-a potrivit-o ţărăneşte la piept, într-o dungă. v. ROM. octombrie 1964, 27, com marian. Mireasa... să-mbracă cu fotă, ţărăneşte. T. DIAL. M. I, 77. 2. (Popular) în felul dansului ţărăneasca (v. ţărănesc 2). Cf. pamfile, J. iii, 10, varone, d. 149, hx 318, 426, alr ii 4 336/228, 365. — Şi : (învechit) Jerûnéijte adv. — Ţăran -f suf. -este. ŢĂRĂNÎ vb. IV. Refl. (Rar) A-şi însuşi felul de viaţă sau de comportare al ţăranilor (3) ; (rar) a se ţărăniza. Cf. bul. fil. m, 91, ix, 30. — Prez. ind. ·. ţărănesc. .— V. ţăran. , ŢĂRĂVÎE s. f. 1. (învechit) Ţărănime. Un lacom de fire au făcut un ispisoc şi au pus nuniai giumătaţe de mazili,· iar pe giumătate i-au dat la ţărănie. NECULCE, L. 319, cf. PONTBRIANT, D., TDRG, cade. + Condiţie, stare, viaţă de ţăran (3). Aceasta parte era o domnite de 18 ai şi împărăţiei cu bivşug şi cu cinste sămănă-ţoare, iară ceaelaltă parte de doi ani ieşită den ţărănie. M.. COSTIN, o. 135. Sjriga cîndva măria sa Vasilie Vodă că are palmele bătătorite de sapă şi ţărănie. sadoveanu, o. xi, 349. 2. Vorbă, faptă, atitudine, comportare ţărănească (1)· Un boţ cu ocfii ce te găseşti, o bucată de humă însufleţită din sat de la noi,· şi nu te lasă inima să taci ; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale ! CREANGĂ, A. 71, cf. TDRG, ŞĂINEANU, d. u., cade. Creangă adună în scrierile lui mult vocabular ţărănesc, dar mai cu seamă, proverbe, zicători, care alcătuiesc aşa-zisele ■lui „.ţăranii *. CĂI,INESCU, i. c. 340. Să audă-urechile mele, în casa mea, ţărăniile pe care musiu fiul tăii le-a învăţat ia Păstrăveni ? sadoveanu, o. xvii, 371, cf. IORDAN, Iv. R. A. 178, SCRIBAN, D. — Pl. : ţărânii. — Ţărau + suf. -ie. ŢĂRĂNIME s. f. Totalitatea ţăranilor (3) ; mulţime de ţărani; (rar) opincărime, (învechit) ţărănie (1). Alerga tătarîi, lovind prin Ţara Leşască ţărănimea şi le aducea capetele şi lua bani. m. costin, o. 82, cf. ΡΟυζυ, PONTBRIANT, D., costinescu. Noi ţărănimea de la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine şi ce-i rău? CREANGĂ, A. 163. Prin calităţile sale, Coşbuc rămîne ceea ce este, poetul ţărănimii·,, cel mai mare poet al ţărănimii române. G.HEREA, ST. cit. III, 383, cf. DDRF,■ BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W; .Curtenimea era . . . privită ca■ o clasă socială intermediară între boierime şi ţărănime. BOGDAN, o. 404, cf, 405, IBRĂI-LEANU, SP. CR. 134, ŞĂINEANU, Ό. u., CADE. Simpa- tia scriitorului merge, fireşte, către ţărănime. I^OVINESCU, S. I, 304. Aruncau dări de iot felul pe care ţărănimea nu le putea plăti. -Vi^asiu, D, 27, cf. scriban, d., ROSETTI, Iv. R. I, 121. Prin memoriile liniştite ale unui fiu de ţăran..., Ion Creangă făcea cunoscută.. . prezenţa ţărănimii române. CĂI^INESCU, c. o. 185. Răscoalele înzestrează ţărănimea săracă cu o conştiinţă de clasă, vianu, i,. R. 530. Răscoala lui Tudor Vladimirescu de la 1821 n-a adus nici ţărănimii uşurarea prestaţiilor feudale la care era îndatorată. v. rom. noiembrie 1954, 140. în 1906 m.-amales în opoziţie ca reprezentant al ţărănimii„ vinea, I,. I, 384. Cînd e vorba de ţărănime,. . . îl vedem într-o atitudine de simpatie. CIOCULESCU, C. 39. Portul era la ţărănime una peste tot, nu fel de fel de cotrenţe ca amu. com. SAT. IV, 35. Ţărănimea e talpa casei, zanne, P. iv, 663. — Ţăran -j- suf. -ime. ŢĂRĂNISM s. n. (Rar) Tendinţă sau preocupare a unor scriitori de a trata în operele lor aspecte din viaţa ţărănească. Ţărănismul. . ., cîntarea trecutului ca şi reformismul său [al lui Alecsandri]. . . se conciliază în tendinţa lui permanentă şi dominantă : naţionalismul. IBRĂILEANU, SP. CR. 151, cf. DL, DM, DEX. — Ţăran + suf. -ism. ŢĂRĂNÎŢĂ s. f. (Rar) Ţărancă1 (1) (Groşi — Baia Mare). Cf. ALR II 2 874/349. — Pl. : ţărăniţe. — Ţăran + suf. -iţă. ŢĂRĂNIZĂ vb. I. Refl. (Rar) A-şi însuşi felul de viaţă sau de comportare al ţăranilor (3) ; (rar) a se ţărăni. Cf. iordan, l. R. a. 241, bul. fil. ix, 30. — Prez. ind. : ţărănizez. — Ţăran -f suf. -iza. ŢĂRĂ1V0I s. m. Augmentativ depreciativ al lui ţăran (3) ; persoană lipsită de educaţie, de maniere, mojic (2). Bărbatu-iău îi un ţărănoi, un prost, . . . nu-i făcut s'ă aibă o floricică ca mata. NEGRUZZI, S. iii, 21. Chiriţa (după ce a alungat ţăranii...): Vai de mine, cu nişte ţărănoi, că n-ai cap să trăieşti de răul lor! ALECSANDRI, 471. Mă, ţărănoiule, ce faci tu acolo ? Ţăranul se închină pînă la pămînt. CARAGIALE, O. I, 6. Cum, pe mine să mă bată ? . . . Un mojic de ţerănoi, un mazil ! CONTEMPORANUL, lv, 300. A îndrăznit ţărănoiul ... să gîndească că va lua pe fata mea? I. NEGRUZZI, S. iii, 174, cf. DDRF, barcianu. Nu-i prost, dar e un ţărănoi îmbogăţit. D. ZAMFIRESCU, V. Ţ. 32, cf. ALEXI, W., tdrg. O s-ajungem pe drumuri, ■ . . din pricina unui ţărănoi mişel. REBREANÜ, I. 329, cf. CADE, SCRIBAN, D., BUL. Fil. vii—viii, 111. Un ţărănoi... ar fi încurcat cu carul lui drumul unei căleşti boiereşti. CAMIL PETRESCU,· o. 11, 453. Ne usucă punîndu-ne la biruri mai abitir decît pe ţărănoi. PAS, L. I, 108, cf. scl 1970, 347. — Pl. : ţărănoi. — Şi: (rar) ţerănoi s. m. — Ţăran + suf. -oi. ŢĂHĂN.0Ş, -OĂŞĂ adj. (Depreciativ) Lipsit de delicateţe, neciopl.it (2), mojic (2), (învechit, rar) ţărănatic, (depreciativ) ţărănesc; dur, aspru. Gavatiia acea necredincioasă şi ţărănoasă. DOSOFTEI, V. s. septembrie 1.6v/22, cf. barcianu, ALEXI, W., TDRG, PASCU, S. 75, SCRIBAN, D; + (Rar) Rudimentar,-grosolan. Te întîmpină în noapte un ■turn sumbru, cu orologiu,., gros, fioros, semănînd puţin... .. cu turnul palatului della Signoria din Florenţa. Un turn mai ţărănos r fireşte. CÂLINESCU, C. o. 159. — Pl. ţărănoşi, -oase■ — Ţftrân + suï. -os. 363 ŢĂRĂNUŞ — 34 — ţârcAi (învechit) Ţărcălamul cerului — (probabil) astrolab. HERODOT2, 114. Ţărcălamul cerului şi ţencurile şi pasul di la vaviloneni au luat grecii, ib. + (Prin sud-estul Transilv.) Arătător la ceasornic. Cf. brebenel, gr. p. I-amiazi, că ţărcălăul stă pe doisprezece, id. ib. + (Regional) Un fel de scrinciob (Arini— Sfîntul Gheorglie). Cf. ALR i 1 694/190. 2. (învechit) Cerc; figură, desen, linie sau mişcare în formă de cerc ; corp cu conturul in; fornjă. dé cerc. Şi sosim la un. . . stîlp de piatră.... şi scria în ţărcă-lam .* acest stîlp au rădicat Alexandru. DOSOFTEI, v.S. octombrie 79v/8. Ţărcălam (cca. 1686). în L. rom. 1989, 45. Au este, din faţa pămîntului pînă în ţîrca-lamul lunii, duh ca acela, carilë gînd împotrivnic spre nebiruita noastră putere să puie ? CANTEMIR,' ist. 186, Cf. JAHRESBER. V, 138, TDRG. .3. (Regional) Cerc luminos care se observă l.n jurul unui astru (mai ales al lunii) sau al unei alte surse de lumină. Cf. LM. Dé cealaltă parte se arăta luna în crai nou cu un ţercalan galben împrejur. GANE, N, I, 133, cf. ddrf. Ea .se uita ţot la stele, mai ales la cercă-lanul albui de pe ceri. SBIERA, F. S. 6, cf. alexi, w., TDRG. Mai des decît soarele, luna are cîteodată împrejurul ei un cerc, cercuţ sau ţărcălan galben. PAMFILE, CER. 66, cf. id. VĂZD. 4. Cînd luna-i în ţarcalam, are să fie vreme rea. GOROVEI, CR. 373, cf. şăineanu, d. u. Prin ţărcălanele felinarelor se. zărea cernerea ploii. SADOVEANU, o. II, 79. Cînd s-a arătat liina, ... au cunoscut-o că avea un ţărcălan de abur. id. ib. XIII, 859, cf. SCRIBAN, d. Un cerc luminos şi colorat ca un curcubeu, pe care-l numim halo, iar în popor ţărcălan. cişman, Fïz. i, 558, cf. DL. Ţarcalam — un inel de lumină împrejurul lunei. ŞEZ. v, 165. Cînd luna are în juru-i ţărcalan (un cerc gălbui ), va vremui. ib. vi, 38, cf. com. sat. i, 78, ALR i 1 261/552, A V 15, 16. -v- (Prin analogie) Vijelia şerpuia cu şuiete prelungi şi asfinţitul se închise într-un ţărcălan de spaimă. SADOVEANU, O. XVI, 74. + (Prin Bucov. ; mai ales la pl. ; în forma ţarcalan) Nume dat norilor mărunţi, roşietici. Dacă pe cer sînt ţarcalani. .., e a vînt. com. sat. i, 78. 4. (învechit) întindere, suprafaţă, cuprins (de formă circulară). Slujitorii româneşti, ca cum peste ţircălamul lumii, de Traian în mijlocul varvarilor ar fi fost puşi. CANTEMIR, HR. 15. Toate din fire aşea sînt tocmite şi orînduite, ca fietecare în ţircalamul hotarelor sale să se continească. id. IST. 152. φ F i g. Neştiinţa lucrului şi a adevărului... de tot din ţircalamul minţii îi izgonea, id. ib. 50. + F i g. îngrădire, limită. Lupului ţircalamuri din carile să nu cumva iasă i-am şiruit. CANTEMIR, IST. 337, 5. (învechit, rar; mai ales la pl.) Cheotoare la haină, molnar, d. 368/6. G. (Regional; în forma ţărcălău) Rariţă (1) cu care se muşuroieşte (Şercaia — Făgăraş). Cf. LEXIC REG. II, 55. - 7. (Regional) Ferăstrău circular. ALR SN II h 622. — Pl. : ţărcălamuri. — Şi : ţărcălăn (pl. şi ţărcălan e ), ţărcălăn, ţărculăm (alr sn ii h 622/362), ţarcalam, ţarcalan, ţercălăn (MÎNDRESCU, UNG. 113, CIHAC, îl, 535), ţercalân, ţircălăm, ţircalăm, ţîrcă-lăm (SCRIBAN, D.), ţircalăm j ţîrcalom (ALR II 6 681/ 310), (lrcălăn (CIHAC, II, 535, DDRF, MÎNDRESCU, UNG. 113; pl. şi ţircălane ALR ii 6 681/334), ţurcălăm (ALR SN îi h 622/64 ; pl. ţurcălame ib.), ţărcălău, ţlrcălău (LB, cihac, li, 535, ALR ii 6 681/47), ţlrca-liu (L. ROM. 1973, 46, ALR ii 6 681/325), ţîrcălau (ALR ii 6 681/47), cercalâm (DDRF), cercălăn, clrcă-lăn (cihac, ii, 535), ccrcălău (barcianu ; pl. cercălaie ib.), cercalău (alexi, w.) s. n. — Din magh. cirkalom. — Formele cu c- sub înfiinţa lui cerc. ŢĂRCĂLAM* s. n. v. ţărcălău*. ŢĂRCĂLĂN s. n. v. ţărcălam1. ■ ŢĂHCĂLĂTl s. n. li (învechit,· prin Transilv.) Control, verificare, cercetare (ecleziastică) făcută prin deplasare' la faţa locului. Purtînd grije de lucrurile dumnezăeşli ■ ■ ■, părintele sfinţie-sa, cu ' acest prilej, să iasă îh: ţărcălât. (a. 1675). GCR. i, 217/11, cf. RBV. CRIT. III; .171, TDRG, SCRIBAN,·: D. · 374 ŢÂRCĂLAT2 —. 35 — ŢĂRCOVNIC 2. (învechit, prin sud-estul Transilv. ; în forma ţercălat) Dare, constîud în cereale, mai ales grîu sau ovăz, pe care o adunau preoţii pentru a o da vicarului sau protopopului. Cf. REV. criτ. iii, 171. — Pl. : tărcălate. — Şi : ţercălât s. n. REV. CRIT. iii, 171. — Din magh. cirkâlat. ' ŢĂRCĂIjÂ'1'2, -Ä adj. (Rar) De formă circulară, rotund. Cf. ddrjf. — Pl. : ţărcălaţi, -te. — Cf. ţărcălui*, ţărcălam1. ŢĂRCĂLĂU s. n. v. ţărcălău*. ŢĂRCĂLĂU1 s. m. (învechit, prin Transilv.) Persoană care umbla pentru a însemna dările sau pentru a verifica felul cum erau încasate. Cf. LB. — Pl. : ţărcălăi. — Din magh. ctrkâlô. ŢĂRCĂLĂU* s. n. 1. (Regional) Ţarc (mic) pentru animale. La numărătoare, oile ... se băgau în nişte ţarcuri mici din dreapta şi din stînga comarnicului, numite . . . ţărcălău. vuia, PÄST. 169, cf. CADE, h IX 89, CIAUŞANU, v. 206. Locului îngrădit unde dorm miéii i sé zice ţarc, ţărcălău, stăureanc. Chest. v 41/11, cf. alr i 1 792/865, ALR sn ii h 402/872, alrm sn i h 264/872, NALR — o .ivh 777. + (Prin Olt. ; în forma ţărcăleu) Gard de nuiele făcut în jurul grămezii de gunoi de grajd. De jur împrejur bat nişte ţăruşi ... Pe aceştia îi împletesc cu nuiele pînă sus. . . Acesta ... se numeşte tărcăleu. CHEST. II 427/15, ib. 427/13. 2. (învechit şi regional) Patul1 (I 2a) (Segarcea — Băileşti). NALR — O iii h 444/982. 3. (Prin Olt.) Corlată care se pune deasupra loitre-lör. pentru căratul snopil.or sau fînului ; (regional) ţărcădău. Cf. lexic reg.. -87, nalr — o iv < h 653/ 932. 4. (Prin Mold.) Movilă rotundă de pămînt împrejmuită cu un gard mic de nuiele, care serveşte ca semn de hotar. Cf. a vi 9, glosar reg. Pl. : ţărcălaie. alr I 1 792/865, LEXIC REG. .87, nalr — O IV h 777. — Şi : ţărcălcu, (arcaléu (H IX 89), ţăi călău (NALR - O IV h 777/904)’ ţăreă-Ιήπι (glosar REG.), ţarcalăn (a vi 9) s. n. — Ţarc + suf. -ălău. ŢĂRCĂLĂU* s. n. v. ţărcălam·. ŢĂRCĂLEU s. n. v. ţărcălău*. ŢĂRCĂLη vb. IV. T r a n z. (Regional ; complementul este „viţelul") A înţărca (Prăvăleni — Brad). ALR I 1 077/90. — Prez. ind. : ţărcălesc. — Ţarc + suf. -ăli. ŢĂRCĂLÎ* vb. IV. Intranz. (Prin Transilv. şi Maram. ; despre ţarcă1) A scoate strigătul caracteristic speciei ; (regional) a .ţărcăi, a ţărcălui2, a ţărcui2. Cf. ALRT II 154, 333, ALR SN iii h 693/284, alrm sn ii h 506/284. " ■ Frez. ind. pers. 3 : ţărcăleşte. — Şi : sărcăli (alrt π 154> 333, alrsn m,h 693, alrm sn ii h 506), sarcăli (alr sn iii h 693/279, alrm‘sn ii h 506/279) vb. IV. — Ţarcă· -f suf. -ăli. ŢĂRCĂLÎ* vb. IV v. ţircăll. ŢĂRCĂLÎU subst. (Regional) îngrăditură mică (Ponoarele — Baia de Aramă). Cf. FOLC. olt.—munt. i, 468. — Pl. : ? — De la ţarc. ŢĂRCĂLUη vb. IV. Tranz. 1. (Prin Transilv.) A trasa cu ţărcăljunul1 (1) (molnar, d. 123/18) liniile curbe după care urmează să se taie obezile roţii (ALR II 6 682/172, 228, 353) ; (regional) ţircăli, ţircui. 2. (învechit, prin Transilv.) A controla, a verifica, a cerceta anumite activităţi prin deplasare la faţa locului. Părintele sfinţie-sa ieşind în ţară, să ţarcăluiască pre protopopi, purtatu-s-au bine în deregă-torie lor (a. 1675). GCR I, 218/4. La toţi popii româneşti, . . . putere întreagă să aibă a-i ţercălui. ŞINCAI, HR. II, 262/38, cf. DDRF, TDRG, SCRIBAN, D. 3. (Prin Mold.) A ţărcui1 (1). Pe cit pămînt s-o dat la 64, încă pe-atîta se ţărcăluise, ca să le deie-ndoit loc de cum s-o dat la ţară. CONV. LIT. XLiVj, 647. — Prez. ind.: ţărcăluiesc. — Şi: ţercălui vb. IV. — Din magh. clrkăl. ŢĂRCĂLUÎ* vb. IV. Intranz. (Prin Transilv. şi Maram. ; despre ţarcă1) A scoate strigătul caracteristic speciei ; (regional) a ţărcăi, a. ţărcăli2, a ţărcui2. Cf. ALR sn iii h 693/228, alrm sn ii h 506/228. — Prez. ind. pers. 3 :. ţărcăluieşte.. — Şi : s^rcălui vb. IV. alr. sn iii h 693/362, alrm sn ii h 506/362. — Ţarcă* -(- suf. -ălui. ŢĂRCĂREL s. n. (Regional) . Diminutiv al lui ţarc (2), loc îngrădit unde dorm mieii (Gologanu — Focşani). Cf. CHEST. v 41/38. — Pl. : ţărcărele. — Ţarc + suf. -ărel. ŢĂRCĂT0.RI s. f. pl. (Prin fctojd.) Moment al zilei cînd cioba.nii duc oile în ţarc pentru a le mulge. Cf. DR. v, 550, 551, 552, scriban, d. Suie şi coboară Zi mare de vară, Din vărsat de zori, Pîn' la ţărcă-tori, Şi din ţărcători Pîn’ la ciniori, Trei cîrduri de oi. balade, II, 480, cf. FOLC. MOLD. i, 82. — Ţarc + suf. -ătoare. 'fARCÉSC, -EĂSCĂ adj. (Prin Transilv. ; în sintagma) Mere ţărceşti — numele unui soi de mere nedefinit mai îndeaproape. Cf. BULET. GRÄD. BOT. I, 80. — Pl. : ţărceşti. — Ţarcă* + suf. -esc. ŢĂRC0I s. m. (Ornit. ; regional) Masculul ţărcii1 (1)· Bărbăţelul acestei paseri se cheamă în Transilvania . . . sarcoi, iară în Bucovina ţarcoi. marian, o. II, 48, cf. DDRF, TDRG, DOMBROWSKI, P. 62, BÄCESCU, păs. 151, 167, dl, dm, alr sn iii h 692. 4- Epitet dat unui bărbat care merge iute şi săltat. Pre bărbaţii lungi în picioare, carii merg prea iute şi tot sar încolo şi-ncoace, românul îi numeşte ,,ţărcoi" seau sărcoi. marian, o. ii, 60. — Pl. : ţărcoi. — Şi: (Transilv. şi Maram.) săr-col s. m. — Ţarcă« + suf. -oi. ŢĂRCOTJÎI s. n. (Regional) 1. (în forma ţorcotei) Tare (2) pentru oi (I/ieşti — Tecuci). Cf. A I/R I 1 792/610. 2. Ţarc (3). Pe alocurea, spre a feri clăile de fîn de stricăciunile vitelor, fac . . . un ţarc, ţărcotei sau gard de. nuiele, pamfile, a. r. 163, cf. PASCU, S. 312. 3. Un fel de scaun făcut din ţăruşi bătuţi în pămînt, împletiţi cu nuiele, şi umplut cu pămînt. Cf. PAMFILE, i. C. 31. Mulge un mocan sau doi, . . . stînd jos pe un ţărcotei. id. ib. — Pl. : ţărcoteie. — Şi : ţor«ol£l s. n. — Ţarc + suf. -otei. ŢĂRC0VNIC s. m. v. ţîrcovnic. 392 ŢĂRCUIi — 36 — ŢÂREAN ŢĂBCUη vb. IV. Tranz. 1. A închide de jur împrejur eu ό îngrăditură ; a împrejmui, a îngrădi, (regional), a ţărcălui1 (3). Cf. F (1877), 374, ddrf, BARCIANU, AIÆXI, W.; TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE, scriban, D. A ... lăsat un grup de oameni să ţăr-cuiască curţile ... cu garduri înalte din plase de sîrmă. v. ROM. august. 1954, 24. Mi-am ţărcuit semănătura. pamfile, c. 53, cf. FOiyC. transilv. ii, 281. (Prin analogie) Am ajuns într-o poiană ţărcuită larg de sălcii vechi, sadoveanu, o. xviii, 575. (Prin exten-siuné ; complementul indică fiinţe) El ţărcuise copiii cu sîrmă ghimpată. BRĂESCU, O. A. li, 354. *0* F i g. Mi-am făurit o bătrîneţe bravă, Cu părul alb ca faldul unui steag, Cu crîngul bărbii ţărcuind şirag Un chip uscat, voiculescu, poezii, ii, 221. + A da ocol, a înconjura. Cositorii îi vedeau [pe ţigani] de pretutindeni, le zăreau capetele, vedeau învăluirile po-rumbiştei, se chemau cu glasuri aspre şi-i ţărcuiau, risipindu-se, dîndu-le ocol. sadoveanu, o. iii, 302. Lupii ţărcuiau [oile]. PAMFILE, c. 53. 2. A închide, a adăposti vitele, oile înti-un ţarc (2). Zăreşti . . . coliba ciobanilor de pe aici în preajmă căreia sînt ţărcuite oile tunse de curînd. SANDU-a-LDEA, D. P. 65. De ■prin şure ori de prin ţarini, . -. .' mînate din urmă toate [vitele] erau adunate şi ţărcuite departe de sat. angheL, fă. 109, cf. d’l, ’dm. — Prez. ind. : ţărcuiesc. —. Ţarc -f- suf. -ui. ŢÂRCUt* vb. IV. I n t r a n z. (Prin Transilv. ; despre ţarcă1) A scoate strigătul caracteristic speciei ; (regional) a ţărcăi, a ţărcăli2, a ţărcălui2. Cînd săr-cuieşte, adică cînd cîntă sarea, spun românii din Transilvania că prevesteşte venirea unui oaspe. marian, O. II, 55, cf. TDRG, BÄCESCU, PĂS. 404. — Prez. ind. pers. 3: tărcuieste. — Şi : sărcui vb. rv. ■' — Ţarcă· + suf. -ui. ŢAKCI IAΙ.Λ s. f. (Prin Olt.) Totalitatea nuielelor sau leaţurilor bătute pe pereţii casei de lemn, pentru a fixa lutul din care se fac aceştia. Cf. Gl. ΟΙ,Τ. — Pl. : ţărcuieli. — Ţărcuil + suf. -eală. ŢÂRCUÎRE s. f. Acţiunea de a ţ ă r c u i1 ; împrejmuire, îngrădire. — Pl. : ţărcuiri. — V. (ă’rcni·. ŢÂRCUÎŢ, -Ă adj. închis, îngrădit. Peştii . . . rămîn ţărcuiţi ca şi oile la strungă. SIMIONESCU, F. r. 243. V Fig. Ajunsese la cărunţie fără o aventură cunoscută, fără familie, fără bucurie, ţărcuit numai în laboratorul lui. sadoveanu, o. xii,’ 684. — Pl. : ţărcuiţi, -te. — V. fârcul·. ŢÂBCULAm s. n. v. ţăreălaml. TÄRCÜLÄ s. f. v. fireulfi. ŢÂRCUI.ÎCE s. f. (Ornit. ; prin Transilv.) Numele a două păsări : a) sfrîncioc mic, v. sfrîncioc (Lanius minor). Cf. BÄCESCU, păs. 167; 1») (şi în sintagmele ţărculice de iarnă sau ţărculice mare, BÄCESCU, PĂS. 167) sfrîncioc mare (Lanius excubitor). id. ib. 406. — Pl. : ţărculici. — Ţarcă· -f- suf. -ulice. ŢARCURAB s. n. v circular. ŢÂHCUBARÎST s. m. (Prin Bucov.) Persoană care lucrează la ferăstrăul circular. Cf. LEXIC REG III. — Pl. : ţărcurarişti. ■■■■-- Ţărcurar -f- suf. -ist. ŢÂRCtîŞI s. n., s. m. (Regional) Diminutiv al lui ţarc. 1. S. n. Cf. ţarc (2). în dosul uşilor celor mici se făcea ,,ţărcuşul", o închisoare mai mică, în care se închideau [oile] pentru a nu fugi. dragomir, o. M. 205, cf. CADE, GR. S. VI, 246. Ţărcuş se zice la ierna-tecu îngrădit în liber cu gard. CHEST. V 14/61. Strunga . . . e făcut [ă] din gard şi are 2 părţi : stîna şi ţărcuşul. ib. 50/79, ib. 49/supl., ib. 65/supl., ib. 73/supl., ib. 94/supl. în jurul iernatecului ... se face un gard, care îngrăditură se zice: ,,ţărcuş". ib. 61/supl., cf. GL. OLT. + Ţarc mai mic în interiorul strungii de unde ies oile la muls. Strunga ... şi ţărcuşul, ocolul mai mic din interiorul strungei ■ ■ - , se construiesc foarte simplu. PĂCALĂ, M. R. 449, cf. cade. Ţărcuşul e tot din pari împletiţi cu cetină. în ţărcuş oile intră prin portiţă. CHEST. v 50/44, ib. 17/supl. în ţărcuş minatorul bagă 50— 100 de oi. ib. 44/supl. + Ţărcuşor. Cf. CHEST. V 41/61, 70, 96. Ţărcuşul mieilor e aşezat în dosul casei. ib. 15/supl. Fă ... un ţărcuş pîntru mielul cel mic. ib. 32/supl. 2. S. n. Gard mic făcut în jurul plantelor de curînd altoite pentru a le proteja (Filioara — Tîrgu Neamţ). Cf. chest. v 33/supl. 3. S. m. Botniţă de pînză care se trage peste botul mielului pentru a-1 împiedica să sugă (Bonţ — Gherla). Cf. CHEST. v 11/supl. Pus-ai ţărcuşii la miei? ib. 4. S. m. Miel înţărcat (Bonţ — Gherla). Cf. CHEST. v 11/supl. — Pl. : (n.) ţărcuşuri şi lărcuşe (CADE, CHEST. V 44/supl.), (ni.) ţărcuşi. — Ţarc -f suf. -uş. ŢÂRCtîŞa s. η. (Regional) Ţărcălam1 (1) (Criştiorul de Sus — Vaşcău). Cf. chest. v 26/supl. — Pl. : ţărcuşuri. — De la fărcălam·, prin apropiere de ţărcuş1. ŢAbCIJŞĂ s. f. (Ornit. ; prin Transilv.) Coţofană.; (regional) ţarcă1 (1) (Pica pica). Paserea, despre care se face amintire . . ., e ţarca . . . Poporul român din unele părţi ale Transilvaniei o numeşte ţărcuşă. marian, o. ii, 47, cf. BÄCESCU, păs. 167. — Pl. ; ţărcuşi. — Ţarcă· + suf. -uşă. ŢĂRCUŞOR s. n. Diminutiv al lui ţarc; ţarc (2) mic în care se ţin mieii pentru a fi înţărcaţi sau pentru a fi feriţi de frig; (regional) ţărcuş1 (1)· închise mieii în ţărcuşorul lor, căptuşit cu trestie şi coceni. MIHALE, 6. 65, cf. ŞEZ. IV, 106, ALR SN II h 402/605, ΛI.RM sn i 264/605. Am un ţărcuşor Plin de mieluşori (Dinţii). GOROVEI, C. 132, cf. PASCU, C. 80. — Pl. : ţărcuşoare. — Ţarc + suf. -uşor. ŢARCUŢ s. n. (Prin Maram. şi Transilv.) Ţărcuşor. Pe mine mă-ngropaţi : în strunguţa oilor, . . . în ţărcuţu meilor. BÎRLEA, B. 22, cf. T. papahagj, M. 78, COM. SAT. v, 10, CHEST. v 66/supl. Groapa să mi-o sape. Şi să mă îngroape ... în ţărcuţ ăe miei, folc. transilv. i, 78. — Pl.: ? — Ţarc + suf. -uţ. ŢĂRCtlŢĂ s. f. (Ornit. ; prin Transilv.) Sfrîncioc mare, v. sfrîncioc (Lanius excubitor). Cf. BÄCESCU, păs. 167. — Pl. : ţărcuţe. — Ţarcă· -f suf. -uţă. ŢAreAIV s. m. v. ţărnn. 409 ŢĂRESC — 37 — ŢĂRÎNĂ ’J’ARÉSC, -EĂ.SCĂ adj. (Regional ; în sintagma) Drum ţăresc — cale dè importanţă locală care leagă mai multe comune şi sate ; drum de ţară, v. ţară (III) (Agrişul Mare — Lipova). Cf. Ai,R I 801/63. — Pl. : ţăreşti. — Ţară + suf. -esc. ŢÂRII0C s. n. (Regional) 1. Tîrnăcop (Remetea — Beiuş). Cf. A I 12. 2. (în forma ţerhouc) Teslă (1) (Moftinul Mic — Cărei). ALR II 6 635/334. _ — Pl. ·. ţărhoace. — Şi : ţerhouc s. n. ALR II 6 635/334 (pronunţat ţer-houc ib. ; pl. ţerhoucuri ib.). — Cf. germ. zerhacken ,,a toca mărunt, a sfărîma". ŢĂRICÎŢĂ s. f. V. ţîrleufă. ŢĂRIGĂR s. m. (Regional) Groapă din care se scoate nisip (Ghilad — Timişoara). Cf. ALR n/36. — Pl. : ţărigari. — Ţărlgă + suf. -ar. ŢĂRÎGĂ s. f. (Prin Ban.) Nisip (alR'ii/36, nalr— b 1 654/47, 51, 53, 54, 85, 86, 87), un fel de pămînt galben (ALR f 397/77), pămînt afinat (NALR — B 1 654/69, 78, 84, 88). + (Prin vestul Transilv. ; în forma ţărîngă) Pămînt uscat şi fărîmiţat. V. ţărînă, ţărîngănă. Cf. TEAHA, c. n. 277. — Pl. : ţărigi. — Şi : fărîngă s. f. TEAHA, C. N. 277, nalr’ — b 2 002/37. — De la ţărină, cu schimbare de sufix. ŢĂRIG0S, -OĂSĂ adj. (Regional; despre pămînt) Nisipos (1). Ar cu bîrţa la pămînt ţărigos. ALR II 4 381/76, cf. ALR sn I h 10/76,’ nalr — b 2 002/86. + (în forma ţărîngos) Afinat (Bucovăţ— I. I, 314. 3. Cf. ţară (I *4). Românul liberează i%tbita-i ţărişoară. CRETEANU, m. 14/7. Pentru libertate, pentru ţărişoară Cine n-ar pieri? BOLINTineanu, o. 15. Ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne. . . mă gîndesc... la ţărişoara mea. . ., la fericirea ei !. . ■ CaragialE, Ο. vi, 141. Umblînd amîndoi alături. ■ ., vorbeau în limba ţărişoarei lor îndepărtate. Sadoveanu, O. viii, 315. — Pl. : ţărişoare. — Ţară + suf. -işoară. ŢĂRÎNĂ s. f. Pămînt mărunţii, (regional) ţ ă r î n-g ă n ă ; p. e x t. pămînt (3), sol. V. ţîrfă(l). Unora le va fi faţa ca ţărînă pămîntului (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 469/27. Uscă -se ca urcioru vărtutea mea şi limba mea lepi-se de grumadzul mieu, şi în ţearâ (ţărînă CC2 D, ţerină H) de moarte plecatu-me-ai, PSAI/T. 37. Dulce vrură şerbii tăi pietrile lui şi ţerina (lutul H) lui [al Sionului] miluiră. ib. 208. întru înviere miluisi Sionul. . . Şi ţărînă lui miluiră. CORESI, PS. 276/6. începu a plînge... şi-şi aruncă ţărînă în capul său (a. 1600— 1625). GCR i, 64/24. Pizmaşii miei, Doayune, . . . Şi-i voi călcâ-n ţărnă şi-n prav fără milă. DOSOFTEI, PS. 55/6. Şi zise D[p\mnul cătră Moisi : ... întinde cu mîna toiagul tău şi lovefyşte ţărînă pămîntului. βιβι,ια (1688), 44x/59, cf. ANON. car. Vrăjmaşii lui ţărînă vor linge (a. 1710). GCR I, 367/19. Cu zdrobirea mădulărilor tale, pătimitoriule Terentie, ai supţieat ca ţărînă oasele înşălătorîului. MiNEiUiy (1776), 171r2/Î8. Iar în loc dă nisip şi ţărînă Tot grăunţă dă aur icti în mînă. BUDAI-DELEANU, T. 325. Am eu aicea o grămadă de ţărînă. PETRO viei, p. 215/14. Ţărînă ce eu calc. marcovici, c. 14/14. Omul . . . întocma ca buruiana ce în ţărnă împlintată Se naşte, creşte, înfloare. conachi, p. 276, cf. ISER, ΡΟΐ,ΐζυ* D-astăzi munca-ne e-a noastră Ş-o schimbăm pentru pămînt ! Mîncaţi voi ţărînă voastră l — Munca noi n-o dăm în vînt. BOI^IAC, O. 204, cf. PONTBRIANT, D., canei^a, v., costinescu. îi auzi cum izbesc ţărînă jucînd. ODOBESCU, s. I, 39. Moş Nichifor. . . începe a turna la ternă peste foc şi-l înăduşă. CREANGĂ, P. 132. Nu-i departe clipa cînd îi va da pe cerbice ultima lovitură de călcîi, strivindu-i gura în ţărînă africană. CARAGIALE, O. IV, 70. Ţărînă era muma lui ; şi el avea darul ca, de cîte ori va osteni şi-l va trînti cineva, de atîtea ori muma lui să~i dea puteri. ISPIRESCU, U. 61. Călcînd această ţărînă mută Văd ce nu vedeţi voi : Umbrele-acelor eroi Ai căror urmaşi sîntem noi. macedonski, O. I, 13, cf. ddrf. în ţărnă plînge un copilaş cu plete, Asemeni unui înger cu-aripele tăiete. PÄUN-PINCIO, P. 44, cf. barcianu. Pe cormene.le lor..., lustruite în ţarîna ogoarelor, soarele vărsa străluciri de oglinzi. SANDU-AI^DEA, D. n. 24, cf. ΑΙ,ΕΧΙ, w. Vor presăra ţărînă pe capul lor şi vor striga tare, ca să se vadă şi ca să se audă. IORGA, p. A. II, 41. Fraţi buni ai frunzelor din codru..., Sfinţiţi cu lacrimi şi sudoare Ţarîna plaiurilor noastre / GOGA, P. 10, cf. TDRG. în poală purta cîţiva pumni de ţărînă. AGÎRBICEANU, S. P. 100, cf. T. PAPAHAGT, c. a. 46, şăineanu, d. u., cade. Floarea-soarelui, bătrînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în ţărînă Dinţii, de mizerie. TOPÎRCEANU, O. A. I, 36. Frunzele moarte putrezesc, se schimbă în ţărnă. SIMIONESCU, FI,. 24. Ştiţi voi ce fac în cremenea bătrînă Atîtea ploi, cu munca lor grozavă ? O spală doar de clisă şi ţărînă. VOICUI^ESCU, POEZII, I, 43. Pe ţărînă proaspătă se înălţau ici-colo pilcuri de zambile. SADOVEANU, O. ii, 169. Viţa peste iarnă adoarme în ţărînă. ΡΙΙ,Ι,ΑΤ, P. 145, cf. SCRIBAN, D. Aş vrea ca sănătatea mirosului ţărînii Să-ţi umple de dogoare şi-nsufleţire sînii. ARGHEZI, S. v, 32. Se strînge în ţărnă De nu ştiu ce chin, Ca o mînă crispată, Amarnicul spin. Bl,AGA, POEZII, 142. Cîţiva copilaşi... se jucau în ţarîna pe care o aduceaţi din mijlocul umblat al uliţei, camii, PETRESCU, 424 ŢĂRÎÎSTĂ — 38 — ŢĂRÎNĂ O. 1/464. Cîmp românesc...' M-aplec înfrigurat peste ţărînă Şi caut rădăcinile ascunse. BENIUC, v. 84. L-am văzut, l-am văzut Pe Ab el, în ţărînă căzut. ISANOS, v. 335. A netezit pămîntul cărînd ţărîna-n spate Redîndu-i sănătatea din plina-i sănătate. LABIŞ, p. 22. Ici e ţărînă cu glod. . . Ici e bărbatul nerod, alecsandri, p. p. 35%5. Şi-au făcut o groapă-n drum. . ., s-au băgat într-însa. . ., au tras târnă pe împrejurul său şi au început să şadă acolo. SBIERA, P. 287. Ţi-a fost gura fermecată Cu ţerină de sub prag Ca să nu-ti mai poci de drag. HODOŞ, p. p. 95. Ia o leacă de târnă şi o leagă într-o basma la gîtul băiatului, pamfile, b. 34. Cînd gată de sa-mănat, aruncă în formă de cruce peste sămănătură 0 mînă de ţărînă. COM. SAT. I, 35, cf. ALR I 396, ib. 1 989/600, ALR ii 5 132/386, ib. 6 109/235, 414, 514, ai,r sn i h 101, ib. h 10.2/386. <0> K i g. în a mea rîvnă,. pe locul părintesc, Fiu al astor ruine, ţărînă lor slăvesc, alexandrescu, o. I, 68. Gîndul e cenuşiu şi de multe ori pana scrie cu ţărînă. arghezi, S. viii, 335. "ν' (Adverbial) Pe locul unde şi-a răpus vrăjmaşii Iar slava lor ţărînă a căzut, S-au arătat, în urmă, -n sînge, paşii Curtenilor şireţi ce l-au vîndut. arghezi, VERS. 61. Φ (Regional) Ţerină gunoioasă sau ţarnă neagră — ţărînă amestecată cu gunoi, întrebuinţată la îngrăşatul ogorului. Cf. costinescu, a v 1.5. <> h o c. a. d j. Cu ţărina Sn gură = mort, răposat, înjud. Vîlcea şi în Oltenia, în genere, adevărata gospodină nu gustă din p ârga fructelor şi nu mănîncă nimic pînă nu împarte pentru ,,cei cu ţărînă în gură". SUFL. OLT. i; 3. Φ Expr. Praf şi ţărînă — nimic ; praf şi pulbere. Praf şi ţărînă rămase şi din fata cea mai mare de zmeu. ISPI-RESCU, l. 225. (în imprecaţii) Praful şi ţărînă să să aleagă.dă.tot neamul lor ! I. GOLESCU, în pk. dram. 85. (Regional) A-l face ţărnă (pe cineva) = a nimici, a ucide pe cineva. Se opintea Şi cînd mi-l izbea, Ţărnă .mi-l făcea, De nu mai sufla! balade, ii, 206. A-şi închina fruntea în ţărînă = a muri. A făcut destule răutăţi, pînă ce. a venit vremea să-şi închine şi el fruntea' în ţărînă. sadoveanu, o. vil, 347. A muşca din ţărînă = a cădea la pămînt rănit sau mort ; p. e x t. a muri1 (i); v. şi muşca. îş împlîntase săgeţile într-o mulţime de pilieni pe care-i făcuse să muşce din ţărînă. PLEŞOianu, t. iv, 56/18. A se aşterne "(arinii = a se întinde, a se culca pe pămînt. 'Moşul . . . Cît e de lung, cu povara-i cea multă, s-aş-terne ţârînii. coşbuc, AE. 94. A ridica (pe cineva) din jărînă = a ajuta (pe cineva) să-şi creeze o situaţie mai bună. Căpetenia aceştii familii vechi şi vestite ... te ridică din ţărînă şi-ţi dă mîna fiicei cu o diplomă de nobil, mozaicul '(1839), 601/22. A da cu jernă în ocliii cuiva = a înşela pe cineva, dîndu-i iluzia că lucrurile sînt altfel decît în realitate. Cf. zanne, p. I, 295. (Prin vestul Munt.) A iace ţărînă praî = a nu face nimic ; a se lăuda. UDRESCU, GL. (Regional) Se laudă (sau minte) de cură ţărînă din pod, se spune despre un om foarte lăudăros sau mincinos. Cf. ciauşanu, v.. 206, mat. dialect, i, 237. (Regional) Blastămă de pică ţărna, se spune cînd cineva blestemă foarte tare. Cf. pamfiLE, J. ii, 168. (Regional) Se găseşte cîte-o mînă să-l scuture de ţărînă = se găseşte cineva care să-l mustre, să-1 bată. Cf. pann, p. v. i, 95/7, zanne, P. ii, 728. <0> (Cu referire la pămîntul care acoperă sicriul sau cu care se umple mormîntul) Să îngroapă cu morţii şi să dă groapei şi cu ţărînă să va acoperi (a. 1669). GCR i, 185/8. Iar el nici partea de ţărina odihnitoare trupului lui n-au avut. N. costin, LET. ii, 77/32. I-au stătut ţărna pre piept, ochii i-au astupat, faţa i-a ponegrit (a. 1773). GCR ii, 95/3. Visurile spăimîntătoare nu turbură şi ţărînă mormînturi-lor. MARCOVICI, c. 7/6. Cioclii au coborît săcriul în groapă, au aruncat ţărînă şi, isprăvind, s-au dus. NEGRUZZI, S. I, 32. Au pus-o într-o groapă, au aruncat ţărînă deasupra ei, de-au acoperit-o. EMINESCU, G. P. 39. E uscaf-acuma ţărna ce te copere, şi mie Parcă tot nu-mi vine-a crede că eşti dusă pe vecie. vlahuţă, S. A. I, 9, cf. tdrg. Toţi aruncară cîte o mînă de ţărînă peste sicriu. BUJOR, S. 110, cf. ŞĂINEANU, D. u., CADE. Ţerna afinată de pe nesfîrşita groapă a osîndiţilor se lăsase la fund. camilar, n. I, 133. De ţi-e bărbatul urît Ie ţernă de la mormînt Şi-i presare-n aşternut Să se scoale surd şi mut. AI.EC-sandri, P. p. 333. Cine strică-aşedzămînt N-aibă ţărnă pe mormînt. jarnîk—bÎrseanu, d. 282. De-i zăbovi mai mult Mi-i găsi moartă-n pămînt Şi ie las cu jurămînt . . . Să-mi dai ţerna într-o parte, Să-mi vezi moartea cu dreptate. SEVASTOS, C. 66. Cîntă cucul pe şindrilă, Pe Barbu trage ţărînă. De jelit cine-l jelea : Mumă-sa şi soru-sa. ŞEZ. I, 144. Boala să-ţi tămăduiesc, . . . Cu ţărnă de la mormînt, Cu mătănii la pămînt! pamfii^E, C. Ţ.' 138. Mamă am şî nu mă cată, Tata-i supt ţîrna uscată. T. papahagi, m. 7. Cînd e în groapă, iau ţărnă şi îşi freacă mîna cu ţărnă şi o aruncă pe mort. ALR ii/i MN 89, 2 712/219, ib. 2 712/334. Cînd pe el ţerna turna, Maică-sa amar striga, Tot poporul lăcrăma. BALADE, III, 181. Hai, arată-mi mormîntu, Să-mi stîmpăr eu sufletul... Hai, arată-mi barămi ţărna / FOLC. TRANSILV. i, 205. Cîntă cucu pe fîntînă, Pe Bujor trage ţărînă. FOLC. OLT. — MUNT. I, 208. Sût tragi carul la mormînt, Să dai ţărna la o parte, Să vezi dragostea ce poate. FOLC. mold. i, 105. fFlg.) Florile care aş vra s-arunc pe ţărina proaspătă a trecutului sînt culese. RUSSO, s. 14. *0 (Prin Olt. ; în imprecaţii) De te-ar aduna (strînge) într-o ţărînă ! sau de ţi-ar aduna (strînge) oasele într-o ţărînă! ciauşanu, Gl. φ Expr. Fie-i (sau să-i lie) ţărina uşoară! formulă folosită cînd se vorbeşte despre un mort (mai ales decedat de curînd) ; odihnească-se în pace ! Să-i fii uşoară ţărna Aice în mormînt (a. 1846). IORGA, s. D. XXI, 21. El apucă drumul pribegiei şi muri . . . Ţârîna să-i fie uşoară! odobescu, s. i, 154. S-a săvîrşit din viaţă şi cuconul Miron, fie-i ţărînă uşoară. GANE, n. II, 163. Soacră-mea — fie-i ţerină uşoară ! — aşa a făcut cu mine. CREANGĂ, P. 4. Am biruit noi, cei răniţi, şi mai ales cei care au murit, fie-le ţârîna uşoară orunde ar dormi ! DELAVRANCEA, Ο. II, 227. Dar a murit . . . D-zeu s-o ierte, fie-i ţă~ rîna uşoară! GHEREA, ST. CR. II, 55, cf. DDRF, PUŞ-CARIU, ET. WB., TDRG, CADE, GALACTION, O. 95. Aşa le-a fost scris . . . Dumnezeu să vă ierte, fraţilor, să vă fie ţârîna uşoară ! SADOVEANU, Ο. I, 302, cf. SCRIBAN, D. (Cu schimbarea topicii) Aşa m-au deprins Ştefan, uşoară ţerna-i fie ! ALECSANDRI, p. iii, 295. A sta eu ţerna în guiă, se zice despre cei morţi ale căror rude n-au împlinit obiceiurile cuvenite în legătură cu aceştia. Cf. muscel, 26, zanne, p. I, 295. (Simbolizînd pămîntul din care, după concepţia biblică, a fost făcut omul şi în care el se preface după moarte) Să va spoveadi ţerrina sau va vesti adevărul tău. PSALT. hur. 23v/22. Voi înşivă sînteţi oameni cu inimă de ţărînă, ca şi noi, şi cu fire neprecepătoare de toate. CORESI, EV. 6. Ado-ţi aminte, Doamne, că sînt ţărînă şi e măsurată viaţa mea (a. 1633). GCR I, 82/17. Avraam .. . s-au mărturisit că iaste ţărînă şi cenuşă. VARLAAM, c, 261, cf. GCR I, 233/21. Nu-ţi ajunge că vreme puţină De a vieţui în lume ţ-e dată Ş-acuş Iară te-ntorci în ţărînă ? BUDAI-DELEANU, ţ. 367. [Omul] rază stinsă a dumnezeirii . . ., fiul ţărînii şi moştenitorul slavei. MARCOVICI, c. 11/14. Muşchiul, care anii repezi în ţărîn-a prefăcut, Pe părinţii voştri-ascunde în mormîntul cel tăcut. ASACHI, S. L. i, 72. Ce alt vom fi noi toţi . . . peste o sută de ani, decît ţărînă şi pămînt. mozaicul (1839), 616/21. Noi care singuri ne zicem suverani, Ţărînă jumătate şi alta zeităţi. C. A. ROSETTI, C. 36/5. Un preot ş-o barcă ... La Santa Maria ţă-rîna-i depun. creţEANU, m. 202/2. Trupul tău ce-au fost ţărînă în ţărînă s-a preface. ALECSANDRI, P. I, 199. O singură fericire îmi mai rămîne. Ca ţarinele noastre să se odihnească în acelaşi mormînt. BOLINTI-NEANU, O. 465. Ţărînă frumoasă şi moartă, . . . moartea ta n-o piîng, ci mai fericesc O rază fugită din chaos lumesc. EMINESCU, O.. I, 38.Ţărînă—sîntem toţi ţărînă, 424 ŢÂRÎNG — 39 — ŢĂRM l: de prisos orice trufie. MACEDONSKI, o. i, 36. Această . .. piatră aceste trei ţărîne acopere : a bătrînului Şerban Băsărab voievod, a lui Drăghici Cantacuzino ... şi a lui Constandin vel păharnic. IORGA, C. I. I, 20. Ţărînă trupurilor noastre S-o scurmi de unde ne-ngropară. GOGA, P. 18, cf. TDRG. Cînd voi fi şi eu ţărînă, Albastră floare zîmbitoare, Atunci mînuţa ei cea mică Te-o smulge-ncet alinătoare. PETICĂ, o. 102. Dâamne, mă-ntorc la ţărmul de unde-am plecat ... îngăduie să-ţi pun la picoare Posomorita, muta ţărînă. VOICŢJLESCU, poezii, IX, 218. Păstrează-ţi sărutarea, ca florile otrava, Ca să o dăm ţărînii întreagă înapoi, arghezi, vers. 85. Aşază-ţi în cruce Gîndul şi mînile. Stele curgînd Ne spală ţărînile. Bl,AGA, POEZII, 119. Te vei mira şi tu Că frumuseţea a pierit în unde, Ţărînă trupurilor însă nu ... DOINAŞ, A. P. 48. Sufletul îl va părăsi ... şi trupul lui se va schimba în ţărînă. FURTUNĂ, C. 74. Că tu, Doamne, ş-a ta mînă, Vrînd, ne-ai zidit din ţărînă. TEODORESCU, P. P. 113. De azi într-o săptămînă Mă găseşti numa ţărînă. FOLC. mold. îl, 308. *0* (în legătură cu ritualul de înmormîntare şi de pomenire a celor morţi) Cin . . . moare-i dă sărindar dă ţărînă la popa, iese la jumătatea dă an. T. dial. m. i, 201. *0* Cap de ţărînă = colac (mai mare) care se face pentru ceremonia inmormlnt ării. îi faş colaci, ... să zice un cab di ţărînă. T. dial. m. i, 466, cf. 401. •ν' E x p r. A face (cuiva) pomana de ţărînă sau a (-1) face (la) ţ&rină = a face mortului pomană în ziua înmormîn-tării. Femeia, după ce l-a jelit, ... i-a făcut la ţărînă. RÄDULBSCU-CODIN, î. 276. îl duce la groapă şi îi face pomana di ... ţărnă cum să zice. T. DIAL. M. II, 506. După ce-l îngropam, veneam acasă, i făceam ţărînă. ib. 695. + F i g. Pămînt strămoşesc ; glie. în ţărna melancolicei Moldove. CAZIMir, l. u. 81. Se-mbină pretutindeni versete de lumină Cu-ncondieri de-azururi pe ţărna bătrînească. VOICULESCU, POEZII, II, 52. Ca un bujor pe sînul ţărnii Cuvîntul vreau să-mi înflorească. BENIUC, M. 36. + Stratul de la suprafaţă (sau de la o mică adîncime) al pămîntului. Oameni 1 peşti şi păserele, Lăcuitori de prin ţernă, din aer şi umezele ! CONACHI, p. 270. Ş-atunci inima numai de-a bate să încete Cînd voi culca sub ţernă a duşmanilor cete! alECSANDRI, p. iii, 283. Apoi îl izbi de pămînt şi-l băgă in ţărînă pîn' în glezne. EMINESCU, P. L. 9. Sub ţerna rece a pămîntului zace pentru o veşnicie o lume care a fost. HOGAŞ, H. 46. Noi avem sub brazdă, în ţărînă neagră, mai mulţi Şoimăreşti decît cei care trăiesc astăzi. SADOVEANU, o. vii, 101. Tresaltă-n ţărînă voioasă Cîrtiţa oarbă şi surdă. CÄLINESCU, L. L. 10. Sub o ţernă de pămînt Este-un bujor înflorit, marian, î. 547. + (Regional) Nisip. Com. din vale—sibiu, cf. alr i 396/28, 131, 508, 516, 675. (Regional) Pietriş (Arieşeni—Yaşcău). Cf. alr i 396/93. + (Regional) Praf (de pe drum). Cf. molnar, d. 357/16. Ca să-ţi fereşti copilul de deochiu, îi faci un benchiu în frunte, adecă o pată, cu ţărînă ori funingină. PAMFILE, B. 28, cf. alr i 396,’ ib. 1 365/708, 746, 870, 885. Dar cu ce l-au fermecat?... Cu ţărînă Din uliţă, Cu păr galben Din cosiţă. FOLC. TRANSILV. II, 325, cf. NALR—O ii h 342. <)' 1' i g. Fetele, albinele, Au furat sulf inele, Ţărînă de soare, De pe flori uşoare. arghezi, VERS. 179. + (Regional) Nămol (alr i 396/257) adus de apă (ib. 396/926), — Pl. : (rar) ţarine. — Şi : (învechit şi regional) ţărînă, ţerină, ţărnă, (regional) ţernă, ţărnă (A v 15), (rar) ţeărnă (ddhf), (regional) ţîrnă s. f. . — Lat. *terrlna. ŢÂRÎNG s. f. v. ţărigă. ŢĂRÎNGĂNĂ s. f. (Regional) Pămînt mărunt ; ţărînă (Chişindia — Vaşcău). ev 1952, nr. 2, 37. Mi-a aruncat ţarîngînă în ochi. ib. + (Prin Ban. ; în forma ţăringhină) Pămînt afinat. NALR—B 2 002/92, 97. + (Prin sud-vestul Transilv.) „Praf ridicat de vînt de pe calea zbicită" (ALR l 396/85) ; praf, ţărînă rămasă după topirea zăpezii (ib. 396/90). — Şi : ţarîngînă, ţăringhină (nalr—B 2 002/92, 97) s. f. — Cf. ţărînă, ţărigă. ŢĂRÎ1VGĂ1V0S adj. (Regional; despre pămînt Afînat (Curtea—Lugoj). NALR—B 2 002/91. ■— Pl. : fărîngănoşi. — Ţărîngănă + suf. -os. ŢĂRÎNG0S, -OĂSĂ adj. v. ţărigos. ŢĂRÎ1VIOĂRĂ s. f. Diminutiv al lui ţărînă. (Cu referire la pămlntul care acoperă sicriul sau cu care se umple mormîntul) Pămînte, pămînte, ... Să te laşi uşor Pe-al mîndru trupşor. Şi tu ţărînioară Să-i fii surioară. FOLC. OLT. — MUNT. I, 271. — Pl. : (rar) ţărînioare. — Ţărînă + suf. -ioară. ŢĂRÎN0S, -OĂSĂ adj. 1. Care are aspectul ţărînii, afinat; nisipos; prăfos. Cf. ανον. car., LB, VALIAN, V. Prăşitura [este] moale şi ţărnoasă. i. IONESCU, c. 177/26, cf. bar. — munt./w.’ 3112/46, ISER, POLIZU, PONTBRIANT, D., ALR I 396/243. Nu mă pot băga-n pămînt. Că pămîntu-i ţărînos, Nu primeşte om frumos. FOLC. TRANSILV. II, 546, cf. ALR—Μ III h 785. 2. (învechit ; cu aluzie la concepţia religioasă asupra creării omului) Făcut din ţărînă. Nu trebuie să plîngi neîncetat asupra mormîntului în care s-a coborît numai ţărînosul trup. MARCOVICI, D. 15/11. Ţărînosul meu trup fu trebuincios a-ţi mobila nemărginitul palat. BOLLIAC, M. 34/4. Sufletul meu se îmbată de o dezmierdare cerească ... Ah ! cum aş voi atunci ... să nu mai cobor în coperămîntul ţărînos în care sînt legat, bolintineanu, o. 345. — Pl. : ţărînoşi, -oase. — Şi : (învechit şi regional) ţărn6s, -oăsă (ALR i 396/243, alr-μ iii h 785), (învechit) ţărinis, -oăsă (LB), ţerinos, -oăsă (ΑΝΟΝ. car.) adj. — Ţărînă -f suf. -os. ŢĂRlNtîŞ s. n. (Regional) Muşuroi făcut de cîr-tiţă (Ştei-Haţeg). ALR-T 1 398/447, CL 1987, 35. — Pl. : ţărînuşe. — Ţărină + suf. -uş. ŢĂRLÂXJ s. m. v. ţlrlfiu. ŢĂRM s. η. 1. Fîşie de pămînt de-a lungul unei ape (mari), mai ales lîngă mare ; p. e x t. regiune situată lîngă o întindere de apă. V. coastă, faleză, liman, litoral, mal1, margine (13), plajă, pristanişte, rîpă1 (2), schele (v. schelă 1), vad. Iaca turbă... turma de porci, den ţermure în mare. EV. SL.-ROM. 162/5. Se porni toată turma. .. den ţărmurile măriei şi muriră intr-apă. CORESI, EV. 237. Se porni turma toată de in ţermure în mare. id. TETR. 16. înmulţi-voi sămînţa ta ca stealele ceriului şi ca năsipul ce iaste pre ţăr-murele măriei. PO 72/6. Ţă[r]murele (a. 1593). DERS. Ţermurile (a. 1618). D. bogdan, gl. 113. Dacă au sosit la Galaţi, s-au tăbărît la ţărmurile apei. URECHE, L. 151. Slăbiră funile cîrmelor şi, rădicînd veatrtla cătră suflarea vîntului, siliia la ţărmure. N. TEST. (1648), 171v/22. Ţermurele măriei. MARDARIE, l. 201/4. Acolo Laslău craiu. . ., stînd în ţermurile apei, au strigat (a. 1650 — 1670). GCR i, 235/2. Dispot, imblînd călare pre ţermure, văzu toată oastea lui Alexandru Vodă. N. COSTIN, LET. i a, 62/16. Vrînd să-şi facă calea c[ă]tră Simian în vremea de iarnă şi sosind la ţărmurii Dunării. DOSOFTEI, v. S. octombrie 87?/3. în somnul. mieu gîndiiam că stau pre ţărmurile rîului. biblia (1688), 311/20, cf. ανον. 6 — Dicţionarul limbii rQmâne, litera Ţ 433 ŢĂRM — 40 — ÎA.U.M CAR. Drept la fermurele Bîrladului s-au aflat stîlp de piatra vechi (a. 1704). IORGA, s. D. XVI, 207, cf. LEX. MAR.S. Iară ei, ieşind afară din sat şi irecînd ţărmurile Nilului, vad un crocodil. aETHIOPICA, lr/16. Dupa ce s-au unit luciul cu ţărmurile, aicea tăind apei o gură, au mutat curgerea ei (a. 1773). GCR II, 93/7. Sosind la ţărmurile apei Istrului şi viind apa foarte mare, îşi făcea mima rea. mineiul (1776), 160vl/37. Acumu-l vedeai pe ţermurile Eufratului şi acumu-l vedeai pe ţermurile Dunării. VÄCÄRESCUL, IST. 261. Cu toate acestea, seara au ajuns la ţărmurile unui ostrov (a. 1783). GCR ii, 130/4, cf. molnar, d. 357/6. Corăbiile . . . s-au înecat cu oameni cu tot, altele goale s-au aflat la ţârmure. şincai, HR. I, 27/16. Hainele i-au rămas în ţărmuri (a. 1800). IORGA, S. D. xil, 215. Nice din cei mai dinainte nu ştim oarecare să fi mers cu corabia pre lingă ţermuru acest spre răsărit pînă la gura mărei Caspie. MAIOR, IST. 277/5, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Tocma era să treacă Pârâul şi, văzînd limpede unde Curgînd pe su ţermurile înguste, Nu să putu răbda să nu guste. id. Ţ. 186. Şi ne primblam de mînă. . . pre ţărmurile apii Pinului. KOTZEBUE, u. 37^/12. A triia zi va fi sămn ca fiia-răle şi gadenile mării celi spurcate şi veninate vor ieşi la ţărmurile mării (a. 1815). GCR· II, 217/12. Oamenii cei ce sta pre ţermure nu se îngrijea de a astupa gßura. PETROVICI, P. 118/1, cf. DRLU, lb. Bătălia pé mare de la ţărmurile evropienesc numit Actium. ar (1829), 2041/1. în timpi d-odinioară Copiii oceanului cu forţa descindură Pe ţărmii Inisfailei. HELIADE, O. i, 353. Trebuie dus... pre ţermurea apei. DIETET. 133/17. în vremea ce vîslea cu toată puterea ca să agiungă la ţărmuri. . ., s-au auzit deodată în urma lor un val ca un munte. DRĂGHICI, R. 33/30. Acest fum se întinsă în aer pă dasupra ţărmului mării. GORJAN, η. I, 41/20. Flota frîncească şi englezească să adună. . . cătră tărmurii Siriei. GT (1839), 1111/5. în curînd să înfiinţa mai multe sate şi politii, aşezate cea mai mare parte pe ţărmurile rîurilor. IST. M. 40/3. Ţărmurii mării. ■ · sînt mai înalţi (a. 1842). L. ROM, 1981, 325, cf. ISER. Locuitorii traseră podul îmblătoriu la ţermurea lor. BARJŢIU, P. A. II, 154. Prin mai multe cetăţi ale ţărmilor Balticei. MAN. SĂNĂT. 71/10. Aşteptînd calul, m-am dus la malul Prutului... M-am pus pe ţerm. NEGRUZZI, S. I. 66, cf. ΡΟΤ,ΐζυ. Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc. ALEXANDRESCU, O. I, 71, cf. PONTBRIANT, D. Acele animale... pe ţermuri năsipoşi a mărilor întru atîta se sporesc, cît mai jumătatea năsipului o fac ei. F (1870), 127, cf. COSTINESCU, CIHAC, I, 293. Aceste ţărmuri, unde înfloresc Stele de aur peste marea lină. bolintineanu, O. 103, cf. LM. Ovidiu. . . a murit pe ţărmurile sălbatice ale Mării Negre. ODOBESCU, S. Iii, 116. O luntriţă se apropia de ţermurea Mureşului spre cetate. F (1874), 304. Apa. . . îşi arunca din cînd în cînd undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi. EMINESCU, P. L. 101. Sloi de gheaţă din ţermure. id. L.P. 72. [împresnră-torii] sînt ca nisipul pe ţărmurile mării, ca lăcustele în pustiuri! CARACOLE, O. IV, 257. Liber peste ţermii Podanului să trec. id. ib. VI, 322. Aici drumul apucă pe o vale mai sirîmtă, ţiindu-se mereu de ţărmurii unui rîuleţ zgomotos, slavici, o. I, 222. Dunărea, lărgită, taie o curbă în ţărmul românesc. VLAHUŢĂ, R. P. 8, cf. DDRF. Pînzele-n pripă le strîngem şi-ntoarcem şi ciocul spre maluri. Strîmb cum e arcul şi-ntins spre ţermurul ostie e portul, coşbuc, Æ. 61. Te voi vedea mereu, Cum tejucai tu, mică, pe-un ţermure de vale. id. S. 91, cf. barcianu. Ţărmuri care pe harta se înfăţişează sub formă de linii ovale. MEHEDINŢI, G. F. 146, cf. ALEXI, W., PUŞCARIU, ET. WB. Iarna veni viforoasă şi plină de semne de spaimă. Marea-n neastîmpăr-acum amorţise la ţărmuri. AN-GHEL — IOSIF, C. M. II, 100, cf. TDRG.' Un vaporaş] iute ca un gîndac de apăt leagă. . . cele două ţărmuri. CONV. LIT. XLIV2, 82. Arini deşi. . . creşteau de zeci de ani pe ţarmurul văii. agîrbiceanu, a. 69, cf. DR.. v, 763. în sălciile ăe sub ţărm pasările îşi încearcă glasul. C. PETRESCU, S. 42, cf. .ŞĂINEANU, D. U., CADE, BL I, 28, 43, 46. Eu vin... Din lumea ultimului cîniec, Purtat pe-a berzelor aripă Din ţărm în ţărm. minu-LESCU, VERS. 7. Lîngă ţărmul tristei mări M-am oprit pe-o stîncă. TOPÎRCEanu, B. 84. Nimeni nu se apropie de ţărm. SABIA, n. 39. Acolo, ţărmurea Mureşului era înalta cît casa. VLASIU, A. P. 19. Spre alte ţărmuri plutele coboară. VOICULESCU, POEZII, lf 23. Luminile ... se înşirară între cer şi apă şi-ntre ţărmurii tăcuţi. SADOVEANU, O. VII, 340. Şi singura-mi dorinţă e ca pe ţărm de mare Să urmăresc cu ochii corăbiile-n zare. PILLAT, p. 13. Podurile care leagă ţărmurii rîului ce trece prin oraş. PUŞCARIU, L. R. I, 7, cf. SCRIBAN, D., GIUGLEA, Îî. 25, 112. Pe ţăr- mul unui rîu zăreşte Că un sutaş prinsese peste. ARGHEZI, S. V, 226. Pulbere de scoici pe ţărmul mării. CÄLINESCU, C. O. 30. Nişte flori se oglindesc de pe ţărm în lac. Bl,AGA, Z. 15. Un sunet auzi, precum ni l-ar da Pe-un ţărmure-al Marii de Est mătăsoase nisipuri. id. POEZII, 230. Aceste păsări cuibăresc şi ele în ţărmurile abrupte ale apelor. LINŢIA, p. ii, 32. Ţărmurile defileului sînt dantelate. V. ROM. noiembrie 1954, 71. Pe mese improvizate, uneori lungi cît ţărmul, ei. . . pun la sărat în butoaie imensele grămezi de peşte. TUDORAN, o. 280. Prin valurile zdrobite De-a ţărmilor stîncă Lopeţi aurite Cufundă piraţii. HOREA, P. 18. Apele Murăşului erau mari şi tulburi, din ţârmure în ţârmure. LĂNCRĂNJAN, C. III, 139, cf. IST. L. ROM. Ii, 144. Lopătau din răsputeri către ţărmurile vechi. v. rom. ianuarie 1970, 15. Fii gata de dus Sus, colo în sus, într-o depărtare, Către ţărm de mare. POP., ap. GCR ii, 328, cf. marian, v. 154. Să duc, să duc, până la ţermul mărei. SEVASTOS, P. 114. Apă rece din Dunăre, Sloi de gJieaţă din ţermure! HODOŞ, P. P. 77. Io m-am dus Pă ţărmurea apii-n sus. ALEXICI, L. P. 176. Deodată numa ce să mişca apa-n lac şi iasă pe ţărmure o zînă. FRÎNCU — când REA, M. 249. Eu-s Ionu Moşului, . . . Din ţermurul rîului. BUD, P. P. 14. Mergea gîndit pe ţărmurea unei ape. COM. SAT. V, 112. Şăd pă ţărmurii mării. O. BÎRLEA, a. P. II, 365. O lăsat cofele-n prund, Pă ţărmuri le-o lăsat Şî-n Dunăre s-o aruncat. T. papahagi, m. 115, cf. PODARIU, FL. 37, ALR SN iii h 824, ALRM SN II h 643, a II 6, 10, iii 8, v 21. Lacul cu lapte dulce, . . . Cu ţărmuri de pită albă. BALADE, I, 342. Şi voiniceşte-nota, De ţărmuri se-apropia. FOLC. TRANSILV. II, 555. Apa lină spală ţărmul, se zice atunci cînd un om tăcut şi ipocrit reuşeşte să facă rău fără a fi observat, fără a atrage atenţia. Cf. zanne, P. I, 104. Se bate ca apa de ţărmure, se zice despre cineva care munceşte mult pentru a agonisi ceva. id. ib. IX, 532. Am două surori; se tot uită una la alta şi nu se pot întîlni (Ţermurii apei). COM. SAT. II, 27. φ F i g. Uitat de coasa morţii pe ţărmul scurtei vieţi, El are maiestatea augustei bătrîneţi. aiæcsan-mu, P. iii. 325. Cuget revărsat peste ţărmi de poezie. VOICULESCU, POEZII, II, 7. La început a fost ţărmul meu, ţărmul tău, Iar între noi Iubirea ca un ocean mort. doinaş, A. P. 3. (Sugerează ideea de ţintă în viaţă, de refugiu, adăpost, linişte) Către nici-un ţărm al vieţii n-am s-ajung să odihnesc. MACRDONSKI, O. I, 95. E geniul care-i face să întindă mîinile spre ţărmurile viitorului, spre pămîntul făgăduinţei. GHEREA, în ρι,κ. i, 429. Cîţi pornit-au furtunatic Spre ţărmi doriţi, împinşi de-nalte-avînturi? NECULUŢĂ, Ţ. D. 25. Spre care ţărm, Stăpîne, spre care Ararat Din bruma depărtării mă poartă-adînca undă? I. barbu, J. S. 8. Simţeam totuşi că sînt şi eu dusă spre un ţărm. H. LOVINESCU, T. 324. 2. P. g e n e r. Ţinut (II 3), meleag (1), tărîm (1)· Visul zboară pe ţărm nemărginit. ALECSANDRI, P. I, 134. Eu sînt în voia soartei un vecinic călător. . Purtat printre popoare din ţărmuri depărtate, id. T. II, 80. Pe străine ţărmuri fiind a pleca. BOLINTI-NEANU, o. 180. Apucă drumul pribegiei şi muri pe 433 ŢĂRMÂR — 41 — ŢĂRMURI ţărmuri depărtate. ODOBESCU, s. I, 154. Cîte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi ! EMINESCU, o. I, 130. După atîta înconjur prin valuri şi pe ţărmuri depărtate, ... se reîntorcea vechiul artist dramatic la casa de care, pe drumuri străine, trebuie de multe ori să-şi fi amintit cu dor adine. CARAGIALE, O. iii, 300. Pe -cînd ninsoarea rătăceşte, . ■ Ca pe un ţărm necunoscut. . ., Din nou gîndesc că eşti frumoasă. BACOVIA, o. 178. Firea şi sufletul lor au blîndeţa acelor ţărmuri îmbiel-şugate. Sadoveanu, o. XII, 18. Se trezeşte cu ea în braţe, pe-un ţărm necunoscut. VINEA,. I,. II, 74, cf. DL, DM, DEX. 3. F i g. Graniţă, margine (2) ; parte a unei su- prafeţe de teren, a unui teritoriu, aflată la margine. Alte eventualităţi dinlăuntru şi în afară de ţărmurii monarhiei. FM (1861), 109, cf. şăineanu, D. u. •ν' Iv o c. adj. Fără de ţărmuri — fără margini, neţărmurit (1), nemărginit. Un gol imens, ca prin văzduhul fără de ţărmuri, i se aşeza în suflet. D. zam-firescu, a. 177. + (Abstract) Limită, margine. Subjugarea românilor nu a mai avut ţărmuri. FM (1861), 59. 4. (învechit şi regional) Coastă abruptă a unui deal, r î p ă1 (1) ; prăpastie. Nu veade cel orb înaintea sa nemică, nice ţărmure, nice şearpe, nice armă, nice altă nemică de cîte-i aduc lui moarte, varlaam, C. 188. Mulţime de oşti. . ■ tîrindu-se pe ţermurile dealurilor ce sînt de. ■ . piatră goală. DIONISIE, C. 175, cf. ALR I 394/61, 118, alrm sn ii h 628/235, A II 5, iii 9. 5. (învechit şi regional) Ridicătură de pămînt (alr i 1 072/768, a ii 8) ; coamă de deal (folc. olt. — munt. i, 468); deal (alr i 406/18) cu rîpă (ib. 394/118); munte. Ţermuri veacinice (înăl-ţiilor PO). biblia (1688), 38*155. Malurile acestei ape sînt, pe alocuri, împîslite de iarbă şi se fac, pe altele, ţărmi de nisip. MACEDONSKI, o. iii, 3. O (Regional) Ţîrmure de neauă = troian1 (2). ALR I 1 252/ 302. G. (Regional; în formele ţărmur, ţărmure) Ridicătură de pămînt in mijlocul unei ape (GLOSAR REG.) ; insulă pe un lac (LEXIC REG. II, 42). 7. (Regional; în forma ţîrmure) Zăgaz la moară (Brusturi — Oradea). Cf. ALR I 1 842/302. — Scris şi : ţerm. — Pl. : ţărmuri şi (învechit) ţărmure, (astăzi rar, m.) ţărmi. — Şi : (învechit şi regional) ţărmur s. n., s. m., ţărmure s. n., s. m., $. f., (învechit) férmure, (regional) ţărmor (nalr — B 1 634/5), ţărmore (lex. MARS.) s. n., ţîrmure (ALR i 1 252/302, ib. 1 842/302) subst., (învechit, rar) ţîrm (barcianu) s. n., ţârmură (regul. org. 199/8) s. f. — Sg. refăcut după pl. ţărmuri al lui ţărmur. — Ţărmur: probabil lat. ’termulus. Cf. şi lat. terminus. ŢĂRMÂR s. m. (Regional) Cartof (Solanum tuberosum ), Cf. hem 2 462, CONV. lit. xxm, 1 056, brandza, fl. 342, grecescu, fl. 421, n. leon, MED. 29, BIANU, D. s., TDRG. Cartofele, ca nici un alt lucru cunoscut de poporul român, au cea mai bogată terminologie. într-adevăr, ele se mai numesc: alune, . . . barabule, . . . ţermer. PAMFILE, A. R. 189, cf. DR. I, 337, PANŢU, PL., BORZA, D. 162. — Accentul necunoscut. — Pl. : ţărmeri. — Şi: ţermer s. m. — Ţăr(l)nă + măr (după germ. Erdapfel). — Ţermer: sg. refăcut după pl. ŢĂRM0NIE s. f. v. ceremonie. ŢARMOR s. n. v. ţărm. ŢA HM ORE s. n. v. ţărm. ŢĂRMUÎ vb. IV. 1. Intranz. (Astăzi rar) A trage la ţărm (1), ase opri la ţărm ; a aborda, a acosta, (învechit) a ţărmuri (5). Cf. baronzi, L. 98. Cînd ţermuirăm, era de tot seară.. PELIMON, I. 265/6, cf. pontbriant, D. Acolo ţărmuirăm noi. MURNU, o. 145, cf. DEX. 2. Tranz. (Rar) A mărgini (1). Un fluture mare trecea ca o umbră împrejurul lămpii, ţărmuită de cristale strălucitoare. BRĂESCU, A. 93. — Scris şi ; ţermui. — Prez. ind. : ţărmueisc. — Ţărm -f suf. -ui. ŢĂRMUÎRE s. f. (Rf.r) Acţiunea de a ţărm ui. 1. Acostare. Cf. ţ ă r m u i (1). Cf pontbriant, d. 2. Mărginire. Cf. ţ ă r m u i (2). bar. — munt., w. 2918/37. — V. ţărmul. ŢĂRMUIT0R, -OÄRE adj. (Rar) Care mărgineşte (1) ; înconjurător. Mările ţărmuitoare şi cetăţi lîngă limanuri, — Toate se întind nainte-i. EMINESCU, O. i, 144, cf. alexi, w., şăineanu, d. u., dl, dm, dex. — Pronunţat ; -mu-i-, — Pl. : ţărmuitori, -oare. — Ţărmul -f- suf. -itor. ŢARMUR s. n., s. m. v. ţărm. ŢÂRMURĂ vb. I v. ţărmuri. ŢĂRMURÂL, -Ă adj. (învechit, rar) Litoral. Plutirea ţermurală pe Marea Neagră era şi mai na-inte practicată. CALENDAR (1855), 96/24. — Scris şi : ţermural. — Pl. : ţărmurali, -e. — Ţărmur(e) suf. -al (după fr. littoral). ŢĂRMURÂR s. m. (Ornit. ; regional) Codobatură (Motacilla alba). Cf. BĂCESCU, PĂS. 167, VICIU, GL. — Pl. : -ţărmurari. — Ţărmur(e) + suf. -ar. ŢĂRMURĂŞ s. m. (Ornit. ; regional) Lăstun-de-mal (Riparia riparia) (Pecica — Arad). Cf. ALR SN III h 702/53. — Pl. ; ţărmuraşi. — Ţărmur(e) + suf. -aş. ŢÂRMURE s. n., s. m., s. f. v. ţărm. ŢĂRMUREĂN, -Ă s. m. şi f., adj. 1. S. m. şi f. (Astăzi rar) Persoană care locuieşte pe ţărmul unei ape ; riveran (1). Ţermurenii nevoiţi a înota seau pluti cătră locurile pescoase aflară luntrea. SÄU-LESCU, HR. I, 31/1. în adevăr apa este, pe alocurea, aăîncă. . .; ţărmurenii chiar nu se avîntă pe dînsa fără de oarecare sfială. ODOBlfecu, S. I, 386, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., ŞĂINEANU, D. U., SCRIBAN, D., DEX. 2. Adj. (învechit ; despre o ţară, o regiune, o aşezare etc.) Riveran (2). Cei din ostrovul Eubeea,. . . Din ţărmureanul Kerintos, din Dios cu-naltele ziduri Şi din cetatea Caristos. MURNU, I. 39. — Scris şi : ţermurean. — Pl. : ţărmureni, -e. — Ţărmur(e) + suf. -ean. ŢĂRMUREĂNCĂ s. f. (Rar) Femeie care locuieşte pe ţărmul unei ape. Cf. SCRIBAN, D. — Pl. : ţărmurence. — Ţărmurean + suf. -că. TÂRMURÉL s. n. Diminutiv al lui ţărmui(e). V. ţ ă r m. Cine şede-n ţărmurel ? Şede Gheorghe tinerel, Pieptănat şi retezat Şi-n măciucă răzimat. BIBICESCU, p. p. 365. —■ Pl. : ţărmurele. — Ţărmur(e) + suf. -el. ŢĂRMUR t vb. IV. 1. Tranz. (învechit) A amenaja, a consolida ţărmul unei ape. Ţărmuri apă Eufratului tot. herodot (1645), 77. 450 ^ÄRMÜRIRE — 42 — ŢÂRŢÎRA 2. Tranz. (Complementul indică un lucru, o suprafaţă etc.) A forma marginile, limitele,* a delimita, a limita, a mărgini (1), (rar) a ţ ăr -m u i (2) ; p. e x t. a îngrădi. Mirislăul . . . e aşezat în capătul ăe dincoaci al unei cîmpii . . ., ţărmurită de o parte ăe munţi, iar ăe cealaltă de Mureş. BĂLCESCU, M. v. 492. La aripa stingă, care era ţărmurită ăe munte, venea rămăşiţa călărimei. id. ib. 504. Dunărea ţermurează judeţul de la Vîrcirov.a. I. IONESCU, M. 75, cf. COSTINESCU. Se află . . . dinaintea unei mari întinderi de apă, ţărmurită în depărtare, jur împrejur, de păduri dese şi-ntunecoase. odobescu, s. i, 386, cf. DDRF, ALEXI, W., TDRG. Nici un pic de dungă nu se zăreşte sus, pe coviltirul sprijinit de ridicături ce ţărmuresc cuprinsul. LUNGIANU, CI,. 51, cf. ŞĂI-NEANU, D. U., cade. Am ajuns într-o poiană mare, ţărmurită de jur împrejur cu mesteceni falnici. MIRONESCU, S. 158, cf. SCRIBAN, D. îndată şi-ncepu a vorbi, în cercul de lumină ţărmurit de zidul negru al nucilor, sadoveanu, o. vi, 519, cf. bi, vi, 162. Pînă la vremea zaverei, pădurile au ţărmurit din toate părţile oraşul. G. barbu, a. v. 9, cf. dex. <> Refl. pas. Peştii simt că se ştirbeşte larga lor împărăţie, Ţermurinău-se cu pietre. OLLÄNESCU, H. o. 178. 3. Tranz. F i g. A reduce (I 2), arestrînge (1), a mărgini (4). în lipsa ăe instituţiuni care să ţărmurească absolutismul-domnesc, populaţiunea avea numai mijlocul extrem : revolta. RĂşcanu, L. I/VII. A înţeles că ceva îl ameninţă, că cineva vrea să-i ţărmurească libertatea. GÎRLEANU, I,. 112. Sfîrşitul soseşte totdeauna ... A vieţei culme verde îşi ţărmură minciuna. EFTIMIU, c. 215. + R e f 1. F i g. A se mărgini (4), a se limita, a se rezuma (1). Dar las aceste consideraţiuni prea-nalte şi mă ţermuresc la lucrul nostru cel cu totul modest. CODRU-DRĂGUŞANU, C. 156. 4. RefL (învechit; despre ţări, regiuni) A se învecina, a se mărgini cu ... Partea cea mai frumoasă ... se ţărmurea de către nord şi răsărit cu Someşul şi cu Mureşul. FM (1861), 53, cf. DM, dex. 5. R e.f 1. (învechit) A trage la ţărm (1) ; a acosta, (astăzi rar) a ţărmui (1). Ajunsărăm la un ostrov şi ne ţărmurirăm ca să ne mai odihnim. GORJAN, H. II, 57/19, cf. DI,, DM, dex. — Scris şi : ţermuri. — Prez. ind. : ţărmuresc. — Şi : (învechit) ţărmuri (scris şi ţermura; prez. ind. ţărmurez) vb. I. — V. ţărmur(e). ŢÂRMURÎRE s. f. Acţiunea de a ţărmuri şi rezultatul ei. Cf. ţărmuri (2). Cf. ddrf, αι,εχι, w. + Fig. Reducere (II 2), restrîngere, mărginire (2). în realitate, tocmai marea complexitate şi întindere a cîmpului de cercetare cere neapărat o ţărmurire riguroasă. PETICĂ, o. 456. — Scris şi : ţermurire. ΑΙ,ΕΧΙ, W. — Pl. : ţărmuriri. — V. ţărmuri. ŢÂRMURÎT, -Ă adj. (Rar; despre abstracte) Limitat ; restrîns. Cercul ţărmurit al unei foi literare (a. 1865). PLR i, 211. îmi este teamă ... să nu mă expun, prin lipsa de o formă bine ţărmurită a ideelor, de a răsipi dinainte-vă, în vorbe neroditoare, atîtea cugetări, odobescu, s. i, 235. Creaţi cuvinte ... neauzite, — Fiind aceste-ngăduiri cu totul ţărmurite — Şi noile-ntocmiri succes avea-vor pe deplin. Ol,T,ĂNESCU, h. A. P. 5. — Scris şi : ţermurit. αι,εχι, w. — Pl. : ţărmuriţi, -te. — V. ţărmuri. ŢĂRMUR0S, -OÄSÄ adj. (învechit) Care are ţărmuri (1) abrupte şi înalte, măluros!(2),rîpos; care formează ţărmul unei ape ; care se află aproape de ţărm,. .. Iar de la o vreme, .. .au început, a-i răsipi _şi μ căde. acolo, în pîy.ău,-fiind· ţărmuros. NECULCE/. L. 287. Iepuriie. .. spre nişte locuri măluroase şi ţărmu- roase a fugi luă. canTEMIR, ist. 197, cf. drlu, ι,Β, VAI.IAN, V.,-ISER, POLIZU, PONTBRIANT, I)., CIHAC, I, 293, BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W., TDRG, cade. (în toponime compuse) Lacufl] Ţă[r]muro[s] (a. 1593). DERS. — Scris şi: ţermuros. LB, polizu, cihac, i, 293, ALEXI, w. — Pl. ; ţărmuroşi, -oase. — Ţărmuri (pl. lui ţărm) -f suf. -os. ŢĂHMURtîŞ s. m. (Regional) Muşuroi făcut de cîrtiţă (Bătrîna — Hunedoara). CI, 1987, 35. — Pl. ; ţărmuruşi. — Ţărmur(e) + suf. -uş. ŢAR1VÂR s. m. (Prin Bucov.) Numele unei plante căreia i se aţribuie, în credinţele populare, puterea de a reda vacilor laptele. Ţarnariul creşte :pe sub poalele munţilor... Luat cu soroc, se dă vacilor cărora li s-a luat mana, ca să li vie laptele înapoi. ŞEZ. XV, 137. — Cf. ţ a r n ă2. ŢARNĂ· s. f. v. ţartnăl. ŢĂRNĂ» s. f. v. ţărînă. ŢĂRSVl vb. IV. Refl. (Regional) A se face ţărînă (1) ; (regional) a se ţărnui (1) (Ieud — Vişeulde Sus). Cf. ALR I 396/347. — Prez. ind. pers. 3 : tărneste. — V. ţărnă*. ŢÂRNdS, -OĂSĂ adj. v. ţărlnos. ŢARNUÎ vb. IV. 1. Refl. (Regional) A se face ţărînă (I), (regional) a se ţ ă rn i ; p. e x t. a se sfărîma. Ai fi crezut că întăriturile erau de cîlţi, ridicăturile să ţernuiau sub picioarele lor, iar pesté, şanţuri ,săreau ca la joacă. SÄM. II, 456, cf. ALR I 396/257’. 2. Tranz. (Prin Mold. ; complementul indică porumb, cartofi etc.) A prăşi, a muşuroi. Cineva prăşeşte cartofi. . . Ţărnuieşte de zor tufele grase cu flori mov. IL august I960, 17. A învăţat a prăşi pe cînd era băieţandru, ţinînd porumbul firav între degetele piciorului ca să-l poată ţărnui. ib. octombrie 1961, 21, cf. GLOSAR REG. — Scris şi : ţernui. — Prez. ind. : ţărnuiesc. — Ţărnă» -f- suf. -ui. ŢĂRNUÎT s. n. (Prin Mpld.) Praşila a doua ; muşuroit, (regional) ogorit1 (3). Prăşitul de-al doilea, care cîteodată împrumută şi unele numiri ale celui dintîi, se mai cheamă şi. . . muşiroitul.... ţărnuitul, ogorîtul. pamfile. a. r. 76, cf. ALR sn I h 101/414. — V. ţărnui. ŢĂRSÂM s. n. = (prin Ban.) sărsam (1). Cf. lexic reg. ir, 38. ŢARŢALAU s. m. v. ţurţnlău. ŢĂRŢÂR s. jjx. v. fîrţar. ŢÂRŢÂRE s. f. v. ţirţar. ŢÂRŢÂRĂ s. f. v. ţîrţîră. ŢĂRŢĂRlC subst. v. ţîrţăricfi. ŢĂRŢĂRÎCĂ s. f. v. ţîrţărlcă. ŢĂRŢÂRÎCHE s. f. v. ţirţîrlche. ŢĂRŢĂRlŢĂ s. f. v. ţîrţfirlţă. ŢARŢIRĂ s. f. v. ţîrţîră. ŢARŢÎRĂ s. f. v. ţîrţîră. 472 ŢĂRUCĂl — 43 — ŢĂRUŞ ŢÂR ti CĂI s. f. (Maram.) Ţărişoară. Cf. SFC vi, 93. Care fecior s-ar găsi să prădeze ţăruca. BÎRLEA, c. P. 200. — Pl. :? — Ţară + suf. -ucă. TÄBÜcA* s. f. v. fîracă. ŢĂRUMÂNĂ s. f. (Creaţie spontană ; într-o poezie populară) Ţărancă. N-aţi văzut la o fîntînă Un ţăran c-o ţârumdnă? Com. din judeţul VÎLCEA, — Pl. : ţărumâne. — Contaminare între ţărancă şi rumână. ŢĂRTÎŞ subst. 1. S. m. Bucată scurtă de lemn sau dè metal, ascuţită la un capăt (care.se înfige în pămînt şi serveşte pentru a lega sau a fixa ceva de el) ; (regional) ţuleap (1). V. pălimar (Ii), pociumb (1), pot er aş (II 2), p r i p o n1 (1), s ă c & 1 u ş (2), stănog, şteamp’(l), ţepăruie (1). Şi luo lair, fămeaia lui Haver, ţăruşul cortului. BIBLIA (1688), 1761/49. Fiind boierii orinduiţi de purta grife ce era treaba: pine, ordzu, iarbă, lemne, ţăruşi. . . şi de alte multe ce trebuie la conace. NECULCE, L. 43. Luînd ţeruşul cortului, adecă un cuite mare într-o mînă, şi într-alta matul. CALBNDARiu (1814), 110/15. Au bâtut ţăruşi lingă zid, cu piei de boi întinsă. BÄRAC, ap. GCR π, 241/33, cf. polizu, cihac, ii, 432, COSTINESCU, lm. Chiajna. . . adăsta pe boierii moldoveni într-un falnic cort rotat de covor alb, cusut cu fir şi legat jur împrejur cu ţăruşi poleiţi, odobescu, S. i, 173! Şi '.copacul mi-l încearcă... Ş-a cioplit din el ţăruş. EMINESCU, L. P. 147, cf. DDRF, BARCIANU. îl trase îndărăt şi-l legă de un ţăruş mai la o parte. sandu-aldea, d. n. 222, cf. alexi, w., candrea, F. 151, TDRG. îi bat ţăruş cu usturoi în inimă [strigoiului] ... şi după aceea îl îngroapă. PAMFILE, DUŞM. 184. Eu luai şaua şi desagii din spatele Pisicuţii şi o priponii de un ţăruş. HOGAŞ, M. N. 66, cf. DR. v, 357, ib. VI, 326, şăineanu, d. u., câde. . Pămîntul e bătătorit, cu iarbă rară..., cu urme de ţăruşi de corturi. TOPÎRCEANU, o. A. II, 153. Aşezi blana la limpeziş pe apă lină, cu lina în sus, şi o întăreşti în albie cu cîţiva ţărtlşi. voiculESCU, p. ii, 271, cf. SCRIBAN, D. Spiridon Neăelea ascuţea nişte ţăruşi. v. rom. martie 1954, 69, cf. ist. L. rom. II, 351, DEX. Un cort mare şi rotat, Poleit şi narămzat, Cu ţeruşi de-argint legat. ALECSANDRI, p. p. 77. Cort. . . Cu ţăruşe De aramă, Cu cîrlige De alamă Şi cu steagul sus în vînt. TEODORESCU, P. P. 477, cf. BIBICESCU, P. P. 285. Copiii [zmeilor]... umblau ca să le destupe cu ţeruşe urechile, ca să audă şi să le dea carne de mîncare. CÄTANÄ, P. B. I, 80. A prins-o şi d-un ţăruş, că tot i-era c-o veni îndărăt la el. RĂDULESCU-CODIN, î. 81. Regele, gelos, le îngroapă din nou deosebit şi înfige cite un ţăruş în fiecare corp. ŞEZ. XIII, 137. Să legi trei ţăruşi... şi să le înfigi la ţîţîna porţii, căci atunci bolile nu mai vin. GOROVEI, CR. 24, com. din straja — rădăuţi, alr i 1 711/780, alr ii 6 109/728, 848, balade, iii, 76. Multe corturi sînt întinse Cu măciuge de alamă Cu ţăruşuri de argint. folc. OLT. — munt. ii, 293. [Pomişorul] să leagă pă un ţăruş, ... să nu-l doboare vîntu. T. DIAL. M. I, 182., (F i g.) Ne năpădise dorul de ducă şi tristeţea că eram în. pripon la ţăruşul şcoalei. Ciauşanu, r. SCUT. 14. Orice fixare de ţăruşul istoric al unui stil contrazice destinul creator al omului. BLAGA, T. VAL. 501. ■v> E x p r. A bate ţăruş = a-şi întinde cortul ; a-şi face tabără; a se stabili undeva, a bate par (v. par1). Nici să cutezăm a face pè pămîntul Moldovei lăcaş au sălaş pentru păstorii noştri..., pe locurile acele să nu fim volnici a bate par sau ţăruş. AMIRAS, LET. iii, 172/12. + (Regional) Unealtă cu vîrf ascuţit cu care se fac găuri in pămint pentru înfipt aracii la vie, pentru semănatul porumbului etc. ; (regional) chitonag, par1 (3 a), ţeapă (I 1). V. ţ e p u ş ă (I 3 a). Aceste borte [de pus; păpuşoiul] se fac cu ţăruşul-pamfile, a. r. 70, Cf. LTRa, alr ii 5 046/192, 520. 682, 723, 728, 987, ib. 6 109/36, 723, 987, nalr - o IV h 667. Face gropiţa cu ţăruşe, . . . pune firu de tutun acolo. T. dial. M. li, 841. 2. S. m. Fiecare dintre parii care se înfig în pămînt, servind ca element de susţinere, de fixare în diferite construcţii rudimentare etc. ; (învechit şi popular) pociumb (1), (regional) ţap (II 4), ţuleap (2). V. ţeapă (I 1), ţuiac (1)· Poporul, voind a se sănia, face munţi artificiali, adecă pe ţăruşi (alaşe) treptaţi în pantă lină potriveşte un scoc de scînduri. CODRU-DRĂGUŞANU, C. 191. Colibe înălţate pe ţăruşi, ap. ODOBESCU, S. II, 148. împrejur gard nu era, ci numai nişte lungi ţeruşe ascuţite, din cari şase aveau fiecare în vîrf cîte un cap. EMINESCU, l. p. 183. Toată averia-i era o coşniţă, o manta, nişte hîrburi şi un pat de scînduri făcut pe ţăruşi bătuţi în pămînt. DUNÄREA-NU, CH. 65. împletitura se face pe ţeruşi sau fustei bătuţi în pămînt. pamfile, I. c. 136. Drumul e-mpietrit, cu şanţuri adinei şi des curăţite, iar pe marginea lor, ţăruşi de mesteceni. LUNGIANU, CL. 189. Ştiai că sînt şanţurile cu ţăruşi şi cu sîrme. C.PETRESCU, î. Ii, 4. Am coborît în vale şi am tăiat atîtea nuiele că de-abia le-am adus. Am făcut ţăruşi înalţi de un stat de om şi am început să îngrădim. VLASIU, A. P. 92. Sui trepte îngrădite şi se sprijini cu mina de un parmalîc şubred aşezat pe ţăruşi. SADOVEANU, O. IX, 187. Luntrea se opri la debarcaderul făcut din scînduri bătute pe ţăruşi. NEAGU, î. 23, cf. CHEST. II 133/31, ib. V 8/49, ALR h/ι mn 126, 3 840/836, 872, A IX 1, NALR — o il h 214. + Par'(l) înfipt în pămint in mijlocul unei arii de treierat cu cai, în jurul căruia se înfăşură funia în timpul treieratului; (popular) steajăr. Cf. ALR SN I h 72, alrm sn i h 53. A-şl strînfje funia de ţăruş = a îmbătrîni, a-şi aştepta moartea. Cf. zanne, p. v, 623. 3. S. tn. Par1 (1) scurt şi gros care se înfige în.pămlnt (pe o movilă), pentru a marca hotarul dintre două proprietăţi sau pentru a servi la măsurarea unui teren ; (regional) ţuleap (3). Un isnaf de meşteri mari bateau ţăruşii. ANGHEL — IOSIF, C. L. 53. Inginerii tîrau lanţuri şi băteau ţăruşi provizorii de hotar. C. petrescu, R. DR. 257, cf. DS. Avea acolo groapa ei, Pămînt măsurat cu Ţăruşe. SORESCU, L. L. II, 80. A început să bată ţăruşi împrejurul locului. rădulescu-codin, î. 192, cf. alr 5 069/514, 762. Φ F i g. Nouă ne rămîne numai ca să-i aplanăm [cititoru·. lui] puţin calea şi să-i punem unele semne sau aşa-nu-mite ţăruşe dintr-un stadiu pînă la altul, bariţiu, p. A. III, 194. Cuvintele sînt ţăruşile, idiotismul este marca, iar stilul este naţionalitatea unei limbi. RUSSO, S. 93. Nenumărate cotituri anticul povestitor elen le-a însemnat numai prin ţăruşii plăpînzi ai particulelor sale. ODOBESCU, S. II, 485. 4. S. n. (Prin sud-vestul Transilv.) Par1 (1) înfipt in pămînt (avînd din loc în loc crăcane scurte) pe care şe pun, la ţară, oalele spălate ca să se usuce; prepeleac (I 1). Cf. a ii 1, 3, 6. 5. Subst. (Regional) Par1 (1) care se înfige in vîrful clăii de fîn pentru ca vîntul să nu împrăştie finul. Cf. ALR SN I h 137/723, 791. 6. Subst. (Regional) Fiecare dintre parii care se înfig în vîrful caselor ţărăneşti, la cele două capete ale acoperişului, pentru a fixa leaţul cel mai de sus al scheletului acoperişului; (regional) săgeată (III 11), ţeapă (I 3), ţulifendru (Bolintineni — Tîrgu Mureş). Cf. CHEST. ii 265/277. 7. Subst. (Regional) Fiecare dintre cei patru stîlpi ai stăvilarului morii, care se bat in fundul ' gir lei ; (regional) bogdan, ţuleap (4) (Pipirig — Tîrgu Neamţ). Cf. ALR ii 6 723/551. 8. Subst. (Regional; şi cu determinarea „de lemn") Butucul nicovâlei de bătut coasa; (regional) ţăruşel (2). Cf. ALR SN I h 53. 476 ŢÂRUŞEL — 44 — ŢĂUJINĂ 9. S. m. (Regional) Fiecare dintre cele patru luminări care se pun în patru colţuri, la capul şi la picioarele mortului (Suhaia — Zimnicea). Cf. T. diai,. m. i 466. 10. Subst. (Mai ales art.) Numele unui dans popular. Cf. SEVASTOS, N. 282, PAMFILE, J. III, 10, VARONE, D. 149, id. J. ROM. N. 129, H xvi 161, 313. — Pl. : ţăruşi şi (regional, n.) ţăruşe, ţăruşuri. — Şi : (învechit) ţeruş s. m., s. n.,' (învechit, rar) firuş (biblia 1688, 1771/18), (regional) ţurâş (CHEST. ii 265/277) s. m. — Probabil cuvînt de origine traco-dacă. Cf. alb. thurr ,,a împleti nuielele la gard". ŢĂRUŞUL s. m. X. Diminutiv al lui ţăruş (1). Ţeruşei sau haraci mici şi scurţi, cari în Bucovina se mai numesc altminterea şi pociumbi. MARIAN, D. 170, cf. GL. OLT. 2. (Regional) Butucul nicovalei de bătut coasa; (regional) ţăruş (8) (Măgura — Bacău). ALR SN I h 53/531. — Scris şi ; ţeruşei. — Pl. ; ţăruşei. — Ţăruş 4- suf. -el. ŢĂRUŞI vb. IV. (Regional) A înfige ţăruşi (în pămînt). Com. din straja — RĂDĂUŢI. — Prez. ind. : ţăruşesc. — V. ţăruş. ŢĂRţjŢĂ· s. f. (Regional) Ţărişoară. Şahul ăe acum al Persiei, . .. voind să supuie pe căpetenia unei ţăruţe. . ., anume Herat, au ridicat război asupra lui. GT (1839), 74^/33. — Pl. : ţăruţe. ■ — Ţară + suf. -uţă. ŢÂRtŢÂ* s. f. v. ţîruţă. ŢĂRVEÂN s. m. v. ţîrvlan. TÂRVENÉSC, -EÄSCÄ adj. (Regional; în sintagma) Piparcă ţărvenească.= ardei gras. Com. din berzovia — reşiţa. — Pl. : ţărveneşti. — Ţărvean -)- suf. -esc. ŢĂRVENÎ vb. IV. Intranz. (Regional) A grădinări. Com. din berzovia — reşiţa. — Pl. : ţărvenesc. — V. ţărvean. ŢĂRVENÎT s. n. (Regional) Grădinărit. Com. din berzovia — reşiţa. — V. ţărvenl. ŢĂS interj, v. ţistV -ŢĂSArcA s. f. (Ornit. ; prin Mold. şi nordul Dobr.) Bibilică (Numida meleagris). Cf. BÄCESCU păs·. 167, alr Sn ii h 383/682. — Pl. : ţăsărci. — Şi ; (regional) făţircă (BÄCESCU, PĂS. 167), ţifârcă (alr Sn ii h 383/682; pl. ţîţarce ib.) s. f. — Din ucr. ulcapbxa. ŢÂŞTI interj, v. ţîşti*. ŢÂŞT0C s. n. = lirştoc. Cf. ALR I 654/18. ŢÂŢAcA s. f. v. (iţacă. ŢĂŢÂRCĂ s. f. v. ţăsareă. ŢĂŢĂCTÎŢĂ s. f. Diminutiv al lui ţ ă ţ a c ă. V. ţ î ţ a c ă (X). Cf. CIHAC,, n, 709, SCURTU, T. 287. — Pl. ; ţăţăcuţe. — Ţăţaeă -)- suf. -uţă. ŢÂŢÂÎ vb. IV v. ţîlît*. ŢÂŢtfl s.n. V. {iţei. ŢĂŢÎICA S. f. v. flţeicăl. ţAţîcA s. f. (Regional) I. Diminutiv al lui ţ a ţ ă (1); (regional) ţăţucă. V. leliţă. Vin şi eu după tine numaiăecît, numai să vorbesc cevaşilea cu ţăţica. caragiale, O. vi, 19, cf. cade. Eu, cucoane, sînt nepotyl lui Cozaăini. . ., care se rudeşte cu ţîcu Eliza. BRÄESCU o. II, 270. O pun pe ,,ţăţica Raluca“ să stropească nisipul, teodorkanu, m. ii, 75. Se depărtează femeile în mijlocul drumului. . . ,,Nu te uita, ţăţicule !" ~PAS, l. I, 100. îmi spune ea ţăţica Vetina, dac-o vrea. NEAGU, I. 92. Ţăţico Stanco. ■ . , ala-i lupu. T. dial. M. ii, 597. 2. Termen de dézmierdare cu care o soră se adresează fratelui ei, imitînd felul în care el i se adresează in mod obişnuit. Neicule, ţăţică, strigă ea la frate-su, scoate damigeana aia din coş şi aă-o-ncoa ! NEAGU, î. 26. — Pl. : ţăţici. — Voc. şi : (familiar, prin analogie cu tăticule, mămicule) ţăţicule. — Şi : {icul subst. art. — Ţaţă + suf. -ică. ŢĂŢtîCĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui ţaţă (I); (regional) ţăţică (1). V. leliţă. Ia vezi, ţaţă, e destul? — Nu ştiu. — Uită-te, ţăţucă. BRĂESCU, O. A. II, 31. — PI.;? — Ţaţă + suf. -ucă. ŢĂU s. n. v. {eh*. ŢÂUCA s. f. (Iht.) 1. (Prin nordul Mold.) Nume dat unui peşte cu corpul alungit, turtit lateral, cu pete brune, avînd o dungă aurie pe mijloc, şi care scoate un fel de sunet prin evacuarea reflexă a gazelor din intestin; (regional) cîră, ribiţă1, ţiţîoagă (Cobitis aurata balcanica), băcescu, p. 55, cf. 85, H xii 386. 2. (Prin Bucov. ; în formele ţuică, ţugă) Obleţ (II) (Alburnus alburnus). Cf. BÄCESCU, P. 56, 135, ş. c. şt. (Iaşi), 1958, 148, cl 1971, 276. — Pl. : ţăuce. — Şi : (prin nordul Mold.) ţăugă i(BÄCESCU, P. 85), (prin Bucov.) ţuică (S. C. ŞT. Iaşi, 1958, 148), ţiigă (BÄCESCU, P. 56, 135; pl. ţugi id. ib.) s. f. — Cf. ţ ă u i. ŢÂTJGĂ s. f. v. făucă. ŢÂUÎ vb. IV v. ţiul. ŢÂUJlN s. f. (Prin Ban.) 1. Unealtă (ALR II 3 535/2) agricolă (AI,R SN I h 17); nume generic dat unor unelte de lucru din gospodărie (com. LIUBA, com. din grădinari — oraviţa) ; totalitatea uneltelor pe care ciobanii şi muncitorii le poartă cu ei (L. ROM. 1959, nr. 6, 52).' în cliet se păstrează şi ţăujînele (uneltele ) ăe lucru, adecă barda, burghii, ghilăie sau obluri şi alte duble (vase) neapărat de lipsă la facerea lucrurilor măi mici de pe lingă casă, dar cu deosebire la rînduitul (reparatul) carului, plugului şi alte unelte de lucru. LIUBA — IANA, M. 100. Am lăsat ţujîna la sălaş. L. ROM. 1959, nr. 6, 52. 2. Mobilă ; mobilier. Com din grădinari - oraviţa. — Pl.; ţăujine şi (2) ţăujinuri. — Şi: ţujină s. f. — Etimologia necunoscută. 501 ŢĂVAC — 45 — ŢEAPĂ ŢĂVĂC s. m. v. fuiac. ŢĂVLÎ vb. ÏV v. ţlvii. ŢĂVLÎT, -Ä adj. v. ţlvllt. ŢC interj, v. ţlgă*. ŢE interj, v. fa1. ŢEA interj, v. fa·. ŢEĂC-TJN-PĂC subst. v. ţoc-în-poc. ŢEĂFĂ s. f. v. ţeapă. ŢEĂLA interj, v. cea. ŢEANC s. n. v. ţanc^. ŢEAP s. m. v. ţeapă. ŢEĂPĂ s. f. I. 1. Par1 (1) lung, avînd diferite întrebuinţări (în construcţii rudimentare, pentru a se clădi clăile de fîn sau de grîu, ca armă de luptă etc.) ; s p e c. par înfipt în pămînt folosit în trecut ca instrument de execuţie ; bucată de lemn sau de metal, lungă şi ascuţită la capăt, folosită ca instrument de tortură ; p. r e s t r . vîrful unui astfel de instrument. V. bold, ţăruş (2), ţepăruie (1), ţepuşă (I 1, 5). Izeacleanu ţi-e spre ţeapă a călca? COD. VOR2. 39r/4. Că moarte fără de veste vine ... cu tuate armelea . . ., cu săcure şi cu ţapă (a. 1581). cuv. D. bătr. ii, 452/21. Diavolul nu putu răbda rana şi slăbiciunea, cu carea să junghe ca cu o ţapă ascuţită. Gavril, NIF. 31. De-aciia fea-ceră o groapă ... şi băgară într-însă ţăpi ascuţite şi aruncară. pre s/[i]nf[u]Z într-însă. DOSOFTEI, v! S. decembrie 213v/32, cf. ανον. car. Arşi pre spinare .cu ţepi arse în foc. MINEIUL (1776), 173v2/24. L-au pătruns preste tot trupul cu ţepi de fier arse. ib. 115vl/ 28. Se vedea furci şi ţape încărcate de bărbaţi, muieri şi prunci. $incai, HR. îi, 40/18, cf. klein, d. 442. Mii de mii de ţape Des lîngă olaltă s-afla înşirate. BUDAI-DELEANU, ţ. 295. Parii sau ţiepile podului de pe Dîmboviţa, ce au fost, au ars pînă în faţa apei. DIONISIB, C. 204, cf. LB. Porunci ca înaintea cvartiru-lui fiecărui deputat să se înfigă cîte o ţeapă. F. aaron, i. I, 109/4, cf. VALIAN, V. Se vedea ... şi cîte o ţeapă de lemn înţepenită bine alăturea cu furcile în pămînt. bariţiu, p. a. II, 67. Tot cu ţepi prin ea împunsă. PA NN, p. V. I, 115/21, cf. POLIZU. Snopii se pun pănă la 40 în cruce într-o ţeapă. I. IONESCU, M. 409. Vlad Ţepeş îl priveşte şi zice cu gînd-rău: ,,Ce de mai ţepi aş face, stejar, din codrul tău!”. ALECSANDRI, p. iii, 325, cf. cihac, îi, 430, cosTiNEsdu, lm. Capul pus în ţeapă. EMINESCU, Ρ. L. 16, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, ŞĂINBANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D. Vlad . . . cugetă ce ţepi li se cuvin. ARGHEZI, vers. 81, cf. M. D. ENC·, H IV 52. Pe Gruia îl pălmuiau ... Şi alţii ţeapa îi pregăteau. POP., ap. GCR li, 302. Nu ştiu e-n ţapă-mplîntat Sau în temniţă băgat. ŞEZ. II, 36. Să mi-l văd în ţapă pus ! hodoş, p. p. 132, cf. chest. ii 102/5, A π 12. Pe Corbiţă că mi-l lua Şi-n ţapă că-l înfigea. BALADE, li, 19. (în descîntece) Mă-ntîlnii c-o fată mare Cu ţapa-n spinare. Mă-nţapă . . . Eu cu limba le-oi des-cînta. ŞEZ. v, 48. Ţapă înţăpată, în creieri băgată. COM. SAT. iii, 130. (în imprecaţii) Las’ să vie, ţapa-l ştie, Furcile calea să-i ţie. FRîncu — CANDRIA, m. 93. ·φ· B x p r. A trage (sau a pune, a Înfige, a im plin ta, a sui) în ţeapă = a omorî pe cineva stră-pungîndu-1 cu o ţeapă (1 1) fixată în pămînt. Voiu să te puiu în ţeapă ca să te vază oamenii (a. 1691). GCR r, 294/23. Robul să fie spinzurat . .., iar Sereschi pus de viu în ţapă. MOZAICUL (1839), 738/15, cf. VALIAN, v. Ar mai fi astăzi vreunul din ei nepus în ţeapă? filimon, o. i, 158, cf. pontbriant, d., COSTINESCU. Prinse trei robi. . . Ştiţi ce le-a făcut ? — I-a pus în ţeapă, apoi le-a scos căpăţînile. BO-LINTINEANU, O. 435. Pe toţi i-au tras în ţeapă slujitorii lui Ţepeş. ODOBESCU, O. I, 408. Să ştie că pe toţi megiaşii lui îi pune în ţeapă. ISPIRESCU, L. 323, cf. TDRG. Nu-s buni de nimic ! Ar trebui traşi în ţapă. AGÎRBICEANU, S. 133, cf. ■ cade. Asculta... ca Vlad Ţepeş, la ospăţul lui, în mijlocul celor proaspăt traşi în ţeapă. GALACTION, o. a. i, 149. Să tragem în ţeapă. . . cincizeci la şută din precupeţi şi nouăzeci şi nouă la sută din cîrciumarii care ne otrăvesc. BRĂES-CU, Ο. îl, 360. Hamza Paşa şi toţi oştenii lui fuseseră suiţi în ţepi, lîngă Tîrgovişte. SADOVEANU, O. XII, 228, cf. scriban, D. Unii zicea să-l omoare Cu laţ de spînzurătoare. Alţii să-l cufunde-n apă, Alţii să-l înfigă-n ţeapă, alecsandri, p. p. 136. (Regional) Doar nu e (chiar) ţeapa, se spune pentru a arăta că nu e ceva urgent, că nu e grabă mare. Cf. PAŞCa, gl. Doar nu-i chiar ţapa. Com. din jina — SEBEŞ. + Ţăruş (1); aşchie de lemn. Primitivul, cînd vrea să scape de un adversar. . ., plăsmuieşte un chip de om în lut sau alt material şi străpunge cu o ţeapă inima simulacrului. BLAGA, Z. 298. Morţii despre cari se crede că sînt strigoi... se îngroapă cu faţa tn jos. . . sau li se împlîntă în inimă o ţeapă. MARIAN, î. 419. + (învechit) Frigare. Cf. ΑΝΟΝ. CAR., KLEIN, D. 442. împregiurul focului muncesc bucătarii; mieii întregi se întorc în ţepe de lemn. RUSSO, S. 103. Petrişor găsi o frigare,’ un pui sta pe o masuţa vyi, lumină, îl puse în ţapă. SADOVEANU, o. IV, 294. + (Regional) Ţăruş cu'care se fac găurile în pămînt pentru semănat; (regional) chitonag (Pecinişca — Băile Hercu-lane). Cf. ALR II 5 045/2. 2. Fiecare dintre cei patru pari înfipţi vertical la extremităţile oplenelor săniei, care servesc la sprijinirea încărcăturii, mănuşă (II 2 h), (regional) mînă (II 2 a), răcoanţă, ţepuie, ţepuşei (damé, t. 22, alr î 833/790, 805, 808, 810, 874, alr sn ii h 357, alrm sn i h 239, a iii 3, nalr — o iv mn 258, 2 126) ; fiecare dintre parii aşezaţi la car, vertical, care servesc la susţinerea unei încărcături mai mari, (regional) ţ e p i e (ALR ii 5 231/812, 836, ib. 5 633/2, 47, 876, porTH-E de FIER,. 349, nalr — o iv h 653); ţepuşă (I 2), (regional) ţepăruie (2), ţepigă (2), ţepuşcă. ♦ Parte prelungă şi ascuţită a unui obiect (de lemn). Ţepele s[au] coarnele furcii, da i2, 863. 3. (Regional) Fiecare dintre parii care se înfig în vîrful caselor ţărăneşti, la cele două capete ale acoperişului, pentru a fixa leaţul cel mai de sus al scheletului; (regional) săgeată (III 11)> ţoghie (v. ţeha 19), ţulifendru. V. bold, măgar (III 1), ţăruş (G), ţepăruie (4), ţepuşă (I 1). Cf. damé, T. 93. De la cele două stinghii ale căprioarelor se bate cîte un bold care străbate prin acoperiş şi rămîne afară. . . în alte părţi, boldul se mai numeşte şi ţep, teapă. PAMFILE, I. C. 422, cf. CHEST. II 227/1, ib. 265/26. 4. (Regional) Fiecare dintre cei doi stîlpi pe care se reazămă perna morii; undrea (III 1 b) (Glim-boca - Caransebeş). Cf. ALR ii 6 746/27. -f Fiecare dintre stîlpii de la stăvilarul morii; (regional) bogdan, ţăruş (7) (Chizătău — Lugoj). Cf. ALR Π 6 723/76. 5. (Regional) Săgeată (I 1) (din stuf); (regional) ţepuşă (I 4 g). Cf. ALR i 1 418/542, alr π 4 953/235, 833, nalr — o iii mn 239, 1 343/936. II. 1. Prelungire subţire şi ascuţită care porneşte de la învelişul bobului unor graminee ; aristă, barbă, (popular) mustaţă (II 2), (regional) ţepaşniţă (v. ţ i p a n i ţ ă 2), ţepăruie (6), ţepligă (v. ţ e p e -ligă1 II 1), ţepoc (5), ţepuc, ţepuşă (II 1). Se 513 ŢEAPĂ — 46 — ŢEAPĂN lucrează pe aiure peste 40 de soiuri ăe grîu tunse sau cu ţăpi. I. IONESCU, C. 17/8, cf. PONTBRIANT, D., damé, t. 57, TDRG. La treieratul orzului mai ales, despărţirea bobului de ţepul ce îl are se face cu greu. PAMFILE, A. R. 211, cf. CADE, M. D. ENC., H IV 268, XII 169, com. marian, şez. x, 62, alr i 929, alr ii 5 182, alr sn i h 42, a i 12, 22, 23, 26, ii 12, iv 5, nalr—o iii mn 218, 1 024, alr— T 1 204. + (Mai ales la pl.) Partea tulpinilor unor păioase care rămîne înfiptă în pămînt după ce plantele au fost cosite; (regional) şteap1 (2), ştopleag, tuleu. (1), ţeapcă (2). V. ţepuşă (II 3). în ierburile care începeau să se usuce, în ţepile gălbii ale miriştilor, sfîrîiau cosaşi. SADOVEANU, ο. III, 500, cf. Μ. D. ENC. 2. (Mai ales la m. pl.) Formaţie tare şi ascuţită de pe tulpinile, ramurile, frunzele sau fructele unor plante; ghimpe, spin1 (I), (rar) ţepăruc (1), (popular) ţepuşă (II 2), (învechit) ţepăruie (6), (regional) ţepeligă1 (II 2). Cf. bar. — munt., w. 4211/17, costinescu, alExi, w., şăineanu, d. u. Frunză şi iar frunză, ţepi de pălămidă, Ce te-ntinzi pe holde, grea, ca un blestem. VOICULESCU, poezii, i,. 54. Unele achene prezintă la exterior cîrlige, ţepi, care ajută la răspîndirea lor. BOTANICA, 79. Ţepii sînt nişte excrescenţe ale scoarţei şi ele apără planta de a fi mîncată de vite. ib. 170, cf. DEX, ALR I 1 207/218, 347, 790, 900, A IX 3. (F i g.) Ştiu, geniul e ţepul urit de-ntreaga lume. VOICULESCU, POEZII, ii, 331. Φ Expr. (Regional) A avea fepl pe limbă = a fi maliţios, ironic, rău de gură. Cf. udrescu, gl. + (Bot.; regional) Holeră; (regional) scai1 (In) (Xanthium spinosum). TDRG. 3. (Mai ales la m. pl.) Fiecare dintre prelungirile epidermice ghimpoase care acoperă corpul uyjor animale; (rar) ţepăruc (2), (regional) ţepăruie (7). V. ghimpe. Cf. barcianu, cade. Fata se strînse ghem, scoţînd parcă ţepi ca un arici. papadaT-bEN-gescu, r. ii, 75. Ţepile unui arici, galaction, o. 272. Ies ghearele, din teacă, ţepii, solzii. VOICULESCU, poezii, ii, 123. Se încruntase şi se zbîrlise dintr-o dată, parcă i-ar fi ieşit ţepi de arici. SADOVEANU, o. XII, 663, cf. Μ. D. enc., drev. Arzi ţepi sau carne de arici. PAMFILE, B. 67. [Ariciul] cîn s-o strînz grămadă, ţepele elea or împuns-o. O. bIrlEA, A. P. i, 124. Este-un arici lătăreţ, Tot cu ţepi pe trupuleţ; El pămîntul răscoleşte Şi pămîntul înveleşte (Grapa). pamfile, c. 24. φ F i g. Şi maică-sa asta s-a schimbat. Se uită numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaică. SADOVEANU, o. x, 546. Φ (Adverbial) Fiara . . . era pătată de sînge, cu coama ridicată ţepi. săm. ii, 793. + (La pl.) Fire aspre de barbă ; ţepuşă (II 5). Pe sub ţepele mari şi dese ... ale bărbii, obrajii lui abia avură loc unde să se înroşească de. plăcere. AGÎRBICEANU, s. 17. într-un geam, un cap tuns, cu barba înnegrită de ţepi nerase de mult, stătea nemişcat. REBREANU, I. 394. Lacrimile lunecă, lunecă, sfă-rîmîndu-se în ţepii bărbii. Sahia, n. 98. Are faţa suptă, pielea cu ţepi, întinsă pe maxilare. BOGZA, A. î. 143. Un bărbat scund şi oacheş, cu barbă nerasă, neagră şi numai ţepi .... apăru gîfîind. vinea, l. I, 329. Faţa mică, stafidită şi strîmbată de bătrîneţe, cu ţepi rari şi albi. BĂNULESCU, i. 72. + (La pl.) Prelungiri subţiri, rezistente, mobile sau imobile, situate pe tegumentul unor nevertebrate. Cf. d. BIOL. 4. Ţandără de lemn foarte mică; aşchiuţă care intră sub piele sau sub unghie ; ţepuşă (I 5), (rar) ţeplie, (regional) aţapcă, oţapoc, scărîmbă, spin1 (II 4), ţaşcă, ţepeligă1 (I 1), ţepoc (4), ţipaniţă (1). Cf. COSTINESCU, CIHAC, II, 430, BIANU, D. s. Dacă-ţi intră o ţeapă într-un deget şi o laşi, se formează acolo puroi, brătescu-voineşti, p. 193, cf. cade, m. d. ENC., com. din zagra— năsăud, alr i 1 207/596, 725,. 730, 890, al£ ii/i h 93. *0» (Prin analogie) Ploaia .. . înăbuşă cerul, Prin ea se scurg, vînzolin-du-se, pete albe şi ţepi de zăpadă. BĂNULESCU, i. 12. + (La pl.) Resturi lemnoase care cad din tulpina cî-nepei sau a inului la meliţare şi la scărmănare ; puzderie (1). Cf. A II 8. 5. Bucată mică de metal subţire şi ascuţită la un capăt. Aveau . .. ţepi şi cuie pe armură. CĂLINESCU, C. o. 47, cf. A îl 12. + (Regional) Os de peşte ; (regional) spin1, alr ii 5 659/310, 386. β. (Regional) Bucată îngustă de pămînt (Chişoda— Timişoara), chest. iv 96/42. III. (Popular) Junghi; p. e x t. nume dat unor boli manifestate prin junghiuri. Spre Teleorman, junghiul mai are denumirea de ţeapă. GRIGORIU-RIGO, Μ. p. i, 95, cf. Cand.rea, F. 220, H v 29, XVII 75, ŞEZ. V, 48. Du-ti, ţapa ti-ar mînca, Cî nu mne-i făcut triaba. vasiliu, C. 38. Cum cade şi se scurge apa de pe gard, aşa să se scurgă toată durerea, junghiu-rile, ţeapa. ŞEZ. XIX, 162, com. din DEDA—REGHIN, NALR—B I h 103/9. — Pl. ; ţepi şi (regional) ţepe, ţeape. — Şi : ţep (pl. ţepi şi, regional, n., ţepuri nalr—o iii mn 212, 1 024/934), (jregional) feap (pl. ţepi ALR n 5 659/386 şi, n., ţeapuri A i 12) s. m., ţeăplă (ALR i 929/112, alr—’t 1 024/363, 432), ţeăpră (alr i 929/98, ALR— T 1 024/333), ţeălă (alr-t 1024/446) s. f. — Cuvînt de origine traco-dacă. Cf. alb. t h e p „vîrf ascuţit de stîncă". ŢEÂPĂ1V, -Ă adj. 1. Care este lipsit de elasticitate sau de maleabilitate, care nu se incovoaie ; rigid (1). V. tare (A I 2), vîrtos. Cf. anon. car., MOLNAR, D. 123/16, LB, ISER, POLIZU, CIHAC, II, 431, LM.· Copacii ... şi-ntindeau crengile ţepene, ... în aerul pîclos şi greu al toamnei, vlahuţă, o. A. 128, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, ŞĂI-NEANU, D. u., CADE. Coacăza ... cu frunzele mai mici, înguste, ţapene ca ale bradului. SIMIONESCU, FL. 108. Cu puf de miei care zburdă stîngaci şi hazlii în picioruşe ţepene de lemn. popa, v. 298. Auzea ... o respiraţie căznită : e din pricina gulerului prea ţeapăn şi îngust. VINEA, L. II, 18. Se aşeză pe patul bătrînesc, larg şi moale ■ . . Lui nu-i plăcea să şadă pe scaunele acelea ţapene de stejar, v. ROM. februarie 1956, 84. Din întuneric, răsăriră şiruri de cruci moho-rîte şi ţepene. NEAGU, î. 62. Perie din coamă de porc, rotundă şi bătută între peri cu aluat de grîu, ca să stea peri[i] ţapeni. BREBENEL, GR. P. Aveam o'perii ... cu un fel dă păr ţeapăn. 1'. dial. m. ii, 362. (Adverbial) Cu trupul arcuit ţeapăn pe speteaza scaunului. Galan, z. r. 304. -O” Expr. (învechit) A avea cerblce ţeapănă = a avea o atitudine de neclintit, a fi dîrz. Cela ce avea cerbice tapănă ... se muie ca boul de jug. moxa, 372/30. + Care nu se mişcă, care nu efectuează o anumită mişcare pe care în mod obişnuit o face, încremenit, înlemnit, nemişcat; p. ext. lipsit de viaţă, inert. Cf. LB. Furia duşmanului întîmpină un curaj deopotrivă de mare în pedestrimea noastră, care sta ţeapănă, fără a-şi strica linia. BĂLCESCU, ap. TDRG. Şezînd în faţa pianului — mîinile repozau ţepene po clape. EMINESCU, P. L. 129. L-a apucat de mînă şi a văzut că mîna îi era ţeapănă şi rece ca gheaţa. CARAGIALE, Ο. II, 368. Trupul meu are să fie rece ca gheaţa, amorţit şi ţeapăn. ISPIRESCU, L. 147. Ţapîn pînă mîne să te văd. CONTEMPORANUL, iii, 163. împăratul sta ţeapăn, cu ochii închişi. DELAVRANCEA, V. v. 29. Văzînă-o ţeapănă, cu gura pe jumătate deschisă, înţelese. D. ZAMFIRESCU, V. ţ. 50. Mitule, stai acasă, nu te duce. Că pînă vii mă afli ţapănă. AGÎRBICEANU, p. M. 155. Cele patru degete ţapene ale dreptei sale ... surpau din malul mămăligii, hogaş, m. n. 69. Omului i se umflă faţa ..., respiră des . ■ ., fălcile ţepene, febră, transpiraţie. ENC. VET. 842, cf. vlaSiu, 514 ŢEAPĂN _ 47 — ŢEAPĂN A. p. 168. Boierul, gîfîind sfîrşit, rămase ţapăn în jilţ. SADOVEANU, o. I, 87. Avea degetele ţapene ca de statuie. Bart, s. M. 76, cf. scriban,’ d. Şedea ţeapănă şi mindră, cu mîinile încrucişate pe piept. cA ι,ΐ NKSCU, s. 751. Cu arătătorul său ţeapăn şi acuzator, punctă spre un bătrînel grăsun. VINEA, l. i, 137. Olga a rămas, ţeapănă, în picioare. H. lovinf.scu, T. 337. Obrajii îi rămaseră ţepeni încă o clipă. PREDA, D. 100. Vulpea se opreşte, cu urechile ţapene, atentă. VÎN. PESC. august 1964, 15. Omul de lîngă ea şedea ţeapăn, tăcut, stors de viaţă. v. rom. ianuarie 1965, 85. S-au dus la el şi l-au găsit ţeapăn. SORESCu, L. L. îl, 97. Rămase ţeapăn, cu faţa gravă. BĂNULESCU, I. 23. Frica-i îngreuiase mina şi degetele ii erau ţapene. SEz. I, 151, cf. ALR i 250/768. Fig. Din mers, Laur a dădu să-şi. ia ţigara înfiptă în surisul ei ţeapăn. VINEA, L. II, 66. O> (Adverbial) Curînd au început a sta [oile] ţapăn pe picioare . . ., ba şi a pica la pămint. CalENDARIU (1814), 190/22. (Substantivat) Gîndurile morţii .. . parcă iot se strecurau prin uşa întredeschisă, unde era cel ţeapăn, agîrbi-CKANU, S. 116. + Care nu este obişnuit cu o anumită mişcare. Aşa a intrat Cocor la învăţătură. La început i-a fost greu. li era mîna ţeapănă. SADOVEANU, o. XVII, 232. + (Popular) înţepenit, anchilozat. Dimineaţa îi găsea îngheţaţi ţapini. N. COSTIN, LET. Ii, 66/17. în caz că boala e veche, încît încheietura ameninţă să rămînă ţeapănă (anchiloză), se va face electroionizare. ENC. VET. 21. S-a întors pe jumătate, ţapăn de gît, ţapăn în toate articulaţiile. C. PETKESCU, A. 460. A luat apoi trestia de mare de pe masă şi ne-a dat fiecăruia cîte două peste palmele ţepene ca cocenii degeraţi. I. BOTEZ, B. i, 62. Degetele îmi erau umflate şi ţepene, iar unghiile roşii [de oboseală]. VLASIU, A. P. 363. Picioarele îmi erau ţepene de frig; numai mîinile îmi erau calde. id. D. 354. A căzut dintr-un car cu fîn şi şi-a rupt gîtul. De fapt a rămas cu el ţeapăn. SORESCU, L. L. i, 8. E ţapăn de ger. ARH. olt. XXI, 276, cf. ALR SN iii h 800/325, nalr—o I h 143, ib. h 144, alr-m i h 170/238, ib. h 171/238. De bini de rău m-am sculat, da ţeapăn, ţeapăn di tot. T. DIAL. m. II, 544, cf. NALR—b î h 122, ib. h 123, nalr—mb i h 104, ib. h 105, ALR-T 456/275, 280, 318, 352, 375, 460, ib. 457/275, 280, 352, 375, 460. ·φ· (Despre mers, mişcări) Se ivi o bolnavă de vreo cincizeci de ani, cu mişcări ţepene. PREDA, R. 262. îl urmă cu mersul lui ţeapăn, de picioare fără glezne şi genunchi, v. ROM. martie 1970, 4. ·φ· (Prin analogie) Cînd văzu că uşa stă ţeapănă, . . . împinse ... cu toată puterea lui. slavici, O. II, 170. Balamalele ţepene se mişcară odată cu stilpii. ARGHEZI, S. XI, 183. <> P i g. Paginaţia noastră e sinistră ! E ţeapănă, e mereu aceeaşi, vinea, l. I, 351. + (Despre corpuri cereşti) Care aparent nu-şi schimbă locul. Stelele ţapene sînt foarte de la noi depărtate. M. DRĂGHICI, p. iii, 3v/27. Uşuratica stea cu coadă a trecut peste o planetă : aceasta n-a păţit nimic şi, stînd ţeapănă, a forţat pe cometă să se despartă-n două. CARAGIALE, O. IV, 44. + (Despre stînci) Drept, vertical. Pe de o parte stînci surpate — unele ţepene, altele răsturnate — de alta brazi acăţaţi de vîrfuri de stînci. EMINESCU, o. IV, 58. Munţii ţeapăna lor frunte o suiau-n albastre bolţi. id. ib. 134. + (Rar ; în opoziţie cu 1 i c h i d) Solid. Părţile trupului nostru anatomice . . . unele sînt ţapene, iar altele picurătoare. ANTROP. 12/12. Mare plăcere era pentru noi de a călca pămîntul ţeapăn sub picioare. ODOBESCU, s. iii, 250. 2· P i g· (Despre oameni) Cu o ţinută voit rigidă ; băţos. A găsit acasă pe celalalt eu, odihnit, ţeapăn, . .. fără grijă, HELIADE, amf. 36/13. Am văzut că el, stînd ţeapăn, ardea neşte hîrtii. mozaicul (1838), 323/16. Ţapăn, drept, cu schiptru-n mînă, şede-n perine de puf. EMINESCU, O. I, 85. Priviţi-l cum stă mîndru şi ţeapăn, hotărit să zdrobească pe oricine s-ar apropia. . caragialE, O. iii, 63. Mara se ridică şi rămase-n faţa patului, stînd dreaptă, ţeapănă. SLAVICI, 0. II, 196. Stătea. . . ţeapănă şi torcea cu înverşunare, AGIRBICEANU, S. 49. Ţrecu. .. ca printre două şire de oameni ţepeni, cu priyifi reci şi nemiloase. REBREANU, nuv. 184. Boiangiu stătea ţeapăn, cu dreapta la cozorocul chipiului. id. R. II, 83. îl văzusem de mai multe ori cum lucra, ţşapăn, cu mişcări simpli; dacă din cînd în cînd n-ar fi scos cîte-o vorbă, ai fi zis că e un robot. VLASIU, D. 149. Cucoanele şedeau pe bănci, ţepene ca în ghips, în corsetele încordate. TEODO-REANU, M. II, 68. Umbla ţeapăn, cu fălcile încleştate. SADOVEANU, O. XXI, 434, cf. SCRIBAN, D. Se întorcea beată de o beţie numai a minţii şi ţeapănă pe picioare. ARGHEZI, S. XI, 16. Intră un om..., care, după ce rămase numai în haină, se aşeză ţeapăn pe scaun. CONTEMP. 1954, nr. 402, 4/3. Ţeapăn şi convins de înalta ly,i misiune, pune rînduială pe divan. T decembrie 1964, 31. Printre femeile ţepene, ... n-am desluşit-o' pe fata pe care o ştiam. bAnuLESCU, 1. 59. <0> (Adverbial) Călca însă ţeapăn şi mărunt ca maica econoama. SLAVICI, O. II, 88. Bătînd mili-tăreşte din călcîie, se înclină ţeapăn şi scurt, vinea, L. I, 68. Cînd se despărţiră, Cassin îi spuse, aple-cîndu-se ţeapăn spre âînsul. VORNIC, P. 159. + Care exprimă rigiditate. Şi vînăţori, şi cîini, şi gospodine, şi vînat aii o înfăţişare ţapănă. Sadoveanu, O. Vil, 280. Sub înfăţişarea lui ţeapănă, ,,preşedintele" reuşea să ascundă atita perfidă elasticitate. BENIUC, M. C. I, 24. 3. (Popular ; despre obiecte, construcţii etc.) Trai- nic® (1)· O butcă... frumoas [ă], ţapăn [&], uşurică şi mai ieftioar[&] (a. 1784). IORGA, S.D. VIII, 9. Să-mi facă bagldmalele de nouăsprezece fereşti, cîte se vor putea mai zarife şi ţapene (a. 1805). id. ib. 41. Pod stătător, foarte ţeapăn şi frumos. GOLESCU, 1. 122, cf. LB. Căruţe... bune, ţepene, spre a nu să fărima pe drum■ CR (1833), 941/45, cf. ISER. Nodul snopului... este mult mai ţapăn şi mai trainic decît acel ce să face în Moldova şi care ţine de azi pînă mini. I. IONESCU, C. 126/13. Mănăstirile clădite... cu ţepene ziduri de apărare. ODOBKSCU, s. li, 41, cf. ddîrf. De jos el ridică marele-i, -ţapânul scut. murnu, l. 6Q, cf. tdrg, ŞĂINEANU, D. u. Anichit îşi făcu plandl să lege o frînghie ţeapănă în creasta muntelui. STÄ-NOIU, C. I. 153, cf. SCRIBAN, D. Roţile proaspăt văp. site la spiţe arătau lucru ţeapăn, englezesc. BARBu, PRINC. 117. Tu vei, face un staul ţeapăn de fier. RETEGANUL, p. III, 40. <> F i g. Fătul meu l ... nu te lăsa! . . ■ Fii stîlp ţeapăn casii noastre şi nu-ngădui să cază biata moşie părintească. ODOBESCU, S. I, 66. + Fig. (învechit) Temeinic (1), solid. Fără de ontologhie, mintea omenească nu poate să aibă ţapănă cunoştinţă. MICU, ap. BLAGA, G. 157. -O* (Despre documente, acte, scrieri) A cea scrisoare dogmaticească iaste ţapănă, adec4 · oare toate supunerile sînt întărite cu bune arătări şi dovediri. MICU, L. 186/22. 4. (Popular; despre fiinţe) Robust. Că şi boierii Moldovei pe cie vrerne era nişte boieri mai ţapeni, mai putincioşi. NËCULCE, L. 185, cf. LB. Un om ţeapăn. . . a luat unul din butoaiele acestea pe subţioare şi a plecat. GT (1838), 401/54. Şultan este adevărat un cîine ţeapăn. VOINESCU II, M. 29/11, cf. VALIAN, V. Aceste şanţuri sînt pline de muşchi care întrec creasta spinării la oameni ţepeni, în vreme ce.. . la oameni slabi creasta întrece muşchii. KRETZULESCU, A. 32/24. Femeile. . . îşi ia rodnicia lor şi produc copii ţeapeni. MAN. SĂNĂT. 265/9, cf. PONTBRIANT, d. O ceată de dulăi ţepeni, lătrînd cu învierşunare. ODOBESCU, S. Hi, 18. Sătnăna ... cu ea, dar era mai înaltă, mai voinică, mai ţeapănă. slavici, n. ii, 284, cf. ddrf, tdrg, şăineanu, d. u. Moşul era ţapăn încă, drept, cu capul sus, cu pasul îndesat, sadoveanu, o. ii, 103, cf. scriban, d., h iv 54. De ostaşi e ocolit, De ostaşi ţepeni, vîr-toşi. Români tineri şi vînoşi. TEODORESCU, p. p. 478. A răzbit el alţii mai mari şi mai ţapeni. kădulescu- 514 TEAîCâ ŢfiASTĂ CODÎN, I. 208, 'cf. «RH, olt. xxi, 276, alr i 250/764, 770, 808, 874, 880, 896, ib. 1 421/764, 790, 8Ş5, 896, 900, ALR π/l h 85, ib. h 86, ib. mn 50, 2 276/27. φ (Urmat de cletermiuări introduse prin prep. .,,la") Om ţapăn rla mini. ALR Π/l h 86/157. . 5. (Popular) Straşnic, grozay {de tare, de mare, de mult etc.). Loviturâ'nu fu destul de ţapănă ca să-şi poată ajunge scopul. MOZAICUL (1839), 500/22, cf. ISER. Dacă doza de calomel ă fost destul de ţeapănă, simte nişte uşoare dureri în tupîntece. MAN. sănăt. S3/20. Dimineaţa dulceaţă şi cafea, la amiază prinz ţapăn cu ciorbă şi cu rasol. CHICA, S. 261. Trase o bătaie ţeapănă lui Cărăbuş. FILIMON, O. I, 235, cf. costinescu. O muncă ţâpănă ce ţinu cît se ridică ,soarele încă de o suliţă. CARAGIÂLE, o. rv, 259. Să-i dea [viei] o săpătură ţeapănă·. fsPIRESCU, ap. GCR Π, 368. Pe Ungă toate se stîrni şi un război de cele ţa-Ipene. F (1889), 1, cf. DDRF, TURC. l-am tras o spaimă ţapănă. hogaş, DR. I, 7.0, cf: SCRIBAN, d. Omăt ■piîilt şi ger ţapăn. PAS, L. T, 128. Fă un foc ţeapăn, cä vor ţi îngheţaţi de frig. CAMIJAR, c. P. 57; -Mînca bătăi ţepene de la învăţător, IPREDA^ R. 224. Intră într-o cetate mare tocmai cîitâ tră ’tîrgul măi ţapen. SBIERA, p. 225. Ce-i veni ţigaWiiţ^, că trînti o palmă ţapănă la ceafa boierului, ίÜNDESCU, L. P. Π, 38. Ploatănele... dau căldură tepenă',^-BENSUSIANU, Ţ·. H. H7. Recoltă de prune, .ţapă%ă ca Estimp, n-am văzut. ÎJDrescu, GL. Mai mînă incă-om petec ţapăn şi dă d-un äsin. O. Bîrlea, a. p. II. 457· Dacă-i dideai foc ţapăn, să pornea cu totu [ţuica]. T. DIAL. M. II, 40. <0* (Adverbial) Şi+sună ţeapăn pata, Nălţînd la ceruri braţul. HELIADE, Ö. 1, 224. Şi băut — o dată ţeapăn. GÔrjan, h. II, 62/20. Descoperi lingă dînsul un -om tinăr ce se ţinea ţapăn de neşte seînduri. MOZAICUL (1839), 807/14. Èu'tè-ntreb de curtea ce faci demuasèlelor? — Merg ţeapăn, alecsandri, T. 430. Prăseşte soiuri bune, hrăneşte ţeapăn, însănătoşază-le şi nu-ţi mai bale [vitele]. JIPESCU, O. 48. Ce mai aşteptăm ? Hai să-l prindem si să-l ferecăm ţeapăn. odobescu. s. iii, 271, cf; GCR ii, 258. Se legară •ţapăn de grinzile groase. EMINESCU, p. L, 185. Cînd . ii-vedea pe 'nebun că... se arată în toată mintea, să mă crezi că e tocmai vremea Să-l legi ţeapăn. CA RACIALE, 0. iv, 274. Ţapen înfipt e copacul în stinci. coşbuc, AE. 77. Ion îl lovi a doua oară mai ţeapăn. REBREANU. 1. 39. Toată vremea intre cazaci a petrecut-o..bînd ţapăn. SADOVEANU, O. i; 327, cf. SCRIBAN, D. E tare bine să mergi -repede, ţeapăn, ca şi cum n-ai şti că ai trup. V; ROM. noiembrie 1963, 6. Venea maica lui Mirza, Pe feredstră se uita Şi pe Mîrza .mi-l vedea. Ţa păi} napoi câ trăckea. corcéa, B. 65. A ^luat şi o roată de car, ferecată ţapăn, drept armă pentru acele -locuri 'primejdioase. MERA, L. B. 68. Flăcăul. .. a legat ţapăn pe la ochi pe biata babă şi s-au pornit ei. PUkTUNÄ. V. 3, cf. ALR : 74/35, ib. î 563/35. Ploaie ţapăn aici. AI II/848, cf.'ib. 3 568/848. 7a-păn Gruitţ poticnea. BALADE, II, SO. (Regional) Care s-a îmbătat foarte tare; beat turtă, beat mort. Cf. ARH. OLT. XXI, 276, ZANNE, P. II, 676. ; 6. (învechit şi regional) (Poarte) plin, îndesat. [Se ia] o ţeapănă lingură de sirop de cicoară. man, SANÄT. 282/10, cf. ALR Π 5 673/36, 141, 157, 228, 235, 386: Am pătulul ţapăn de porumburi. udrescu, GL. I-a făcut un coş, cît duce un lup, ţapăn, şi a plecat, o. HiRLEA, A. P. I, 191. — Pl. ; ţepeni, -e. — Şi (învechit şi popular) ţeapen, -ă, (învechit şi regional) ţeâpln, -ă (philip-pide, ap. I. gheţie, b. d. 278), (regional) leâiun, -ă, ţepeii, -δ adj. ° 1 : * — Din v. sl. Ivkn-feHT». _ ŢIÎÂPCA s. f. L (Prin Munt. şi sud-vestul· Transilv.) Aşchie de lemn mică şi ascuţită; ţandără (I), Cf. SCRIBAN, D„ CV 1949, nr. 9, 34, ALR I 1 207/748, ALR Il/î h 93. l-a intrat O lapcă afurisită drept în' ochi. UDRESCU, GL. 2. (Prin nord-vestul Munt.) Ţeapă (II 1) (la plantele cosite). Cf. alr ι 929/748, udrescu, gl. — Pl. : ţepci. — Şi: Jeapucă s. f. ALR π/i h 93/ 182. Ţeapă 4- suf. -că. ŢEÂPEX, -A adj. v. ţeapăn,. ŢEĂPIV, -A adj. v. ţeapăn. ŢEĂPIŞ, -A adj. (învechit, rar) Cu vîrf ascuţit. Cf. KLEIN, D. 442. . <— Pl.: ţeapişi, -e. — Ţeapă + suf. -iş. . ’ ŢEÂPÎN, -A adj. V. ţeapăn. ŢEAl’J.Ă s. f. v. leâpă. ŢEAPRA s. f. v. ţeapă. ŢEÂPltcA s. f. v. (eapcă. ŢEAH s. m. v. ţar. ŢEArA s. f. v. ţară. ŢEARC s. n. v. ţarc. ŢKAIICĂ s. f. v. ţarcă·. ŢEÂHIMA s. f. v. ţarină«. ŢEAHNA s. f. v. ţărină. ŢEAsALĂ S. f. v. ţesală. ŢEASCĂ s. f. v. ţeastă. ŢEASTĂ s.f. 1. (Popular; şi in sintagmele ţeasta capului, ţeasta craniului) Craniu, cutie craniană, (învechit şi regional) scafă (11), ţest (II 1); p. e x t. cap. Ceea ce se află în susul tăieturii se numeşte bolta sau ţeasta cranului. KRÈTZULESCU, A. 123/2, cf. ISER,’ POLIZU, PONTBRIANT, D., CÖSTI-NESCU, CIHAC, l, 293. O să-ţi rupă carnea, să-ţi smulgă dinţii şi unghiile, să-ţi descheie ţeasta capului. caragiale, o. vi, 293. Pe d-asupra lui trecu un vultur c-o broască ţestoasă în ghiare, — şi, socotindu-i .ţeasta capului drept o piatră, descleştă ghiarele, dădu drumul broaştii. delavrancea, T. 83. Locul unde fundul ţestii se înjugă cu- şira spinării ne durea. ib. H. T. 110. Cînd scrum îmi va fi ţeasta. VLAHUŢĂ, p. 28, cf. PHILIPPIDE, P. 40, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., PUŞCARIU, ET. WB., CANDREA, F. 32, BIANU, D. s. Pe ţeasta goală, ici şi colo, Un fir de păr. ap. TDRG. Au văzut cum a crăpat ţeasta lui George. REBREANU, I. 59. Dar să nu mă prosteşti... că le sugrum şi-ţi. strivesc ţeasta, id. nuv. 7. In ţeasta- cimpanzeului... apare o flacără rece. IBRĂILEANU, A. 190, cf. DR. v, 277, şăineanu, D. u., cade. Mari teste se-azvîrlă din umăr. De streaşini atîrnă martiri fără număr. ARGHEZI, V. 27. Cuţitul răpezit afund, pănă-n prăsele, în tastă, ... crîşcîi. scurt în întuneric. MIRONESCU, S. 63. Am nişte nesiguranţe şi nişte bănuieli care îmi bat în ţeastă piroanele nebuniei. GALACTION, o. A. I, 46. Avea impresia că-i plesneşte ţeasta. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II, 198. Le erau ţestele zdrobite şi sîngerate; dar nu pieriseră, sadoveanu, O. XIII, 941. Avea pe ţeastă o căciulîţă după moda bulgărească, id. ib. XVI, 117, cf. SCRIBAN, D., BL vili, 140. Poartă în loc de coif cizelat un fel de ţeastă cu ochi de bufniţă. CĂLINESCU, c. o. 149. Merg cu capul gol, fără pălărie, fără joben şi mai ales fără 531 ŢEAV — 49 — ŢEAY nici unul din fesurile sub care oamenii zilelor noastre îşi adăpostesc ţeasta. BOGZA, A. î. 434. Dacă nu fugeam îmi crăpa ţeasta. STANCU, D. 28. Pricepe şi singur cît mai are-n ţeastă o uscătură de creier. GALAN, B. îl, 160. Cu un creion dermatograf, Cyrus îşi desena dimineaţa pe ţeastă o chică iluzorie. VINEA, L. I, 339. Se auzeau loviturile seci în capetele animalelor. . . Aveau ţestele zdrobite, barbu, PRINC. 145. Stai, bunicule, stai — că-mi crapă ţeasta. T decembrie 1964, 26. Părul a început să crească, se colora ţeasta. ROM. aprilie 1970, 69. Dascălul, un bătrînel cu ţeasta ascuţită, complet cheală, stropea pereţii cu două fire de busuioc înmuiate în căldăruşa atirnîndu-i la indoitura braţului. NEAGU, î. 95. Stai în undă, Andrei, e caldă — îl sprijină Voinea, primind pe ţeastă lovitura, românia i,iterarâ, 1984, nr. 1, 14/4. lorgu Iorgovan..., Pe cal de cîrlan. . . Şeuliţa lui, Ţasta zmeului. ŞEZ. I, 113, cf. ALR l/l h 7. Măciuchiţa-o repezea Drept în ţeasta capului Unde-i pasă şarpelui. balade, i, 337, cf. alr i/i h 7, alr — mi 7/237, nalr — B I h 6, nai,r — mb I h 5. I-o spart ţăsta capului. ib. h 5/600, cf. alr - T i li 8. Ψ F i g. A pus gînduri uriaşe într-o ţeastă de furnică, . . . Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom. EMINESCU, o. iv, 147. El caută mari comerţuri să facă în proslăvită noastră ţeastă dacă. STĂNESCU, d. S. 76. v Expr. A-l veni (cuiva ceva) prin ţeastă = a gîndi (ceva), a bănui, a-şi imagina, a-i trece prin cap, v. trece (III 3). Ce-i veni într-o zi moşneagului prin ţastă, că deschise gura mare, holba ochii. ap. TDRG. 4 Craniu descărnat de om mort. V. h î r c ă, scă-fîrlie, tigvă. Toarnă-n ţestele măreţe vin. EMINESCU, o. IV, 139. Ai să bei doar. . . peste-un an Din ţeasta mîndrului Traian. COŞBUC, p. II, 304. S-a găsit şi la Crăsani..., nu departe de singura ţeastă de om păstrată aproape întreagă în această staţiune de cultivatori ai ritului incinerării, pârvan, G. 208. Bea din ţeste De oameni sînge la chiolhanul Ce îngroapă vremurile aceste, v. ROM. septembrie 1954, 5. . . 2. (Popular ; şi în sintagma ţeasta broaştei) Carapace ; (învechit şi popular) ţest (II 2). Au pus un miel şi cu a broască cu (istă şi le-au fiert într-o căldare. HERQDOT2, 20. Zdrobindu-i [broaştei] ţesta cu toporul său, au spintecat-o. DRĂGHICI, R. 85/2, cf. COSTINESCU, DDRF, TDRG, PAMFILE, I. C. 126, ŞĂI-NEANU, D. u.,. CADE. Ce-am adus din larg : . . . Ţeasta broaştei cu baga, Chihlimbare, PILLAT, p. 201, cf. SCRIBAN, D„ DI,, DM, DEX, ALR I 1 178/387, ALR II 2 504/316. ■ 3. (Regional) Oblînc (1). Cf. ddrf, alr sn ii h 283/414, AiMSNi h 181/414. — Pl. : ţeste, (regional) ţeaste (Bl, viii, 101, ALR i/i h 7/770),' ţesti (alr i/i'h 7/960). - Şi: (2) (învechit) ţistă, jésta, (regional) ţeăseă (AI,R ii 2 504/316 ; pl. peşti ib.), ţiscă (ÂLR I 1 178/387) s. f. — Lat. testa. ŢEÂVĂ s. f. I. 1. Piesă dè metal, de material plastic, de cauciuc etc., de formă cilindrică şi goală în interior, de divearse lungimi, care are numeroase întrebuinţări, în special pentru transportul de fluide. V. tu b (I 1). Robii pre atuncea i-au fost orbind, pentru lapte, pentru că îi punea, cu nişte ţăvi de os, de sufla în ţiţăle epilor, pentru ca să să pogoari laptile mai tare să le mulgă. HERODOT®, 193. [Apa] din carea cq prin ţfivi. izbucnesc izvoarăle pentru viaţa noastră. DOSOFTEI, v. S. aprilie 92v/20. Un cazan şi o ţavă de rachiu (a. 1732). iorga, Sr D. xiv, 49. Ş-au 'mai găsit şi un cazan vechi, spart, cu ţevii[e] sparte (a. 1771). iorga, s. D. vii, 39, cf. molnar, d. 65/22, klein, D. 443. Să se facă cazane. . . şi ţevile lor să fie tot cu aramă lipite (a. 1811). IORGA, S.D. XII, 168. Dacă calul. . . nu poate să bea, trebuie cu o ţeve să-i tiirnăm... în gură. CALENDARIU (1814), 176/17. Adusă apă bună în Cetate, pră supt pămînt, pră ţăvi. N. STOICA, C. B. 171, cf. LB. [Aburii] ies prin o ţăvie îndreptată asupra roatei. AR (1829), 35*/44, cf.. VA-LIAN, v., ISER, POLIZU. Areometrul este o ţeavă de sticlă gradată care.. , înlesneşte d-q. preţui densitatea unui licuid. MAN. SĂNĂT. 82/1. Canulă (ţeavă). TURNESCU, MED. OP. 15.r, cf. PONTBRIANT, ί>. Ian priveşte, parcă-s umflată cu ţevia.' alecsandri, t. 920, cf. COSTINESCU, cihac, ii, 431. Apa ciuruia din ţeve aurite. ISPIRESCU, L. 38. Un frig de gheaţă-i şerpuia prin şira spinărei, împrăştiindu-se, ca prin nişte ţeve, în ’ tot trupul, delavrancea, S. 127, cf. DDRF, GHEŢIE, r. m., BARCIANU, ALEXI, W., TDRG. Se potriveau la ţeava maşinii, pe unde ieşea carnea tocată. agîrbiceÂnu, s. 174, cf. nica, l. vam. 255, şăineanu, D. u., cade. Parcă ar fi suflat ,.majorul" cu ţevia duh de-al lui în Rostopască, aşa şi-l făcuse după chip şi asemănare. MIRONESCU, S. 30. Se uita. . . ispitit să le percheziţioneze la ţevile de calorifer, la încheietura saltelelor, la termosul cu cafea. EFTIMIU, N. 125. Mai aveam... menghine cu gheare pentru ţevi. IOANOVICI, TEHN. 208. Omul vîrît între două rînduri de ţevi începuse să taie ceva. C. PETRESCU, C. v. 139. Mă trezea pocnetul ţevilor de la calorifer. VLASIU, D. 18. Ţevi plesnite, cu rugini şi pete. voi-culescu, poezii, i, 206, cf. ds, scriban, d. Ţevile de gaz au pereţii subţiri. SOARE, maş. 20. Oameni, locomotive, cai, vagoane şi căruţe se amestecau. . . între munţi de ţevi. ARGHEZI, S. XI, 75. A fost o inundaţie de pe urma unor ţevi sparte, vinea, l. i, 79. Intra şi-şi arunca rochia peste ţevile cazanului şi se întindea goală pe rogojină. NEAGU, 1. 163, cf. D. MEC. în secolii de înainte, buciumul nu era numai o ţevie de cireş. ALECSANDRI, P. P. 61. Zahăr pisat, ■ . . suflat cu o ţevie. ŞEZ. iv, 122. Cum iese trupul mielului cînd sufli cu ţăgia pe supt piele după ce l-ai tăiet. VASILIU, P. L. 101, Cf. ARH. FOLK. III, 42, CHEST. IV 446/4, v/173, alr π 6 161/219, 228, 260, 386, 531, 574, ib. 6 355, ib. 6 356/95, 141, 172, 235, 250, 334’ 514, 520, 537, 723, 872, 876, lexic reg. 95, ALR — m ii h 488. Cu ţeava■ că te-aş umfla, în pripă pielea ţi-aş lua ! BALADE, iu, 129. Să scurge pă o ţavă-n jos, într-un vas. T. DIAL. Μ. 1, 118, cf. T. DIAL. B. Ν. 352. Ţeavă de eşapament = tub prin care gazele de ardere ies din toba de eşapament a unui niotor cu ardere internă. Niciodată să nu pierdeţi din vedere ţeava de eşapament, mironescu, s. 90. Ţeavă de extracţie = tub de oţel cu diametrul relativ mic, utilizat la sondele de extracţie a petrolului în vederea formării unei conducte prin care fluidul iese la suprafaţă. Cf. m. d. enc. Expr. (Familiar) A-i trage (cuiva) o ţeavă de Mtaie = a bate pe cineva foarte tare ; a trage cuiva o mamă de bătaie. Am şă-i trag. . . o ţeavă de bătaie să mă pomenească. P. constant, R. 148. + Tub din care sè confecţionează instrumente muzicale de suflat sau părţi ale acestora. Ei avea[u] dobe şi fluiere de trestii cu doao sau trei ţăvi. ist. AM. 56v'/18. S-ar părea că-n ţevi de orgă Suie slavă. BLAGa, poezii, 391. Tilincă, un,fluier cu ţeava deschisă la amîndouă capetele. ALEXANDRU, I. M. 12, cf. H XII 142. + (învechit şi regional) Burlan prin care iese fumul din sobă. Fumul din cazan. . . năvălea cu sgomot şi scîn-teind din tavă. mozaicul (1838), 284/14, cf. ALR I 684/218, 227, 259, 348, ALR ii/i mn 129, 3 866/2^8, ALRM ii/ι h 311/228. + (Regional) Uluc pentru scurgerea apei. Urloaiele sau ţevile ce servesc pentru conducerea apelor, hamangiu, c. c. 119, cf. alexi, w., alr ii/i h 233/574, alr ii 2 552/250, 514, 531, 551, 605, 723, 728, A I 12, II 3. 2. Tub de lemn (de soc sau de trestie) pe care se înfăşoară, de obicei cu ajutorul sucalei, firele de bătătură, şi care se introduce în suveică. Cf. klein, d. 443, LB, iser. Ţevi de făcut la sucală, creangă, a. 62, cf. marian, s. R. li, 163. Mai încet, Hera. Dai peste ţeavă. .. Iar ai încurcat firele, delavrancea. 532 ŢEAVĂ — 50 — ŢEBEŞ A. 2, cf. damé, T. 136, 140, TDRG. Se fac mai ales ţevi de pus în suveică. pamfile, X. C. 260, cf. 277. Măi sint de lipsă ţeghiile cari vin puse în suveică. PĂCALĂ, M. R. 310, cf. 431. Ţevile de bumbac nu se fac cu sucala. APOLZAN, p. i. 72, cf. 58, ŞĂINEANU, d. u„ CADE, STOIAN, PĂST. 60. „Ţevie" care se află vîrîtă pe cuiul din vîrful ,.sulului“ de la ,,socală". pribeagul, f. R. 94. Am venit, mămucă, să iau un mosor de bumbac, să fac ţevi. sadoveanu, O. vil, 314, cf. SCRIBAN, D. Cînd ţeava din suveică s-a golit . . ., războiul să fie imediat oprit. lONESCU-MUSCEL, ŢES. 460, cf, MIHÄILÄ, 1. 35. Mi le citea. .. cu condiţia să-i fac ţevi pentru ţesut. SORESCU, L. L. I, 8, cf. h n 81, 89, 147, III 50, 73, rv 56, 65, x 500. Letcă, ţevii asvîrlite, Pe sub lăiţi îndosite. SEVASTOS, ap. CADE, cf. ALR I 1 293, ALR îl 6 327, ib. 6 355/130, A l 22, 23, 26, 34, 35, li 12, iii 1, 4, 16, v 2, 14, 15, 19, 30, vi 9, 16, 19, 22, 26, nalr — o iii mn 235, 1 281, alr — M ii h 513. Băgăm pă sucală, ştii, ţevele. T. dial. M. ii, 299. *0* Ţeavă oarbă v. orb® (6)i + Tub cilindric sau conic, avînd suprafaţa netedă sau cu rifluri, folosit în întreprinderile textile ca suport pentru înfăşurarea firelor. întreprinderile producătoare de ţevi din carton necesare industriei textile. LEG. EC. PL. 27, cf. M. D. ENC., DEX. 3. Parte a unei arme de foc, în formă de tub, prin care iese proiectilul aruncat de explozia pulberii. Cf. KLEIN, D. 443, LB. Cumpără un pistol cu două ţevi. mozaicul (1838), 63/18, cf. valian, v., iser, POLIZU. Iată pistolul. . ., razămă ţeava de inima mea. NEGRUZZI, S. I, 23, cf. pontbriant, D. Un tun cu şepte ţevii purtat pe roţi uşoare, alecsandri, p. iii, 26. Colonelul'. . . îmi dărui o puşcă cu două ţeve. ODOBESCU, S. iii, 22. Recruţii noştri. . . cutează a păşi fără sfială sub bătaia cu mult mai lungă şi mai sigură d ţevilor Martini mînuite de nizami. id. ib.· 587. Pe atunci purta de toată întîmplarea un pistol cu două ţevi. GANE, ap. ddrf, cf. barcianu. Luă o puşcă, puse cartuşe în amîndouă ţevile şi ieşi afară. D. Z&M-piRESCU, î. 34, cf. ALEXI, W., tdrg. Aveam ptfşca numai c-o ţavă. LUNGIANu, c. 57, cf. şăineanu', d. U·, CADE. Burghiul plat.. . se întrebuinţează la gău-rirea... în special a ţevilor de tun. ioanovici, tehn. 292. Puşca scoate fum pe ţeavă. topIrceanu, o. a. i, 182. Soldaţii cu frunze de tei în ţeava puştilor. C. petrescu, I. i, 125, cf. stoica, vîn. 25. Ehei, ce frică purtam noi ăin pricina puştii ăleia cu două.ţevi. vlaSIU, a. P. 46. Desprinse cu luare aminte din cui puşca scurtă cu două ţevi. sadoveanu, ο. x, 564 cf. scriban, d. Parcă... ţevi lungi de tun ar azvîri’i o ploaie âe obuze. BOGZA, c. O. 180. în mîna lui Stîn. jinel luci ţeava pistolului, stancu, r. a. iii, 31g, O clipă ţeava revolverului fu între ei. vinea, l. ii, 293. Uite ţeava mitralierei la fereastră. H. LOVINEScu’ T. 223; Văzură ţeava unui tun 'mic. barbu, ş, n’ ii, 290. Văd ţevile armelor... scuipînd cu înverşunare focuri roşii■ VÎN· PESC. februarie 1964, 15. A venit într-o noapte de i-a băgat ţeava puştii pe gît. SoRESCU, L. L. I, 13: Merg cu baioneta la armă şi cu cartuşul pe ţeavă. ’ BĂNULESCU, i. 93. Ioane, ţine pistolu, are glonţ pe ţeavă. NEAGU, î. 145. Da’ ce fel de puşcă?. . . Ţăgea aşa de largă, că-ncăpea pumnul în ea. VASIHU, p. L. 237, cf. alr ii 4 992, alr SN v h 1 486/172, ALRM SN HI h 1210/172. Tot cu flinte d-ale lungi Şi cu ţăvile de-argint. balade, iii, 337. Făcea hoţu ce făcea, Flinta de ţeavă lua. FOLC. OLT. — MUNT. II, 263. Şorice !. Rode ţăgile de la puşcă j o. BÎRLEA, a. P. I, 156. Sună trompetul de masă, Ţava tunului neştearsă. folc. mold. i, 520. [îndrept] puşca înspre iei, ţăvili le fixez aşa. T. dial. m. ii, 25.’ II. 1. Partea în formă de ţeavă (II) a lulelei. Cf. KLEIN, D. 443, LB. Una are forma foarte comună a lulelelor ardeleneşti, cu o buză teşită in partea despre ţeavă. odobescu, s. ii, 295, cf. barcianu. P%- paşii ştiu ce-i ţeghe : pentru rest voi lămuri că e aceea ce numesc mai puţin comun şi scurt — ţeavă de lulea. ATILA, p. 29. Strîngea ţeava pipei între dinţi. REBREANU, NUV. 98. Baciul mormăi pe lingă ţeava lulelii. SADOVEANU, o. IX, 25. Mormăi prin ţava lulelii bătrinul. id. ib. XII, 640. Vor ţinea ţeava pipei in gură. RETEGANUL, P. II, 67, cf. ALR SN IV h 1 148, ALRM SN iii h 968. + (Regional) Ţigaret. Cf. alr i 1 541/203, 345, 361. 2. (Regional) Partê proeminentă (în formă de cioc sau de tub) a -Unui vas, prin care se bea sau se toarnă conţinutul'vasului. Feciorul. . . începu... a trage cîte o gură bună de vin pe ţeava de la balercă. marian, T. 330, cf. ALR II 3 953/157. 4 Canea (Scărişoara — Abrud). Cf. ALR ii/i h 290/95. + (învechit, rar) Prelungirea în formă de tub a pîlniei. Iară în mîna stîngă ţinea o leică a căreia ţevie pînă gios. . . agiungea. CANTEMIR, IST. 135. 3. (Regional) Vrană (la moară) (Beclean). Cf. ALR SN I h 175/260. III. 1. (Regional) Partea tubulară a tulpinei unor plante. V. ţivloaie (5). Prometeu se răpezi în cer, răpi de acolo foc, îl ascunse în ţeava unei trestii, şi îl aduse oamenilor. ODOBESCU, S. III, 266. Turnă un păhărel de rachiu printr-o ţeavă de trestie. SANDU-AL-dea, d. N. 108. Fierbea sub brazdă seva şi se urca durută în ţevile tulpinei vrăjmaşe de cucută. LABIŞ, P. 22, cf. ÄLR n 6 161/235, 605. 2. (Anat. ; învechit şi regional) Canal sau conduct natural care se găseşte în. diferite ţesuturi şi organe, prin care circulă aer, hrană etc. ; tub (II 1). Aceste sînt... vase de ţevii ari duciri mici. amfilohie, G. F. 260r/14. Sîngele cel roşu să află in inimă şi să îm-prăştiază în trup prin arteriile ei, ce răsar dintr-însa în două ţevi mari. EPISCUPESCU, A. 56/23, Trahee (ţăvii pentru răsuflare). J. cihac, i. n. 204/23. A-cest aparat., ce se află mai tot în pîntice, se compune de o ţeavă lungă...ce se încovoaie mai de multe ori. kretzulESCu, a. 6/29, cf. 162/4, ALR i/l h 38/156. *0* Ţevia mîncării (sau, regional, ţeava gîtului, ALR l/l h 38, ţevia grumazului, ib. h 38/125, ţava mică, NALR — B I h 85/37) = esofag. Fibrele cărnoase ■ ■ ·. a canalului nutreţului (ţevia mîncării). antrop. 23/24. Ţevia lui Eustache — trompa lui Eustache, v. trompă1 (3). Cf. antrop. 185/1. Ţevia udului = uretră. Cf. polizu, albinET, m. .186/6. Ţevile mitrei = trompele uterine, v. trompă1 (4). Cf. kretzulescu, a. 10/14. Tubele sau ţevile mitrei. polizu, P. 127. Ţevi semicirculare — canale semicirculare, v. semicircular. Urechea internă... se compune de trei ţevi osoase : ţevile semicirculare şi de un fel de melc. polizu, P. 136/3. (Regional) Ţevile nasului (sau ale nărilor) ■== nări. Vărs uneori văpăi prin ţeava nării. CODREANU, S. I, 255. Matrice mătricată, Du-te. ■ ■ Din feţele obrazului, Din ţeghile nasului, arh. folk, i, 206, cf. Alrm i/i h 38/295, 302. Ţevile plămînilor — bronhii. Apoi a intrat. . . în ţevile plămînilor. ŞEZ. II, 92. + (Prin. Ban. ; şi în sintagma ţeava piciorului, nalr — b i h 130, sau ţeavă de picior, ib. h 130/8) Fluierul piciorului. Cf. ALR l/l h 58/35, ALRM i/l h 89/35, NALR — B I h 130/150. — Pl. : ţevi şi (învechit şi regional) ţeve, (regional) ţeave (alrii 6 355/130). — Şi: (învechit şi popular) fôvle (pronunţat : -vi-e), (regional) fève, {élve (ALR I 1 293/174, 178, 582, ALR - MD h 488, ib. h 513) s. f. — Din v. si. *cëva (cf. bg. ueea). TÉBï^, -Λ adj. (Prin Maram.) 1. (Despre vînt) Iute, puternic. Un vînt ţebeş a sufla, Fluieru ş-a fluiera. T. papahagi, m. 80. 2. (în forma sebeş) Cu pantă repede, abrupt, prăpăstios. Munte sebeş. CV 1951, nr. 3—4, 44. 533 ŢEBR — È1 — ŢEPTi — Pl.: ţebeşi. — Şi: sébe?,-ă adj. — Din magh. sebes. ŢEBRĂ s. f. v. zebră. TÉBU s. m. v. zebu. ŢEC s. n. v. ţeh*. ŢfiCÂH s. n. v. ţeehiră. fÉCHE s. i. v. ţeh*. 'fECHÉH s. f. Y. ţeehiră. ŢECHERE s. f. v. ţeehiră. ŢECHEROlCĂ s. f. (Prin sudul Transilv.) Dirfii-nutiv alluiţechere, v. ţeehiră; (regional) ţecheruţă. Cf. brebenei,, GR. P. — Pl. : ţecheruici. — Ţechere + suf. -uică. ŢECHERtÎŢĂ s. f. (Prin sudul Transilv.) Diminutiv al lui ţechere, v. ţeehiră; (regional) . ţecheruică. Cf. brebenei,, gr. p. — Pl. : ţecheruţe. — Ţeelieră suf. -uţă. ŢECHII s.n. v. ţaică». ŢECHI* s. n. v. ţeh». ŢECHÎN s. m. Veche monedă arabă şi italiană, de aur sau de argint. Listă ăe bani : luidor, ţechini (a. 1822). IORGA, S. D. viii, 91. O mie ăe ţechinuri aceluia ce-m va aăuce pachetul, moxaicux (1839), 476/3. Molâavia plătea Forţei 62 000 scuzi ....prinţul Transilvaniei plătea 15 000 sechini. BĂI,CESCU, M. v. 57. Acelui ce ar găsi pe femeia ce caut, i-aş da zece mii ţechini ăe aur. negruzzi, s. iii, 402. Speculantul nostru îşi umplu scrinul cu ţechini napo-litani. ΕΙΙ,ιμον, o. ii, 247, cf. ddrf. O mie de ţechini primeşti? coşbuc, p. i, 109, cf. şăineanu, d, u., çade. în doi ani ţi s-au încredinţat pentru flotă 24 de milioane de ţechine. Camii, PETRESCU, t. ii, 262. M-am vîndut, Cellino, . . . pentru o ţechină ăe argint. id. ib. 241. A venit asupra mea cu stiletul, ca să-mi ridice viaţa şi partea mea de ţechini. SADOVEANU, o. XI, 176, cf. scriban, d. Cumpărătorul ... îl plătise pe norocosul ginere în ţechini de Veneţia, monede bune ăe aur. barbu, princ. 187, cf. dn®. — Pl. : ţechini şi (învechit, rar, n.) ţechinuri. — Şi: (rar) ţechină (pl. ţechine) s.f., (învechit, rar) seehin s. m. — Din it. zecchino. ŢECHlNĂ s. f. v. ţechin. ŢECHÎRĂ s. f. (Prin Transilv., Ban. şi Olt.) Coş-niţă (folosită la tîrguieli, la transportarea alimentelor etc.). Să-m[i] tîrguiască chir Zamfir ăe la Sibiu . . . 2 ţichire (a. 1779). FURNICĂ, i. c. 92, cf. M0I,NAR, d. 77/19, i,b, iser, ροι,ιζυ, cihac, ii, 534, jahresber. X, 216, MÎNDRESCU, I. G. 97, TDRG, PĂCALĂ, M. R. 142, cade, scriban, D. Mînc un măr şi două pere ... Să mînc o ţeehiră plină, Inima nu mi-o alină. jarnÎk ■— bîrsEanu, D, 155. Copil din ţichire — bastard. Cf. päcai,ä, m. r. 142. — Pl. : ţechire şi ţechiri (TDRG). — Şi ; ţeelieră (H XVII 240, gr. s. i, 139; accentuat şi ţecheră com. din boarta—mediaş), ţechere (brebenei,, gr. P.), ţlcliiră, ţichire, ţicheră (lexic reg. 87, com. din sibiu), ţicără (mat. dialect. i, 196), féichere (H xvii 39, i,exic reg. 95) s. f., ţieăr (ev 1952, nr. 4, 34, com. din berzovia— reşiţa, i,exic REG. 120), ţigăr (I,EXIC REG. ii, 42) s. n., ţachlrâ (H XVII 427, IZV. IV, 7, 8) s. f. — Din săs. zecker (germ. Zöger). fÉClA s. f. (Bot. ; prin Transilv.) = sfeclă: a) (şi în sintagma ţeclă roşie, anon. car., borza, d. 30) sfeclă roşie (Beta vulgaris). Cf. anon. car., borza, d. 30, ai,r I 858/40, 61, 80, 90, 96, 109; 116, 118, 290, 295, 298, 302, 305, 315, 320, 333, 335, 363, ai,r II 4 111/279, 316; b) (în sintagma ţeclă albă) sfeclă albă (Beta cicla). anon. car., borza, d. 30; c) (în sintagma ţiclă de ţucur) sfeclă de zahăr (Beta altissima). ai,r ii 6 265/64. — Pl. : ţecle. — Şi : ţ6glă (borza, d' 30, AI,R I 858/80, 90, 96, 116, 290, 295, 305, 315, 335, teaha, c. N. 277), ţiclă (AI,R i 858/61, ai,r ii 6 265/64), ţiglă (AI.RI 858/298, 302, 320, AtR π 4 111/279, 316, lexic reg. 73), Jéiglâ (ai,r i 858/333), ţieclă (ib. 858/40, 109), ţveelă (ib. 858/363), ţuică (BORZA, D. 30) s. f. — Din magh. cékla (diai. cigla). — Ţieclă, ţveelă, prin apropiere de sfeclă. ŢftCIJ interj. Cuvînt cu care se strigă măgarul (Roşia — Beiuş). Cf. ai,r ii 5 525/310. — Formaţie expresivă. ŢED s. n. v. ţeh». ŢEDÎL s. n. v. sediiă·. ŢÎDRU s. m. v. cedru. ŢfiDRUŞ s. ni. v. cedru. TEDÜLÄ s. f. v. ţldulă. ŢEBTJLĂRÎE s. f. v. fiduiărle. ŢEDULlCĂ s.f. v. ţiduiică. ŢEDULÎCE s. f. (învechit) Ţiduliţă (1). 300 fio- rînţi cerii, şi-i deate, însă de ia cutate ştiut negustoriu în scris să-i aducă. Şi dîndu-i o ţedulice mică, Moavăţ să-î petreacă noaptea peste Dunăre. N. stoica, c. b. 236. — Pl. : ţedulici. — Ţedulă -f- suf. -ice. ŢEDULÎŢĂ s. f. v. ţiduliţă. ŢEDULtiŢĂ s.f. (Regional) Ţiduliţă (1). Cf. ι,Β, ISER. — Pl. : ţeduluţe. — Ţedulă suf. -uţă. ŢEFl s. n. v. Jelii. ŢEF* s. n. v. ţoii». ŢEFELtflCĂ s. f. v. ţllleică. ŢEFLÎU s. ni. (Bot. ; prin Transilv.) = sediu· (1 b). Cf. BUI,ET. GRĂD. BOT. V, 57, PANŢU, PI,., BORZA, d. 58. ŢEFRÂNG s. n. (învechit, rar) Ornament la haraa-şamentul cailor, mai ales la al cailor de călărie. San-giacul sau prefectul cetăţii l-au cinstit cu multe daruri, adecă cu ... zece astrucani înşelaţi, înfrînaţi cu ţe-franguri tot într-aţintite. şinCai, hr. ii, 264/27. — Pl. : ţefranguri. , , — Din magh. eafrang. ŢEFTl s. n. v. ţehl. 565 ŢEÎ'T2 *- 5S — ŢEFT* s. n. v. ţeh*. ŢEG s. n. v. feh*. ŢÎGĂR s. n. v. ţechiră. ŢEGĂBETĂ s. f. v. ţigaretă. TÉGHER s. n. v. ţaigăr. ŢEGHI s. n. v. ţeh*. ŢEGI.ÂR· s. m. v. ţlglar*. ŢEGI.ĂR* subst. (Regional) Gard cu leaţuri (Uri-cani). a m 2. - Pl. : ? - Ţaglă» -f- suf. ~ar. TÉGIÂ1 s. f. v. ţeclă. TÉGLÂ* s.f. v. ţiglă». ŢEH1 s. n. (învechit şi regional) Breaslă, corporaţie de meşteşugari.. Să amestecă în meşteşugul ţehu-rilor (a. 1703). iorga, s. d. x, 253. Are mare supărare de ţeihiul croitorilor şi al cojocarilor (a. 1707). id. ib. 99. înainte de a se deschide o prăvălie, să se înscrie la ,,ţeh" (a. 1726). id. ib. v, 141. Să dai dumneata veste la ţefii de coj\o~[cari (a. 1748). id. ib. xil, 50. Se îndatoreşte către ■ . . ,,oraş ani din cinstitele ţăihuri şi alţii de opşte" (a. 1783). id. ib. 186, cf. molnar, D. 54/10. Un om de cinste, fiind din ţehiul tăbăcarilor (a. 1805). IORGA, S. D. xil, 197. ’ S-au scos din lada c[institului] ţehi şi au plătit pentru lada feciorilor (a. 1820). id. ib. 216. Era fata celui mai bătrîn din ţehiul faurilor, bărac, ap. TDRG. Guvernul se informase despre o mulţime de fapte . ■ ■ ale ţehurilor. bariţiu, p. a. ii, 682, cf. cihac, ii, 431,’432, mîndrescu, i. g. 97, jahresber. ii, 211, barcianu, TDRG. în afară de aceşti meseriaşi bres-laşi, Braşovul mai dispunea de un număr de 709 meseriaşi cari nu erau înregimentaţi în ţehiuri. GOLOGAN, C. R. 43, cf. ARHIVA, XL, 112, SCRIBAN, D., I. CR. II, 219. — Pl. : ţehuri. — Şi: ţehi, ţeih, ţeihi, ţei (pl. ţefi), ţelt (ARHIVA, XL, 112) s. n. — Din germ. Zeche, magh. céh. ŢEH® s. n. 1. Bucată (lungă) de lemn, par etc. avînd diferite întrebuinţări. 1. (învechit şi regional) Bucată de lemn (sau alt obiect) folosit pentru a marca ceva, pentru a delimita un hotar, o graniţă, un ogor etc. Cf. MOLNAR, D. 357/8, MÎNDRESCU, I. G. 97, RÄDULESCU-CODIN, JAHRESBER. X, 216. A zîs că acolo să-l caut'e whi-o fi ţogu la poartă, densusianu, ţ. H. 337, cf. COMAN, gl’., CHEST. iv 129/110, 171b, L. ROM. 1962, 263. Ţi-am ocolit cu ţîfe locul pentru cînepă. udrescu, gl. + (Regional; în formele ţei, ţăf) Răzor2 (1) servind drept hotar şi potecă între două ogoare, două proprietăţi etc. Casele spre uliţă se pun la aşa-zisul ţed, ceea ce e mejdia. COMAN, GL., cf. CHEST. II 399/1, ib. iv 29/46, 174c, ib. 129/46. + (Regional ; în formele ţeghi, fag) „Ţintă“ (paşca, gl.), „ţintă, ţel" (LEXIC REG. II, 42). 2. (Popular; în formele ţef, ţeft) Par1 în mijlocul unei arii de treierat cu cai, în jurul căruia se înfăşoară funia în timpul treieratului; steajăr. Ca o arie cu ţeftul la mijloc. I. GOLESCU, ap. tdrg, cf. DDRF, DAMÉ, T. 62, TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D. <£> Loc. a d v. la feit = la momentul potrivit, la ţanc. Cf. zanne, p. v, 619. îl găsi somnul tocmai la ţeft. id. ib. ψ Expr. A ieşi (sau a scoate) la ţelt = a scoate la iveală, la lumină, a da în vileag. Poliţia . . . scoate ... la maidan, la ţeft, alegători d-ai noştri. JIPESCU, ap. TDRG,. .cf. DDRF, zanne, p. v, 619, TDRG, SCRIBAN, D. + (învechit, rar; în forma ţenc) Cadran solar; gnomon. Ţărcălamul cerului şi ţencurile şi pasul ăi la vaviloneni au luat grecii, herodot2, 114. 3. (Prin vestul Transilv.; în forma Iov) Bucată lungă de lemn, bîtă (conv. lit. xx, ί 020, arh. folk. vii, 70, 122, com. din vaşcău) ; (prin vestul Transilv. şi prin Mold. ; în forma ţog) prăjină pe care o au ciobanii (CHEST. v 63/26), (în forma ţuc) cu cîr-lig la vîrf, folosită pentru a prinde oile, c a ţ ă (I. cr. i, 60). 4. (Regional ; în formă ţău) Băţ cu care se măsoară ţuica în butoi (Păuşeşti Otăsău—Băile Govora). COMAN, GL. 5. (Prin vestul Transilv. ; în forma ţov) Băţ’ împodobit cu dantele şi panglici, purtat la nuntă. Com. din LUGAŞUL DE JOS —ORADEA, TEAHA, C. N. 278. 6. (Regional ; în forma ţăf) Furcă de tors (Măţău— Cîmpulung). Cf. COMAN, GL. Aruncă ţăfu din brîu că-i vineri ! id. ib. 7. (Regional'; la f.; în forma ţeche) Varga,'băţ de undiţă (atila, p. 29) ; (în forma ţoghie) undiţă (ALR I 1 739/874). Spre a putea înşela teama păstrăvului, atît de sălbatic şi bănuitor, o ţeche cit mai lungă nu strică, atila, p. 33. 8. (Regional; în limbajul plutaşilor, în forma ţec ) Cui de lemn în care se fixează cîrma plutei (Cîrliba-ba—Gura Humorului). Cf. arvinte, term. .173. + (Regional ; în forma ţenchi) Cui de care se leagă pluta la mal ; (regional) ciocîrlie, iapă. Cf. DSR. 9. (Regional; la f. ; în forma ţoghie) Fiecare dintre parii care se înfig în vîrful caselor ţărăneşti, la cele două capete ale acoperişului, pentru a fixa leaţul cel mai de sus al scheletului; (regional) ţeapă (I 3), săgeată (III 11) (Bărcăneşti-Slatina). Cf: CHEST. II 265/87. 10. (Regional; la pl. ; în forma ţocli) Stîlpi care se pun, ca element de susţinere, la colţurile caselor ţărăneşti. V. pop1 (I 1 b), săgeată (III 6) (Braşov). Cf. CHEST. II 112/64. 11. (Prin Olt. şi Munt. ; la f, ; în formele ţoghie, ţoglieJ Armă de luptă (H ix 29) ; lance. (conv. ut. XLIV2, 396, H v 17); săgeată (I 1) (nalr—o iii mn 239, 1 343/963, 965, 975, 981, 986, 998). La vreme de primejdie . ■ . ştia să se apere, ... cu ţoghiile şi arcurile, rădulescu-codin, l. 12. 12. (Popular ; în forma ţeft) Orcic. Cf. POLIZU, CIHAC, II, 627, GHEŢIE, r. m., barcianu, alexi, w., şăineanu, d. u., cade, H ii 88. + (Regional ; în forma ţoft) Verigă de metal care leagă orcicul de crucea căruţei. Com. din ŢEPEŞ VODĂ—CERNAVODĂ. 13. (Regional ; în formele ţeg, ţăit) Nuia (de salcie, de mesteacăn, de tei, de carpen sau de orice alt lemn mlădios şi subţire) pîrlită în foc şi răsucită sau sîrmă groasă (uneori împletită) folosită la legatul bîmelor unei plute între ele. Bîrnele sînt legate între ele cu nişte gînjuri numite ţeguri. PAMFILE, I. c. 106, cf. arvinte, TERM. 1731 + (Regional; în formele ţeit, ţenchi) Gînj făcut dintr-un copac subţire, pîrlit în foc şi răsucit, sau pripon care servea la ancoratul plutei la mal. Cf. REV. päd. xxvil, 238, paşca, GL., ARVINTE, l'ERM. 173. 14. (Regional; în forma ţoft) Şoldar. Cf. DAM®, T. 50. II. 1. (Regional) Nume dat unor jocuri de copii : a) (în construcţia de-a ţăful) joc de copii (H V 17, XI 8) în care se scot cu băţul cantităţi mici de pămînt din gaura celui care este trimis să aducă ţurca aruncaţă de ceilalţi (coman, gl„ CV 1951, nr. 9-10, 47) ; b) (în construcţia de-a mingea-n ţog) joc de copii, 577 'PEHÀÜS — 53 — în care participanţii se înşiră de-a lungul uîiei linii şi bat pe rînd mingea aruhcată de un jucător aflat de cealaltă parte a liniei şi care încearcă să o prindă. Coin, din BERZOVIA—REŞIŢA. 2. (Regional; în forma ţog) Loc anumit spre care trebuie să fugă cel care a bătut mingea la oină; (regional) ţel (1) (Chizătău—Lugoj). Cf. ALR SN V h 1 295/76. ■}> Expr. A fi în ţechi = (la jocul de oină) a se afla la bătaie. Cf. AI,». SN v h 1294/130. 3. (Prin Ban.; în formele ţoic, ţoagă) Groapă în pămînt la jocul de copii numit de-a poarca, v. poar-c ă1. Cf. ai/r SNVh 1 302/29, 36. III. (învechit) 1. (în formele ţef, ţeft) Punct de plecare al unei acţiuni; centru (al unei acţiuni). Ţeful (a. 1615). D. bogdan, gl. 113. De la un ţef a curge pre lesne spre isprăvirea lucrului celui folosi-toriu, şi iară la el să săvirşaşte lauda care vine dintr-acel bine (a. 1720). BV II, 3. Capitala împărăţiei era . . . în ţeful a tot negoţului împărăţiei. GORJAN, H. I, 130/7, cf. POEN.—AAR. —mu, v. I, 2392/30. Stă-nlr-al fericirei ţef. I. VĂCĂRESCUL, P. 175/24, cf. ISER, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Mult prăpăd făcură atunci tătarii . . . pînă ce prinseră de veste cei de la ţeft. ISPIRESCU, ap. CADE, cf. BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, w., ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D. <$> Expr. A fi la ţeft = a fi, a se găsi într-o pozi-ţie-cheie, de care depinde totul, de unde se poate conduce totul. Cf. ddrf, zanne, p. v, 619. 2. Moment culminant, decisiv ; capăt ; scop2, ţel (3). Cf... MARDARIE, !.. 178/26. Spăsenia . . . iaste ţeful şi vîrful tuturor bunătăţilor (a: 1691). BV I, 323. Se uită . . . către un săvîrşît şi ţef neclătit şi nemişcat (a. 1691). ib. 320. Fiindcă sînt cum sînt, pănă la ţeful şi coneţul vieţii mele. FN, 51. Moldaviia au păzit cu toată întregimea neclintirea ei de ţeful credinţa (a. 1821). iorga, s. D. XI, 206,· cf. barcianu, şăi-NEANU, D. U. — Pl. : ţehuri. — Şi : (învechit şi ' regional) fel, Jeft, (învechit, rar) (enc, (regional) fee, ţeehi (alr sn y h 1 294/130), ţeg, ţeghi (paşca, GL.) s. n., lé ehe s. f., ţenchi, feil, (.eit (paşca, gl., arvinte, TERM. 173), ţăf, ţău (COMAN, GL. pl. tauri şi ţeie id. ib.), ţîf (udrescu, GL.) s. n., ţîfă (id. ib.), ţîîlă (rădulescu-codin) s. f., ţag (paşca, gl., lexic REG. II, 42), ţaglii (CHEST. IV 129/110), ţăgur (L. ROM. 1962, 263), fog, fov (CONV. lit. xx, 1 020, arh. FOLK. vil, 70, 122, com. din i,ugaşul DE JOS—ORADEA şi din VAŞCĂU, ΤΕΑΗΑ, C. N. 278; pl. ţovuri com. din lugaşul de jos—oradea) s. n., foi . (com. din vaşcău) subst., ţoît (damé, T. 50, com. din ŢEPEŞ VODĂ—CERNAVODĂ), ţoic (ALR SN v h 1 302/36 ; pl. ţoicuri ib.) s. n., ţuc (I. Cr. if 60) subst., ţoiigă (alr SNVh 1 302/29 ; pl. ţoguri ib.), ţoghle (pl. ţoghii), ţoglle (conv. lit. xliv2, 396, NALR—o iii mn 239, 1 343/998; pl. ţoglii ib.) s. f., ţocli (CHEST. ii 112/64) subst. pl. — Din săs. zêcha (germ. Zeichen) ,,sem.n de hotar (la ogoare)“. — Ţăgur : sg. refăcut după pl. lui ţag. ŢEHĂUS s. n. v. ţuhaus. ŢEHENÎ vb. IV v. fähnil. ŢEHI s. n. v. ţehl. ŢEHIMfiŞTER s. m. v. tehineştor. ŢEHLÎT s. n. v. ţălmit. ŢEHMEŞTER s. m. (învechit) Conducător de breaslă ; membru al unei bresle. Iscălesc : Ioniţă Pătraş /[eh]m[eşter] (a. 1766). IORGA, S. D. xil, 214. Axentie Comănaru, ţehi-meşteri (a. 1799). id. ib. Ghiţă Şărbanuţ ţehimeşterul (a. ’809). id. ib. 200. — Scris şi: ţeh-meşter. — Pl. : ţehmeşteri. · Şi: tehiméçter s. m. — Din magh. céhmester. ŢEHNÎ vb. IV v. ţăhni. ŢEI interj, v. ţii. ŢEICHERE s. f. v. ţeehiră. TËIGL ş. f. v. ţeclă. ŢEIH s. n. v. ţehl. ŢEIHI s. n. v. ţeh*. ŢEILANÎT subst. (învechit) Rubin. în năsipul auriu se află şi grăunţe de ţinober .... ţeilanituri, granaturi. AR (1829), 1942/24. — Pl. : ţeilanituri. — Din germ. Zeilanit. ŢEIŞT0C s. n. v. tirştoc. ŢEFT s. n. v. ţeh*. ŢEITOÂRE s. f. v. ţiitor. ŢEITUt vb. IV. Tranz. (Regional ; complementul indică.o plută) A lega cu sîrmă groasă; a priponi la mal (Vişeul de Sus), arvinte, TERM. 173. — Prez. ind.’: ţeituiesc. — Şi : ţîitui vb. IV. ar-vinte, TERM. 173. — Ţeit + Suf. -ui. ŢÎIVE s. f. v. ţeavă. ŢEL s. n. 1. (învechit şi regional) Punct, semn care este ochit, care trebuie nimerit cînd se trage cu o armă; ţintă1 (II 1). Coarda înstrunată zbîrnîi cu vuiet şi ... săgeata ajunse la ţăl, iar unul din feciorii Niobei căzu mort la pămînt.. ODOBESCU, S. iii, 301. Săgeţile lui Cama drept ţel mi-au. ales pieptul. COŞBUC, S. 43, cf. BARCIANU,’ ALEXI, W., TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D., DN. Acolo era 0 mulţime de cătane la puşcate-n ţăl. RETEGANUL, P. III,’ 18, cf. CABA, SĂL. 101, MAT. DIALECT. I, 196. •v* (Regional ; în construcţiile) De-a lapta-n ţir (ALR SN V h 1 292/284) sau de-a lopta-n ţul. (ib. 1 292/53), de-a mingea (sau mincea) pe (sau în) ţel (ib. 1 292/272, 346) = oină1. De-a tălu = nume dat unui joc de copii în care unul bate mingea şi toţi ceilalţi încearcă să o prindă ; cel ce o prinde încearcă să lovească un semn (o cărămidă aşezată pe muchie) şi, dacă reuşeşte, trece el la bătaie. Cf. păcală, m. R. 202. + (Regional ; la jocul de oină) Loc marcat spre care trebuie să fugă cel care a bătut mingea. Cf. ALR SN v h 1 295. + (Regional; în forma tuli) Hat, răzor între două ogoare; miezuină (,1)..(Vaşcău). Cf. chest. IV 29/91. 2. Cătarea puştii. Sineţile au pre ţăvia lor ţeluri. POGOR, henr. 236. Scoase o lumînărică de ceară albă, o lipi la buza puştii deasupra ţelului. GANE, N. III, 137, cf. TDRG, CADE, STOICA, VÎN, 25. <>1/0 C. a d v. în ţel sau în ţelul puştii = în bătaia puştii. Ba am pus-o [puşca] la ochi şi am aşteptat să-mi vie ursul în ţel. GANE, N. i, 130. Cînd apăru vulpea, în unghiul de la vale al poienii, el o şi avea în ţel. sadoveanu, o. XI, 212. Mai bine le-aş avea în ‘ţelul puştii, id. ib. xvi, 14. <> Expr. (Regional) A lua ţelul (ori pe ţel) sau a ţine ţelul (ori la ţel) sau a se uita (ori a căuta) pe ţel = a ochi cu puşca. Cf. alr I 1 217/65, 107, 118, 223, 251, 257, 266, 308, 355, ALR ii/i h 11/346. 3. Punct, loc la care cineva vrea să ajungă, spre care se îndreaptă cineva sau ceva, ţintă1 (II 3); p. e x t. obiectiv către care tinde cineva, punct final, scop3, ţintă1 (III). în numele patriei, a căreia 596 — 54 — fBLINÄi fericire esté cel întăi ţăl al statornicilor voastre îndeletniciri (a. 1835). uricariul, xrv, 50. Mînărul pohodnic va şti ţelul pentru care Au fost supus, conachi, p. 261. Ambiţia ... a prefăcut mijlocul în ţel. RUSSO, S. 84. Văd că mă depărtez, de ţelul meu. NF,GRUZZI, S. I, 262, cf. PONTBRIANT, D. Iată, lumea se deşteaptă din aŞîAca-i letargie ! ■ Ea păşeşte cu pas mare cătr-un ţel de mult dorit, alecsandri, p. ii, 6, cf. CIHAC, îl, 432, . COSTINESCU. Către ţelu-ţi-nainte să te-avinţi. boi,injtineanu, o. 184, cf.’ 227, 346, lm. Căruţa . . . înaintează încetinel şi rătăceşte fără ţel. odobescu, s. iii, 16. Către ţelul care-n noapte le luceşte ca un soare Ei se duc prin zeci de lupte. EMINESCU, O. iv, 146. Se aruncă în mare puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stînci. id. N. 131, cf. caragialE, Ö. vi, 476. Aceasta era pentru domn a realiza deodată un dublu ţel. RĂŞCANU, L. LXIII. El e gata să-şi jertfească pentru acest ţel toată viaţa. GHEREA, ST. cr. ii, 280, cf. ddrf. Oceanul Atlantic pune un ţel vieţii lor rătăcitoare. XENOPOL, I. R. II, 18. Spre soare ni-e gîndul şi mergem spre el, Lumina ni-e ţintă şi binele ţel. COŞBUC, P. II, 103. Ar fi dorit să se ducă trăsura mai departe . .. fără ţel. D. zamfirescu, v. ţ. 108. De la ţel cu putere m-abat. MiSpiNu, i. 28, cf. TDRG, şĂINEANy, D. v., CADE. Ajyjnsă là ţelul spre care tindea de atîţa vreme, Răsvan îi poate spune, în sfîrşit : Eşti doamnă, Vidro. LOVINESCU, S. I, 84. Trebuie să ştii cum să atingi acest ţel esenţial. TITULESCU, D. 642. îmi luasem ca ţel malul dimpotrivă, unde mă obişnuisem să văd singurul liman de scăpare. TOpIrceanu, o. a. ii, 35. Nu te-ai avut decît pe tine unică dragoste şi ţel. voicui.escu, poezii, I, 24. Cătam un ţel nedesluşit pe drumul Din mlaştinile cîmpului latin. id. ib. II, 152. N-am nici un ţel şi nici un plan. sadoveanu, Ο. IX, 93. Această jucărie q noastră avea o socoteală şi un ţel. id. ib. XI, 378. îşi ărată amăgirea unor aripi fără ţel. PILLAT, P. 33, cf.. SCRIBAN, D. Corabia se-nclină şi-aleargă fără ţel. I. BARBU, J. S. 8. Viaţa poate să primească Un ţel de care să răspunzi, arghezi, s. xi, 160. Lă-sînd la o parte ţelurile îndepărtate. CĂLINESCU, C. O. 144. Victoria individualismului liric îşi desăvîrşise ţelurile, constantinescu, s. ii, 315. în gestul suveran ghicesc un ţel subţire. T iulie 1964, 44. Nu-şi propun . . . ţelul ... de a reconstitui .. . limba strămoşilor. ; h. DAicovicii:, d. 17. Această ediţie şi-a atins ţelul. v. rom. decembrie 1970, 144. Nu se pot despărţi problemele comediei de telurile educative. RL 1977, nr. 10 248. 4. (Regional; în forma ţuli) termen, dată, soroc (Şoimuş—Beiuş). Cf. CHEST. v 46/85. [Vitele] fată unde le prinde ţuliu. ib. — Pl. : ţeluri. — Şi: (regional) ţii (alr i 1 217/ 308), fir, ful, ţuli, (ev (alr 3N v h 1 295/172), ţeu (ALR Il/l h 11/346) s. n. — Din germ. Ziel; rus. iţeJib, magh. eil. ŢELÂŞ 3. m. (Regional) Ţintaş (Voinic'eni—Tîrgu Mureş). Cf. ALR SN III h 725/235, ALRM sn ii h 540/235. — Pl. : ţelaşi. — Ţel + suf. -aş. ŢELĂLUf vb. IV. Tranz. (Prin Transilv.) A ţinti (II 1) pe cineva sau ceva cu o armă (sau cu un obiect) ; a nimeri, a lovi ţinta1 (II 1) ; (regional) a ţeli, a ţelui. Cf. alr i 1 219/190, 227. — Prez. iad. : ţnlăluiesc. — Ţel suf. -ălui. ŢÎLĂIl s. n. v. ţeler. ŢELĂZÎ vb. IV v. ţil&zui. ŢELELÎŢ adv. = (prin vestul Mold.) teleleţ. (în expr.) A se lua ţeleleţ după cineva = a urma pe cineva pas cü pas. Se ia ţeleleţ după mine, ce să le faci? Aşa-s copchiii ! I. cr. vii, 252. ŢÎXENA s. f. v. felină®. ŢELENl vb. IV v. {elini. ŢELENÎŞ s. n. v. {elini?. ŢELENÎT, -Ă adj. v. ţelinit. ŢELER s. m. (Bot. ; prin Ban., Transilv. şi Bucov. ; şi în sintagma seler de grădină, BORZA, D. 21) Ţelină1 (1) (Apium graveolens). Cere ... ţelină sau ţeler (a. 1806). IORGA, s. d. viii, 41, cf. molnar, d. 382/24, BARONZI, L. I, 144, GHEŢIE, r. m., barcianu, JAHRESBER. X, 216, ALEXI, W., BIANU, D. S., TDRG. O econoamă harnică se sileşte ... să adune ce-i trebuie pe iarnă : varză, . . . ţeler. PÄCALÄ, M. R. 116, cf. PANŢU, PL.,. CADE, BORZA, D. 21, H XVII 423. La noi se mai găsesc şi morcovi, ţeler, tarcăn. CHEST. viii 87/32, cf. ALR i 859, ALR n 4 113/284. — Pl. : ţeler i (ALR I 859/129, 131) şi (rar, n.) ţ$ge (barcianu). — Şi: ţilăr (borza, D. 21, H xviii 168, alr i 859/5, 229) s. m., félerà (borza, d. 21, alr i 859/156) s.f., félir (lexic REG. 115), ţălăr (borza, d. 21, com. din grădinari—oraviţa, alr I 859/100), laier (ALR i 859/12, 30, 375), ţălăr (borza, d. 21), ţiilear (id. ib.), ţăgler (ALR i 859/ 573), zéler (şez. xv, 141, alr i 859/61, 80, 278, 295, 298, 302, 305, 315, 333, 335, 337, 339, 343, 355, 359 ; accentuat şi zelér ALR I 859/320), séier (ŞINCAI, în DR. V, 556, BARONZI, L. I, 144, BRAND ZA, FL. 221, BIANU, D. S., CADE, BORZA, D. 21), sélâr- (BORZA, d. 21), céler (brandza, fl. 221, barcianu, bianu, D. S., PANŢU, PL., borza, d. 21) s. m. — Din săs. zâller, germ. Sellerie, magh. eeller. ŢEEERĂ s. f. v. ţeler. ŢELf vb. IV. Tranz. (Prin Ban., Transilv. şi Maram.) A ţinti (II 1) cu o armă sau cu un obiect ; a nimeri, a lovi ţinta1 (II 1) ; (regional) a ţel ălui, a ţelui. Acolo, în prăpastia aceea, ce ochi omenesc l-ar fi putut teii? AGÎRBICEANU, S. P. 122, cf. CABA, SĂL. 101,'alr I 1217, ib. 1 219/49, 107, 118, 131, 140, 150, 227, 259, alr sn iii h 725/141, al*—m iii h 568/223. A ţălit o pasăre cu praştia. LEXIC REG. ii, 103, cf. mat. dialect. I, 271, 289. Am ţîglit o pasăre. L. rom. 1961, 129. Stăm unul la perete şi celălalt să ne ţălească cu mingea. T. DIAL. B. N. 352. Să-l ţălim noi pe el [cu mingea], ib. Ό” I n t r a n z. Teleguţenii, cînd îl văd cu urecheatu, zic aşa : popa nostru ţeleşte bine. agîrbiceanu, p. m. 81. Cînd s-o băgat în apă, unu o ţălit cu băltagu Ş-o tăiat mina pruncullui] hanului. T. PAPAHAGI, M. 159. — Prez. ind.: ţelesc. — Şi: fiii (ALR I 1217/9, 56, 61, 80, 280, 298, 305, 363, lexic reg. 10, ib. II, 87), ţigli, ţuli (ALR I 1 217/59, 302) vb. IV. — V. ţel. ŢELÎC s. n. v. ollic. ŢELIGBĂDEÂftCĂ s. f. v. ţarigrădeaneă. ΤέΕΙΝΑΐ s. f. 1. (Şi în sintagma ţelină de grădină, borza, d. 21) Plantă legumicolă bienală din familia umbeliferelor, cu frunze mari, penate, cu flori albe şi cu rădăcină globuloasă, cărnoasă, albă în interior, folosită în alimentaţie; (regional) ţeler, (neobişnuit) achi (Apium graveolens). Acolo era iarbă, de o chema sealină, multă ; şi prînzind ei, unul gustă sealină. MOXA, 354/27, cf. coteanu, pl. 18. Cjnzeci rădâcinfi] de conopidii, cinzeci rădăcini selinâ de cea groasfă] (a. 1800). iorga, S. d. vii, 113. Morcovi, selină, pătrănjel (a. 1808). id. ib. 44, cf. 611 ÏELINÂ2 *—•55 ^ ŢELINÂ2 LB. Sfecla, morcovii, felina , . . îndulcesc singile. piscupescu, o. 194/11,' c£. valian, v. Pentru sa-ladcC ăe (elină, adaogă o dosă ţeapănă de muştar. MAN. SĂNĂT. 40/1, cf. POLIZU. Grădinarii seamănă . . . morcovi, celină, pătlăgele vinete. I. IONESCU, M. 357, cf. CIHAC, II, 698, CONV. LIT. XXIII, 1 056, DDRF, GHEŢIE, R. M., BRANDZA, D. 180, DAMÉ, T. 188, BARCIANU, ALEXI, w. Ţelina .. . creşte prin grădini, cultivată. CATANELE, 30, cf. BIANU, D. S., TDRG. Prin verdeţuri poporul . . . înţelege toate zarzavaturile, dar mai ales morcovii, pătrunjelul, ţelina. pamfile, A. R. 197, cf. şăineanu, d. u., cade, simionescu, J?L. 355. Ţelina scoate şi viermii din intestin, chicr cînd o mîncăm gătită în mincare. VOICULESCU, L. 287, cf. bujorean, b, l. 396, scriban, d. Planta are o rădăcină asemănătoare cu cea de ţelină. BELEA, P. A. 142, cf. borza, d. 21, 146. Aşa sînt : pătrunjelul, păstîrnacul şi ţelina, cultivate pentru frunzele şi rădăcinile lor. EOTanica, 145. Se curăţă ţelina, se taie felii care se prăjesc în puţin ulei. S. marin, c. b. 180, cf. v. breban, d., h ui 139, iv 115, 268, vi 214, x 464, xi 5, 326, xivl73, xvi 320. Ţălina se cultivă mai mult în bulgării. ŞEZ. XV, 137, cf. ALR I 859. Adunăm . . . ardei verde, morcov, ţelină. T. DIAL. m. ii, 679. 2. Compuse: (Bot. ; regional) (elină-sălbatlcă = mă.răraş (2) (Oenanthe aquatica). Ţelina-sălbatică ... e bună pentru boalele de rinichi. VOICULESCU, L. 287, cf. borza, d. 119; (regional) fellnă-de-Jzvor = floare-de-leac (Ranunculus repens). BORZA, D. 145 ; (învechit, rar) selină-roşle = numele unei plante nedefinite mai îndeaproape, Seminţile ce iaste să să aducă dănăuntru ■ . . muşăţel învoit, frusil, selină-roşie, micşunele roşii (a. 1784). iorga, S. d, viii, 82. — Pl. : ţelini. — Şi : (învechit şi regional) célinâ, (învechit) sellnă, (regional) ţaliiiă (borza, d.. 21), (îllnă (H x 150), ţilnă (ALR i 859/387, 418, 424, 735, 865, 900, 954, 980) s. f. — Din slavonul CtAHNd, bg. uejiHHa· ŢELINĂ» s. f. (Atestat prima dată în 1536, cf. DERS) 1. Pămînt, teren, loc care nu a fost lucrat niciodată sau care a fost lăsat multă vreme nelucrat, neîngrijit ; paragină1 (1), (învechit şi regional) ogor (I I). (regional) căţea, rit2 (2). Ţealinea (a. 1595). d’ers. Să se ştie că am vîndut 11 pogoni de ţealin[ăj şi cu 11 stînjăn di loc (a. 1638). GCR I, 87/9. De să va prileji vreun om sărac să-şt facă casă sau să răsădească vie pre locul altuia, să se apuce să facă tot de în ţealină. PRAV. 25. Ţealină şi mărăcini va fi tot pămîntul. BIBLIA (1688), 459!/3. Un pogon de felinfăj în pădure (a. 1695). iorga, s. D. vir, 305. Să să ştie că i-am vîndut un pogon de vii din dealul Muşelului, însă părăgină, ţelină (a. 1696). BUL. COM. IST. v, 223. J-am vîndut o vie ...» însă pogoane cîte ar hi păragină'. şi cu ţealină împrejurul viii (a. 1737). ib. 244. Jumălat[e] ţelină'curată şi jumătate cu păduri (a. 1768). iorga, s. d. vii, 56. l-am dat o ţealină la stupina Pascului, zălog pe 11 florinţi şi 15 creiţari (a. 1778). id.'ib. xhi, 197, cf. molnar, D. 94/22. Să le dea ispravnicii din loc de ţălină, atîta parte de loc, înçît să fie după analoghia mărimii moşiei (a. 1805). URICARIUL, II. 141. Mărăcina sau r.^hina ... şi Sn Ţelina creaşte de minune, petrovici, I*. 241/23, cf. LB. în acest chip vom pute ara cu un plug într-o zi la moină 40 de prăjini şi la ţălină^ 20. Ï. IONESCU, C. 29/28. Arătura de opt prăjini pogo-neşli arate în loc spart şi de 5 in ţelină să socoteşte lucru ie o zi. REGul. Okg. 80/4, cf. ISER, POLIZU, PONTBRIANT, D.. HEM î 474, CIHAC, II, 432, COSTINESCU, LM. Ţelina se sapă si se face stratul, Şi sentinţa întră-n proaspetul pămînt. F (1883), 37, Să are şi să semene ghindă în ţelina îngrăşată cti sîngele lor. VLAHUŢĂ, S. A, iii. 315. cf. DDRF, DAME,1 Ί. 61, barcianu. [Văzu] ţelina suhaturilor pe care putrezeau tîrta'.U răsuciţi de vînt. D. ZAMFIEESCU, v. T. 197, cf. ALEXI, w„ TDRG. Locul cel mai ne-merit pentru sâmănatul pepenilor este ţelina, adecă acel loc care este sau a fost mult timp nelucrat. PAMFILE, a. r. 175. Boii păşteau liniştiţi şi, în răstimpuri, vreunul mugea prelung ori răscolea ţelina umedă cu picioarele■ AGÎRBICEANU, s. p. 115. Să se reînpoporeze ţelinele moşiilor ce stăteau de multă vreme necăutate. N. A. bogdan, C. M. 106, cf. ŞĂINEANU, D. u., CADE, DS. Boii, cînd aud doina, ară lesne ţelina. ca şi cum ar fi moină. SADOVEANU, o. XX, 629. Mai încolo, unde se isprăvea pămîntul negru al bătăturii .. .începea ţelina. dan, U. 198, cf. SCRIBAN, D. A doua zi însă, tractoarele n-au mai putut smulge· plugurile din ţelină. V. ROM. iulie 1954, 149, cf. panaitescu, o. ţ. 125. Amestecuri de pămînt forma-te din : pămînt de frunze, turbă, pămînt de ţelină„ potlog, d. a. 113, cf. MIHĂILĂ, î. 27, h i 403, π 80, 88, 186, 214, 262; 271, iii 4, 38, 71, 96, 266, v 478, vii 184, 358, ix 123, x 69, 465, 539, XII1 7. Uite, mergem să arăm, Ţelina să despicăm. TEODO-» REşciu, i>. p. 484, cf. mat. folk. 1 210, com. din· STRAJA—RĂDĂUŢI, CIAUŞANU, GL., CHEST. IV 124// 102, ib. 125/20, 29, 42, ALR I 915, ib. 950/56, 148, 270, 528, 618, 677, 727, 790, 880, 887, 890, 896» 940, ALR II 5 073/235, 886, ib. 5 098/531, AU-K iii h 789, ib. h 790, ib. h 801/239, A i 22, V 7, 33, nalr —o iv h 587, Boii mei cînd -auă_! doina, Ară ţelina şi moina. FOLC. mold. II,, 597. L-o mai sătura ţelina, se spune la adresa celor lacomi. Cf. zanne, p. iv, 144. -v* (Atribuind caii* tatea ca un adjectiv) Cheltuiala căratului de pămînt) şi a pregătirii locurilor feline (a. 1841). DOC. EC. 750. ■ν’ Loc. adv. în ţelină = nelucrat, necultivat ·, neîngrijit, părăsit (4), părăginit (2). Pe întinsul te» renului aflat in stăpînirea satului ... se aflau încăt\ multe suprafeţe lăsate în ţelină sau în paragină. PA-e. NAITESCU, o. Ţ. 10. ‘v* Expr. A rupe (elina (saüj ţellnlle) v. rupe (2). A sparge (sau a tăia, a strica a desfunda) ţelina = a desţeleni. Com. marian,, cf. alr ii 5 073/260, ALRM sn i h 20, alr— m nţj h 791. (Cu parafrazarea expresiei) îl întrebă, apoi,, cum au sparl cele peste două mii de hectare de ţelină V. rom. iulie 1954, 170. + (Regional) Glie (cită. se· poate lua o dată ctt hîrleţul). Cf. ALR i 950/51, 59,, 150, 402, 727, 885. 4* (Rar) Cantitate de pămînt; (3). V. ţărînă. Săriră cu toţii ca să astupe spărturii şi să oprească apa — unii ăucînd gunoi in braţe,, alţii scoţind ţelina cu ghiarele. SLAVICI, v. P. 163. 2. (Regional) Teren arabil lăsat nelucraţ şi neculti» vat timp de unul sau mai mulţi ani în scopul refacerii/ fertilităţii solului; ogor (I 2), pîrloagă (1). Locul popuşoiului nu este hotărit la noi, îl sămănăm în pârloagă, toloacă, ţălină. I. IONESCU, C. 63/5, cf. DDRF, N. REV. R. 1910, 88, H X 499, ALR SN ft h 7, ALR — Μ III il 787/240, NALR — O IV h 585. 3. (Regional) Loc pe care creşte iarba pentru fîn,, f i n e a ţ ă, sau loc de pe care s-a cosit finul, cositură* Ovăsul se face foarte roditor într-o ţălină de fănali. I. IONESCU, c. 23/3. Cu plugul de lemn să ară ţelin& (o livade). LIUBA — iana, m. 108, cf. H vi. 96, ALR. i 410/30, 40, 107, ib. 915/90, 107, 136, 542, ib. 935/890, alr ii 5 260/64, ALR sn i h 122, ib. 125, alrMÎ' sn I h 86/47, ALR — μ ii h 422, ib. h 787/239, a i 31, III 1, NALR — O iii h 450/979. + Loc intr-o pădure; de pe care s-au tăiat copacii ; curătură (Fundata ~*ή Zărneşti). Cf. alr i 956/772. 4. (Regional) Păşune (1); p. restr. iarbă. Cf^ KLEIN, D. 443. Sta întinse toate bucate Pe ţelina verde! şi ierboasă. isudai-DELEAnu, ţ. 304, cf. η i 269i Ţălină (acea iarbă ce creşte pe loc nearat niciodată), H HI 143, cf. 326, VI 96. Dă de o poiană c-o ţelină·, frumoasă, în a cărei margine se afla un izvor cit apă. BOTA, p. 29, cf. ALR I 408/59. 7 ~ Dicţionarul·limbii roraânê, Jitera Ţ Î12 T EUNDÄR — 56 ŢENCHI 1 5. (învechit şi regional) Pămînt desţelenit de curind, arat şi semănat după ce a stat mai multă vreme nelucrat; ogor (II 1). Au obicinuit plugarii a semăna bucate .. . in moine sau ' in ţealini numai o dată arate. ECONOMIA, 29/25, cf. H IX 310, X 109, XVI 10, 22, alr li 5 061/414. <5. (Prin Bucov.) Cimp, ogor (H 4) semănat cu in. Cf. a v 14, 15, glosar reg. — Pl. : (elini şi (învechit şi regional) teline. — Şi : (regional) jélenâ (com. din straja — rădăuţi), felnă (ίι i 403, ai,R I 915/85, 370, 381, 387, 418, 588, 700, 900, 980, ib. 939/900, ALR Π 5 072/102), ţerlnă ţAi/R I 915/100, 230, 363, 573), tâlină (A IU 1) s. f. — Din v. sl. IViiA-kHd. ŢFXÎNJjĂR s. η. V. cilindru,, ^ELÎNDRĂ s.f. y. cilindru., "ŢELIÎVÎ Vb. IV. Intranz. (învechit şi regional; despre pămint) A se preface-în ţelină2 (1) ; a se înţeleni. V. păr &gi ni (8). Casa i s-a pustii, Ogoru i-a ţeleni. şi17,. IV, 135. Ό* Refl. Ţelini-s-a lumea şi spini creaşle-vor pre tot pămîntul. DOSOFTEI, PAR,.. I30r/22. (F i g.) Ca o arătură e omul fără de minte..·. De-l vei lăsa pre el teleni-se-va şi se va înbùruiend tot. JUBLIA (1688), 442J/3. — Prez. ind.: telinesc. — Şi: (eleni vb. ÏYÎ. — V. felinii*. ŢELIIVIOÂR s. f. Diminutiv al lui ţelină*. M îndre flori mn -am sămănat Pe o verd’e ţăl in ioară, ... IAng-o răce finimioară. T. papahaGI, M. 21. Ετι, mîndră, că t'e-oi mîna, .... Pă cea verd'e făliri ioară. id. ib. 106. — Pl. : telinioare. — Ţelină* + suf. -ioară. ŢEIJNÎŞ s. n. (Regional) Pămint nelucrat ; ţelină2 (1). Acum pămîntul e umezit de-ajuns pentru... a se ara orice ţeleniş. ap. TDRG. O să spargem ţelenişu .. . din pirloaga oilor. ALAS 28 XI 1937, 7/4, cf. SCRIBAN, D., H î 367, ii 203, vil 406, xil 146, xiii 489, XIV 436. — Pl.: (elinişuri. Şi: ţeleniş s. n. — Ţelină* + Suf, -iş. ŢELINÎT, -A adj. (învechit şi regional; despre pămint) întărit, uscat din cauza secetei sau a ne- : cultivării ; prefăcut în ţelină2 (1) J înţelenit. V. p ă r ă- ; ginit (2). Mărăcinii... de în rădăţină-i smulseră şi noiră pămîntul ţelenit şi aruncară sămînţa. ΜΟΧΑ, 381/20, Au doară pustiiu m-am făcut..., au pămînt ţelinit. BIBLIA (1688), 493'/58. De-ar fi drumu ţelenit Aş mere de uni-am vint. PAULETi, C. 116, .cf. ALR — M m h 788/223. Ţintirimu-i îngrădit. ■ mqrţfnritu-i ţelinit. BlRLEA, L. P. M. I, 185. — Pl. : teliniţi, -te. ■— Şi : feleniî, -S !' W V. felini. j ŢELIN0S, *0AsA adj. (Despre pămînt) Nelucrat, . necultivat ; învîrtoşat, tare ; înţeleiiit. Cf. LB, VALIAN, v., iser, polizu, pontbriant, d. Pe-un şes întins şi galben, sub arşi(a de soare, Cinci sute pluguri ară ,. pămîntul ţelinos.· alecsandki, P. nr, 233. De cu fZtuă pînă-n sară, Pe o coastă ţelinoasă, aăînc plugurile (ară. beluiceanu, p. 64, cf. ddrf, barcianu. Roatele ‘tocară mai departe pe p&mîMul ţelinos al cîmpului. 1 ®>. zamfirescu, v. ţ. 106, cf. alexi, w, Să răstoarne ) iCu fierul sfaşii mai late, mai înguste, după cum, era şi ■pămîntul ţelinos ori afinat. Lungianu, cl. 170,' cf. Şăineanu, d. u., cade, scriban, d„ η n 244: De mor astăzi, de mor mîne, Or pune pămînt pe Mine. Şi pămîntu-i ţelinos, Nu-i pentru omu frumos. FOLC. Transilv. I, 24. — Pl. : ţelinoşi, -oase. — Ţelină* + suf. -OS. y ' τΐί,ιβ i.a,f.ţâw rÉIA Al s. f. v, felină*,, ŢELIV'Â* S. f. v. ţelină*. ŢELOVÂNlE S. f. (învechit ; în practicile religiei) ortodoxe) Moment al sujjbei religioase în care, inainţe de rostirea Crezului, preoţii din altar 'se îmbrăţişează ca semn al înfrăţirii ; în trecut şi credincioşii din biserică se îmbrăţişau, obicei păstrat, astăzi doar în unele zone ; sărutarea păcii. Cîntă preoţii. .. pren pregiurul svîntului prestol şi să face ţealovanie în mijlocul lor. EUSTRATIE, prav. -89/19. + (învechit, rar) Moment al slujbei de înmormîntare în care se dă ultima sărutare la despărţirea de cel decedat. Fac ţealovanie de sărută mortul şi cîntă stihurile· DOSOFTEI,, MOUT. 148γ / 23. PJ. : ţelovanii. — Din slavonul Iţ'fcACRdNHK;*» ŢELŞT0C s. n. v. tirştoe. ŢEI/Γ s. n. (Regional) Cort de pînză ; p.. e x pinză din care se face cortul. Cf. ALR njl MN 122,· 3 819/29, 47, 353, 386, ib. 3 822/386, alrm ii/i hj 291, a ii 12. — Pl. : ţelturi. — Din germ. Zelt. ŢELTENI s. m. pl. (Învechit, rar) Celţi. Èranlàzii, ce să chema mainte galateni şi ţelteni. N. COSTIN, L2., 27, cf. d. î. lat.-rom. 353. — Din lat. Celtae. ŢEMJÎ vb. IV. Tranz. (Prin Ban., Transilv. şi Maram.) A ţinti (II 1) cu o armă sau cu un obiect; a nimeri, a iovi ţinta1 (II 1) ; (regional) a ţelălui, a ţeli. Cf. TDRG, cade, VAIDA. Vornicii mirelui pe rînd se opintesc a· ţelui şi puşca oul. DENSUSIANU, ţ. h. 237. Orişicine de-a veni, Puşca mea l-a ţălui, Buzduganul l-a turti. com. sat. i, 60, cf. alr i 1 217, ib. 1 219/18, 77, 79, 100, 215, 255, 268, 347, 359, Ai,R π/i h 11/353, ALR ii/130, alr — m iii h 568/227. Am jeluit o pasăre, mat. dialect, i, 196. Ό' Intranz. Luîndu-şi puşcuţa... se pune-n rînd ca să iăluiască şi el. RETEGANUL, P. m, 18. Un hoţ de pot er aş, El în Petru ţeluia, Maţele i le vărsa. DENSUSIANU, ţ. h. 295. Am ţeluit drept în mijloc. MAT. DIALECT. I, 196. — Prez. ind. : teluiesc şi télui. ■— Şi : ţllui vb. IV. ALR I 1 217/5', 30, 40, -61, 63, 69, ALR SN III h 725/53. — Ţel + silf. -ui. ŢELUIT0R s. m. (Regional) Ţintaş (1). Cf. ALR SN III h 725/272, ALRM SN ii h 540. — Pl. : teluitori. — Şi : fllultor s. m. ALR SN III h· 725/53. — Ţelul + suf. -Hor. 'ŢELULÂH, -A adj. v. celular. ŢEIJJLArIU, -IE adj. v. celular. ŢEEÎÎlA s.f, V. celulă. ŢEI.UL0S, -OÄSÄ adj. v. celulos. ÏEMÉNT s. H. v, ciment, i ŢEMENTĂ vb. I v. cimenta. ŢENC s’. n. v. ţeh*. ŢENCHI· s. m. (în formule de eliminare la jocurile de copii; cu sens neprecizat, probabil) Numărul 5. 63& ŢENCHI2 — 5t — ŢENTRAL Ana, Mana, Două, Pana, Trei, Hurlup, Troscoi, Broscoi, . . . Căpriţă, Ţeîelenchi, Ţenchi. PAAIFIΙ,ΐί, J. iii, 29, cf. π, 67. — Etimologia necunoscută. ŢENCHI» s. m. v. tenchl». ŢENCHI* s. η. 1. (învechit, astăzi în expr.) Semn care marchează graniţa, hotarul unui teritoriu ; p. ext. graniţă, hotar, margine. Acesta Mahmet Ţâra Muntenească şi Machidonia au supus, şi ţenchiul sau hotariul turcesc pînă la Madenanici l-au mutat. SIMION DASC., I.ET. 105. Dionisie Va.cch.os au pus stîlpii şi ţenchiul armelor sale în ostroavele ochianului despre răzsărit. cantemir, hr, 88, cf. tdrg, zanne, p. V, 618. "v* Eig. Precum prieteşugul, ase nepriete-şugul hotarele şi ţenchiurile sale are. CANTEMIR, IST. 215. "ν' Expr. A umbla din ţenchi în ţenchi = a umbla din loc în loc după ceva. Cf. scriban, d. Umblă din ţenchi în ţenchi ... şi nu găseşte ce să mănînce. i. cr. v, 280. (Prin nord-estul Olt.) A umbla in ţenchi după (ceva sau cineva) = a căuta cu orice preţ să obţii ceva (sau să găseşti pe cineva) de care ai mare nevoie. Cf. MAT. dialect, i, 237. (Prin nord-vestul Munt. şi prin Olt.) A da din ţecnlii in ţenchi = a se frămînta, a se zbate pentru a ieşi dintr-o situaţie dificilă ; a da din colţ în colţ. Cf. zanne, p. iv, 341, iæxic reg. ii, 32, udrescu, gi,. + (învechit) Capăt, limită în timp. Strîmtoarea vremii şi mai vîrtos lipsa a unor istorici foarte de treabă, ţenchiul sfîrşitului ne-au abătut. CANTEMIR, HR. 49. •v* Expr. A pune ţenchi (sau ţenchiul) (unui lucru, unei situaţii) = a face să înceteze, a pune capăt. Letopiseţ întreg să aştepţi de la noi de om avea dzile şi nu va hi pus prea vecinicul sfat puternicului Dumne-ăzău ţării aceştiia ţenchi şi soroc de şfîrşire. M. COSTIN, O. 42. Supt acesta împărat, istoricii greceşti . . ., ca cum ar pune ţenchiul pentru numele Dachiii a pomeni.. ., tac; apoi iarăş supt numele vlahilor, ăe romanii din Dachia încep a pomeni. CANTEMIR, HR. 337. Nu se punea ţenchi sau hotar supărărilor, grelelor şi nevoilor ce venea ţării. AXINTE URICARiui,, Ι,ΕΤ. II, 152/12. + E i g. Perioadă, răstimp al vieţii ; limită, sfîrşit al vieţii. Moartea lancului Vodă au fost cu învăţătura împăratului turcesc, de i-au tăiat capul. . . Aşa au petrecut Iancul Vodă ţenchiul său. simion DASC., i E x p r. A lua ţenchi de la un vas = a măsura cu ţancul8 (1) cantitatea de lichid dintr-un vas. Am pus de au loat ţănchiuri de la vasăle cu vin din pivniţă (a. 1835). iorga, s. D. XXI, 223. 3. (învechit) Ţel, scop, ţintă. Ei singuri . . . din toată socoteala carea înainte îşi punea, departe de la ţenchiu-i se abatea. CANTEMIR, IST. 30. înainte puind noi socoteala şi tot ţenchiul osteninţei noastre . . ., că Dachia noastră au fost de la Traian. . . descălecată şi lăcuită ... să dovedim, id. HR. 181, cf. ddrf, ŞĂI-neanu, d. u. "O* Ei g. Mai aproape de ţenchiul voroavei meale să mă lipesc. CANTEMIR, ist. 47. — Pl. : ţenchiuri. — Etimologia nesigură. Cf. ţ e h2. ŢENCHI* s. n. (Prin Mold.; în expr.) A da ţenchi = a închina cu paharul, ciocnind. Cf. ai,r I 1 726/552, 558, 582. — Formaţie onomatopeică. ŢENCHI5 s. n. v. ţnnc*. ŢENCHI« s. n. v. tanc*. ŢENCHI* s. n. v. ţelA ŢENCIÎŞĂ s. f. v. ţăncuşă. TÉNDUH s. f. v. ţandără. ŢENE vb. II v. ţine. ŢENGĂNÎ vb, IV v. ţingăni. ŢENGĂNÎRE s. f. v. ţingănlre. ŢENGHIÂR s. n. (învechit, rar) Numele unui fel de vopsea. în loc de lolachiu, pune lazur persicesc sau ţenghiar şi puţintel ou (a. 1805). GRECU, P. 91. — Pl. : ? — Şi : ţinghiâr (pronunţat -ghi-ar) s. n. GRECU, p. 99, 101, 394. — Etimologia necunoscută. ŢENÎT s. n. v. zenit. TËNSOR s. m. v. cenzor. ŢENSORÎN s. m. (învechit, rar) Persoană care a îndeplinit (de două ori) funcţia de cenzor. D. î. ι,ατ.-ROM. Cato, ţinsorinul. . . au văzut pe un bătrîn suspi-nînd şi lăcrămînd. Ν. COSTIN, C. 199. Cnei Flavie, ţensorin, grăie. id. ib. 621. — Pl. : ţensorini. — Şi : ţinsorin s. m. — Din lat. censorlnus. ŢENSTÎRĂ s. f. v. cenzură. ŢENTl s. n. v. cent. ŢENT2 s. η. V. ţintă*. ŢENTÂUR s. m. v. ţlntaură. ŢENTÂUHUS s. m. v. centaur. ŢENTERÎN s. n. v. ţintirim. ΤέΝΧΙ s. m. (Prin Transilv. şi Bucov.) Centimetru. I,EXIC REG. II, 55. N-am găsit nici un ţenti de pînză la prăvălie, mat. dialect, i, 196, cf. τ. diai,. b. n. 352. — Pl. : ţenti. — Şi : ţintă (gi,osar reg.) s. f., ţăntin (com. din straja — rădăuţi) subst. — Din germ Zenti, magh. centl. ŢENTNÂR s. n. v. ţentner. ŢENXNER s. m. (învechit) Unitate de măsură echivalentă cu 50 de kg (în Germania) sau cu 100 de kg (în Austria) ; p. e x t. cantitate de marfă e-gală în greutate cu această unitate de măsură. Şi mai scump cumpăra ţitnariul de pîine coaptă. N. COSTIN, X,. 505. Aceste şăici pot purta o greutate de cinci sute de ţentneri. IST. AM. (1795), 61r/5. 3 ţentnari fumait cîte 60 lei (a. 1825). furnică, d. c. 303. Ori în ce altă vreme se va putea aduna o povară de cel puţin 800 ţentneri, o corabie va fi numaidecît gata a pleca. CR (1836), 44/39. Ţentnarile Vienei. i. IONESCU, c. 222/13, cf. tdrg, t, papahagi, c. i,. 49. ■“O”· (învechit; în sintagma) Ţintă mare — majă (1). 706 bucăţi ce cîntăresc două miie cinci sute optzeci şi trei ţinte mari (măji) (a. 1846). DOC. EC. 895. — Pl. : ţentneri. — Şi: ţentnăr s. n., ţltniir s. m., ţintă s. f. — Din germ. Zentner. ŢENTRÂL, -Ă adj. v. central. 661 ŢENTROM — S8 — ŢEPÂRUŞÂ ŢÎNXUOM s.n. v. centru. ŢENTRU s.n. v. cenliu. ŢENTRUFUGÂCE adj. v. centrifug. ŢENŢEI.ÂX, -Ă adj. v. ţinţclat. ŢENtX s.n. V. ţinut». ŢENZĂR s. m. v. ţînzar. ŢENZtÎRĂ s.f. v. cenzură. ŢEOLÎX s. m. v. zeoilt. ŢEP» s. m. v. ţeapă. ŢEP* subst. 1. (învechit, rar) Rind (1), şir (I 1) (mai ales de soldaţi). Cf. cihac, ii, 432, jahresber. xxvi-xxix, 43. 2. (Prin Mold.) Izolare preventivă a animalelor din cauza unei epidemii ; carantină. Com. din CÎN-deşti — buhuşi. ψ Bxpr. A pune sub ţep = a ţine în carantină ; a izola ; (învechit şi regional) a ţepui (2). Boala de vite bîntuind aceste locuri. . . vitele sînt puse supt ţep... şi oamenii sînt împiedecaţi a avea libera circulaţiune. I. IONESCU, D. 384. De îndată ce se iveşte boala de vite într-un sat, se pun sub ţep atît vitele cît şi oamenii, id. ib. 472. — Pl. : ? — Din rus. u,enb. ŢEP A vb. I v. înţepa. ŢEPÂR» s. m. V. ţipar». ŢFJPÂR2 s. n., s. m. 1. S. n., s. m. (Regional) Ţăpoi2 (2). Cf. CHEST. II 256/288, 348, ib. 265/258, ai,r ii 5 034/346, com. din ciubanca — dej, gi,. ΟΙ,Τ. (Glumeţ) C-au sä capet'e O vale d’e lapt'e, Un furcoi d'e slariină Ş-un ţăpar d'e ouă. T. papahaGI, m. 84, cf. nai,r — O IV h 627/910. + P. ext. Cantitate de fîn care se poate lua o dată cu ţăpoiul1 (2). V. pală1 (1). Com. marian. 2. S. m. (Regional) Unealtă agricolă de forma unei săpăligi (1) ascuţite; (regional) ţepuşă (I 3 1>). V. ţeperiguţă, ţepigă (3) (Groşi — Baia Mare). Cf. ai„r ii 6 795/349. 3. S. n. (în limbajul muncitorilor forestieri) Lemn înfipt în pămînt care sprijină marginile ulucului pe care vin buştenii de pe munte la vale. ARVINTE, TERM. 173. 4. S. n. (Prin Maram.) Crestătură făcută în urechea oilor ca semn de recunoaştere. Păcurarii îşi însamnă oile aşa că le taie în urechi. . . ţăpar în vîrfu urechii. chest. v 156/8, ib. 156/99. — Pl. : (n.) ţepare, (m.) ţepari, — Ţeapă + suf. -ar. ŢEPAŞN IŢĂ s.f. v. ţlpanlţă. ŢEPĂLÂU subst. (Regional) Lingură mare de lemn (Ieud — Vişeul de Sus). Cf. CI, 1984, 47, T. papa-hagi, m. 235. — Pl. : ? — Ţeapă + suf. -ălău. ŢEPĂRLtfl s. m. v. ţepăruie. ŢEPĂRLtilE s.f. v. ţepăruie. ŢEPĂR0S, -OÂSĂ adj. (Rar) Ascuţit la vîrf; ţepos (1). Cf. JAHRESBER. XVII, 90. — Pl. : ţepăroşi, -oase. . — Ţeapă + suf. -ăros. ŢEPĂRIÎC s. m. (Rar) 1. Ghimpe (la plante) ; ţeapă (II 2). Cf. ΑΙ,ΕΧΙ, w. 2. Ţep1 (v. ţeapă II 3) (Ja animale). Cf. αι,εχι, W. — Pl. : ţepăruci. — Cf. ţepăruie. ΤΕίΆΒϋΐ s. η. ν. ţepăruie. ŢEPĂRTÎIE s. f. 1. (Regional) Băţ sau vergea de lemn ascuţită la un capăt. V. ţăruş (1). Cf. cihac, ii, 430, ΑΙ,ΕΧΙ, w. Se înfig nişte ţăpîrlui de trestie. pamfii,e, j. iii, 42, cf. şăineanu, d. u. Şi-a făcut un ţăpîrlui lung şi de călare-l înfige-n lu-beniţă. PI,OPŞOR, c. 92. O îngrăditură făcută din pari. . . prevăzută cu streşină (făcută din ţăpîrlui împletite cu nuiele). CHEST. ii 402/7. Neşce ţăpîrloaie mic d’e . . . l'emn ca semnalizare, ca să ştie omu ude să facă gropile. Gi,. Ol/f. + (Prin Transilv.) Aşchie mică. Cf. vauan, v., αι,ιι, 1983-1984, 315. 2. (Regional) Fiecare dintre parii1 (1) aşezaţi ver- tical la car, care servesc la susţinerea unei încărcături mai mari (marian, nu. 365, tdrg, păcaiA, m. r. 142, PASCU, S. 135, CADE, FRÎNCU — CÂND REA, M. 152, ai,r π 5 231/27, ib. 5 232/105) ; fiecare dintre cei patru pari1 (I) înfipţi vertical la extremităţile oplenelor săniei, care servesc la sprijinirea încărcăturii (ai,r i 833/98, ai,r sn ii h -357, ai,rm sn i h 239) ; ţeapă (I 2), ţepuşă (I 2). Dacă se cară fîn, se prind aceşti drugi pe la colţuri cu cîte o ţepuşă ... sau ţăpăruie, cam de un metru, ascuţită la vîrf. pamfii,E, I. C. 136. Pun ţăpăruile că ne ducem după grîu. VICIU, Gl,. . ’ 3. (Regional) Par1 (1) pè care se clădeşte claia de fîn; (regional) ţepuşă (II). V. prepeleac (I 2 e). Cf. a iii 1, 2, 4, 12, 17, 19, iv 5. 4. (Prin sud-vestul Transilv.) Fiecare dintre parii1 ascuţiţi care se aşază în vîrful caselor ţărăneşti (şi de care se prind paiele de pe acoperişul casei). V. săgeată (III 11), ţeapă (I 3), ţepuşa (II). Cf. CHEâT. ii 252/4, ib. 253/4, ib. 265/4, 49. 5. (Prin sud-vestul Transilv.) Bucată mică de leaţ care se fixează la streaşină într-o seîndură mai lată pentru a susţine paiele de pe acoperiş. Cf. GREGORIAN, CI,. 63, chest. ii 252/4, ib. 253/4, ib. 265/4. 6. (învechit) Ghimpe (la plante) ; ţeapă (II 2). Cf. Ι,Β, POWZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W. + (învechit şi regional) Ţeapă (II 1) (la cereale). Cf. ΚΙ,ΕΙΝ, D. 442, LB, ISER, ΡΟΙ,ΙΖϋ, PONTBRIANT, D.; eiHAC, II, 430, DDRF, GHEŢIE, R. M., JAHRESBER. XIX-XX, 87, ŞĂINEANU, D. U., AI,R I 929/144, ALR II 5 180/141, ai,r - T 1 024/374, 375. 7. (Regional) Ţep1 (v. ţeapă II 3) (la animale). Cf, BARCIANU, AliEXI, W., JAHRESBER. XIX-XX, 87. — Pl. : ţepărui. — Şi: ţepiriiic (pontbriant, d.), ţepurtiie (scris ţăpuruie vawan, v.), ţepîriuie (αι,εχι, W., ŞĂINEANU,’D. U., scris ţăpîrluie POEN. — AAR. — hiι,ι,, ν. i, 187), ţepîrlie (ai,r i 929/144) s. f., ţepă-rùi (barcianu, αι,εχι, w.) . s. n., ţepăriui (cihac, ii, 430), ţepîflul s. n., fepărliiio (AI,R II 5 180/141), ţepirlodie (Gl,. οι,τ.) s., n. pl., ţepîiiiie (barcianu) s. f. — Ţeapă + suf. -ăruie. ŢEPĂRIÎŞĂ s. f. (Regional) Par1 (1) pe care se clădeşte claia de fîn; (regional) ţepuşă (I 1). V. prepeleac (I2e) (Petrila). Cf. AIII 17. — Pl. : ţepăruşi. — Ţepar3 + suf. -uşă. 683 ŢEPCĂRIE — 59 — ŢEPENI ŢEPCĂRÎE s. f. (Prin vestul Munt. ; cu sens colectiv) 1. Mulţime de ţepi1 (v. ţeapă II 1) rămase după secerat sau după cosit. Cf. udrescu, GL. E numa ţepcărie pe cositură (sau pe mirişte) ; nu e ăe umblat desculţ, id. ib. 2. Grămadă de aşchii de lemn. Cf. UDRESCU, Gl,. Adu. nişte ţepcării de aţîţat focul, de la tocător, id. ib. — Pl. : ţepcării. — Ţeapcă + suf. -ărie. ŢEPCHIN s. m. (Bot. ; prin Bucov.) Tulichină (Daphne mezereum). Cf. panţu, pi,. 319. — Accentul necunoscut. — Etimologia necunoscută. ŢEPELEGÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A curăţa răzoarele de buruieni cu ajutorul unei săpăligi (Balş). Cf. L. rom. 1959, nr. 1, 64. — Prez. ind. : ţepelegesc. — V. ţepellgă^. ŢEPEtÎGĂl s. f. I. 1. (Prin Ban. şi Olt.) Bucată (mică) despicată dintr-un lemn sau dintr-o scîndură (de obicei ascutită la un capăt). V. ţandără (1)· Cf. PASCU, S. 249. Mi-am făcut arc şi tolbă cu săgeţi . . . dar nu arc aşa de mîntuială, o nuia îndoită legată cu aţă şi o ţepeligă de şindrilă drept săgeată, ci arc adevărat. AL LUPULUI, P. G. 62, cf. CADE, com. din fädimac — lugoj. + (Regional) Ţeapă (II 4) (care intră sub piele sau sub unghie). Cf. POEN. — AAR. — HILL, V. I, 530, CIHAC, II, 430. I-a vîrît ţâpliji sub unghiile de la mînă. N. REV. R. I, nr. 2, 155 (supl.), cf. bianu, d. s., bl iv, 97, scriban, d. Mi s-a băgat în ăeşti o ţăpligă. VICIU, GL. Mi-a intrat o ţăpligă în picior. BOCEANU, GL., cf. CIAUŞANU, GL., com. din FÄDIMAC — LUGOJ, ALR π/i h 93. 2. (Prin Olt. şi vestul Munt.) Frigare de lemn ; (regional) ţepuşă (I 3e). Teofil Frumoşu mînca peşte fript în ţăpligă. v. ROM. decembrie 1963, 52. Fă-mi o ţipiligă din nuiaua asta. UDRESCU, GL. 3. (Prin Olt.) Par1 (1) ascuţit cu care se fac găuri în pămînt pentru semănatul porumbului. V. chitonag, par1 (3a). Cf. LEXIC REG. 87, com. din TROIANU — ROŞIORI DE VEDE. 4. (Prin Ban. şi Olt.) Bucată dintr-un trunchi de copac (com. din oravita, alr i 984/12, 79), avînd lungimea de un metru (A iii 6), care serveşte ca lemn de foc (com. din CARANSEBEŞ, com. PETRO-vici). Hercules . . . pre grămada de ţăpligi aprinse să aruncă şi însuşi arse. N. STOICA, C. B. 71. Lemnele de ars grămădite în strînjăn constau din ţăpligi. Com. din SASCA montană — moldova nouă. + (Prin Olt. şi prin sudul Transilv. ; mai ales la pl.) Aşchii, surcele, vreascuri cu care se aprinde focul. Cf. nalr — o li h 221, ib. h 222, alr — τ 733/430, 455, 457. 5. (Regional) Rangă de fier, cu vîrful lat, întrebuinţată la săparea gropilor pentru stîlpii de telegraf (Rîmnicu Vîlcea). Cf. LEXIC REG. 87. G. (Prin Dobr. ; în forma ţapaligă) Unealtă de pescuit formată dintr-o prăjină'de 5—8 metri de care se leagă o sfoară cu 10—15 cîrlige de undiţă şi o greutate care le coboară spre fundul apei ; (regional) ţaparină. Cf. scriban, d. 7. (Regional) Una dintre cele două pîrghii ale joagărului care serveşte la punerea în mişcare a acestuia (Răşinari — Cisnădie). Cf. PĂCALĂ, M. R. 462. 8. (Prin sudul Transilv. şi nordul Olt.) Bucată despicată dintr-un lemn, cu care se curăţă fierul plugului de pămînt (ALR SN i h 23, ALRM sn i h 17); otic (1) (NALR — O IV h 639). 9. (Regional) Bucată de lemn, de forma unui cuţit, care se întrebuinţează la desfacerea pănuşilor de pe ştiuletele de porumb. Cf. vîrcol, v. 101, com. din troianu — roşiori de vede. 10. (Prin Olt. ; în forma ţepligă) Epitet dat unui om arţăgos. Cf. Ciauşanu," v. 206. 11. 1. (Regional; în forma ţepligă) Ţeapă (II 1) (la cereale). Cf. alr i 929/109, nalr — o iii mn 218, 1 024/911, alr - τ 1 024/400, 429. 2. (Regional) Ghimpe (la plante) ; ţeapă (II 2) (Beba Veche — Sînnicolaul Mare). Cf. ALR I 1 207/ 49. 3. (Prin vestul Munt. ; în forma ţipiligă) Parte a tulpinii unei plante rămasă în pămînt după ce planta a fost tăiată. Cf. UDRESCU, GL. — Pl. : ţepeligi. — Şi : ţapaligă. (scriban, d.), ţapligă (alr i 984/12), ţepligă (pl. şi ţeplige ALR i 929/109), ţepii că (nalr — o ii h 222/977), ţopligă (com. din fädimac — lugoj, ALR ii/i h 93/76), ţipiligă (lexic reg. 87, udrescu, gl.), ţlpligă (alr ii/i h 93), ţlplrigă (ALR Π 6 795/219, GL. OLT.) s. f. — Ţeapă + suf. -ăligă. ŢEPELÎGĂ3 s.f. = săpăligă. (Prin Olt. şi vestul Munt.) Unealtă agricolă de forma unei săpăligi (1) (CIAUŞANU, V. 207, UDRESCU, GL.) ascuţite (ALR II 6 795/219, 812), folosită pentru scoaterea buruienilor din semănături (lexic reg. 87) ; (rar) plivitoare (v. plivit or 3), (regional) ţeperiguţă, ţepigă (3). V. ţepar2 (2), ţepuşă (I 3 b). Acolo une nu ies toate boabele. . ., căutăm cu ţepeliga..., c-un cuţit sau c-un fier ascuţit. T. DIAL. M. I, 202. ŢEPELlN s. n. v. zepelin. ΤέΡΕΝ, -Ă adj. v. ţeapăn. ŢEPENEÂLĂ s. f. (Regional) Şcrobeală (2) (Voivozi — Şimleul Silvaniei). Cf. ALR SN IV h 1 230/ 325. — Ţepeni + suf. -eală. ŢEPENÎ vb. IV. (învechit şi regional) 1. I n-tranz. (Despre fiinţe ; p. e x t. despre corpul lor sau părţi ale corpului lor) A deveni ţeapăn (1), a nu se mai putea mişca sau îndoi din cauza frigului, a unei boli etc. ; a înţepeni. Adus-am un fiu ai mieu la tine, că are duh mut. . . şi scîrşcă în dinţi şi ţepe-neaşte. VARLAAM, C. 51. Caii la cară. . . cum sta înhămaţi aşea, au ţăpenit de răceală, (începutul sec. XVIII)', mag. IST. in, 58/6, cf. klein, d. 442, LB. ISER, pontbriant, D. D-apoi ce-i asta, de mă faci să stau atîta la poartă, de tot ţăpenesc. COM. SAT. v, 95, cf. ALR i/l h 149/357, ib. h 150, alr i 152/24, ALR SN iii h 800, nalr — b i h 125/88. *v* (Construit cu dativul pronumelui personal) îndatăş îi... ţăpăniră mîinile ca di her şi nu pute să le întoarcă cătră dînsul după fire lor (cca 1750). GCR II, 57/2, cf. alr i/i h 150, alr i 152/347, ALR sn iii h 800. Mn-o ţepetlit d'ejet'ile d'e frig. ib. h 800/279. •v· Refl. Baba tot mai tare se ţepenea, pînă şi-a dat sufletul, marian, s. R. li, 122, cf. alr l/l h 149/333. Φ Tranz. (în descîntece) Potcă d'in pădure ..., D'e spate nu-l ţăpeiii, D'e cap nu-l ameţî. T. PAPAHAGI, M. 130. +' A înlemni, a încremeni (de mirare, de frică, de groază etc.). Zaharia se spă-mîntă şi de frică ţepeni, varlaam, C. 460. (Fig.) Sufletul, . ■ . deaca veade pre muncitoriul diavolul, să sparie şi de frică ţepeneaşte şi moare. id. ib. 176. 2. Tranz. A face să nu se mişte, a fixa ; a înţepeni. Funea ceaea mai groasă ce e la corabie, ... ce cu nusa leagă cătuşile de o ţepenesc. CORESI, EV. 294, cf. molnar, D. 300/28, klein, d. 442, ISER. 692 ŢEPENIE — 60 — ŢEPOC Ţăpeneşte bine masa [să nu se mişte], alr sn v h 1 317/36, cf. alrm sn iii h 1 117/36. <> Refl. pas. Dopurile ... se pot pune pre vranele bufilor, nuniai să nu se fepenească în vrane, pînă cînd nu se va aşeza mustul. ECONOMIA, 164/24. φ Refl. F i g. Şi tu. . . fepenitu-te-ai întru ei şi parte ai avut de rădăcină. CORESI, I,. 259/16. Intranz. Una ară, Doi se miară, Patru fepeneşte, Unu sgîţîieşte (Porcul). GOROVEI, C. 303. (E i g.) Ceia ce ... vor fi întru credinţă fepenifi. CORESI, I,. 260/13. 3. Refl. (Regional ; despre substanţe grase) A se slei (Voivozi — Şimleul Silvaniei). Cf. alr sn iv h 1 121/325. [Untura] să fepeneşte. ib., cf. alrm sn iii h 939/325. + (Despre sînge) A se coagula (Voivozi — Şimleul Silvaniei). Cf. alr ii 4 127/325. + A se întări, a se usca (Moisei — Vişeul de Sus). Cf. GLOSAR KËG. Tocmagii se mai ţepenesc. ib. 4. Refl. (învechit, rar) A deveni rezistent, vigu- ros. Bolnavul se însănătoşază, nepriiatinul se învîr-toşază, lîngedul se ţăpineşte, slabul paşii îşi sprijeneşte. cantemir, ist. 325. + A se păstra, a se conserva mai bine. Nece să bagi vin nou în foaie vechiu, că . .. acela foaie se va topi şi vinulu se va vărsa . . ., ce bagă vinul nou în foaie nou şi amîndoi se vor ţepeni. TETRAEV. (1574), 13. — Prez. ind. : ţepenesc. — V. ţeapăn. ŢEPENÎE s. f. (învechit şi regional) Putere, forţă, tărie ; vigoare, robusteţe. Domnul însuşi ... destinge pre pămînt cu tăriia sa şi cu putearea şi cu ţepeniia. CORESI, EV. 461, cf. VALIAN, V., PONTBRIANT, D., COSTINESCU, CADE. Ό* (Ca epitet, pus înaintea termenului calificat de care se leagă prin prep. ,,de“) Ţăpenie ăe om ca ... ăsta, mai rar. UDRESCU, GL. — Accentuat şi : (regional) ţepenie. udrescu, gl. — Pl. : ţepenii. — Ţeapăn + suf. -ie. ŢEPENÎRE s. f. (învechit) Acţiunea de a (s e) ţepeni; soliditate ; rigiditate. Obiectul pipăirei sînt proprietăţile trupurilor ceale mehanice : tărimea, molimea, ţepenirea. ANTROP. 172/17, cf. ISER. — V. ţepeni. ŢEPENÎT, -Ă adj. (Regional) Care nu se poate mişca sau îndoi din cauza frigului, a unei boli etc., înţepenit (KLEIN, D. 442); (despre oameni) care nu-şi poate mişca mîinile sau picioarele, fiind schilod din naştere (nalr — b i h 122, ib. h 123/62). Sv[î]n-i[u~\l, întrînd, ăeşchisă uşile cămărilor împărăteşti. Şi. fugiră toţi, iară unii ăe departe prăvi-ia tepeniţi de frică. DOSOFTEI, V. S. februarie 324v/29. ‘A fost stat (băiatul) la poartă şi a tot bătut, de tot a fost ţăpenit. COM. SAT. v, 95. — Pl. ; ţepeniţi, -te. — V. ţepeni. ŢEP ΕΝ ITfîflĂ s.f. (Regional) înţepenire din cauza unei boli, a frigului etc. Fugi, potcă cu mii ir are, Cu strigare, Cu siori, Cu ţăpeiiituri. T. fapahagi, m. 130. + (în forma ţepinitură) Piele îngroşată, întări-tură. Cf. DR. v, 306. — Pl. : ţepenituri. — Şi : ţepinitâră s. f. . — Ţepeni + suf. -itură. ŢEPERÎG* s. m., s.n. v. ţipirigl. ŢEPERÎG* s.n. v. ţipirlg*. ŢEPERIG0S, -OÄSA adj.. (Prin Munt.) Ca ţipiri-gul1 (1). scriban, D. 1 362. Fîn ţăperigos. id. ib. — Pl. : ţeperigoşi, -oase. — Ţeperlg* + suf. -os. ŢEPERIGIÎŢĂ s. f. (Prin Olt.) Unealtă folosită pentru scoaterea buruienilor din semănături ; (rar) plivitoare (v. plivit or 3), (regional) ţepeligă2 (v. săpăligă X), ţepigă (3). V. ţep ar2 (S). ţepuşă (I 31)). Cf. GL. OLT. ;P1. ; ţeperiguţe. ) 1 ’ ι .' — Ţepeligă + suf. -uţă. ŢEPÎE s.f. (Regional) Ţepuşă (I 2) la sanie (ALR SN ii h 357/334, alrm sn i 239/334) sau la car (ALR II 5 633/334) ; ţeapă (I 2) (Moftinul Mic - Cărei). — ÎPI. : ţepii. — Ţeapă -f suf. -ie. ŢEPIGĂ s. f. (Regional) 1. Aşchie (Butoieşti — Strehaia). Cf. GL. OLT. 2. Ţepuşă (I 2) la sanie (ALR SN II 357/64, ALRM sn i h 239/64) sau la car (alr ii 5 633/64) ; ţeapă (I 2) (Ineu - Arad). 3. Unealtă agricolă folosită pentru scoaterea buruienilor din semănături ; (rar) plivitoare (v. p 1 i-vitor 3), (regional) ţepeligă* (v. săpăligă 1), ţeperiguţă. V. ţepar1 (2), ţ e p u ş ă (3 b) (Ghio-roiu — Drăgăşani). Cf. GL. OLT. — Pl. ; ţepigi. — Ţeapă + suf. -igă. ŢEPINrriîRĂ s.f. V. ţepenltură. ŢEPÎŞ, -Ă s.n., adj. v. ţiplş. ŢEPlltlE s. f. v. ţepftrate. ŢEPÎRLÎE s. f. v. ţepăruie. ŢEPÎHLOAlE s. n. pl. v. ţepăruie. ŢEPÎRLTÎI s. n. v. ţepăruie. ŢEPÎRLtflE s. f. v. ţepăruie. ŢEPÎRtlE s. f. v. ţepăruie. ŢEPLÎCĂ s. f. v. ţepeligă'. ŢEPLÎE s. f. (Rar) Aşchiuţă (care intră sub piele sau sub unghie) ; ţeapă (II 4). Cf. valian, v., pont-briant, d. — Scris şi : ţăplie. valian, v. — Pl. : ţeplii. — Ţeapă + suf. -ie. ŢEPLÎGĂ ş. f. v. ţepeligă*. ŢEPLIG0S, -OÄSÄ adj. (Prin Olt. ; despre oameni) Arţăgos. Cf. ciauşanu, v. 206. — Pl. : ţepligoşi, -oase. — Ţepligă + suf. -os. ŢEPOĂCĂ s. f. v. ţepoc. ŢEP0C s. m., s. n. 1. S. m. (Prin Bucov.) Băţ ascuţit la un capăt, care se întrebuinţează la facerea gardurilor ; (regional) ţepuc. Cf. glosar REG. + Leaţ la gard. Com. din straja — rădăuţi. 2. S. m. (Prin Bucov.) Eiecare dintre cei doi drugi lungi de la scară in care sînt fixaţi fusceii. Cf. chest. ii 220/243, lexic REG. 111. 3. S. m. (Prin Bucov.) Puscel la scară. Cf. glosar REG. 4. S. m. (Prin vestul şi nord-estul Transilv.) Aşchiuţă (care intră sub piele sau sub unghie) ; ţeapă (II 4). Cf. vaida, alr π/i h 93/310. 716 ŢBPOCI — 61 — ŢEPOS 5. S. n. (Prin Bucov.) Ţeapă (II 1) (la cereale). Cf. alr i 929/387, 394, 402. — Pl. : (m.) ţepoci, (n.) tepoace. — Şi : ţepoăcă s. f. alr i 929/259, 424. — Ţeapă -f- suf. -oc. ŢEPOCÎ v. IV. Tranz. (Prin Bucov.) ,,A bate ţepoci la scară", lexic reg. 111. — Prez. ind. : ţepocesc. — V. fepoc. ŢEPOCÎT, -Ä adj. (Prin Bucov. ; despre persoane) Rău; arţăgos. Cf. LEXIC REG. 111. Da ţepocit mai eşti. ib. — Pl. : ţepociţi, -te. — De la ţepoc. ŢEP0I1 s. n. v. ţăpoi*. ŢEPOf* vb. Intranz. (în descântece ; subiectul indică o parte a corpului animalelor) A sta drept în sus. V. ţ e p o ş i. Cînd îi veni deseară, Să vii cu coarnele ţăpoind, Cu părul netezind, Cu faţa roşind, Cu ugerul împlinit de lapte. CHEST. v 171/4. v Refl. TJrechile s-or ţepoi. GR. S. VI, 104. — Prez. ind. ; ţepoiesc. — V. ţepoi·. ŢEPOIÂŞ s. n. (Regional) Diminutiv al lui ţ ă- p o ia (2). La 9 zile să mergi şi să cauţi şi găseşti ■ . . un ţăpoieş şi o grebluţă. ap. CADE, com. MARIAN, alr i 937/556. — Pl. : ţepoiaşe. — Ţepoll -f suf. -aş. ŢEPOIÂT, -Ä adj. (Regional ; despre coarnele animalelor) îndreptat în sus şi ascuţit ; (despre animale) care are coarnele îndreptate în sus şi ascuţite ; (regional) ţapoş. Cf. barcianu, alexi, w., tdrg. Vacile noastre erau de soi, cu părul vîhăt, ţăpoiate. ALAS 28 XI 1937, 8/2, cf. scriban, d., scl 1978, 322, H l 344, li 117, vii 149, 224, chest. v 68/38. + (Despre păr) Cu firul ţeapăn, ridicat în sus, băţos. Cf. pamfile, a. R. 262. + (Despre plante) Care are ţepi1 (v. ţeapă IX 2). Cf. DDRF. — Pl. : ţepoiaţi, -te. — Ţepoi* + suf. -at. TÉPOR, -Ă adj. v. ţepur. ŢEPORÂŞ s. m., s. n. (Regional) 1. S. m. pl. Spini (Bocşa). LEXIC REG. II, 38. 2. S. m. (în forma ţepureş ; mai ales la pl.) Cotor care rămîne pe cîmp după seceratul griului. Com. din oraviţa. 3. S. m. (în forma ţeporeş) Ţăruş cu care se făceau găuri în pămînt, pentru a semăna porumb (Ghilad — Timişoara). Cf. alr ii 5 046/36. 4. S. m. (în forma ţeporeş) Par1 (1), lung de 1 —2 m, c«e se înfige în vîrful clăii de fîn şi de care se leagă funiile ce ţin fînul pentru a nu fi luat de vînt. V. ţe.puşă (I 1) (Ghilad — Timişoara). Cf. ALR SN I h 137/36. 5. S. n. (în forma ţeporeş) Frigare; (regional) ţepuşă (I 3 e) (Ghilad — Timişoara). Cf. alrm sn ii h 852/36. — Pl. ; (m.) ţeporaşi şi (n.) ţeporaşe. — Şi : ţeporiş (alr ii 5 046/36, alr sn i h 137/36, alrm sn ii h 852/36) s. m., s. n., ţepurăş (com. din ojiaviţa) s. m. — Ţepor + suf. -aş. ŢEPORÎŞ s. m., s. n. v. ţeporaş. ŢEP0S, -OÄSÄ adj. 1. Cu vîrf care înţeapă; ascuţit ; (rar) ţepăros, (învechit, rar) ţepuşos. Cf. PONTBRIANT, D. Acul vespei e foarte ţepos şi veninos. LM, cf. DDRF, JAHRESBER. XVII, 90. Cerul se cunoaşte. . . după mugurii pufoşi, iar cupa ghindei cu solzi ţepoşi. Simionescu, FL. 41. <> (Prin analogie; despre litere) Fragmente de idei, aruncate pe toată hîrtia în caractere ţepoase. CĂLINESCU, C. n. 228. + (Despre coarnele vitelor) Lung şi ascuţit la vîrf ; (despre vite) cu coame lungi şi ascuţite. [La bou şi la vacă] coarnele, după întorsăturile lor, iau felurite denumiri ... : ţăpoase, cînd sînt mai lungi şi ascuţite. DAMÉ, T. 28. [Boul] poate fi bătrîn, tînăr, . . ., plaviţ, ţepos, ciut. H III 14. 2. (Despre plante, frunze, flori, tulpini sau fructe) Care are ţepi1, ghimpos, spinos1 (1) ; p. ext. care înţeapă cu un vîrf ascuţit, înţepător; (învechit, rar) ţepoşat, ţepuşos. Scoarţa ţepoasă a castanei. LM. Vrejurile dé dovleci se încolăciseră unu peste altu, acoperind gardurile cu foi ţepoase. DELAVRANCEA, S. 54. Tufari despoiaţi de frunze şi ... mărăcini ţepoşi. GHEREA, st. cr. ii, 87, cf. ALEXI, w., tdrg, şăineanu, D. U., CADE. Un scai ţepos Ungă o dalie tîrzie. I. BOTEZ, B. I, 118, cf. SCRIBAN, D. Uşor de cunoscut este şovarul . . ., prin fructele, măciuci ţepoase ca de arici. SIMIONESCU, fl. 276. A putut să-şi strecoare .. . pipăitul prin troscotul ţepos. ARGHEZI, S. VII, 44. Iarba ţepoasă e lăsată şi ea de .. . duhul cel din-tru-nceput.' CĂLINESCU, ο. IX, 18. Se aşeză pe jos, în iarba ţepoasă, stancu, R. A. iii, 264. + F i g. (Despre oameni) Ironic, batjocoritor, sarcastic ; înţepător ; răutăcios, maliţios. îmi păreai un tip cam ţepos. C. PETRESCU, î. I, 114. Jupîneasa Ilisafta se minuna văzîndu-l aşa de ţăpos şi cu clonţ aşa de tare. sadoveanu, o. XIII, 648, cf. SCRIBAN, D. + F i g. (Despre relaţiile dintre oameni) Neprietenos, ostil ; încordat, tensionat. Raporturile ţepoase dintre membri, păstrate îndeobşte la un nivel amical, explodară o dată într-o insurgenţă subită. CĂLINESCU, E. 299. 3. (Despre cereale sau despre spicele acestora) Care are ţepi1 (v. ţeapă III); p. ext. înţepător. Grîul ... e mai de multe fealiuri : a) roşu, carele e . . . păros (ţăpos)' sau golaş. ECONOMIA, 32/23, cf. PONTBRIANT, D. Spicile răscoapte şi ţepoase, încărcate cu bob mare şi greu, se clătenau alene. DELAVRANCEA, S. 195, cf. barcianu, TDRG. După ce ajunse şi la ovăs, îi întărea şi cu grăunţele aceste ţepoase. AGÎRBICEANU, p. M. 192, cf. şăineanu, D. u. + (Despre mirişte) Acoperit cu cotoare de păioase care rămîn în pămînt după recoltarea plantelor. întinse o velinţă pe miriştea ţepoasă. SANDU-ALDEA, D. n. 109. Cîteva ceasuri de rătăcire în fîneţele cosite şi de-a curmezişul miriştilor ţepoase. C. PETRESCU, S. 24. Miriştea ţepoasă şi spinii ... se muiau sub pasu-i. dan, U. 290. Umblam mult pe miriştile ţepoase, v. rom. noiembrie 1969, 19. 4. (Despre pielea arictahri) Acoperit cu ţepi1 (v. ţeapă II 3). Cf. LM, CADE. I dete să mai îmbrace nişte haine urîte din piele ţepoasă de arici. MERA, L; B. 222. 5. (Despre părul animalelor) Cu firul aspru, ghimpos, sîrmos (1) ; (despre corpul animalelor ; p. ext. despre animale) acoperit cu păr aspru, ghimpos. Ţeposul păr al porcului. LM, cf. barcianu. Mistreţul se ivi ... Era o fiară uriaşă, neagră, ţepoasă. BARBU, PRINC. 211. Un lup a trecut pe lîmgă soare . . ■ tăind cu spinarea ţepoasă şi cu coadă sură discul galben de pe cerul vînăt. bănulescu, i. 85. + (Despre barbă sau mustaţă sau despre firele de păr ale acestora) Ca nişte ţepi1; (despre obraji, maxilare, faţă) acoperit cu fire aspre de barbă; (despre oameni) cu barbă aspră, neras, nebărbierit. Musteaţa, 726 ŢEPOŞAT — 62 — ŢEPUIRE lui păscută şi ţepoasă, crescută în toate părţile,, ti dădea o înfăţişare de răutate. ADAM, R. 49, cf. TDRG, CADE. Faţa-i amărîtă şi spînă, cu cîteva fire ţepoase în barbă ... i se încreţise de tot. TOPÎrceanu, O. A. II, 94. Poetul suav şi nostalgic, cu o barbă ţepoasă de trei nopţi. C. PETRESCU, C. v. 59. I-a crescut barba ţepoasă şi roşcată, id. î. I, 128. Se adunau patru holtei îmbătrîniţi, ţăpoşi ca nişte arici. BRĂESCU, a. 125. Moş Gherasim . . . umbla cu barba ţăpoasă, păscută parcă ăe gîşte. sadoveanu, o. i, 559. Un trup voinic . . ., fruntea masivă> înclinată puţin îndărăt şi barba ţepoasă, dan, u. 69. Sînt oameni cu feţe mari, osoase. . ., cu mustăţile ţepoase şi aspre. BOGZA, A. î. 165. Cîteva lacrimi îi şiroiau ... în barba lui ţepoasă, nerasă de trei zile. vinea, I,. I, 161. 0 barbă ţepoasă şi sură îi mmjea obrajii scorojiţi, v. ROM. ianuarie 1965, 64. întoarce violent barca spre pădure . . . strîngînd din maxilarele supte şi ţepoase. BĂNULESCU, i. 13. + (Rar ; despre capul oamenilor) Acoperit cu păr scurt şi aspru ; (despre părul capului) cu fire aspre, care înţeapă. Avea păr roşu, ţepos, ochelari . . . şi o expresie acră. TEODOREANU, l. 156. Capetele tunse, ţepoase, se aplecară asupră-le, socotind îndelung. dan, u. 175. 6. (Regional ; despre timp) Răcoros, friguros (Răşinari — Cisnădie). paşca, gi,. Φ (Adverbial) Afară-i ţăpos, ia-ţi ceva în spate. id. ib. — Pl. : ţepoşi, -oase. — Ţeapă + suf. -os... ŢEPOŞÂŢ, -Ă adj. 1. (învechit, rar) în formă de ac. Păduri ăe munte sau păduri cu frunză ţăpoşată . .. precum : bradul, molidvul. cod. Sii,v. 16. 2. (Prin Ban. ; despre păr, lînă) Greţ, încreţit. Cf. nai,r—b i h 16/8, ib. h 17/19. — Pl. : tepoşati, -te. — Şi : ţepuşăt, ~ă adj. nai,r—b h 17/19. — Pl : ţepoşaţi, -te. — Ţepuşă -f suf. -at. ŢEPOŞÎ vb. IV. Tranz. (Rar ; complementul indică urechile unui animal) A ridica drept în sus. V. ţepoi2. Mistreţii . . . s-opresc o clipă, ridică în sws capetele lor grele', ţepoşîndu-şi urechile cu atentie. ADAM, R. 266. — Prez. ind. : ţepoşesc. — V. ţepuşă. ŢEPOŞÎCĂ s. f. 1. Plantă din familia gramineelor; cu tulpina rigidă şi aspră în partea superioară şi cu spice lungi; (regional) cipcinar, costrei, iarbă-alune-coasă, iarbă-aspră, iarbă-ţeapănă, năgară, parlac, păişiţă, păiuş, păiuşiţă, păr-de-lup; păr-de-porc, părul-porcului, păruşcă, pernej, ştim, tiptină (Nardus stricta). Cf. conv. ι,ιτ. xxni, 1 056, DDRF, BRANDZA, FI,. 504, DAMÉ, T. 187, BARCIANU, GRECESCU, FI,. 640, JAHRESBER. VIII, 124, ΑΙ,ΕΧΙ, W., TDRG, PASCU, S. 172, ŞĂINEANU, D. U., CADE. Sînt şi- paiuri stricătoare, de calitate . proastă, . . . astfel e ţăpuşica. SIMIONESCU, fi,. 117, cf. ENC. AGR; IV, 415, SCRIBAN, D., borza, D. 115. Ţăpoşica. şi pă-iuşul ... sînt' nelipsite. BOTANICA, 181, cf. LV ROM. 1972, 427. 2. Plantă păroasă din familia umbeliferelor, cu flori albe sau trandafirii dispuse. în ixmbele compacte şi cu fructul acoperit de peri aspri (Tordyliiim maximum). Cf. conv. ι,ιτ. XXIII, 1 856,. brandza, fi,. 234, TDRG, CADE, scriban, d„ borza, d. 170. — Pi; ; ţepoşici. — Şi ; ţepuşică s. f. SlMiöNESCu, Fi,. 117, . — Ţepuşă -f suf. -ic.ă. ŢÎÎPTĂN s. n. (Prin Maram.) Streaşină (la casă). IvEXIC REG. 15. — PI.:? — Etimologia nectmoscută. ŢEPTEIt s. n. (Germanism învechit, prin Ban.) Sceptru (1). Izabela ăin Ardeal, solilor crăieşti, trimişilor, ea în mînă le dete ţepteru, coroana şi alte insig-nii a crăirii. N. STOICA, C. B. 132. — Pl. : ţeptere. — Din germ. Zepter. ŢEPŢĂLĂ s. f. v. ţesală. ŢEPt!C s. m. (Prin Bucov.) Băţ ascuţit la un capăt întrebuinţat la facerea gardurilor ; (regional) ţepoc (1). Cf. gi,osar REG. + (Regional; la f., în forma tepucă) Ţeapă (II 1) (la cereale) (Bod — Braşov). Cf. ai/r-T 1 024/418. — Pl. iţepuci. — Şi : ţepiică s. f. ai,r— T 1 024/418. — Ţeapă + suf. -mc. ŢEPIÎCĂ s. f. v. lepue. ŢEPTÎF s. m. (Prin Dobr. şi prin sud-estul Munt.) Numele unei plante nedefinite mai îndeaproape. Cf. H ii 273, vil 83. — Etimologia necunoscută. ŢEPUfl vb. IV. Intranz. 1. (Rar) A încercui printr-nn cordon de soldaţi ; a străjui. Cf. cihac, ii, 432, ddrf, jahresber. xxvi-xxix, 43. Clădirea mare de piatră .. . era ţăpuită de sentinele. SADOVEANU, O. vil, 49, cf. SCI, 1978, 322. <0> Refl. pas. îndată după asta, porunca domniei a fost să se ţăpuiască cetatea, să se tragă cu săgeata în orice tîrgovăţ ori oştean care ar ieşi. SADOVEANU, O. XII, 261. 2. (Prin Mold.) A ţine în carantină; a izola. Boala de vite bîntuind aceste locuri, oamenii şi vitele sînt tepuiti, comunicatiunea este încetată. I. IONESCU,· D. 384. ' — Prez. ind. : ţepuiesc. — Ţep* + suf. -ui. ŢEPUÎ* vb. IV. Tranz. (Rar) A bate un şir de pari1 (X) pentru a închide, a îngrădi etc. Cf. BAR, — munt., w. 101/25, cf. 961/47. După ce-a fost intrat ursu-n vizunie, ca să-şi doarmă somnu iernii, moş Calistru a venit cu alţi pădurari şi l-au închis ţăpuind şi pecetluind intrarea. SADOVEANU, o. VIII, 348. — Prez. ind. : ţepuiesc. — Ţeapă + suf. -ui. ŢEPIjIE s. f. (Regional) Fiecare dintre cei patru pari1 care se înfig vertical la extremităţile ople-nelor săniei sau în perinoacele carului pentru a susţine încărcătura. V. ţeapă (I 2), ţepuşă (I 2) (Uri-cani). Cf. A III 2. + Par1 (1) pe care se clădeşte claia dê fîn ; (regional) ţepuşă (I I) (Băniţa — Petroşani). Cf. a iii 18. — Pl. : ţepui. — Ţeapă -f suf. -uie. ŢEPUÎRE s. f. încercuire, împrejmuire a unui loc cu scopul de â împiedica răspîndirea unei epidemii ; izolare preventivă a oamenilor şi a animalelor din cauza unei epidemii, carantină, (regional) ţepa (2). Măsurile cele mai eficace ce se iau în contra boalei sînt ţepuirea locului unde se iveşte, îngroparea vitelor moarte, i. ionescu, d. 188. O boală, care se bănuia a fi ciuma, hotărî pe domn să ia mă- 739 ŢEPULICĂ — 63 — ŢEPUŞĂ suri pentru ţăpuirea locurilor infectate şi împiedecarea lăţirii mai departe a molimei. C. GANTE, TR. V. 343. — Pl. lepuiri. — V. ţepuil. ŢEPULÎCĂ s. f. (învechit, rar) Diminutiv al lui ţeapă (II 4) ; (învechit, rar) ţepuliţă. Vîrîrea unui ghimpe, unui os de peşte, unei ţepulice şi unui spic de cereale ... . fac, tăind, sfărămînd şi sfîşiină cărnurile, descampoziţiunea. MAN. SĂNĂT. 200/8. — Pl. : ţepulice. — Ţeapă + suf. -ulică. ŢEPULÎŢĂ s. f. (învechit, rar) Diminutiv al lui ţeapă (II 4) ; (învechit, rar) ţepulică. [Pulberi compuse din] ţepuliţe ascuţite ... : astfel este pulberea care se ridică în mori şi grînarii, . . . din camerele îngrijite rău şi podite cu scînduri învechite. MAN. SĂNĂT. 69/16. — Pl. : ţepuliţe. — Ţeapă + suf. -uliţă. TÉPUR, -Ă adj. 1. (Regional ; despre coarne, urechi, fire de păr etcj îndreptat în sus şi ascuţit ; p. ext. (despre animale) care are coarnele îndreptate în sus şi ascuţite. Un june bălan, puţin codalb, coarnele ţăpure. mon. OF. (1907), nr. 205, 7 599. Aci le vedea [coarnele dracului] largi ca de bou, aci cu spate ca de ţap, aci ţepure ca de taur, aci boante ca de viţel mic. alas 15 iv 1928, 5/4, cf. H xi 5, arh. OLT. XXI, 276. Am tăiat-o p-aia ţăpora care mi-a făcut doi miei. CV 1952, nr. 1, 34, cf. CHEST. v 68/6. [Iepurele fuge] . . . cu urechile ţăpuri. ALR I 341/ 890, cf. NALR — O I h 13. Taurul cela cu coarnele ţăpure era gata să vă împungă. udrescu, GL. Are nişte mustăţi ţăpure, ca două corniţe, id. ib. Coada caprii pică de rîie, dar tot ţăpură stă, se spune despre cineva sărac, dar fudul. Cf.- udrescu, gl., zanne, p. ii, 302. φ (Prin analogie) Iablanicioara, după ce se învîrtea şi se svîrcolea sus, printre stîncile ţăpure, cobora acum de-a dreptul. Galaction, o. 159^ Coastă ţăpure. alr ii 2 476/833, cf. alr sn iii h 810/ 833, a iii 18. Expr. A-şi face urechile ţăpuri, se spune despre caii care-şi ciulesc urechile. Cf. ALR ii/imn· a. 6 855/8.12, 872, alrm ii/i h 27. + (Despre ţîţele animalelor sau despre mamele) Ţeapăn, tare, pietros, dînd impresia că înţeapă. Ţîţe bourii, care stau tari şi ţepure de se văd sub ie ca nişte corniţe. REV. CRIT. iii, 90. A venit căpriţa (sau vaca) cu ţîţele ţăpure de lapte: UDRESCU, GL. " 2. E i g. (Regional ; despre privire) Aţintit, pironit, fixat asupra cuiva sau a ceva (Talpa Ogrăzile — Roşiori de Vede). Cf. coman, GL. Cu privirea ţăpură. id. ib. 3. F i g. (Prin Olt. ; despre ardei) Cu gust înţepător, pişcător, iute. Cf. PLOPŞOR, c. 43. 4. Eig. (Prin vestul Munt.; despre oameni) Robust, viguros. Cf. UDRESCU, GL. E încă ţăpur şi năvîrlios unchiaşul. id. ib. + (Prin Munt. şi Olt.) Ţanţoş, mîndru, fudul. Cf. Rădulescu-codin, i. CR. XIII, 82, CIAUŞANU, V. 206. Se ţine ţăpur. u-drescu, GL. *v· (Adverbial) Merge ţăpor al lui loniţă, parc-ar fi înghiţit un par! ev 1952, nr. 1, 34. ‘ Scris şi: ţăpur. — Pl. : ţepuri, -e, (f.) şi ţepuri. — Şi: ţépor, -ă, ţipure adj. — De la ţeapă. ŢEPURÂN s. m. (Regional) Ardei iute (Rast — Băileşti). nalr — O iii h 466/978. — Pl. : ţepurani. • — Ţepur -j- suf. -an. ŢEPtJRÂT, -Ă adj. (Regional) Mîndru, fudul îngimfat, înţepat, băţos; supărat, arţăgos, furios (Săpata de Sus — Piteşti). Cf. udrescu, Gl. Să uită ţăpuyată la mine, parcă să mă ia-n pene. id. ib. — Scris şi :. ţăpurat. — Pl. : ţepur aţi, -te. — Ţepur + suf. -at. ŢEPURE adj. v. ţepur. ŢEPURE s. f. v. ţepurică. ŢEPURÎI. s. m. (Regional) Ardei iute (Galicea Mare — Craiova), gl. olt., nalr — o iii h 466/974. — Scris şi: ţăpurel. GL. OLT. — Pl. : ţepurei. — Ţepur + suf. -el. ŢEPUREŞ s. m. v. ţeporaş. ŢEPURÎCĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui ţ e a-p ă (Săpata de Sus — Piteşti), udrescu, gl. — Pl. : ţepurici şi ţepurele. — Şi : ţepureă s. f. UDRESCU, GL. — De la ţeapă. — Ţepurea : cu schimbare de sufix. ŢEPURÎU, «ÎE adj. (Regional ; despre acul albinelor) ,,Gata de înţepat“ (Păuşeşti Otăsău — Băile Govora). COMAN, GL. Cu acul ţăpuriu. id, ib. — Scris şi : ţăpuriu. — Pl. : ţepurii. — Ţepur + suf. -iu. ŢEPURÎÎIE s. f. v. ţepăruie. ŢEPIÎŞ s. m., s. n. v. ţepuşă. ŢEPUŞÂT, -Ă adj. v. ţepoşat. ŢEPIÎŞĂ s. f. I. I. Bucată de lemn sau de metal, lungă şi ascuţită la un capăt, avînd diferite întrebuinţări. V. par1, ţăruş (1), ţeapă (I 1), ţăpoi2 (1). Cf. LB, VALIAN, V., COSTINESCU, LM. îşi luă cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. ISPIRESCU, L. 83. în loc de arme, ei întrebuinţau . . . bolovani de piatră, tăciuni aprinşi şi ţepuşe, id. U. 39, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Parii sau ţepuşii ... au o lungime de 2 — im — după cum fundul Dunărei e de nisip sau de nomol. antipa, p. 350. în vîrful clăii se înfige adesea cîte o ţepuşă ca să-l ţină mai temeinic. PAMFILE, a. r. 163. Prune nu mai sînt în jur, nici ţăpuşi pe la garduri, şi nu zice nimeni nimic. LUNGIANU, CL. 86. Am să străpung inima strigoiului. Cu un ţepuş de lemn am să i-o străpung. M. ELIADE, D. 136. După ce am virît mistreţul în strîmtoare, noi ne pregătim ţepuşile cele mari, aşa cum am învăţat să le tocmim, lungi şi groase-, pîrlite la vîrfuri. SADOVEANU, O. XIII, 370. Onofrei a şi pălit cu ţăpuşa de stejar pe cel dintăi călăreţ care năvălea cu suliţa asupra sa. id. ib. 619. Dacă ... pe înserate vine o broască la uşă ..., o împlîntă în o ţăpuşă şi o pune în pod la fum. ŞEZ. vi, 23, cf. ALR n 4 250/848, ALR SN I h 137. (Adverbial) Se ridică ţăpuşă-n sus şi, lung cum era, se răsturnă. HOGAŞ, DR. II, 38. + Par1 (1) înfipt în pămînt, folosit în. trecut ca instrument de execuţie. V. ţeapă (I 1). £ wt frate-al meu omorît, pus într-o ţăpuşă şi păzit de doisprezece străjari. LUNGIANU, CL. 138. Căruţele oştirii aduceau ţepuşile gata făcute şi pîrlite la vîrfuri . . . Toţi răii au putrezit în pari cu capu-n jos, înţepaţi prin creştet. SADOVEANU, O. XII, 266. Măria sa Hamza să fie ridicat din nou într-o ţăpuşă mai înaltă, aşa cum se cuvine unei căpetenii, id. ib. 268. Pe urmă . . . i-o băgat ţăpuşa de-a lungul trupului pînă ce-o ieşit prin creştetul capului. VASILIU, P. L. 55. + (Regional) Par1 (1) ascuţit la capete şi înfipt în pămînt, în jurul căruia se clădeşte claia de fîn ; (regional) ţepăruie (3), ţepăruşă, ţepuie. V. prepeleac 754 ŢBPUŞĂ — 64 — ŢEPUŞĂ (I Se), ţeporaş (4). Cf. alrm sn i h 93. -f (Regional) Fiecare dintre prăjinile, legate două cîte două, care se aşază de o parte şi de alta în vîrful unei clăi, pentru ca vîntul să nu împrăştie fînul (Cîlnic — Sebeş). Cf. A π 12. + (Regional) Fiecare dintre parii1 (1) care se înfig în vîrful caselor ţărăneşti, la cele două capete ale acoperişului, pentru a fixa leaţul cel mai de sus al scheletului; (regional) ţeapă (I 3). Cf. DAMÉ, τ. 93. 2. Fiecare dintre cei patru pari1 (1) care se înfig vertical la extremităţile oplenelor săniei sau în peri-noacele carului, servind la sprijinirea încărcăturii ; mănuşă (II 2 h), (regional) mînă (II 2 a), răcoanţă, ţepuie, ţepuşei; fiecare dintre parii1 (1), aşezaţi vertical, care servesc la susţinerea unei încărcături mai mari la car ; ţeapă (I 2), (regional) ţepăruie (2), ţepie, ţepigă (2), ţepuşcă (2). în opleni mai sînt două găuri în care se înţepenesc nişte ■ . ■ ţepi, ţepuşi sau ţepuşei ce slujesc a ţine lucrurile de cărat. damé, T. 22. [Preţcele] sînt înlocuite prin patru pînă la zece ţepuşi. PAMFILE, A. R. 160, cf. CADE. Un drum. iarna. . . într-o sanie cu oplene. Românul. . . umblă împrejurul ţepuşilor şi potriveşte lese pe fund şi pe margini. Grămădeşte fîn mult. SADOVEANU, O. IV, 224, cf. SCRIBAN, D. în borţile drugilor şi stinghiilor se pun ţepuşi pentru snopi mai lungi şi pentru fîn foarte scurt. H iii 73, com. marian, cf. şez. v, 165, com. din rădăuţi, alr i 820/412, 550, 558, 582, 594, 596, 710, 764, 768, ib. 833/290, 298, 302, 394, 516, 552, 590, 594, 727, 748, 980, alr ii 5 633/228, 279, 325, 414, 551, alr sn ii h 357, alrm sn i h 239, A i 13, 23, li 8, 12, iii 4, v 14. ♦ (Regional) Fiecare dintre ţăruşii care se înfig în capătul rudiţelor sau în fiecare colţ al corlatei pentru sprijinirea încărcăturii la căratul griului sau al finului. Cf. ALR n 5 231/ 250, ib. 5 232/95, 250, ib. 5 236/141, 250, 284, 414, 520, 531, 537, 605, 723, 728, T. dial. m. ii, 654. 3. Nume dat unor unelte sau unor părţi ale lor făcute dintr-un ţăruş (1) sau dintr-o vergea mai lungă de lemn, ascuţită la un capăt. a) (Prin sud-vestul Transilv. şi estul Ban.) Ţăruş cu care se făceau găuri în pămînt pentru semănatul porumbului. V. chitonag. Or pus cu ţăpuşu cucu-ruzu. ALR ii 5 046/47, cf. A m 4, iv 5. b) (Regional; în forma ţepuş) Unealtă agricolă de forma unei săpăligi (1) ascuţite ; (regional) ţepar2 (2). V. ţeperiguţă, ţepigă (3) (Feneş — Alba Xulia). Cf. ALR π 6 795/102. c) (Regional) Unealtă de forma unei răngi cu vîrful lat şi tăios, cu care se sparge gheaţa, V. c e a -glă (Micăsasa — Mediaş). Cf. alr ii 6 794/141. d) (l’rin Ban. şi nord-estul Munt.) Băţ ascuţit, nuia sau prăjină cu vîrf de fier cu care se îndeamnă vitele la mers ; (popular) strămurare. Cf. CADE, ALR II 5 663/723. e) (Regional) Frigare; (regional) ţepeligă1 (2), ţeporaş (5), ţepuşcă (4). Cf. pontbriant, d. Ileana, aprinde focul pînă fac eu o ţăpuşă să frigem mieii. BRĂESCU, Μ. Β. 25. Mîncăm pîne uscată — gîndin-du-ne cu lacrimi la peştele de mai înainte, fript aici în ţăpuşă. SADOVEANU, Ο. IX, 400, cf. ALR I 740/24, 79, alrm sn ii h 852, A iii 4, iv 5, vn 2. -f Loc. adj. şi adv. La (sau. pe) ţepuşă (sau ţepuş) = fript în ţepuşă deasupra jăraticului. Adulmecau miros cald de fleică la ţăpuşă. MIRONESCU, S. 449. Carnea se frige în tavă ori pre ţăpuş (frigare). H XVIII 145. Ibovnicu nu l-oi spune. ■ ■ De m-ar pune pe-o ţăpuşă. ŞEZ. vii, 111. f) (Regional) Un fel de sulă lungă, de obicei de lemn, cu care se fac găuri la opinci, pentru a le strînge în încreţituri cu ajutorul unei cureluşe. V. preducea (1). Cf. PASCU, S. 362. Se cinchi jos iar, . . . lîngă clitul de opinci. încercă să lucreze cu custura şi cu ţăpuşa, dar n-avea nici un spor. SADOVEANU, O. V, 410, cf. SCRIBAN, D., viciu, gl., ALR ii 6 618/872, UDRESCU, GL. g) Fiecare dintre dinţii furcii folosite la strînsul finului, la clăditul şirelor etc. Cf. cade. Iordache purta o furcă cu trei ţăpuşe. SADOVEANU, O. I, 627. 4. Vergea scurtă de lemn, băţ, beţişor, ţandără de lemn, ascuţite la (unul dintre ) capete şi avînd diferite întrebuinţări. a) (Prin sudul Transilv.) Vergea de lemn pe care se întind pieile de oaie sau de miel puse la uscat. Cf. brebenel, gr. p. b) (Prin sudul Transilv.) Vergea de lemn care se împlîntă în bucata de slănină, pe partea dinspre şoric, pentru ca acesta să nu se usuce strîmb. id. ib. c) (Regional) Fiecare dintre beţişoarele care susţin fagurii în interiorul stupului ; (regional) pretcă (Stejar— Lipova). Cf. CHEST. VI 112/27. d) (Regional) Beţişor cu care se împinge dopul la puşca de soc (Glimboca — Caransebeş). Cf. ALR sn v h 1 306/27. e) (Prin Mold.) Bucată de lemn cu care se răsuceşte sfoara ce leagă strîns gura sacului. Cf. scriban, d. f) Bucată mică de lemn folosită spre a astupa o spărtură dintr-un butoi. Cf. CADE. Orice lemn nu face ţepuş la bute. ZANNE, P. V, 103. g) (Prin Mold. şi estul Munt. ) Săgeată (din stuf) ; (regional) ţeapă (I 5). Cf. ALR i 1 418/558, 720, nalr — o m mn 239, 1 343/948. 5. Aşchiuţă care intră sub piele sau sub unghie ; ţeapă (II 4), (rar) ţeplie, (regional) scărîmbă, ţaşcă, ţepeligă (I 1), ţepoc (4), ţipaniţă (I). Alerga desculţ, pe miriştile abia cosite. . ., cu obrajii arşi de soare şi cu tălpile sparte de spini şi de ţăpuşi. vlahuţă, n. 123, cf. şăineanu, D. u., ca.de. Mi-a intrat o ţepuşă-n deget. Scriban, d. în picioare cu ţepuşe De nouă feliuri de lemn. marian, v. 198. Spărgînd buba, iese şi copturile şi spinele, tepul sau ţepuşa. PAMFILE, B. 40, cf. alr i 1 207/186, 528, 592, 594, 595, 735, 740, 764, ALR Il/l h 93. + (învechit) Aşchie de trestie sau de lemn, ascuţită la un capăt, care se folosea ca instrument de tortură. V. ţeapă (I 1). împăratul feace 20 de ţăpuşi de trestie şi i le-au bătut în unghii. DOSOFTEI, v. S. octombrie 63V/29. Aşternutul lui, ţăpuşi ascuţite. BIBLIA (1688), 3812/9. Făcu doaozeci de ţepuşi de trestii ascuţite şi i le băgă pre supt unghiile mîinilor. mineiul (1776), 78v2/37. l-am spînzurat cu capul în jos, le-am bătut ţepuşi de trestie pe sub unghii. FiLiMON, o. i, 288. 6. Vîrf ascuţit de lemn sau de metal. Cf. ddrf, Şăineanu, D. U., CADE. Mergea pe cheu sprijinin-du-şi enorma greutate a trupului pe vechiul baston de cireş, cu ţăpuşă la vîrf. BART, E. 339. Pilonii liniilor aeriene de înaltă tensiune vor fi prevăzuţi cu ţepuşe pentru a-i face inaccesibili. PREV. ACCID. 33. Au rămas urme arheologice cumano-pecenege : coifuri dé fier aurit cu o ţepuşă la vîrf şi apărătoare ale nasului. panaiTESCU, C. r. 252. Am să poroncesc ca să i se taie capul şi să-l pună, ia acolo, într-o ţăpuşă de şarampoi din gardul de prim-prejurul curţii. SBIERA, P. 139. + Fiecare dintre dinţii ascuţiţi sau dintre vîrfurile ascuţite montate pe anumite piese ale unor maşini. Alt mecanism mai simplu. . . prin faptul că are un valţ cu ace în locul lanţului fără sfîrşit cu ţepuşuri. IONESCU-MUSCEL, FIL. 474. Cartelele... se construiesc din plăci de lemn prevăzute cu ţepuşi. Ţepuşii (ştifturile) . . . se construiesc din lemn ori din metal. id. ŢES. 299. II. 1. (Regional) Ţeapă (II 1) (la cereale). Cf. DAMÉ, T. 57. Spicul. . . avînd în vîrf, afară de ovăz, ţepii, ţepuşele sau mustetile. PAMFILE, A. R. 96, cf. ALR i' 929/186, 528, 578, 584, 588, 594, 595, 764, 990, a iii 4, ix 4, nalr — o m mn 218, 1 024/908. 754' ŢEPUŞCĂ ŢERNĂ 2. (Popular) Ghimpe (la plante). Cf. moi,nar, d. 42/13, 58, k£ein, D. 442. Arma la om e ca ţăpuşa La scaiu. budai-DEI.EAnu, %. 112, cf. ι,β, iser, ddrf, barcianu, CADE. + (Rar) Frunză îngustă, ascuţită, caracteristică coniferelor ; ac. Frunzele [bradului] :. . . ace, ţepuşe. DA. It, .636. 3. (Regional) Ardei iute (Băbiciu — Caracal). NAI,R — o iii h 466/992. 4. (Regional) Cotor de porumb rămas pe cîmp după tăierea tulpinilor. Com. din VAŞCĂU. 5. (La pl.) Fire aspre de barbă; ţepi1. încordat, cu ţepuşele bărbii in piept, îşi fărîma ura în pumni. vornic, p. 207. III. (Art.; în forma ţepuşul) Numele unui dans popular ; melodia după care se execută acest dans. Cf. VARONE, d. 149, id. JOC. ROM. N. 128, i. cr. i, 155. — Pl. : ţepuşe şi (regional) ţepuşi, ţepuşuri. — Şi : ţepnş s.m., s. n. — Ţeapă -f suf. -uşă. ŢEPtfŞCĂ s.f. Diminutiv al lui ţepuşă. 1. (Prin Maram.) Ţeapă (11) folosită în trecut ca instrument de tortură şi de execuţie. Dar grea Uge i s-o dat, Ori să-l taie. Ori să-l puşte, Ori să-l pu-ie-ntre ţăpuşte. bÎriæa, i,. p. m. i, 158, cf. τ. papa-HAGI, M. 121. 2. (Prin nord-estul Transilv.) Ţeapă (I 2), ţepuşă (I 2) (la car sau la sanie). Cf. H xvn 273, chest. ii 265/258. 3. (Regional) Par1 (1) ascuţit care se pune pe acoperişul caselor ţărăneşti (Runcul Salvei — Năsăud). Cf. chest. ii 265/258. 4. (Prin nord-estul Transilv. şi prin Maram.) Frigare; (regional) ţepuşă (I 3 e). Cf. ai,r i 740/268, ai,r ii 3 976/362, ai,rm sn ii h 852/362. 5. (Prin Transilv. şi Maram.) Scobitoare. Cf. cade, pascu, S. 227, viciu, gi,. — Pl. : ţepuşte şi ţepuşti (CHEST. II 265/258, T. diai,. b. n. 352). — Ţepuşă -f suf. -că. ŢEPUŞEĂ s. f. v. ţepuşlcă*. ŢEPUŞÉL s. m. (Prin estul Munt.) Fiecare dintre cei patru pari1 (1) care se înfig vertical la extremităţile oplenelor săniei. V. ţeapă (12), ţepuşă (I 2). în opleni mai sînt două găuri în care se înţepenesc .. . ţepi, ţepuşi sau ţepuşei, ce slujesc a ţine lucrurile de cărat, dam®, t. 22. — Pl. : ţepuşei. — Ţepuşă -f suf. -el. ŢEPUŞÎCĂ* s.f. Diminutiv al lui ţepuşă. [Caşcavalul] să-l împungă cu o ţăpuşică şi să toarne cu mîna salamură deasupra, că să-şi iaie sare în borti-eele. MANOl,ACHE DrAghici, i. 29/22. De multe ori leagă românii gura sacilor . . . nu numai cu aţe, ci şi cu un fel de ţăpuşele mici. MARIAN, S. R. I, 28. Mai, ciocoi, tncoaci la mine, Să vîr tepuşica-n tine ! pop., ap. UDRESCU, GI,. — Pl. : ţepuşici. — Şi : ţepuşeă (pl. ţepuşele) s. f. — Ţepuşă -f· suf. -ică. — Ţepuşea : cu schimbare de sufix. ŢEPUŞÎCĂ* s. f. v. ţepoşleă. ŢEPUŞ0Ş, -OĂSĂ adj. (în dicţionarele din trecut) Care are ţepi1 ; care are vîrf ascuţit ; care înţeapă ; ţepos (I, 2), ghimpos. Cf. Ι,Β, ISER, CIHAC, II, 430, GHEŢIE, R. M., BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W. — Pl. : ? — Ţepuşă + suf. -os. ŢEBĂN s. m. v. ţăran. ŢEBĂNCĂ s. f. v. ţărancă*. ŢERĂNCÎÎŢĂ s. f. v. ţărăncuţă. ŢERĂNEŞTE adv. v. ţărăneşte. ŢERĂN0I s. m. v. ţărănoi. ŢERĂtZĂ s. f. v. ţeruză. TÉRBER s. m. v. cerber. ŢERC s. n. v. ţarc. ŢERCALÂN s. n. v. ţărcăiam·. ŢERCĂDAU s. n. v. ţărcădău. ŢERCĂLÂN s. n. v. ţărcăiam1. ŢERCĂLÂT s. n. v. ţărcălatl. ŢEBCĂLUl vb. IV v. ţărcălui. ŢI5BCLU s. n. v. cerc. ŢEBC0VNIC s. m. v. ţîrcovnlc. ŢEBCUEÂBNICĂ s. f. v. ţircnlarnic. ŢEBEĂLE s. f. pl. v. cereale. ŢEREÂN s. m. v. ţăran. ŢEREMONIÂL* s. n. v. ceremonial. ŢEBEMONIÂL®, -Ă adj. v. ceremonial. ŢEREMONlE s. f. v. ceremonie. ŢEBEMONIER s. m. (învechit, rar) Persoană care conduce o ceremonie religioasă. (Adjectival) Diacon ţeremonier pentru această sfîntă bisericii (a. 1860).’ Şchei, 244. — Pronunţat; -ni-er. — Pl. ; ţeremonieri. — Din germ. Zeremoniarius, lat. med. caeremo-niarius. ŢEREMONI0S, -OÂSĂ adj. v. ceremonios. ŢERFEL0G s. n. v. terlelog. ŢERH0UC s. n. v. ţărhoc. ŢERIMONÎE s. f. v. ceremonie. . ŢERIMONI0S, -OĂSĂ adj. v. ceremonios. TÉRINÂ* s. f. v. ţarină*. ŢERÎNĂ* s. f. v. ţărină. ŢERINĂ* s. f. v. ţelină*. ŢERIN0S, -OĂSĂ adj. v. ţărlnos. ŢERMER s. m. v. ţărmăr. ŢERMONlE s. f. v. ceremonie. TÉRMUBE s. n. v. ţărm. TÉRX s. f. v. ţărînă. 795 ŢERSAI/ — 66 — ŢESĂLA ŢERSĂLĂ s. f. v. ţesală. ŢERŢÎN s. n. (învechit ; prin Transilv.) Compas (Sîncel - Blaj), alil 1983-1984, 315. — Pl. : terţine. — Din lat. circinus. ŢEHIÎJĂ s. f. v. Jeruză. ŢEHÎLIC s. m. v. ţirulic. ŢEHIÎŞ s. m., s. n. v. ţăruş. ŢERlJZĂ s. f. 1. (învechit ; prin Transilv., Maram. şi Ban.) Creion. Cf. molnar, d. 385/9. Obiecturi cu ţerusa (plaivas) de a delinia. man. Înv. 193/10, cf. CLEMENS, 230, LB 112. La dosul cartei aflai un condei şi o cerusă. FM (1843), 372/17, cf. ISER. Era veşnic cu un notiţ cu cerusă în buzunar. AGÎRBICEANU, O. I, 197, cf. L. COSTIN, GR. BÄN. II, 200, ALR II 3 749/102, 574, ALK — μ h 691, LEXIC reg. 23, MAT. DIALECT. I, 100. 2. (Prin Transilv. şi Maram. ; şi în sintagmele ceruză de piatră, ALR SN iv h 915/279, ţăruză de ardeaţă, ALR — M h 700/226) Un fel de condei cu care scriau copiii pe tăbliţă. Cf. ALR SN IV h 915, ALRM SN ii h 747, alr — M h 700. — Pl. : ţeruze. — Şi : (regional) ţiruză (ALR — M h 691/227, ib. h 700/231), ţaTtiză (ib. h 691), (erujă (pl. ţeruji alr sn iv h 915/362, alrm sn ii h 747/362), ţerăiiză (L. COSTIN, GR. BÄN. ii, 200), ce- râză (L. COSTIN, GR. BĂN. II, 200, com, V. BREBAN, ALR sn IV h 915, ALRM SN ii h 747), cerusă s. f. — Din magh. ceruza, lat. cerussa. ŢEKVÂNĂ s. f. V. cervană. ŢERVÂNE s. f. v. cervauă. ŢERVÎŞ s. n. v. eerviş. ŢESA vb. I v. ţese. ŢESALĂ s. f. (Atestat prima dată în 1508, cf. mihäilä, D. 168, DERS) 1. Unealtă formată dintr-o placă de metal, avînd pe una dintre feţe lamele dinţate, prevăzută là una dintre laturi cu un mîner de lemn sau de metal, şi cu care se curăţă pielea şi părul vitelor şi al cailor. Ţeseli cu periile lor..., piepteni de: cai (a. 1787). IORGA, S. D. xii, 110, cf. MOLNAR, D. 91/2, KLEIN, D. 443. 5 [lei] 25 [parale] pe o săcelă (a. 1815). BUL. COM. IST. iv, 140, cf. LB. Căpestre. . ., perie şiţesală. REGULAMENT, 31/8. O săceală şi o perie di cai (a. 1837). iorga, S. D. XXII, 337, cf. VALIAN, v., iser, polizu. Prin preşul cu care îl acoperim, [pe cal]... îl. facem, a-i plăcea ţesala. penescu, m. 69/1, cf. pontbriant, d., hem 677, cihac, ii, 48, costinescu, lm, ddrf, gheţie, R. M., DAMÉ, t. 62, barcianu, alexi, w., tdrg. Niculae puse mîna pe ţesală. agîrbiceanu, a. 496. Ai s-o pui pe grăunţe şi pe săceală şi, în două săp-tămîni, n-ai s-o mai cunoşti. ' HOGAŞ; M. N. 9, cf. PASCU, S. 290, D. bogdan, GL. Ţesala serveşte de a desprinde praful şi noroiul lipit de piele, de unăe apoi e scos cu ajutorul periei. ENC. VET. 162, cf. ŞĂINEANU, D. u., CADE. Mă suiam pe un scaun ca să ajung cu ţesala pînă pe spinarea lor. VLASIU, A. P. 246. Calul cel roib . . . n-a cunoscut săceala şi ovăsul pînă la intrarea lui în oaste, sadoveanu, o. vii, 299, cf. scriban, D., LTR2, dl. îţi vine să intri noaptea pe furiş în grajdul lui cu ţesala în mînă şi să-i ţesali tu în locul lui. preda, r. 257, cf. DM, MIHÄILÄ, î, 52, M. D. ENC. De căpăstru mi-l scotea, Cu ţesala-l ţesăla. TEODORESCU, p. p. 53. Săceala-n mînă-ai luat şi la grajdiu ai alergat. ŞEZ. II,. 78, cf. alr i 418/18, 80, 100, 347, 554, 720, 772, 810, 830, alr sn ii h 315, alrm sn i h 201, a v 14, VI 10, 16, 26. Numai caii-s cam urîţi ... Hai, să-ţi dau ţăsala . . . şi peria, Să mi-i faci ca lebăda. FOLC. TRANSILV. IV, 341, cf. nalr — o iii mn 204, 841. + (învechit, rar ; în forma cesală) Instrument de tortură asemănător cu o ţesală (1). Rădzîndu-i coas-tele-i cu cesale de her fără milă. DOSOFTEI, V. S. septembrie 36r/36. + E i g. (Eamiliar) Neînţelegere, ceartă; scandal; bătaie zdravănă, l-am tras [iepei] de vro două-trei ori nişte ceseli zdravene cu ceatlăul. ap. tdrg, cf. CADE, scriban, d. însurare fără stare, să fii gata la ţesală. zanne, p. iv, 397. <0* Expr. A-i trage (sau a-i da) (cuiva) Scai de ţesătorie v. s c a i1. 2. Atelierul ţesătorului (1) ; (neobişnuit) ţesărie (2) ; întreprindere sau secţie a unei întreprinderi în care se fac diferite ţesături (2). Cf. drlu, pont-briant, d., ddrf, barcianu, alexi, w., tdrg, cade. Fabrici de textile: ... Torcătoria, Ţesătoria. NOM. PROF. 34, cf. scriban, d. La ţesătorie . . . sînt în fierbere de cîteva zile. CONTEMp/ 1953, nr. 369, 2/3, cf. m. D. enc., dex, cl 1990, 142. 3. (Cu sens colectiv) Diferite sortimente de ţesături (2). Cf. TDRG, CADE. — Pl. : (2) ţesătorii. — Şi : (învechit) ţesetorie s. f. DRLU, COSTINESCU, ALEXI, W. — Ţesător + suf. -ie. ŢESĂT0RĂ s. f. 1. (învechit şi regional) Ţesătorie O). Cine au dat muierilor învăţătura ţeseturii ? biblia (1688), 3801/24. Noema ... au deprins toate torcăturile de lină, de in, şi ţăsătura, şi alt lucru tot în casă femeiesc. N. COSTIN, LET. I, 44/13, cf. costinescu, tdrg. Meşteşugurile cunoscute pe la ţeară sînt : cismăria, cojocăria ... şi ţesătura diferitelor materii de lină şi de bumbac. H II 168. + F i g. Umblătură, alergătură de ici, colo. Au urmat sfaturi după sfaturi, ... au urmat ţesăturile iuţi în trăsuri, pe la case, pe la crîşme, în ajunul alegerilor-. SADOVEANU, o. iii, 400. 2. Produs textil obţinut la războaiele de ţesut din firele de urzeală şi cele de bătătură ; pînză, stofă sau alt obiect ţesut din fire textile; (rar) ţesut1 (2). Cf. MARDARIE, L. 261/4, molnar, d. 98/7, KLEIN, D. 443, drlu, lb. O uşoară ţesătură de aur ce vei avea pe gulerul hainelor tale. PLEŞOIANU, T. II, 182/8. Părul ei cel negru ... se lăsa pe spate ţinut de o ţesătură de mătase, mozaicul (1838), 754/30, cf. va-LIAN, v. Cele ce trebuiesc să se întinză şi să se aerisească, precum stofe, osebite feluri de ţesături. REGUL. ORG. 191/16, cf. ISER, POLIZU. Cele mai preţioase ţesăture de mătasă sosesc din Arabia. HASDEU, I. C. I, 100, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Ţesăturile şi cusăturile ocupau o parte din . . . această expoziţiune naţională. ODOBESCU, S. I, 482. Smuceşte c-o mînă pînza ... Şi ţesătura neagră d-un fin şi gingaş tort Lăsînd să cadă-n flăcări, şopteşte-adînc : ,,E mort !" EMINESCU, O. IV, 415, cf. DDRF, PHILIPPIDE, P. 183, damé, τ. 62, barcianu, alexi, w. Nevestele şi fetele se întreceau care de care în horbote şi ţesături. AN-GHEL — IOSIF, C. L. 177, cf. TDRG. Am citat postavul, care desigur constituie un lux pe lîngă ţesătura .. . inului sau a cînepii. PAMFILE, I. C. 251. Pe ruzi lungi erau atîrnate ţesături mai mici, în felul ştergarelor. AGÎRBICEANU, s. 19. Toate ţesăturile şi cusăturile se lucrează pentru îmbrăcăminte şi necesităţile gospodăriei. apolzan, p. i. 40. Ţesături groase ... de lînă pentru zăbunuri. GOLOGAN, c. R. 41. Ţesături vopsite. NICA, L. VAM. 249, cf. ŞĂINEANU, D. u. Un car de ţesături de zestre. GALACTION. O. A. I, 275. Ţesături naţionale. NOM. PROF. 57. Nu de mult a făcut drumul ăsta, în car împodobit cu ţesături, tras de boi cu clopote. VLASIU, a. p. 174. Sufletu-mi întinde tainica-i năframă, Să-ţi apeşi pe dînsa ochi, obraji şi gură. Dornic să-ţi cuprinză faţa ca-ntr-o ramă Şi să-ţi prinză. chipul toi în ţesătură. VOICULESCU, poezii, i, 68. A băgat de seamă că acel covor scump era ţesătură de Buhara. sadoveanu, o. xviii, 308, cf. scriban, d. Un cilindru subţire, îmbrăcat cu ţesătură pluşată, reţine praful şi tocătura de fibre. IONESCU-MUSCEL, FIL. 132. Un stihar din sec. al XVII-lea e dintr-o ţesătură ca de aur moale precum iarba uscată. CĂLINESCU, c. O. 250. Pereţii albi .. ■ lăsau să se vadă minunate ţesături veneţiene. BARBU, PRINC. 101. O 818 ŢEâĂTUR — 69 — ŢESE masă rotundă acoperită cu o ţesătură care amintea odăjdiile preoţeşti. V. ROM. octombrie 1970, 32. Din Imperiul■ turcesc aduceau coloniale, mirodenii, pielărie, ţesături, c. Giurescu, p. o. 133, cf. m. d. enc., DEX. Ţesăturile ţărăneşti se numesc straie, velinţe, cergi ... şi pînză. H II 3, cf. ib. 168, IV 11, 75. Se strecoară c-un coş încărcat cu fel de fel de ţesături ieşite din mîna miresei. PÎRVESCU, C. 114, cf. alr 'ι 1289/600, alr sn iv h 1 178/157. φ P. anal. Puse . . ., înaintea unei adunări, deosebite ţeseturi de sticlă. MOZAICUL (1839), 508/4. φ F i g. Şi timpul . . . întinde pe creneluri . . ., Din muşchiul de paragini, o fină ţesătură. MACEDONSKI, O. I, 24. O mînă genială . . . făcea ca aceste . . . animale şi fiinţe mitologice să se înfrăţească într-o ţesătură de. culori, barbu, PRINC. 127. -4- (Regional) Natră (11) (Beba Veche — Sînnicolaul Mare), alr i 1 289/49. 3. Fel, mod în care e ţesută o pînză, o stofă etc. Cf. POLIZU, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., ŞĂINEANU, D. u., scriban, D. începui să cercetez fotografiile şi ţesătura covorului din perete. MIHĂESCU, d. a. 103, cf. M. D. ENC., dex. Şi cu brîu-i de mătasă, Brîu cu ţesetura deasă. ALECSANDRI, P. p. 135. Ţeseturile în patru iţe cînd au numai o faţă se zic : în scripete. H II 254. Bunătatea stofei nu stă în înfloritură, ci în ţăsătură. zanne, p. iii, 385. <) toc. adv. (învechit) în ţesătură = în stivă. Aşezarea materialelor în stivă se va face astfel ca să asigure stabilitatea materialelor (aşezare în ţesătură). PREV. ACCID. 60. + Reparaţie făcută la un obiect de îmbrăcăminte, la o pînză etc. ţesînd (3) cu acul. Cf. M. D. ENC., dex. 4. F i g. Structură, alcătuire a unui lucru, a unui fenomen, a unei opere literare etc. ; urzeală. Prin multe locuri a ţăsiturii Hronicului, unde trebuinţă a fi s-au părut, adeasă învăţătură am dat. cantemir, hr. 49. însă slovenii de ţesetura limbei româneşti cea dinlontru nice cum nu s-au atins, maior, ist. 236/26. Toatele limbele au o ţesătură. MUMULEANU, c. 60/4. Simplicitatea ţeseturei române putea să ne deie nădejdea că osebirea între limba scrisă şi limba zilnică nu ar fi fost niciodată mare. RUSSO, S. 54. Ţesătura intrigei este aceasta. FILIMON o. ii, 275. Toată scena e tot aşa ăe naturală şi tot aşa de adevărată, ca ţesătură sufletească. GHEREA, ST. CR. II, 160. îi fusese destul ... ca să i se lumineze şi mai bine ţesătura ascunsă a aparenţelor. D. ZAMFIRESCU, T. S. 81. Fără să intre în ţesătura unei acţiuni, . . . acest popă trăieşte prin cuvintele pline de vibraţia unui suflet energic. LOVINESCU, S. I, 37. Scriitorul a pătruns mai adînc în ţesătura complexă a realităţii. CONTEMP. 1949, nr. 160, 2/4. Ţesătura [acestui roman] e modestă. CĂLINESCU, S. c. I,. 150. Vorbeşte plastic despre ,,ţesătura cea dinlontru" a limbii. B LAGA, G. 203. Ţesătura anecdotică a întîmplărilor ascunde nenumărate arcane. IST. LIT. ROM. 73. Un citat a cărui ţesătură este mai vizibilă. CL 1957, 234. Trebuie să-şi sporească expresivitatea jocului printr-o ţesătură mai personală. T iunie 1964, 90. Izbînda ultimului său poem stă chezăşie pentru ţesătura trainică a versurilor viitoare, v. ROM. ianuarie 1965, 140. O anumită ,,grosime“ a ,,stratului" de viaţă prins într-o ţesătură narativă anunţă vocaţia autenticului romancier, v. ROM. august 1970, 63, cf. dex. + (Urmat de determinări de obicei introduse prin prep. ,,de") împletire, încrucişare, întretăiere de lucruri de acelaşi fel. Scurta epohă a domnirei lui . . . Ciubăr nu au stătut altă, decît o ţesătură de intrigi. IST. NAT. 77/9. Facă printr-o ţesătură de netrebnice cuvinte Tot zisuri îngăi-mătoare prin rezoane iscusite. CONACHI, p. 277. în partea a doua din acest studiu al nostru curmaserăm ţesătura evenimentelor cu intrarea în anul 1860. ΒΑ-RlŢiu, p. A. m, 1. Ce impresie însă a putut produce . . . descoperirea ţesăturei de neştiinţă şi neadevăr cu care jurnaliştii au crezut că e bine să ne întîmpine. MAIORESCU, CR. I, 362, cf. DDRF, BARCIANU. Romanul lui Bojer mi se păruse o ţesătură de copilării lirice pretenţioase. IBRĂILEANU, S. L. 71, cf. şăineanu, D. U. Prin ţesătura de ramuri, luna strecura fîşii palide de lumină. TOPÎRCEANU, O. A. II, 57. Vasul . . . înainta greu, prins într-o ţesătură de bărci ce roiau mici. BRĂESCU, A. 212. Ţesăturile ramurilor parcă joacă în umbra care tot mai mult le cucereşte. sadoveanu, ο. III, 65. în asemenea ţesături de crengă-rii ... nu poate intra. id. ib. XV, 234. Ca nişte paianjini începură a depăna în goană prin ţesătura de pînze şi frînghii. BART, S. M. 51. Cuvintele cu atîta vor fi mai bine legate la un loc, cu cît se va strînge mai tare ţesătura ideilor. r>. GUftTli în RET. ROM. 168, cf. SCRIBAN, D. Copilăria mea ... e o ţesătură de amintiri dureroase. VORNIC, P. 12. Ţesătura de reacţii şi raporturi umane ■ . . nu se răreşte în momentele aparent neutre. T mai 1964, 88. Ţesătura de simboluri, în care dramaturgul înscrie fiecare episod şi fiecare personaj. ROMÂNIA LITERARĂ, 1969, nr. 54, 25. O chemare spre adoraţia lumii ca ţesătură ăe miracole. v. rom. august 1970, 68, cf. dex. + Intrigă, uneltire. Necredincioşi ! ispitiţi Ţesături vrednici ă-o-sîndă asupră-mi să mai urziţi ? heliade, O. i, 462. Intrigantul e lăsat în închisoare, ca pedeapsă pentru infama lui ţesătură. CARAGiale, o. rv, 54, cf. DEX; 5. (învechit) Ţesut1 (3). Cf. teodori, a. 68/6. Este ţesetura ţeluloasă (textus cellulosus) o pînză. ANTROP. 128/15. Mănuchii precum şi fibrele se află împreunaţi printr-o ţesătură celuloasă. KRETZULESCU, A. 161/7. Un muşchi este ... o ţăsătură de fire sau fibre legate laolaltă. I. IONESCU, v. 61/7. Un vîrf ascuţit ... a deschis aerului din afară drum pînă la ţesăturele care erau protegiate ăe piele. man. SănăT. 18/25, cf. 73/22, 250/24. Capul copilului este încărcat ăe umezeli, care, căzînd în gură, slăbeşte . . . ţesătura gingiilor. PENESCU, m. 18/6, cf. TURNESCU, c. 5V, 47r. Ţesătura fibroasă, care se numeşte şi ţesătura lemnoasă, se compune ăe celule foarte lungi. BARASCH, B. 6. Putem considera ■ ■ ■ ţesătura celulară . . . un aăevărat laboratoriu chimic. F (1875), 314. Un sfredel mare se aude rozînd ţesăturile uscate ale blănii bătrîne de stejar. caragialE, o. i, 64, cf. scriban, d. — Pl. : ţesături şi (învechit) ţesăture. — Şi: (învechit şi regional) ţesetilră, (învechit) ţesttură s. f. — Ţese 4- suf. -ătură. ŢESE vb. III. 1. Tranz. (Folosit şi a b s o 1.) A realiza o ţesătură (2) prin încrucişarea firelor de urzeală cu cele de bătătură, cu ajutorul războiului de ţesut. La dînşii muierile vînă şi pricopăsc şi cumpără, iar bărbaţii şăd acasă de ţăs. HERODOT (1645), 104, cf. MARDARIE, L. 118/27, ST. LEX. 89r 2/17, ANON. car., molnar, D. 300/18, klein, D. 443, Muierili . . . s-au făcut leneşe spre a ţăse (a. 1802). GCR n, 197/8, cf. LB. Au tăiat pînza fiind ţesută numa jumătate (a. 1827). iorga, s. d. XII, 213, cf. valian, v. Şi viermele de mătasă dascăl la ţesut să-ţi fie. CONACHI, p. 298, cf. POLIZU. Ea poartă haine scumpe, uşoare, deseîntate, Din fire de painjen ţesute şi lucrate. alecsandri, p. iii, 310, cf. cihac, i, 293. Straiele tesute şi împodobite cu măiestrie de femeile românce. ODOBESCU, s. 1,1 480. Haina ta cea minunată Nu-i în stative ţesută, Căci uşoară-i ca de neguri. EMINESCU, o. IV, 523. Biata fata unchiaşului torcea, ţesea. ISPI-RESCU, L. 347. Betele-nguste cusute cu mărgele, iţarii ăe dimie albă — toate sunt ţesute şi lucrate-n casă. VLAHUŢĂ, r. p. 93, cf. DDRF. Războiul .. . este unealta de care întotdeauna s-au slujit femeile române ca să ţese. damé, T. 133. Cum ţeseam, nici n-am ştiut Cum am sărit şi m-am zbătut Să ies ăe la război, coşbuc, p. I, 93, cf. BARCIANU. Se juca lumina în palii strălucitoare, parcă o mînă nevăzută ar fi ţesut o pînză de argint. D. ZAMFIRESCU, î. 40. Părea o vărgătură lată 819 ŢESE — 70 — ŢESE de aur, ţesută într-o pînză uriaşă. SANDU-A I,DïîA, D, N. 57 cf. ΑΙ,ΕΧΙ, W., TDRG. Bărbaţilor nici prin gînd nu ■ le trecea să le poruncească femeilor să ţese. agîrbiceanu, A. 115. Ţese pînza de cînepă. pârvan, G. 135, cf. T. PAPAHAGI, c. I,. Peste brăcire se încinge cu brîu ţesut din lînă. vuia, p. 25, cf. şăineanu, d. u. Mama ţesea la război pînzături. vi,asiu, A. Ρ. 34, cf. Scriban, D. Bunica . ■ . avea a aşeza stativele de ţesut. sadoveanu, O. XI, 510. Ţăranul stilizează la fiecare pas . . . cînd îşi ţese scoarţele. bi,aga, z. 138. îi ţesea în război şi pînză de in. CAMil, PETRESCU, o. i, 337. Din lîna oilor fetele teşeau pentru ele covoare, v. ROM. iunie 1955, 57. Lega betele înflorate, ţesute cu drag de muiere. SORESCU, I,. I,. i, 45, cf. dex. Maica Domnului ţesea pînză de cămăşi. NEAGU, î. 80. Până fese-un cot de pînză, Mîncă 7 funţi ae brînză. pauueti, c. 128, cf. HIV 11, 75. Şi să ne mai daţi, se ştie, Şi cîte-o sangulie, De in supţire ţesută Şi cu flori de fir cusută. POP., ap. GCR II, 315. Pînă ţese-un cot de pînză, Codrul nu mai are frunză. jarnÎk — bîrseanu, D. 423. A pus stativele-n casă Şi s-a apucat să ţeasă. marian, SA. 59. Poate fi lelea făloasă : Podu-i ţeasă, podu-i coasă. RETEGANUI,, Ch. 151. Ţese pînza fără rost. DOINE, 44. Că io ţes la brăciri noi. HODOŞ, p. P. 45. Să ţeasă pînza făr’ de rost. fundescu, ap. GCR, n, 370. Două paturi faţă-n faţă . . . sînt îmbrăcate numai cu perniţe şi cu macaturi ţesute în argea. PÎRVESCU, C. 117. Io n-am fată pentru voi, Am ca să-m ţasă la război. GR. S. V, 276, cf. ΛΙ,Κ ι 288. Am tăsut straiele d'i pe noi. ib. 288/363, cf. ib. 1 283/24,' 40, 59, 79, 190, 243, 315, 357, ib. 1 289/100, 215, 357, 530, 536, 584, 596, 790, 932, 960, 984, ib. 1 295, ai,r ii 5 943/47, 141, 260, 514, 605, 762, 899, 987, ib. 5 944/2, a I 22, II 12, iii 16. Fi-i-ar sufletul în oasă, Voica nu ştie să ţasă. BAI.ADE, II, 303. Pîn-o ţese-un val de pînză, Mînc-o cumpănă de brînză. FOl,c. TRANSII/V. ii, 75. Ţasă, Jană, ţasă He de mireasă. FOl,C. οι,Τ. — MUNT. II, 86, cf. NAI.R — o v li 965. O urzeşti şi te-apu§ şi teşi. T. DIAI„ M. i, 40. Ne-aşezăm războiu, înnăvădim şî ţestm. T. diai,. d. 189. Nu ştii să torci, nici să ţeşi, Numai la horă te-ndeşi. zanne, p. IV, 384. Unii ţes la pînză şi alţii o poartă, id. ib. V, 624. Şi-a găsit vremea a fese pînza /, se zice despre cineva care face un lucru într-un moment nepotrivit, id. ib. iii, 272. “ν’ (Prin analogie) Paturi pentru viermii de mătasă ... se pot face ... cu fuştei .. . în două leafe sfredelite băgaţi şi foarte des ţesuţi sau îngrădiţi cu papură. ECONOMIA, 219/19. Fig. L-au împodobit cu haina ţesută de dar dumnezeiesc. MOLNAR, In RET. rom. 6. Acea ghirland-a vieţii Ţesută de năluciri. AI,EXANDRESCU, o. i, 135. în lăcaşul vieţii moartea se-ntroduce, Ea le ţese viaţa cu aur şi argint. boijntineanu, o. 100. Âlunecă-n odaie, Ţesînd cu recile-i scîntei O mreajă de văpaie. EMINESCU, o. I, 165. Ar vrea să rătăcească cîmpia înflorită Unde ale lui zile din visuri le-au ţesut. id. ib. IV, 3,9. Pe un fond fantastic, în imagini admirabile, poetul a ţesut cele mai adevărate sentimente omeneşti. GHEREA, st. cr. i, 165. Dimineaţa . .. mă trezeam din somnul meu ţesut din razele de lună. PETICĂ, O. 277. Sfîrîitul fuselor . .. reuşea totuşi să ţese un cîntec armonios. AGÎRBICEANU, s. 20. Noaptea-şi .ţese negura subţire. CO-dreanu, s. I, 119. Zăpuşeala ce pluteşte prin văzduh ţese o tăcere năbuşitoare. REBREANU, i. 9. Bura care-n aer joacă A ţesut pe barba popii Fire lungi de pro-moroacă. TOPÎRCEANU, o. A, I, 11. Frunzele . . . ţes sus sîtă deasă, care lasă să străbată prin ea tot mai puţină lumină. SIMIONESCU, l'I,. 8. Şi cîmpul ţese drumul la verdele război. I.ESNEA, A. 11. A trecut o ploaie de primăvară şi a ţesut în zare brîul frînl al curcubeului. TEODOREANU, I,. 370. Fulgii de nea au ţesut linţoliul alb peste negrele ogoare. PRIBEAGUI,, p. r. 16. De la munte veni iar furtună, cu mai mare repeziciune, ţesînd. fulgi mari şi moi. SADOVEANU, ο. X, 583. Vălul serii Ţesut în borangicuri albastre-vişinii. PIIAAT, p· 200. Amurgul începe să ţeasă păienjeniş. MIHĂESCU, D. A. 172. M-ai înţelege pentru care motiv, în loc de-o ină plasă De dragoste, eu fes povestea batistei albe de mătasă. PERPESSicius, S. 120. Cînd anemonele de mare.. Vor fese lumea lor suavă. BENIUC, v. 69. Amurgu-şi fese umbrele grăbit. JEBEtEANU, S. H. 13. A cui e oare mîna ce fese-n Univers ? v. ROM. decembrie 1964, 29. ■v> Refl. pas. Caierul de burungic din furcă şi suveica stativelor unde se feşea filaliul stau părăsite. NEGRUZZI, s. I, 107. Lîna tunsă se spală, se piaptănă, se duce la scărmănătoare, apoi se toarce, se urzeşte şi se ţese. PRECUP, P. 22. Pînza pentru îmbrăcăminte se ţesea în casă. SIMIONESCU, FI,. 318. Pînza nu se ţese fără spată, se zice despre cele neapărat trebuincioase în anumite împrejurări, zanne, p. iii, 269. Cînd s-ar ţese pînza-n drum fără iţe, fără drug (— niciodată), id. ib. V, 624. ■v’ Refl. impers. Prin unele părţi se spune anumit că în aceste zile nu trebuie să se ţese. PAMFUIE, S. T. 149. •v* Refl. F i g. Pe-al codrilor verde, prin bolţile dese, Prin mreje de frunze seninul se ţese. EMINESCU, o. iv, 328. Se ţese-n jurul meu Nemărginirea Cu fire toarse din necunoscut. Codreanu, S. i, 232. Cuvîntul parcă destrămase din vraja ce se fesea în jurul lor. REBREANU, R. I, 246. Rămîne o ninsoare grea, care se ţese încrucişat. SADOVEANU, O. IX, 201. Un zvon s-a întins de la un om la altul, o vrajă s-a ţesut pe deasupra satelor obidite. BOGZA, C. o. 306. Afară se ţesea o ploaie măruntă, rece. CONTEMP. 1954, nr. 413, 4/1. Dinspre răsărit se ţesea ca o pînză cenuşie întunericul amurgului. VORNIC, O. 107. "ν’ Expr. (Rar) A ţese iute din picioare = a merge repede. Ea îşi căuta însă de drum, ţăsînd iute din picioare şi lunecînd ca o zvîrlugă. HOGAŞ, DR. i, 91. (Rar) A ţese drumul = a umbla des pe acelaşi drum. Prietenă bună, Nory ţesea mereu drumul între Gîrla şi Bucureşti, între Bucureşti şi Prundeni. PAPADAT-BENGESCU, R. ii, 294. (Rar) A ţese pînzele v. pînză. (Regional) A-i ţese (cuiva) iţele = a unelti împotriva cuiva. Cf. zanne, P. v, 358. (Regional) A ţese vorba = a aduce vorba despre ceva, a înfiripa o discuţie. între altele, au ţesut boierul vorba şi despre haine. SBIERA, P. 264. + (Regional) A fi prevăzut cu .. ., a fi înţesat cu . . . (Maxenu — Buzău). Cf. H II 130. Trunchiul său de jos pînă sus este ţesut cu ghimpi. ib. + (Regional ; despre fiare) A împresura, a încolţi (Ciobanu — Hîrşova). T. diai,. d. 401. Cî-ncepuşe [lupii] sî-l ţeasî une i-a fost işindî-nainte. ib. + Tranz. şi refl. F i g. A (se) crea, a (se) alcătui, a (se) constitui. Eu adunai aceasta hronică în scurt, că altfel n-am putut. Dădei strămături rudiţe cu urzeală, alţii să o ţeasă. N. STOICA, c. B. 311. Virtutea .lui Ion Vodă îşi va fi avut izvorul în oasele din cari fusese ţesut şi în sîngele ce-i circulase prin vine. HASDEU, I. v. 166. [Morţii] sînt din atome nevăzute Ţesuţi. MACEDONSKI, o. I, 33. Planurile pe cari le ţesem prea de -parte de noi. agîrbiceanu, a. 171. între cei doi tineri se ţesuse o afecţiune delicată, vornic, p. 63. Marea lui aşteptare, ţesută în nopţile reci ale deşertului Anatoliei. barbu, PRINC. 61. Şi filmul va fi o poveste cît mai romanfată, fesută şi împletită din noile date aflate post-mortem. v. ROM. mai 1963, 145. între aceste personaje, excelent reliefate ..., se ţese un amor ciudat. ib. august 1970, 134. Intriga de farsă, bine ţesută şi vioi condusă, românia LITERARĂ, 1984, nr. 1, 16/1. -0* Refl. (Despre discuţii, convorbiri etc.) Deşartă născocire E vorba ce se ţese. Bl,AGA, poezii, 333. Vorbele ...se feseau în jurul său şi-al messerului Ottaviano. barbu, princ. 65. + Fi g. (Rar) A intercala, 'a introduce; a integra într'-un text. Cele două cercu-larie ... le fesem aici în text pe amîndouă, întocmai în stilul original uzitat în acele zile. bariţiu, p. a. iii, 173. Felul acesta curios cum biografia este ţesută în cronică eeclude ipoteza unei interpolări, bui,. com. ist. ii, 158. 819 ŢESE — 71 — ŢEST 2. Tranz. (Prin “analogie ; subiectul este ,,păianjenul") A-şi face pînza, a-şi întinde pînza. A ţesut secu de păianjen o pînză (mreajă). . . de nu te saturi mirîndu-te. JIPESCU, o. 117. Un paianjăn prins ăe vrajă A ţesut subţire pînză străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O.. I, 76. Sub bolţi încenuşate păianjenul îşi ţese Dantela lui subţire, macedonski, o. i, 23. Păianjenul . . . Ţesînd în umbră caldă. ARGHEZI, VERS. 95. Păianjenul, care-şi întinde pînza ... şi şi-o ţese din nou . .. cînd i-o sfîşii. ca i.inksci;, c. o. 153, cf. m. d. ENC, dex. (Refl. pa s.) în odaie, prin unghere, S-a ţesut păinjeniş. EMINESCU, O. I, 105. F i g. Păianjeni ţes covorul Uitării-ntunecate. IOSIF, PATR. 75. 3. Tranz. (Complementul indică obiecte de îmbrăcăminte, pînzeturi etc.) A cîrpi, făcînd cu acul o împletitură de fire ; a stopa, (regional) a ştopoli, a ţîrîi2. Cf. polizu, ddrf, tdrg. Elena Lipan pirotea, ţesînd găurile unui ciorap întins pe un ou de lemn. ’c. PETRESCU, c. v. 99, cf. m. d. enc., dex. + A broda, a împodobi (prin ţesut). Haine ţăsute cu fir. DOSOFTEI, V. S. martie 3v/26. Feliuri de feliuri de aşternuturi, ţăsute cu fir şi cu pietri scumpe (a. 1800). GCR II, 178/32. La una din ferestre stă doamna Chiralina, îmbrăcată cu haine de aur ţesute cu mărgăritar. ISPI-RESCU, L. 115. Dar ce comori Pe rochii lungi ţesute-n flori ! COŞBUC, p. I, 55. Catrinţe ţesute numai cu fir. IST. LIT. ROM. I, 87, cf. M. D. ENC., DEX, V. BREBAN, D, Iar perina după şea . . . Numai cu pietre scumpe ţesută. ŞEZ. III, 64. Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ţinea bine Şi ţi-oi da eu ţie ... Şi un aşternut Cu aur ţesut. balade, iii, 223. Φ Intranz. Doamna Evan-ghelina ţesea la gherghef cu fetele de curte, barbu, princ., 45. φ F i g. Pe jos e un verde covor Ţesut cu mii tinere flori, EMINESCU, O. IV, 3. Am început să-i ţin A delei o prelegere ăe astronomie sentimentală .... ţesînd expunerea cu melancolii după anii de altădată. IBRĂILEANU, A. 90. 4. Refl. F i g. A se încrucişa, a se întretăia (ca firele la ţesuţi 1); p. e x t. (despre o mulţime) a se mişca în toate părţile, a mişuna. într-un oraş oarecare . .. Unde lumea în piaţ iese Şi-ncoaci, încolo să ţese. PANN, p. v. i, 16/5. Peştişorii cei mici ce se ţes încoace şi încolo în apă. REV. CRIT. iii, 159. Robi cu capetele rase, îmbrăcaţi în caftane lungi cafenii, se ţeseau încolo şi încoace la felurite slujbe, sadoveanu, ο. XI, 253. Prin gîndurile mele căile se ţes Mereu, pe unde spinii mi-am cules. ARGHEZI, VERS. 92, cf. M. D. ENC., DEX. <0* (Despre privire) Ochi întrebători s-au ţesut ăe la unul la altul şi au rămas fără răspuns. popa, v. 17. + A se lega, a se îmbina strîns. Cf. asachi, S. L. II, 31. Celulele organice ... se ţes între ele înseşi pentru a forma organele. CaraGialE, o. v, 248. Sunetele se ţes cu razele soarelui. IBRĂILEANU, A. 192. + Tranz. (Rar) A întipări, a imprima (o urmă). Peliţa [feţei lui] era galbenă, iar pe ea ţesuse . . ■ trăsuri cari mai fine, cari mai adinei. EMINESCU, P. L. 132. 5. Tranz. F i g. (Complementul indică un plan, o intrigă, un complot etc.) A pregăti (1), a pune la cale ; a unelti, a urzi. Mintea ta laţuri neîncetat ţese Ca să te încurce fără scăpare. budăi-delEANU,’ ţ. 241. Căci omul ce nu simte e demn d-a sa perire, Ţesută de ursită, ce nu mult va lipsi! mureşanu, p. 57/10. Cel rău profită de buna credinţă a naivului bătrîn, ţese o intrigă infernală şi pierde pe cel mai mic în ochii tatălui. CaraGialE,. O. iii, 61. Trufaşii . . . ţesură fel de fel de zizanii şi îi întinseră mreji ca să-l prinză. ISPIRESCU, M. V. 49, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG. Vezi, niciodată nu mi-ai spus ăe planurile ce le ţeseţi. AGÎRBICEANU, L. T. 285, cf. ŞĂINEANU, D. U., SCRIBAN, D. Oamenii aceştia ţesuseră în jurul fermei un lanţ întreg de falsuri. GALAN, b. i, 62, cf. M. D. ENC., dex”. •ν’ Refl. pas. Să afle cele ce se ţes în dosul lor spre răsturnarea întregului plan. bariţiu, p. a. iii, 304. Vă uitaţi numa-nainte ; la spate ce se ţese pentru capu-vă, nici vă gîndiţi. JIPESCU, o. 84. Să nu se ţeasă vro urzeală. DELAVRANCEA, a. 150. Stănică, tenebros ca întotdeauna, găsi că se ţese la mijloc o conspiraţie. CĂLINESCU, E. O. II, 150. 6. Tranz. (Regional ; complementul indică un cuibar; subiectul este „cloşca") A pregăti (1), a face (Filiaşi). Cf. GL. OLT. O cloţă, cînd ea începe să ţeasă cuibar, ib. 7. Tranz. (Regional ; în jocuri de copii)" A arunca o piatră pe deasupra apei astfel îneît să atingă suprafaţa apei de cît mai multe ori şi să ajungă cît mai departe. Cf. viciu, gl. — Prez. ind. : tes, pers. 4 accentuat şi (regional) ţesem (ALR I 1 295), (Ban.) ţesâm (ib. 1 295/30, 49). Şi : (regional) fesă (tdrg, ai„R i 1 295) vb. I, ţesi vb. IV. — hat. texere. ŢESEALĂ s. f. v. ţesală. ŢESELĂ vb. I v. ţesăla. 'fESÉLA s. f. v. ţesală. ŢESEIĂXCHĂ s. f. v. ţesălătură. ŢESELtÎŢĂ s. f. v. ţesăluţă. TÉSERE s. f. Acţiunea de a ţese. Cf. DRLU, VALIAN, V., POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM. Cu începerea păresimilor se începe ... şi ţeserea sau ţesutul pînzei pentru cămăşi, marian, S. R. ii, 2. — Pl : ţeseri. — V. ţese. ŢESET0R, -OÂRE subst. v. ţesător. ŢESETORÎE s. f. v. ţcsătorle. ŢESETCBĂ s. f. v. ţesătură. ŢESÎ vb. IV v. ţese. ŢESIONĂR s. m. v. cesionar. ŢESITTjRĂ s. f. v. ţesătură. ŢESIÎÎNE s.f. v. cesiune. ŢEST s. η. I. 1. Obiect de lut ars, de fontă etc., avînd de obicei forma unui capac adîncit (prevăzut cu o toartă sau cu un cîrîig), cu care, după ce este bine încălzit, se acoperă aluatul de pîine, mălaiul (IX 3) etc. pentru a se coace. Cf. drlu, lb, valian, V., ISER, POLIZU, COSTINESCU, LM, DDRF. Plecîn-du-mă să pui azima sub ţest, s-a vărsat putineiul peste dînsa. ISPIRESCU, ap. TDRG. Mîine dimineaţă să arzi ţestul pentru azimă. DELAVRANCEA, ţ. 143. Pînea şi mălaiul să coace în ţest. MOLDO VAN, ţ\ N. 82. Cei ce nu coc pită şi mălai în cuptor o coc sub ţest. LIUBA — IANA, M. 97. La munte se mai face şi mălai în ţest. CRĂINICE AN U, IG. 197, cf. DAMÉ, T. 75, BARCIANU, ALEXI, W., CANDREA, F. 32, 238. Un fel de azimă pe care o coc pe vatră cu ţestul deasupra. ANTIPA, P. 388. Femeile ... îşi fac ţeste pentru copt turta sau mălaiul. MUSCEL, 56, cf. TDRG. Fetele fură ... un ţest. PAMFILE, văzd. 127, cf. GOROVEI, CR. 166. Ca să plouă, fetele fură de la o femeie însărcinată un ţăst. COM. SAT. II, 19. Fiind tare lipsiţi, se nutreau rău ■' cu mămăligă de mei ... şi cu mălai copt în ţest. dragomir, O. M. 231. în ţinuturile acestea atît mălaiul cît şi pita s-au copt şi se coc şi azi subt ţăst. vuia, H. 117. Ţestul e un fel ăe capac mai mare din fier ori din piatră, id. ib. 8 — Dicţionarul limbii române, litera Ţ 833 ŢEST — 72 — ŢESTĂ cf. molin, R. B. 288. întindea doăa Sevastiţa masa, pe care aducea . . . mălai cald in ţăst. ai, lupului, p. G. 18, cf. ŞĂINEANU, D. u., CADE. Simţind pintecele umflat ... şi găsindu-l cit un ţest, rîse sănătos. STÄNOIU, C. I. 165. închină apoi străchinile, . . . oalele, cuţitul, ţestul. VISSARION, B. 175. Hrana ... să fie numai peşte şi turtă coaptă în ţest. SADOVEANU, O. XVIII, 581. Dumicau cuminţi, ... ca să simtă mai bine gustul mălaiului făcut la ţest. CAMIL PETRESCU, O. II, 380. S-au înfierbîntat şi vatra şi ţestul deodată. STANCU, d. 84. Bîlea era un măgădău cu o faţă colţuroasă, pătrată, ca un cărpător de ţest. preda î. 147. Era în curte, cocea pîine afară, în ţest, se simţea mirosul de departe. id. M. 368. O altă unealtă care aparţine fazei primitive a tehnicii agricole româneşti este ţestul, un con de pămînt ars care se încinge şi sub care se coace turta. panaitescu, c. r. 149, cf. H iv 92, 146, v 369, vi 233, IX 62, XVIII 70, 145, 269, 284. Pune ţestul de copt mălai pe foc să să înfierbinte. RETEGANUL, p. ii, 46, cf. REV. CRIT. iii, 171. Mă-sa îi făgădui că-l va ţirea tot cu pogace coaptă-n ţăstru. FRÎNCU—CANDREA, m. 274. Apoi, chema baba, care în vremea asta robotea un ,,ţest" pentru turtă. conv. LIT. XLrv2, 79. Ţăstui spart să nu-l arunci în drum. ŞEZ. XII, 158. Peste aluat se aşază făstui, care se acoperă cu jeratec. densuSianu, T. H. 336. Tot aici pe vatră : ţestul şi o oală dublă. PLOPŞOR, C. 39, cf. GR. s. v, 123. Cînd se coace pine, ţestul se ridică . . ., se arde pînă ce roşeşte, cînd se scoate focul din el se pune pînea. CHEST. II 489/3, cf. viii 22/13, 33, alr i 661/860, ib. 766/782, 842, 860, 878, ALR II 4 012/791, 872, ib. 4 015, ib. 4 024/876, ib. 5 755/833, ALR ii/i MN 133, 3 883/886, ALR SN IV h 1 057, ib. h 1 058, UDRESCU, GL. Puneam şi ţăstu ăla dasupra lemnilor . . . şi-ardea dă să-nro-şea. T. dial. M. i, 93. îi dă zestre nouă ţeste, se zice despre o fată lăudăroasă care n-are zestre, muscel, 56, cf. teodorescu, p. p. 191. •v* Expr. A ii ca ţestul=a fi vrednic, zanne, p. iii, 396. A pune (cuiva) (estul în cap = a) a prosti, a îmbrobodi (pe cineva) ; a supune. îl îmbrobodeşti; ştii, chiar ca p-o muiere. îi pui în cap ţestul şi rabdă-n tăcere, pann, p. v. i, 56/2, cf. zanne, p.’ iii, 396 ; b) a călca credinţa conjugală, a înşela, a pune coarne. Cf. zanne, p. iii, 396. A îi cu ţestul în cap = a) a fi retras, ascuns faţă de ceilalţi oameni. Cf. zanne, p. iii, 396 ; li) a fi prost. id. ib. ; c) a fi leneş, trîndav. id. ib. ; d) a se lăsa condus de femei, a fi îmbrobodit de femei. Cf. ddrf, ciauşanu, v. 206. A fi cu ţestul în spate = a fi cocoşat. NALR—B I h 110/96. îi cu ţastu-n spate. ib. Umblă tot cu ţestul aprins, se spune despre o femeie care poartă vorbe de colo-colo şi care pînă la urmă a păţeşte. Cf. I. CR. III, 219. A umbla cît ţine ţestul = a umbla foarte mult. Sate şi oraşă frumoasă ca ale lor cică nu găseai de umblai cît ţine ţestul, cătană, p. b. ii, 94. Ca ţestul, din vatră în vatră, se spune despre cineva care se mută des. Cf. DDRF. A face un ţest (sau la ţeste) = a cădea în fund. Cf. udrescu, gl. Veneam cu vadra plină şi nu ştiu cum am alunecat, dar am făcut un ţăst, că s-au topit de rîs şi-ăi care n-au văzut. id. ib. + Conţinutul unui ţest (II). Gămanul mînca căză-ceşte nouă ţeste de azimă, o găină întreagă. DELAVRANCEA, s. 229. + F i g. (Prin vestul Munt. şi nord-estul Olt.) Epitet dat unui om prost, bleg, necizelat, primitiv (udrescu, GL.) sau unui om leneş, nesimţitor (ciauşanu, gl). + Fig. (Prin nordul Munt.) Epitet depreciativ dat unui om încăpăţînat. Cf. MUSCEI,, 57, tdrg. + F i g. (Prin nordul Munt.) Epitet depreciativ dat unui om care se înfurie uşor. Cf. RÄDU-LESCU-CODIN. 2. (Regional) Cuptor de pîine făcut în curte (Rîmnicu Vîlcea). LEXIC reg. 87. + (Regional) Un fel de cuptor de ciment care se foloseşte numai la munte. Com. din poiana sibiului — sebeş. 3. (Regional) Vas de lemn în care se pune aluatul ca să dospească atunci cînd se face pîine în casă. SCRIBAN, D. II. 1. (învechit şi regional) Craniu ; (popular) ţeastă (1)· Ţestul capului lui Adam. mardarie, L. 130/20. I-au făcut ţestul capului păhar ş-au ridicat de-au băut. DOSOFTEI, v. s. decembrie 237r/l. XJn ţest de cap a unui popă idolesc. id. ib. ianuarie 19r/2, cf. id. MOL. Domnitorul acestora, carele-şi făcu din ţestu-i o cupă. SĂULESCU, HR. I, 158/7. Ferecă . . . ţestul capului Iu Nichifor cu aur. moxa, 383/12, cf. DDRF, CANDREA, F. 32, TDRG, DHLR II, 484, ALR — T 61/322. ^ (în texte bisericeşti, în traducerea numelui topic Golgota) Merseră la .. . Golgota, ce iaste de se grăiaşte locul ţăstului. TETRAEV. (1574), 251. Ieşiră într-un loc, chema-se al ţestului (cca 1580). CCR 15/18. Locul ţestului, a capului lui Adam, mardarie, L. 162/8, Cf. 130/19. 2. (învechit şi popular) Carapace; ţeastă (2). Şi-i era pielea ca ăe ţăstul ăe broască. DOSOFTEI, v. S. octombrie 81 r/30. Pielea trupului său era ca ţestul de broască, mineiul (1776), 137r2/16. într-aceste părţi se găsăsc broaşte cu ţist, care umblă şi prin apa mării. AMFILOHIE, G. 159/8, cf. KLEIN, D. 443, DRLU, LB, VALIAN, V., ISER, PONTBRIANT, D. Ea se duse apoi, luă un ţest de broască ... şi începu să aăune în el alifia, slavici, ap. CADE. Descleştă ghearele, ăădu drumul broaştii să-şi spargă ţesturile. DELAVRANCEA, T. 83, cf. TDRG, ŞĂINEANU, D. u., cade. Pluteau şi se mişcau fără încetare cap lingă cap şi ţest Ungă ţest, între putreziciunile . . . bălţii. Sadoveanu, O. VIII, 416, cf. SCRIBAN, D. Broască cu ţist. H XII 287, cf. IV 196, xvi 352. Broască în ţăstru. ALR i 1 178/51, ib. 1 178/59, 542. Broască cu tăst. ib. 1 178/63, 90, 103, 125, 136, 140, 170, 178, 795. Broască cu ţist. ib. 1 178/402, cf. Al,R II 2 504/316. Broşti mari, cu ţăst cît casa, balauri ca boii. O. BÎRLEA, a. p. I, 246. + Cochilie, scoică. Ostracă, . . . ţest. BUDAI-DELEANU, LEX. Lacurile aruncă . . . un feliu de scoice, cum şi alte ţisturi de vietăţi trăitoare în mare. AR (18 29), 122/17, cf. VALIAN, v. Pe-o masă acoperită . . . sieteau risipite creioane, pensule, palete şi colori în cutii mari sau unse pe ţeste de scoici marine. EMINESCU, G. p. 90, cf. DR. vil, 291. în acest banc de gresie se întîlnesc extrem ăe numeroase ţesturi de Echinoconus. ONCESCU, G. 79, cf. L. ROM. 1974, 132. + (învechit, rar) Coajă, găoace a alunei. Ţăstul or coaja alunei (a. 1773). ap. HEM 952. III. 1. (învechit) Partea superioară a unui stîlp, a unei coloane ; capitel. Şi vor lua tisturile a doi stîlpi şi nime n-a şti unde sînt. DOSOFTEI, v. s. decembrie 187v/4, cf. tdrg. 2. (Regional ; în sintagma) Ţestul trupului = partea de la baza trunchiului2 (4). [Femeile cînd nasc se plîng că au dureri la vintre] unde să-ncepe la ţăstu trupului, alr ii/i h 61/886. 3. Scheletul de lemn al şeii, peste care se întinde pielea. V. ţeastă (3). Cf. TDRG, SCRIBAN, D. 4. (Nav.) Piesă de lemn care serveşte la întinderea subarbelor. Ţest de subarbe. ABC mar. 5. (Prin Mold.; în forma ţestru) Capacul sicriului. GLOSAR REG. 6. (Regional ; în forma ţest) Construcţie de zidărie deasupra vetrei ţărăneşti pentru colectarea fumului. Cf. pamfile, a. r. 261. 7. (Prin sud-vestul Transilv.) Gaură în ţărmul rîurilor unde se ascund peştii şi racii. Cf. REV. CRIT. iii, 171. - — Pl.: ţesturi şi ţef te. — Şi: (învechit şi regional) ţist, (regional) ţistru, ţeşt s.n. — Lat. (ostiiin. ŢESTÂR s. m. v. ţiştar. ŢtâSTĂ s. f. v. ţeastă. 835 ţestos — 73 — ŢEŢE ŢEST0S, -OÄSÄ adj. X. Care are ţest (II 2), care este acoperit cu un ţest (II 2), cu o carapace. Cf. mardarie, E. 140/13, şincai, în DR. v, 562, DRI.tr, IyB, VALIAN, V., ISER, ΡΟΙ,ΙΖΠ, DDRF, BARCIANU, COSTINESCU, PONTBRIANT, D., ΑΙ,ΕΧΙ, W., tdrg, şăineanu, d. u., cade, scriban, d. <0* (în descîntece) Bubă ţăstoasă, Bubă petroasă. densusianu, Ţ. H. 165. Pocitură pietroasă, Pocitură testoasă. GR. S. V, 63. <0> Fig. Că nu cuprinde altă dulceaţă şi minune Oraşul zmeu, oraşul ţestos şi ferecat. I. barbu, J. S. 25. v Gindac ţestos v. g î n d a c. Păduche ţestos v. păduche. (Substantivat) Ţestosul prunului = insectă parazită care atacă prunul (Qua-draspidiotes marini). Cf. POTi,OG, D. A. 142. + (Substantivat, f.) Broască-ţestoasâ. în călătoria sa au descoperit ... o insulă ... pe care au aflat o mulţime de ţestoase. AR (1829), 126V15. Pescarii sosesc cu povara pe creştet. în coşuri : ţestoase, ţipari, curcubee. BEAGA, POEZII, 183. Ţestoasele stăteau poate-n mii ascunse. SORESCU, E. E. II, 135. + (Prin nord-estul Olt. ; despre pămînt) Greu de muncit, tare, înţelenit. Cf. CIAUŞANU, GE. 2. Fig. (Prin Olt. şi Munt.) îndărătnic, încăpăţînat. Cf. PUŞCARIU, ET. WB., MUSCEE, 57, TDRG, SCRIBAN, D., H IV 55, RĂDUEESCU-CODIN, JAHRESBER. VIII, 318. Nu se poate înţelege cu ei nimeni, pîn nu le face gustu : sînt ţăstoşi. ŞEZ. XIII, 182, com. din TURNU măGureee, TOMESCU, Gl,. + Cu capul mare ; deştept. Mă, ţestosule, ai luat primu întîi, mă ? preda, m. 317. + (Prin nord-estul Olt.) Ursuz. Cf. ciauşanu, GE. 4- (Prin vestul Munt.) Obraznic (12), impertinent, neruşinat (2). Cf. scriban, D., com. din TURNU MĂGURELE. + (învechit, rar) Supărător, plictisitor. Cf. vaeian, v. — Pl. : ţestoşi, -oase. — Şi : (învechit şi regional) ţistos, -oăsă (aSachi, ap. I. gheţie, b. d. 451, tdrg, GCR II, 296, AI.R l 1 178/764), (regional) ţeştos, -oăsă (aer i 1 178/740), ţiftos, -oăsă (aer ι 1 178/ 550) adj. — Ţest + suf. -os. ŢESTRÂI subst. (Prin Bucov. ; cu sens neprecizat, probabil) Zestre. Am prins a mă lăuda Cu ţestrai de la mama. Am acasă şesă boi Şi din şesă nu-s nici doi. Com. din rădăuţi. — Etimologia nesigură. Cf. strai. fÉSTHU s. n. v. ţest. ŢESUtI s. n. 1. Faptul de a ţese; meşteşugul ţesătoriei (1). Cu munca ei, cu torsul, adică ţesutul, cu livada, cu stupii . . . ţine casa. I. IONESCU, D. 248. Cu începerea păresimilor se începe, mai ales in Banat, şi ţesutul pînzei pentru cămăşi, marian, S. R. II, 2, cf. DDRF, BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W., PAM-FlEE, I. C. 251. B.rîie negre împletite cu beţe, o tehnică foarte veche . . . care a fost prima etapă în evoluţia ţesutului, vuia, P. 25. Firele de cînepă ... se înmoaie devenind accesibile ţesutului. APOEZAN, p. i. 58, cf. ŞĂINEANU, D. u., cade. Se pricepe la ţesut şi la ales scoarţe. SADOVEANU, ο. XV, 79, cf. Scriban, d. Principiul ţesutului a rămas acelaşi. IQNESCU-MUSCEE, ŢES. 31. Din toată această trudă, căreia îi trebuie adăugată aceea a ţesutului la război, fiecare ... se alege în primăvară cu un cearceaf. BOGZA, A. î. 155. Se dezvoltă . . . ţesutul şi alte meserii. H. DAICOVICIU, d. 31, cf. H îi 4. + (Rar) Faptul de a brodâ. Rămîne orişicînd răzleţ un fir Din cusătura unui trandafir. Dacă şi cade mîna la ţesut, O mînă nouă firul îl ia, unde-a căzut. ARGHEZI, VERS. 316. 2. (Rar) Ţesătură (2). Tinichele aruncate de pretutindeni strălucesc în raza soarelui ca briliante într-un ţesut de preţ. ARDEEEANU, D. 11. Cuibul, cît pumnul de mare, e un ţesut larg de fire. SIMIONESCU, F. R. 391. Era îmbrăcată într-un halat de baie cu ţesutul roş şi creţ. TEODOREANU, M. II, 146. Că prin iţe şi prin spată Merge-o iapă-mpiedicată, Iar prin ţesutul pînzii Merge cloşca cu puii. MARIAN, SA. 169. •v> F i g. înţelegeam totuşi că un portret trebuie să fie un ţesut bogat de sentimente. VEASIU, A. p. 488. Omul e un ţesut de contradicţii şi absurd,. TEODORJEANU, E. 359. 3. Acumulare de celule, similare ca formă şi funcţie, unite prin substanţa lor intercelulară ; (învechit) ţesătură (5). Cf. EE. AN. 5, 6, 11. Piramida e de granit, insecta de nişte ţesuturi mucoase. CARAGIAEE, 0. III, 51. Cunoşti organismul, . . . descoperi desfăşurarea bolilor, examinezi ţesuturi, agîrbiceanu, O. 1, 303. Am avut grija de a studia . . . leziunile ■ . . ţesutului conjunctiv. BABEŞ, O. A. I, 133. Celulele în corpul animal formează ceea ce se cheamă ţesuturi. ENC. vet. 4, cf. DS 287, enc. agr. v, 661, scriban, d. Revărsarea de sînge în ţesuturi. A. POP, CHIRURG. 92. Muşchii păturii profunde a gambei sînt reduşi şi ei la un ţesut adipos. parhon, o. a. I, 218. Funcţiunile tuturor ţesuturilor organismului sînt interdependente. danieEOPOEU, F. N. II, 49. într-un asemenea caz, filamentele sporilor nu mai pot pătrunde în ţesuturi. v. ROM. august 1954, 45. Proteinele repară în schimb uzările suferite de ţesuturi. ΒΕΕΕΑ, P. A. 235. Ţesuturile . . . pot fi grupate în mai multe categorii. BOTANICA, 13. Fiecare toxină acţionează asupra unor anumite ţesuturi. ABC SĂN. 358. Ţesutul osos are o substanţă intercelulară numită oseină, îmbibată în săruri de calciu, ib. 370. Cel mai puternic cîmp magnetic, generat de un ţesut nervos, este cel al creierului. contEmp. 1971, nr. 1 616, 5/2, cf. d. bioe., d. mE ■ν' F i g. Tac şi sufăr . . ., pînă în cele mai lăuntrice ţesuturi sufleteşti. TEODOREANU, M. îi, 517. — Pl. : ţesuturi şi (învechit, 3) ţesute (EE. an. 11, bue. FIE. v, 23, 44). — V. ţese. — Pentru .sensul 3, cf. fr. tissu. ŢESUT», -Ă adj. 1. Care este ţesut (v. ţese 1). Cf. moenar, d. 123/17, keein, d. 443, dreu, pontbriant, d. Chimiru tău ar gîfui înţesat de sute şi de mii de galbini din vinitu dobitoacelor mari şi frumoase, din lîna ţesută, din piei. JIPESCU, o. 50. Cu darnică voie, Biata-l încarcă de daruri ţesute. COŞBUC, AE. 60. Dacă . . . are . . . şărvete ţăsute, le pune-aiicea la măr. T. diae. m. i, 379. 2. (în sintagma) Hora ţesută = numele unui dans popular nedefinit mai îndeaproape. Cf. sevastos, n. 281, varone, d. 97. — Pl. : ţesuţi, -te. — V. ţese. ŢEŞÂLĂ s. f. v. ţesală. ŢEŞĂLĂ vb. I v. ţesăla. ŢEŞCOÂVĂ s. f. v. teşcoavă. ŢEŞCOVÎNĂ s. f. v. tescovină. ŢEŞT s. n. v. ţest. ŢEŞTl vb. XV v. ceşti. ŢEŞT0S, -OÄS& adj. v. ţestos. ŢETAŢÎE s. f. v. cetaceu. ŢEŢE s. f. invar. (Bntom.) Musca-ţeţe (Glossina palpalis). îndeosebi sînt de temut pentru om unele insecte . ■ . cum e feţe. mehedinţi, G. F. 182. — Din fr. tsé-tsé. 849 ŢBŢUI — η — ţevuşoară ΤΕΤϋΐ s. n. v. ţiţei. ŢEU s. n. v. Jel. ŢEV s. n. v. tel. ŢEVĂR s. n., s. m. I. S. n. Dispozitiv, aparat care serveşte la răcire, la îngheţare ; cadă de răcire prin care trec ţevile la cazanul de fabricat ţuică; (regional) durbacă. Cf. ι,β, ISER, polizu, scriban, D. Capacul [cazanului] era prevăzut cu trei ţevi, tot de aramă, prin care treceau vaporii ăe spirt; condensarea lor se făcea în ţevier sau durbacă, c. GIURESCU, P. o. 150, cf. DEX, ’cv 1949, nr. 9, 34, alr ii 6 355/ 728, ib. 6 356/272, alr ii/95, L. rom. 1959, nr. 3, 67, A I 12. [Cînd se face ţuica] ’ncepea şî colo ... la tivier să curgă ... sî curgea spirtu. T. DIAI,. M. îi, 263, cf. 241. II. s. m. (Rar) Muncitor specializat în montarea ţevilor dintr-o instalaţie. Cf. L. rom. 1983, 124. — Pl. : (h.) ţevare şi (m.) ţevari. —.Şi: (regional) {evér (ι,β, polizu, pontbriant, d., alr ii 6 356/ 272, a i 12), {evlér, ţlver (scriban, d., ALR ii 6 355/728, alr ii/95) s. n. — Ţtavă + suf. -ar. ŢEVĂRÎE s. f. 1. Totalitatea ţevilor unei instalaţii, ale unui aparat etc. Cf. nom. prof. 27. Cada pentru pastă se construieşte ăin fier şi e înzestrată cu ţevă-rie de cupru prin care se face încălzirea. IONESCU-MUS-CEL, TES. 146, cf. DEX. 2. Atelier, secţie într-o întreprindere în care se fabrică şi se prelucrează ţevi (I 1) ; p. e x t. depozit de ţevi. Cf. DL, DM, dex. — Pl. : ţevării. — Ţeavă + suf. -ărie. JÉVE1 s. f. (Regional) Dîmb mai ridicat (Corbi — Făgăraş), alil 1983-1984, 470, cf. 500. — Pl. : ? — Etimologia necunoscută. Cf. ţiu. TËVE2 s.f. v. ţeavă. ŢEVE s. f. (Prin Olt.) „Ulucă subţire" (coman, GL.), vergea de lemn, şipcă subţire (BÄCESCU, PÄS. 369); creangă de salcie (COMAN, GL.). Gratia de prins păsări . . . este o cutie ca cea ăe struguri cu capac din ţivrele. BÄCESCU, PÄS. 369. + Prăjină groasă, despicată în două, întrebuinţată la gard ca legătură între stîlpi. LEXIC REG. 87. — Scris şi : ţăvea. BÄCESCU, PÄS. 369, LEXIC REG. 87. — Pl. : ţevele. — Şi : ţevleă (scris şi ţăvlea COMAN, GL.), ţlvrcă s. f. — Ţeavă + suf. -ea. ŢEVfiR s. n. v. ţevar. ŢEVIE s. f. v. ţeavă. TEVIÉR s. n. v. fovar. ŢEVIOÂRĂ s. f. (Rar) Ţevişoară. Aborii aceştia . . . slobozindu-se prin alte ţăvioare subţiri cu şuruburi în capete şi aprinzîndu-să fără feştilă fac cea mai frumoasă şi mai curată lumină. AR (1829), 141/34. — Pl. : ţevioare. — Ţeavă + suf. -ioară. ŢEVIŞOÂBĂ s. f. Diminutiv al lui ţeavă (1) ; ţevuşoară, (rar) ţevioară, ţeviţă, (regional) ţevucă, ţevuică. Cf. dex. — Pl. : ţevişoare. — Ţeavă + suf. -işoară. ŢEVÎT s. n. v. el vit. ŢEVÎŢĂ s. f. (Rar) Ţevişoară. Aceste ţeviţe petrec mustul cel lăptos, petrovici, p. 218/20. — Pl. : ţeviţe. — Ţeavă -f suf. -iţă. ŢEVLEĂ s. f. v. ţevea. ŢEVOĂIE s. f. Augmentativ al lui ţeavă. L. ROM. 1969, nr. 1, 85. — Pl. : ţevoaie. — Ţeavă + suf. -oaie. ŢEV0S, -OĂSĂ adj. (Rar) De forma unei ţevi (I 1), ca ţeava. Cf. barcianu, alexi, w., dex. — Pl. : ţevoşi, -oase. — Ţeavă -f suf. -os. ŢEVŞOĂRĂ s. f. v. ţevuşoară. ŢEVtÎCĂ s. f. (Regional) Ţevişoară (Rebrişoara — Năsăud). Cf. chest. ii 342/260. — Pl. : ţevuci. — Ţeavă -)- suf. -ucă. ŢEVUÎ vb. IV. Tranz. A înfăşură firele textile de pe bobine, sculuri etc. pe ţevi (I 2) în vederea ţesutului. De pe sculuri, firele de in sînt bobinate ori ţevuite, în vederea ţesutului. IONESCU-MUSCEL, fii,. 357, cf. M. D. ENC., DEX. — Prez. ind. : ţevuiesc. — Ţeavă -f suf. -ui. ŢEVOICĂ s. f. (Prin vestul Munt. şi Olt.) Ţevişoară. Dacă tîlvul nu mai ajunge, pune-i o ţăvuică-n gură şi-ajungi cu ea şi la fundul butoiului. UDRESCU, GL., cf. GL. OLT. — Pl. : ţevuici. — Ţeavă + suf. -uică. ŢEVUÎRE s. f. Acţiunea de a ţ e v u i. Operaţiunile pentru pregătirea bătăturii sînt mai simple şi anume : ţevuirea, dublarea şi răsucirea firelor. IONESCU-MUSCEL, ŢES. 63. Prin ţevuire, firele de bătătură sînt transpuse pe ţevi într-o formă care să permită introducerea acestora în suveică, id. ib. 183, cf. LTR2. — Pl. : ţevuiri. — V. ţevui. ŢEVIÎŞI subst. pl. (Regional) Zambilă (Hyacin-thus orientalis) (Reşiţa). Cf. BORZA, D. 85. — Scris şi : ţăvuşi. — Ţeavă_+ suf. -uşă. ŢEVUŞOĂRĂ s.f. I. Ţevişoară. O ţevşoară de os netedă, de grosimea unui condei. PISCUPESCU, o. 222/15 cf. scriban, D., alr ii 2 552/723, ib. 6 138/682, T. DIAL. D. 841. 2. (învechit) Canal sau conduct natural care se găseşte în diferite ţesuturi sau organe şi prin care circulă sevă, secreţii etc. Dintr-aceste băşicuţe să suge şi să trage sămînţa ăe nişte ţevşoare foarte mărunte. piscupescu, o. 136/3. — Pl. : ţevuşoare. — Şi : (rar) ţevşoâră s. f. —Ţeavă + suf. — uşoară. 874 ŢEZAREVICI — 75 — ŢICI fEZARÉVICI s. m. (învechit, rar) Ţarevicl. Cf. STAMATI, D. — Pl. : ţezarevici. — Din rus. iţecapeeim. ŢFÂNŢIC s. m. = slanţ. DA lx, 472. ŢFÂNŢIH s. m. v. sfanţ. TFÉCL s. f. y. ţeclă. ŢII interj. (De obicei repetat) Cuvînt care redă sunetele caracteristice scoase de şoareci, de unele păsări, de unele insecte etc. V. ţ i ţ2 (I). Cf. SĂ-GHINESCU, V. 74. Aţi ajuns ... sä ciripiţi ca puho-ièrii ? ! ... Ţu-ţu-ţu ! ... Ţî-ţî-ţî ! ... I-ţi-ţi / MIRONESCU, S. 281. Piţigoiii mici ... făceau ţiţiţiţi-ţiţi-ţi-ţi. BÄCESCU, PÄS.J 333, cf. 307, 332, alr’ n‘ 6 202/ 605, UDRESCU, Gl·. Qn şorecel îş făce culcuş în gunoiu uşî. — Ţi-ţi-ţi; ţi-ţi-ţi ! O. BÎRl·EA, A. p. I, 141, cf. PASCU, c. 'l 13, ί 18. ’ — Şi : ţî, ţîi (ai,r ii 6 202/605) interj. — Onomatopee. ŢI* interj, v. ţii. Ţi BA interj, v. ţibă. ŢIBÂIE s.f. (Regional; depreciativ) Ciine (Iaşi). BUIî. FIl·. IV, 110. — Pl. : ? — Contaminare între ţiba şi potaie. ŢÎB interj. (Prin Mold. şi prin Transilv.) Cuvînt cu care se alungă cîinii; marş (II 2). Cine hîrîie între copaci ? ... A fi vrun zăvoă, poate . . . Ţîbă, cotarlă ! ALECSANDRI, T. 657, cf. CIHAC, II, 534. Ţibă ! tio ! cotarlă, turbă, pentr-un lucru de nemică ! contemporanul, I, 835. Ţibă ! Hormuz, na ! Balan, nea ! Zurzan, daţi-vă-n laturi, cotarle ! CREANGĂ, p. 147, cf. DDRF, ’ ΑΙ,ΕΧΙ, W., TDRG, PAMFILE, J. II, 169. Nea, potaie ! Ţibă de-aici ! AGÎRBICEANU, Ο. IV, 405, cf. DR. ι, 79, m, 647, 886, şăineanu, d. u., CADE. Calicul . . ., dulău de curte, . . . apropiindu-se bănuitor, mirosi crema . . . înainte ca Olimpia, cuprinsă de panică, să strige cu voce denaturată, pe moldoveneşte : „Ţi-bă!". BRÄESCU, O. A. II, 31. A intrat jigăraia de cine în casă ! Diha . . . ţîbă, potaie ! SADOVEANU, O. I, 243, cf. SCRIBAN, D.’ H X 498, com. marian. Cel care purtase furca, strigă : ţibă, ţibă, hii de acole ! Apoi scoate baba de la cîini. ŞEZ. ii, 61, cf. chest. v 77/24, 73, 74, 88, a ix 4. — Scris şi: ţi-bă. Şi: ţiba (barcianu, tdrg, DR. IV, 886, CADE, PUŞCARIU, l·. R. i, 114, com. marian, şez. v, 165, caba, săi,. 93, chest. v, 77/4, 45, a ix 2, mat. dialect, i, 100, alil 1983—1984, 315), ţâba (bul. fil. iv, 77), cfba (dr. i, 300, pribeagul, p. R. 53, bul. fil. iv, 77, mat. dialect, I, 281) interj. — Formaţie onomatopeică. Cf. ucr. ui6a, magh. c s i b a. ŢIBĂLÎ vb. IV. Tranz. (Regional ; cu complementul „hainele", „părul“ etc.) A rupe (în timpul unei bătăi) (Girişul de Criş — Oradea). Cf. LEXIC REG. 73. — Prez. ind. : ţibălesc. — Din magh. cibâl. ŢÎBĂRĂ s. f. (Prin Maram.) Magiun subţire de prune. Cf. lexic reg. 25. — Din magh. cibere. ŢIBELÎNĂ s. f. v. Zibelină. TIBÉT s. m. v. zibetă. ŢIBLÂN s. η. V. ţiilan. ŢIBOÂCĂ1 s. f. (Prin Transilv.) Veveriţă (Sciu-rus vulgaris). Cf. ALR I 1 173/285, 289, 290, 295, ALR ii 4 972/284, lexic reg. ii, 75. — Pl. : ţiboace şi ţiboaci (alr ι 1 173/295). — Şi: ţibocă (alr I 1 173/289, lexic reg. ii, 75) s. f., jiboc (com. din transilv., ALR i 1 173/285) s. m., fibôiieû (ALR II 4 972/284), ţibiică (ALR I 1 173/290) s. f., ţimb0c (com. din transilv.) s. m. — Din magh. diai. ciboka. ŢIBOĂCĂÎÎ s. f. V. ţobîc. ŢIB0C s. m. v. ţiboacă*. ŢIB0CĂ1 s. f. v. ţiboacă«. ŢÎBOCĂ* s. f. v. ţjbroc. ŢIBOCtJŢĂ s. f. (Entom. ; prin Transilv.) Viespe-de-drumuri ; (regional) ţiboacă2 ( Pompilus viaticus). Cf. marian, ins. 228, tdrg, Cînd umblă tare ţibo-niţele — e semn de vreme bună. com. Sat. i, 38. Ţibocuţă, Fata temniţei, ... Unde m-ai niuşcat, Lasă locul curat, pop., ap. marian, ins. 229. — Pl. : ţibocuţe. — Ţiboacă* 4- suf. -uţă. ŢIB0UCĂ s. f. v. ţiboacă·. ŢIBRÎC s. n. v. chibrit. ŢIBR0C s. m. (Regional) 1. Numele unei păsări de mărimea unei raţe, cu pene negre şi aripi albe, care trăieşte la munte, hrănindu-se cu iarbă şi cu cetină. V. cocoş-de-mesteacăn. Cf. MARIAN, O. II, 405, bäcescu, päs. 167. 2. (în forma ţibocă) Numele unei păsări de noapte, nedefinite mai îndeaproape (Cizer — Zalău). Cf. BÄCESCU, păs. 167. — Pl. : tibroci. — Şi : ţibocă s. f. BÄCESCU, PÄS. 167. — Etimologia necunoscută. . ŢIBIÎC s. f. v. ţiboacă». ŢIBTÎLCĂ s. f. v. ţigulcă. ŢIC1 interj., subst. I. Interj. 1. Cuvînt care redă zgomotul produs prin ciocnirea a două obiecte (de lemn, de metal etc.). Aista-i un cuţit... L-a deschis şi el a scos un sunet.. . : tîc. sadoveanu, o. xii, 612, cf. SCL 1960, 792. 2. (Repetat) Cuvînt care redă strigătul specific al unor păsări. Cf. bäcescu, päs. 168, 305, ALR SN iii h 701. Ţiclenii fac ţîc-ţîc-ţîc. Com. din călimăneşti. Φ (Substantivat) Ţîc-ţîc-ul ce a premers apariţia unui ţiclean, scoborînd în grabă... pe trunchiul carpenului din faţă. BÄCESCU, päs. 332. II. S. n. Numele unor jocuri de copii şi tineri. 1. (Prin'nordul Munt., prin Mold., Bucov. şi nordul Transilv. ;* şi în construcţiile de-a {icul, şăineanu, d. u., de-a mingea-n ţie) Joc cu mingea între patru, şase sau opt jucători, în care cel aflat „la bătaie" loveşte mingea cu un băţ, încercînd să o trimită cit mai departe de cel aflat „la prindere", pentru a avea timp să pună piciorul într-o gropiţă făcută în pămînt ; după lovirea mingii, jucătorii aflaţi „la bătaie" îşi lovesc beţele între ei ; (regional) de-a ciocota, 1000 ŢIC2 — 76 — ŢICĂLEAN v. c i o c o t a. Cf. cihac, n, 432. Sînt vreo trei jocuri cu mingea : ticul, hoina şi poarca. CONV. LIT. IX, 7, cf. DDRF, TDRG. Ţicu-n patru. PAMFILE, J. II, 38. Erau numai trei. Le mai trebuia unul, ca să poată începe jocul lor obişnuit, de-a mingea-n ţîc. BUJOR, S. 21, cf. CADE, SCRIBAN, D., H II 14, 82, III 173, ŞEZ. II, 62, COMAN, GL., ALR I 1 697/540, T. DIAL. d. 842. + Lovirea mingii cu băţul la jocul descris mai sus ; lovirea, prin încrucişare, a beţelor. Cînd vreun porcăraş prinde mingea ,,ăin ţîcă". . ., prinză-torul scoate pe cel ăe la bătaie, înlocuindu-l. PAMFILE, J. I, 21. Ţîca s-a auzit. id. ib. 22. Acum le poruncesc cei din urmă : ,,mă ! ieşiţi la ţie !" ŞEZ. II, 63. <0> E x p r. A da (sau a bate) ţiu (sau ţicni, ţică, ţica) = (despre jucătorii „de la bătaite") a-şi lovi beţele unul de altul prin încrucişare. [Jucătorii] dau ţîca (dau ţîcă) ... şi pleacă fiecare să puie piciorul in gaşca Pui. pamfile, J. I, 22. Cît unul din porcari fuge după minge, [jucătorii „de la bătaie"] au ăe dat două ţîci. id. ib. Oi da ţîca ori n-oi da, Asta-i după voia mea. id. ib. 23, cf. . ŞEZ. ii, 63, alr Snt 1 1 294/982, ib. h 1 295. (Regional; în forma ţîc) Băţ scurt, ascuţit la un capăt, folosit la jocul descris mai sus (Tătâruşi — Paşcani). Cf. ALIL 1983 —1984, 500. ■¥ (Regional; in forma ţîc) Minge (Chiuza — Năsăud). T. dial. b. n. 352. 2. (Regional ; în forma ţîc) Ţurcă (Bascovele — Piteşti). LEXIC REG. II, 18. III. Subst. (Ornit.; la f. ; în forma ţîcă) 1. (Prin vestul Transilv.) Ciocănitoare; (regional) ţicăitoare (Dryobates maior). Cf. CADE, bäcescu, PĂS. 168, ALR ι 1 028/87. 2. (Regional) Bibilică (Numida meleagris) (Marginea — Rădăuţi). ALR SN II li 383/386. — Pl. : (II) ţicuri. scriban, d., lexic reg. ii, 18. - Şi; (II, III) ţîcă (pl. ţici) s.f., (I 2, II) ţîc interj., s. n., ţîcă (pl. ţîci) s. f., (I 2) ţig (BÄCESCU, păs. 329) interj. — Onomatopee. ŢIC® s. m. Sg. v. ţică*. ŢIC3 s. n. (Prin Transilv. şi Mold. ; de obicei precedat de num. card. „un" şi urmat de determinări introduse prin prep. „de" care arată felul) Cantitate, măsură etc. (foarte) mică; fărîmă, pic1 (II 2). Mi-a dat un ţie de pîine. VICIU, GL. ■J· Expr. O ţîcă (sau un ţlc) de..., se spune despre ceva (foarte) mic. O ţîcă de fîntînică. alr i 793/98. Ce să fac eu cu ţîcu ăsta de creion? alil 1983—1984, 501. Ce să mă fac eu cu ţîcul ăsta de copil ? ib. 500. Pe ţîcă pe nimică = foarte des. Cf. BEniuc, v. CUC. 87. Cum aţipeam, mă trezeam pe neaşteptate şi ieşeam afară pe ţîcă pe nimică. id. m. c. i, 92. + (Adverbial ; regional; în forma ţîc) Deloc, defel (Baia — Fălticeni). Cf. ALR I 1 564/552. Nu-m vini [în gînd] ţîc. ib. — Şi : ţîc (ALR ι 1 564/552) s. n., ţică s. f. — Cf. ţie1. ŢIC* s. n 1. (Prin Transilv. şi nordul Dobr.) Vîrf mai înalt, ridicătură de teren (L. ROM. 1975, 216, ib. 1985, 200), vîrf de deal uşor rotunjit (alil 1983— 1984, 462), muchie de deal (ib.) ; deal mic (L. rom. 1985, 200) ; pantă (foarte) abruptă (ib. 201) ; loc prăpăstios (ib.). V. ţanc3, ţiclău1 (1). 2. (Anat; prin sud-vestul Transilv) Vîrf cărnos; excrescenţă mică, umflătură. Limburuş■ [se numeşte] ţicitl sau sfîrcμl de la perdeaua palatului (ceriul-gjtrei). REV. crit. iii, 159. Dacă iese pe mînă ceva mic, ca un cap de buboi, se zice că o crescut on ţie. L. rom. 1985, 201. -0* (Regional) Ţîcul gî-tului = omuşor (3). Mi s-a umflat ticul gîtului. A LII, 1983—1984, 500. — PI. : ţicuri. L. rom. 1985, 200. — Şi : ţîc s. n., (prin nordul Dobr.) ţigă (alil 1983—1984, 462) s. f. — Cf. ciuc ă^ „măgură". ŢÎCA interj, v. ţlgăl. ŢICÂNIE s.f. (Prin Ban.) Neam (I 2), viţă; soi, fel; (regional) ţică2. Cf. L. costin, gr. bân. ii, 199, scurtu, T. 65. — Cf. ţ i c ăs. ŢÎCĂl interj, v. ţlgăl. ŢÎCĂ2 s. f. 1. (Prin Olt. şi Ban.) Neam (I 2), viţă; (adesea determinat prin „rea“) soi, fel; (regional) ţicanie. Cf. CADE, CHEST. II 60/11 supl. Să cunoaşte că e ţîca noastră. PLOPŞOR, v. o. 15. E din ţîcă rea. L. ’costin, gr. băn. ii, 199. E o ţîcă a dracului de om. ciauşanu, v. 206, cf. novacoviciu, c. b. i, 21, arh. olt. vii, 158, scurtu, t, 65. 2. (Prin Ban.) „Fiere". L. COSTIN, GR. BÄN. 209, novacoviciu, c. b. i, 21. — Şi : ţîcă s. f. — Cf. ciucă „fel de a fi". ŢlCĂ* s. f. V. ţicl. ŢÎCĂ* s. m. sg. (Familiar, mai ales în Mold.) Termen cu care cineva se adresează unui copil ; bă-ieţică, (regional) cică. Da de unde eşti t u, măi ţică ? creangă, p. 147. Apoi bine că ştiu a cui eşti, măi ţică. id. a. 58, cf. ddrf, tdrg, şăineanu, d. u., CADE. Şezi colea.. ., măi ţîcule, să nu-ţi deie fumul în ochi, zise moş Irimie, tntinzînă sumanul drept aşternut. MIRONESCU, S. 76. Cum te cheamă pe tine, măi ţîcă? sadoveanu, o. vii, 333, cf. scriban, d. Hai, măi ţică, ... uite, pe ziua' de ieri mă jur, Iţi dau pe crăiasa fără cusur. CÄLINESCU, O. IX, 422. Ce cauţi pe-aici, măi ţîcule ? CAMILAR, C. 59. Ce spui, mă ţîcă? H. LOVINESCU, T. 224, cf. SCURTU, T, 64, 65, dex, SCL 1978, 322, şez. ii, 45, com. din braşov, pascu, c. 234, pamfile, c. 53. — Şi : ţlc s. πκ sg. — Cf. ţ i c». ŢICĂÎ vb. IV. Intranz. A produce un zgomot scurt, uneori repetat. Buzele îi ţicăiau. REBreanu, nuv. 155. + (Prin Ban.) A ridica cocoşul armei. Cf. novacoviciu, c. b. i, 21. — Prez. ind. : ţicăi. — Ţlc* suf. -ăi. ŢICÂITOÂRE s. f. 1. (Ornit. ; prin Transilv. şi Maram.) Ciocănitoare; (regional) ţîcă1 (Dryobates maior). Cf. bäcescu, PÄS. 168, com. din târcăiţa— beiuş, arh. folk. i, 131, alr i 1 028/315, 343, ALR sn iii li 705/64, a i 24. 2. (Ornit. ; regional) Cinteză (Fringilla coelebs) (Ceica — Beiuş). ALR I 1 047/305. 3. (Iht. ; prin vestul Transilv. ; în forma ţicîitoare) Ţipar1 (Misgurnus fossilis). BÄCESCU, P. 163. 4. (Zool. ; prin vestul Transilv. ; în forma ţicîitoare) Cicar (Eudontomyzon danfordi). BÄCESCU, P. 97. — Pronunţat : -că-i-, — Pl. : ţicăitori. — Şi : ţi-cîitoâre, (prin Maram.) ţlcătoăre (arh. folk, i, 131, ALR I 1 028/343), (prin vestul Transilv.) ţichlitoare (ALR I 1 028/315), ţicliitoăre (BÄCESCU, PÄS. 167, ALR I 1 047/305; pl. ţichitoare ALR I 1 047/305) s. f. — Ţlcăl + suf. -itoare. ŢÎCĂ-LEĂ interj, v. ţlyhlle. Ţ1CĂLEÂN s. m. v. jlclean. 1013 ŢICĂNI — 77 — ŢICLĂU1 ŢICĂNÎ vb. IV. Intranz. (Rar ; despre obiecte de metal, de sticlă etc.) A produce un sunet scurt şi ascuţit (prin ciocnire, prin lovire etc.). V. ţăcăni (1)· Detunătura răsună în sală, ţicăni în geamuri. AGÎRBICEANU, L. T. 407. — Prez. iad. : ţicănesc. — Ţie* + suf. -ăni. ŢICĂNÎT s. u. (Rar) Sonet scurt şi ascuţit produs prin ciocnirea sau lovirea unor obiecte de metal, de sticlă etc. V. ţăcănit1 (1)· Traista-i alunecă de pe umăr şi se auzi un ţicănit de sticle. AGÎRBICEANU, p. M. 167. — Pl. : ţicănituri. — V. ţicăni. ŢlCĂRĂ s. f. v. ţoeliiră. Ţ1CĂRAU s. n. (Prin. sudul Olt.) Clopoţel care se pune la gîtul cailor. Cf. gr. s. vii, 247, lexic REG. 43. — Pl. : ţicăraie. — Cf. ţie1. ŢICĂTOĂRE s. f. v. (ieăitoare. ŢICAU s. n. (Prin Mold.) Vîrf de deal sau de munte. V. ţ i c 1 ă u1 (1). Pe zările alburii dinspre ticăul ce spînzură la miazănoapte asupra satului, se-nşira pojejie boierească. N. REV. R. II, 225. + Loc greu accesibil, izolat, ascuns (în pădure). Se strecoară ţigăncile spre ţicăurile din pădure. SADOVEANU, O. iv, 230. — Pl. : ţicăuri. — Ţie·* -f suf. -ău. ŢICÂUCĂ s. f. v. saeăucă. ŢlCHEBĂ s. f. v. ţoeliiră. ŢICHIÎRNIC s. m. (Regional) Om care mină boii la nuntă. Com. din şpring — sebeş. — Cf. s e c h i r a ş. ŢlCHI interj., s. m. (Prin Mold.) 1. Interj. (De obicei repetat) Onomatopee care redă strigătul pitulicii. Cf. BÄCESCU, PÄS. 317. -φ- Compus: ţichi-ilrac = pitulice (Troglodytes troglodytes), id. ib. 168, 317, form. cuv. i, 129. 2. S. m. Pitulice (Troglodytes troglodytes). Cf. bäcescu, päs. 167, 317. — Pl. : (2) ţichi. — Onomatopee. Ţ1CHI1TOÂBE s. f. v. (ieăitoare. ŢICHILEÂN s. m. v. ţielean. ŢICIIII/EU s. n. v. ţielăul. ŢICIIILÎE s.f. v. ţielie. ŢICHINDEÂIj s. m. (Regional) Numele unei păsări nedefinite mai îndeaproape. Cf. DR. ix, 499. — Pl.: ? — Probabil, formaţie onomatopeică. Cf. ţie hi. ŢICHÎRĂ s.f. v. ţeehjră. ŢICUÎHE s. f. v. ţecbiră. ŢICHITOÂBE s. f. v. (ieăitoare. ŢICHÎZMATA s.f. pl. v. ţaehlsma. ŢIC1LEAN s. m. v. ţielean. ŢICÎITOÂRE s. f. v. ţieăitoaro. ŢICLÂMEN s. η. V. cielamă. ŢICLÂN s. m. v. ţielean. ŢICLĂURĂ s. f. v. ţielăul. ŢÎCLĂ» s. f. 1. (Prin Maram., nordul Transilv. şi vestul Mold.) Vîrf (ascuţit) de deal sau de munte, pisc2 (1) (CADE, h x 534, BUGNARIU, N. nr. 264/ 215, com. din cizer — zalău, cl 1977, 67, 69, L. rom. 1985, 207) ; (prin nordul Transilv.) ridică-tură înaltă de pămînt (L. rom. 1985, 203, 207), (prin Maram. şi nordul Transilv.) vîrf ascuţit de stîncă, stei (CADE), stîncă (L. ROM. 1985, 207). V. ţ i -clău1 (1), ţici et, ţiflă1. Avem o Zi întreagă ie umblat prin ţicle, soci şi rugi. VÎN. PESC. octombrie 1964, 7. Ză'eară puii şoimtiilor Pă ţîcl'el'e pt'etrilor. ŢIPLEA, p. p. 89, cf. 117. 2. (Regional ; în forma ţuclă) Moţul de pe capul ciocîrlanului ; (regional) ţugui1 (4) (Morăreni — Reghin). GLOSAR REG. Ciocîrlan cu o ţuclă în cap. ib. 3. (Regional; în forma ţoglu) Ţugui1 (3) (Islaz — Turnu Măgurele). Cf. gl. olt. [Ţestului] îi facem un ţoglu aşa-n sus. ib. 4. (Regional; în forma ţicl'u) Unealtă de tăiat şi de scobit, de forma unui ciocan, cu capetele lungi şi ascuţite, da i2, 431. — Pl. : ţicle. — Şi : ţielu (L. ROM. 1975, 246 ; pl. ficluri ib. 1985, 203) s. n., ţiglă (H x 534, com. din ’cizer — zalău, cl 1977, 67, 69, L. rom. 1985, 207), ţihlă (L. ROM. 1985, 207), ţuclă, ţlifllă (ib.) s. f., fôglu s. n. — Cf. ţi c4, magh. s z i k 1 a. ŢÎCLĂ* s. f. (Prin vestul Transilv.) 1. (Ornit.) Ciocănitoare (Dentrocopus medius). BÄCESCU, PÄS. 168. 2. (Iht.) Cîră ; (regional) rîbiţă1, ţăucă, ţîţîoagă (Cobitis aurata balcanica), bäcescu, P. 55, cf. 85. — Pl. : ticle. — Şi : (2) ţîcră ' s. f. BÄCESCU, p. 55, 85. — Formaţie onomatopeică. Cf. ţ i c1. ŢÎCLĂ3 s. f. v. ţaglăl. ŢIGLĂ·* s. f. v. ţeelă. ŢÎCEĂ5 s. f. v. ţiglă*. ŢICLAU1 s. m., s. n. 1. S. n. (Prin Mold. şi Transilv.) Vîrf de deal sau de munte (cihac, ii, 536, ghetie, r. m., şăineanu, barcianu, alexi, w„ TDRG, DR. I, 121, SCRIBAN, D., DEX, PAŞCA, GL., CHEST. iv 88/546 a), (foarte) ascuţit şi înalt (H x 353, şez. v, 165, com. furtună, lexic reg. 23, ALiL 1983—1984, 489) ; creastă ascuţită a unui munte, a unui deal (ddrf, pamfile, duşm. 392, ALiL 1983— 1984, 489) ; vîrf uşor rotunjit de deal sau de munte (L. ROM. 1979, 66) ; deal mai înalt decît cele din împrejurimi (coman, gl.) ; stîncă ascuţită şi înaltă (DR. III, 747, CADE, DL, DM, DEX, ALIL 1983—1984, 489). V. cucă, pisc2 (1), titilă, ţanc3, ţăcălie (2), ţie« (1), ţicău, ţiclă1 (1), ţiclet, ţiclie, ţicloi3 (1), ţiclui, ţic- 1043 ŢIClAU2 — 78 — ŢICLOli man, ţicmă, ţicmău, ţicui, ţjfereie, ţi f lan, ţiflă1, ţifleică, ţ i f1e u\ ţiîlic (1) , ţiginandău, ţiu3 (I) , ţucudan, ţ u c u-leu, ţugui1 (1), ţuhan2, ţuhă (1), ţ u h ău (1), ţuţudan1 (1), ţuţui1 (1), ţuţulă, ţuţur2 (1). S-a pus piatră [de hotar] ăe la deal de drum şi peste ţiclău ce este aproape de Jijia (a. 1759). URICARiui,, viii, 7. Se repeei cătră munţi, îndreptîndu-să dupre ţiclăul Vergurei. asaChi, S. ’l. II, 64. [Vrancea] este mărginită ... la miazănoapte ăe ţiclăurile Carpaţilor. ap. TDRG, cf. H x 534. Spuneau bătrînii că în ţiclăul de lingă comuna Tătăritşi, demplt, a fost balaur, şez. iii, 111, cf. chest. iv, 91/383. Mă duc după lemne şi trec pe Ungă ţiclaură. ALIL 1983—1984, 489. Din văioagă te urci într-o ţiclaură, ib. -0> Expr. (Regional) A se duce la ţîcla- ură = a se duce undeva foarte departe ; (familiar) a se duce la dracu-n praznic, ib. 2. S. m. (Geol. ; la pl. ; în forma ţiglăi) Alunecări de teren de mari dimensiuni în formă de movile. M. d. enc. + Martor de eroziune diferenţiată cu aspect de turn de cetate, m. d. enc. — Pl. : ţiclăuri. — Şi : (regional) ţifllău (Cade, scri- ban, D., H X 353, coman, GL. ; pl. şi m. ţiglăi M. D ENC.), ţlcleu (L. ROM. 1985, 204, LEXIC REG. 23),' flchiléu (L. ROM. 1985, 202 ; pl. ţichileie ib. 203 şi ţichileuri ib.), ţlfjhilcu (ib. 202) s. n., ţiclă ură (pl. ţiclăuri alil 1983—1984, 489) s.f., ţuclău (cade PAŞCA, GL.), ciclău (URICARIUL, X, 400, CIHAC, Ii’ 536) s. n. — Ţlclăl + suf. -ău. — Ţiclaură : sg. refăcut după P1· ŢICLĂU* ş. m. Nume dat mai multor păsări : a) (prin sud-vestul Transilv.) ţiclean (1) (Sitta euro-paea). bäcescu, PÄS. 167, 302; b) (prin sud-vestul şi vestul Transilv.) piţigoi (Parus maior), marian, o. ii, 143, tdrg, bäcescu, păs. 168, 329, densu-sianu, T. h. 337, ALR i 1 027/118; c) (prin sud-vestul Transilv.) vrabie (Passer domesticus). ALR ii/833, a iii 1, 12, 17, 18. v Compuse: (regional) ţiclău-mic = sticlete (Carduelis carduelis). ALR i 1 045/835 ; (regional) ţiclăn-verde, ţiclău-de-munte = nume date unor păsări nedefinite mai îndeaproape. BÄCESCU, PÄS. 167. — Pl. : ţiclăi. — Şi : (regional) ţijjlău (marian, o. ii, 143, jahresber. XII, 157, tdrg, dr. iv, 843, ENC. AGR., BÄCESCU, PÄS. 168, 329), ţăclau (A iii 1) s. m. — Cf. ţie1, ţiclă2, ţiclean. ŢICLEÂ1V s. m. 1. (Mai ales în nordul Olt., al Munt. şi sud-vestul Transilv.) Pasăre insectivoră, căţărătoare, sedentară, din ordinul paseriformelor, puţin mai mare decît o vrabie, cu ciocul conic, drept, şi cu penajul cenuşiu pe spate şi alburiu pe pîntece ; scorţar (III 1), (regional) bocănitoare, căţărătoare, ciocănitoare-mică, ciocîrleţ, oiţă (III 1), ţiclău2, ţi-clete (1), ţicloi (1), ţînc1 (v. ţine1 II), ţînţăruş1 (S), ţîţiduş, ţoi1 (II 1) (Sitta europaea). Cf. bäcescu, päs. 301, 303. Ţicleanul este o păsărică din cele mai cunoscute poporului nostru, id. ib. 304. Ţicleanul face în dovleac o gaură mică, atît cît se strecoară prin eß, şi-l goleşte complet de simburi. ap. BÄCESCU, PÄS. 305, cf. m. D. enc., dex, com. din izvorul RÉCE — BĂILE GOVORA. 2. (Prin Transilv.) Piţigoi (1) (Parus maior). Cf, KLEIN, D. 443, LB, ISER, POLIZU, PONTBRIANT, D., CIHAC, II, 534, LM, CONV. LIT. XXIII, 345, marian’ O. II, 43, BARCIANU, DDRF, ALEXI, W., TDRG 1 58δ] jahresber. xvii—xvm, 133, dr. v, 560, şăineanu d. u., cade, BÄCESCU, păs. 168, 329. Cînd cîntă pi-ţigoii, numiţi şi piţiguşi, domnişori şi ţiglani, înainte de răsăritul soarelui, ... e semn de ploaie, com. sat. . I, 23, cf, ai 345, MARIAN, O. II, 143, BARCIANU, DDRF, ALEXl’ W., TDRG 1 585, JAHRESBER. XVII—XVIII, 133, Dr' IV, 843, ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D., BÄCESCU, PĂS. 168, 329), ţlclăn, ţiglăn (KLEIN, D. 443, lb’ ISER, CADE, BÄCESCU, păs. 169, 329, ALR i 1 027/138’ 150), ţjghlleăn (BÄCESCU, PĂS. 167, 331, ALR l| 1 207/158, 249, 251, ALR SN iii h 700, LEXIC reg’ ii, 79, mat. dialect, i, 100), ţlchileân (tdrg 1 585, bäcescu, păs. 167, 329, alr i 1 027/160, 164)’, (tldleăn (ALR I 1 027/166), ţicăleân (ib. 1 027/190)’ ţîgîleăn (ib. 1 027/98, 156, 229, ib. 1 045/156), Jîgă-leân (ib. 1 027/144), ţigirleăn (ib. 1 027/243), ţllifllicu ib. 1 027/231), «gleăn (barcianu), tighlleăn (bäcescu, păs. 165) s. m. — Cf. ţie1, ţiclă2, ţiclău2. ŢICLET s. n. (Regional) Vîrf de deal sau de munte (de formă conică) ; (regional) ţiclă1, ţiclău1 (I). Cf, dl, dm, L. ROM. 1985, 205. — Pl. : ţicleturi. — Cf. ţiclă1. ŢICLETE s. m. 1. (Prin nord-estul Olt.) Ţiclean (1) (Sitta europaea). Cf- APOSTOL, LEX. ZOOL. 24, dombrowski, p. 223, bäcescu, päs. 168, 302. 2. (Prin Transilv. şi Ban.) Piţigoi (Parus maior). Cf. MARIAN, Ο. II, 143, JAHRESBER. XII, 157, TDRG, cade, alr i 1 027/18, 112. 3. (Prin nordul Olt.) Sticlete (Carduelis carduelis). Cf. alr I 1 045/820, 837, 840. — Pl.: ţicleţi. — Şi: ţiclcţ (ALR I 1 045/116), ţi-cléte (bäcescu, PĂS. 165) s. m. — Cf. ţiclean, sticlete. — Ţlclef:sg. refă-ut după pl. ŢIClJSŢ s. m. v. ţlclete. PCLÉU s. n. v. ţiclăul. ŢICLÎE s. f. (Regional) Deal sau munte ascuţit L. ROM. 1985, 202), teren de formă conică (ib. 208) ; coastă (ib.); vîrf de deal (ib. 202). V. ţiclău1 (1). E o ţiclie mare cu alunecuşuri. ib. 208. — Pl. : ? — Şi: ţichilie (L. ROM. 1985, 202), ţlghilie (ib.) s. f. — Ţiclă1 + suf. -ie. ŢICLÎN s. n. v. ţiglină. ŢICLtNC s. n. v. ţiglină. ŢICLÎNG s. n. v. ţiglină. ŢICLI0I subst. v. ţicloi^. ŢICL0I* s. m. (Ornit.) 1. (Prin Ban., Transilv. şi nordul Munt.) Ţiclean (Sitta europaea). Cf. marian, o. ii, 153, GHETIE, r. m., barcianu, tdrg, DOMBROWSKI, p. 223, bäcescu, păs 168, 302, 303, conv. lit. XXIII, 345. 2. (Prin Ban. şi Sudul Transilv.) piţigoi (Parus maior). ALR I 1 027/24, 26, 107. 1055 ŢICIvOI2 — 79 — ŢICNI 3. (Prin Ban. ; cu determinările „mare de pădure" sau „d-ai mari") Ciocănitoare (Dryobates maior). ALR i 1 028/24, 26. — Pl. : ţicloi: — Şi : (prin Transilv.) ţucltYi (BÄCESCU, päs. 168, 169, 303), (suspect) ţidon (id. ib. 302), clclôi (id. ib. 49, 301), cinclöi (id. ib. 50, 301, 303) s. m. — Cf. ţielean, ţ i c 1 ă2, ţiclău2. ŢICL0I* s. m. pl. (Prin vestul Olt.) Peşti mărunţi, albitură, boceanu, gl. — Cf. ţ i c 1 ă2. ŢIC10I* subst. 1. Subst. (Prin Transilv.) Vîrf ascuţit de deal; vîrf înalt de deal; deal mai ascuţit. V. ţiclău1 (1). L. ROM. 1985, 204. 2. Subst. (Prin sud-vestul Transilv.) Tîrhăcop. Cf. REV. crit. nr, 171. 3. Subst. (Regional) Parte de la marginea unei pîini formată din aluatul scurs în timpul coacerii ; (regional) cursură, răsunoi (1) (Secăşeni — Oraviţa). ALR SN iv h 1 063/29. 4. S. m. (Regional) Ţurţur1 (1) (Rădmăneşti — Lipova). nalr — b 1 615/96. — Pl. : (4) ţicloi. NALR — B 1 615/96. — Şi: (3) Jlclloi (alr SN IV h 1 063/29), (2) ţueloi (DA l2, 873), ţiylui (l. rom. 1985, 204) subst. — Ţiclăl + suf. -oi. ŢICLOIÂT, -Ă adj. (Regional) Ţuguiat (1) (Roşia — Beiuş). Cf. alr SN V h 1 509/310. — Pl. : ţicloiaţi, -te. — Ţicloi® -f- suf. -at. Cf. ţucluiat. ŢICL0N s. m. v. ficloil. ŢÎCLOŞ s.n. v. {icluş. ŢÎCLUI s. n. v. Jlclă·. ŢÎCLU2 s.n. v. ţviciu. ŢICLCi s. n. (Regional) Vîrf ascuţit de deal sau de munte (L. ROM. 1975, 246, ib. 1985, 205, com. v. breban) ; deal mai înalt (L. ROM. 1985, 205) ; movilă (ib.). V. ţiclău1 (1). — Pl. : ţicluiuri şi ţicluie. L. ROM. 1985, 205. — Şi : fijjliii s. n. ib. — Ţiclu* + suf. -ui. ŢICLîJŞ s. n., s. m. 1. S. n. (Prin vestul Transilv. ; cu determinarea ,,de piatră") Vîrf de stîncă. TEAHA, c. N. 277. ŢîncÎuş de piatră, id. ib. 2. S. m. (Regional) Ţurţur1 (1) (Rădmăneşti — I/ipova). nalr — Bl 615/96. — Pl. : (m.) ţicluşi. nalr — b 1 615/96. — Şi: ţincluş, ţlseliiş '(TEAHA, c. Ν. 277), ţicloş (id. ib.) s. n. — Ţiclu1 -f suf. -uş. ŢICLIÎŢĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui ţ i c 1 ă1 (Dîngăul Mare — Cluj). L. ROM. 1985, 208. O ţicluţă de dîmb. ib. — Pl. : ţicluţe. L. ROM. 1985, 208. — Şi : ţigluţă s. f. ib. — Ţiclăl -|_ suf. -'iţă. ŢICMÂN subst. (Prin Mold.) Vîrf foarte ascuţit de deal (alil 1983—1984, 464), cu stînci de piatră (ib.) ; deal foarte ascuţit (ib.) sau cu spinarea ascuţită (pamfile, duşm. 392). V. ţiclău1 (1). Numai ce răsări şi boul cel năzdrăvan de după un ţiemăn de deal. SÄM. v, 128. Am găsit oile în ţîgmana aceea. alil 1983—1984, 463. Sînt mai multe ţîgmane la noi. ib. — Pl.: J — Şi: ţigntănă (pl. ţigmane) s.f., (suspect) ţlomăn subst. — Ţicmă + suf. -an. ŢÎCMĂ s. f. (Prin Mold.) Vîrf ascuţit de deal sau de munte (chest. iv 88/198, alil 1983—1984, 459, 461), mai înalt decît cele din jur (alil 1983—1984, 459, 460), creastă ascuţită (ib. 459) ; deal înalt şi ascuţit (ib.) ; munte prăpăstios (ib.) ; stîncă ascuţită (ib. 459, 460) şi înaltă (ib. 460). V. ţiclău1 (1). Are pămînt [= păşune] în ţîgmă, în vîrful dealului, care nu-i prea înalt. ib. 459. Este o ţîgmă goală, un ţugui. ib. — Pl. : ţieme. — Şi: (regional) ţijjmă, ţignă (ib. 461), ţigmnă (ib. 462), ţihmă (ib.), ţijmă (ib.) s. f. — Cf. ţiclă1. Ţ1CMAN subst. v. ţicman. ŢICMAU subst. (Prin Mold.) Vîrf înalt şi ascuţit de deal sau de munte (ALIL 1983—1984, 462, 463); deal înalt, costiş, ascuţit (ib. 489) ; pantă abruptă · (ib.). V. ţiclău1 (1). De ceea parte, . . . stătea ţigmăul nemăsy,rat al Măgurii, care-şi înălţa în golul cerului albastru broboada sură de molizi, mironescu, S. 200, cf. 622. A răcnit din ţigmău cît a putut. i. cr. vii, 252, cf. SCRIBAN, D. -Mă duc cu oile la poalele ţîgmăului. alil 1983—1984, 463. Dealul cel mai înalt, care vine mai împrelungàt, mai înalt decît ţîgmă-ura şi ascuţit ca o căpiţă, ib. 466. S-a suit pe ţîgna-ura ceea. ib. 490. — Pl. : ? — Şi: ţigmău, ţigmnău (ALIL 1983 — 1984, 463) subst., ţigmaură, ţlgnaură s. f. — Ţicmă + suf. -ău. ŢICNÂL s. n. v. semnai. ŢÎCNĂ s. f. (Prin Mold.) 1. Numele unui joc de copii nedefinit mai îndeaproape, probabil ţie1 (II 1) (Războienii de Jos — Tîrgu Neamţ). Cf. H X 542. -v· (în construcţia) Ţicna-patra = de-a ţicul (v. ţie1 II 1) jucat în patru. Cf. ALIL 1983—1984, 500. 2. Băţ scurt, ascuţit la un capăt, folosit la jocul de-a ţicul (v. ţie1 II 1) (Cîmpineanca — Focşani). Cf. alil 1983-19.84, 500. — Postverbal de la ţicni. ŢICNEÂIĂ s. f. (Familiar) Tulburare a minţii, scrînteală (2), sminteală (1), (familiar) ţăcăneală (3); idee fixă, bizară, manie (1). Am dat-o pe seama ţîcnelii. . ., am lăsat-o într-ale ei. papadaT-BENGESCu, r. ii, 103. în ţicneala asta e ceva din setea de necunoscut. ARDELEANU, d. 255. Vii de la birou cu ţicneli în creier ş-acu vrei să-ţi verşi necazul pe mine. REBREANU, nuv. 273. Drăguţa de ea, trebuia să lupte cu toată lumea pentru ţicneala nepotului. VLASIU, A. P. 481. Era numai, dusă la paroxism, anglomania de totdeauna a vărului meu, excentric şi original de cînd îl cunoşteam. Sau, mai bine zis, ţicneala lui. VOICULESCU, p. ii, 65. Cred că, în ţicneala lui, Arghir ăsta avea şi niţică dreptate. VINEA, L. I, 164, cf. DEX. — Pl. : ţicneli. — Şi : figneâlă s. f. UDRESCU, GL. — Ţicni + suf. -eală. ŢICNÎ vb. IV. 1. Tranz. (Popular) A lovi uşor un obiect (producînd zgomot sau fisurîndu-1) ; (regional) a ţocni (1). Cf. pascu, S. 371, şăineanu, d. u., SCRIBAN, D. Din ţie se poate prinde mingea cînd, aruncată de la unul, cel ce se aţine o atinge puţin (numindu-se că a ţicnit-o). ŞEZ. îl, 64. + (Regio- 1073 ŢICNIRE — 80 — ŢICUXEAN nai; cu complementul „paharele") A ciocni în semn de urare (Gura Văii — Oneşti). Cf. ALR i 1 726/ 588. + Intranz. (învechit, rar; despre arme de foc) A produce un rateu. Cf. molnar, d. 300/20, cihac, II, 433. + Intranz. (învechit, rar; despre artere) A plesni (II 1). Cf. CIHAC, ii, 433. •♦■Intranz. (Regional; despre animale) A crăpa; a pieri (1). Cf. POLIZU, CIHAC, li, 433, BARCIANU, ALEXI, W., ŞĂINEANU, D. U. 2. R e f 1. F i g. (Familiar) A-şi pierde puterea de judecată; a se scrînti (3), a se sminti (1), (familiar) a se ţăcăni (4). Biata lui fată se cam ţicnise. PAPADAT-BENGESCU, R. II, 99. Florica se ţicnise şi suferea uşor durerea pe care altfel n-ar fi putut-o duce. DEMETRIUS, A. 21. Şi mama, parcă s-o ţicnit, se ia cu mîinile de cap şi-ncepe să se tolvăie ! LÂncrănjan, c. ii, 20, com. din ţepEş vodă — cernavodă, UDRESCU, GL. 3. Tranz. (Regional) A găsi pe cineva din în-tîmplare (Săveni — Dorohoi). La rău timp m-ai ţîgnit. Com. FURTUNĂ. 4. Intranz. (Regional ; despre pluta undiţei sau despre undiţă) A face o mişcare bruscă atunci cînd peştele muşcă din momeală. Cînd peştele muşcă din nadă, atunci bucăţica de papură care pluteşte la suprafaţă se mişcă — se zice că undiţa ţicneşte — şi ■pescarul, observînd, o smuceşte repede afară, antipa, p. 299. Cînd peştele încearcă să înghită nada, pluta ţicneşte şi cel ce undeşte este făcut atent. an. dobr. v—vi, 69. <£> Tr a n z. f a c t. Cîte-o plută, pe alocuri, începea să tremure, stîrnind cercuri pe luciul neclintit : o ţicnea peştele, sadoveanu, o. i, 569. 5. Intranz. (Regional ; despre oameni) A se mişca din loc; a se clinti, a se urni (Baia de Criş — Brad). Cf. H xvm 317. — Prez. ind. : ţicnesc. — Şi : ţigui vb. IV. — De la ţie*. ŢICNÎRE s. f. (Rar) Faptul de a se ţicni. Cf. ţicni (2). Doctorul primea să trateze numai formele surde şi placide ale neurasteniei. . ., tîcnirile relative, întorsătura de spirit, melancoliile. ARGHEZI, s. ix, 37. — Pl. : ţicniri. — V. ţicni. ŢICNÎTl s.n. Faptul de a ,ţ i c n i. Cf. ţi c n i (I). <0* Ii o c. a d v. Pe ţicnite (sau pe ţienitele) = (la jocuri cu bile) (care se face) prin ciocnire (cu zgomot). Băieţii se jucau la bile... pe ticnite (le), scriban, d. 1 364. — V. ţicni. ŢICNÎT®, -Ă adj. 1. (Rar; despre obiecte) Plesnit2 (1) ; (regional) ţocnit2. Cf. barcianu. Pahar ţicnit. scriban, D., cf. DL, dm. + (Regional ; determinat prin „la piept") Atins de tuberculoză. Cf. SCRIBAN, D. 2. (Familiar; despre persoane; uneori determinat prin „de cap" sau „la cap") Care şi-a pierdut puterea de judecată, s c r î n t i t (3), smintit2 (1), (familiar) ţăcănit2 (2) ; nebun (I 4). Eşti tu niţel cam ţicnit. . . adică, ce niţel ! eşti bine de tot; ăe mult ţi-ai pierdut sărita. CARAGIALE, o. vi, 274. Ce visezi ■ ■ ■ stimabile ? Mi se pare că eşti ţăcnit. BACALBAŞA, S. a. I, 19, cf. DDRF, ALEXI, W., TDRG, ŞĂINEANU, D. U. Numai păcat de băiet, că parcă-i oleacă cam ţicnit. MIRONESCU, S. A. 140. Moşneag tîcnit ! îl întîmpină baba. C. PETRESCU, î. II, 122. E un om ciudat, se zice chiar că-i cam ţîcnit. Sadoveanu, O. iii, 561, cf. BUL. FIL. vi, 180, iordan, stil. 23, scriban, d. în ochii lui eram deci un ţîrgoveţ ţicnit. BLAGA, H. 218. Am rămas cu gura căscată! Ce dracu e cu Miai? E ţicnit? PREDA, î. 105, cf. ALRM l/l h 192 NALR — b i h I55/5, nalr — MB i h 107. <> (Substantivat) Un ţicnit, răspunse Niculae. PREDA, M. S. 22. + (Regional ; despre persoane) Care s-a îmbătat puţin (Berivoii Mici — Făgăraş). Cf. CHEST. viii 108/3. —' Pl. : ţicniţi, -te. — Şi : Jignit, «ă (scriban, d., CHEST. viii 108/3), ţăcnit, -ă adj. — V. ţicni. ŢICNIT0R, -OÂRE adj., s.f. 1. Adj. (Rar; despre materii) Care crapă cu zgomot ; care pocneşte, care pîrîie. O mînă nepătată de altar de s-a atins, Orzul sacru şi cu sarea ţicnitoare l-a aprins. OLLĂNESCU, H. o. 248. 2. S.f. (Ornit.; prin Ban.) Ciocănitoare (Dryobates maior). Cf. CADE 1 360, ALR i 1 028/75. — Pl. : ţicnitori, -oare. — Şi : (regional) ţignitoiîre (pl. lignitori) s. f. ALR I 1 028/75. — Ţicni + suf. -itor. ŢIC0I s. m. (Ornit. ; regional) Bărbătuşul bibilicii ; (regional) bibiloi, picheroi CMarginea — Rădăuţi). Cf. alr π 5 744/386. — Pl. : ţicoi. — Ţică* + suf. -oi. ŢIC0RIE s. f. (Regional) 1. (Bot.) Numele a două plante erbacee : a) cicoare de grădină (Cichorium endivia). Cf. coteanu, pl. 28, panţu, pl., borza, d. 48; b) (în forma cicorie) cicoare (Cichorium in-tybus). Cf. molnar, d. 382/22, panţu, pl., borza, d. 48. 2. (în forma ţigure) Surogat de cafea obţinut din rădăcină de cicoare ; cicoare. PORŢILE DE FIER, 350. + (în forma ţigorie) Surogat de cafea obţinut din orz prăjit. V. m a 1 ţ (Bistriţa — Turnu Severin). Cf. LEXIC reg. 50. — Pl. : ţicorii. — Şi : ţir|orie (LEXIC REG. 50), ţi-giiro, cicorie (coteanu, pl. 28, panţu, pl.) s. f. -- Din germ. Zichorie, ser. ciUorija. — Ţigure < ser. cigura- — Cicorie < lat. ciehorium. ŢIC0RNIC s. m. v. ţîrcovnic. ŢIC0S, «OĂSĂ adj. (Prin Ban. ; despre oameni) Nervos (3); supărăcios, certăreţ. Cf. L. costin, gr. băn. 209, novacoviciu, c. b. i, 21. — Pl. : ţicoşi, -oase. — Ţicăl 4- suf. -os. ŢICSĂC s.n. v. zigzag. ŢICŢÂC s. n. v. zigzag. ŢICtil s. n. (Prin Transilv.) Vîrf (ascuţit) de deal sau de munte (coman, gl., L. rom. 1985, 206) ; muchie de deal (coman, gl., iv. rom. 1985, 206) ; dîmb înalt (L. ROM. 1985, 206). V. ţiclău1 (1). — Pl. : ţicuie (L. ROM. 1985, 206) şi ţicuiuri (ib.). — Ţie* + suf. -ui. ŢÎCUL subst. art. v. ţăţică. ŢIClJLCĂ s. f. v. ţigulcă. ŢICTJLEĂN, -Ă s. m. şi f. (Regional; cu nuanţă afectivă) Termen cu care cineva se adresează unei persoane tinere ; (regional) ţuşculean, ţuşcuţ. Cf. udrescu, gl. Spune, ţiculeană, spune, Ce durere te răpune? id. ib. — Pl. : ţiculeni, -e. — Şi: ţuouledn, -ă s. m. şi f. udrescu, GL. — Ţică* +· suf. -ulean. 1087 ŢICURA — 81 — ŢIDULĂ ŢICURĂ vb. I. 1. Tranz. (Prin nord-vestul Munt. şi sud-vestul Transilv. ; subiectul indică inse·'-te) A pişcă (4). Cf. REV. crit. iii, 171, densusianu, T. H. 337, UDRESCU, GL. + (Prin nordul Olt. şi sud-vestul Transilv. ; subiectul indică fiinţe) A pişcă (1). Cf. ALR i/i h 93/839, alrm i/i h 134/839, al» ii/i mn 42, 2 228/833, alrm ii/i h 128/833, alr — Ti 120. 2. Tranz. (Folosit şi a b s o 1.) (Prin Olt. şi Ban. ; subiectul indică de obicei băuturi) A pişcă (G). [Vinul] ţicură. ALR sn I h 242/27, cf. ALRM SN i h 162/27, com. din fostul judeţ Olt. 3. Tranz. (Prin Olt., sud-vestul Transilv. şi nord-vestul Munt. ; la pers. 3 ; urmat de determinări introduse prin prep. „la", „prin" sau ,,în“, care indică organe sau părţi ale corpului) A provoca o durere vie, acută; a înjunghia, a înţepa. Mă ţîcură la foaie, densusianu, ţ. H. 337. Mă ţîcură la glezne. ciauşanu, GL., cf. ALR n/ι mn 37, ’ 2 206/812, ib. h 41/848. M-a ţîcurat azi în inimă, scurt ca un licăr. UDRESCU, GL. Ό* A b s o 1. (în descîntece) Vivor în-vivorat, în măsele la (cutare) băgat, . . ., Nu junghia, Nu ţicura, Nu turbura. MAT. folk. 1 582, cf. 1 574. 4. Intranz. impers. (Prin nord-vestul Munt.) A burniţa subţire. UDRESCU, GL. Ţîcură a ploaie. id. ib. — Prez. ind. : ţicur. — Cf. p i ş c u r a1. ŢICUŞ0R s. m. (Familiar) Diminutiv al lui ţ ίο ă1. Dar a cui esti tu, mă tîcuşor ? POPA, v. 47, cf. scl 1978, 323. — Pl. : ţicuşori. — Ţicâ* + suf. -uşor. ŢIDE s. f. v. giudea. Ţ1DÎL subst. = sedilăl. (în limbajul tipografilor) Nume dat literei ţ. Cf. v. molin, v. t. 65. ŢIDlLĂ s. f. v. sedilă®. ŢIDOXÎE s. f. 1. (în forma sidoxie) Taxă plătită de credincioşi, mai ales de cei greco-orientali, pentru susţinerea curţii episcopului, a mitropolitului sau a patriarhului. Cf. ENC. ROM. 2. (Regional) Plată care se dă preotului cînd umblă cu botezul (Podeni — Turda). COMAN, GL. — Şi : (literar) sidoxie s. f. — Etimologia necunoscută. ŢIDÜLÄ s. f. 1. (Popular) Bucată (mică) de hîr-tie care cuprinde o însemnare scurtă (şi care serveşte ca permis, dovadă, chitanţă etc.). V. bilet, răvaş (III 1), recipisă. Vei şti dumneata că-ţi trimiţ şi fiăula a sasului din Sighişoră, pentru vulpi, să-i iai bani (a. 1725). IORGA, s. N. 93. Mă rog ca să sä trimată ţidule de la priemetoriul zaherelei de la Gălaţi pi griul ce am să dau eu şi satul (a. 1776). id. S. D. XXI, 160, cf. MOLNAR, D. 92/7, KLEIN, D. 443. Pristavii lui vodă. . . căuta să vază şi ca ce preţ dau fieşcare taraf pentru săvîrşirea socotelei sale şi, luînd ţidule iscălite, mergea de le înfăţişa măriii sale. ZILOT, CRON. 73. Ţedulile episcopeşti de cununiile oamenilor erau toate de episcop iscălite. N. stoica, C. b. 192, cf. LB, ISER, POLIZU. Capul vinovatului se spînzura în poarta curţii, cu o ţidulă vestitoare greşalei lui. NEGRUZZI, S. I, 143. Trimis-ai haraciul la Poartă ?. . . Da, măria ta. . . Aştept din ceas în ceas să pice lipcanul cu ţidula paşii de la Rusciuc. GHICA, S. 506, cf. pontbriant, d., cihac, i, 293, costinescu, lm. Spune-mi, spune, pui de cuc, Pe ce cale să apuc, Pe calea pe sub pădure Nu ne trebuie şi ţidule. EMINESCU, L. P. 41. Şedinţa se ridică ; isnaful mai numără o dată paralele, ia ţidula, o îndoaie şi vrea să plece. CARAGIALE, O. III, 145. M-apucase pentru şuşe, noroc că bietul Neculai a găsit ţidula. contemporanul, vij, 494. Stăpînul face atunci ţidulă la crîşmă de o vadră sau două de rachiu, pe care o dă în mîna mirelui. sevastos, n. 255, cf. ddre, gheTie, R. m., barcianu, ALEXI, w. Scoţînd din brîu călămarea, a scris o ţidulă şi i-a dat-o. N. A. BOGDAN, C. M. 92, cf. TDRG,’PASCU, S. 279, DR. V, 140, 235, ŞĂINEANU, D. u., CADE. De cîte ori mă trimite tata să-i iau cu ţidulă, pe datorie, un sfert de drojdie, jupînul nu se lasă pînă nu-mi dă două, trei bomboane. REBREANU, NUV. 89. Iacă numărul de aprobare a gradaţiei ! zic eu ţanţoş şi vîrîi ţidula sub nasul omului. I. BOTEZ, ŞC. 138. Se mai întîmplă să piardă omul, pe drum sau la slujbă, un portofel cu parale sau o ţidulă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I, 237. Era o ţidulă de la poştă. TEODOREANU, M. II, 73. A venit să scoată nişte ţidule de la primărie. SADOVEANU, o. III, 336. De unde ştie asta că Simion e dus cu vaca la tîrg ? Ţidula o făcuseră aseară tîrziu, de încă l-a sculat din somn pe primar, dan, u. 219, cf. SCRIBAN, D., ev 1950, nr. 5, 31. Păi, nu-mi dai o ţidulă cum că am adus animalul şi că sînt scutit? PAS, L. I, 298. Ţineam în mînă o ţidulă cu numărul dosarului cu pricina, vinea, l. ii, 81. îmi dai ori nu-mi dai ţidulă pentru boi, să mă duc să-i vînd ? LĂNCRĂNJAN, C. iii, 436. Mergi iute cu ţedula asta la măcelariul şi adă-ne zece funţi de carne. RETEGANUL, P. IU, 86. Ieşise întîi balurile. . . ; unul, ţăran de-ai noştri, luase o dată ţidulă de intrare. FURTUNĂ, C. 60. Hai, mă-nvaţ-a fura cai... Şi tu du-i pe sub pădure, Unde nu se fac ţidule. COM. SAT. I, 53, cf. alr SN îl h 322, ib. m’h 876/27, alrm sn i h 209, ib. li h 694/27. + (Prin nord-vestul şi sudul Transilv., prin Ban., prin Maram., prin Mold. şi prin Bucov.) Reţetă medicală. Cf. ALR ii/i h 111, alr — m i h 149/232, nalr — mb i mn 278, 436/480. -f (Prin Ban. şi prin vestul Transilv.) Bilet de tren. Cf. ALR SN iii h 870, alrm sn ii h 688. ♦ P. ext. (Regional) Loc sau clădire, la intrarea în oraş, unde se plăteau taxele pentru mărfurile aduse spre vînzare la tîrg şi se elibera chitanţa respectivă. V. ţidulărie, rohatcă (Groşi — Baia Mare). Cf. alr SN iii h 907/349, alrm sn ii h 740/349. 2. (învechit şi regional) înştiinţare, comunicare, dispoziţie dată în scris de către o autoritate. Au sosit un mîrzac de la hanul. . ., aducînd domnului iarlîc şi o ţidulă scrisă cu însuşi mîna hanului, întru care scriia măriii-sale... să nu să mai trudească cu călătoriia. R. POPESCU, CM i, 570. Cu ţedulă vicleană, supt iscălitură mincinoasă, au, luat hoţeşte oareşcare cărţi (a. 1766). IORGA, S. D. XIII, 259. Din poronca. . . veliţilor boieri, fiind noi rînduiţi prin ţidulă să mergim la mahalaoa de supt vamă, să preţăluim o casă (a. 1781). FURNICĂ, I. C. 117. Poruncit-am prin domneasca noastră ţidulă de s-au adunat. . . toţi de obşte dumnealor veliţii boiari pămînteni (a. 1785). SOB. HRIS. 18. A doua luminată poruncă a înălţimii tale, ce prin ţidulă ni s-au dat, ca să ne adunăm iarăşi la un loc (a. 1802). URICARIUL, l, 10. Ţidulă gospod a măriii sali. ■ ., ci s-au scris cătră. . . vornicu Manolachi Dimachi cînd s-au rînduit vornic de obştie (a. 1803). CAT. MAN. I, 4. Fiind orînduiţi prin ţidulă, s-au adunat la sfînta Mitropolie (a. 1813). BUL. COM. IST. IV, 97. Porunca înălţimei tale este dată prin ţidulă cătră d-lui vel-agă (a. 1814). N. A. BOGDAN, c. M. 111, Pă cîţiva dintr-înşii, care s-au găsit de la fe-vruarie aşezaţi cu ţidulile isprăvnicatului dă streini, i-am şi dus satelor ajutoare (a. 1818). DOC. EC. 187. Papila, cu plaivasu, ţedulă scrisă, spusă că oaste mare turcească l-au atachiruit. N. STOICA, C. B. 238. [Feciorilor] le venea ţidulă la cănţălarie şi a doua zi, cu cîte-o străiţucă sau cu vreo lădiţă în mînă, apucau drumul spre ghezăş. vlasiu, a. p. 142. + Dispo- 1094 'ŢiD’PLÂRI^ TIFLÄl ziţie ;de plată (a impozitului, a birului etc.). Satelor 'ăe -pe là ţinuturi încă le-au pus bani după putinţa, lor, idindu-le ţidule de cîţi bani să deie pe an (sfîrşitul sec. XVIII). Χ,ΕΤ. III, 261/29. Primeşte q cedulă de dare şi cu dînsa merge la principele Moruz şi plăteşte ceea ce are de plătit. I. IONESCÜ, J>. 317· Nu ţi-e cală,1 Moş-Gheorghe, cu căciula aia jnare ;? ... Nu^că-s". ■deprins. Şi-mi mai ţin răcoare ţidulele de bir, pe care le păstrez în fund. VLAHUJÄ, jR.le. 172, cf. GR. S,' VI. 68. I 3. (învechit, rar; şi cu determinarea ,,âe tani") ■;Bâncnotă. Or[iJ prin bani ţidule sau prin galbeni ■voi face şi voi plăti (a. 1803). furnică, i. e. 229. [Şi banifi] să-i schi[m]bi cu aur sau argint, ca să mu rgmîi în pagubă eii ţudulele (a. 1815). iorga, s. i>; xă, 170, cf. lb, · ' .4. (învechit) Bucată (mică) de hîrtie pregătită .pentru a se scriş ceva pe ea. Au dzis să scrie întăi pre o ţidulă de h'îrtie mică vro doao rînduri, să vadză cum scrie, ueculce, I». 221. în loc de cărţi de vizită.. el taie din hîrtie albă ţidule în formă de cărţi şi scrie caligrafic. .. numele lui pe fiecare hîrtiuţă. I. NEGRUZZI, S. I, 294. 5. (învechit, rar) „Rubrică în condica birurilor". SCRIBAN, D. Pl. ; ţidule şi (învechit şi regional) ţiăuli (doc. EC. 187, alr ii/i h 111/349, ALR sn ii'h 322, ib Hi h 870). — Şi: ţedulti, (învechit) ţudiilă, cediilă (accentuat şi cedulă I.M, scriban, d.), şediilă (GHEŢIE, R. M., ALEXI, λν., accentuat şi şedulă barcianu), (învechit, rar) scediilă (costinescu) s. f. — Din ucr. uiayjia, pol. cedulă, magh. ecdula, Jat. med. cedula, seedula. ŢIDtlI.ARÎE s. f. (Prin vestul Tr-ansilv.) Loc sau clădire, la intrarea în oraş, unde se plăteau taxele pentru mărfurile aduse spre vînzare la tîrg, ţidulă (I). rohatcă (alr SN iii h 907, alrm sn îi h 740) ; loc sau clădire (din preajma tîrgului) unde se transcriau biletele de vite de pe numele vinzătorului pe cel al cumpărătorului (DR. v, 96). — Pl. : ţidulărn. — Şi : ţedulărie s, f. Ai»R SN 111 li 907/53, alrm sn ii h 740/53. -r Ţidulă + suf. -ărie. ŢIDtÎLCĂ s. f. (învechit, rar) însemnare, act care cuprinde un adaos, o completare ulterioară la •un alt act sau document. V. codicil, ţidulă (1)· De va face neştine zapis şi va uita să scrie nis-care lucruri, dup-acea tirdziu îşi va aduce amente să ■nu strice zapisul cel dentîi, ce să facă o... ţidulcă ţce] sa cheamă lătineaşte codichelos, ce să dzicv adaos. EUSTRATIE, PRAV. 577/18. ·- Pl. : ? (Adverbial) Grăieşte ţiflicat. ib. — Pl. : ţiflicaţi, -te. — V. ţivlioa. ŢIFLÎCĂ s. f. v. ţivlică. ŢIFLINDER s. m. v. ţiflingar. ŢIFLUVKÂR s. m. —.(prin Transilv.; depreciativ) cioflingar. [Oamenii] se vedeau încolţiţi cu baioneta de nişte ţiflingari cu pene de cocoş la pălării, aduşi dracu ştie de unde. VLASIU, a. p. 201. — Pl. : ţiflingari. — Şi : ţiflindcr s. m. Com. din albac — abrud, din cîmpeni şi din scărişoara — ABRUD. ŢIFLIT0R, -OARE adj., s. f. v. ţivlitor. _ ŢIFLOĂIE subst. 1. S. f. (Prin Olt., Munt., Mold. şi Bucov. ; adesea adverbial, ca determinant al adjectivelor „plin", ,,sătul" etc., cărora le dă Valoare de superlativ absolut) Pîntece umflat de mîncare. V. burduf. Ţărănimea să fie bine hrănită, nu pepene, ţifloaie, adică îngrăşată. JIPESCU, ap. tdrg. Mîncam din bielşug, de plini ţifoaie, tologiţi abia suflam, contemporanul, I, 833. Cîte-un copil mînă spre casă o vaca, sătulă ţifoaie, ce-şi bălăbăneşte în mersu-i domol ugerul încărcat de lapte. SANDU-ALDEA, D. P. 65, cf. CADE, SCRIBAN, D., com. FURTUNĂ, LEXIC REG. 63. 2. S.n. (Prin Olt.; în forma ţarfoi) Burtă mare; (familiar) burduhan. Cf. ciauşanu, gi,. 3. S. n. (Regional ; în forma ţi foi ) Vită cu burta umflată de mîncare (Nemţişor — Tîrgu Neamţ). Cf. i. cr. iii, 346. 4. S. m. (Prin Olt. ; în forma ţarfoi) Epitet pentru un om bătrîn, ramolit. Cf. CV 1951, nr. 5, 26. Este un ţarfoi Andrei ... şi nu mai poate nimic. ib. — Pl. : ţifloi. — Şi : ţiioăie s. f., ţif6i (pl. ţifoiuri şez. v, 166, i. cr. iii, 346) s. n., ţivoăie (scriban, d., lexic reg. 63) s. f., ţarfoi s. m., s. 11. — Cf. foaie. ŢIFLOĂŞCĂ s. f. (Prin vestul Transilv.) Ploscă (t). Cf. cv 1950, nr. 2, 30, A 1 13, 20, 21, 23, 26, 31, 35, 36, TEAHA, C. N. 277. — Pl. : ţifloaşte. — Şi : ţăfloăşcă (A 1 12), |ă- fioâscă (A I 35), ţîrfioăşcă (A I 17, TEAHA, c. N. 277), (îrăfloăşcă (TEAHA, c. N. 277) s. f. — Din magh. sziflaska, szijflaska. ŢIFL0C s. n. (Anat. ; regional) Omuşor (2) (Pe-trova — Vişeul de Sus). ALR — Μ 1 h 62/239. — Pl. : ţiflocuri. — Ţiflăl _j_ suf. .oc ŢIFLOI vb. I. Tranz. (Regional; cu complementul ,,pîntecele") A umple peste măsură cu mîncare ; a îndopa ; a umfla. Ţifloindu-şi pîntecele cu mîncări streine, jipescu, ap. tdrg, cf. cade, scriban, d. Şi-au ţifloiat pîntecele nouă zile şi răbdară nouăzeci şi nouă de zile, se spune despre cei ce cheltuiesc repede ceea ce au şi apoi trăiesc în lipsuri şi nevoi. Cf. jipescu, o. 132, zanne, p. 11, 391. — Prez. ind. : ţifloiez. — V. ţifloaie. 1131 ţîfloîat — Μ — TÎGAÏE ŢIFLOIÂT, -Ă adj. (Regional; despre pîntece) Plin peste măsură cu mîncare ; îndopat ; umflat. [Cîinii] să-ncaibără la mortăcină şi, după ce să satură, pleacă cu pînticili ţifloiate. JIPESCU, o. 126, cf. CADE. — Pl.: ţifloiaţi, -te. — V. ţiîloia. ŢIFL0S, -OĂSĂ adj. v. ţîfnos. ŢÎFLTJ s. η. v. ţiHăl. ţîfnă s.f. v. ţîfnă«. ŢIFNÎ vb. IV v. litrii *. ŢIFN0S, -OĂSĂ adj. v. ţîfnos. ŢIFOĂIE» s. f. v. ţifloaie. ŢIFOAIE® s. f. v. ţivloaie. ŢIF0I s.n. v. ţifloaie. ŢIF0N s.n. v. sifon. ŢIFRĂ vb. I v. cifra. ŢIFRĂR s. n. (învechit, rar) Cifru. Cf. tdrg. — Pl. : ţifrare. — Ţifră® + suf. -ar. ŢIFRĂRE s. f. v. cifrare. ŢIFRĂŞl s. m. (Prin sud-vestul Transilv.) Persoană care lucrează cu cifre, care face calcule ; socotitor. Cf. lexic reg. ii, 103. — Pl. : ţifraşi. — Ţifră® + suf. -aş. ŢÎFRAŞ®, -Ă adj. (Prin Transilv.) 1. Cu multe culori; pestriţ (1). Cf. bl ii, 46. 2. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Ornamentat, împodobit ; cu prea multe podoabe ; înzorzonat. Cf. KLEIN, D. 443. Pieptar tifras. MAT. DIALECT. I, 100. 3. (Despre persoane) îmbrăcat bine, dichisit, cochet (DDRF, MÎNDRESCU, UNG. 112, LEXIC REG. II, 79) ; gătit peste măsură,' înzorzonat (LEXIC REG. 10); mîndru (I 3), trufaş1 (1), ţanţoş (viciu, COL. 127, DENSUSIANU, Ţ. H. 111, lexic REG. II, 79). Măi, ce ţifraş mai eşti astăzi. Com. din MUŞCA — CÎMPENI. Şi pe ea mi-o cer Trei din trei laturi . . . Unul de mi-o cere : Tifraş românaş. FOLC. transilv. i, 88. — Pl. : ţifraş, -e. — Din magh. cifrăs. ŢIFRĂT, -Ă adj. v. cifrat. ŢÎFRĂ* adj. invar., s. f. sg. 1. Adj. invar. (Regional ; despre obiecte de îmbrăcăminte) Ornat, împodobit; pestriţ (1) (Gledin — Topliţa). Cf. cl 1990, 172, viciu, col. 129. 2. S. f. sg. (Prin vestul Transilv. şi prin Maram. ; de obicei art.) Nume dat unor animale domestice : a) vacă. Al 12; b) oaie. CHEST. v. 76/92; c) căţea, ib. 3. Adj. invar. (Regional; despre oi) Cu coarne lungi (Galşa — Lipova). Cf. chest. v 68/34. Oi ţi-fra. ib. — Din magh. cifra. ŢÎFRĂ® s. f. v. cifră. ŢIFRĂ ti vb. IV. Tranz. (Regional) A împodobi, a face ornamente pe ceva; a cresta (Vîlcele — Turda). Cf. cl 1990, 712, mat. dialect, i, 100. Şă-ţi ţifrăleşti fain bota. ib. — Prez. ind. : ţifrălesc. — Din magh. citrâl. ŢIFRĂŞĂG s. n. (Prin Transilv. şi Maram.) 1. Podoabă, ornament (constînd mai ales din crestături în lemn). Numai eu că am visat : Cal fără ţifră-ţag. BÎRLEA, L. P. M. I, 13, cf. CHEST. II 241/275, ALR I 790/231, a iii 18. Botă cu ţifrăşaguri. MAT. DIALECT. I, 100, cf. GLOSAR REG. 2. (La pl.) Nazuri, fasoane; mofturi (2). Cf. mat. DIALECT. I, 100. Mie să nu-mi faci atâtea ţifrăşaguri î ib. 3. (în forma ţifrişag) Mîndrie. ALIL 1983—1984, 315. — Pl. ; ţifrăşaguri. — Şi : ţifrişag s. n. ALIL 1983-1984,' 315. — Din magh. cifrasăg. ŢIFRĂŞlT, -Ă adj. (învechit şi regional; despre persoane) Gătit cu multe podoabe; înzorzonat. Muierea . . . deşartă, ţifrăşită, , . . sloboade graiurile întinse ca balmoşu. ţichindeal, F. 400/5, cf. DL, DM. — Pl. : ţifrăşiţi, -te. — Ţifraş® + suf. -it. ŢIFRIŞĂG s. n. v. ţifrăşag. ŢIFT0S, -OĂSĂ adj. v. ţestos. ŢIG interj, v. ţie1. Ţî G A interj, v. ţigft1. ŢIGĂI s. m., adj. v. tigaie. ŢIGĂIE subst., adj. 1. S. f. Oaie sau rasă de oi cu lină scurtă, creaţă, moale şi fină. Cf. KLEIN, D. 443, VALIAN, V. Scărmănaţi la lînă, Lînă de ţigaie. PR. DRAM. 253, cf. ISER, PONTBRIANT, D., ENC. ROM., DR. IV, 438. Majoritatea . . . oilor ... o formează cele două rase indigene româneşti : tigaia şi ţurcana. ENC. VET. 507, cf. ŞĂINEANU, D. U., STOIAN, păst. 63. Trec turme de ţigăi. VOICULESCU, POEZII, I, 172, cf. IONESCU-MUSCEL, FIL. 400. Majurul răspunde cu capul de fiecare ţigaie, de fiecare berbec ca-racul. CAMILAR, n. i, 451, cf. potlog, d. a. 294, L. ROM. 1979, 102, H ii 3, 12, 117, 131, m 68, 399, v 223, vii 209, x 109, xi 5, xiv 176, 307, com.marian, chest. v 67/2, 4, 5, 21, 22, 33, 38, 46, 49, 65, 67, 77, 78, 79, 81, 83, 87, 94, ib. 75/82, A vi 19, 26, nalr — o iv h 799. 2. Adj. (Despre oi) Cu lîna scurtă, creaţă, moale şi fină. Au cerut ca să i se dea voie să cumpere din sud, Vlaşca, Teleorman şi Olt, 1 000 oi ţigăi (a. 1812). DOC. EC. 148. S-au făcut cercare cu oile ţigăi. AR (1829), 562/32. 10 oi ţigăi cu berbecii lor (a. 1833). IORGA, S. D. XXI, 216. Turma sa de oi trece peste o mie de capete, parte merinoase, parte ţigai şt parte ţurcane. I. IONESCU, D. 352, Un ţigan . ■ ■ creţ la cap ca o oaie ţigaie, Gane, ap. CADE, cf. TDRG, PASCU, s. 204. Lîna cea mai moale o aveau oile ,.ţigări (ţigăi). DRAGOMIR, O. Μ. 202. în timpul din urmă, dar în număr cu totul redus, au introdus şi oile ţigări, adică ţigăi, cu lînă fină. VUIA, PĂST. 156, cf. CADE. Gospodarii aduseră plocoane : mioare ţigăi şi găini. SADOVEANU, O. VIII, 58, cf. SCRIBAN, D. Două oi ţigăi, bîrsane. alecsandri, p. p. 302, cf. L. ROM. 1979, 102, η ι 139, ii 27, 59, x 151, 465, 582, XI 273, xn 5, XIII 449, XVII 36, 349. Urcă şi scoboară Şi drumul măsoară Trei turme de oi, De oi tot ţigăi. TEODORESCU, 1158 ŢIGAN — 85 — ŢIGAN p. p. 435, com. marian, sez. iii, 63, chest. v 67/17, 24, 31, 44. 3. Adj. (Despre lînă) Care este obţinut de la oaie ţigaie (2). Lînă avem multă şi bun[ă], iot ţigare (a. 1649). iorga, S. ». x, 48, cf. polizu, costinescu, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, PASCU, S. 204. în afară de lîna produsă în interior, se mai importa din Ţara Românească cca 500 000 kg lînă ţigaie, ţurcană şi stogoşă. gologan, c. R. 26. Mioriţî lai, Cu lîna ţîgai, Oi trii zîli-ncoaH Guriţa nu-ţ taH. dia-CONU, VR. 35, cf. CADE, SCRIBAN, D., NOM. MIN. I, 24. Atît în Moldova, cît şi în Valahia, se produce multă lînă ordinară şi un soi deosebit, numit ţigaie, care e mai lungă la păr şi mult mai moale. N. A. BOGDAN, c. M. 127, cf. hii’59, iv 53, 85, com. marian. 4· (Substantivat, f. ; regional) Lînă obţinută de la oaia ţigaie (2) (Amărăştii de Jos — Caracal). Cf. nalr — O IV h 818/991. ·ν* Fig. Hornurile toate dau puţină ceaţă, Cîlţi cîte-o fărîmă şi ţigaie creaţă. arghezi, VERS. 283! + (învechit,’ rar) Lînă ’de calitate inferioară. Cf. valian, v., pontbriant, d. 4. S. f. Stofă fabricată din lînă ţigaie (3). Vă-zîndu-ne pe mai toţi de-a rîndul îmbrăcaţi cu căme-şuice . . . , cu iţari de ţigaie ■ ■ ■ , aruncă o privire părintească spre noi. creangă, a. 75. ·♦· (Adjectival) Care este făcut din lînă ţigaie (3). Postav ţigai. SCRIBAN, D. 5. S. m. (Regional; în formele ţigai, ţigar, ţigău) Berbece sau miel de rasă ţigaie (Î). Cf. KLEIN, D. 488, TDRG, CADE, H ii 87, III 37, VÎRCOL, v. 101. <0> (Adjectival) Cf. SCRIBAN, D., H x 582, com. marian. Iar dragostea de flăcău, Ca zeama de miel ţigău. folc. mold. ii, 249. — Pl. : ţigăi. — Şi: (regional) ţigău s. m., ţigăi s. m., adj·., ţigîie (I. ionescu, Μ. 364) adj., jigăre (KLEIN, d. 443, H v 381, VÎRCOL, v. 101, densusianu, ţ. H. 337, ALR 11/130, GL. OLT., NALR — Ο IV h 799 ; pl. ţigări şi ţigar e H xvm 277), ţigară (LB, HRIS-TEA, p.’e. 220, H v 430; pl. ţigar’e H v 483) s. f., adj., ţigăr (klein, D. 443) s. m., ţigară (ISER, coman, gl.) s.f., adj., ţigîră (paşca, GL. ; pl. ţigîre CHEST. v. 67/48) s. f., ţigliiiă (chest. v 67/66; pl. ţighire ib.), cigAie (com. marian; pl. cigăi id.), cigare (h iv 176) adj. — Etimologia necunoscută,. ŢIGAN, -Ă, subst., adj. I. S. m. şi f. 1. (Adesea cu determinări care indică ocupaţia sau modul de viaţă) Persoană care face parte dintr-o populaţie originară din India (vorbind o limbă indo-europeană) şi răspîndită în Europa şi în alte părţi ale lumii ; (la m. pl.) populaţie alcătuită din aceste persoane; rom1. Aţigani (a. 1385). DERS. Ţigani (a. 1448). ib. 19 salaşi de ţigani (a. 1588). DOC. î. (xvi), 166. Am făcut un schimbu cu nişte ţîgani (a. 1593). ib. 185, cf. D. bogdan, GL. 210. Ţiganul sau ţiganca lui sau copilul ... să să iarte. PRAV. 37. Să se (ştie) că, avînd eu la dînşii o copilă de ţigan zălog, . ■ . pusu-ne-am zi de acum o săptămînă, ca să aibă a-i dare 10 lei (a. 1672). GCR i, 207/29. Să fie . . . purtători de grij[ă.] peste ţiganii rudari, să-i puie să lucreze la aur (a. 1701)’. IORGA, s. D. v, 356, cf. ανον. car. S-au părît . . . înaintea domniei mele pentru niste ţigani (a. 1720). uricariul, XXV, 146. Am dat şi domnia mea Oprii vătaful . . . ca să fie lui moşiile şi rumânii şi ţiganii stătători şi ohabnici (a. 1744). arh. olt. ii' 213. Anafora pentru ţîgani (a. 1785). CAT. man. i, 3. Un ţigan sau o ţiganca ... de la stăpînii lor au cîştigat iertare de robie. SOB. hris. 59. De acum înainte, ţiganii lingurari şi ursari danie de cătră domni să nu-i mai dea (a. 1793). uricariul, i, 285, cf. molnar, d. 388/30, klein, D. 443. într-altele îndrăgisăpe o ţigană, Destul chipeşă, naltă şi sumeaţă. BUDÆ-DELEANU, T. v. 126. Era din ţara întreagă Strinşi ţiganii cu mic şi cu mare. id. *Ţ. 79. Ţiganii celor particulari stăpîni vor fi slobozi de toate de obşte (a. 1818). GCR Ii, 222/15, cf. LB. Ţigani de vatră. CR (1833), 220l/8. A lăpti pruncul, precum ţiganei aşa şi doamnei cei mai mari, este datorinţa. antrop. 269/1. Un puţin număr de lăcuitori . . . plătesc, dimpreună cu ţiganii aurari, a lor dajdie în aur. REGUL. ORG. 46/17, cf. VALIAN, V., ISER. Proclamarea libertăţii personale a iritat şi pe mulţimea proprietarilor de ţigani. BARIŢIIJ, p. A. ii, 569. Ţiganii, pînă şi bucătarul, se fuduleau în cămeşe din întîmplare curate. RUSSO, S. 21. Cumpără vreo zece moşii, cîteva familii de ţigani, case, vii şi altele. FILIMON, O. I, 103, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Mi se păru că văd o laie de ţigani în călătorie. bolintineanu, o. 293. în această căsulie şedea o ţîgană bătrînă. F (1873), 16. Dac-ar pleca toţi ţiganii . . . odată din sate, nu te gîndeşti cin* ţi-ar mai cînta de joc ? JIPESCU, o. 51. Un băiet de ţigan . . . schingiuia c-un arcuş . . . nişte coarde falşe. EMINESCU, N. 34. Ţiganul, cînd i-e foame, cîntă, boierul se primblă cu mîinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul. CREANGĂ, A. 54. Cînd m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea. id. P. 253. Ţiganii, drumeţii cei veşnici ei sînt! coşbuc, p. i, 143, cf. barcianu, alexi, w. Taci, că vine acuma ţiganul cu traista şi te ia ! PAMFILE, DUŞM. 275. Bidinelele ... se fac de către . . . ţiganii căldărari. id. I. C. 1. Se abătu acolo în sat o laie de ţigani corturari. agîrbiceanu, S. P. 62. Văzu la spatele preotului un ţigan bătrîn, bărbos, cu pălăria în mînă. REBREANU, I. 266. Cineva fură de la ţiganii cărămidari o cărămidă nearsă . . . şi o aruncă în apă şi ploile se dezleagă, com. sat. II, 19. Tinerele ţigane îşi împletesc cununi de bozii pe cap ... şi merg să joace din casă în casă. ib. 21. S-a oprit lîng-o poiată Un ţigan răzleţ de ceată. TO-PÎRCEANU, C. A. i, 93. Ţiganii, doi viorişti bătrîni, un ţambalagiu adolescent tuciuriu şi un muscalagiu voinic, cu albeaţă la un ochi, ridicau din umeri. G. M. zamfirescu, M. D. îl, 232. Nu era nimeni pe drum; nici muieri la poartă, nici ţigani în uşa cortului. vlasiu, A. P. 47. Vînzoleala se potolise. Ţiganii, îmbuibaţi, plecaseră la şatre. VOICULESCU, P. II, 78. Bordeiele ţiganilor erau împrăştiate stib deal. sadoveanu, Ο. I, 40, cf. SCRIBAN, D. Vasul părea mai mult o şatră de ţigani. BOGZA, A. î. 329. Ţiganii ursari ... le bat [tobele] cu mîna în timp ce joacă ursul. ALEXANDRU, I. M. 34. Existenţa unui mare număr de ţigani robi meşteşugari făcea ca domeniile feudale să rămînă . . . independente de industria meşteşugăreasca din oraşe· panaitescu, c. r. 285. De-aş ajunge pîn’ la toamnă, Să mă-nsor să iau o doamnă, Fie doamna de ţigan, Numai să aibă vigan. JARNÎK—BÎR-SEANU, D. 438, cf. RETEGANUL, CH. 63, ŞEZ. I, 281. Măi înainte au fost şi ... ţîgani ,,nătoţi'( sau lăieţi. ŞEZ. iii, 36, cf. alÊxici, L. p. 266. Pe su’ mînă, Că-i rumână, Pe su’ geană, Că-i ţigană. MAT. FOLK. 930. Deoache cei cu ochii negri şi prin urmare şi ţiganii. PAMFILE, B. 28, cf. CHEST. V 171/100, ALR i/n h 242, ALS- π/ι h 220, alrm ii/i h 339, AL£ π 2 899, ib. 4 295/172, ib. 6 517/142, 250, 310, 325, ib. 6 518/47, 76, 95, ib. n/848, ALRM SN ii li 718, A IX 2. Un ţigan, intrat în ceată, Prins de viu şi el s-arată. FOLC. TRANSILV. I, 424. Mai mult ţigani . . . i-avea robi la mînăstire. T. dial. M. i, 149. Ce ştie ţiganul ce e şofranul (sau ştie ţiganul ce e şofranul ?), se spune cînd cineva nu ştie să aprecieze valoarea unui lucru deosebit. Cf. tdrg, cade, zanne, P. VI, 371. (Cu parafrazarea proverbului) Iar ţiganul, ca ţiganul, Nu ştie ce e şofranul. TEODORESCU, p. p. 136. Ţiganul, cînâ a ajuns împă -rat, Întîi pe tatăl său a spînzurat. ΡΑΝΝ, P. v. iii, 28/12, cf. pamfile, j. i, 135, zanne, p. vi, 356 _ A murit ca şi iapa ţiganului, se spune despre cineva care încearcă sa facă lucruri peste puterile lui şi pretinde că puţin lipsea ca să izbutească, zanne, p. vi, 393. Ii sporeşte ca laptele ţiganului, se spune despre 1159 ŢIGAN — 86 — ŢIGAN cel care se aşteaptă la cîştig şi se alege cu pagubă, id. ib. III, 589. Şi-a mîncat credinţa (sau cinstea, omenia, leftereaua) ca ţiganul biserica, se spune despre cel care şi-a pierdut onoarea. Cf. pann, p. v. i, 51/14, CADE, ZANNE, p. v, 378, vi, 382. Ţiganu mănîncă cînd are, românu cînd îi e foame şi boieru cînd. vrea bucătaru. zanne, p. vi, 283. Crapă pietrele de frig şi ţiganii în ilic, se spune despre oamenii foarte săraci, id. ib. 363. Ţiganului nu-i e frig, numai ar frige clisă, se spune cînd cineva nu vrea să recunoască că doreşte mult un anumit lucru. id. ib. 363. în ziua de Blagoveşte, Toţi ţiganii mîncă peşte, se spune cînd cineva dobîndeşte un lucru prea tîrziu, cînd nu mai are nici o însemnătate pentru el. Cf. TDRG, ZANNE, P. vi, 370. Ţiganul, după ce şi-a dat căciula pe apă, a zis : să fie de sufletul tatii, se spune despre cei ce renunţă de nevoie la un lucru pe care nu-1 pot obţine sau despre cei zgîrciţi (care fac pomană fără voia lor), zanne, p. vi, 393. <0* (Ca termen de comparaţie) Se jura mai diha decît ţiganii că el nu l-a văzut. vlahuţă, ap. TDRG. Ce-ai avut aseară de-ai strigat şi-ai înjurat ca un ţigan ? preda, m. 182. Eşti obraznic ca un ţigan. ŞEZ. I, 213. Negru ca un ţigan. ALR ii/i h 5/29, ALR SN IV h 1 214. A cere ca un ţigan. ZANNE, p. VI, 395. Oamenii proşti se cert ca ţiganii. PANN, P. V. iii, 23/8, cf. ZANNE, P. VI, 396. Φ (Regional ; glumeţ) Luna ţiganilor = februarie. alr i 201/255. -v" (în construcţii) (Prin sudul Mold.) Cînd se duc ţiganii la lemne = numele unui dans popular ; melodie după care se execută acest dans. Cf. pamfile, J. i, 17. Jocurile din Ţepu sînt : ... Brîul ursăresc, Ca la uşa cortului, Cînd se duc ţiganii la lemne. id. ib. (Prin sudul Transilv.) în ţigan = numele unui joc de cărţi nedefinit mai îndeaproape. Cf. H XVII 241. ‘{■Compus: (Entom. ; regional) ţlgan-de-pămînt = scripcar (2) ( Saperda carcharias). Cf. alr ii 6 574/414. "v· Expr. A arunca moartea în ţigani = a arunca vina pe altul şi nu pe adevăratul vinovat. Cf. ddrf, cade, dl, dm, dex, zanne, P. vi, 394. Povestea (sau vorba) ţiganului = formulă cu care vorbitorul introduce o expresie, o zicătoare, un proverb ; cum se zice, vorba ceea, vorba ăluia, povestea cîntecului. Cf. pann, P. V. I, 113/9, PAMFILE, J. I, 135, ZANNE, P. IU, 437, vi, 392. A se îneca ca ţiganul la mal = a eşua, a nu reuşi într-o acţiune tocmai cînd era pe punctul de a o duce la bun sfîrşit. Cf. pamfile, J. I, 135, cade, di,, DM, dex. Ia sama să nu te îneci ca ţiganu la mal. ŞEZ. II, 72, cf. MAT. FOLK. 1 170, ZANNE, P. vi, 380. (Cu parafrazarea expresiei) Ţiganul cînd a ajuns la mal atunci s-a înecat, pann, p. v. ii, 86/19. A se duce unde a dus mutu iapa şi ţiganu cîrlanu = a se duce foarte departe, zanne, p. vi, 378. (Cu aluzie la faptul că miercurea este zi de post) A nimeri (sau a brodi) ca ţiganul miercurea la stînă = a nimeri într-un loc în momentul cel mai neprielnic, id. ib. 390. A se îndesa ca ţiganul la praznic = a se înghesui (foarte tare) unde e rost de mîncare şi băutură fără plată. id. ib. 391. A se muta (sau a umbla) ca ţiganul cu cortul (sau ca ţiganul de laie cu cortul în spinare) = a se muta, a umbla din loc în loc ; a fi nestatornic. Cf. DDRF, Dl,, DM, DEX, ZANNE, P. iii, 130, vi, 390. A-şi da în petic ca ţiganul = a-şi da pe faţă, fără voie, anumite cusururi, vicii ; (familiar) a-şi da arama pe faţă. ZANNE, P. VI, 379. 2. Persoană, mai ales ţigan (I 1), care practică una din ocupaţiile obişnuite ale ţiganilor (fierar, lăutar, căldărar, cărbunar, zidar etc.). Pusă cărbuni şi-i aprinsă, pusă ţîgan cu foii de-nherbîntă cleaşte. DOSOFTEI, v. S. septembrie 25v/18. Grafu loja rîndui şi făcu cu arme, puşti mici şi tunuri tari, care atuncea întîi ţiganii le făcea N. stoica, c. b. 123. Petrecerea noastră nu-i veselia, caii, vinul, ţiganii, femeile şi huietul ; petrecerea noastră e gîndul posomorit, russo, S 23. Cînd Kir Ianulea, cam afumat, strigă: „Of! alta, ţigane !", îi cîntă cîntecul lui favorit. CARAGIALE, 0. vii, 122. Sosiră trei ţigani la circiumă, unul cu vioara, altul cu clarinetul şi al treilea cu ţîmbala. SLAVICI, Ν. Ii, 83. Trei ţigani, două cobze şi-o lăută trăgeau să moară ,,mărunţica craiului". DELAVRANCEA, S. 55. C-ar veni, veni, Ţigane, Toate stelele s-asculte Glasul strunei năzdrăvane. GOGA, P. 73. Fetele aduc atîta mîncare, ... o mare parte i se dă ţiganului, adecă ceteraşului. COM. SAT. v, 65. Seara ne plăcea să mîncăm mititei la birt, . . . ascultînă ţigani pirpirii ce scîrţîiau din vioară. BRÄESCU, O. A. II, 110. Din alăuta ţiganului izvora o melodie mîhnită. sadoveanu, o. Ϊ, 55. Zi, ţigane, pînă mine, Că mîndru-ţii-i pare bine ; Zi, ţigane, zi drăguţ, Pîn’ ce-oi rămînea desculţ. jarnIk—bîrseanu, d. 364. Cuţi, cuţitaşule, De cînd te-am alămat Şi te-am plăsălat. Şi la ţigan te-am lucrat, . . . Nici o slujbă nu ţi-am dat. mat. FOLK. 691. Zi, zi, zi, ţigane, zi, Că la vară ţi-oi plăti. PÎRVESCU, c. 49. Mă duc la ţigan să-mi facă un bleah. I. cr. ii, 287, cf. dr. iii, 444, chest. ii, 10/32, alr îl 4 257/192, 574, ib. 6 501/95, 130, 537, 727, 848, 872, 899, 928, ib. 6 507/2, 192, 353, 784, 836, 848, 872, ib. 6 520/192, 219, alr sn v h 1 342/728, ib. h 1 343, alr-m iii h 752/235, A v 2, 15, 20. Mă ţigane, dumneata Poţi să-mi faci cîntarea mea, Să-ţi dau un pol ferecat, Pe fund de chimir băgat ? BALADE, II, 509. Cîntă bine, măi ţigane ! FOLC. MOLD. I, 175. Apucai pe drum la vale, Găsii un ţigan cu foaie. FOLC. OLT. — MUNT. II, 391. S-a făcut o nuntă la noi, ... o nuntă dă lăutar, dă ţîgan, cum să spune pă româneşte, t. dial. m. r, 325. Tot ţiganul îşi laxidă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine (marfă, meşteşug etc.). Cf. negruzzi, s. ι, 249, baronzi, l. 55, pamfile, j. i, 135, vianu, L. R. 49, şez. i, 220, zanne, p. vi, 364. <0» Expr. A ii deprins (cu nevoile) ca ţiganul cu scîntcile (sau seînteia) sau a fi învăţat (la ceva) ca ţiganul cu ciocanul, se spune despre cei ce înfruntă în viaţă multe greutăţi şi necazuri. V. şi scînteie (I 1). Dă, cum s-o ducă ? ... Acu ne-am deprins, ca ţiganu cu seînteia, şi ei cu noi, şi noi cu dînşii. sadoveanu, o. vii, 274, cf. şez. 1, 219, zanne, p. vi, 381. A-i fi milă Ca ţiganului do pilă = a nu avea milă deloc. ZANNE, P. VI, 387. 3. Epitet pentru o persoană brunetă, oacheşă. Cf. dl, dm, dex, alr ii/i h 5, nalr—o i h 9, nalr—mb i h 9, ib. h 10. 4. Epitet pentru o persoană cu înfăţişare urîtă sau cu apucături rele. Taci, că-i cu buche ; l-am potcovit bine .. . De nu cumva s-ar răzgîndi ; dar parcă nu era ţigan să-întoarcă, creangă, p. 41, cf. SCRIBAN, D., dl, DM, DEX. Că-mi iau altu mai frumos, Mai frumos şi mai de neam, Da' nu ca el un ţîgan. ciauşanu, v. 55. -v· (Comparat ca un adjectiv) Ici-colea mai vedem şi cîte un om mai ţigan decît toţi ţiganii. RETEGANUL, P. I, 59. Celui care tot cere de multe ori se zice : tare-i ţigănos, îi ţigan din cale-afară. ŞEZ. II, 47. II. Adj. Care aparţine ţiganilor (I 1), privitor la ţigani; de ţigan; ţigănesc (1). Ca să poată mai cu plăcere Călători ţiganele gloate, Au pus în frunte să meargă bucate. budai-DELEANU, Ţ· 105. Ne ieşi înainte un flăcău ţigan, înalt, sprinten, voinic, cu ochii mari şi negri. ALECSANDRI, O. P. 63. Le-au dat mereu şi bani şi odoare . . ., ba şi chiar robi ţigani. ODOBESCU, S. II, 13. Tot în această seară . ,. colindă si lăutarii români sau ţigani. PAMFILE, CR. 49. III. 1. S. m. (Regional) Nume dat unor animale domestice care au părul sau lîna de culoare neagră : a) cal. damé, T. 182, com. marian, CHEST. v 76/49, 66, 70, 99; b) cîine. gr. S. vi, 64. 2. S. f. (Regional) Varietate de struguri cu boaba neagră (Tincova — Caransebeş). Cf. H xviii 291. 1159 TI GA NC Λ — 87 — ŢIGARÂI· 3. S. f. (Ornit. ; regional) Vrabie ; (regional) ţigăn-cuşă (II 2) (Passer domeşticus ) (Dirlos — Mediaş). •Cf. BÄCESCU, PÄS. 167. 4. S. m. (Iht. ; regional) Peşte-lup (Aspius aspius). Cf. BÄCESCU, P. 138. 5. S. m. (Iht.; regional) Guvid (Gobius lacteus). Cf. bäcescu, p. 113. 6. S. m. (Entom. ; regional) Numele unei insecte cu corpul negru, cu dungi albe pe spate, care, cînd e atinsă, scoate un ţîrîit specific, probabil ţigănaş (II 1). Cf. PAMFILE, J. II, 89, H III 264. V. S. m. (Prin Ban. ; la pl. ; în legătură cu verbe ca ,,a ploua", ,,a ninge“, ,,a pica“) Măzăriche (3) ; (regional) ţurţuri (v. ţurţur1 5). Pică ţigări. nalr —b 1 613/40. Ploaie tîgarî. ib. Ninze cu tîgari. ib. 1 613/41. 8. S. m. (Prin Transilv. ; la pl.) Bucăţi mici de funingine care se ridică în aer de la paiele cu care se pîrleşte porcul. Com. din boarta — mediaş şi din ocna mureş. (Glumeţ) Urmărea . . . şperla neagră, ce se-nălţa ca nişte hoaspe în văzduh. — De-acum au plecat ţiganii la tîrg ! zicea vesel. AGÎRBICEANU, O. III, 45. 9. S. m. (Regional) Bucată mică de teren, în formă de triunghi, ce rămîne nearată, clin, c o 1 ţ a r, i c ; petec de pămînt nearat între două brazde, greş (B'ăniţa — Petroşani). Cf. a m 18. — Pl. : ţigani, -e. — Şi ; (învechit, rar) afigân s. m· — Din bg. UHraHHH. — Afigan : din slavonul mediobulgar ΑΙ^ΗΓΜΗΗΗΉ. ŢIGÂNC s.f. 1. Femeie care face parte din nea-'mul ţiganilor (I 1) ; soţie de ţigan. Ţigafnjca (a. 1533). DERS. Aţiga.[n]ca (a. 1548). ib. Să-i dea Dragna o ţigancă (a. 1591—1600). DOC. î. (XVI), 101. Au zis jupîneasa Maria că aceale doao figance au fost ale ei (a. 1628). i. bianu, d. r. 150.' Să aibă a-i dare 70 lei... ce au cheltuit şi să-m iau ţiganca (a. 1672). GCR i, 208/1. Ţiganca, ce ştie dumneaei singură că iaste a mea, ... o ţine în casă (a. 1773). iorga, s. D. XII, 87. Meşterşugul ţiganului sau a ţigăncii. sob. hris. 25. Ar cununa vreun ţigan al său cu ţigancă domnească (a. 1793). URICARIUI,, 1,286. Ţigăncile de prin casă n-avea încă vreme să rupă rochiile ■ . . de la Paşti. RUSSO, S. 22, cf. polizu. Două ţigance tinere şi frumuşele erau însărcinate a turna prin pahare neclarul, filimon, o. i, 187. Ţiganca scoase îndată din sin o cutie mică de plumb . . . şi, cătind în ea, începu a descînta. alecsandri, o. p. 225, cf. costinescu. Ţiganca îi ieşi înainte, ispi-KESCU, I,. 64. Bătrîna ţigancă, acolo sub brazi, Des-cintece-nvaţă pe negrii nomazi, coşbuc, p. i, 143, cf, DDRF, BARCIANU. ΑΙ.ΕΧΙ; W., TDRG. Ţigăncile scoteau de prin bulendre oale şi ulcici. AGÎRBICEANU, S. 149. Să nu zică nimeni că fata lui Vasile Baciu s-a măritat ca o ţigancă, reureanu, i. 270. Ploile sînt legate ori de ţiganii, cari fac cărămidă — de ţi-gancele lor mai ales, cari ştiu cîte moşmoande toate. COM. sat, ii, 19, cf. şăineanu, D. u., cade. Presimţea el că n-o să-şi mai vadă ţiganca niciodată. TO-PÎRCEANU, O.A. ii, 11. A citea oară vedea oare... ■acelaşi cor de ţigance? c. PETRESCU, î. 11, 227. Ţiganca s-a lăsat pe vine şi i-a lustruit, cu un colţ al şorţului, bocancii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II, 19. 7 iganca, luindu-şi ghiocul în mînă, ■ se uita în crăpătura lui cu mirare. ARGHEZI. s, xi . 72. O ţigancă, lăsată pe genunchi îndărătul unui coş cu flori, îi oferă un buchet, vinea, l. i, 7. Fost-am fost cu oile... Şi-am pierdut cimpoile Şi le-au găst ţigancele. JARNÎK — bîrseanu, D. 399. Mai daţi cu stropitura. Să-şi ude ţiganu gura, Şi să-mi daţi cîte-o para, S-o duc la ţigancă mea ! MAT. FOI, κ. 24, cf. .alr i/ii h .242, alr ii 4 295/29, 886, alrm sn ii h 718. Da-n caic cine-mi era?... Constandin Brîn- coveanul. . . Cu trei copii ce-i avea, Cu Gherghina ţiganca. Care le purta grija. BALADE. ΙΙΙ, 125. CiniΓ vinea ţigănci cu fusă, Eu la crîjmă m-am fost dusă. FOLC. TRANSILV. I, 191. Doi gălbiori mi-şi scotea, în mîna ţigăncii-i da. FOLC. OLT. - munt. ii, 343. Ţigance de-alea cu păpăruda. . . joacd. T. dial. m. ii, 903. O ţigancă zdrenţăroasă Sade cu boieri la masă. (Varza). MAT. FOLK. 1 216. {Ca termen de comparaţie) Cotrobăia cu ochii, ca o ţigancă cu mîinile, tot ce vedea în jurul ei. TEODOREANU, l. 15. "v* F i g. O, iartă-mă, ţigancă cu ochi de vrăjitoare, noapte, care mă amăgeşti cu ziua care vine. BACOVIA,' o. 231. "ν’ (Adjectival)· O roabă ţigancă. . . se înfăţişă ca să primească porunca. SADOVEANU, O. x, 122. (în sintagme) Mere ţigănci (sau ţigance) sau mere ţigănci roşii = varietate de mere de culoare roşie-închisă, cu gust dulce dar uşor înecăcios. Cf. borza, d. 106, şez. V, 42. Prune ţigănci — nume dat unei varietăţi de prune nedefinite mai îndeaproape. Cf. BORZA, D. 139. 2. Epitet pentru o femeie brunetă. Cf. nalr — or h 10, nalr — mb i h 10. 3. Epitet pentru o ■ femeie cu apucături rele. Cf. şăineanu, d. u. 4. (Regional) Nume dat unor animale domestice care au părul sau lîna de culoare neagră : a) oaie. damé, T. 182, precup, p. 24, STOIAN, păst. 63, CHEST. v 75/72, ib. 76/8^ 46, 92 ; b) vacă. Com. marian, a v 14; c) căţea. GR. s. vi, 64. 5. (Bot. ; regional) Nume dat unor plante erbacee, avînd, de obicei, frunze şi flori viu colorate şi miros pătrunzător : a) varietate de begonie ; gheaţă ( Bégonia semperflores). Cf. panţu, i>L„ SIMIONESCU, FL. 412, borza, D. 29; b) urzică-moartă (Lamium purpureum). Cf. panţu, pl., cade, enc. agr., borza, d. 96; o.) (la pl. ; în forma ţigance) crăiţe (Tagetes patula). Cf. borza, d. 167; d) numele unei buruieni nedefinite mai îndeaproape. Cf. H II 220, XI 502. 6. (Iht. ; regional) Numele a doi peşti : a) peşte de culoare neagră-albăstruie pe spate, apreciat pentru carnea sa gustoasă; văduvioară (Leuciscus idus) (Furcenii Vechi — Tecuci). Cf. BÄCESCU, p. 19. Orice pescar este încîntat cînd prinde o ţigancă, id. ib. ; b) (prin sud-vestul Olt.) peşte migrator, răpitor, cu aspect de clean. Cf. bäcescu, P. .186. Cînd trage ţiganca, toţi pescarii ies la Dunăre, id. ib. 7. (Mai ales art.) Numele unui dans popular (care se joacă repede) şi melodia după care se execută. La românii din toate părţile, de-ndată ce s-a săvîrşit 'masa de cununie, toţi nuntaşii se prind la joc, , . cam cu următoarele jocuri :. . . ţăruşul, ţiganca. SEVASTOS, N. 282, cf. PAMFILE, J. III, 10,’ VARONE, D. 150, DL, DM, DEX. — Pl;: ţigănci şi ţigance. — Şi: (învechit^. xar][ aţigâneă s. f. — Ţigan + suf. -că. ŢIGANOI.OG s. m. (Rar) Specialist în ţigano-logie. Ţiganologii nu sînt mulţi în ţară, dar sanscri-tiştii. . .. sînt. şi mai puţini, s aprilie 1958, 124, cf. HRISTEA, P. E. 48, 49, FORM. CUV; I, 140. — Pl. : ţiganologi. — Ţigan + suf. -olog. ŢIGANOLOGÎE s. f. (Rar) Disciplină care se? ocupă de studiul istoriei, al limbii şi al vieţii ţiganilor (I 1). Acest colectiv ar putea prelua în planul său de cercetări chestiunile de tiganologie. S aprilie 1958, 124. — Ţigan + suf. -ologie., ŢIGĂR s. m. v. ţigale. . ŢIGARĂ» s. f. Mic sul făcut dintr-p foiţă de hîrtie umplută cu tutun tăiat mărunt şi care, aprinsa· la un capăt, se fumează; ţigaretă (1), (regional) ţi- 9 — Dicţionarul -limbii române, litera Ţ 1164 ŢIGARĂi — 88 - Ţî GARETĂ garcă. Cf. POEN. — AAR. — HILL, V. I, 2782/24, COS-îlNESCU. Un regat pentr-o ţigară, s-împlu norii de zăpadă Cu himere ! EMINESCU, o. i, 46. Aprinde chibritul, trage din ţigară. CARAGIALE, o. vi, 81. Cumpăra ţigări de damă. id. ib. 519. îşi fuma ţigarea, repezind pe nas coloane de fum şi aruncind la distanţă cercuri. DELAVRANCEA, S. 124. Trase din ţigară şi-ncepu să scrie, vlahuţă, n. 159, qf. barcianu, alexi, W., tdrg. Băiatul care-mi adusese ţigările mă întrebă, pomenindu-mi numele, dacă mai doresc ceva. BRÄ-TESCU-VOINEŞTI, P. 20. Trage... dintr-o ţigară, s-o dea gaia mai iute. agîrbiceanu, s, p. 52. Liniştit, îmi sorbeam cafeaua şi îmi fumam ţigara. HOGAŞ, M. N. 39. Dete din umeri şi lepădă ţigarea, căreia, de liniştit ce povestise, îi rămăsese scrumul întreg. M. î. CARAGIALE, C. 87, cf. CADE. Azi nu mai scriu nimic. . . Un vin şi-o ţigară — Şi-amiezuri de zile se duc Ca o simptomă fugară. BACOVIA, o. 169. Găsesc, în buzunarul vestonului, două ţigări aproape uscate. CAMIL PETRESCU, u. N. 286. Pe grilaj, în echilibru, se prelingea o pisică de culoarea fumului de ţigară. c. PETRESCU, î. I, 21. îl invitase... în birou şi-l onorase cu o ţigare scumpă şi cu o cafea cu caimac şi rom. G. M.’ zamfirescu, m. D. ii, 212. Aprinse o nouă ţigară de la focul celei pe sfîrşite. TEODOREANU, L. 12. îşi aprinse ţigara şi, pufăind fumul spre jaratic, îşi trecu stînga prin mustaţă, sadoveanu, O. iii, 69. Se apucă să-şi sucească o ţigară. DAN, u. 27, cf. scriban, D. O foiţă de ţigare. arghezi, VERS. 99. Mi-a cerut fără introducere 2 lei pentru ţigări. CĂLINESCU, c. o. 20. Oamenii din faţa fabricii sting ţigările. BOGZA, A. î. 66. îmi permiţi să-ţi ofer o ţigară? . . . Ţigări superioare ! Ţigări extra ! v. rom. februarie 1954, 25. Mai are... şi patima ţigărilor ieftine şi fumate pe îndelete de-a lungul discuţiilor, vinea, L. i, 57. Ieşise şi el la drum cu ţigarea în gură. preda, m. 7. Dă-mi 0 ţigare şi-ţi răspund. SORESCU, D. 54. Trăgeau din ţigările lungi, făcute din jurnal. BĂNULESCU, i. 87. Cine-n lume a mai văzut. . . Iepure suind pe scară Şi găină cu ţigară ? RETEGANUL, ch. 48. Te-ai uitat, mîndră, din şură, Pînă m-o pus sub măsură Şi mi-o dat tiglară-n gură. BÎRLEA, c. p. 200, cf. ALR I 1 539, ib. 1 540, ib. 1 541, ALR II 4 292, ib. 4 295. Vine Coste de pe deal Calare pe-un negru cal. Din ţigară fum trăgînd, Buzduganu-n sus săltînd. balade, ii, 399, cf. NALR — o ii h 378. Mă plimbam voios călare Şi fumînd cîte-o ţigare. FOLC. MOLD. i, 103, cf. NALR - b i 1 17. Sus fum, Jos scrum (Ţigara). pamfile, c. 34. (Determinat prin ,,de tutun") Trei ţigări de tutun la şir. id. B. 64. N-are omu o ţigară de tutun. C. PETRESCU, î. ii, 6. <0> Ţigară de' (sau, învechit, rar, în) foi sau ţigară de Havana, (regional) ţigară de frunză (de duhan) (ori de frunze, de foaie), ţigară de duhan, ţigară groasă (de frunză), ţigară de piele = sul făcut din foi de tutun înfăşurate una peste alta şi care se fumează ; trabuc. Aprinserăm două ţigări rumene de Havana, alecsandri, O. P. 280, cf. DDRF, TDRG. Ţigara de foi i se stinsese. AGÎRBICEANU, o. IV, 290. Scutură scrumul unei ţigări de foi. ARDELEANU, V. P. 9. M-a rugat s-o las să intre în odaie, Că-mi aduce ■ ■ ■ ţigări de foi din Rotterdam. MINULESCU, VERS. 178. Pipăi în cutia de lemn cafeniu o ţigare de foi uscată. C. PETRESCU, î. I, 3. îşi scot o ţigară de foi, o aprind ş-o fumează cu linişte. SADOVEANU, Ο. IX, 247, Cf. V. BREBAN, D., ALR I 1 539. Ţigări medicinale (sau antiastmatice) — ţigări făcute din frunze de mătrăgună (sau din alte plante medicinale), care se fumează pentru efectul lor calmant în afecţiunile astmatice. Cf. bianu, d. S., ABC SÄN. ·ν> Expr. A suci (sau a răsuci) o ţigară = a pregăti o ţigară, umplînd cu tutun foiţa făcută sul. Tu, cu mînile-ncleştate, mai cu degetele depeni, Mai suceşti vreo ţigară, numeri fire de musteţi. EMINESCU, O. I, 155. Moşneagul răsuceşte ţigări groase după ţigări. c. PETRESCU, S. 52. Deocamdată dă-mi tabachera să-mi răsucesc o ţigară. STANCU, R. A. iv, 273. îşi răsuci o ţigară cu jurnal, bänulescu, i. 32. (Regional) A bea (o) ţigară (sau ţigări) v. bea. Cît ai sllrşj (sau ai bea) o ţigară ori in cită vreme al bea o ţigară = foarte repede, într-un timp foarte scurt. Cf. ΓΑΜ-FILE, J. ii, 169. Şi-n cită vreme ai be o ţigară, o fost la moşneag. VASILIU, P. L. 65. (Cu parafrazarea expresiei) Timp cît fîrşeşti o ţigare Să făcură hora mare Lîngă focul ce ardea. ŞEZ. IV, 131. (Regional) A trage ţigară = afuma. Cf. ALR H 4 295/192. + (în dicţionare din trecut) Ţigară de foi. Cf. STAMATI, D., polizu, pontbriant, D. -f (Regional) Foiţă de ţigară. Cf. ALR I 1 540/129, 345. —. Pl. : ţigări şi (regional) ţigheri (ai,R ii 4 292/ 284). — Şi: ţigare, (regional) ligârie (ALR I 1 539/49, 720, 808, 810, 846, 850, 856, 860, 874, 880, 954, 984, 986, ALR II 4 292/848, 886, LEXIC REG. 58 ; pl. ţigării alr ι 1 539/808, 846, 850, 856, 860, 874, 880, alr ii 4 292/848), (mai ales în Maram.) ţlglără, ţiglare (ALR I 1 539/90, 347, 350, 351, ALR II 4 292/353), (prin Transilv.) sigără (ALR I 1 539/59, 283, 285), ţlgără (ib. 1 539/59) s. f. — Din germ. Zigarre ,.ţigară de foi". ŢIGÂRĂ2 s.f., adj. v. ţigaie. ŢIGARAU s. n. (Prin Transilv., Maram. şi Ban.) Ţigaretă (2). Cf. ALR i 1 541/257, 280, 354. — Pl. : tigarauă. — Şi : (regional) ţigărău (ALR ι 1 541/40), sigar^u (ib. 1 541/285) s.n. — Ţigară· srtf. -ău. ŢIGÂRCĂ s. f. (Prin Mold.) Ţigară1. Cf. SCL 1978, 322. (Determinat prin ,,de tutun", ,,de mar-hotcă") Să mai duhănim oţigarcă de tutun. c. petrescu, î. II, 12. O ţaharcă de marho.tcă. I. CR. iv, 305. — Pl. : ţigărci. — Şi : ţihărcă (SCL 1978, 322), ţăliărcă (l.‘ CR. iv, 305) s. f. — Din rus. iţxrapKa, ucr. u,nrapKa. ŢIGÂRE· s. f. v. ţigară. ŢIGARE* s. f., adj. v. ţigaie. ŢIGARET s. n. Tub subţire de chihlimbar, de ebonită, de os, de lemn etc. (îngustat la un capăt), în care se introduce ţigara1 pentru a o fuma; port-ţigaret, ţigaretă (2), (regional) sipcă, şpiţ4, şpiţigare, ţeavă (II 1), ţigărişcă, ţigărnişte, ţigăr uşă (2). Cf. CADE. Scotea din gură ţigara cu ţigar et lung. sadoveanu, o. XVII. 251, cf. iordan, i. R. a. 54. Pascalopol scosese o ţigare şi o înfipsese cu un capăt într-un ţigaret de chihlimbar' CĂLINESCU, E. o. i, 27, cf. GRAUR, E. 46, SCL 1958, 319, m. d. enc., ai,R i 1 541/186. Ţigaret de piparos, Care-n lume n-a mai fost. balade, ii, 33. — Pl. : ţigarete şi (regional) ţigareturi (ALR I 1 541/ 214, 675,900). — Şi: (regional) tigàrét. s.n. AI.R I 1 541/98, 100, 103, 186, 424, 984. — De la [port]ţigaret. ŢKÎATUÎTĂ s. f. 1. Mic sul făcut dintr-o foiţă de hîrtie umplută cu tutun tăiat mărunt (uneori avînd o parte de carton) şi care, aprinsă la un capăt, se fumează. V. ţigară1. Cf. STAMATI, d. Prin fumul ţigaretei, ce zboară în spirale, Văd eroi prinşi la luptă pe cîmpul de onor. ALECSANDRI, p. iii, 5. Am stat toată ziua în mijlocul focurilor. . . cu ţigareta în dinţi. ODOBESCU, s. iii, 595. Maiorul şi-a fumat ţigareta pînă la carton. CARAGIALE, O. I, 276, cf.ALEXl, w., TDRG, cade. Se întinse în pat îmbrăcat, cu ochii în tavan, fumînd ţigaretă după ţigaretă, eftimiu, Ν. 37. Scoase din portţigaretul îngust de platină, cu încrustaţii de email, o ţigaretă egipţiană şi o aprinse ’. C. PETRESCU, î. I, 4. Rămîne cu ochii 1171 ŢIGARETE — 89 ŢIGĂNCUŞĂ pierduţi în norii fumului de ţigarete. MIHĂESCU, D. A. 84. Scoase din căptuşeala chipiului o ţigaretă. . . pe trei sferturi carton alb. CAMII, PETRESCU, O. II, 22. In semn de aşteptare, îşi aprinse o ţigareta, vinea, I,. I, 28. O să fumez şi o să ţin ţigareta uite aşa. H. i,ovinescu, T. 95, cf. ai,r ι 1 539/56, 302, 308, ib. 1 540/56, 278, 302, 350, aw π 4 292/316, 346. 2. Tub subţire de chihlimbar, de ebonită, de os, de lemn etc. (îngustat la un capăt), în care se introduce ţigara1 pentru a o fuma ; portţigaret, ţigaret, (regional) sipcă, şpiţ4, şpiţigare, ţigarău, ţigărnişte, ţigăruşă (2). Cf. costinescu, ddrf, barcianu. îşi alegea o pana să-şi cureţe ţigareta. D. zajufirescu, T. S. 26, cf. αι,εχι, w., TDRG. îşi puse pe măsuţă, alături de ceaşca de cafea golită, ţigareta de chihlimbar. C. PETRESCU, S. 104, cf. NICA, I,. VAM. 256, ŞÂI-neanu, D. u., CADE. Un căpitan oacheş..., elegant îmbrăcat, cu ţigaretă mare de chihlimbar. BRÄESCU, M. B. 52. Fuma o ţigară enormă într-o ţigaretă gigantică. TEODOREANU, M. U. 32. Am pierdut o frumuseţă de ţigaretă de chilimbar. SADOVEANU, o. IX, 89. Sta la umbră, ţinînd în colţul gurei ţigareta lui făcută dintr-un ciolan de picior de iepure. BART, S. m, 59, cf. IORDAN, I,. R. A. 54, SCRIBAN, D., GRAUR, E. 46, AI,R I 1 541. — Pl. : ţigarete. — Şi : (regional) ţigaretă (AI,R I 1 539/56, ib. 1 540/56, ib. 1 541/12, 418, 526, 538, 542, 831, 837, 842, 850, 856) s. f., (prin Mold.) ţl-IjSréte (ib. 1 541/387, 402, 412, 550, 552, 558), Jlgaréte (ib. 1 541/550) s. n., ţegăretă (ib. 1 541/810), (prin vestul Transilv^) ţlgoretie (IÆXIC REG. 73 ; pl. ţigo-retii ib.) s. f, — Din germ. Zigarette. — Pentru sensul 2, cf. germ. Zigarettenspitze. — Ţlgoretie < magh. cigare tta. ŢIGARETE s. n. v. ţigaretă. ŢIGĂRIE s. f. v. ţlgarfil. ŢÎGĂ1 interj. (Prin Bucov., vestul Mold. şi prin Transilv. ; adesea repetat, în combinaţie cu prima parte a cuvântului sau cu alte interjecţii) Strigăt cu care se cheamă, se mină sau se alungă caprele şi oile. V. ţa1, ţ i g h i 1 e. Ţîgă, ţîgă, ţîgilie ! DR. I, 79. Ţîgă, ţa ! Com. din BOARTA — mediaş, com. V. BREBAN, com. din ZAHAREŞTI — SUCEAVA, CHEST. v 77/84. Ţîgă, de-acolo ! CHEST. v 77/25. Tîgă, na ! ib. 77/85. Ţighi, ţig ! ai,r sn ii h 388/219. Tîgî, na 1 ib. h. 388/279. Ţîgî, ţî ! ib. h 389/279. Ţăgă, fă. ib. h 388/574. Ţîcă, ţîcă, ţîcă, ţc, ţc. .. ! ib. h 388/605. Ţigă, na! a’i 35, cf. gi,osar reg., αι,ιι, 1983—1984, 316. — Şi: ţiga (chest. v 77/51, ai,r sn ii h 389/272, a i 23,/ 35, GI.OSAR REG.), ţighe (CHEST. v 77/66), fighi, ţăgă (ai,r sn ii h 388/574), f<5gă(ib. h 385/334), ţică, ţîca (ib. h 388), ţîc (CHEST. v 77/90, ai/r sn ii 388/987), ţc interj. — Din germ. Ztege ,,capră". ţîgă* s. f. v. ţic<. ŢlGĂHîŞ s. m. v. ţlgănaş. ŢIGĂ1Î vb. IV v. ţîgîli. ŢIGĂNĂŞ s. m. I. Diminutiv al lui ţ i g a η (II) ; ţigănuş (I 1), (rar) ţigănel (1), ţigănică. Bine ai venit, ţigănuş ! . . . Pasă numa sus în poiată, budai-dei Compuse: (Ornit.) pasăre-ţigănească = a) (prin Bucov.) codobatură (Motacilla alba), v. pasăre (I 4) ; b) (prin Transilv.) vrabie (Passer domesticus), jahresber. xil, 141, băcescu, păs. 121, ALR I 1 014/144, 156; (regional) peşte-ţiflănesc = a) (Iht.) ţigănuş (Umbra krămeri). BĂCESCU, P. 157; b) (Zool.) mormoloc (1). Cf. simionescu, fl. 76. + (Substantivat, f. ; prin Mold.) Numele unui joc de copii là care se folosesc arşicele. Cf. PAMFILE, J.-n, 47. 2. Fig. Vulgar, grosolan ; josnic. Cf. PONTBRIANT, D,· Conductorul porni şi el un monolog, mai lung. . ., agrementat cu toate complimentele potrivite cazului, 1188 ŢIGĂNEŞTE — 91 — ŢIGĂNIME şi care complimente, deşi neaoşe, se cheamă ţigăneşti. : PAPADAT-BENGESCU, R. II, 150. Purtare ţigănească. SCRIBAN, D. — Pl. : ţigăneşti. — Ţigan -f; suf. -esc. ŢIGĂNEŞTE adv. 1. Ca ţiganii (I 1), în felul ţiganilor ; în limba ţigănească. Cf. ΚΙ,ΕΙΝ, D. 443. Strigă cît putu chiar ţigăneşte. budai-deleanu, Ţ. 277, cf. LB, VALIAN, V., ISER, POLIZU, COSTINESCU. Soarele zîmbeşte printre nori, iar eu, emancipat la rîndul meu de orice pietate faţă cu Apoline, înjur ţigăneşte. CaragialE, O. vu, 119, cf. DDRF. Fierarul '. . . o înjură tot ţigăneşte. AGÎRBICEANU, S. P. 54. M-a ocărit dăscăliţa ţigăneşte. REBREANU, I. 292, cf. CADE. Ceaunul cu mîncare de cartofi . . . fierbea în clocot, »idicat ţigăneşte pe pari încrucişaţi. BRĂESCU, O. A. ii, 52. Ce cîntai tu ? Cîntai ţigăneşte ? ... Şi ce spuneai tu în limba ta ? sadoveanu, O. vil, 277, çf. SCRIBAN, D. A învăţat să vorbească ţigăneşte. BOGZA, A. î. 225. îţi vine să crezi uneori că o să se încaiere ţigăneşte. vinea, I.. i, 331. Zmăul, cînd l-a auzit că vorbeşte ţigăneşte, l-a izbit o dată de pămînt. ŞEZ. I, 226, cf. alr II 2 900. -γ” Expr. A cere ţigăneşte = a cere cu stăruinţă. Cf. zanne, p. vi, 399. A cinsti ţigăneşte = (despre persoane) a se cinsti, la o petrecere, unul pe altul la nesfîrşit. id. ib. iii, 524. A mîna caii ţigăneşte = a mîna caii în galop scurt. Cf. pribeagul, p. R. 70. + (Substantivat) Limba ţigănească. Ca să fii secretarium, trebuie să ştii nemţeşte, ungureşte, greceşte, ruseşte, franţozeşte, ţigăneşte, turceşte, tătă-reşte (cca 1780). LL vii, 371. Petrea o rupea pe ţigăneşte şi vorbea aşa de înfocat, agîrbiceanu, S,. p. 55. Angheluş îi zise în ţigăneşte, id. O. II, 264. începe iar sä se necăjească cu ceilalţi lăutari, pe ţigăneşte. REBREANU, I. 17. Sergentul coti pe o uliţă goală, desfundată, îndemnînd mereu caii, pe ţigăneşte. T. PO-POVICI, s. 425. Stai cu ţiganul, înveţi ţigăneşte, cu turcul — turceşte, cu neamţul — nemţeşte. ZANNE, P. vi, 375. + (Prin nordul Transilv. şi vestul Mold.) în felul dansului ţigănesc (1). Cf. varone, d. 150, h x 163, 278, 436, vaida, alr ii 4 336/260. 2. Fig. Vulgar, grosolan. Cf. PONTBRIANT, D., SCRIBAN, D. — Ţigan + suf. -este. ŢIGÂNETE s. m. (Rar) Ţigănuş (X 1). [Vizitiul] era un ţigănete firav si ofticos. SADOVEANU, O. XVII, 188. — Ţigan + suf. -ele. ŢIGĂNETIC, -Ă adj. v. ţigănatic. ŢIGÂNÎ vb. IV. 1. Refl. A cere (ceva) cu insistenţă (ca un ţigan 1) ; (r e f 1. r e c i p r.) a se tirgui (3), a se tocmi (3) îndelung, excesiv. Cf. KLEIN, D. 443, Ι,Β. Ştii tu ce gînăesc, Şi nu mă mai ţigănesc. PANN, P. v.il, 38/15. Cît m-am ţigănit . . .pînă ce mi-a dat, alecsandri, ap. DDRF. Nu era destul că lua 21 baniţe în chilă în loc de 20, apoi se ţigănea pînă i se ura românului, cerînd să-i mai adaoge pe deasupra cîte o jumătate de baniţă. ISPIRESCU, ap. TDRG, cf. ZANNE, P. VI, 399, ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D., com. MARIAN, com. din TEPEŞ VODĂ — CERNAVODĂ, TEAHA, c. N. 277. Tranz. (învechit)(Complementul indică obiectul cerut) Cf. ανον. car. 333. 7 igănesc ... de la cineva ceva. Ι,Β. (Complementul indică persoana de la care se cere ceva) A ţigăni pe cineva. ZANNE, P. VI, 399. ' 2. Refl. A se comporta ca un ţigan (X 1)a avea deprinderi de ţigan. Cf. lb, iser, pontbriant, d., iordan, l. r. a. 242. . 3. Tranz. (Rar; depreciativ) A n-umi pe cineva ţigan (II). Eu ştiu să ţigănesc, dar să si plătesc artistul ! alas 5 I 1930, 7/2, cf. SCL 1978, 322. — Prez. ind. ; ţigănesc. - V. ţigan. ŢIGĂNÎCĂ s. m. sg. (Glumeţ) Termen diminutival de adresare către un ţigan (I 1). V. ţ i g ă n u ş (I 1). Şi-ncotro stă dracu, mă ţigănico, mai întrebă Ion mirat. VISSARION, b. 115! — Ţigan + suf. -ică. ŢIGĂNÎE s. f. I. 1. Fel de a fi al ţiganilor (I 1) ; viaţă de ţigan. Cf. ανον. car., klein, D. 443, lb polizu, BARCIANU, ALEXI, w., tdrg, cade. îşi mai lasă limba şi obiceiurile ■ . . Da’ cînd le vine lor, tot o dau pe ţigănie. SADOVEANU, O. IV, 230, cf. scriban, D. Cîntă-mi, diblă, cîntă-mi mie Dalba noastră ţigănie. v. ROM. iulie 1954, 226. Ţiganul de ţigănie Nu-şi mai uită pe vecie. ŞEZ. v, 151. 2. Fig. Faptă, comportare urîtă. Dară aceasta numai ţigănie au fost. şincai, hr. ii, 308/37, cf. polizu. Să se îmbrebenească ea cu gălbenele şi bujori, cu .creiţe şi cu ochiul-boului, aida-de, nu scrie la dînsa aşa ţigănie. DELAVRANCEA, S. 10, cf. SCRIBAN, D. + Tîrguială (3) excesivă; scandal (7). De s-ar sfîrşi odată cu tratativele astea, cu ţigănia asta ! PAS, z. iv, 3, cf. dex, DSR. + Zgîrcenie. Cf. costinescu, DDRF, ZANNE, P. VI, 399, CADE, SCRIBAN, D. II. 1. Totalitatea ţiganilor (I 1) care trăiesc iu aceeaşi colectivitate ; mulţime de ţigani ; ţigănime (1)· Mi-au dat ţigance ... de în ţigănie sventei mănăstiri (a. 1625). I. BIANU, D. R. 100. Aşa fu pănă acu modă, De care mînăra ţigănie Nu să cade să să depărteze, budai-deleanu,’ ţ. 336. Iar noi, toată ţigăniia, n-am făcut nici doo-trei cară de porumbi (a. 1830). iorga, s. d. vii, 19, cf. ISER. Curtea era ... cu trupuri ' de clădiri multe, pentru a putea sălăşlui toată liota şi ţigănia. M. I. CARAGIALE, C. 22. Noi şi-a noastră ţigănie Ne-om lăsa de-a ta popie. marian, SA. 310. într-o zi moare starostele ţigăniei. PÎRVESCU, c. 122. 2. Aşezare de ţigani (I 1) ; parte a unei localităţi locuită de ţigani; ţigănime (2). Ţigănie (a. 1570). DERS. Ţigăniia (a. 1596). D. BOGDAN, GL. 113. Aceşti ţigani sîntu din ţigănia noastră (a. 1743). URICARIUL, XXIII, 279. Zbură din locurile străine Drept acasă în dalba ţigănie. BUDAI-DELEANU, ţ. 212, cf. valian, V. Mă duc în ţigănie ori la circiumă la Anton. PR. DRAM. 237, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, ALEXI, w., TDRG. Din ţigănia de la capul satului roiau, în seara de Ajun, toţi bărbaţii şi toate femeile. AGÎRBICEANU, S. 198, cf. CADE. Treceam prin ţigănie. Colibele se deosebeau anevoie din ceaţă şi fum. vlasiu, a. p. 376. Am să mă reped eu pînă în ţigănie. SADOVEANU, O. X, 271, cf. SCRIBAN, D. Vreo trei uliţe, la fel ca asta, înghesuite una într-alta, ca un fel de ,,ţigănie". CAMIL PETRESCU, ο. II, 492. Locuiau . . . într-o cocioabă, aproape de ţigănie. τ. popovici, se. 37. A fost în ţigănie. neagu, î. 117. Daţi şi voi pîn ţigănie Şi luaţi un calde călărie. MAT. FOLK. 663. S-o dus înt-o vale, înt-o ţîgănie, şî s-a pus de i-a topit acolo pă toţ ţiganii. GRAIUL, l, 21, cf. chest. ii 24/144. — Pl. : ţigănii. — Şi : (învechit, rar) aţiganie s. f. DÈRS. ’ — Ţigan + suf. -ie. ŢIGĂNIME s. f. 1. Totalitatea ţiganilor (I 1) care trMesc în aceeaşi colectivitate ; mulţime de ţigani ; ţigănie (II 1). Oricine va fi avut hrisoave mai denainte pe nume de ţigani lingurari şi ursari, şi n-au apucat a-i ridica din ţigănimea gospod, să nu li se deie în stăpînire (a. 1802). uricariul, i, 300. Pleacă voioa- 1195 ŢIGĂNISM — 92 — ŢIGĂRĂTJ sa Ţigănime drept cătră Inimoasa. BUDAI-DEI,EANU, Ţ. 71, cf. POLIZU, COSTINESCU, DDRF, BARCIANU, αι,εχι, W., TDRG. Vedem în timpurile nouă toată ţigănimea . . . ascunsă în fundul văilor, la adăpost de acea asprime a vînturilor. pârvan, g. 177. Scotea surele de pe unde erau. Le aduna lîngă balta sacă din ţigănime. AGÎRBICEANU, o. I, 66. Uliţa din dos .. . face un ocol mare . . . dincolo de grădina popii, printre bordeiele ţigănimii. RKBREANU, I. 50, ci. CADE. înapoia carului ■ . ., curgea gloata mare a sătenilor, a ţigănimii desculţe, a femeilor sărace. DAN, u. 107, cf. SCRIBAN, D. Lungă-i valea şi lupoasă, Da şi ţi-gănimea-i groasă, marian, sa. 333. [îl învaţă] să se ducă acasă la dînsu cu toată ţigănimea cîntînd din dairale. SEVASTOS, P. 53. Se zvîrcolea ţigănimea, urla ţigăncile, îşi frămînta mînile. PÎRVESCU, c. 122. 2. Parte a unei localităţi locuită de ţigani; ţigă-nie (II 2). Cf. COSTINESCU, TDRG, Chiar aici în ţigănime, unde îi spuneau ,,domn", aici să-si audă el porecla asta afurisită ? AGÎRBICEANU, p. ’m. 178 com. MARIAN, ŞEZ. v, 165. — Pl. ; ţigănimi. — Tlgan + suf. -ime. ŢIGĂNÎSM s. n. Termen împrumutat din limba ţigănească (şi neasimilat). Cf. ENC. ROM. — Pl. : ţigănisme. + suf. -ism. ŢIGĂNÎT, -Ă adj. (Neobişnuit) înnegrit, bronzat. Obrazul . . . copilei mele, ţigănită la soare. ARGHEZI, s. viii, 41. — Pl. : ţigăniţi, -te. — De la ţigan. ŢIGĂN0C s. m. (Regional) Ţigănoi (1). Tu nu ştii cum s-o învii, zise celalalt lîgănoc. cätanä, p. b. iii, 59. — Pl. : ţigănoci. — Ţigan + suf. -oc. ŢI GÄNÖI s. m. 1. Augmentativ al lui ţigan (I 1) ; (regional) ţigănoc. Luase în serviţiul său . . . pe mai mulţi ţigănoi căldărari. BARIŢIU, p. a. I, 108, cf. ddrf. Răsări de pe scări ... un ţigănoi gras şi scurt, cu fălcile mari. sadoveanu, o. i/ 213. 2. (Regional) Meşter ţigan (Crivina — Vînjul Mare). Gl,. οι,τ. [Pieptănuşii] i-aducea . . . ţigănoni ăştia. ib. 3. Fi g. Bărbat negricios şi mare de statură. Cînd am trecut spre fîntînă, ţigănoiul Dochiei stătea la poartă. Com din podeni — turda. — Pl. ; ţigănoi. — Ţigan + suf. -oi. ŢIGĂN0S, -OĂSĂ adj. (Regional) 1. Care se tocmeşte mult, insistent, cu obrăznicie ; care se comportă sau vorbeşte ca ţiganii ; calic, zgîrcit. Cf. ΚΙ,ΕΙΝ, D. 443, I Ţiglă de pămînt (sau nearsă, crudă) = chirpici. ALR Il/l h .242. — Pl. : ţigle. — Şi : (în dicţionare) ţcfllă (LM, bar. — munt., w. 4672/9, 8662/51, tdrg), (regional) ţiclă (ALR ii/i h 231/574, A IX 2), ţăglă (ALR n/l h 231/192) s. f. — Din germ. Ziegel, săs. zăgal. — Pentru Sensul 2, cf. şi ser. ci g la „cărămidă". ŢÎGLĂ* s. f. v. ţaglă*. ŢÎGLĂ» s. f. v. ţeclă. ŢÎGLĂ4 s. f. v. ţiclă*. ŢIGLĂRÎE s. f. 1. Loc tinde se fac sau se vînd ţigle1 (I). Cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU, JAHRESBER., x, 216, alexi, w., DR. v, 98. Sînt folosite, de asemenea, unele argile sarmatice pentru cărămidării şi ţiglării. ONCESCU, G. 33, cf. DEX. 2. (Prin Ban.) Cărămidărie. CL 1966, 343. — Pl. : ţiglării. — Ţlfllă* -j- suf. -ărie. ŢIGLAU* s. m. v. ţiclău*. ŢIGLAU* s. n. v. ţiclău*. ŢIGLE interj, v. ţighile. ŢIGLEĂN s. m. v. ţiclean. ŢIGLEĂNĂ s. f. (Prin Transilv.) Femeiuşcă piţi-goiului (1). Cf. bäcescu, PĂS. 294. — Pl. : ţiglene. — Şi : ţigliileănă s. f. BĂCESCU, PĂS. 294, ALR SN iii h 700/250, ALRM SN II h 512/ 250. .. — Ţiglean + suf. -ă. ŢÎGLEDĂ adj. f. (Prin Ban. ; în sintagma) Lebe-niţă ţigledă = nume dat unui soi dé pepene verde. Cf. BORZA, D. 49. — Pl. : ţiglede. — Din magh. ceglédi [dinnye], . . ŢIGLEDIE s. f. (Prin Transilv.) Tagmă, societate. alil 1983-1984, 315. — Pl. ; ţigle.dii■ — Cf. cil ed. ' ŢÎGLEŞ s. m. (Min. ; regional) Vagonetar (petrila). Cf. fd i, 171. — Pl. : ţigleşi. — Din magh. csiiléü. ŢIGLÎ vb. IV v. ţeli. ŢIGLÎIV s. n. v. ţiglină. ŢIGLÎNĂ s. f. Unealtă constituită dintr-o lamă de oţel foarte ascuţită, folosită la şlefuirea pieselor de metal, de lemn sau de mase plastice ; răzuitoare (1). Cf. tdrg, cade, Cv 1949, nr. 9, 28, ib. 1951, nr. 5, 24, ltr2, m. d. enc., glosar reg. + (Regional; în forma ţitling) Unealtă cu care se rad doagele murdare ale butoaielor; gripcă (Pecica — Arad). ALR ii 6 701/53. 2073 ŢIGLING — 95 — ŢII — Pl.: ţigline şi ţiglini (TDRG). — Şi: ţicline (DL, dm; pl. ţiclincuri ib.), ţicHng (DI, LTR2 ; pl. ficlinguri LTR2), ţiclin (LTR2), ţigling (cv 1949, nr. 9, 28, ltr2), (regional) ţigiin (mîndrescu, i. G. 97; TDRG), ţihling (l„ ROM. 1972, 406), ţitiing (ALR II 6 701/52) s. n. . — Din germ. Ziehklinge. ŢIGLÎNG s. n. v. ţigllnă. ŢIGtÎŞ s. n. v. sihliş. ŢIGLIŞOAbĂI s. f. (Regional) Diminutiv al lui -ţiclă1 (1) (Epureni — Birlad). Cf. I. CR. II, 91. A umblat magariul necontenit prin ţiglişoare şi ponoa-rele pădurii trei zile. ib. — Pl. : ţiglişoare. — Ţiglă* + suf. -işoară. ŢIGLIŞOÂHĂ* s. f. Diminutiv al lui ţigl ă2 (v. ţ a g 1 ă1 1) ; frigare. Ţiglă, ţîglişoară ! Sai de pe cui ... şî mni-l frige. O. BÎRLEA, A. P. II, 505. — Pl. : ţiglişoare. — Ţiglă* -f suf. -işoară. ŢIGLIŞOH s. m. (Ornit. ; prin nord-estul Transilv.) Sticlete (Carduelis carduelis). BĂCESCU, PĂS. 168. — Pl. : ţiglişori. — De la ţlfllean. Ţ1GL0I subst. v. ţicloi*. ŢIGL0S, -OÄSÄ adj. v. tiglos. ŢIGLOŞ adj. v. tiglog. T1GLÜI s.n. v. ţiclui. ŢlGLtÎŢĂ s. f. v. ţicluţă. Ţ1GMÂÎNĂ s. f. v. ţieman. ŢÎGMANAU s. n. (Regional) Vîrf ascuţit de munte (Tulnici — Panciu). ALIL 1983—1984, 464. — H-; ? — Ţigmană -f suf. -om. ŢIGMANDĂ s. f. v. ţigmandău. Ţ ï GM Λ Λ D AN I· s. f. pl. v. ţigmandău. ŢIGMANDAXJ s. n. (Prin sud-vestul Mold.) Vîrf (foarte) ascuţit (şi înalt) de deal sau de munte (ALIL 1983—1984, 464, 465), pietros, de obicei neîmpădurit (ib. 464, 465) ; muche ascuţită (ib. 465), stîncă ascuţită (ib. 464). Urc tocmai pe ţîgmandăul muntelui. ib. 464. Am văzut caprele în ţigmandăul celai ib. 465. Uită-le tocma-ri ţîgmandaua aia. ib. '— Pl, : ţigmandăuri şi ţigmandaie.. ALIL 1983 — 1984, 464. — Şi : ţigmfndău (ib. ; pl. ţigmîndăuri şi ţigmîndaU ib.), ţigmăndau (ib.), ţimîndău (ib.) s, n., ţigmandă (ib. 465; pl. ţigmandaie ib. 464) s. f., ţlginandăne (ib. 464) s. f. ρί„ ţugui an dău (ib. 472), ţugmîndău (ib. 473) s.n. —- Cf.. ţig.man.ău. ŢÎGMĂ s. f. v. ţicmă. ŢIGMANDĂ l s.n. v. ţi {(manelă ÎI. ŢIGMATJ subst. v. ţiemău. ŢIG MA U HÄ s.f. v. ţi piuă ii. ŢlGMlNDÂU s.n. v. ţigmandău. ŢÎGMNĂ s. f. v. ţicmă. ŢIGMNAU subst. v. ţternău. ŢIGNÂL s. n. v. semnal. ŢIGNÂUH s. f. v. ţlemău. ŢÎGNĂ* s.f. v. ţicmă. ŢÎGNA* s.f. v. ţîfnăl. ŢKiNEĂI.Ă s. f. v. ţicneală. ŢlGNl vb. IV v. ţicni. ŢIGNÎLĂ s. m. (Familiar ; în forma ţtgnilă) Om zăpăcit, aiurit ; om ţicnit. Cf. UDRESCU, GL. — Ţlgnl + suf. -i/ă. ŢIGNÎT, -Ă adj. v. ţicnit. ŢÎGNITOÂRE s. f. v. ţicnitor. ŢIGORETIE s. f. v. ţigaretă. ŢIG0RIE s. f. v. ţicorie. ŢIGRÎE s. f. (Prin Ban.) Număr mare, mulţime, desime (de fructe, de plante, de insecte etc.). Cf. ΑΝΟΝ. CAR., NOVACOVICIU, C. B. I, 8, COm. LIUBA. <0* (Adverbial) Prunele stau în prun ţigrie. NOVACOVICIU, c. B. II, 7. — Etimologia necunoscută. ŢIGUlCĂ s. f. (Prin Dobr.) Vioară. Ţigulcâ o să îngîne în ison de tîntar o melodie slabă, pîrvescu, C. 12. — Pl. : ? — Şi: ţibiilcă (T. DIAL. D. 841), ţl·-culcă (ib. 842) s. f. — Din bg. iţHryjixa. ŢlGTlRE s. f. v. ţicorie. ŢIHĂRCĂ s. f. v. ţigareă. ŢIHÎR s.n. v. sicheră. ŢÎHLĂ1 s. f. v. sihlă. ŢÎHLĂ» s. f. v. ţiclă«. ŢIHLÎNG s. n. v. ţigllnă. ŢIHLÎŞ s.n. v. sihliş. ŢIHLOAcĂ s. f. (Regional) Pădure tînără şi deasă ; sihlă (1) (Voineşti — Iaşi). GLOSAR REG. — Pl·. : ţihloace. — ŢiMă» + suf. -oaca. ŢIHL0S, -OASĂ adj. v. sihlos. ŢÎHMĂ s. f. v. ţicmă. ŢII interj. 1. (Prin Mold, ; adesea repetat sau în combinaţie cu alte interjecţii) Strigăt cu care se aliingă caprele (şez. iii, 190, ib. v, 166, alr sn ii li 389, glosar reg., pascu, c. 120) sau oile (chest. v 77/87, com, din fostul judeţ neamţ, a iii 1) ; strigăt cu care se mînă caprele (com. din fostul judeţ NEAMŢ). + (Rar) Strigăt cu care se cheamă caprele. Cf. ALR SN il h 388. 2119 ŢIIAC — 96 — ŢIIT0R 2. (Regional) Strigăt cu care se alungă măgarii (Larga Jijia — Iaşi). Cf. AER IX 5 526/520. 3. (Regional ; in forma ţîiJ Strigăt cu care se asmute cîinele (Meria — Hunedoara), densusianu, ţ. h. 337. — Şi : ţi (CHEST. v 77/87, A XII 1, GLOSAR REG.), ţii, ţei (com. din fostul judeţ neamţ) interj. — Onomatopee. ŢIIÂC s.n. v. ţuiac. ŢliŞ s. η. 1. (învechit ; în loc. a d v.) De (-a) ţliş = ţinînd cu mîna ceva, în mîmi. Cazacii. . . au sărit drept asupra inicerilor, bătîndu-se de la o vreme de ţiiş cu sîneţăle. M. costin, O. 78. Apucînd drugi, hloabe, sineţe de-a ţiiş, au împins pre nemţi de la şanţuri, id. ib. 163, cf. arhiva, xxviii, 166, T. papa-hagi, C. I,., ROSETTI — CAZACU, I. I,. R. I, 238. 2. (Regional; în 1 o c. adj. şi adv.) De ţiiş (sau ţiniş) = permanent ; statornic, stabil. Cf, novacoviciu, c. B. i, 21, com. din zagra — năsăud. Are lucru de ţiniş. Com. din ORAVIŢA. Dacă am un lucrător care lucră în toată ziua la mine, atunci . . . lucră la mine de tinis. ib. Locuitor de tînis. I.I5XIC REG. II, 103. 3. (învechit, rar ; în sintagma) Zi de ţiniş -- zi care trebuie sărbătorită (prin odihnă, post, rugăciune etc.). Cf. VALIAN, V., PONTBRIANT, D, 4. (Prin Maram.) îngrijire, întreţinere. Cf. T. PAPA-HAGI, M. 235. Ţîişul vitelor, id. ib. — Pl.: (rar) ţiişuri. — Şi: (învec şi regional) ţiniş s. n. — Ţine + suf. -iş. ŢIITOÂRE s.f. (Ornit.; regional) Mărăcinar (Sa-xicola torquata rubicola) (Stigniţa — Strehaia). BĂ CESCU, PĂS. 168. Numele de pietroşel şi-l trage de la glasul ăe alarmă, des repetat, ce aduce cu cel al unor pietricele izbite între ele. .., iar cel de ţiitoare sau capra-ăracului, de la alt glas : tic-tic-tic, interpretat şi ţi-ţi-ţi — repetat nervos şi însoţii de mişcări din codită, id. ib. 307. — Pronunţat : ţi-i-. — Pl. : ţiitori. — Formaţie onomatopeică. Cf. ţii. ŢIIT0H, -OÄRE adj., subst. I. 1. Adj. (învechit; adesea substantivat) (Persoană) care stăpîneşte, care are sub dominaţia sa ceva sau pe cineva ; (persoană) care deţine ce\ra. Că eu biruii lumea şi ţietoriul lumiei (ce se zice vrăjmaşul), cela ce aducea păcatele în lume. CORESI, EV. 127. Domnul Dumnezeu, ţiitoriul ceriului şi al pămîntului. PO 50/2. Ştefan Vodă. . . însuşi ţiitoriu preste toată ţara. Ureche, E. 112. Cela ce am fost singur ţiitoriu, marele împărat lustiniian. PRAV. 134, cf. MARDARIE, E. 172/19. Petru Vodă... ajutorii ăe Ioan Huniad, ţiitorul ţării ungureşti, au venit cu oaste, simion DASC., ι,ΕΤ. 33. Şi întâi ales asupra dachilor, ţiitoriul acestor părţi. M. costin, o. 255. S-au apucat de oşti împrotiva tuturor carii ieşisă de supt ascultarea împărăţia... şi întăi asupra daţilor, ţiitorii acestor părţi. N. costin, E. 116. Pentru aceasta s-au numit mare, pentru căci tuturor celor mai mari ai pămîntului el era singur ţiitoriu. antim, p. 192. V-aţi scîrbit de slava ceea ce să strică şi să trece, şi de toată lumea, şi de ţiitoriul lumii, mineiui, (1776), 38vl /11. Au nu vei fugi de robiia cea rea a cumplitului ţiitori .de lume (zice-voi a vicleanului diiavol)· vareaam — IOASAF, 115v/20, cf. 76v/23. Ferice de acelea ţări, întru care plasa ţiitoare de putere s-au apropiat şi se apropie nencetat ăe idealul bunătăţii. FM (1840), 1982/10. Este poprit tutorilor acestor patente să împuterniceze cu drepturile lor şi pe alţii. REGUE. ORG. 41/29, cf. ISER, £>drf, cade. + (învechit, rar) Dominant, precumpănitor. Adecă pentru singurul ţiitoriul gînd. bibeia (1688), 7402/10. + (învechit despre oameni ; ca termen de politeţe) Puternic, tare ; ales, cinstit. Şi scrise carte aibîndu acesta chipu : Clavdie Lisia, ţietorului (cinstitului N. TEST. 1648, celui prea tare bibeia 1688) ghemonu Filicu, a se bucura, cod. VOR. 54/6, cf. 58/12, 80/11, GCR I, *5/25, CORESI, E. 115/7. 2. S. m. (învechit şi regional ; urmat de determinări introduse prin prep. ,,de") Persoană care ţine, care creşte animale ; posesor, proprietar (de ceva). Pînă acmu am fost oameni ţietori de dobitoace, noi şi părinţii noştri. PO 165/18, cf. DREU, CONSTINESCU ; Ţietori de cai şi căruţă. DR. v, 66. 3. S. m. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. ,,de") Persoană însărcinată cu o funcţie, cu o dregătorie, cu o demnitate ; persoană care administrează sau conduce un serviciu public sau o avere particulară ; funcţionar. Banii daţi ţiitorilor menzilu-rilor şi în alte trebuinţi a menzilului (a. 1808). IORGA, S. D. vi, 203, cf. DRl,u. Un cinovnic ţiitor de condică. REGUE. ORG. 107/19, cf. COSTINESCU. El fusese rînd pe rînd ţiitor de registre la primăria din Caracal. GANE, N. iii, 180. Căpitan Costacke, ţiitorul de registre. keopşTock, F. 23. Era la percepţie ţiitor de registre. P. CONSTANT, R. 180. Φ (învechit, rar ; în sintagma) Ţiitor ăe cinste = (calc după magh. tiszttartâ) persoană însărcinată cu o funcţie înaltă ; supraveghetor. Ţinetori de cinste. PO 142/24. Mearseră afară derept acea ţiitori de cinste şi şpanii şi dziseră oaminilor. ib. 193/10. Intrară lăuntru derept acea ţietorii de cinste, ib. 193/25, cf. FORM. cuv. I, 101. 4. S. m. şi f. (învechit şi regional; rar la m.) Persoană cu care cineva are legături de dragoste în afara căsătoriei ; concubin. Să o lase pre acea ţiitoare. EUS-TRAŢIE, PRAV. 489/5. Doauă din ţiitoarele împăratului Neron, carile era lui mai dragi, crezură în Hristos şi vrură de aceea să se ţie în curăţie, vâri. A AM, ap. TDRG. De va fi avînd tatăl vreo muiare ţiitoare. PRAV. 98. Zugrumă pre o ţiitoare de a împăratului şi o îngroapă. HERODOT2, 212. Nu i-au fost frate ărept, ci dintr-o ţiitoare născut. M. COSTIN, O. 278. Şi ţiitoarea lui, anume Reima, au născut şi ea. bibeia (1688), 151/43. Şi feciorilor Uitărilor lui au dat Avraam daruri, ib. 17a/23. Iară mutarea, ţiitoarea, a doao zi au mers la împăratul. FI,. D. (1693), 85v/13. Ş-au fost luat o slujnică ţiitoare dintru aceli ţări streine. NECUECE, E. 23. Patul tătăne-tău. . . l-ai spurcat cu ţiitoare (a. 1760). GCR II, 70/13. Fimeie cu lege nu era mestecată cu ţiito-rile bărbatului său. IST. am. 50v/11, cf. 55r/7. Mircea acesta culcîndu-se mai adeseori cu ţiitoare, dintr-însele au avut mulţi feciori ăe căpătat, şincai, HR. I, 370/12, cf. ΚΙ,ΕΙΝ, D. 443, DIONISIE, C. 180. Bărbatul hrănea ţiitoare. CARAGEA, E. 48. între ăînşii întră vrajbă ăe la nişte ţiitori. beediman, E. 39/33, cf. drlïï, ι,β. Nişte turci. . . s-au aşezat acolo în sate, luînă casă şi avînd ţiitori (a. 1832). iorga, s. d. vi, 10. Avea o ţiitoare găzăoaie în casă. bărac, t. 45/11, cf. ISER. Ia-o, ia-o ţiitoare, Dar femeie, ba! PR. DRAM. 411. Eşti ţiitoare publică a bărbatâ-meu. negruzzi, S. iii, 481. El se gînăeşte oare la păcat cînd ţine şapte-opt ţiitori în casă ? FIEIMON, ο. I, 157, cf. COSTINESCU, Ι,Μ. Întîlnim pe postelnicul şi ţiitoarea lui. BOEINTi-NEANU, O. 446. Petrecea. . . o viaţă moale şi nepăsă-toare în braţele unei ţiitori. ODOBESCU, S. I, 4, O, regi, ce puşi pe tronuri ăe Dumnezeu sînteţi Să plătiţi balerine şi ţiitori s-aveţi ! EMINESCU, O. IV* 221. Du-te ăe-ţi bate ţiitoarele ăe pîn fundul mahalalelor. caragiaeE, O. II, 228. Căci pe mine mă avuse ţiitoare, eu îl iubeam cu foc. I. negruzzi, S. iii, 291, cf. DDRF, barcianu. Sparg gaşca asta de ţiitori şi ţiitoare. D. ZAMFIRESCU, V. Ţ. 161, cf. ΑΙ,ΕΧΙ,’ w. Veni înfier-bîntat acasă la ţiitoarea sa, o tătarcă, şi căzu trăznit de ăambla. IORGA, C. 1.1, 25, cf. TDRG. Toată lumea ştia că e ţiitoarea boierului Balăovin. PAPADAT-BENGESCU, R. ii, 258. îşi luau ţiitoare tinere, care să le îndulcească văduvia. REBREANU, r. 76, cf. ŞĂINEANU, 2123 ŢJflTOR — 97 — ŢIITOR D. u„ CIAUŞANU, R. SCUT. 15, CADE. Popa Gligore. . . are ţiitoare de 'cînd i-o murit preuteasa. C. petrescu, î. ii, 176. Eraţiitoarea unui boier de neam mare. I; botez, ŞC. 69. Creangă fu fericit cînd, redevenit ţăran, îşi luă o ţiitoare din prostime. CĂLINESCU, I. c. 101, cf. SCRIBA.N, D. A chemat în judecată Şi pe fosta ţiitoare. ARGHEZI, VERS. 568. O vreme se îngriji să le dea pruncilor o meserie, apoi îşi găsi ţiitoare... cu care-şi mînca toţi banii. T. popovici, s. 74. împăratul însă avea mai înainte ca ţiitoare o ţigancă. SBIERA, p. 108, cf. graiul, i, 98, pamfile/j. i, 136, com. din straja — râdAuţi, ciauşanu, gl., alr ii 4 392/876, ib. 4 718/728, 899, A vi 4. Circiuma cine-mi ţinea Şi de ea cine-ngrijea ? Lidva, muma Marcului, Ţiitoarea turcului, balade, II, 66. II. 1. S. m. (Regional; în forma ţinător) Persoană care ţine în păstrare lucrul altuia (Petrila). Cf. ALR II 4 718/833. 2. Adj. (învechit ; şi substantivat) Care păzeşte, care respectă; păstrător. Cf. ΑΝΟΝ. CAR., drlu, lb, ISER. Cunoaşteţi-mi neamul latinic, Neam iubitor al dreptăţii,. . . ţinăţor la bătrîne obiceiuri. COŞBUC, AE. 134, cf. BARCIANU, ALEXI, w. + (Determinat prin „aminte") Care nu uită, care păstrează ceva în memorie. Vor ţinea şi ei credinţa împărătească şi or fi mul-ţămitori şi aminte ţiitori milelor împărăteşti. M. COSTIN, o. 296. Ţiitor aminte de greşeala ce a făcut strămoşul Adam, gorjan, H. iv, 166/22. 3. S. m. (Regional) Persoană care ţine copii în gazdă (Prundul Bîrgăului — Bistriţa). Cf. ALR II 4 718/219. 4. S. f. (învechit şi regional) Femeie care are grijă de cineva sau de ceva (în special de menaj). Vor fi unele soaţe econoame (ţiitoare de casă), mume. man. Înv. 84/3, cf. drlu, lb, alr ii 4 718/219. + (Regional) Doică. Cf. alr i/ii h 222/510, alrm i/ii h 307/510, alr — τ 546/248, 252. 5. Adj. (învechit şi regional) Care rezistă la diferite solicitări sau care rezistă mult timp; durabil. V. rezistent, solid, trainic. în pămîntul taré vinul încă creşte mai tare şi ţiitoriu. economia, 146/18, cf. klein, d. 443, drlu, lb, iser. Linia [de cale ferată] dusă p-aice nu va putea fi ţiitoare, ci trebuie să se mute la Turda. F (1877), 603. Şi tot din această cauză, crede poporul că mortul trebuie să aibă vestminte nouă şi ţiitoare. marian, î. 70. Sumanul îl coasă femeile cu tort de lînă foarte ţiitor. moldovan, ţ. N. 299, cf. barcianu, alexi, ’w. [Gorunul] îi ţiitoriu, are inimă bună. ALR I 1 948/337, cf. ALR Π 4 718/228. Nu lacomi la iosag, Că iosagu-i trecător, Şi urîtu-i ţiitor. FOLC. transilv. i, 186. [Fagul] ie un copac care-i mai slab, însă-i mai ţiitor la apă. . ., nu prea sä lipeşte apa de iei. GL. OLT. [I^a construcţia casei, varul] ie mai ţînător, mai trainic [decît pămîntul]. porţile DE FIER, 350. + (Regional; despre oameni) Rezistent, viguros. Cf. ciauşanu, gl. + (Regional) Cu saţ, săţios (Vaşcău). teaha, c. n. 277. Harana cari-i mai ţîituare. id. ib. III. I. S. n., s. f. (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,de") Obiect, suport în care sau pe care se pun, pentru a fi păstrate, diferite lucruri. Cf. drlu, ■LB, polizu, barcianu. O ţinetoare de flori în care să fie un buchet. F (1881), 60. 2. S. n. (Regional; în forma ţietor) Băţ cu care se duce o sarcină pe umăr (Scărişoara — Abrud). Cf alr ii/i mn 148, 3 927/95. 3. S. m. (Regional) Stîlp care susţine patul morii. Cf. a v 22, glosar reg. 4. S. n. (Prin vestul Transilv.) Par de lemn cu care se sprijină carul încărcat cu fîn cînd merge pe un teren înclinat. Cf. TEAHA, c. N. 277. IV. 1. S. m., s. f. Balustradă la scară, la o punte, la un pod etc. V. parmaclîc. Cf. conv. lit. xx, 1 020, pascu, s. .128, chest. ii 220/242, a v 15, GLOSAR REG., L. ROM. 1963, 155. + (Prin Bucov. ; la pl.) Bare de protecţie de pe marginea şoselei. Cf. lexic reg. ii, 127. 2. S. f. (Regional) Fiecare dintre bucăţile de frîn-ghie, de lemn etc., care susţin scaunele scrînciobu-lui. Cf. PAMFILE, I. C. 471. 3. S. n. (Regional; în forma ţietor) Mîner la sabie (Bîrsana — Sighetul Marmaţieij. Cf. ALR SN iv h 949/353, alrm sn li h 764/353. 4. S.n. (Regional; în forma ţietor) Scoabă1 (I 1) (Scărişoara — Abrud). Cf. alr ii 6 673/95, ib. 6 674/95, ALR SN ii h 566/95. + (Regional; la f., în forma ţinătoare) Bucată de fier fixată în uşorul uşii, în care intră zăvorul (Secăşeni — Oraviţa). Cf. ALR Il/l MN 121, 3 809 bis/29. 5. S. f. (Regional ; în forma ţeitoare) Piesă la cotiga plugului, cu ajutorul căreia se potriveşte lăţimea brazdei (făcîndu-se mai lată sau mai îngustă) ; schimbătoare. Cf. BOCĂNEŢU, T. A, 149, 187, H XVII 66. 6. Adj. ( învechit ; urmat de determinări introduse prin prep. ,,de", ,,la") Care aparţine cuiva; care depinde de cineva sau de ceva; care face parte integrantă din ceva. Ţiitoare una de alta numim cîte între dînsele să ţin una de alta, cît una nu să poate arăta fără ceealaltă, . . . cum : ucenic şi dascăl, tatăl şi fiu, stăpîn şi slugă. MOLNAR, în RET. ROM. 25. Să se ridice şase gimnazii mari pe sama românilor transilvăneni de legea noastră ţiitori (a. 1851). ŞCHEI, 134. Ne interesa foarte aici în Transilvania . . . numărul bărbaţilor români declaraţi, ţinetori la sîngele lor. BARIŢIU, P. A. Iii, 61. Comitatul Zarandului, nici de Ungaria, nici de Transilvania tinătoriu. FM (1861), 121. V. 1. S. m. (Regional; în forma ţinător) Persoană care, la vînătoare, aşteaptă vînatul într-un loc bine ales, pentru a-1 ucide (Micloşanii Mari — Cîmpulung). Cf. H IX 309. Vînătorii (pentru urşi . . . ) se împart în două părţi : ţinători şi bătăuşi; ţinătorii se ascund la cîte un loc îndemînatic, iar bătăuşii . . . merg huiduind . . . către ţinători, vînat\_ul] fuge înaintea lor pînă la ţinători ..., [care] dau cu armele şi ucid. id. ib. 2. S. f. IîOC unde stau la pîndă, unde se aţin vînătorii ; loc pe unde trece vînatul. Vînătorul se opreşte . . . „Fiţi deştepţi la ţiitori !" ap. ODOBESCU, S. nr, 92, cf. CONV. LIT. XLIVj, 3. Ne-am pus la pîndă . . . Da’ n-am apucat sä ne aşezăm bine-n ţiitori şi-l şi zărim că iese de la mişună. LUNGIANU, CL. 112. Ţiitoarele bune sînt deşălâturile dealurilor, potecile şi cărările bătute de animale. STOICA, vîn. 25. Zadarnic vor să-i iasă pieziş în cale Toţi cîţi pîndeau. la ţiitori. VOICULESCU, poezii, I, 162.’ Noi, în ţiitorile noastre ştiute la izvoare, puşcâm cîteodată capre, sadoveanu, O. IX, 32, cf. SCRIBAN, D., H X 260, VÎRCOL, v. 28, 101, A v 31. A plecat într-o zi la vînătoare .... în pădure, ţiitorile sin departe una de alta. T. dial. M. îl, 267. Stînd el în ţiitoare, urmărea un pui de urs, cu puşca. ib. 3. Adj. (învechit, rar) Care îşi impune să Se abţină de la ceva ; care sè înfrînează, care se stăpîneşte ; abstinent. Răbdător la năpăşti şi ţiitoriu de toate pohtele lumii. FL. d. (1693), 37v/10, cf. ISER. + (învechit, rar) Care ajunează, care ţine post3. Cf. mardarie, L. 120/10. + (Prin Transilv.) Cruţător ; strîngător ; zgîr-cit. Cf. ALR II 4 718/284, ALR SN v h 1 260, ALRM SN iii h 1 068. VI. S. f. (Prin vestul Munt.; familiar; în expr.) A se rupe ţiitoarea = a muri. Cf. UDRESCU, GL. Te ţii, te ţii, pînă se rupe ţiitoarea. id. ib. VII. S. f. (Regional) Numele unui dans popular nedefinit mai îndeaproape. Cf. H xvi 51, L. rom. 1963, 155. 2123 ŢIITORIE — 98 — ŢILIC — Pronunţat : ţi-i-\ — Pl. : ţiitori, -oare şi (învechit şi regional, f.) ţiitori. —■ Şi : (învechit şi regional) ţlnător, -oâre adj., s. m. şi f., ţietor, -oire adj., subst., ţlnetor, -oâre adj., s. m. şi f., (învechit) ţintelor (cod. vor. 58/12) s. m., (regional) ţinitor, -oâre (BUi,. fii,, xi—xii, 1.11, alr ii 4 718/157, 784) adj., s. m., ţeitoare (BOCĂNETU, T. A. 149, 187, h XVII 66) s. f. — Ţine + suf. -itor. ŢITTORÎE s. f. (învechit şi regional) Concubinaj ; (regional) ţiitură (8). Singur domnul Vasilie Vodă, cu silă a cîteva case de boieri, luîndu-le fetele peste voia părinţilor la- ţietorie. M. COSTIN, O. 120. Nu se mai cunună şi trăiesc, in . ţiitor ie. JIPESCU, ap. ŢDRG, cf. DDRF, SCRIBAN, D. — Pronunţat: ţi-i-, — Pl. : ţiitorii. — Şi: (învechit) ţietorie s. f. — Ţiitor + suf. -ie. . ŢIITTÎRĂ s.f. 1. (învechit, rar; in formele ţină-tură, ţinetură) Faptul de a ţine (12). Cf. anon. CAR.,' COSTINESCU. 2. (învechit) Domnie, stăplnire ; putere, tărie. Făcu ţiitură braţelor lui. CORESI, EV. 492, cf. TDRG, SCRI-’ban, d. 3. (Regional) Legătură afectivă, ataşament. Era tare creăincer băiatu şi cu ţiitură către cine-i ' şoptea o vorbă bună. PÎRVESCU, c. 92. 4. (învechit ; în forma ţietură) Menţinere, păstrare; ţinere (V 2). Domnedzeu. gînăi cum acela rău să-l facă bun, aceaea făcu, . . . pre ţietura a multe limbi. FO 179/3. Socotiţi această dzi în seminţele voastre cu ţietură de vecie. ib. 216/13. + (Concretizat; în forma ţinetură) Loc în care se ţine, se păstrează ceva; ladă; cămară. Ţineturii lor plinri dezlupindu de în ceasta în ceaea. PSAi/r. - HUR. 121 v/9. 5. (Regional) întreţinere, ţinere (VI); hrană. Cf. .LB, ISER. Sărăcuţii diecii,. Negri-s ca călugării ! Nu-s negri de ţîitură, Da-s negri de-nvătătură ! PAULETI, C. 102, cf, 141. . ■ 6. (învechit, rar) Dăinuire, trăinicie.; ţinere (VII 1). Cf! polizu. 7. [Popular) Femeie de moravuri, uşoare. V. ţiitoare (1.4). Cf. pamfile, j. i, 136, ii, 169, pascu s. 63. 8. (Regional) Concubinaj ; (învechit şi regional) ţiitorie. Trăiesc în ,,ţîitură“. Întreg satul a rămas zăpăcit de-aşa nelegiuire. lOVESCU, N, 144, cf. S.CB.I-BAN, D. 9. (Regional) Loc unde pîndesc, unde se aţin vînă-torii ; loc pe unde trece de obicei' vînatul ; ţiitoare (V 2). Ne aşezăm noi în ţiitură, mai în vale, aşa, ’ după iin bradi îh SCI, ' 1978, '322, cf. Η IV 154. . 10. (Regional) Durere ascuţită, junghi (Rîmmcul Sărat). Cf. cv 1951, nr. 9—10, 43, nalr — b i h 103/23. 11. (Regional) Acompaniament. din vioară sau din alt instrument muzical; hang, ison. Cf, scriban, d. Un, cobzar trebuie să cunoască un număr ... de for- . müle dé acompaniament,. de „ţiituri" cum ii se spune. .ALEXANDRU, I. M. 110. S-au folosit ... o ţiitură de horă şi una de sîrbă. id. ib. 112. + Şunet prelung, continuu. Sunetele çurgeau ăintru-ntîi ca dintr-o cascada : unul după altul — unul după altul, scurte, limpezi, vesele, apoi se topeau într-o ţiitură lungă, supţire, răsunătoare, ca un chiot ăe voinic. SANDU-ALDEA, u. P. 234. 12. (Mai ales art.) Numele unui dans popular ; melodie după care se execută acest dans. Măi, bă-laure, cîntă ţiitură. ALECSANDRI, t. 1 132. Ne cînta din fluier- : doina,..... alivencile, ţiitură. CREANGĂ, A. 82. Celelalte jocuri (brîul, sîrba, căzăceasca, ţîi- tura . . . ) se mai schimbă după locuri. vtAHUŢĂ, R. P. 94, cf. SEVASTOS, N. 282, DDRF, PAMFIIÆ; J. II, 169, TDRG, VARONE, D. 150, id. JOC. ROM. N. 129, ŞĂINEANU, D. u. Zău de n-aş sări acu din pat şi-aş juca ţiitură cea îndrăcită ! MIRONESCU, S. '99, cf. 276, 622. Zi, ţigane, ţiitură, zi, . ■. . zi, . . . Da p-a jandarului. Ţiganul o începu din cobză să zdrăngăne şi jandarul să joace, vissarion, fi,. 132, cf; scriban, D. Unii cobzari ştiu să cînte . . . jocul numit ţiitură. ALEXANDRU, I. M. 106, cf. η π 120, iii 210, vi 183, VII 121, 187, 426, ix 312, xii 359, xvi 161, 228, 373, marian, sa.' 319, ai,r ι 1 475/825, ib. 1 477/ 596, Ai,r ii 4 336/836. — Pronunţat : ţi-i-, — Pl. : ţiituri. — Şi : (în- vechit şi regional) ţinătiiră (anon. car., bar.' — munt,, w.3l 42/36, nalr — b i h 103/23), (învechit) ţinetură, ţietură s. f. — Ţine + suf. -itură. ŢlItJŞ s. n. (Regional) Ţinere (III 2), păstrare 0)· MAT. dialect. I, 27. Qrice lucru .. sau unealtă ăe casă, care-s bune de ţiiuş. ib. — Ţine + suf. -uş. ŢÎJMĂ s.f. v. ţicmă. ŢILl s. n. (Regional) Ştampilă1 (Pecinişca — Băile Herculane). Cf. ai,r sn iv h 987/2, αι,κμ şn.ii h 795/2. — Pl. ; ? . — Etimologia necunoscută. ŢIL* s. n. v. ţel. ŢILĂÎ vb. IV v. ţălăi. ŢILĂZUÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A ochi2 (5) cu puşca. Cf. Al,R I 1 217/285, 28.9, 298, 576. — Prez. ind. : tilăzuiesc. —' Şi : ţllozi (AI,R I 1 217/ 298) fclăzi (ib/ 1 217/285, 289) vb. IV. — Din magh. céloz. ŢILE interj, v. ţighlle. ŢILE interj, v. ţighll». ŢlI^NDĂR s.n. v. cilindru. ŢILENDRĂ vb. I v. ţilindra. ŢIIJENDRU s. n. v. cilindru. ŢILFÂN s.n. v. ţillan. ŢÎLFĂ s.f. v. ţiflă«. ŢILFANEL s. n. (Regional) Diminutiv al lui ţ i 1-fan (Berivoi — Făgăraş). L. rom. 1979, 6108.. - I’l. : ? . ■ — Ţilfan + suf. -el. ŢÎLH& s.f. v. sihlă. ŢILÎ vb. IV v, ţell. ŢIMBÎS s. m. (Grecism învechit, rar) Termen de politeţe folosit pentru a vorbi cu sau despre un profesor. C. D. Aricescu ... e dat în urbea natală la dascăli greci, la un Manole, care preda alfabetul în versuri. ..., la un ,,ţilibis“ Apostol. CĂLINEŞCU, : S. c. I,. 86. Din ngr. τσελε(μ)πης. Cf. rom. c i 1 i b i u. ŢILÎC s.n. v. clllc. 2143 ϊιι/rc 90 — ŢIMĂRMÂN ŢJLÎCĂ interj. (Regional ; repetat) Cuvînt cu cate se cheamă caprele (Cristeşti — Botoşani). Cf. ai,R sn ii h 388/414. ■ + suf.. -ieă. ŢIIID0NIE s. f. (Bot. ; regional) Rostopască (1) (Chelidonium maius). DE, IV, 849. Çhiag de ied să-l bei şi cu zeama ăe ţilidonie să te ungi pe lîngă gît. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 6. — Pl. : tilidonii. — Şi : lillinduiiea s. f. BORZA, D. 45. — Din Chelidonium [maiiis], numele ştiinţific al plantei. ŢII.IGÂÎE s. f. (Prin Olt.) Aşchie, surcică. LEXIC REG. II, 33. — PL ! ţiligăi. • — Cf. p i ţ i g a i es. ŢIU GIIÉU s.m. v. ficlean. ŢII/IG0M s ,n. (sg.) v. ţlliţjon. ŢIIJG0N s. n. (sg.) (Prin Olt. ; în instrucţia) De-a ţiligonul = de-a prinselea, v. prins1 (1). Cf. Gl,. olt. — Şi : (illfjöni s. n. (sg.) Gl,. ΟΙ,τ. — Etimologia necunoscută. ŢILIGOŞ s. m. (Regional) Cel care într-un joc de copii încearcă să-i prindă pe acei jucători care nu stau ghemuiţi sau aşezaţi pe o piatră (Băileşti). ,Cf. -CV ,1951, nr. 12, 37. Ţiligoş cu ochii scoşi ! ib. — Etimologia necunoscută. Cf. ţ i 1 i g o n. ŢIIJGHAM s.n. v. telegramă. ŢILÎNDĂR s.n. v. cilindru. Ţ1UNDR vb. X. Tranz. (Prin Mold. şi Olt.) À triora; (regional) ■ a ţilindrui. Cf. ALR SN I h 90/ 514.- Grîul îl facem curat, -îl ţîlindrăm. Gl,. o T/r. <$- . R e f 1.· pas. [Grîul] se ţulindrează, ib. — Prez. ind. ; ţilindrez. — Şi : (tiendra (ALR sn i h 90/514), ţullndTâ vb. I. — V. ţillndru. ŢILÎNDRĂ s.f. v. cilindru. ŢII.ÎNDRIC, -Ä adj. v. cilindric. ŢIIiÎNDRU s.n. v. cilindrii. ŢailVBRUÎ vb. IV. Tranz. (Prin Mold.) A triora; (regional) ţilindra. Cf. ALR SN I h 90/520, .1,. rom. 1904, 117. ' — Prez. ind. : ţilindruiesc. — Ţillndru + suf. -ui. ŢIIilŢIUM s. n. (învechit) Veşmînt monahal de penitenţă. Mai demult în cenuşă şi în ţiliţium făcea pocăinţă (a. 1702). ap. D. î. lat. - rom. 355. — Din lat, cillcium. ŢILOZÎ vb. IV v. ţilâzui. ŢÎIiP-ŢÂLP s. m. (Ornit.; regional) Pitulice (Phyl-loscopus collybita). băcescu, păs. .168. Pl. : ? 1 ‘ Onomatopee. ŢltŢÂN s.. n. (Prin sudul Transilv.) Ridicătură de pămînt (ascuţită), mai mică decît-dealul (i,. îelom. 1979, 608) ; virf, stîncă (ib.). — Pl. : ţilţane .şi (m.) ţilţani. — Contaminare între ţilfan şi ţurţan. ŢILŢI s. m. pl. v. celt. ŢILXJÎ yb. IV v. ţelul. ŢILUIT0R s.m. v. Jeluitor. ŢILV0I s. n. v. ţivloaie. ŢIM> s. n. (Maghiarism, prin vestul Transilv. şi Maram.) Adresă (pe un plic, pe un colet etc.). Cf. ALR ii 4 846/310, 316, 346, alrm sn iii h 1 223. — Pl. : (imuri. ■■ — Din magh. cim. ŢIM* s. n. v. ţin*. Ţ1M:> s.n. v. /inc. ŢIMĂR s.n., s.m. v. ţimir. ŢIMAra s.f. V. ţimir. ŢIMAHÎSME subst. (pl.) (învechit, rar) „Cîrpe destrămate". GRECU, P. 414. Luînd ţimarisme cîte voieşti, pune-le întru leşie şi' să fiarbă bine, cît să o vezi cum că s-a făcut .. . leşia ca văpseala timarisme-lor (a. 1805). id. ib. 89. — Etimologia necunoscută. ŢÎMĂN s. n. (învechit, rar) Cartier (al unui oraş). Cutare e din ţimănul nostru. Com. I. panţu. — Pl. : ? — Etimologia necunoscută. ŢÎMĂR1 s. m. (Prin vestul Transilv.) Copil care lucrează la stînă. V. c i o r î n g. Cf. CHEST. v 31/1, 51. — Pl. : ţimări. — Etimologia necunoscută. ŢfMAR* s. n. (Germanism, prin Transilv. şi Bucov.) Cameră într-o clădire. Făcură ... o casă mare cu 24 sobe mari şi 3 300 ţimere. N. STOICA, C. B. 64, cf. JAHRESBER. x, 216, glosar REG. Iei o rămas într-on ţimăr singur cu fata. o. BÎRLEA, a. p. II, 399. — Pl : ? — Şi : ţîmbră s. f. JAHRESBER. x, 216, glosar reg. — Din germ. Zimmer; ŢIMÂRMÂN s. m. I. (Prin Ban., Transilv., Maram., Bucov.) Dulgher. Puindţimermani, podul Cernii diregîn-du-l, oastea ... o trecu. N. STOICA, C. B. 277, cf- bul. fil. vii—viii, 374, fd i, 160, iii, 179, chest. ii 10/46, 403, ALR I .1 824/5, 18, 4.0, ALR ii/i h 221, LEXIC REG. ii, 106, PORŢILE de fier, 350. 2. (Regional ; în forma ţirmoman) Persoană care îngrijeşte un drum sau o şosea. V. picher1 (Mureşenii Bîrgăului — Bistriţa): Cf. ALR I 805/218. — Pl. : timărmani. — Şi : ţimermân (ALR ι 1 824/ 24), ţămărmăn (ib. 1 824/357, alr ii/x h 221/349, LEXIC REG. II, 106), ţimîrmân (CHEST. II 10/244), ţimoi-mân (ib. 10/11, 261, 262, 307, 309, 400, ALR i 1 824/87, 223, 385, alr ii/i h 221, porţile de fier, 350), ţimărmon (ALR Il/lh 221/2)-, ţimorm6n (ib.: h 221/27), ţtmfirmun (chest: ii 10/2), (Imurmén (ib'J 10/5), ţirmiimăn (ALR ii/i h 221/219), ţirmomân (alr i 2175 ŢIMĂRMON — lôo — ŢÎMtS. 805/218, ib. 1 824/103), ţlrmormân (ib. h 221/365), săniărinâii (chest. ii 10/362) s. m. — Din germ. Zimmermann. ŢIMÂRM0IV s. m. v. ţimărman. ŢIMĂBMTÎN s. m. v. ţlmârman. ŢÎMĂT s. m. (sg.) (Regional; mai ales în Ban. ; şi, rar, în sintagma trestie de ţimet, ALR sn iv h 1 141/47) Scorţişoară (I 1). 1 lot ţimeat (a. 1754). IORGA, S. D. XII, 67. Ţimăt, scorţişoare (a. 1778). FURNICĂ, I. c. 81, Cf. JAHRESBER. X, 216, T. PAPAHAGI, C. I,., GĂ-MULESCU, E. S. 198, ALR SN rv ll 1 141, ALRM sn iii h 958, lexic reg. ii, 42, mat. dialect, i, 271, PORŢILE DE FIER, 350. — Şi: ţimet s. m. (sg.). — Din germ. Zlmmet, ser. cimel. ŢIMBĂL s.n. v. ţambal. ŢIMBAIjAGÎU s.m. v. ţambalagia. ŢIMBÂLĂ s. f. "v. ţambal. ŢIMBALÎST s. m. v. ţamballst. ŢIMBĂBÂŞ s. m. v. ţlmboraş. ŢIMBELEGÎU s.m. v. ţambalaglu. ŢIMUÎRĂ s.f. (sg.) v. ghimber. ŢIMBIRLÎC subst. v. ţîmburuc. ŢIMBfSTB s. f. v. clmblstră. ŢIMBL0N s. n. v. ţlmbal. ŢIMB0C s. m. v. ţlboacăl. ŢIMB0LĂ s. f. v. ţlmbal. ŢIMBOLÎCĂ s. f. (Bot. ; prin Mold.) Floarea-mire-sei (Cymbalaria muralis). Cf. POLIZU, CONV. LIT. XXIII, 512. — Şi: clmbolică s.f. conv. lit. xxiii, 512. — Ţimbolă + suf. -ică. ŢIMBOBÂŞ s. m. (Prin nord-vestul Transilv. şi Maram.) Camarad; prieten. Năposti-mă în casă şî pe mirle ca să h'iu ţîmbăraş. Nu t'i t'eme, om h'i doi. ARH. FOLK. VI, 277. + Tovarăş, ortac de drum. Cf. ALR ii 4 385/325, 334, alr sn v h 1 375/325. + S p e c. Persoană care se însoţeşte cu alta în vederea aratului ; (învechit şi regional) sîmbraş (Moftinul Mic — Cărei). Cf. alr sn i h 15/334, alrm sn I h 9/334. — Pl. : ţimboraşi. — Şi : ţlmbărâş S; m. — Din magh. cimborăs. ŢÎMBRĂ s. f. (Prin nordul Mold. ; în expr.) A se pune în ţlmbră = a se îmbrăca de sărbătoare. Cf. SCRIBAN, D. — Pl. : timbre. — Etimologia necunoscută. ŢÎMBBI s. m. pl. v. cimbri. ŢIMBRIŞOĂHE s. f. pl. v. cimbrişor. ŢIMBULÂR s. m. (învechit, prin Transilv.) Ţamba-agiu. Lui Solomon ţămbelarul (a. 1741—1742). iorga, S. D. VI, 251, cf. GHEŢIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W. — Pl. : ţimbulari. — Şi: ţămbelâr s.m. — Ţlmbulă -f- suf. -ar. ŢIMBIjLĂŞ s. m. (Prin Transilv.) Ţambalagiu ; p. e x t. muzicant. Cf. COMAN, GL., ALR îl/235, GLOSAR REG. — Pl. : ţimbulaşi. — Ţimbulă + suf. -aş. ŢIMBTÎLĂ s. f. V. ţambal. ŢIMBTJRtÎC s. n. v. ţîmburuc. ŢÎMEIV s. n. v. ciment. ŢIMENTl s. n. 1. (Prin Ban. şi prin nord-estul Transilv.) Măsură de capacitate cu care măsoară cir-ciumarul băutura (PAŞCA, GL.), echivalentă cu 0,5 1 (chest. v 6/61). 2. (Regional) Cană, ulcică (Ianova — Timişoara), cv 1951, nr. 9-10, 47. Dă-mi un ţiment cu apă. ib. — Pl. : ? — Din săs. zlmăt (germ. Ziment). ŢIMÎŞNT* s. n. v. olment. ŢIMENTA vb. I v. cimenta. ŢIMENTUÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A cimenta (Costeşti — Băile Herculane). Cf. GL. OLT. Nu m-am mai apucat să îl ţîmentuiesc [bunarul], l-am zîdit. ib. (Glumeţ) Minaţi băieţi, Că trebuie să ne ducem, La casele noastre .. . Cu pămînt lipite, Cu baliga ţimentuite. COM. SAT. i, 29. — Prez. ind. : ţîmentuiesc. — Ţiment* + suf. -ui. ŢIMERMÂN s. m. v. ţlmărmnn. ŢIMEŞ subst. (învechit, prin sudul Transilv. ; cu sens neprecizat, probabil). Numele unui articol de postăvărie. Piepteni de postăvar[i] păr[e]chi 4, .. . ţimeş, strămătur[i] (a. 1747). iorga, S. d. xii, 46. — Accentul necunoscut. — Pl. : ? — Etimologia necunoscută. ŢÎMET s. m. (sg.) v. ţlmăt. ŢIMFÂN s.n. v. fltlan. ŢIMÎNT s. n. v. ciment. ŢIMÎR subst. 1. S. n. (învechit, prin Transilv. şi Mold.) Blazon, stemă; ecuson (reprezentînd elemente heraldice). Ţimir (a. 1621). D. BOGDAN, GL. 114. Lacul să fie pre dînsul în faţa granatului .... cu timire mitiutele, cinaşă. molnar, d. 422/8. Capul cel de bou nu de la zimbru l-au priimit ţeara Moldovei în ţimirul său, ci ăe la cetatea . . . Capul Boului. ŞINCAI, HR. I, 287/11, cf. KLEIN, D. 433, Ι,Β, ISER. Oameni . . . care nu au nici ţimară, nici stolă, nici coronă, nimic care să-i vădească ochilor. NEGRUZZI, S. III, 405, cf. CIHAC, îi, 535, ddrf, gheţie, R. M., BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, SCRIBAN, D. <> E X p I. A se facc ţlmlr la lume = a se face de rîs. viciu, GL. + (învechit, rar) Surguci (la turban, la işlic etc). On ţimir dat Mihne Voda (cca 1594). HURMUZAKI, xi, 398, cf. DHLR ii, 533. + (Prin Bucov. şi sudul Transilv.) Mănunchi de flori artificiale sau alte podoabe pe care le poartă mirele la pălărie sau la căciulă în ziua nunţii. Cină se cununa şi toată ziua de nuntă, ginerele sta tot cu căciula în cap, fie cald, fie frig, toată 2210 ŢIMIRAŞ — loi — ŢlHCĂNt ziua purta ţimirul. conv. LIT. XXIV, 930, cf. ddrf, TDRG, şez.’ iii, 91. 2. S. m. (învechit, prin Mold. şi Munt.) Călăuză sau însoţitor oficial al călătorilor străini ; (învechit şi regional) ţimiraş. Lui Dumitru vameşul . . . s-aibă întru toat[e] a purta de grija ţămirului, şi toţ panţărăi [sic] să aibă a asculta ăe ăînsul (a. 1741). IORGA, S. D. vi, 244, cf. M. D. ENC. — Pl. : (n.) ţimire şi ţimiruri, (m.) ţimiri. — Şi : ţămir subst., ţimăr (şincai, hr. i, 387/22) s. n., s. m., ţimăr» s. f., cimir (ddrf, barcianu, αι,εχι, w.) s. n„ s. m., zimir (şincai, hr. i, 363/9) s. n. — Din magh. cimer, pol. cymer. ŢIMIRAŞ s. m. (învechit, prin Mold. şi Munt.) Persoană în serviciul administraţiei publice, avînd însărcinarea să ducă ordine şi mesaje său să însoţească pe călătorii străini ; (învechit şi regional) ■ţimir (2). Birul ţimiraşului (a. 1760). IORGA, s. D. XXII, 113. 9 lei de la 6 ţimiraşi, cîte un pol leu unul (a. 1776). uricariul, xix, 360. Cu acelaş hac să nămească 15 ţămiraşi care să-i aibă spre purtarea cărţilor visteriei (a. 1814). ib. I, 45, cf. cihac, ii, 535. Slujitorii ţinuturilor se împărţeau în : 490 panţiri .... 24 ţimiraşi. RĂŞCANU, L. CVII, cf. M. D. ENC. + Curier poştal care purta ca semn distinctiv un coif cu ţimir (1). Cf. SCRIBAN, D. — Pl. : ţimiraşi. — Şi: ţitmirăş s.m. — Ţimir + suf. -aş. ŢIMlNDAU s.n. v. ţigmandău. ŢIMlRMÂN s. m. v. ţimărman. ŢIMN s. m. (Zool.·; latinism învechit) Lebădă (Cygnus). KLEIN, D. 443, LB, L. ROM. 1983, 211. — Pl. : ţimni. — Din lat. cygnus. ŢIMORMÂN s. m. v. ţimărman. ŢIMORM0N s. m. v. ţimărman. ŢIMP s. m. v. ţimp. ŢIMrAR s.m. v. ţipar·. ŢIMT’ĂHKL s. m. (Iht. ; regional) Zvîrlugă ; (regional) ţipar1 (1 e) (Cobitis taenia) (Pociovelişte — Beiuş). BÄCESCU, P. 85. — Pl. : ţimpărei. — Ţimpar -f suf. -el. ŢlMPÎSTRA s. f. v. cimbistră. ŢÎMPOR s.n. v. ţîmpor. ŢIMTlHlM s. n. v. ţlntirim. ŢIMURiUAlV s. m. v. ţimărman. ŢIN1 interj. (Repetat) Cuvînt care redă sunetul scos de pitulice (I 1 b). Cf. bäcescu, päs. 317. — Şi : ţin interj, băcescu, păs. 317. — Onomatopee. ŢIN* s. n. = zinc. (Prin Ban. şi Transilv.) Staniu. Forostuieşte arama cu ţin. AI,R II 4 260/64, 250, cf. alr SN II h 575, ALRM SN I h 389. — Şi : ţim s. n. alr sn π h 575, alrm sn i h 389. — Din gejrm. Zilin. . ŢIN vb. I =± înţlnti, Tranz. (Regional ; complementul indică un copac) A tăia incomplet de la rădăcină, aşa încît abia să se mai ţină (Cărbunari — Moldova Nouă). Cf. ALR i 985/9. — Prez. ind. : ţinez. ŢEVĂBĂH s. n. v. ţinofoer. ŢINĂBOR s.n. v. ţinober. ŢINARE s. f. v. ţinere. ŢINĂT, -Ă adj. == întinat. (Regional; despre copaci) Tăiat incomplet de la rădăcină, aşa încît abia se mai ţine (Cărbunari — Moldova Nouă). Cf. ALR I 985/9. [Copacul] stă ţînat. ib. — Pl. : ţinaţi, -te. ŢINĂt vb. IV. Intranz. (Prin Maram. şi nord-vestul Transilv. ; despre obiecte) A produce un sunet ascuţit şi prelungit. V. ţi ui (1), zur ui. Durduia de ţinăiau blidele în cuiere, paşca, gl. 56, cf. GLOSAR REG. <0> (Prin Bucov. ; despre clopote) Trei clopote zinăia. Com. din rădăuţi. <)· Expr. A-i ţinăi (cuiva) urechea (sau urechile) = a-i ţiui (cuiva) urechea. Cf. paşca, gl., ALR ii/i h 22/362. — Prez. ind. pers. 3. : ţinăie. — Şi : zinăi vb. IV. — Formaţie onomatopeică. ŢINĂT0R, -OARE adj., s. m. şi f. v. ţiitor. ŢINĂTtiRĂ s.f. v. ţlitură. ŢINC* interj., s. m. I. Interj. (Repetat) 1. Cuvînt care redă strigătul specific al piţigoiului. Cf. ai,R SN iii h 701/310. 2. (în forma ţine) Cuvînt care redă strigătul specific al ţicleanului (1). Cf. băcescu, păs. 305. II. S. m. (Ornit. ; prin nordul Munt. ; în forma ţînc) Ţielean (1) (Sitta europaea). băcescu, păs. 303. Ţincii ţipă scurt. id. ib. 305. — Şi: ţînc interj., s.m. (pl. II ţînci). — Onomatopee. ŢINC2 s. m. v. ţînc®. ŢINC* s. n. Fiecare dintre dinţii, alternînd Cu tăieturi, de la capetele a două scînduri, care se îmbucă periniţînd îmbinarea acestora în unghi. Cf. L'I'R2, DL, DM, DEX. — Pl : ţincuri. — Din germ. Zinke. ŢINC1· s. n. v. zinc. ŢINCĂN s. m. v. ţ.încan. ŢINCÂR1 s. m. v. ţîncar. ŢINCÂR3 s. n. (Regional) Clopoţel care se atîrnă la gîtul vitelor ; (regional) ţingălău (1) (Chizătău — Lugoj), alr ii 5 669/76. — Pl. : ţincare. — Ţine* + suf. -ar. ŢÎNCĂ s. f. v. ţincă. ŢINCĂLAU» s. n. v. zincalău. ŢINCĂ1AU* s.n. v. ţingălău. ŢINCĂNÎ vb. IV v. ţinflăni. 2245 ŢINCĂNIT — 102 — ŢINE ŢINCÂNÎT S.n. v. ţinflănlt. ŢINCAU s. m. v. ţiiiflău. ŢÎNCLU s. n. v. zinc. ŢINCLUŞI s. m. (Ornit, ; prin vestul Transilv.) Piţigoi (Parus maior), bäcescu, păs. 168, cf. 329. — Pl. : ţin duşi. — Forrnaţie onomatopeică. Cf. ţ i c1. ŢINCLtŞ* s.n. v. ţlcluş. ŢINCŞ0R s. m. v. ţîncuşoi. ŢIN Cl i vb. IV. Tranz. A executa, manual sau mecanic, dinţi pentru îmbinări de colţ la produsele din lemn. Maşină de ţincuit. nom. min. i, 342. — Prez. ind. : ţincuiesc. — Ţine* -f- suf. -ui. ŢINCUlBE s. f. Executarea, manuală sau mecanizată, a dinţilor pentru îmbinări de colţ ale produselor de lemn. M. D. ENC. — V. ţincui. ŢIIVCOŞl s. n. (Min. ; învechit, prin vestul Transilv.) Unealtă de fier, în formă de pană, pentru despicat piatra. Cf. fd i, 154, 177. — Pl. : ? — Din magh. clnkus. ŢINClIŞS s. n, v. ţăncuşă. ŢINCtfŞÂ s. f. v. ţăncuşă. ŢINCUŞ0R s. m. v. ţincuşor. ŢÎNCVAIS s. n. Alb de zinc. Cf. Bl, iii, 21, M. D. ENC., cl 1973, 23, dex, dn8. — Din germ. Zlnkwelss. ŢlNDĂRl s. n. (Min. ; în Transilv.) Pitii care serveşte la aprinderea încărcăturilor de exploziv. V. prislugă. Cf. FD i, 170. în capsulă înţepenesc un capăt al ţinderului, care este un şinor (găitan) uns cu răşină şi găurit pre mijloc. Prin gaura aceasta, ţinderul este umplut, cu prav de puşcă, viciu, gi,. 94, com. din tărcăiţa — beiuş, paşca, gi,. — Pl. : ţindăre. — Şi: ţinder s.n. — Din germ. Zünder, germ. diai. Zlnder. ŢlNDĂRl subst. (Prin Transilv.) încumetare. LEXIC reg. 95. Expr. A-i. ţine (cuiva) luminarea (sau, regional, lumina) = a) a-i fi naş (cuiva) la cununie. O, nănaşă, draga mea, De ţ-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Şi mi-ai ţinut lumina ! jarnîk — bÎrseanu, d. 171 ; b) a veghea pe cineva în ultimele clips ale vieţii cu o luminare aprinsă în mînă (după un vechi obicei creştin). E rece ca gheaţa, vorbi el încet ; am împărtăşit-o. Bătrînele îi ţin luminarea, sadoveanu, o. vi, 524. Cînd îi colea pi la cină, Lui Vălean îi ţîn lumină ; Cînd îi pe la miez de noapte, Văleanu trăgea de moarte, mîndrescu, l. p. 179, cf. doine, 14, bibi-CESCU, P. P. 357. Dacă a murit într-o casă veche cineva şi altul îi ţine luminarea, apoi Dumnezeu trimite pe cel ce a murit înainte ca să ia sufletul celuilalt. COM. SAT, iii, 88. Mă-sa lumina-i ţinea, Tat-său sicriu-i cioplea, balade, iii, 219. Că de ieri, de la ujină, So-ru-sa-i ţine lumină. FOLC. TRANSILV. I, 183. Măi soldat, cînd vei muri, Cin’ ţi-o ţinea luminarea ? FOLC. MOLD. I, 129. A-i ţine (cuiva) cununa = a-i fi naş (cuiva) la cununie. Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2, cf. BALADE, II, 465, A fine ÎTÎ-nele ţării (sau ale împărăţiei) = a conduce, a stă-pîni, a guverna o ţară. Eu ţiu frînele crăiei în părţile Arăpiei. TEODORESCU, P, P. 105. A (ine in mină sforile ν', sfoară (X). A fine pîlnea şl cuţitul = a fi stăpîn pe situaţie, a dispune după bunul său plac, a avea conducerea. Cf. ZANNE, P. IV, 47. A ţine doi pepeni în-tr-o mînă = a căuta să obţină profituri din două părţi. Diavoliţa de greacă vrea să ţie doi pepeni într-o mînă. FILIMON, ο. I, 129. A ţine în (sau, învechit, supt) mînă (sau mîini) (pe cineva sau ceva) = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. Vlădicul au luat de la Dumnedzău de ţine supt mîna lui tot credinciosul norod. EUSTRATIE, PRAV. 37/1. Doamne ! tu care ţii soarta mea întru a ta mînă. marcovici, d. 1/15. Dar este o vătăşiţă bătrînă Ce toate ţine supt a sa mînă. budai-deleanu, Ţ. 147. Favoritele din harem ţin în mînă soarta împărăţiei turceşti. FILIMON, o. i, 126, cf. cade. A ţine împrejurările în mînă = a stăpîni situaţia, a dispune, a hotărî. Vei ţine împrejurările în mînă, cum purta Jupiter fulgerile. adam, s. 156. A ţine (cuiva) ursita = a fi stăpîn pe viaţa cuiva şi a dispune de ea după bunul său plac. Sîntu Nichita, Ţinînd.u-ne ursita, Stă-n mijloc de casei Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. (Regional) A-I fine (cuiva) loc la spate = a-i fi naş cuiva la cununie. Com. din troianu — roşiori de vede. A fine furcă cu (cineva) v. furcă. A ţine clanţ (sau fuior) cu (cineva) = a se lupta cu vorba (într-o dispută, intr-o conversaţie etc.), a nu se lăsa intimidat de cineva, a nu se da bătut. Am ajuns a putea ţinea clanţ cu oricare avocat, alecsandri, t. 257. Filozoful acela ţinea fuior cu boierul şi nu se lăsa întru nimica mai pe jos decît dînsul. SBIERA, p. 246, cf. ZANNE, p. III, 117, v, 299. A fine cleşte v. c 1 e ş t e. + (La imperativ) Ia! Poftim I Primeşte! Ţine, ea mi-au zis, iubite, taie cest gaj de iubire. HRISOVERGHI, P. 35/5. Ţine — zise ea — bea acest spirt în sănătatea mea! FII^IMON, o. I, 141. Ia, ţine inelu-acesta şi mantia de ia mine Şi zboară spre scăpare-i. βοι,ιντι-neanu, O. 225. Ţine, frate, partea dumitale şi fă ce vrei cu dînsa. creangă, a. 45. Dă-mi apă . . . mi-e sete ! . . . — Ţine, Ioane. CaragialE, O. VI, 290. Ştiuca îi mai zise : ţine acest solzişor. ISPIRESCU, L. 43. Dă-mi şi mie un ,,gît" ăe vin! — Da pe urmă spui ceva ? — Spui. — Ţine ! SANDU-ALDEA, a. m. 139. Uite, dă -mi şi mie ; ţine, na şi ţie. ARGHEZI, S. v, 171. Corbe, corbe, frate corbe ! . . . Ţine ineluşul meu Şi du-l unde voiesc eu. POP., ap. GCR II, 302. Ţine, soacre mare ! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. Dar să-ţi dau şi eu trei lucruri : ţine, aici ai o cetera (lăută, diblă), un pieptene şi-o cute. RE-teganui,, p. v, 37. Ţine penele aceste şi cînd îi avea nevoie să vii la mine. SEVASTOS, p. 83. Frate, îi zise lui, eu mă duc în lume, ţine năframa asta. STĂnCescu, B. 204. De tot omul un pahar îi da, Dar Niculchii două-i da : — Ţine, fa, Niculco, fa, Că mi-ai secat inima. BALADE, ii, 194. ■γ” (Substantivat) Un ţine valorează mai mult decît două îţi voi da. ap. COSTINESCU. 2. A prinde, a apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna sau într-un anumit fel şi a nu lăsa să scape. Ţirut-ai măra dereaptă a mea, şi cu sveatul tău, ăeresu-me-ai, şi cu slavă preimişi-me. PSALT. 145. Diaconul să ţie cu mîna sfîntul potiri. CORESI, LIT. 38r/5. Să pogorî den corabie Patru, de îmbla pre apă. . . Şi începînd a să afunda, strigă zicînd : Doamne, ţine-mă. Deci numai cît J[isu]s tinse mîna şi apucă pre el. N. TEST. (1648), 19r/12. Să jucăm în giur, mînă de mînă, Tot frăţiorul fiind o soră Spre care simte dragoste lină. budai-deleanu, ţ. 134, cf. polizu. în van cu mîni uscate se roagă, ţiind strana, De-asupra lui cu aripi întinse stă Satana. EMINESCU,' O. IV, 218. Madam’ ! pentru Dumnezeu, ţineţi-l să nu se dea la mine ! CARAGIALE, O. ii, 96, cf. barcianu. Tabla ţinută între degete se dezdoi. SÄM. iv, 808. Atinse prin întunerec mîna Sorei şi voi să i-o ţină. agîrbiceanu, S. 40. Mîna stingă Să ţi-o frîngă, Să ţii dîr-logii cu dinţii. ALECSANDRI, P. P. 17. Ţine calu, te rog, să mă duc fuga după dînsul. STĂNCESCU, B. 188. Fata care duce cununa ţine cu mîinile de cele două capete ale brîului, ca să nu pice de pe cap. COM. SAT. IV, 102. Ţine uşa să mă-mbrac, Să vezi strejii. ce-o să-i fac. ' folc.’ olt. — munt. ii, 389. Expr. A fine (pe cineva) în cleşte = a aduce pe cineva în situaţia de a nu mai scăpa, a prinde pe cineva la strîmtoare ; a forţa pe cineva să cedeze. Cf. zanne, P. v, 193. A fine cu dinţii să . . . = a dori foarte mult să . . . , a face totul pentru a . . . Şi, domnul meu, îţi mai spun şi de ce ţin eu cu dinţii să mergi cu mine. v. rom. decembrie 1963, 55. A-şi fine sufletul în buze = a fi pe moarte, a trage să moară. Cf. zanne, p. ii, 440. A-şi fine inima în dlnfi (sau cu dinfii) = a se stăpîni şi a nu se lăsa doborît sau cuprins de o emoţie puternică (de frică, de durere etc.). Oricît îl durea de tare, el tot îşi ţinu inima cu dinţii. CREANGĂ, Ρ. 58, cf. DDRF, zanne, p. II, 205. V Refl. pas. Nu se ţine lingura cu stînga. ARGHEZI, S. vil, 52. ·=> (Urmat de determi- nări introduse prin prep. ,,de", ,,de după" sau ,,pe după", care arată partea de care se apucă) Şi de mînă-l ţinu şi-l rădică. CORESI, EV. 81. Mearse ăe o sculă, ţinîndu-o de mînă. N. TEST. (1648), 42r/15. Sui[n]du-să pre scară, îl sprijine... ; Iar alţii îl ţine de poale (a. 1777). GCR II, 115/13. Atunci el crezu tare vîrtos Cum că doar un turc de cap îl ţine. budai-deleanu, ţ. 276. Fiecare îşi ţinea ibovnica sa ăe mînă. GORJAN, H. I, 5/11. îl suii în trăsură lîngă mine, ţiindu-l strîns de mînă, căci cel mai mic hop îl obora. RUSSO, S. 30. Cu o dulce zîmbire vine, ţiind de mînă Icoana fericirei. Dai s-o prinzi . . . A scăpat. ALEXANDRES-cu, o. I, 118. Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea d(* după gît. EMINESCU, O. i, 55. Ţugulea. . . cu măciuca roşie ca focul. . . , ţiind-o de coadă. ISPIRESCU, 319. îl lăsa să iasă. . . şi cu dulăul de Cerber, pe care îl ţinea de zgardă, id. U. 67. Şi tata’ strîns ăe piept ţinea Pe fiul său. C.OŞBUC, p. i, 269. Cu stînga femeia ţine leul de coamă, pârvan, g. 12. Ne întorceam încet, pe cînd asfinţea soarele, şi ţineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. iii, 9. îl ajunge şi îl opreşte, ţinîndu-l de mînă. H. i,ovinescu, T. 109. Şi-n mînă ţinea de coadă un dovleac alb. SORESCU, i,. iy. i, 52. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuţa pînă-n brîu Şi ţine murgul de frîu. ALECSANDRI, p. p. 49. Şede-un bade c-o mîndruţă, Ş-o ţine de cingătoare, Ş-o jură la. sfîntu soare. JARNÎK — BÎRSEANU, D. 51. Boie-riul au luat iapa şi au mers cu dînsa la păşune şi-au păscut-o. . . , tot ţinîndu-o de căpăstru. SBIERA, P. 58. Ţine-mă ăe subsuori, Că la vară fi-oi da flori. DOÏNE, 292. Pleacă-te colea pe marginea lacului, 10 — Dicţionarul limbii române, litera Ţ 2264 ŢINE — 104 — ŢmE că ie ţin ea de picioare. STÄ.NCESCU, B. 208. L-o ţinut după cap. aj,R SN v h 1 480/27. -v· F i g. Ura, pe care am crescut-o, am ocrotit-o, am gătit-o, am ţinut-o de mînă. dei-avrancea, o. ii, 143. -v- É x p r. A (ine (pe cineva) de păr v. p ă r1 (11). A ţine (pe cineva) de clilcă -- a ţine pe cineva de păr, v. păr1 (11). Cf. zanne, p. ii, 67. A. ţine (pe cineva) de nas v. n as1 (1). A ţine pe dracul de coadă = a intra într-o încurcătură şi a nu mai putea ieşi din ea ; a decădea materialiceşte, a ajunge rău ; a trage pisica de coadă. Cf. zanne, r. VI, 606. (Familiar) A ţine ţapul de coarne v. ţap (H)· Ţine lupul de ureche, se zice despre un om slab care vrea să se opună unuia mai puternic. Cf. zanne, p. i, 527. A ţine (pe cineva) de fluier v. gul er. Invăţută să ţină oala de toartă v. oală. (Regional) A ţine (pe cineva) de mînă = a pune pe cineva ca martor, a invoca pe cineva drept martor. Cf. ciauşanu, GL. <0* R e f 1. recipr. Ţiindu-se ăe mînă în mutuali afecţii, Adam duce pe Eva în leagănul d-aproape De flori şi de verdeaţă. HEVADE, o. i, 372. Se duseră cît-να timp aşa, ţinîndu-se de mînă ca doi copii. SLAVICI, o. II, 97. Ei se scoborau încet, ţiindu-se de mînă. VLAHUŢĂ, S, a. iii, 178. Pe la mese mai rămaseră desUti, cari cîntau ţinîndu-se de după cap. AGÎRBICEANU, A. 93. Un bătrîn şi o bătrînă . . . Merg ţinîndu-se de mînă. MINULESCU, V. 136. Porniră ţinîndu-se de mînă, sărind peste valurile de zăpadă, c. PETRESCU, î. I, 200. Mergeau,. . . Ca doi copii, ţiindu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bălrîni. I>. BOTEZ, E. s. 23. Băîiseră chiar o noapte întreagă amîndoi. . . şi se întorseseră ţinîndu-se de după cap şi chiuină. SADOVEANU, O. I, 434. Trec patru chipuri şterse ţinîndu-se de mînă. PI 1,LAT, I>. 31. Şi-n jurul meu jucaţi, ţinînău-vă de mină. călinescu, l. L. 211. Se ţineau de mînă, fiecare cu gînăurile lui. vinea, L. ii, 19. Prea se ţineau toată vremea ăe mînă. H. LOVINESCU, T. 115. Mere-o tinerea copilă Cu drăguţu ei ăe mînă, De mînă ţîindu-se, Din gură mustrlndu-se. MÎND.RBSCU, L. P. 60. Trecea un feciorandru cu o feţişoară, ţinîndu-se pe după cap. RETEGANUL, p. i, 38. Mere badea cu lelea, De mină ţinîndu-se. F0l,c. transilv. j, 186. ·$■ Expr. A se (inc de mină v. m î n ă1. A se ţine de brîu (sau de rjît) cu (cineva) = a fi prieten foarte bun (cu cineva). V. şi brîu. Cf. zanne, p. ii, 163, III, 32. φ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de", care arată partea sau capătul de care este apucat un obiect ori care arată obiectul însuşi) Ah, d-aş putea vreodată să am învrednicire Să ţin de a ta mînă. pann, E. v, 123/13. E pămîntul gras, merge plugul singur, tu doar te faci că ţii De coarne. SORESC u, 1,. r„ I, 57. Maică ! ţine de cela capăt ăe ţiglă şi eu oi ţine de cestalalt. SRIERA, V. 34. On copil ţîrie ăe osie în locu roţi. o. BÎRXEA, A. P. III, 20. [La pescuit] omul line de nuia şi, cînd se cufundă pluta, răăică în sus. ŞEZ. iv, 116. Ţine bine dă ou să nu-l schepi. ALR II 3 451/53, cf. 3 451/ 102, 325, 833. Ţine, vere, tu de vîrf, că ţin şi eu de mănunchi, balade, i, 338. (Adesea determinat prin „în mînă“, învechit, „a mînă" ; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A folosi (cu pricepere, cu îndemânare) cu ajutorul mîinilor ; a mînui (1)· Dară oameni amu lucrători şi cei prea-proşti. . . , cîndu se vor încelepţi, ţiind ei de pururea plugul? CORESI, EV. 415. Să-i porunceşti cum să stea la rînd. . . , cum să tină peana cti condeiul. PETROVICI, P. 6/15. Mîna românului lăsa atît de puţin să cază paloşul ca să ţie, ca Dositeu, a mînă, pana- de scriitor (a. 1867). RET. ROM. 230. Acuma nu mai vezi pe preot ţinînd coarnele plugului cîtu-i hăul ! CONTEMPORAN ü L,, III, 651. Dar măria sa n-a ţinut numai sabie în mînă ; ci a fost vrednic şi cu înţelepciunea. SA-DOVIîanu, O. XVIII, 14. De coarne de plug nu fin, Cu zbiciu pe boi nu min. DOINE, 40. Nu mă doare nici ceafa trăgînd, nici coarnele ţinînd, spune cineva care vrea să-şi arate nepăsarea faţa de un lucru. Cf. zanne, P. Π, 55 i. φ R. e f 1. pas. Bine~ar si de-ar mai afla Cum se ţine şi coasa. FOT,c. tt Intra n z. [S-au apucat] ăe ţinut la car, unul cu mînile, altul cu spatele. SBIERA, P. 11. 5. A (putea) cuprinde In sine; a conţine; a încăpea. Gotovit-ai între mere masă, ainte doăeiaşte-mi ; uns-ai cu untu capul mieu şi scafa ta ce me adapă, cătu ţirut (cătu e ţietoriu H, pre cîtu-i de tare D). PSALT. 39. Uns-ai cu unt capul mieu şi păharul tău ce mă adapă căi finut. CORESI, PS. 56/7, cf. DRLU, LB. Cea dintîiu fine toate trupurile ce le numim minere. ANTROP. 10/11. Din mîncăruri... cele animale nutresc cu mucu, albuşu, unhira şi fibra, carea o fin. ib. 40/21. Biletul împăratului . . . finea şi cuvintele :,, Niciodată nu voi uita imensele tale merite"■ BARIŢIU, V. A. I, 72, cf. COSTINESCU. Veşmintele fin asemeni forme şi desemnuri antice, odobescu, S. i, 412, cf. DDRF. Vasul ţine zece litri, şăineanu, d. u., cî. cade. O ferdilă ş-o jumata di ferdilă firea palra-riul. ai,R h/95. Da' Novac, Baba-Novac, Tăman bea la cafenea Cu frati-su Banabac, C-o ploschifă ăe ăud verde, Ce finea vro şapte vedre, balade, ii, 20. Am un cojoc şi fine patra fraţi în el (Nuca), gorovei, C. 240. Expr. A nu-l mai ţine pielea = a) a fi foarte gras. Cf. zanne, p. II, 417; b) a nu-şi mai putea stăpîni bucuria, id. ib. ; c) a fi foarte îngîmfat. id. ib. A nu-I mal ţine cămaşa — a) a fi neliniştit, nerăbdător. Cf. zanne, p. ii, 417 ; b) a fi foarte ocupat, a avea multe treburi, id. ib. întlnde-te cît te ţine plapuma v. plapumă. A nu-l mai Une pămîntul — a) a nu mai avea loc pe pămînt. Aşa mulţime de spurcaţi erau, încît nu-i mai putea ţine pămîntul. ISPIRESCU, M. v. 21. Doamne, fată hăi, ă-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ţinea pămîntul. CONTEMPORANUL, V, 296 ; b) a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăţilor pe care le face). De-aş fi aşa blăslămat Precum îs ăe judecat, ■ ■ ■ Pămîntul nu m-ar ţinea. JARNÎK — lilRSBAHU, D. 186. Cine-a sămănat urîtul Să nu-l mai ţină pămîntul. HODOŞ, P. P. 124, cf. FOLC. TRANSILV. ii, 295. (Cu parafrazarea expresiei) Tot mă mir bade de tine Ce pămînt negru te fine, De nu mai vini şi la mine. doine, 50. A nu-l (mal) ţine locul (sau pămîutul) — a fi. neliniştit, agitat, a nu avea astîm-păr. Cînd gîndesc că am să merg la Bucureşti, ca să-mi petrec iarna, nu mă fine locul de bucurie. ALECSANDRI, T. 852. Fata ieşi din curte ca fulgerul ; n-o mai ţinea pămîntul de bucurie. ISPIRESCU, L. 13. De-amar năvalnic n-o mai ţine locul. COŞBUC, p. I, 251, cf. TDRG. Aceasta cum îl văzu, nu o finea pămîn-tul de nerăbdare să cumpere şi cloşca, bota, p. 11. Pe bietul bătrîn nu-l mai finea pămîntul de frică. id. ib. 95, cf. zanne, P. ix, 500. A nu-l ţino drumurile = anu mai putea merge pe drum de beat ce este. Ş-acum bea dobînzile, De nu-l ţin drumurile. TEODORESCU, p. P. 545. + (învechit ; rar) A împresura (pe cineva). încungiurară-me vifei mulfi, giunci graşi firură-me (cuprinsără-raă D). psalt. 36. II. 1. Refl. (Urmat de un complement indirect introdus prin prep. ,,de“) A se prinde cu mîinile (pentru a nu cădea, pentru a nu fi despărţit de cineva .sau de ceva). V. agăţa, crampona. Cf. LB. Ea se finu strîns de M. Robert şi cerca a o trage cu sine. MOZAICUI, (1839), 573/13. Cum se ţine un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare (a. 1840). PLR I, 93. M-am finut de strană ca să nu cad. negruzzi, S. i, 54. Cezara . . . se finu cu amîndouă mînile de spata bancei. EMINESCU, P. L. 94. De-acum numai să le ţii bine ăe carîmbi şi de speteze, că am să mîn iepele iestea ăe au să scapere 22G4 ŢINE — 106 — ŢINE fugind. CREANGĂ, P. 126. Încălecînă, să te ţii bine . . . ăe coama mea. ispirescu, l. 7, cf. barcianu, tdrg. Copiii, cu obraji aprinşi, se ţineau de mînile mamelor. AGÎRBICEANU, S. 532, cf. cade, scriban, D. Mergea prin casă sprijinită într-un baston şi ţinîndu-se de mobile, vinea, l. i, 197. Se ţinea ăe speteaza unui scaun să nu cadă jos. v. ROM. noiembrie 1964, 58. Ţinîndu-mă cu amînăouă mîinile de marginile de lemn putred, Sorbeam apa rece. SORESCU, L. L. I, 21. Orbul ... se ţinea de zdrenţele lui [ale şchiopului], STĂNCESCU, B. 73. Cu o mînă să ţinea de coama porcului. ŞEZ. Ii, 68. Să suie pînă ce o ajuns cu mînile ca să se ţină de vîrvul zidului, com. SAT. v, .98. Mă Ui tare cu mîna de cleangă. ALR ii 3 568/250, cf. ALRM sn m h 1 248. <> Fig. (Complementul indirect indică noţiuni abstracte) Ah ! unde-i o speranţă, de care să mă ţin?'. . . EMINESCU, p. L. 96. Expr. A .se ţine cu dinţii de (ceva) = a persevera, a nu ceda cu nici un preţ, a nu renunţa la ceva în ruptul capului. Era un băiat liniştit. . . care se ţinea cu dinţii ăe coroană [de premiant], vi,ahuţă, n. 29. A sc ţlno ca orlral de gard v. o r b2. A se ţine de poalele (sau pulpana, fustele) (cuiva) = a căuta să fie mereu împreună cu cineva sau în preajma cuiva (insistînd sau stăruind pentru a-i cere ceva). Da' ce-o să mă ţiu de fustele popii ăstuia toată ziua? CAMIL PETRESCU, O. II, 649, cf. zanne;, p. iii, 313, 324. + (De obicei urmat de determinări modale) A se menţine într-un loc ; a nu se prăbuşi, a nu cădea de undeva. Cu toţii s-au buimăcit ăe frică, încît, de nu s-ar fi ţănut, trebuiau negreşit să cadă [de pe corabie], DRĂGHICI, R. 33/6. Stăpîne, ţine-te bine pe mine, că am să zbor lin. creangă, p. 212. încălecînă, să te ţii bine . . . în scări. ISPIRESCU, l„ 7. El se ţinea pe cal cu mare îndemînare. D. zamfirescu, v. Ţ. 32. Era un bărbat încă sprinten şi se ţinea tare în şa. sadoveanu, o. xviii, 428. Copiii lui. . ., ţininău-se bine în şa, îl urmau mîndri. barbu, princ. 200. Urcă-te pe cal. Ţine-te bine calare. BĂNULESCU, l. 94. Murgul . . . răspundea : — Iată coama, sai pe mine Şi de-acum te ţine bine ! ALECSAN-dri, p. p. 73. Bine ! îi zise bălaurul ; încalică dar pe mine şi te ţine bine! Sbieba, p. 311. Feciorul de împărat . . . abia se ţinea să nu alunece [de pe spinarea ciocîrlanului]. STĂNCESCU, B. 62. Ţine-te pe mine, Să te port prea bine. BALADE, i, 397. Nu-i greu să te sui în sus, îi greu să te ţii acolo, zanne, p. ii, 750. <> Fig. [O gintă] cu cît mai mult se ţine-n locu-i prin rău şi prin asprime, Cu-àtîta e mai mare. EMINESCU, ο. iv, 61. + A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcţia, pentru a potoli o senzaţie dureroasă etc.). De ne-ar da Dumnezeu tot atîta supărare, luminarea voastră, zise atunci Flămînzilă, ţinîndu-se cu minele depîntece. creangă, p. 259. Boierii . . . riseră pînă se ţinură cu mîinile de inimă. ISPIRESCU, Iv. 248. Lordul John privind cu jale Şi ţinîndu-se de şale: ,,Să-mi azvîrli te rog, creştine, Şi cel cal, să pot pleca". COŞBUC, p. i, 145, cf. CADE. Cînd intrai în casă, trebuia să te ţii de nas, că mirosea a putred. VLASIU, a. p. 310. Mă cufundam în apă, ţinîndu-mă de nas. sadoveanu, o. iii, 8. De poreclele ce-şi pun.... trebuie să te ţii cu mîna de inimă cît rîzi. ŞF,z. iii, 182. Lovi cu mărul în cap pe cheleş, care. . . fugi ţinîndu-se cu mîinile de cap. FUN-DESCU, L. p. i, 86. Atunci... a rupt-o la fugă răcnind şi ţiinău-se cu mîna ăe cap. VASILIU, P. L. 99, cf. alRii/i h 58/987. 2. Refl. şi i n t r a n z. A fi susţinut, prins, fixat, legat. Cuiul ţine bine. POLIZU. Iar pe-a ei umeri albi abia se ţine Haina cea lungă şi bogată. EMINESCU, o. iv, 107. Nu mai ţineau ăe ele nici vîlnic, nici pestelcă. delavrancea, S. 58. Uşa ţine bine, nu se poate deschide. CADE. Larva. . . cu greu poţi s-o scoţi din tub, căci se ţine printr-un anumit organ ăe la capătul trupului, simionescu, F. R. 274. Portiţa putredă se ţinea numai într-o balama. SADOVEANU, o. I, 628. Trei petece răzleţe i se ţineau ăe trunchi. I. barbu, J. S. 121. El fugea la ăeal şi la vale Cu opincile tîrîş — se ţineau ăoar într-o nojiţă ăe picior. SORESCU, j„ L. Iii, 110, cf. ai,r I 985. Mi-am rup[t] pitoru-ăsta. . ., s-a ţinu [t] numai în carne. T. dial. m. i, 73. Un gară de tot căzut ăe o proptă numai nu se poate ţine, se spune despre cei care, întemeindu-se pe puţin, vor să facă lucruri mari. Cf. zanne, p. iii, 159. -ν’ Expr. A se ţine (numai) In aţă (sau intr-un ori de un îir de aţă) = (despre ţesături) a fi pe punctul de a se rupe ; (despre viaţă) a fi oricînd gata să se curme. A’ omului viaţă ... Se ţine-ntr-un fir de aţă şi se rupe gînd cînd n-ai. pann, p. v. ii, 89. Cu antereu de canavaţă, Ce se ţinea numa-n aţă, Şi cu nădragi de anglie, Petece pe ei o mie. creangă, p. 148, cf. cade, zanne, P. iii, 12. Necăjita lui viaţă Se ţine-ntr-un fir ăe aţă. zanne, p. ii, 800. A nu se ţine nădragii pe (cineva), se spune despre cineva foarte sărac. Mai săraci decît noi sînt olarii . . ., nu se ţin nădragii pe ei. stancu, d. 43. A nu se ţine petec de petec (sau zdreanţă de zdreanţă) sau a nu se ţine pe (sau în) spate = (despre obiecte de îmbrăcăminte) a fi foarte uzat, a se rupe. Priviţi hăinuţa, abia se ţine petec de petec, contemporanul, VI, 480. [Iile] Trei sînt rupte, patru sparte, Două nu se ţin pe spate ! jarnîk — BÎRSEANU, D. 442. [Cămaşa] nu se ţine-n spate. reteganul, ch. 95, cf. zanne, p. iii, 372. 3. Refl. A se afla în imediată apropiere unul de altul ; a urma unul după altul, a se lega unul de altul, ase înşirui. Că se ţin amu una cu alaltă (ce se zice că legate sînt aceste ăoao porînci). CORESI, EV. 390. Cel întâi cuprinde versuri ce se înşiră şi se ţîn unul ăe altul. în RET. ROM. 173. Unii copii nu pun condiţie ca chiticul să lovească pe al celuilalt, ci să fie de cel puţin o palmă aproape ,,ca să se ţie“, pamfile, j. I, 31. <}> Expr. A se ţine lanţ v. lanţ. A se ţine cîrd = a urma neîntrerupt unul după altul, a se înşirui. De, mă, ce vă ţineţi cîrd Şi intraţi aşa cîntînd ! TEODORESCU, p. p. 129. (Prin nord-estul Olt.) A se ţine ţălan v. ţ ă 1 a n!. A se ţine tot (de) una (sau unul) = a fi unul lîngă altul, for-mînd un tot. Apoi au mers la conac, şi acolo au întins vro cinci, şese corturi unul lîngă altul, ăe să ţinea tot unul. NEC ui, CE, I<. 232. Biala, sfîrşitul Galiţiei şi Biliţ, începutul Sileziei, să ţîn tot una. kogălniceanu, S. 9. Humuleştii. ■ ., sat mare Şi vesel, împărţit în trei părţi, cari se ţin tot ăe una. CREANGĂ, A. 1. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,de“, „după" sau prin loc. prep. ,,în urma", ,, pe urma") A merge în urma cuiva sau a ceva, (păşind) cît mai aproape, a urma pe cineva sau ceva ; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva ; a stărui pe lîngă cineva pentru a obţine ceva. Nime nu poate a doi dom [ni] sluji... Sau de unul se va ţine, pre altul va părăsi. Ev. SL.-ROM. 144/12. Oarecare bolnav, atingîndu-se ăe cojocul său, zăcînd de atîta vreame, numaidecît să sculă, ţiinău-se de dînsul ca şi oarecînd ologul după Petru şi Ioan. mineiul (1776), 110r2/10. C-aşe merge înfrunte, de nu se pute ţine cei tineri de dînsul. NECULCE, L. 96, cf. Ι,Β. Şi se ţine după mine (n-ar fi să mai zic), întocma ca dracu după copil mic. pann, p. v. ii, 159/14. O urmăriţi, vă ţineţi ca nişte duhuri necurate de ea, pînă ce ... o faceţi de îşi ... uită virtutea. negruzzi, S. i, 48, cf. polizu. Trebuia să mă ţin de dînsa după ordinul ce-mi ăase. bolintineanu, O. 347. Cine poate ţie-se după mine ! ODOBESCU, S. HI, 178. Nu ne-am ţinut noi după birja lor ? CARAGIALE, O. VI, 233. Băgă de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vîrful nuielii lui. ISPIRESCU, L. 34. Zise vizitiilor să se ţie pe urma lui, că el îi va călăuzi, id. ib. 292. De ce s-a ţinut după voi ca un cîine bătrîn şi credincios ? delavrancea, o. ii, 202, cf. ddrf, barcianu. Feciorul se ţinuse după el de la scară. D. zamfirescu, T. S. 7. Bastarnii cearcă să se împace cu el, trimiţînd soli cu rugămintea să nu se mai ţie după ei, că n-au făcut nici un rău romanilor. pârvan, G. 87. Se ţinu toată seara pe urmele Lucre- 2264 ŢESTE — 107 — ŢINE ţiei. REBREANU, I. 146, cf. ŞĂINEANU, D. U„ CADE. Sub cer ăe zgură şi aramă, Eu mă ţineam in urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, b. 94. Mă Nistore, iar se ţin copii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Iar se ţine Ion de mine... Dar Manlache i-a răspuns : — Ia-l, bre fată, şi linişteşte-te şi tu odată. popa, v. 311. îi era drag tare Ţîlie, care se tot ţinea de el şi-l ruga să ne spună poveşti. VLASIU, A. p. 55. Se ţine de ea cum se ţine musca de-un cal sîngerat. sadoveanu, o. XIII, 702. Ce te ţii, frate, după mine, am şi eu nevoie de linişte, după atîta zbucium. CĂLINESCU, E. O. ix, 195. Abia reuşea să se ţină în urma birjei, v. rom. aprilie 1955, 168. Nu mai vreau să te pierd. învaţă-mă, ce să fac ? ... — Nimic mai simplu : ţine-te de mine. VINEA, I,. i, 152. Pînă colo se ţinu o haită de lupi după noi. SORESCU, ι,. I,. I, 118. O gloabă de moş începuse zilele trecute să se ţină după fete tinere. băniti^eSCU, i. 41. O să mă ţin după voi, tot la distanţă de două sate. neagu, î. -29. D-ei fugi de mine, Mă ţiu după tine Şi, und* te-oi ajunge, în braţe te-oi strînge. TEODORESCU, P. P. 455. Ai sä mi-l plăteşti / Eu de-acuma de tine am să mă ţin. SBIERA, p. 254. Să pot, aş zbura pînă acasă, dar văd că nu te Poţi ţine de mine. RETEGanUl,, p. iv, 20. Ea se ţinu da dînsu ca să-l înduplece. SEVASTOS, P. 35. Tot ţinîndu-se după el. se depărtă de casă. STĂNCESCU, B. 149. Hai că de acuma se ţine şi baba de dînsul să meargă la judecată. FURTUNĂ, c. 6,. Cojile de la ouă să le pui pe un băţ, ca să se ţie puii de cloşcă. GOROVEI, CR. 134, cf. AI,R Il/l MN 46, 2 243. Se ţine după căruţă, balade, II, 329. XJn cîrlănel dă oaie să ţînea după iei. o. BÎRI^EA, a. P. II, 441. Ţin*te di el, să ai grijă, să nu fugă. T. diai,. m. II, 532. Sărăcia se ţine de el ca pulberea după cîine. ROMÂNUI, GLUMEŢ, 23. Lupii se ţin după oi şi corbii după hoit. zanne, p. I, 527. Eu fug de tine, şi tu te ţii de mine (Umbra). GOROVEI, C. 379. "v* (în imprecaţii) Ce-ai gîndit sara, he ! he ! ea ştie a doua zi, pe semne că-l are pe Nichi-duţă, ţie-se de dînsa ! contemporanul, vix, 482. Cîte se vorbesc de curtea ceea, ţie-se de dînsa ! ib. vi2, 8. Ţie-se de el (farmecele pe cari le face), pamfile, C. 53. Φ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea de urmărire) Muma zmeului . .. trecu muntele, căţărîndu-se din colţ în colţ, şi să te ţii după dînşii! ISPIRESCU, i,. 25. F i g. Relele ce facem altora se ţin dupe noi ca timbra dupe trupul nostru, mozaicul (1839), 606/19. [Amorul] se ţinea de mine şi mă făcea a cerca toate chinurile despărţirii, negruzzi, S. i, 61. Mă scuzam-acuzînd o fatalitate, care mereu se ţinea de mine. PĂTRĂŞCANU, s. a. 254. Luna se ţine mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar şi ziua. IBRÄILEANU, A. 200. Un miros pătrunzător de creo-lină... se ţinea de om. BRĂESCU, A. 114. Spectrul morţii se ţinea de noi ca umbra. id. O. A. II, 140. în fiecare zi puneam zenitul la încercare, dacă se mai ţine pe urmele mele sau nu. BLAGA, h. 26. Fir ăe boală nu se mai ţinea ăe biata gospodină, furtună, v. 20. Cît îi omul tinerel, Tinerel şi frumuşel, Dorul se ţine ăe el. FOLC. mold. i, 99. Expr. A se ţine de capul (cuiva) v. c a p. A se ţine de pasul (cuiva) v. pas2. A se fine de cîra (cuiva) v. cîră. A se ţine coadă (sau mînz) după (cineva) v. c u v. A se ţine drug (sau lipcă) de (cineva sau ceva) v. c u v. A se (Ine grapă de (cineva) v. g r a p ă. A se ţine gaie (sau gaia) după (sau de) (cineva) v. g a i e. A se ţine (de cineva sau, rar, de ceva) ca scaiul sau scai (de...) v. scai1. A se ţine droaie după (cineva sau ceva) = a urma în ceată, în număr mare pe cineva sau ceva. Şi se ţineau copiii droaie după ei. SORESCU, L. L. ni, 93. A se ţine ca rîia de om = a fi nedespărţit, nelipsit de lîngă cineva ; a urmări pe cineva pretutindeni. Şi nici tu junghi, nici tu friguri, nici o altă boală nu s-a lipit de noi, dar nici de rîie n-am scăpat. Vorba ceea : ,,Se ţine ca rîia de om". CREANGĂ, a. 28, cf. zanne, P. li, 697. A sé ţine după (cineva) ca dracul după călugăr v. călugăr. (Regional) A se fine roanfă v. roanţă1. + A acţiona păstrînd ritmul impus de cineva sau ceva. Sînt alte zeci de maşini mergînd repede, în ritm mecanic, lucrătorul trebuind să se ţină după ele. BOGZA, A. î. 107. Alerga Rafira, abia ţinîndu-se cu fuga de paşii mari şi iuţi ai fratelui ei. PREDA, M. 352. □ Noul meu coleg ăe echipă lucrează foarte repede şi eu trebuie să mă ţin după el. ♦Ase orienta, a se ghida după cineva sau ceva. întru păgînătate au grăit prorocul acela, să nu vă ţineţ de dînsul. BIBLIA (1688), 1401/8. Dalba ţigănie, Care acum ca şi friptă de spuză Nu ştia ăe ce să se mai ţie. BUDAI-DELEANU, ţ. 233. Izgonesc întîi mintea curată Şi pre toţi care se ţin de minte. id. ib. 371. Cei ce se ocupă cu istoria noastră nu trebuie a se ţinea numai de ceea ce au lucrat şi au zis istoricii noştri cei moderni (a. 1845). PLR I, , 107. Mă ţineam după sîrmele de telefon ca să nimeresc la primărie, v. ROM. august 1955, 74. + Refl. (Urmat de determinări care arată un text, introduse prin prep. „de“) A urma, a respecta cu fidelitate. Vechii traducători ai textelor bisericeşti s-au ţinut strict de versiunea slavonă, cade. + A lua ca exemplu, ca model pe cineva sau ceva. Coconul Drăgan e un fel de bădăran boierit, care se ţine mereu de moda veacului, heliade, O. II, 425. Tu te ţii după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. Nu trebuie să ne ţinem de modă. PĂTRĂŞCANU, s. A. 133, cf. SCRIBAN, d. 5. Tranz. (Cu complementul „drumul", „calea" sau un echivalent al acestora ; adesea determinat prin „înainte", „drept" etc.) A urma una şi aceeaşi direcţie, acelaşi drum, a nu se abate din drum. Cf. drlu. Noi ţinurăm calea înainte, pînă cînd, sub seară, ajunserăm la Leurdeni. PELIMON, i. 15/13. N-am ţinut drum drept. id. ib. 178/13. Ţapul nu ţinea drumul drept. ISPIRESCU, L. 179. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni şi ţinem în sus drumul de şleau, ce se aşterne pe malul ăre'pt al Bistriţei. VLAHUŢĂ, R. p. 188. Merge ca un voievod, Ţinînd cărarea către pod. COŞBUC, p. II, 245. Cei doi fraţi ţinură înainte malul. SANDU-aldEA, u. P. 48. An ieşit din oraş şi acum ţin şoseaua drept. BRĂTESCU-VOINEŞTI, î. 60. Şi totuşi ţine-n goană cale dreaptă Spre-a nepăsării tale neagră stîncă. codreanU, S. i, 113. Lungi stoluri grăbite ţin calea spre nord. PILLAT, P. 48. O ţineam cîteodată singur în lungul zidurilor vechi şi puternice. BLAGA, h. 48. Mă, să n-o luaţi în vale, Că nimeriţi în baltă. Ţineţi drumul pînă daţi în Trîhtorul. SORESCU, L. L. II, 123. îndărăt, tinînd coama Dunării, un vapor de pasageri trecea spre Brăila. NEAGu, î. 22. Cînd acasă se-ntorcea, Drumul mare că ţinea. TEODORESCU, P. P. 618. Ea nu s-au oprit, ci au tot ţinut drumul înainte. SBIERA, p. 142. Voi, ărumari, drumarilor, Drum aveţi, Drumu-l ţineţi, Cu mine nimic n-aveţi. HODOŞ, P. P. 134. Ţinu cărarea drept şi se afundă în bunget. STĂNCESCU, B. 141. Tu să mă asculţi pă mine, Că-ţi vine pribeagu-n mînă : Dăsară, ştii, cam pă lună, Să ţîi calea la fîntînă, Că el vine atuncea. ŞEZ. iii, 215, cf. ALEXici, L. P. 43. Băietanul o ţinut drumul înainte pînă cé-o ieşit din codru. VASII.ru, p, l. 95. Ciobanul ţine drumu-n sus. RĂDULESCU-CODIN, î. 71. Unul e învins şi atunci celălalt îşi ţine mai departe calea. COM. SAT. II, 135. Măi voinice, măi voinice, Ţine-ţi drumu, bate-ţi murgu. FOLC. OLT.— MUNT. II, 549. Şi pe murgu-ncă-lica. Drum d-a lungul apuca, Potecuţa că-mi ţinea. balade, iii, 148. El lua pă o potecă, io ţineam şoseaua. T. DIAL. M. II, 540. Ştefan, lungul, Ţine drumul, Ştefăneasa întră-n casă (Cărările). GOROVEI, C. 56. φ Intranz. (Urmat de determinări care arată direcţia) Flăcăii însă rămîneau liniştiţi, înaintau rar. . ., ţinînd- mereu la dreapta. PÎRVESCU, C. 42. Doi boieri d-ei mari, Leru-mi Doamne ! Ca şi doi ărumari, Vin ăin Rusalim, La Vitleem ţin l POP., ap. GCR ii, 326. Şi-n pădure ne-am băgat, Şi-am ţinut tot spre dreapta, Doar aşa cumva om scăpa [de duşmani], RETEGANUL, Tr. 72. Ia turma de oi şi de capre înainte şi ţine 2264 ŢINE — 108 — ŢINE aţă cătră pădure, com. SAT. iv, 59. Moldovean calu-şi batea Şi-nainte tot ţinea, In tătari că mi-şi ieşea. balade, ii, 179. (Expr.) A o fine spre... = a merge spre ... Se fac ei înşişi punte, Cînd o ţin spre locul sfînt. aga, poezii, 422. <0 Refl. (Urmat de determinări care arată direcţia, introduse prin prep. ,,de") Laconii ... să ţinea de ţărmuri şi de poala muntelui, iar athinei[i] era la cîmpu. herodot2, 452. Intrăm prudent cu o pensă în spaţiul subpectoral, ţinîndu-ne mereu ăe faţa lui posterioară, pînă ce apare puroiul. A. pop, chirurg. 308. Vezi tu drumul acesta ? Tot ţine-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. (Expr.) A se ţine aţă de nn drum (de o cărare etc.) = a nu se abate de la un drum, de la o cărare. Să se ţină aţă de cărăruşa aceea, că apoi peste trei zile şi trei nopţi o ajunge în ostrovul mării. F (1885), 79. v P. an al. (Subiectul indică un drum) Tîrgul.. . îi tot a zisului grof, precum şi aleiul ce ţine drumul împărătesc. KOGÄL-niceanu, s. 8. Pe lingă desişuri bogate, printre gropi şi printre cioate, ţinînd poala pădurii, drumeagul urca şi cobora, sadoveanu, o. iii, 501. (Refl.) Drumul nou, de piatră, se ţinea jos, pe vale. DAN, u. 195. La poalele dealului, drumul se despica în două : unul o lua peste creastă, iar altul se ţinea pe poală. V. ROM. februarie 1952, 98. <0> E xpr. A ţine dreapta (sau stingă, regional, hăisa) (sau, intranz., la dreapta) = a merge pe partea dreaptă (sau stingă) a unui drum. Cf. ΡΟΐ,ιζυ, barcianu. Neculai ţinu dreapta de tot, alături de şanţ, să treacă pe lingă un convoi ăe camionete sanitare. C. PETRESCU, î. ii, 50. De ce nu ţinuşi dreapta, camarade ? Eşti chior ? BRÄESCU, v. 59,'cf. ALR sn II h 325/520, ib. iii h 861. A {ine marginea = a merge, a înainta pe (sau aproape de) marginea unui drum, a unei suprafeţe. Călca cu băgare de seamă. . ., ferind noroiul şi băltoacele, ţinînd marginea. REBREANU, R. I, 298, cf. A VI 26.’A ţine urma (cuiva) v. urmă. A ţine (tot) marginile v. m a r-g i n e (I 5). (învechit) A ţine marea sau (intran z.) a ţine spre plina mare = a naviga în sau spre larg. Intră oastea într-însă, în 600 ăe catarge, şi mearsă la Ioniia, şi aşa nu să dideră la uscat, ce ţinură tot marea. HERODOT2, 318. Am trebuit să ţinem marea trei zile şi trei nopţi. GHICA, S. 382. De frică să nu cădem pe vreo stîncă, despre coastă, căpitanul ăete ordin să ţie spre plina mare. bolinTINEANu, o. 270. (Regional) A ţine şir (de... sau la...) sau a-şi ţine şirul v. ş i r (II 2). (Regional) A ţine ţel (sau ţelul) sau (intranz.) a ţine la ţel = a ochi cu puşca. Cf. AER i 1 217/65, 251, 266. + (Popular; construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv ; cu complementul „drumul") A-şi continua drumul. Cf. ddrf .Drumul coardă că-şi ţinea Şi mergea, măre, mergea, . . Pîn' la Mihnea c-ajungea. TEODORESCU, p. p. 475. Şi-şi ţinu drumul mai departe printr-o pustietate unde nu se află nimică. SBIERA, p. 227. El, în loc să-şi ţină drumul, se bagă-n băltoacă şi prinde peşti. RETE-GANUi,, p. iv, 23. Nu-şi ţine drumul, ci apucă pe de lături, se spune despre cei care nu-şi văd de treabă. Cf. zanne, P. vi, 95, 101. 6. Intranz. şi refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,de", sau, învechit şi regional, ,,la", învechit, ,,cu“) A face parte integrantă dintr-un tot ; a aparţine cuiva sau la ceva. La cine te ţîni şi încătruo mergi? PO 111/28. Judeaţele ţării ungureşti ce se ţinu de Ardeal (a. 1599). DOC. î. (XVI), 114. Cine a birui, lor tot li-i un stăpîn, şi de acela se vor ţinea. N. COSTIN, LET. ii, 109/31. Făcut-am această scrisoare fiilor mei, pentru să ştie pe unde avem moşie şi cu cine ţinem, precum ştiu c-am apucat ăe la părinţi (a. 1715). URICARIUI,, xvil, 255. Teascul cu toate cîte se ţin de dînsul . . . trebuie spălat. ECONOMIA, 165/7, cf. DRIyU, Ι,Β. Insulile (ostroavele) toate cîte vor fi în Dunăre, în malul cel din stingă, vor fi socotite .că ţin de pămîntul Ţării Rumâneşti. CR (1829), 2912/24, cf. POLIZU. Numai-trei comune ... se ţi- nură de districtul Braşovului. FM (1861), 33. Damele ce ţin de corpul diplomatic .: . au cîte un cavaz ce merge înainte. BOLINTINEANU, O. 287. Multe opere ale . acestui literat se ţin ăe literatura nepublicată. MAIORESCU, CR. I, 217. Era ăe lucru pentru o Si-mină, pentru tatăl ei şi încă pentru ăoi-trei oameni ce se ţin de dînşii. slavici, o. i,- 213. [Craiul] cutezase să zică că ţara Moldovei ţinea ăe dînsul. conv. LIT. peu, 186. E sărăcie lucie la o vatră ăe care ţineau opt perechi de boi ungureşti. DELAVRANCEA, S. 4. XJnele întîmplări trăite de curînd i se par rămase departe, străine, ca şi cină n-ar mai ţinea ăe viaţa ei. vlahuţă, d. 240, cf. şăineanu, barcianu. Intrase grija ăe biata răzeşiţă în toate sufletele, parcă era o adevărată stâpînă şi casa din deal un loc ăe durere pentru întreaga obşte a satului, de care ţinea moşioara răzeşească. n. rev. R. i, 65. Nu ţin de nici o şcoală literară. CODREANU, S. i, 325. Crassus se creăe dator să atace şi pe ceilalţi geţi vecini, ăeşi nu ţineau ăe Dapyx, nici nu-i făcuseră nimic. PÂRVAN, G. 89, cf. cade. Nu ţin ăe nici o sectă, sînt ateu. BRÄESCU, O. A. ii, 318. Atitudinea lui ţine de prostie ; explic caţiile . . . ţin de poveste. IORDAN, L. R. A. 354. De nici un stil arhitectura ta nu rîvneşte ca să ţie. AR- GHEZI, S. I, 113. Ambele consoane ţineau ăe silaba a doua. IST. I,. ROM. I, 25. Prin aceasta, ei ţin ăe lumea stilizată a basmului, v. rom. septembrie 1970, 4. Laptele din seara zilei împreunării se ţine ăe cel de la împreunare şi este al aceluia care l-a luat la licitaţie. com. sat. ni, 59. La ce om se ţîne calu ăsta ? A II 12. <0* Expr. A ţine una eu (ceva) = a face parte integrantă dintr-un tot. Casele din mahalaua Colţii d. maiorului Cîmpineanul se ăau cu chirie, precum şi un loc de 16 stînjeni ce ţine una cu locul acestor case se vinăe ăe tot. CR (1832), 1602/31. "v* (Rar, construit cu dativul) Această sfîntă carte, anume straşnic, s-au cumpărat■ ... ca acest numitei biserici să ţie (a. 1799). D. POP, Μ. 19. + (Urmat de determinări introduse prin prep. „de") A se referi la . . ., a fi în legătură cu ... ; a privi, a interesa pe ... ; a depinde de ... . Ţiitoare una ăe alta numim cîte întru ăînsele să ţin una ăe alta ... ca cum : ucenic şi ăascăl. MOLNAR, în RET. ROM. 25, cf. drlu. Să se cunoască mai deplin gustul şi trebuinţele românilor ... în cele ce ţin ăe ştiinţă şi literatura (a. 1837). PER I, 62. Ţi se răspunde ,,-cd aşa ceva se ţine de Roma în puterea concordatului"·. bariţiu, P. a. iii, 305, cf. polizu. Certitudinea este o stare sufletească, a cărei explicare se ţine ăe psihologie. MAIORESCU, L· 108. Ce a fost mai înainte şi ce era să mai fie ăupă aceea era ceva care nu mai ţinea ăe mine. vlahuţă, o. a. 150. Insă aceasta e o problemă mai delicată, Ţine ăe viitor. SORESCU, D. 18. Nuvelistica lui Caragiale ţine şi ea ăe geneza romanului românesc, v. rom. decembrie 1964, 115. Mi se lua ceea ce ţinea de mine însumi, de persoana mea. ib. aprilie 1971, 33. 7. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de", regional „pe", învechit „pentru") A nu se lăsa de . . ., a se preocupa neîntrerupt (numai) de . . ., a se îndeletnici mult (numai) cu ... ; a persevera în . . . Ucenicii ... tot să ţinea de meşterşug, pentru hrana vîna peşte. VARLAAM, C. 258. Iar de vremi ci voi vă ţineţi aşa tare ăe hătmănie, trebui şi eu să mă ţii[u], fiind stăpîn a vasă mai multe. HERODOT2, 378. Iară ea să feace cu totul hiară, ţîinău-să vîrtos ăe viia săracei. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 123r/6. Cătră care lucrur[i] ce nu sînt, inema ta, împărate, foarte rău şi amărît se-au ţintuit; şi eu odinioară ăe acealeaş mă ţineam (a. 1648). GCr i, 131/39, cf. polizu. Te ţii ăe fleacuri ..., om bătrîn. dEla-vrancea, O. li, 212, cf. barcianu. Glumeţ, lacom la mîncare, scurt la slujbă, se ţinea de popie prin 2264 Tine — 109 — ŢINE obicei. D. ZAMFIRESCU, v. Ţ. 111. îi bine de care se ţin de carte, da' de noi care rămînem la muncă nu s-alege nimică. conv. lit. xliv, 649. Literatura română a suferit o pagubă imensă prin faptul că marele critic nu s-a ţinut şi ăe literatură. AGÎRBICEANU, S. P. 248.· S-a înfrăţit cu Bachus şi mereu Se ţine numai de beţie şi de glume, codreanu, S. i, 394. Avea o fire şăgalnică, glumeaţă, ţinîndu-se tot de ghiduşii pe cari le fereca în stihuri scăpărătoare. COM. sat. iii, 3, cf. şăineanu, d. u., cade. La Londra, unde plecase să înveţe gimnastica. . ., s-a ţinut de stricăciuni inocente, i. BOTEZ, B. I, 42. Nu se mai ţinea nimeni de carte. BRÄESCU, A. 136, id. O. A. II, 68. Ana se ţinea de dragostea ei, pe care o aflase ăe mult satul întreg. VLASIU, A. P. 308. Nu spun eu? Se ţin de vizite, sadoveanu, O. x, 612. Doamnele ... se ţin de cancanuri. DAN, u. 231, cf. SCRIBAN, D. E prea fricos şi prea venal ca să se ţină de răzbunări. vinea, ι,. I, 55. Toamna cînd se cam isprăvesc trebile, ăi mai tineri se ţin De hore. SORESCU, L. L. I, 128. Cine dracul ţi-a şoptit Să te ţii tot de iubit? TËODORESCU, P. P. 339. Păcală ... îşi făcea de cap şi se ţinea numai de lucruri poznaşe, furtună, v. 65. Ne Uneam dă rele că ieram ... şi mulţi. T. DIAL. M. I, 361. «v* (Cu valoare de impersonal) Băiatului îi mai durară un acoperămînt şi apoi ţine-te pe gospodărie. SEVASTOS, N. 2. <0> Intranz. (învechit) Ţi-num într-una pentru jelanie scriptureei sfinte, că vădzum cum toate limbile au .. . numai noi românii pre limbă nu avem. PO 10/10. Iar de veţi ţinea întru slăbăciune şi întru nesocotinţă, nici o nedejde nu am cătră voi, ce veţi fi certaţi de împăratul pentru vicleşug. herodot2, 293. Φ Expr. A se ţine de ale sale = a-şi vedea de treabă. V. şi s ă u1. Cf. şăineanu, d. u., DI,, DM. 8. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la“) A fi legat sufleteşte de cineva sau de ceva ; a-i fi pe plac cineva sau ceva ; a avea afecţiune pentru cineva sau ceva; a iubi. Ţin la botez. DRLU, cf. POLIZU. Ţin la ţară, ţin la neatîrnare. BOLINTINEANU, O. 46. Nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic. EMINESCU, o. IV, 386. Majoritatea oamenilor ţin la viaţă. id. ib. 361. Aveam, zic, în casa noastră, o slugă veche şi credincioasă, la care tata ţinea foarte mult. GANE, Ν. III, 28. Căci, dă, care om nu ţine la viaţă înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Nu rîăe, cucoană, după ce că paţ un afront tocmai la ce-am ţinut eu, nu rîde ! CARAGIALE, o. vi, 38. Budulea era din sat de la noi şi ţinea la mine. Slavici, ο. I, 86. Pe multă lume ajuta la nevoie acest bogătaş al satului şi de aceea şi oamenii ţineau la el. SANDU-A LDEA, A. M. 134. Domnul Vucea . . , ţinea la viaţă ca un pusnic la Dumnezeu. DELAVRANCEA, Ο. I, 323. Dacă părinţii voiesc ca un Copil să ţină mai mult la tatăl său, îl înfăşoară . . . într-o cămaşă de-a tatălui său. marian, na. 91, cf. GOROVEi, CR. 46. La Sora se vedea că ţine. AGÎRBICEANU, s. 152, cf. TDRG. Ca şi geţii, sacrifică soţului pe soţia la care a ţinut mai mult. pArvan, G. 233. Nu vreau să ţină la calităţile mele, ci, fără nici un discernămînt, la mine. IBRĂILEANU, A. 105. Cit am ţinut la el ... ARDELEANU, d. 165, cf. şăineanu,'d. u., cade. Ţinea şi ea la Sandu, ca la copilul ei. MIRONESCU, S. a. 47. [Gindacii sînt] adevărată pacoste pentru gospodina care ţine la curăţenie. SIMIONESCU, F. R. 260. Mă crescuse de mic şi ţinea la mine. BRĂESCU, O. a. ii, 96. Sătenii ţineau mult la bătrînul acela hazos şi cuminte. POPA, v. 96. Aţi trăit o viaţă întreagă împreună ; e harnic şi ţine la casa asta. vlasiu, D. 227. Oamenii ţin mult la datina asta. DAN, u. 71, cf. scriban, D. Poporul nostru — onoare lui — a ţinut şi ţine cu sfinţenie la obiceiurile strămoşeşti. COM. SAT. i, 33. Ţin la nevastă -mea, cum ştii bine. CÄLINESCU, S. 552. Deseori ţinem la o credinţă nu fiindcă ea ne pare cert demonstrată, ci fiindcă nu rii s-a demonstrat contrariul ei. Bl,AGA, z. 11, Eşti sin- gurul om la care ţine. H. LOVINESCU, T. 10. Nu spunea că nu ţine la ea, dar nici nu se străduia să arate că ţine. PREDA, M. 21. Ţinea la viaţă din răsputeri. T. POPOVICI, S. 374. Nu apare ca un egoist, decît în măsura în care poate fi egoist un om care n-a încetat să ţină la o femeie, v. rom. ianuarie 1965, 135. Ţineam şi eu la demnitatea mea şi îmi era frică să nu mă fac de ruşine, ib. februarie 1971, 19. Unchiu Petrea Dună, care ţinuse mult la sor-sa, o visa des. NEAGU, î. 6. Dacă tu nu ţii la mine, Nici eu n-am habar de tine. TEODORESCU, P. P. 338. împăratul . . . ţinea mult la cerb. ŞEZ. I, 164. Mi-a mai spus încă o dată să ţîn în viaţa mea la drept şi la adevăr, id. II, 162. Maică-sa ă-a dooa oară nu ţinea la fat-aceasta. T. diai,. m. i, 228. Este o vorbă doar : la ce ţii, n-ai parte. FURTUNĂ, C. 22. Clinele care ţine mai mult la om, el latră mai mult la oameni. BARONZI, L. 52, cf. zanne, P. i, 367. <> E x p r. A ţine la (cineva) ca la ochii din cap v. ochi1 (AI 1). A ţine la (cineva) ca la pingele = a nu avea pentru cineva decît foarte puţină afecţiune, a nu iubi pe cineva aproape deloc. Cf. zanne, p. iii, 302. A ţine (sau, refl., învechit, a se ţine greu) la preţ v. preţ (1). (învechit) A ţine 1« un cuvlnt = a fi toţi de o singură părere, a fi înţeleşi, a avea aceeaşi opinie. Iară boierii moldoveni, carii era cu dînsul, . . . sfătuitu-s-au şi ei în de ei şi s-au agiunsu şi cu toate capetile ... să ţie la un cuvînt. NECUI.CE, I,. 53. Visternicul .au şi legat frăţîe cu Bogdan hatmanul, vădzînd că-i gineri lui Cantemir, de ţine la un cuvînt. id. ib. 101. (Regional) A ţine la un loc = a fi uniţi, solidari. Se crede că dacă are cineva mai mulţi copii, şi-i botează pe toţi în una şi aceeaşi cămaşă, aceştia, crescind, vor ţine la un loc. GOROVEI, CR. 46. Ei ţinea la un loc şi sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Regional) A ţine furcă (la ceva) v. furcă. 9. Intranz. (De obicei urmat de deterniinăr* introduse prin prep. „cu", învechit, „lîngă") A apăra1 a susţine pe cineva sau ceva, a fi de partea cuiva-Turcii ţin cu scaunul crăiei. Simion DASC., LET* 113. Să nu-l creadză, că el este ca şi un turcu şi ţine cu turcii. NECULCE, L. 210. întărindu-se partea ce ţinea cu Olbrecht, au rămas craiu leşesc Olbrecht. N. COSTIN, LET.21, 168. Secuii au ţinut lîngă craiul Ioann. şincai, hr. ii, 159/13, cf. drlu, valian, v., POLIZU. Principele putea să-şi aleagă ... sau să ţină cu boierii . . . ori să ţină cu poporul. HASDEU, ι. v. 37, cf. COSTINESCU. Eu ţin întotdeauna cu Traian şi nu pot să las ca să i se ia ce este al lui. ODOBESCU, S. iii, 71. Şezi, cumătre, şi mînîncă, nu te îngriji de noi. Mai ţinem noi cu flămînzii pănă-ncolo mai de-apoi. CONTEMPORANUL, I, 132. Cîte fete mindre-n sat, Toate ţin cu tine. COŞBUC, P. II, 23, cf. BARCIANU, CADE. Dumneata cu care ţii : cu cei ce se duc sau cu cei ce sosesc? Galaction, o. a. i, 242. Foc şi pe mine, că de ce ţin cu Eliz. BRĂESCU, O. A. II, 307, cf. SCRIBAN, D. Pînă ţineam cu codrul, Eram roşu ca focul. JARNÎK — BÎRSEANU, d. 290. Oamenii . . . s-au încredinţat ... că acest flăcău, măcar că-i vinitic, dară ţine cu dînşii ca şi cel mai bun flăcău din sat. SBIERA, P. 152. Numai unul Dumnezeu Mai ţine cu dorul mieu. SEVASTOS, c. 164. Tu, nevastă, cu cin’ ţii ? — Eu ţin, Pinteo, cu cei mulţi. BIBICESCU, P. P. 319. Numai unu-i străinei, Nu ţine nime cu el. ŞEZ. v, 91. Cu cine ţii? Cu Dumnezeu ori cu mine? COM. SAT. IV, 1. Marcul, măre, de-mi vedea Că Turcul cu el ţinea. BALADE, n, 67. Tranz. (învechit, rar) Nimenea nu poate a doi domni lucra ; că să unul va iubi, iară altul va urî, şi unul va ţinea, iară altul a nu-l socoti va înceape. CORESI, EV. 215. *v* Refl. (învechit) Eu sînt fapta şi plăzmuirea ... şi mă ţin cu oamenii, şi oamenii cu mine (a, 1698). CANTEMIR, ap. GCR I, 324/5. Poruncă au dat [omului] ca, întru soţiirea ce să află, să să ţie . ■ ■ unul cu altul, ajutînd şi sprijinind (a. 1702). GCR I, 344/4. 2264 ŢINE — 110 — ŢINE ■{•Expr. (Tranz.) A-i fine (cuiva) partea (sau parte, învechit şi regional, intranz., de parte) v. parte (III 1). 10. Intranz. şi (familiar) refl. (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A dori, a vrea să ... ; a avea de gînd, a intenţiona să ... ; a se obliga, a se angaja să ... D-sa a ţinut a nu schimba nici o frază, înlocuind unele expresii galicizante prin vorbe româneşti (a. 1886). PLR I, 375. Ţin ca să-mi fac neamul lăudat şi mare. BOLINTINEANU, O. 46. Omul . . . ţinea să-şi descoase tovarăşul. Gane, n. iii, 187. [Avea] iepe, pentru că moş Nichifor ţinea să aibă prăsilă. CREANGĂ, P. 106. Oraşul Bucureşti a ţinut ca pentru apariţia ,,Moftului Român" să se îmbrace în haine de sărbătoare. CARAGIALE, o. III, 200. Tot românul vrea să-şi aibă cojocul, dar ţine să-i mai fie şi frumos împodobit cu flori. SLAVICI, O. II, 84. Ţinem a da o idee mai cu samă despre acele suferinţi. răşcanu, l. IV. Nu ţinem nici să facem noi singuri, nici să dirijăm Vatra (a. 1894). PLR I, 431. Ţineam să ştiu dacă ai vreun interes. D. ZAMFIRESCU, T. S. 41, cf. TDRG. Mereu m-am ţinut, dar nu m-am învrednicit, să-mi cumpăr un aparat de fotografiat. BRĂTESCU-VOINEŞTI, p. 155. Ţinea morţiş să citească şi să cînte. AGÎRBICEANU, s. 67. Ţin nu-maidecît ca această copilă să-reuşească. PĂTRĂŞCANU, S. A. 101. Deşi nu mă simt încă în stare cu totul normală, am ţinut sâ iau parte la aceasta adunare (a. 1927). PLR I, 251, cf. CADE. Băiatul a ţinut să se întoarcă acasă. REBREANU, R. I, 192. Reprezentantul român ţine să constate că n-a fost . . . nici imposibilitate logică, nici fizică, nici juridică. TITULESCU, D. 113. Ţin să răspund fiecăruia dintre onoraţii oratori.· CAMIL PETRESCU, u. n. 146. Se aflau cîţiva prieteni care ţineau să te cunoască. C. petrescu, c. V. 183. Şi nevastă-mea ţinea morţiş să facem cameră separată. BRĂESCU, o. A. Ii, 343, cf. 81. E la grădiniţă şi mama a ţinut ca el să-l întîmpine pe tata cu ghiozdanul. SAHIA, N. 50. Ţinea morţiş să scoată un personaj literar dintr-un ucigaş banal şi etichetat, popa, V. 93. Ţineam să vorbească şi-o stimulam.. VLASIU, D. 315. L-am lăsat făcînd comentarii pe care nu ţineam deloc să le aud. sadoveanu, o. xiv, 118, cf. scriban, d. Această dezinteresare bănească am ţinut s-o subliniez în două rînduri. MIHĂESCU, D, A. 38. Au păstrat cu ăîrzenie . ■ ■ cosiţele cu care ţin să meargă în mor-mînt. apolzan, P. I. 107. îmi lipseşte din casă grozav un termometru. De zece ani mă ţiu să cumpăr şi am uitat mereu. ARGHEZI, C. J. 185. Tata a fost la Viena . . ., apoi a ţinut morţiş să meargă în Elveţia. CĂLINESCU, S. 100. Gînditorii . . . ţineau totuşi să mai construiască o concepţie integrală despre lume. BLAGA, z. 101. Ţinea să dezlege taina doamnei, vinea, L. I, 166. Ţineam doar ca Anca să afle că eu n-am nimic . împotrivă. H. LOVINESCU, T. 386. Ţineam încă să ne salvăm. BĂNULESCU, i. 221. A ţinut mult să-l facă învăţător. NEAGU, î. 12. Fiecare ţine să aivă cunună de la secerat. COM. SAT. IV, 101. De cînd mă tot ţin să viu şi nu m-ajung. UDRESCU, GL. (în formule de politeţe) Domnule Vartolomeu Diaconu, ţin să-ţi mulţumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. -v> (Cu completiva subînţeleasă) Să mergem să culegem viorele ! ... — Dacă ţii, răspunse Persida alene. slavici, o. II, 30. Du-te dacă îţi face plăcere. Eu nu ţin. d. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. <$> E x p r. (Intranz.) A fi finut să ... (sau a . . ., Ia . . ., asupra . . .) = a ii obligat să . . . Nu sînt ţinut la aceasta. COSTINESCU. Locatarii sînt ţinuţi asupra reparaţiunilor mici. ib. Fata însă-i ţinută s-aştepte [pe logodnic], pînă va veni de la el scrisoare că nu mai poate s-o ia. SEVASTOS, N. 64. Chiar dregătorii cei mari, cu căderi anumite, erau ţinuţi să iasă la luptă. XENOPOL, I. R. IV, 146. Oraşul Paris şi toţi locuitorii lui, fără distincţie, vor fi ţinuţi să se supună neîntîrziat. CAMIL PETRESCU, T. li,' 362. Bacii şi oierii erau ţinuţi să-i puie la ţiitorile poruncite tainul, sadoveanu, 0. XVI, 111. Statul român este ţinut şi el moraliceşte a interveni acum în criza financiară. D. guşti, p. a. 217. Eu sînt ţinut să fac pe năzdrăvanul ca să mă depărtez ăe gravitatea solemnă a belferiei. vinea, l. 1, 358. III. 1. Tranz. (Complementul este corpul sau o parte a corpului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziţie. Manile lui le ţîne întinse spre văzduh (a. 1808). GCR II, 199/22. Aşa plîngînă, ţinea ochii închişi Ca să nu-şi vadă cruda perire. BUDAI-DELEANU, T. 276, cf. drlu. Au stătut în genunchi, ţiind mînele înălţate cătră cer. DRĂGHICI, R. 89/17, cf. POLIZU. Merge . . . Cu ochii-n cer, pe şuierate, Ţiindu-şi mînile la spate. EMINESCU, ο. IV, 194. I-ai fi auzit clănţănirea dinţilor, dacă nu ar fi ţinut gura strîns încleştată, id. P. L. 84. Iară cînd îl ţinea închis [ochiul], . . . spunea că vede cu dînsul şi în măruntaiele pămîntului. CREANGĂ, P. 243. Ţinînd mîinile la spate şi uitînău-se la o cadră din perete. CARAGIALE, 0. I, 138. Nu ştia cum să calce, cum să-şi ţină trupul. SLAVICI, O. II, 30. Picioarele să le ţii lipite pe lîngă supţioara mea. ISPIRESCU, L. 7. Ea-şi ţine braţul stîng pe piept Şi-ncetişor ăezmiardă fruntea Flăcăului cu braţul drept. COŞBUC, P. I, 182. Copiii ..., dacă le-a intrat apă în urechi, ies şi ei la ţărm şi sar într-un picior, ţiind urechea răzimată pe o mînă. CANDREA, f. 1. Ea-şi ţinea trupul drept ca o statuie. AGÎRBICEANU, L. T. 390, cf. CADE. Ţine o mînă sub haină. H. LOVINESCU, T. 102. Romanticul ţine o mînă în sus. SORESCU, D. 39. Cine mă obligă Să nu ţin ochii deschişi toată viaţa? id. ib. 143. îşi prinde fluierele picioarelor cu braţele şi rămîne aşa, privind străin peste cîmpie, ţinînău-şi bărbia sprijinită pe genunchi. BĂNULESCU, i. 135. Ţinea capul dat pe spate, ochii pe jumătate închişi. v. ROM. martie 1969, 30. Nu mai era în stare să ţină mîinile întinse. SBIERA, P. 285. Mîrtanul ţinea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. v, 14. Cînd dalacul a dat peste vită, ea ţine capul în jos. ŞEZ. IV, 122. Cînd îşi lasă mămăruţa aripile cele dedesupt ieşite afară, are să fie căldură mare, iar dacă şi le ţine sub aripile din afară, are să fie frig. COM. SAT. I, 39. Mărioară de la munte, Nu ţinea părul pe frunte. FOLC. TRANSILV. I, 36. Omul nevinovat ţine capul sus. STĂNCESCU; B. 340. Capul în jos, cînd în sus nu-l poţi ţinea. ZANNE, P. II, 38. Caprei îi pică coada de rîie, şi ea tot sus o fine, se spune despre cei săraci, dar fuduli. Cf. zannÉ, p. i, 393. (Prin analogie) Rid brebeneii cei albi, iar crinul cîmpiei deoparte Ţine potirul plecat, că-i greu de adunatele-i lacrămi. COŞBUC, P. II, 62. Am un pom frumos, Cu ramurile în jos, Iar rădăcina o fine Drept în sus, ca mine (Omul). GOROVEI, C. 257. ψ Expr. A ţine coada sus v. coadă. A-şi fine nasul (pe sau în) sus v. nas1 (1). A-şl fine gura (sau limba, depreciativ, pliscul, regional, fălcile etc. sau, intranz., de gură) = a tăcea, a se abţine să vorbească, a-şi impune tăcere, discreţie. Cinreva va ... să vadză dzile bunre, se-ş ţinie (să-şi oprească N. TEST. 1648, potoleasc ă-ş u biblia 1688) limba sa de reu. COD. VOR. 154/13. Ţinie-şi (opreaşte D) limba sa de rău, şi cu rostul său să nu grăiască hiclenşigure ■ psalt. 60, cf. LB. Blestemata de vecină Mă văzu de la fîntînă, Gura nu-ş putu să-ş ţînă. Ea la maică-mea mă spuse. EPURE, Ρ. 33. Da mai ţine-ţi gura, soro, că mă dai ăe ruşine. ALECSANDRI, T. 188. Măi, Span-cioc, 'mai ţine-ţi gura ! COŞBUC, P. i, 328, cf. ŞĂINEANU, D. u. Numai Serafim n-a putut să-şi ţie gura. STĂ-NOlu, C. I. 132. Dacă vă ţineaţi gura ... şi nu se afla nimic, era bine. dan, u. 37. Ţine-fi pliscul ! se răsti atunci vătaful, v. rom. decembrie 1954, 156. Să n-aibi grijă ! Hai numai cu mine şi-apoi să-ţi ţii 2264 ŢINE — 111 -r ŢINE gura! 'SBIERA., P. 254. Cioara ăe ţigancă nu-şi mai ţinea . gura'. RETEGANUL, P. XI, 26,’cf. ALR I 69, ib. 1 383. Ţine-ţ dă gură. ib. 69/320. Tine-t fălcile şi taci. ib. 1 383/122. Cine nu-şi ţine limba îşi pierde capul. ZANNE, P. îl, 220. (Familiar) Ţine-ţi clanţa (sau cleuţalca) v. c u v. A-şi ţine gura cusută (sau strinsă) = a nu vorbi. Aceia ce făceau cele de trebuinţă se juraseră să-şi ţină gura cusută, barbu, prinC. 137. Să vă ţineţi gura strinsă şi să tăceţi ca pămîntul. TEODORESCU,' P. P. 169. A ţine piept (la ceva sau cuiva sau, rar, cu cineva) = a se împotrivi cuiva sau la ceva ; a nu se da bătut. V. şi piept (I 1). La prigonirea sorţii, virtute e a şti Să ţinem piept : tribune, dă-ţi inimă. caragiale, O. VI, 309. Trică nu se simţea destoinic să ţie piept cu acesta. SLAVICI, o. îl, 9. Mihai însuşi ţinu piept lui Mustafa paşa. ISPIRESCU, m. V. 16. Deştept şi vrednic, făcut să ţie piept nevoilor, pururea semeţ, încrezător în el. VLAHUŢĂ, R. P. 117. Tovarăşii mei au ţinut piept cît au ţinut. PETICĂ, o. 234, cf. CADE. Ştiam că cel puţin spre Antimora, unde era o largă spărtură a frontului nostru, nimeni nu le mai ţine piept. TOPÎR-ceanU, O. a. ii, 24. în discuţiile lor, studenta ţinea piept cu încăpăţînare. C. PETRESCU, î. I, 21. Uneori soţul încerca să-i ţină piept. BRĂESCU, O. A. II, 291. Aveam poruncă hotărîtă să ţinem piept ori să murim. VOICULESCU, POEZII, I, 41, cf. SCRIBAN, D. Vreau să-i ţiu piept. învaţă-mă cum să fac ! VINEA, L. I, 370. A ţine urechea la (cineva) = a fi atent la ceea ce spune cineva. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe ăe rost De-mi ţin la el urechea — şi rîd de cîte-ascult? EMINESCU, ο. I, 71. A ţine mîna căpătîi = a pune mîna sub cap drept căpătîi. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă . . . La pămînt dormea ţinîndu-şi căpătîi mîna cea dreaptă, id. ib. 142. A ţine ochii (sau privirea) la . .. (ori către, spre, pe, in . ..) = a se uita îndelung, cu insistenţă la cineva sau la ceva. Ochii înfipţi tot la bucate ţine. BUDAI-DELEANU, Ţ. 128. Plin de bucurie, ţinea ochii pe dînsa. MOZAICUL (1839), 445/16. Nurorile cele mari ale împăratului ţineau ochii ţintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Ochii-i ţii la soare ţintă Şi cu ochii tu-l ăezmierzi. COŞBUC, p. i, 218. Nu pot înţelege de ce Ţin privirile-n pămînt. ISANOS, v. 122. îşi ţine ochii albaştri, spălăciţi, pironiţi undeva înainte. BĂNULESCU, I. 7. Măi, bădiţă, stăi de boi, Nu ţînea ochii la noi. PAULETi, c. 108. Mîţişorul . . . ţinea ochii aţintiţi drept la boier. SBIERA, P. 247. Mînă, bade, boii bine, Nu ţinea ochii la mine. MÎNDRESCU, l. p. 49. Mîndruţă cu ochi micuţi', Ce ţîi ochii la drăguţ? Ţine ochii la bărbat. RETEGANUL, CH. 129. Eu fusei fată bolîndă, Că ţinui ochii la grindă. Maica îmi dete un pălmoi Să ţiu ochii la război, doine, 51. Te-aş iubi ş-acum nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine, Şi ţine ochii la mine. hodoş, P. P. 149. Mînă-ţi, bade, boii bine, Nu ţinea ochii la mine. com. SAT. iv, 126. Mireasa intrînd în casa socrilor, toţi ţin ochii pe dînsa să vaăă cum se poartă, zanne, P. iv, 450. (Regional) A ţine ocliii de (cineva) = a supraveghea pe cineva, a fi atent la cineva. Ţine ochii de frate-tău ! ciauşanu, Gl. A-şi ţine cumpăna = a sta în echilibru, a-şi păstra echilibrul un timp oarecare. în adevăr, Stoica, beat mort, ca să-şi ţină cumpăna pe capră, se rezema în hăţuri. D. ZAMFIRESCU, T. s. 5. ^ 2. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta intr-o anumită poziţie, a avea o anumită ţinută ; a lua o anumită atitudine. Maiorul se ţinea în picioare în apropierea unei me.se, pe care îşi spriijnea o mînă lungă şi âispoietă. RUSSO, s. 28. Ea se ţinea drept, vorbea rar şi chibzuit, slavici, ο. II, 46. Nu se mai poate ţinea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. cr. ii, 88. Cam trist, cam singuratic, se ţinea încă drept băirînul. D. ZAMFIRESCU, î. 22. Trunchiul nostru nu să mai poate ţine drept şi rămîne strîmb pentru toată viaţa, BIA.NU, d. S. 85. Ţine-te drept, căpitane. . . ! BRĂESCU, O. A. ii, 315. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ţinea înfipt şi mut. BART, S. M. 102. Se ţinea dreaptă, cu capul în sus. DAN, U. 43, cf. scriban, D. Se ţinea în faţa lor dreaptă şi prevenitoare. VINEA, L. II, 306. Degeaba ! răspunse omul, care nu se putea ţine drept. ARGHEZI, S. XI, 22. Tot băţos se ţinea. îl toacă minerii ca pe urzici şi el tot cu nasu pe sus. v. ROM. ianuarie 1965, 48, Φ (în construcţie cu adverbul „abia" .sau ,,greu") Abia se puteau ţinea pe picioare, dräghici, R. 26/13. Obosit şi înfierbîntat cum era, de-abia se mai ţinea pe picioare. SLAVICI, O. I, 169. îngheţat, prăpădit şi abia ţinîndu-se pe picioare de beat, suduie. SĂM. I, 387. Cu ochii în cearcăne vinete, Andrei abia se mai ţinea pe picioare. TOPÎRCEANU, o. A. II, 178. Prefăcîndu-mă că abia mai mă ţin pe picioare, izbucnii în rîs. MIHĂESCU, d, a. 177. De inimă rea pe tălpi abia mă ţin. CĂLINESCU, ο. IX, 389. Se ţinea greu pe picioare şi tot căuta sprijin. CAMiL PETRESCU, o. i, 13. <> Expr. A se ţine cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios; a fi încrezut. dl. A se ţine cu nasul (pe) sus (sau în vînt) v. nas1 (1). A se ţine cu coada în (sau pe) sus v. coadă. A nu se (mai) putea ţine pe picioare v. picior (I 1). 4 (Rar) A sta pe picioare. Aătiseră lui un sca-dzut în pat dzăcînt. Şi vădzu 1 [isu]s credănţa lor, dzise scădzutului : ţine-te, fotul miu, iartate-ţ sămt pacatele tale. EV. SL.-ROM. 163/8. 3. Tranz. (De obicei cu determinări locale) A face (pe cineva sau ceva) să stea o perioadă de timp într-un anumit loc. El iară zise lor : nu mă ţineareţi, că domnul au nărocit calea mea, sloboziţi-mă să merg la domnu-mieu. PO 81/7. Atunce acel staroste îl va ţinea la închisoare. PRAV. 278. L-au ţînut la-nchisoare ’mulţ ai. DOSOFTEI, v. S. septembrie 25v/25. S-au obicinuit a fi în unile locuri de a duce trupurile morţilor .. .la bisearicâ, şi acolo a le ţine sub slujba cea dumnezeiască (a. 1808). IORGA, ’s. D. xii, 200. Acolo îşi ţinea o parte din turma sa. DRĂGHICI, R. 160/26. Iar oştile moldovene . . . le ţinea pe margeni. negruzzi, S. I, 143, cf. 44. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ţinea mult şi bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. Să rămîi aici şi să-l ţinem şi pe el pînă ne-om gînăi la altceva. CARAGIALE, o. vi, 288. Era hotărîtă să-şi ducă fata la Arad ... şi s-o ţie cît de mult acolo. SLAVICI, ο. Ii, 32. Vrea să te ţie aici, ca să-i fii ginere- id. ib. 218. împăratul ... o ţine într-o colivie de aur. ISPIRESCU, L. 75. Un gînd o ţine-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic, Suntem aşa ăe-aproape-acum... păun-pincio, p. 70, cf. şăineanu, d. u. M-am săturat de ţinut trupa în bordeie. C. PETRESCU, î. i, 8. Pe cine-l prindea, îl ţinea captiv de nasturul hainei, id. ib. 132. Lutul cleios ţine fierul, Cînd boii, spetiţi, cad sub bice pe brazda cu greu începută. VOICULESCU, POEZII, I, 30. Cantemir îşi ţinu hoarda la tomnatic, pe marginile Lehiei. sadoveanu, O. v, 615, cf. scriban, d. îţi face loc, te ţine, te petrece. . . în fel şi fel de chipuri Te-nvăluie cu ciripiri şi cu tertipuri. ARGHEZI, S. v, 44. Te împrumută boierul după ce te ţine un ceas, două la scară. STANCU, D. 74. Se prăpădeşte dacă o laşi. Moare ! Cu asta te ţine. VINEA, L. II, 41. Să mă ţii întotdeauna lîngă tine, să nu mă laşi singură. H. LOVINESCU, T. 413. Dragostea. ■ . Venea din pămînt, din ape, Poruncindu-ne să ne ţinem aproape. ISANOS, V. 325. Noi fuseserăm ţinuţi toată ziua în a doua linie, între aceste regimente. V. rom. octombrie 1964, 3. Se întîmpla deseori ca aceştia [medicii] s.ă fie ţinuţi pe lîngă temutul bolnav. G. barbu, A. v. 224. De trei ani e ţinut bine într-o boltă-ntunecată. ALECSANDRI, P. P. 106. La Macovei în sat Nici că mai este de stat, Că te ţine-n munc-a-fară. TEODORESCU, P. P. 297. Ţine-o, Doamne, lîngă mine, Să mă-nveţe jocul bine. JARNÎK — bîrseanu, d. 420. Apoi l-au ţinut [pe băiat] pînă a doua zi dimineaţa şi, pentru că n-avea copii, l-au dus acasă. SBIERA, p. 35. Nimeni nu te-a-ntreba că de ce-ţi ţii turma pe-acolo. RETEGANUL, P. m, 57. Cînd tună şi fulgeră, să nu fii mîţă şi cine în casă. ŞEZ. I, 126. 2264 ŢINE — 112 — ŢINE O altă credinţă e că dacă ţinem o cruce în apă cel puţin o zi trebuie să ploaie. COM. SAT. ir, 20. Voinicu’ ştiu că-l aveţi, Dar acasă nu-l ţineţi, ib. XII, 96. Şi-n temniţă îl ducea, ... Şi aici cît îl ţinea ? balade,· II, 13. Mariuţo, Marioară, Coboară din deal în vale, C-a sosit trinu ă-asară Şi mi-l ţin pe cheltuială. FOLC. olt. — munt. ii, 466. Ţii-o-nchisă-n casă, Tot la mine o să iasă. id. ib. 469, cf. O. BÎRLEA, A. P. I, 219, ZANNE, P. I, 556. Fig. Melancolia mă ţine-n stradă. BACoviA, o. 86. Φ Expr. A fino (ceva sau pe cineva) sub obroc v. oboroc (1). A ţine (pe cineva) la distanţă (sau departe) = a impune (cuiva) rezervă, a nu lăsa (pe cineva) să devină (prea) familiar, a se arăta distant (faţă de cineva). Lică e om rău din fire—acum vă zic să-l ţineţi mai departe de voi. slavici, o. I, 194, cf. DL. Reuşeau să ţină la distanţă muierile. SORESCu, L. L. Π, 129. A ţine (pe cineva) la pastramă v. păstrăm ă. -γ” Refl. Cîţi au putut scăpa au fugit, nemţii au intrat în m[ââă]stire, în ziduri, ţîindu-se la metereze cu tunuri mai mici. DIONISIE, C. 173. îţi pas’ atuncea să ştii de mai pluteşte Catartul fără pînze... Să vezi dacă pe unde se ţine, se clăteşte ? ALEXANDRESCU, o. I, .118. Căta să liniştească zburdările iepei de soi. . ., iar alăturea cu oblonul se ţinea un groom. ALECSANDRI, o. p. 137. Geandarmii ăe la Ineu se ţineau cu toate acestea mereu pe drumuri. SLAVICI, o. I, 138. Mihai . . . nimici pilcurile ăe turci ce se ţinea prin preajma locului. ISPIRESCU, M. v. 33. Şi-n codrii ei lăsat-au, de-ar fi vreo mişelie, Cu opt centurii Quintus pe-aproape să. se ţie. COŞBUC, P. I, 161. în jurul vaselor de fier se ţinu mereu un cerc de trupuri plecate, agîrbiceanu, a. 399. Bărbaţii se ţin mai pe departe [de horă]. REBREANU, i. 13. Le împărţea iarbă şi alice. . ., desemnînd fiecăruia locul unde să se ţie. ap.. CADE. XJn sătean.... se ţinea nepăsător lîngă o păreche ăe trăgători uriaşi. Sadoveanu, Ο. iv, 198. M-a făcut maica fecior, . . . Să mă ţin pe la strîmtori, Pe la munţi în trecători. TEODORESCU, P. P. 292, cf. balade, ii, 313. (E x p r.) A se ţine la o parte (sau deoparte, la distanţă, în rezervă) = a nu lua parte la ceva, a se abţine de la ceva. Orice spirit mai bun să se ţină departe, de sfera ce dă loc unor asemenea trivialităţi (a. 1871). PLR I, 234. Mărgărita se ţinea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, o. P. 87, cf. CADE. Căpitanul vaporului se ţinuse pe tot timpul conflictului la distanţă, într-o prudentă rezervă. BART, s. M. 91. N-a zîmbit niciodată, fără să aibă totuşi vreo crispare şi fără să se ţinăneapărat la distanţă. TUDORAN, o. 178. Nu lipsea de la ceremonie. . . comisul Alexandru Văcă-rescu, drept şi ţeapăn, ţinîndu-se deoparte ăe cei ce sărutau cu mare zel mîna domnitorului. BARBU, princ. 116. A se ftue locului v. 1 o c. A se fine departe de apă curgătoare = a se feri de primejdii. Cf. zanne, p. i, 107. ■+. A primi pe cineva în casa sa o anumită vreme, dîndu-i adăpost (şi mîncare) ; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. Cf. prav. 179. Mi-au scris de la Paris domnul Furnarachi, care ţine pe fiul spătarului Alecsandri. kogălniceanu, S. *67, cf. polizu. Nu zic să fi venit toţi, că n-ai unde să fii atîta mulţime de copii, preda, m. 308. împăratul . . . îl ospăta şi-l ţinu la dînsul. STĂNCESCU, B. 205, cf. ALR n 4 841/47, 346, 362, 531. Toată viaţa noastră t'i ţinem aici, numa sî ni cînt. o. BÎRLEA, A. P. I, 233. Loc. v b. A fine în gazdă = a găzdui. Cf. CADE, DL. v' Expr. A fine (pe cineva) pe lingă sine = a face pe cineva să trăiască aproape de sine. Luă hotărîre nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lîngă sine. creangă, p. 3. Pe credincios. ■ . împăratul şi împărăteasa ... pe lîngă dînşii l-au ţinut pînă la sfîrşitul vieţii lui. id. ib. 102. + (Complementul indică animale) A pune sub acoperămînt spre a feri de intemperii ; a adăposti. Un bordei în care ţinuse împăratul nişte bivoli. ISPIRESCU, L. 169. Sînt oameni care-şi fin . . . cîinii în casă. BÄNU-LESCU, i. 50. + Refl. (învechit şi regional) A-şi duce traiul, a trăi, a vieţui (undeva) ; a locui (într-un anumit loc). Să dusă şi să ţînu acolo, hrănindu-să cu rădăcinile ierbilor. DOSOFTEI, v. S. noiembrie 122r/8. Cela ce lăcuiaşte la apus, ţiinău-se . ■ . aproape de stejarul cel nalt. biblia (1688), 1342/53. îndată trimise la crăiasa ce se ţinea în Buda. N. COSTIN, ap. TDRG. Atacul nenumăratelor păsări hrăpitoare ce se ţinea în acest loc prăpăstios. MOZAICUL (1839), 749/19. Urgisita cucuveică se ţine la locuri deşerte, marian, î. 6, cf. barcianu. La Comăneşti, atunci ca şi azi, se ţinea în păduri mai mult vînat mare decît în alte părţi. sadoveanu, O. x, 466. Un taur mare . ■ ■ se ţine aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV, 41. Era om de statură mijlocie... Se ţinea cam prin pădurile comunelor. COM. sat. i, 105. 4. Tranz. (Uneori determinat prin ,,pe loc" sau ,,în loc") A face să rămînă în acelaşi loc, a imobiliza; a face ca cineva sau ceva să nu se poată mişca din loc (prinzîndu-1 cu mîinile sau legîndu-1) ; a opri pe cineva sau ceva din mersul său, a-l împiedica să-şi urmeze drumul. Trupul [lui Hristos]. . . nu l-au ţinut nice zidiu, nice uşi încuiate, varlaam, C. 96. Cînd va sudui neştine pre. altul şi de să va atinge de trupul lui... să-l împingă sau să-l ţie şi să-l sudu-iască, atunce nu să va putea ierta. PRAV. 243. Văăzănd eu că n-am nici o puterea de a-i ţinearea (a. 1661). iorga, S. D.. V, 221. Care de mîni, care ăe picioare L-apucă, îl leagă şi-l ţin. budai-deleanu, ţ. 252. Eu nu poci să-l mai ţin. lată-l, suie scara.. KOTZEBUE, u. 20r/9, cf. DRLU. Nimic poate a mă ţine, Nimic a mă speria, Mă ăesparţ pe loc ăe viaţă, Cum ni-ei despărţi de ea. I. VĂCĂRESCUL, P. 248/9, cf. polizu. Cînd caii..., Muşcînă de neas-tîmpăr zăbala ce-i ţinea, ... pe cîmp îşi lua zborul. ALEXANDRESCU, O. I, 82. Am văzut cu ochii mei o ceată ăe munteni . . ■ pornind cu toată otărirefl să ardă flota Engliterei şi apostrofînd . . . pe gazetarii şi diplomaţii ce se sforţau a-i ţinea în loc. FM (1862), 9. Măi tatare, ţine-ţi calul, Măi tatare, strînge-i frîul. Măi tatare, lasă malul, Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I, 74. îi înfipsei fierul în gît şi-l ţinui la o distanţă oarecare. BOLINTINEANU, O. 331. Ea... vru să se retragă, dar braţul lui o ţinea cu tărie. EMINESCU, P. L. 63. Odată mi ţi-o şi înşfacă ăe cozi, o trinteşte la pămînt şi-o ţine bine. CREANGĂ, P. 177. îl ţinea ţintuit în loc. ISPIRESCU, L. 47. Cătălin şi-a ţinut "calul, delavrancea* o. ii, 89, cf. şăineanu, barcianu. Dincă îi spuse cu vocea mai ridicată : — Atunci, ţine cîinii. CAMIL PETRESCU, O. II, 8, cf. SCRIBAN, D. Izbutiseră să ţină iarna soarele pe loc. CĂLINESCU, C. o. 28. Săriră pe Ilie şi încercară să-l ţină. PREDA, D. 152. Şi l-au prins şi l-au legat Şi-n carantină l-au dat, De mi-l ţin jos răsturnat. ALECSANDRI, P. P. 238. Ce focul, bade, te ţine, De nu vii seara lamine. .. ? JARNÎK — BÎRSEANU, D. 237, cf. SEVASTOS, C. 159. Mîna pe dînsa punea ., . Liteanul, dacă vedea, El din gură că striga : — Ţine-o, ţine-o, n-o lăsa, C-aia este mireasa. PĂSCULESCU, L. P. 207. Iovan Iorgovane, Ţine-ţi şoimeii Şi ogăreii, Că m-au apucat Şi mi-au zgîriat Faţă Cu albeaţă. BALADE, i, 321. leu la uşi ţîn .uşa. o. bîrlEA, a. p. i, 433. Ţine uşa să mă-nbrac, Să vezi strejii ce-o să-i fac. FOLC. OLT. — MUNT. II, 389. Φ (în forma negativă) Să fie văzut un cal prea frumos înşălat ... la rădăcina stîlpului, de nime neţînut stînd. CANTEMIR, ap. GCR I, 361/22. ■$> F i g. Unde-i Anhises, ce locuri îl ţin? COŞBUC, AE. 122. Clopotul sîngelui... Ţine veştile de la stea Să n-ajungă în inima mea. ISANOS, v. 48. Eu mă duc să-l duc acasă. Şapte rădăcini nu-l lasă ; Eu mă duc să-l iau în sîn, Şapte rădăcini îl ţin. DOINE, 220. Dorul . . . Peste cîte dealuri vine, Şi nime nu-l poate ţine... Numai io, cu inima. HODOŞ, P. P. 36. Φ Expr. A-i flue (cuiva) calea (sau drumul, rar, drumurile) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîudu-1 să treacă mai departe ; a sta 2264 ŢINE — 113 — ŢINE in calea cuiva. Ţineţî-i calea ăe-l prinde} [i]. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88v/26. Alergîndu ăe la strajă moscalii sări ţie calea, el mai pri din gios au ieşit în Moldova. NÉCUI,CE, ι,. 199. Dar cine cutează. . . a ţinea drumul lui Ar ghin, Care de nime nici teamă, nici groază Pana acum avu? budai-deiæanu, ţ. 141. De cînd s-a făcut obicei... a ţinea calea unui orăşan cinstit, asemenea unui hoţ? MOZAICUI, (1838), 184/14. Parcă anume se pusese matahalele să-mi ţie calea. GANE, N. iii, 169. Auzi, mizerabilul ! Să-nărăznească să-mi ţie drumul ca să-mi facă un atac. CARAGIALE, o. VI, 20. Un diavol şchiop carele ţinea calea drumeţilor ca să le facă neajunsuri. ISPIRESCU, h. 226, cf. tdrg, CADE. Lasă, vie, Dracu-l ştie, Furcile calea i-o ţie, Ferăle pe mîni să-i fie. ΡΟΜΡΐι,ιυ, B. 26. Boieriul. . . i-au ţinut calea, şi cînd au dat zmeul să iasă, i-au şi ras capul. SBIERA, P. 65. Soacra mare... le ţine calea şi-i serveşte cu .. ■ dulceaţă. T. DIAI,. M. I, 219 ; b) a pîndi trecerea cuiva, a aştepta pe cineva în drum şi a-1 opri pentru a-i adresa o rugăminte, a-i pune o întrebare etc. Tîlnindu-l ... o femeaie şi-i ţînu calea, rugîndu-l să margă pre la casa ei să-i fcZ[ago]s[lo]woscă casa. DOSOFTEI, v. S. octombrie 43r/16. într-o zi, venind împăratul de la Scudari, . . . i-au ţinut calea boierii şi, aprinzînd rogojina în cap, au dat rucaoa. AXINTE URICARIUI,, ι,ΕΤ. ii, 135/18. Mi-a ţinut calea şi repede s-a interesat dacă nu-s cumva feciorul lui nea cutare, v. ROM. decembrie 1958, 70, cf. Dl,. Baba. . . drumul lui vodă-i ţinea, De departe-ngenunchea. TEODORESCU, P. P. 519. A-1 ţine (cuiva) calea (sau, rar, căraiea) = a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîştiga bunăvoinţa, dragostea) ; a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Şi eu l-am prins ţiind calea Măriucăi. ai,ecsandri, t. 470. E ruşinos sä ţii calea bărbatului. BRĂESCU, o. A, ii, 200. Chiar dulce preti-nă-ta Mi-a ţinut mie calea Să nu mai am grija ta. jarnÎk — bîrseanu, d. 69. Frumosul fuge ăe mine, Urîtul calea mi-o ţine. RETEGANUI,, ch. 97. Eu am bă-trînit : Pe sub umbra sălciilor, Ţinînd calea mîndrelor. doine, 4. Eu mă duc în deal şi-n vale, Ea-mi ţine calea-n cărare. ŞEZ. V, 12. Frunză verde colilie, Spune-m mie, fă, Mărie, Cine-ţ ţine calea ţîie. vîrcoi,, v. 83. Foaie verde şi-o lalea, Oi, sărmana mîndra mea, Cum îmi ţine cărarea l pamfile, c. ţ. 132, cf. podariu, fi,. 63. Badeo, trandafir cu rouă, Nu ţine calea la două. FOLC. transilv. II, 223. Eu mă căznesc să fac bine, Şi urîtu calea-mi ţine. zanne, p. ii, 791, cf. VI, 36. A ţine drumurile (sau drumul, calea) — a opri pe cineva din drum pentru a-1 jefui sau a-1 ucide ; a practica tîlhăria la drumul mare. Cînd vor fi nişte soţii multe ăe vor ţinea drumul de vor tîlhări sau vor fura,. .. pre toţi să-i spînzure. prav. 35. Gavriliţă vornicul . . . avea slugi tâlhari la casăle lor, de ţine drumurile, de ucide ' turcii şi fura bucate din Bugeac, cai, iepe. NECULCE, L. 94. Să sfătuia între ei ca să ţie drumurile şi să se apuce ăe furtuşag. BELDIMAN, N. P. II, 83/10. Ministrul ce despoaie pe văduvă şi pe orfan . . ., ucigaşul ce ţine drumurile ■ ■ . merg fia mormînt] cu paradă, negruzzi, S. i, 31, cf. CADE, Dl,. Cînd eram de-un an mai mic, Ţineam calea la culnic. PÎRVESCU, C. 48. Bată-mi-l-ar Dumnezeu pe el şi pe tatăl său, Că ei ne-au făcut mult rău, Că ne-au ţinut drumurile Şi ne-au tăiat capetele l bai,ade, II, 11. Tot voinici de-a Pintii gata ... Toţi ţin calea la strîmtori, Prind pe nemeşi călători. FOLC. transilv. i, 423. Ciugurele mititele Merg pe drum înşirăţele, Ciugur Mugur şede-n drum Şi să uită pe-nprejur. Halea, palea Ţine calea (Oile, ciobanul şi lupul), şez. i, 198, cf. GOROVEi, c. 77. A ţine (pe cineva) de vorbă (sau, învechit, cu cuvinte) = a vorbi, a discuta cu cineva, reţinîndu-1 de la ceva. Cela ce va ţinea pre neştine cu cuvinte şi-l va zăbîvi, pentru să vie mai curund vrăjmaşul lui să-l ucigă, să să cearte ca şi ucigătoriul. PRAV. 310, cf. ŞĂINEANU, D: u. încercau ... să oprească repetarea acelui gest, ţinînd de vorbă pe cei doi. AGÎRBICEANU, S. 21. Dar eu te ţin de vorbă, ăomnule, ... şi poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, î. II, 167, cf. SCRIBAN, D. Dacă adorm la volan se poate întimpla o mare nenorocire. Ţine-mă ăe vorbă. v. rom. septembrie 1970, 58. Pîn’ ăe vorbă i-ei ţinea, O sosi şi Neculcea. TEODORESCU; P. P. 545. Şi. . . să nu vă ţin mult ăe vorbă, Ivan iar doririi noaptea la Iţic. ŞEZ. I, 206. Să văd, n-oi putea-o ţinea de vorbă? RĂDULESCU-CODIN, î. 315. Zîna iar îl ţinea de vorbă. PÎRVESCU, c, 93, cf. FOLC. ΟΙ,Τ. — MUNT. II, 435. Eu la tine cină să viu Şi de vorbă să te ţiu? FOLC. mold. I, 116. A ţine (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna, învechit, cu cuvinte) = a duce pe cineva cu vorba, v. duce. Trimis-au leşii sol la crăiasa Elisaveta să nu-i mai ţie cu cuvinte. N. COSTIN, ap. TDRG. Eu mă tem că ne ţine cu minciuna. Slavici, o. I, 133, cf. DDRF, CADE, Scriban, D. De ce să mă faci de ris, să ţin omul cu vorba? CĂLINESCU, B. I. 194. A ţine (pe cineva) sub picior (sau papuc) = a avea pe cineva în puterea sau în sţăpînirea sa, a-1 domina. Cf. zanne, P. III, 276. (Pig.) [Cîştigul] apasă-asupra lumii ş-o ţine sub picior, macbdonski, Ο. i, 45. A-i ţine (cuiva) uşa = a-i ajuta cuiva să săvîrşească o faptă rea. Cf. zanne, p. iii, 425. A fine mingea = (la volei, polo pe apă etc.) a opri mingea în mîini mai mult timp decît este reglementar, înainte de-a o pasa sau de-a o trimite adversarului, di,, dex. + A face pe cineva să aştepte. Dar bine, Ivane, una-i vorba, alta-i treaba ; mult ai sä mă ţii ? CREANGĂ, P. 322. Cei doi domni aşteptau... — Hai, cît ne ţii ? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Ştii ce? ău-te-n păcate cu glumele tale şi adă traista. . ., nu mă ţinea otita, să mîncăm ... şi să ne vedem de cale. RETEGANUL, p. i, 21. + (Despre o parte a corpului) A produce jenă; a durea. Mă ţinei coşul pieptului cînd răsuflu. DELA-VRANCEA, o. II, 362. v (Subiectul subînţeles este „durerea") Mă ţine-n pieptul bolnav . . . Şi-n braţul încă tare. EMINESCU, o. IV, 175. Mă ţine la lingurică. ap. TDRG. + (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A deranja la mişcări (prin croiul prea strîmt). a Haina mă ţine la subsuori, trebuie răscroită mai mult. 5. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a'menţine (1). De-l va slobozi [cineva], cîndu-l va ţinea legat, acela să se cearte ca un tălhariu. PRAV. 319, cf. 12. Cantemir Vodă, după ce au murit, ţinutU-l-au mort tăinuit o dzi şi o noapte. NÉCULCE, L. 115. Dumitraşco Vodă . . . cîţi-va feciori de boieri grijiţi îşi ţinea gata în Iaşi. id. ib. 207. Stîlpul voroavei neamestecat a 'ţinea ăe vii pofti, cantemir, ι. ι. I, 4. Sînt ţinut nebuneaşte întru întunearecul păcatelor, MINEIUL (1776), 199rl/30. îi hrăneşte foarte bine şi-i ţîne curaţi, economia, 219/1. Pentru monarh legi, ce în frică Oarecum ăe-a pururea să-l ţie. budai-deleanu, ţ. 358, cf. 228, Drlu. Natura, dorind să ţie prieteşugul între oameni, îi sileşte să împărtăşească fericirea lor ca să o simtă mai bine. marcovici, C. 40/7. Dacă vrăjmaşii vor voi a-l ţinea mai multă vreme împresurat, ce era să facă la o aşa întîmplare? DRĂGHici, R. 165/6. Toate acestea era îndestule ăe a-l ţinea neutral şi a dori după cea mai dinainte odihnă a lui. MOZAICUL (1838), 167/3. Trebuie să ne ţinem în unire, trebuie să sporim în bine (a. 1840). PLR I, 93. A sa fiinţă pătrunde pămînt, cer şi lumea toată, Le umple, le sprijineşte, le ţine în starea ăală. CONACHI, P. 272, cf. 267. îi ţinuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, m. v. 393. Bucovina ■ . ■ ani îndelungaţi în cătuşi ţinută ăe o biurocraţie obraznică (a. 1848). PLR I, 132. Obrazul vesel ţiind. pann, E. iii, 57/9. Boierii, cîţi i-au mai lăsat vii, numai frica morţii îi mai ţine, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga şi-l vor lăsa. negruzzi, S. I, 138, cf. POLIZU. Surioară dragă, . . . eu te ţin de un ceas în picioare. ALECSANDRI, Τ, 419. A ţine 2264 ŢINE — 114 — ŢINE lucrurile în bună stare. COSTINESCU. Condamnaţii . ■ . erau ţinuţi în fiare. BOLINTINEANU, O. 433. [Corăbiile] Trecînd încet ca umbre ţin pînzele umflate. EMINESCU, O. i, 63. Ş-apoi mai am cu totul pentru mine Un alt maestru, care viu mă ţine. id. ib. iv, 239. Dacă visez, mă ţine în vis ... să nu mă mai deştept ! id. ib. 433. Intram în ţintirim, ţineam ceaslovul deschis şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele. şi bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. Şi totuşi voia s-o ţină ascunsă şi 'tresărea adeseori cuprinsă de gîndul că are să i-o răpească cineva. slavici, O. II, 23. Ea' se făcea că se joacă eu copca ăe la umăr ce-i ţinea rochia închisă. ISPIRESCU, u. 9, cf. 71. Un rîu, ţinut pînă atunci în îngustimea ţărmurilor, se varsă deodată în oceanul nesfîrşit (a. 1882). PLR i, 274. Dar ce? îl ţiu legat de mine? îl trag de mînecă? Ba bine! COŞBUC, p. i, 129, cf. barcianu,TDRG. Turgheniev, pictînâ pe eroinele sale cît· mai seducătoare prin figură, temperament, conduită, ţine ascunse gîndurile lor. ibräileanu, S. l. 23, cf. şăineanu, d. u., cade. Şi-n van m-abate-n jos furtuna Şi strîns mă ţin cătuşe grele. VOICULESCU, POEZII, I, 26. Intero-gaţiunea însufleţeşte discursul, ţine pe ascultători în curiozitate. în RET. rom. 154. Ministrul ăe justiţie a ăat orăin să te ţinem închisă. ARGHEZI, S. XI, 28. îl ţinea sub pază. CĂLINESCU, C. o. 57. Dorinţa de a veăea oraşul, teama ca nu cumva zorile să mă găsească adormit m-au ţinut treaz. STANCU, D. 338. Primejdia te ţine treaz. H. LOVINESCU, T. 9. Existenţa lor în apropiere mă ţinea legat de viaţa lăsată în urmă. tudoran, o. 17. Părinţii lor i-'au ţinut fără carte. PREDA, m. 312. Se făcuse a treia noapte de cînd îi ţinea sub tensiune, id. M. S. 22. Şi eu vreau să te ţin cu picioarele pe pămînt. SORESCu, D. 120. Mă ţii ăe tine legat Şi eu mult m-am săturat A trăi tot depărtat, alecsandri, p. p. 252. Codre frumos înverzit, Ţine-mă-n tine ferit, Cu frunză acoperit. TEODORESCU, p. p. 295. Soare, soare, sfinte soare, Ţine, ţine ziua mare. jarnîk—BÎrseanu, d. 121. Ar·· de-te-ar focul, cetate! . . . Că prea mulţi ţîi în bănate Fără nici o ăereptate! id. ib. 313. El ţinea la casa sa toate în cea mai bună rînăuială. SBIERA, p. 246. împăratul ... o ţinea [pe fiica sa] închisă într-o chilie din curţile lui. RETEGANUL, P. v„ 68. Numai sănătatea să ni-o ţină bunul Dumnezeu, id. ib. III, 4. Părinţii au zis că nu te-or da Şi că fată te-or ţinea. SEVASTOS, N. 125. Ţine, Doamne, noaptea mare. id. c. 194. Am scăpat, stăpine, zise calul, ţine-mă strîns în frîu. STĂNCESCU, Β. 174. Strică, mîndro, ce-ai făcut. Şi-mi dă calea să mă duc, Nu mă ţinea zăbovit, Ca ş-un cal legat la birt, Nu mă ţinea fermecat, Ca ş-un cal legat ăe gard. HODOŞ, P. p. 98. Dacă cineva e lovit de trăznet . . ., trebuie numaidecît îngro.pat în pămînt pînă în umeri şi ţinut astfel o zi. com. SAT. II, 91. Fură băieţi de pe pămînt şi îi duce la. şcoala de solomonărit, unde îi ţine închişi 7 ani. ib. III, 128. Care nu avea cu ce plăti îl ţinea cu tălpile goale în omăt ca la două-trei ceasuri. ib. IV, 34. Tu-n temniţă m-ai băgat Şi m-ai ţinut ne-mîncat. balade, ii, 251. Căpitane din Ardeal, Ce mă ţii închis d-un an. FOLC. OLT. — MUNT. II, 395. îl mînă la lucru ă'in greu, îl ţirle dezbrăcat. O. BÎRLEA, A. p. Iii, 10. Carnea ... o ţîne trei zile la sarè. T. dial. m. ii, 107. φ E i g. Noaptea ţine universul înfăşorat în umbrele sale. marcovici,’ C. 66/3. Sau bestiilor, care pe azi îl ţin în fiară, Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară, Cum cădeţi în genunchi! EMINESCU, o. I, 24. Cuvîntul tău a sfă-rîmat toate farmecele ce mă ţineau înlănţuită. ISPIRESCU, L. 35. Slujba mea mă face să umblu mult pe la ţară şi ma ţine astfel departe de învălmăşagul şi gălăgia capitalei. SANDU-ALDEA, a. M. 121. Această interesantă şi unica epopee a literaturii noastre, cu toate silinţele autorului de a o ţine în formele ăe rigoare ale genului, ■ ■ ■ oglindeşte cum nu se poate mai bine versul şi construcţia poporală. COM. SAT. m, 2. S-α tras domol din luptă lumina obosită . . ., Ţinînd întreaga lume mai strîns încercuită. VOICULESCU, POEZII, I, 52. Strîns ţinută sub surdină, . . . Inima tresare. BLAGA, poezii, 251. -v· Refl. Gîtul putea să-i joace, ca un cerc ăe bute, iar cravata se ţinea la cîteva degete departe ăe trup. baSsarabeSCU, v. 45. [I,a cînepă] rămîn . . . fibrele tari, care se ţin întregi, apolzan, p. I. 52. Abia se ţinea în poziţia de ărepţi, sub ghiontu-rile lui Vieru. CAMILAR, N. I, 281. "ν' (Complementul indică un abstract) Hotărîrea asta a ţinut-o închisă în inima lui cît a junit. AGÎRBICEANU, S. 23. Slăbiciunile umane el le ţine sub observaţie. BLAGA, z. 96. Cu cuvinte meşteşugite încercase să-i ţină atenţia trează, barbu, princ. 81. Triumful e al celui mai bun.povestitor, . .*. ţinînd trează atenţia tuturor, v. ROM., septembrie 1970, 5. Bxpr. A ţine (pe cineva) în (sau din) frîu (sau în nonă Irîne, în hăţuri, în şţru-, nă, din sau de scurt) sau, învechit, a ţine (pe cineva) scurt = a nu lăsa cuiva libertate de acţiune sau de mişcare, a supraveghea de aproape sau cu severitate (pe cineva), a domoli avîntul sau pornirile cuiva. V. şi s c u r t (3). Acesta era iute şi pornit foarte, ţiind şi lucrul tare, şi pre ieniceari ţinea foarte scurt (a. 1650). GCR I, 150/2. Rînduiala-i bună păntru hăi mari, — Zicea, — ce în frîu ţin pă hăi mai, mici. BUDAI-DELEANU, ţ. 335, cf. drlu. Noua curte . . . era plină ăe o gloată posomorită pe care abia o ţinea în strună un şireag îndesat ăe ăorobanţi. ODOBESCU, S. I, 107. Ia, ăeacum ai femeie cumsecade, numai s-o cam ţii din frîu ... ca nu cumva să-ţi pună coarne. creangă, p. 178, cf. 209. Se ruga să-l ţie din scurt şi să fie foarte sever cu el. VLAHUŢĂ, O. A. iii, 52. Busuioc nu ştie să-şi ţie feciorul în frîu. SLAVICI, o. I, 212, cf. barcianu. îl ţinea de scurt; vrea să ştie tot ce face. D. zamfirescu, î. 10. Sarmaţii . . . erau acum . . . ţinuţi în frîu ăe castrele legionare Şi de castelele ăe pe malul Dunării, pârvan, G. 106,. cf. CADE. A fost numai un călugăr cu ei şi n-a putut să-i ţie din scurt. STĂNOIU, c. I. 85. Prea eram năzdrăvan, trebuia să fiu ţinut din scurt. BRĂESCU, O. A. II, 60, cf. 293. Tocmea . . . fete curate ăe la ţară — pe care le învăţa gospodăria,, ţinînău-le din scurt pînă cînd se măritau. TEODOREANU, L. .139. Te ţine-n nouă frîne Şi nu poci veni la tine. jarnîk — BÎRSEANU, D. 60. Numai eu mai ţiu cîte pe unul în frîu. reteganul, p. IV, 22, cf. ZANNE, P. v, 297, 298. A ţine (pe cineva sau ceva) sub (sau în) ochi = a supraveghea, a urmări îndeaproape (pe cineva sau ceva). Ea privind pe cel rămas Ne-ncetat în ochi îl ţine. COŞBUC, p. I, 184. Miroseau numaidecît pe călătorul îndoielnic, de-l ţineau apoi tot timpul subt ochii lor, fără ca el să bănuiască. CAMIL PETRESCU, o. ii, 147. A ţine (pe cineva) de aproape = a supraveghea, a controla pe cineva cu stricteţe, permanent.. Cf. CADE. A ţine (pe cineva) în evidenţă = a înregistra pe cineva în actele unei instituţii pentru a-l avea sub supraveghere. Am fost pus sub supraveghere poliţienească . . ., trebuind să mă prezint săptămînal la poliţie, unde eram ţinut în evidenţă, v. rom. februarie 1971, 12. A ţine (ceva) pe Ioc = a împiedica să se dezvolte, să evolueze. Statul roman şi cultura înaltă ar fi ţinut limba pe .loc. IVĂNESCU, I. L. R. 7. A ţine (pe cineva) în şah v. şah2 (12). A ţine (pe cineva) în (sau la) curent v. curent. A ţine (pe cineva) la (sau în) respect v. respect (1). A ţine balanţa dreaptă v. balanţă. A ţine (în) cumpănă v. cumpănă. + (învechit.; complementul este „corabia") A menţine în stare de plutire. Abiia putumu ţinrea (apuca N. TEST. 1648, prinsu BIBLIA 1688) corabiia. COD. VOR. 88/8. G. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucuire etc.). El n-a putut ţine a sa mirare la vederea a atite bucăţi de aur. IST. am. 31v/21. Mireasa abia-şi ţinea plînsul. budai- 2264 TINE — 115 — ŢINE DELEANir, γ. 311, cf. DRLU. Pre ea o înghimpă spinul, Neputînd ţinea suspinul. BĂRAC, A. 27/18. Mihai Vodă . . . nu-şi putu ţine mînia şi le răspunse îndată. bălcescu, M. v. 419, cf. şăineanu, barcianu. Se uită lung la Irina, care abia îşi ţinea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148, cf. CADE, ' SCRIBAN, D. Cînd mă uit la tine, Nu-mi ţin rîsu-n mine. TEODORESCU, P. P. 648. Atunci ea nu mai putu să ţie focul ce avea la inimă şi-i spuse că vrea sa-Ι ia de bărbat! FUNDESCU, L. P. I, 96. φ Expr. A-şi ţine îirea v. fire. A (-şi) ţine cumpătul v. cumpăt. A-şi ţine răsuflarea (sau răsuflul, suflarea, sufletul, respiraţia) = a se sili să nu respire sau să respire uşor, fără zgomot ; a-şi opri respiraţia. [î]si ţinea răsuflarea că nu cumva să neliniştească somnul ei cel dulce. MOZAICUL (1839), 561/17. El îşi ţinu suflarea, să nu-l simtă că e viu. PANN, p. ν. Iii, 20/17. în vîrful degetelor. . ţiindu-şi răsuflul, au trecut prin un şir de odăi. NEGRUZZI, S. Ï, 78. Atunci calul, ţinîndu-şi răsuflarea, zise. ispirescü;, L. 6. Am deschis uşa, ţinîndu-mi răsuflarea. PĂTRĂŞCANU, s.a. .57. înaintau greu..., ţinîndu-şi răsuflarea. BRĂESCU, o. a. ii, 190. Tudor îşi ţinuse sufletul, pînă ce trimesul îşi isprăvi cuvîntul. Sadoveanu, o. v, 679. Ţinîndu-mi răsuflarea, deschid. CĂLINESCU, L. L. 68. Plecă fruntea şi îşi ţinu răsuflarea, ca un înotător cînd vede talazul care o să-l acopere. VINEA, l. II, 135. (Fig.) Şi munţii şi norii îşi ţin respiraţia. BOGZA, c. o. 61. Deodată, pe coline Scade animaţia . . . De mirare parcă-şi ţine Vîntul respiraţia. TOPÎRCEANU, B. 51. (învechit) A-şi ţine mîini le de către (sau despre) (cineva) = a se stăpîni de-a ucide pe cineva. Nu-i vărsareţi sîngele, ce-l aruncaţi In fîntîna veache, carea iaste în pustie şi vă ţineţi mînile de cătră el. PO 129/4. Să-l vindem izmail-teanilor şi să ne ţinem mînule noastre despre el, că-i fratele nostru, ib. 129/20. (învechit şi regional) A-şi ţine mtiniie sau a-şi ţine mîinile de (la) (ceva) = a se abţine, a nu face ceva. V. şi mînă1 (I 1). Nu-i zice badei pe nume, Ci-i zi badea cinele, Car' nu-şi ţine mînile, Că sparge feresirile. DOINE, 240. + (De obicei urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. ,,de“ sau ,,de la“) A opri pe cineva de la ceva ; a împiedica sau a feri pe cineva să ' iiacă cfeva. Nărodul să nu se rădice, să-l ţie să nu ucigă pre el. CORESI, EV. 547. De nu-l ţinea într-acea clipită Bălăban, . . . Cu floace cu tot îi tăia capul. budai-delEanu, ţ. 235, cf. DRLU. Hulpavii oaspeţi ar fi mîncat tot..., dar îi ţinea cuviinţa. BARBU, prinC, 213. + Refl. (De obicei în construcţii negative, urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. •„de") A se stăpîni, a se abţine (de la ceva). Postul iaste nù numai să ne ţinem de bucate, ce de toate păcatele să ne ferim. CORESI, EV. 51. Iosif iară pre tfine mai mult nu se putu ţinea, ce înaintea tuturor acelora carii era de făţiş aceasta strigă : tremeateţi afară tot omul de icea. PO 159/3. Ceia ce să au ţirut. . . Şi ceia ce s-au postit şi ceia ce nu se-au postit, bucu-raţi-vă astăzi (cca 1600). cuv. D. bătr. ii, 80/4. Bărbatul va zice că nu poci să mă ţin de voia trupului şi va vrea să ia alta (a. 1652). ap. TDRG. Nu mai poate acitm să se mai ţie Văzînd acea cătare feroce, furioasă, heliade, O. I, 316. Mă ţinui, rîsei, ca [şi] cînd n-aş crede, mozaicul (1838), 90/19. Se mai ţinu el ; dară... parcâ-i da cineva brînci să scoată din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. întins pe spate, ma uitam la el şi-mi era somn . . . Mă ţineam să nu închid ochii, ca să n-adorm, vlahuţă, o. a. 479, cf. barcianu. Omul s-a ţinut cum a putut, că îi era ruşine să plîngă el în faţa femeilor. SĂM. v, 117. M-am trezit. . . cu nişte musteţi, înaintea cărora însuşi bărbierul nu s-a putut ţinea de rîs. PĂTRĂŞCANU, s. a. 35, cf. tdrg. Şi numai cînd nu se mai putea ţinea de rîs... se considera învinsă. IBRĂILEANU, A. 19, cf. ŞĂINEANU, D. U., cade. Se cun-Oştea că de abia se ţinea să nu rîdâ. sadoveanu, o. îi, 453, cf. scriban, D. Boierul. . . se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar. . la urmă, nu s-au mai putut ţinea. SBIERA, P. 266. Femeie era, şi lighioanele 'urlau... de te lua groaza, dar se ţinu, şi. . . le scăldă frumos. STĂNCESCU, B. 150. împăratul biet se mai ţinea..., dar numai el ştia. . . ce era în inima lui. id. ib. 326. împăratul nu se măi putu ţine de rîs. PÎRVESCU, c. 99. ^ Intranz. Zic celor ce nu-s măritate şi văduălor că, de iaste lor bine, să petreacă ca şi mene, iară de nu vor putea ţînea, să sè mărite (a. 1618). GCR I, 46/6. IV. Tranz. 1. (învechit; cu complementul ,,moşie“, ,,pămînt", „casă" etc.) A dobîndi (prin moştenire), a moşteni; a pune stăpînire pe ceva; a avea (şi a păstra) în proprietatea şi folosinţa sa, a poseda. Derepţii vor ţirea (ocina-vorD, moş-teni-vorc2, dobăndescuH) pămîntul. psalt. 70. Ceşti păcătoşi şi ce înmulţiră în veacu, ţirură (c u -prinsără D) bogăţie depreură: ib. 144. Acestuia iaste vita, veniţi se-l ucidem şi vom ţinea ce se cade lui. EV. SL.-ROM, 284/8. Acesta este moşteanul ; veniţi să ucidem el, şi vrem ţinea moşteniia lui. CORESI, EV; 296. Noi boiarii ce ne au foit luat pre răvaşele domneşti. . . de să cătăm prentu rîndul unui ţigan anume. . . al cui au fostu şi cui se cade de să-lu ţie (a. 1583 — 1585). cuv. d. bătr. I, 42. Neminele din rudile lui să n-aibă treabă a ţine partea lui di ocină (â. 1587). DOC. î. (XVI), 160. Dă domnia mea această poruncă călugărilor de la sînta mănăstire din Bucureşti. . . să fie tari. . . a-şi ţinearea morile de la Dîlga, cum au fost ţinut şi mai denainte vreame (a. 1602). CUV. D. BĂTR. i, 117. Să lepede banii Didea şi să-şi ţie el oc[ină] (a. 1619). i. BIANU, D. R. 45. Noi am întrebat. .... : mai ţănut-au până acum acel sat au ba ? Iară ei au zis : că nu l-au mai ţănut (a. 1620). GCR I, 62/31, cf. VARLAAM, C; 226. Doo sate de vor avea svadă pentru hotarul său pentru pămînturi. . ., acesta [giu-deţul} să-l dea celor a ce să va afla că l-au ţănut mai multă vreame. PRAV. 3. Să ţie Andonie blănariul cu giupăneasa sa toate satele Iorgîi postelnicul (a. 1662). IORGA, S.D. V, 37. Tot pămîntul acesta care ai zis să-l dai seminţiei lor şi vor ţinea pre dînsul în veaci. biblia (1688), 622/52. A patra parte de sat de Bo-tompăneşti . . ., cum au ţinut moşii şi părinţii ei (a. 1709). IORGA, S.D. vil, 110. Şi el mi-a spus cum ţinem [moşie] la Bereşti, aşa mărturisesc şi eu (a·. 1715). URICARIUL, xvn, 255. împărţi D [u]mnezeu israilteanilor pămîntul cel· făgăduit, ca fieştecarele neam dintr-înşii se ţină cîte o bucăţea. MAIOR, P. •46/9, cf. LB. Şi noi■ . . să fim fraţi, . . . nice cum să nu fie sloboz mai tîrziu a-ş căuta parte precum ţinem moşia (a. 1833). IORGA, S. D. xii, 217. De mult ţii moşia asta-n posesie ? ALECSANDRI, T, 605. Aud că ţineţi coynori ce-ar mîngîia privirile mele. BARBU, prinC. 97. Expr. A ţine fumul de pe urma (cuiva) — a trage tot folosul de pe urma cuiva. Boierii ţin fumul de pe urma săracului. BARONZI, L. 55, cf. ZANNE, P. iv, 282. -φ" (De obicei urmat de determinări circumstanţiale ca ,,în arendă“, „în" sau ,,cu chirie“, ,,ca zălog“, ,,cu anul“ etc.) A avea în folosinţă pe timp limitat o proprietate, o întreprindere; a deţine (ca arendaş, chiriaş etc.). Le-au fost tocmeala să ţie acel loc cu chirie. PRAV. 82. Cei ce nu vor voi a se supune... să se lase de a mai ţine moşii cu anul (a. 1803). URICARIUL, IV, 155/11. Am o soră. .. care trăieşte foarte bine cu bărbatu său ce ţine moşii cu anul. NEGRUZZI, S. I, 199, cf. POLIZU, COSTINESCU. Sfoara de moşie din Poieniţa pe care o ţine taică-său în arendă. CARAGIALE, O. I, 222. Starostele cojocarilor. . . ţinea tăierea cărnii în arînda. SLAVICI, O. II, 6, cf. ŞĂINEANU, BARCIANU. Ţine la cucoana R. de douăzeci de ani odaie cu chirie. SĂM. in, 505. Ne-am mutat din casele mari ce ţineam cu 2264 ŢINE — lié - Ţine chirie în Iaşi, peste drum ăe grădina Copoului. BRĂESCU, A. 20, cf. Scriban, D. Trestie ţinuse o cameră de mansardă, arghezi, S. XI, 161.’ 2. (Cu complementul „circiumă“, „pensiune“, „res- taurant", „băcănie" etc:) A avea un local în proprietate sau în chirie şi a exercita meseria de comerciant în ramura respéctiva. Să aibă drept de a unelti ne-guţătorie cu de-amănuntul, să ţie prăvălie de vînzare. REGUL. ORG. 33/18, cf. ΡΟΐ,ιζυ. Nu cumva a ţinut vreodată tatăl dumitale orîndă în sat undeva ? creangă, P. 129. Omul ăsta ţine şi pension de fete ? VLAHUŢĂ, O. A. iii, 9, cf. cade. Negustorii care umblau prin ţară îmi spuseră că ţine un han în Bucureşti, sadoveanu, o. i, 139, cf. scriban, d. Are prăvălie peste drum de noi. Ţine şi circiumă. Ţine şi cojocărie. E doldora de bani. stancu, D. 195. Mama fetei ţine o prăvălie de umbrele, v. ROM. ianuarie 1965, 184. Eu mă duc la Brăila, mai ales de Anul Nou, ca să joc cărţi la cafeneaua pe care-o ţine Bijulică. neagu, î. 90. Lîngă apă era căsuţa unui om care ţinea crîşmă. RETEGANUL, p. ii, 11, cf. ŞEZ. I, 14. Circiuma cine-mi ţinea Şi de ea cine-ngrijea ? balade, ii, 66. Expr. A (Ine negustorie = a face negoţ. Ei ţin negustorie şi noi am rămas din aceste price cu puţine vite, barbu, princ. 103. + (Complementul indică o irţar|ă) A avea de vînzare sau a vinde ceva în mod obişnuit în prăvălie. Aceşti negustori ţineau şi marfă străină, importată. PÂRVAN, G. 414. Unăelemn ai ? . . . Da-i bun ? — Rău nici nu ţinem. BRĂESCU, o. A. ii, 9. Am auzit din bătrîni, Marfă bună să nu ţini, Marfa bună se deoache, Om frumos tună-n păcate, doine, 234. 3. (Complementul indică animale) A avea, a creşte. Sînt iară păstori de dobitoace, că-s oameni carii ţin dobitoace. PO 164/11. Să ţie în ograda lui cel puţin o lamă. DRĂGHICI, r. 165/11, cf. VAI,IAN, v., DR. v, 64. Dacă ţii oi, să nu dai sare, căci pot să piară. ap. cade. Ei . . . ţin turme de vite, barbu, princ. 103. Vaca ... o fineam de prăsită, bänuijescu, I. 16. Eram numai noi, singuri în curte, puteam ţine păsări şi un porc. V. rom. februarie 1971, 12. Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos,' tot de-a dragul să-l tii la curte. SBIERA, P. 33, cf. chest. v 2/6, 7,'8, 15, 16, 17, 44, 48, 53, 58, 61, 63, 66, 67, 69, 70, 73, 76, 85, 88, 90, 97, VI 1/1. Că de cînd murgu mi-l ţin, Nici un pinten nu i-am dat, Dar acum pinteni i-oi da Şi noi codru l-om zbura ! BALADE, II, 226. + (Rar)’ A agonisi, a strînge (şi a păstra) bunuri materiale. Pînă şi vodă cic-ar fi tras odată în gazdă la Ciubuc, şi, întrebîndu-l cu cine mai ţine atîta amar de bucate, el ar fi răspuns : cu cei slabi de minte şi tari de virtute, măria-ta". CREANGĂ, A. 20. 4. (învechit; cu complementul „ţară", „ţinut“, „cetate" etc.) A stăpîni, a ocupa (guvernînd, admi-nistrînd). îngăduit-au pre voia împăratului cum să ţie Ardealul cu nume de gobărnator (a. 1600). DOC, î. (XVI), 145. Pombie Magnea să rădică voevod Rimu-lui ... Şi au domnit 45 de ai ; şi s-au minat de la Tulie pînă la Chesar 464, de au ţinut Rîmul tot sveat-nici. MOXA, 357/15. Cleopatra împărăteasa au ţinut împărăţia Eghiptului. id., àp. ddrf. Deci noi am întrebat pre călugări : mai ţănut-au până acmu acel sat au ba ? (a. 1620). I. bianu, d. r. 56. Iară Buzeştii . . . acest sat . . . l-au ţinut în silă şi fără derep-täte (a. 1623). id. ib. 87. Află vreme Ştefan Vodă ca să să curăţească de frati-său Iliaş şi să ţie toată tara însuşi, ureche, i,; 76. Nemţii ... au luat de la unguri jumătate de ţara ungurească de sus şi o tin şi pînă astăzi. Simion dasc., lET. 113. Ţarigradul şi cîte ţări ţin turcii în ceasta parte de lume, care să cheamă Evropa. M. COSTIN, o. 260. Leon . . . ţînea neharnic împărăţîia Ţ [a]rigradului. DOSOFTEI, v. S. noiembrie 109r/35. Daţiia zic cea veche, pre care acmu să ştie că o ţin năroadele ghepidilor. Can-temir, hr. 78. Crăimea aceea ce ţin comanii. şincai, hr. i, 280/38. Nu puţine ginte sloveneşti venind. cu avarii, pănă au ţinut avarii Dachia, în toată Dachia au lăcuit, maior, ist. 185/19, cf. ddrf, tdrg, cade. Ţinutul fu al nostru cîndva . . . Pămînt şi mare Cu care drept le ţineţi? Cu dreptul celui tare ! EFTIMIU, c. 39. + (Astăzi popular; complementul indică poziţii strategice) A apăra de invazia duşmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Tri-misără partea cea de oaste ci era cu savromaţii . . . ; o trimisără la ioni cum să vorovască cu dînşii, carii ţinea podul Dunării. HERODOT2, 231. Şi stau păn-acmu la noiemvrie tot pe marginea ţării lor, unii pre la Pol-tava, unii pre la Harcov . . . Iar din A zac n-au ieşit, tot îl fîn. Neculce, L. 343. Iar mai vîrtos armătura toată A lui Argineanu n-au vrut să ţie Nici o minuta locul, ci .. . Merseră care încătro în răsipă. budai-deleanu, ţ. 206. Armata grecească porneşte spre Slatina ca să ţie valea Oltului în contra lui Hagi Ahmet aga. GHICA, s. 114. Au sosit vremea ăe an, Să ţinem codrii şi valea Noi vitejii amînăoi. La neferi să-nchiăem calea, Să dăm jgm&za, prin ciocoi ! ALECSANDRI, P. i, 63. Nimenea nu s-afla ... Să se ducă Să-l aducă, Făr' de numai trei beşlii, Care ţin raiaua-n DU. TEODORESCU, p. P. 606. Ţine tu marginile, Să bat eu mijloacele. FOLC. OLT. — MUNT. II, 119. + (învechit) A avea în puterea sa, a pune stăpînire pe cineva sau ceva ; a stăpîni. Vrăjmaşii miei sufletul mieu firură. PSALT. 23. Ce fire (bir uit ori u Iu c2, H, aceluia ce stăpîniaşte D) cu virtutea sa veacurile, ib. 123. Şi aducea lui toţi bolnavii, în multe chipure bolele, şi cu chinure ţenuţi de draci. EV. SL.-ROM. 126/19. Se voiniceaşte Iu che-sariu ... ce ţine lumea. CORESI, EV. 228. Sosim la vamele acealea ce ţin căile şi opresc pre ceia ce să suie. varlaam, c. 381. Taina cununiei ... o ţine besea-rica. prav. 132. De Dumnezeu ţinut. ST. LEX 176/2. Sf[i]ntului d\u]h depreunî ţine toate vădzutele şi nevăăzutele. MOLITVENIC (sec. XVII), 303. Ţiind toate şi cuprinzînă ca un D[u]mnezeu aăevăra [t ] şi îm'păra[t]. mineiul (1776), 97r2/26. Apele-atîtor viitori vuitoare prin vaăuri grozave Charon le fine, luntraşul zbîrlit în vestminte murdare. COŞBUC, ΑΕ. 112. Şi el se va mîntui sus, înaintea strălucirii cerurilor, de unde se revarsă neţărmurita bunătate a Celui ce ţine toate, furtună, V. 19. F i g. Amorul îi ţinea pieptul, nicidecum nu-l mai slăbea, pann, E.. I, 4/21. <0” (Şi astăzi ; subiectul indică dureri fizice, boli, stări sufleteşti, sentimente etc. ; de obicei cu determinări temporale) Că mă finrură realele cîte nu avea număr. PSALT. HUR. 34r/24.’ Ţirură-me (cuprinsăr ă-m.ă D) durerile morfiei. psalt. 25. Tu eşti fugire mie de scîrbi ce me firură (ce mă împregiurăD). ib. 55. De vor fi şi nescari nevoi fiind pre noi, cuviinţă ne iaste a face cinste mai vîrtos ăe toate duhovnicilor. CORESI, EV. 306. Scîrbe mă ţin, a răbda nu pociu de săgetătura drăcească. PARACLIS (1639), 247. Tu eşti scăparea mea de scîrbile cele ce mă ţînură (a. 1710). GCR I, 365/32. Ce negrijă acum te ţine, o, tată? budai-DELEANU, ţ. 76. De-l vor finea îndelung frigurile, capătă oarece umflătură. CALENDARIU (1814), 162/11. S-au cuprins de un somn dulce, care le-au ţinut pînă a doua zi. DRĂGHICI, R. 138/19. Sărmana copilă! . . . mult o ţine [nebunia] cînd o apucă? ALECSANDRI, T. 521. Ei cerură să se dezbrace chiar ăe cămăşi .... mai întîi nu se supuseră, finute ăe ruşine, dar beduinii le tăiară cămăşile după ele. BOLINTINEANU, O. 301. Tuşea îl apucă mai des şi-l ţine mai mult. DELAVRANCEA, ap. TDRG, cf. cade. Fiori din tălpi la creştet mă 2264 ÏMÉ — il? — ΤϊΐίΕ ţin şi mă. cuprind, ΡΙΙ,Ι,ΑΤ, P. 28. Răcoarea nopţii şi mişcarea îl făcură pe Ilie să simtă iar durerea din umăr. îl ţinea, parcă îi prinsese spinarea, preda, D. 227. Pe bietul Zorilă îl coprinse , . . frica . . dar nu-l ţinu mult. STĂNCESCU, B. 93. Baliga se coace ... Şi se pune pe partea bolnavă sau unde ţine pe om junghiul. ŞEZ. III, 194. Cînd ţi-o fi pînea mai bună, Să te ţie boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145, cf. ALR II 2 205/36. <0* (Subiectul logic indică dureri fizice, boli, stări sufleteşti, sentimente etc.) Aceaia de dracul hitleanul cuprinşi sînt şi ţinuţi. CORESI, ev. 82. Şi cine deştingea după clătitul apeei sânatoşiia-se de toate boalele ce era ţinut. id. ib. 142. Nu-l poate purta diavolul pre voia sa, nice-l poate mîna în păcate, căci că iaste [omul] ţinut de frica lui Dumnedzău şi oprit de învăţătura lui. VARLAAM, c. 16. φ (Cu subiectul logic neexprimat) Grăi Domnul că ,,n-au murit, ce doarme". Rîseră cei ce auziră . . ·. că [fata lui Iair] ttn-au murit, ce ţinută au fost". CORESI, EV. 385. El i-au răspuns că tare i-i rău şi de l-a ţinea mult asa, apoi . . . trebuie sa moară. SBIERA, P. 131. 5. (Complementul indică un loc, o poziţie, o situaţie) A ocupa (13). Fietecare în partea împăratului său . . . locul cel mai de frunte şi stepăna cea mai denainte ţinea. Cantemir, ι. ι. i, 32, Otoman . . . ţinea rangul cel dinţii între principii ce era supuşi la Aladin. ■VĂCĂRESCUL, IST. 250. Dascălul Andrei să ţie strana besearicii cea dreaptă -la cîntare (a. 1796). IORGA, S. D. xil, 192. Să-i dea afară, ca pe unii ce ţin locul fără treabă (a. 1803). uricariul, iii, 29. Ca un inel strălucitor el [omul] ţine mijlocul lanţului celui nemărginit al fiinţelor, marcovici, c. 11/10. între . . . dobitoace şi omul ţine o treaptă. CONACHI, P. 260. Interesele materiale ţin astăzi cel întîi loc în viaţa populilor (a. 1855). pi,R i, 158, cf. polizu. Loc puţin eu ţin în lume, Râu puţin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. Fiecare din noi să ne ţinem locul împrejurul carului lui de triumf, fără să căutăm a lua cumva loc alături de el în car. CARAGIALE, O. vii, 430. Ψ Expr. A ţine loc de .. . = a fi întrebuinţat ca . . ., a servi drept . . . La unele [vietăţi] sprinteneala cumpăneşte slăbiciune, Iar la altele virtutea ţine loc de-nţelepciune. conachi, p. 267. Sä privim acum şi la sărăcia iluminată de razele unei luminări de său, băgate în gîtul unui clondir, ce ţinea loc de sfeşnic. EMINESCU, p. l. 32. Fumigaţia cu sămînţă de cînepă ... ca un fel de narcotizare specială, ţinînd loc de beţie, pârvan, g. 145. îi făcea pască, -. . . groasă de două degete, ca să ţină loc şi de cozonac Ία sărbătorile Paştilor. BRĂESCU, A. 124. Să nu poată O umbră între noi sä se strecoare Şi astfel să-mi întunece c-o pată Surîsul care-mi ţine loc de soare. ISANOS, v. 290, cf. ŞEZ. III, 84. A ţine locul (cuiva sau a ceva) — a înlocui pe cineva sau ceva. După aceea se duce de-i ţine locul lîngă frumoasa greacă. FILIMON, •O. I, 129. Jocul cărţilor ţine locul conversaţiei spirituale. BOLINTINEANU, o. 288. Din acest şir lasă pe unul să-ţi ţie locul. EMINESCU, p. l. 41, cf. barcianu. Grozavele cromolitografii ţin locul tablourilor de arta (à. 1895). PLR I, 437. Planta zisă în Deltă paşă .'. . ţine locul în apele noastre vestitelor alge marine. SIMIONESCU, FL. 265, cf. CADE, dl, DM. Zici că ai lăsat soarele să-mi ţină locul. SORESCU, D. 124, cf. DOINAŞ, A. P. 31, V. BREBAN, D. 6. (Complementul indică o funcţie, o dregătorie, o demnitate etc.) A avea sub conducerea, direcţiunea sau administraţia sa; a deţine. Atunce au fost vameş Alexa şi Manea ... Şi într-acela anu ce au ţinut ei vama, fost-au pace prespre toată vreamea (a. 1593). DOC. î. (xvi), 179. Au ţinut scaumil păn la venirea lui Aron Vodă. URECHE, L. 209. Şi cîte dire-gătorii la margine, tot grecii le ţinea, iar boierii de ţară era numai cit numele, că la nemică nu-i mai întreba. NECULCE, L. 320. Iaste protopop în proto-popia lui, ţinută . . . mai nainte de dizmembraţia legii (a. 1763). IORGA, S. D. IV, 93. Toţi . . . îndemnară pe Mihai ca sä ţină domnia acestei ţări, fiind numai tributară către împăratul. BĂLCESCU, M. V. 412, Mă rog, cine ţine poştele ? ALECSANDRI, T. 397. Ţine un rol la teatru, ap. CADE. Φ A b s o 1. Atunce au fost vameş Alexa şi Manea şi au ţinut ei pînă la anul (a. 1593). DOC. î. (XVI), 179. Fu rîdica[t] patriarh Ţ [a^rigradului, ş-au ţinut 11 ai. DOSOFTEI, V. S. octombrie 78r/28. Φ Refl. pas. Vama ţărîei Mol-doveei pururea să înceape dentru august 15 dzile şi să ţine prespre anu (a. 1593). DOC. î. (XVI), 179. Éxpr. A ţine socoteala (sau socotclile) = a însenina veniturile şi cheltuielile, a avea în grijă evidenţa banilor. Socotelile . . . trebuiesc ţinute cu cea mai mare dreptate. I. IONESCU, C. 247/6. Ţiindu-se socotelile după chipul ce s-au zis, vistierul . . . va supune Domnului . . . bilanţ. REGUL. ORG. 71/9. De cînd mi-au venit băieţii fie la învăţătură, îmi ţin socoteala ban cu ban şi huzuresc de bine. CREANGĂ, A. 18. A-i ţine socoteala (sau scama, răboj) — a păstra evidenţa unor date, a unor întîmplări etc. Mai are încă vreo şase luni, răspunse Hubăr. — Aşi! Par că-i mai ţine cineva socoteala ! ? slavici, o. ii, 110, Ţin ■răboj în duh arhaic, Număr ca ciobanul Cîte-s albe, cîte-s negre. BLAGA, poezii, 368. De-atunci înainte n-am mai ţinut seama ce-a adus fiecare, tudoran, 0. 104. A ţine socoteală (sau seamă, scama) de . .. = a avea in vedere ceva sau pe cineva, a lua în considerare; a urma întocmai, a respecta. Voim a ţine : seamă de greutăţile particulare ale fiecăreia (a. 1855). PLRI, 158. Atît criticii, cît şi poeţii trebuie să ţină socoteală de aceasta (a. 1880). ib. 341. Dacă n-am tihut samă de vorbele lui, am ajuns, slugă la dîr-loagă. CREANGĂ, P. 212. Hubăr însă nu ţinu seamă de întreruperea aceasta, slavici, o. ii, 133. Trebuie să ţinem seamă şi de greutăţile cu cari a avut să lupte (a/ 1887). PLR i, 353. Vom ţine în toate lucrările noastre seamă de gustul poporului. (a. 1894). ib. 431. A gîndi numai fără a ţine socoteală de întreaga gamă a vieţii este un viţiu (a. 1897). ib. 468. Se măritase după un om cumsecade . . ., dar ce folos că ea nu ţinea nici o. samă de bărbat. SÄM. I, 120. E banul Severi-nului ... — Ce-mi pasă ! Clara doamna-s eu / ... Ce P nu mai ţine seamă de porunca mea ? davila, v. V. 69. De astăzi înainte trebuie să ţinem samă de regulile higienice în toate lucrurile. PĂTRĂŞCANU, ş, A. 119. Geto-dacii în toate timpurile ţinuseră seamă de progresele tactice şi strategice ale vecinilor. PÂRVAN, G. 150, cf. CADE. Există deci o psihologie a meseriei care trece peste particularităţile etnice ■ ■ ■ Arta ţine seama de ea. LOVINESCU, S. I, 318. în lucrarea sa recentă ... ne face unele obiecţiuni, de care vom căuta sa ţinem seama. PARHON, o. A. I, 27. Nimeni n-a ţinut socoteală de cum şi în ce fel munceşte. V. ROM. aprilie 1955, 175. Nu mai putea să ţină seama de prezenţa doamnelor. VINEA, L. I, 406. Trebuie să ţinem seama de aceste declaraţii, panaitescu, O. ţ. 119. Nu ţine seama de frecvenţa cuvintelor. IST. L. ROM. 1, 57. Vom ţine seama de. această imposibilitate. BÄ-NULESCU, i. 95. Spiţerul nu a ţinut seama de porunca siâpînirii. G. barbu, a. V. 240. Trebuie sä ţinem seama de momentul istoric, v. ROM. aprilie 1970, 119. El au început a nu ţine seamă nici de oameni, nici de Dumnezeu. SBIERA, p. 149. Dumnezeu ţ-ajute cu cele bune ... şi ţine samă ăe citvîntul meu.. VASILIU, P. L. 95. Tat-al mieu nu prea ţînu socotială dă noi. T. DIAL. M. I,. 207. (Refl. pas.) Să se ţină pe deplin seama de voinţele ctitorilor. ODOBESCU, S. II, 50. De protestele deznădăjduite ale lumii civilizate nu s-a ţinut seamă. BOGZA, A. î. 636. De celelalte evmimente ale trecutului nu se mai ţine seama. MIHĂESCU, D. a. 23. A tino socoteală (sau seamă) că ... — a avea în vedere că . .. Nu ţine însă socoteală Că-s mulţi chemaţi, puţini aleşi. VLAHUŢĂ, 2264 ŢINE — llô — ŢINE S. A. I, 24. Deduce toate netele noastre din o lume abstractă, fără să ţie seamă că ... ele sînt rezultatul firei noastre (a. 1897). PLR. I, 468. Ţinînd seama că în antichitate raportul aur-argint era de 1/12, observăm că legendara bogăţie a căpeteniilor trace era o realitate, magazin ist. ' 1990, nr. 1, 39. Ţine socoteală că eu te-aş împuşca acu. T. diai,. m. ii, 528. (Refl. pas.) Să să ţîe samă c-au dat jărtvă de-au tămîiat idolii. DOSOFTEI, v. S. noiembrie 130v/36. (învechit şi regional) A-i fine (cuiva) în seamă (ceva) = a-i lua (cuiva) în considerare (ceva). Oricîte toc-meale va face cu cineva . . ., toate simt stricate şi fără de ispravă, ca unui om ăe ocară, ce nu-i ţine nime■ în samă cuvîntul. PRAV. 170. împăratul nu-i ţine în samă vorbele, sevastos, p. 34. Dar cine îi ţinu vorba în seamă? STĂNCESCU, b. 203. (Refl. pas.) A i se ţine (cuiva) în seamă (ceva) = a i se lua (cuiva) în considerare (ceva). Am multe de mi s-ar ţinea în samă, carele nu sînt far' cale. antim, p. XXVIII. De să va scula cineva din neamuri sau răzeşii aceluia ce au zălojit, pentru ca să răscumpere, să nu li se ţie în samă. SOB. hris. 22. Cărăuşii ce aduc vin, la o bute de vin să li se ţie în samă din fănchiul vasului atît pentru scădere, cît şi pentru băutul lui (începutul sec. XIX), uricariul, iv, 202/20. Tot ce-aş vrea ca mîngîiere într-a mea dezmoştenire E să mi se ţină-n seamă că am plîns ş-am suferit. macedonski, o. i, 11. A (nu) ţine In seamă (sau nici într-o seamă ori la nici o scamă) = a (nu) lua în consideraţie ; a (nu) recunoaşte. Şi Neculai Vodă n-au vrut să ţie în samă nice un ban dentr-acea orînduială, nice ce-u dat la Mihai Vodă. NECULCE, L. 194. Cuvîntul femeii înaintea bărbatului nu va fi ţinut la nici o seamă. SEVASTOS, N. 260. Ce mici şi nevrednice de ţinut în seamă ţi se înfăţişează toate fră-mîntările şi netrebniciile vieţii. brăTESCU-voineşti, . p. 156. (Refl. pas.) Cîte pecetluiri au arătatu a dumisale ■■■, toate s-au ţinut în samă (a. 1593). DOC. î. (XVI), 180. Vînzarea . . . pentru cei nevrîstnici nu să ţine nici într-o seamă, pravila (1814), 46/10. Mărturisirea unui mar tur singur nu să ţine în seamă. ib. 74/8. Această parte de oameni se va ţinea în seamă la următorul soroc de luare în slujbă. REGULAMENT, 10/1. De voi cădea, să va ţinea în seamă c-am cîştigat şi voi beţi pentru odihna sufletului meu. mozaicul (1839), 491/11. A-i ţine (cuiva) toate în seamă = a avea evidenţa faptelor cuiva. Mie soacra nu mi-e mamă, Ca să-mi ţie toate-n samă. FOLC. MOLD. I, 134. A ţine casa = a îndeplini funcţia de casier. Cf. polizu. Apoi lua banii şi îi dedea mumei sale, care ţinea casa. slavici, o. ii, 24, cf. cade, scriban, D., DL. A ţine contabilitatea = a îndeplini funcţia de contabil. Cf. scriban, d. A ţine registrele (sau catastiiele, listele etc.) = a fi însărcinat cu evidenţa registrelor, listelor etc. Cf. POLIZU, CADE. Ai cercetat . . . listele ce le ţin ca să nu fie încurcătură. BARBU, PRINC. 178. A ţine cont de (ceva) v. cont. A ţine jurnal = a însemna zilnic evenimente, cheltuieli, activităţi etc. Va ţinea jurnal, după orînduială, de toate lucrările sale. REGUL. ORG. 18/26. (învechit) A ţine toaie de . . . = a face listă cu . . . Sfatul orăşenesc . . . este dator să ţie cu scumpătate foaie de toţi lăcuitorii oraşului cari vor fi destoinici a fi alegători sau deputaţi, regul. ORG. 161/16. A ţine evidenţa = a înregistra situaţia bunurilor, lucrărilor şi persoanelor legate de o anumită activitate. Cf. DL. A ţine (registrele, dosarele etc.) la zi = a însemna cu regularitate, în fiecare zi, schimbările survenite faţă de situaţia cuprinsă într-un registru, într-un dosar etc. La noi, urmă notarul, saltarele sînt goale, registrele ţinute la zi. sadoveanu, o. xiv, 204. 7. A avea (pe cineva) în serviciul său, a avea (pe cineva) în casa sa într-o anumită calitate. Mihaiu Vodă, dec-au spartu ţeara, elu acum va să fugă cu acei hoţi ci ţine (a. 1599). DOC. î. (xvi), 112. Sluga sa şi pre cela ce-l ţine fecior de suflet. PRAV. 105, Holru se cheamă cela ce are muieri la casa lui, de le ţine pentru dobînda lui. ib. 171. Să fie volnic cu această carte a domniii meale să aibă a-şi ţinerea la schitu lui ... 4 oameni cari sînt fără de bir (a. 1700). IORGA, S. d. XIV, 4. Cel ce ţine marturi plăteaşie şi cheltuiala lor. pravila (1814), 76/10. Se văzură în stare a finea lîngă dînşii pe buna văduvă ca pe o mumă. mozaicul (1839), 399/16. Ea fine oameni care să i le păzească un an. EMINESCU, P. L. 15. De ce nu-fi fii o slujnică ? SLAVICI, o. I, 137. Oană, pe line te fine deageaba la curte ! DELAVRANCEA, o. ii, 13. A finut ca director al ephcrriei pe repauzatul Maiorescu (a. 1893). PLR I, 413, cf. CADE. [Boierul] ţinea o mulfime de puşcaşi, cari cutreierau pădurile şi-i grijeau de sălbătăciune pentru masă. SBIERA, P. 66. Şi eu oi fi boier şi mi-oi finea şi eu porcar ca să-mi pască turmele de porci. id. ib. 251. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-şi finea numai găzdoaie. RETEGANUL, P: V, 15. Părinţii-mi, puţină avere, Mă ţineau de-o mîngîiere. ŞEZ. I, 14. II. (Popular) A avea de soţie (sau, rar, de soţ) (pe cineva). La înviere . . . a căruia den cei şaptă [fraţi] va fi muiare, că toţi ţenură-o. EV. SL.-ROM. 292/19. Cînd ţin doi fraţi doo femei. ST. LEX. 174v2/2. Ando-nie . . . ţine o nepoatî de sor a Iorgăi postelnicul (a. 1662). IORGA, S. D. V, 37. Acestora amîndurora hatman era Arthomis, carile ţinea fata lui Darie. HERODOT2, 358. Au ţinut Scarlat fata lui llieş Vodă celui turcit, neculce, L. 16.1 Au finut-o Constantin Stoleriul (a. 1743). URICARIUL, xxiv, 444. Ferdi-nandru din Austria, ce finea pe sora lui Ladislau, cercă să moştenească crăiia. VĂCĂRESCUL, IST. 261. Măriei . . ., ce au finut-o Mihalce (a. 1798). IORGA., S. D. vii, 96, cf. klein, D. 443. Acum finea el a şep-tea muiere, budai-deLEANU, ţ. 93, ’ cf. polizu, şăineanu. Lafco finu, desigur, pe o româncă, şi poate să fi fost şi el însurat la coborîrea din Maramureş. iorga, c. i. I, 72. Al doilea fecior, Ştefan, s-a înstrăinat pufin ; fine o nemfoaică din Posen. REBREANU, I. 175, cf. cade. Domnul Nicolae Isoftescu era cumnatul lui Marin Isoftescu — fineau două surori. BRĂESCU, O. A. II, 301, cf. SCRIBAN, D. Unchiu-meu Voinea Militaru, care o fine pe tuşa Sorana. stancu, 1). 46. La curte mai apăruse şi un fel de cumnat ... O finea pe sora Haricleiei. barbu, princ. 110. Se certaseră, că el mai finuse o muiere. SORESCU, L. L. Ii, 185. Fiind druid, va trăi după înfelepciuhea şi legea druizilor. Iar druizii nu fineau decît o femeie. v. rom. ianuarie 1970, 13. E necăjită, . . . că-i la fel ca mine, tot o stîrpitură de bărbat fine. NEAGU, î. 93. Cumnatul său . . . finea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUI,, P. III, 45. Au ajuns în sfîrşit la curtea zmeului care finea de nevastă pe sora lui cea mai mare. MERA, l. B. 245. Omului ăluia îi murise fumeia ce dinţii şi finea fumeie de al doilea. com. sat. v, 72. Mă duceam ... cu bărbatu-mieu ăă-l ţîu acuma. T. diai,. m. i, 261. (A b s o 1.) Se n-o lăsat Dumiieăzău Se-oi iubi sä fie-aî mieu !■ Se-o lăsat n-o lăsat bine, Io iubesc şî altu fine ! F0l,c. OLT.—MUNT. I, 23. -v* Expr. A ţine (pe cineva) fără cununie = a trăi cu cineva nelegitim, în concubinaj. Să nu fure . ■ ■ fete . ■ . spre a le fine fără cununie. SOB. hris. 37. + (Cu complementul ,,a-mant“, ,,drăguţ", „ţiitoare“ etc.; uneori construit cu pronumele în dativ) A avea (pe cineva) ca amant, ca iubit. Era acest domn şi curvar. Multe fiitori fete mari fine şi apoi le îndzăstra şi le mărita, neculce, L. 319. Ţin nişte netrebnice libovnice. IST. am. 70v/ 13, cf. valian, v. Că eu nu sînt învăfată Ca să-mi fin drăguţ pe plată! jarnik—bîrseanu, D. 243. Măi bărbate, bărbătuţ, Lasă-mă să-mi ţin drăguţ. MÎNDRESCU, L. P. 106. în post popa m-o jurat Să nu-mi ţin drăguţ în sat. RETEGANUL, CH. 113. Bade cu ochii de rouă, Nu finea drăguţe două. DOINE, 189. Cu colacu lîngă struţ, Ca să nu-mi mai ţiu drăguţ. COM. SAT. III, 135, cf. ALR II 4 392/876. Păcurari cu oi băluţe, 2264 'ΓΙΝΕ — 119 — ŢXNB Nu-ţi fine multe mîndrufe. FOLC. TRANSILV. I, 37. + Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. ,,cu" sau, regional, cu determinarea „laolaltă“) A avea (cu cineva) relaţii de dragoste în afara căsătoriei; a trăi (cu cineva) în concubinaj. Un cetăţean, cafele (precum era vestea) se ţinea cu muierea lui Busa. şincaj, HR. I, 113/25, cf. KLEIN, d. 443. Acela şi-au lăsat soţia lui şi se ţinea cu alta străină şi căuta a se cununa cu ea. DIONISIE, c. 233, cf. LB, valian, v., POLIZU. Directorului îi mergea numele că se ţine cu acea cucoană, DELAVRANCEA, ap. CADE. Ei spun aşa, că s-a ţinut Cu văduva. COŞBUC, P. I, 243, cf. barcianu. Femeia mea se ţine cu logofătul. SÄM. rv, 89. Ea-i o blestemată fără pereche . . . Dacă a fost ea in stare să se ţină pînă şi cu practicantul notarului ■ ■ ■ REBREANU, i. 249. Nu există berărie, Nici regie . . . Doar un hoţ de cîrciumar, Care are marfă proastă Şi-o nevastă Ce se ţine c-un jandar ! TOPÎRCEANU, O. A. I, 86. Ba încă îmi spune în faţă că m-oi fi ţinut şi eu cu ea. BRĂESCU, o. a. ii, 307. S-a ţinut cu una din Cergăneşti. P. CONSTANT, R. 194. Ştia, ca toată lumea din împrejurimi, că de cîfiva ani Nica se ţine cu un flăcău mai tînăr decît ea. CAMIL PETRESCU, o. ii, 206. Are şi ea un vecin cu care sé ţine. stancu, D. 13. L-ai cunoscut bătrîn şi numai cu păcatul băuturii. Avusese în tinereţe şi altul : se ţinea cu femei. PAS, z. i, 208. Se ţinea cu judecătorii şi cu sergenţii, barbu, G. 264. Vetina s-a ţinut cu tata şi-o să mi-l dea în palmă pe Neicu. NEAGU, 1. 59. Gurile rele vorbeau că împăratul se tine cu găzdoaia. RETEGANUL, P. II, 22. Că mă ţiu cu o cătanâ, Şi mă ţiu şi mă iubesc, că-i cătană-mpă-rătesc. BIBICESCU, p. p. 214, cf. GRAIUL, I, 219. Is-tina Platoş ... Se ţine cu Ştefan Marcu, Lăpădatu. COM. SAT. ii, 39, cf. ALR II 4 392/130, 157, 182. Fie cît de mititică, De-ar purta-o neica-n cîrcă, Să mă ţiu cu ibomnică. FOLC. OLT.— MUNT. îi, 447. ■ν' -Intranz. (Regional) Fata-pădurii o ţinut cu oarecare fecior în pădure, arh. FOLK. i, 218. Maria ţine cu loan. Com. din frata—turda. φ- Expr. (Tranz.) A ţine dragoste eu (cineva) = a face dragoste cu cineva. Şi nu ţi-e păcat să ţii dragoste cu toată lumea? AGÎRBICEANU, S. P. 22. ’ V. 1. Tranz. A păstra la loc sigur păzind cu grijă, a pune bine ; a păstra mai departe în posesia sa ; a păstra un lucru într-un anumit loc pentru a-1 avea la îndemînă în caz de trebuinţă; a păstra un anumit timp un lucru primit de la cineva. Lăsă la mine haina sa şi fugind mearse afară. Ţinu derept aceaea la sine haina Iu Iosif pănă vine domnu-său acasă. PO 136/6. Era o besearecă ... şi era strînse cărţi într-însa . . ., a toată lumea filosofii ' într-înse adunate, de le ţinea 4 dascăli. MOXA, 380/11. Theodora pre ascuns ţinea sfintele icoane şi se închina lor. id. ib. 386/13. Lacomul ... al său ţine şi altuia nevoiaşte să cheltuiască, varlaam, c. 68. Cela ce va ţinea la sine bani răi, ştiindu-i că sînt răi, să să certe după cum va fi voia giudeţului. PRAV. 79. Cînd să va afla neştine la vro ucidere fără arme, iară armele va fi dat la altul să i le ţie, pentru ... să dzică c-au fost fără arme. ib. 315. Să-m ţîi bine ceastă năframă cu ce iaste într-însă şi, cînd voi sosî la-mpăratul, să mi-o dai. dosoftei, v. s. noiembrie 145v/2, cf. anon. car. Un lucru ce tu îl ai de-ţ iaste de trebuinţă ţine-l şi-l păzeaşte bine (a. 1764). GCR ii, 77/28, cf. molnar, d. 300/27. Dar, fiindcă odată armele am prins, Să le ţinem numa dă o tîmplare Cînd doară altă n-am avea scăpare, budai-deleanu, ţ. 110, cf. drlu. Precum monahul ţine la peptu-i scumpe moaşte, Aşa săpată-n sînu-mi păstrez figura ta. creţeanu, m. 157/23, cf. polizu, COSTINESCU. Haide, ia-ţi-o, dar o ţine ca odor din partea mea. CONTEMPORANUL, I, 568. Eu nu ţin banii în ladă, ci îi bag în neguţătorie. SLAVICI, O. îl, 210. Prometeu ... se apropie de locul ' unde ţinea Joe focul. ISPIRESCU, u. 87. Mercur îi duse . . . tronişorul sau cutia cu pricina, îl rugă să i-l. ţie la dînsul pînă s-o întoarce să şi-l ia. id. ib. 94. Na, Trotuşene, inelul pe care-l. ţin de la Ştefan cel Sfînt. DELAVRANCEA, ο. II, 143. Ladă braşoveană ăe ţinut zestrea. SEVASTOS, N. 46. Ţineam puşca la-nde-mînă, cu capsa pusă. LUNGIANU, CL. 109. Ţine banii la bancă. ap. cade. Răpede îşi scoase inelul din deget şi i-l dădu, să i-l ţină. MIRONESCU, S. A. 50, Păi, le-ar fi trimis el, da a venit un domn ... şi a zis să le ţină acolo. SEBASTIAN, T. 54. [Armele] le ţine în cui, deasupra laiţei unde doarme, sadoveanu, o. vii, 356. Am ţinut banii în ladă. CĂLINESCU, C. O. 38. .Răposata, cînd trăia, Tot la dînsa le ţinea [cheile].' TEODORESCU, P. P. 625. Ia cea de 'sărbători Şi-o ţine după cuptoriu ! JARNÎK—BÎRSEANU, D. 443. Copilul nu ştia unde ţin eu cheile de la cămară. SBIERA, p. 71. Găzdoaia împăratului ■ . . ţinea cheile pivniţelor şi ale cămărilor. RETEGANUL, P. II, 26. Apoi trase basmaua de la brîu şi i-o dădu, spunîndu-i s-o. ţie atîrnată în cui. STĂNCESCU, b. 234. Şi te-o trece uliţa . . . La mîndruţa peste punte, Că ţine rachiu de frunte ; La mîndruţa peste vale, Că ţine rachiu tare. BIBICESCU, P. P. 194. Piatră scumpă ... e greu a o afla şi e şi mai greu s-o ai, căci şerpii o ţin în mijlocul löri com. SAT, iii, 77. Mă dusei la mîndra mea, O găsii c-o rochie rea ; . . . Iară cea ăe sărbători O finea după cuptori. ib. v, 76. Le-o băgat în heleşteu cela a lui. Şî li ţîni acolo. O. BÎRLEA, A. P. i, 199. Esti un cufăr acolo ■ ■ . undi ţîne ea hainele ei. T. dial. M. ii, 445. E i g. Muma lui ţinea toate cuvintele aceas-tea întru inima ei. N. TEST. (1648), 69r/24. Tu mintea ta o ţii în cap doar ca să te strîmbi ! PREDA, Μ. S. 7. Bădiţă cu cuşma lungă, Nu finea ăoruţu-n pungă, Ci îl ţipă piste oi, Vină sara-n sat la noi. MÎNDRESCU, L. P. 66. Vai de mine multe ştii, Mult mă mir uride le ţii ? DOINE, 18. "ν’ R e f 1. pas. Să tirie văluşu (rîza aia care o spălat vasali) pînă la Sîmf, ca să s-afumie cu iei. arh. folk. iii, 43. “O” Expr. (Ab-sol.) (Regional) Ţine în el (sau ţin în mine, ţll in tine etc.), se spune : a) despre un om tăcut care nu-şi exteriorizează sentimentele. Cf. CIAUŞANU, GL. ; b) despre un om discret care ştie să păstreze vin secret; id. ib. + (Complementul indică alimente) A conserva în bună stare, ferind de alterare! în spatele casei . . ., hambarul pentru fînut bruma de grîu. STANCU, D. 19. Să nu le putrezească piersicile şi prunele finute în talaş. BARBU, princ. 17.. Un gospodar s-apucase să-şi facă un beci . . . pentru ţinut zarzavaturi. ŞEZ. I, 286. <> Refl. pas, Vinul nou nu să fine în foi vechi, zanne, P. iv, 179. + (Complementul indică obiecte de îmbrăcăminte) A nu scoate, a iiu da jos,; a păstra asupra sa. Pe cap ţinea foarte înfepat un melon. CĂLINESCU, C. o. 20. La masă . . ., mirele fine pălăria pe cap. FRÎNCU — CANDREA, M. 167. cm Ţine paltonul pe el chiar şi lîngă foc. + (IR1.U. Trebuie înlr-adevăr să-l dea sau să-l ţie pentru totdeauna. "mozaicul (1838), 35/16. Unii săriră ca să ajute . : . pe Paris ca să-şi ţie prada. ISPIRESCU, u. 10. Dacă la sărbătoare este vreme bună, atunci păpuşa o ' ţine învingătorul, dacă este vreme rea, o arde ca să se îndrepte vremea.. COM. sat. ii, 58. Cele mai multe sculpturi .le-am spart. Am ţinut numai cîteva ca să încapă într-o trăsură. vlasiu, D. 170. E floare, nălucă ei ... nu ştiu ■' De n-o culeg se strică şi moare de o ţiu. ΡΙΙ,Ι,ΑΤ, P. 96. Una şi-a ţinut-o sieşi, iar celelalte [săbii] le-a dat fraţilor săi. id. ib. III, 69. Ţm [soare] ai douăzeci şi patru de raze, şi douăzeci ti. le ţine ţie, şi patru să mi le dăruieşti mie. ŞEZ. li,; 165. + (Popular; complementul este ,,soţia", ,.iubita'*, „soţul", „iubitul") A nu părăsi (1), a nu se despărţi de I-ar fi poruncit Cara Georgie mai întîi . să părăsească muierea străină şi să-şi ţiie soţia lui. DIONISIE, c. 233. Bade, mîndruliţa ta ... E neagră ca' şi noaptea . . . lubeşte-o, bade, ş-o ţine, Că-i de gazdă, nu-i ca mine ! JARNÎK—BÎRSEANU, D. 248.. <0* Absol. Cine iubeşte şi ţine, Să-i deie Dumne-zeu. bine; Ciné iubeşte şi lasă, Deie-i Dumnezeu per d'eapsă ! id. ib. 281: + (Mai ales construit cu dativul) A rezerva un lucru pentru cineva sau pentru o „împrejurare oaîecare. Cf: Drlu. Ţine-mi-l, Păstrează-mi pîn' la moarte un suflet de copil. ΡΙΙ,Ι,ΑΤ, P. 144. Uite ce necazuri a avut şi taică-tău, cu pămîntul, Ça să vi-l ţină. Pe vremea aia pămîntul nu era ca acum Să te strimbi la el şi să nu-ţî pese. SORESCU, ι,; X. II, 121. Mîndră, buze marmanzii, Dar pe-a cùi seamă le ţii? jarnîk — bÎrseanu, d. 368. Lelicuţa di la belţi, , Nu da gura pi la tăţ. Şî mi-o tîni numa mnii. ŞEZ. IV, 137, Apoi cealaltă jumătate am. ţinut-o pentru vremea cînd vei fi bătrîn, tată. furtună, C. 12. Urda aia ... o ţinea pentru iarnă. T. djal. M. I, 295. Ψ Loc. adj. (Regional) I)e ţin ut s= care este destinat unei utilizări viitoare, care' este cruţat şi păstrat pentru anumite ocazii sau rezervat pentru un anumit scop. Cf. costinescu. îmbrăcase costumul de ţinut, cusut la comandă, se bărbierise dis-de-dimineată. COntemp. 1955, nr. 476, 3/1. Cămăşi de ţinut. Com. din rădăuţi, cf. ai,r sn iv h. 1 156. Ţoale de ţinut. ib. sn iv h 1 156/36, 76. + A reţine pe nedrept (ceva). Să nyi mărturisim minciună, . ■ ■ nici să ţinem cuiva simbria lui. CORESI, EV. 313. Să-mi scot calabalâcurile mele din căsuţă-m, să nu mi le ţeie oprite (a. 1827). ŞCHJÎI, 76. începe Toderdş a se ruga de împăratul ... să nu-i ţină cu puterea cornul şi punga. K-ETEGanul, p. ii, 75. Birău ăl mic îi cîne, Cartea la el că o ţine. DOINE, 241. ' 3. Tranz. A păstra neschimbat; a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să'.se altereze, să se modifice ; a conserva. Noi le-am lăsat [unele cuvinte] cum au fost la izvodul grecesc, văzînd că alte limbi încă le ţin. aşa (a. 1648). GCR I, 126/17. Şi cei bogaţi aşa să îngrçapâ : trii zile ţiu mortul şi întru acestea ... mănîncă...şi beau şi-l plîng- HERODOT2, 257. Am mers de i-am .văzut şi-şi ţinea limba lor. id. 325. Numită- femeaie ■ ■ ..pînă la bătrîneaţe ş-au ţînut fecioriia în curafiie. DOSOFTEI, v. s. septembrie 13v/15: Românii ... în suta 5 de la Hristos încă ţinea slovele ceale latineşti. MAIOR, IST. 254/4,. cf. DRLU, LB. Avea cel mai de căpetenie lucru a-şi ţinea portul său cel vechi, mozaicul' (1839), 550/6. CărăHle-acelea ... or ţine spre pomenire urmele-nsemnate. conachi, p. 1,03. Parfumul lor să-l fină cenuşa ei uşoară. PILLAT, p. 172. (Fig.) Verde, verde sălcioară, Mariuţo, Marioără, Mai fii gura de-astă vară? FOLC. OLT. — munt. ii, 466. φ Loc. adj. (Regional). De ţinut = (despre animale domestice) de prăsilă. Cf. DR. v, 65. Φ (Coiriplementul indică un abstract) Voi toii cîfi veţi nèmeri aceaste cazanie, r schimbafi-vă mintea acea rea carea ţineţi (a. 1644). OCR i, 111/14.-Singur Jj[risto]s au ţinut iubirea de striini, ' cînd au venit la dînsul năroade multe la un loc pustiiu. cheia În. 17r/3. Iară pre Antonie, de-mi voi ţinea, mintea,, nu-l voi numi patriarh, mineiui, (1776), 78r2/33. Ia aminti sfaturile ei şi le fine aceale înlăuntrul inimei tale. TEODOrOvici, m. 17/4. Poarta se sileşte neîncetat spre a ţinea cele mai prieteneşti relaţii cu curţile· streine. CR (1830), 401/1. Nu mai ţine mintea-ntreagă. HÖDOS, P. P. 38. Bădişor, de cînd te-ai dus Ţi-am ţinut dorul ascuns... BOLC. TRANSILV. II, 67. Obliceiu aiësta-l ţîi de la tata şî de la strămoşi. ALR n 3 229/-250, ib. 3 229/36. A ţine ca calul năravul (= a nu' se putea dezobişnui de o deprindere reà). Cf.-zanne, p. i, 358.. <0* Expr. A ţine minte (sau, rar, în minţi, în miiite) = a.nu uita, a-şi întipări în memorie, a-şi- aduce aminte.de cineva sau ceva. Care cum au ţînut mente (a: 1516— 1536). TEXTE rom. (XVI), 432! Tată-său-ţinea minte acest cuvînt. PO 128/2. Ţineţi mente că. asinul am dzis că sintem noi. varlaam, c. -73. Mulţi s-au găsit de-au făcut multe ■ şi minunate lucruri în\ somn, şi. dacă se deşteapta, nu ţinea minte nemecă, ce ^au făcut.. PRAV. 283.· Toţi veţi ţinea minte cum Aie pöroncea, şi ne blăsl [am]«'. HERODOT?,· 164/ Învîţătura. apostolilor ■;· n-o- paate deprinde lesne ionice·,, pot ţine minte· (a. 1710). GCR I·;: 364/2. Căzuse şi iarnă care ăe multă vreme nu ţinea.· minte oamenii, iarn.â ca aceasta. LET. in, 219/6. Eu nu voiu să-.ţ mai dau. nici o învăţătură, căci nu ştii să o fii în minte (a. 1765). GCR II, 78/13. întru mînie te^am. întors pre.· tine . . . carele nu ţii minte răul■ mineiui,. (1776), 158v2/14. Nu ţiu minte, opt au noao feâlbîôri .mi-a dat (a. 1778). IORGA, s. d. xii, 95. Şi cel 1 îl .pune deasupra lui 2 ori îl ţine în minte şi începe, iar- de la 6. AMFIXOHIE, E. 16/6, cf. - KLEIN, D. 443. Să le ţie mai lesne în minte iubitoriul de învăţătură, molnar^ în RET. rom. 27. Auzit-am (şi ţîn minte) odată De la dada, Dumnezeu să-l ierte, Că mare'nevoie va să pată Ahăla . . . Asupra căruia corbul coboară.. BUDAI-DELEAnu, ţ. 86. Ţiind în minte răul cari. (l-au făcut), ... cad în iazărul iadului (a. 1808). GCR Ti, 199/37, cf. DRLU. Am putut să fac nişte lucruri .... care nicidecum nu le ţiu minte. HELIADE, AMFs. 7/54. Robinson îl învaţă nişte cuvinte . . .. care papagalul le ţinea minte. ’drăghici, r. 161/29,. cf. valian,-v. Mai-ţii minte ziua-n care a ta faţă ... au zîmbit? conachi, P. 100, cf. POIJZU. O, sărmane ! tii tu minte cîtê-rt lume-ai auzit, Ce-ţi trecu pe dinainte, cîte singur ăi vorbit ? EMINESCU, O. i, 134. Ţine minte foarte biné Tot ce-i spuneţi, id. ib. IV,‘ 534. Cu mine ţi-aipus boii în jug ? Apoi ţine minte că ăi să-i scoţi fără coarne! creangă, p. 28. Û-abià mai ţin minte. CARAGIALE, O. III, .2, El ţinea minte ce-i spusese tătîne-său şi se .silea să-i păzească cuvintele cu sînţenie. ISPIRESCU, L. 42. Pragul sfintelor biserici n-am călcat de nu ţin minte ! MACEDONSKI, O. Ί, îl; cf. BARCEAfau. Mai ţii-le tu minte oare ? GOGa, p. s 34. 7 ineţi minte cuvintele lui Ştefan care v-a fost baci pînă la adinei bătrîneţe. delavrancea; a.' 122. Multe [ tucrur% frumoase am învăţat, pe caie şi astăzi le, ţin mintă. PÄ'-' TRĂŞCANU, Ş. A. 176. Ţine minte ce-ţi spun. AGÎRBI- • CEANU, A. 112. Prea mic cînd a iriurii ca s-o ţin minte’. IBRÄI.LEANU, A, 13. Nu. ţiu minte prin ce împrejurare precisă am ajuns în redacţia Epocei. LOVINESCU, S. I, 56. Ţii minte, tu, iubita mea, O noapte ăe argint în care Mi-ai arătat pe cer o stea Din Carul Mare? TOPÎRCEANU, P. O. 243. Mi-ai rămas dator jumătate de galbăn,. ţii minte ? >;BRĂESCU, O. A. ii, 74. îmi place curajul tăvi, dar ai să suferi mult, ţine minte. VLASIU, D. 109. Fiecare îşi 'face fală' din ospătârea unui străin, aşa, ca ,,să-l ţină minte“. PRIBEAGUL, ,P. &. 17. Badea Toma nu-i mai ţinea minte .numéle. SADOVEANU, O. XiV, 508. Să ţii minte că mi-e dragă- -2264 ŢINE — 121 —■ ŢINE Miorlăita, care-şi bagă Trin cămări, prin aşternuturi, Ochi-puGioasâ, de te scuturi, i. . barbu, j. S.' 144. Ţine minte Că nicăieri n-ai să găseşti sandale Frumoase ca piciorul Dumitale. ARGHEZI, S. v, 44; Nici nu mai ţin minte cum mi-a venit această idee. CĂLINESCU, O. o. SA. De ce să te ţină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. Ţin minte însă timpul . . . cînd . . . navigatorul trebuia să stea . . . afară, pe pasarelă, în viscol. TUDORAN, O. 91. De ani de zile, nici nu mai ţine minte de cînd, toate amintirile se rînduiesc în acelaşi fel. T. POPOVICI, SE. 7. Nu-i mai ţin minte numele, da aşa trebuie că-i zicea. NEAGU, î. 39. Nu ţii minte, frate, Că făceam bucate, Iar tu le car ai La masă de crai? TEODORESCU, P. p. 418. Să ţii bine minte, fâtu-mieu ! cînd ţi-a fi ţie greu vreodată, să cugeţi numai la mine i SBIERA, P. 70. Nu mai ţin minte de cînd nu-mi deteră nici mîncare, nici .băutură. RE-TEGÀNUL, p. I, 35. Doru-i dor şi de părinţi, Dar nu mult îl ţini în minţi, DOINE, 99. Cu noi .ceva vorbeşte : Măcal· două, trei cuvinte Ca să le ţinem în minte. MARIAN, î. 114. Ţii tu minte ... pe boiervtl cel bogăt?' ŞEZ. I, 261. Două vorbe să-i vorbesc, Două vorbe tăinuite, Să le ţină mîndra-n minte ! hodoş, P, P. 105. Ţii minte cînd era lună, Ne, plimbăm pe bătătură, com. SAT. V, 100, cf. ALR n/l h Ί 53/723, AI,R ii 3 099/876, ALR sn v h 1 394/182, 682,. FOi.c. OLT. — MUNT. I, -165. Da ce mai ţii minte-aşa toate alea ! T. dial. m. iia 786. Cel ce are să ia pururea ţine minte, iar cel ce are să dea nu-şi mai aduce aminte. ZANNE, P. VIII, 740. O să ţin minte şi mort (—n-am- să uit niciodată), id. ib. ii, 616. (Refl. p a s.) Din generaţie in generaţie, de cînd să ţine minte. mozaicul (1838),. 348/18. De cînd se ţinea minte se urmase astfel şi cel veşnic îi răsplătise cu toate darurile vieţii. sadoveanu, o. xii, 190. (Be) să mă ţii (sau ţină) minte, se spune pentru a sublinia violenţa unor acţiuni sau a unor ameninţări. Te izbesc de. părete să mă fîni minte. ALR ι 1 441/5. cn I-oi s-pune două, ăe să mă ţină minte. (Regional) A da pe ţine-minte ----- a da pe datorie, pe credit, cuiva de la, care nu mai nădăjduieşti să iei nimic înapoi ; a da în credinţă, pe veresie. Cf. ciauşanu, v. . 207, udrescu, GL. A ţine mlnie (sau pizmă, supărare, alean, rar, urgie, duşmănie) (cuiva sau, regional, pe cineva, învechit, asupra cuiva ori spre cineva) = a păstra pentru cineva sentimente de ură, de mînie. Iară să văm ţinea pizmă spre fraţii noştri, ţinea-va şi Dumnezeu spre noi. CORESI, ev. 48, cf. ii.. Ceea ce nu ţin manie şi cei drepţi să lipăsc de mene. varla-am, c. 265. Iar Radul Vodă tot ţinea.pizmă neschimbat pre sfîntul. GAVRIL, nif, 47. Acestuia sv[î]nt: ţîindu-i pizmă ereticii ... în toate dzîle năvăliia asupra sv[i]w-ţiii sale. dosoftei, v. s. noiembrie 128v/18: Nu va ţini mult mînie (a. 1760). GCR II, 67/7. Luptătoriul carele din început ţinea vrăjmăşie şi pizmă neamului nostru. VAR.I.AAM-ioasaf, 1 Ir/26. Oară nu va ierta. . ci va fine mînie asupra unui nenorocit atom ! Marcovici, d. 443/17. Singur fine mînie întruna el lui Odisseus. EMINESCU, o. iv, 515. Eu n-am putut să fin mînie, Că n-am avut, părinte, cui. COŞBUC, P. I,. 199. Ea ştie Că, dacă-i ceri iertare, tu nu-i mai fii mînie. id. s. 100, cf. barcianu. îl cuprinse mila de vecina lui şi ar fi alergat în grabă, dacă ar fi ştiut că ea nu mai fine supărarea. Dunăreanu, .ch. 75. Şi joacă care cum ştie Şi mînie să nu ţie. PÎRVESCU, c. 45. Fumeia aceea finea urgie pe . copchii ăia. COM. sat. v, 72. Cîte-s de la noi la deal Toate fin. pe mine-alean. JARNîk — bîrseanu, d. 68. Nu finea lungă mînie. SEVASTOS, C. 149. Tu tîi urgii pi mini. ALR II 3 712/537, ib. 3 712/386.’ îi fine alean. ALR II 4 410/64. Tine dujmănie. ib. 4 410/833, ib. 4 410/95, 235, 279, 310, 316, 362, 537, 551, ALR . 11/95. Şi Marifa să nu ştie, C-aude şi se mînie. Şi ţine multă mînie. FOLC. OLT. — MUNT. II, 484. A-i ţine credinţă (cuiva) = a-i fi (cuiva) credincios. No- ■ rocul şi de astă dată ii finea credinţă...GANE,· N. I, 210: A ţine recordul (sau un record) y. record, A-şi ţine rangul <= a duce un fel de viaţă sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care-1 ocupă in societate. într-o bună zi ... într-o trăsură cu. doi cai — faţa. Eliza ştia să-şi ţină rangul — am..ţrecut prin tîrg. BRĂESCU, A. 113, cf. SCRIBAN, D.., DL.. A-şi ţine .gindui la (ceva) = a se gîndi permanent, la ceva. Ţi-ai uitat lucrul? — Ba nu mi l-am uitat tot la el mi-am ţinut gîndul. conv. lit..iii,· 118. (învechit) A ţine păcatele (cuiva) == a nu permite ca păcatele çuiva să fie uitate şi şterse, a. nu ierta, păcatele cuiva. Cui veţi .lăsa păcatele, lăsate vor. fit lor; cui le veţi finea, finute vor.fi. CORESţ, EV. 125, cf. prav. Gov., ap. GCR I, 88/4. A-şi ţine lucrul (său) == . a-şi păstra neschimbate obiceiurile, obişnuinţele. Nicolai Vodă,tot ca şi îndomniâ dintâi îşi ţinea lucrul; pe nime din boieri nu credea, uşa lui. închisă. MUSTÉ,. LET. m, 57/11. (Rar) A ţine (la mînă) 1, 2, 3, ... 9, se spune în limbaj ul elevilor, în operaţia de adunare, des-.: pre cifrele care nu se scriu sub linia de adunare, ci sé reţin în memorie pentru operaţia următoare. 8 şi-cu 6 fac 14, şi cu 4 fac 18. Pune 8supl lin ie, în dreptul altui 8, . şi ţine 1. AMFILOHIE,. E. 11/17. Nu înţelegeam, cu nici un chip cum. se poate ca, scriind. cifrele unele sub altele, să zici : atît şi cu atît fac ■. atît, scriem atît şi ţinem la, mînă atît. PREDA,- D. . 23. <> Refl. Viaţa locală, cu bazele ei . străvechi, cu formele ei singuratec originale, se mai fine doar ici şi colo în faţa aprigului vînt de răsturnare şi în-, noire- COM. sat. i, 47. O seminţie de oameni din acest sat ... spun că se trag din . .... Transilvania. Şoiitl. li se fine înainte : fafă gălbăgioasă, ochi tulburi, ,ŞEZV. iv, 16. v Refl. ,p as. . Unde unui trebile. direge,. Toate merg în bună rînduială ; ... Iar domnia mai’ sigur să ţine. budai-deleanu, ţ.. 341.- Fără. el nu. s-ar ţine orînduială lucrurilor. BOLINTINEANU, q. 325., Parcă ştiţi cu cîtă trudă se ţine .curăfmia. BRĂESCi;, o. A. Ii, 294. Nevestele-s. bătrîne., Ştiu dragostea cum. se fine ; Nu-s ca felele de proaste, Nu ştiu. dragostea., s-o poarte, doine, 246. ♦ (Şi .cu complementul „viaţa' ' sau cu determinarea ,,în viaţă") A menţine îp viaţă ; a lăsa pe cineva să trăiască. Ţinre Domnul toţi ce iubesc el. şi toţi greşiţii piiarăe-i-vctt PSALŢ. hur. 122v/16. Fereaşte (feri-va D, hr ί-ne a ş t e £2,. ţinre H) Domnul toţi cei ce iubesc elu.- PŞALT.. 30K. Ceasta e muiarea lui,, mine vor omorî şi tine vor finea.. po 44/17. Mai mult cinstesc folosul de obşte decît ră-, suflarea ce-mi fine viaţa. mineiu.L (1776), [prefaţă]' 5/19. L-au prins şi l-au tăiat cu unul dintzè feciorii,, lui, iară celuilalt fecior i-au ţinut viaţa. şiNCAij ’ŞR·” li, 10/36, cf. ddrf. Un gîndi numai of ine, un gînd, neisprăvit: Pe fiu, să şi-l mai vadă. COŞBUC, P. ii," 190. Nu doresc de la'Dumnezeu să mă fină pînă atunùi. AGÎRBICEANU, s. 155. [Copilul] numai rtt-ccu ·' mai tinut în viaţă şi· m-au mîngăiat. -SBIERA, P. 229. Pînă îi omului bine Nu şti-n lume cine-l ţîne. RETÉ^; gAnul, CH. 144. Bătrînii ...se rugau tui Dumnezeu sfîntu să-i mai fie să-l vadă şi om. STĂNCESCU, B. 312. O (Complementul indică un· pom,-Ό plantă etc.) Tată, atîfîa ani l-ai finut [pomul], . .. mai· lasă-l, rogu-te, şi anul acesta. ISPIRESCU, L. -82. φ (I»ä imperativ sau conjunctiv, avînd de obicei valoarea unei urări) Ţine-mă, Doamnei încai, Dacă vrei să mai mă ai', pann* p. v. i, 102/2. Alah să te ţie!‘ BOLINTINEANU, O. 37. Dumnezeu să né fie, că, cu-., vintul din poveste,■ îndinie mult mai este. CREANGĂ,· P. 199,. cf. DELAVRANCEA, S. 225. Trece' păictura: bătrînului, care mormăie scurt ,,să ne ţie Dumnezeu.. pe toţi". REBREANU, I. 14, cf. ŞĂINEANU, D. U. Dă-mi o leacă de făină de mălai. Dumnezeu să te ţină. DAN,··· U. 103, Cf. SCRIBAN, D;; JARNÎK — BÎRSEANU,- ’D. . 477. Am auzit că dumneavoastră aveţi Nişte copii'·, de omenie, Care Dumnezeu" să- vi-i fîiï. MÎNDRESCU, · L. P. 196, cf. ' MARIAN, D. 211. Ţine-mă, Dâamne, [ un an, Să pun mîna pe duşman. RETEGANUL, ; CH. 40, cf.'doine,' 156. Ţine-mi, Doamne., ce. mi-ai dat:: Voinic-. 22f>4 ŢINE — 122 — 'ΓΙΝΕ tînăr şi curat. BTBICESCU, P. p. 29. Doamne, ţîne-mi puicuţu, Că-i micuţ, sărăcuţa. COM. SAT. II, 79. Ţine, Doamne, pe nuna, Să mai cunune una. ib. III, 39. Ţine, Doamne, părinţii, Ca să-şi crească copiii. FOLC. TRANSILV. ii, 10. Ţine-mi, Doamne, zilele. FOLC. OLT. — MUNT. 377, cf. FOLC. MOL». II, 180, ZANNE, p. vi, 547. "v* (Urmat de determinări modale) Dumnezeu să vă ţie sănătoşi şi întru pace bună (a. 1599). DOC. î. (XVI), 113. Am fost blagoslovită cu şapte băieţi . . . Dumnezeu să-i ţie sănătoşi pe toţi! SADO vu a nu, O. XIV, 17. Insoară-te dumneata, Să văd pe cine-i lua? De-i lua una ca mine. Dumnezeii s-o ţie bine. ALECSANDRI, p. P. 329. Ţine-l, Doamne, ca p-o floare, Cap-o floare mirositoare, balade, i, 406. + (Popular ; subiectul indică o plantă, un copac etc. ; complementul indică frunze, fructe etc.) A păstra, a menţine, a nu lăsa să cadă. Pînă codru frunza-şi ţine. Toţi voinicii trăiesc bine. jarnîk — bîrseanu, d. 289, cf. RETEGANUL, TS. 34. Codru-i jelnic ca şi mine, Că nici frunza nu şi-o ţine. HODOŞ P. P. 154, cf. BIBICESCU, P. P. 165. Mîndră, cînd ne iubeam noi. Ţinea busuiocul foi ; Dar ăe cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ŞEZ. V, 93. Ţine-ţi, codre, frunza bine, Să nu rămîi ca şi mine. FOLC. TRANSILV. II, 214. Nu le pute ţine părul perele, numa tă pk'ica. O. BÎRLEA, A.. P. II, ‘ 95. ■v*' Refl. (Despre frunze) Frunza-n codru cît se ţine, Toţi voinicii trăiesc bine. ALECSANDRI, P. P. 287. + (Complementul indică o taină, un secret) A păstra, a nu dezvălui, a nu da pe faţă, a nu destăinui; a ascunde, a tăinui (1). Şi de adia i socotita că vor putea acoperi şi a ţinea ciudesa, ca nemunuia să nu spuie. CORESI, EV. 532. Că un om şi nu poate ţine taina, dar atîţe ! NECULCE, L. 127. Mătuşă-mea n-a putut ţinea acea grea încredinţare de tăcere, mozaicul (1838), 394/5. Hotărî ... a ţinea această descoperire numai pentru sine. ib. ( 1839), 781/25. îl puse ăe se şi jura ... că va ţine-n sine taina aceasta, ispirescu, u. 111, cf. şăinean u, r>. tr., SCRIBAN, d. Că doară n-oi fi candriu Nici o taină să nu ţiu ! PARASchivesCU, c. γ. 45. Am să-ţi destăinui o mare taină. Cugetul mă îndeamnă ... să n-o mai ţiu. CĂLINESCU, O. ix, 24. N-am prea ţinut secretul. BARANGA, I. 217. Mă jur ... că, ţiind taina foarte, Ce-oi auzi de la tine . . . n-o să mai ştie nime ! TEODORESCU, P. P. 112. Muierea să ţie tflina ! STĂN-ciiscu, b. 72. (Cu complementul subînţeles) Bărbierul . . . ţinu o săptămînă, ţinu două ... ; şi să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el / ISPIRESCU, U. 112. <0> Refl. pas. O taină care s-a ţinut ca un sfînt lucru din generaţie în generaţie. mozaicul (1838), 348/18. 4. Tranz. (Folosit şi absol. ; complementul indică o calitate sau o stare) A păstra vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară prea repede. Strălucoarea ... carea-i ţinu lumină pre cale. DOSOFTEI, v. S. noiembrie 133v/8. Cătră aceea ar mai ajuta trîntorii, . . . fiind mai mare căldură între faguri. TOMICI, C. A. 24/19, cf. DRLU, LB. Datoriile miliţiii sînt ... a săvîrşi slujba înăutru, a ţinea liniştea obştii prin oraşe şi judeţe. REGULAMENT, 38/28. Ţiind tot întruna acest umblet iute şasă şi şapte zile, [cămila] poate să meargă cale de trei sute de leghe, mn (1836), 1171/14. Pămîntwrile cele lutoase ce din firea lor sînt plecate a ţine umezeală prea multă. I. IONESCU, c. 179/2. Oamenii domneşti, plătiţi ca să ţie liniştea şi să protégé pe cei săraci. FILIMON, O. i, 159. Vinul ţine cald· DELAVRANCEA, O. II, 171. Nu ne temem de umbra nimănui şi nimănui nu vrem să-i ţinem umbră (a. 1907). PLR. I, 245. Tot salcîmii de odinioară Uneau umbră în faţa Săcuiului. PÎRVESCU, c. 54. A ţine mirosul, culoarea. TDRG. Nucii bătrîni de lîngă şură ţin umbră. REBREANU, I. 11, cf. CADE. Nici mînuşile nu-mi mai ţin nimic. CAMIL PETRESCU, U. N. 341. în noaptea asta ne vin mantăile ... Am că-ţi opresc şi ţie una. Una largă şi lungă, să-ţi ţină sald. SAHIA, N; 117, cf. ŞĂINEANU, D. U., SCRIBAN, D. A sta-i sobă bdtrînească . . . Cînd se încălzeşte, apoi ţine. SADOVEANU, o, IV, 227. Tavanul plin de stele, cu boltă joasă ţinea răcoare, barbu, princ. 28. Mi-ai încurcai părul de-attia fierbinţeală, că îmi ţine cald ca o blană. SORESCU, D. 49. Trebuie să ţii focul mereu sub burta oalei. id. L· L. ir, 25. îşi prinde cu mîinile piciorul drept de lemn şi-l aşază pe marginea bărcii, ca să ţină mai bine echilibrul lotcii bătute de furtună. BĂNULESCU, I. 8. Cu obiele de bumbac, ... că ţine la ger mai cald. TEODORESCU, p. P. 474. Codrule, 'frunză rotundă, Pice bruma,, nu te-ajungă, Că mi-ai ţinut cîndva umbră. RETEGANUL, CH. 51. Du-te, bade, şi te culcă, Nu-mi ţine umbră la furcă. id.. ib. 85. Las' să mă spună frunza, Că ea mi-a ţinut umbra. DOINE, 41. Bălaurii, cari poartă norii, au un pieptar, care le ţine căldură. COM. SAT. II, 6. Strugurii nu sî mai coace, că-i ţine umbră. T. DIAL. M.. ii, .176.· <0” Expr..· (Intranz.) A(-i) ţine (cuiva) de cald — a păstra căldură cuiva, a încălzi pe cineva; a-i fi de folos, cuiva, a prinde bine cuiva. V. şi c a l d. Cf; tdrg. Barem să-l văz [focul] cu ochii, că tot îmi ţine de cald. TOPÎRCEANU, O. A. II, . 13, Mojicul bogat, e ca şi cîinele lăţos care numai lui îşi ţine de cald. ROMÂNUL Glumeţ, 27, cf. 11, 45. Hainele împrumutate nu ţin ăe cald. zanne, p. iii, 182, cf. 431, I, 368,'. IV, 461, v, 24, vi, 329. (Intranz.) A-i ţine (cuiva) de frig = a apăra pe cineva de frig. Fumul îmi ţinea . . . ăe frig. ODOBESCU, s. ni, 595. De frig îmi ţine [cojocul], dară şede slut ăe tot. contemporanUi, L 567. Purta un mundir cu aliiţe negre, să-i ţină de frig. barbu, princ. 95. (I n t r â n z.) A-i ţine (cuiva) (le rece = a răcori (pe cineva), Rîu îmi ţine de rece, Fîntîneaua ăoru-mi trece. COM. SAT, m, 135. (Intranz.) A nu-l ţine (cuiva) nici de cald, nici de rece v. r e c e (I J). A ţine cumpăt la (ceva) — a păstra moderaţie, cumpătare la ceva. Prahova, să fii cuminte! Ţine cumpăt la cuvinte, coşbuc, p. i, 165, A ţine saţ (sau, intranz.; de saţ) v. saţ· (1). (Intranz.) A (-1) ţine de foame (cuiva) = a sătura pe cineva, a face să treacă foamea cuiva (pentru un timp mai îndelungat). Fumul îmi ţinea de foame. ODOBESCU, s. in, 595, cf. cade. Trăind in lună şi -preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu lin de foame. c. PETRESCU, J. ii, 215. Le toc vrej . . . Ca să le ţîie de foame. SORESCU, L. L· m, 52, cf. ALR I 781/820. (Intranz.; regional) A ţine bine Ia rîuză = (despre o mîncare) a sătura, a cădea bine (cuiva). De-ar fi .. . Gloanţele ăe mămăligă ... să ţină bine la rînză. RETEGANUL, CH. 64; (Intranz.) A (-1) ţine (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-1, pentru a-i alunga uritul, plictiseala. Şi eu vin ... de urît să-ţi ţin. PANN, E. I, 70/6'. Va fi barim o slugă în curie care să ţie de urii mă-si, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. Zi unui copil ăe casă să-ţi ţie de urît. dela- vrancea, O. II, 88, cf. zanne,’ v. IV, 117. Şedeau pe laviţă lîngă ea, grăbindu-se să-i ţină de urît. agîrbiceanu, S. 22, cf. şăineanu, D. tr., cade. A trimis pe băieţelul cel mai mărişor, pe Costică, să mai stea pe la bunică-sa, să-i ţie de urît. REBREANU, r. i, 151." N-ai să mă refuzi să-mi ţii de urît la mîncare. mihăescu, D. A. 102. Ţine-le de urît pînă ce vor isprăvi treaba. CĂLINESCU, ο. ix, 62, Să le ţie de urît înger-nalt s-a coborît. BLAGA, POEZII, 154.' Noi avem să rămînem uitaţi în lumea noastră., cu păsurile noastre să ne ţie de urît. O. PETRESCU, A. R. 54. Ţii ăe urît unei femei bolnave. VINEA, L. I, 221. Răsunînă pe asfalt, paşii lui îi ţineau ăe urît. id. ib. II, 159. învaţă pe mama lui Busuioc . . . să-l roage să-i lase căţeii să-i mai ţie de urît. STĂNCESCU, B. 199, cf. 121.’(Cu parafrazarea expresiei) Şi ăe urît tot timpul ea singură îşi ţine. VOICULESCU, POEZII, I, 64. (Fig.) Colo sus, culcat pe-o rină, Stă Negoţul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ţine de urît. TOPÎRCEANU, o. a; 18. A ţine tovărăşie (sau companie) (cuiva) = a nu lăsa pe cineva singur; a fi mereu în preajma lui. Ţinea 2264 ŢINE — 123 — fiism tovărăşie la masă, permanentul său interlocutor. TEO-DOREANU, L. 230. Darul ei atunci este să-ţi ţină tovărăşie şi să te încălzească. TUDORAN, O. 33. Dacă vrei, îţi ţin tovărăşie. NEAGU, î. 60. (F i. g.) Şoaptele ei cele mai umile se fac auzite şi Un tovărăşie dorului. VIANU, i#. R. 264. 5. T r a n z. (Complementul indica norme, Jegi, .învoieli, angajamente etc.) A păzi cu stricteţe, a împlini întocmai; a respecta (2). Ţinruiu porăncitele tale şi •mărturia la. pSalt. hur. I09r/19. Neînţelepţii ... cuvenlele tale nu ţirură (feriră v, le f e r i r î D). FSalt. 266. Şi legătura mea cu voi o voiu ţinea (a. 1560). GCR i, 4/13. Cinsteaştă lată şi muma şi se iubeşti aproapele teu ca sine însăşi . . . tot aceste am ţenut den tinereaţele mele. EV. si,.-ROM. 263/9. Dereptul Lazar şi în vecie viu va fi, căce au păzit ş-au ţinut leagea. CORESI, EV. 98. Au părăsii toate realele şi porîncile Iu Dumnezeu tare le-au ţinut în viiaţa sa. id., în TEXTE ROM. (XVI), 1 lv/17. Avraam au îngăduit gl [â]sului mieu şi au ţinut giudecarea mea şi porîncile meaUi tocmeala mea şi leagea mea. PO 85/27. Iară aceasta este legătura· care voi ţineţi între mine şi între voi■ ib. 54/8. Pînă cînd nu vreţi a ţenea porun-citele meale şi leagea mea ? ib. 234/7. Iară ce va grăi, scrie şi faci pentru nevoia noastră giupînul Bruni, noi (ine-vom (a. 1593). DOC. î. (xvi), 183. Jurământul nu-ş ţinu (a. 1618). GCR I, 50/33, Iaste dzisă . . . cătră toţi carii cred în f/[risto]s şi-i ţir leagea. 1EUD, 252/4. A tata iaste mai mare minie cătră ceea ... de nit ţine credinţa mirelui său. varlaam, C. 234. Cade-se să asculte şi să se pleace boiarenului şi mai marelui nărodului ■ ■ ■, iară- ... de va greşi şi va vătăma foarte mult pe aproapele f ieşeni, atunce nu se cade ascultăto-r-iul sa ţie această ascultare. PRAV. 276. Varecine va ţinea toata leagea şi într-una'■ să va poticni, în toate-i vinovat. N. TEST. (3648), 177v/l. Giudaţele-ţi sînt, Doamne, direapte, . . , pentru aceea şerbul tău le ţine. DOSOETEI, PS. 59/8. Către stăpînul ■ . . ţîindu-şi credinţa şi mintea cea bună. id. V. s. noiembrie 112v/21. Dară cu îmbrăcămintele meale să nu greşesc, ce lucruri trebuie saţiu? (a. 1685). GCR i, 276/5. Cantemir Vodă n-au ţinut parola . . . cînd l-au pus domnu. NECULCE, L. 99, cf. ANON. CAR. Trei învăţaturi . . . vei fi fericit tu de le vei şti a le ţinea (a. 1764). GCR. ii, 77/22. Nu-mi zică nime că a lega pace Cu păgîmil mai rea treabă este, I'iindcă de multă vreme încoace Credinţa nu-şi ţine. BUDAI-DELEANU, γ. 300, cf. DRLU, LB. îmi voi ţine jurămîntul. HRISOVERGHI, i>. 36/4. Cele mai multe traduceri metrice jartfesc . . . cuprinsul lucrului, numai ca să poată ţinea eufonia (a. 1838). PLR X, 64. Trebuie sä-m ţiu făgâduiala. MOZAICUL (1839), 836/12. Nu e aşa anevoie de a face o revoluţie, pe cît e anevoie de a o ţine (a. 1851), PLR I, 143. Ostenit de furtunoasele cîşlegi ale acestui an, carele nu seamănă a ţine toate frumoasele făgăduinţi ce bucurase inimile . . ., m-am dus spre ţară. RUSSO, S. 166, Nu m-am înşălat şi ţ-ai ţinut juruinia. negruzzi, t. 19/49, cf. POLIZU. Convorbirile îşi pun toată silinţa a ţinea această măsură (a. 1871). PLR I, 232, cf. COSTINESCU. Leşii n-au ţinut învoiala. DELAVRANCEA, O. Ii, 17. Angajamentele luate de noi vor f i pe viitor ţinute in toată puterea lor (a. 1884). PLR I, 368, Poporul ţine rudenia de sînge pînă la al treilea neam. sevastos, n. 27. însă pentru a-l cunoaşte, nu voim a cerceta Virsta lui şi meseria, ci de-şi ţine legea sa Cum stă scris, dacă posteşte şi ăe s-a spovăduit. I. negruzzi, s. i, 150, cf. barcianu. Eu am demult scriptura mea Şi-mi ţiu scriptura. coşbuc, ι\ i, 174, cf. TDRG. După ce-şi ţinu rămăşagul, ieşi în drum şi porni la vale. AGÎRBICEANU, S. 114, cf. Şăineanu, D, u,, cade. Nu mi-am ţinut jurămîntul, din păcate, şi, în aceeaşi toamnă, am luat iar drumul spre Ogra. VLASIU, a. P. 329. Sultanul de Argint îi dăruise mult de tot, ţinîndu-şi făgăduinţa> teodoreanu, i„ 265, cf. scriban, d. J se pare cu neputinţă să ţie un jurămînt ca acela pe care l-a făcut. CAMIT, PETRESCU, o. II, 29. Ţiganca cu surorile . . . izbutiră a da unele îndrumări, ce avea să ţină împărăteasa cînd va naşte. RETEGANUL, P. II, 28. Jurămîntu l-am ţinut, P-altu-n lume n-am avut. HODOŞ, P. P. 117. De badea nu m-aş lăsa, Că ş-o ţinut credinţa. DOINE, 47. A ţine prieteşugul ca lupul cu oaia, ZANNE, P. I, 514. Am o cătănuţă tare, legea ţine (lacătul). GOROVEI, C. 194. φ Also 1. Iară cîţi întru credinţa ceaea ăereapta şi adeverita sînt păziţi şi neclătinaţi au ţinut, pre aceia şi Hristos mai tare-i întăreaşte. CORESI, EV. 3, cf. 67. Noao creştinilor iaste tocmită dumineca in locul sîmbeteei, să nu ţinem într-una ca jidovii (a. 1579 — 1580). GCR I, 24/12. Neşte eretici scornisea-se o eresă . . . carea au rămas la .. . armeani de fîn şi pînă astăz\i]. dosoftei, v. s. septembrie 27v/33. De ce ai făgăduit atît de mult şi ţii atît de puţin ? GALACTION, O. A. I, 254. Dar Stăncuţa ce-mi făcea ? Nouă ani că~mi văduvea, Nici mai mult că nu ţinea Şi cu altul logodea. BALADE, III, 307. φ Refl. pas. Porunceaşte fiilor Iu Israil cum să aducă ţie uleiu cumu-i mai curat ... Această slujbă în toată vreamea viefiei fiilor Iu Israil între toată sămînţa lor să se linie. PO 270/2. Unde nu iaste leage scrisă, acolo trebuie să îmblăm tot după obiceaiele ceale bătrîne ce s-au ţinut pînă aci. EUSTRATIE, PRAV. 19/7. Despre rîndul sărbătorilor, cum le-mu datu odată . . . aşe să se ţie (a. 1675). GCR i, 220/9. Contractul încheiat cu dumneata se va ţinea întocmai. MOZAICUL (1838), 100/7. Pra-vilile şi legiuirile ... să fac a se păzi şi a să ţinea întru toată virtutea lor. REGUL. ORG. 15/14. Aşa să Unea datina bătrînească, cin îmfloreşte mărăcinili începe însămînţatu porumbului. T. DIAL. M. II, 508. «v· (în forma negativă a gerunziului) Pre care aşe-zămînt neţiinău-l turcul la urmă şi deschidztnd el război cu pricinuiri de alte cereri, l-au bătut Mircea Vodă cu românii. ZILOT, CRON. 333. ❖loc. vb. A ţine post = a posti. Şi să ne ţinem cu usîrdie postul, fraţilor. CORESI, EV. 535. Postorele să leţireţi cu milostenie şi cu lacrimi (a. 1600). CUV. ». BĂTR. II, 50/14. Grecii ■ . . ocărăsc pre cei ce au tocmit . ■ . sfinte poslmi să le ţie creştinii. MUSTB, LET. iii, 20/8. Ţinuse post desăvîrşit întreaga zi. .SADOVEANU, o. XII, 252. Şi mulţi nu vor să mai ţie posturile cum trebuie. SORESCU, L. L. I, 79. O E x p r. A (-Şi) (ine cuvtntul (sau vorba, popular, vorbele) = a îndeplini o promisiune făcută, a se ţine de angajamentul luat. Nu ţin nici ei niciodată cătră creştin cuvîntul dat. M. COSTIN, O. 285. Cine făgăduieşti în păduri, trebui să iii cuvăntu în cetate (a. 1779). GCR II, 121/8. Vezi că-m ţiu cuvîntul? MOZAICUL (1838), 134/25. Şi mi-am ţinut cuvîntul. NEGRUZZI, S. HI, 455. A nu-ţi ţine cuvîntul cînd nu-ţi vine-ndemînă . . . Aceasta nu e nobil. EMINESCU, O. IV, 391. Să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvîntul. CREANGĂ, A. 70. Dacă vrei să mergi cu mine, eu te iau de soţie, numai să-ţi fii cuvîntul. ISPIRESCU, L. 62, cf. 43. Er cule ■ . . nu-şi ţinuse cuvîntul. id. U. 75, cf. ŞĂINEANU, CADE. De cînd însă trăia alături de Luli, simţea categoric că nu-şi mai poate ţine cuvîntul. TEODOREANU, L. 32. Surda ţi-a fost jurămîntul, Căci nu ţi-ai ţinut cuvîntul. TEODORESCU, P. P. 328. Cum îţi plîngi păcatele Că n-ai ţinut vorbele ! JARNÎK BÎRSEANU, D. 260. Boierul ... era gata să-şi fiie cuvîntul. SBIERA, P. 145. Să fii tu ca soarele, Dacă nu ţii vorbele! hodoş, P. P. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Iar eu jurămînt ţi-oi jura pre sfînt C-oi ţinea cuvînt până la mormînt. BUDAI-DELEANU, ţ. 307. A ţine rîndul v. rînd (2). A ţine pasul (sau, regional, paş) v. pas2 (112). A ţine pasul (sau pas) cu ... v. pas2 (112). A ţine pas eu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să fină pasul vremii. PAS, Z. I, 90, cf. DEX. A ţine z-iie (sau miercurea, joile, vinerea, vlnerlle, sini belele, soroacele) (pe cineva) sau a-i ţine (cuiva) 2264 ÆIN® - 124 — ŢINB sîmjjăta (sau sîmbetele, lunile, vinerile) = a posti . (şi, a.mi'lucra). în. anumite:zile, cu un anumit scop (în . folosul cuiva, pentru a evita o nenorocire sau pentru a atrage asupra cuiva o nenorocire). Iară miercurea şi venreri sä postiţi şi să le ţinreţi cu curăţie (a. 1600). -cuv. D. BĂTR. II, .48, cf. . hem’ 611. Mai nainte mă sileai tu să fac. pomană şi-să ţin soroacele de sufletul lui Dumitru. CARAGIALE, O. VI, 274. Se crede că acela : ce ţine. vinerile este scutit ăe furtuni. GOROVEI, CR. 355, cf. CADE. Maico, zile n-ai ţînut Şi pe mine m-ai v.îndut ■·■■. ... în satu cu străinii. paulÉTI, c. 114. Mult,, măicuţă, te-am rugat, Rîu de lacrimi am vărsat. ■■ Să ţii zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine ; Dar . tu.zile nu ţinuşi Şi departe mă âăduşi. jarnîk — bîr-.. se anu., D. 174, cf.. mîndrescu, l. p., 29, ţiplea, p. .. .i·. 117, BÜI), p. r. 83, ALRT 10, 11. Şi joili le ţi-.. nem că ie rău dă trăznit. alr ii/i mn 112, 2 834/76.2. . Îi-ţîne lunile.. ALR II. 4 410/157. îi ţîi sîmbetile sau vinerile. să-l blastăm. ib. .4 410/25.0. Oi ţine sîmbetile pă el. ib.. 4 410/325. îi ţin sâmbăta, ib. 4 410/353, cf. .. Λ vi. 16, 26. Eu ţinui vinerile Ca să-l lase frigurile. I-OLC. TRANSILV. i,; 68. . Precum ţin cîinii vinerea, ,. se. Spune despre, cineva care face numai lucruri rele. ZANNE, p. I, 387. A (-i) ţine (cuiva) sîmbetele = a .pizmui,. a urî pe cineva, a-i purta cuiva pică. Multe ,dintre paseri. . . îi ţin pană.şi-n ziua de astăzi sîmbe-. telè,. adică' îl pizmuiesc, marian, o. I, 308. Ţiganca, care de mult ţinea împărătesei sîmbetele, căută toate ..mijloacele doară-şi ajunge mai degrabă scopul, id. ib.. Ii, 362.. (A b s o 1.) A fine creştineşte (sau jldo-yeşte,. ellneşte, păgîneşte) = a respecta preceptele religiei creştine (sau alè celei ebraice, greceşti, pă-gîne..etc.).. Nu ţinea păgîneaşte cu goţii, ce.., creşti-neaşte. DOSOFTEI, V. s. septembrie 18v7l9. Aflînă pre wulţ, unii jidoveaşte, alţii elineaşte ţiind, şi aceia ce tînia ...jidoveaşte foarte săruta acela gînd■ şi leage. id. ib.. ! noiembriè 179> /34. A ţine tactul = a marca, prin mişcări regulate (făcute cu mîna, . cu piciorul sau cu o baghetă), accentele unui text scandat, v. ...tact1 (IX 1 b). Cf. polizu. Sta singură în mijlocul .. lor şi părea că ţine tactul, .bolinttneanu, o. 298, , .cf: DD.RF. Iar el, în catedră, ne ţinea, dus pe gînduri, ..tactul cu nuiaua. I. BOTEZ, B. I, 11. (Prin analogie) Pristanda ţine cu mîna tactul uralelor. CARAGIALE, O. ’ yi, 169. A ţine măsura = a respecta cu stricteţe măsura unei piese muzicale. + Refl. (Adesea urmat de determinări ca,,sfatul", „credinţa", ,,porunca", ‘ „cuvîntui" etc., introduse prin prep. „de", rar, „la", .„cil", învechit, „întru") A iu se îndepărta de..., a nu şe abate de la. . a rămîne consecvent cu. . . . Carel [e] dintre noi. nu s-ar ţinea de acela giudeţ, să ..aibă ά 4a hatalmu 1 000 ug[ri] (a. 1674). iorga, S. D. V, 43.' Pană là sîngele său s-au ţinut de credinţă. ’ DOSOFTEI, V. S. septembrie lOr/15. Iov. . ., ferindu-se ele tot răul, şi încă să ţine de nerăutate. BIBLIA (1688), . 3632/44, întru aceastea doao porunci, toată leagea şi prorocii să ţin (â. 1700—1725). GCR ii, 21/18. Eu ' n\ă ţin de această socotinţă, budai-deleanu, ţ. 144, cf. LB; Pe drumul meu m-oi ţinea de adevăr pe cît l-am cunoscut şi socotesc că nu s-o supăra nimeni. HELIÀDE, O. II, 18. Nu ne-am ţînut de făgăduinţă. DRĂGHICI, R.: 108/29. Această poezie cu atîta ne este nouă măi binevenită cu cît poetul s-a ţinut mai mult ’ -de formele vorbirei norodului, .(a. 1838). PLR I, 75. , : Să ne ţinem de limba, de istoria noastră, kogălniceanu, . ş... A. 45, cf. polizu. Apoi să ne şi ţinem de cele ce le otărîm. FM (1861), 44. Nu ştiu dacă în ziua de as- ■ tăzi ei se ţin de postu mare şi de postu Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. 94. Care va să zică hatmanul tot se ■mai ţine de jurămîntul pe care l-a făcut cucoanei. . -CARAGIALE, ο. VI, 425. Cînd se face . vro măcelărire de., -oameni carii se ţin tare. de vro cugetare. . ., s-a ■. săvârşit una sau mai multe ecatombe. ISPIRESCU, u. -, 84. Mai erau .... cîţiva bărbaţi . cari nu se ţineau ■ de ■ zicătoarea ,,capul ,plecat . nu-l taie sabia". .. SĂŞCANU, I,. MII. Eu mă ţin la ce am zis.. DDRF. S-a mai jurat el şi altă dată şi nu s-a ţinut. Ei ! dar acum e altceva. BRĂTESCU-VOINEŞTI,- p. 55. Fetele se ţin cu sfîntul Anton, sfîntul Pafnutie ajută beţivilor. BRĂESCU, o. A. ii, ■ 329. Petrea voinicul s-au ţinut de sfatul prietenii sale şi nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Au văzut că el se ţine cu tot dinadinsul de ceea ce au spus. SEVASTOS, p. 83. Φ Intranz. Lipovenii... ţin de credinţa veche. neagu, î. 25. -ν’ Tranz. Dar dacă aş avea şi eu o broasca, mai c-aş ţinea prinsoarea. CARAGIALE, o. II, 333. <> Fig. Văratica pădure reînvafă fremăta-rea. . . Şi crîngul tot se ţine de biblicul cuvînt. ΡΙΙ,Ι,ΑΤ, P. 63. <> Expr. A se ţine de cuvînt (sau de vorbă, de parolă, de jurămînt) = a-şi îndeplini o promisiune făcută, a-şi respecta angajamentul luat. Eu m-am ţînut de cuvînt precum m-am făgăduit. DOSOFTEI, v, s. octombrie 97v/25. Iarăşi se împăca, şi da parolă, şi mergea unii la alţii pănă cînd se ţinea de parolă, şi iarăşi ieşi la război, muşte, Ι,ΕΤ. iii, 19/18. M-am ţinut de cuvînt şi am făcut precum m-am făgăduit. MINEIUE (1776), 192^1/19. Sultanul Mehmet. . peritru multa rîvnă ce avea să se ţie de cuvînt nesilit. . ., a dat mult ipolipsis la obşte. VÄCÄRESCUI,, IST. 255. Ocăraşte pre meşterii cei mincinoşi, carii nu să ţin de cuvînt (a. 1812). GCR ii, 211/25. Arvonă (carea iaste ca o închiezăşluire pentru ca să se ţie părţile de cuvînt). PRAVILA (1814), 42/14. Stănică pe la toaca popilor se ţinu de vorbă. PEUMON, i. 152/18. Ţinîndu-se de parola sa regească. . ., trimite prin mine corpului legislativ adunat salutarea sa. FM (1861), 105. Da te-ai ţinut de cuvînt, moş Nichifor. — Apoi dă, jupîne, ... vorbß-i vorbă. CREANGĂ, P. 114. Zeiţa Vinerea... se ţinu de cuvînt. ISPIRESCU, u. 10. Să silească pe Turcia a se ţine de cuvînt. Răşcanu, I,. XV, cf. ŞĂINEANU. Te-ai ţinut de vorbă, Vlade; eşti bun fiu. DAVII,A, V. v. 96. Şi într-adevâr că s-a ţinut de cuvînt! PĂTRĂŞCANU, s. A. 119. Vezi că nu te ţii de cuvînt ? IBRĂII/EANU, A. 60. Numai de s-ar ţine croitoreasa de cuvînt, să fie rochia gata în termen. C. PETRESCU, î. Ii, 213. Ar fi fost de vină soarta că nu s-a ţinut de vorbă. BRĂESCU, o. A. II, 93, cf. SCRIBAN, D. Supărat şi necăjit împăratul, dar trebuia să se ţină de vorbă. RETEGANUL, P. I, 33, cf. II, 26. Ea se ţinuse de vorbă. STĂNCESCU, B. 157, cf. 257. Sărăcia s-a ţinut de vorbă. RĂDULESCU-CODIN, î. 82. Doar aşa s-au învoit, ş-apoi şi ei se ţin ,,la adecă“ de vorbă. COM. SAT. III, 14. Iei s-o ţînut gi zurămînt. arh. ΡΟΙ,Κ, III, 60. O trăbuit ca să să ţină d'e cuvînt. o. BÎRLEA, A. P. II, 381. (Intran z.) A ţine la vorba sa — a rămîne nestrămutat într-o hotărlre. Nu, pe acesta-l voi — zise Făt-Fru.mos, ţiind la vorba lui. EMINESCU, P. L. 18. ♦ (Complementul indică sărbători, mai ales religioase, sau anumite zile însemnînd o aniversare) A sărbători, a prăznui, a cinsti o zi prin odihnă, post, rugăciune sau mîncînd şi bînd. Sărbătorile nu le-au ţinut (a. 1815). uricariul, ii, 233, cf. LB, valian, v. Ai ţinut sărbători multe şi nimica n-ai lucrat, pann, p. V. i, 140/26, cf. polizu. Triste ca noaptea în iatacul lor, ţin pe sfînţa vineri de azi. delavrancea, o. ii, 81, cf. şăinşanu, d. U., CADE, SCRIBAN, d. Nevastă-sa ţinea toţi sfinţii, era un fel. de calendar. SORESCU, L. L. i, 7. Săraci mînăruţele mele ! De-ar ţinea vreo sărbătoare, Doar scap şi eu din prinsoare. JARNÎK — BÎRSEANU, D. 289. Sînta duminică.. . n-au vrut s-o mai ţie. SBIERA, p. 210. Nu ţin oamenii sărbătorile. ŞEZ. II, 142. Precum le-a dat Dumnezeu sărbătorile, aşa trebuie să le ţinem. FURTUNĂ, v. 86. Cît ce soarele a asfinţit nu mai lucrează, temîndu-se că Sîn-Toaderul descarcă primejdii peste casa care nu-i ţine zilele. COM. SAT. II, 41. Ţin sărbătoare aşa că nu lucră nimic ce s-ar face cu sucire sau învîrtire. ib. v, 3. O săptămînă-i ţînem [Sîntoaderii]. Nu lucrăm la lucru muieresc. ARH. FOLK. III, 43, cf. ALR n/l h 217. Noi' ţinem o săptămînă Rusăliili.-ALR- π 2 814/769. Sfîntă Mă-rina (n-o.ţîn la .noi). ai«r ii/i mn 113, 2840/414, 2264 ţini·; — 125 — ib. 2 842/605, 705,. 98.7, ib. 2 845/812, ib. 2 850/95, 250, 260,-81.2. ψ A bs o l. Cela ce. va tinrea. ., şi va .posti cu curăţie, aceluia se. va da dulceaţa raiului (a. 1550—1.600). GCR i,.·. 9/17. Lunea, marţea n-am lucrat, A ţinea n-am,apucat. jarnI.k— bîrseanu, d. 425, cf. ALR π/j ;MN: 112, 2-835/95. Joile şi marţili . după Paşte, da acu nu mai ţine nimenea. 1'. diai,. μ. .π, 61. v· Refl. pas. De atunce s-au apucat de ■sâ.ţîne această sărbătoare. DOSQFTEI, V. S. septembrie 18r/16. Sf. Haralambie se. tine. pentru sănătatea vitelor şi - a. oamenilor, dar mai ales femeile nu lucrează nimic 4»'. această, zi. marian,-S. R. II, 24. Vinerea nu se Coasă, nu se croieşte. se ţine, în sfîrşit, ca o zi sfîntă. ŞEZ. iii, 200. Sărbătoarea „Parilia"... se ţine şi astăzi în Italia sub numele de ,,Il natale di Roma". COM·. SAT. iii, 23. Ziua lupului, serbătoare băbească, sé. ţin trei (3) zile. ib. V, 1. 6, Refl. şi. (rar) intranz. (De ‘ obicei determinat prin „bine“, „tare", dîrz") A se împotrivi, a iju ceda, a nu 'se lăsa învins sau înduplecat ; a rezista (2): Pentru aceea, vă zicu : ţineţi-vă tare de I nepriiateni, pentru că .. . altă oaste nu ne va mai putea-stă împotrivă. HERODOl'2, 353. Carele au răbdat ‘multe cazneţiind' tare ca un'adamant. DOSOFTEI, V. s. decembrie 246r/16, cf. KLEIN, d. 443. Toţi cu el aci, pan la răsuflarea din urmă să vor ţinea şi cetatea sa vor apăra-o. N. STOICA, c'. b. 135, Cf! DRLU. Eu însă o să mă ţiu grea ; să mă fac că ■m-am supărat. heLîade; AMF. 15/52. Vom da reguli cum să ne ţinem sub boale. DIETET. 88/4. Să nădăj- - 'duÎm 'că se va putea ţinea oraşul. . . pînă' ce va sosi vremea ca să 'secere bucatele. MOZAICUL (1838), 210/6. ■ Ungurii acum pierduseră bătaia ; armia lor în risipă fugea în toate părţile ; rezerva singură mai ţinea. BÄL-CESCu; M. v. 317. Deşi ca pe o tînără amorul m-a ' săjetat, Dar mă voi ţinea vitează, cum şi pîn-acum am 'stat. PANN, E. I, 96/16, cf. POLIZU. Negustorul bea şi-mbie pe tînăr, şi tînărul, voinic, se ţine bine. CARAGIALE, O. I, 220. începu să-l iscodească în fel şi chip pe Irimie, dar omul sè ţinea bine. AGÎRBICEANU, s. 157. M-am ţinut bine să nu tresar, voiculescu, p. i, 77.· Intrară în şir, în vad . . . Apa venea tare şi se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii păşeau cuminţi şi se ţineau bine. sadoveanu, O. I, 203. Deşi hărţuiţi ziua şi noaptea de arapi, ei aù ţinut pînă toamna, oţetea, T. v. 97. Trebuie să mă ţin tare, să mă bucur de viaţă pînă la ultima clipă, stancu, D. 309. Ai făcut bine că te-ai ţinut tare în situaţia ■asta. PREDA, D.' 136. S-a ţinut tare pînă aproape de sat. SORESCU, L. L. III, ‘121. Să nu te sinchiseşti că sînt bătrm. . . Dar nici o grijă, tot mă ţin eu tare. V. ROM. august 1966, 6. Vecinul, om răbdător şi hîtru, s-a ţinut tare. lănCKĂnjaN, ci. ii, 451. Dal-beştenii.de felul, lor se ţin cam dîrji în apărarea drepturilor. ŞEZ. IV, 17, Te-a cuprinde o sete în care vei crede că ţi se mistuiesc toate măruntaiele, dar tu te -ţine în putefe şi să nu te încumeţi a bea un strop de. apă, că, de-i face-o aceasta, eşti .pierdut ! MERA, ţ,. .3·. 204.- Zmău s-o ţinu tare; c-o fa cu cinsprece capuri amu. .o. bîRLEA, A...P..I, ,375. *ν* (Iva conjunctiv, ; pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal şi . .cu rol stilistic) Trecea cît trecea, se stăpînea lumea cîteva secunde .şi iar -pufnea ori cineva din public, ori chiar.un actor, şi.-să ie ţii apoi! CARAGIALE, O. I, ■ 3:..•ν’, (la, imperativ sau la conjunctiv, pers. 2 sg., rar, pers. 3, de obicei urmat de, adv. „bine.“; ca: .formulă de încurajare, de îndemn sau de ameninţare) Ţine-te, săracă Moldovă, de acmu înainte de· jac :şi mîncari! NECULCE, L. 100. Dar fiţi bărbaţi-· şi vă ■ ţineţi bine. budai-deleanu, ţ. 204. începe a . striga : . . , Măi, . iaca lupul ! după el, . ţine-te bine, să-l prindem. ŢICHINDEAL, F. 108/9, cf. 46/11. Ţin’te bine, . ar hon postelnice 1 FILIMON, o. i, 170. De.-acum te ţine bine, C-a să fie rău de tine ! ALECSANDRI, T. 792, cf. 920. Acum ţine-te bine şi de aci înainte ! ODOBESCU, S. iii, 63. Ţine-te bine şi nu te teme. GANE, N. iii, 18. Dacă asemenea flăcări s-or întoarce în favoarea patriei, să te ţii bine, Doria ! i. negruzzi, S. v, 367. El a crezut că nu se poate, Şi iacă poţi! Dar să te ţii! coşbuc-, P. I, 88.· Să. se ţină bine de aici înainte ţopîrlanii, am să-i calicesc pe toţi, ap. TDRG. Ţin’te bine, părintele ! DELAVRANCEA, O. Ii, 332. A copt lelea Ana de trei ori, dar să se ţină ! Nu ştiu dacă i-or ajunge. agÎrbiceanu, S. 124, cf. cade. Vrei să-mi dai pe Cosînzeana ori în săbii s.ă ne tăiem ? Ţin'te, Zmeule, că-s gata : nu te temi şi nu mă tem..! EFTiMiu, î. 119. Badiule, te tine bine, Că urdia-ntreagă vine ! alecsandri, p. p. 124. Ni, mă, ursu ! Ţin'ie. mă! Prinde-l mă! T. dial. m. ii, 203. Ţine-te, Siqne, că-i noaptea ma/re. zanne,. p. vi, 315. •O’ţPa-miliaT·,; la conjunctiv sau la imperativ, pers. 2 sg., . urmat de un substantiv, accentuează calitatea sau sugerează intensitatea unei. acţiuni) După aia',·- ţine-iş tămbălău trei luni de zile pe la Văcăreşti, pe la instrucţie, pe la juraţi. . . Pe Mişu l-a achitat. CARA-GIALE, O. VI, 521. Să fi văzut jocuri ... ^ Şi ţin’te, neică, Învîrteli şi ..chiuituri. SÄM. iii, · 716·. El. -se aruncă pe cal şi să te ţii sfărîitură de copite. STĂNCESCU, B. 294.. Să te ţii fugă! Să.’Je. iii ceartă! Să te ţii chef! UDRESCU, gl!- v* (La participiu, întărit de adverbele „bine", „rău") Ce colibă rău ţinută l PR. dram. 315. La Brustureni ... ea găsi ... o grădină bine ţinută, negruzzi, S. i, 109, cf. COSTINESCU. Ambulanţele noastre sînt însă relativ bine ţinute. MA-IORESCU, D. II, 98. îi plăcea să vadă casa bine ţinută, ca să se ştie că era bogat, iar pe de altă parte îl durea inima de banii risipiţi. D. ZAMFIRESCU, T. S. 12, id. V. Ţ. 54. îşi amintea acum de prima oară cînd dejunase în casa de pe Plantelor, făcînd cunoştinţă cu o casă bine ţinută, papadat-bengescu, r. i, 165. VII. 1. Intranz. (De obicei cu determinări care arată timpul) A continua să existe, să se menţină, a dura, a dăinui; (subiectul indică o acţiune) a avea o anumită desfăşurare, o anumită evoluţie, a se produce într-un anumit fel, a se desfăşura. Şi vracii unseră pre Ia [rai]/ : pănă se împlură 40 de dzile, ca în atîta vreame ţinea dzioa ăe unsură. ΡΟ 176/20. Şi s-începus-a să faci multe sate pe margine şi s-ar hi fost întemeiat ţara de oameni, numai nu ţinu mult domnia. NECULCE, L. 197. început-au pop[ a] cel mare al lor preăicaţie a face ca la o /wm[ă]-tate ăe ceas ţiind (a. 1700). GCR i, 335/15. Minciuna ţine numai într-o cirtă, iară adevărul rămîne pînă la zioa judecăţii. ANTIM, ap. GCR i, 8/4. Din pricina oştirilor ce au ţînut peste cinci ani, ... au fost rămas la mare scăpăciune . . . domnii mazili (a. 1774). GCR I, 102/11. Stăpînirea chalifilor. . . a ţinut ca la 690 de ani. YĂCĂRESCUL, IST. 248, cf. KLEIN, D. 443. Limba-boului . . . în iunie mereu înfloreşte şi pînă în toamnă ţine·. TOMICI, C. A. 25/33, cf. DRLU. Pomenirea ta să piară sau, şi de va mai ţinea, Pe minciuni să şovăiască, p-astfel de temei să stea. heliadE, O. I, 459. Cît ţine ziua se tăvălesc în plăceri ruşinoase. MARCOVICI, C. 60/11. Această dulce nălucă nu ţine multă vreme. DRĂGHICI, R. 150/12, cf. valian, v. Napul se poate sămăna ... cît ţîne măsălar şi pînă pe la jumătate ăin vinicer. I. IONESCU, C. 152/12. Dacă acest jurnal ar fi putut ţinea, noi nici am fi gîndit a întreprinde ό altă publicaţie (a. 1847). PLR l, 112. O luptă care trebuia să ţină aproape patru secoli începu atunci. BĂLCESCU, μ. v. 8. Fără îndoială că iubirea lor n-ar ţine numai pînă ce se usucă sărutul nostru ăe pe buzele lor! negruzzi, s. i, 56, cf. polizu. [Ploaia] ţinu pînă aproape de ziuă. pelimon, i. 110/8. Unirea ... va ţinea în inimile românilor cît va ţinea şi existenţa lor ca naţiune (a. 18Ş8). PLR i, 177. Soartea ta, cu soartea meaA legat o prietinie, Care cred. că va ţinea, mureşanu, p. 3/6. Această criză morală ţinu cîteva momente. FILIMON, ο. I, 126. JJn vînt repeăe, o ploaie furioasă . . . ţinură aşa pînă aproape de ziuă. BOLINTINEANU, O. 414. Astfel, într-a veciniciei noapte pururea aăîncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă. EMINESCU, ο. I, 133. Astă nemărginire de gînd ce-i pusă-n tine O lume e în lume şi în vecie ţine. id. ib. IV, 161. Cîte amoruri se jurau Să ţie pe toţi vecii, Pe cînd de flori se scuturau Alături liliecii, id. ib. 447. A ţinut veselia trei zile şi trei nopţi şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a fi sfîrşit. CREANGĂ, P. 102. A pornit un viscol turbat, care a ţinut trei zile. caragialE, O. vii, 129. Cît a ţinut postul Paştilor, Mara a rînduit mereu. SLAVICI, ο. îl, 23. Se încinse o bătălie... de ţinu zece' ani de zile. ISPIRESCU, U. 10, cf. BARCIANU. Alţii'îngrijiţi se tem că ploile or să mai ţie încă ş-or să le-nece tot. SĂM. I, 324. Noroc că mişcarea iniţială nu ţinu mult. PĂTRĂŞCANU, S. A. 149. Păpănăriile ţin, adecă ăăi-nuiesc . . . cam pînă pe la Sîntămărie. PAMFILE, a. r. 179. Şi-n funerara ei singurătate, CU ţine noaptea, geme îngrozită. CODREANU, S. i, 140. Chefurile ... se începeau azi şi ţineau cu săptămînile. BRĂTESCU-VOINEŞTI, î. 57. N-au fost ploi, . . . care să ţie. AGÎRBICEANU, S. 533. ,,Ο scrisoare pierdută" ţine cţieva zife, se petrece la Trahanache, plus întrunirea. IBRĂILEA-NU, S. L. 33. Mîhnirea lui pentru plecarea mea din Iaşi a ţinut încă o bucată de vreme (a. 1927). PLR I, 256, cf. şăineanu, D. u., CADE. Gerul ţinea de patru săptă-mîni. . . şi nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I, 233. Cîteva ore au ţinut aceste minuţioase cercetări. EFTIMIU, N. 121. Vara n-a ţinut decît trei luni. MINU-LESCU, V. 183. Cîntecele... şi doinele ăe la masa boierească au ţinut pînă într-a zi. GALACTION, o. 70. Cît ţine vara au ce mînca din belşug; pajiştile sunt grase. SIMIONESCU, F. R. 45. Hora o să ţină toată noaptea. BRĂESCU, O. A. II, 192. Ar fi dorit ca drumul să fie lung. Să mai ţină. SAHIA, N. 94. Oare are sä mai ţie mult războiul? SADOVEANU, O. II, 71, cf. SCRIBAN, D. Pe tema însurătorii lui, corespondenţa ţinea o bună bucată. MIHĂESCU, D. A. 189. Uneori, întunecimea nu ţine decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Această bruscă încăierare cu sentimentul datoriei nu ţinea mult. vinea, l. i, 8. Am plecat. . . într-o călătorie care avea să ţină aproape şase luni. TUDORAN, 0. 8. Iernile ţineau cîte-o jumătate de an. SORESCU, L. L. IU, 143. Roua ţine pînă spre amiază. BĂNULESCU, 1. 40. Cît ţine ziua de vară, Cete de flăcăi muncesc. TEODORESCU, P. P. 311. Dragostea noastră cea bună Nu ţinu mai mult de-o lună. JARNÎK — BÎRSEANU, D. 162. Dară şi această fericire a ţigăncii n-au ţinut mult. SBIERA, P. 111. Dar nu ţinu lupta pînă la prînzişor, şi cătunele galbine ale Împăratului-Galbin erau bătute. RETEGANUL, p. I, 31. Porniră nuntă împărătească, care ţinu şapte zile. STĂNCESCU, B. 155. Cînd cad negurile şi ţin mult, pune o tivdă îh foc; că pier. ŞEZ. ii, 194. Cît ţinea anul de vară, Ne mîna din ţară-n ţară. hodoş’ P. P. 209. Dragostea babei pentru bietul băiat nu ţinu multă vreme ; curînd i se urî cotoroanţei cu copilul său cel vitreg. POPESCU, B. IV, 34. Cînd pe un mort îl plouă pe drum, are să mai ţie mult ploaia. GOROVEI, CR. 212. Cînd ţine toamna lungă, atunci cîmpul e tot verde. COM. SAT. I, 117. Cît ţine cina, muzica cîntă, iar după cină se încinge un joc. ib. IV, 107, cf. ALR I 1 228/116, 174, ALR SN III li 783. Foaie verde ş-o lalea, Dimineaţa cît ţinea, întreba, tot întreba. BALADE, n, 87. O v&nit o iarnă lungă, nu s-o mai făcut vară, ţînut-o d'e cu primăvară, tăt iarnă. O. BÎRLEA, A. P. II, 396. Micşuneaua, 2264 -ŢINE rrr 128 — ŢINE ,cît .·de frumoasă, dar, pîn-ă-n vară- nu- fine. ZANNE, P-,i, 218. Hora nu tine toi. balul, mai sînt şi alte jocuri, id. ib. iv, 378. φ Refl. La hramul bisericii ' se ţinea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, Λ. 11. In toată împărăţia se ţinu veselie mare o săptămînă întreagă. ISPIRESCU, L. 2. De la o, margine pînă la alta a .ţării se ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi. 4<1 M.. y. 4, cf. alr sn in h 783. ♦ Tranz.fa ct. A face sä. dureze, să se menţină. À h ! cine poate să-mi ţie viaţa în ve.cie, dar cine iară poate să mi-o rădice pe deplin ? marcovici, C. 12/6. Neşte păsări de apă şi peşti zburători le mai ţinea viaţa. MOZAICUL (1839), 807/21. Gheonoaia, de bucurie., ţinu .masa trei zile. .ISPIRESCU, L. 5. Fiecare, după meseria lui, cumpărase . mar fa. car e-i'trebuia şi cu care era să-şi. ţie negustoria pînă la, anul, cînd. s-o face. iarăşi tir g la Rîureni. .GALACTION, O... .263, cf. ALR· SN iii h 783. Luni .sara . . . pînă la cît or vrea să.ţîie. . . nunta. T. .DIAL. .iM\ .1,. 281.. . (E x p r.,; regional) Cît ţine.-Dumnezeu lumea = tot timpul, la nesfîrşit. în căsuţa aceea şi în-curte, se izbesc, cît ţine Dumnezeu , lumea, o grămadă de copii. AGÎRBICEANU, o. ii, 299.. ^.Refl.. pas. împărăţiia să ţine cu oameni mulţi. ■ ALEXANDRIA (.1.794), 40/7. Un. stat iară nu se.poate ţine numai cu puterea armată. . HELiADE, .0. II, 407. Încît prin a lor. virtute, ce fu arma .lor şi · scut, în un curs de ani o mie astă ţară s-a ţinut. ASACHI, S. L. I, 130. Cînd averea, e. multa., ea se ţine Cu mult necaz ! COŞBUC, S. „89. + Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul; a nu se termina (mai mult timp). Săpunul cel de ţară. . . este mai ieftin şi ţine mai mult.,. PENESCU,. M. 55, cf. DDRF. Pleacă-ţi gura ş-o sărut, S-o sărut o dată bine, Să-mi ţie-o lună de zile. TEODORESCU, P. P. 308. Nu mult i-au ţinut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. Bani îi mai rămăseseră ei niţei, dar ce să facă, nu erau să mai ţie mult. STĂNCESCU, B. 330. Că guriţa-dzi la, mine îţ ţîtie un an dze dzîle. FOLC. OLT. — munt. i, - 58. Săruta-te-ar neică, dulce, Să-mi ţie până m-oi duce. FOLC. mold. î, 1Î2. Expr. (Tr an z.1(în metonimie) A (nu)-l ţine (pe cineva) punga (sau buzunările) = a (nu) face faţă. la o cheltuială, a (nu) fi în stare să plătească ceva. Radu Ralet, cît fusese în puteri şi-l Uneau bunzunările, . . . cumpărase o sanie întreagă de b'lănuri/barbu, princ. 233. 2. Refl. (Despre oameni ; de obicei determinat prin ■i.bïhè") A se conserva în deplină sănătate şi putere. Ai trăit. .. supt neîncetate schimbări de soartă şi tot te-ai ţinut aşa de bine şi tînăr. mozaicul (1838), 55/2, cf. polizu. Dau mărturie că te ţii mai bine decît mine. SLAVICI, O. i, 137. Paisie era bătrîn, dar , se ţinea bine. .vlahuţă, s. a. ii, 131, cf. şăineanu, D. u;, CADE. Da’;· bine te ţii, prea cuvioase! Eu am .-.început ■ să gîfiiesc şi sfinţia-ta parcă te plimbi prin ceardacul mănăstirii ! galaction, o. 206. Se ţine : încă bine moşneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Era locotenent pe atunci, se ţine bine, ticălosul. BRĂESCU, o.: a. ii, 198. Se ţinea încă tînără şi frumoasă, sadoveanu, Ο, -XI, 281, cf. SCRIBAN, D. însă se ţine bine, iar mie .mi-e simpatică. Mi'HĂESCU, D. A. 109. Pînă iubeam la copile, Mă ţineam voinic în fire. De cînd iubesc la neveste. . . PărU-n cap mi'se albeşte Şi puterea-mi ' ,ioţ slăbeşte. TEODORESCU, p. p. 327. Tranz. fac ţ.. Lupie, lume, ce-ai cu mine, Că mult dor mai . ai pe tine, Şi d-ai ţinea omu-n floare, Dar, de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ,<0> E x p r. A. (nu) se (mai) ţine sufletul (sau suflet do om) în (cineva) = a (nu) mai fi în viaţă, a (nu) mai trăi. . Şi încă ţîindu^să s[u]//[e]*[u]/, îi tăiară capul. DOSOF- TEI, V. S. octombrie 74^/29. Stau şi mă mir,- cum de se mai ţine suflet de om într-o fiinţă aşa de mititică ca tine. SBiEţîA, P. 78, cf. 239. (Prin exagerare) Nu se mai ţinu sufletul în om de frică. SEVASTOS, P. 82. Ase ţine în P&r v. păr1 (I I), A se ţine abanos = ase conserva foarte bine, a arăta mai tînăr decît vîrsta pe care o are. Cf. zanne, p. I, 95. + (De obicei determinat prin . „viu", ,,în. viaţa", „cu viaţă" etc.) A se menţine în viaţă, a tr ăi .(1) ; a fiinţa. Cineşi se va ţinea den feciorii lui, să le fie moşie (a> 1600). doc. î. (xyi), 130. Teoctista ş-au hrănit intr-acea pustie ■ ■ . vorovind numa[ i] cu D[u]m-n \t\dzău întru carele era de să ţînea vie. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 114*713.. Lumea să ţine şi toate făpturile să zidiră dintr-un cuvînt a lui. id. ib. noiembrie 163*7-35. După, această lege nemutată· Făptura to.ată .merge, să ţine; în toate libov şi dor s-ar.ată. BUDAI-DELEANU, Ţ. 131. Universul să fine; prin buna orînduială care d-ar lipsi, tot ar peri. marcovici, în RET. ROM. 85. într-un şir de şeapte ani de-abia a putut-să se ţie puţine gazete politice (a. 1852). PLR i, 150. Noroc chiar şi să nu fie,· Lumea poate să se ţie, Iar amorul să lipsească. PANN, P. v. ii, 130/13. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule ?. . . — Slavă Domnului, măria ta; ne ţinem şi noi cum putem. ODOBESCU.,.. S. I,., 74. Abia te mai ţii. DELAVRANCEA, o. II, -342. Te minunai cum se mai ţine cu viaţă o fiinţă atît de istovită .şi aşa lipsită de hrană. ap. TDRG. Ţi-a-nflorjţ la gU 'o salbă De trandafiri stacojii, De mă mir cum te mai. ţii. PARASCHIVESCU, c. ţ. 121. Lasă-mă săbeurachiu, Că cu-atîta mă mai ţiu. 'TEODORESCU, P. P. 330. Zice lumea că~s beţiu, Şi eu beau ca să mă ţiu. ciauşanu, V.. 113, •cf. AR-H. FOLK. Vi, 300. <> Tranz. (Cu complementul „viaţa", „zilele", „sufletul", „capul") . Cît au mai trăit, cu milostenie îş ţinea viiaţa lui, şi ficiorii lui, la mare lipsă, să hrănea cu păscăria în Ţarigrad. NECULCE, L. 66. Un blăstămat şi de nimică, fără de nici o meserie, numai cît îşi ţinea capul cu minciunile şi cu milosteniile ce-i da. MUŞTE, LET. III, ' 46/26. Mai bine voi să mor de foame, . decît să-m ţin viaţa prin sîngele cel nevinovat, mozaicul (1838), 93/21. O fată a unei bahniţe de ţigancă ce-şi ţinea zilele prin curtea boierului cu ce se îndurau stăpînii. ISPIRESCU,-L. 63. Dintr-o zi pînă într-alta, cit ne ţinem viaţa. ap. DDRF, Doar baba Catrina de se îndura din cînd în cînd să vie s-o vadă de-şi mai ţine sufletul, ap. TDRG. Cu cîteva măsline, cu struguri, cu smochine, rhai rar cu puţină carne de capră, îşi ţinea zilele. CĂLINESCU, C. o. 37. Maică, parcă tot sînt viu, Dar nùmai sùfljetu-mi ţiu. în temniţă m-am uscat. TEODORESCU, P. P. 518. De-aici înainte numai cu aceste alunele ... şi-au ţinut ea zilele. SBIERA, p. 297, cf.. zanne,. P: II, 54. (Tranz. fact.) Hrănind o vită cu, paie··., numai cît o ţinem cu zile. I. IONESCU, C. 223/6. (Expr.) A-şi ţine sufletul (sau inima) = a mînca atîta cît .să-i treacă de foame, à se hrăni puţin, numai atît cît să-şi întreţină viaţa. Mîncarea îi era . . . trei unghii . . . de pîine, şi puţină apă, cît să-şi ţîe s[u]j7[e]ü[u]Z. ■ DOSOFTEI, v. ;S. noiembrie 99v/20. Numai li 'se da cîte puţintel tain cît să~şi ţîe sufletul- axinte UMCAUmt/uit. ii; 171/5. Ţine, Voico, pita-asta, Să-ţi. mâi ţii tu inimă. BALADE, îi, 305. + (Refl. şi intraflz;; dëspré construcţii, clădiri etc.) A rezista timpului ; a se conserva. Pe lîngă ruinele curţei se mai ţine vreo. biserică λ: BĂLCEşeu./M: v. 189. Pe Sion templul se. sparge — nici un are nu. se mai ţine. EMINESCU, o. IV, 116. Ca să ţie mai mult [groapa], . . . s-o facem cu ţiment. popa, b. 208. Casele vechiului Tbilisi se' ţiu ■încă de o mie două sute ori o mie cinci sute de ani. V. rom. septembrie 1970, 21. ♦ Intr a n z. şi.ref l.; (Despre materiale, obiecte de îmbrăcăminte, încălţăminte, etc. ; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. ,,la")-A nu se deteriora, a nu se distruge ; a nu se modifica sub influenţa unor factori externi·; a rezista (1). Cf. VALIAN, v. Acea apă, care nu ţine la. aceste, probe, 2264 ŢINB 129 ŢINB este vătămătoare, vitelor. I. 'IONESCU, c. 229/27. Dacă pivniţa este prea uscată, cercurile [buţilor] ţin mai multă vreme. PENESCU, M. 62. Pantalonii nu se mai ţin, DELAVRANCEA, ο. II, 354. Biata floare, ruptă din mediul ei, nu ţine, ci-şi apleacă capul pe braţul ce. o poartă, simionescu, FL. 270. Băgase în apă... cămaşa lui cea'mai bună şi nu ţinuse la spălat, plesnise la umeri, preda, d. 6. Era numai. landră, buruiană d-aia care se ţine cînd tr.agi cu coasa. SORESCU, L. L. i, 26. Pantalonii se-nvechiseră, dar mai ţineau, v. ROM. aprilie 1971, 33. D-un arcan mi-şi împletea. . . şi din funie bătrînă, Să ţie la udătură. TEODORESCU, P. P. .688. Cuiele de sîrmă-ntoarsă, Ţie la pulbere groasă. FOLC. OLT. — MUNT. ii, 174. Cu frînghie de mătasă, Ce ţine la oase groase. FOLC. mold. i, 79. •v" Expr. (Tran z.) A-l {Ine (pe cineva) cureaua (sau brăci-narul, chingile, meşii) v. cuv. (Regional) A nu-l ţine (pe cineva) telele v. tei (S). + Intranz. (Despre fiinţe ; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „la") A suporta bine, a rezista la o încercare. Ţinea la băutură de rîdeai pînă nu mai .puteai. MOZAICUL (1839), 421/20. Iepurele ţine la .fugă cu ogarul. COSTINESCU. Paşa turc, care ţinea la mare, . . . avu nenorocita idee să se scoale in picioare, zicînd că el poate sta. BOLINTINEANU, o. 285. Şi-acum, . că a mai slăbit gerul, pe la feţii nu mai ţine calul. AGÎRBICEANU, s. 186. Caii moldoveneşti. . . sînt de o rasă minunat de bună şi pot ţine la drumuri lungi. . N. A. bogdan, C. M. 36. O să caut un loc mai liniştit. ■Nu mai pot ţine. . . Obosesc repede. BRĂESCU, o. A. II, 293. Dar mai avem opt poşte şi jumătate, şi asta nu.e glumă. . . N-o să ţină caii. . . camil PETRESCU, .0. II, 149. Tu cu mine vrei să te întreci la fugă? Hm ! tu nu poţi să ţii nici cu frate-meu cel de ţîţă. SBIERA, P. 260. Bade, unde te găteşti, De murgul ţi-l potcoveşti, Cu potcoave de argint, Ca să ţie la fugit ? ŞEZ. I, 9. -v* Expr. (Familiar) (Nu) ţine figura, se spune pentru a arăta că o intenţie a cuiva nu are sorţi de izbîndă. Cf. UDRESCU, GL. ■v” (Subiectul indică o parte a corpului) E cald. De drum îndelungat Picioa-. rele de-abiari mai ţin, Şi-i cale pînă-n sat ! COŞBUC, p. i, 227. ·ν· Bxpr. Cit II ţine (cuiva) gura sau (t r a n z.) cît (sau ce) il fine gura (sau, rar, gftlejul, capul) = pînă la epuizare, cît timp va rezista. Strigă tu . . . cît ţi-a ţinea gura, pedantule, că nu te slăbesc. .ALECSANDRI, T. 713, cf. 374. Deodată căpitanul . Strigă ce-l ţine gura : Vivat ! EMINESCU, O, iv, 543. Nu prea se lasă rugate şi cîntă mereu, lin şi tare, cît le ţine gura. LUNGIANU, CL. 54. Cîntau tare, cît le ţinea gura. dan, U. 107. A început să urle cît o ţinea gura. STANCU, D. 27. Negustorii ăe parfumuri urlau ■cît îi ţinea gura. BARBU, PRINC. 123. însă în sac avea mătasa broaştii şi striga şi el cît îl ţinea capul. furtună, v. 75. Ţiganul nostru. . . striga cît îl ţinea gîtlejul. id. C. 101. Daapăi strigă . . . cîtu-l .ţîne gura: — Uoo ! bărbate... O. BÎRLEA, o. A. iii, 83. 3. Intraiiz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcţie). Ieste, cum înţăleg, de aicea o dumbravă de ţine cîtva. Deci, pănă om trece dumbrava, va merge ■ încet oastea. M. COSTIN, o. 160. Iar piscul lui Beldiman ■ ţine 20 de prăjini (a. 1715). uricariul, XVII, 257, cf. LB. Cît ţinu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs şi un chiots GANE, N. iii, 102. Cît ţine răsăritul -se-nalţ-un munte mare — El ăe ăouă ori mai nalt e decît depărtarea-n soare. EMINESCU, o. IV, 129. în cîteva zile, cît ţine locul din Murăş şi pînă m părţile Orăzii . . ., nu mai rămîn în sate decît moşnegii, slavici, o. i, 211. Căci, de ţinea drumul mai lung, te miră ăe nu rămînea cu gîtul strîmb ăe atîta uitat înapoi. ISPIRESCU, L. '36, cf. barcianu. Jur împrejur cît ţinea zarea ■ , de-a lungul rîului, holde cu grîu verde. Săm. i, 299. Moşia Sănduleşti care ţinea mai bine de-o jumătate de plai. BRĂTESCU-VOI-NEŞTI, p. 309, cf.. ÇADE. Cît ţine Ţara Făgăraşului, podarii ăe pe Olt îşi reprezintă lumea. BOGZA, ç. o. 288. Şi ce e Une e. că nu se termină la. o sută de metri, Ci poate, ţine kilometri. întregi. SORESCU, D. 52. O pălălaie de foc ce ţinea cît lumea întreagă. ŞEZ. II, 162. Acolo găsesc un ok' [de' apă] cam cît ţine curtea asta. T. dial. m. ii, 788: A. se întinde cît ţine salteaua, zaîîne, P. II, 590. *0* Tranz. Zări pe bătrînul armaş . ■ ., zăcînd ... în căpătîiul unui pat ce ţinea ă-o parte toată întinderea odăii. odobescu, s. I, 66. ’■ ■ 4. T r a n z. (Complementul indică sunete ; şi în expr. a o ţine) A face să dureze mai mult timp; a prelungi (1). Al odei cei înfocate ton înalt nu poţi să-l ţii. ALEXANDRESCU, Ο. I, 177. O lua de jos, lung, tărăgănat, şi se urca la deal ... şi iar o mai ţinea, şi iar se urca, pînă prindea două note ascuţite, pe care le sfrichidea un ceas. D. ZAMFIRESCU, T. S. 67. ·>>' I ntra n z. Să judece el se puse Păserile ce cînta. Că de loc nu suie bine, Că glasul èi prea lung ţine, Filomelii tot zicea. aleXandrescu, o. i, 304. Φ Ë xpr. A ţine isonul (sau Ison, hangul, blzoiul) = a susţine, a executa acompaniamentul unei melodii. începură a cînta; Una în coarda subţire, altul bîzoiul ţinea. pann, P. v. iii, 83/23. Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul. EMINESCU, O. I, 85. încep a .mă, da şi la scris, şi la făcut cădelniţa în biserică, şi la ţinut isonul. creangă, A. 7. Tudorache asculta, "dădea capul pe spate, dădea din mîini, pe urmă începu să ţie hangul cu ùn glas gros, ca un răget, dunăreanu, ch. 33. Şi cîtor cîntece la joc Ţineam cu glasul meu ison. GOGA, P. 21, cf. cade. Moş Simion . . '. cînta, cu măiestrie, cîntece de alean, cu ison ţinut din coşul pieptului. BRĂESCU, A. 52. Cobza ţinea hangul zumzăind, cînd mai tare, cînd mai înăbuşit : zumba-zumba, . ... zumba-zumba. sadoveanu, o. I, 236. Lăutarii . , ■ apucau ţambalul şi cobzele să ţină isonul, barbu, princ. 246. Să-mi ţii isonul, dacă vrei Ca să-ţi mai dau să bei. TEODORESCU, P; P. 130! A. fine secunda v. secund1 (3). A-i ţine (cuiva) isonul (sau Ison, isonuri, hangul) = a însoţi cu acompaniament o melodie. Iar ai început octoihul ista : dă-i înainte, că nu-ţi ţin isonul. ALECSANDRI, T. 1 233. Lîngă lăutari . . . şedeau vreo patru-cinci femei îmbrăcate foarte ciudat ; una din ele cînta o arie turcească şi celelalte îi ţineau isonul. CONTEMPORANUL, IV, 137. Dascălul din strana stingă . . . nu mai contenea să cînte ,, Doamne miluieşte", în loc de a lăsa pe dascălul din strana dreaptă şi a-i ţine numai isonul, i. NEGRUZZI, S. I, 16, cf. DUMI-TRAŞCU, STR. 15, CADE. Cînd nu cîntau împreună, îşi ţineau una alteia ison. STĂNOIU, C. I. 193. (Fig.) Valurile, cu vîjîitul lor legănător, ţin ison orchestrei ăe pe mal. VLAHUŢĂ, R. P. 59. Cumpăna puţului . . . ţine isonul berzelor de pe coşare. D. ZAMFIRESCU, v. Ţ. 13. Nemic ăin cîte ţinuseră hangul iubirei . . . Totul pierise. CONTEMPORANUL, va, 503. îţi mai aduci aminte . . . cum stăteam alături, noi doi cu fericirea, — Doar greierii ţinîndu-i isonu-n depărtări. PILLAT, p. 84. Roiau„ vibrînd pe apă, spre noi ciudate zvonuri ; Corbi rari phiteau pe zare, ţi-nîndu-le isonuri. PERPESSICIUS, S. 7, A-i ţine (cuiva) Isonul (sau hangul, bizoiul, coarda) = a aproba vorbele sau faptele cuiva, a spune sau a face Ia fel cu cineva pentru a-i fi pe plac. Mă miram eu de ce-s şi ei aşa de cuminţi, mititeii;' că iu le dai nas şi le ţii hangul. CREANGĂ, A. 39. Ba c-ai zice, îi ţinu coarda Lisandru. LUNGIANU, cl. 134. Ai văzut ce rău îi venea pălăria? ... Pe cine crede că. orbeşte cînd se lauda ca a cumpărat-o de la „Papagal“ şi a dat pe dînsa cinsprezece franci.? . . . Şi dumnealui îi ţine isonul. BASSARABESCU, v. 9. Celelalte-i ţineau isonul, grăbite, vesele. IL decembrie 1960, 11. A-i ţine bîzoiul. zanne, P. iv, 277. A-i ţine (cuivă) şanţul v. şanţ2. (Intranz.) ·Α o ţine în coarda de sus v. coardă, 2264 Ţ-BSTE — 130 — ŢINB VIII. 1. Tranz. (în ei p r., cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A (o) ţine una (şl bună) sau a ţine Întruna (sau morţiş) sau a o ţine (coardă ori sfoară) înainte (sau, familiar, ca prostul ori ca prostul Înainte) = a susţine cu insistenţă, stăruitor, cu încăpăţînare ceva. Şi-i ăă cît îi e glasul ... o ţine una şi bună, chiar ca un palamar cu isonul la biserică. ALECSANDRI, T. 4. Vestitul ageamiu ... se apără în dulcea limbă a poeziei şi ţinea una că : De e curcă, Ce se-ncurcă La revărsatul zorilor, în calea vînătorilov ? ODOBESCU, S. iii, 9. Ea ţinea una şi bună că băiet ca băietul ei nu mai este altul, creangă, p. 76. El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui Verdeş împărat, dacă vrea să scape. ISPIRESCU, L, 43. Ceilalţi zei ţineau întruna, ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. id. u. 7. Oamenii . . . rîdeau, dar moşul una o ţinea. săm. iv, 686, cf. ddrf, zanne, p. v, 646. Alţii . . . ţineau morţiş ca Livaridi găsise într-un beci o căldare plină cu lire turceşti. SANDU-AL-DEA, D. N. 9, cf. TDRG. Avocata ţine morţiş să vin la ele. papadat-bEngescu, r. ii, 167, cf. cade. Te-ai fi îngropat cu mine ? Tu o ţii una şi bună. SO-. RESCU, D. 53. Baba una c-o ţinea : — Nu mi-e Roşul de vînzare, . . . Ci-mi este de dăruială. TEODORESCU, p. P. 523. Tu s-o ţii înainte că [soarele] de la apus răsare. RETEGANUL, ap. TDRG. Băiatul o ţinea una, că să i le dea şi mai multe nu. STĂNCESCU, B. 84. Şi-o ţinut-o coardă înainte pînă l-o scos pe roniânaş din răbdări. COM. SAT. IV, 3. El ţinea. întruna că cel din aluniş îi furase traista, furtună, v. 18, cf. BALADE, 11, 244,. UDRESCU, GL. Alăişa! el o ţînea-ntruna. T. DIAL. M. i, 288. A o fine talpă v. talpă (2). A o fine Întruna (cu) sau a o ţine una = a vorbi fără întrerupere, repetînd acelaşi lucru. în vremea asta, Serghe ... o ţinea întruna : ,,Dar ce e de făcut ? Dumnezeul meu! ce e de făcut?". CARAGIALE, o. i, 12. Cum ziceai ! — o ţinea una ţiganul. SANDU-ALDEA, a. M. 136. O ţine întruna cu: ,,Eu'spui adevărul" ■ arghezi, s. xi, 31. A o fine pe-a niea (sau pe a ta, pe a Iui etc.) = a nu ceda, a nu-şi schimba atitudinea, a nu vrea să. admită că altul ar putea avea dreptate. Eu o ţiu mereu pe-a mea: Că n-am gust de-ngropă-ciune ! paraschivescu, c. ţ. 73. A o fine aşa (ca gaia maţul) sau a o fine în . . . (sau într-un . . . ori tot într-o . . .) sau a ţine maf = a persista în aceeaşi atitudine. O ţii aşa ca gaia maţu, la gard am prins-o, la gard am legat-o. M. I. CARAGIALE, C. 139, cf. ZANNE, P. II, 272. Suferea mult de pe urma încapă -ţînării. Dar o ţinea aşa, mai departe, împotriva lui şi a firii. v. ROM. octombrie 1958, 56. Pînă în iarna tot aşa au ţinut-o. barbu, G. 406. Aşa o ţinea toată ziua. SORESCU, L. L. I, 41. Noi o ţinem într-un iureş. id. ib. 52. Punţile şi burţile vaselor gemeau de concentraţi, care o ţineau tot într-o petrecere. NEAGU, î. 63. A o fine drug (înainte) v. d r u g. (Regional) A o fine vlog v.vlog. (Regional) A o fine sfoară (sau afă) = a merge fără oprire, a merge întins. Se coboară în curte şi-o ţin aţă pînă la crîşmă. PÎRVESCU, C. 114. Am dat drumul cailor şi am ţinut-o sfoară, trap întins, patruzeci de kilometri. UDRESCU, GL. A o fine (tot una eu . . .) = a face fără întrerupere ceva. De trei zile-o ţin tot una cu mesele şi cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. Iar după nuntă se aşezară pe chef ş-o ţinură : Şapte zile şi şapte nopţi Cum se cade să facă-mpăraţii toţi. STĂNCESCU, b. 236. A o fine (aşa sau într-o copce) sau a fine (tot) un suflet sau (numai) o fugă sau a fine fuga lot întruna = a fugi fără oprire. Iară lupul, cînd scăpă cu viaţă afară . . ., într-o. copce a ţinut-o încotro s-a întîmplat. CONTEMPORANUL, I, 687. Mă puteam repezi din cînd în cînd ... în Humu-leşti . . ., ţinînd tot o fuga ca telegarii. CREANGĂ, A. 116. Boierul ... se azvîrle pe-un cal şi ţine numai o fugă, pînă pe lanuri, id. P. 159. Dar la crîşmă . . . trebuiau sa steie . . ., nefiind pe vremea aceea pojărni-cii, de unde să cumpere altele [iepe], care să ţie fuga tot întruna, id. ib. 109. O rupse la fugă încordată şi o ţinu aşa cale de cîteva împuşcături. SLAVICI, o. I, 207. El a încălicat şi a ţinut o fugă pînă aici, oprin-du-se numai ca să schimbe caii. SADOVEANU,' o. x, 92. Cum au scăpat aceştia, au ţinut tot o fugă pînă la grămada aceea. SBIERA, P. 122. Ş-o fugă a ţinut, de-a socotit că s-au înşirat toţi turcii după el. COM. SAT. i, 70, cf. nalr — MB i MN 272, 385/544, 545. A fine tot un plîns (sau numai o giiră) = a plînge fără întrerupere. Copilul ceala a ţinut numai o gură. CONTEMPORANUL, vll2, 4. · Pînă la miezul nopţii ţinu tot un plîns. RETEGANUL, P. Γ, '53. Trîn-tîtura . . . produce o durere aşa de mare, că cel bolnav numai o gură ţine. ŞEZ. I, 252. A fine numai o gură = a face gălăgie. Cf. NALR — MB I MN 252, 228. A o fine într-un cîntec = a cînta fără întrerupere. Tot drumul, aceşti doi o ţineau într-un cîntec. v. ROM. ianuarie 1970, 14. A o fine forfota = a forfoti vreme îndelungată. Iar se dălăciră la vorbă şi iar băură şi iar făcură socotelile . . . şi-o ţinură forfota, pînă pe la ziua jumătate. IOVESCU, N. 92. A o fine una sau a fine strună = a continua in acelaşi ritm, neîntrerupt. Afară ninsoarea o ţinea una. CONTEMPORANUL, V2, 144. De cîteva zile furtuna o ţinea una. ib. vip 20. [Fata] e luată la joc şi ţine strună pînă cînd s-a strîns tot tineretul. COM. SAT. v, 63. A fine (pe cineva) (tot sau numai) în . . . = a nu slăbi pe cineva cu . . . Şoimul . . . de-atita vreme în rîs şi în batjocură ţiindu-mă. CANTEMIR, IST. 270. Mă ţine neamţul numai în telegrame. PETRESCU, î. I, k (învechit) A fine tot un glas = a vorbi monoton, uenuanţat. Să nu ţie tot un glas, ci să-l schimbe după cum poftesc lucrurile care le povesteşte. molnar, RET. 23/14. 2. Tranz. (în expr.) A fine o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs, o oraţie, un toast, regional, vorbiri) sau, rar, a fine cuvînt — a vorbi în faţa unui auditoriu (la ocazii festive etc.). După ce sfîrşi cîntarea, ţinu un cuvînt în versuri către duca. mozaicul (1838), 260/24. D-l preşedinte ... au ţinut o cuvîntare. FM (1861), 22. Vai ! de ce nu ţine nimeni o oraţie funebră! EMINESCU, O. IV, 228. A tinut cu această ocazie . . . un discurs în care a arătat gratitudinea şi admiraţia sa. CARAGIALE. O. m, 213. După discursul important, pe care l-a ţinut respectabilul nostru concetăţean .... eu cred că ar fi bine să suspendăm şedinţa, id. ib. VI, 134. Nu ştiu să se fi ţinut, la ,,Orfeu" sau la Teatrul Dacia, un discurs politic (a. 1896). PLR I, 417. Am stăruit să mă lese pe mine să ţin discursul ocazional. PĂTRĂŞCANU, S. A. 27. Colegii mă însărcinaseră pe mine să ţiu o cuvîntare. brătescu-voineşti, î. 20, cf. cade. Arhimandritul Pafnutie ţinu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Unul dintre noi, n-aş putea spune cine, i-a ţinut o cuvîntare demnă de cel mai bun român. BRĂESCU, O. A. ii, 71, cf. 84. Comandantul , ,Elisabetei" ţine un cuvînt de laudă şi mulţumire pentru modul binevoitor şi călduros cu care am fost primiţi. BART, s. M. 28, cf. SCRIBAN, D, Ţinuseră cîte o cuvîntare la înmormîntarea unui tovarăş al lor. BOGZA, A. î. 487. Vrea să ne ţină un discurs. PREDA, D. 103. Al treilea toast îl ţinu mitropolitul. BARBU, PRINC. 222. Ţine vorbiri. ALRM ii/i h 208/64. (Refl. pas.) S-a ţinut o cuvîntare. FM (1861), 78. A fine o conferinţă (o prelegere, un curs) = a prezenta o conferinţă, un curs etc., in faţa unui auditoriu. Era prelegerea a zecea din acel an, ţinută de mine asupra temei ,,individualitatea poporului şi cosmopolitismul" (a. 1872). PL®· I, 267. în conferinţele ce le ţin la Ateneu . ■ ■ se sfîşie unii pe alţii (a. 1896). ib. 416. în cursul de psihiatrie . . . (curs, ca toate pe care le ţinea acest distins profesor, foarte spiritual şi documentat), regăsesc un caz distractiv. CĂLINESCU, C. O. 13. Şi doar nu se rupea învăţînd la cursurile ţinute ăe inginer, v. rom. decembrie 1963, 69. într-o conferinţă . . . ţinută în martie 1892 la Bucureşti, 2264 ŢINE — 131 — ŢINE vorbeşte- despre decăderea Junimii. CIOCULESCU, C. 21. (Refl. pas.) în conferinţele umilitoare, care s-au tinut după ce m-am îmbolnăvit, toţi au vorbit despre mine la trecut, τ iunie 1964, 40. S-au ţinut prelegeri de istoria artei, studiul stilurilor ş. a. V. ROM. ianuarie 1966, 174. A ţine convorbire eu (cineva) = a vorbi, a discuta (cu cineva). Ţinu cu credinciosul său serv această convorbire, mozaicul (1838), 204/14. A ţine judecată (sau judeţ) = a judeca sau a prezida un consiliu judecătoresc. Divanul, de teamă ţinîndu-i judeţ, voiculescu, POEZII, I, 28. Jidovenciu în haine scurte. Ţine jude-Cata-n curte (Lacătul), com. SAT. i, 133. A ţine divan = a se întruni în divan ; p. e x t. a sta de vorbă, ..a sta la taifas. De prin morminte umbre mari se scoală ... Şi ţin divan sub bolţile surpate. lOSiF, P. 24. De acum un an N-am mai ţinut divan. CĂLI-NESCU, O. IX, 398. în divanurile iute ţinute în drum se. arătau binevoitori, barbu, princ.. 203. A ţine (o) adunare (sau şedinţă, consiliu, sobor . etc.) = a se întruni (într-o adunare, şedinţă etc.). Comunele acestea să aibă dreptul a ţinea adunări de cerc. FM (1861), 33, cf. .costinescu, şăineanu, d. u., cade, scriban, D. în orice caz, socotesc că va trebui să ţinem o adunare cu poporul, .vornic, p. ..155. Ţinut-au drept aceea dracii sobor, cum ar putea supune şi pe .. . părinte? RETEGANUL, P. II, 65. A ţine sfat = a delibera, a se sfătui, a se consfătui. Solii . ■ . ţiind tainice sfaturi . . . făcură jurămîntul de legătură între . . . domni. ISPIRESCU, Μ. v. 11. Vor ţine-atuncea sfat suprem toţi zeii. codreanu, S. I, 347. în fiecare seară ţinea sfat cu Glanetaşu. REBREANU, I. 267. Vînătorii ţinură din nou sfat, barbă lîngă barbă. sadoveanu, o. XIV, 407; S-au adunat şi au ţinut sfat. v. ROM. martie 1970, 12. Sfetnici şi filozofi Au stătut Şi sfat au ţinut. TEODORESCU, P. P. 163. Să se adune ■ . . toţi învăţaţii şi să ţie sfat ca să afle ce feliu de pasere să fie aceasta. SBIERA, P. 69. Sătenii . . . ţinură sfat în ascuns . . . cum ţin toţi păcătoşii şi ticăloşii-n ascuns. RETEGANUL, P- I, 8. lntr.-o zi sta împăratul pe tron şi ţinea sfat cu sfetnicii săi. STĂNESCU, B. 334. Strîngeţi-vă cîtetrele Ca să-mi ţineţi. d-un sfat mare. FOLC. OLT.—munt. ii, 401. (E i g.) Florile toate s-adunară . . . şi ţinură sfat lung. EMI-NEŞ.Cjj, P. L. 28. . Şi tufele de iarnă ţin tainic sfat cu yîntul. voiculescu, poezii, i, 66,’ cf. scriban, d. Umbrele lungi . . . ţin un sfat. tainic, în şoapte afunde. V. rom. august 1966, 9. A ţine război (sau luptă, bătălie, regional, loc) (cu cineva sau împotriva cuiva) = a se război, a se bate, a se lupta (cu cineva), a dezlănţui focul (împotriva cuiva). Le-u dat leşilor războiu pre tare şi frumos. Care leşii n-au putut ţine războiul, şi peste noapte pe-ntreg-au tăiat lunca ş-ατι trecut peste Prut. NECULCE, L. 96. Huniad, cu unguri şi români, a ţinut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. B'ĂLCESCU, M. v. 614. Ş-apoi . . . mergem amîndoi Să ţinem un crunt război ! TEODORESCU, P. P. 112. S-au. pornit cătră duşmanii. săi şi, întălnin-du~i, au. ţinut o bătălie cruntă şi i-au învins de istov. SBIERA, P. 51. împăratul le porunceşte să stea-n loc şi stau cătanele să ţină luptă dreaptă cu.. Trifon. RETEGANUL, p. i, 10. Staţi, ai mei feciori, pe loc, Să mai ţinem înc-un foc. id. TR. 73. Scrie . . . , ca să-i trimeată oameni, că nu are cu cine ţinea bătaia, bota, p. 94. Am ţinut foc în Colonia. GLOSAR REG. 77. A ţine strajă = a veghea, a sta de strajă ; a străjui. Nu te teame nimic : ci mergi la margine, şi ţine straja acolo, şi la mine trimite glas. alexandria, 4/7. (F i g.) Sus în brazii de pe dealuri, Luna-n urmă ţine strajă. EMINESCU, ο. I, 104. Suflete, . . . de-acuma ţine strajă, Căci coboară înserarea. PILLAT, p. 59. A ţine predică = a) a predica (în -faţa unui auditoriu). Vedem pe preoţii lui Zalmoxis ţinînd adevărate predici de abstinenţă puritană. PÂRVAN, G. 158; b) a dăscăli, a.povăţui (pe cineva). Lasă-l, nu-i mai ţine predici, — zisei. BĂNULESCU, I. 79. A ţine slujbă (sau liturghie) = a oficia slujba religioasă. Şapte popi ţin şi azi Liturghie. BLAGA, POEZII, 95. Popa nu vru să meargă acasă nici cînd ea îi spuse că a doua zi era sărbătoare şi el trebuia să ţină slujbă la biserică, v. ROM. noiembrie 1964, 33. Slujba avea s-o ţină protopopul. NEAGU, î. 110, cf. BIBICESCU, P. P. 255. (Refl. p a s.) în toate bisericile se ţinea slujbe dumnezeieşti, ca să întoarcă mînia cerului. MOZAICUL (1839), 482/8. A ţine iertăciune = (în obiceiurile de la înmormîn-tări) a rosti o cuvîntare prin care se amintesc faptele bune din viaţa decedatului. (Refl. pas.). Dacă răposatul a fost un fruntaş . . . , după sfîrşirea rugăciunelor ... i se ţine şi o iertăciune, adecă o cuvîntare. marian, î. 310. A ţine corespondenţă = a coresponda cu cineva. Dumnealui ţine corespondenţă cu tata. AGÎRBICEANU, a. 341. A ţine un jurnal = a-şi însemna zilnic într-un jurnal diferite întîmplări, evenimente etc. Să ţin un jurnal intim, călinescu, c. o. 74. (învechit) A ţine vrăji = a face vrăji. Sărbătorile drăceşti, marţe şi miercure, cine va ţine vrăji, aceia să să de spânilor, că nu să vor lăsa (a. 1675). GCR I, 218/36. (Regional) A ţine şcort v. ş c o r t. 3. Refl. pas. A se face, a avea loc. Di s-ar ţinea astăz această giudecată, mulţi părinţi făr' de cinste s-ar îngropa (a. 1830). GCR II, 359. Se mai ţinură şedinţe pînă în 15 dec. BARiylu, p. A. III, 289. Acolo s-au ţinut şedinţele Asociaţiunii literare. ODOBESCU, S. I, 446. Toamna se ţin tirgurile cele bune. slavici. O. I, 235. Şezătoarea . . . se ţinea la văduva Nastasia. AGÎRBICEANU, S. 18. Porni sprintenă către casa unde se ţinea şezătoarea, id. ib. 44. Bîlciul se ţine o dată pe lună. ŞĂINEANU, p. u., cf. cade. Nu se ţineau meditaţii, profesorii nu mai veneau la şcoală. BRĂESCU, A. 136, cf. SCRIBAN, Ώ. Locul unde se ţine tîrgul e o imensă movilă de zăpadă, bogza, a. î. 138. De Sfînta Măria Mare, se ţinea cel mai mare tîrg al anului. NEAGU, î. 38. “ν’ I n-tranz. (învechit) Nenorocirile întîmplate în urma unei furtune mari, ce au ţinut pe la mijlocul, lui avgust. ar ( 1829), 1392/34. «θ’- Tranz. fact. Am ţinut şezătoare un dărab de vreame (a. 1817). IORGA, S. D. xii, 206. La clacă ori seara cînd ţin şezători . . . Ea nu-şi dezlipeşte nici ochii de el. COŞBUC, P. II, 206. Unul din elevii şcolilor ţinute pe prispa bisericilor. vianu, l. R. 52. S-au înţeles tinerii cînd şi cum să-şi ţie nunta. MERA, ap. CADE. în Bănat la ,,zăpostit" (prinderea postului) este obiceiul că-şi petrec cu joc (,,tin bal") în noaptea aceea. COM. SAT, ii, 39. IX. 1. Tranz. şi (regional) refl. (Popular; adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de") A considera, a socoti. Iară de-aciia nici ca un proroc nu-l ţinea ei pre el, ce mai mare de toţi şi mai bun. CORESI, EV. 104. Acel om carile-i acolo acelui pămînt domn... ne ţinu aşa ca cînd am vrut fi iscoade. PO 149/15. El ne miluiaşte, noi ţinem că-i din binele nostru, varlaam, C. 248. Numai ştim cum şi această vrajă au ţinut-o Crisos în locu de adevărată. HERODOT2, 20. Neci a-l înşela ţin păcat. M. COSTIN, o. 285. Iară su[î]mî[u]î, văzîndu-o [pe soţia lui], o ţînea ca un sor. DOSOFTEI, v. S. octombrie 70v/30. Dacă stătu împărat Adrian, se arăta blînd, ca să-l ţie ăe bun sfetnicii lui. N. COSTIN, ap. CADE. Multă milă şi dragoste şi cinste arăta cătră dînsul, ţiindu-l mai în frunte de toţi boierii săi. NECULCE;, L. 230. Ase ţine ei că or lua şi or bate puterea împărăţiei turceşti, id. ib. 234. Alţii auzindu-le în loc dé basnă 2264 ŢINB — 132 — ŢINE şi de minciună a-fi să le ţie- CANTEMIR, IST. 93. Şi .pe aceştia gheţi de goţi îi ţinem. C. cantacuzino; cm i, 10. Toţi turcii ţinea că este norocos, orguliù, hnpăratul acesta, şi' avea nădejde să-i meargă lucrul tot înainte. ANON. BRÎNCOV., cm II, 308. Mă ţii cu tot dinadinsul greşit măriei tale. ANTIM, P. XXVIII. Fiind eu· fugit[â] ..., dumnealor m-au ţinut perită (a. 1719). IORGA, S. D. vii, 53. Mai multe a scrie nu o ţiu ' de folos, economia, 208/9. Darurile cam rare să. fie, ... ca să nu rîdă pruncii de iale, ţinîn-du-le de nimica. pETRovici, p. 60/18. Bani p-aceia ei nu-i ţin, Ci drept moaşte ăe să-nchin. mumu-LEANU, C. 112/7. M-ar ţinea cineva nebun, de aş zice să nu duhănească nimenea. DIETET. 42/26. După cheltuielile lui cele mari, îl ţinea de bogat putred. mozaicul (1838), 135/11, cf. valian, v. Ţin ei dè ocară . . . numirea de valach, nevoind a fi chemaţi■ altfel decît români. ■ bălcescu, m, V. 250. Té ţineam că eşti cuminte, pann, E. I, 7/13, cf. POLIZU. Românul ţine de cel mai mare tezaur pre lume naţio-fialitatea şî limba. FM · (1861), 661 Ba nu, prietene, zise cel. cu două pini; eu fiu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, a. 145. Tu eşti fiul meu. pe care toată lumea îl' ţine de per dut ? ISPIRESCU, L. 30îv Uneori te ţin ■ departe şi mă-ntreb de ce · nu-mi serii. -v-LAHUŢĂ, o.à. i; 9. Cel ce nu se interesează de sufletul său . . . e ţinut de om cărpănos şi hîrsit. MARIAN, î. 21, cf. DDRF, ŞĂINEANU, BARCIANU. Ţi-n,eamr. dintru-ntîi, că .plînsorile ei Sînt lacrimi de care plîng mulţi farisei. COŞBUC, P. li, 207. Pînă nu pipăia lucrul, nu se ţinea că· l-a văzut. D. zamfirescu, î. 61. Cînd m-am întors înapoi, eu ţineam că-i înăuntru. id. T. s. 104, cf. TDRG. Ţinu de mare fericire să poată saluta..,. . pe doamna Olimpia. AGÎRBICEANU, l. t. 326, cf. Cade. Mama poetului, Raluca, ţinea pe soţul ei, de rutean. CĂLINESCU, e. 6. Moş Vasile, ce, dumneata eşti mai ţînăr decît moş Neculai? Eu te ţineam mai în.vîrstă. sadoveanu, o. v, 234, cf. Sçriban, d. Să ştii, Feciori de domni să ne iii, De domni şi de împăraţi. TEODORESCU,' P. P. 104. Cîţi îl auzea îl ţinea de nebun, măcar că . . . are minte. SBIERA, P. 243. De-cine dorul se leagă Nu ţine lucru de şagă. doine, 105;. De-aş muri . . . să-nviu iară, Să văd lumea cum mă. ţine Şi mîndra mea cui rămîne. HODOŞ, P. P. 172, cf. SEVASTOS, C. 1'64. Abia după două zile se trezi. în. mijlocul tovarăşilor, cari-l deplînsă ţinîndu-l mort. ŞEZ. V, 78. Poporul ţine rouă de lucrul cel mai curat ,şi sfîni. com. sat. iii, 7, cf. 64, 135. Se mai scîrbeşte rău, bietul Alexandru, că-l ţineau fraţii aşa de. prost, vasiliu, - P. 148. Mă ţineam că cheia e la mine. ciauşanu, V. 207, cf. ALR ii 6 228/141. Eu te ţineam cîrciumâr Şi-acum te văd măcelar. FOLC. Q&Ţ* ;—.-MVNŢ, π, ■ 242. Noi ţineam comuna noastră dă, la XJrluieni pînă la Băiat. T. dial. m. i, 285., Fetele şi.femeile n-au Şi nici doresc să aibă.; Bărbaţii o .ţin .de. o' podoabă, Iar cînd o. au,: Cearcă să se. cură-. ţmscă de..ea (Barba). - GOROVEI, c. 21. <0>Refl. p.a:s. Cu .venirea lui ii [ri]s/os, moartea nu să ţine în samă de moarte, ce să. ţine în. samă de somn. VARLAAM, C. 297· Să nu mi să ţîie Strigarea. meaTn loc dn nebunie. DOSOFTEI, PŞ. 64/17, id. V. S. noiembrie 155v/4.· Obrăznicia mea în vină să nu se ţie,. CANTEMIR, IST. 284. Monanac; ce se ţinea de mort de atîţia ani. GORJAN, h. .II, 185/19. *v> Refl. impers. Dacă vede cineva primăvara pentru în-tîia dată .cucul ... pe pămînt, se. ţine ca. semn că acolo, în acel an, va avea multe griji şi nevoi. GO-RQVEI, CR.. 85. .-^.iîXpr. Λ ţine (de) ră.u (pe cineva· sau, rar, ceva) a face (pe cineva) răspunzător·., , a-i reproşa (ceva) ; a fi supărat pe cineva. V. şi r ău (Cl). Şi nu l-au priimit pre popă ce încă'l-au ţînut rău şi hau gonit. DOSOFTEI, V. S. octombrie 98v/31. Şi-ncă au ţinut şi pe ficiorul lui Batiste de rău·. ■ NECULCE, L. 39. Ţine rău şi pre boierii şi gheneralii moschiceşti, pentru ce îndeamnă pre împăratul să facă pace cu păgînii. id. ib. 247. începu nevasta, să-l ţie de rău,· Zicînd vai de tine ! ce-ţi veni să laşi Să ţipe de foame bieţii copilaşi. PANN, p. V. I, 32/14, cf. BARONZI, L. 43. Iartă-mă, amice autorule, să te ţiu de rău, fiindcă în cartea ta n-ai spus nimic despre acest vînat. ODOBESCU, S. iii, 23. Nimic nu mi-a fost mai drag decît bărbatul. Nu cred să mă ţii de rău pentru că. mi l-am -luat. ISPIRESCU, L. 182, cf. ddrf. îl. ţine de rău pentru mîndria şi uşurinţa cu care făcea datorii; pentru birurile multe ce pune- lORGÂ, L. i, 259, cf. cade, scriban, D'. Văzînd aceasta Busuioc, ţinu- fră-. ţîni-său de rău, pentru că au stricat un lucru aşa de frumos. SBIERA,. p. 106. (Refl.) Am căutat să mă liniştesc şi m-am ■ ţinut de rău pentru inspiraţia mea nenorocită. PĂTRĂŞCANU, S. A. 151. A fine de rău (pe cineva) — a opri pe cineva de la’ ceva; a.-i interzice' cuiva ceva. - Era o femeie deosebită şi;.', se înţşlegea totuşi mai bine cu oamenii decît el şi avea grijă că din cînd în cînd să-l ţină de rău. PREDA, m. 149. Mama-l ţînea dă rău să nu mai-fumeze, τ. dial. m. i, 176. A (nu) ţine (cuiva ceva) in nume . de rău = a (nu) se supăra, a (nu), inter-, preta greşit sau cu rea-voinţă ceva, a (nu) atribui cuiva o intenţie răuvoitoare. Cf. môlnar, d. 404/1. A-şl ţine de datorie (sau de datorinţă) să ... = a se considera obligat să..., a avea datoria să. . . De două ori îşi ţinu de datorie reprezentantul statului să-l îndrume pe Ion Florea la ordine, agîrbiceanu, l. T. 233. Ca ţesătoarele ,,să aibă noroc", o ■ oarecare vecină îşi ţine de datorinţă să se apropie şi să le salute, pribeagul, p. R. 94. (învechit) A-l ţine (pe cineva sau ceva) în (sau la) (mare, înaltă) cinste sau a-l ţine (pe cineva) în mare preţuire = a da cuiva o consideraţie deosebită, a trata pe cineva sau ceva cu mult respect şi grijă; a socoti pe cineva sau ceva demn de stimă. Ei răspunseră că spun de folos cetăţiei aceals cărţi ; deaciia le ţinea la cinste (a. 1620). MOXA, 356/14. La care mînă va cădea această sf\}]ntă carte, acela să aibă a o ţinea în mare cinste (a. 1640). GCR i, 88/14. Pe hatmanul BuhuŞ îl ţine la mare cinste Dumitraşco Vodă pentru vitejiile ce făcusă acolo la cetăţi. NECUI.CE, L. 59. Cine vrednicia capului nu priceape, acela lungimea cozii la mare cinste ţine. cantemir, ist. 106. Noroadele ... au ţinut. . . în mare preţuire bunele moraliceşti învăţături, ţichin-deal, F. l/3. A nu-l ţine (pe cineva) întru nimica (sau într-o nemică) sau a nu-l ţine (pe cineva) nice într-o cinste = a nu da nici o consideraţie cuiva, a nu lua în serios pe cineva ; a desconsidera pe cineva. Iară de va fi avut [fata] veaste rea şi vecinii nu o vor fi ţiind nice într-o cinste,· atunce-nu-i vom creaăe nice■ giurămîntul. PRAV. ■ 206. Nu lăsa pre moldoveni necăiuri din tîrgu să iasă Şi cu căzacii de loc iară· să învrăjbisă rău, că nu-i ţine într-o nemică. NECULCE, L. 258· Pre domni şi pre boieri îi blestemăm, pre arhierei nu-i ţinem întru nimic, antim, p. 130. (Regional) A nu-l ţine (pe cineva) nici în două beţe = a dispreţul pe cineva, a nu. da importanţă cuiva. Cf. LEXIC REG. II, 96. Bugan nu-l ţine nici în două beţe pe Ilie. ib. (I n t r a n z.) A-şi ţine de (cineva) = a bănui, a suspecta pe cineva, lexic reg. ii, 87. O· (Popular ; cu pronumele în dativ) Văzînd ăe pe deal cit de vitejeşte se poartă. oastea lui Ooria, ş-au ţinut ruşine a fugi. şincai, hr. iii, .156/3. Se face pre sine 2264 ŢINB — 133 — ŢINB· mai cuminte şi mai înţelept şi. îşi ţine cw ruşine a învăţa ceva ăe la cineva. ŢICHINDEAL, F. 23/14. Şi acesta, deschi'zînd şediiiţa, îşi ţinu de mare fericire să poată saluta şi sexul frumos care-i de faţă. AGÎRBICEANU, ι,. T. 326. Moşneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate. . da mai pe urmă. , . ş-o zis : dă,. . . îmi ţin şi eu cu bănat. ŞEZ. Π, 153. + Refl. (Urmat uneori şi' de. determinări introduse prin prep. ,,de“) A se considera, a se socoti. Că opreaşte amu cu această pildă înălţarea celor ce se ţin cu mintea prea sus. CORESI, EV*/' 12. Iustinian ... se ţinea însuşi că e prea înţelept, moxa, 377/16. Mă ţiiu fericit a fi că mi-e a grăi astăzi înaintea ta. N, TEST. (1648), 169*718. Sé ţineau că sînt scăpaţi de sub jugul robiei, axinte Uricariul, let.2 ii, 125. Nici unul nu se mai ţinea cu zile, ti toţi aştepta din ceâs în ceas ce1 urgie le-ar veni asupră. MUŞTE, LET. Iii, 45/37. Şi ei nici cu această [hotărîre] nu s-au ţinut odihniţi, şi iarăşi de iznoavă' s-au sculat (s.. 1704). uricariul, X, 191. Nici ău 'mai cutezat romanii a sé bate cù Ivanc, ci cîţi èra ... se ţifieă fericiţi de vor putea apăra cetatea. ' ŞINCAI, HR. I, 233/3.. Şi să ţin încredinţaţi Cum că nu.' sînt ' înşălâţi. M UM u LE A N U, c. 123/ ί 1. Primi o sumă de bani . :. aţît de mare încît se ţinea singur biruitor■ asupra unui., rival bogat. MOZAICUL. (1838), 118/8.' Ma, voifine . . . cel mai norocit oml KOGĂXîîi-ceanu, S. 63, cf. valian, Y. Ţăranul . .'. nu se ţine satul [fără . păpuşoi]. L IONESCU, c. 59/22.. Fiecare se' ţine mai cuminte decît altul. PANN, P. V. I, 7/5. Coconul Andronaché era din soiul acel amfibiu . . . care se ţine mai presus. ăe starea a doile. id. ib.' 72. Fericitînd naţiunea noastră . . ., ne ţinem în-şine fericiţi. FM (1862)', 23. M-aş ţinea fericii dacă m-aş înşela oricîtăe amar în această părere. F (1870), 195. [Chirurgul], pînă ce n-a tăia, n-a, ciocîrti, n-a hăcui, nu se ţine mulţumit, alecsandri, T. 1 200. Deşi nu era însă dintre cei dintîi, el se ţinea în rîndul lor. SLAVICI, O. II, 47. Se ţinea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, u. 6, cf. DDRF, ŞĂINEANU, BAR-CIANU. ' Cînd el ca scăpat se ţine, Năcaz şi poznă! Save-un cîine. COŞBUC, P. îl, 241, cf. CADE, SCRIBAN, D. Savu, care se ţinea de creştin şi de om milostiv, a căzut în păcat de moarte. GALACTION, o. A. I, 307. Mă ţin greu înşelat De toţi banii ce i-am dat Pe ist paloş oţelit, Cu mănunchiul poleit. ALECSANDRI, P. P. 13.7. Unde-aud cucul cîntînd . . ., Nu mă ţin om pre pămînt, Nici nu mă ştiu unde sînt. TEODORESCU, P. P. 345. Şi, cumuri de păcătoasă, Tot se ţine că-i frumoasă. JARNîk — BÎRSEANU-, D. 440. Eu mă ţin la păr bălaie, Ficiorii îmi zic mărhaie. RETEGANUL, TR. 165. Badea numai cizme are Şi se ţine- gazdă mare. id. CH. 20. Ci o coconiţ-aflai, Adormită, neadormită, Se ţinea. înceluilă. hodoş, p. p. 195. Degeaba mă ţin voinic, Dacă n-am arme să-ncing. ŞEZ. I, 9. Eu mă ţin că sînt voinic; Fetele-mi zic: boşantic. BIBICESCU, Ρ, p. 207. Daca n-am o ţîfă de şorghitură, parcă nu mă ~Un sătulă. ŞEZ. VI, 64. Toţi stăpînii se ţineau mulţumiţi. PÎRVESCU, c. 92. Să dau în el adur-mit, Mi să ţîne-nceluit, Nu ştie de ce-a murit / balade, II, 431. Fiecare se ţine mai cuminte decît altul. ROMÂNUL GLUMEŢ, 12. Pînă nu m-oi vedea cununată nu mă fîn că sînt măritată, ib. 47. Prepeliţa se ţine că e cu coadă, Şi ea îi e numai pîn’ la noadă, se spuiie despre cei lăudăroşi şi încrezuţi, care au pretenţii mai mari decît meritele lor. Cf. ddrf. Surdului degeaba .îi cînţi de jale !. . . — Aşa-i, zise el. . ., prepeliţa se ţine că-i cu coadă ! Sadoveanu, O. XIV, 88, cf. zanne. P i, 616. Φ Expr. A se ţine rudă (cu cineva) y. r u d ăl (-4). .2. Refl. (Popular; determinat prin ,,inîndru", ,,mare“' sau un echivalent al acestora) A-şi lua aere de superioritate, a face pe grozavul, a fi încrezut; a-..se îngimfa, a se fuduli. Iară cine iaste întru noi mai bun de -alalţi să nu se ţie mare şi să nu se prea- înalţe. CORESI, ev. 93. Nu te înălţa, nice te minări, ■ nice te ţinea mare de céi măi mici. varlaam, c. 464. Oamenii cei aleşi . . . bagă-n samă şi pre cei săraci, de nu se ţin mare de dînşii. DOSOFTEI, PS. 91/15,' Deci acel sol se ţine pre mare, după cum li să şi cade. neculce, L- 148. Decît toţi se ţinea mai mîndru şi întru boeriia sa se fălea. MAIOR, P. 51/21. S-au trecut vr emile ăe a se mai ţinea fudul. I. ionescu, c. 222/8. Iar ăe-i vrea să-l robeşti l-amor, cît poţi te ţine mare, Nu-l băga în seamă ăeloc. pann, E. ΙΠ, 22/1, cf. polizu. La urma urmei, ar putea chiar să se supere, să creadă că mă ţin mare. BRÄESCU, M. B. 10. Ori te ţii mîndră că. ţi-a fost Anton. la. congres?:. DAVIDOGLU, m. 16. Cei bogaţi ... se ţin în semeţie. TEODORESCU, P. P. 101. Măi bădiţ cu părut creţ. Ce te ţîi aşa semeţ ? Jarnîk — bîrseanu., d’. 277. Ce te ţîi lele-aşa mare, Că nu 'eşti ruptă dinsoare. mIndrESCU, l. p. 142. Nu te ţine, bade, mîndru," Că la tine nu mi-i gîndu. RETEGANUL, CH; 141, cf. SÉVASTOS, N, 270. Badéô-.meu cel albineţ, Ce· te ţird: aşa ■ măreţ, Că şi eu îs ~ gălbineaţă,. Nu- mă - ţin aşa măreaţă, DOINE, 22, cf, ŞEZI U, 184, HODOŞ,’ C. ■ 31, BIBICESCU, P: P, 68, PODARIU,·'FL. 68, alr sn£ v h 1 255, ib. h 1 256. Dară măru-i răspundea r — Mareo,, mareo,. soro mare; Ce te ţini tu aşa. mari ? balade, .1, 359. .Φ (Fără determinări) El. să - ţine' şi vorove în casa lui, ăi să ispite să'fie craiu în. Ţara Ungurească, neculce, L. 80. Cîtu-i postul lui Crăciun, Toate fetele se ţin ; Cîndu-i pe. la Bobotează, Se tot uită pe fereastră : — Vai de mine., vai de mine, . Că la noi■ nu vine nirne ! JarnIk — bîrseanu, d. , 447. Feciorul care se ţine Ia. fata care rămîne. RETEGANUL, CH. 92. Mîndră-i mîndra şi se ţine,. Da nu trebuie la nime. folc. transilv, i,. 72. X. Tranz. (Popular; construit cu acuzativul persoanei care face plata) A. obliga la o cheltuială; a costa. în Englitera, dreptatea se vinde, foarte scump,, pe un om l-a ţinut şapte ghinee ca să :poată face d bate pe un hoţ. cr (1833), 132l/48. Mă ţine doi galbeni. I. D. g'i-iica, p. 34/4. Face o mulţime de chel-tuiele . ■ . Pentru, noi patru îl ţine pe an 2 500 de galbeni. kogAlniceanu, s. 102,’cf. polizu. Nu. te poţi opri ăe a nu te plăcea în paradisul acest încîntător, deşi şederea în el ie ţine cam scump, negruzzi, S. i, . 326. Pe mine mă ţine [dulama] douăsprezece mahmudele, dar pentru hatîrul domniei tale o dau cu zece. . fi limon, o. i, 148. Doresc să văz . . . măcar un măr din acest pom, care m-a ţinut atîta sumă de bani.. ispirescu, I,. 81, cf. barcianu. Mi l-am ales primar . . ■ Mă ţine vreo mie de franci pe an. D. ZAMFIRESCU, V. Ţ. 178, cf.- tdrg. M-am gînăit . . . Ia să-mi torn eu o gheţărie şi am făcut-o. M-a ţinut o sută şi mai bine de lei. TiRÂTESCU-VOINEŞTI, î. 65. Paşadia, ... cu banii ce-l ţineau [femeile], ar fi putut să-şi plătească tot ce era mai trufanda pe piaţă. M. I. CARAGIALE, C, 56, cf. ŞĂINEANU, D. U., CADE. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelniciil lui numai cu două nume . . ■■ îl ţinea mai ieftin decît pe toţi ceilalţi. GALACTION, O. 278. Ne făceam teatru la noi acasă . . ,., rîdeam sănătos şi nu ne.ţinea nici. o cheltuială. STĂN.Olu, C.. I. 120. O puşcă care mă ţine nouă sute de lei. BRĂESCU, Μ. B., 62, cf. SCRj-BAN, D. Mi-am făcut ... un. cojoc mîndruf care m-a ţinut un porc îngrăşat, pamfile, văzd.. 14. Cit te ţine biciuşca asta? ciauşanu, gl. Nu-l ţine.., gura parale, zanne, p. ii, 173. Ce? căciula nu mă ţine bani? id. ib. III, 40. <0* Bxpr. Nu mă ţine capete v. . c a p. + Intranz. A avea un preţ, o valoare . în bani ; a preţui (2). Care vrea să zică curcanii ista . ţine pînă acuma 696 lei ? ALECSANDRI, T. 528. Ţine căptuşala mâi scumpă ca faţa. ZANNE, P. HI, 71. — Prez. ind. ; ţin şi (învechit şi popular) ţiu, pers. 2 ţii şi (învechit şi regional) ţini, pers. 6 (regional) ţine (ALR sn vii h ί 943, alrm sn iv- h 1 515, A I-22); perf. s. pers. 4 şi : (învechit) ţinum conjunct."'’ 2264 ŢINEA — 134 — ŢINERE pers. 3 şi : (învechit şi popular) să ţie, (învechit) să fine, să ţeie ; imper. pers. 5 şi : (învechit) nu ţinea-reţi (PO 81/7); ger.: ţinînd şi (învechit şi popular) ţiind, (învechit) Unind; part.: ţinut. — Şi: ţlneii, (învechit) ţeneâ vb. II. — Lat. tenere. ŢINEA vb. Il v. fine. ŢINEĂLĂ s. f. (Regional) Faptul de a ţine (VI 1); trai (2)· Vină, maică, la luna, Să-mi vezi mie ţineala. Că de cînd tu m-ai lăsat, M-am negrit şi m-am uscat. CONV. UT. XIV, 310. — Ţine + suf. -eală. ŢÎNBRE s.f. Acţiunea de a (s e) ţ i n e şi rezultatul ei. 1. (învechit; concretizat) Parte a sfeşnicului, probabil cea destinată să fie ţinută cu mîna ; suportul sfeşnicului. Şi făcu sfeaşnecul de aur curat . . ., fusul lui şi fofeazile . . ., ţinerile şi florile dentr-însul era. biblia (1688), 67V9,’ cf. rosetti — caza cu, i.l.R. i, 155. II. Urmărire îndeaproape a ceva; supraveghere atentă. Cf. ţine (II 4). Siguranţa ţinerii urmei primeşte punctaj maxim. VÎN. PESC. februarie 1964, 11. III. 1. (învechit) Ţinută sau poziţie a corpului sau a părţilor lui. Cf. ţine (III 1). Un bărbat cu frunte posomorită şi ţinere semeaţă, mozaic UI, (1839), 453/6. Ţinerea ei era nobilă şi impozantă. ib. 776/4. Febleţea se arată în glasul său şi în toate mişcările sale, pudoarea (ruşinea) şi înfrînarea în mina sa (faţa sa), în gesturi (mişcări) şi în menţinerea (sau ţinerea) corpului. FIS. 79/30, cf. POUZU. Judecat însă după falnica ţinere a corpului ■ ■ ., l-ar fi luat drept om matur, dar nu bătrîn. FILIMON, o. i, 255, cf. II, 173, PONTBRIANT, D„ BARCIANU, BIANU, D. s. 184. Ţinerea braţelor încrucişate. CADE. 2. Păstrare, menţinere într-o anumită stare sau situaţie. Cf. ţ i n e (III 5). S -au făcut întocmiri pentru îmbunătăţirea temniţilor şi pentru cea dinlăuntru a lor ţinere în bună orînduială. CR (1832), 3021/14. Privegherea ţinerii în bună stare a drumurilor de ţară. REG UI,. org. 148/18, cf. CIHAC, i, 294, djp. 3. (Regional ; concretizat) Adăpost, culcuş (Coza — Odobeşti). ALIL 1983— 1984, 472. Areţîiere [ = adăpost, culcuş] urşii acolo. ib. 4. (învechit) înfrînare, dominare (a unui sentiment, a unei porniri). Cf. ţine (III 6). Podobeaşte ţinearea mîniei tale să se dea noauo preacuratul trupul tău şi cinstitul sînge· CORESI, I Expr. A avea ţinere de seamă = a nu neglija ceva, a lua în consideraţie. Care în protesmie au schimbat cu lucruri nemişcătoare bisericeşti, nu pot ave împuternicită ţinere de samă (a. 1820). 'uricariul, i, 268. V.l. (Regional) Păstrare. Cf. ţ i n e (V 1) (Gura Sărăţii — Buzău). ALR H 4 719/728. Φ L o c. adj. (Prin nord-estul Munt.) De ţinere = care este păstrat pentru un anumit scop sau pentru anumite ocazii. Cf. STOIAN, PĂST. 69. Odaia dă ţinere. ALR Il/l mn 115, 3 780/723. Haină deţinere, alr’ SN IV h 1 156/728. îi dă haini . . ., ăi purtare le dă la alta, aii mai di ţinare le dă la alta. T. DIAL· D. 842. 2. (învechit; astăzi în sintagme) Menţinere (1). Cf. ţ i n e (V 3). Leacurile . . ., care sînt pentru ţinerea sănătăţii lăsate, de multe ori strică sănătatea. MAIOR, P. 23/12, cf. drlu, LB. Fieştecare lucru să-l întrăbuin-ţăm spre ţinearea sănătăţii. DIETET. 1/2, Principe pe care se razimă ţinerea viieţii. VASICI, M. II, 5/10, cf. polizu, barcianu, alexi, w. Credea că uitase. E popă, oricum. Întîi trebuie să se ferească el de păcatul ţinerii mîniei. dan, u. 95. “ν' Ţinere de minte = a) (şi în sintagmele ţinere aminte sau, învechit, ţinerea minte) memorie (1). Pre bogata prea înţelepciunea şi ţinearea mintea şi prea ascuţită au arătat (a. 1714). GCR II, 13/9. Ţinerea aminte sau memoria ţine fi păzeaşte în minte cîte au aflat ritorul. molnar, RET. 22/20, cf. klein, d. 443. Toate aceste de sînt numai îndeletnicirea ţinerei aminte. MAN. ÎNV. 49/2, Eu am 2267 ŢINERE — 135 — ŢINGa scurtă ţinere de minte ş-am uitat cuprinderea ei (a. 1819). uricariul, vii, 83. Iscusinţa, ţinerii de minte, frumuseţa ... cu care erea împodobită Halima. GORJAN, H. iv, 228/2. Are o ţinere ăe minte minunată, mozaicul (1838), 313/24, cf. valian, v., iser, polizu, pontbriant, D., COSTINESCU. Băietul văd că are ţiere de minte. CREANGĂ, A. 22. Are ţinere de minte grozavă. ISPIRESCU, L. 366. Avea bună ţiere de minte. CON tem -poranul, Vj, 203. Asemenea oameni se aleg isteţi şi cu ţinere ăe minte şi nu cumva să uite ăe la cine anume-i cutare dar. sevastos, N. 285, cf. ddrf, barcianu, ALEXI, W., BIANU, D. s. 460, TDRG, SEVERIN, S. 86, şăineanu, d. u., cade. Ţiere de minte ca dînsul n-avea nime şi putea să numere pe rînd toate neamurile. SADOVEANU, Ο. x, 98. Nu este pe lumea asta om care să aibă atîta ţiere de minte. id. ib. XV, 443, cf. SCRIBAN, D. Pe lîngă atîta ţinere de minte, atîtea cunoştinţe istorice . . ., n-a fost să mai aibă şi adevăratul dar al scrisului. v. rom. februarie 1969, 8, cf. coman, gl., nalr — mb I mn 244, 93/511; b) (şi în sintagmele ţinere aminte sau, învechit, ţinerea minţii) imagine păstrată în memorie, lucru amintit ; amintire. Urmările irecutii rezmiriţe încă sînt proaspete în ţinerea minţii voastre (ante 1800). uricariul, xiv, 195. Grijile cèle supărătoare, care au putut să te stăpînească, aşa de curînă te-au făcut să pierzi ţinerea de minte ? heliadE, amF. .48/7. Pomenirea lui rămase scumpă şi vie în ţinerea de minte a rumânilor. F. aaron, i. i, 40/18. Şi aceste neamuri ... în ochii celorlalte popoare erau numai nişte seminţii rătăcite, al căror izvor s-a stins din ţinerea de minte a oamenilor. BĂLCESCU, Μ, v. 576, cf. ISER, PONTBRIANT, D., DDRF, ŞĂINEANU, BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W., SEVERIN, S; 86, COMAN, GL. Cu ţinerea de minte de cele de dinainte, pururea să te-ndreptezi la cele din urmă. zanne, P. viii, 740 ; c) faptul de a memora ; proces (psihic sau mecanic) de înregistrare in memorie ; memorizare. Asociaţiunea ideilor este ăe mare interes ţinerii de minte (a. 1883). RET. rom. 211. Danţurile sînt purtate de cîntăreţi, cari uimeau cu ţinerea ăe minte a atîtor cuplele. PÎRVESCU, C. 17. 3. Respectare, păzire. Cf. ţ i n e (V 5). Priveghează împreună cu ăînşii spre ţinerea păcii. IST. AM. 18r/21, cf. drlu, lb. Ţinere a poruncilor, valian, v., cf. ISÉR, POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, cade. + (învechit, rar) Tradiţie (1). Ţinearea cea veache aceaea biruiaşte, cum se ar zice, cum se va afla c-au ţinut cei den veaci, aşa să rămîie neclătit. PRAV. 3. Toată orînduiala besericei şi a preoţilor sau a călugărilor să o lasă mariia sa în veche ţinere şi obiceiu. N. COSTIN, l. 578. + (învechit şi popular; în practicile religioase) Post8 (1). Noi cu bucurie şi cu inimă bună şi' veaseli să întrăm întru întîia deschidere a ţine-riei. CORESI, EV. 45. Cătră mîntuitoarea nevoinţă a postului şi a ţineriei să mergem, id. ib. 12, cf. MARDA-RIE, L. 120/9. Pentru multă a lui ţîneare şi cu bunătăţ petreacere ..., fu hirotonisit patriarh. DOSOFTEI, v. S. februarie 70v/15. Lucrătoriu . . . poruncilor lui Z>[u]m-n[e]dzău cu post, cu privegheare şi cu alaltă ţîneare deprinzînău-să. id. ib. februarie 73r/16. Vinerile-s sfinte vineri, Toate sărbători cu ţineri. MUSCEL, 114. [Sărbătoarea] nu-i cu tîieri. alr ii/i mn 113, 2 846/414, ib. 2 845/414. VI.l. Suportare a cheltuielilor necesare întreţinerii cuiva sau a ceva, întreţinere; aprovizionare cu cele necesare traiului ; hrănire, nutrire. Cf. ţine (VI 1). Cf. MOLNAR, D. 78/6, DRLU, Ι,Β. Cheltuielile transportului lor, cea mai mare parte să plătesc ăe cătră deosebite popoare a lor, care prin acèst. mijloc scapă ăe ţinerea lor. AR (1832), 2912/6. Numărul iuncărilor nu se mărgineşte, însă lefile şi ţinerea lor se sloboade numai pe numărul celor ce se socotesc ai completului. REGULAMENT, 13/13. Bărbatul cel căsătorit lucrează cu mai multă îndrăzneală . . . pentru că priveşte la ţinerea şi buna petrecere ά unei fiinţe mult scumpe-MARCOVICi, D. 161/7. Deschilinirea întră trupurile organice şi neorganice estă în creştere şi în ţinere. . ., cele organice se nutresc prin. materii. ANTROP. 9/25. Alţi care vor dori a se abona spre ţinerea unui aşa de obşte folositor institut. .MOZAICUL (1839), 520/16. Am cheltuit încă de la mine pentru ţinerea mea şi a vreo nouă compatrioţi. G HI CA, a. 415, cf. POLIZU. 200 galbeni pentru ţinerea bisericii, a şcolii şi a oamenilor. BOLINTINEANU, O. 298, cf. BARCIANU. <$■ Expr. (Regional) A-şt pune ţinere sau a se da îtt ţinere = a se încredinţa cuiva pentru a fi întreţinut. Cf. ALR II 4 719/29, com. din cîmpeni. + îngrijire şi hrănire care se dă animalelor domestice. Caii .sînt nepreţuiţi . . . pentru îmbletul şi iuţimea lor, măcar că ţinearea lor vine mai scumpă. ECONOMIA, 74/23. Toţi . . . vor fi îndatoriţi a plăti . . . pentru ţănere [a] cailor (a. 1818). GCR II, 221/25. Bea ţiere au avut vitele anul acesta. Com. marian. 2. îngrijire a unui lucrii, bună întreţinere a ceva. Cf. ţine (VI 2). Articole asupra credinţei, economiei şi bunei ţineri a casei (a. 1837). PLR I, 55. Ţinerea pădurilor (a. 1844). ib. 100. VII. Faptul de a continua să existe, să se menţină ; dăinuire. Cf. ţine (VII 1). Fieştefce] . zidire trebuinţa ei să-ş caute şi aju[tor]iu să-ş ceară Una de alta, pentru paza şi [ţin]earea ei (à. 1702). gcr i, 343/31. El ziăinău-şi nalte paiaţă Şi grijind pentru lungă ţinerea A ceştii domnii, ' în toate zile Se fereşte a face rău şi sîle. budai-deleanu, ţ. 350, cf. drlu, LB. Ţinerea vieţei a unei vietăţi este cu atîta mai pre-carie şi mai scurtă cu cît are mai multe trebuinţe. VASICI, M. i, 170/3, cf. ISER. Fericirea nu stă ... în lunga ţinere a vieţii, ci în întrebuinţarea ei. I. POP, I». 174/29, cf. polizu, pontbriant/jd. VIII. Faptul de a se face, de a se organiza, de a avea loc. Cf. ţine (VIII 3). Ţinerea aceştii societăţi este hotărîtă pe 75 ani următori (a. 1845). DOC. EC. 854. Aceste numai prin ţinerea unui sinod se pot înfiinţa. fm (1861), 117, cf. 118. — Accentuat şi : (regional) ţinere. ALR Il/l MN 115,3 780/723,alr ii 4 719,ALRSNivh 1 156/728. — Pl : ţineri şi (învechit) ţinere. — Şi : (prin Mold.) ţiere (ALR II 4 719/514, ALR Il/l MN 113, 2 845/414, ib. 2 846/414), (prin Dobr.) ţinăre s. f.. — V. ţine. ŢINER0S, -OÂSĂ adj. (Prin vestul Transilv·.) Mîndru de sine, îngîmfat, fudul. Cf. pascu, ş, 76, cv 1951, nr. 3, 47. Pentru că eşti ţănăros Fi-ua satul luminos, pompiliu, b. 36, cf. TEAHA, c. N. 277, ALR SN v h 1 254/310. îi ţineroasă. alr sn v h 1 256/3.10. — Pl. : ţineroşi, -oase. — Şi; ţănăros, -păsă. â.dj. — Ţine + suf.. -ăros. TINÉT s. n. v. ţinut». ŢINET0II, -OÄBE adj., s. m. şi f. v. ţiitor. TINETÜBÄ s. f. v. ţinură. Ţ1NG1 interj. (De obicei repetat; şi cu ,,i" prelungit) Cuvînt care redă sunetul clopoţelului, al clopotului sau clinchetul unor obiecte din metal ori din sticlă lovite (unul de altul). Cf. SCL I960,, nr.. 3,: 789, 790, ŞEZ. v, 166, ALR I 353/156. O rupt o crancă .... . [Pădurea de aur] au ţîngăluit, o făcut : ţîng l O. BÎR.-LEA, a. p. I, 453. Ţinga, ţinga, la fereastră, Scoală, dalbă jupîneasă. FOLC. MOLD. I, 262, cf. PASCU, C. 111. -ν' (Substantivat) Auzii un ,,ţiing" prelung pe asfalt ... O coroană scăpase din buzunarul bătrî-nului. agîrbiceanu, o. ii, 270. — Şi; ţinjja interj. — Onomatopee. ŢÎNG» s. m. v. ţîiic*. ŢÎNGA interj, v. ţinjj». Jj2. ~ Dictionaiul limbii române, litera Ţ 2274 ŢINGA^ĂU — 136 — ŢI.\TGHI1,UŞ ŢINGALĂU s.n. v. ţingăifin. TINGALÉU s.n. v. ţlngălfiu. ŢINGĂR, -Ä adj. (Prin liord-vestul Transilv.) Slab, uscăţiv. Cf. vaida, caba, SÄL. 101, lexic reg. 10. — Accentuat şi : ţingar. vaida. — Pl. : ţingari, -e. — Din magii, cingâr. ŢÎNGĂ s.f. v. ţintfil. ŢXNGÂ.Î vb. IV v. ţiugîl. ŢINGĂLĂÎ vb. IV. Intranz. (Regional) A scoate sunete ca de clopoţel ; (regional) a ţingălui (Negreşti Oaş). Cf. GR. S. VII, 69. Ţingălăie blidul în casă. ib. — Prez. ind. pers. 3 : ţingălăie. — V. ţlngălfiu. ŢINGĂLAU s. n., s. m. (Prin Transilv., Maram. şi Mold.) 1. S. n. Clopoţel făcut mai ales din bronz sau din ..aramă, care se atîrnă la gîtul vitelor sau al oilor; (regional) ţincar8, ţingăteu. Cf. drlu, tdrg, pascu, s. 417, cade, pribeagul, p. R. '58. La fîn-tîna cerbului, Iată boii bădiului . . ., La juguri Cu ciucuri, La restaie, Ţingălăie. CONV. LIT. V, 296, cf. xx, 1 020, vaida, şez. v, 166, caba, ŞĂL. 101. Nici ai boi cu ţingălauă, Făr’ pipă cu ciucălauă. BÎRLEA, c. P. 272, cf. chest. v 157/66, alr ii 5 669/47, 53, 310, A I 12, 13, 17, 21, 22, 23, 24, 26, 35, lexic REG. 10, 67, ib. Π, 82. 2. S. n. Clopoţel cu care se sună în biserică în anumite momente ale slujbei religioase. La Rusalii, cînd se sfinţeşte apa, fetele beau apă sfinţită din ţingă-lăul (clopoţelul) bisericii, ca să poată hori . . . bine. GOROVEI, CR. 51. Mă rog de doamna biserică, de doamna psaltire ..., de ţingalău, de vinul liturgiei. ŞEZ. V, 145. 3. S. m. (Ornit. ; regional) Guşă-roşie (Erithacus rubecula rubecula) (Groşi — Baia Mare), alrm sn ii h 517/349. — Pl. ; (n.) ţingălauă şi ţingălăie, (m.) ţingălăi. — Şi ; ţingalău, ţingalâu (drlu), ţincălău (alr ii 5 669/47), ţinghtliu (MAT. DIALECT. I, 100) s. n. — Ţing» + suf. -ălău. ŢINGÂLÎ vb. IV. Intranz. (Prin Transilv. ; despre clopoţei sau despre clopote) A suna, a bate ; (regional) a ţingăni. Cf. caba, săl. 101, chest. v 175/26, ALR I 353/290, 359, LEXIC REG. II, 82. Înfundă ţinghileu cu iarbă, să nu ţingălească, că ne dă ăe gol. MAT. DIALECT. I, 100. — Prez. ind. pers. 3 : ţingăleşte. — Şi : ţinglieif (ALR I 353/359), ţinghlli (MAT. DIALECT. I, 100) vb. IV. — Ting1 + suf. -ăli. ŢINGĂLUl vb. IV. Intranz. (Prin Transilv.) A scoate sunete ca de clopoţel; (regional) a ţingălăi. Cf. drlu. O rupt o crancă [din pădurea de aur], A tuns' pădure [a ] au iîngăluit, o făcut : ţîngl O. BÎRLEA, A. P. I, 453. — Prez. ind. : ţingăluiesc. — Ting» + suf. -ălui. ŢINGĂNEĂLĂ s. f. (Rar) Sunet produs de clopoţel sau prin lovirea unor obiecte de metal, de sticlă etc. ; (rar) ţingănitură. Cf. polizu. De ţingăneala zurgălăilor se treziseră toţi cîinii de pe la case. adam, r. 42. — Pl. ; ţingăneli. — Ţingăni + Suf. -eală. ŢINGÂNÎ vb. IV. 1. I n t r a n z. (Despre clopoţei sau clopote, despre alte obiecte de metal, de sticlă etc.) A produce un sunet în urma unei loviri. V. suna, zăngăni. Cf. Klein, d. 442, lb, valian, v., polizu, cihac, ii, 540, ddrf, barcianu. Clopoţelul de la tramvai ţingănea străbătător, adam, S: 74, cf. ALEXI, w. Furculiţele, cuţitaşele ţin'căneau neîn~ trerupt. AGÎRBICEANU, L. T. 272. O cosît şi i s-o rupt coasa pă locu tisiaş, numa o ţîngănit coasa. ARH. FOLK. I, 227, cf. alr I 353/508. ' 2. T r a n z. A lovi (un obiect de metal, de sticlă etc.) producînd un sunet scurt, subţire. Ghebosul o ţingăni [chitara] ăe vreo două ori. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. Aduna repede paharele goale, ţingănitidu-le deolaltă. agîrbiceanu, A. 286. El afară şi-a ieşit, Clopotul l-a ţingănit, De tîrnaţ ... l-a răzămat. VICIU, col. 38. -ν' I n t r a ii z. La mîţ la grumaz o fost legată o coadă de lingură şi, cum mergea mîţu, cu coada ăe lingură tot ţîncănea de crengi. ALEXICi, L. P. 231. — Prez. ind. : ţingănesc. — Şi : ţineănf, (învechit, rar) ţengfini (valian, v.) vb. IV. — Ţing· + suf. -ăni.· ŢINGÂNÎHE s. f. Acţiunea de a ţ i n g ă n i. Cf. valian, V., POLIZU, LM, DDRF. — Pl. ; ţingăniri. — Şi ; (învechit, rar) ţeng&nire s. f. valian, v. — V. ţingăni. ŢINGĂNÎT s. n. Faptul de a ţingăni (1). Cf. ddrf. Aude vuiet de răăvan şi ţingănit de clopote. adam, R. 112. Cărţile se împrăştiară din nou. Afară de fîşăitul lor şi ăe ţincănitul banilor, nimic nu se auzea în cameră. AGÎRBICEANU, A. 353. Luară cu toţii în mînă paharele ... şi, ciocnind mereu, între ţincănitul lor sfîrşiră marşul, id. ib. 288. Ţincănitul furculiţelor ... se făcea tot mai des. id. L. T. 108. — Pl. : ţingănituri. — Şi : ţincănit s. n. — V. ţingăni. TINGÄNITÜRÄ s. f. (Rar) Ţingăneală. Cf. POLIZU. Nu auzeam decît rezlete ţingănituri ăe zurgălăi. ADAM, S. 269. — Pl. : ţigănituri. — Ţingăni + suf. -itură. TINGÂTÉU s. n. v. cingătău. ŢINGA 13* s. m. (Ornit.; regional) Căldăraş (Pyr-rhula pyrrhula). Com. din NUCU — buzău. — Pl. ; ţingăi. ' — Cf. ţin c1. ŢINGAtţ* s.m. v. ţingău. Ţ1NGHELÎ vb. IV v. ţingăii. ŢINGHIÂH s. n. v. ţeughiar. TINGHILÉU s.n. v. ţingălău. ŢINGHILÎ vb. IV v. ţingfili. ŢÎNGHl-LÎNG interj, v. ţing-ling. ŢÎNGHI-LÎNGHI interj, v. ţing-Ung. ŢINGHILtfŞ subst. (Anat. ; regional) Omuşor (2) (Căpîlna de Sus — Tîrnăveni). ALR — T 166/335. — Pl. : ? — ŢingliU[eu] + suf. -uş. '■ 2298 ŢINGÎI — 137 — ŢINTAR ŢINGÎÎ vb. IV. Intranz. (Prin Transilv. şi Mold.; in expr.) A-I ţingli (cuiva) urechea = a-i ţiui cuiva urechea. Cf. alr ii/i h 22. — Prez. ind. pers. 3 ; ţingîieşte (ALR π/i h 22/310) şi ţingîie (ib. h 22/365). — Şi ; ţingăf vb. IV. ib. h 22/346. . — ŢIng· + suf. -îi. ŢÎNG-LÎNG interj. Cuvînt care redă sunetul clopoţeilor, al zurgălăilor sau al clopotelor. Intrară în casă ; steaua suna subţire şi vesel : ţing-ling ! SADOVEANU, o. iii, 89, cf. dex, ALR i 353/112, 273. (într-o ghicitoare, cu aluzie la mişcarea limbii de clopot) Unu ară, Doi se miară, Patru-mping, Unu face finghiling (Porcul), gorovei, c. 302, cf. pascu, c. 111. "v* (Substantivat) Ţinghi-linghi o ia pe vale, Şoldu-boldu îi iese în cale (Oile şi lupul). Cf. gorovei, c. 216, pascu, c. 113. — Şi ; ţinghl-Iinghl (scris şi ţinghilinghi SCL 1960, nr. 3, 783, PASCU, C. 113), ţlnghi-ling (scris şi ţinghiling) interj. — Onomatopee. TINHÉLT s. n. (Prin Transilv. ; mai ales la pl.) Chibrit. Cf. jahresber. x, 216, dr. vii, 71, viciu, gl., chest. ii 318/258. — Pl. : tinhelturi. — Şi : (indélf s. n. viciu, gl. 104. — Din germ. Zündholz (pl. Zündhölzer). Ţ1NIET0B s. m. v. ţiitor. Ţ1NÎŞ s. n. v. fllş. Ţ1NIT0B, -OÄBE adj., s. m. v. Jiitor. ŢINÎND, -Ä adj (învechit, rar) Care are loc, care se ţine (VIII 3). Inteliginţa română mireană va avea de a studia regulamentul provizoriu . . . pentru dieta acum de curînd ţinîndă. bariţiu, p. a. iii, 176. — Pl. : ţinînzi, -de. — V. fine. ŢINOÂRE s.f. v. tenoare. ŢIN0BÂH s.n. v. ţlnober. ŢIN0BEB s. n. (Chim. ; învechit) 1. Cinabru. Cf. molnar, D. 49/24. în năsipul auriu se află şi grăunţe de ţinober (chinăvariu). AR (1829), 1942/23. Fum de ţinobăr. DIETET. 117/23. Roş de ţinober. ap. mîndrescu, i. g. 98, cf. jahresber. x* 216, Grecu, p. 414. 2. (în sintagma) Ţinobru prost = rugină de fier. CONV. LIT. XXVI, 460. — Şi : ţlnobftr, finăbăr (TDRG), finăbor (MOLNAR, d. 49/24, barcianu), ţln<5bru (grecu, P. 414, conv. Lit. XXVI, 460), (forme corupte) ţîrnăbor (h xviii 137), fîrunbor (FM 1840, 1232/10), Jîrnabur (folc. OLT. — MUNT. i, 468) s. n. — Din germ. Zinnober. ŢIN0BBU s. n. v. ţlnober. ŢÎNSOB s. m. v. cenzor. ŢINSORlE s.f. (învechit, rar) Demnitatea de cenzor (în Imperiul Roman). Acesta au fost în cinstea boieriii ce zic ţinsoria. cantemir, hr. 119. — Ţinsor -f- suf. -ie. Cf. lat. censoria [po-testas], ŢINSOBÎN s. m. v. ţensorln. ŢINT, -Ă adj. (Prin Olt., Munt. şi Bucov. ; despre unele animale) Ţintat (3). Cf. Η iii 71, 385, vi 4, XVI 43, com. din păuşeşti otäsäu — BĂILE govora. — Pl. : ? — Derivat regresiv de la ţlntăl. ŢINTĂ vb. I v. ţinti. ŢINTÂCI s. m. (Regional) Nume dat unui bou cu coarnele îndreptate în sus. Com. marian. — Pl. : ţintaci. — Ţinti suf. -aci. ŢINTÂB s. îi., s. m. 1. S. n. Numele unor jocuri : a) (şi în construcţiile de-a ţintarul, ALR SN v h 1291, ALRM SN iii hl 093, la ţintar, ALR SN v h 1 291/728, ALRM SN iii h 1 093/728, în ţinţari, PAMFILE, J. I, 7) joc la care se foloseşte un carton (sau o scîndură etc.) cu un desen alcătuit, de obicei, din trei dreptunghiuri concentrice, pe care jucătorii mişcă nişte piese sau nasturi, boabe etc., după anumite reguli; (regional) car, moară (7a), trişc, ţanc2 (3), ţăncuşă (IV a). Cf. iser, polizu. Doi din ei îţi urmau glumele . . ., mutînd cu multă seriozitate bobii din ţintarul săpat pe laviţă. GHICA, S. 502. Table psntru jocul de şatrange şi pentru ţintar. FILIMON, ο. I, 180, cf. ddrf, barcianu. Strachina pentru peştele din borş — pe dos jocul ţintarului, antipa, P. 762, cf. TDRG, PAMFILE, J. I, 35, ŞĂINEANU, D. U., CADE. Jucau ţintar cu răbdarea îngerească a oamenilor care nu cunosc valoarea timpului. BRĂESCU, A. 232. Jucam ţintar, închipuiam castele din cărţi de joc, desenam chipuri şi flori pe geamul aburit. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I, 98. Făcea chiar domnului Iosef Klapka cinstea să joace cu el ţintar. SADOVEANU, 0. xil, 564, cf. scriban, D. Poeţii din categoria amin- tită deplasau elementele geografice, mînuiau munţii şi rîurile ca pe nişte piese de ţintare. CONTEMP. 1950, nr. 184, 4/4. Mi s-ar părea că joc ţintar. ARGHEZI, S. xi, 56. Oamenii . . . stăteau lungiţi pe scînduri, pălăvrăgeau, jucau ţintar. PAS, z. iii, 237. Adăpostiţi în bordei, cei trei băură romul care mai rămăsese ... şi jucară ţintar. NEAGU, î. 74, cf. H x 482, ALR SN v h 1 291, ALRM SN m h 1 093; b) (regional ; în construcţia în ţinţari) joc ce constă în completarea prin linii a laturilor unor pătrăţele ; jucătorii cîştiga acele pătrăţele pe care le pot închide cu o singură linie. Cf. PAMFILE, J. I, 35 ; c) (regional ; şi în construcţia de-a ţinţarul, ALR II 4 346/784) joc în care se trag două linii orizontale şi două verticale, iar spaţiile obţinute astfel sînt completate de către participanţi prin semne (cifre) distincte pentru fiecare dintre ei. Cf. pamfile, J. i, 35, ALR li 4 346/705, 791 ; d) (regional ; în construcţia de-a ţintarul cu nastori) de-a nasturii, v. nasture '(1) (Covasna). Cf. ALR SN v h 1 288/192, ALRM sn iii h 1 092/192; e) (regional; în construcţia în ţinţar) joc în care un participant trebuie să ghicească una dintre cifrele de pînă la zece, cifră pe care alt jucător a scris-o pe hîrtie şi a acoperit-o cu palma (Furcenii Vechi — Tecuci). Cf. ALR li 4 346/605; f) (învechit) joc de zaruri. Tabliele, oşcioarele ceale de jucat sau ţintar (a. 1600—1630). cuv. D. BÄTR. 1, 306/23. + Planşa pe care se joacă ţintarul (1 a). Cf. tdrg. φ Fig. Cine mîna şi-a-ntins Pe ţintarul cerului să se joace-n stele? VOICULESCU, POEZII, I, 264. 2. S. m. Pasăre migratoare cu spatele cenuşiu şi pîntecele albicios, cu capul şi gîtul roşii sau roşietice, avînd în frunte o mică pată albă; ină-riţă, (regional) pasărea-inului, scăiecior (Carduelis flammea). Cf. JAHRESBER. XII, 121, CADE, SIMIONESCU, F. R. 162, DOMBROWSKI, P. 109, BĂCESCU, păs. 105, 168. 2316 ŢINTARE — 138 — ŢINTĂi 3. S. m. (Regional) Cal cu ţintă1 (I 3) în frunte. Com. din păuşeşti otäsäu — bähe govora. 4. S. m. (învechit, prin nord-vestul Transilv. şi Maram.) lyiicrător angajat pentru paza şi întreţinerea drumurilor, care purta pe piept o ţintă1 (I 2) ca insignă; (învechit) ţintaş (2). V. cantonier. Cf. ALR i 805/270, 357. 5. S. n. (Prin nord-estul Olt.) Haină de lină strîn-să pe corp. LEXIC REG. 87. 6· S. m. (învechit) Meşter fabricant de ţinte1 (I 1). V. tinichigiu. Cf. LB, ISER, polizu, JAHRESBER. V, 308, BARCIANU, ALEXI, W. 7. S. n. Unealtă de fierărie cu ajutorul căreia se fac ţinte1 (I 1). Cf. damB, T, 108, tdrg, pascu, s. 82, şăineanu, D. u., cade, h iii 363, x 111, nalr — o iv mn 290, 2 523/977. — Pl. : (m.) ţintari şi (n.) ţintare. — Şi : (regional) fin ţâr s. n. şi m. pamfile, J. i, 7, 35, ALR II 4 346/605, 784, 791, ai,R sn v h 1 291, alrm sn m h 1 093/791. — Ţintă 1 + suf. -ar. ŢINTARE s. f. v. ţintire. ŢINTAŞ s. in. 1. Persoană care trage la ţintă1 (IU), care trage (bine) cu arcul sau cu puşca ; ochitor, trăgaci (II 1), trăgător (B I 2), (rar) ţîntitor (2), (regional) ţelaş, ţeluitor. Sînteţi trei voinici, tineri şi sprinteni, tustrei ţintaşi buni, cu arcurile pe după gît, cu cuţitele la brîu. DELAVRANCEA, o. II, 106. A face oarecare Serviciuri regilor e foarte primejdios, Ca glontele acela ce, dacă nu loveşte în ţintă, se-ntoarce-napoi către ţintaş. I. negruzzi, s. vi, 256. Popa era bun ţintaş, nu prăda gloanţele în zadar. vlasiu, a. p. 47. Mîne, cel care-i bun ţintaş puşcă numaidecît dropioiul. SADOVEANU, o. XIV, 20. Eşti ţintaş bun? — Întîiul pe regiment la puşca-mitralieră. CAMILAR, n. II, 352. Era cel mai bun ţintaş din armată, v. rom. octombrie 1958, 70, cf. alr sn iii h 725, alrm sn n h 540. 2. (învechit, prin nord-vestul Transilv.) lucrător angajat pentru paza şi întreţinerea drumurilor, care purta pe piept o ţintă1 (I 2) ca insignă; (învechit) ţintar (4). V. cantonier. Cf. caba, săl. 93, ALR I 805/337. 3. (Regional) Bou cu ţintă1 (I 3) în frunte (Golo-ganu — Focşani). CHEST. v. 76/38. — Accentuat şi : (regional) ţintaş. ALR SN iii h 725/105. — Pl. : ţintaşi. — Ţintăl + suf. -aş. ŢINTÂT1, -Ă adj. 1. Prevăzut, întărit cu cuie sau cu ţinte1 (I 1). V. ţ i n t u i t (1). Hangiul, într-un cămeşoi mare pînă la glezne, făcea semne felurite c-o ghioagă ţintată. SADOVEANU, O. V, 519. 2. împodobit cu ţinte1 (I 2); ţintuit (2), (regional) ţintelat. Cf. DL, DM, dex. Nici ai junei Cu coarne lungi, Fără curele cu bumbi ; Nici, bădiţă, vaci cu lapte, Fără curele ţintate l JARnIk — bîrseanu, d. 408. <>Fig. Aurite apusuri de soare sau ■ . . nopţi ţintate cu stele. SÄM. IV, 843. 3. (Despre animale, mai ales despre cai şi vite) Care are o ţintă1 (I 3) albă (sau, rar, neagră) în frunte ; stelat, ţinteş (3). Fulgo, prinde-mi murgul cel ţintat. alecsandri, p. iii, 286. Ah! Iată craiul codrului [cerbul] ţintat în frunte, cu coarnele rămuroase ca crengile unui stejar. GANE, n. ii, 206. Era un urs . . . ţintat în frunte, marian, na. 247, cf. ddrf, barcianu, alexi, w., stoian, păst. 63, tdrg. Ăsta-i calul lui ,,Sfîntu Gheorghe /“ strigă el bătînd pe coaste pe-un cal ţintat în frunte. AGÎRBICEANU, P. M. 188, cf. şăineanu, D. u., CADE. Măria sa era prin străinătăţi şi caii cei ţintaţi ... se odihneau. SADOVEANU, 0. v, 354, cf. SCRIBAN, D. Vaca ţintată s-a betegit. BĂNULESCU, I. 15. Boi bourei, în coadă cudălbei, în frunte ţintaţi. ALECSANDRI, P. Ρ. 102, cf. H I 57, ii 117, iv 53^ 270, vii 314, ix 482, x 535, xii 287, TEODORESCU, P. P. 143, com. MARIAN. Ş-o-njugat 150 de juncani tineri şi ţintaţi. ŞEZ. vi, 164. Ş-o ramas un giunc ţîntat, Ş-o luat portiţa-n cap, Ş-o fugit pîn ci-o crapat. vasiliu, c. 151, cf. GR. s. vi, 63, alr i 1 492/532. Şi ei mi se plimbă ... Pe doi cai de munte, D-ei ţintaţi în frunte. BALADE, II, 197. Am pe un munte Oi mii şi sute ; Toate sînt ţintate-n frunte (Nuielele). gorovei, c. 247, cf. pamfile, c. 27. Φ F i g. Sosesc cirezile de nori în goană . . . Năvalnicele boaite, Săltate, negre ori ţintate, se îmbulzesc. voiculescu, poezii, i, 123. -O (Substantivat) Întîi . . . am dat tatii peste gard pe cel brumăriu. Apoi pe cel negru. Apoi pe cel ţintat cu alb. CAMILAR, c. 57. Bir ! ţintato, la strungă ! ap. HEM 3 233. — Pl. : ţintaţi, -te. — Ţintăl _|_ suf. -at. ŢINTÂT*, -Ă adj. v. ţintit. ŢINTĂULĂ s. f. V. ţintaiu'ă. ŢINTĂUR s. m. v. ţinIaură. ŢINTÂURĂ s. f. (Bot. ; regional) Numele unor specii de plante erbacee întrebuinţate frecvent în medicină : a) (şi în sintagmele centaură măruntă, CONV. LIT. xxill, 511, centaură rîioasă, ib.) fierea-pămîntului ( Centarium umbellatum ). Cf. polizu, CIHAC, I, 56, CONV, LIT. XXIII, 970, ' DDRF, GHEŢIE, R. M„ BRANDZA, FL. 160, BARCIANU, GRECESCU, FL. 401, N. LEON, MED. 70, ■ ALEXI, w., BIANU,· D. S., TDRG, PAN'fU, PL., CADE, BUJOREAN, B. L. 396, SCRIBAN, D., DI,, DM, BORZA, D. 43, M. D. ENC.,'DEX, PL. MED. 137 ; b) frigurică (Centarium pulchellum )'. Cf. PANŢU, PL., SCRIBAN, D., BORZA, D. 43 ; c) al-băstriţă (Centaurea cyanus). -Cf. POEN. — AAR. — HiLL, v. i, 239I/15, conv. lit. xxm, 511, damé, ts. Iată, zice [doftorul], ce e bun: taula, . ... ţin-taula. mumuleanu, c. 158/18. Foile de oleandru, oricît le-ai fierbe în apă sărată, tot mai bună e ţintaura pentru friguri. DELAVRANCEA, s. 265. Cînd se ducea cu viţeii la cîmp, el îi culegea flori de mac sălbatic şi de ţintaură, pe care ea şi le aşeza la tîmple între şuviţele de păr negru. SANDU-aldea, d. n. 106. Se fierbe înăduşit ţintaură cu vin roş într-o oală de lut nouă, acoperită la gură cu cocă. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 75. [Albăstreaua] dintre numeroasele ţintaure ce cresc la noi este cea mai cunoscută. SIMIONESCU, FL. 165. Se-nchide-ncet trifoiul şi floarea de ţintaur. VOICULESCU, POEZII, i, 73. Fluturi albi, cu ochi de aur, Pe buchete de ţintaur, Mişcă aripi prăfuite, arghezi, VERS. 75. Toamna şi-a întins melancolia . . . Pe lanuri miruite ici-colo de ţintaur. PERPESSICIUS, S. 26, cf. scl 1985, 188, h rv 52. — Pronunţat : -ta-u-. — Pl. : ţintaure. — Şi : ţlntâulă s. f., ţintaur, ţentâur (POEN. — AAR. — HILL, v. i, 2391/15, tdrg) s. m., ţintorie (cihac, 1, 56), cintăură (damé, t. 186, grecescu, fl. 401, 402, BIANU, D. S., TDRG, ENC. AGR., BORZA, D. 43), centăură (costinescu, conv. lit. xxm, 511, bran-DZA, FL. 160, TDRG, DL, DM, DEX), cintâulă (CONV. lit. xxm, 513), centăulă (costinescu) s. f., cin-tăur (scriban, D.) s. m., cintôrie (cihac, i, 56, barcianu, tdrg), centôrie (conv. lit. xxm, 511), cintoâro (ib. 970, barcianu, 532) s. f. — Din lat. centaurea (sub influenţa pronunţării germane). ŢÎNTĂI s. f. I. 1. (Mai ales la pl.) Cui mare de fier (cu capul lat şi proeminent, servind la ghintui-rea buzduganelor, a ghioagelor etc., v. g h i n t) ; 2324 ŢINTĂ1 — 139 — ŢINTĂ1 cui scurt de metal cu capul lat şi adesea înflorat, întrebuinţat în tapiţerie, tîmplărie etc. (avînd şi rol de podoabă) ; cui fără cap (folosit în pantof arie). Ţinte.·.., verigi..., ţîţîni (a. 1508). ap. mihäilä, d. 168, cf. ST. Ι.ΈΧ. 17Îrl/24. împromut la boieru cară au venit.... 35 ţinte galben[e] (a. 1754). IORGA, S.D. XII, 67. Ţintele, urechile. . . şi aţa [de la ciubote], ap. TDRG, cf. VALIAN, V., ISER, POLIZU, PONTBRIANT, D. .Puşculiţa-mi rugineşte, Ţinta-n ghioagă se toceşte. ALECSANDRI, P. I, 59, cf. COSTINESCU, CIHAC, II, 434, LM. Voinicul.....era gata să azvîrle într-insul ghioaga lui cu ţinte poleite, ca să-l prăpădească. ODOBESCU, s. in, 184, cf. i, 174, ddrf, barcianu. Ţinte pentru căptuşit tălpile la cisme. conv, lit. xliv2, 659, cf. STERESCU, N. 1 166, ŞĂINEANU, D. u., CADE. Toate piroanele şi ţintele din atelier îi intră în talpă. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 222. [Bucegii] înfipţi în cerul singuratic ca-două vechi, enorme ţinte. VOICULESCU, poezii, I, 121. La vapor, era prins în perete cu ţinte de planşetă un ,,Aviz navigatorilor". BART, E. 210. Văzîndu-l pe Vaier gata ăe drum, cu bîta ghintuită cu ţinte galbene în mînă, . . . întrebă. DAN, u. 9, cf. scriban, D. Æcanci grei cu ţinte. v. ROM. ianuarie 1956, 46, cf. DL, DM. Alerga peste bănci cu bocancii Un mici cu ţinte. PREDA, R. 223. La casele nobililor, această uşă era masivă şi bătută în ţinte de fier. H. dai-COVICIU, D. 139, cf. M. D. ENC.' Văzîndu-i tălpile bocancilor uscate, cu două rîndurî ăe ţinte strălucitoare, simţi o uscăciune în gît. neagu, î. 62. La Grădiştea Muncelului s-au găsit 5 ţinte de fier cu un diametru de 30 centimetri, foarte bogat decorate, ce împodobeau sanctuarele. SCÎNTEIA, 1980, nr. 11 732. [Batea şiţa] Cu cuie ăe fier, Cu ţinte d-oţel. TEODORESCU, P. P. 469. La cea măsuţă rotundă, Cu ţinte galbini bătută Este-un măr. viciu, COL. 38. Bătuseră. . . ţintele la capacul lădiţei în care m-au fost închis. FURTUNĂ, v. 83. Să fie mîndra cuminte, Mn -ar lua topînci cu ţînte, Cînd oi tropoti să cînte. ARH. FOLK. I, 173, cf. ALR i 1 831/540, 610, ib. 1861/984, alr ii/i h 296, alrm ii/i h 300/514, a iii 2, 17, lexic reg. 111. Tron ăe ciară că-i făcea, Ţînte. de-aur căpăta, balade, II, 176. Fă-rnă, Doamne, ţîntă-n grindă, Să văz mînăra cînă se schimbă, jarnîk BÎRSEANU, D. 397. Şaăe-n grindă Ca'oţingă Şi vorbeşte Ungureşte (Musca). BIBI-CESCU, p. p. 434. Ţintă mîndră Şede-n grinăă Şi grăieşte Păsăreşte (Rîndunica). GOROVEI, C. 318, cf. PASCU, C. 21. <0> (Prin analogie cu forma de cui) Artistul [care face mozaicul] îşi taie din sticlă şi din marmură ţinte de grosimea indicată. CONV. LIT. ix, 20. . 2. (Mai ales la pl.) Mic disc de metal, fixat ca podoabă pe obiecte de piele (şerpare, hamuri etc.) ; (regional) mică piesă rotundă, din foi metalice, sticlă. subţire, celofan etc. (eu un orificiu în mijloc), care se coase sau se -lipeşte, ca ornament, pe unele obiecte, mai ales la îmbrăcăminte, paietă. Cf. KLEIN, D. 443. După aceste veniră naînte... Argintarii, de. inele şi ţînte Făcători, budai-deleanu, Ţ. .90. Are.clisă.în traista cu ţinte. id. ib. 126, cf. KLEIN, U. .443, ■ LB, -ISER. Se încinse pe deasupra şalului cu o curea lată, coperită cu ţinte aurite, negruzzi, s. i, ■23. Vizitiul în vechi costum rusesc, cu barba lungă, îi mîna cu hăţuri coperite cu ţinte de argint, id.ib. 37, cf. CIHAC, li, 434. Mijlocul le era coprins de o cingătoare de curea cu ţinte. ISPIRESCU, Μ. v. 44. Balţul e făcut din fîşii înguste- de piele pe care se înşiră ,.,tînte“ de cositor, vuia, p, 27, cf. 14, 74. Trase de la şold o Mşcăde piele, înflorită cu ţinte şi plăci de alamă. SADOVEANU, ο. ix, 26. Pe cuierul înflorit. . . atîrna cureaua lui mărginenească cu bumbi galbeni şi ţinte. dan, u. 56. în Moldova muntoasă şi Bucovina... bărbaţii [poartă] un cojoc înflorat, brîu cu ţinte. PA-NAITESCU, c. R. 170. Şărpe alb că au venit, Jumătate m-au sorbit. Jumătate nu mă poate De chimir cu tinte late. SEVASTOS, C. 85, com. din Frata — TURDA. Fă-mă fată mîndră, Să.hiu ca o ţîntă ! arh. FOLK, i, 209. Am pierdut un brîu -cu ţinte. FOLC. TRANSILV. I, 513: De aici şi pănă la munte Numai ţinte sînt bătute (Stelele). GOROVEI, C. 356. •fy- (Prin lărgirea sensului) 2 poale de ceatma roşii cu ţinte de firu (a. 1588). cuv. D. BĂTR. I, 198/19. Azi, ţintele de nestemate culege-le din cingătoare. GOGA, POEZII, 75. -γ» F i g. Sus pe munte strălucea Ţintă mică de lumină Ce creştea mereu şi lină, Pîn se făcea lună plină. ALECSANDRI, P. I, 101. Zăpada scînteiază ăe nenumărate ţinte ăe argint. AGÎRBICEANU, A. 416. Fusul nopţii poartă în vîrf ţintă de aur. Luna în creştere călătoreşte subţiratică de-a lungul pridvoarelor de abanos. GALACTION, O. 218. Un înger alb, cu rouă pe-aripioare Şi-n păr cu ţinte reci de licurici. CAZIMIR, p. 59. (Regional) Şarpe cu ţînte v. şarpe (I 1). + (învechit, rar) Podoabă la harnaşament. Ce i-am dat, să se ştie. . . 1 raft, o ţîntă albă şi una galbănă, 380 dramuri şi 5 unghi polială (a. 1678). IORGA, S. D. vn, 175. + (Prin sudul Transilv.) Disc de metal strălucitor, împodobit cu pietre colorate, pe care îl purtau pe piept fetele şi mai ales mireasa. Cf. molnar, d. 370/16, LB, CONV. LIT. XXIV, 922. în piept era fata cu naşfe, numite şi ţinte, moldovan, ţ. n. 245, cf. dr. v, 25. alr ii 3 352/141. + (Regional) Insignă mare, de alamă, pe care o purtau în piept, ca semn de recunoaştere, cantonierii de drumuri. Com. din SOMEŞ GURUSLÄU — ZALĂU. 4- Fig. (Prin Olt. şi vestul Munt.) Parte mică din ceva. V. pic1 (II 2). Cf. UDRESCU, GL. îi o ţîntă de unt. id. ib. 3. Mică pată (albă) în fruntea unui animal ; stea, steluţă. Cf. bar. — munt., w. 185l/29, cihac, ii, 434, DDRF, ENC. VET. 152, ŞĂINEANU, D. U., CADE. Vizitiul începu a vorbi cu cei doi cai negri cu ţinte albe în frunte. SADOVEANU, O. XII, 492, cf. SCRIBAN, D. îl scarpină [pe mînz] pe fruntea cu ţintă. IL ianuarie 1962, 56, cf. ŞEZ. V, 166, com. din FRATA — TURDA, din OPREA CÎRŢIŞOARA — FĂGĂRAŞ şi din STREZA CÎRTIŞOARA — VICTORIA, CHEST. V 76/4, ALR Π/250. Cal porumbac, Cu ţintă la cap, La picioare pag. balade, iii, 217. + (Prin Maram.) Organul genital al iepei. Cf. dr. v, 315, ALR ι 1 099/348, 350, 354. 4. (Mai ales în Mold. ; în 1 o c. adj. şi în e x p r.) Loc. adj. în ţinte (sau în ţintă) = (despre porumb şi, rar, despre alte cereale) cu boabele trecute din faza de lapte, fiind aproape de coacere ; (regional) în bănuţi (v. b ă n u ţ), înstelat. Cf. PAMFILIE, a. r. 90. Adesea [ciorile] golesc ştiuleţii ăe cum dau în ţintă şi ciupesc grăunţele. SIMIONESCU, F. R. 130. Mă uit împrejur. . ., să aflu cine a ciuntit grăăina, din care alegeam păpuşoi în ţîntă. BRĂESCU, A. 13. Nu mai sînt buni ăe fiert, că-s în ţîntă păpuşoii acum. CV 1950, nr. 4, 44, cf. i. cr. iv, 249, alr i 931/536, ai,R sn i h 114, a v 33, vi 16, 26, glosar reg. <> Expr. A face ţintă sau a da în ţinte = (despre porumb) a începe să se coacă. întrăm în toamnă şi păpuşoii n-au dat nici în ţinte. N. REV. R. i, 27. Prunele se coc, porumbul face ţintă, iar ei se uscă şi putrezesc în gaura asta. * VOICULESCU, P. II, 106. 5. (Prin Ban. şi Transilv.) Pană1 (II 1) pentru despicat lemne. Cf. ISER. Lemnele se sparg (creapă) şi taie cu toporul şi securea, se icuiesc cu ţînte în care se dă cu maiul sau buzduganul. LIUBA — IANA, M. 101, cf. TDRG, pamfile, I. C. 122, CADE, ALR I 951/5, 24, 28, 93, 96, alr ii/i mn 151, 3 940/29, alrm ii/i h 410/29. + (Regional) Pană1 (II 2 a) (folosită la fixarea sau la înţepenirea unor obiecte sau părţi ale lor). Cf. alr ii 5 013/95, ib. 6 691/29, ib. 6 762/29, 95. 6. (Geom. ; învechit) Punct central al uiiei figuri geometrice; centru. Ţinta, punctul, carile este tocma în mijlocul lucrului rătund. CANTEMIR, IST. 13. în -tr-aceste două stele, centrul, adică ţinta mijlocirii cîtinţei ceriului, se înmijlocează. id. O. v, 37, cf. KLEIN, D. 443. Punctul A, de la care toate puncturile a cercului sînt deopotrivă depărtate, să numeşte centru (ţinta). aSachi, e. iii, 6/20. + Centru al unui spaţiu, al 2324 ŢINTĂi — 140 — ŢINTĂi unei întinderi etc. Boala nu se lăţeşte dintr-o fînlă (centrumj spre periferie, c. VIRNAV, H. 31/4. 7. (învechit, rar ; în construcţia) în ţinte = joc de zaruri. Popa ce joacă in oase, în arjeţi, în ţinte şi în tavlii (a. 1652). ap. l'DRG. Să nu fie preotul beţiv sau să se joace în tavlii sau în harjate sau în ţinte sau în coinace (a. 1652). ap. TDRG 722, cf. L. ROM. 1980, 555. II. 1. (Şi în expr. a trage sau tragere la (iută) Semn, loc, obiect în care se ocheşte cu o armă, (învechit şi regional) şaibă1 (4), ţel (1) ; s p e c. obiect de ochire, fix sau în mişcare, utilizat în exerciţiile de tir*. V. obiectiv (II 3). Mare este omul, iar la războiu pre mică-i este ţinta. ap. necui.ce L. 243. Sa mă mai apuc acum să mă espun şi ţintei pistolului său ? negruzzi, s. i, 211, cf. pontbriant, D., cihac, ii, 434. Ochiul vedea turbure la ţintă, braţuri nu mai ştia să nimerească ţălul. ODOBESCU, S. UI, 208. Te faci ţintă pentru puşca soldatului. CONTEMPORANUL·, iii, 827. Sergentul Potroacă le explică după obicei tragerea în ţintă. bacai,başa, s. a. i, 52, cf. DDRF, barcianu. Pe trotoarele bulevardelor, barăci ca la bîlci : jucării, . . . scamatori, trageri la ţintă etc. SANDU-ALDEA, D. P. 30, cf. ΑΙ,ΕΧΙ, w. Toţi păreau ciopliţi în lemn de brad, păpuşi mari, ţinte bune pentru soldaţii ce priveau din foişoarele înfipte în creasta zidurilor. ARDELEANU, u. d. 175. Au mare meşteşug să nimerească de la depărtare ţinta. POPA, B. 110, cf. SCRIBAN, D. Poate că săgeata. . . Va lovi, departe, ţinta. voiculescu, poezii, i, 9. Tu te-ai pierdut din drumul lumii Ca o săgeată fără ţintă. ARGHEZI, VERS. 90, cf. Dl,, DM. Cîte un ochitor trimetea toate gloanţele în ţintă. CAMI I,AR, n. I, 33. Fac un popas şi, pentru amuzâment, trag la ţintă în sperietoare, v. rom. de-dembrie 1964, 119. Apoi mergeam iar la trageri. Trageri ăe zi, trageri de noapte. Cu automatul, cu puşca mitralieră. . . La ţintă fixă, la ţintă mobilă, ib. aprilie 1970, 71, cf. M. D. ENC., DEX. Băieţii, făr' de minte, Risipesc la gloanţe multe, Nu le stă nimeni nainte, Nu ştiu trage la ţinte. TEODORESCU, p. P. 291, cf. ALR i 1 217/194, 596, balade, ii, 312. O Pig. Cu fiecare vorbă trăgea la ţintă, vlahuţă, S. a. ii, 342. Răspunsul meu, care nimereşte drept la ţintă, îl face să se mire ca de un dar al wteu de a citi gîndurile. ARGHEZI, S. vii, 141. Batjocura nemiloasă se împleteşte cu ideile cele mai înalte. . . Săgeţile sale cele mai ascuţite sînt azvîrlite cu vigoare şi dibăcie la ţintă. v. rom. septembrie 1954, 211. -φ* (în construcţia) De-a ţinta = numele unui joc pe care copii îl joacă iama ţintind într-un obiect cu bulgări de zăpadă. Cf. PAMFILE, J. 1, 60. Expr. Cu ochit (sau eu privirea) ţintă (Ia .. . sau pe . . . etc.) = cu privirea fixă; cu ochii pironiţi la... sau pe... El o privi atunci cu ochii ţintă. EMINESCU, L. p. 162. Toţi ră-mîn uimiţi în faţa ei, cu privirea ţintă. CARAGIALE, O. III, 55. Se uita numai cu ochii ţintă la un colţ al odăii. SLAVICI, o. II, 83. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata. ispirescu, l. 83, cf. DDRF. Luă un scaun şi şezu cu ochii ţintă la pătlăgele. D. ZAMFIRESCU, V. Ţ. 112. Cu ochii ţintă la linia trasă de mine, zise. PĂTRĂŞCANU, S. A. 203. [Hagiul] adormi de veci, cu ochii deschişi şi ţintă asupra I.eanei. DEI. Rezemat de perete, privea ţintă într-un colţ. VINEA, L. II, 286. Moromete se uită ţintă la el. PREDA, Μ. 8. Iaca, nu vreau ! se sumeţi nora şi-l privi ţintă cu nişte ochi mari, sfidători, învăpăiaţi de ură. V. ROM. mai 1958, 36, cf. SBIERA, P. 246. Intră un balaur şi să uiţă ţintă la mine. SEVASTOS, p. 184. De giucat aş giuca ghini, Mi-i ruşine de copchile, Că ţiu ochii ţintă-n mine, Parcă-s lupu din pădure. MAT. FOLK. 1 425. (Despre ochi) Ochii. . . priveau fără de ţintă în depărtări. agîrbiceanu, S. p. 191. Ochii Borivojei priveau ţintă la preot. GALACTION, O. 201. E figura palidă a unui bărbat bălan şi spîn ai cărui ochi ceţoşi şi bulbucaţi îl priveau ţintă. VINEA, L. I, 304. A privi (sau a se uita) fără (de) ţintă = a privi în gol. Pierduţi în visuri mîndre, priveam fără de ţintă. EMINESCU, o. iv, 410. Priveam fără de ţintă-n sus, — într-o sălbatică splendoare vedeam Ceahlăul la apus. COŞBUC, P. I, 175. întoarse ochii spre fereastră şi se uitçl fără ţintă, vornic, p. 174. A sta ţintă = a) a sta fără să se clintească, nemişcat. [Măgarul] stătea ţintă în mijlocul ogrăzii, cu capul în jos. PREDA, M. S. 37. Fata ţîntî cî ea sta Şi-n ocii lui sî uita■ VASILIU, C. 117; 1») (despre ochi) cu privirea fixă. Şi firul tău se rupe des, Căci gînduri te frămîntă, ■ Spui şoapte fără de-nţeles Şi ochii, tăi stau ţintă. COŞBUC, P. I, 192. Faţa îi era ceară albă şi ochii stăteau ţintă, nebuni, umj>luţi de o durere nemărginită. SADOVEANU, O. I, 36. Cu urechea ţintă = cu auzul încordat. îl ascul- 2324 ŢINTĂ1 — 141 — ŢINT Al tarn ou urechea ţintă. MIHĂESCU, D. A. 163. + Cătare (la armele de foc). Cf. ISER-, CIHAC, II, 434, JAHRESBER. v, 308, STOICA, VÎN. 25. + Spaţiul de deasupra barei orizontale şi dintre barele verticale la jocul de rugbi; but. M. d. ENC., DEX. -v> Teren de ţintă - - spaţiu care cuprinde limitele laterale ale terenului din spatele stîlpilor porţii la jocul de rugbi, în care se marchează încercările. Cf. m. d. ENC., dex. 2. Ceea ce constituie obiectul acţiunii, al atenţiei sau al privirii cuiva. Dacă pofteşti, senior, alege-ţi alt loc şi altă ţintă a căutăturei ăumitale. MOZAICUL (1839), 665/25. Patria noastră, . . . ţintă atîtor visuri lacome. VLAHUŢĂ, R, p. 35. De-mi vei scăpa tu, fie el ţintă răzbunării mele ! I. negruzzi, S. iii, 88. Se crede ţintă ’tutur&r persecuţiilor. REBREANU, R. i, 117. Aceştia sînt ţinta atacurilor. . . din partea idealiştilor. titulESCU, d. 288. A căutat, fără să găsească, o ţintă pentru privirile sale. sadoveanu, o. xi, 297. Dar uliul, care-şi greşise ţinta, s-a izbit în zăbrele. arghezi, S. viii, 183. Zapcii neomenoşi. . . sînt ţinta celei mai necruţătoare batjocuri. IST. lit. rom. i, 99. Şi nu ni-l înfăţişează tradiţia doborît de beţie, ţintă a glumelor ginerilor lui ? N. manoLESCU, a. n. i, 59. ■v” Limbă-ţintă = limba în care se face o traducere (dintr-o limbă-sursă). Traducătorul trebuie să reproducă parametrii originalului într-o măsură cît mai exactă, supunîndu-se totoăată. ., structurilor caracteristice ale limbii-ţintă. SCL 1978, 344. 3. Punct, loc la care cineva vrea să ajungă, spre care se îndreaptă cineva sau ceva; ţel (3). Loviturile fulgerilor ... la ţîntă vor sări. biblia (1688), 6542/48. Incordînd pornirea călătoriei ca cătră o ţîntă, cătră satul cel vucolesc. aethiopica, 3V/12. Mă apropiam de ţinta călătoriei mele. asachi, s. L. ii, 22. Văzînd înainte-i ţinta călătoriei sale de noapte, . ■ ■ cămara grozavului ei unchi, mozaicul (1839), 472/21. Ţinta călătoriei mele fiind cu totul alta de aceea a compani- onilor mei, cătai a mă despărţi de dînşii. pelimon, i. 100/24. O navă-n depărtare, mergînd la ţinta sa. βο-χ,ιντινεανπ, o. 242. Se ridică drept, cu siguranţa unui om sănătos şi puternic, care merge la o ţintă lesne de ajuns. CARAGIALE, o. i, 65, cf. DDRF. Ai poate prin lume vro ţintă, De-alergi, Călătorule vînt ? coşbuc, p. II, 88. Era ajuns la ţintă, dar valea era lungă, tăia pînă departe cele două dealuri împădurite. agîrbiceanu, s. P. 118. A doua zi, în. revărsatul zorilor, călare, precum venise, apucă fără ţintă drumul printre munţi. HOGAŞ, DR. ii, 86. Ţinta expediţiei lui Alexandru, pentru supunerea tribalilor, trebuia să fie . . . capitala lor. PÂRVAN, G. 43. Ţinta călătoriei mele era Bisericuţa din Răzoare. GALACTION, O. 38. Mulţi [sturzi] pleacă, dar puţini ajung acolo unde le e ţinta. SIMIONESCU, F. R. 154. Rătăci fără ţintă, cercetîndu-şi mereu ceasul de la brăţara mîinii. c. PETRESCU, A. 468. Bîjbîiala asta prin noapte, spre o ţintă ce aveam impresia că se află ... ' la celălalt capăt al lumii, mă obosise. G. M. zamfirescu, m. d. I, 253. Oamenii văzuţi pe drum păreau că umblă încolo şi încoace fără ţintă. vlasiu, d. 20. Dar. iar spre ţintă se-ndrumează, Către limanuri neştiute. VOICULESCU, poezii, I, 35. Doi cai voinici de munte trăgeau căruţa, fără ţintă, pe drumuri lungi, sadoveanu, o. I, 112. Ţinta călătoriei era Haga. MIHĂESCU, d. a. 200. Abcesele multiple formează un proces ... ce pătrunde în straturile mai adînci, chiar pînă la ganglionii limfatici, deci simpla lor incizie nu duce la ţintă. A. pop, chirurg. 307. Ţinta lor vădită este casa mea. CĂLINESCU, C. o. 17. O, stelelor, nici voi n-aveţi în drumul vostru nici o ţintă. . . ! blaga, poezii, 41. în clipele astea de solitudine O iau razna prin noapte Şi colind fără ţintă Toate străzile oraşului, beniuc, v. 31. Odată cu geana zorilor se aflau la ţintă, camilar, n. I, 32. Venise de-a dreptul la ţintă, mînat de un ordin neauzit. VINEA,L. II, 183. Aş fi vrut să merg aşa la nesfwşit, fără ţintă,, pe apele care acum . se făcuseră verzi şi curate. V. ROM, noiembrie 1969, 7. Străbat de cîteva ceasuri, fără nici o ţintă, un cartier de la margine ăe Bucureşti. RL 1978, nr. 10, 361. Drumul drept duce la ţintă, cotiturile (ocolurile ) te fac să rătăceşti. ZANNE, P. VI, 96. + (Adverbial ; in legătură cu verbe de mişcare) în linie dreaptă, fără ocol. Moşule, fă-te săgeată şi te du ţintă la potropop. ALECSANDRI, T. 1 584. Coboară încet şi ţintă spre Caţavencu. CARAGIALE, O. VI, 165. Cînd cad ţintă la pămînt, [puii de vultur] par nişte gloanţe trimise din seninul cerului. DELAVRANCEA, T. 116. în sus spre ele, A gîndului mitraliare C-o uriaşă cutezare Străbate ţintă printre stele. MACEDONSKI, o. I, 54. O porni de-acasă ţintă la mama Măranăa. VLAHUŢĂ, N. 130. S-a dus ţîntă la casa moşului. ZANNE, P. IV, 664. Umbra-i robul, cînd urmezi Drumul tău spre soare ţîntă. COŞBUC, P. I, 315. Lumea îi ţinea calea părintelui . . ., dar el nu se opri o clipă, ci trase ţintă în casă. SĂM. iii, 140. Răţoiul ..., cumpăninău-se neplăcut, cînd pe o parte, cînd pe alta, vine ţintă spre mine. LOVINESCU, s. iii, 27. Tătarii, cum zăriră focul, se duseră ţintă într-acolo. marian, t. 252. Toate-s aşa cum le au poruncit împăratul, acum du-te ţîntă la el. sevastos, p. 101. + (Adverbial) Cu precizie, exact. Să trageţi ţintă-n litfe o ploaie ăe săgeţi. ALECSANDRI, p. iii, 29. Aduse grabnic patru tunuri şi ţintă ... în noi le-a pus. VOICULESCU, poezii, i, 41. + (Rar) Punct de sosire la o cursă sportiva. V. p o t o u. Aruncînău-se în zece copce, [calul] ajunse ţinta, negruzzi, s. i, 42. III. Abstract. Ceea ce doreşte să înfăptuiască cineva, ceea ce se urmăreşte printr-o acţiune ; obiectiv (II 3), scop2, ţel (3), (învechit) pravăţ (I 2). Tu ţintă a toate dorinţelor mele, Ileană iubită. . . ! BUDAI-DELEANU, Ţ. 138. îngrijaţi-vă a-i aduce la acea ţîntăr . . ., ca să fie ascultători. PETROVICI, P. 6/28. Consti-tuţa şi reglementul Era a luptei în faţă ţentul. ZILOT,' CRON. 352. Prin silinţă fără preget . . ., nu mai era aşa departe de ţinta sa. MOZAICUL (1838), 36/26. Mult va trece pănă va ieşi lucrul la ţintă. CODRU-DRĂGUŞANU, C. 63. Acum întîiaşi dată vedem ideea ăe unitate arătînău-se, idee care va fi ţinta secolilor viitori, bălcescu, m. v. 8, cf. polizu. N-a fost aceasta ţinta, sfîrşitu pentru care gîndirea-mi fără preget în munci am frămîntat ? alExandrescu,' o. I, 107. Iată-mă, în sfîrşit, ajuns la ţinta dorinţelor mele. filimon, o. i, 126, cf. pontbriant, d., costinescu, lm. Ţinta acestui jurnal este a sprijini drepturile poporului român, bolintineanu, o. 247. Scrieri a căror ţintă este ă-a arăta evenimentele dramatice ale istoriei. ODOBESCU, s. i, 447. Viaţa mea toată mi se părea un fantastic vis . . ., fără înţeles şi fără ţintă. EMINESCU, G. P. 94. Adevăru-ntreg să-l aflu este ţinta ce rîvnesc. MACEDONSKI, o. I, 271. Ţinta noastră fiind a arăta că, oricum, justiţia veacului trecut era superioară celei de mai înainte vreme. RĂŞCANU, L. XCVIII. Veseli pe cale-l petrec şi de ţinta venirii-i întreabă. COŞBUC, Æ. 117. Să cauţi vieţii tale ţintă. IOSIF, PATR. 79. Trebuie să aibă o ţintă hotărîtă în viaţă. REBREANU, I. 271. [Ideile] au devenit ... la Maio-rescu axa unei activităţi ce a urmărit o ţintă hotărîtă, cu o încordare, cu o logică şi cu o izbîndă netăgăduită. LOVINESCU, S. I,'247, cf. ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D. Ce plăcere poţi găsi tu în viaţa haotică, fără linie, fără ţintă ? CĂLINESCU, C. O. 95. Revoluţia franceză zguduise orînăuirea lumii şi o făcuse să se îndrumeze spre ţinte noi. VIANU, P. 89. Dacă vrei să ajungi la fericire, atunci pune-ţi orice ca ţintă, numai un singur lucru nu: fericirea. BLAGA, Z. 29. Era ... un lucru posibil, o ţintă care putea fi atinsă ăe omenire. BOGZA, A. Î. 624. 'v* (Argotic) Ţinta golanului = nota cinci. bul. fil. iv, 144, 149, CL 1985, 62. 4 (învechit, rar) Menire (4). Au nu tot aceeaşi ţîntă Tuturor s-a destinat? MUREŞANU, P. 15/7. 2324 ŢINTĂ2 — 142 — ŢINTI . — Pl.: ţinte. — Şi: (învechit, rar) ţent s.n., (formă coruptă) ţinjjă s. f. — Din v. sl. HATd ,,monedă“. ŢÎNTÂ* s.f. v. ţenti. ŢÎNTĂS s. f. v. ţentncr. ŢINTARUL adj. (Regional; despre boi sau cai) Diminutiv al lui ţintar (3) ; (popular) ţintăţel. Cf. JAHRESBER. VIII, 166. Boi, bourei, în coade co-dălbei, în frunte ţintărei., I. CR. iii, 195. ■ — Pl. : ţinţărei. — Ţintar + suf. -el. ŢINTÂRÎŢ s. f. v. ţîrfărlţă. ŢINTĂT0R, -OÄHE adj. v. ţlntllor. ŢINTĂŢEL adj. (Popular) Diminutiv al lui ţintat1 (3) ; (regional) ţintărei. S-a apucat într-o gioi C-un plug cu doisprece boi, Boi bourei, In coadă cudalbei,. în frunte ţintafei. alecsandri, p. p. 387, cf. TEODORESCU, P. P. 145, MARIAN, S. R. I, 33, păsculescu, E. p. 28, şez. xii, 128. Noi la cîmp c-arn alergat Ş-am adus 12 juncanei De făcea perechea 350 de lei, Că erau taţi ţintăţei. I. CR. IV, 4. — Pl. : ţintăţei. — Ţintat + suf. -el. ŢINTELÂT, -Ä adj. (Prin Mold. ; despre curele, chimire) Bătut, împodobit cu ţinte1 (I 2) ; ţintat1 (2), ţintuit (2). Galben şarpe mi-a venit, M-a înghiţit pe jumătate, Jumătate .nu mă poate De curele ţinte-late. EMINESCU, E. P. 74, cf. bl vi, 146, ce 1971, 84, şez. xii!, 216. . — Pl. : ţintelafi, -te. — Şi. : ţlntllăt, -ă (şez. xm, 215), ţlntolât, -ă (ib. I, 45, BIBICESCU, p. p. 10) adj. — De la ţinte (pl. lui ţintă1). Cf. ţ i n ţ e 1 a t. TINTERËU s. n. v. [intirlm. Ţ1NTERÎM s. n. v. ţlntlrlm. ŢINTERÎMB s.n. v. ţlntlrlm. ŢINTERÎME s. f. v. ţlntlrlm. Ţ INTER ÎN s. n. v. ţlntlrlm. ŢÎNTEŞ, -Ä adj. (Mai ales în Mold.) 1. (Despre oameni) Care nimereşte ţinta1 (I X), care ţinteşte (II 1) bine, care este bun ţintaş (1). Zise lui Febos Apolon Atene cu ochii albaştri : ,,Fie, tu, meştere ţinteş". murnu, l. 136. + P. ext. (Despre ochi) Ager. Peneş împăratul, arcaş cu ochiul ţinteş, AEECSAN-DRI, P. III, 312, cf. TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE. 2. îndreptat fix spre ceva. Cf. barcianu. + (Regional; despre coarnele vitelor) îndreptat înainte. Boul acesta are un corn ţinteş. Com. MARIAN. + (Rar) Ţeapăn (1). Cf. GHEŢIE, R. M. 3. (Despre animale, mai ales despre vite) Care are ţintă1 (I 3) în frunte; ţintat1 (3). Cf. pascu, S. 283. Capre ţinteşe. h ii 27, cf. pamfiee, c. ţ, 355. Bou ţinteş. Com. din ŢEPEŞ VODĂ — CERNAVODĂ. — Pl. : ţinteşi, -e. — Ţintă* + suf. -eş. ŢÎNTEZĂ s. f. v. cinteză. ŢţNTEZ0I s. m. v. cintezoi. ŢINTÎ vb. IV. I. Tranz. 1. (învechit şi regional) A prinde, a fixa ceva cu ţinte1 (I 1) sau cuie; a ţintui (I· 1). Cf. valian, v., pontbriant, d„ bl vi, 146, ALR ii/i h 296. + A fixa în cuie pentru a tortura; a răstigni, a ţintui (I 3). Te duce La moartea cea mai cruntă : pe două bîrne cruce Ţintit cu trei piroane, caragiale, o. vi, 323. •♦•Pig. A face pe cineva să nu se poată mişca, a imobiliza; a sili pe cineva să stea pe loc, a opri; a pironi (2), a ţintui (I 4). Barbarii săi stăpîni, după ce i-au tăiat pleopile ochilor, l-au ţinut legat şi l-a ţintat la soare. CR ( 1834), 342/6. Kira ..., îi grăi, ţintindu-l pe cale. delavrancea, S. 165. 2. (învechit) A înfige, a ţintui (II 1). Celalant tatar îi ţinti în spate o săgeată înveninantă. asachi, S. L. II, 75, cf. PONTBRIANT, D. II. 1. Intr a n z. A îndrepta arma spre o ţintă1 (II 1), a lua linia de ochire; a ochi2 (5), (regional) a ţelălui, a ţeli, a ţelui. V. aţinti. Prea rar să întîmpla de nu nimere sămnul în care ţinte. DRÄ-GHICI, R. 152/15, Cf. PONTBRIANT, D., ALEXI, W. Moşneagul trăgea întotdeauna cu ea sprijinită pe o ,,crăcană" de lemn; ţintea cîte un minut întreg. TO-pÎrceanu, o. a. îi, 96, cf. scriban, d. îmi plăcea cînd eram de vîrsta ta să trag cu arcul noaptea, . . . ţintind pe lumina lunei pline, călinescu, O. IX, 78. Ştefan apucă arcul şi săgeata, ţînti, şi un vaiet dureros fu semnul că a nimerit năluca. ŞEZ. iii, 235, cf. ALR I 1 217/85, 131, 158, 270, 578. <0- Tranz. (Complementul indică obiectivul) Ţintii cercul. .Aruncai săgeţile şi zburară pe d-alături. delavrancea, o. II, 99.. O femeie adună zăpadă în pumn şi aruncă bulgărele ţintindu-i capul. NEAGU, î. 113. Numai bine să-l ţintiţi, Că pe Pintea omoriţi. FOLC. TRANSILV. i, 424. -♦■Tranz. A lovi, a nimeri. La aruncatul cu pietre . . . puteam să ţintesc fără greutate chiar o pasăre din pom. vlasiu, a. p. 42. Ţinteşte fără greş uliul în zbor. CĂLINESCU, O. IX, 23. + Tranz. (Regional) A da o anumită direcţie (Mirceşti — Paşcani). [Calul] tinteşte [urechile înainte]. ALR n/l MN 8, 6 855/537, 'cf. alrm ii/i h 27/537. 2. T r a n z. Pig. (Complementul indică sentimente, gînduri etc.) A îndrepta asupra cuiva sau spre ceva. în luna lui -martie iese din Ţarigrad cu inimă asupra românilor ţintită şi învîrtoşată. maior, IST. 216/11. Şi ţintind toată ura ei asupra adevăratului ei amant, ea îndatorea pe Arghir a-i istorisi faptele tânărului principe polon. ASACHI, S. l. ii, 11. Acel întăi gînd l-au, ţintit la fiiul său. id. ib. 57. Au fost o rebelie mare . . . ţintită împotriva românilor (a. 1849). D. POP, Μ. 18. Φ Tranz. fact. Ţinti îndată luarea-aminte a ocîrmuirii asupra sa. arhiva, r. i, 1/15. + Intranz. Pig. A urmări să atingă pe cineva sau ceva satirizînd sau criticînd. V. viza. Schiţele şi povestirile animate de spirit critic ţintesc mai toate întVrO singură direcţie. V. ROM. august 1960, 131. Rîsul [autorului] este gîlgîitor şi spumos, dar satira sa ţinteşte precis, ib. decembrie 1964, 165. •φ· Tranz. Comicul de comportament operează de asemenea cu suculenţă, ţintind categoriile sociale atacate de piesă. T mai 1964, 70. -f Intranz. Pig. A urmări să ajungă cu discuţia la. . . ; a se referi la ceva ; a face aluzie. V. bate. Rogu-te, unde ţinteşti ? Şi la ce mi te-aprinzi într-atîta ? COŞBUC, AE. 68. Nu răspunse, deşi ştia la ce ţinteşte frate-său. AGÎRBICEANU, a. 95. Spune-ţi iot gîndul, vreau să văz mai de aproape unde ţinteşti. CAMIL PETRESCU, O. li, 273. O* (Construit cu pronumele „o" cu valoare neutră) Auzind boieriul aceste cuvinte, au înţăles încotro o ţînti vătavul. SBIERA, p. 294. III. Tranz. 1. (Cu complementul „ochii" sau „privirea") A îndrepta sau a concentra într-o anumită direcţie; a aţinti, a ţintui (II 3). V. pironi (3). Şi gerul zugrăvi pe geamuri mîndre flori. Dar una mai ales brilantă scînteiază, Un tînăr stă în drum ş-ochii-n ea ţintează. asachi, S. L. i, 113. îşi 2340 ŢINTI — 143 — ŢINTIRIM ţintise ochii şi de la el nu-i lua. pann, e. II/ 37/10, cf. POLIZU. Ţintind ochii asupra lui satîrgi-başa, îi zise. FILIMON, o. I, 156. M-am bucurat deci că mai văd . .. cîte unul care, în loc să caute la stele . . ., îşi mai ţinteşte ochii pe jos unde se afla (a. 1869). URICARIUL, XIV, 145. [Un vultur] Ţintea ochiul $ău măreţ Pe viteazul călăreţ. ALECSANDRI, P. II, 11. Cu privirea fixă şi profundă, pe care şi-o ţinti lung asupra cărţii deschise înaintea lui. EMINESCU, P. L. 46. îşi ţinti ochii la un stejar. SLAVICI, o. I, 208. O văzu şi el şi, ţintind ochii în ochii ei, ea simţi un fior. ISPIRESCU, L. 120. Ridicînd ochii săi albaştri, îi ţinti un moment cu surprindere asupra lui. I. negruzzi, S. III, 79, cf. BARCIANU, alexi, w. Demonul ţinti . . . Doi ochi frumoşi spre palida femeie. CODREA-nu, s.. i, 78, cf. CADE. Aşa, din vasta vremii perspectivă, El cobora-n tăcere cătră mine, Ţintind în gol privirea-i corosivă.. TOPÎRCEANU, O. A. I, 64, cf. SCRIBAN, D. Nu ştiam de ce nu-şi mai ţinteşte Ochii pe drumul dinspre tîrg. LABIŞ, P. 18. Vidra nici că se clintea, Ochii-n ochii lui ţintea, alecsandri, p. p. 100. Aste fete urşi văzură, De ţint ochi şi cască gură? TEODORESCU, P. P. 169. Intranz. (Subiectul indică ochii, privirea) Ochii săi erau uscaţi şi necapabili de-a /plînge . . ., privirea ţintea fixă asupra sicriului. EMINESCU, G. P. 56. Ochiul meu ţintea la faţa ta. CARAGIALE, O. IV, 164. <0* Refl. O pajură mare. Se-nalţă mereu. Ghiara-i se lungeşte. Ochiu-i se ţinţeşte Tot spre cuibul meu. alecsandri, p. i, 197. Ochii vioi parcă sfredeleau pe cel asupra căruia se ţinteau. SADOVEANU, O. I, 559. (Fig.) Azi la tine se ţinteşte Privirea de speranţă a-ntregului popor. FM (1861), 146. <> (Rar ; cu complementul „urechea") Stăteam la taifas cu prinţul Preda, . . . dar ţintind urechea la ce ar fi putut trece mai ca lumea prin ... gura convorbitorului meu. mihAescu, d. A. 203. 2. (Complementul indică fiinţa sau obiectul privit ; adesea determinat prin ,,cu ochii", ,,cu privirea") A privi fix şi stăruitor; a fixa, a pironi (3). Cf. PO-Eizu. Lăsîndu-se pe malurile de humă [ale lacului] . . ., ţintea marginile apei cangrenate de lintiţă. CÄ-EINEŞCU, C. N. 303. Mă ţinti cu ochii lui de oţel. 6ADOVÉANU,' O. I, 136. Sandu îl ţinti cu privirea lui tîmpă. "PREDA, D. 149; Domnul ţintea profilul pietrei, ... Cu ochi pizmuitor şi mohorît. EABIŞ, p. 8. El ... se aplecă pe nalte diguri Ţintind al apelor inel. doinaş, a. p. 17. <0> (Cu subiectul ,,ochii") De sub cununiţa sprîncenelor, ochii m-au ţintit. VOI-CUEESCU, POEZII, i, 267. Şi numai ochii sălbatici ţinteau pe Ana, mistuiţi de un foc de moarte, sadoveanu, O. I, 55. Faţa bătrînei era transfigurată, ochii ţinteau în evlavie o icoană. V. rom. decembrie 1964, 39. Φ Intranz. Nu vezi cum ochii toţi ţintesc la tine ? EMINESCU, ο. IV, 497. IV. Intranz. A tinde cu stăruinţă (către ceva), a urmări o ţintă1 (III) ; a aspira, a năzui (3). Deci, la ceresc repaosul Ţinteasc-al nostru dor, Precum la dulcea patrie GînÎ’eşte-un călător. ASACHi, s. I,. I, 96. A căruie scop şi dorinţă ţintesc la toate cele ce privesc la slăvirea domniei sale (a. 1856). URICARIUE, IV, 412/1. M-a silit numai dorinţa de a vedea contenind gîlcevirile . . . care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea. NEGRUZZI, s. I, 149. Visul său . . . nu ţintea la mai puţin decît la răscularea poporimii. alecsandri, o. p. 150. Tu eşti jertfa la care ţinteşte-a ei izbîndă. EMINESCU, O. iv, 259. [Poetul]’ Aşa ăe sus ţinteşte ş-atita e de mare, Încît coprinde totul : ceresc-şi pămîntesc. MACEDONSKI, o. i, 109, cf. DDRF. Suferinţa are un gust amar în poemele sale, dar nu pare să ajungă la o expresie explozivă, aşa cum ţinteşte cu.insistenţă. CONSTANTINESCU, s. I, 226. Abstragerea adevarată, care ţinteşte la adevăr şi se condensează în idei generale. CĂEINESCU, c. o. 59. <> Tran z. Ţintea numai de d siguripsi prin un statornic chip norocita viitorime a locuitorilor acestei ţări (cca 1835). URICARIUI^, viii, 121. Dorinţa lui tlgo ţinti de-a dreptul ca să restaureze căzuta putere a domnitorului. SÄUEESCU, HR. I, 100/23. Ţintea a-şi acoperi machinaţiile. băecesctj, m. V. 270. Trebuie să ţintim mai mult a păstra naţionalitatea noastră atît de ameninţată. GHICA, A. 246. Nici ţintii să aflu surori au soţie. MUREŞANU, p. 79/12. Pacea, traiul liniştit, Astea trebuie în ţară. Astea veşnic am ţintit. .EFTIMIU, î. 15. Ştiinţa şi credinţa nu-şi sînt antagonice . . . Căci şi una şi alta ţintesc doar adevărul. GAEACTION, O. A. I, 185. Silinţele sale, timp de cincisprezece ani, ţintiseră orînăuirea ţării, întărirea hotarului, întocmirea oştilor. SADOVEANU, O. XII, 313, cf. SCRIBAN, D. Construcţia dramatică a personajelor nu ţinteşte . ., efectul scenic, ci urmăreşte . .. contururile unor psihologii. T decembrie 1964, 40. Oamenii tiûtesc transformarea sau păstrarea societăţii. G U EI AN, B. C. 104. — Prez. ind. ; ţintesc. — Şi : (învechit, rar) ţintă (prez. ind. ţintez şi, rar, tint) vb. I. - V. ţintă». ŢINTILÂT, -Ă adj. v. ţintelat. ŢINTÎHE s. f. Acţiunea de a ţinti. 1. (Rar) Fixare, prindere (a unei piese de lemn, de piele etc.) în cuie; ţintuire (1). Cf. ţinti (11). Cf. POIJZU, pontbriant, d. 2. Ochire cu arma, luare la ţintă1 (II 1); (concretizat) semnul, obiectul în care se ocheşte, ţintă1 (III). Cf. ţinti (III). Cf. pontbriant, d., COSTINESCU. Mreajă de funii făcînd, el atîrnă legat porumbielul Sus pe caţargul înalt, la vîrf, ca ţintire săgeţii. COŞBUC, AE. 95. + Fig. Concentrare a atenţiei într-o anumită direcţie. La ce te gîndeşti, domnul meu, cu atîta ţintire ? ALECSANDRI, O. P. 76. ■♦•Fig. Insinuare, atac (la adresa cuiva). Adunările noastre legiuitoare, pănă acuma, au consumat cea mai mare parte a puterilor lor cu lupte de partizi şi cu ţintiri personale. MAIORESCU, D. I, 56. 3. Privire fixă. Cf. ţinti (III 2). Mii de broaşte în lung hor orăcăiesc, Holbînd ochii cu ţintire la luceafărul ceresc, aeecsandri, p. iii, 31, cf. ddrf. 4. Năzuinţă (2), aspiraţie; scop, ţel (3); ţintă1 (III). Cf. ţinti (IV). Credincios ţintirei adevăratei rettgiuni . . ., chemă agiutoriul ceriului. ASACHI, S. E. ii, 68. Nici gîndeam ca pentru viersuri să iau în mînă condei, Cînd ţintire-mi aici este la un alt feli de idei. donici, F. ii, 55/5. Domnul Dimitrie Cantî-mir, întru ţintirea de a scăpa de suzerinitatea semi-lunei şi a asigura neatîrnarea ţării, s-au aliat cu Petru cel Mare, imperatorul Rusiei. IST. m. XXVII/7. Fiinţele, insuflate de cereasca aburire, Se par nedeopotrivă cătră aceeaşi ţintire, Care îi obştescul bine. CONACHI, P. 290. El n-are alte ţintiri decît păstrarea păcii. BÄECESCU, M. V. 317, cf. PONTBRIANT, D„ COSTINESCU. [Cuvîntarea] prezenta într-un mod vag ţintirile naţionale şi civilizatoare ale Asociaţiunii. ODOBESCU, S. i, 472, cf. DDRF. — Pl. : ţintiri. — Şi : (învechit, rar) ţlntăre s.f. VAEIAN, V.’, POEIZU, PONTBRIANT, D. - V. ţinti. JINTIRÉU s. m. V. ţlntirim. ŢINTIRÎG s. n. v. ţlntirim. ŢINTIHÎM s. η. 1. (Prin Transilv., Maram., Bucov., Mold.) Cimitir (mic) lingă biserică; p. gener. cimitir. Dat-am şi vlădicia mea cartea noastră, cum să fie tar[e] şi statornic a socoti întru toate lucrurile legii, alegîndu sventele beseareci de acoperiş, de ţin-terimurfi] (a. 1628). IORGA, S. D. XII, 281. Şi prin ţinterim sămăna şi să păştea. HERODOT2, 474. Sărută mormîntul apostolului şi a arhiereilor, ce era acolo în ţinterim îngropaţi. DOSOFTEI, v. S, noiembrie 2345 ŢINTIRIM _ 144 — Ţ1NTIŞOARĂ 159v/23. Ţinterimul bisericii ... să rămîie a pă-ri[n]ţilor n[o]ştri pomanfăj (a. 1732). IORGA, s. D. VII, 277. Ţinterimurile bisericilor se află pline lot de oameni afurisiţi (a. 1755). uricariul, i, 329. Au mers'îMăi la ţănterimul bisăricii (a. 1783). IORGA, S.' D. vil, 80, cf. ΚΙ,ΕΙΝ, D. 443. Cînd treci pre Ungă besiarică, pre lîngă ţintirim, unde odihnesc trupurile părinţilor, a moşilor, a mai-marilor tăi, întrea-bă-te pre tine însuţi : unde sînt acuma acestea ? MAIOR, P. 49/5. Lucrurile acelea care nu sînt iertate a întră în alejverişul oamenilor, precum . . . locurile ţinti-rimurilor.· l’RAVUA (1814), 34/4, cf. ι,β. Aice să află ... şi ţintirimul. AR (1829), 1881/11. Voi să trag din ’tunecime Pre morţi, ce zac făr’ de laudă în această ţîntărime. ASACHI, S. I,. I, 74. ln\adîncă duio-şime Cufundat, poporul nostru îl ducea la ţinterime. id. ib. 75. Unde nu sînt îngropătoare (ţimtirime) despărţite [pe religii], să se îngroape la un loc. GT (1839), 1902/17, cf. ISER. Biserica cu ţinterimul pestriţ de iarbă lungă. RUSSO, S. 100. Unde mă aflu ? — Lîng-un jalnic ţinterim ! NEGRUZZI, S. II; 16, cf. PO- 1,1 ZU, PONTBRIANT, D. Şede, sărmana, în ţintirim şi se boceşte la mormîntu bărbatu-său. ALECSANDRI, T. 1 577, cf.. CIHAC, II, 535, COSTINESCU, Ι,Μ. Şi ţintirimul singur cu strîmbe cruci veghează, O cucuvaie sură pe una se aşază. EMINESCU, O. I, 69. [Formau] un danţ de fantome ce păreau anume venite de prin ţintirimuri. GANE, Ν. i, 143. Prin îndemnul său; ce mai ăe pomi s-au pus în ţinterim ! CREANGĂ, A. 2. Ca-ntr-un ţintirim împărăteşte adînca tăcere. VLAHUŢĂ, o. A. 139. Această tăcere de ţintirim e întreruptă de sinistrul dangăt al clopotului. GHEREA, ST. CR. I, 135, cf. DDRF, MÎNDRESCU, UNG. 112, BARCIANU. Cu greu şi zăpuşeală se ajunse în culmea dealului, unde era ţintirimul. d. zamfirescu, v. ţ. 52, cf. αι,εχι, w. Ni-e ţintirimul plin acuma. GOGA, POEZII, 145. Ţintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. angheL, PR. 131, cf. TDRG. Mortul, pînă la biserică, e mai uşor, iar de la biserică, după prohodire, pînă la ţintirim, e mai greu. GOROVEI, CR. 211. Este generală datina de a pune mîţişoare în ţintirim la mormintele rudelor răposate, în seara de ’Florii, com. sat. ii, 50, cf. şăineanu, d, u., Cade. Prin ţintirimuri dorm morţii pe sub glastre. LES NE A, I. 123. într-o zi . . . păzeam oile pe lîngă ţintirim. VLASIU, D. 1.36. Biserica era aşezată pe-un dîmb, cu ţintirimul împrejur, sadoveanu, O. x, 528. Sub luna plină va dormi la noapte Un ţintirim turcesc pe o vălcea. pillât, p. 112, cf. scriban, d. Crengi grele cu prune de var'ă S-apleacă peste gard din ţinlirim. BENIUC, M. 128, cf. SCL 1983, 5, L. ROM. 1983, 469, H xvrri 78. Haide, mîndro, să fugim Pre din sus de ţintirim. jarnîk — BÎRSEANU, D. 57. A-jungînd la biserică, au întrat după ceialalţi oameni în ţînterim. SBIERA, p. 283. Pe ficior l-o îngropat în ţîntirim. MÎNDRESCU, L. P. 11. Şi te roagă la maica Să ne-ngroape-n cintirim, Pe unde oamenii vin. RETEGANUL, TR. 17. El îşi oprise calul într-un ţinterim. SEVASTOS, P. 59. Bucură-te, . ţinterime, Că trandafir mîndru-ţi vine. MARIAN, î. 317. La vale de ţintirim, Numai noi locul ni-l ştim. ŞEZ. vrri, 81, cf. ŢIPLEA, p. p. 117. Clopotarul trage clopotele, îngrijeşte de săntirimb. frîncu — CANDREA, M. 112, cf. 105, BUD, P. p. 83. Aclo . . . lasă [sania] la ţint'erin. ARH. FOLK. v, 131. Pe Irinca o-ngro- pat, în mAijloc, în ţintirim. ib. VI, 180. I-a făcut Cu lut de la mormînt De om mort, din ţinterim. CANDREA, F. 174, cf. cv 1950, nr. 4, 34, com. v. breban, alr i/ii h 301, alrm i/ii h 423, alr ii/i li 178, ALR ii 2 848/386, ib. 4 251/574, a iii 9, v 17, 18, 26, 33, 35, VI 9, IX 1, 2, 5. Trageţi, voi, boi, cît de lin, C-ajungem la tintirim Ş-atuncea ne despărţim. FOLC. TRANSILV. I,' 106, cf. ALR - M I h 243, ALR — T 646. ψ Fig. Te-ntorci totuşi c-o simţire- cu totul de alta natură în ţintirimul trecutului. Sadoveanu, o. ix, 184. Spitalul în ninsoare şi în singurătate E-un ţintirim pe care l-a năpădit uitarea. PERPESSICIUS, s. 60. Incaierul bătăliei se strămutase . . . spre zidurile gării, unde mai toţi aveau să-şi găsească atunci ţintirimul. v. rom, februarie 1954, 9. + (Rar) Cavou, criptă. Cf. POLIZU. 2. (învechit, rar) Loc de mormînt (I I). La te-meteu 160 de ţîntirei, pă totă casă creştinească cîte un ţintirim (a. 1806). IORGA, S. D. XVII, 171. 3. (Regional ; în construcţia) D-a ţintirimu — oină1 (Sînnicolaul Român — Oradea). Cf. ALR SN ν h 1 292/316. — Pl. : ţintirimuri şi ţintirime (BUL. FIL. v, 39, ALR i/ii h 301, alr — m i h 243, alr — τ 646). — Şi: (regional) ţimtirim (pl. ţimtirime), ţinterim, (ţinterim, ţănterin (ALR l/il h 301/93; pl. ţănterine ib.) s. n., ţinterime s. f., ţlntirin (ALR ii/i h 178/102; pl. ţintirinuri ib. şi ţintirine ALR — T 646/332, 369, 374), ţinlerin (pl. ţinterinuri aLR — T 646/328 şi ţinterine ib. 646/327, 329, 331, 348, 349, 352, 370), ţenterin (ALR — τ 646/330; pl.ţenterine ib.), finteréu (AI,R l/n h 301/186, ALRM l/lfh 423/186; pl. ţin-tereuri ALR i/ii h 301/186) s. n., ţintireu (pl. ţintirei) s. m., ţintiriu (ALR — T 646/417; pl. ţintirie ib.), ţintlTÎg (ib. 646/363, 378 ; pl. ţintirige ib.), ţintirimb (ci, 1977, 188, jarnîk — bîrseanu, d.2 490, alr i/ii h 301, alr - τ 646/306, 344, 345), ţinterim 1> (scris şi ţînterimb dr. x, 392), ţintirim μ (AI,IL 1983 — 1984, 316; pl. ţintirimpe ib.), ţinţirim (LM, BUL. FIL. iv, 72, com. v. breban, alr i/ii h 301, alr ii/i h 178, o. BÎRLEA, a. p. iii, 235, alr - Mii 243/227, caf vi, 18, t. dial. b. n. 353, alr — τ 646), ţimţirim (ALR — T 646/280 ; pl. timţirimuri ib.), ţinţirin (ALR i/ii h 301/90, A iii 9, ALR - τ 646/350, 351, 372, 373, 400; pl. tintirine ALR l/il h 301/90, ALR — X 646/350, 351, 372, 373, 400), ţinţirimb (CV 1950, nr. 4, 34, ALR — T 646/272, 295, 296, 326), ţiţirimb (ALR — T 646/324, 346 ; pl. ţiţirimburi ib. 646/324 şi ţiţirimbe ib. 646/346), ţitiriinb (ib. 646/347; pl. ţiţirimbe ib.), eintlrim, cinterim (polizu, cihac, i, 55), centi-rim (chica, a. 326), sintirim (marian, î. 317, tdrg, alr i/ii h 301, ALR π/i h 178/353, A v 33, alr — mi h 243, alil 1983-1984, 316, alr - τ 646/264, 277), sinterim (TDRG), sintirimb (ALR — T 646/353, 354; scris şi sîntirimb ALIL 1983— 1984, 316), săntirimb s. n. — Din magh. cinterem. ŢINTIRÎMB s.n. v. ţintirim. ŢINTIRÎMI* s. n. v. ţintirim. ŢINTIRÎN s. n. v. ţintirim. ŢINTIRÎU s. n. v. ţintirim. ŢINTÎŞ adv. (Rar ; în legătură cu verbul ,,a privi'·) Fix. Priveşte ţintiş la ţărmurile apropiate. PLEŞO-ianu, τ. ii, 86/22, cf. ddrf. — Ţintă· + suf. -iş. ŢINTIŞ O ÂRĂ s. f. Diminutiv al lui ţintă1; ţintuliţă, ţintuţă. 1. Cf. ţintă1 (I 1). Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, ALEXI, w., CADE. Aduseră un dulap, două etajere făcute la iuţeală şi o masă lungă peste care prinseseră în ţîntişoare o foaie mare de geam. V. ROM. iulie 1954, 173. 2. Cf. ţintă1 (I 2). Tînăr călare P-un cal vînăt, . . . Cu frîul cu ţîntişoare. PĂSCULESCU, L. p. 47. — Pl. : ţîntişoare. — Şi. : ţinţişoâră (scris şi ţin - ţişoară) s.’f. JAHRESBER, V, 308. — Ţintă1 + suf. -işoară. 2351 ŢINTIT — 145 — ŢÎNTUI ŢINTÎT, -Ä adj. 1. (Regional) Prevăzut cu ţinte1 (j 1), împodobit cu ţinte. Botă ţintită. Com. din ŢAGA — GHERLA. 2. (învechit, rar) Nemişcat, neclintit (1), ţintuit (3). Îndemnat mai mult de bănuitorul instinct al răului decît de simţimîntul frumosului, sta ţintit la fereastra camerei sale. FILIMON, O. I, 136. 3. (Despre ochi, privire) Pixat, îndreptat, aţintit într-o anumită direcţie. Lupii urlă împreună, Cu ochi roşi ţintiţi la lună. ALECSANDRI, p. ii, 122. Mă pusei la pîndă . . . , cu ochii ţintiţi la ferestrele unde era Ana. bolintineanu, O. 409. Sub adînculfrunziş al codrului Stă pitit vînătorul cu ochiul ţintit la praiă. odobescu, S. iii, 35. Persida rămase cuvioasă şi cu ochii ţintiţi spre pămint. SLAVICI, o. li, 132. întins pe-o rogojină, cu ochii ţintiţi în podele, ... el stă treaz, vlahuţă, S. A. II, 91. Luptele Troiei . . . din nou să le-audă doreşte, Ah, şi cu ochii ţintiţi e-n gura viteazului iarăşi. coşbuc, AE. 68. Domifian rămase cu ochii ţintiţi înapoi, spre Bucureştii pierduţi în depărtare, bassarabescu, S. N. 33. Cu ochii mari ţintiţi în zare, Veghează-n noaptea-ntunecată. VOICULESCU, poezii, i, 35. Ion rămase cu ochii ţintiţi la ei, fără să înţeleagă, sado-VEANU, o. I, 411. + (Despre ochi, privire) Care a rămas în nemişcare, neclintit, fix ; pironit (2). Jorj, înlemnit, posomorit, cu ochii ţintiţi. NEGRUZZI, S. III, 246. Vulturi peste vii înnegurate Grei atîrnă cu întinse aripi şi priviri ţintate. EMINESCU, o. iv, 116. Ochii lui mici rămîneau ţintiţi de încremenire, sadoveanu, 0. i, 103. φ (Adverbial) Şi vulturii . . . palate-şi ridică Ş-uimiţi stau în soare privindu-l ţintit. EMINESCU, Ö. iv, 156. — Pl. : ţintiţi, -te. — Şi : (învechit, rar) ţintăt, -ă adj. - V. ţinti. ŢIM’ITOH, -OÄRE adj., s. m. 1. Adj. (învechit, rar ; în forma ţintător j Care serveşte la fixare. Cf. valian, v. 2. S. m., adj. (Rar) (Persoană) care ţinteşte (II 1) (cu o armă) ; ţintaş (1). bar. — MUNT., w. 8672/27. Tu-mi porunceşti, . . . Ahile, să-ţi tălcui Care-i năcazul lui Febos, departe din arc ţintitorul ? murnu, i. 5, cf. dl, dm, alr sn iii h 725/386, alrm sn ii h 540/386. + (învechit) Care este îndreptat împotriva cuiva sau a ceva. Articol lung, ţintitor asupra românilor, pe care ... îl împărtăşim aici. FM (1843), ll1/2. 3. Adj. (învechit; despre privire) Fix, stăruitor, atent. Aruncînd împregiuru-mi căutături ţintitoare, locul acesta devinea pentru mine un ce feeric. PELIMON 1. 107/29. 4. Adj. (învechit; despre acţiuni şi manifestări ale oamenilor) Care tinde la ceva, care urmăreşte un anumit ţel (3), care are ca ţel să ..., care năzuieşte spre . . . Nu poate fi iertată vreo cerire ţintitoare a depărta vreun feliu pe Rosie de această negoţiaţie. AR (1829), 402/12. Toate manierele respectuoase ale acestor răpitori, ţintitoare a o îmblînzi, mai mult oţărau inima cea delicată a vergurei. ASACHI, S. L. II, 52. îmi iau curagiul a însemna oareşcare observaţii ţintitoare cătră binele patriei (a. 1856). IORGA, s. D. XVIII, 22. Lege rurală care astăzi ... vi se înfăţişează ca .. . ţintitoare de a îmbunătăţi soarta a trei milioane de români. KOGÄL-niceanu, S. A. 123. Nu e decît numai începutul unei activităţi mai estinse, ţintitoare la o serie întreagă de întreprinderi, cu scopul de a generaliza principiile raţiunale în viaţa economico-politică. marţian, s. 15. Era înzestrat ... cu înclinări neguţător eşti, dar şi cu ambiţiuni politice departe ţintitoare. SBIERA, f. s. 71. — Pl. ; ţintitori, -oare. — Şi : (învechit, rar) lin-tător, -oare adj. valian, v. — Ţinti -)- suf. -itor. ŢfofTIZĂ s. f. v. cinteză. ţINTIZOl s. m. v. cintezoi. ŢINTOLÂT, -Ă adj. v. ţtntclat. ŢINT0R1E s. f. v. ţiniaură. ŢINTUÎ vb. IV. Tranz. I. (Predomină ideea de fixare, de imobilizare) 1. A prinde, a înţepeni, a fixa, a bate ceva cu ţinte1 (I 1), cuie, piroane; a pironi (1), (învechit) a găvozdi. Făcură amîndoao pietrile zmaraldului împănate şi ţintuite cu aur. biblia (1688), 68V33, cf. valian, v., iser, polizu. O jupîneasă . . . m-au oprit arătindu-mi un cap ţintuit în poarta curţii, negruzzi, S. I, 147. Pe pereţi erau ţintuite cîteva cadre de hîrtie, zugrăvite cu·, vop-seli proaste, filimon, O. I, 102, cf. PONTBRIANT; D., BARCIANU, ALEXI, W. Femeia rămîne ca ţintuită în loc, neştiind ce să mai zică de bucurie. DUNÄREANU;. CH. 108, cf. tdrg. Ceea ce m-a pus în uimire a fost zidul foarte înalt .... potcoavele poleite — pe care eu le credeam de aur curat — ţintuite la o polcovărie. ciauşanu, R. SCUT. 12. Ţilie, cînd m-a văzut, a întins mînile, ar fi vrut să se scoale, dar părea ţintuit de perete. VLASIU, A.. P. 177. Cum dă un îngheţ, cum ţintuim potcoave la copitele de dinainte, sadoveanu,. o. XIII, 567. Strigă atunci cînd crede că e nevoie .... pentru ca ideea să intre în capetele ascultătorilor, de parcă ar vrea să le-o ţintuiască de ■ căpăţînă cu cuie. DAN, U. 123, cf. SCRIBAN, D. îmi arăta ... pe harta ţintuită pe perete unde şi cum vor fi izbite . . . trupele. blaga, h. 182. Cel cu pălăria găurită s-a oprit ca ţintuit de privirea mare, nemişcată a celui asupra căruia era asmuţit. PREDA, Μ. 47. O noapte fără lună, cu stele nemişcate, ca ţintuite pe bolta cerului. V. ROM, decembrie 1966, 43, cf. CL 1980, 227. De frumuşel ce-mi era [Gher-ghelaş], Capul în poartă că-i ţintuia. Η II 41, cf. ALR ii/i h 296. Parcă l-a ţintuit ăe scaun, zanne, p. iii, 368. -v· (Cu determinări care indică ţinte1 I 1, cuie, piroane etc.) Dregeam nişte opinci, ţintuindu-le la călcîie două potloage cu cuie de sirmă. agîrbiceanu, o. i, 15, cf. alr ii/i h 296. (Absol.) J'intuiesc cu cuie. ib. h 296/53. φ F i g. Căpitanul, ... cu amîn-două picioarele în scări, bine ţintuit pe Pagat. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. Luceafărul de sară îşi ţintuise, în negrul albastru al cerului, chipul său viu de lumină scinteietoare. HOGAŞ, M. N. 64. ·$■ Refl. pas. Lucu vru să deschidă un geam peste care se ţintuise hîrtie albastră. VINEA, L. I, 289. Fig. Ici în sicriu, sub cel capac albastru Şi ţintuit şi ferecat cu stele, Noi viermuim. EMINESCU, o. IV, 88. Pe masă ardeau două luminări ce râsfrîngeau luminiţele odăii . . ., ţintuind cu stropi ăe lumina piuliţa, chilugul, rîşniţa de cafea. BRĂESCU, a. 127. Cerul era ţintuit cu aur şi nemărginirea se întindea în toate părţile. SADOVEANU, o. I, 696. 3. (în trecut ; complementul indică oameni) A pedepsi cu pedeapsa ţintuirii (2). In acea zi era să si dea prin tîrg un falit fraudulos, iar după aceea era să-l ţintuiască dinaintea prăvăliei lui, ca să serve ăe pildă poporului'. FILIMON, O. I, 298. Afară-n pragul porţii, de stîlp s-o {intuim [pe Simina], PETICĂ, O. 194. îi bătea la tălpi cu nuiele şi-i ţintuia de urechi. vianu; L. R. 51. Femeia ţintuită în poarta curţii împărăteşti vă é mamă şi şade, sărmana, acolo, nevinovată, de atîta amar de timp. rădulESCU-codin, î. 181. Φ Expr. A ţintui (pe cineva sau ceva) la stîlp (sau la stllpul Infamiei) = a condamna (pe cineva sau ceva) în public ; a blama, a înfiera. Poetul ţintuieşte la stîlp, înfige în insectare, arde cu pleasna biciului o seamă dintre păcatele cele mai urîte şi dăunătoare, v. ROM. ianuarie 1954, 172. Firesc ar fi fost .. ■ să-l ţintuiască la stîlp, pentru că plecase ăe la ei. PAS, L. I, 249, cf. Dl, DM, DEX. 4. (De . obicei determinat prin „locului" sau prin echivalente ale acestuia) A face pe cineva să stea nemişcat (ca şi cînd ar fi bătut în cuie), a ţine pe loc, a imobiliza; a sili pe cineva să stea pe loc, a opri; a pironi (2), (învechit şi regional) a ţinti (I 1). Sărind la el, ş-infipse a lui spadă Şi pe pămînt îl ţintui ăe coaăă [pe balaur]. EMINESCU, L. P. 160. Durerea ischiatică . . . m-a ţintuit pe loc. CARAGIALE, O. vil, 15, cf. TDRG. Părea ca o prăpastie aăîncă care te ţintuieşte pe buzele ei ca să-i priveşti funău-i depărtat şi înecat în negură. DELAVRANCEA, T. 190. Zadarnic piatra cea mormîntală Ne ţintuieşte sub umezeală. MACEDONSKI, o. I, 20. Spaima îl ţintuia pe loc. AGÎRBICEANU, S. 261. Apăsăm şi ţintuim [peştele] pe loc. ATILA, P. 75. Să pui soarelui mîna în piept, să-l ţintuieşti în loc pe ceruri şi să-l înăatoreşti ăe a nu se mişca. HOGAŞ, Μ. N. 158. Ruşinea îl ţintuise locului. REBREANU, I. 30. Deşi ţintuit ăe boală în jilţ, bătrînul îşi creşte nepotul. LOVINESCU, S. I, 3. încerc să plec, dar soarta mă ţintuie pe loc. LESNEA, I. 62. îl ţintui în loc şi-i suflă mai mult decît îi şopti în ureche. BRÄESCU, O. A. II, 191. Uitat şi ţintuit pe loc, I e dor, i-e silă, i-e ruşine. VOICULESCU, POEZII, I, 131. Ţintuit în pat de o rană grea, ofta amar şi sarbăd, cu privirile în gol, cu fruntea încreţită. SADOVEANU, ο. I, 251. îl ţintuieşte groaza Şi tremură deodată. PILLAT, P. 28, cf. bl vii, 153, scriban, D. Vina este a acelei puteri care mă ţintuieşte pe loc. CĂLINESCU, o. IX, 31. Totuşi întrebarea ei îl ţintuise ca pe un fluture într-un insectar. VINEA, L. II, 142. Se oprea ţintuit de un glas ascuţit şi necruţător, preda, M. 329, cf. scl 1960, nr. 3, 381. Cînd boala l-a ţintuit la pat, parlamentul i-a acorăat o pensie viageră. ROMÂNIA LITERARĂ, 1984, nr. 3, 9/3. ·ν* F i g. Primilor le aduc învinuirea . . . că sînt ţintuiţi pe vecie ăe mentalitatea trecutului. TITU-LESCU, D. 288. + I·' i g. (Rar) A opri, a întrerupe. Mnestus ajunge la maluri, în port ţintuindu-şi cărarea. COŞBUC, AE. 89. 5. A privi fix, a fixa (cu ochii sau cu privirea), a privi insistent. Privirile ei se opriră de-a dreptul în ochii lui Egor. îl ţintui aşa cîteva clipe. M. eliade, d. 180. S-a înnegrit, .. . Că-l ţintuiam cu ochii şi nu m-am căciulit. ARGHEZI, VERS. 481. Ţintui uşat încă multă vreme după ce Macavei plecase, cu o privire grea, de ură. v. rom. iulie 1953, 153. Vorbea neînduplecat, ţintuindu-l rece cu privirea ăe fiecare dată pe cel vizat. ib. februarie 1955, 254. Ghiocioaia îl ţintui cu privirea sa turbure şi deodată izbi cu pumnul în masă. PREDA, D. 93. φ (Subiectul este „ochii", „privirea") De n-ar fi privirile lumii care simte cum o ţintuiesc, cum s-ar repezi între ei şi i-ar împăca / CIOCÎRLAN, p. p. 175. II. (Predomină ideea de înfigere, batere, îndreptare spre . . .) 1. (Complementul indică ţinte1 I 1, cuie eţc.) A înfige, a împlînta, a bate. Ei că-mi băteau Prin talpe, Prin palme Tot cuie de fer, Ţinte de oţel ; Ş-und’ le ţintuia Sînge că curgea. TEODORESCU,. P. P. 27. «Ci Pig. Un cerc ăe foc îi strîngea capul şi un cui ţintuit în frunte părea că-i sfredeleşte creierul, BART, Ş. m. 77. O* Refl. Parcă nişte piroane i se ţintuiau în inimă. CONV. LIT., ap. DDRF. 2. (învechit) A lua la ţintă1 (II 1) ; a aţinti, a ochi2 (5), a ţinti (II 1). Ia îndată un ave în mînă, ţintuieşte pe vulturul cel biruitoriu, îl urmează cu ochiul sau zburînd prin nori, îi sloboade îndată o săgeată şi îl face ăe cade jos la picioarele lui. bei/diman, n. p. I, 106/24. + F i g. A îndrepta spre. . ., a orienta spre. . . Privind în sus cu ochii, spre poartă s-apropia, Privi-gherea cea mai mare la măzgaluri ţintuia. id. E. 76/32. N-o să-mi ţintuiesc răzbunarea pe afrontul meu ! NEGRUZZI, s. III, 463. <0 R e f 1. Cătră care lucrur[i], ce nu sînt, inema ta, împărate, foarte râu şi amârît se-au ţintuit (a. 1648). GCR I, 13-1/38. 3. (Complementul indică ochii, privirea) A îndrepta sau a concentra intr-o anumită direcţie; a aţinti, a ţinti (III 1). V. pironi (3). Numa . . ., necontenit avînd ochii lui ţintuiţi asupra Herseliei, mergea alăturea cu căruţa. BELDIMAN, n. p. i, 83/4. îşi ţintuise ochii pe un bărbat tuciuriu, neputînău-şi ăezlipi privirile de la obrajii lui. v. ROM. decembrie 1964, 57. ’v’ Refl. (Subiectul este „ochii", ,,privirea") Atunci se ţintuiră asupră-mi ochii inteligenţi şi trişti ai lui cuconu Vasilică. sadoveanu, ο. XI, 457. — Prez. ind. : ţintuiesc şi (rar) ţintui. — Şi : (regional) ţăntui vb. IV. LB, ALR- ii/i h 296/27. — Ţintăl + suf. -ui. ŢINTUIĂLĂ s. f. Ţintuire (1). Cf. POLIZU, COS-TINESCU, DDRF. — Pl. ; ţintuieli. — Ţintui -f- suf. -eală. ŢINTUÎRE s. f. Acţiunea de a ţintui. 1. Prindere, înţepenire, fixare cu cuie sau cu ţinte1 (I 1) ; ţintuială, (rar) ţintire (1). V; pironire (1). Cf. ţintui (I 1). Cf. polizu, costinescu, DDRF, barcianu, ALEXI, W. + F i g. Imobilizare, ferecare, înlănţuire. Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele Cu praful sur al pietrii îi înfrăţeşte rostul. GOGA, poezii, 73. 2. (în trecut) Pedeapsă prin care vinovatul era silit să stea nemişcat în public, fiind, de obicei, prins de un stîlp printr-un cui care i se înfigea în ureche. Pînă pe la începutul veacului acestuia ■ ■ ., se aplica încă . . . pedeapsa ţintuirei cu urechea la stîlp a negustorilor din tîrg şi pieţe, cari nu se conformau preţurilor fixate ăe ocîrmuire. N. a. bogdan, c. m. 141. — Pl. : ţintuiri. — V. ţintui. 2365 ŢINTUIT — 147 — ŢINŢIRIN ŢINTUÎT, -Ä adj. I. Prins, bătut, fixat cu cuie, cu ţinte1 (I 1), ţintat (1) ; p. ext. (despre încălţăminte) cu ţinte1 (I 1) pe talpă. Văzînd Sideros ţintuitele cioboate ale lui Marcolf, pricepu că iar l-a înşelat, mozaicul (1839), 633/8. Ghete mari cu talpa groasă şi ţintuită. CRĂINICEANU, IG. 153, cf. DDRF, şăineanu, D. u., SCRIBAN, D. Şi-a făcut rost de nişte ghete cu talpa groasă, ţintuită. PAS, z. I, 180, cf. DL, DM, DEX. 2. împodobit cu ţinte1 (I 2) ; ţintat (2), (regional) ţintelat. 2 curele ţintuit[e] (a. 1760). IORGA, s. D. x, 224. Frîie ţintuite şi argintate şele. alecsandri, p. III, 200. Chimir ţintuit. SCRIBAN, D., cf. DL, DM, DEX. Oprişanul are-n sat Ogari, căpoi de vînat, Cu zgărzi late, ţintuite, Pe la margini poleite. ALECSANDRI, P. p. 202. Săcerele frumuşele, Zimţuite, ţintuite. Folc. MOLD. i, 275. + (Rar) întărit, ferecat cu metal. Era furçe şi rude de şatră, La vîrf cu fier ager ţintuite. budai-deleanu, ţ. 89. + (Despre buzdugan, ghioagă etc.) Ferecat cu ghinturi ; ghintuit. Ca mi-i puşca hultuită Şi mi-i ghioaga ţintuită. ALECSANDRI, P. I, 59. O singură armă, o ghioagă de fer ţintuită, mare şi grea, . . . sta aşezată. ODOBESCU, S. I, 66. 3. (Adesea complinit prin ,,locului" sau prin echivalente ale acestuia) Nemişcat, încremenit (din cauza unei stări sufleteşti sau a unei emoţii puternice). Pandora rămase ţintuită în loc dinaintea tronişorului. ISPIRESCU, u. 97. Florea Cazacu sta ţintuit pe malul vilcelei şi sufletu-i plîngea de mîhnire. SANDU-ALDEa, u. p. 136. După sfîrşitul actului întîi, Radu era singurul care rămăsese ţintuit pe scaun, bassarabescu, S.-n.- 167. Rămaseră ţintuite pe loc, fiindcă pentru în-tîia oară vedeau un banchet boieresc. PAS, z. IV, 61. Se punea pe citit. După ce termina, rămînea ţintuit locului de nedumerire. PREDA, DELIR. 170. 4. (învechit, rar ; despre ochi, privire) Atent, încordat ; fix. îl priveaşte cu o căutătură ţintuită şi fără de clipire, beldiman, n. p. i, 170/20. -4 îndreptat sau concentrat într-o anumită direcţie; aţintit. Ochii lui cei înfipţi şi ţintuiţi asupra ei să întunecă ăe toată vedea-rea. beldiman, n. p. i, 54/4. — Pl. ; ţintuiţi, -te. — V. ţintui. ŢIiN'imÎŢĂ s. f. (Rar) Ţintişoară (2). Cf. UDRESCU, GL. — Pl. ; ţintuliţe. — Ţintă* -f suf. -uliţă. ŢINTCŢĂ s. f. (Regional) Ţintişoară (2). Stăi, bade, Şi odihneşte şi calul ţi-l potcoveşte Cu potcoave de aramă, ... Cu tintute de argint, jarnîk — Bîrseanu, d.'267... — Pl. : ţintuţe. — Ţintă* -j- suf. -M/ă. ŢINŢĂR* s. m. (I,a pl.) Nume dat aromânilor de către populaţiile slave învecinate; (şi la sg.) persoană care face parte din această populaţie. S-au numit după aceea amu vlahi . . . sau cuzovlahi, iară mai pre urmă ţinţari. şincai, HR. i, 30/23. Atunci ţinţariul gîndeai că plesneşte De mănie, nici să rabdă să nu zică: ,,Arhonda ! ţine fugi voiniţeşte". budai-DELEANU, T. V. 148, cf.’ 163. Cei ce au trecut pi la Orşova şi preste podul lui Traian, unii departe în jos, la Maţedonia s-au aşezat şi acuma să cheamă tot rumâni, le zic ţinţari, arnăuţi. N. STOICA, c. b. 94, cf. DDRF, ENC. ROM., BARCIANU, tdrg. Acolo s-agăţă de noi un bulgar, un muscal, trei greci, u.n schipetar ş-un ţînţar. delavrancea, o. ii, 313, cf. dr. iv, 1 513, bul. fil. i, 42. — Pl. : ţinţari. — Şi ; (rar) ţînţăr s. m. — Din ser. cin car. Cf. ar om. ţin ţi „cinci“. ŢINŢĂR* s. m. v. ţintar·. ŢINŢĂR* s. n. şi m. v. ţintar. ŢTNŢAVÂRĂ interj, v. ţiţlvară. ŢINŢĂRĂŞ s. m. v. ţînţăraş. ŢINŢĂREĂSCĂ s. f. v. ţlnţărească. ŢINŢĂREŞTE adv. (învechit) în dialectul aromân. Cf. budai-deleanu, t. v. 163. Trandafir striga ţin-ţăreşte. id. ib. 142. — Ţintar* + suf. -eşte. ŢINŢĂR ÎC s. f. v. ţîrţărică. ŢINŢĂR0S, -OĂSĂ adj. (Regional despre oameni) Iute (în mişcări) (Feneş — Caransebeş). Cf. CHEST. IV 6/20. — Pl. : ţinţăroşi, -oase. — Ţintar* + suf. -os. ŢINŢĂRtrŞ s. m. v. ţînţăruş*. ŢINŢEĂ s. f. (Prin Transilv., Maram. şi Bucov. ; mai ales la pl.) Podoabe pe îmbrăcăminte (ALR I 790/278, 302, 308) ; nasturi în formă dreptunghiulară sau pătrată, cusuţi ca podoabe pe chimir (bul. FIL. iv, 97, a v 15) ; discuri mici de metal, de obicei de aramă, atîrnate pe chimir (com. din parva — NÄ-ŞĂ.UD) ; paiete (LEXIC REG. 19). Dar de lucru ce-şi lucrează ? Ea mi-şi coasă ţinţeşele. JARNÎK —BÎRSEANU, D2. 538. Alunei cu creanga-n vale, Drag mi-i badea cu ţînţale. MÎNDRESCU, L. P. 48. Pentru badea cu ţînţele Mi-am lăsat părinţi-n jele. COM. SAT. v, 37. — Pl. : ţintele. — Şi : ţinţeşeâ s. f. — Ţintăl + suf. -ea. ŢINŢELĂT, -Ă adj (Prin Transilv. ; .despre oameni) împodobit cu ţinţele (v. ţ i n ţ e a) ; înzorzonat. Mai voinic, mai ţenţălat. jarnîk—BÎRSEANU, D. 346. XJnde mergi tu, fată-naltă, Ţînţielată, mărgelită? com. SAT. I, 58. Pentru badea ţînţălat, Mi-am lăsat părinţi-n sat. ib. v, 37. ’ - . — Pl. : ţinţelaţi, -te. — Şi: ţenţelât, -ă adj. — Ţintele (pl. lui ţinţea) suf. -at. ŢINŢEŞE s. f. v. ţinţea. ŢINŢEŞEĂSCĂ s. f. v. ţînţă.şească. ŢINŢILEĂC s. m. v. ţinţilee. ŢINŢILEC s. m. (Ornit.; prin nordul Dobr.) 1. Pitulice (I 1 a) (Troglodytes troglodytes). Cf. băcescu, păs. 168, 317, ALR SN iii h 699/682, alrm sn ii h 515/682. 2. Piţigoi (1) (Parus maior). Cf. BĂCESCU, PĂS. 168. — Pl. : ţinţileci. — Şi : ţtnţlleg (BĂCESCU, PĂS. 168, 169, 329), ţinţileăc (id. ib.), ţinţiUghl (id. ib.), ţînţiiichi (ALR SN m h 699/682),. ţînţîleg (BĂCESCU, păs. 317), ţînţitâghi (id. ib. 169) s. m. — Formaţie onomatopeică. ŢINŢIU6g s. m. V. ţinţilee. ŢINŢILEGHI s. m. v. ţinţilee. ŢINŢIRÎM s.n. v. ţlntirim. ŢINŢIRlMB s. n. v. ţiutjrixn. ŢINŢ1RÎN s.n. v. ţlntirim. 2384 ŢINŢIŞOARĂ — 148 — ŢINUTi ŢINŢIŞOĂH s. f. v. ţintlşoară. ŢINŢIVÂR interj, v. ţilivară. 1IVŢIVÂHĂ interj.., s.f. v. ţlţlvară. ŢINŢIVÎŢĂ s. f. (Ornit.; regional) Piţigoi (t) (Parus maior) (Dumbrăviţa Mică — Beiuş). Cf. BĂCESCU, PĂS. 168, 329. — Pl. : ţinţiviţe. — Formaţie onomatopeică. ŢINŢIZ0I s. m. v. cintezoi. ŢIMtInA s. f. v. ţîţ.Sn&. ŢlNŢURĂ s. f. v. flhinfură. ŢliVUÎ vb. IV. Tranz. (Prin Maram. şi vestul Transilv.) A acoperi suprafaţa unui vas de tabla cu un strat subţire de cositor sau de zinc, spre a-1 proteja. V. spoi, zinca. Cf. alr I 706/270, alr ii 4 260/53, 272. — Prez. ind. ; ţinuiesc. — Ţlna + suf. -ui. .. ŢINtfT» s..n. I, Faptul de a (se) ţine. 1. (învechit, rar) Faptul de a aparţine cuiva. Cf. ţine (II 6). Alta, pohtim ... de ţinutul hotărâtor cestor 2 ţărî, de ţara Ardealului şi de Ţara Rumâ-n'ească, ... să fie iar la moşie şi să se ţie de hotarăle acestor 2 tărî, cum au fost de veac (a. 1600). doc. î. (XVI), 133, cf. 131, 290. 2. Păstrare, a unui lucru întx-un anumit loc. Cf. ţine (V 1). Un căzănel . . . pentru ţinutul apii. piscupescu, O. 297/20. ■ <> (învechit) Ţinutul minte = ţinere de minte, amintire. Ia aminte la preuţi ce stau în strana cea mică, de poţ cunoaşte preutul cu cine eşti nempăcat din ţinutul minte răului. dosoftei, v. S. septembrie 12r/23. 3. (Regional) Durere acută în corp; junghi. Am un ţinut în spate. CV 1951, nr. 9—10, 43. 4. (învechit) Reţinere, înfrînare (a simţurilor). Cîndu grăiia lui [de] dereptate şi de ţinrutu (o p r i -turi N. TEST. 1648, răbdare biblia 1688) şi de giu[ăe]ţulu cela ce va se fie, înfricatu fu Filicsu. COD. VOR. 64/12. 5. (învechit) Putere, tărie, forţă (a lui Dumnezeu) de a acţiona, de a face, de a realiza ceva. Aceluia [a lui Hristos] e slava şi ţinrutul (ţinearea N. test. 1648, t ă r i i a biblia 1688) în veacii veacilor, amin. COD. vor. 160/1, cf. GCR i, 3/24. Cire şti ţirearea (ţ i n e a r e S, ţinrutul H, ţîrutul v, putearea D) mâniei tale şi de frica ta, băsăul tău cură? psalt. 189. Dă ţinutul tău fătului tău. CORESI, PS. 236/12. <0> (Prin lărgirea, sensului) Tu vlădtşti cu firutul (puterii D) măriei, turburatul undelor ei tu îmblîndzişi. PSALT. 182. G. (învechit) Drept de a dispune de cineva sau de ceva, de a exercita o acţiune (decisivă) asupra cuiva sàu a ceva, conducere, autoritate; p. e x t. stăpînire, dominaţie. Ceare de la mere şi da-ţi-voiu. . . ocinele tale şi ţirutele tale (ţinearea ta c, D) (in) sfîrşitul pămîntului. PSALT. 3. Gîndiia ei că de supt mîinile şi ţinutul rîmleanilor va scumpăra pre ei şi le va dărui slobozie. CORESI, EV. 106. De seţi arhierei şi egumeni şi preuţi, supt al vostru ţinut cărei sînt şi turme, învăţaţi-i şi-i dojeniţi şi-i înţelepţiţi. id. ib. 420. Creaşteţi şi vă înmulţiţi şi împleti pămîntul şi-l luaţi supt ţinutul vostru, id. M. 272/8. Veţi vedea atonce că e ţinrutul mieu tutindiri (cca 1600). cuv. D. BĂTR. II, 49/7, cf. 425/2, COD. TOD. 212. Să fie izgonit den toate cetăţile cîte simt supt oblastiia (ţinutul MUNT.) craiului leşesc. PRAV. 278. II.l. (învechit şi regional) Teritoriu aflat în proprietatea sau în stăpînirea cuiva, domeniu; p. e x t. avere, moşie1. Luase cu sila şi de nevoie mutarea lui şi a patra parte de ţinut. CORESI, EV. 545. Pohteaşte, în ţara Ardealului, Gherghinul şi Ghelăul şi Veciul şi Făgăraşul, cu tot ţinutul şi venitul lor (a. 1600). doc. î. (XVI), 145. Ale lor ţenute, cîte oblăduiescu ei (a. 1633). ap. panaitescu,’ οΓ T. 259. El stăpînea cetăţile tari cu ţinuturile. N. STOICA, C. Β. 132. Alexandru îi deate o cetate cu ţinutul ei. ALEXANDRIA, 158/13, cf. tdrg, şăineanu’ d. u., cade, scl 1965, 804. Tyras avea un ţinut agricol şi păşune pentru creşterea vitelor, panaitescu, c. r. 36, cf. alr ii 2 494/ 723, 791, 836, 886, 928. + Teritoriu (cu pămînt arabil, păşuni, păduri etc.) al unei comune; ţarină1 (1), (regional) hotar. Cf. drlu, ai,R ii 2 494/192, 250, 353, 362, 520, 551, 682. + Teritoriu asupra căruia se întinde stăpînirea unui stat ; întindere, cuprins al unei ţări. Să fiu creştinu şi eu şi toate . slugile meale şi ţinutul împărăţieei meale (cca 1580). cuv. D. BĂTR. II, 150/9. Cu bună samă toate ţărîle acealea, împreună cu marcomanii şi cvadii, U-ar fi făcut ţinuturi. cantemir, hr. 201. Patria noastră poate cu mult mai mult a să ferici, fiindu-i ţinutul mai mare şi pămîntul din fire bogat. GOLESCU, î. 146. Aşa scrisoare nu se mai vădzuse pînă atunci în tot ţinutul acelui împărat. GORJAN, η. i, 123/14. [împăratul] porunci să-i adune cîţiva din ţinutul său. PANN, P. v. I, 109/4. Vrea, adică, să ştie Cui mai mult se cuvine Să ţie pentru sine Un petec de cîmpie Şi un colţ de pădure, de tot nensemnător, Ce despărţea ţinutul şi staturile lor. ALEXANDRESCţJ, O. I, 215. Şi oştile-i sînt mîndre ? . . . — Sub grelele lor zale, Aduc cu ele spaima ţinuturilor tale. PETICĂ, O. 148, cf. ALR. II 2 494/785. + (Prin Munt. şi sudul Transilv.) Teritoriu, loc în care îi prieşte cuiva să trăiască. Lui Antofiţă să-i spuie Ţinutul morunilor, Adăpostul somnilor Şi jocul cosacilor Şi curetul scoicilor. PĂSCULESCU, L. p. 177. O sălbătăciune are tînut în locu cutare. ALR II 2 494/833, cf. 2 494/762. + (învechit) Tot ce există ; lume ; univers. Domne, despuietoriul, părintele a tut ţinolul (cca 1580). cuv. d. bătr. ii, 155/7. Dzise i/[risto]s .' ,.îndrăzniţi, că eu biruiiu lumea şi tot ţiru-tul lumiei“. D3UD, 247/14. 2. (De obicei urmat de determinări nume proprii care precizează unitatea teritorială) Subdiviziune teritorial-administrativă a unui stat. V. district, judeţ, provincie (1)· Mă sfătuii cu luminatul mitropolitul, marele Ghenaăie, den tot ţinutul Ardealului şi al Orăziei. CORESI, EV. 6. Au vîndut a lui direaptă ocină şi moşie din sat din Filipeşti, ce iaste pre apa Oituzului în ţinutul Trotuşului (a. 1591). Gcr I, 38/27. Ţinutul banului den Săcui, biruri 459 (a. 1599). DOC. î. (XVI), 114. Cîte cetâţ şi ţinuturi vom dobîndi de la turci, acealea să le lase noauo (a. 1600). ib. 131. Oradea cu ţinutul Biharului, şi Hustul cu ţinutul Maramură-şului (a. 1600).1 ib. 132, cf. D. BOGDAN, GL. 114. Am vîndut a noastră direaptă ocină . . . unchiu-nostru Iorgăi, ce au fost postelnic mare, un sat anume Drăgu-şeanii, ce-s la ţinutul Dorohoiului (a. 1660). BUL. COM. IST. IV, 17. Voi, staroste de acel ţinut şi globnici, şi deşugubinari, şi olăcari, şi podvodari, întru nimic să nu-i învăluiţ (a. 1661). IORGA, S. D. V, 35. Fiind împărat la Persiia Savorie, acest sv\l]nt. . ., aflîndu-să ep [i]sc [o]p într-un ţînut a împărâţîiei lui şi învăţînd poporul ... de cîte fac folos .... fu pîrît la-mpăratul. dosoftei, v. s. octombrie 73v/13. [Ţara ungurească] iaste pre ţinuture împărţită (a. 1660 — 1680). Gcr i, 175/28. S-au bătut cu turcii la Prut, la Stănileşti, din gios de Huşi, în ţinutul Fălciiului. NECULCE, L. 28. Pe ceale mai mici ţări, carile ca nişte ţinuturi le socotim a Dachiii, cu condeiul trecînd, lăsăm să cerce cititoriul nostru la Bonfin. CANTEMIR, HR. 67, cf. ANON. CAR. 2393 ŢINUŢI — 149 — ŢINUŢI Moşiile . . . fiind în ţinutul Baciului, iată că i-am rînduit cu carte aceasta să vie înainte dumitale (a. 1753). IORGA, S. D. VII, 301. Care ţigani miMcindu-se foarte cumplit de cătră dregătorii ţinutului Neamţului, s-au spăriet şi ceialalţi ţigani ai noştri ... şi au fugit (a. 1786). URICARIUL, XIX, 27. Toată periferia (ţinutul) s-au prăpădit cu foc şi cu sabiia. molnar, d. 415/29. [Sibiul] este în cetate, şi tot în ţinutul Siben-birgen, în judeţul saxilor. GOI.ESCU, î. 9, cf. DRLU, LB. Ţinuturi, bojincă, în CL 1978, 155. Trupul omului se poate socoti ca o împărăţie carea în mai multe ţinuturi (regiones) se împărţaşte. antrop. 31/17. Am băgat de samă la o moşie în ţinutul Botoşenii. I. IONESCU, c. 47/7. Am auzit că are o vie la Moldovă, are o mo-şioară în ţinutu Băcăului. PR. dram. 278, cf. ISER, POLIZU. [Tîrgu Frumos] pe urmă ajunse a fi capitalie de ţinut, iar acum nici aceea nu este. NEGRUZZI, S. I, 192, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Care încărcate . . . aduc bogăţiile din şapte ţinuturi. SLAVICI, O. II, 84. De loc era de la Găiceni, din ţinutul Teleorman. vlahuţă, O. A. I, 98. Dintre aceste ţinuturi, numai ... Hîrlăul şi Cîrligătura nu erau la margine. RĂŞCANU, L. XCV, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., PUŞCARIU, ET. WB. Clima ţinutului este foarte priicioasă şi viilor. vuia, τ. H. 81, cf. şăineanu, d. u., cade. Sîntem de la Turtureşti din ţinutul Vasluiului. MIRONESCU, s. A. 32. Trăia singur cuc la o răzăşie a lui în ţinutul Bacăului. SADOVEANU, O. XI, 201, cf. SCRIBAN, D. Iosif al II-lea ... desfiinţează autonomiile ţărilor şi-şi împarte imperiul în ţinuturi. BLAGA, G. 115. Ţinuturile Moldovei, care se dezvoltă treptat după întemeierea statuluij sînt, întocmai ca şi comitatele din Ungaria şi Transilvania, unităţi militare domneşti. PANAITESCU, o. Ţ. 30. Jos, pe apa Prutului, în ţinutul Huşului, La. casele Lupului Mers-au ura domnului. ALECSANDRI, P. P. 179. O ajuns vestea la frate-su, că el îi ispravnic în cutare ţinut. VASILIU, P. L. 70, cf. AI,R II 2 494/157, 272, 414, 514, 520, 531, 537, 605. Ionu Pietrarului, Din ţinutul Neamţului, Bea la crîşmă bradului, Cu fata Olteanului. BALADE, II, 355. *0* (învechit; în documente ; precedat de determinant) Putna ţinut : 2 040 om ţaran ; 40 pope ; 315 nemiş (a. 1591). DOC. î. (XVI), 170. "ν' Ţinut grăniceresc v. grăniceresc. "[u]s[a]/i»iMZ încunjurat detestaşi .. ., atunce cei din Iudeea să fugă la munţi ..., şi cei din ţinuturi să nu între într-însul (cca 1700 — 1725). GCR li, 22/25, cf. KLEIN, D. 443. Sate, oraşe, ţinuturi, mai toate pustii le vezi. BELDIMAN, E. 1/14, cf. DRLU, valian, V. S-a-ntîmplat un război . . . Cu un al Misio-Dachiii împărat . . ., Avînd pentr-un ţinut intrigi. pann, E. iv, 50/17, cf. polizu. Drepturile ceali ale locuitorilor din ţenutele memorate. FM (1861), 21. Toată copilăria sa Zamfira .o petrecuse în călătorii dintr-un ţinut într-altul. alecsandri, o. P. 67. [Păsările numite grive] se află . .. multe prin ţinuturi vecine cu noi, prin Polonia şi Austria. ODOBESCU, S. iii, 28, cf. . i, 121. Către miazănoapte şi apus, zăresc Munţii Apuseni cei bogaţi în aur, văd ţinuturile Mureşului, comori de brazi şi de feciori ca brazii. CARAGIALE, O. iii, 89. [Ceahlăul şi Dlmbovicioara] au desfătat. atîţi nerozi de negustori, cîţi brazi şi cîţi mesteacăni sînt pe ceafa de piatră a acestor ţinuturi fericite. DELAVRANCEA, T. 184. Sau ştii cumva ţinutul în care domn e lutul ... ? MACEDONSKI, ο. I, 130. Aici sîntem în mijlocul judeţului Vîlcea, podoaba mîndrei Oltenii şi unul din cele mai frumoase ţinuturi ale ţării. VLAHUŢĂ, R. P. 100, cf. barcianu. Pe de o parte se ridicau piscurile despre Turnu Roşu, Vîrfu Mare, pînă dincolo de valea Oltului, spre ţinuturile Făgăraşului ; pe de alta, Piatra Albă şi Clăbucelul. D. ZAMFIRESCU, î. 174. Intra-n ţinutul fermecător al Tirolului. SANDU-ALDEA, D. p. 11, cf. ALEXI, W. Eu cată să cutreier ţinut după ţinuturi Şi-al amintirii blestem să mă urmeze-n drum. CERNA, P, 70. S-a dus vestea acestor reprezentaţii în . tot ţinutul Someşului. REBREANU, I. 68. Satele au fost aproape unul de altul, . . . fenomen, caracteristic pentru aşezările acestui ţinut. VUIA, P. 8. [Inginerii] porniseră ... să străbată, ţara din ţinut în ţinut,. ca s-o cunoască prin văzul şi auzul lor. cu de-amănuntul. C. petrescu, R. dr. 33. Nici o raţă nu s-a ridicat în liniştea acestui crepuscul lung ca-n ţinuturile polare. TOPÎRCEANU, o. A. II, 83. Sîntem în ţinutul, pinului şi moliftului. I. BOTEZ, ŞC. 222. Aveam sentimentul călătorului care, venind pe un drum neted, ajunge deodată într-un ţinut ceţos, cu mlaştini. VLASIU, D." 185. înhămă iapa lui cea albă — o chema Liza, o mîndreţe de vită, vestită în tot ţinutul, la care se închina ca la icoană, voiculescu, p. I, 126. Păduri negre de brazi, de fag, uneori şi de stejar, acoperă ca nişte armii dese totul, făcînd ţinutul de nestrăbătut. CĂLINESCU, I. C. 7. Tomşa . . ■ începu să lovească ţinuturile moldoveneşti din margine. SADOVEANU, Ο. V, 696. Stînd aşa ăe vorbă cu un om care-i aducea aerul oraşelor, şi-i amintea ţinuturile civilizate, . . . era mişcat, id. ib. VI, 98. Ţinutul unde seara din lunci şi. din zăvoaie, Ca şi argintul sprinten, viu apele sclipesc. PILLAT, p. 69, cf. SCRIBAN, D. în aceste ţinuturi, viaţa oamenilor are multe asemănări cu viaţa din Ţara Moţilor, bogza, a. î. 601. Era cel mai frumos băiat din ţinutul nostru. H. LOVINESCU, T. 194. Ne-am propus să închiriem un automobil, ca să cercetăm puţin şi ţinutul în interior. TUDORAN, O. 157. îl căraseră cu carîta.:. într-un ţinut sălbatic, barbu, princ. 65. Unele categorii [de folclor] se găsesc în întreaga ţară. Altele abundă în anumite ţinuturi. IST. LIT. ROM. . I, 18. Chemaţi din ţările străine, magi de seamă Se-ntoarseră-n ţinuturile lor. doinaş, a. p. 18. Ajungînd în ţinuturile iadului, omul ■ nostru de ce să se apuce ? FURTUNĂ, v. 28. Aproape în toate ţinuturile e obiceiul de-a scuipi jos .. . cînd vezi vîn-toasa. com. sat. li, 137, cf. ALR ii 2 494. Căci Moldo-va-i ţinut mare Şî-i frumos ca şi o floare. FOLC. mold. ii, 220. ”0” F i g. Ajuns acum pe culmea vieţii, înainte De-a descreşte-n umbra ţinutului tăcut, ... înalţ o rugăminte. PILLAT, p. 193. Pe lespezi, dacă te apleci, Auzi scarabei sărutînd părinteştile luturi. Crengile noastre căzute-n adînc, în ţinuturi Amare şi reci. blaga, poezii, 166. Calea ce fusese aleasă, aceea a miniaturii şi a icoanelor, . . . reprezintă ea însăşi un ocol prin ţinutul unde idealul se îmbină cu realul. mân. suceviţa, 188. + (învechit, rar) Populaţia unui ţinut1 (II 3). Şi s-au strîns tot oraşul şi ţinutul de prinpregiurul Eghipetului. DOSOFTEI, v. S. noiembrie 160r/ll. + Spec. Teritoriu din care un rîu îşi adună apele ; bazin. a. mehedinţi, p. 4. ♦ F i g. Sferă, domeniu al unei ştiinţe, al unei activităţi etc. întreprindem o cercetare prin care încercăm să anexam filosofiei noastre un ţinut pe care, întru-citva, l~am ocolit pînă acum. Bl,aga, t. val. 7. . 2393 ŢINUT2 — 150 — ŢINUTĂ 4. (învechit, rar) Regn (1). [Leacurile] se iau din cite trele ţinuturi ale pămîntului : . . . din ţinutul verdeţurilor . .., din ţinutul dobitoacelor, . . . din ţinutul metalurilor. PISCUPESCU, O. 206/1. 5. (învechit, rar) Parte a corpului sau a unui organ al corpului omenesc. F oalele ... se împărţaşte în patru ţinuturi : . . . ţinutul foalelui de sus . . ., ţinutul buricului . . ., ţinutul foalelui de jos, . . . ţinutul ruşi-nei. antrop.’32/14. — Pl. : ţinuturi şi (învechit) ţinuture, ţinute. — Şi : (învechit) ţenut, (regional, I) Jlnét (T. dial. B. N. 352) s. n. — V. ţine. ΤΙΝϋΤ*, -Ă adj. 1. (învechit, rar) Puternic (III 1), tare (III 3), intens. (F i g.) Dostoinicia ta ţirută (ţinreare H, putearnică D) mie iaste. PSALT. 21. Destoiniciia mea ţinută mie iaste. B[lago]-sl[o]vesc .Domnul ce mă înţelepţi. î'orksi, ps. 31/12. 2. Care este păstrat, rezervat, reţinut pentru cineva sau pentru un anumit scop. Cf. KLEIN, D. 443. Si-mina a luat trei mere Să le ducă Linei. Şi Lisandru-i cere, Întîlnind-o-n stradă, mărul cel ţinut Pentru el! COŞBUC, p. I, 250. 3. (Rar ; despre persoane) Care îşi păstrează aspectul tineresc, care se ţine bine. E o femeie de vreo cinzeci de ani, destul de bine ţinută ; cam prea dreasă la obraz. CARAGIALE, O. II, 78. 4. (Rar; despre sunete) Care este prelungit, continuat un anumit timp. Odată [profesorul de muzică] scoate pe Iorgu la teorie şi-l întreabă în cîte feluri se duce o notă ţinută, caragiale, o. i, 5. 5. (Regional; despre motive florale la cusături, broderii etc.) Neîntrerupt, legat, continuu (Jiana — Turnu Severin). Cf. ALR I 1 762/856. 6. (Prin vestul Munt.) Zgîrcit ; strîngător ; econom. Cf. rădulescu-codin, udrescu,gl. Prea e ţinut, prea e prea ; să nu treacă nici un bob de la el. id. ib. 7. (Prin vestul Munt. ; despre mers) întins, susţinut. Cf. udrescu, gl. Trap ţinut. id. ib. — Pl. : ţinuţi, -te. — V. ţine. ŢINUT ÄL, -Ă adj. (învechit) Care aparţine unui ţinut1 (II 2), de ţinut1. [Divanul] să rî[n]duiască localnică, cercetare prin giudecătoria ţinutală (a. 1839). URICARIUL, v, 11/9. Primeşte prenumeraţii şi pentru ţările străine, în politiile ţînutale (a. 1841). PLR I, 97. Lista deputaţilor . . . aleşi în residenţiile ţinutale (a. 1857). CAT. man. I, 16. Autoritate ţinutală. ALECSANDRI, ap. CADE. Am văzut formîndu-se bande de douăzeci, treizeci de hoţi chiar prin rezidenţele ţinutale. MAIORESCU, D. I, 60. [Dietele] puteau fi sau ţinutale, chemate de comiţii ţinuturilor, sau obşteşti, ale întregei ţări, sub preşidenţia regelui sau a voievodului Transilvaniei. XENOPOL, i. R. ii, 172, cf. barcianu, ŞĂINEANU, D. U. Atunci îl aflăm pe Toader Călmaşul ocupînd dregătorii ţinutale. c. GANE, TR. v. 275. Comitet şcolar ţinutal. iordan, l.R.a. 160, cf. scriban, d., dex. — Pl. ; ţinutali, -e. — Ţînut1 -f suf. -al (după fr. territorial). ŢINUTÂŞ adj., s.m. (învechit, în Mold.; mai ales la pl.) (Persoană) care locuia într-un anumit ţinut1 (II 2). V. provincial. însărcinăm şi rînduim şi pe d-voastră trei, din boierii ţinutaşi, . . . să faceţi mai întîi un izvod adevărat (a. 1824). URICARIUL, v, 188/6. Mulţimea glasurilor de unire răsuflă cu mai multă aprindere în inimile ţinutaşilor (a. 1856). iorga, S. d. XVIII, 24. Nu ştiu dacă cineva a cercat pănă acum a descrie figura astă curioasă, originală şi crohmolită a boierului ţinutaş. negruzzi, S. i, 237. Caut să cîştig dragostea ţinutaşilor de Roman, făcând bine pe cît pot. ALECSANDRI,. T. 575,; cf. CIHAC,. I, 294, ddrf,' gheţie, R. m., BARCIANU, Cum vorbesc şi să mişcă ţinutaşii din Neamţ? . ŞEZ. VI, .129, cf. ALEXI, W., TDRG, ŞĂINEANU, D. U., SCRIBAN, D., DEX. — Pl. : ţinutaşi. — Ţinut1 + suf. -aş. ŢINUTĂ s. f. 1. Fel de a sta sau de a se mişca al cuiva, mod de a-şi ţine corpul ; atitudine, poziţie pe care o dă cineva corpului său. Acest om n-are deloc ţinută pe cal. costinescu. E atît de obişnuită să captiveze şi să stăpînească publicul cu glasul ei frumos, cu ţinuta şi gesturile ei nobile. CARAGIALE, o. I, 2. Nu mai puţin importante în acţiunea oratorică sînt şi mişcările ce se fac cu mîinele, cu picioarele, precum şi ţinuta corpului întreg. în RET. ROM. 208. Ţinuta excelentă, masca neîntrecută, un joc de scenă fără pereche, iată calităţile esenţiale ale marelui artist. BACAL-başa, S. A. i, 289, cf.’ ALEXI, w. Şedea pe laviţă, dreaptă ca o statuie ... Şi ţinuta asta tot de la ma-mă-sa o moştenise. AGÎRBICEANU, S. 24. Mergea în pas cu toţi cei din jurul lui, avea însă o ţinută ciudată : umbla cam într-o parte şi puţin cam pe spate. Sadoveanu, O. vi, 534. Ţinuta lui era marţială şi impunătoare — ,,sta drept ca un soldat“ — şi avea în toată înfăţişarea lui ,,un aer de comandir". Oţetea, T. v. 88. Trecîndu-şi palma dreaptă peste capul ras, îşi constitui o ţinută solemnă. CĂLINESCU, b, i. 35. Rochia asta de bal îmblînzea ţinuta ei îndeobşte dreaptă, mîndră. v. rom. februarie 1969, 28. Ceea ce le dădea uimitoarea asemănare era nu ţinuta, aceeaşi la toate, a corpului, ci zîmbetul întipărit pe faţă. N. manolescu, C. M. 215, cf. Μ. D. ENC., DEX. + Fel de a fi sau de a se comporta ; comportare, conduită, atitudine. Pre lîngă această ţinută faţă cu potestatea executivă a statului, comisiunea mai avuse în acea şedinţă şi satisfacţiunea de a vedea că între cele trei proiecte ortografice . . . diferenţele erau mult mai uşoare, bari-ţiu, p. A. iii, 31. Atîta sfială era în ţinuta■ ei. D. ZAMFIRESCU, V. Ţ. 135, cf. ALEXI, W., TDRG. Cu asistenta nu er a prietenă, dar preţuia ţinuta ei corectă. papadat-bengescu, r. i, 105. Cu lumea cealaltă, însă nu-şi schimba ţinuta, bassarabescu, s. n. 56, cf. cade. [Izbucneşte] cu o violenţă neaşteptată faţă de ţinuta lui flegmatică: H. LOVINESCU, T. 347. Cucerit totuşi de ţinuta mea hotărîtă, . . . mă.prezenta tuturor. BRĂESCU, A. 237. Are nevoie ... de limbă ageră şi de o ţinută cuviincioasă. SADOVEANU, o. XIV, 11. Ţinută respectuoasă. SCRIBAN, D. Ţinuta lui deveni ridiculă şi pedantă, arghezi, S. XI, 120. Copiii erau foarte corect îmbrăcaţi, aveau ţinută rezervată, dar nu sfioasă, călinescu, b. i. 119, cf. M. D. enc., dex, D. PSIH. 4 (Cu referire la cărţi, spectacole, manifestări etc.) Atitudine caracterizată prin refuzul de a ceda facilităţii. V. calitate, valoare. Regizorul ... a creat un spectacol de ţinută. T mai I934, 88. Editura ... a întîmpinot aniversarea ... cu publicarea cîtorva volume de o înaltă ţinută artistică. V. rom. decembrie 1964, 158. Prima observaţie care s-a impus . . . priveşte ţinuta interpretării. T septembrie 1966, 74. O pagină de frumoasă ţinută literară. CIOCULESCU, C. 222. 2. Felul cum este cineva îmbrăcat ; p. e x t. îmbrăcăminte, costum, uniformă. Cf. costinescu, barcianu, ALEXI, w. Fiecare îi privea mersul, mă-surîndu-i ţinuta de la tocurile pantofilor pînă în creştet. ARDELEANU, D. 49, cf. ŞĂINEANU, D. U., CADE. Să se îmbrace, să aibă o ţinută demnă de un vernisaj. vlasiu, D. 52. în cîteva salturi sui scara spre cabină şi-şi schimbă ţinuta, bart, s. m. 102, cf. scriban, d. Ţinuta . . . tinde să se afirme tot mai elegantă şi mai arătoasă, apolzan, p. i. 174. Nu uita ·— apăsa directorul, inspectînd ţinuta îngrijită a candidatului. ARGHEZI, S. XI, 112. Pascalopol îşi reluase ţinuta 2393 ŢINZURĂ — 151 — ŢIPAI, de moşie, dar cu alt costum., . cărămiziu. CĂLINESCU, E, O. I, 116. Echipajul mînca la ore fixe......., în ţinută reglementară, bogza, a, î. 328. Se întoarse spre uşă şi-şi aranja ţinuta, v. ROM. aprilie 1955, 176. Ţinuta ei de lucru era un fel de peplum yirginal de olanda. VINKA, !.. I, 71. Topîrceanu nu juca niciodată, de teamă parcă să nu-şi deranjeze ţinuta. V. ROM. septembrie 1970, 62. Cu trecerea vremii ,. ., ţinuta lor nu a mai fost atît de sobră, ci dimpotrivă, ei purtau în mod obişnuit haine de mătase colorată, G. barbu, a. v. 32, cf. M. D. ENC,, DEX. <> Mare ţinută = uniformă a militarilor, uneori a elevilor din. liceele militare, purtată la parade sau cu ocazia altor solemnităţi, Marea ţinută şi mantaua se dă dorobanţului de către guvern, i. ionescu, m. 268, cf. ddrf, barcianu. Muzica militară cînta corect cu d-l capelmaistru în mare ţinută, întors cu spatele spre muzicanţi şi. cu faţa spre banchet. D. zamfirescu, T. S. 67. Poliţaiul îmbrăcat în mare ţinută se plimbă de-a lungul peronului, sandu-ai.dea, a. m. 195, cf. αι,εχι, w., TDRG, ŞĂINEANU, D. u„ CadE. Durerea mea a fost simţitor micşorată ăe două rînduri de haine [de liceu] noi, de mică şi de mare ţinută. BRĂESCU, A. 113. Ras proaspăt şi îmbrăcat în mare ţinută, [ofiţerul] prezenta cea mai tipică ilustraţiune a logodnicului corect. I\ CONSTANT, R. 124. Cînd se-mbrăca în mare ţinută . . ., se simţea că este cineva în fruntea batalioanelor. SADOVEANU, O. II, 103., cf. SCRIBAN, D. Generalul ... îl părăsea sub escortă, îmbrăcat în mare ţinută. MAGAZIN IST. 1990, nr. 1, 58. (Prin extensiune) Doi servitori în mare ţinută au deschis uşile, GAI.ACTION, o. A. I, 178. (Glumeţ) îmi placi astăzi, Anico !. . . Văd că te-ai pus în mare ţinută. C. PETRESCU, î. II, 173. Mică ţinută = uniformă de serviciu a militarilor sau, mai rar, a elevilor din liceele militare. Cf. barcianu, tdrg, Cade. Haine noi, de mică şi de mare ţinută, cu gulerul brodat în fir de aur. BRĂESCU, a. 113, cf. SCRIBAN, D. Am ordonat ca într-un ceas să fie toată oştirea în front, în mică ţinută. CAMIL PETRESCU, O. II, 243. Ţinută de campanie = uniforma purtată de ostaşi în timpul campaniei. Soldaţii stau îmbrăcaţi în ţinuta ăe campanie. BACALBAŞA, S. a, I, 64. încordările chinuitoare prin care trecusem . . . s-au topit curînd în somnul adînc ce m-a trîntit în cort, îmbrăcat, echipat în ţinută de campanie. SANDU-ALDEA, d. p. 109. Pe străzi, patrule în ţinută de campanie. T. POPOVICI, S. 35. Ţinută de gală (sau de ceremonie, de seară) — îmbrăcăminte elegantă, în culori sobre, care se poartă la solemnităţi. Cf. CADE. Domnul director general . ; . îmbrăcat în ţinută de gală. MIRONESCU, S. 131. Pe invitaţia lui se făcuse menţiune specială : ţinuta de gală „redingotă cu decoraţii”. BRĂESCU, o. A. II, 169. Cel dintîi, ca de obicei, apăru conul Tudorachi vameşul, în ţinută de ceremonie. BART, E. 143. Ţinuta de gală nu-i prieşte şi nici nu-l prinde, vinea, l. ii, 18, cf. M. D. ENC. -φ* F i g. Gîndacii în ţinută dé gală, riegri şi lăcuiţi, repezi la nevoie Ca glonhil. vinea, L. i, 324. 3. (Fon.) Pază a actului articulator în care organul vocal păstrează o anumită poziţie, în „mu" prima jumătate a ţinutei lui ,,u" este nazalizată. SCI, 1955, 29. Cea mai lungă ţinută o are vocala ,,a". graur, I. L. 48, cf. DL, DM, M. D. ENC,, DEX. — Pl. : ţinute. — De la ţinut· (după fr. tenue). ŢÎNZUIIĂ s. f. v. (jlilnţurii. Ţ.IO interj, v. tio. ŢIOlHK s. f. v. ţiuire. ŢIOlJ vb. IV.. Intranz. (Regional; despre porci) A guiţa (Făget — Lugoj). Cf. H xviii 74. Purceii iiolesc. ib.. — Prez. ind. pers. 3 : ţioUşte. : ■ ■ ■. — Formaţie onomatopeică. ŢIP· interj. 1. (Regional) Cuvînt care imită piuitul puilor (Baia — Fălticeni). Cf. glosar reg. 2. (Prin Bucov.) Strigăt cu care se cheamă puii la mîncare. Cf. LEXIC REG. 115. — Onomatopee. ŢIP* s.n. (învechit şi regional) Şipot (III); p. ext. fîntînă, cişmea. V. ţ î r ă u. Cf. KLEIN, d. 443, LB, ISER, POLIZU, DR. ni, 746, ί 091, şăi-NEANU, D. U., SCRIBAN, D., GR. S. V, 46, ALR Π/182. 4 Fmtină arteziană. Cf. LB. Avea şi o grădină cit ţipuri ce sare apa în sus. bărac, ap. tdrg. — PI. : ţipuri. — Din săs. Zi p [erbrunnen ]. ŢIP* s. n. v. ţipă·. ŢIPĂ· vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare şi ascuţit (de durere, de mînie, de spaimă, de.bucurie etc.). V. răcni1 (2), s.chi-ţ oi (2), ţ i p o t i1, ţi p ui (1), ţ i p ur i (1); ţi v l i (2), uri.a1, zbiera. Muierile să nu ţipe pre uliţe·. (a. 1675). gcç i, 218/28, cf. anon. car., klein, d. 443, Iar ea ţîpa foarte tari (a. 1799). GCR ΊΙ, 171/29. Morţii zac, răniţii gem şi ţipă. budai-deleanu, Ţ-260. N-au ţipat, nu s-au vaitat. Ν. STOICA, -C. B, 126. Deodată ... au auzit nişte glasuri ţîpînd şi· strigînd. DRĂGHICI, R. 25/4. Maşa . . ·. năvăli■ ţi-pînd la pieptul meu. mozaicul (1838), 258/17.. Strigă, ţipă de durere, conachi, p. 86, cf. ISER, POLizu, Cînd se pune la piano . . ., fiori te cuprind, tremuri, plîngi, ţipi ascultînd-o. negruzzi, S. I, 75, cf.. PONT--briant, D. Ia stăi, omule, şi spune -azi, că-mi vine să ţip ! alecsandri, t. 855, cf. cihac, ii, 434. Fe-'■ meile şi copiii ţipau de prin coşurile în care se aflau ■ pe cămile, bolintineanu, O. 302. Muierile speriate: se îmbrînceau şi alergau ţipînd. ODOBESCU, S.- I, · 136. Atunci ea, tresărind, odată începe a tipa şi a se apăra cu năframa. CREANGĂ, p. 271. Îmi venea-să ţip de bucurie.' SLAVICI, O. I,· 84. La ce-ţi slujeşte ştiinţa d-tale dacă ţipi ca un copil şi insulţi ca un săi> batec? DELAVRANCEA, T. .250, cf. DDRF.’ Sînt copii. Cu multe sănii De pe coastă vin ţipînd. COŞBUC, P. I, . 224, . cf. barcianu. Au ţipat cu toţii străbătători ■ alergînd speriaţi la celalalt mal. adam, s. 194, cf. ALEXIj w. Copiii ţipă ca puii. CANDREA, F. 285. Părea că-l -frige, aşa ţipa. PÎRVESCU, C. 31. Opri şi pe cei trei ■ prichindei . . . Ţipînd, se izbiră jos lîngă căruţă.' agîrbiceanu, s. p. 87, cf. SEVERIN, s. 70,· ŞĂINEANU,,. D. u., CADE. Cosea şi, cînd dădu cu ochii de dînsul, ţipă de parc-ar fi săgetat-o· moartea. MIRONESCU, S. A. 99. Mi-a venit să ţip de bucurie. BRĂESCU, Ai 158. Mă strîngea să ţip de durere, cu degetele lui ciolănoa-se. id. o. A. ii, 41. îmi venea să plîng, să ţip. SEBASTIAN, T, 37. Ţipa văzînd urgia. VOICULESCU, POEZII/ 1/ 32. Femeia ţipa cu glas sfredelitor şi ascuţit. SADO-· VEANU, O. v, 711. S-au sculat copiii, ţipă şi se joăcă, dan, u. 265, cf. scriban, D. Dă-te,- boierule, . . '. jos, Şi nu ţipa, că-i de prisos. ARGHEZI, VERS.- 508. Toată vremea ţipi ca 1 o cucuvaie. H, lovinescu,-T. 114. O stropi pe neaşteptate cu un val de apă. Fata cea mică ţipă ascuţit. PREDA, M. 18. Femeile şi copiii care se ţinuseră de noi au ,luat-o la fugă, ţipînd.. v. ROM, octombrie 1964, 58. Au început să ţipe ca la cutremur. SORESCU, L. L· I, 67. îşi înfundă capătul broboadei în gură ca să nu ţipe. NEAGU, î. 30. înfig în carne unghia şi ţip. DOINAŞ, A. ip.· 71 ·,■ Ţipă de răsună valea, jarnîk. — bîrseanu,. D, 380. A■ început a ţipa . . . acolo. SBIERA, p. 11, cf., marian, d." 28. Noaptea sare prin somn ..., ţipă, strigă,· cere ajutor. ŞEZ. II, 129. Atunci fratele său prinse a ţipa. SEVASTOS, p. 30. Nu ţipa, Nu te .văicărâ. j MAT. FOLK. 1 537, cf. NOVACOVICIU, C. B, ţl, 3, 13 — Dicţionarul limbii române, litera Ţ 2405 ŢIPAI — 152 — ŢIPA 1 ALK xi/i MN 10, 6 878/723, A v 14, 15, vi 4, 26. Fata să-ngrozea, Mai tare ţipa, Codrul răsuna ! balade, I, 314. Cine nu are dreptate acela ţipă mai tare. zanne, p. V, 285. φ F i g. Atunce va prinde a ţipa sufletul (cca 1600). cuv. d. bătr. ii, 228/11. Ce suflet ţipă-n doliu, ce liră jalnic cîntă ? EMINESCU, o. iv, 58. In mine decăderea ţipă. codrean u, s. I, 316. In noi strigoiul deznădejdii ţipă. LESnea, i. 67. [Muierile] se fac a plînge şi în ele ţipă rîsul. sadoveanu, Ο. XI, 343. Groaza restriştilor ţipă atît de strident. MIHÄESCU, D. A. 18. Ţipă foamea în ei. stancu, D. 52. Suflete, te-aud cum ţipi. BENIUC, v. 11. Dar, fiţi încredinţată, nu ţipă nici un duh. T iulie 1964, 42. Cît tni-e ciudă de ciocoi, Că te lasă la nevoi, De ţipă sufletu-n noi. ALECSANDRI, Ρ. p. 246. Aolei ! de rău, de bine, Ţipă inima în mine. ΑΝΤ. LIT. pop. I, 553. -v* Refl. (Regional) Taci (cutare) . . ., nu te ţipa, Nu te văita. şez. iii, 193, cf. novacoviciu, C. B. I, 21. φ Expr. A fipa cît îl ia (sau ţine) gura v. gură. f Tianz. (Folosit şi a b s o 1.) A spune (ceva) cu glas ridicat ; a spune (ceva) răstindu-se (la cineva). Intrînd în grajd, începu să bată caii, ţi-pînd : — Ascundeţi-vă mai bine! EMINESCU, p. L. 16. Vorbele acestea le ţipase, nu le vorbise, adam, S. 12. Stăpîna venea mereu să supravegheze, ţipînd cu glasul ei ascuţit la cele trei femei, agîrbiceanu, s. p. 36. Ţipase ca şi el, oamenilor dezbrăcaţi şi frînţi de oboseală. ARDELEANU, V. p. 47. Era cuvîntul pe care ... îl ţipa mereu. id. u. D. 204. Da hîrtia de cinci sute ? ţipă coana mare. EFTimiu, n. 142. A ţipat la Sofron Vesbianu. c. petrescu, î. ii, 84. Du-te, du-te, mă rog ţie, maică, du-te . . . ţipam noi, copiii, de la masă. BRĂESCU, O. A. îl, 25. Ţipa întruna, fără nici o măsură, înnebunit : ,,-Pentru ce, pentru ce .. . ?" SAHIA, n. 82. Fata începu să ţipe : Tulai, ... că ne omoară! VLASIU, A. P. 315. I-a ţipat în ureche să fie cu băgare de seamă. CÄLI-NEŞCU, c. O. 20. Dă mai repede cu săpun, că mă ustură! ţipa copilul. SORESCU, L. L. II, 157. Dudescu ţipa şi lovea cu pumnii, neagu, î. 17. Ţipă-un voinic dintr-un munte C-un cal dalbu-i d-asudat : — Cin' cu mine se va bate ? COM. SAT. ii, 3, cf. nalr —· MB I MN 250, 169. Iese-afară ... şi în- cepe să ţipe : ,,Hoţî, hoţî, hoţî !" T. diai,. m. ii, 328. <0· Fig., Ţipă gazetele. BRĂESCU, o. a. ii, 353. Cui s-a cerut vreodată dovezi de capacitate şi n-a ţipat ? ! id. ib. 376. Gazetele . . . ţipau ca din gură de şarpe împotriva ,.trădătorilor". dan, u. 145. + (Mai ales despre copiii mici) A plînge tare. V. ş u r- 1 i g ă i. De cu sară mititelul încetase să mai ţipe : Se ducea, văzînd cu ochii, viaţa-i fărîmită-n clipe. vlahuţă, S. a. I, 25. Lemne n-avem şi-mi ţipă copiii toată ziua de foame şi de frig. REBREANU, R. I, 235. Ţipa mititelul ca-n gură de şarpe. RĂDULESCU-CODIN, î. 12. Ea din gură îmi grăia: — Taci, pruncuţe, nu ţipa, Căci pe noi ne-or auzi. an. dobr. i, 273. [Copilul] atîta o ţîpat, atîta o ţîpat . . ., pănă să moară. ARH. FOLK. iii, 49, cf. ALR i/ii h 231, alrm i/ii h 312, alr i 82, alr ii/i h 14/791, alrm n/l h 14/791. Ţipă, ţipă copilu ş-a-ngălbenit ca Sara. ALRT II 7. Să nu te mai jeleşti .... ce ţîpaz aşa? Ce-l mai sculaz voi? T. DIAL. M. i, 251. <£· Expr. (Popular) A ţipa fiul (sau pruncul) In sinul maicii = a fi jale mare. Acuma . . . vor ţipa pruncii în sînul maicelor lor. SADOVEANU, ο. XI, 273, cf. UDRESCU, gl. 2. (Despre unele animale, mai ales despre păsări) A scoate strigăte specifice puternice, ascuţite. V. răcni1 (1), ţivli (1), urla1, zbiera. Cînd fu demineaţă, veni vulturul şi ţîpă. DOSOFTEI, v. S. noiembrie 106v/33. Gadenile mării . . . vor urla ţi vor ţipa cu glas mare (a. 1815). Gcr II, 217/13. Caii armăsari . . . rîncheza, ţipa. N. STOICA, C. B. 238. în luncă Ţipă cucoşul trezit. ALECSANDRI, p. I, 13. Un vultur cu durere ţipa p-un colţ de stîncă. BOLINTI- NEANU, o. 6. O buhă care, ţipînd a jele, Bîntuie urma unui mormînt. EMINESCU, O. I, 26. Zburau ţipînd cucori pe sus Cu glas tînguitor. coşbuc, p. i, 233. Purceii şi căţelul ţipînd ca tăieţi. SĂM. i, 387. Zadarnic huhurezii ţipă Din turla negrei închisori: GOGA, POEZII, 211. Ţipă cîrduri de cocori Pribegind departe! IOSIF, p. 52. O pasăre speriată ţipă în întunerec, mecanic şi aspru. C. PETRESCU, S. 23. Prelung, departe, a ţipat O pasăre de noapte. TOPÎrceanu, o. a. i, 239. în trestii, măcăiau şi băteau din aripi raţele, ţipau lişiţele şi găinuşele, SADOVEANU, ο. I, 129. Pescăruşii Furtunilor se duc, ţipînd. PILLAT, p. 174. Sus pe crucea casei, o cucuvaie, ţipînd, părea un pui de diavol, dan, u. 257, cf. BĂCESCU, PĂS, 404. Ţipa o găină. ARGHEZI, S. XI, 85. Ţipă buha şi miorlăie pisica sălbatecă. CĂLINESCU, o. IX, 19. în curtea vecină . . . începu să ţipe un groştei. PREDA, R. 308. La mijlocu codrului, Ţipă puiu corbului, marian, d. 28. Să ivi un bivol mic, care . . . ţipa atît de urît, încît era să asurzească pe bietul Ioaneş. RETEGANUL, p. IV, 13. Cînd ţipă vrăbiile, are să fie vreme rea. şez. iv, 119, cf.’hiii 38, v 4, vi 133, IX 42, x 4, 356, 499, 538, xii 28, alr ii 5 527/386, ib. 5 702/36, 705, 723, 899, ib. 5 747/36, 605, ib. 6 202/605, alr sn ii h 332, ib. h 373, ib. v h 1 464, alrm sn i h 212, a iii 3, 4, ix 3, 5, nalr — o iii h 420. Puiul de corb că zbura, P-altă cracă se punea, . . . Şi-mi ţipa, Şi-mi ţiuia. balade, II, 397. Apucă pă porc dă urechi, că mai tare va ţipa. ZANNE, P. I, 608. într-o salcie uscată Ţipă o pur cică roşcată (Scripca). PAMFILE, C. 32. "Ο* Tranz. (Rar) Auzi plîns de cucuvăi. Ţipînd noaptea tristu-i vai! EMINESCU, o. IV, 458. + P. e x t. (Despre unele specii de peşti) A produce anumite sunete cînd este scos din apă. Chişcarul . . . cînd îl scoţi din apă ,,ţipă" ; are un glas ca de şoarece, dar scurt. SIMIONESCU, F. R. 237. [Ţiparul] ţîpă [cînd îl prinzi]. ALR I 1 745/510. [Peşte] cari ţîpî. ib. 1 745/536. [Peştele] ţip-o liacî. ib. 1 745/610. 3. (Despre vînt, furtună etc.) A produce zgomot ascuţit şi puternic. V. şuier a (4), urla. în zare, lupi groaznici s-aud, . . . Iar crivăţul ţipă. mace-donşki, o. i, 140. Vîntul vuia afară şi ţipa pe cîmpiile nemărginite, sadoveanu, o. i, 287. + (Despre unele corpuri sau obiecte care se deplasează, care se mişcă cu viteză) A produce un zgomot strident, scurt şi intens. V. şuiera (5), vîjîi. Dă drumul din arc unei săgeţi care ţipă scurt, sadoveanu, o. v, 536. 4. (Despre oameni) A scoate sunete stridente, asurzitoare, dintr-un instrument muzical ; (despre instrumente muzicale) a produce sunete puternice (şi înalte). Cf. STAmati, V. 5591/42. Vorbind astfel, ţipă din corn şi se făcu nevăzut printre copaci, bolin-tineanu, o. 330. Pan . . . ţipa din nai aşa de tare încît trebuia să-ţi pui mîinile la urechi. ISPIRESCU, U. 110. Ţipa o trîmbiţă cu sunet rupt. HOGAŞ, Μ. Ν. 87. Lemnul a ţipat în mîna lui, prelung, cu glas de du 'ere, aproape omenesc. Cînta ţiganul, cu ochii strînşi, cu sufletul departe. TOPÎRCEANU, o. a. ii, 168. Iar ţipa aprig dibla. VOICULESCU, poezii, ii, 169. Alăuta ţipă spăriată ; ţiganul sări grăbit ... şi se întoarse spre boier, sadoveanu, o. i, 42. Dumitrache izbeşte o dată arcuşul în strune, vioara ţipă prelung şi o schimbă într-un cîntec bătrînesc. PÎRVESCU, c. 121. Frumuşel Şi mititel ţipă de-ţi ia auzul (Fluierul ). id. ib. 109. + (Despre sirene) A emite un sunet strident, ascuţit şi prelung. V. şuiera (1). în larg sirena nu mai ţipă Şi macaralele-au tăcut. minulESCU, v. 138. 5. (Despre mecanisme, obiecte) A produce un zgomot ascuţit şi neplăcut în timpul funcţionării sau al utilizării. V. s. cîrţîi (1). Scripetul începu a ţipa. PELIMON, l. 132/18. Porţile se deschideau ţipînd. DELAVRANCEA, V. V. 77. Roţile ţipau, se aplecau, parc-ar fi vrut să iasă din osie. dunăreanu, ch. 22. Soldaţi . . . grămădiţi uneori în jurul unei căruţe care ţipa îngrozitor din osiile uscate, agîrbiceanu, S. P. 37. Cumpenele fîntînilor ţipă, din cîmpiile 2405. ŢIPA2 — 153— ŢIPA2 rodnice şi din satul plin de viaţă vine zvonul înserării. sadoveanu, o. I, 219. Scîndurăria şubredă începu să se zbată, un drug vui, fierării ţipară, id. ib. IV, 504. Scaunele ţipă ca nişte bătrîni reumatici. ■dan, u. 128. Cînd . . . deschise uşa grea de stejar, dulapul ţipă dureros, ca un bătrîn bolnav, id. ib. 148. încep să bag snopi şi pe urmă mă opresc . . . Maşina ţipa goală şi toată lumea se oprise şi se uita la mine. PREDA, î. 23. 6. (Despre lemne, vreascuri, copaci etc.) A produce un zgomot caracteristic (prelung şi subţire) prin rupere, prăbuşire, ardere etc. V. pîrîi (1), pocni (II), trosni1 (l),ţiui (1). Dacă vă puneţi la vatră dinaintea focului, auziţi unele lemne ţipînd. negruzzi, S. I, 246. Pietrele ţipau, vreascurile ţiuiau şi chiar lemnele de foc pocneau de ger. CREANGĂ, P. 240. Codrii uriaşi, ca o mînă de vreascuri netrebnice, se zvîrcoleau neputincioşi şi ţipau. HOGAŞ, M. N. 172. Deodată, o creangă ... se rupse ţipînd ascuţit şi căzu. REBREANU, NUV. 48. Şi, speriaţi de atîtea căderi, Arborii ţipau din răsputeri, y. ROM. iunie 1970, 32. + Expr. (Prin Mold.) A-l ţipa (cuiva) măseaua = a fi la mare strimtoare, în mare nevoie ; a-i crăpa măseaua în gură, (regional) a-i pocni măselele. V. şi măsea (II). Cf. zanne, p. ii, 269. Avea nevoie de parale de-i ţipa măseaua şi se ducea să puie amanet moşia. SADOVEANU, o. I, 428. Să mai am un ajutor, . . . acu cînd îmi ţipă măseaua, id. ib. viii, 83. 7. (Despre spaţiul, locul etc. unde se produc diferite zgomote ; însoţit de determinări introduse prin prep. „de") A se umple de sunete puternice şi ascuţite. V. răsuna (2). Aerul ţipa de sunetele ascuţite ale trompetelor. PREDA, R. 88. + (Regional ; despre urechi) A ţiui (1) (Marginea — Rădăuţi). Cf. alr π/i h 22. 8. Fig. (Despre obiecte de îmbrăcăminte şi despre încălţăminte) A sta gata să plesnească (fiind prea strîns pe corp sau prea strimt). S-a îmbrăcat nemţeşte .. . Pantalonii . . . crapă-n picioare . . ■ haina . . . ţipă-n spinare, delavrancea, o. ii, 283, cf. udrescu, GL. Acu dacă ia pantofu dă ţîpă, cun să nu te degire acuşica . . ., mai cu seamă la un drum lung. T. dial. M. ii, 6. 9. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie, neplăcută din cauza intensităţii sau a stridenţei nuanţelor ; a bate la ochi. Sub bărbia cu, îndoituri proaspăt rase şi pudruite, ţipa, de-ţi ameţea privirea, fiongul imens al unei legături roşii, hogaş, m. N. 32, cf. DEX. φ F. anal. [La Minulescu] neologismul răspunde, în genere, unei necesităţi ... ; cînd ţipă, stridenţa lui se armonizează în stridenţa gßneralä. LOVINESCU, S. I, 394. — Prez. ind. : ţip. — Etimologia necunoscută. ŢIPĂ* vb. I. (Regional, mai ales în Transilv.) I. Tranz. A arunca (ceva nefolositor); a azvîrli (undeva sau după cineva). Cf. LB. Ci măciaşul e ispită, E sămînţă de gîlceavă, . . . Ţipă-l peste gard afară. HELIADE, O. I, 138, cf. ISER, POLIZU, CIHAC, II, 435, DDRF. Ja cîte o bucăţică şi o ţipă (aruncă) în foc. MARIAN, INS. 299, cf/ ALEXI, w. Cu mătura ie-oi mătura, în gunoiu casei te-oi ţipa. candrea, F. 428, cf. tdrg. I-o poruncit să ţipe mintulaş mă-laiu pă Murăş. pamfile, S. v. 168,’ cf. şăineanu, d. U., CADE, MIRONESCU, S. 622. Nu cred, mormăi căpitanul, ţipînd pe gît al doilea păhărel, sadoveanu, o. XI, 578. Cînd am ţipat în el bîta, ... el a stat şi a întors capul. id. ib.’ XIV, 489, cf. scriban, d. Am auzit că un aeroplan o ţîpat neşte bombe. T. popovici, S. 374, cf. cl 1980, 78, L. ROM. 1984, 227. Ţipai peană pe fereastră, Mă dusăi la mîndra-n casă. pau-LETI, c. 102. Ţîpă coasa-n buruiene Şi se cară la pomene. jarnîk — bîrseanu, d. 470. Mi-ai ţîpat puşcuţa-n braţă. Mîndrescu, l. p. 38. Ţipai peana la pămînt. RETEGANUL, TR. 95, cf. BRAN, S. Ea-n drum cofile-o ţipat Şi la poartă o strigat. ŞEZ. i, 76. Soro, soro Solomie, Ţipă cartea pe chilie, Hai cu mine-n cununie. CĂTANĂ, Β. 75. Cu arcu te-aş săgeta Şi la vulturi te-aş ţipa ! MAT. FOLK. 310, cf. viciu, col. 139. Şi mi-ai rupt inimioara. Tu o-ai rupt, tu o şi leagă. .. Şi o ţîpă gios, pă apă. ţipi,EA, p. p. 51, cf. candrea, ţ. o. 52. Odată ţîpă suliţa-n el. PRÎNCU — candrea, m. 240. Dă-ne, Vidra, pe Vidra, Că, de nu, te-om demica, Cu securi şi cu topoare, Şi te-om ţipa prin izvoare. BUD, P. P. 13. Nici nu-i pînză, nici nu-i tort, Ţese-un cot şi-o ţipă în pod. ŞEZ. XII, 151, com. din RĂHĂU — SEBEŞ şi din straja — RĂDĂUŢI. Te-oi milui C-o cojiţă de mălai... Ţipată după cuptor. COM. SAT. I, 71, com. paşca, com. din jina — sebeş, t. papaiiagi, m. 235, ALR ι/l h 94, alrm î/ι h 135, ALR π/i mn 42, 2 227/172, alr sn i h 80, ib. m h 855, ib. iv h 1 106/53, alrm sn ii h 677, a i 12, iu 13, v 1, 14, 20, 31. Eu toată te-oi dimica, în căldare te-oi ţipa. balade, in, 304. Mirel mi se-mbărbăta, Zgarda-n cap la leu ţipa. folc. transilv. i, 88. O luat ş-o tăiet şerpili şî l-o ţîpat în groapă. O. BÎRLEA, A. p. I, 282. <0· F i g. Păcurar cu cuşma mîndră, Nu ţinea dragostea-n pungă, Şi o ţîpă peste oi Şi vină sara la noi. PRECUP, P. 39. Şi acela-i năcaz greu Şi nu-l pot ţipa nici eu. DOINE, 27. Ό" Refl. pas. A treia zi după Bobotează nu se ţipă cenuşa din vatră. GOROVEI, CR. 133. Φ Refl. (Despre persoane) Noru-sa l-a ameninţat că se ţîpă pe apă. LĂNCRĂNJAN, C. iii, 489. Iar Chiruţa, voinica, Deloc nu mai aştepta, Ci-n Dunăre se ţîpă. jarnîk — BÎRSEANU, D. 496. Ea în apă s-o ţipat. ŞEZ. I, 77. Năcăjit am fost odată, Tot nu m-am ţipat în apă. COM. SAT. III, 40, cf. ALR I 432/280, A v 5. Cari-or avea noroc rău S-ar ţîpa cu capu-n tău. FOLC. TRANSILV. H, 313. "0* Loc. v b. A (-i) ţipa (cuiva) o palmă = a da cuiva o palmă ; a pălmui.. Cf. ALR I 1 435/266. ψ Εϊρι. A ţipa ocliii = a arunca o privire, a privi repede, în treacăt. Ţîpai ochii pe fereastră, Văzui o dalbă neve astă. F (1871), 415. Ţipai ochii peste deal, Văzui fată de muntean. EMiNEs’cu, L. P. 9, cf. densusianu, ţ. h. 337. Atunş şî ţîpă popa uok'ii-napoi. O. BÎRLEA, O. A. III, 151. A-i ţipa (cuiva) în nări (ceva) = a reproşa, a imputa. Cf. ALR SN v h 1 410/284, ALRM SN III h 1 162/284. A i-o ţipa in pupăză=a nu şti să păstreze un secret. Cf. marian, o. ii, 175, zanne, p. i, 627. (în superstiţii) A ţipa fapt (sau ură) (pe cineva sau cuiva) = a-i face cuiva vrăji. Socoate că-i ţipată ură pă ea să nu să poată mărita. ARH. FOLK. I, 210, cf. 209, alr ii/i mn 63, 4 217/235. + (Rar) A doborî, a trînti (1)· Venit-a ploaie cu vînt De le-a ţipat la pămînt. alecsandri, p. p. 365, cf. alr i 1 440/308, ib. I 441/835, alr sn iv h 975/27, alrm sn ii h 789/27. + (Complementul indică scîntei, flăcări etc.) A face să iasă ; a scoate (VI 3). Mere murgul Radului, Din picioare scînteind, Din gură pară ţîpînd. jarnîk — bîrseanu, d. 497. Luîndu-şi şi o pipă..., trăgea cu ea... de ţipa scîntei. COM. sat. v, 109, cf. ALR ι 1 391/107,’ 278, 280, 283, 295, 308, 333, alr ii/i mn 128, 3 860/325, ib. 3 862/ 325, A i 35. + (Complementul indică muguri, frunze etc.) A da, a face. Cf. ALR I 902/295, 302, 320, 335, 339, 341, 345, 355, ib. 910/61, 80, 93, 138, 231, 278, 333, 339, 345, 355. Tupă spic. ib. 910/302, ib. 969/315, 354, alr ii 5 139/250, 260, 349, ib. 5 171/141, 250, 272, 284, 310, 316, ib. 5 188/53, ib. 6 254/310, ALR sn i h 98, ib. h 106, ALR sn iii h 661, alrm sn ii h 477, a i 12, 13, 21, 22, 23, 35, ii 7. ♦ (Determinat prin ,,afară") A expulza din organism. V. elimina. Aşa precum le-am înghiţit, le ţipăm... afară, antrop. 57/12. + (Folosit şi a b s o 1.) A expulza fătul sau a făta înainte de vreme un făt mort, (popular) a lepăda; a elimina secreţii la fătat. Cf. alr ι 1 074/75, 80, 87, 90, 97, 107, 144, 231, 2406 ŢIPA? — 154 — ι ŢIţARI 247, 257, 266, 305, 351, 571. L-o ţîpat mort. ib. 1 074/ 49. Ţupă mat afară. ib. 1 074/298. 2. Tranz. (Complementul indică obiecte de îmbrăcăminte) A arunca de pe sine; a lepăda. Ţipai zăbonaş cu bumbi, Luai pătrîntaş cu plumbi. EMINESCU, Iv. P. 63. Zice ca baba, Dochie vine de la munte cu nouă cojoace şi tot ţipă cîte un cojoc, pînă ce le ţipă pe toate, marian, s. r. ii, 135, cf. tdrg, cade. Şi-ncepu Marcu-a juca Şi cîte-o hain-a ţîpa. jarnîk — BÎRSEANU, D. 490. Ţîpă portul bărbătesc Şi ia un port muieresc. reteganul, tr. 26, cf. ţiplea, p. p. 118. Da Novac cela viteaz Ţîpa haine boiereşti Şi-mbracă călugăreşti, frîncu — candrea, m. 215. Sorî, sorî, sorioarî, Ţîpî naframa-n chilii, Hai cu mini-n cununii. GRAIUL, I, 453. Turcuţul, ca cel bănos, Ţipă chepeneagu jos. BÎRLEA, l. p. m, i, 35. Fetele să duc la vale. .. Ţîpă hainele gios, sar în apă, să spală. ARH. FOLK. I, 209. Mai bin’ ţ-ai spăla ia, Că de-on an şi jumătate N-ai mai ţîpat-o din spate. com. sat. v, 70, cf. alr ι 1 361, alr ii 3 260/95, ib. 3 314/260, 334, ALR suivi 1 153. Şi-a ţipat haine domneşti Şi-a luat călugăreşti, folc. transilv. II, 406. Mûireasa ţîpă di pe sîne tăt. O. BÎRLEA, a. p. iii, 65. + R e f 1. A se primeni (2) (Cosniciul de Jos — Şimleul Silvaniei). Mă ţup. alr i 1 361/298. + (Complementul indică pielea unor reptile, a omului) A schimba ; (popular) a lepăda. V. n ă p î r 1 i. Cf. ALR ι 1 182/59, 69, 93, 100, 116, 144, 217, 227, 229, 251, 257, 337, 341, 348, 351, 352, 354, 359. 3. Tranz, A da (pe cineva) afară, a izgoni; a .destitui (pe cineva). Franţiscus al doile... a avut mare nevoie dinainte frîncului, că a fost să-l ţipe din Beci de la scaun (a. 1798). iorga, s. d. xvii, 211. Batgiocorindu-i, îi ţipa din ţinutul său. şincai, HR. I, 125/14, cf. ISER. Pe tine te-au ţipat din slujbă, nu pe mine. AGÎRBICEANU, O. IV, 290. Ce-i cu tine ? Doar n-ai păţit ceva ! — M-o ţipat de la casă. dan, u. 34. Te bate şi-ţi dă ocară, Te ţipă pe uşe afară. DOINE, 25. Şi trei îngeri a mînat Şi de mînă m-au luat Şi din rai că m-au ţipat, marian, î. 468. C-a mere la vlădicie Şi m-a ţipa din popie. BÎRLEA, L. P. Μ. I, 28. L-a ţîpat pă uşă afară, gregorian, cl. 48. + A trimite (pe cineva) cu sila (undeva). Mă ţipă mama să ţăs. marian, SA. 169. Mi-a tăiat părul din frunte, M-a ţipat între recrute. FOLC. mold. i, 540. + (Complementul indică animale) A lăsa să intre sau să iasă, (popular) a slobozi; a trimite (de) undeva. De s-ar des-primăvăra, Să-şi ţîpe domnii stava. ARH. Folk. i, 166, cf. chest. v 13/62, com. din şieuţ — bistriţa, ALR I 408/223, ib. 417/308, ib. 811/80, 337, 345, 354, mat. dialect, i, 289. -0* R e f 1. pas. Cînd se bagă oile în lapti, se despart mieii şi se ţipă la mie-lar timp ăe 6 săptămîni. CHEST. v 16/25. S-o ţîpat berbecii între oi. ib. v 33/48. + A dejuga. Cf. alr sn ii h 338, ALRM sn I h 220, a i 21, 22, 23. Ţîpă boii din giugu. o. BÎRLEA, a. p. ii, 367. A. Refl, (Despre fiinţe ; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „asupra", „la“, „spre", „în" etc.) A se năpusti (2). Cf. klein, d. 443. Nu este iertat să se aşeze cineva pe năclad..., că se ţipă lupul între oi. prÉcup, p. 26. Şi ăla s-a ţîpat cu colţii în mine ca un turbat, v. rom. martie 1956, 125. Hop ! leliţă de la oi, Ţipe-ţi-se lupii-n oi. reteganul, ch. 111. Huhurez pe părete Şi se ţipă în cap la fete. DOINE, 287, cf. CANDREA, ţ. o. 32, 165, alr i 341/118, ALR II 2 456/95. S-o ţîpat on smău. O. BÎRLEA, A. P. I, 308. S-o-mbătat.. . şî s-o ţîpat ca să bată devasta. porţile de FIER. -0» E x p r. I n t r a n z. A ţipa la vale — a coborî. Cf. ALR ι 1 341/100, 249. + A se duce repede (şi pentru scurt timp) ; a se repezi (I 1,2). Ţîpă-te pînă la sălaş. PRIBEAGUL, P. R. 55. Ti-i ţipa şi păn la iad. viciu, col. 53, com. din finiş — BEIUŞ, com. v. BREBAN. Ş-apu o legat doniţa în cap la cui şi s-o ţîpat calu şi-o luat apă cu doniţa d'-acolo. ARH. FOLfe. v, 152, cf. A III 9. Mă ţip o ţîră pînă la viei MAT. DIALECT. I, 289. + Tranz., (Complementul indică mîinile sau un obiect) A mişca spre ceva cu repeziciune (pentru a apuca) ; a repezi (2). Mîtiil'e-n sînu-ş ţîpa, Grel'e rane ce-ş găsa. ΛΓ,ΕΧΚ'Ι, L. P. 161. Cînd e furios balaurul, îşi ţipă mîna şi trage înapoi norii,, cari nu i ie supun. COM, Saţ, Ii, 85. Mă dusei cu coasa-n plai, Mîndru zidră-pui aflai'. Ţîpai coasa să mAi-l tai. ärh. folk, I, }66. Mîna pe coarne i-o ţîpat Şi tăt bunu i t-o luat. ib. 201. + (Despre boli eruptive) A ataca. Cf. alr iî 4 221/53. [Or-balţul] să tîpă. . . la obraz. ALR Il/i MN 61, 4 206/53, cf. A i 21.’ ' -, ' ' — Prez. ind.: ţip. — Şi: (prin vestul Transilv.) jupă vb. I. — Etimologia necunoscută... ŢIPÂNIŢĂ s. f. (Regional) 1. Aşchiuţă care intră sub piele; (regional) ţepuşă (I 5). AI,R ii/i h 93/29,. alr.ii/i MN 47, 2 290/29. ■ 2. (în forma ţepaşniţă) Ţeapă (II 1) la grîu (Se-căşeni — Oraviţa). ALR II 5 180/29. — Pl. : ? — Şi: ţepăşnlţă .s. f. ALR Ii/î. îi 93/29, ALR II 5 180/29. (pl. ţepăşniţi ALR II 5 180/29).' — Din ser. diai. '„eipantea.. ŢIP Afli s. m. (Atestat prima dată-la ANON. CAR-.) 1. Numele mai multor specii de peşti; a).·- (şi in sintagmele ţipar mare, BÄCESCU, P. 55, 167.; ţipar -fără ochi, id. ib. 56, 164) peşte de' apă dulce stătătoare, cu corpul lung de 18 — 25 cm, aproape pilindric, asemănător cu al şarpelui, acoperit cu-solzi mărunţi şi cu un strat de mucus, avînd zece .mustăţi, care poate respira şi aer atmosferic, (producînd nişte sunete cînd este scos din apă), şi care este. întrebuinţat mai mult ca nadă; (popular) chişcar, (regional) fîsar, smioarţă, şaran, şarpe, şerpar, ţicîitoare, ţipau2, zniorlă (Misgurnus fossilis).. Cf. ISER, cihac, ii, 535, ANTIPA, F. I. 1-94, ATILA, P. 250, CADE, BĂCESCU, P. 56, 84, 163, 164, 167, c. an'to.neşcu, p. 126'. Exemplarele mai mari se,.prind... cu momeli vii: ţipari, obleţi. VÎN. ,PESC. septembrie' 1964, 5, cf. μ. d. enc./ cl 1986, 26, alr i‘,1 745, alr ,Sîi iii h 738, ALRM SN ii h 552 ; b) (şi în, sintagma ţipar de mare, NICA, L. VAM. 256, C. aNtoneŞcu, P., 147) peşte teleostean migrator, cu corpul în formă de şarpe, aproape cilindric, cu coada turtită lateral, şi cu falcă inferioară ieşită în afară; anghilă, şarpe-de-apă (Anguilla anguilla). Cf. valian,·V!/ pölizu, pontbriant, d., costinescu,· conv. lit. xxiii, 345; ddr'f, barcianu, αι,εχι, w. Staţi. . . ăm găsit. : . ori ţipar, ori... Scoate mîinile împreunate ş-azvîrle pe mal coge'mite şarpe, adam, s. 1Ô3, cf. tdrg,-şăineanu, d. u, Ţi^dih dat întotdeauna ţiparii tei mâi graşi Şi pîinea C6a mai albă. eftimiu, î. 138, cf. simionescu,1 f; r. 238. Ce părere aveţi despre ţipari,. doamnă ? c. petrescu, c. v. 191, cf. 193. Ţiparii cei mari. . . trec în apele oceanului şi călătoresc. . . pînă în preajma insulelor Ber-mude. sadoveanu, o. xiv, 566, cf. SCrIba'n, d. Pescarii sosesc cu povara pe creştet. în coşuri : ţestoase, ţipari, curcubee. BLAGA, poezii, 183 ; o), (regional ; şi în sintagma ţipar mic, BĂCESCU, p; 56, 164, 175). zvîrlugă, (regional) ţimpărel (Cobitis taenia), id. ib. 55, 175. A furat o traistă cu ţipari (a. 1800). IORGA, S. D. xii, 215, cf. h ii 207,' in 227, 362, iv 55,'v 71, 169, vi 235, vii 29, 171, ix 42, 220, 396, x 31, 499, xii 28, 171, xiv 72, xvi 160, 296. (Ca termen de comparaţie) Ţinea, morţiş s-o vadă slabă ca un ţipar. papadat-bengescu, ' r. ii, 320. >> (Cu valoare adverbială) E un rumân înalt cu umeri laţi — încolo subţire ţipar. stancu, d. 38/ φ C o m-pus: ţipar-de-mare = ştiucă-de-mare (Belone.be- lone). Cf. CADE. 2. (Zool. ; regional; şi în sintagma ţipar cu ochi,. bäcescu, p. 56, 90, 164) .„Cicar (regional) ţîc|itţ>are 2408 ŢI PAK.2 - — 155 — ŢIPĂT (Eudcmtômyzon dànfordi). Cf. klein, D. 443, BÄ-ciîsctx, p. 89, 90. ■ , 3. (Regional) Epitet pentru un copil care ţipă1 mult (Curtea de Argeş). Cf. UDRESCU, GL. -.—•PI. : ţipari. —.Şi: (regional) ţimpiir (băcescu, p, 55, 163, -175, ALR ι 1 745/12, 290), ţepăr (conv. lit. XXIII, 345) s.m. — Cf. ţipa1. ŢIPĂR*e. m. (Regional) Meşteşugar care repară cişmele (Săcele). Cf. GJt. s. v, 46. — Pl. ■.ţipari. — Ţip* + su^‘ ~ar· ŢIPĂR* s.m. (Prin Olt.) Ardei iute; (regional) ţipoi1. Cf. LEXIC REG. -II, 17, NALR — O Iii li 466/927. — Pl. : tipări. . — Cf. înţepa. · ŢIPĂR* s. m. (Regional) Numele unei rase de porci -mici, albi (Mălăieşti — Ploieşti). Cf. n xi 350. — Etimologia necunoscută. ŢIPĂRE* s. f. Acţiunea de a ţipa1. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W. — V. ţipa·. ŢIPĂRE* s. f. (Regional) Acţiunea de a ţip a*. 1. Aruncare, zvîrlire. Cf. ţipa2 (1). Cf. LB, ISER. ·ν* Ţipar ea întîia = numele unui obicei popular practicat în ziua de Sfîntul Gheorghe şi care constă în aruncarea în apă, de către feciorii din sat, a celui care a ieşit primul cu plugul în acea primăvară. Cf. COM. SAT. iv, 55. 2. Mişcare cu repeziciune într-o direcţie (a unei părţi a corpului). Cf. ţ i p a2 (4). Se naşte prin ţipa-rea picioarelor înainte. ANTROP. 194/26. - V. ţipa*. ŢIPĂT? .s. n. (învechit, rar.) Faptul de a ţipa1. Cf; DDRF, AIîEXI, W. — V. ·μρΛ ŢIPĂT* s.n. (Regional) Faptul de a ţipa2. 1. (în superstiţii) Aruncatul în calea cuiva a unui obiect vrăjit, socotit ca aducător de rele celui care-1 ridică, şi efectul acestei practici. V. fapt, ţipaturi (2). Să se limpadă . . . De toate aruncăturile, De toate făcăturile, De tot faptul, De tot ţipatul. MARIAN, V; 154. 2. Cf. ţipa2 (3) (Runcul Salvei - Năsăud). Cf. chest. v 33/66. — V. ţipa*. ŢIPĂT*, -Ă adj. (Rar) Rostit cu glas tare şi ascuţit. Ci di„ DM, dex. <0> (Adverbial) Au răspuns scurt şi ţipat. G. m. zamfirescu, sf. m. n. ii, 20.: — Pl. : ţipaţi, -te. — V. ţipa1. - ŢÎPĂ 1 s. f. (Regional) 1. Fluier din coajă de salcie, din paie de ;grîu, din ţipirig etc. Cf. şăineanu, d. u., CADE, SCRIBAN, D„ VICIU, GL., H XVI 31, ALR I 1 469/214, 370, 375, 388, 554, 556, 820, udrescu, OL: + Un fel de fluier (din os de găină) cu care yînătorii imită glasul unor păsări pentru a le atrage. V, ţivloaie (1) . Cf. BĂCESCU, PĂS. 377, H X 4, A v 15. 2. Fluier· ia cimpoi; (regional) ţivloaie - (2). Cf. η xi 150, xil 142, xrv 66. 3. Fluier mic de plumb. Cf. scriban, d. — Pl. : ţipe şi ţipi (ALR ι 1 469/214, 375). — Şi : ţiplă (H xil 142, alr i 1 469/820) s. f., ţip (ALR i 1 469/370 ; pl. ţipe ib.) s. n. — Postverbal de la ţipa1. — Ţip : sg. refăcut după pl. ŢÎPĂ* s. f. (Mai ales art. ; prin Transilv.) Nume dat unei figuri la jocul de copii cu pietricele numit ,,de-a bicica" . V. b u ş. ALIL 1983—1984, 315. — Postverbal de la ţipa*. ŢÎPĂ* s. f. v. ţiplă«. ŢIPĂ! vb, IV. Tranz. (învechit, rar) A chema, a ademeni fluierînd. Cf. valian, v., pontbriant, d. — Prez. ind. : ? — V. ţlpăl. ŢIPĂÎRE s. f. (învechit, rar) Acţiunea de a ţipai şi rezultatul ei. Cf. valian, v. — V. ţipă!. ŢIPĂUJÎ vb. IV. Tranz. (învechit, prin Transilv.) A da, a trimite (1). Orighinalele alăturate ale rezoluţiei sale . . ., de sus ţipeluite (a. 1839). BÄRAC, în şchei, 38. “v* Refl. pas. Suma aceea ce s-au ţipăluit de cătră oraş (a. 1822). ŞCHEI, 65. — Prez. ind. ; ţipăluiesc. — Şi : ţipelui vb. IV. — Ţipa* + suf. -ălui. ŢIPĂRĂŞ s.m. Diminutiv al lui ţipar1 (1). în toate sezoanele însă, momeala preferată rămîne ţipăraşul. vîn. PESC. septembrie 1961, 15, — Pl. : ţipăraşi. — Ţipari + suf. -aş. ŢÎPĂT s. n. 1. Strigăt ascuţit (de durere, de mînie, de teamă etc.) ; (învechit, rar) ţipătură1 (1). V. răcnet (2), urlet, zbieret. Duceţi-vă în iad ..., unde vor fi ţipetele şi plîngerile (a. 1550— 1580). cuv. D. bătr. li, 458/29. Boacetele muierii şi ţipetele ce să aud den casă nu vor putea arăta vrăjmăşiia bărbatului. PRAV. 157. I-ai scosu-i din serbie şi din laţe Pre toţi fiii lui Iacov din Eghipet, Că le-ai audzît de muncă şi de ţîpăt. DOSOFTEI, PS. 254/16. Şi pune pe colo de-i băte cu puha, cît nu pute merge boierii la curte de ţipetele lor. NECULCE, L. 299. Glas ... s-au auzit, De sunete şi de ţipete (a. 1784). GCRII, 140/27, cf. KLEIN, d. 443. De vaiet amar, ţipete, jele, Plini-s codrii, cîmpii şi vâlcele. budai-deleanu, ţ. 174. Ce ţipete sînt acestea ? kotze-BUE, u. 25r/7. Turcii ... îi împresurară ; puşca, tăia, ţipet să auzita. N. STOICA, C. B. 240, cf. LB. Robinson ... să tînguia cu ţipete atîta de jalnice. DRĂGHICI, R. 11/31, Cf. ISER, PONTBRIANT, D. D-o-dată auzii nişte ţipete ale unei feţişoare. PR. dram. 268. Era prea lungă strigarea, prea ascuţit ţipetul, prea vie durerea. RUSSO, S. 115. Privea cruda luptă fără a putea Să scoată un ţipăt, creţeanu, m. 104/23. Ţipetul ei îngrozi amorul, negruzzi, S. I, 78. t/w ţipet s-aude ... eu sai în picioare. ALEXANDRESCU, Ö, i, 91. Zbierăt, raget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. III, 14. Am auzit .. . răsunînd văile de ţipetele gonacilor. BOLINTINEANU, o. 330, cf. costinescu. Vulturii ... învăţau de la el ţipetul cel plîns al jalei. TvM.! NESCu, L. P. 173. Se întorceau pe ceea parte în ţipetele mele. CREANGĂ, A. 15. în mijlocul protestărilor de -indignare s-aude un ţipăt sfîşietor. CARAGIALE, Ο. I, 4. Băutura . . . l-d făcut încă mai duios, şi chiotele îi sunau a ţipete de durere, slavici, v. p. 29. împărăteasa dete un ţipet şi se deşteptă, ispirescu, L. 133. Dar d-odată .. s-auzi un ţipăt ascuţit, delavrancea, î. 127. Sărea 2424 ŢIPĂT — 156 — ŢIPĂTOR ca o leoaică să-l oprească deodată Printr-un ţipăt ascuţit. macedonski, o. i, 70. O cocoană ... dădu un ţipăt de spaimă şi leşină. VLAHUŢĂ, O. A. III, 6. Dar în apă privind fata, Dă un ţipăt speriat. BELDICEANU, P. 67, cf. DDRF. De ţipăt şi vaiet să geamă pămîntul Ca-n ziua din urmă. neculuţă, γ. d. 40. Fatma răsare-n ţipet, de spaimă-ngălbinită. COŞBUC, P. I, 52, cf. barcianu. Plîngea fără să scoată nici un ţipăt. SANdu-aldea, A. M. 45. Nu trecu mult şi auzii eu un ţipăt ascuţit, apoi nişte paşi mărunţi şi repezi. DELAVRANCEA, V. V. 102, cf. ALEXI, W. Iar pe oşteanul de rînd ce-n faţă-i da fuga cu ţipăt El îl lovea cu toiagul, murnu, I. 30, cf. TDRG. La auzul veştii, Matilda îşi înăbuşi un ţipăt în batistă. brătescu-voineşti, P. 188. începu să plîngă . . . cu nişte ţipete isterice, ce se auzeau în curte, agîrbiceanu, S. 307. Fericire exprimată ... cu ţipete ascuţite. IBRĂILEANU, A. 21, cf. SEVERIN, S. 62, ŞĂI-neanu, D. u., CADE. Ţipete diverse ţîşniră într-o îmbrînceală generală. REBREANU, r. ii, 197. Nu-l înduioşaţi deloc nici bocetele femeilor, nici ţipetele copiilor. MIRONESCU, S. 4. Era un ţipăt sfîşietor, vaiete de oameni în agonie. TOPÎrceanu, o. a. ii, 27. Felicia dete un ţipăt. BRĂESCU, O. A. II, 236.. Mama n-a putut închide un ochi de ţipetele mele. VLASIU, A. p. 225. Un ţipet grozav întîmpină pe cei doi urmăritori. sadoveanu, o. v, 497, cf. scriban, d. Dezlănţuie o vijelie de ţipete şi dă drumul unei vărsări de lacrimi. ARGHEZI, S. vil, 81. Fata scoase un ţipăt şi întoarse spre arhitect ochii de un albastru ireal. CĂLINESCU, b. i. 131. De la doi paşi . . . izbucni un ţipăt deznădăjduit de femeie, camil PETRESCU, N. 21. Un ţipăt l-a ţintuit locului, vin^a, l. i, 66. Se vedea cum. ţipetele ei sporeau mînia lui. PREDA, R. 288. Ţipătul, urletul disperării îmi stătea în gîtlej. VÎN. PESC. martie 1964, 15. A fugit, cu un ţipăt scurt de spaimă. T decembrie 1964, 9. Durerea este expresie, şi locul ei se află în ţipăt. STĂNESCU, R. 173. Au izbucnit ţipete asurzitoare, v. rom. aprilie 1971, 32. Alinaţi durerile Şi lăsaţi ţipetele, jarnîk — bîrseanu, D. 205. Ţipetul şi plînsetul ei auzit-a. marian, d. 269. Sare dă colo c-un ţîpet. o. BÎRLEA, a. p. i, 568. -> Pi g. Răspunsei .... voind prin asta a opri ţipetul sîngerîndei mele inimi. NEGRUZZI, S. I, 293. Dispoziţia mi sufletească făcea să-i sune în urechi ca o poveste tristă, duioasă, ca un ţipăt al unei inimi nenorocite, bacalbaşa, S. a. i, 174. Trebuia să mă mişc, ca să uit de ţipetele fiecărui muşchi. V. rom. aprilie 1970, 76. <0* Bxpr. (Regional) A nu (se) auzi nici ţipătul (sau ţlpetă) = a nu (se) auzi nimic. N-auzi nimic. Nici ţîpătă. plopşor, C. 46, cf. COMAN, GL. (Nici) ţipătul (sau ţipetă) (de om) = nici ţipenie ; nimeni. Cf. coman, Gl. Nu-i ţipetă de om pe aici. TODORAN, gl. N-are ţipetă de . . . = nu are pic1 de . . ., e lipsit cu totul de . . . N-are ţipetă de lemn. id. ib. 2. Strigăt specific scos de păsări sau de animale ; (învechit, rar) ţipătură1 (2). Y. răcnet (1), urlet, zbieret. Cf. KLEIN, d. 443. Glasuri omeneşti se amestecă cu ţipetele plîngătoare ale lebedelor. PÎCLEA-nu, î. II, 140/4. M-a văzut şoimu ... Şi al lui ţipet în valea-aăîncă S-a-ntins departe plin de fiori. alexandrescu, o. i, 102. La cuibu-i paserea zboară C-un ţipet jalnic ca un suspin. ALECSANDRI, p. I, 19. Asinii răspundeau prin nişte ţipete neplăcute urechilor, bolintineanu, o. 301. O pasăre de noapte . , . îşi ia zborul, scoţînd un ţipăt sfîşietor şi tînguios. ODOBESCU, S. I, 153. Afară se auzi ţipătul unui huhurez. SLAVICI, o. i, 206. Alergau într-un suflet pe treptele circurilor, să auză ţipete de fiară. PÎRVESCU, C. 19. începură să se audă, de ici şi de colo, ţipetele stridente ale grăsunilor înjunghiaţi. AGÎRBICEANU, S. 168. Un ţipăt ascuţit de cucuvea înjunghie strident tăcerea grea. codkeanu, s. i, 318. Vulturi buimăciţi, în ţipete jalnice, plutesc pe deasupra luminei. CIO-Cîrlan, p. p. 224. Gaia .. . spinteca văzduhurile largi cu ţipet flămînă şi ascuţit. HOGAŞ, M. N. 180· Ţipătul iepurilor fugăriţi de vulpi răsună trist, ca un plînset de copil. C. PETRESCU, S. 53. O ghionoaie ■ . . slobozi un rîs grăbit, o ploaie de ţipete mărunte. topîrceanu, o. A. ii, 89. Gîştele sălbatice .. ■ zburau nu se ştie încotro, lăsînd în urma lor ţipetele acelea firave. VLASIU, A. P. 374. Prin văzduhul sur vîslea spre asfinţit un cîrd de gîşte sălbatice, cu ţipete aspre. sadoveanu, O. I, 161. Ţipăt de pasăre de pradă. dan, u. 107. Numai de sus pretutindeni L-a dovedi cu ţipăt uliul, blaga, poezii, 156. Se auzeau ţipetele dobitoacelor. BOGza, a. î. 319. Parcă era puţin pustiu în jur din pricina ţipetelor urîte ale păunilor. PREDA, m. S. 18. De vînat el n-a vînat, Orişicît s-a zbuciumat, De zbieretul oilor . . ., De ţipetul ulilor. TEODORESCU, P. P. 149. Năpîrca . . . scoate un ţipet subţire şi atunci se zice că moare cineva in casă. com. SAT. ni, 18. Şuieratul şerpilor, Ţipătu năpîrcilor. FOLC. OLT. — munt. ii, 185. 3. Sunet puternic (şi înalt) produs de un instrument muzical. înceta cîte puţin scărţiitorul ţipet al surlei lui mehterbaşa. NEGRUZZI, S. I, 288. Prin uşile deschise scăpau vaiete de arcuş, ţipete de armonică. bart, E. 127. Compararea ţipătului viorii ... cu vocea umană merge în literatură. CĂLINESCU, C. o. 164. + Sunet strident, ascuţit (şi prelung) emis de sirenă (II 2). Ţipătul inconştient al sirenei de la ora şase. BOGZA, A. î. 114. (în metonimie) Ţipătul locomotivelor moare surd. C. PETRESCU, S. 51. Vîntul fluiera ca ţipătul de tren. bacovia, o. 77. O locomotivă pitică . . . şi-a înfipt în văzduhul trandafiriu un ţipăt lung şi ascuţit, ca o suliţă. TOPÎRCEANU, o. A. îl, 183. Niciodată nu voi uita ţipătul locomotivelor în tăcerea acelei nopţi. TEODOREANU, M. U. 48. 4. Zgomot ascuţit şi neplăcut produs de unele mecanisme sau obiecte în timpul funcţionării ori al utilizării. De departe s-aude în răstimpuri ţipătul ascuţit şi răsunător al unui herăstrău. VLAHUŢĂ, R. p. 80. Văile . . ■ răsunînd de ţipătul ferăstraielor. C. PETRESCU, S. 197. Pe cînd tînărul recita fără întrerupere, mă chemă ţipetul telefonului. LOVINESCU, s. iii, 108. Cumpăna se-nalţă şi se coboară frenetic, fără odihnă, c-un ţipăt lung. topîrceanu, O. a. II, 153. îi răspunde oţelul cu ţipăt prelung de izbîndă. VOICULESCU, poezii, I, 10. Răzbătea pînă departe ţipătul unui fierăstrău. SADOVEANU, O. IX, 187. Ţipătul unui fierăstrău circular, răzbind o placă de fier la cazange-rie. arghezi, s. xi, 103. 5. Zgomot ascuţit produs prin spargere, rupere etc. La răstimpuri, un geam spart îşi înălţa ţipătul printre zgomotele surde, grele, înfundate. M. eliade, d. 225. — Pl. : ţipete. — Şi: ţipet s.n., (regional) ţipetă s. f. — ŢIP«1 + suf. -et. — Ţipetă : sg. refăcut după pl. ŢIPĂTl vb. IV V. ţipotll. ŢIPĂTOÂHE s. f. (Prin sudul Transilv.) Cascadă. SCL 1978, 323. — Pl. : ţipători. — Ţipa8 + suf. -ătoare. ŢIPĂT0R, -OÄRE adj., s. f. I. Adj. 1. (Despre voce, sunet etc.) Ascuţit şi puternic; lipsit de armonie, neplăcut la auz ; strident. Farmecul e întrerupt de glasul ţipător al strigătorului de noapte. HELIADE, D. J. 154/6. Vocea acestei soprane e ţipătoare, fără expresie şi ăe un caracter nedecis. filimon, o. ii, 235. Fluier cu-a lui tonuri ţipătoare. OLLĂNESCU, H. o. 287. Ţipătoarea văicăreală s-a potolit. SĂM. I, 5. Se auzea mult timp glasul ţipător al coniţei. ΡΑ-padat-bengescu, r. i, 254. Altfel cum s-ar explica ura glasului ţipător ? CĂLINESCU, c. O. 92. 2427 ŢIPĂTURĂl — 157 — ŢXPBH 2. (Despre culori, obiecte colorate, lumină etc.) Care impresionează puternic şi neplăcut ochiul, bătător la ochi; strident, (popular) ochios (3). Mare iubitor de culori ţipătoare ■ . generalul era totuşi bun la inimă. LOVINESCU, S. iii, 200. Poartă guler îngust şi cravată ţipătoare. Cazimir, Gr. 138. Ele în alb, în roşu, în verde, în toate culorile vii, ţipătoare. BART, E. 157. O doamnă în vîrstă, dar îmbrăcată în chip ţipător. CĂLINESCU, c. N. 205. S-a făcut artistă şi ai întîlnit-o peste mulţi ani, ... cu toate semnele oboselii sub fardul ţipător. PAS, z. I, 185. Fata Morgana pe cerul încins Minte-n colori ţipătoare. BENIUC, V. 75. "ν' (Adverbial) Trecu pe lîngă el o femeie bine îmbrăcată, deşi cam ţipător, şi foarte fardată. călinescu, c. n. 298. Nu se îmbracă ţipător elegant, id, C. o. 65. O femeie sulemenită ţipător. BOGZA, A. î. 28. 3. (în sintagma) Acvilă ţipătoare = numele unei specii de acvilă (Aquila clanga). Acvilele ţipătoare au cauzat întotdeauna multă bătaie de cap sistema-ticienilor. LINŢIA, p. ii, 182. II. S. f. 1. (Prin Mold.) Un fel de fluier cu care vînătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. Cf. TDRG, pamfile, i. C. 62, SCRIBAN, D., BĂCESCU, PĂS. 377. + (Prin Mold. şi Dobr.) Fluier (pentru copii) făcut din coajă de salcie. Cf. ALR I 1 469/520, 532, 550, 552, 558, 684, A IX 3, LEXIC REG. 118. 2. (Ornit. ; regional) Negraică (Dryocopus martius). Cf. BĂCESCU, PĂS. 168. 3. (Ornit. ; prin Olt.) Ciocănitoare (NALR — O iii h 559) ; ciocănitoare-neagră ( Picus martius) (SIMIONESCU, F. R. 117). — Pl. : (adj.) ţipători, -oare şi (s. f.) ţipători. — Şi: (prin Mold.) ţlpitoăre (ALR ι 1 469/520, 550, A IX 3), ţipietoâre (pronunţat -pi-e- ALR I 1 469/532), ţlp-toäre (ib. 1 469/552) s.f. — Ţipa» + suf. -ător. ŢIPĂTllRĂ· s. f. 1. (învechit, rar) Ţipăt (1). Cf. ANON. CAR., POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, ALEXI, w. "v> Expr. (Regional) Ţl pătură dc om = nici o fiinţă, nici suflet de om ; ţipenie. N-am văzut pe uliţă tipătură de om. L. ROM. 1984, 406. 2. (învechit, rar) Ţipăt (2). Văzurăm vreo şase lupi . . . clănţănind dinţii, cu nişte ţipături neplăcute. BOLINTINEANU, ap. CADE. 3. (Regional) Chiuitură (Aciliu — Sibiu). Cf. ALR ι 1 474/129. — Pl. : ţipături. — Tipa» 4- suf. -ăţură. TIPÄTÜRÄ2 s. f. (Regional) 1. Aruncare, zvîrli-tură. Cf. LB, ISER. A cui [cunună de sînziene] nu stă pă casă d'in tri ţipaturi, apu ăla more mai iut'e. ALRT li 123. + (Concretizat) Lucru fără valoare, bun de aruncat ; ciuruc. Cf. DDRF. 2. (în superstiţii) Aruncare în calea cuiva a unui obiect vrăjit, socotit ca aducător de rele celui care îl ridică, şi efectul acestei practici ; (regional) aruncătură. V. f äcäturäj ţipat2 (1). Cf. BARONZI, l. 121, ddrf, CADE. Să ne scapi de ţipături. marian, S. R. I, 132, cf. viciu, GL. Să mă speli pe mine De ură şi de ţipătură. BÎRLEA, L. P. Μ. II, 357. D’e ură, D'e pîră, D'e aruncătură, D'e ţipătură. T. papahagi, m. 137. Spăla-te-oi, Curăţa-te-oi : De täte urile, De täte ţîpăturile. COM. sat. iv, 131. Tătă ura, tătă ţîpătura, tătă am ţîpat-o-n gios pe vale. ARH. FOLK. I, 209, cf. alr ι 1 398/107, 348. — Pl. : ţipături. — Ţipa* + suf. -ătură. ŢIPAU· s. m. (Regional, mai ales în Transilv. ; adesea determinat prin ,,de pîine") Pîine (mică, rotundă) din făină de grîu (ανον. Car., molnar, d. 378/25, klein, d. 443, lb, ddrf, mîndrescu, UNG. 112, TDRG, SCRIBAN, D., VAIDA, VICIU, COL. 97, 205, CABA, SĂL. 101, ALR Π/157, LEXIC REG. 67), care se face la nunţi (FRÎNCU—candrea, m. 152, T. PAPAHAGr, M. 235) ; colac (de diferite forme) făcut la nunţi, la înmormîntări etc. (ALR II 4 031/ 172, 310); cozonac cu lapte (alr ii/235). V. boţ, dofiţ, pup4 (3 e). Ţipăul şi sarea, cu care e în-tîmpinată, înseamnă că mireasa să aibă totdeauna noroc la semănătură de grîu. MARIAN, NU. 639. [Mirele] Vă pofteşte la un ţîpou frumos. T. PAPAHAGI, C. A. 71. Dă-mi o coajă de ţipău S-o dau la robuţul meu. pop., în conv. lit. xvi, 269. Decît ţîpău şi cu unt Şi să-l mînci c-un om urît, Mai bine mălai zguros Şi să-l mînci c-un om frumos! JARNÎK—BÎRSEANU, D. 462. Colacii cît casa Şi ţipoaie pe cît masa. GT (1886), 132. Putem sta până voi mînca un ţipău de pîne ? RETEGANUL, p. iii, 47. Maică, maică, draga mea, Grijeşte pe mîndră mea, . . . Cu ţipău de grîu curat, doine, 46, cf. alExici, l. p. 90. Să-i fie leac . . . ţîpoi de grîu curat. ŞEZ. v, 144. Cînd va fi nunta la voi, Aceia ţi-or fi ţipoi, Că nu te-ai hrăni din doi. BUD, P. P. 55, cf. FRÎNCU—CANDREA, M. 235. Şi-l văzură că veni . . . C-un ţipău de grîu, Cu cupe de vin. pamfile, cr. 74. Numai lor că tot li-o dat De băut şi de mîncat Şi li-o pus ţipou pe masă. BÎRLEA, C. p. 279. Ş-o făcut nişte ţipoi De i-ar trage patru boi. id. L. p. m. ii, 207. In sara de Crăciun fac ţîpoi. T. papahagi, M. 163. <> Expr. (Regional) A fl cu ţipăul In spate = a fi cocoşat. Cf. nalr—b l h 110/83. + Pîinişoară turtită care se face din aluatul de pîine şi care se coace în cuptor o dată cu pîinea; lipie (Scărişoara—Abrud). Cf. ALR SN iv h 1 075/95, alrm sn iii h 872/95. + Pîinişoară care se face din aluatul ras de pe vasul în care s-a frămîntat pîinea; (regional) răsunoi (1) (Scărişoara—Abrud). Cf. alr SN iv h 1 065/95. + Colac mic (în formă de cuib de pasăre), care se pune pe unul mai mare ; (regional) pupăză (II). Cf. CHEST. viii 27/14, alr ii 4 032/250. — Pl. : ţipăi şi (n.) ţipauă (ALR n/157). — Şi: ţlp6u, ţip6i (pl. şi, n., ţipoaie), flpéu (ALR π 4 031/ 172), ţlpiu (CHEST. viii 27/14) s. m., ţăpoâie (arh. folk. vii, 122) s. f. pl. — Din magh. cipo. ŢIPAU* s. m. (Iht. ; regional) Ţipar1 (Misgurnus fossilis). Cf. H iii 362, alr i 1 745/837, ALR sn iii h 738/27, alrm sn ii h 552/27. — Pl. : ţipăi. - Şi : ţipei s. m. alr i 1 745/837. — Cf. ţi p ar1. ŢIPAU* s. η. 1. (Prin Bucov.) Lapte acru (de tot). Com. din straja—rădăuţi, lexic reg. 111. 2. (Regional; în forma ţipei) Zer. Cf. cihac, ii, 709. — Şi : ţipei s. n. cihac, ii, 709. — Etimologia necunoscută. ŢIPĂUÂŞ subst. (Regional) Diminutiv al lui ţipău1; pîinişoară care se face din aluatul ras de pe vasul în care s-a frămîntat pîinea ; (regional) răsunoi (1), ţipoiel. Ţîpăuaş d-un ban, Să şază-ntr-un an. PAULETi, c. 99, cf. alr sn iv h 1 065/235, alrm sn m h 872/235. — Pl. :? — Ţipău· + suf. -aş. ŢIPEĂUĂ s. f. v. ţlpele. TIPÉI· s. m. v. ţipău*. 2435 ŢIPBI* — 158 — ŢIPINĂ TIPÉI* s. n. v. ţipău*. ŢIPEICĂR s. m. (Regional) Pantofar (Moftinul Mic—Cărei). ÂLr sn ii h 518/334. — PI. : ţipeicari. — Ţipelcă + suf. -ar. TIPÉICA ş. f. v, ţipic. rfIPÉL s. n. v. ţipele. TIPÉIE s. f. pl. (Prin Transilv. şi Ban.) Pantofi (I 1); ghete (prevăzute cu elastic, pentru a fi încălţate mai uşor); (regional) ţipici (v. ţipic). Frumos îmbrăcaţi, în mîni mănuşi şi bîtu, în picioare ştrimfi, ţipeli. N. STOICA, c. B. 204. Femeile purtau : bluză, numită şi viziclu, ... ţipele (ghete), cizme. •PRIBEAGUL, P. R. 38. Văd c-ai venit cu „ţipele" de-astea de oraş, cu pantofi. BENIUC, v. CUC. 49, com. din deda— reghin, alr sn iv h 1 190, alrm SN III h 1 011, LEXIC REG. 67. Puşcă Iancu prin nuiele. Fug doamnele din ţipele. FOLC. transilv. I, 15· + (Prin vestul Transilv.) Papuci de casă. Cf. cv- 1951, nr. 3, 47, teaha, c. n. 277. —Şi : flpél (alr sn iv h 1 190, alrm sn iii h 1 011 ; pl. ţipele ALR SN IV h 1 190/53 şi, m„ ţipei F 1884, 80, η χνιιι 269, ALR sn iv h 1 190/47) s. n., s. m., ţipeli s. f. pl., ţipeăuă (ALR SN IV h ■ 1 190/316) s. f. — Din magh. cipellS. Cf. şi ser. c i p e 1 a. — Ţl-peauă, ţipel: sg. refăcut după p], JIPÉLII s. f. pl. v. ţipele. ' ŢIPELI^ vb. IV. Tranz.. (Regional) A duce (ceva) cu trudă, a căra din greu (Sanislău—Cărei). Cf. LEXlè REG. 10. — Prez. ind. : ţipelesc. — Din magh. cipel. ŢIPELUÎ vb. IV v. ţipălul. ŢIPENIE s. f. (în expr.) (Nici) (o) ţipenie (de) (om) = nici o fiinţă omenească, nici suflet de om ; (regional) ţipetenie, zaibătă. V. nimeni. N-am întîlnit nici ţipenie de om. ALECSANDRI, Ί. 657. Ţipenie de om nu le deschidea uşa. CREANGĂ, P. 73. Nici o ţipenie ăe om împrejur, nirnene. CONTEMPORANUL, III, 925. Ţipenie de om nu se afla şi nici un zgomot nu mai răzbătea dinspre oraş: vlahuţă, O. A. 252. Petrecînd el în pustiul ‘şi vizuina aceea mai -mulţi ani de-a rîndul singur ca cucul, fără ca să vadă ţipenie de om, îmbătrîni de grijă. MARIAN, S. R. II, 184, cf. DDRF. Ţipenie de om nu să mai νφ., N. REV, ,R. I, 40, cf. BARCIANU. Nu se simţea ţipenie de om. SANDU-ALDEA, u. P. 42. Ajungem' la locul unde spunea pîndarul că văzuse pe cel împuşcat. Nimeni ! Ne triai sucim, ne mai învîrtim : ţipenie. id. A. M. 28, cf. ALEXI, W., TDRG. Ţipenie de om nu se mai vede pe drumul din sat. bujor, S. 94. Dacă n-are fată mare şi ţipenie ăe copil în casă, să nu capete şi ea o mînă de ajutor ? LUNGIANU, cl. 21. Nu se, auzea ţipenie şi nici răsunet de secure în adîncuri. C. PETRESCU, Ş. 215, cf, ŞĂINEANU, D. u. Vraişte '.peşte tot. Şi nici ţipenie de om.. BASSARABESCU, v. 123, cf. CADE. Nici ţipenie de om nu se mai simte prin locurile acestea părăginite. topîrceanu, o. a. ii, 19. Nu-i nici ţipenie de om pe-aici. cazimir, GR. 251. Ţipenie de muşteriu înăuntru. I. BOTEZ, B. 82. S-a bucurat din toată inima că n-a văzut ţipenie de om. popa, v. 143. N-aude nimeni, nu răspunde nimeni. Nici ţipenie de om. SEBASTIAN, T. 16, cf. LESNEA, c. D. 23. Era zi .de sărbătoare, nu se zărea nicăieri ţipenie de om. sadoveanu, o. iii, 484, cf. SCRIBAN, d. Avea consolaţia ca toată ziua■ să nu vadă ţipenie de om. CĂLINESCU, C. o. 25. Satul în care ne găsim e un trup fără suflet. Nici ţipenie de om civil. V. ROM. mai 1954, 94. Dacă n-ar fi vremea asta şi nici ţipenie de om în Barieră, ar ieşi tata. PAS, z. I, 134. în toiul amiezilor, pe uliţele acelei localităţi nu se găsea ţipenie, càmilar, n. I, 409. Am fost ... în tîrgul adormit, fără ţipenie de om pe străzi, v. ROM. ianuarie 1966, 71. Se întunecase, dincolo, în vad, nici ţipenie. NEAGU, î. 70. Nu s-aude nici muscă bîzîind şi nu să vede ţipenie de om. SEVASTOS, p. 162. Nu e bine ca pămîntul să fie fără ţipenie de om. MARIAN, î. 51. N-a rămas ţipenie de ' om necercetat în toată împărăţia. ŞEZ. II, 50. Şi-i prinde noaptea într-o pădurice, unde nu era ţipenie de om. ib. VI, 151. Nu dă de ţipenie de om, numai şerpi şi alte jivini. FRÎNCU—CANDREA, M. 251. încolo, nimeni, ţipenie, decît fata. I. CR. IV, 204, com. din STRAJA—■ RĂDĂufl. în casă nu era ţipenie de om, ci numai mortul singur. ŞEZ. XVIII, 16. + (Rar) Fiinţă omenească, om (I 1), făptură. Orice ţipenie-n lume un sfînt are sau o sfîntă : Pe tine, vezi bunăoară, răzăşia te frămîntă. hasdeu, r. v. 116. + (Rar) Om lipsit de valoare ; nimeni. Orişice vîrf de bucată Vrînd să fie lumea toată. Şi orice ţipenie, Mare căpetenie. ARGHEZI, VERS. 626. — Cf. ţipa1. ŢIPERÎG» s. m. v. ţipirlgl. ŢIPERÎG2 s. n. v. ţipirig*. ŢIPERIGÂL, -Ă adj. (învechit, rar) Care conţine ţipirig2, cu ţipirig2. Aburii ţiperigali nu pot ţine locul aerului cel curat. man. SănăT. 146/7. — Pl. : ţiperigali, -e. — Ţiperig* -f- suf. -al. ŢÎPET s.n. v. ţipăt. ŢlPETĂ s. f. v. ţipăt. flPETÉNÏE s.f. (Regional) Ţipenie. Com. din . ZAGRA — NĂSĂUD. — Cf. ţipenie. TIPËU s. m. v. ţipău». ŢIPI vb. IV. Tranz. (Regional) A forţa, a sili, a constrînge. Com. din. sasca montană — moldova nouă. — Prez. ind. ; ţipesc. — Cf. ser. cipati (se) ,,a se jura". ŢIPÎC s. m. (Mai ales in Transilv. şi Ban.) Pantof (I I); gheată (prevăzută cu elastic pentru a fi încălţată mai uşor) ; (învechit) cipic. Tinerii poartă . . . pantaloni albi pe picior şi ţipici negri, bănuţ, T. p. 31. Le dă haine şi ţipici. MAT. FOLK. 947, cf. 980, H ix 364, alr sn iv h 1 190, alrm sn iii h 1 011. Ţipic cu ţug [= elastic], ib. h 1 190/157, cf. LEXIC REG. io/ com. v. breban. + (Regional) Papuc de casă (alil 1983—1984, 315) făcut din petice (de postav, de stofă etc.) (a vi 10). — Pl. : ţipici. - Şi : ţlpeică (lexic reg. 10, com. v. breban), ţup£ic& (ALR SN iv h 1 190/334) s. f., ţopic (A vi 10) s. m. — Din magh. dial. cipSk. Cf. şi magh. cipôke „ghetuţă". ŢIP1ETOÂRE s. f. v. ţipător. Ţ1PILÎCĂ s.f. v. ţepeligă». ŢIPÎNĂ s. f v. ţaplnă. 2456 jŢII’JIU — 159 — 'l'IWŞ ŢIPIRÎ vb. IV. Intranz. (Regional ; despre păsări) A ciripi (Drăguşeni — Tîrgu Neamţ). GLOSAR REG. Rîndunelele ţipiresci ib. — Prez. ind. pers. 3 : ţipireşte. — Formaţie onomatopeică. Cf. ciripi. ŢIPIRÎG1 s. m., s. n. 1. S. m. Nume dat mai multor plante erbacee care cresc pe .malul apelor sau prin locuri umede şi mlăştinoase : a) plantă perenă, din familia ciperaceelor, înaltă de 50 — 150 cm, cu frunze reduse la teci şi cu spiculeţe multiflore, dispuse în inflorescenţă ; (regional) păpurică (Schoeno-plectus tabernaemontani). Cf. borza, D. 157, M. D. ENC.2 ; b) (regional) pipirig (1 a) (Schoenoplectus lacustris). Cf. panţu, Pi,., simionescu, Fi,. 277, BORZA, D. 157^ ALR SN III h 637, AI,RM SN II h 442 ; c) (regional) pipirig (1 h) (Scirpus sylvaticus). Cf. GRECESCU, FI,. 581, PANŢU, PI,., CADE, BORZA, D. 157; d) (regional) pipirig (1 a) (Holoschoenus vulgaris). Ct. panţu, PI,.; e) (regional) pipiriguţ (Hejeo-charis palustris). GRECESCU, FI,. 583, PANŢU, PI,., borza, d. 81; I) (regional) rugină (113) (Iuncus effusus, conglomeralus şi inflexus)■ Cf. GRECESCU, Fi,. 581, PANŢU, PI,., CADE, BORZA, D. 91 ; g) (regional) rogoz (1) (Carex). Cf. panţu, pi,., alr i 1 913/727, 768, 820; h) (regional) papură (Typha angustifolia) (ANXIPA, P. 52); p. restr. fructul de papură (ALR i 1 907/700). Ţeperig (ante 1704). L. rom. 1981, 15. Iarbă mare, . . . ţeperig, . . . mazăre (a. 1705). gcr i, 356/11. Lacul cu ţipirig (a. 1751). IORGA, s. d. v, 325, cf. κι,ειν, d. 443. Lacul cu ţipirig despre Smărdăceşti. I. IONESCU, M. 663. Ocoliră un ochi de apă plin de ţiperig negricios. SĂM. iii, 442. Luntrea ■uşoară· . . . aluneca grăbită prin marginea stufului verde şi a fipirigului în.floare. DUNĂREANU, R. 107. Eleşteul este acoperit de o bogată vegetaţie de stuf . . ., papură . . ., ţipirig. ANTIPA, p. 52. Printre soiurile de plante cari predomină cîteodată în fîn pomenim rogozul, . . . ţipirigul. pamfile, a. r. 149, cf. PĂCALĂ, M. R. 24, CADE. în bălţi pline de ţipirig stăteau pînă la piept cai, mestecînd leneş verdeaţa care plutea în mănunchiuri pe luciu. SADOVEANU, O. îl, 554, cf. scriban, D., dex, Η I 129, îl 252, iii 66, iv 143, vii 83, 148, 480, IX 153, 396, 429, xi 230, 327, XVI 30. Se mai dau . . . ţiperig dupe lacuri şi rădăcină de ghimpe. ŞEZ. IV, 25. Mă pitul dupe nişte ţipirig. plopşor, c. 59, cf. ciauşanu, v. 207. începe să răsară mohor, ţipirig, anumite ierburi âîn astea dă baltă, papură, trestie. T. diai,. M. li, 353. Ψ Compus: (Olt;) ţipirig-cu-îlori = ctin-de-baltă -(Butomus umbellatus). BORZA, D. 34. 2. S. n. (Prin Munt. ; în forma ţeperig) Fîn subţire, pe care-1 mănîncă numai caii. Cf. scriban, d. 1 362. — Şi: (regional) ţiperfg s.m., (eperSg (pl. n. ţe- periguri SCRIBAN, D. 1 362) s. m., s. n., cipirig (GRECESCU, fi,. 581, panţu, pi,., cade, borza, d. 81, 91), ciperfg (da) s.m. — Cf. pipirig. ŢIPIRÎG* s. n. (Popular) Salmiac. 30 oca gogoş, '26 deto ţipirigu, 1 deto saçîz (a. 1763). iorga, S. d, ix, 16, cf. ŞINCAI, în DR. V, 561, MOLNAR, D. 40/15. 'Cositor cu ţeperigul lui (a. 1802). FURNICĂ, I. C. 215. 112 ocă pucioasă . . ., 50 dram ţeperig (a. 1817). DOC. EC. 176, cf. Ι,Β. O jumătate de dram de ţiperig pisat. PISCUPESCU, O. 252. Să. iei doauă dramuri ţi-.piiig,' un dram de salitră. manolache drăghici, I. 104/17, cf. ISER, VALIAN, V., POLIZU, pontbriant, d., cihac, ii, 435, costinescu, lm, jipescu, o. 69. Mirosea a spirt de ţiperig, şi-n două minute a ieşit 'iar dungile la loc. caragialE, o. vi, 190, cf. conv. UT. XXIII, 1 069, DDRF. Acest corp, cunoscut sub nume de ţipirig, provenea mai înainte din Egipet. ΡΟΝΙ, CH. 195, cf. BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, w. Se ia o strafidă (stafidă), se presară cu puţin praf de ţipirig şi se pune la strună. GRIG0RIU-RIGO, M. P. 11, cf. BIANU, D. S., TDRG, PAMFILE — LUPESCU, CROM. 30, NICA, I,. VAM. 257, ŞĂI-NEANU, D. U., CADE. Ţipirigul este ca o. sare. Cu el se ajută spoitorii la spoitul vaselor. VOICULESCU, L. 288, cf. SCRIBAN, D. Nu lipsea . . '. dintr-o băcălie de samă . . . ţipirig (sare de amoniac). N. A. BOGDAN, C. M. 183. Bubele-dulci şi -.deochîul Se tăriiăduiesc cu ghiocul; ... O băutură La căldură, La frig, Ţipirig. ARGHEZI, VERS. 161, cf. DC, CIAUŞANU, V. 207. Să iei 3 dramuri de ţipirig şi 6 litre de pelin de vin. ŞEZ. XXVI, 75, com’. din deda — reghin, h xiv 102, XVI 446, xviii 137, ALR ii 6 798. Chele pe chele, Alb ca zaharul Şi ustură ca ţipirigul (Usturoiul). gorovei, c. 384. — Şi : (învechit şi regional) ţeperig (alr ii 6 798/ 928), (învechit) ţiperig, (regional) ţipirig (ib, 6 798/ 2, 29, 102, 520, 531, '537), ţăperfg (SCRIBAN, ;D„ alr îi 6 798/27, 812, 872, 886), ţaperig (alr li 6-798/ 836) s. n. — Etimologia necunoscută. Cf. ser. c a p a r i k a. ŢIPIRÎG* S. n. v. chibrit. ŢIPIRÎGĂ s.f. v. ţepeligă1. ŢIPIRIGÎ vb. IV. Tranz. (Prin Bucov. ; complementul indică un vas) A da cu ţipirig2. Com. din STRAJA — RĂDĂUŢI, GI,OSAR REG. — Prez. ind. : ţipirigesc. — V. ţipirig*. ŢIPÎŞ, -A s. n., adj. 1. S. n. (Prin Transilv. şi Ban.) Pantă abruptă ; pripor. Cădea caii cei mai tari cu călăreţii de toate părţile, pentru că nici se putea sui împrotiva românilor pentru ţepişul de ambe părr ţile. şincai, hr. I, 308/32. Mînă boii pe deal, pé cîmpie, Şi-i sileşte la greauă trăsură Peste rîpe, ţipi-şuri şi coaste, budai-deleanu, ţ. 379, cf. ι,β, cihac, ii, 430, com. din frata — turda. Băgaţi de samă la gruiul morii, că-i ţipiş mare şi să răstoarnă carul. Com. din podeni —’aiud, cf. densusianu, ţ. h. 337, CV 1951, nr. 3, 47, chest. iv 86/106, 110, lexic REG. ii, 103. Fig. Lăsa-i-vom pe aceştia în bună pace . . . ? Dar apoi, odată porniţi pe acest clin periculos, pe acest ţepiş la vale, unde oare ne vom opri 9 F (1882), 166. + (Prin Ban., Transilv. şi Maram.) Prăpastie (1). Cf. ISER, alr i 394/26, 51, 227, 341. 3. Adj. (Prin Transilv. ; despre forme de relief) în pantă mare, abrupt; prăpăstios (1). Cf. klein, d. 442. Se pot face . . . sau pămînturi arătoare, sau, dacă vor fi prea ţepişe, se pot folosi pentru vii. economia, 13/13, cf. DRLU, LB, ISER, POLIZU. Ionică Făt-Frumos . . ., cînd da de munţi, urca stînci ţepişe, primejdioase, conv. lit. vi, 18, cf. LM. în dreapta şi stînga noastră dealurile devin tot mai ţepi-şe. F (1881), 383, cf. GHEŢIE, R. M. Am plecat deci înainte şi coborînd cu foarte mare îngrijire pe. coasta de stîncă, despre care . . . nici nu credeam să. fie atît de ţipişă şi în adevăr periculoasă, TURÇU, E. 203, cf. barcianu, alexi, w., tdrg. Ca nişte columne albe ... se înălţau fagii bătrîni pe coastele ţepişe pe amîndouă părţile drumului, agîrbiceanu, Ä. 61. Vedea Dealul Băilor înalt, ţepiş, cu colţii de stîncă., id. s. p. 77, cf T. papahagi, c. L., com. v. breban, TODORAN, GL., ALR I 390/107, 302. Rîpă ţîpişă. ib. 394/79, cf. alr sn iii h 810, mat. dialect, i, 217. φ P. ext. (Despre scări) Pridvoare strîmtè în cari suiau scări ţepişe. AGÎRBICEANU, A. 64. + (Adverbial) în pantă, înclinat. Cf. LB. Prin trei scocuri lunecă ţepiş apa. AGÎRBICEANU, θ'. I, 349, Carul merge ţîpiş. Com. v. breban> 2463 ŢI PIŞCĂ — 100 — ŢIPOTI? — Pl. : (s. n.) ţipişuri, (adj.) ’ţipişi, -e. — Şi : fă piş, -ă (ISER, POLIZU, CIHAC, II, 430, LM, CV 1951, nr. 3, 47, ALR i 394/215, 227, 341, ib. 2 002/268, ALR SN III h 810, LEXIC REG. II, 103, MAT. DIALECT. i, 289), ţeplş, -ă (scris şi cepiş sAulescu, hr, ;i, 188/10). ş. n., adj. — Ţipa® + suf. ~iş, ŢIPÎŞCĂ s.f. V. T.oplscă. ŢIPITOÂRE s. f. v. ţipător. ŢIPÎU s. ta. v. ţipău·. ŢlpÎft'D, -A adj. (învechit, rar) Care ţipă1 (1). pufnite, tipînde Se las pe el din zbor. BOLINTINEANU, O. ,213. . ' ' -<— Pl. : ţipmii, -de. ' V. ţipa·. ŢÎPX· s, f. (Atestat prima dată la st, LEX. 207v2/2) I. Membrană subţire provenită din intestine sau din băşica animalelor, care se folosea pentru a acoperi borcanele cu conserve, pentru a înlocui sticla la ferestrele caselor ţărăneşti sau la confecţionarea unor ihstrumente muzicale, v. burduf, b u r d u -han; p. ext. celofan. Păreţii, fireşte, jilavi până SUs,' ferestrele, nişte găuri şi cu ţîpă. CODRU-DRÄGU-ŞANU, C. VIII, cf. POLIZU, COSTINESCU, 100, CIHAC, II, 709. Cînd rîde, sparge ţiple: DELAVRANCEA, S. 44, cf. DDRF. Pe Ungă această micime U ferestrelor, adesea partea lor care trebuie' să fie transparentă este astupată cu hîrtie sau cu ţiplă. MANOLESÇtT, I. 25. Fereastra nu se deschide, e de tot mică ţi lipită cu kîr-tie ori ţiplă, rar cu geam. crâiniceanu, IG. 52, cf. BARCIANU, A LÉXI, W., TDRG, STERESCU, N. 1 166, JUCA, L. VAM. 257. A început să scrie ştafete pe ţiplă '■de iepure. AL LUPULUI, p. G. 192, cf. ŞĂINEANU, •D, U,; CADE. O vioară oblojită cu petice de ţiplă. KLOP-ŞTOCK, F. 219. Copilul era palid şi străveziu ca foaia de ţiplă, cocea, in sei, 1978, 323, cf. scriban,' d. Lasă dulapurile descuiate, cutiile cu capătul niţel ridicat, borcanele cu ţipla nelegată. arghezi, S. vi.I, ,178. Căni şi borcane pline Cu şerbeturi stau ta rînd, legate deasupra cu ţiplă, camil petrescu, o. ii, 93, cf. JBOCEANU, OU. Răzbi afară cu capul prin ţipla de beşică 4» bou. i'LOPŞOR, c, 112, cf. H iv 119, alr ii/i h 255. Φ P i g. Şi-atîla· C de subţire vîlnicu-nnoptării, . . . Că te străv.ezi prin pieliţele zării Şi ţipla depărtării Ca\ printr-o. foaie rumenă de trandafir. VOICULESCU, OPOEZll, I, . 11.8. Mi-a umblat în păpădie O goangă fu pălărie ... Şi pieptar cu solzi de ţiplă. ARGHEZI, VERS. 240. Po.vîrnişul luciu dis-de-dimineaţă S-a-nve-lit cu ţiplă şi pojghii de gheaţă, id». ib. 670. *0“ (Ca epitet depreciativ pentru haine sau opinci foarte Subţiri; şi pus înaintea termenului calificat de care şe leagă, prin prep, „de") Cu ţipla asta de palton ai sä degeri, scriban, d„ cf. coman, gl. Ţiplă, de ceapă = pieliţă, membrană subţire care se află între foile de ceapă. Cf. ddrf. + (Prin sudul Ban. ; in forma tiflă/ Peritoneu. NALR — b’i h 150. 2. (învechit, rar) Pojghiţă (3). Face ţipă ori’peli-;fă şi nu le suge văpsealele (a. 1805).· ap. GRECP, '<£· $Î4.' ■ 3. (ieşit , din uz) Celuloid. în sfîrşit, iată colea în (buzunar ,,fraiul" de ccile ferată ... ; îl am cu poza mea, cu numele meu, cu geam de ţiplă. ap. Tdrg. ■.+ (Regional) îrivelitoare transparentă, confecţionată din material sintetic şi folosită lai păstrarea .actelor. Com. din deda — reghin. t— Pl, : ţiple. — Şi ; (învechit şi tegional). ţipă, (prin sudul Ban.) ţHlă (nalr — b i h 150) ş. f. — Din agr. τσίπα, bg. un na. ŢlPLĂ* s. f. v. ţipă«. ŢIPLlCĂ s. f. (Prin Mold.) Diminutiv al lui ţiplă1. Cf. scriban, d. — Pl. : ţipliti. — Ţiplă· + suf. -ită. ŢIPLÎG s. f. v. ţepeligă*. ŢIPLUŞJnA a, f. (Prin Ban.) 1. Peritoneu (Ieşel-niţa — Orşova), nalr — B l h 150/2. 2. (în forma ţafluşină) Pieliţa care înveleşte creierul; meninge (Pecinişca — Băile Herculane). ALR II/2. — Pl. : ? — Şi : (ăpluşină (nai,R — h I h 150/2), ţufluşină (ALR ΙΙ/2) s. f. — De la ţiplă*. ŢIPOC s. m. (Prin Maram.) Piinişoară care se făcea la nunţi. Cf. cl 1987, 44. — Pl. : ţipoci. “ ŢI peu 4- suf. ~oc. ŢIP0H s. m. (Regional) Ardei iute ; (regional) ţipar* (Izvor —Craiova), nalr — o iii h 466/933. — Pl. : ţipoi. — Cf. ţipa r*. ŢIPOI* s. m. v, ţipău·. ŢIPOÎ* vb. IV v. tipul. ŢIPOIKI. subst. (Regional) Diminutiv al lui ţipău1; (regional) ţipăuaş (Vălcani — Sinnicolaut Mare). Cf. ALR sn iv h 1 065/47, alrm sn iii h 872/, 47, — Pl. : ? — Ţipău· 4- suf. -el. ŢÎPOT ş. n. (Prin Transilv. şi Maram.) Strigăt puternic; ţipăt (1). Cf. KLEIN, D. 443. Că am auzit, asară, . . . Mari ţîpote. ARH. FOLK. VI, 300. Ţîpo· tele acele era să mă nebunească. CHEST, Y 180/92, COm, V. BREBAN. . Pl. ; ţipote. ,;... j - Postverbal de la ţipotl·. ŢIPOTη vb. IV. Intranz. ί. (Prin ’fransîlv». şi Maram,; despre oameni) A scoate ţipete (1), a striga tare ; a ţipa1 (1). Cf. KLEIN, D. 443, LB, ISER. Copiii pierduţi . , . plîng, ţipotesc şi se văietă prin Întuneric, marian, na. 77, cf. tdrg, cade, scriban, d. Εό ţipătea . . ., dar el nu înceta cu leacul, toată era meleştiuită de bătaie. RETEGANUL, P. II, 80, cf. bran, s., vaida, ţiplea, p. p. 118. Aud o femeie ţîpotind. chest. v 180/92, cf. lexic reg. 10. + (Despre copiii mici) A plînge tare, ţipînd; (regional) a ţipuri (1)· Hia-n după ţîpote, Focu-n vatră dudăie. ŢIPLEA, P. I’. 7, cf. 118. Pruncu-n ciupă-m tipotea, Focu-n vatră-m bobotea. T. papahagi, m. 98. Oala la foc clocoteşte, Pruncuţ mic îmi ţipoteşte ! BALADE, Illj 303. Focu-n vatră vojeteşte, Pruncu-n leagăn ţipoteşte à folc. transilv. I, 208. f A se văita, a şe ţînguj (de durere). Cf. caba, săl. 93. 3. (Regional) A chicoti (Moftinul Mic =?%Æârei|. ALR ii/i h 35/334. — Prez. ind.·, ţipotesc. — Şi; (rar) ţipă ti vb. IV» Ţipa» 4- suf, -oii. ŢIPOTÎ* vb. IV. Intranz. (Regional) Ä dorini» ta. Babele ţipotesc torcind. Com. din DEDA. — RJŞGHIţî, — Prez. ind. ; ţipotesc. — Cf, picoti, aţipi» 2480 ŢIPOU — 161 — ŢIRCĂ ŢIP0U s. m. V. ţipău*. ŢIPROŞ s. m. v. ţlpruş. ŢIPR0Ş m. (Bot.) 1. (Prin Transilv., Ban. şi Maram.) Chiparos (Cupressus sempervirens). Cf. ΑΚΟΝ. CAR., Ι,Β, ISER, DR. IV, 151, LEXIC REG. 13. Z. (Prin Transilv.) Năfurică (Artemisia annua)· Cf. BORZA, D, 24. — Pl. : ţipruşi. — Şi : (prin Transilv. şi Ban.) ţlproş S. rn. A>'ON. CAR., DR. IV, 151, BORZA, D. 24. — Din magh. ciprus. ŢIPTOÂRE s. f. V. ţipător. ŢIPŢER s. m. (Regional) German originar din regiunea Zips. Moş Petcu era „ţipţir de la Siritel", dinspre Cördun, ăe unde, în mod obişnuit, veneau muncitori la pădure. ALAS 19 II 1933, 7/3, cf. GLOSAR reg., com. din vişeul de SUS. + Pădurar. Com. din STRAJA — RĂDĂUŢI. — Pl. : ţipţeri. — Şi: ţipţir s. m. — Din germ. Zipser. ŢIPŢERifîSC, -EÄSCÄ adj. (Regional) Care aparţine ţipţerilor, de ţipţer. Coloniile şvăbeşti, ţipţereşti, slovăceşti. MARIAN, NU. 268. — ■ Pl. : ţipţereşti. — Ţipţer + suf. -esc. ŢlPŢIR s. m. v. ţipţer. ŢIPUÎ vb. IV. 1. Intranz. (Prin Transilv. şi Olt.) A striga tare şi ascuţit ; a ţipa1 (1). Cf. gl. olt. Φ Refl. Ce ţi-e (cutare), De te ţîpui Şi te chirăi. MAT. FOLK. 1 609. Cît să mai ţipuiesc şi copiii ăştia ! L. Rom. 1961, 238. + Tranz. fact. A face pe cineva să ţipe (chinuindu-1). Cf. cv 1952, nr. 2, 38. + A scoate sunete stridente dintr-un instrument muzical; a ţipa1 (4). Scoasă o vrăjită din sin piscoaie Şi cît poate de trei ori ţipoaie. BUDAI-DELEANU, ţ. 209, cf. cl 1966, 336. 2. Refl. (Prin vestul Olt. ; despre porci) A guiţa ; (regional) a ţipuri (1). Cf. H xvin 261. <> Tranz. fact. Lasă purceii în pace, nu-i mai ţipui ! LEXIC REG. 47, cf. ALR — τ 937/457. — Prez. ind. : ţipuiesc şi ţipui. — Şi : (regional) ţipoi vb. IV, ţlpulâ (GL. OLT.) vb. I. — Cf. ţ i p a1. Ţ1PXJI vb. I v. ţipui. ŢIPULÎŢĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui ţipă® (v. ţiplă1). (Ca epitet pentru opinci foarte subţiri) Ţipe (ţipuliţe). COMAN, GL. 76. — Pl. : ţipuliţe. — Ţipă* + suf. -uliţă. ŢIPURÎ vb. IV. Intranz. (Prin Transilv. şi Maram.) t. (Despre oameni) A striga, a tipa1 (1). Ct. dex — s 191. Firulin-a ţipurit Şi de şpaim-a înlemnit, bud, p. p. 9. De omului care-i sfînt, Fuge dracul ţipurind. id. ib. 58, com. din ZAGRA — NÄSÄUD, cv 1951, nr. 3, 44, ALR i 82/269, alr ii/i mn 10, 6 873/346. + (Despre copiii miçi) A plînge tare, ţipînd ; (regional) a ţipoti1 (1). Coconu in după ţipu-rea(şte). bîrlea, l. p. m. i, 38. + (Despre porci) A guiţa; (regional) a ţipui (2) (Negreşti Oaş). Cf. ALR sn li h 332/346, alrm sn i h 212/346. 2. A rosti strigături (în timpul executării unui dans popular); a chiui (la joc). Şî fetele. . . ţîpuresc ca la danţ. ARH. FOLK. I, 207. ïo-s cocon făcut aşe, Cu cuţit şi cu cure. Şi cu gura mitite, Să pot ţipuri cu ie. ib. vi, 147, cf. alr i 1 473/343, 345, lexic REG. 13. Ţipuresc cînd chiuie subţire ca oşenii. ALR — M I h 230/227. *0» Tranz. Ţipuri-o-aş, dar mă tem. FOLC. transilv. i, 395. — Prez. ind. ; ţipufesc. — De la ţipa*. ŢIPURIT0RI s. f. pl. v. ţipurltură. TIPURITÜRÄ s. f. (Prin Maram.) Strigătură în timpul executării unui dans popular ; chiuitură. Auzi tulnicele din Munţii Apuseni şi ţipuriturile oşeneşti. contemp. 1966, nr. 1 004, 1/7, cf. dex —s 191. Strigăturile sau chiuiturile se numesc în XJgocea ,.ţîpurituri”, iar verbul care indică acţiunea este „a ţipuri”. ARH. FOLK. VI, 146. Numirea de ţîpuritură este foarte potrivită, căci cel ce ţîpureşte „ţipă” grozav de puternic, ib. 147, cf. alr i 1 474/343, 345. — Pl. : tipurituri. — Şi : ţlpurltfrl s. f. pl. ALR I 1 474/345. ’ — Ţipuri + suf. -itură. ŢIR* conj. v. tirl*. ŢIR* s. m. v. ţîr*. ŢIR* s. n. v. ţol. ŢIR* s. n. v. ţlrcăl. ŢIRÂDE subst. pl. 1. (Prin Transilv. şi Bucov.) Ornamente sculptate în lemn la casele ţărăneşti. Com. din deda — reghin, coman, gl. 2. (Regional; în forma siroane) Curele colorate folosite la ornamentarea şerparelor (Sibiel — Sibiu). LEXIC REG. II, 63. — Şi : (prin Bucov.) ţirâduri (coman, gl.), (regional) slroûne (lexic reg. ii, 63) subst. pl. — Din. germ. Zierat, magh. eirâda. ŢIRÂDURI subst. pl. v. ţlrade. ŢÎRĂ* s. f. v. ţiTă*. ŢÎRĂ* s. f. v. ţlră». ŢIRĂf vb. IV v. ţîrîl*. ŢIRÂU s. n. v. ţirău. ŢIRAUCĂ s. f. (Bot. ; regional) Mătură (2 a) (Sorghum vulgare) (Moftinul Mic — Cărei). ALR π/l MN 150, 3 933/334, alr sn i h 145/334. — Şi ; ţlrducă s. f. ALR sn I h 145/334. — Din magh. cirok (dial. cirôha). ŢIRC* s. n. v. cerc. ŢIRC* s. n. v. circ. Ţ1RC* s. n. v. ţlrcăl. ŢÎRCA adv. v. circa· ŢIRCALÂM S. η. V. ţărcălam*. ŢIRCALÂU s. n. v. ţărcălam*. ŢÎRCA-ŢÎRC interj. Cuvînt care redă strigătul coţofenei. Cf. tdrg. — Onomatopee. ŢÎRCAV, -A adj. v. tireav. ŢtRCĂ s. f. v. ţurcă*. 2512 ŢIRCĂI —' 162 — ŢIRIMOC ŢIRCĂ! vb. IV v. ţîreîi. ŢÎRCĂL s. n. 1. (Regional) Unealtă asemănătoare cu compasul, avînd diferite întrebuinţări, mai ales în dulgherie ; (regional) ţărcălam1 (1). Cf. ddrf, BARCIANU, TDRG, CADE, H XII 32, COni. din DEDA — reghin. Ţircălu [cu] care se ţircălesc obed'ile. ALRT II 68, cf. a'lr ii 6 681/102, 105, 130, Î82, 260, alr sn ii h 564, nalr — o iv mn 285, 2 480/920, 967, 976. + (în forma ţir) „Custură .mică cu. care se sapă flori la căpăţînîle. roţilor''. rădulescu-codin. 2. (învechit, rar; în forma ţircul) Cerc. Cf. GS 14r/7.· La această boală. . oile se mişcă iot împregiur într-ün UrcùU litinski, m. 161/10. 3. (Regional) Partea superioară în formă de semicerc la unele oberlihturi (Rîmnicu Vîlcea). Cf. LEXIC RÉG. 87. — Pl.; ţircăie. — Şi;. (învechit) ţircul, (regional) ţirclu (alr sn ii h 564/53; pl. ţircluri ib.) s. n., ţircul & (nalr — o iv mn 285, 2 480/976) s. f., fire (ALR π 6 681/102, ALR SN π h 564/102, A v 14, GLOSAR reg.), Jir (DDRF, TDRG, RĂDULFSCU-CODIN, ŞĂINEANU, D. U., CADE, H XII 32, NALR — O IV MN 285, 2 480/920, 967 ; pl. şi (iruri nalr — o iv mn 285, 2 480/967) s. n. — Din germ. Zirkel. ŢIRCĂLĂM s.n. \. ţărcălam). ŢIRCAlÂN s.n. V. ţărcălam«. ŢIRCĂLAU s. n. v. ţărcălam«. ŢIRCÂLÎ vb. IV. T r a n z. (Prin Transilv. şi Ban.) À trasa cu ţircălul (1) liniile curbe după care urmează să se taie obezile roţii; (regional) a ţărcălui1 (1), a ţircui. Cf. ALR ii 6'682/47, .105, 272, 284. . Refl. p as. Şt ţircălu [cu] care să ţircălesc obed'ile. ALRT II 68. ’ ■ ‘ — Prez. ind. ; ţircălesc. —· Şi : (regional) ţărcăli vb. IV. ALR ii 6 682/272, 284. — V. ţlrcăl. ŢIRCĂ VÎT, -Ă adj. = tircăvlt. + (Regional; despre oi; cu determinarea „de lînă") Cu lîna tunsă scurt ; (regional) ţurcav (Mărăşeşti — Tîrgu Jiu). NALR — o iv h 801/941. ŢÎRCLU s. n. v. ţlrcăl. JlRCONîE^NŢĂ s.f. v. circumferinţă. ŢIRCOÎVFEKENŢIE s. f. v. circumferinţă. ŢIRCONSîANŢIE s. f. v. circumstanţă. ŢIRCONSfIÎNŢIE s. f. v. circumstanţă. ŢIRCOTl vb. IV v. ţlrcoti. Ţ1RC0VNIC s. m. v. ţîrcovnlc. ŢIRCUÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A trasa cu ţircălul (1) liniile curbe.după care urmează să se taie obezile roţilor; (regional) a ţărcălui1 (I), a ţărcăli (Feneş — Alba Iulia). Cf.. ALR II 6 682/102, — Prez. ind. : ţircui. — Ţirc« suf.· -ui. ŢÎRCUL s. n. v. ţlrcăl. ŢIRCULA vb. I v. circula; ŢIRCULAh, -A adj., s. η. V. circular. ŢIRCULAhNIC, -A adj., s. f. (învechit, rar) 1. Adj. Care este emis sub formă de circulară. După dezlegarea ţircularnică ce are în acest predmet (a. 1839). uricariul, v, 11/10. . 2. S.'f. .(în forma ţercularnică) Circulară. Ţercu-larnica Marii Logofeţii din 31 ..octomvrii (a. 1Ö44). cat. man. i, 209. — Pl.: ţircularnici, -ce. — Şi: ţerculărnică s.f. — Din rus. iţHpKy^sipHbiH. ŢITtCUI-ÂŢIE s. f. v. circulaţie. ŢIRCIÎLĂ« s. f. (Prin Transilv. şi Maram.) Ferăstrău circular, întrebuinţat mai · ales în fabricile de cherestea. Com. din zagra — năsăud şi din deda — reghin, ALR SN n h 622, A 1 12, 20, 26, 35, iii 16. Băieţii lucrează la, ţirculă. maT. dialect. î, 196; -cf« GLOSAR REG. — Pl. ; ţircule. — Şi.: ţărculă s. f. ALR snH h 622; a i 13, 20, 26, 35, iii 16, GLQSAR REG. J — Din germ. Zlrkular[şage]. ŢÎRCULĂ* s. f. v. ţlrcăl. ŢiRCUMFERENŢĂ s. f . v. circumferinţă. ; ŢIRCUMFERENŢIE s.f. v. circumferinţă. ŢIRCUMFLEX, -A adj. v. circumflex^ ŢIRCUMSPÎCŢIE s. f. v. circumspecţie. ŢIflCUMSTÂNŢĂ s, f. v. circumstanţă. ŢIRCUMSTÂNŢIE s. f. v. circumstanţă. ŢIRCUMSTÂRE s. f. vi clrcumstare. ŢIRCIJMŞTÂNŢIE s. f. v. circumstanţă. ŢÎRCUS s. n, v, circ. ŢÎRFĂ s. f. v. ţîrfft. ŢIRF0S, -OĂSĂ adj. v. ţîrfos. ŢÎRI interj. (Repetat) Cuvînt care redă zgomotul foarfecelor atunci cînd ie taie ceva. V. ţa c, ţi r i ţ i c. Ne dăm cu coatele imitînd .pe şoptite zgomotul foarfeci-r lor bărbierului, care potriveşte barba tatei.?. . „ţiri-ţiri-ţiriţic". BRĂTESCu-voiNEŞTl, î. 298, cf. pascu, c. 39. — Onomatopee. ŢIRIBÎCURI s. n. pl. v. chibrit. ŢIRlCĂ s. f. v. ţlrlcă. . ŢIRICHÎŢ s. f. (Regional) Diminutiv ăl lui ţ i r i c ă. Cf. sterescu, n. 1 045. — Şi: ţirachiţă s.f. STERESCU, N. 1045......... — Ţlrlcă + suf. -iţă. ŢIRICtfŢĂ s. £. v. ţtrlcuţă. ŢIRil vb. IV v. firii*. ŢIRIÎT s. n. v. ţîrîlt«. ŢIRÎL, -A adj. v. «hiril. , ŢIRlLIC, «A adj. v. chirilic. ŢIRIM0C s, n. (sg.) (Regional) Ţuică de prune (Hunedoara). CHEST. viii 98/34. > — Etimologia necunoscută. 2553 ŢIRJMONIE — 163 — ŢIST UI ŢIRIMONÎE s. f. v, ceremonie. ; ŢiRlŞÎCĂ s. f. v. ţîrlşică, • Ţ.IRIŢÎC mterj, Cuvînt çare redă zgomotul foarfecelor atunci cînd şe taie ceva. V. ţ a c, ţ i r i. Ne dăm cu .coatele imitînd pe. şoptite zgomotul foarfecilor bărbierului, care potriveşte barba tatei. . ■ ,,ţiri-ţiri-ţiriţic". BRĂTESCU-VOINEŞTI, î. 298, cf. TDRG. . . — Onomatopee. ŢlRI.lITl-RĂ s, 'f, v, -ţlrlîitură. ŢIRT0I s. n. y.._ ţurioi. ŢIRMOMÂN s. m. v. fimăruian. ŢIRMONÎE s. f. v. ceremonie. *" ŢtftMCÎRM ĂN sm. v. ţimărmaii. ŢIRMUMĂN s. m. v. ţimărrnan. ŢIROMONlE s. f. v. ceremonie. ŢIR0UCĂ s. f. y. ţirăucă. ŢIRŞT0C s. n. v. tlrştoc. ŢÎRŢARĂ s. f. v. ţîrţîră. ŢÎRŢĂRĂ s. f. v. ţîrţîră. ŢÎRŢKRĂ s. f. v. ţîrţîră. Ţ1RŢERÎŢĂ s. f. v. ţîrţăriţă. ŢÎRŢ1R s. m. v. ţîrţîră. ŢÎRŢÎRĂ vb. I v. ţîrţîră. ŢlHŢlRĂT, -Ă adj. v. ţîrţîrnt. ŢÎRŢÎRĂ s. f. v. ţîrţîrăv ŢIRTÎC s.n. v. sirop. ŢIRIÎCĂ s. f. v. ţîrueă. ŢlflUCCŢ s. f. v. ţîrucuţă. ŢIM’lCĂ s: f: V. ţîrnică. ... ŢIRuIilC. s. m., (învechit, rar) Chirurg. Decît rana dragoştel.or şi decît boala iubostelor mai primejdioasă nţci ţiriilicii au văzut, nici doftorii au auzit. CANTEMIR, ISI. 288. Atîta de mulţi au fost cei răniţi, cît nici pînzăiuri au - mai tămas (la ţerulici) cu carele să le lege. ranele. id. hr. 186, cf. baronzi, i,. 122, tdrg, dr. nr, 170,. cade, scriban, d. — ţirulici. — Şi : ţerullc s, m. . — Din pol. eyrulik. ŢniCŞ s. m. V. ţăruş. ŢIRtÎŢĂ s. f. v. ţlruţă. ŢIRtrZĂ s. f. V. ţeruză. ■ ŢlSJntcrj. v.- ţist*. ŢISALPINICESC, -EĂSGĂ adj. (învechit) Cisalpin. Cf. V ROM. 1988, 267. — Pl. : ţisalpiniteşti. — După germ, zisalpinisch. ŢISĂLĂ vb. I v. ţesăla. ŢÎSCĂ s. f. v. ţeastă. ŢlSCXtfŞ s.n. v. ţiclnş. -- ŢfSLĂ s. f. v. cislă. ŢISlJ vb. XV v. ţlvii. ŢIST· interj. Cuvînt folosit pentru, a-i cere cuiva să tacă ; .st 1 şt 1 V. p s t I Jiganiia aceasta. . . din gura a căfiia mai mult decît interiecţia : fis, ţis! a ieşi nu poate, şi fără decît sămnul tăcerii. . . altă n-au învăţat. CANTEMIR, I. I. 194. Şi eu, începînd cu ţist, gloatelor tăcere şi mie voroavă sfiiesc, id. ib. 197. Ţis ! să nu crîcmţi, că vă sucesc gîtu ! PE. DRAM. .401. Ţsl Iacătă-i, se pun la pîndă în clopotniţă. NEGRUZZI, în ÏR. DRAM. 455. Ţis! . . . vai dé urechile tale ! id. S. III, 10. Ţist : să nu-ţi aud gura. ALECSANDRI, ¥■ 407. Ţist, că ne-a auzi cineva, id.- ib. -662, c£. TDRG, DR. IV, 886, ŞĂINEANU, D. u., CADE. Ţst ! ... De ce Să .ţipi cînd eşti cu' mine? MIRONESCU,.! S. 62, Ţs ! îmi . şopti el deodată, coborîndu-şi. ochii în pămînt. Iacătă-l-ai ! SADOVEANU, O. v, 321, cf. SCRIBAN, D. — Şi: (rar) ţis, ţst, ţîst, ţs, ţăs (PR. DRAM. 397) interj. — Onomatopee. ŢIST» s. n. v. ţest. ŢISTĂR s. m. v. ţlştar. ŢÎSTĂ s. f. v. ţeastă. ŢISTĂl vb. IV V. ţistui. ŢISTfiRNĂ s.f. v. cisternă. . ŢISTIITORĂ s. f. v. ţistnitură. ŢISTÎÎ vb. I V. ţistui. - , ŢISTÎNĂ s. f. (Regional) Scobitură în malul unei ape, unde së adăpostesc peştii. Com. din OŞAVIŢA. — Accentul necunoscut. — Pl. : ţistîne. , — Etimologia necunoscută. ŢIST0S, -OĂSĂ adj. v, ţestos. . ŢISTfltÎ vb. IV. Intranz. 1. A cere, a impune? tăcere sau linişte (folosind interjecţia „ţist"). ;V. pîstui, s ăstui; Cine.· ţistuieşte. altuia tăcere arătînd, a tăcea îi porunceşte. CANTEMIR,. I. I.-149, cf. CIHAC, I, 294. Unul dă din umeri, altul mai vorbeşte. Altul plin de ciudă strigă, ţistuieşte. CONTEMPORANUI,, II, 609, cf. TDRG, şăineanu, D. -u:, cade; ei avea oroare să deranjeze publicul într-o sală plină, cu becurile stinse, cînd toţi ţistuiesc la scîrţîitul.paşii or, C.- pStréSÇU, O. P. II, 216. Oamenii ţistuiră din nou. . . începea să vorbească, sadoveanu, o. X, 661; cf.AER π 4 423/514. •ν’ Tranz. (Complementul îl indică pe cel căruia i se impune tăcere) Cu·'mare-mînie şi: probozală à o ţistui începu, şi groaznice semne din ochi şi din cap să tacă îi făcea. CANTEMIR, I. I. 43, cf. DDRF. îşi frămînta pălăria, ţisluindu-şi băiatul neas-tîmpărat. c, PETRESCU, S. ’ 135. Moş Petrache îl ţîştuia .încet, încetişor, POPA, v, 89. Cei de. lingă, rănit-, îi ţistuiră. SADOVEANU, ο. X, 661. Unii dintre sătenii care erau de faţă au crezut că trebuie să rîdă.,, tătarii s-au burzuluit cu strigăte ascuţite, ţistuindu-i.·, id. ib. XVI, .158. Prezidentu. îi ţîstuia să nu vorbească.-SCRIBAN, D., cf, I.EXIC REG. II, 33. + A-şi exprijna mirarea, nemulţumirea etc, (folosind interjecţia „ţist")* 2601 ŢISTUIAI,Ă — 164 — ŢITERĂ Toţi se miră, dau din cap, ţistuie şi deşartă rîndurile de pahare. C. PETRIvSCU, s. 49. Un om înalt, subţire, cu mustaţă neagră, . . . intră, se uită împrejur, ţistui enervat. T. POPOVICI, SE. 577. <0> Refl. Tot îşi vîră nasu-n geam din clipă în clipă şi grăieşte în sine şi se ţistuieşte pentru întîrzierea lui. SADOVEANU, o. xv, 22. + A atrage cuiva atenţia (folosind interjecţia ,,ţist“). (Refl. reçipr.) Copiii zîmbesc, dau din coaie, se ţistuiesc, dar nu răspunde nimeni, v. rom. august 1955, 77. 2. (Rar) A emite sunete suflînd printre "buze. V. fluiera. [în dans] Se rotesc şi foşnesc, şuşăiesc şfîrîind, Ţistăiesc, poşpăiesc, şopotesc svîrîind. EMINESCU, O. IV, 492. <> Tranz. îmi ţinea predica, vorbind moale, fluierînd parcă, ţîstuînd vorbele printre buzele lui ţuguiate. IL 1960, nr. 12, 24. 3. (Rar) A şuiera (5), a ţiui (1). A ţistuit un roi de gloanţe, c. PETRESCU, 1. II, 34. — Prez. ind. : ţistuiesc. — Şi : (rar) ţistui, ţîştul, ţistîi (TDRG), ţlstîi (bl VI, 150), ţlstăi vb. IV. — Ţlst· + suf. -ui. ŢISTUIÂL s. f. (Rar) Ţistuitură. S-aud ţistui*li prin bănci, linii chicotesc de rîs. vlahuţă, O. A. II, 221. — Pl. : ţistuieli. — Ţistui + suf. -eală. ŢISTTJlHE s.f. (Rar) Acţiunea de a ţistui şi rezultatul ei. Ţîstuirile începură : — Tăceţi, măi, că vă faceţi de rîs! sadoveanu, O. II, 396. — Pl. : ţisluiri. — Şi : ţistuire s. f. -- V. ţistui. ŢISTUITtfHĂ s. f. Sunet prin care se impune cuiva tăcere ; (rar) ţistuială. Nu de puţine ori primeam fistiituri de la cei de prin străini, ghibănescu, ap. tdrg. Izbucniri de rîs, repede stăpînite de ţistuituri, tresăreau mai ales în jurul unui uriaş cu baltag, sadoveanu, O. viii, 58. Vivat! răcni domnul Andriuţă, dar ţîşluiturile îi retezară avîntul. camilar, n. ii , 179. "v* F 1 g. Asemenea ţistiitură este limbă poetică ! MAIORESCU, CR. I, 306. — Pronunţat: -tu-i-, — Pl. : ţistuituri. — Şi: (rar) ţistiitură, ţiştultiiră s. f. — Ţistui + sui. -itură. ŢIŞÂÎT s. n. (Rar) 1. Zgomot produs de un obiect prin frecare. După un minut de tăcere, auzîi o strigare, ţîşăitul unui cuţit străpungînd, slabul suspin al unui muribund. MOZAICUL (1838), 277/23. 2. Sfîrîit. Fără de veste se sperie de un ţişăit puternic ; cu înfiorare se întoarse spre tigaia de pre foc. mozaicul (1839), 503/3. — Şi : ţişăit s. n. — Formaţie onomatopeică. ŢIŞCOV s. m. v. ţuşcov. ŢIŞNt vb. IV v. ţîşnl. ŢIŞPOAcA s. f. V. ţlşpoaeă». . ŢIŞT interj, v. fîştl*. ŢIŞTÂR s. m. Numele mai multor specii de animale rozătoare : a) mic animal rozător de stepă cu ochii mari, cu blana galbenă-cenuşie şi coadă scurtă, stufoasă, şi care trăieşte în galerii subterane ; popîndău (1 1 a), (regional) mitorlan (2), pinţă (a), popîndeţ (I 1 b), popîndoc (I 1 a) (Citellus citellus). Cf. CARABELLA, A. D. 45. Scopul multor găuri — ieşiri — pe care le fac Hştarii la suprafaţa locului este ca, în caz de primejdie, să găsească repede o intrare, id. ib. 47, cf. M. D. ENC., DEX, alr I 1 192/677, 684; b) animal rozător înrudit cu popîndăul (I 1 a), foarte dăunător pentru semănături, răspîndit mai ales în Basarabia (Citellus suslica). Cf. simionescu, F. R. 61, dl, DM, cl 1971, 275; c) (şi în sintagma ţistar de cîmp, H VI 81) şoarece (I 1 b) (Microtus arvalis), Cf. SCRIBAN, D. Din cînd în cînd ieşea cîte un ţistar la lumină şi ne privea cu mirare de la marginea locuinţa lui sub-pămîntene. sadoveanu, o. xvi, 57. Cîlţi de cînepă la pieptănat (pentru combaterea ţiştarilor). NOM. min. I, 4, cf. II XIV 338, XVI 350. — Pl. : ţiştari. — Şi : (regional) ţlstăr, ţistâr (simionescu, f. r. 61, scriban, D.), ţîştăr, ţestâr (h XIV 338) s. m. — Ţlştl* + suf. -ar. ŢIŞTEĂLĂ s. f. (Regional) Faptul de a ţ i ş t i2 (Săpata de Su9 — Piteşti). UDRESCU, GL. — Pl. : ţişteli. — Ţiştl* + suf. -eală. ŢIŞTII interj, v. ţîşti*. ŢIŞTÎ* vb. IV v. ţîştl*. ŢIŞT0C s. n. v. tlrştoc. Ţ1T vb. I v. cita. ŢITAr s. f. v. ţlteră. ŢITÂRE s. f. v. cKare. ΤΓΓΑΤ s. n. v. citat. ŢITÂŢIE s. f. v. citaţie. ŢITALUÎT, -Ă adj. (învechit, prin Transilv.) Citat. Precum ... au fost judecat în ţităluitul s. s. (a. 1742). D. î. lat.-rom. 357. — Pl. : ţităluiţi, -te. — De la magh. cltăl. ŢÎTErA s. f. Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanţă cu coarde de metal, puse în vibraţie prin ciupirea cu o pană1 (II 5). într-un oraş, din întîmplare, Venise-un cîntăreţ de stradă Şi dintr-o ţiteră duioasă Cînta această serenadă. DEMETRESCU, o. 82, cf. ENC. rom. în vorba acestor oameni e ceva din liniştea ţinutului ■ . ., povestea eroilor ce trăiesc în sufletele şi ţiterele Tirolului. SANDU-aldea, d. p. 12, cf. ALEXI, w. Suspină ţitera-n Tirol Cînd, în tăcerea sfîntă, Vreun orb moşneag cu capul gol Pe prispă stă şi cîntă. IOSIF, p. 76, cf. TDRG, ŞĂINEANU, D. u., CADE. Vom trece mîine cerşind din ţiterele sparte, La umbra zidurilor mute. MINULESCU, V. 10. Am să vă cînt din ţiteră, . . durerea nostră. SADOVEANU, O. I, 71, cf. scriban, D. Degetele noduroase ale bătrî-nului prinseră a mîngîia uşor... strunele micuţei lui ţitere. CONTEMp. 1955, nr. 434, 2/4. Cele mai noi, cu excepţia ţiierei, muzicuţei de gură şi ocarinei, sînt profesionale lăutăreşti, alexandru, i. m. 11, cf. DER. Instrument . .. asemănător unei ţitere mari. M 1965, nr. 2» 41, cf. DEX, A v 33, 35, VI 8, 26. <>Pi g. Se lungise îmbrăcat pe pat, fără să asculte concertul de ocarine al broaştelor, nici ţiterile tremolate ale grierilor. TEODOREANU, M. II, 443. Ale tavanului vechi şipci Erau ţitere şi scripci. CĂLINESCU, L. h. 88. (Simbolizează poezia) Obosit, dezgustat de deşertăciunile, ... de zavistiile lumeşti care l-au făcut pentru un timp să-şi oropsească chiar şi citera favorită — scumpa moştenire de la glorioşii săi părinţi — poetul 2621' ŢITIRIMB — 165 — ŢIŢA român îşi aduce cu drag aminte de dulcea viaţă de la ţară. odobescu, S. iii, 152. + (Regional; în forma fitoră) Cobză (Beba Veche — Sînnicolaul Mare). Cf. αι,κ. ι 1 462/49. — Pl. : ţitere şi (rar) ţiteri. — Şi : (învechit, rar) citeră, ţitără (D. î. laT.-rom. 357), (regional) ţitoră (ALR ι 1 462/49), ţitură (LEXIC REG. II, 42) s. f. — Din germ. Zither. — Pentru citeră, ţitară, cf. lat. c i t h a r a. ŢITIRÎMB s. n. v. ţintirim. ŢITLlNG s. η. v. ţiglină. ŢITNÂR s. n. v. ţentner. ŢÎTORĂ s. f. v. jiteră. ŢÎTBĂ s. f. (învechit, rar) I/ămîie. Cf. Ι,Β, ISER. — Pl. : ţitre. — Din lat. citrea. Ţ1TROÂMĂ s. f. v. ţitroană. ŢITROÂNĂ s. f. (Transilv., Maram., Ban.). I,ămîie. Două sticle cu rom. Zece lămîi, adică ţitroane (a. 1810). FURNICĂ, I. C. 277, cf. Ι,Β, T. PAPAHAGI, C. I,. 49. Storci ţitron cît ţi-i gustu. MIRONESCU, S. 195, cf. CV 1951, nr. 5, 28, coman, Gl,., alr sn rv hl 139, ALRM sn III h 955, mat. dialect. I, 100, 196, 271, GLOSAR REG., LEXIC REG. 25, TEAHA, C. Ν. 125, com. din HERENDEŞTI — lugoj. (Prin Transilv.) Mere de ţitroane şi (adjectival) mere ţitroane = numele unui soi de mere nedefinite mai îndeaproape. bulet. grăd. bot. i, nr. 3, 80, borza, d. 106. + (Prin Maram.) Numele unei varietăţi de pere cu gust de lămîie. Cf. lexic reg. 25. — Pl. : ţitroane. — Şi : ţitroâmă (LB, ALR SN iv h 1 139, alrm sn iii h 955, mat. dialect, i, 100, TEAHA, c. N. 125, ALIL 1983-1984, 316), fitronă (alr sn iv h 1 139/833, ALRM sn iii h 955, glosar reg.), ţitromă (ALR SN IV h 1 139/53, ALRM SN III h 955/53; pl. ţitrome ALR SN iv h 1 139/53) s. f., ţitron (t. PAPAHAGI, c. L. 49, alr sn iv h 1 139, alrm sn iii h 955, mat. dialect, i, 196, glosar reg.), ţitrom (ALR SN IV h 1 139, ALRM SN III h 955; accentuat şi ţitrom ALR SN IV h 1 139; pl. şi ţitrome ib., ţitromuri ib. h 1 139/334) s. n. — Din germ. Zitrone, magh. citrom. ŢITROM· s. in. v. ţitron·. ŢITR0M* s. n. v. ţitroană. ŢITR0M s. f. v. ţitroană. ŢITR0N· s. m., s. n. (Bot. ; prin Transilv. şî Maram.) 1. S. m. (Şi în compusul măr-de-ţitron, borza, d. 49) Iiămîi (Citrus limon). Cf. BULET. GRĂD. BOT. v, nr. 3—4, 55, panţu, pl., mironescu, S. 622, borza, D. 49. Frunză verde de ţitron Că s-o dus bade Ion. jahresber. iv, 313. <0* Compuse: (regional) măr-de-ţitron = lămîie. arh. som. xxiii, 462, alr sn iv h 1 139/219, alrm sn iii h 955/219; ţitron-săllmtic = iederă (Hedera helix). BULET. grăd. bot. v, nr. 3 — 4, 58; Jitron-domnesc = numele unei plante nedefinite mai îndeaproape, probabil steregoi (Vera-trum nigrum ). păcală, M. R. 24; ţitrori-dc-frifliiri = numele unei plante nedefinite mai îndeaproape, probabil urecheiniţă (Sempervivum tectorum). id. ib. 2. S. m., s. n. Floare de lămîi. Cf. MÎNDRESCU, I. G. 98.' Poruncitu-mi-o Ion . . . Să-i fac peana de ţitron. MAT. FOLK. 365. Să-i fac struţuri de titron. T. PAPAHAGI, M. 12, cf. 235. — Pl.': (m.) ţitroni■ (MÎNDRESCU, i. G. 98) şi (n.) ţitroane (id. ib.). — Şi: ţitrom s.m. bulet. grăd. bot. v, nr. 3 — 4, 55, panţu, PL.j borza, d. 49. — Derivat regresiv de la ţitroană. ŢITR0N2 S. n. v. ţitroană. ŢITRONĂDĂ s. f. v. citronadă. ŢITR0NĂ s. f. v. ţitroană. ŢITRUŞ s. m. (Regional) Numele unei flori de grădină nedefinite mai îndeaproape (Ceahlăul — Piatra Neamţ). Cf. H x 420. — Accentul necunoscut. — Cf. magh. diai. citrus. ŢÎTURĂ s. f. v. ţiteră. ŢÎTVER s. m. (Bot. ; învechit, rar) Nume dat unei plante care se cultivă în regiunile tropicale şi al cărei rizom este folosit în medicină (Curcuma zedoaria). V. curcumă. Rădăcină de anghelică . . . Rădăcină de ţitver. caLENDAriu (1814), ,183/6. — Din germ. Zitwer. ■'■·?· ŢIŢ* interj. (Rar) Aş ! în zadar ! degeaba ! Cf. POEN. — AAR. — HILI/, V. I, 1422/46. — Onomatopee. ŢIŢ* interj, v. ţl(a«. ŢIŢ3 interj., subst. 1. Interj. (Prin Transilv. ;. şi repetat) Strigăt cu care se cheamă pisica ; pis2, (regional) ţiţică1, ţiţiruşcă, ţiţuţa. Cf. CHEST. V 77/27, ALR sn iii h 671. Ţiţiţ, ţiţiţ. ib. h 671/53, cf. lexic reg. ii, 82, 87, com. din cuzdrioara — dej, com. v. breban. <0* Expr. Nici ţiţ = nici un cuvînt ; nici pis (v. pis2). Bieţii băieţi bine vedeau, dar nu grămuşdau nici ţiţ, ştiind bine că numai ei făcură pe tată-său s-o aducă-n casă. RETEGANUL, P. I, 43. 2. Subst. (Regional; în construcţiile) De-a ţiţu = de-a prinsul (v. prins1 1). Cf. ALR I 1 702/345. De-a ţiţ = numele unui joc la care participă şapte fete grupate perechi, cea rămasă singură trebuind să-şi găsească perechea, ib, 1 702/215. — Şi : ţiţiţ interj. — Din magh. cie. ŢIŢ· interj., subst. v. ţif·· ŢIŢ5 subst. (învechit, rar) Nume dat unei ţesături de bumbac. 5 coţfi] ţiţ ..., cu flor[i] mari, pentru plapoma (a. 1778). FURNICĂ, I. c. 87; — Cf. ngr" τσίτι „creton". ŢÎŢA· interj. (Prin Ban. şi sudul Transilv.; adesea în combinaţie cu alte interjecţii) Strigăt cu care se cheamă caprele. ALR SN II h 388/29. Ţii, ţii, ţiţ. ib.. h 388/53. + Strigăt cu care se alungă caprele. ALR Sn n h 389. Nea, ţiţă, nea. ib. h 389/53. — Şi; ţiţă, ţiţ, ţiţ (T. PAPAHAGI, C. A. 70, ALR SN II h 389/102) interj. — Onomatopee. ŢÎŢA* s. f. art. (Regional ; în construcţiile) De-a ţiţa — de-a prinsul (v. prins1 1). Com. din transilv. De-a ţîţa-mîţa = a) (prin Maram. şi nordul Transilv.) de-a baba-oarba (v. orb2 1). Cf. alr I 1 702/270, alr sn v h 1 287, alrm sn iii h 1 091 ; b) de-a, (v-aţi) ascunselea, v. ascuns. ALR I 1 701/355;' 2645 ŢIŢACĂ — 166 ŢIŢEICĂi c) de-a prinsul (v. prins1 1). alr i 1 702/257, 354, 357 ; d) joc de copii in care o persoană cu mîi-nile întinse de o parte şi de alta ţine doi copii, care se fugăresc. Com. din cuzdrioara — dej. — Din magh. dea. ŢIŢACĂ s. f. v. ţîţacă. ŢIŢÂ1 s. n. v. ţiţei. ŢIŢÂ1E s. f. y. ţîţaie. ŢIŢAh subst. v. flţar*. ; ţIţA» interj, v ţiţa'. ŢÎŢÂ* s. f. v. ţîţfi. ŢIŢÂI» s. η. V. {iţei. . ŢIŢÂI* vb. IV v. ţîţîi*. ŢIŢAlA vb. I v. îîţii*. Ţ1ŢĂÎHE s. f. v. ţlfîlre. ŢIŢCĂNI s. m.. (Ornit. ; regional) Scatiu (1 a) ; (regional) ţiţcă (Carduelis spinus). Cf. ALEXI, W. — Pl. : ţiţeani. — Ţiţcă + suf. -a«. ŢIŢCĂN* s. m. v. ehlţcan. ŢÎŢCĂ s. f. (Ornit. ; regional) Scatiu (1 a) ; (regional) ţiţean1 (Carduelis spinus). Cf. CLEMENS, 433, TDRG. — Pl. : ? — Formaţie onomatopeică. ŢlŢÎCtlE s.f. v. ţiţeică». ŢIŢÎ.I s. η. I. (Mai ales în Mold.) Lichid înăcrit, rămas diipă prepararea produselor din lapte de oaie, folosit şi la pregătirea unor mîncăruri. Ţiţei (a. 1600 — 1630). CUV. D. BĂTR. I, 306. Păstorii, neavînd apă, i-au' dat zăr de lapte. ■ . Şi bîndu puţin dentr-acel ţiţiiu, au trimes pe un păstoriu să-i aducă apă. N. COSTIN, L.a 277. Zerul gros ce curge la cetluit se numeşte ţiţei: ■ damé, τ. 69, cf. puşcariu, et. wb., tdrg. Ţîţîiul e o specie de lapte acru subţire ,,un fel de zară foarte, acră". PAMFILE, I. c. 26, cf. 34. Zărul numit ţiţei ... se amestecă cu urzici ţi se dă la porci. PĂCALĂ, M. R. 297, Cf. ŞĂINEANU, D. U., CADE, STOIAN, PĂST. 57, scriban, D., H îi 262, iii 71, 245, 309, v 54, vi 16, 30, 116, viiij 7, 21, 77, 109, 120, 138, 142, 151, 191, 243, 260, 328, vma 73, 99, 109, 115, 166, 175, 206, 251, 283, x 108, 120, 208, 226, 260, 289, 400, 414, 479, 508, xi 268, xn 17.2, 173, 301, 416, 430, 442, 457, 462, 570, xm 13, 36, 151, 199,376,415, xv 264, 425, xvi 105, 160, 208, 226, 237, 339, 406, 446, şez. îl, 44, ib. v, 167, ib. vn, 99, 191, viciu, GL.,' PLOPŞOR, V. O. 15. Zărul numit ţiţei ori se amestecă cm urzici şi se dă la porci, ori se opăresc cu el rufele ciobanilor. novacoviciu, ap. CADE. După ce s-a ales untul închegat, i se dă drumul ţîţăiului pé dedesupt, printr-un cep. ■ GR. s. VI, 57, cf. coman, gl., chest. v 82/88, ib. 103/24, ib. 104/91, ib. 110/98, ib. 113/53, 98, ib. 115/83, ib. 141/10, 21, ALR ι 1 816/ 522, ALR ii 4 115/520, 537, a v 15. Expr. (Regional) Acru ca ţiţeiul (sau acru ţiţei) = foarte acru. Laptele acesta este ca ţuţuiu. CHEST. IV supl. Se spune despre o mîncare, un borş, că e acru ţuţui. ib.; cf. v 11 supl. Cînd se acreşte tare aluatul, se zice că e' acru ca ţîţîiu1. Com. din ciubanca — dej, din cuzdrioara DEJ, com. v. breb an. + (Adjectival ; regional) Acru (Fereşti —“Sighetul Marmaţiei). chest. v 32 supl,. Lapte ţiţei ca dracu. ib. + (Regional) Lapte prins cu mult zer (şez. ii, 44, alr îl 3 494/ 605, A v 15) ; caş abia închegat şi nestors încă de zèr (A VI 33, FD II, 163). V.'străgheaţă. Φ (Adjectival) Lapte ţiţei, η xi 268. II. 1. Amestec lichid Uleios, format din hidrocarburi şi din alţi compuşi organici, de culoare brună-negricioasă, mai rar gălbuie, cu reflexe âlbastre-verzui, cu miros specific, care se foloseşte ca materie primă în industria chimică şi că importantă sursă de energie; petrol (1), (învechit şi regional) naft. V. păcură (II). Cf. baronzi, l. 122, ddrf, barcianu, alexi, W., TDRG, NICA, L. VAM. 257, ŞĂINEANU. D. u., CADEi S-a oprit din zbor o cioară. . . Fină ca o acadea De ţiţei topit la soare, topîrceanu,:.o. a..i, 172. Ţiţeiul arde că n-au unde-l mai pune şi petrolul cinci lei litrul. VISSARION, î. 91, cf. VOICULESCU, l, 289. Vaporul e o uzină flotantă. Fum, cărbuni, uleiuri şi ţiţei. BART, E. 121. Atît gazele de sondă, âti -şi ţiţeiul sînt produse &mi!e.ENC. agr. iv, 585, cf. scriban, d. Puteţi distila o sută grame de ţiţei ? arghezi, S. XI, 143. Mai mulţi dibuie cu sondele vîna de ţiţei, dar unul nimereşte in plin zăcămîntul. CĂLINESCU, c. o. 141. Costul . . . e acoperit de ţiţeiul care ţîşneşte într-un singur minut. BOGZA, A. î. 26. Mirosea tot aşa de proaspăt a adîncuri răscolite, a peşte sărat, a alge descompuse şi a ţiţei. V. ROM. ianuarie 1965, 10. Pămîntul .era sărac pe aici şi pietros — Nu ascundea în măruntaiele lui nici o comoară, Nici măcar un strop de ţiţei. ib. august 1966, 9, cf. dc, η xi 324, CHEST. v 41 supl. Migraţiunea ţiţeiului v.migra-ţie. 2. (Prin vestul Mold.) Puţ, fîntînă (cu ştiubei)! Cf. chest. v 22 supl.,-ib. 48 supl. — Pl. : (II 1) ţiţeiuri. — Şi : (regional) ţîţii, ţîţii, ţăţdi (şăineanu, d. u., chest. v 113/53), ţlţii, ţiţ’îi (H VIII1 7, 260, XVI 237), ţiţăi (ib. vnij 120, xil 570), ţlţâi (ib. xm 415), ţîţăi, ţiţiu (ib. vnij 109, vm2 166), ţîţîu (ib. xvi 339), ţîţau (plopşor, v. o. 15), ţepii (H xm 199), ţuţui s. n., ţiţie (ib. viiij 142, viii3 206), ţîţîie (ib. viiij 191, xil 462, şez. vii, 191, a vi 33) s. f. — Etimologia necunoscută. Cf. ţ i ţ ă. — Pentru sensul II 2, cf. ţ î ţ ă „jgheab". ŢIŢEICA« s. f. (Prin Munt., Olt. şi Transilv.) Un fel de leagăn făcut dintr-o seîndură fixată orizon^ tal într-un par, care se poate roti cu cîte o persoană aşezată la fiecare capăt (pamfile, J. iii, 41, cade, SCRIBAN, D., DL, DM, COm. din TURNU MĂGURELE),' (regional) ţuţui (1), ţ u ţ u 1 u ş ; un fel de leagăn făcut dintr-o seîndură aşezată de-a curmezişul unui butuc, pe ale cărei capete stau două persoane pentru a se legăna, cumpănindu-se reciproc, (regional) ţ u -ţubăr, ţuţui (1), ţuţulig (DL, DM, şez. xiii, 39, ALR I 1 704/780, 795, 798, 805, 831," 885, 887, 898) ; leagăn făcut din crengi plecate şi legate la capete (POEN. — AAR. -HILL, V. I, . ■ J79*/5, şăineanu) ; leagăn atîrnat de ceva, adesea de o creangă, (regional) ţ u ţ o a i c ă, ţ u ţ o i, ţuţu (2), ţ u ţ u i2, ' ţ u ţ u.i ei c ă, ţuţui (1), ţuţu-laică, ţuţulig, ţuţulincă, ţuţuiu ş4 (coman, gl., ai/r. ι 1 703/780, 786, 792, ' 795, 798, 800, 803, 805, 808, 831, 839, ' lexic reg. 58, 88). V. carusel, căluşei, dulap, scrîn-ciob, vîrtej. Cf. pontbriant, d., cihâc, ii, 436, ddrf, gheţiE, R. m.; barcianu, alexi,' w'., TDRG, PAMFILE, I. c. 469, Η V 17, RÄDULESCU-CODIN, VICIU, S. GL., COIT1. din AGRIŞ — ARAD, CIAUŞANU, v. 207, alr i 1 694/870, alr π 4 840/836,' udrescu, gl. <0* Expr. (Regional) A se da In ţiţeică = a se mvîrti într-un leagăn. [Lupul] parca se da în ţiţeche. PI.OPŞOR, c. 17. — Pl. : ţiţeici. — Şi : ftélcà (cihac, ii, 436, ddrf, ' gheţîe, r*. ’m., şăineanu, tdrg, pamfile,, j. iii, 2661 ŢIŢEICĂ? — 167 — ŢIŢOS 41, CADE, VICIU, S. GL., ŞEZ. XIII, 39, COMAN, GL., ALR I 1 703/800, 805, 831, 839, ib. 1 704/805, 831), ţăţică (ŞĂINEANU, D. u.), ţuţeieă (alb. i 1 703/780, 786, 792, 795, 798, 803, 808, ib. 1 704/780, 795, 798, 887, alb. n 4 840/836, lexic reg. 88, udrescu, gl.), ţlţeăică (POEN. — AAR. — HILL, V. i, 1792/5), ţîţălcă (com. din agriş — arad), ţîţeiche (alr i 1 703/815), ţîţâlchi (LEXIC reg. 58), Ûtéehe, üféche (h v 17, ciauşanu, v. 207, alr ι 1 694/870) ’s. ί. — Ţîţu + suf. -eică. ŢIŢEICĂ* s.f. v. ţîţelcăl. ŢÎŢERO s. m. invar. v. cicero. ŢIŢIĂLĂ s. f. v. ţîjîlalft. ŢIŢIBEIE interj. (Prin Bucov.) Cuvînt care redă strigătul piţigoiului (1). Piţigoiul, de cînd a avut cuibul său în ştiubeiul cu cîlţi al femeii celei lenişe, . . . începe... a cînta : Ţiţibeie, ţiţibeie, Cîlţi în speie. . . Las’ să steie. marian, o. ii, 149. — Formaţie onomatopeică. Cf. şi ţ u ţ u b e i. ŢlŢICA» interj. (Regional) Strigăt cu care se cheamă pisica ; pis®, (regional) ţiţa (1) (Sînnicolaul Român — Oradea). Cf. alr sn iii h 671/316. — Din magh. diai. clelka. ŢIŢlcA» s. f. v. ţîţlcă. ŢIŢID£ interj, v. ţiţidoi. ŢIŢID0I interj., s. m. (Prin Transilv.) 1. Interj. (Adesea repetat) Cuvînt care redă sunetele caracteristice scoase de unele păsări. Ţiţiăoiul cîntă: ,,Ţiţi-doi, ţiţi-doi. . BĂCESCU, PĂS. 343* cf. alr II 6 202/284, alr sn ni h 701/250. 2. S. m. (Ornit.) Piţigoi (1) ; (regional) ţuţubei (II 1) (Parus maior) (Cizer — Zalău). BĂCESCU, PĂS. 168, cf. 329. — Accentuat şi : (1) ţiţidoi. ALR II 6 202/284. — Scris şi : (1) ţiţi-doi. — Pl. : (2) ţiţidoi. — Şi : ţlţidă (scris ţiţi-de) interj. BĂCESCU, PĂS, 341. — Formaţie onomatopeică. Cf. ţiţigoi, piţigoi, ţuţudei. ŢIŢÎE* s. f. v. ţiţei. ŢIŢÎE* s. f. v. ţîţînă. ŢIŢIGÂIE s. f. = (regional) plţifjaiel (1 a) (Parus maior ). Cf. BĂCESCU, PĂS. 329. ŢIŢIGOÂICĂ s. f. = (regional) plţigoaică (1) (Mi-hăileni — Miercurea Ciuc.). Cf. CL 1987, 38, ALR SN iii h 700/574. ŢIŢIG0I s. m. = (regional) piţlyol (1) (Parus maior). MARIAN, o. II, 143, TDRG, BĂCESCU, păs. 329, cl 1987, 37, alr sn iii h 700/574, alrm sn ii h 511/574, + (în forma ţiţingău) Piţigoi de brad (Parus ater) (Ferice — Beiuş). BĂCESCU, PĂS. 168, 331. — Şi : ţlţl{jui (BĂCESCU, PĂS. 168), tiţlngău (id. ib. 168, 331) s. m. ŢIŢIGRAU s. m. (Regional) Nume dat unei insecte asemănătoare cu croitorul (Cerambyx heros). Com. din miniş — LIPOVA. — Pl. : ţiţigrăi. — Formaţie onomatopeică. ŢIŢIGIÎI s. m. v. ţiţigoi. ŢIŢIGlÎŞ s. m. = (regional) plţiguş. 1. Piţigoi (1) ( Parus maior).· Cf. MARIAN, o. II, 143, TDRG. 2. Vrabie (Passer domesticus) (Şugag — Sebeş). a ii 10. ŢIŢÎI» s. n. v. ţiţei. ŢIŢIλ vb. IV v. ţîţîi*. ŢIŢIÎT s. n. v. ţîţiH1. ŢIŢIITObA s. f. v. ţlţlitură. ŢIŢÎN s. η. v. ţîţînă. ŢÎŢÎNĂ s. f. v. ţîţînă. ŢIŢINGĂU s. m. v. Jlţlgol. ŢIŢINVÂR interj, v. ţlţlvară. ŢIŢIRÎMB s. n. v. ţlntlrlm. ŢIŢIRtîŞcA interj. (Regional) Strigăt cu care se cheamă pisica; pis2, (regional) ţiţ8 (1) (Bocşa — Zalău). Cf. ALR SN m h 671/279. ’ — Din magh. clrnska. ŢIŢIŞOAbA s. f. v. ţîţişoară. ŢIŢlŢ interj, v. ţiţ*. ŢIŢÎU s. η. V. ţiţei. ŢIŢIVÂB s. m. v. ţlţlvară. ŢIŢIVĂBĂ interj., s. f. (Mai ales în Transilv.) I. Interj. (De obicei repetat) Cuvînt care redă strigătul piţigoiului (1). Cîntecul lor e variat; uneori strigă întruna : cîrpiţi-cîrpiţi, cînd prevesteşte vreme friguroasă ; alteori întruna cîntă : ţinţ-a-vară, ţînţ-a-vară, adică simţ a vară, vine vara. simionescu, iţ. R. 141. Cînd piţigoiul cîntă . . . ţiţin-vară-ţiţinvară, vike primăvara. băcescu, păs. 342, cf. 343, alr sn iii h 701, com. din CÎMPENI. Ţiţi-vară, ţiţi-vară, Scoate-mă din iarn-afară ! ap. băcescu, păs. 343. II. S. f. (Ornit.) 1. Piţigoi (1) ; (popular) simţivară (Parus maior). Cf. BĂCESCU, PĂS. 168, 169, 327, 329, 331, form. cuv. i, 35, 38, 129, L. Rom. 1970, 207. 2. Cinteză (Fringilla coelebs). ALR I 1 047/109, 402. 3. Nume dat unei specii de privighetoare (Bucium— Zalău), alr I 1 031/285. — Scris şi : ţiţi-vară. — Pl. : ? — Şi : ţlţlvâr (băcescu, păs. 168, 327, 329) s.m., ţîţî-vâră (alr SN iii h 701/102), ţîţă-vâră (ib.), ţiţinvără interj., ţîţîmvără (ALR I 1 047/109) s. f., ţiţinvără (băcescu, păs. 168, 329, 342, form. cuv. i, 35, 129, L. ROM. 1970, 207) interj., s. f., ţinţlvăr (BĂCESCU, PĂS. 343), ţinţavără (scris şi ţinţ-a-vară) intërj., ţinţlvăr (id. ib. 169), ţînţîvâr (id. ib. 329, ALR I 1 047/402), ţînţăvăr (băcescu, păs. 169) s. m. — Formaţie onomatopeică. ŢIŢÎI s. n. v. ţiţei. ŢÎŢÎNĂ s. f. v. ţîţînă. ŢIŢOÂIE s. f. v. ţîţoi. ŢIŢOBĂN s. m. v. eliiţoran. ŢIŢ0S, -OĂSĂ adj. v. ţîţos. 14 — Dicţionarul limbii române, litera Ţ 2697 ţiţuc — 168 — ŢIU» ŢIŢ0C s. m.', interj. (Regional) 1. S. m, Pui de -pisică; (regional) ţiţuş (1). Corn. din cuzdrioara — ' DEJ. 2. Interj. (Adesea repetat) Cuvînt cu care se cheamă sau se alintă pisica; (regional) ţiţuluş, ţiţuş (2). Com. din DEDA — REGHIN. — Ţlţî + SUÎ. -mc. Cf. ţ i ţ u §. ŢIŢtCĂ s. f. v. ţîţucă. ŢIŢUttîŞ interj. (Regional; adesea repetat) Cuvînt cu care se cheamă sau se alintă pisica ; (regional) ţiţuc (2), ţiţuş (2). Com. din deda — reghin. ·. — Ţiţ3 + suf. -uluş. Cf. ţ i ţ U ş. .. ŢIŢt3Ş s. m., interj. (Regional) 1. S. m. Pui de pisică; (regional) ţiţuc (1). Com. din ocna mureş. 1 2. Interj. (Adesea repetat) Cuvînt cu care se cheamă sau se alintă pisica;, (regional) ţiţuc (2), ţiţuluş. Com. din DEDA — RFÎGHIN, com. din cluj napoca. — Accentuat şi: ţiţuş. Corn.; din cluj napoca. — Şi : ţuş interj. Com. din alBa iulia. — Din magh. clcus. ŢlŢUŢA interj. (Regional) Strigăt cu care se cheamă pisica ; pis2, (regional) ţiţ3 (1) (Roşia — Beiuş). Cf. ALR sn iii h 671/310. — Ţiţ* -f suf. -uţa. ... ŢIŢtŢĂ s. f. v. ţiţuţă. ŢIU* interj, v. ţu. ŢIU® interj., s. η. I. Interj. 1. (Şi cu vocalele ,,u“, ,,i‘‘ prelungite) Cuvînt care redă un sunet prelung şi ascuţit, cu rezonanţă metalică. Cf. scriban, d. Auz din depărtare ceva ce face : ţiiuuu, Sfredeleşte cineva în zid c-un burghiu, călinescu, o. ix, 434. Mi-a căzut inelul şi a făcut ţiuu / udrescu, gl. 2. (Cu „u" prelungit) Cuvînt care redă sunetul produs în interiorul unei cavităţi prin pătrunderea puternică a unui curent de aer. Cf. pascu, c. 215. + ( în forma fîn ) Sunet produs în interiorul urechii, spontan sau printr-o lovitură de palmă, udrescu, gl. 3., (Şi cu.,,u" prelungit;, adesea repetat) Cuvînt care .'imită strigătul unor păsări. Cf. bäcescu, păs. 304. Peste capetele noastre, fiu, ţiu, ţiu, ţiu, se pornesc, şiruri nesfîrşite, păsările, vîn. PESC. februarie 1964, 15. ' O> (Substantivat) Ţ iclenii. . . ţiuie un timp cu un ţiu scurt. BĂCESCU, PĂS. 304. 4. (Prin Bucov.) Cuvînt care redă un strigăt de durere ; chiu. Se zbate, se cîrneşte, se suceşte, nu-i chip ! . . . Chiu, vai, tiu ! FURTUNĂ, V. 12, cf. SEZ. V, .■•167. II.‘ S.. n. (Regional) Clopot (la gîtul animalelor). Ş-au luat de la Gheroghie 7 florinţi, ... şi punga şi un ţiu şi un cumînac (sec. XVII). ROSETTi, b. 59, cf. .104, dr. iii, 449, cade, alr ii 5 669/27. ... —, P1.:'(II) ţiuri. — Şi: (regional) ţiu interj·., s. n. ■ -r Onomatopee. ŢIU» s.n., s.m. I. S.n. (Prin sud-vestul Mold. şi prin estul Transilv.) Vîrf (foarte) ascuţit (ALIL 1983— 1984, 466, 467, 496) de stîncă (înaltă şi golaşă), stei (ib. 466, 467, 468) de munte (stîncos, fără vegetaţie) sau de deal, pisc2 (1) (ib. 466, 468) ; stîncă ascuţită şi înaltă (ib. 466, 467) ; ridicătură ascuţită de teren (ib. 466) ; vîrf ascuţit al unei pietre (ib. 499) ; piatră ascuţită (ib. 468). V. ţiclău1 (1). Mult mai răspîn-dită este varianta care are în Vrancea un şens oronimic bine precizat, ib. 468. [Gurguietă] îi numai piatră, un vîrf înalt ascuţit, are numai ţiuri-ib. 466. Sînt ţîuri de 10—15 m înălţime, ib. 467-Urcă-te-n tîul ăla şi de-acolo poţi privi în jur. ib. II. s. n. 1. (învechit şi regional) Partea ascuţită a unui obiect. Ţiul corăbiei iaste partea dinprotiva cîrmii. POGOR, HENR. 236/10; cf. CIHAC, II, 535, DDRF, GHEŢIE, R. m., BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W., ALR SN I h 27. La asfalt folosim un tîrnăcop cu două ţîuri. alil 1983—1984, 498. întoarce sapa şi dă cu ţîul. ib. Ţîul glonţului, ib. A luat vîntul ţîul clăii. ib. Ţurla este o colibă cu un ţîu. ib. M-am lovit într-un ţiu de piatră, ib., cf. 468. 2. (Regional) Nume dat unor obiecte,, de obicei unelte, care au o parte ascuţită sau care sînt de formă ascuţită : a) (Prin Mold.) Tîrnăcop. Cf. ALR SN i h 27, LEXIC reg. 63, GLOSAR reg. + Spec. (Min.) Tîrnăcop a cărui parte metalică este formată dintr-o bară de oţel cu secţiunea pătrată, ascuţită la capete şi puţin arcuită, folosit la tăierea rocilor şi a substanţelor minerale moi. Cf. LTR2, DL, DEX. + Unealtă (asemănătoare cu tîrnăcopul) folosită la desfacerea pavajelor, la mişcarea obiectelor grele. V. ţ a p i n ă (2),ra ng ă1. Cf. SCRIBAN, D. b) (Prin Mold. şi Ban.) Topor cu tăişul lung şi îngust (folosit la despicarea lemnelor mai groase) ; secure mare. Cf. pamfile, i. c. 125, scl 1978, 323, Η XII 301, GR. băn. + (Priri Ban.,· Olt. şi Mold.) Un fel de secure (L. COSTIN, GR. BĂN. I, 20Θ) mică (SĂGHINESCU, v., cade), folosită la făcutul carelor (VÎRCOL, M.). c) Unealtă compusă dintr-o daltă metalică, ascuţită pe o singură latură, fixată într-o coadă de lemn şi utilizată la. tăierea şi întreţinerea copcilor pentru pescuit sub gheaţă. Cf. antipa, p. 62, 486, scriban, D., LTR2, DL, DM, DEX. cl) (Prin Mold. şi Ban.) Unealtă de dulgherie (H XVIII 144) în formă de topor (A vi 9, 16, 26) sau de daltă (liuba — iana, m. 94, 122, cade, dl, dm, DEX), folosită pentru scobit. Jghiaburile sînt făcute din lemne jghebuite, săpate cu ţîul din lemn de plop. alil 1983-1984, 499. e) (Regional) Unealtă folosită la pădure pentru sădit şi semănat. Cf. ALIL 1983— 1984, 499. I) (Prin sud-vestul Mold. şi prin nord-estul Olt.) Par1 (1) sau piatră servind ca semn de hotar. Cf. alil 1983-1984, 498. 3. P. anal. (Prin nordul Mold.) Parte a corpului de formă ascuţită : a) Bot; rît1 (1). Cf. scriban, d., dr. iii, 448. l-oi da eu peste ţîu, n-ai grijă ! I. cr. iii, 346. b) Cucui. ALIL 1983-1984, 498. e) Mărul lui Adam (v. măr* I 1). ALIL 1983— 1984, 500. III. (Regional; în forma ţif) 1. S.n. (Mai ales prin Mold.) Vîrful firului de iarbă sau al unei alte plante, mai ales stuf, ţipirig1 (1), papură1 (lji (cînd răsare din pămînt) (pamfile, a. r. 192, com. din latinu — brăila, alil 1983 — 1984, 499) ; un fel de iarbă cu firul subţire, care creşte prin. locuri umede şi care rămîne, de obicei, netăiată la cosit (com. din drăguşeni — tîrgu neamţ, ■alil 1983—1984, 499). Păsările din ogradă . . . ciugulind ţîfurile, cele dintîi fire de ceapă cari răsar. pamfile, a. r. 192. A ieşit ţîfu la iarbă, grîu, porumb, ceapă, aj.il 1983—1984, 499. Am luat un ţîf de leuş-tèan. ib. Poieni cu lacuri, cu lîrsă, cu ţîfuri de iarbă tare. ib. + P. ext. Loc unde cresc plante erbacee acvatice, precum papura (alil 1983—1984., 499); loc unde cresc copaci tineri (ib.). + Umflătură pe scoarţa copacilor, pe fructe, legume etc. Cf. ALIL 1983—1984, 499. Uită-te la bostanul ăla cu ţîf. ib. + (Şi în forma ţîu) Vîrf de copac, Cf. ALIL 1983— 1984, 2706 ţiucu-ţi.t; — 169 — ~ ŢIUI 498, 499. Uite, s-a uscat ţiul copacului, ib. 498. + (La pl. ; îp forma ţivi) Pădure deasă cu diferiţi copaci (Suceveni — Tecüci). Cf. Ain 1983—1984, 499. '2. S.n. P. anal. Smoc (de barbă, de păr). Cf. scriban, D. <0> (Ca epitet depreciativ, pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. ,,d.e") Are şi el un ţif de barbă.. scriban, d. Ţif de pâr. Corn. din drăguşeni — tîrgu neamţ. 3, S. n. Fîn amestecat cu mult rogoz (1) ; (regional) ,'şoyar (S), ţipirig1 (2). Cf. pamfile, a. r. 149, i. CR. iii, 346. •4. S.m. (sg.) Rogoz (1) (ALR I 1 913/540) ; un fel de papură mai mică şi mai subţire, eare creşte prin locuri mlăştinoase (SCL 1978, 323). — Pl. : ţiuri. — Şi : (regional) ţif s. ή., ţi fă (Al^l, 1983— 1984, 468) s. f,, fi vi subst. pl: — Etimologia necunoscută. ŢlCCU-ŢIU interj, v. tlucu. ŢIUÎ vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung şi ascuţit (cu rezonanţă metalică) ; (regional) a ţiuni (1). V. piui1 (3), şuiera (5), ţinăi, ţipa1 (6), v î j îi. Cf. CORBEA, D. 280r2/12, KLEIN, D. 444, DRLU, LB, VALIAN, V.,-ISER, POLIZU, PONTBRIANT, D., LM. Ţiuia tăciunele, despre care se zice că te vorbeşte cineva de rău. creangă, a. 34, cf. philip-PIDE, Ρ. 72, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W.· Şrapnelele ■ ■ ■ zburau piuind, ţiuind. Sandu-ALDEA, ap. cade. Cu cît ţiuie mai tare şi mai lung în ulcică cărbunii, cînd ajung în apă de se sting, ... cu atît bolnavul-e mai tare deocheat. GRIÇORI.U-RIGO, M. P. I, 51, cf. tdrg. Nu e nimeni acasă, nimeni ... Şi coşul de la sobă ţiuie ■ ■ . Şi-i e urît. brăTESCU-VOINEŞTI, p. 27, cf. cade. Cum o aşeză pe limbă, [ţiuitoarea] începu să ţiuie ascuţit. SAHIA, N. 101. Umblam singur şi auzeam ţiuind gloanţele ca albinele. SADOVEANU, O. VI, 429. Plătesc ! răcni Simion de ţiuiră sticlele, dan,, u. 21. Papura ţiuie ascuţit. CO.NTEMP. 1954, nr. 430, 3/4. îndată prind a ţiui obuzele. CAMILAR, Ν. I, 396, cf. Di„ DM, DEX, SCL 1981, 347, 380. Din cînd în cînd trec trenuri, ţiuie ceainicul sau sună telefonul. ROMÂNIA LITERARĂ, 1984, nr. 9, 17/4. Toate curţile . [zînei ] ţîuiesc. RETEGANUL, P. V, 17 .Oul era năzdrăvan : cînd l-a pus pe foc a început a ţăut şi a sărit .în mijlocul casei. ŞEZ. xxm, 68. Lemnul ţiuie în foc a vreme rea. com. SAT. I, 94, cf. ALR I 353/148. <0"· Expr. A-I ţini (sau, rar, a ţiul) (cuiva) urechile (sau urechea, creierii, capul etc.) ori a-1 ţiul (cuiva) in urechi (sau !n cap, in creieri etc.) = a avea senzaţia (falsă) de zgomot continuu şi ascuţit în urechi sau în cap, a-i vîjîi cuiva (sau a avea impresia că-i vîjîie) urechile, v. vîj.îi. Cf. MOLNAR, D. 300/26, LB, ISER. 'Şi mie îmi ţiuie urechile. PR. dram. 264. Cîntările cu chiot, strigările şi zgomot Pan şi pre surd îl face să-i ţiuie urechea. NEGRUZZI, S. II, 230, cf. POLIZU. Să-i tragem o mîncare ăe cîrnaţi şi o băutură de vin, să ne ţiuie .urechile. fii.imon, o. i, 233. Se vede că-ţi ţiuie urechile. alecsandri, t. 1 027, .cf. ci.hac, ’ii’ 436. Le ţiuia urechile de urît ce li era. CREANGĂ, P. 73. Aude urechile cum îi ţiuiesc de tare şi simte genunchii părăsin-du-l. caragiale, ο. i, 26. Trebuia să-ţi pui mîinile la urechi dacă voiai să nu te asurzească şi să-ţi ţiuie urechile. ISPIRESCU, u. 110. Zgomot vesel de beţie, zvon ce urcă şi coboară Fac să ţiuie auzul. BELDICEA-NU, P. 127, cf. DDRF, BARCIANU, N. LEON, MED. 151, TDRG, GOROVEI, CR. 103. îl dor parcă toate oasele şi în urechi îi ţiuie de-o grămadă ăe vreme, ca un cîntec depărtat de greieri, agîrbiceanu, s. p. 148. E atîta linişte la noi ăe-ţi ţiuie urechile, id. A. 417. îşi ascuţea urechile să audă scîrţîitul portiţei, îi ţiuiaU creierii ăe încordare. REBREANU, i. 180, cf. şăineanu, d. u., CADE. îi strigă aşa de puternic încît, după aceea, toată vremea i-a ţiuit urechea, ardelean u., u.. D. 203. Urechile îmi ţiuiau . . . Mi-am dat seama că un obuz se spărsese lîngă noi. TOPÎRCEANU,Ό. a." II, 32. Urechile îmi ţiuiră şi adormit cu capul pe valiza prăfuită.. BRÄESCU, A. 87. Urechile începură să-i ţiuie.· VISSARION, Î. 99. îmi ţiuiau urechile, iar dealurile Continitului parcă se apropiau. încet de mine. vlasiu, a. p. 133. Era o linişte şi o tăcere că-mi ţiuiau urechile. VOICU-LESCU, P. II, 167. în tăcere, urechile îmi ţiuiau. SAD'O-veanu, o. i,. 98. Prin pădure mi s-a-părut că aud scîncet de copil. Crezusem că-mi ţiuie . urechile, dan, u.· 211. Inima îi pocnea cu putere în piept şi-şi simţea timpanele ţiuind de agitaţia arterelor. Călinescu,' c. n. 171, cf. PUŞCARIU, L. R. I, 154, SCRIBAn,"D. Oamenii. simţeau cum le îngheaţă obrajii, cum le ţiuie. creierii de frig. v. ROM. octombrie 1955, 168, cf. dl, DM. -Capul îmi ţiuia şi urechile-mi vîjîiau. LĂNCRĂNJAN, C. II, 82., cf. dex. Codrul a răsunat, cît îţi ţiuia în urechi. SBIERA, P. 142. Ochii îmi scăpara, Urechile-mi ţiuia. marian, sa. 101, cf. H XVIII 317, alr ii/i h 22, udrescu, GL., zanne, p. .Ii, 46.7. A-i ţiui (cuiva ceva) în ureche (sau in urechi) ori a ţiul (ceva) în capul (sau în creierii) (cuiva) = a da impresia că, se mai aude, deşi vibraţiile au încetat ; a răsuna (3). Puină două degite în gură, dură o şuierătură de cele haiduceşti, care clocoti grozav în codru şi care îmi ţiui multă, vr.erng în urechi, alecsandri, o. p. 54. Parcă-mi ţiuie-aiu-rind Dulce în ureche : Lumß, . lume şi iar lume ! EMINESCU, ο·. IV, 76. Copiii , rămaseră deştepţi, în capul lor ţiuiau cîntecele flaşnetei. VLAHUŢĂ, o. A. 137. în urechi îi ţiuia mereu ca o imputare din ce ce în ce mai aspră : „ Ia-mi şi sufletul, ăomnişorule !" REBREANU, I. 211. în creierii lui Apostol însă -de-abia atunci începu să ţiuie cuvîntul de care se spăimîntase. id. P. S. 74. îmi ţiuie mereu în urechi jdiia de la procese. dan, U. 239. (Prin metonimie) Toată'· ziulică i-ăr .fi ţiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar .fi strănutat şi n-ar fi tuşit cîteodată. DELAVRANCEA; V. V. 32. Tăcerea îmi ţiuia în urechi. HOGAŞ, DR. I, 74. îi-ţiuia în urechi singurătatea şiA împresurau în. amur g ca nişte prietini amintirile, sadoveanu, o. viii, 255. (Despre spaţiul, locul în care şe·,produc diverse zgomote) A se umple de sunete puternice (şi a le retransmite prin ecou) ; a răsuna (2), a vui. Tuuu ! ţipă Ludovica lung de ţiui hotarul.. DĂN, U. 18. Copilul, cu o mînă la ochi .... începu să se vaite de ţiuia curtea. id. ib. 295. L-am auzit răcnind aşa de' tare, că trei ani o ţiuit pămîntul. vasiliu, p. l. 183. Sare şi bietul urs şi bietul lup, şi ţiuie locùl în urma lor, ■ nu alta ! furtună, V, 39. ■ 2. (Despre vînt, furtună, ape etc.) A produce un zgomot ascuţit şi puternic. V, şuiera,, v î j i i. Prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vîntul. EMINESCU, o. i, 69. Vîntul de toamnă, rece şi umed, ţiuie în rămăşiţele frunzelor zgîrciţe, risipite în cracile copacilor din lunca Vitanului. DELAVRANCEA, Ţ. ‘ 165, cf. ■ Dd.RF, tdrg, şăineanu, d. u., cade. Un cumplit austru care vuieşte în văzduh ■ Ţiuie la ferestre şi bubuie în sobă. sadoveanu, o. viii, 204,“ cf. scriban, d. în locul vîntului, care ţiuise în horn, picura acum ploaia.' CAtat-LAR, N. I, 213. Văzduhul ţiuia şi scrîşnea fără -întrerupere. id. ib. 266. Vîntul îi ţhtia -pe la urechi. T. popovici, s. 387. M-am uitat pe rîu la deal, să văd de ce vuiesc apele aşa, ăe ce cîntă: şi de. ce ţiuie toate. Lăncrănjan, c. iii, 158. 3. (Despre unele păsări·- insecte, animale) À scoate un sunet sau un ţipăt ascuţit, specific. V. cir i p i, ţiuni (2), şuiera (3). Ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume ăe insecte ce se strecoară prin ierburi, ţiuind, scîrţîind, ffaiexînd, şuierînă. ODOBESCU, S. iii, cf. DDRF. Un liliac îmi ţiuie pe la. ureche. D. zamfirescu, ap. cade, cf. Tdrg. O nevinovată pasăre care a fost creată . . . să ţiuie in libertate. C. PETRESCU, î. II, 184. Piţigoi ciudoşi ţiuiau în spinării. SADOVEANU, o. i, 64. Ţiclenii . . . ţiuie. .Băcescu, PĂS. .304. ;Un greier mic, . . . Ascuns în tocul auriu, Chiar ziua ţiuie, cînd scriu. CĂLINESCU, L. X. 89. Un roi. uriaş-de ßn.-ţari li se învîrtea deasupra capetelor . . . ţiuind.. V. 2708 ŢIUIO — 17» — ŢIUITURĂ ROM. iulie 1954, 84, cf. dj,, DM. Se arătară . . . ţîn-ţarii,, ţiuindu-i pe la urechi. BARBU, princ. 31. Puiul de corb că zbura . . ., Şi-mi ţipa Şi-mi ţiuia Şi din gură tot cînta. TEODORESCU, p. p. 615. Cîrsteiaşul ţiuieşte, Ciocirlia-l linişteşte. MARIAN, o. II, 350, cf. ALR SN II h 332, ib. v h 1 464/346, alrm sn i h 212. [Porcul] ţîuie. ALR — T 937/313. Φ Tranz. (Complementul indică sunetele scoase de unele păsări, insecte etc.) Ieruncile îşi ţiuiră fluierăturile lor întrerupte, sadoveanu, O. xil, 438. <> (Despre instrumente muzicale) Zbîrnîiau orchestrele, ţiuiau tarafurile ca ţînţarii. TEODOREANU, Μ. II, 181. 4. (Rar ; despre oameni) A scoate sunete stridente şi ascuţite (de spaimă, de durere, de mînie etc. sau dintr-un instrument de suflat) ; a vorbi, a cînta cu voce ascuţită, stridentă. Cf. STAMATI, v. 559V42, bar. — MUNT., w. 6222/21. [La dans] ţiuie, scripcăie, ... Se rotesc şi foşnesc. EMINESCU, ο. IV, 492. îndată au secat balta şi ucigă-l crucea au început a ţipa şi a ţiui acolo. SBIERA, p. 11, com. din straja — rădăuţi. <0·· Tranz. Tăticule! Tăticule! ţiui Margareta. REBREANU, NUV. 5. -f Tranz,' fact. A face să sune. Cf. TDRG. Ăl cobuz cu fire Mult zice subţire. Lin pe cal mergea, Dulce că-mi cînta. Frunza ţiuind, Codrul ispitind. BALADE, II, 265. — Pronunţat : ţi-u-· — Prez. ind. : ţiui şi ţiuiesc. — Şi: (regional) ţiui, ţăui, ţuui (polizu, alr ii/i h 22/182), ţutui(ALRH/ih 22/172), ţui (ib. h 22/157, 219) vb. IV. — Ţiu* + suf. -ui. ŢIUÎC interj., s. m. (Prin vestul Transilv.) I. Interj. 1. (Adeseapronunţat cu al doilea,,i" prelungit ; repetat) Cuvînt care imită sunetele caracteristice scoase de unele păsări de noapte. V. c i o v i c. Cf. BĂCESCU, păs. 169, 248, 253. 2. Cuvînt care imită sunete reflexe, strigăte, zgomote ascuţite. V. ţivlic1, ţ î n i c. Unul merge cu purceii . . ., Altul zice : ţîuic, ţîuic, Daţi-mi şi mie, că io-s mai mic. Com. V. breban. II. S. m. (Ornit.) 1. Nume dat unei păsări răpitoare de talie mică, asemănătoare cu bufniţa ; (regional) ciovică, ţuvică (v. ţuvlic II 2) (Glaucidium passerinum). Cf. BĂCESCU, PĂS. 168, 169, 257. 2. (în formele ţuic şi, la f., ţiuică, ţuică) Cucuvea (Athena noctua)'. Cf. CONV. LIT. XX, 1 020, arh. folk. vii, 122, alr i 1 054/80, 308, teaha, c. n. 278. 3. Huhurez; (regional) ţuvlică (v. ţuvlic II 1) (Strix aluco). Cf. băcescu, PĂS. 263, alr i 1 054/285. — Pronunţat : ţi-u-. — Accentuat şi : (I 1) ţîuic. — Pl. : (II) ţiuici. — Şi : ţiuică (conv. lit/ xx, 1 020, băcescu, păs. 169, 257) s. f., ţlnic interj., ţîuică (băcescu, păs. 169) s. f., ţuic (id. ib. 169, 257, 263, ALR I 1 054/308) interj., s. m., ţuică (băcescu, păs. 263, arh. folk. vii, 122, alr ι 1 054/80, teaha, C. N. 278) s. f. — Onomatopee. ŢHJÎCĂ s. f. v. ţiuie. ŢIUÎRE s. f. (în dicţionarele din trecut) Acţiunea de a ţiui. Cf. corbea, d. 347v2/24, drlu, lb, valian, v., iser, polizu, pontbriant, d., costinescu, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. — Pronunţat : ţi-u-. — Pl. : ţiuiri. — Şi : (regional) ţiuire (barcianu), ţioire (corbea, d. 347va/24) s. f. — V. ţiul. ŢITJÎT s. n. Faptul de a ţiui. 1. Sunet prelung şi ascuţit (cu rezonanţă metalică) ; ţiuitură (1). Cf. ţiui (X). Cf. Ι,Β. Ţiuitul săbiilor, şuieratul săgeţilor şi zbîrnăitul lăncilor, mozaicul (1839), 361/16. Ţiuitul clopotului vestea că s-au sculat ăi din casă. JIPESCU, ap. CADE. Burduful cimpoiului se umflă ca o lighioaie ce înviază, şi ţiuitul său lung, migălit . . . părea că vine ca o veste tristă, delavrancea, s. 67, çf. ddrf, barcianu. Clopotele ... au un ţiuit anumit pe care numai eu îl cunosc, agîrbiceanu, S. 144. Arama dă un ţiuit sonor. SEVERIN, S. 63. Cîntecul clopotului cădea greu peste sat . . . Avea un ţiuit prelung, care mă gîdila în auz. vi,asiu, A. P. 111. Face muzicile, băşicile cu ţiuit, mingile şi figurile care scot limba, arghezi, S. vil, 268. Zgomotele variate . . . urzeau, subteran, un tărăboi de infern. Un ţiuit ca o vărsare de leşie pe o plită fierbinte, id. ib. XI, 103. Un ţiuit asurzitor umple fabrica şi creierii. BOGZA, A. I. 105. Ascultînd ţiuitul obuzelor, rosti . . . camilar,. n. I, 263, cf. SCI, 1981, 374, 380, v. breban, d. <$> F i g. îi era frică de sufletul lui ca de-o casă goală, numai cu oglinzi şi ţiuitul tăcerii. TEODOREANU, M. II, 125. Expr. Ţiuitul urechilor (sau al urechii) = sunet continuu şi ascuţit care pare a se auzi în urechi. Cf. bar. — munt., W. 2002/27, candrea, F. 51. încă din vechime, ţiuitul urechilor cuiva era considerat ca un semn că în momentul acela îl vorbeşte cineva de bine sau de râu. id. ib. Crestele de nisip mişcate de vînt păreau ondulări de valuri ; ţiuitul urechilor — murmur de izvoare. BRĂESCU, o/A. II, 141. 2. Zgomot ascuţit şi puternic pe care îl face vîntul, apa etc. Cf. ţiui (2). Ţiuitul vîntului în tindă. CA-MII.AR, N. II, 244. Ţiuitul acela înalt, cîntecul apelor şi-al zăvoaielor, s-a mai domolit puţin, i^äncränjan, C. III, 158. 3. Sunet sau ţipat ascuţit, specific, pe care îl scot unele păsări, insecte etc. Cf. ţiui (3). Ţiuitul puilor te-ncîntă. SEVERIN, S. 63. Ţiuitul greierilor încreţea în noapte tremur de ape pe prunduri. TEODOREANU, M. II, 207. Dintr-o rovină se va deştepta ţiuitul, perceptibil numai pentru auzul nostru încordat . . . într-un tîrziu, paserea ... se va arăta. Sadoveanu, o. xiv, 493. Auzi, în liniştea care-l înconjura, ţiuitul ţînţarilor intraţi în cameră o dată cu amurgul. GA LAN, B. I, 65. Era ... o tăcere de se auzea numai . . . ţiuitul ţînţarilor. v. ROM. ianuarie 1966, 52. — Pronunţat : ţi-u-. — Pl. : ţiuituri. — V. ţiui. ŢIUIT0R, -OÄBE adj., s. f. I. Adj. I. Care sună ascuţit, strident; care ţiuie (1). V. pi uit or (2), v î j îi t or. Cf. corbea, d. 286ri/34, alexi, w. [Na-gîţul] se recunoaşte repede prin vioiciunea lui şi prin strigătul ţiuitor ce scoate. ENC. AGR. IV, 125. Pluti o clipă un fîlfîit ţiuitor şi plîngăreţ. T. POPOVICI, S. 341. Ή-am putut suferi . . . scrîşnetul acela aspru şi ţiuitor. LĂNCRĂNJAN, C. I, 169. Din susul rîului s-a apropiat apoi . . . un vuiet ţiuitor. id. ib. iii, 158. V Fi g. în locul zgomotului — tăcere ţiuitoare. ibrăi- LEANU, A. 118. 2. (Despre unele păsări, insecte etc.) Care scoate sunete sau ţipete ascuţite, specifice; care ţiuie (3). V. şuierător (I 2). Ţoală curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, cu cîrduri întregi de gîşte, de curci şi de claponi, cu bibilici ţiuitoare. D. zamfirescu, V. Ţ. 13, cf. CADE. II. S. f. 1. (Rar) Fluierătoare (de metal) ; (regional) şuierătoare (II) (v. şuierător). Vîrî ţiuitoarea în gură, dar nu putu să fluiere. SAHIA, n. 100, cf. DL, DM, DEX. + Un fel de fluier cu care vînătorii imită glasul diferitelor animale pentru a le atrage. Cf. dl, DM. 2. (Ornit. ; regional) Nume dat unui fel de culic nedefinit mai îndeaproape. Cf. băcescu, PĂS. 168. — Pronunţat :ţi-u-i-, — Pl. : ţiuitori, -oare. — Ţiui + suf. -itor. ŢIUITtRĂ s. f. X. Sunet prelung şi ascuţit (cu rezonanţă metalică); ţiuit (1). V. piuitură (2), 2714 ŢlUIil — 171 — ŢIVLI şuierătură (4), v î j î i t u r ă. Cf. ISER, BAR. — munt., w. 3891/4, polizu, pontbriant, d., costinescu. Scotea . . . nişte ţiuituri din naiul lui, de zgîria şi sfredelea auzul, ispirescu, u. 110, cf. ddrf, barcianu, alexi, w. în liniştea care se întinse, mi se păru că aud o ţiuitură fină în ureche, dunäreanu, ch. 119, cf. şăineanu, d. u. începe cu răsuflet gre.u de dobă şi cu ţiuituri şerpuitoare de clarinet. Cazimir, GR. 66, cf. scriban, D. Gheorghişor înălţa în aer capul şi fluierul, arunca cîteva ţiuituri scurte şi repezi, după care cîntecul s-auzea iar frumos şi limpede, v. rom. iulie 1953, 154. Poate că ai ţiuituri în urechi de uscate ce-s. BENIUC, v. CUC. 30. Ţiuiturile gloanţelor ... se întăreau. Camilar, N. I, 48, cf. SCL 1981, 374, 380, V. BREBAN, D. 2. Zgomot ascuţit şi puternic pe care îl face vîntul. V. şuierătură (3). Prin ţiuiturile vîntului se auzea din cînd în cînd cîte un şuierat prelung, v. rom. februarie 1956, 72. — Pronunţat : ţi-u-i-, — Pl. : ţiuituri. — Ţiul + suf. -itură, ŢIULÎ vb. IV. Intranz. (Regional) A scoate sunete stridente şi ascuţite ; (regional) a ţivli (2). V.ţipaMl)· Dar ea se-ngrozea, Tare-mi ţiulea, Codrul răsuna, maman, ins. 343, cf. MAT. DIALECT. I, 100. — Prez. ind. : ţiulesc. — Formaţie onomatopeică. Cf. ţiui, hăuli. ŢIUNĂ vb. I v. ţi uni. ŢÎXJNE s. f, (Prin vestul Olt.) Clopoţel. Cf. N. REV. R. xiv, 349. — Pl. : ? — Ţinui + suf. -ea. ŢIUNt vb. IV. Intranz. (Regional) 1. A ţiui (1). (E x p r.) A-i ţiuni (cuiva) urechea (sau în urechi) = a-i ţiui (cuiva) urechile (v. ţiui 1). Cînd îţi ţiune în ureche, te înjură cineva. ŞEZ. Iii, 120. Ponă nevasta durmea, Urek'ile îi ţîutiea. densusianu, ţ. h. 202, cf. ALR Il/l h 22. 2. (Despre unele păsări) A scoate un sunet sau un ţipăt ascuţit, specific. V. ţ i u i (3) (Secăşeni — Ora-viţa). Cf. ALR SN m h 698/29. — Pronunţat : ţi-u-. — Prez. ind. pers. 3 : ţiune. — Şi : ţluni (ALR n/1 h 22/812), ţîoni (ib. h 22, ALR SN iii h 698/29) vb. IV, ţinnâ (alr ii/i h 22/53), ţîună (ib. h 22/836), ţîonă (com. din banat) vb. I. — De la ţiu*. ŢXUPĂ1 vb. IV v. ţopăi. ŢltÎBA interj, v. ţura. ŢltfnCĂ s. f. v. Jnrcă«. ŢIUBŢIUBAU subst. (Prin Ban.) „Zeamă subţire". NOVACOVICIU, C. B. II, 21. — Pl. : ? — Etimologia necunoscută. ŢIUVLlC interj., s. m. (Prin Bucov.) 1. Interj. (Pronunţat cu ,,u" prelungit) Cuvînt care imită strigătul caracteristic al nagîţului1 (1) ; (rar) ţivit. V. ţ u-vlic (Ii). Cf.'MARIAN, O. II, 292. 2. S. m. (Ornit.) Nagîţ1 (1) (Vanellus vanellus). Cf. MARIAN, O. II, 292, TDRG, CADE, BĂCESCU, PĂS. 168, pascu, c. 39. — Pl. : (2) ţiuvlici. — Onomatopee. ŢIVER s. n. v. ţevar. ŢIVEREICĂ s. f. (Regional) Vîrf de deal (Sîn-georz Băi). Cf. PAŞCA, GL. — Pl. : ? — Ţiferele + suf. -că. ŢtVETĂ s. f. v. zibelă. ŢIVI* subst. pl. v. ţiu*. ŢIVl* vb., IV v. ţivli. ŢIVÎC* interj., s. m. X. Interj. Cuvînt care redă un sunet ascuţit. O cinteză nevăzută începu să strige atunci . . . : — Ţi-vic ! Ţi-vic ! . . . pi-ca, pi-ca ! TOPÎRCEANU, o. A. ii, 280, cf. form. cuv. I, 231. 2. S. m. Numele unei păsări răpitoare de noapte nedefinite mai îndeaproape (Bunteşti — Beiuş). Cf. BĂCESCU, păs, 251. — Scris şi : (1) ţi-vic. — Pl. : (2) ţivici. — Onomatopee. ŢÎVIC*, -Ă adj. v. civic. Ţivit, -Ă adj. V. civil. ŢIVILEŞXE adv. v. civileşte. ŢIVILÎE s. f. v. civllie. ŢIVILÎST s. m. v. civlHst. ŢIVILÎŞ s. m. v. civil. ŢIVILITÂTE s. f. v. clvilUate. ŢIVILIZĂ vb. I v. civiliza. ŢIVILIZÂT, «Ä adj. v. civilizat. ŢXVILIZÂŢIE s. f. v. civilizaţie. ŢIVÎT interj. (Rar; repetat) Cuvînt care imită strigătul caracteristic al nagîţului1 (1) ; (regional) ţiuvlic (X). Obiceiul de a se ridica în aer, de a se în-vîrti în loc deasupra punctului unde se găseşte cuibul ... şi de a striga mereu ,,ţivit-ţivit". SIMIONESCU, F. R. 81. — Onomatopee. ŢÎVLĂ s. f. (Regional) I. Nume dat clinilor de vînătoare (Serdanu — Găeşti). Cf. Η IV 277. 2. (In forma ţiflăj Femeie care vorbeşte subţire, cu voce ascuţită (Iablaniţa —Băile Herculane). Cf. L. COSTIN, GR. BĂN. II, 194. — Şi: (2) ţiflă (pl. Uf le) s. f. — Postverbal de la ţivli. ŢÎVLET s. n. (învechit şi regional) Strigăt (de spaimă, de durere, de mînie etc.). Acolo sînt . . . ţivlete şi ţipete de oameni de-a nu le putearea spune (cca 1600). cuv. d. bătr. îi, 228/10, cf. COD. TOD. 226, TDRG, DHLR Ii, 533, I. GHETIE, Β. D. 195. <0> E x p r. (Regional) A rîde în ţîvlet = a chicoti. Cf. ALR II/I h 35/520. — PL : ţivlete. — Şi: (regional) ţîvlet s.n. — Ţivli + suf. -et. ŢIVLÎ vb. IV. Intranz. X. (Regional; despre unele păsări şi animale) A scoate sunete ascuţite, stridente. V. ţipa1 (2), ţ i v 1 i c a. Nagîţii . . . îndată prindeau ... a ţipa şi a ţivli de-ţi lua auzul. MARIAN, 2743 ŢIVLIC1 — 172 — ŢIVLOAIE T. 18. [Prepelicarul] începe apoi. a alerga tot ţif lină şi hăucăind de-ţi ţiuie urechile,, id. O. II, 284. Un lăstun de apă ţivli ascuţit de două ori şi trecu dincolo, zbu-rînd. sadoveanu, o. vii, 376, cf. scriban, d. Păsări mari ţivlind în zări se cheamă. BENIUC, c. p. 112. Cocoveauca ţivleşte. bäcescu, PĂS. 404. Savai puişor ăe corb, Ce ţipi, neică, şi tiveşti Şi-mprejur mi te roteşti ...? TEODORESCU, P. P. 615. <> (Despre cai) Mere murgu Iancului Tăt ţivlină.şirînt'ezînd. AI.EXICI, L. P. 128. <0* Refl. (Despre porci) Să tîvleşte. alr — τ 937/298. 2. (Regional ; despre oameni) Ä scoate sunete stridente şi. ascuţite (de spaimă, de . durere, de mînie etc. sau dintr-un instrument. de suflat) ; a spune ceva cu glas tare; (regional) a ţiuli. V. ţipa1 (1). Cf. STA-MÀTi, v. 5591/42, cihac, ii, 436,. marian, o. ii, 292, GHEŢIE, R. M.( TDRG, CADE, SCRIBAN, D., DR. VII, f37. Aşa am ţivlit, de a sărit nevasta din pat, ca la foc. BENiuc, v. cuc. 59;' cf. bugnariu, n. 262/90. ' [Fata] ţîvl'eşt'e şi să zbat'e. ALEXICI, i,. p. 182. Pipă-ruş Petru ■ lăsă atunci tălpoaia şi măi- jos, de ţivli biata femeie ca în gura şarpelui. MERA; i,. b. 94, com. din frata — turda şi din straja — rădăuţi, coman, gl., alr ii/i mn 10, 2 078/272,· pascu, c. 39. "v“ Tranz. Prinde a ţif li din fundul divanului . . . : ,,Atizi, dumneata, se ţine şi ... Zamfira,. cocoană". SĂM. iii, 263, cf. 517. Smîcul ? ţivleşte cucoana Olga holbînd ochii ; cum smîcul ? sadoveanu, o. i, 611. Dă să prindă pe copil de ureche, dar el ţivli una ca un căţel, reteganul, ap. cade, + Intranz. şi refl. (Regional) A chicoti. Cf. alr ii/i h 35. + Intranz. şi refl. (Prin Mold.) A bodogăni (scriban, d.) ; (prin Bucov.) a face scandal ; a se certa (LEXIC reg. 115). Fierbe-ţi, babo, lintea ta şi nu mai ţivli, zise moşneagu. scriban, D. 3. (Prin Mold.) A scoate anumite sunete folosind ţivlitoarea, pentru a atrage şi a prinde păsări. Cf. DDRF, GHEŢIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W., ŞĂI-NEANU, D.U. — Prez. ind. : ţivlesc. — Şi : flvli, ţăvli (coman, gl.), (Ifli, (illi (BUGNARIU, N. 262/90, ’ coman, gl.), ţîplî (alr ii/i h 35/537 ; prez. ind. pers. 3 ţiplă ib.), ţisli (CHEST. v/86 supl..), ţlvi, ţîvlîi (scriban, d.), ţlflli (id. ib.) vb. IV. — Formaţie onomatopeică. ŢIVLÎCl interj. (Regional) Cuvînt care imită sunete ascuţite, stridente, produse prin lovirea unor obiecte de metal. V.. ţiuie (I 2) , ţ î n i c, ţuvlic (I 3). Cf. ALEXICI, L. p. 214. Am venit asară la voi Şi-am prins pe moşu de buric Şi-a făcut ţivlic (Clanţa). şez. vii, 81, cf. pascu, c. 39. , — Şi: ţîvilic interj. ALEXICI, l. p. 214. — Onomatopee. ŢIVLÎC» s. n. v. ţlfiic. ŢIVLICĂ vb. I. Intranz. (Prin Bucov. ; despre nagîţi) A scoate sunete ascuţite caracteristice speciei. V. ţivli (1). Nagîţii ... se roteau In aer deasupra lor şi tot ţîvlicau. SBIERA, F. S. 5. . — Prez. ind. pers. 3 : ţivlică. — V. ţtvllcl. : ŢIVLÎC s. f. (Regional, mai ales prin Munt.) Fluier (pentru copii) făcut din coajă de salcie, din lemn de soc etc., avînd un sunet ascuţit, şuierat, tilincă (II), (regional) ţivloaie (1) (ALR i 1 469/595, 725, 744, 746) ; fluier care intră în componenţa unor instrumente muzicale, (învechit şi regional) piscoi (I 1), ţuvlică (v. ţuvlic II 5) (H xi 323, 518, alil 1983-1984, 500). v— Pl. : ţivlici. — Şi ţivlică (alr i 1 469/595), ţlrilcă (ALIL 1983-1984, 500) s. f. .. i—. De la ţivlic1. ŢIVLÎT, -Ă adj. (Regional; despre voce, glas, sunete) Ascuţit, subţire ; (regional) ţiflicat, ţivlitor (1)· Lătratul ţîlfîit al căpitanului de haiduci. MIRONESCU, în SCL 1978, 323. Nimic, decît glasul ţîflîit al vrunui ofiţer ori bocăneala cizmelor plantonului. MIRONESCU, s. 44. Glas ţivlit de femeie. ALAS 24 XII 1033, 5/7, cf. SCL 1978, 323. *v· (Adverbial) A vorbi ţîflîiţ. mironescu, s. 622. + (Despre fiinţe ; ' în forma ţîflîit) Care are glasul ascuţit, şuierător. Com. din piatra neamţ. <$> (Prin analogie) O armonică ofti-goasă şi tăvlită se auzea înăuntru, galaction, o. a. i, 318. — Pl. : ţivliţi, -te. — Şi: ţăvlit, -â, fîflirt, -ă, ţîl- iiit, -ă adj. ■ — V. (Ivii. ŢIVLIT0R, -OÄRE adj., :S. f. (Regional) 1. Adj. (Despre glas, sunete) Ascuţit, subţire; şuierător; (regional) ţiflicat,. ţivlit. Cf. barcianu, dl, dm.. + (Despre fiinţe) Care scoate sunete ascuţite. Cf. DL, DM. 2. S. f. Un fel de fluier cu care vînătorii imită glasul diferitelor păsări, ademenindu-le pentru a le ; prinde. Cf. DDRF, GHEŢIE, R. Μ., BARCIANU, ALEXI, W., ŞĂINEANU, D. U., CADE. 3. S. f. Fluier (pentru copii) făcut din coajă de salcie ; (regional) ţivloaie. Cf. STAMATI, v. 5591/38, ALR i 1 469/538. Ό· (Precedat de prep. ,,de", sugerează un sunet ascuţit) între ei cînta cu glas ascuţit . . . o. femeie. Din cînd în cînd se oprea ca să mai soarbă din pahar ... şi glasul de ţivlitoare iar pornea . în larma odăii, sadoveanu, o. i, 409. — Pl. : ţivlitori, -oare. — Şi : (Iflltôr, -oare adj., s. f. dl, dm, alr i 1 469/538. — Ţivli + suf. -itor. ŢIVLITÜRÄ s. f. 1. (Prin Maram.) Ţipăt, strigăt. Cf. lBxiC reg. 13. 2. (Prin Bucov.) Epitet pentru o femeie rea. Cf. lexic reg. 115. — Pl. : ţivlituri. — Ţivli + suf. -itură. ŢIVLOÂIE subst. (Regional) 1. S. f. (Mai ales în Munt.) Fluier (pentru copii) făcut din coajă de salcie, din ţeavă de trestie etc. ; tilincă (I 1), (regional) piscoaie (v. p i s c o i I 1), ţivlitoare (3), ţivlică, ţivul-că, ţuvlică (v. ţuvlic II 5). Ai să auzi cimpoaiele vlăscenilor şi trîmbiţele şi tobele panoramelor şi ţivloa-iele şi hîrîitorile copiilor, caragiale, o. vii, 300, cf. SCL 1978, 323, h xiv 94, alr i 1 469/424, 940, 960. + (Prin Munt. ; în forma ţuvloaie) Fluier mic ciobănesc. Cf. conv. lit. xliVj, 396, scriban, d. + (Prin Munt. ; în forma ţuvloaie) Un fel de fluier folosit pentru atragerea vînatului. V. ţipă1 (1). Cf. scriban, d. 2. S. f. (în forma ţivoaie) Fluier la cimpoi ; (regional) ţipă1 (2) (Mîrleanu — Cernavodă). Cf. H II 282. 3. S. n. (Prin Mold. ; în forma ţivloi) Fluierătoare din metal. Cf. şăineanu, d. u. 4. S. f. (în forma ţifoaie) Ţeavă care se viră sub pielea unei oi tăiate şi în care suflă măcelarul ca s-o umfle pentru a jupui oaia mai uşor (Berchişeşti — Gura Humorului). Cf. L. ROM. 1964, 84. 5. S. f. (Prin sud-vestul Munt.) Parte tubulară din tulpina unei plante sau din pana unei păsări. V. ţeavă (III 1). Cf, I. CR. XI, 126, CV 1951, nr. 6, 30. 6. S. n. (Prin sudul Olt.; în forma ţivloi) Coadă mai groasă de ceapă, în care suflă copiii ca s-o umfle, după ce au înmuiat-o dînd-o prin foc. Cf. LEXIC REG. 43. 2751 ŢIVLOI — 173 — ŢÎFNĂl · 7. S. η. P. anal. (în forma ţivloi) Picior (lung şi subţire) ; (regional) ţurloi (I 3) (Boureni — Băileşti). Cf. LEXIC REG. 32. 8. S. n. (în formele ţivloi, ţilvoi) Beregată la păsări. Cf. CIAUŞANU, v. 207, id. GL. — Pl. : ţivloi. — Şi : ţivoâle (HII 282), ţifoaie (ALR ι 1 469/424, l. rom. 1964, 84) s. f., ţivloi (şăineanu, d. u., ciauşanu, V. 207, id. GL., LEXIC reg. 32, 43; pl. ţivloaie ciauşanu, v. 207, lexic REG. 43), ţilv6i (CIAUŞANU, v. 207, id. gl. ; pl. ţilvoaie id. v. 207) s. n., ţuvioăie (conv. lit. XLlv-j,’ 396, scriban, d., cv 1951, nr. 6, 30), ţufloiiie (ALR I 1 469/940) s. f. . — Ţivli -f suf. -oaie. .ŢIVL0I s.n.-v. ţivloaie. ŢÎViVĂ s. f. v. ţîlnăl. ŢIVOĂICĂ s. f. (Regional) Cîine bătrîn. Cf. CV 1954, nr. 4, 33. Strigă la ţîvoaică să iasă din colibă, ib. — Pl. : ţivoaice. — Ţiv[l]ă + suf. -oaică. ŢIVOÂIE» s. f. v. ţifloaie. ŢIVOÂIE* s. f. v. ţivloaie. ŢIVKE s. f. v. ţevea. ŢIVIÎLCĂ s. f. (Regional) Ţivloaie (1) (Băneasa — Medgidia). Cf. alr i 1 469/984. — Pl. : ţivulci. — Cf. ţ i v 1 i, ţ i g u 1 c ă. ŢIZ s. n. v. «IJ. Ţl interj, v. ţi*. ŢÎBtC s. m. v. ţobîe. ŢtBÎRC s. f. sg. (Regional) Vin care se stoarce din tescovină; (regional) ceagăr. Cf. I. CR. I, 60. — Cf. ţ i g h i r1. ŢlBlRCÎIÂLĂ s. f. (Regional) Scurgere înceată (de apă) ; picurare (1) (Piatra Neamţ). Cf. coman, Gl. 7 oarnă cumsecade, cum faci tu e. curată iîbîrcîială ! id. ib.' — Pl. : ? — Cf. ţ î b î r c ă. ŢlBIŞTI interj. (Prin Munt.) Cuvînt care sugerează mişcarea bruscă şi precipitată a unei fiinţe care sare, care ţîşneşte (de) undeva; ţuşti1 (1). Cf. scriban, d. — Contaminare între ţîşii· şi bîşti. ŢÎBRÎC s. n. (Regional) Mîncare făcută (de lucrătorii forestieri şi de ciobani) din cir de mămăligă, brînză, ceapă şi zahăr (Deda — Reghin), mat. dialect. I, 196. — Pl : ţi bricuri. — Etimologia necunoscută. ŢtBtLCĂ s. f. (Prin Bucov.) Ceapă (măruntă). Cf. LEXIC REG. 111, 118. — Pl. : ? — Din ucr. UHßyjibKa. ŢlC< interj. = sie·. Com din cluj napoca. ŢÎC* interj., s. n. v. ţie*. ŢÎC* interj, v. ţlgă1. ŢÎC< s. n. v. ţie*. ŢÎC5 s. n. v. ţie*. ŢÎCĂCI s. m. (Regional) Numele unui peşte nedefinit mai îndeaproape (Chizătău — Lugoj). ALR II 6 239/76. — Pl. : ţîcaci. — Cf. ţie2. ŢÎCĂ* s. f. v. ţie». ŢÎCÂ* s. f. v. ţie». ŢÎCĂ» s. f. v. ţlcă*. ŢÎCĂLÎE s. f. v. ţăcălie*. ŢÎCHÎR s. n. (Regional) Unealtă de fier uzată. V. cioarsă (Sîngeorz Băi). Cf. paşca, GL. — Etimologia necunoscută. · ŢÎC0RNIC s. m. v. ţîrcovulc. ŢÎCBĂ s. f. V. ţiclă*. ŢÎDtfC s. m. (Regional) Bucată de lemn tăiată' din capătul cel gros al unui trmiehi ; butuc (Criş- ciOr — Brad). Cf. PAŞCA, GL. Dă-mi un ţîduc sa şed pe' el. id. ib. Φ F i g. (Ca epitet, pus înainţea-termenului, calificat, de care se leagă prin prep. ,,de") Ce ţuduc de fată ! id. ib. — Pl. : ţîduci. — Şi: ţuduc s.m. — Etimologia necunoscută. ŢÎF s. n. v. ţeh*. ŢÎFĂR s. n. v. ţtrlar. ŢÎFĂ» s. f. y. ţeh*. ŢÎFĂ* s. f. v. ţîrlă. ŢÎFIÎLNIC s. m. sg. v. aţîlelnic. ŢÎFLĂ s.f. v. ţeh*· ŢÎFLÎ vb. IV v. ţivli. ŢÎFLÎf vb. IV v. ţivli. ŢÎFLtÎT, -Ä adj. v. ţivlit. ţÎfnă I s. f . 1. Boală a găinilor, care se manifestă prin apariţia unei excrescenţe cartilaginoase în vîj-fui limbii sau Sub limbă, cobe; excrescenţă cartilagi-noasă care apare în vîrful limbii sau sub limbă la găinile care au -această boală. Cf. valian, v., ISER; COSTINESCU, CIHAC, II, 709, PONTBRXAjNT, D.,· BAR-cianu, ŞEZ. vi, 84. Răguşit de atîta zbierat, protopopul de-abia mai cîrîia, scoţînd cîte o notă de Cocoş cu ţîfnă. d. zamfirescu, t. s. 68, cf! alexi, w., tdrg, ENC. VET. 813, ŞĂINEANU, D. U., CADE, GÂLDI, M. PHAN. '.261, SCRIBAN, D., H XVII 353, BREBENEL, gr. p., com. din ţepeş vodă — cernavodă, alr' n/762, alr sn ii h 374, alrm sn rh 251. Φ E x p r' Cu ţîlna ]ie limbă = gata de ceartă, arţăgos,· ţîfnos. Mi s-a părut un om morocănos, îngîmfat şi cu ţîfna pe limbă. LUNGIANU, cl. 106. A-i sări (cuiva) ţîfna sau (regional) a 1 se pune (cuiva) ţUna = ase niînia, a se înfuria ; a-i sări (cuiva) ţandăra. Slabă nădejde dacă d-o vorbă le sare ţîfna. delavrancea, T. 143, ci' CADE. N-o să-i sară ţîvna dacă o s-o luam. G. M. ZAMFIRESCU, SF: μ. n. ’ I, 309. Am observat pe faţa tatei an zîmbet uşor . . ., pe Care nu se putea sâ‘nu-l 2790 TTPNÂ2 ~ 174 — TÎFT observe ţi ţiţaca, căci îndată i-a sărit ţifna. SADOVEANU. O. XVII, 410. cf. IORDAN. STIL. 331. I-a sărit ţifna Ce-o fi vrînd cu cuţitul ? Să-l taie pe bunic? stancu, D. 251 Ii trata ca pe şcolari şt-ι sărea tifna din orice. PAS, Z. IV, 161. cf CIAUŞANU. GL.. TOMESCr Gl. !.. rom 1959. nr 1, 64. udrescu, gl., zanne, r IX, 722. (Rar) Λ spoate (cuiva) Jîfna = a face (pe cineva) (cu mijloace drastice) sâ renunţe la ceartă, a face să-i treacă (cuiva) dorinţa, cheful de ceartă Cf iordan. STIL. 331 A umbla (sau n fl) cu (îfna iu (sau Iii) nas «- a) a fi mereu pus pe ceartă, a se înfuria repede. Cf. pann. p v iii, 16/8, ddrf, tdrg. iordan, stii.. 331, di,, dex. românul gi.umeţ, 53. 7.ANNE. P. I, 669; b) a fi ingîmfat, a umbla cu nasul pe sus. Cf. alexi. \v A sta (sau a II) <·ιι ţîfnn umflată (sau în sus) = a sta îmbufnat, a fi pus pe cear -tă. Cf. UDRESCU, CL. 4· Mică umflătură care apare deasupra cozii la găinile bolnave de ţîfnă1 (I). Cf. DDRF. GÂLDI, m. PHAN. 261. ZANNE, I· I. 669 ♦ (Prin nord-estul Olt. şi vestul Munt ; in forma ţivnă ) Tirtiţă (1). Cf. coman. gi. . GL. οι,τ. 2. Pornire spre ceartă, arţag; ciuda, mînie Cf POEN. — AAR. - HII.L, V. I. 82P/2, POLIZU. C1 HAC, II. 709, COSTINESCU Provocaţi in adevăr sau numai porniţi de ţîfnă. au început să înjure franţuzeşte pe nişte muşterii români de la o altă masă. CARAGIALE. O. iv, 29. Se temea, că mai lîrziu, după ce va fi be-ut, îl va apuca ţifna şi nu va mai voi SLAVICI, V. p. 34. cf. BARCIANU. şAineanu. d v. Apoi gură mare ca a ta mai rar. măi Petrică ' . . . Şi ţîfnă, şi seme· ţie ! l.asă că te-am păscut de cînd le-ai întors de la oaste ' REBREANU. R îl, 40. De ce atîta năauf. atîta zbucium şi atîta ţîfnă? TEODOREANU, M. v. 334 Tulburată in meditatiunile ei adinei. Margareta .răspunse CU ţîfnă P CONSTANT, K 70. cf. GAI.DI. M PHAN 261 SCRIBAN, D Te supăraţi ' . . . Mă. ai dracului, toţi cu ţîfnă. Nu mai poţi să faci o glumă T decembrie 1964, 9. cf. coman. Gi. . tomescu, Gl. ♦ îngimfare. ifos, aroganţă. Ctitoriceasca ţifnă ii dă brînci p-un povîrniţ caragiale, o. iv. 333 O cofocăreasă O iei de pe vatră, din cenuţă. o speli, o lai, o îmbraci, o ţii ca în palmă ... şt ea . . .. ţifnă şi ţîfnă. I NEGRUZZI. s. IV, 536, cf. pamfile. J. ii, 168. Dacă ţine [mîna] în buzunar, poate să pară un individ cu ţîfnă de senior feudal. C. PETRESCU, r. dr 104. Dragele mele, se aţază ţi peste voi anii şi o să vă scadă frumuseţea şi ţifna. SADOVEANU, O. XXI, 457. Armata cere supunere, cere răbdare. Nu se poate face cu ţîfnă şi cu toane. CAMIL PETRESCU, O. II, 531'. Subprefectului i-a pierit totuşi ţîfna. stancu, D 436. Un comis-voiajor în chimicale şi parfumuri, şi .. . [surorile] cu ţifna lor provincială-boierească. vinea. V. II. 166 (F i g.) Poţi, cloşcă, tu, fudulă, cu ţîfnă, dacă zbori. Să te ridici din curte cu mine pînă-n nori? arghe/i, S. v. ■ 135. — Pl. : ţîfne. - Şi; ţifnă (pann. p. v. iii. 16/8. CIHAC, II, 709, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. liAU-CIANU, ALEXI, W., TDRG. CADE, ZANNE. P. I, 669). (rar) ţivnâ (CADE), ţijjnă (ALKXI, w.), (regional) (îvnă. ţîfină (h XVII 353, alr n/762, alr sn ii h 374, l. som. 1959, nr 1, 64), |îglâ (brebenel. gr p ) s f — Din ngr τσίφνα. ŢÎFNĂ* s. f v flflăl. ŢÎFXKT s. n. (Prin vestul Munt.) Sunet caracteristic pe care îl scot din gît găinile bolnave de ţifnă’ (J)· UDRESCU, GL. — Pl : lîfnete. — Ţîfnl· + suf. -et. ŢÎF\λ vb. IV. Intranz. 1. (Despre păsări) A scoate din git un sunet specific atunci cînd sint bolnave de ţifnă1 (1). Cf. udrescu, gl. 2. (Despre oameni şi, rar, despre animale) A sufla aer din piept brusc şi cu zgomot (din cauza furiei, a iritării, a nemulţumirii etc.). V pufni. [Iapa] strănuta, ţîfnea, sforăia. CARAGIALE, O. II. 330. Să ţifnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte-i ori că alţii vor însemna ceva după dînsul. id. ib. IV. 252. Se plimba de colo pînă colo, ţifnind ţi aruneîndu-mi căutături foarte dîrze■ id. ib. vii, 296. cf. TDRG, CADE, scriban. d.. com. din straja — rAdAuţi. Ţifneşte, dar nu scoate o vorbă ; aţa face cînd e supărat■ UDRESCU, gl. ♦ (Regional; despre oameni) A vorbi repezit şi cu ciudă ; a răbufni. Cf. SEZ. v, 166. O Tranz. ,,f~-i. ce te tocmeşti, rămîi ori nu", ţifni maistoriţa ivin-du-se in prag. POPOVICI-BÄNÄTEANU. V M. 44. 3. (Rar) A face ca un mecanism, un instrument muzical să şocată sunete scurte, înfundate. Neamţul tot ţîfnea pe nările maşinei. D. ZAMFIRESCU. V. Ţ. 67. El puse mina pe un flaut de la un soldat, îţi titiri gura pe îmbucătură şi începu să ţifnească chisc, chisc. id. T. S. 69. — Prez. ind - ţîfnesc. — Şi ţlfni, (regional) fivni (SCRIBAN. 1>.) vb. IV. — V liinăl. ŢiFN'Î* vb IV v ţlşul. ŢlFXÎT, -Ä adj (Regional . despre felul de a vorbi) Kepezit, cu ciudă, cu arţag. "0· (Adverbial) Ce fdcem să dobîndirn — răspunde fifmt una din ele. vasiliu. P L. 249. — Pl. : ţîfniţi. -te. . . — V ţiîni'. ŢIFj\0S, -OÂS\ adj. 1. (Despre găini) Bolnav de ţifnă1 (1). Cf. costinescu, şAineanu. l>. r. 2. (Despre oameni) Care este întotdeauna gata de ceartă, certăreţ, arţăgos; care se supără repede, irascibil, supărăcios; cu toane, capricios. Măi. măi. măi, că ţîfnoasă au mai fost > PR DRAM.. 312. cf l'OI.IZU, CIHAC, II. 709, COS-TINESCU. Pata babei era slută, leneşă, ţîfnoasă şi rea la inimă. CREANGĂ. P 283. Fiind nerăbdătoare şi ţîfnoase, prind a plînge de usturime şi ciudă. MARIAN, NA 270, cf DDRF. BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ. \V . TDRG. şAineanu, d r . scriban. l>. Nu măninc. se strimbase băiatul ţtfnos. Nu mi-e foame. PREDA, M. 42, cf. ŞEZ. v. 166. com din straja - rAdAuţi. ciauşanu, v. 206. novacoviciu. c b. i 21, com din loman — SEBEŞ. ♦ îngimfat. mindru. arogant, cu ifose. Cf. STAMATI, V. 622'/8. Dar jj nrăşanu e ţif nos cu săteanu. căci nu-l prea bagă-n seamă JIPESCU, o. 11. Nevastă-sa . era femeie aşezată, cam ţîfnoasă şt neingăduitoare. slavici, ο. II. 33 Fata. proastă şi ţîfnoasă, dă norocului cu piciorul■ DELAVRANCEA. S. 15. Voi să fie drăgostoasă ’ ... Să nu mai fie-aşa ţîfnoasă.' I. NEGRUZZI, S. IV, 544, cf. PAMFILE, J. II, 168, CADE. Cucoana e ţîfnoasă şi îndrăcită cum nu se mai poate. REBREANU, R. I. 239 Cum vezi, . a rămas tot solemn ţi ţîfr.os ca un mandarin. C. PETRESCU. c v. 362, cf. IORDAN, STIL. 331, ŞEZ. V, 166. — Pl. . ţîfnoş t, -oase. - Şi. ţl f nos, -oâsă, (regional) (ivnÔS, -Οή.Sä (SCRIBAN, D., SORESCU. L. L. HI, 127), (iguös, -ousä (com I. panţu), ţlflos, -oiisă (NOVACOVICIU. c b I. 21) adj. -· Ţîfnfi* i suf -os. ŢlFSIOŞÎ vb IV Refl. A se supăra repede, â se îmbufna, a fi ţifnos. Cf. cihac, ii, 709, bul. FIL. IX. 42. SCL 1970, 17. — Prez ind. ţîfnoţesc. — V ţîfnos. TIFOS, -OÄSÄ adj. v. ţfrfos. ŢÎFRA s. f. v. ţîrfă. ŢÎFT s. n. v. ţvec. 2800 ŢÎGAR — 175 — ŢÎLAP ŢÎGÂR, -Ä adj. (Prin nord-estul Olt. ; în expr.) E ţigar = ,,e îmbrăcat subţire, dar tremură gros". CIAUŞANU, GL. — Etimologia nesigură. Cf. ţ i n g a r. ŢÎGĂLEÂN s. m. v. ţielean. ŢÎGĂLÎ vb. IV V. ţigili. ŢlGHI interj. (Regional) Strigăt cu care se asmute cîinele (Meria—Hunedoara), densusianu, ţ. h. 337. — Onomatopee. ŢÎGIt.EAN s. m. v. ţielean. ŢÎGÎLt vb. IV. Tranz. 1. (Regional; subiectul indică păsări) A lua de ici şi de colo cu ciocul ; a ciuguli (Topliţa). Cf. ALR SN I h 230/228. Pasările ţîgîlesc strugurii, ib. + (Prin Bucov., nordul Mold. şi vestul Transilv. ; subiectul indică oameni) A mînca luînd numai cîte puţin, de ici şi de colo ; a ciuguli. Cf. DL, DM. Nu ţîgîli mămăliga ! şEz. v, 166. Vrînd-ne-vrînd, a trebuit să ţigălească bietul băiet şi el cîte o-leacă. furtună, c.’ 97, com. din straja— rădăuţi, lexic reg. 111, glosar reg. + (Regional) A rupe, a tăia o bucată din ceva ; a crîmpoţi. ALR II 3 529/365. Cu brişcă o ţigălit carne şi-o mîncat. o. bîrlea, a. p. i, 466. 2. (Prin Bucov. ; complementul indică un lemn) A preface în surcele (LEXIC REG. 111) ; a ciopli rău, a ciopîrţi (av 15). — Prez. ind. : ţîgîlesc. — Şi : ţîgăli (alr ii 3 529/365, A v 15), ţigălf vb. IV. — Cf. ciuguli, p i g u 1 i, ţie3. ŢlGÎLÎT, -Ă adj. (Prin Bucov.) 1. (Despre mămăligă) Ciupită, ciugulită de jur împrejur. Cf. LEXIC REG. 111. 2. (Despre buşteni) „Făcut cu toporul", lexic REG. 111. — Pl. : ţîgîliţi, -te. — V. ţigili. flGÎLITÜR s.f. (Prin Bucov.) 1. Gaură mică făcută într-un gard. lexic reg. 111. 2. „Tăietură rea într-un copac". LEXIC REG. 111. — Pl. : ţîgîlituri. — WH + suf. -itură. ŢÎGÎrA* s. f. (învechit, prin nord-vestul Transilv.) Inscripţie sau emblemă atîrnată la intrarea unei prăvălii sau a unui atelier. Cf. caba, săl. 101. — Pl. : ? — Din magh. cégér. Cf. germ. Z e i g e r. ţIgÎbă* s. f. sg. (Mai ales art.) 1. (Regional) Steaua polară. Cf. OTESCU, CR. 5, PAMFILE, CER. 163, DR. I, 459. 2. (Prin nord-estul Munt. ; in forma ţigila) Numele unei constelaţii. Constelaţia ţigila răsare iarna la răsărit, pe la ora opt seara, stoian, pAst. 72. — Şi : ţagîrft (OTESCU, cr. 5, PAMFILE, CER. 163, dr. i, 459) s. f. sg., ţigîra (dr. i, 459), ţigila s. f. sg. art. — Etimologia necunoscută. ŢÎGÎRÂ* s. f. sg. (Prin nord-vestul Transilv.) Fiinţă imaginară despre care se credea că mănîncă luna, producînd astfel eclipsele ; vîrcolac. Cf. H xvm 22, VAIDA, com. din supurul de jos—cărei, coman, GL., ALR π 2 456/272, 279, 284, 334. — Şi ; ţighira s. f. sg. art. ALR II 2 456/334. — Etimologia necunoscută. ŢÎGLĂ s. f. v. ţifnăl. ŢÎGI.OŞÎ vb. IV v. tigloşi. ŢÎGLIÎŞ s. m. (Prin nord-estul Olt. ; adesea peiorativ) Ţînc? (II), pici2. Cf. CIAUŞANU, v. 206. — Pl. : ţîgluşi. — Cf. ţ i g 1 e a n. ŢÎGNĂl s. f. V. ţill&l. ŢÎGNĂ* s. f. v. ţlină*. ŢÎGNÎT, -A adj. v. săgnit. 'J’ÎGNÔS, -OÂSĂ adj. v. ţîlnos. ŢÎGRIÎI s. n. (Prin vestul Olt.) 1. Trepied de lemn pe care se pune vîrtelniţa. Cf. H ix 61, 86. 2. Suport de lemn în care stă nicovala şi care se înfige în pămînt cînd se bate coasa; (regional) batcă (Crăgueşti—Turnu Severin). Cf. NALR—o iv h 636/949. — Pl. : fîgruie. — Şi : fugriii s. η. h ix 86. — Etimologia necunoscută. ŢÎGtfI, -IE s. m. şi f. v. ţăgu|3. ŢÎHÂÎ vb. IV v. ţăhăi. ŢÎHÎNA s.f. sg. art. (Regional; în expr.) A se duce (undeva) cu ţîhlna = a se duce (undeva) pentru mult timp, a zăbovi mult timp (într-un loc) (Sibiel— Sibiu). Cf. LEXIC REG. ii, 64. — Etimologia necunoscută. ŢÎHLĂ s.f. V. sihlă. ŢÎHIiÎŞ s. n. v. sihliş. ŢÎHNÎ vb. IV v. ţăhni. ŢÎHNlT s. n. v. ţăhnit. ŢÎH0L s. m. sg. v. ţîhor. ŢÎH0R s. m. sg. (Regional) Zer care rămîne după ce s-a scos urda (Băniţa—Petroşani). Cf. A III 18. — Şi : ţîbol s. m. sg. a in 18. — Cf. ţ i g h i r1. ŢÎHTJt vb. IV. Intranz. (Regional; despre vite) A scoate strigăte de durere, a zbiera (Cămărzana — Satu Mare). Oho, oho, nu răgi, ... nu ţîhui. arh. folk. i, 201. — Prez. ind. pers. 3 : ţîhuieşte. — Cf. ţ ă h ă i. ŢÎHtfŞ subst. (Prin Transilv.) Prăjina lungă a îmblăciului; dîrjală. Cf. FRÎncu—candrea, m. 106, alr i 922/100. — Pl. ; ? — Etimologia necunoscută. ŢÎI1 interj, v. ţi*. ŢÎI* interj, v. ţii. ŢlIÂC s. n. v. ţuiac. ŢllÂP s. m. v. ţuleap. 2834 ŢÎITUI — 176 — ŢÎMP ŢÎITUÎ vb. IV ;V; leitul. ŢlJNÎ vb. IV v. ţîşni. Ţîljvu s. m. v. ţîrlfiu. ŢÎLC interj, v. ţîrc. ŢÎI.CAi vb. IV v. ţîrcîi. ŢÎLCUÎ vb. IV v. ţîrcui. ŢÎLEA interj. (Regional) Strigăt cu care se alungă cîinii; ţiba (Cotîrgaşi —Vatra-Dornei). Cf. ŞEZ. iii, 190, pascu, c. 120. — Formaţie expresivă. Cf. ţiba. ţIleâp s. m. v. ţuleap. ŢÎLFltT, -Ă adj. V. ţivlit. ŢÎLIMBRÎCTÎŢ subst'. (Anat. ; regional) Omuşor (2) (Dorotéia—Gura Humorului), nalr—mb I h 42/484. • - Pl. : ? — De la (.îmburuc. ŢÎLIMĂ s. f. v. {.elină1. ŢÎLNIC s. n. v. senic. ŢÎLŢĂÎ vb. IV3. Intranz. (Prin sud-vestul Transilv.) A cînta prost la vioară ; (familiar) a scîrţii (3). V. ţîrlîi2. Cf. rev. crit. in, 170. — Prez. ind. : ţîlţăi. — Formaţie onomatopeică. Cf. ţîrlîi8. ' ţImb s. m., s. n. v. timp. ŢÎMB0I subst. 1. Subst. (Regional) ,,0 muche de deal (un fel de movilă)", ŞCL 1978, 323. 2. S. n. (Prin nord-vestul Munt.) Arac mic. Cf. LEXIC reg. ii, 33. 3. S.m. Fig. (Prin nord-vestul. Munt.) Epitet dat unui copil. Cf. lexic reg. ii, 33. 4. S. m. (Prin Olt.) Numele unui peşte nedefinit mai îndeaproape. Cf. BÄCESCu, P. 186, H v 274. — Pl. : (m.) ţîmboi şi (n.)-ţîmboaie· — Şi (4) ţamboi s. m. H v 274. ί. Etimologia, necunoscută. Cf. z g î m b o i. ŢÎMBOIÂTA adj. (Regional; despre ţîţele vacilor nemulse) Plin de lapte, umflat ; (regional) înţă-poşat (Păuşeşti Otăsău—Băile Govora). Cf. COMAN, GL. ... ; — Pl. : ţîmboiate. — Ţîmbpi + suf. -at. ŢÎMIIHA s. f. V. ţimăr*. ŢÎMBROLÎ vb. IV. Intranz'. (Regional) A şe întovâţăşi în;-vederea aratului. ; (regional) a se în-sîmbri (Voiniceni—-Tîrgu .Mureş). Cf-. ALR SN I h 16/235! “ .....‘ ............... - . — Prez. ind. : ţîmbrolesc. — Din magh. cimborél. ŢÎMBRUÎ vb. IV v. ţămbrul. ŢÎMHRUÎT s. n. v. ţămbruttl. ŢlMBTÎC s. ni. v. ţobîc. ŢÎMBULTJŞ s. n. v. ţîmburuş. ŢÎMBUREL s. m. (Regional)· Numele unei sîrbe. Cf. varone, D. 148. — Etimologia necunoscută. ŢÎMBURÎC s. 11. v. ţîmburuc. ŢÎMBUHTÎC s. n. 1. Obiect mic sau parte mică a unui obiect, de obicei de formă rotundă ; ţîmburuş (1)· Cf. TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D. Nu a ştiut ... pe unde se deschide capacul şi că trebuie împins, ca să sară, un ţumburuc. ARGHEZI, S. VII, 40. Era un fel de ţîmburuc pe care, dacă apăsai, venea îndată sora. CAMILAR, N. II, 93, cf. I. CR. vi, 126, CHEST. ii 169/224. + (Regional; în forma ţumburug) Insignă (Pîrteştii de Jos—Gura Humorului). L. ROM. 1963, 155. La concurs ne-a dat şi ţumburugu de pe bondiţă. ib. 2. (Regional) Uvulă ;. (regional) ţîmburuş (2). Cf. NALR —MB I h 42, ALR—T 166/357. — Pl. : ţîmburuce (tdrg; cade, scriban, d.) şi ţîmburucuri (scriban, d.). — Şi : ţumburuc, ţim- buriic (tdRG), (regional) ţîmpurii(| (1. CR. vi, 126), ţumburiifi (pl. ţumburuguri), ţîmburic (NALR—MB I h 42/499 ; pl. ţîmburicuri ib.) s. n., ţimbirlic (ALR—T 166/357), ţîmpric (NALR—MB 1 h 42/523) ■ subst. ■ — Cf. ţîmburuş. ŢÎMBURTÎŞ s. n. 1. Obiect mic sau parte mică a unui obiect, de obicei de formă rotundă ; ţîmburuc (1). Cf. POLIZU, DDRF, GHEŢIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, w., şăineanu, D. u., SCRIBAN, D. Pe vremea mea şi a poştalionului, numai un diavol ar fi putut să scoată o muzică aşa de frumoasă din cîteva şuruburi şi un ţumburuş de cărbune, T decembrie 1964, 12. Stai că sun eu [la sonerie]. Unde-i ţumburuşul? ib.· 35, cf. dl, dm, ist. l. rom. ii, 348, 352, dex, com. din ŢEPEŞ VODĂ —CERNAVODĂ, CIAUŞANU, GL., ALR ii/i mn 17, .6 929/769, mat. dialect, i, 100. 2. (Prin Olt. şi Transilv.) Uvulă; (regional) ţîmburuc (2). Cf. nalr—o i- h 56, alr— τ 166/420. 3. (Regional ; în forma ţumburuş ) Lovitură dată cu degetul ; bobîrnac, (regional) ţumburel (Covasna). Cf. alr ii/i mn 7, 6 852/192. — Pl. : (n.) ţîmburuşuri (ciauşanu, GL., MAT. dialect, i, 100) şi ţîmburuşe (polizu, com. din ţepeş vodă—cernavodă), (m.) 'ţîmburuşi (ddrf, barcianu, alexi, w.). — Şi: ţumburuş, (regional) ţîmbuluş (pl. ţîmbuluşe ALR —τ 166/420) s. n. — Cf. s î m b u r e. ŢÎMP s. m. 1. (Prin Ban. şi Transilv.) Coapsă (mai ales a picioarelor de dinapoi) la animale ; (regional) arm. Ţînpii [cerbului] aşa supţiri şi la vedere neplăcuţi era. oţălEA, a. F; .210/2, cf. DR. v, 319, 320, CADE. Dar- ce ai în sac ? — Un ţap sălbatec ! Deaca mi-l duceţi pînă în sat, va dau şi voauă. un ţîmp. CĂTANĂ, p. B. I, 47, cf. ALR sn iv h 1 094, NALR —B i h 132, ALR—τ 396/401, 403, 404. + Fiecare dintre cele două părţi cărnoase din regiunea postsgrioară a-corpului la animale ; (regional.) bucă. Cf. DR. v, 321. (Ban.) Bucată mare de carne; ciozvîrtă. Cf. SCRIBAN, D._. _ 2. (Prin Ban., Transilv.' şi Mold.) Picior de pasăre, tăiat pentru consum ; (regional) copan, cotoi', ţubac. Copiii mînîncă cu plăcere ţîmpii de la găinele, răţele şi gîştile fripte. F (1884), 115, cf. TDRG, com. Li’uba, alr sn ii h 363, alrm sn 1 h 245, lexic REG. 63, 73. 3. (învechit şi regional) Coapsă la om. Piciorul se împarte în ţimpi . . ., în fluier ... şi în piciorul din capăt, antrop. 33/24, cf. ALR l/l h 56, NAL-R -B i h 132. — Pl. : (m.) ţîmpi şi (n.) ţîmpuri (scriban, d., dl, DM, ALR SN II’h 36.3), ţîmpe (ALR SN.lv.h 1 094/36). 2861' ŢÎMPOACĂ —177 — .ŢÎKC2. — Şi: ţimb (T. popovici, s. 494, .com. din deda— REGHIN, şi din CîmpEni) s. m., s: n., (învechit, rar) ţimp s. m., ţomb (ALR SN ii h 363/316, ALRM SN i h 245/316, lexic reg. 73), ţop (alr sn ii h 363/514, alrm sn i h 245/514, lexic reg. 63) s,· n. — Din magh. comb (diai. comp). ^ ŢÎMPOACĂ s. f. v. ţîşpoacă*i ŢÎMPOR s. η. 1. (Chim. ; învechit şi regional) Sulf. Abund de ţîmpor e foarle greţos, pëtrovici, P. 240/8. Din metale : fevu, manganu, ţimpor. fosforu. antrop. 11/4, cf. CADE, H XVIII 137. 2. (Ban. şi prin sud-vestul Transilv. ; şi în sintagma piatră de ţîmpor, ALB. I 1 536/26) Preparat din sulf cu care se omoară - albinele din stup pentru a se recolta mierea. Cf. CONV. lit. XXIII, 1 069, VICIU, GL-, ALR ι 1· 536/1,.-5; 24, 28, 30, 45, 69, 77, 79, alr n/36, lexic reg. ii, 42. — Şi: ţîmpor, ţîmpur (ai,R I 1 536/1), sinipur (ANON. CAR.) s. n. — Din ser. sumpor, magh. szompor. . ŢÎMPOHÎLF. s. f. pl. (Prin Ban.) Chibrituri. NOVACOVICIU, c. B. ii, 22, ,cf. CHEST. ii 367/10a. — Ţîmpor -f suf. -el. ŢlMPOR ί vb. IV. Tranz. (Prin Ban.) A afuma eii sulf butoiul (de vin).,lexic reg. ii, 42, cf. SCL 1970, 21. J — Prez. ind. : ţîmpor.' ' — V. ţîm por. ŢÎMP0S, -OÄSÄ adj. (Ban.) Cu coapse pline. Copil ţîmpos. Com. din berzovia— reşiţa. Femeie ţîmpoasă. Com. din TOAGER— ţimişoara şi din HERENDEŞTI —LUGOJ, NALR—B I h 132/34. — Pl. : ţîmpoşi, -oase. — Ţimp + suf. -os. ŢÎMPRÎC subst. v. ţîmburuc. ŢÎMPTîR s. n. v. ţîmpor. ŢlMrURljG s. n. v. ţîmburuc. ŢIN interj, v. ţin*. ŢÎNĂC s. m. v. ţuiac. ŢÎNAci, -CE adj. v. tenace. ŢÎNÂC1TÂTE s. f. v. tenacitate. ŢÎNC* interj., s. m. v. ţine*. ŢÎNC* s. m. I. 1. (învechit şi regional) Pui de animal sălbatic sau de cîine. Izbăvit-ai sufletul mieu ăe mijloc de schipneni (ţîncilor de leu D), că adurmiiu turburai. PSALT. 109. Iară leoaie ... o dată întru viiaţa ei naşte şi numai unul, pentru că îi iasă şi zgăul ei cu ţincul. HERODOT2, 175. Veni o ... ienă, heară cumplită, cu iîncul ei, ce era orb. DOSOFTEI, v.. s. ianuarie 19v/18. O lupoaică murindu-i ţincii, Utile de lapte, neavînd cine să le sugă, i s-au fost înfiat, cantemir, hr. 97, cf. cihac, ii, 535, DDRF, ALEXI, w., ŞĂINEANU, D. U., CADE, Η III 37, 143, vi 95, 199, viciu, GL. în ziua de blago-viştenie javra fată pe o şură cu paie 12 ţînci, toţi brezi în frunte. I. cr. i, 91, cf. ii, 22, ALR I 1 145/ 508, alr n/365. 2. (Regional) Compuse: (Zool.) (încul-pămîntuliil = a) orbete (v. orbeţ ■II 1) (Spalax micr.ophthalmus ). Cf.. eoNV. lit. xxm, 345, cade, simionescu, f. r. 59, scriban, d. ; b) rozător de culoare cenuşie-gălbuie, cu corpul· subţire şi coada scurtă ; (regional) şuiţă (Spermophilus citellus). Cf. ALEXI, λν., TDRG, ŞĂINEANU, B. y. c) (şi în compusul ţînc-de-pămînt, ALR I 1 174/532) cîrtiţă (Talpa europaea)* Cf. barcianu, alr I 1 174/532; d) hîrciog (Cricetus cricetus). Cf. CARA-BELLA, A. D. 39; e) maripotă (Arcţomys marmotta). Cf. CIHAC, ii, 535; f) jder (Mărtes martes). Cf. ALEXI, w.; g) şoarece. H x 68, 119, 465, XVI 160 ; b) şoarece alb. H VI 81. ţîucul-p&mînlulut = (în superstiţii) animal fantas-, tic închipuit ca un cîine, care trăieşte sub pămînt şi care face rău morţilor ; căţelul-pămîntului. Cf. pamfile, duşm. 367. -0* Expr. À asculta ţîncii 1-pămîntului — a) a sta culcat cu urechea la pămînt. ŞEZ. IX, 147; b) adormi adînc. zanne, p. i, 669; p) a fi mort. id. ib. A umbla cînd doarme ţîncul-pă-inîritului = a umbla în toiul nopţii, id. ib. 3. (Zool.; regional) Popîndău (I 1 a) (Citellus. citellus). Cf. ALR I 1 192/554, 990. 4. (Zool. ; regional) Orbete (v. orbeţ II 1). (Spalax microphthalmus) (Popeşti—Piteşti), conv. LIT. xliv2, 508. 5. (învechit şi regional) Cîinè de talie mică. V. cotei. Grecii zic cum Camvis să fie pus un ţîncu micu cu un pui di leu să să bâtă. HERODOT2, 148, cf. klein, d. 442, alexi, w., ■ H îi 261, xiv 445, com. MARIAN, CHEST. ν 76/72., II. (Familiar ; adesea depreciativ) Copil mic ; p. ext. fiu. Sireapul şi turbatul lui ţînc, Costantin Co-pronim. DOSOFTEI, v. S. noiembrie 174t·/1. Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţincul ei, ca să nu mai asculte sfătuirile . . . duşmanilor mei. negruzzi, S. I, 161, cf. CIHAC, II, 535. Un ţînc de vreo şapte ani, un ţăran în miniatură, scobora nişte capre de vale. vlahuţă, o. A. III, 48, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG, PAMFILE, J. II, 168. îşi petrece vremea cu jucării menite pentru ţîncii care nu ştiu încă să umble. PETICĂ, o. 437, ’cf. Şăineanu, d. u,, cade, DR. vii, 396. îl bătea şi un ţînc de doisprezece ani. galaction, o. 298. Manlache, aşezat pe malul şanţului, a luat iîncul intre genunchi şi nu Şi-a, mai clintit ochii de la gura lui. POPA, v. 46. Ştii c-am prefăcut lăptocul morii unde te scăldai cînd erai un ţînc numai de-o şchioapă? SADOVEANU, O. XIII, 70, cf.. scriban, d. Ţînci ursuzi, desculţi şi uzi ... O porneau în turmă bleaga, Să culeagă Ierburi noi, crăiţe, melci. i. barbu, J. s. 41. Un ţînc aleargă dévale . . ., unde Gligore . . . dădea în Călmăţui cu un fel de plasă, camil PETRESCU, O. ii, 194. Un ţînc în sumăieş se opri din mers, îşi smulse de pe vap cuşma, camîlar, n. ii, 328. S-au pornit pe joacă Ţînci neastîmpăraţi. PER-PESSICIUS, S. 42. Şi în jurul ei se strîngeau îngroziţi o jumătate de duzină de ţînci, de etăţi deosebite, vinea, L. I, 280. Vezi să nu o iei toată, singur, şi să nu le mai rămînă ţîncilor. IL ianuarie 1962, 56. Muierile din convoi, ocupate să-şi hrănească ţîncii, îşi dăduseră seama, abia cînd îi văzură cotind spre şosea-, că şe rupseseră de cîrd şi-şi continuau singuri drumul.NBAGU, î. 34, cf. ŞEZ. IX, 147, I. cr. ii, 22. Bărbăţelu te-a mustra, Ţîncii te-or împresura, ib. m, 308, com. din STRAJA—Rădăuţi. Aveu şi trii ţînci. ŞEZ. XIX, 2, cf. XXI, 55, ALR— T 516/317. ❖ (Ca epitet, pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. „de") Fraţi mai ai ? — Am. Iaca, ţîncu ista de soră. sadoveanu, o. iv, 168. + Epitet pentr.u un om mic de statură. Acest diac era un ţînc de om iute ca prisnelul. DAN, u. 88 + (Depreciativ) Tînăr fără experienţă. V. ţ î n g ă u. Na tifla, mişele, Un ţine să te-nşele ! alecsandri, T. 837. Tu-mi poronceşti, ţincule ? id. ib. 1 532, cf. cihac,' ii, 535. Auzi nişte ţînci să schimbe rînduiala de pe pămînt. camîlar, n. îl,’ 225. <> (Ca epitet, pus înaintea termenului 2875 ŢÎNCAN — 178 — ŢÎNGĂU calificat, de care se leagă prin prep. ,,de“) Ne-o mai trimes şi pe ţîncu ăsta de prezident, putea să ne tri-meaţă un om cu mintea coaptă, dar nu un băietan. ap. TDRG. Să nu se mai ia după un ţînc de ingineraş. v. rom. august 1954, 22. — Pl. : ţînci, — Şi : (regional) ţine, ţing (CIHAC, li, 535) s. m. — Etimologia necunoscută. Cf. magii, c e n k. ŢlNCĂN s. m. (Regional) Cîine în vîrstă de aproximativ o jumătate de an pînă la un an (Dodeşti — Bîrlad). H vi 95. — Pl. : ţîncani. — Şi : ţincăn s. m. — Ţînc® 4· suf. -an. ŢlNCAR s. m. (Prin Mold.) Copil. V. ţînc2 (II). Eram născut ca să fiu tată .... mă nebunesc după ţincari. conv. ut. xv, 305. + (Depreciativ) Tînăr fără experienţă. V. flăcăiandru, ţîn-g ă u. O hotărît ... să mă cunune cu Guliţă. — Să te mărite pe tine ... cu ţincariu ei ? ALECSANDRI, Τ'. 515, cf. ALEXI, W., TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D. — Pl. : ţîncari. — Şi : ţineai- s. m. — Ţînc* 4- suf. -ar. ŢÎIVC s. f. I. (învechit şi regional) Femela ţîn-cului2 (I 5). Părinţii lui au luat numile acesta a Spacăi, ce să înţălegi : ,,ţincă", cum să-l fie hrănit pre Chiros o ţincă în pustii, herodot2, 50. Au pus acei ape numele Moldova pre numele unii ţînci ce s-au înecat într-acea apă. SIMION DASC., LET. 6. Pre numele unei ţince ce o cheamă Molda . . . s-a numit Moldova apa Moldovei. N. COSTIN, LET.2 I, 84, cf. TDRG, CADE. II. (Familiar) Fetişcană; p. ext. fiică. Luase doar numai răsadele cele proaste ... se pricepea tînca cu ce să umble şi cu ce nu. papadat-BEngescu, r. I, 81. Cum, eu să nu mă însor pînă n-a creşte ţînca asta? pamfile, duşm. 28, cf. alr—τ 511/317.’ — Pl. : ţînce şi ţînci. — Şi : ţincă s. f, — Ţine* 4- suf. -ă. ŢÎNCĂNÎ vb. IV v. ţăncăni. ŢlNCĂRÎE s. f. (Cu sens colectiv) Mulţime de ţînci2 (II). V. p o ş i d i c (2). O protestaţie universală se ridică din piepturile gălăgioase ale ţîncăriei. d. zamfirescu, v. γ. 24. — Ţînc2 4- suf. -ărie. ŢlNCOÂIE s.f. (Regional; depreciativ) Persoană mică de statură (Coşbuc—Năsăud). Cf. COMAN, GL. — Ţînc* 4- suf. -oaie. ŢfNCOŞ adj. v. ţancoş. ŢlNCUÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A verifica dacă un pepene este copt făcîndu-i o ţăncuşa (II 4); (regional) a da ţanc2, a face dop (!a pepene). Cf. alil 1983-1984, 315. — Prez. ind. : ţîncuiesc. — Ţanc* -)- suf. -ui. ŢÎNCtiŞ s. n. v. ţăncuşă. ŢlNClJŞÂ s. f. v. ţăncuşă. ŢÎNCUŞ0R s. m. (Prin Mold.) Diminutiv al lui ţînc2. 1. Pui de cîine; căţel. Cf. ţînc2 (I 1). Lătraturi de ţerberi şi de mici ţineşori şi fricoşi, cantemir, hr. 9, cf. 890, cade. 2. Cîine cu corpul mic. Cf. ţînc2 (I 5). A fost avînd şi alt ţincuşor, frate cu ţincul acela, legat. HERODOT2, 148. Ţincşorul acesta născut, crescut şi aşeaşi încărunţit la oi era, ce şi la bătrîneaţe de minte tot ţine era. cantemir, IST. 358. — Pl. : ţîncuşori. — Şi: ţincuşor, ţineşor s. m. — Ţînc* -f suf. -uşor. ŢÎiMDĂRĂ s. f. V. ţandără. ŢÎNDĂRÎ vb. IV v. ţăndări. ŢÎNDĂHÎCĂ s. f. v. ţăndărică. ŢÎNDĂRÎRE s. f. v. ţăndărire. ŢtNDĂRÎT, -Ă adj. v. ţăndărit. ŢÎNDĂH0S, -OÄSÄ adj. v. ţăndăros. ţÎNDRU-mÎNDRU, ŢÎNDRĂ-MÎNDRĂ adj. (Prin Olt., vestul Munt. şi prin Transilv.) Mîndru (I 3), îngîmfat. Ce eşti, bade, ţîndru-mîndru, Că la tine nu-mi stă gîndu? MÎNDRESCU, L. P. 151. 'ν' (Substantivat) Ţîndră-mîndră şade-n grindă şi vorbeşte şi grăieşte tătareşte şi muşcă dă prăpădeşte (Puşca). JAHRESBER. VIII, 302. Ţîndră-mîndră şede-n grindă şi grăieşte păsăreşte (Rîndunica). SBIERA, P. 322. Ţîndră-mîndră Stă în grinda Şi luceşte, te orbeşte (Lampa). PÄSCUI.ESCU, L. p. 86. Expr. Ţln-dră-mîndră şi flămîndă, se spune despre o persoană care, deşi săracă, este mîndră. Cf. udrescu, gl. + (Substantivat, f.) Femeie frumoasă, veselă, drăgăstoasă (dar leneşă). Cf. CV 1951, nr. 2, 34, mat. dialect, i, 27. — Pl. : ţîndri-mîndri, ţîndre-mîndre. — Formaţie spontană de la mindru. Cf. şi ţ a n -dră, ţundră. ŢlNDURÎ vb. IV v. ţăndări. ŢÎNGALAU s. m. v. ţlngăiău. ŢÎNGĂt vb. IV. Tranz. (Prin Bucov.) ,,A face treabă repede, cu destoinicie, dar nu prea multă, din cauza lipsei de putere". LEXIC REG. 111. — V. ţîngău. ŢÎNGĂIÂŞ s. m. v. ţîgăuaş. ŢÎNGĂLAU s. m. (Prin Transilv.; cu nuanţă depreciativă) Fecior, flăcău. Ţîngălăilor ■ . . li-i greu să deseînte în faţa d-tale. dr. iv, 1 011. — Pl. : ţîngălăi. — Şi: ţtngalău (ALR—T 517/336), ţăngălău (ib. 517/354), ţangalău (ib. 517/292, 323, 368, 375) s. m. — Ţîngău -f suf. -ălău. ŢÎNGĂNÂŞ s. m. (Regional) Flăcăiaş. Cf. a îi 12, ix 5. — -Pl. : ţîngănaşi. — Ţîngău 4- Suf. rănaş. ŢÎNGĂU s.m. (Popular; şi peiorativ) Băietan, flăcăiandru ; p. ext. tînăr fără experienţă. V. ţînc2 (II), ţî n c a r. Ca toţi ţingăii, îmi avui şi eu zilele frumoase. HELIADE, D. J. 159/20. Era toţi neşte ţăngăi tineri, mozaicul (1838), 355/12. Cucia nu prea mergea aşa tare, cum merge căruţa unui ţîngău. TÎMPEANUL, g. 73/4, cf. valian, v., pontbriant, d. Poate că e vorba de vrun duel cu acei doi ţingăi de ieri. baronzi, m. I, 56/15. Cu mine să joci tu, mă! ţîngăule mucos? CARAGIALE, O. I, 224. El nici nu era decît un băie-ţandru, iute şi aprins la dragoste trupeşti, ca toţi ţin- 2900 ŢÎNGĂUAŞ — 179 — ŢÎNŢARI găii de vîrsia lui. macedonşki, o. iii, 124, cf. ddrf, ALEXI, W., TDRG, pascu; S. 415, T. PAPAHAGI, C. A. 87, ŞĂINEANU, D. U., CADE. Ţîngăii de cinci-sprezece-şaisprezece ani bateau drumurile horind ca şi mai demult, iar fetele se lăsau ademenite ieşind la portiţe cu. obrajii îmbujoraţi, vlasiu, a. p. 302. Pe notar îl vedeam din cînd în cînd : un băiat nalt, fudul, cu mustaţa coada răţoiului, cu straie cusute ■la tîrg după modă. ,,Un ţingău trimes de stăpînire zicea primarele. SADOVEANU, O. III, 22, cf. scriban, D. Voi, măi ţîngăilor, aţi ştiut-o ? camilar, n. II, 371. Eu eram ţîngău crud pe atunci. LĂNCRĂN-Jan, C. i, 93. Ce mai umblaţi cu focul şi voi, nişte ţingăi ! PAMFILE, S. T. 63, cf. FRÎNCU — CANDREA, ’m. 106, com. din frata — turda, paşca, gl., alr i/ii h 180, ALRM i/ii h 258, alr ii/i h 138/228, mat. dialect, i, 100, pamfile, c. 53. <0> (Ca epitet pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. ,,de“) Da tu nu ai un ţingău De flăcăii De însurat? ŞEZ. I, 149. ·γ· (Adjectival) Om nici matuf, dar nici prea ţîngău ; om tocmai în puterea vîrstei, frumos şi arătos. CARAGIALE, o. II, 219. + (Prin Bucov.) Copil slăbuţ, dar harnic. LEXIC reg. 111. — Pl. : ţîngăi. — Şi: ţingău, (regional) ţangău (ALEXI, W.’ VLASIU, A. P. 302, DAN, U. 173, SCURTU, τ. 98, com. din frata — turda, alr i/ii h 180, alr ii/i h 138/228, mat. dialect, i, 100, alr—τ 517/260, 272, 273, 292, 310, 321, 322, 326, 355, 356), ţăngău (barcianu, alr i/ii h 180/200, alr —τ 517/376, 386, 396, 397, 406, 443), ţangîu (paşca, gl.), ţincăn (cihac, ii, 535, scriban, d., şez. ix, 147), ţînglilu (L. ROM. 1959, nr. 2, 55) s. m. — Ţînc® + suf. -ău. — Pentru ţînglău, cf. şi ţ în g ä lă u. ŢÎNGĂTJÂŞ s. m. (Popular ; şi peiorativ) Băieţan-dru ; (regional) ţangateu, ţăngălaş, ţîrlău. Am să ţi-i aduc acum îndărăt legaţi de mîini şi de picioare şi blînzi ca nişte miei pe aceşti ţîngăiaşi. baronzi, m. i, 42/29, cf. SCURTU, T. 98. Cînd iream băiat mărişor, aşa ţîngăiaş, mă duceam cu tata la Brăila. GRAIUL, I, 226, cf. A ix 5. — Pl. : ţîngăuaşi. — Şi : ţlngălăş, ţăngăiăş (ALR—τ 517/340, 386, 443), ţăngăuâş (ALIL 1976, 125, ALR-T 516/355, ib. 517/391) s. m. — Ţîngău suf. -aş. ŢlNGHERE subst. (Regional) Par1 (1) cu crăci pe care se atîrnă oalele la stînă. V. prepeleac (I 1) (Curăţele — Beiuş). Cf. CHEST. v 58/27. — Accentul necunoscut. — Etimologia necunoscută. ŢlNGLAU s. m. v. ţîngău. ŢÎNÎC interj. (Prin nord-vestul Transilv. ; în ghicitori) Cuvînt care imită sunete reflexe, strigăte, zgomote ascuţite. V. ţiuie (12), ţivlic1. Am o scroafă cu purcei: Cîndu-l prinz unu de flit, A pui tăţ fac ţînic (Lanţul). ALRT II 132. Mersei la voi. Prinsei pe mă-ta de buric Şi făcu ţînic (Uşa), gorovei, c. 385, cf. PASCU, c. 39.’ — Onomatopee. ŢÎNT subst. (învechit, prin Mold. ; în sintagma) Clacă cu tînt = (cu sens neprecizat, probabil) clacă făcută cu un anumit scop. Aflîndu-se că vreun dre- gătoriu au luat gloabă sau au făcut clăci cu ţînt .... se va ... pedepsi (a. 1795). uricariul, iv, 63/19. — Pl. : ? — Etimologia necunoscută. Cf. ţintă1 ,,scop". ŢÎNŢĂC s. n. v. zigzag. ŢÎXŢÂRl s. m. I. (Entom.) 1. Nume dat mai multor specii de insecte diptere : a) (şi în sintagmele ţînţar vulgar, marian, INS. 313, ţînţar obişnuit, simionescu, F. r. 363) insectă cu corpul şi picioarele lungi şi subţiri, cu aripi înguste, cu aparat bucal pentru înţepat şi supt, ale cărei larve sînt acvatice, iar adulţii hematofagi (Culex pipiens). Cf. ISER, pontbriant, d., marian, ins. 308, tdrg, cade, simionescu, f. r. 363, scriban, d., alr i 1 890; li) nume dat unei specii de ţînţar1 (I 1) care produce înţepături foarte dureroase; (regional) arşiţă (Culex annulatus). Cf. marian, INS. 308, simionescu, f. R. 364; c) (şi în sintagma ţînţar anofel) gen de ţînţar1 (I 1) caracterizat prin poziţia lui oblică în timp de repaus, dintre care unele specii transmit, prin înţepături, malaria ; v. şi anofel f Anopheles macu-lipennis, Anopheles sacharovi). Cf. simionescu, F. r. 364, ABC sân. 371; d) ţînţar1 (I 1) mic care tremură din picioare cînd stă pe loc ; (regional) bîţan, zgriburici (Chironomus leucopogon). Cf. marian, ins. 310, H XVII 333, şez. ii, 149, com. din poiana sibiului ; e) ţînţar1 (l 1) foarte mic ; (regional) morniţă (Ceratopogon publicarius ). Cf. MARIAN, INS. 312; I) ţînţar1 (I 1) ale cărui larve produc gogoşi pe frunzele de tei (Hormomya fagi), Cf. simionescu, F. R. 365. Dzisă de vinrără muşte cînreşti şi mîncară ei şi ţînţarii în toate hotarrele. psalt. hur. 89r/20. Curaţîndu-vo de ţinţari. EV. sl.-ROM. 301/8. Muşiţe, ţînţari sau păduchi de lemn. mardarie, L. 254/2. Au şi cerdacuri făcuţi sus şi nu lasă vîntul să să suie ţinţarii acolo sus. HERODOT2, 112. Ţinţarii cu fluiere, grierii cu surle . . . cîntec de nuntă cîntînd. CANTEMIR, IST. 108, cf. ANON. CAR. Ţînţar şi tăuni să nu muşce pe cal (a. 1800). IORGA, s. D. xvi, 21, cf. KLEIN, D. 442. Zilele, săracii, Cu tăuni şi ţînţari, neîncetate Bătăi avea. BUDAI-DELEANU, ţ. 332. Ţintar ii şi muştele foarte tare muşcă. CALEndariu (1814), 86/12. Apele putrede, împuţite făceau ... şarpi, goange, ţînţari, broaşte. N. STOICA, c. B. 169, cf. LB. Cînd ochii ca microscopul la lucruri ar da mărime Şi am fi văzut ţinţariul în însutită câtime, conachi, p. 268, cf. POLIZU. Se preumblă peste cîmpuri milioane de ţînţari. ALEXANDRESCU, o. i, 187. Cînd sătenii nu mai aveau cu ce să plătească, îi ungea cu păcură şi îi lega de copaci, ca să-i înţepe viespele şi ţînţarii. filimon, o. I, 288, cf. cihac, ii, 709, costinescu. Pasările zburătoare, formînd odată o nouă împărăţie, au refuzat să primească printre din-sele pe muşte, pe albine, pe viespi, pe. ţînţari. odobescu, S. iii, 486. Văzu aproape de pădure un ţînţar zvîrco-lindu-se în nisipul cel fierbinte. EMINESCU, P. L. 15. Vin ţînţarii lăutarii, gîndăceii, cărăbuşii, id. O. I, 87. Şă facem toată noaptea foc, să fugă ţinţarii şi toate gîngăniile pe lume. CREANGĂ, p. 129. Un ţînţar îl înţepă aşa de tare, încît îl deşteptă, ispirescu, L. 246. Flori albastre şi flori roşii, libelulă şi ţînţar Schinteiază ca-ntr-un cîntec de idilă drăgălaşă. MACE-DONSK.I, O. I, 29, cf. BARCIANU, ALEXI, W., BIANU, d. s. 30, 367, pamfile, duşm. 33, 131, id. văzd. 104, DR. v, 558. Να-ţi amnarul şi iasca şi pune-te de fă focul, să avem oleac' de fum, să nu ne mănînce ţînţarii. MIRONESCU, S. 75. Şi te poartă subt escortă O cohortă De ţînţari subţiri în glas, înzestraţi la cap c-o sculă Minusculă, Cu pretenţie de nas. topîrceanu, o. A. I, 87. Ţînţari de toate mărimile ne. exasperau. BRĂESCU, o. A. II, 141. Iubirea cît de mică te pune pe drumuri cum pune ţînţarul taurul pe fugă. lOVESCU, N. 105. A apărut iar în mine, ca un ţînţar supărător, chestia ceasornicului, sadoveanu, o. ix, 411. Unul se suie fuga-ntr-un stejar, Cu inima în el cît un ţînţar. arghezi, S. v, 93. Tovarăşi nu avea, Doar un păianjen singurel ... Şt Pan, din fire bun, Prinde ţînţari celui din urmă prieten ce-i rămase, blaga, poezii, 74. Uliţa miroase a acru şi pe deasupra smîrcu-rilor roiesc ţînţari. stancu, d. 351. Pe drum, prin oraşul care se trezise, cuvinte răzleţe îl urmăresc, ca un roi de ţînţari. vinea, l. h, 55. în jurul lămpilor £907 ŢÎNŢARI — 180 — ■ŢÎNŢÂR.Ă se strînseseră ţînţarii. barbu, g, 330. Pentru a feri locuinţele de ţînţari trebuie să se acopere ferestrele cu plase şi să ie închidă birie uşile. ABC SÄN. 371. Bîntuie ţînţarii de atîta inundaţie. SORESCU, D. 59. Caii . . . dau din cap la umbra sălciilor, cu roiuri de ţînţari în jurul lor. BĂNULESCU, I. 93. Deasupra mlaştinilor . . . pluteau, în anotimpul cald, nori de ţînţari. G. BARBU, A. V. 12, cf. H II 60, XV 85, X 4. Âm o mîndră că şi-o cruce Şi la lucru n-o pot duce, Dinii -neaţa-i roua mare Şi se. udă pe picioare, Cînd apune ■ sfîntul soare, Stau ţînţarii s-o omoare, marian, ins. 326, cf. JARNlK—BÎRSEANU, D. 425. Să mă pună la cîntar, N-aş trage cît un ţintar, doine, 235, cf. ŞEZ. VI, 62. Cînd pişcă tare ţînţarii e semn de ploaie, com, SAT. I, 37, cf. FOLC. TRANSILV. II, 247. De cîntat cine o cînta ? Doi ţînţari Sînt lăutari.FOLC. OLT.— MUNT. II, 654. Ţînţarul cu cîntări te sărută, se spune despre cel- care iţi vorbeşte eu blindeţe şi, pe ascuns, îţi. face rău. Cf. marian, ins. 324, zanne, p. i, 670: Nici o frică De furnică, De ţînţar; Nici habar, ■■■se *spune despre oamenii care se laudă cu acţiunile Ιοί, dar în realitate nu pot face- nimic, marian, in-s. 326;· Ţînţarul cu drmăsarul (sau cu măgarul), se spune despre cei care încearcă să asocieze două persoane sau să îmbine două lucruri cu totul diferite, id. ib. 324,· cf. zanne, P. IX, 722. Strecură ţînţarul şi înghite armăsarul (sau cămila), se spune despre cei ce se feresc să facă greşeli mici, dar fac greşeli mari. id. ib. i; 671. încornorează ţînţarul,' De ţi-l face cît măgarul, se spune despre cei ce exagerează proporţiile unui lucru, ale unei fapte etc. id. ib. 670. Unge-te cu untură de ţînţar trăsnit, se zice, în .glumă, celui care se vaită de o boală uşoară. Cf. marian, ins. 326 îs mititel şi slăbuşcr Şi mă hrănesc cil sînge de om (Ţinţarul). FamFile, C. 33. *0* Ţînţar de pădure = nume dat insectei Anopheles bifurcaHts. Cf. marian, ins. 310. Ţînţar mic (sau mînînţel) = spe-. ciè de ţînţar1 (I 1) foarte mic şi care se adună uneori în roiuri-; (regional) nouraş, ţînţăraş, ţîn- ■ ţărel (Chironomus stercorarius). Cf. marian, ins. 311. Ţînţar de baltă = ţînţar1 (.1 1) ale cărui larve, transparente, trăiesc în apă (Corethra plumicornis). Cf. marian, ins. 310, simionescu, f. R. 365. «0> (Adjectival ; în sintagma) Muscă ţînţară — ţînţar1 (I X a) ■ (Culex pipiens).. Cf. cuparencu, v. 47/3. ψ Bxpr. A face din ţînţar armăsar = a exagera. Că din pricinile mici mari gîlceve se scornesc şi ţinţariul se face armăsariu. CANTEMIR, IST. 51, cf. NEGRUZZI, S. I, 139. Dar gura satului prea lesne face dintr-un ţintar armăsar. slavici, Ν. I, 82, cf. DDRF. Ştiam noi bine cum se face din ţînţar armăsar. Da tot ne-au bătut un cui în piept:· scorniturile astea, agîrbiceanu, o. i, 41, cf. şăineanu, d. u. Le place [unora] să facă din ţînţar armăsar. O fi ceva, nu zic, dar nici aşa cum se vorbeşte. REBREANU, r. i, 305, cf. scriban, d. îşi făcuse o regulă să nu scoată o vorbă şi să nu co- ■ menteze, pentru că, zicea, din ţînţar se face armăsar. CĂLINESCU, S. 414. în zece ani nu-i prima oară cînd faci din ţînţar' armăsar. C. PETRESCU, A. R. 31. Şi el, odată face din ţînţar armăsar ! Lăncrănjan, ■ c. iii, 433, cf. şez. i, 219, com. din piatra neamţ. A avea puterea ţî»jurului = a fi slab, fără putere fizică. Cf. ZANNE, p. II, 683. A fl (gras) ca un ţîn-jar ■= a :fi slab la trup.· id. ib. I, 672. A fine (pe cineva) cil untură (sau cu maţe) de ţînţar = a hrăni rău (pe cineva). Cf. marian, ins. 351. Untură de ţînţar, se spune în batjocură celor slabi la trup. Cf. zanne, P. Ii, 790. (Regional) A intra (sau a veni) ţînţarii în casă sau. a intra un car de ţînţari = a intra frigul pe uşă. udrescu,. gi„ închideţi, mă, c-a intrat un car de ţînţari. id. ib. 2. Compuse: (regional) ţînţar-mare (sau -lă-bănat, -măşpat) ş= ţînţăroi (1) ( Ti puia oleracea). .Cf. marian, inş. 328. simionescu, f. r. 365; ţîn- ţar-de-apă = a) nume dat unei specii de libelule cu pîntecele subţire, albăstrui-strălucitor, cu aripile castanii şi verzui; (regional) căluş, păuniţă (Calo-' pteryx splendens). Cf. marian., ins. 560; b) efemeră (Ephemera vulgata). Cf. marian,’ins. 566, ALRW sn ii h 571. .· 3. (Regional ; şi în sintagmele ţînţar de apă, ALB. n 6 563/235, 723, -987, ţînţar de baltă, ib. 6 563/235, 723) Insectă asemănătoare cu ţînţarul1 (I 1), cu picioarele foarte lungi, care umblă cu o mare iuţeală pe suprafaţa apei ; (regional) fugău, gonaci (Hydro-metra paludum). ib. 6 563/2, 284. 4. (Prin Transilv. şi Bucov. ; şi în sintagma ţînţar mare, ALR i 1 901/194) Tăun1 (Tabanus bovinus). ib. 1 901/125, 166, 360, 381, 571. 5. (Regional) Strechea vitelor, v. streche (Hypoderma bovis) (Runcu — Pucioasa). alr I 1 894/768. 6. (Regional) Viespe (Vespa vulgaris) (Amărăştii ■ de· Jos— Caracal), nalr—o iii mn 232;· 1214/991. 7. (Regional) Numele a trei specii de - cosaşi : a) cosaş ïnàrè, verde, cu antenele lungi şi corpul mai scurt decît aripile (Locusta viridissima) (Albeşti— C.împulung). Cf. ALR I 1 896/770; b) cosaş mic, cu ântenele de lungimea corpului, şi care produce sunete caracteristice puternice, mai ales seara (Locusta canţans) (Glimboca — Caransebeş); Cf. ALR îl 6 554/27 ; n) cosaş de culoare brună, cu abdomenul mai gros, avînd o muche pronunţată, cu aripile ffiai înguste; (regional) căluşel (Decticus verrucivorus ) (Glimboca — Caransebeş). Cf. αι,κ 9N ui h 749/27, ALRM SN ii h 569/27. ’ ■ . II. fÊrin Ban. ; glumeţ) Epitet pentru o persoană sprintenă în mişcări. Cf. marian, ins. 327, CHEST. iv 6/20. II[. (Prin'Mold. ; mai ales art.) Nùméle iinui dans popular. Cf. sevastos, n. 282, pamfile, J. iii, 10, VARÖNE, D. 148. — Pl. : ţînţari. — Şi : (învechit) ţlnţăr s. m.. — Lat. zinzalus. ŢÎNŢÂÎt* s, rri. v. ţinţarl- ŢÎNŢÂH3 s. m. v. ţîrţar. ŢÎNŢĂNÎ vb. IV. Intranz. (Rar ; despre insecte) A produce un sunet caracteristic în timpul zborului; a bîzîi, a zumzăi. Miaună o pisică, ţînţăneşte o gîză. teodoreanu, m. u. 160. + (Despre ierburi uscate) A foşni. Ierburile tăntăneau a secetă, teodoreanu, l. 54. — Prez. ind. pers. 3 : ţînţăneşte. — Şi : ţănţăni vb. IV. — Formaţie onomatopeică. Cf. ţ î ţ î i*. ŢÎNŢÂRÂŞ s. m. 1. (Entom.) Diminutiv al lui ţînţar1 (1.1). Cf. cade. Soarele . . . trimetea prin rariştea frunzişului suliţi lungi de raze albe-gălbui, prin coprinsul cărora ţînţăraşi şi musculiţe străbăteau. vişsarion, fl. 3, co’m/ marian. 4- S p e c. Ţînţar mic (v. ţînţar1 I 1) (Chironomus sterçorarius). Cf. marian, ins. 311. 2. (Prin Mold. şi Dobr. ; de obicei art,) Numele unui dans popular ; melodie după care se execută acest dans. Dumitrache zicea ţînţăraşul cu cîntecul răsunător ca un strigăt ce te îmbie, pîrvescu, C. 46, cf. cade, varone, d. 148, H vi 135. — Pl.: (I) ţînţăraşi. — Şi: (regional) ţinţărăj s. m. Com. marian. . — Ţînţar· + suf. -aş. ŢÎiVŢÂHĂ s. f. v. ţîrţîră. 2912 ŢÎNŢĂREASCĂ — 181 — ŢÎPIRIG ŢÎNŢĂREASCĂ s. f. (Mai ales art. ; prin sudul Munt.) Numele ünui dans popular. Cf. varone, d. 149, id. J. R. 50. — Şi : ţinţăreăseă s. f. VARONE, D. 149. — Ţînţar* + suf. -ească. ŢÎNŢĂREL s. m. (Entom. ; prin Bucov. şi nordul Mold.) Ţînţar mic (v. ţînţar1 II) (Ghironomus ster cor arius ). Cf. MARIAN, INS. 311. — Pl. : liniarei. — Ţînţar* + suf. -el. ŢÎNŢĂRÎ vb. IV. Refl. (Rar; cu sens neprecizat, probabil) A se enerva. Nici n-am sfîrşit bine, şi numai văd că se-ţînţăreşte muierea şi începe cu o gură şi se repede să-mi scoată ochii cu unghiile, c. petrescu, r. dr. 135, cf. sei,, 1978, 323. — Prez. ind. : ţînţăresc. — V. ţînţar*. ŢÎNŢĂRÎCĂ s. f. v. ţîrţărleă. ŢÎNŢĂRÎME s. f. Mulţime de ţînţari1 (I 1). Aşa-i viaţa eîmpenească, zise Moş Luca, ciosmălindu-se şi invirtindu-se ca pe jăratic de răul ţînţărimei. creangă, a. 125, cf. cade. ' — Ţînţar* + suf. -ime.' ŢÎNŢĂHÎŢĂ s. f. v. ţîrţăriţă. ŢÎNŢĂROÂICĂ s. f. Femela ţînţarului1 (I 1). Rotogoale de fum începură să se învîrtă prin aer, cari alungară obraznicele ţînţăroaice. ap. marian, ins. 309, cf. 209. Ţintarul se nutreşte atît cu suc de ierburi şi de copaci, cît şi cu sînge de vite şi de om. Ţînţăroaica insă, numai cu sînge. id. ib. 316. Ţînţ&roaica pune ouăle în apă. SIMIONESCU, F. R. 363. ’ — Pl. ; ţînţăroaice. — Ţînţar* -f suf. -oaică. ŢÎNŢĂR0I s. m. 1· Insectă din ordinul dipterelor, asemănătoare cu ţînţarul1 (I 1), dar mult mai mare decît acesta, cu corpul gălbui şi cu picioarele foarte lungi; (regional) ţînţar-mare (Ţipula oleracea). Cf. MARIAN, INS. 328, JAHRESBER. XII, 138, 159, SIMI-' ONESCU, F. R. 365, COM. SAT. I, 38. 2. Epitet dat unui om înalt, subţire şi cu picioarele lungi. Cf. marian, INS. 328. Hopa, ţupa, ţînţăroi, Că desear-am să te moi într-o oală cu oloi. id. ib. 329, cf. cardaş, c. P. 135. 3. (Prin Mold. şi Bucov.) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. 148, ALR I 1 477/386. — Pl. : (1, 2) ţînţăroi. . — Ţînţar* -j- suf. -oi. ŢtNŢĂRTJŞ* s. m. (Omit.) 1. (Regional) Pitulice (I la) (Troglodytes troglodytes). Cf. DOMBROWSKI, p. 415, MARIAN, O. I, 305, DDRF, TDRG, BĂCESCU, PĂS. 166, 317. 2. (Prin Ban.) Ţielean (1) (Sitta europaea caesia). băcescu, păs. 169, 303. — Pl. : ţînţăruşi. — Şi : ţinţăruş (băcescu, păs. 317), ţanţăruş (marian, o. i, 305, ddrf, tdrg, băcescu, păs. 166) s. m. — Probabil formaţie onomatopeică. ŢÎNŢĂR0Şâ subst. (Regional; cu sens colectiv) Măzăriche (3) (Dobra — Deva). Cf. alr sn iii h 797/105, — Ţînţar® -f suf. -uş. ŢlNŢĂŞEĂSCĂ s. f. (Mai. ales art.; regional) Numele unui dans popular (Ghermăneşti — Bucureşti). Cf. VARONE, D. 149. — Şi : ţinţeşeăscă s. f. varone, d. 149. — Cf. ţînţărească. ŢlNŢĂVÂR s. m. v. ţlţivară. ŢÎNŢl vb. IV. Refl. (Regional; în expr.) A se ţînţi de rîs = ,,a se junghia de rîs" (Mînăstireni — Botoşani). I. cr. iii, 346. — Prez., ind. : ţînţese. — Etimologia necunoscută. ŢÎNŢIUECHI s. m. v. ţinţilee. ŢÎNŢILSCHI s. m. v. ţinţilee. ŢÎNŢIVÂR s. m. v. ţlţivară. ŢÎNŢÎLEGr s. m. v. ţinţilee. ŢÎNŢlVĂR s. m. v. ţlţivară. ŢÎNŢOŞENIE s. f. (Rar) Mîndrie, fală. Cf. iordan, L.R.a. 170. — Ţanţoş -f- suf. -enie. ŢÎNZAR s. m. (Prin Ban. şi nord-vestul Transilv.) Negustor de cai, g e a m b a ş ; mijlocitor între cumpărător şi vînzător, samsar. Cf. DR. rv, 881, v, 236. . — Pl. : ţînzari. — Şi ; ţenzăr (DR. IV, -88.1), cenzăr (ib.) s. m. — Din germ. Sensal ,.samsar“. ŢÎiVZĂRÎE s. f. (învechit, prin nord-vestul Trali-silv.) Recompensă pe care o primesc mijlocitorii de vînzări sau cumpărări de cai. Cf. DR. v, 236. — Ţînzar + suf. -ie. ŢÎONA vb. I v. ţlunl. ŢÎONÎ vb. IV v. ţlunl. ŢÎOR s. m. (Prin Transilv.) Ploaie măruntă şi deasă. Cf. vaida, mat. DIALECT. l, 217, + P. r e s t r. (La pl.) Picuri mărunţi de ploaie. Com. din someş guruslău — zalău. Cad ţîori. ib. — Pl. : ţîori. — Postverbal de la ţîora. ŢÎOaA vb. I. Intranz. (Prin Transilv.) A ploua cu stropi mărunţi şi deşi. Com. din SOMEŞ GURUSLĂU — ZALĂU, MAT. DIALECT. I, 217. — Prez. ind. pers. 3 : ţîorează. — Cf. ţîr2. ' ŢÎP interj. (Prin Ban.) Cuvînt care imită zgomotul făcut de un corp la căderea în apă. Cf! CL 1980, 7Ş, 79. Ţiganul fără nici o piedecă 'a ajuns la rîţ şi ţip cu popa în baltă, unde fu mocirla mai afundă, cătană, p. B. Ii, 98. II ie popa d'e cap. . ., ţîp ! în apă ... cu copilu. o. BÎRLEA, A. P. III, 47. ’ — Onomatopee. Cf. ţipa2. ŢÎPĂ s. f. (Mai ales art. ; regional) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. 149, id. JOC. ROM. N. 128. • - Cf. ţipa2. ŢÎPÎN s. n. v. ţapină. ŢÎPIRÎG s. n. v. ţipirig®. 2941 ŢÎPM 182 TîRÂî; ŢfPLÎ vb. ÎV v. ţivli. ŢlPtiŞCĂ 3. f. v. za placă. ŢlH* conj. v. tlrl*. ŢÎR* interj., subst. 1. Interj. (Repetat) Ciivînt care imită : a) sunetul produs de căderea, de scurgerea in picături a unui lichid. Cf. ŞĂINEANU, t>. U., SCRIBAN, D., BARBU, I>. 273, ALR SN II h 301/514. Dam drumul la cep şî curgă . . ., făta ţîr, şî leşîi-aia era roşîie. T. DIAI,. M. II, 379. (Cu valoare verba'ă ; în descîntece) ,,Ţîr de la oaie, ţîr de la vacă, Ţîr de la capra lui cutare, Ţîr de la vaca lui cutări" . . . Ăsta era descînlecul ei, SORESCU, L. h. II, 73. [Vrăjitoarea zice] „ţîr din vaca Iu cutare, ţîr la vaca mea", τ. diai,. m. ii, 290; b) ţîriitul greierilor. Cf. ŞĂINEANU, D. U., SCRIBAN, D. ; c) (şi cu „r" prelungit) strigătul unor păsări. De obicei glasul lui [al ochiul-boului] e ca al piţigoiului; întruna ţipă . . . ţîrr-ţîrr. simionescu, F. r. 148. Lipitoarea ţîrîie ţîr-ţîr. BĂCESCU, PĂS. 274, cf. 336. Puii. . . . o-nceput 'a cînta: ţîr, ţîr, ţîr. vasiliu, P. L. 178; d) (cu „r" prelungit) sunetul telefonului. Pui mîna pe telefon, şi ţîrrr, alo, Baldovineştii. PREDA, M. s. 13 ; e) (repetat) sunetul produs de fluierătoare. Cf. scriban, d. Ce tot ţîr-ţîr toată ziua la urechea mea. măi băiete? id. ib. 2. Interj. Cuvînt cu care se gheamă găinile. Cf. pamfile, c. Ţ. 355. 3. S.n. (Regional) Şipot (I 1). V. ţip2, ţîrău (Băiţa — Brad), viciu, GL. Du-te la ţir şi adă apă. id. ib. ^ Loc. a d v. In ţîr = continuu, fără întrerupere (Lipovăţ — Vaslui), ai.k i 325/510 Ploauă în ţîr. ib. 4. S. m. (Omit. ; şi în compusul ţîr-ţîr) Piţigoi-cu-coadă-lungă (v. piţigoi I) ( Aegitha-los caudatus). Cf. BĂCESCU, PĂS. 169, 336. — Scris şi : (4) ţîrţîr. BĂCESCU, i’AS. 336. — Şi : (rar) ţfir interj, şăineanu, d. u. — Onomatopee. ŢlR* s. m. 1. Scrumbie albastră, care se pescuieşte primăvara şi se consumă mai ales sărată şi uscată. Cf. VALIAN, V., POLIZU, PONTBRIANT, D. O CUtie CU firi zvîntaţi ce-i luasem la drum. alecsandri, în conv. lit. π, 142, cf. cihac, ii, 709, COSTINESCU. Dac-ai fi bun, mai bine un pahar de vinişor ; mîncai nişte afurisiţi de ţîri. CARAGIALE, o. II, 85. A opta zi Anghel ia o litră de măsline şi vreo doi ţiri şi apucă spre Bolintin. REV. CRIT. I, 88, cf. CONV. LIT. xxm, 345, ddrf. Sardelele, ţirii, icrele se consumă cum sînt sau ca salată. CRĂINICEANU, IG. 255, cf. barcianu, αι,εχι, vv. Ţirii (scrumbiile de mare), pălămidele .. . intră regulat în Marea Neagră prin Bosfor, antipa, p. 418, cf. tdrg, nica, l. vam. 249, ŞĂINEANU, D. ü., CADE, GÄLDI, M. PHAN. 262, scriban, d. Străbătu săgeată întiiul despărţimînt din raiul lui Mazdrîh, cu arome de ţîri şi limonie, de scorţişoară, năut, piper şi tahîn, C. PETRESCU, a, r. 64. Se coc ţîrii pe maşină şi se bat cît sînt caizi s. marin, c. B. 21, com. marian, alr ii 6 239/723. într-un vîrf de leţ, Un ţir de ospeţ (Macul), gorovei, C, 217. O· (Ca termen de comparaţie pentru o persoană foarte slabă) Sînt oameni subţirei ca ţirii. CODRU-drăguşanu, c. 28. Femeia lui, o fiinţă slabă ca un ţir. CONTEMPORANUL, IV, 134, cf. DDRF, TDRG, CADE. Era trenţăros, murdar, slab ca un ţîr şi cu o falcă umflată. GALACTION, O. 84. Primarul e mic şi slab ca un ţîr. vlaşiu, D. 60. înalt şi îndoit, uscat ca un ţîr, abil şi iscoditor, vorbea in surdină. BART, E. 291. + Pig. Om foarte slab. Vă rog numele, domnule părinte, zise casierul, un ţîr palid, slab, cu ochelarii pe nas. AGÎRBICEANU, S. P. 90, cf. CADE, SCRIBAN, D., SCL 1978, 323, zanne, p. iv, 144, <0* (Ca epitet’ pus înaintea termenului calificat, de care sé leagă prin pfep ,,de") Mai bine era. de-mi dam fetiţa după, tirul de Georgescu de la percepţie? bassarabescu,. s. N. 85. 2. P. anal. (Prin sud-estul Ölt.) Varietate de. ardei mici, subţiri şi foarte iuţi. Cf. L. rom 1959,, nr. 1, 64, GL. olt., nalr — o m h 466. — Pl. ; ţîri. — Şi : (învechit) Jir s. m. — jOin iigr. τσίρος. ŢlRACHÎŢ S. f, v. ţirlchlţă. ŢÎHĂI s. η. 1. (Prin Maram., Transilv. şi Bucov.) Ploaie măruntă, deasă, de scurtă durată. Cf. ALR τ 1 266/350, 355, lexic reg. ii, 114, mat., dialect, i, 289, com. din cuzdrioara — dej, t. dial. b. n. 353. 2. (Regional) Lapoviţă (Fintîna — Borşa). Cf. ALR — Μ III h 666/237. 4· (Şi în sintagma ţîraiul mieilor, ALR sn ni h 797/362) Măzăriche (3) ; (regional) ţurţuri (v. ţurţur1 5). Cf. paşca, gl., L. rom. 1964, 84, alr — M iii h 670, ALR — τ 1 613/246. 3. (Regional) Pietriş care cade de pe munte la vale. chest. iV 94/91, 132. ♦ I,oc prăpăstios care se surpă mereu (Vaşcău). CHEST. iv 93/91. — Pl. ; tiraie şi tîraiuri (CADE). — Şi : ţărâl (CHEST. iv 94/91),’ţîrăt (ib. 93/91, ib. 94/91) s.n. — Postverbal de la JirSI*. ţîr A· s. f. (Popular ; urmat de determinări in» troduse prin prep. ,,de", care arată felul ; de obicei precedat de num. card. ,,o") Cantitate, durată, măsură etc. (foarte) mică; pic1 (II 2). Cf. ANON. CAR., klein, D. 442. îndată să li se dea cîte o ţîră de ovăs, sau muiat în apă, sau zdrumicat. Economia, 76/9. O. cît e dară de nebun păcătosul carele pentru o ţiră de dttlceaţă, ce împreună cu viiaţa într-o clipeală trece. vinde veciia toată, maior, p. 21/4, cf. LB. Veniţi cu mine să vorbim o ţîră de timp laolaltă. FILIMON, o ii, 35. îi viram o ţîră de minte lui Gavril. alecsandri, t. 1 533, cf. LM. De la lin' nu cer parale, Num-o ţir' de gurişoară. EMINESCU, l. p. 76. în mijlocul mesei e o strachină pe fundul căreia a mai rămas o ţiră de mojdei. VLAHUŢĂ, s. A. III, 201. A treia zi după înmormîntare, o muiere din casă, luînd într-o oală .. . ţire de mălai, pită, apă . . ., se duce cu acestea la mormînt. MARIAN, î. 493. Pînă se mai pregăteşte, pînă una alta, şi-a sfîrşit rumânul ţîra de orz. D. ZAMFIRESCU, V. Ţ. IU, cf. TDRG. Să fac-o ţir' de tărăboi la casa lui. LUNGIANU, CL. 134. Poate s-o-n-tîmplat să aibă domnii o ţîră de duhan ? sadoveanu, o. x. 382, cf. SCRIBAN, D„ CL 1984, 158. Adă o ţîr’ de vinars Să ne ungem pe supt nas. POP., ap. GCR îl, 229/3. Pe o frunză de holbură Si-mi trimeat-o ţîr' de gură. MÎNDRESCU, L. P. 80. Pentr-o ţir' de sărutat. Toată noapte-am trămurat. PAULETI, C. 52. La făgă-dăul din deal Mi-o rămas al meu suman Pentr-o ţîr’ de beutură, .Minca-o-ar mormîntul gură! jarnîk — bîrseanu, d. 386, com. marian. El se pune şi-şi întinde o ţir’ de şetruţă cu merele cele scumpe. RETEGANUL, P. ii, 78. Femeia se ducea de lucra . şi sar a lua tot o ţiră de făină. SEVASTOS, P. 71, cf. BRAN, S. Ia fă-mi, frate, o ţîr’ de loc. DOINE, 154. Dă, îi şi el numai o ţiră de liliac, şez. li, 153, cf. conv. LIT. XLIVj, 650. Face-mi-i. o ţir’ de cale. Să mă duc la nunu mare, Să-i sucesc musteţele, Să-l placă nevestele. COM. SAT. iii, 39. Io alta n-am aşteptat, Num-o tir’ de sărutat. PODARIU, FL. 6, cf. ALR I 379/361, ib. 740/257, 576, ib. 757/87, 103, ib. 784/ 45, 772, ib. 1 266/18, 87, 93, 251, 360, ib. 1 366/ 375, ALR H 2 475/102, ib. 4 050/53, 141, 172, ALR Sn ir h 524/250, ib. iii h 791/102, ib. h 809/102. ib. iv h 1 104/365. Mi-am făcut o ţir’ de căsuj-aci. T. DIAL. M. I, 33. *0» L o c. adj. şi adv. Ö ţiră (sau o ţîr’) — puţin, un pic1. în anul 1724, numai ' £94» ŢÎRĂ2 — 183 — ŢÎRCAN o Ură au fost ăe nu s-au făcut război între turci şi între muscani. şincai, Br. iii, 268/3. Apoi mai înghiţind o Ură, Iar începu. BUDAI-DELEANU, t. v. 79. Uşa o ţîră crăpată ţinea şi la ei să uita. N. STOICA, c. B. 223. Pruncii, cum sîmţăsc în sine o ţără putere, se rădică, antrop. 3/20. Mi se mai veseli inima o ţîră. GORJAN, H. Ii, 62/23, cf. ISER. Harap Alb, numai o ţiră cît a stat de s-a uitat, a făcut ţurţuri la gură.· creangă, p.' 240. Să se hodinească o ţîră ţiganii. REBREANU, I. 23. Nu-i nimic, l-am scărpinat ö ţîră. vlasiu, a. p. 82. S-a abătut o ţîră şi pe la o colibă de oieri, sadoveanu, O. XVI, 220. S-a depărtat o ţîră de noi. vornic, p. 100. Mă duc prin sat o ţîră. LĂNCRĂNJAN, C. i, 12. Şi mă lasă şi pe mine Să trăiesc o ţir’ mai bine. jarnîk — bîrseanu, d. 103. Te rog să-mi dai numai o ţîră răgaz. SBIERA, P. 38. Intră în coliba mea de te ospătează şi te odihneşte o ţîră. POPESCU, B. II, 30. Ploaşca el că mi-o lua, Cînd la gură o punea Num-o ţără că era. ALE-XICI, L. P. 97. Haideţi feciori să juoăm, C-o ţîră făină avem. mat. FOLK. 466. Mai suspină cîte-o ţîr'. FRÎNCU — CANDREA, M. 216. Primeşte-mă, lelică, mă rog d-tale, să mă hodinesc si eu o tîră. furtună, v. 21, cf. alr i 757, ib. 784/129, 15é, ib. 1 226, alr ii 3 245/ 836, ib. 3 436/27, 53, 76, 105, 130, 141, 228, ib. 3 494/53, ib. 3 507/105, ib. 4 050/365, als sn i h 31/833, ib. h 242/102, ib. iii li 791/130, ib. iv h 1085/76, ib. h 1 128/47, ib. li 1 227/848, ib. v h 1 488/235. Apoi sabia trăgea, Urechile îi tăia, Nasul o ţîră-i cîrnea. balade, ii, 17. De ţ-oi fi o ţîră aragă, Să umblu cu ia neagră, folc. transilv. II, 61. Şi mă rugam doar de tine, . . . Să-mi cumpăr o ţîră pîine. folc. OLT. — munt. ii, 235. Dar dacă voiţi Numaidecît să ştiţi, o ţîră îngăduiţi Şi la noi nu vă răstiţi. FOLC. MOI.D. II, 742. Şî copiii, după ce-o crescut o ţîră, hal mai mare o zîs că să ' duce slugă. o. bîrlea, a. v. m, 7, cf. nalr — b i h 5/ 29, ib. h 34/63, ib. h 45/71, ib. h 155/64, nalr -ο II h 384. Ne-a făcut mămăliguţă, am mîncat, am hiat la noi cîte-o ţîră. T. dial. m. i, 30. O· Loc. adj. Niei ţîră de ... = nici un fel de . . ., nici urmă de . . . Neaducînd nici ţîră ăe scrisoare de mărturie (a. 1766). iorga, S. D. iv, 95. ■γ> L o c. a d v. Cu ţîra sau ţîra-ţîra = cîtè puţin, cu ţîrîita (v. ţîrîit1 1). Cf. TDRG, CADE, SCRIBAN, D. Nici O ţîră = deloc. La 20 aprilie a fost cald, dară frunză n-a fost nici o ţiră, să se ştie (a. 1851). IORGA, S. D. xm, 178. Oricum ai fi dat-o, din cum eşti n-ai mai fi pornit înainte nici o ţîră. vasiliu, P. L. 75. Φ Expr. A face (tot) fîră (sau ţîre) = a) a sfărîma, a fărîmi-ţa. A dat cu pietre spărgînd geamul de l-a făcut ţîre. ARH. OLT. XXI, 276. Nu-mi fă pita ţără. LEXIC REG. II, 38 ; 1)) (despre oameni) a nimici, a ucide. Doară sîngele baltă Curgea, ş-unul pe alt făcea tot ţîră. BUDAI-DELEANU, Ţ. 119.’ A se iace tot ţîră = a) a se agita, a se frămînta foarte tare. Cf. ŞEZ. II, 44, III, 91, v, 166. Cînd i-am spus s-o făcut ţîră şi era vînăt ca sumanul cela. Com. din vicovul DE JOS — rădăuţi ; lj) a se teme, a-i fi frică. Cf. creangă, GL., ŞEZ. vii, 184. A face ţîră şi fărtnă (ori praf şi ţîră) sau a se face ţîră şi nemică = a (se) sfărîma, a (se) face praf şi pulbere. Din vîrv pînă-n rădăcină Tăt ti fac ţiră şi fărină. T. papahagi, m. 125. [Cetatea uriaşului] S-o şî făcut tăt ţîră şi nemică, pulbere s-o făcut. arh. folk. I, 181. M-o-ntMit şî m-o poSit, Praf şi ţîră m-o făcut. FOLC. OLT. — MUNT. I, 325. — Pl. : ţîre. — Şi : ţără, ţiră s. f. — De la ţîr*. Cf. alb. cër re „picătură, fărîmă". ŢÎRĂ* s. f. (Regional ; în locuţiuni şi expresii) Loc. adj. şi adv. Tot (sau toată) ţîră = găurit, spart peste tot, ciuruit. Dar nu merse mult şi să-n-tîlni cu alt om, care avea o pălărie rea-n cap şi neşte desagi tot ţiră-n spate. RETEGANUL, P. I, 6. Cujma sură toată ţiră, Cujma creaţă toată zdranţă. viciu, col. 115. •v'Bxpr. A face ţiră = a găuri in multe locuri, a ciurui, a zdrenţui, a rupe. Cămăşile pe ei erau negre ca coşul, nespălate cu lunile şi făcute ţîră de nu găseai petec bun să legi sare. ŞEZ. XII, 105. — Pl. : ţîre. — Şi : ţiră s. f. — Etimologia necunoscută. ŢÎBĂ® s. f. (Regional) Prăjină lungă de grosimea unui par de vie (Gurgliiu — Reghin). VICIU, GL, La hemei pun ţîre. id. ib. — Pl. : ţîre. — Etimologia necunoscută. ŢlRĂFLOAŞCĂ s. f. V. ţifloaşcă. ŢÎRAI» s. n. v. ţîrai. ŢÎRĂÎ* vb. IV v. ţîr îi1. ŢÎRĂI* vb. IV v. ţîrU*. ŢÎRĂÎ4 vb. TV v. ţurăi*. ŢÎRĂIÂT.Ă s. f. v. ţîrîială. ŢÎRĂÎRE s. f. v. ţîrîire. ŢÎRĂÎT s. n. v. ţîrîit». ŢÎRĂITOARE s.f. v. ţîrîitor. ŢÎRĂU s. n. (Regional) Izvor (a cărui apă este captată p.rintr-un jgheab sau printr-o ţeavă). V. şipot, ţip2, ţîra (3), ţuroi, ţurţur1 (6). Cf. klein, D. 442, 443, ddrf. Bem în pumni apă rece dintr-un ţîrău care izvorăşte de sub munte, sadoveanu, o. x, 383, cf. SCRIBAN, D., şez. vii, 184, VICIU, GL., FRÎNCU — CANDREA, M. 62, I. CR. II, 219, ARH. FOLK. V, 175, COMAN, GL., CHEST. II 463/314, alr 11/95, mat. dialect, i, 271, teaha, c. N. 277, ALR — τ 698/329. — Pl. : ţîraie. — Şi: ţirău s.n. I. CR. II, 219, chest. π 463/312. — Ţîr* -j- suf. -ău. ŢÎRC interj., s. η. 1. Interj. Cuvînt care imită zgomotul produs de laptele care ţîşneşte în timpul mulsului. Cf. tdrg, cade, scriban, d., scl, 1960, 794. A mulge vacile-tot cîte un strop : ţîre! ţîre! ŞEZ. v, 166. Imitînd cu mîinile... mulsul vacilor, zice: Ţîre ! de la Lunaia, ţîre ! de la Mărţana, ţîre ! de la Miercana. muscel, 58, cf. CHEST. v 171/3. 2. S. n. (Prin nord-vestul Munt.) Strop, picătură dintr-un lichid; (regional) ţîrcăială (1), ţîrcîiş, ţîr-cîitură (1). Cf. UDRSSCU, Gl·. ^Loc. adv. Niei fire de ... = deloc. N-am mai găsit nici ţîre de lapte în ţîţele vacii. id. ib. — Pl.: (2) tîrcuri. — Şi: ţîlc interj. CHEST. V 171/3. — Onomatopee. Cf. alb. cërkë „strop“. ŢÎRCALĂM s. n. v. ţărcălam·. ŢÎRCALÎCI subst. pl. = tărcăliş. 1. (Regional) Crengi necurăţite; surcele (Gărdăneasa — Baia de Aramă), folc. olt. — munt. i, 468. 2. (Regional ; în forma ţarcălici) Pădure tînără (Cloşani — Tîrgu Jiu). FOLC. OLT. — munt. i, 468. — Şi: ţarcălici subst. pl. ŢÎRCALOM s. n. v. ţărcălam». ŢlRCAN, »Ä adj., S. m. şi f. v. ţurcan*. 15 — Dicţionarul limbii române, litera Ţ 2966 ŢÎRCĂI — 184 — ŢÎRCOVNIC ŢÎRCĂI s. f. v. ţurcă*. ŢÎRCĂ® s. f. v. furcă». ŢÎKCĂDAU s. n. v. ţărcădău. ŢÎRCĂÎ vb. IV v. ţîrcîi. ŢÎRCĂIĂLĂ s. f. v. ţîrcîială. ŢÎRCĂITIÎRĂ s. f. v. ţîrcîltură. ŢÎRCĂLĂM s. n. v. ţărcălam*. ŢÎRCĂLÂU s. n. v. ţărcălam*. ŢÎRCĂVĂ adj. (Regional ; despre oi) Care ţine laptele, care nu se lasă mulsă uşor (Răcăşdia — Ora-viţa). Cf. CHEST. v 66/61. — Pl. : ţîr cave. — Cf. ţ i r c. ŢÎRCÎÎ vb. IV. (Regional) 1. Tranz. (Complementul indică animale domestice) A mulge făcînd să ţîşnească cîte puţin lapte din uger ; (regional) a ţîrcoti, a ţîrcui. Cf. tdrg, cade, scriban, d. La ocol apu mereâ, Vacili li ţîrcîia. ŞEZ. ii, 137, cf. v, 166, rădulESCU-CODIN. Am ţîrcîit oile (sau vacile). Am muls puţinul lapte ce aveau. şez. ix, 154, com. furtună, com. din bilca — rădăuţi, din straja — rădăuţi şi din loman — sebeş, COM. SAT. III, 52, PAMFILE, C. 21, 53, ALR SN II h 301, LEXIC reg. 111. + Intranz. şi refl. (Cu subiectul ,,vaca") A lăsa laptele la muls să curgă cu greu, puţin cîte puţin. Cf. ALR SN li h 301. [Vaca] să mulze greu, numa ţîrcăie. ib. h 301/228. •0> (Prin analogie ; folosit şi a b s o 1.) Amărît şi revoltat ţîrcîi printre ăinţi o lulea de scuipat, alas 23 XI, 1930, 6/1. El ţîrcîie printre ginget, apoi clatină din cap, îngrijat. bănuţ, T. p. 181. φ Refl. Fig. Viaţa e făcută numai din necaz şi durere, fericirea doar se ţîrcîie. IOVESCU, N. 42. + Tranz. F i g. A avea un cîştig ocazional, neînsemnat ; a ciupi ceva (Săpata de Sus — Piteşti). UDRESCU, GL. Ţîr-cîie şi el ce poate, pe unde poate, ca să nu stea degeaba. id. ib. + I n t r a n z. A zice ,,ţîrc". Odată un om, care se afla ăe pîndă, cînd a auzit pe vrăjitoare ,,ţîr-cîină", zise : ţîre şi d-ici de la mine / MUSCEL, 58. 2. Refl. A urina puţin cîte puţin. Cf. stancu, d. 308, REV. crit. iii, 171. 3. Tranz. A stropi cu apă (Şercaia — Făgăraş). Cf. LEXIC REG. II, 55. ’ 4. Intranz. (Despre sînge) A ţîşni dintr-o rană (Şercaia - Făgăraş). Cf. LEXIC REG. II, 55. — Prez. ind. : ţîrcîiesc şi ţîrcîi. — Şi : ţîrcăi (PAMFILE, i. c. 21, dr. v, 552, com. din bilca — rădăuţi şi din loman — sebeş, com. sat. iii, 52, alr sn ii h 301, lexic REG. ii, 55), ţîrcăi (cade), ţîlcăi (REV. crit. iii, 171, alr sn ii h 301) vb. IV. — Ţîre -f suf. -îi. ŢÎRCÎIĂLĂ s.f. (Regional) Acţiunea de a ţ î r -cîi. 1. Strop, picătură dintr-un lichid ; (regional) ţîre (2). Cf. ţîrcîi (3). Cf. lexic reg. ii, 55. + Fig. Afacere mică, neînsemnată ; (regional) ţîrcîit, ţîr-cîitură (1). Cf. udrescu, gl. 2. Ţîşnire a sîngelui dintr-o rană; (regional) ţîr-cîitură (2). Cf. lexic REG. ii, 55. — Pl. : tîrcîieli. — Şi : ţîrcălălă s. f. lexic reg. ii, 55. — Ţîrcîi + suf. -eală. ŢÎRCÎlŞ S. n. (Prin vestul Munt.) Strop, picătură dintr-un lichid; (regional) ţîre (2)..Cf. udrescu, gl. — Pl. : ţîrcîişuri. — Ţîrcîi + suf. -iş. ŢÎRCÎÎT s. n. (Prin vestul Munt.) Faptul de a ţîrcîi; venit ocazional şi de mică însemnătate ; (regional) ţîrcîitură (1). Cf. UDRESCU, GL. O duce şi el aşa cu ţîrcîitul. id. ib. — Pl. : ţîrcîituri. — V. ţîrcîi. ŢÎRCÎlTĂ s. f. (Prin Bucov.) Vacă eu lapte puţin. LEXIC REG. 111. — Pl. : ţîrcîite. — V. ţîrcîi. ŢlRCÎITTÎRĂ s.f. (Regional) Faptul de a ţîrcîi. 1. Strop, picătură dintr-un lichid ; (regional) ţîre (2). Cf. ţîrcîi (3). Cf. lexic reg. ii, 55. -♦•Fig. Afacere mică, neînsemnată; (regional) ţîrcîială (1), ţîrcîit. Cf. UDRESCU, GL. 2. Cf. ţîrcîi (4), (regional) ţîrcîială (2). Cf. LEXIC REG. II, 55. — Pl. : tîrcîituri. — Şi : ţîrcăltură s. f. lexic reg. ii, 55. — Ţîrcîi + Suf. -itură. ŢÎRC0RNIC s. m. v. ţîrcovnic. ŢÎRC0MNIC s. m. v. ţîrcovnic. ŢÎRCOMNICXE s. f. v. ţîrcovnicie. ŢÎRCONÎ vb. IV. Intranz. (Regional ; cu subiectul „vaca") A lăsa laptele să curgă puţin cîte puţin (Pecinişca — Băile Herculane). Cf. ALR SN li h 301/2. — Prez. ind. pers. 3 : ţîrcoăne. — Ţîre + suf. -oni. ŢÎRCOTÎ vb. IV. T r a n z. (Regional; complementul indică animale domestice) A mulge cu greutate, obţinînd cîte puţin lapte din uger, (regional) a ţîrcîi (1) ; a mulge rău. Cf. tdrg, cade, bl vi, 166. Dragă nevastă, Scoală, mulge vacile, Că răsare soarele ! Lasă să mai aţipesc, Că minteni le ţîrcotesc ! JARNÎK — BÎRSEANU, Î>. 456, cf. BUGNAR1U, N. 264/ 211, com. marian. Omu ăsta nu ştie mulge, numai ţîrcoteşte. viciu, gl., com. marian, com. din zaGra — ’năsăud şi din zahareşti — suceava, alr sn ii h 301. + Intranz. (Cu subiectul „vaca“) A lăsa laptele la muls să curgă puţin cîte puţin. Cf. ALR SN II h 301. [Vaca] numa ţîrcoteşte. ib. h 301/310. — Prez. ind. : ţîrcotesc. — Şi : ţircoti vb. IV. Com. marian. — Ţîre + suf. -oti. ŢÎRCOV s. n. v. eîrstov. ŢÎRC0VNIC s. m. (Popular) Paracliser ; p. ext. cîntăreţ, dascăl de biserică. Fiece preot sau ţîrcovnic, de nu va avea muiarea sa, să nu şadză într-un loc cu altă muiare. EUSTRatiE, prav. 41/14. Ţîrcovnic (a. 1651). D. bogdan, Gh. Zîharca ţircovnic şi Ştefan Pagul iuzbaşea (a. 1662). iorga, S.d. xvi, 160. Aprinzînd lumini puţine ţărcovnicii. DOSOFTEI, V. S. decembrie 213r/26. Pentru scutirile unor dascăli şi ţîrcovnici (a. 1703). CAT. man. i, 512. Nu numai ca un patriarh, ci mai mare întru rînduiala ţercovnicilor au primit. . . să fie. c. cantacuzino, cm i, 60. O, prea iubitoriule de Dumnezeu, ţercovnice, vreame iaste a face bine şi streinilor şi ηοαό. aethiopica, 21r/2. 240 lei pe an 4 ţîrcovnici la două biserici (a. 1776). 2988 ŢRCOVNICESC ~ 185 — ŢÎRPOlAtĂ URICARIUL, XÏX, 385/16. Preuţii, diiaconii şi alţi lercovnici, carii se află pe la biserici (a. 1791). BV II, 341. La- 50 case de gospodari va fi scutit un preot i un diacon sau dascal, cum şi un ţărcovnic (a. 1811). URICARIUL, IV, 109/21, cf. KLEIN, D. 442. Să se afle 2 preuţi şi 2 dascăli la străini, un ţircovnic pur-iătoriu de grijă (a.. 1822). uricariul, xi, 345. [Şcoala] avea vreo cîţiva grămătici sau ţircovnici ce se gătea a se preoţi, cr (1839), 262s/10, cf. vai,ian, v. An: ajuns ... în demnitatea ecleziastică de ţircovnic, codru-DRĂGUŞANU, C. 9, cf. POLIZU. Se vede că-ţi stă tot in minte ţircovnicul ăla care mai-nainte fusese argat. pelimon, i. 157/28. Cînd ploua, copiii se ghemuiau in odaia ţîrcovnicului, jos pe cărămizi. Ghica, S. 55, cf. pontbriant, D., cihac, ii, 435. Iar kir... Ber-becilă, care era şi ţircovnicul palatului, citi lui Bănică 0 molitvă ca să-i fie drumul norocos. ODOBESCU, S. ni, 240. Ce mare şi ce solemn era acum băiatul ţîrcovnicului ăe la Sfintu Neculai. v-lahuţă, s. A. ii, 317, cf. DDRF, BARCIANU. îşi cînta vorbele pe nas ca un ţircovnic. D. ZAMFIRESCU, T. S. 100, cf. ALEXI, w., Candrea, F. 421. După isprăvirea fiecărei evanghelii, ţircovnicul stinge cîte o luminare din policandru. M.USCEL, 44, cf. TDRG, I. BRÄESCU, M. 72, PAMFILE, ck. 15, DHLR I, 361, ŞĂINEANU, D. u., Cade. Nicolai Pilimon... acest pierde-vară, nepăsător... ţircovnic şi critic muzical, nuvelist romantic. LOVINESCU, s. I, 193. Serios ca un ţircovnic în haine de copil. o. m. ZAMFIRESCU, SF. im. N. i, 281. Afurisitul, ar fi bun ăe ţîrcomnic. IOVESCU, N. 35. Domnu Stamatiu. . . se prezenta ca un fel de ţircovnic firav. SADOVEANU, o. XII, 7, cf. scriban, D. Bălrînul a rămas în odaia ţîrcovnicului, la un foc de paie. CAMIL PETRESCU, O. J, 40. Se îmbulzeau... droaie de conăicari, şi rnărchi-dani, şi cavafi, $i ţircovnici. C. PETRESCU, A. R. 7. Povestitorul nici nu-şi dă seama ce evocatoare sînt vorbele lui, domoale, debitate cu un glas tărăgănat ăe ţircovnic care îşi citeşte litania. Tudoran, O. 132, cf. H X 277. Ţîrcomnicul bisericii era înhăitat cu o ceată de hoţi. RĂDUI*ESCU-C0DIN, i. 245, ci. VlRCOL, v. 101, CIAUŞANU, GL., ALR I 580/138, 140, 720. 735, 768, 790, 798, 800, 805, 810, 815, 860, 878, 885, 890, 896, 898, 990, ib. 581/768, 780, 790, 798, 800, 803, 805, 810, 860, 870, 878, 885, 896, 898, 900, 926, ib. 1 510/780, ALR ii/i h 179, udrescu, gi;. — Pl. : ţircovnici. -- Şi ; (învechit) ţărcovnic, ţer-cüvnic, ţircovnic, (regional) ţîrcomnic, ţîrcolmic (ALR 1 580/800, ib. 581/800), ţîcornlc (klein, î>. 442, alr 1 580/138, 140), ţlcornic (KLEIN, D. 323) s. m. — I)in slavonul iţp'KKOKHHK'Hj slavonul rus. ΙΙ,ίρΚΟΚΗΗΚΉ. ŢÎHCOVNICESC, -EÄSCA adj. (Popular) . Care aparţine ţîrcovnicului, de ţircovnic. Cint din Ţara Românească Viaţa ţîrcovnicească. CODRU-DRĂGUŞANU, c. 10. Glasul boierului, puţintel şi scîrţiitor, cu iz de celante lircovnicească, a trecut peste capetele mulţimii. GALAN, Z. R. 191. Cum o să poată uita vreodată inima mea. . . cîniecul lui ţîrcovnicesc. STĂNESCU, r. 235. — Pl. ; ţircovniceşti. — Ţircovnic + suî. -esc. ŢlHCOVNIClE s. f. (Popular) 1. Profesiunea de ţircovnic. udrescu, gl. 2. Şcoală de cîntăreţi bisericeşti. Cîntai un heruvic românesc, căci nu-l uitasem din timpul ţircovniciei. CODRU-DRĂGUŞANU, c, 142. L-am dat la tîrcomnicie. UDRESCU, GL. — Pl. : ţircovnicii. — Şi : ţîrconinlieie s. f. — Ţircovnic + suf. -ie. ŢlHCUÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A mulge obţinind cîte puţin lapte din uger ; (regional) a tîrcii (1). Cf. PAMFJLÖ, 1. C. 21, AtR S« Il h 60.1/346, LEXIC RBG. 87. 4* Intranz. (Cu subieetul ..vaca") A lăsa laptele la muls să curgă puţin cîte puţin. Cf· ALR SN II h 301. [Vaca] ţîrcuieşte cite-o ţîră. ib. h 301/53. — Prez. ind. ; ţîrcuteşc, — Şi : ţîîcuS vb. IV. LEXIC REG. 87. «- Ţîr® + sui. -ui. ŢÎiREL s. m. (Regional) Ardei iute (Uşurei — Dră* găşani). gl. οι,τ. — Pl. : ţini. — Ţ!r* + suf. -el. ŢlRFALĂ s. f. (Regional) Noroi1 (1). Com. din LIFO VA. — Cf. ţ i r f ă. , ŢtRFAR s. n. (Regional) Pămînt nisipos. Cf. CHEST. iv 44/91, ALR SN i h 10/102, ALRM sn l h 3/102. .— Şi; ţlfâr s.n. ALR sn I 10/102, ALRM sn I h 3/102. — Ţîrfă -f suf. -ar. ŢÎHFĂ s. f. (Regional) 1. Nisip (1) ; ţărînă. Cf. KLEIN, D. 442, LB. Nînaşul, in loc de săpun, le aruncă ţîrfă (năsip) pe mîni. marian, nu. 692, cf. ddrf. Găinile umblă grămadă pe ogor, . .. „se spală în ţifă", ori se suie în pătul şi se ciugulesc. PAMFILE. Văzd, 100, cf. DR. IV, 490, CADE, BRAN, s.. vaida. Găinile se scaldă în ţifă (ţărînă, nisip). FRlNCU — candrea, m. 121, cf. CABA, SÄL. 93, com. din BEIUŞ, din cor-beşti — lipova, din tărcăiţa — beiuş şi din pomi -- baia mare, paşca, gl., chest. iv 94/89, ib. vi 183/6, alr i 396/96, 249, 295, 305, 308. alr ii/95, alr SN I h 10/316, mat. dialect, i, 100, 271, lexic REG. II, 90. 2. Nisip amestecat cu apă folosit în zidărie (h xviii 164, A 131); tencuială (CHEST. II 128/8, ALR. I 1 677/295). 4- Tencuială făcută din lut amestecat cu paie pentru lipitul pereţilor, al vetrei etc. Obada casei se lipeşte cu imală făcută din lut mestecat cu paie, ce se zice ţîrfă. LIÜBA — IANA, M. 96, cf. DR. IV, 490, COMAN, GL., LEXIC REG. II, 79. — Pl. : ţîrfe. — Şi ; ţîrfă (LB 31, com. din CORBEŞTI — LIPOVA), ţîfră (LEXIC REG. II, 79, 90), ţj|â, ţifâ; (L. rom. 1973, 46) s. f. — Etimologia necunoscută. ŢÎRFĂiAlA s.f. (Regional) Noroi subţire, fleaşcă' fleşcăială. Cf. DR. IV, 783, PAMFILE, J; II, 168, SCRI ban, D .Am călcat într-o baltă şi tot m-am umplu, de ţirfiială. I. CR. IV, 251, cf. CHEST. IV 65/452. — Pl. ; tîrfăieli. — Şi : ţîrfîiâlă, ţîrluiălă (CHEST, iv 65/452), tirfulălă (dr. iv, 783, pamfile, 168), ţîrfofâlă (scriban, p.). ş. f, — Cf. ţ î r f ă, ŢÎRFĂR0S, -OAsA adj. (Regional; .despre, pŞ„ mînt) Nisipos (1) ; (regional), ţirfoş (Scărişoara -*> Abrud). Cf. alr sn i h 10/95, ai,rm ş?) J }r 3/§5j -!* P!· :■ ţirfâroşi, -oase. r- Ţîrlar + suf, ŢÎBFIiAlA s. f, v. ţirlăiaja, ŢiHFLOAşcA s.f. v. ţifloaţcă, ŢÎHFOIÂlA ş. f. v. ţîriăislă. fÖÖQ ŢÎRFOLI — 186 — ŢÎRÎI1 ŢÎBFOLl vb. IV. Refl. (Prin Mold.) A se găti, a se îmbrăca pretenţios, dar lipsit de gust. Cf. SCRIBAN, D. — Prez. ind. : ţîrfolesc. — Etimologia necunoscută. ŢÎRFOS, -OÂSĂ adj. (Prin Transilv. ; despre pămînt sau despre un loc) Nisipos (1) ; (regional) ţîrfăros. Cf. REV. CRIT. iv, 340, com. din VÎI.CELE — TURDA, AI,R SN I h *10, ALRM SN I h 3, AI 21, 31, TEAHA, C. N. 277. — Pl. : ţîrfoşi, -oase. — Şi : ţttos, -oăsă (com. din GURA ARIEŞULUI — OCNA MUREŞ, AXR SN I h 10/ 250), ţirtos, -oăsă (REV. CRIT. IV, 340) adj. — Ţirfă + suf. -os. ŢÎRFUIÂI Ă s. f. v. ţîrîăială. ŢÎRFtJlCA s. f. sg. 1. (Regional) Diaree (Rîmnicu Vîlcea). LEXIC REG. 87. 2. (Familiar) Epitet dat unui copil obraznic. Unde te duci, mă ţîrfuică, aşa primenit? IOVESCU, N. 31, cf. ARH. OLT. XXI, 276, sfc vi, 99, 101, 103, 106. — Pl. : ? — Ţîriă + suf. -uică. ŢÎRIl interj. (Regional) 1. Strigăt cu care se cheamă puii (Valea Seacă — Bacău). Cf. A IX 2. 2. Strigăt cu care hăitaşii asmut cîinii la vînătoare (Arefu — Curtea de Argeş). Cf. alr i 1 216/782. — Onomatopee. ŢÎRÎ* interj, v. ţuruc. ŢÎRÎCĂ s.f. (Regional) Diminutiv al lui ţîră1; (regional) ţîrişoară. După această bătălie iară mai răsuflară moldovenii cîtva, avînd o ţirică ăe repaus-CONV. LIT. XII, 206, cf. CADE, DL, DM, DEX, ALR I 72/122, ib. 1114/122. <0> L o c. adv. O ţîrică = puţin, un pic1 (II 2). Cf. alr i 1 571/174. Mai stau o ţîrică, iar vine. T. dial. m. i, 234. Nici o ţîrtcă = deloc. Şi frumoasă şi voinică, Dar noroc nici o ţîrică. FOLC. TRANSILV. II, 109. — Şi : ţirfcă s. f. — Ţîrăl + suf. -ică. . ŢÎRICHÎŢĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui ţîrică; (regional) ţîricuţă (Rudina — Tîrgu Jiu). Cf. FOLC. OLT. — MUNT. I, 468. — Ţîrică + suf. -iţă. ŢÎRIClCĂ s. f. (Prin Olt.) Diminutiv al lui ţ ir ă1 ; (regional) ţîrişoară. (în loc. adv.) O ţîriclcă = puţin, un pic1 (II 2). Cf. ALR I 740/837, ib. 757/837. — Ţîră« + suf. -icică. ŢÎRICtJŢĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui ţîrică; (regional) ţîrichiţă. Biata copilă... îşi aruncă şi ţîricuţă ei de zestre în gura lupului, bănuţ, t. p. 102, cf.’UDRESCU, GL. -v- Loc. adv. O ţirtcuţă = puţin, un pic1 (II 2). Să mai bem o ţiricuţă, Pîn'ce-a fi soare-n luncuţă. marian, nu. 682, cf. ai’r ii 4 429/ 76, GLOSAR REG., UDRESCU, GL. — Şi : ţiricuţă, ţărlciiţă (ALR II 4 429/76) s. f. — Ţîrică + suf. -w/ă. ŢÎRIGÂNĂ s. f. (Regional ; în 1 o c. a d v.) O ţîrlgană = puţin, un pic1 (II 2). GL. OLT. Odihnim o ţîrigană. ib. — Cf. ţîrică. ŢÎRIITIÎRĂ s.f. v. ţîrîitură. ŢÎRtŞCĂ s. f. vi ţlrişică. ŢÎRIŞlCĂ s. f. (Prin Olt. ; în 1 o c. a d v.) O ţî-rişlcă = puţin, un pic1 (II 2). Cf. STERESCU, N. 1 045. Pui cîte-o ţîrişcă praf. . . [în lapte] şi să face brînză. GL. OLT. — Şi : ţirlşică (STERESCU, N. 1 045), ţîrişcă s. f. — De la ţîrişoară, cu schimbare de sufix. ŢÎRIŞOÂRĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui ţîră1; (regional) ţîrică, ţîricică, ţîrucă, ţîruică, ţî-rulică, ţîruşcă, ţîruţă. Cf. ανον. car., tdrg, pascu, s. 163, H iv 152, ciauşanu, v. 73. Ό· Loc. adj. şi adv. O ţîrişoară = puţin, un pic1 (II 2). Ea puse amîndouă mîinile şi ridică capacul o ţîrişoară ca să se uite. ISPIRESCU, U. 100. Om lăsa-o o ţîrişoară să se slăiască. SORESCU, L. L. II, 132. Altu joacă-o ţîrişoară Şi-l loveşte, Doamne, o boală, jarnîk — bîrseanu, d. 36.0. I-a mai rămas o ţîrişoară pămînt şi nu ştia ce să facă cu el. şez. m, 26, cf. vÎrcol, v., alr ii/848. Trece iarna şi nu-ngheaţă, Numai aburi şi cu ceaţă. Doar cînd fu la Bobotează, Prins-o ţîrişoară gheaţă. FOLC. OLT. — MUNT. II, 494. — Ţîrăl -)- suf. -işoară. ŢÎRIŞtÎCĂ s. f. (Regional ; în 1 o c. a d v.) O ţîrişucă = puţin, un pic1 (II 2). GL. OLT. Punem şi mai fierbe o ţîrişucă. ib. — De la ţîrişică, cu schimbare de sufix. ŢÎR îl* vb. IV. Intranz. 1. (Despre lichide sau despre materii în stare de pulbere, granule etc.) A cădea picătură cu picătură, bob cu bob, a curge cîte puţin, cu scurte intermitenţe (producînd un zgomot caracteristic). V. ţîţîi2 (5), ţurui1 (I). Cf. MOLNAR, D. 300/25, LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., hem 2 211, CIHAC, II, 435. Boabele portocalii ale porumbului. ■ . răpăiau şi ţîrîiau, căzînd împrejur ca o ploaie cu soare. MACEDONSKI, O. m, 49, cf. ddrf, philippide, p. 87, barcianu. Bura măruntă şi pătrunzătoare. . . îmi ţîrîia încă în urechi, adam, r. 103, cf. ALEXI, w., TDRG. Un şipot care abia ţîrîia, dar care avea o apă nespus de limpede, agîrbiceanu, S. 536. Un şipot minuscul. ■ . ţîrîind obosit într-o noapte tîrzie. IBRĂILEANU, A. 12, cf. ŞĂINEANU, D. U., cade. îl scoase în ploaia care ţîrîia cu o monotonie plictisitoare. REBREANU, nuv. 6. Ţîrîie ploaia. . . Nu-i nimeni pe drum. BACOVIA, o. .10. La Sfîntu-Gheorghe aţîrîit o ploaie subţire şi clocită. C. PETRESCU, R. dr. 150. Ploaia de toamnă ţîrîia subţire şi vînătă ca painjenisul. sadoveanu, o. i, 112, cf. scriban, d., GRAUR, E. 157. în grajd laptele ţîrîia în şiştar. τ. popovici, se. 134, com. marian, com. din zagra — NĂSĂUD, ALR I 429/798, ib. 1 266/63, 266, 280, 339, 343, 347, 350, 355, 746, ib. 1 978/63, 144, 217, 266, 354, 538, 554, alr sn iii h 790, pascu, c. 114, LEXIC REG. II, 114. [Porumbul] îl pui ţîrîind pă brazdă. T. DIAL. M. II, 273, <0> F i g- în încăpere lampa era trasă ; o lumină somnoroasă, spălăcită, ţîrîia, ca o negură tomnatecă. dan, u. 22. Φ Impers. Afară ţîrîia mărunt din pîcla fumurie, sadoveanu, o. I, 443. + (Cu subiectul ,,vaca“) A lăsa laptele la muls să curgă puţin cîte puţin. [Vaca] numa ţîrîi cîti-oleacî. ALR SN II 301/605. •♦■Tranz. A face să curgă puţin cîte puţin, a picura, a da drumul cu încetul, în cantităţi mici. V. ţurui1. Cf. tdrg. Alţi gospodari fac sărbuşcă din zară, punînd-o să fiarbă pe foc, şi cînd văd că începe să fiarbă, ţîrîie (lasă cîte puţin să curgă) făină din mînă. pamfile, I. C. 24, cf. ’ CADE, DEX. +' A produce un zgomot caracteristic la scurgerea unui şiroi1 (2). V. ţurui1 (1)· Soarele bătea de la amiază şi streşinile din sat de la Tarcău ţîrîiau, sticlind şiraguri de mărgele vii. SADOVEANU, O. X, 570. 4- A da, a scoate puţin cîte puţin din ceva. Cf. LB. Tot am ţîrîit şî to' s-o gătit. ŞEZ. v, 166. 3017 ŢÎRÎI2 — 187 — ŢÎRÎITi 2. (Despre insecte, mai ales despre greieri şi cosaşi, şi despre unele păsări) A scoate svinete repetate, caracteristice, scurte, ascuţite şi tremurătoare ; (regional) a ţîrţîi. V. s f î r î i (5), ţîţîi2 (1). Cf. CORBEA, D. 246r2/32. Pe cîmp, aşa linişte de toate patru părţile, că se puteau auzi cum ţîrîiau şi forfoteau gîngă-niile. caragialE, o. ii, 245, cf. ddrf. Căluţii.. . încep a ţirăi, adică a cînta cam pe la mijlocul lui iulie, marian, INS. 523. Greierii ţîrîiau necurmat. sandu-aldea, d. n. 111, cf. alexi, w. Sub vatră ţîrăieşte un greier nestatornic. IOSIF, PATR. 11, cf. TDRG. Ciocîrlanii vor ţîrîi pe lîngă casă. PAMFILE, VĂZD. 6. Un greier ţîrîia rar, cm pauze, undeva într-un părete. AGÎRBICEANU, A. 409. Cosaşul răguşit. . . şi greierul de cîmp. . . mai ţîrîiau a arşiţă. HOGAŞ, Μ. N. 14. Nu se auzeau decît. greierii şi cosaşii, ţîrîind a secetă, ibrăileanu, a. 150, cf. şăineanu, d. u., cade. Cosaşii mai au o particularitate : ţîrîiesc. simionescu, F. R. 264. Tălăzuiau holdele, cîrîiau cîr-steii, ţîrîiau cosaşii,'se strigau pe nume pitpalacii, voiculescu, p. i, 122. Aici în adîncuri, nu fîlfîiau zboruri, nu ţîrîiau glasuri, sadoveanu, o. X, 492, cf. scriban,’ d., Băcescu, păs. 274, 317, 404. La ureche-i ţîrîie un greier, blaga, poezii, 51. Cum se lasă noaptea, prinde a ţîrîi greieraşul. CAMILAR, n. II, 302. Nici greierii Nu mai îndrăznesc să ţîrîie. SORESCU, l. L. 18, cf. H vi 215, x 208, 209,'499, 538, com. marian. Cînd ţîrîiesc vrăbiile are să se strice vremea. ŞEZ. VI, 62. Hulubul ţîrîie acolo în legea lui. vASiLiu, p. l. 161, cf. alr ii 5 7.45/386, ib. 5 748/ 514, alr sn π h 373/514, ib. iii h 698, ib. h 733/682, ib. V h 1 462/520, ALRM SN iii h 1 193/520. •ν’ (Prin analogie, rar, despre persoane) Care bomboană? Ce bomboană? ţîrîi fetiţa. SADOVEANU, O. vii, 335. φ F i g. Amintiri Ţîrîiesc încet ca greieri Printre negre, vechi zidiri. EMINESCU, Ο. I, 105, cf. GÎRLEANU, L. 118. + (Regional) A-i ţiui cuiva urechea (Mihăileni — Miercurea Ciuc). Cf. ALR ii/i h 22/574. 3. A suna, a zbîxnîi uşor, tremurat. Mă neliniştea 0 sonerie ce ţîrîia neîntrerupt. BRĂESCU, A. 188. Soneria de la intrare ţîrîi răguşit şi discret, vinea, l. i, 59. 4. (Rar ; despre instrumente muzicale cu coarde) A răsuna în vibraţii scurte şi tremurătoare, lipsite de adîncime ; (despre muzicanţi) a cînta în acest mod; (regional) a ţîţîi2 (4). Ţîrîia nesigur cu arcuşul pe strune. REBREANU, i. 21. După ce bău paharul, începu să ţîrîie încet din scripcă. sadoveanu, O. i, 620. 'v'-Tranz. Un ţigan cu scripca şi altul cu cobza ţîrîie un brîu mărunt. CAZIMIR, gr. 236. — Prez. ind. : ţîrîi şi ţîrîiesc. — Şi : (regional) ţîrăi, ţirăî, firii (CADE), ţărăî (ŞĂINEANU, D. U., ALR I 1 266/280, H vi 215, x 208, 538), ţîrui (molnar, d. 300/25) vb. iv. — Ţîr» + suf. -îi. ŢÎRW vb. IV. Tranz. (Regional; complementul indică ciorapi sau alte obiecte de îmbrăcăminte) A cîrpi, a ţese (3). Cf. cihac, n, 435, ddrf, ţdrc, JAHRESBER. XXVI — XXIX, 43, CADE. O pereche de ciorapi ţîrîiţi cu ' migală, v. rom. februarie 1955, 147, cf. coman, gl., dex, — Prez. ind. : ţîrîi. — Şi : ţirăî vb. IV. CIHAC, II, 435, DDRF, JAHRESBER, XXVI — XXIX, 43. — Din ucr. iţipyBaTH- ŢÎBÎIÂC s. m. (Regional) 1. Pasăre călătoare, insectivoră, de mărimea unei vrăbii, de culoare brună pe spate şi albă-brună pe pîntece, care scoate un ţîrîit1 prelung, repetat şi care trăieşte în stufărişul din jurul lacurilor şi al mlaştinilor (Acrocephalus scirpaceus). Cf. BĂCESCU, PĂS. 169, 311, 312. 2. (în forma ţuruiac) Fluierătoare din coajă de salcie (Cepleniţa — Paşcani). ALR I 1 469/540. 3. Repeziş puţin adînc într-o apă curgătoare. Zmorlele se prind numai pe tîrîieci. BĂCESCU, P. 86. — Pl. : tîrîieci. — Şi : ţurulăc s. m. ALR I 1 469/ 540. — Ţîrîi* + Suf. -ac. ŢÎU ÎI VI, Ă s.f. Faptul de a ţîrîi1; (concretizat) zgomot produs de căderea unei ploi uşoare şi de scurtă durată; ţîrîitură (1). Cf. POLIZU. Caii cu botul în fîn, cu urechile pleoştite în ţîrîiala ploii. C. PETRESCU, î. I, 151. O nemaipomenită femeie . . . li se aşeză alături, privind afară la ţîrîiala ploii. BARBU, princ. 295, com. din frata ’ — turda, paşca, GL., ALR I 1 978/760. h o c. adv. Cu ţîrulala = cu ţîrîita (v. ţîrîit1 1). L-am plătit [pămîntul] treizeci de ani cu tîruiala. GEORGESCU-TISTU, B. 73. — Pl. : ţîrîieli. — Şi : (regional) ţîrălală (com. din frata — TURDA, PAŞCA, GL·), ţîruiâlă s. f. — Ţîrîi* + suf. -eală. ŢÎRÎÎRE s.f. Faptul de a ţîrîi1. 1. Zgomot produs de scurgerea unui şiroi1 (2). Cf. ţîrîi1 (1). Cf. pontbriant, D. Lăsa stavilele, — un şiroit de apă alungată, apoi ţîrîiri subţirele urmau, apoi tăcerea. SADOVEANU, O. I, 641. 2. Cf. ţîrîi1 (2). Cf. polizu, barcianu. Tremură ţîrîiri de lăstuni. SADOVEANU, Ο. IX, 299. — Pl. : ţîrîiri. — Şi : ţîrăîre s. f. PONTBRIANT, D., barcianu. — V. ţîrîi*. ŢÎRÎÎT* s.n. Faptul de a ţîrîi1; (concretizat) sunetul, zgomotul produs astfel. 1. Cf. ţîrîi1 (1).. Ţîrîitul ploii în tăcerea nopţii făcea pe Măriuca să-i pară că-i singură la un capăt a lumei. contemporanul, Vj, 293, cf. ddrf, barcianu. Ţîrîitul ploii bătea văzduhul întunecat, adam, R. 95. Nu se auzea în grajd decît ţîrîitul laptelui în şuştare. agîrbiceanu, s. 15. în liniştea pavilionului se auzea ţîrîitul ploii pe acoperişul ăe tablă, sadoveanu, O. II, 435. Ceilalţi aşteptau tăcuţi, ascultînd ţîrîitul lichidului în rezervor. mihalE, O. 196. O singurătate reconfortantă sub ţîrîitul percutant al ploii ce înviorează hăţişurile de liliac, românia LITERARĂ, 1985, nr. 7,’ 19/1. (în loc. adv.) Cu ţîrî-jta = puţin cîte puţin. Cf. POLIZU. Toate aceste gheliruri le ştim, sînt bune, . . . dar vin cu ţîrîita. filimon, Ο. I, 193, cf. baronzi, L. 100. De la o vre-■me, începu să răsufle şi să mănînce cu ţîrîita. CONV. LIT. VI, 346. Să nu. ia banii cu ţîrîita. vlahuţă, S. A. III, 189, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Pruncul era obişnuit să plătească cu ţîrîita. AGÎRBICEANU, A. 474, cf. Şăineanu, D. u., CADE. Notară-şul le rechiziţionează bucatele lechinţenilor adunate cu ţîrîita. vlasiu, a. p. 201, cf. scriban, D. Rob pe toată viaţa şi priponit ca vita, Primind mălaiul muced şi-aprins cu ţîrîita. ARGHEZI, VERS. 451, Zahar pisat, ce mi-l procurasem cu ţîrîita. BLAGA, Η. 18. Salariul ni se dă ca vai de lume, cu ţîrîita. PAS, Z. iv, 152. Vacile şi oile dau uneori lapte cu ţîrîita. Com. MARIAN, com. din STRAJA — RĂDĂUŢI, NOVA-coviciu, c. B. ii, 7. Aduni cu ţîrîita şi împărţi cu nemiluita. ZANNE, P. v, 11, cf. 621. 2. Ţîrîitură (2). Cf. ţîrîi1 (2). Din adierea vîntu~ lui prin ierburi, din ţîrîitul greierilor se naşte ... o slabă suspinare ieşită din sinul obdsit al naturei. ODOBESCU, s. III, 17. Un ţîrîit de greier, un sunet de bucium — toate sînt manifestarea durerii. IONESCU-rion, S. 268. Schiametul . . . mierlei şi ţiriitul împărăţelului adeseori le prinde vînătorilor foarte bine. marian, o. Ï, 319, cf. ddrf, barcianu. Ţîrîitul greierilor sfădăuşi asurzea împrejurimea, adam. 3022 ŢÎRÎIT2 — 188 — ŢÎRLIC R.. 92. Un ţîrîit necurmat ăe lăcuste suna-n auz. SANDU-aldea, Û. P. 164, cf. αι,εχι, w. Auzea parcă şi ici şi colo ţîrăit de greieri, agîrbiceanu, L. T. 315. Cu ce farmec negrăit eram legănaţi de simfoniile tăcerii adînci, întrerupte în răstimpuri de ţîrîitul depărtat al greierilor de noapte. HOGAŞ, M. N. 109. într-o grindă îşi începuse ţîrîitul uri greiere. LUNGIANU, CL. 105. Pe razele piezişe, jucau ţînţari de aur. Dinco- lo de ţîrîitul lor subţire de aripi şi de înfiorarea frunzelor, nu străbătea . nici un zgomot. C. petrescu, s. 20, cf. şăineanu, d. u., cade. Groparul . . scoate şi un ţîrîit, frecînd vîrful aripelor pe pîntecele scorojit. SIMIONESCU, F. R. 290. O pace adîncă, dezmierdată de ţîrîitul greierilor, vestea sosirea serii. GALACTION, o. 211. Cîntă greier mititel . . . Ţîrîitul tău plăpînd licăreşte cînd şi cînd. CAZIMIR, P. 97. Arome tari ... ne ameţeau, gata să aţipim, legănaţi de ţîrîitul neîntrerupt al greierilor. BRĂESCU, A. 144. Se auzea ţîrîitul greierilor şi se întuneca, vlasiu, A. P. 227. în tăcerea ruinilor se auzea ţîrîitul tremurător al greierilor, sadoveanu, O. I, 462. Prin iarba arsă greieri cu ţîrîit prelung Tăcerea nesfîrşită a zilei o împung. PIUAI, P. 143, cf. scriban, d. Ţîrîitul prelung, repetat [al ţîrîiacului]. băcescu, PĂS. 311. Se auzea numai lătrături de cîini ... şi ţîrîitul multiplu al greierilor, călinescu, E. o. I, 122. Se întorseseră tîrziu, îngh'eţaţi, cu urechile pline de .. . tî-rîitul greierilor. DEMETRIUS, A. 16. El se culcă . . . şî ascultă multă vreme ţîrîitul ciudat al găinilor urcate pe crăcile celor cîţiva pruni din grădină. PREDA, M. 44. Prin munţii cu iarbă-ntomnată pe creastă A>scu}-tam. ţîrîitul de greier bolnav. LABIŞ, P. 23, com. marian, şez. v, 166. 3. Cf. ţîrîi1 (3). Ţîrîitul clopoţelului de la o bi- cicletă militară, iorga, ap. CADE. în depărtare, răspunse apăsării un lung ţîrîit metalic. HOGAŞ, M. n. 25, cf. CADE. Soneria a izbucnit iarăşi mai apăsată şi mai nervoasă. Dar ţîrîihil ei violent m-a încurcat şi mai rău. MIHĂESCU, D. A. 170. în liniştea nopţii desluşesc un ţîrîit subţire, ca de fire de oţel atinse între ele. bogza, A. î. 659. O smulse ţîrîitul telefonului, preda, r. 218. Ii era ăeajuns să audă ţîrîitul telefonului, ca să^şi dea seama ce-l aşteaptă. V. ROM. aprilie 1958, 55. Ţîrîitul soneriei mi-a trecut pe lîngă urechi ca orice zgomot, ib. iulie 1970, 7. 4. Ţîrîitură (3). Cf. ţîrîi1 (4). Cf. CADE. Toată jUmea . . . trebuie să se îngrămădeiscă înapoi spre bătătură, ţipitele femeilor speriate acoperind atunci îrîitul înflorit al lăutarilor, rebreanu, R. I, 125. Caravană veselă minată de ţîrîitul lăutarilor, care mergeau în frunte. BRĂESCU, Μ. B. 25. De sus ' . . . venea o larmă nedesluşită în care . se deosebea un ţîrîit de strune. sadoveanu, ap. cade. — Pl. : ţîrîituri. — Şi : ţiriîtă s. f., (regional) ţîrăit, ţiriit, ţărăit (ŞĂINEANU, D. u.) s. n. - V. ţîrîi*. ŢÎRÎÎT2, -Ä adj. Cu întreruperi, discontinuu. Cf. Scriban, D. <> (Adverbial) Un ţigan cînta dintr-o scripcă repedeţ-repede, ţîrîit. sadoveanu, O. IV, 190. + (Regional; despre mămăligă) Care se face. lă-sînd să cadă cîte puţină făină din mînă în timp ce cu cealaltă mînă se amestecă cu făcăleţul. Cf. CHEST. " viii 16/33. — Pl. : ţîrîiţi, -te. - V. ţîrîi 1. ŢÎRÎÎTĂ s. f. v. ţîrîit*. ŢÎRÎIT0B, -OÄRE adj., s. m. şi f. 1. Adj. Care cade cu intermitenţă, picătură cu picătură. O ploaie . măruntă, ţîrîitoare, înmuîe drumurile. T. popovici, S. 426. 2. Adj. (Despre sunetele scoase de insecte) Scurt, ascuţit, tremurător. Din fineţe se ridicau suspine slabe, cosaşii tăiau noaptea cu glasul, lor ţîrîitor. sadoveanu, o. i, 304. 3. S. f. Pasăre migratoare de culoare cenuşie, cu pieptul mai deschis şi cu striaţii transversale întunecate ; (regional) priyighetoare-porumbacă, privighetoare-vărgată (Sylvia nisoria). băcescu, păs. 169. 4. S.m. şi f. (Iht. ;. regional) Obleţ (XI) (Albur-nus lucidus, Alburnus alburnus). Cf. anTIPA, F. I. 161, id. P. 63, atila, P. 255, şăineanu, d. u., cade. Obleţul . . . e dat la restaurante sub numele de tîrîitori' SIMIONESCU, F. R. 225, cf. BĂCESCU, P. 136. - Pl. : ţîrîitori, -oare. — Şi ; (regional) ţîrăl-toâre s. f. şăineanu, d. u. - Ţîrîi* + suf. -itor. ŢÎRÎITIÎRĂ s. f. 1. Zgomot caracteristic produs de picurii de ploaie care cad continuu; ţîrîială. Cf. ţîrîi1 (1). Noapte de toamnă, întunecoasă, cu ţîrîituri de ploaie. LUNGIANU, CL. 133. 2. Sunet specific scos de unele insecte (greieri, cosaşi etc.); ţîrîit1 (2). Cf. ţîrîi1 (2). V. sfîrî1-itură (5), ţîţîitură. Ţîrîitură înceată a greieL rilor poate să se audă numai cînd e omul singur. GHE-REA, ST. CR. I, 138. Văzduhul era plin de ţîrîituri de lăcuste. Sandu-alPEA, ap. cade. Mai zgomotos în ţîrîitură lui de seară este cosaşul-mic. simionescu, F. R. 265. Ţîrîituri limpezi şi scurte [de greieri] răsăreau aci în sobă, aci în scrin. CĂLINESCU, c. N. 67. Urechea . . . începea să dpsfacă ţîrîiturile [greierilor] în infinitele lor componente, id. E. O. I, 122. 3. Sunet emis de un instrument muzical cu coarde ; ţîrîit (4). Cf. ţîrîi1 (4). La hanuri . . . erau înjghebate hori şi roatele zburau în ţîrîiturile scripcilor. sadoveanu, o. iii, 58. 4. Numele unui dans popular. Cf. pamfile, J. ii, 36. - Pl. : ţîrîituri. — Şi : (regional) ţîriiturâ s. f. - Ţîrîi* ■+· suf. -itură. ŢÎRLĂ s. f. V. sihlă. ŢÎRLĂ1 vb. IV v. ţîrlîl. ŢÎRLAU s.m. 1. (Prin Transilv.) Băieţandru; (popular) ţîngăuaş. Cf. FRÎNCU — CANDREA, M. 106, alr ii/i h 139/250, alr — τ 517/308. + (Prin Bucov.) Om uşuratic, neserios. Cf. lexic reg. 111. + (Prin Bucov. ; în forma tîlău) Om sprinten. LEXIC reg. 111. 2. (Prin Transilv.) Căţel de un an ; nume dat unui cîine. Cf. bugnariu, n. nr. 262/85, chest. v 76/67. - Pl.: ţîrlăi. — Şi: ţărlau (BUGNARIU, N. nr. 262/ 85, FRÎNCU — CANDREA, M. 106, CHEST. V 76/67, ALR ii/i h 139/250), ţarlău (alr ii/i h 139/250, alr — τ 517/308), ţîliu (lexic reg. 111) s. m. - Cf. ţ î r 1 e a. ŢÎRLEA s. m. sg. (Prin vestul Mold.) Om mic de statură (vioi şi poznaş). Cf. cv 1950, nr. 4, 40. <0» (Ca epitet, pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. ,,de‘‘) L-am văzut pe ţîrlea ăe ... (urmează numele celui văzut ). ib. - Cf. ţîr3. ŢÎRlJc, -Ă adj. (Argotic; despre.oameni) Slab; uscăţiv. Cf. bul. FIL. V, 194. - Pl. : ? - Cf. ţîr8. 3031 ŢÎRLICI — 189 — ŢÎRŢALĂU ŢÎRI.ÎCI subst. (Regional) Tufiş des într-o pădure mare (Dragomireşti — Piatra Neamţ). CHEST. IV 105/ 560 b. — Pl. : ? — Cf. 'ţîrlă. ŢlRLÎll interj. Cuvînt care imită cîntecul cio-cîrliei. Cf. alr ii 6 202/414, 574. — Şi : fiirlai interj, alr ii 6 202/574. — Onomatopee. ŢÎRLÎf* vb. XV. Intranz. 1. (Despre instrumente muzicale) A produce sunete monotone şi puţin armonioase ; (despre instrumentişti) a cînta în acest fel; (familiar) a scîrţîi (3). V. ţîlţăi. A doua zi boierul era căftănit şi meterhaneaua turcească îi ţîrliia sub cerdac, alecsandri, T. 141. Un băiet de ţigan ... cu degetele uscate mişca nişte coarde false, care ţirlîiau nervos- EMINESCU, P. L. 27. Doi ţigani somnoroşi, unul cu lăuta şi altul cu cobza, ţîrlîie într-un colţ olteneşte. caragiale, o. i, 140, cf. barcianu, ALEXI, w. Vin feciori din cătănie, Sprinten ţîrlăie tilincă. GOGA, p. 91, cf. TDRG. Cei trei ce-teraşi cutreierară uliţele satului, ţîrlîind mereu, mai mult jucîndu- se . . . decît cînlînd. AGÎRBICEANU, S. 396, cf. ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D., BL VI, 148. Ţiganii care ţîrlăie olteneşte. v. ROM. octombrie 1970, 71, cf. SCL 1981, 382. Copilul scoase fluierul pe care încă din ziua. dintîi i-a fost dat-o bătrînii ca să mai ţîrlăie cu ea. bota, p. 46. Dă-m şi fluie-raşu tău, De-oi cînta, de n-oi cînta, Oi şti bine-oi ţurlui. GEORGESCU-TISTU, B. 61. 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (şi ascuţite). Cf. alexi, w., scriban, D., alr ii 5 748/ 574, ib. 5 752/574. 3. (Prin Munt. ; în e x pr.) A-l ţîi-Iîi (cuiva) urechea = a-i ţiui (cuiva) urechea (v. ţiui 1). Cf. ALR ii/i h 22/928. — Prez. ind. pers. 3 : tirlîie. — Şi : ţîrlăi, ţurlui vb. IV. — Formaţie onomatopeică. ŢÎRLÎIĂLĂ s. f. (Rar) Faptul de a ţîri îi2 (1) ; ţîrlîitură (1). Cf. c. petrescu, în SCI, 1978, 324. — Pl. : ţîrlîieli. — Ţirlîi* + suf. -eală. ŢÎRLÎÎT s.n. Faptul de a ţ î r 1 î i2. 1. Şir de sunete monotone şi puţin armonioase produse de un instrument muzical ; ţîrlîitură (1). în apropiere, un cîine nervos ■ . ■ însoţeşte c-un urlet prelung şi sfîşietor ţurluitul flaşnetei. VLAHUŢĂ, N. 111. într-o duminică după-masă, un ţîrlîit de scripcă s-a auzit fără veste dinspre colibele sîrbilor. TOPÎRCEANU, o. A. li, 167, cf. DL, DM. 2. Şuier prelung (şi ascuţit) scos de unele păsări ; ţîrlîitură (2). Eu aş turba să stau mai mult ... ca să-i ascult Acelaşi şi acelaşi tîrlîit. VLAHUŢĂ, S. A. I, 186. — Pl. : ţîrlîituri. — Şi : ţurluit s. n. — V. ţîrlîi*. ŢÎRLÎIT0R, -OÄRE adj. Care ţîrlîie2 (1). Cf. BARCIANU, ALEXI, w. <> (Substantivat, f.) Da' du-te pîrlii, şonţule, cu ţîrlîitoarea αφΐα ! ALECSANDRI, T. 411, cf. CADE. — Pronunţat : -lî-i-, — Pl. : ţîrlîilori, -oare. — Ţlrlîi* -f- suf. -itor. ŢÎRLÎITURĂ s. f. I. Şir de sunete monotone şi puţin armonioase produse de un instrument muzical ; ţîrlîit (1), (rar) ţîrlîială. Boierului nu-i plac ţirlii-turile ţigăneşti, alecsandri, T. 79. Prin uşa' unei cîrciumi deschise auzii ' ţîrlîiturile unor coarde false. EMINESCU, P. L. 106, cf. TDRG, ŞĂINEANU, D. U., scriban, d., dl, scl 1981, 382. 2. Şuier prelung (şi ascuţit) scos de unele păsări ; ţîrlîit (2). Cf. SCRIBAN, D. — Pronunţat: -lî-i-. — Pl. : ţîrlîituri. — Şi: ţir* Uitară s. f. — Ţîrlîjâ -|- suf. -itură. ŢÎHL0I1 s. m. (Ornit. ; prin Transilv.) Ciocîrlan ; (regional) ţîrlug (Galerida cristata). Cf. TDRG, BĂCESCU, PĂS. 169, CADE, SCRIBAN, D., VICIU, GL. : — Pl. : ţîrloi. — Şi : ţîrliil s. m. BĂCESCU, TĂS; 169. — Ţîrlîi* + suf. -oi. ŢÎRL0I* s. n. v. ţurloi. ŢÎRLOIÎST, -Ä adj. (Regional) Care stă drept în sus (Bonţ — Gherla), coman, gl. — Pl. : ţîrloieţi, -te. — ŢirloiI + suf. -at. ŢlRLtîC s. m. v. ţîrlufl. ŢÎRLUG s.m. (Ornit.; prin Transilv.) Ciocîrlan; (regional) ţîrloi1 (Galerida cristata). Cf. tdrg, băcescu, PĂS. 169, SCRIBAN, D„ VICIU, GL. — Pl. : ţîrlugi. — Şi : ţîrlîie s. m. scriban, d. — Ţirlîlâ -f- suf. -ug. ŢÎRLÎTI s. m. v. ţîrloi*. ŢÎRM S. n. v. ţărm. ŢÎRM0N subst. (Regional) ,,Ţicmă" (Colacu.— Panciu). Cf. alil 1983-1984, 459. — Pl. : ? — Etimologia necunoscută. ŢÎRM0NIE s. f. v. ceremonie. ŢÎRMURE subst. v. ţărin. ŢÎRNABOR s. n. v. ţinober. ŢÎRNAHUR s. n. v. ţinober. ŢÎRNĂ s. f, v. ţărînă. ŢÎRNĂBOR ş. n. v. ţinober. ŢÎROÂIE s.f. (Regional) Cădere de apă; şiroi1 (1) (Cîlnic - Sebeş). Cf. CHEST. iv 43/132. — Pl. : ? — Ţîr* + suf. -oaie. ŢÎRŢÂI subst. (Prin Transilv.) 1. Măzăriche (3); (regional) ţurţuri (v. ţurţur1 5). Cf. BUGNARIU, N. 262/100, com. din STRAJA — rădăuţi, ALR — T 1 613/241, 249, 250. 2. (Regional ; depreciativ ; în sintagma) Ţîrţai de brînză — brînză din care s-a stors prea mult zerul (Runcul Salvei — Năsăud). Cf. CHEST. v 93/66, — Pl. : ? — Cf. ţîr ai, ţîr ţîr, ŢÎRŢĂICĂ s.f. (Bot.; regional) Măzăriche (2 a) ; (regional) ţîrţar (2 a) (Vicia sativa) (Jdioara — Lugoj). ALR I 1 953/79. — Pl. : ? —■ Ţîrţai + suf. -că. ŢlRŢALAU s. m. v. ţurfalău. 3056 ŢÎRŢAR — 190 — ŢÎRŢÎRĂ ŢlHŢĂR s. m. 1. (Prin Transilv., Maram., Bucov., Mold. şi Olt. ; cu sens colectiv ; şi în sintagma ţur-ţarii mieilor, SCI, 1980, 90, ALR SN iii h 797/272) Măzăriche (3), (regional) ţurţuri (v. ţurţur1 5) (ALR SN III h 797, NALR — o II h 318, ALR — τ 1 613/328, 329, 330) ; fulgi mici de zăpadă (teaha, c. N. 277) ; grindină (com. din putna). + (Regional) Sloi de gheaţă; ţurţur1 (1). Cf. lb, iser. 2. (Prin Olt.) Nume dat mai multor plante erbacee : a) măzăriche (2 a) ; (regional) ţîrţaică (Vicia saliva). Cf. ALR I. 1 953/846, 856, 874; b) (la pl. ; în forma ţărţari) coronişte (Coronilla varia). Cf. LEXIC REG. 57 ; c) numele unei plante asemănătoare cu bobul, probabil oreşniţă (Lathyrus tuberosus). Mîncare de varză, de cartofi, . . . urzici, ţerţari etc. H IX 73, 122. Am un ţurţar : De-ăr avea un par, S-ar sui pe el Pînă la cer (Hameiul). GOROVEI, c. 184. — Pl. ; ţîrţari. — Şi ; ţnrţăr, ţărţăr (ISER, SCL 1980, 90, H ix 73, alr sn iii h 797/848, nalr — Ο II h 318, LEXIC REG. 57), ţarţăr (ALR I 1 953/856, NALR — O îl h 318), ţînţar (ALR — T 1 613/330) s. m., ţărţâre (ALR I 1 953/846, NALR — Ο II h 318), ţirţâre (nalr — o ii h 318) s. f. — Cf. ţ î r ţ î r, ŢÎRŢÂRE s. f. v. ţîrfar. ţîrţălĂu s. m, v. ţurţalău. ŢÎRŢĂLIŢA s. f. V. ţirţăriţă. ŢfRŢÂRĂ s. f. v. ţîrţîră. ŢÎRŢĂREL s. m. (Prin Ban. ; cu sens colectiv) Măzăriche (3); (regional) ţurţuri (v. ţurţur1 5). Cf. SCL 1980, 95, NALR — B 1 613/59, 66. — Pl. : ţîrţărei. — Ţîrfar -f· suf· *£/. ŢÎRŢĂRlCĂ s. f. 1. (Prin Ban., Olt. şi Munt. ; cu sens colectiV ; în forma ţărţărică) Măzăriche (3) ; (regional) ţurţuri (v. ţ u r ţ u r1 5). Cf. ALR SN iii h 797/2, UDRESCU, gl., nalr — O n h 318, NALR— — Bl 613/7. 4- (Regional ; în forma ţinţărică) Ploaie scurtă de vară. Cf. com. sat. ii, 8. 2. (Bot. ; regional) Fasole (cu boabe mărunte) (Phaşeolus vulgaris). Cf. borza, D. 127, H xvm 25. (Atribuind calitatea ca iui adjectiv) Păsulă ţărţărică = fasoale cu boabe mici şi rotunde. Com. din berzovia — reşiţa. — Pl. : ţîrţărele. — Şi ; ţărţărică (H xvm 25, ALR SN.III h 797/2, UDRESCU, gl., NALR — O II h318, NALR — Β 1 613/7) s. f., ţărţărie (nalr — Β 1 613/1) subst., ţîrţîrică (ib. 1 613/11), ţinţărică (ib. 1 613/4), ţinţărică (com. SAT. n, 8) s. f. — Ţirţără + suf. -ică. ŢÎRŢĂRlCHE s. f. v. firfîrlche. ŢÎRŢĂRÎŢĂ s. f. 1. (Prin sudul Transilv. ; cu sens colectiv) Măzăriche (3) ; (regional) ţurţuri (v. ţurţur1 5). Ploua cu fărţăriţă (globuleţe de nea), o ploaie rece şi deasă, ţurcu, e. 133, cf.’ 18. A dat Dumnezeu o vreme grea cu piatră şi ţînţăriţă şi baba a-ngheţat cu capre cu toi. COM. sat.’ iv, 59, cf. alr sn iii h 797/172, lexic reg. 95, ib. n, 55. 2. (Bot.; regional) Oreşniţă (Lathyrus tuberosus). Cf. ΑΝΟΝ. CAR. Legumele, a cărora numai rodul, carele creşte în boane, îl mîncăm, .. . cele mai de frunte sînt : botiul, mazărea, lintea şi ţirţeriţa. ECONOMIA, 36/13, cf. borza, d. 197, alr i 1 953/85, 348. + (Regional) Neghină (Agrastemma githago) (Meziad — Beiuş). ALR ι 1 888/308'. — Accentuat şi: ţirţăriţă (ALR — T 1 613/388). — Pl. : ţîrţăriţe. — Şi : ţărţăriţă, ţurţar iţă (TUR- cu, E. 18),’ ţirţeriţă, ţînţăriţă (ALR SN iii h 797/ 172, ALR — T 1 613/423, accentuat şi ţînţăriţă ALR - T 1 613/420, 439, 440), ţîrţăliţă (ib.’ 1 613/ 413, 414, 441), ţinţăriţă (LEXIC reg. 95) s. f. — Ţirţără + suf. -iţă. ŢÎRŢĂROĂSĂ adj. (Regional; despre brînză) Din care s-a stors prea mult zerul ; seacă, uscată (Runcul Salvei — Năsăud). Cf. CHEST. VIII 39/27. — Pl. : ţîrţăroc^se. — Ţirţără + suf. -oasă. ţÎRŢERĂ s. f. v. ţîrţîră. ŢIRŢÎRĂ s. f. v. ţîrţiră. ŢÎRŢÎDAU s. n. v. ţurţudău. ŢÎRŢÎÎ vb. IV. Intranz. (Regional; despre unele insecte şi păsări) A ţîrîi1 (2). Scripcariul, da-că-l pui la ureche, .. . ţîrţîieşte. marian, INS. 101. Vrabia ţîrţîie. H XIV 350. — Prez. ind. pers. 3 : ţîrţîieşte şi ţîrţîie. — Formaţie onomatopeică. Cf. ţîr2, ţ î r î i1. ŢÎRŢÎR s. m. v. ţirţîră. ŢÎRŢÎRĂ vb. I. Intranz. (Regional) (Despre apă) A picura (I 1) ; a şiroi3 (2) ; (regional) a ţur-ţura (1). Cf. CIHAC, ii, 435. + Impers. A ploua puţin ; a ploua mărunt ; (regional) a ţurţura (1). Cf. ALR i 1 266/690, ALR Sn iii h 790/605. — Prez. ind. pers. 3 : ţirţîră. — Şi : ţlrţlrâ vb. I. CIHAC, îl, 435. . — Formaţie onomatopeică. Cf. ţîr2. ŢÎRŢÎRÄT, -Ä adj. (Prin Mold.; în sintagmele) Struguri ţîrţîraţi (albi sau negri) = numele unei varietăţi de struguri cu boabe rare şi cu pieliţa foarte subţire. Cf. H viii2 152, xv 60. <0* (Substantivat, f. ; şi în sintagmele ţîrţîrată albă, H XVI 349, ţîrţîrată neagră, ib.). Cf. H xv 423, xvi 349. — Pl. : ţîrţîraţi, -te. — Şi : ţirţirât, -ă adj. H XV 60, 423. — Ţirţîră + suf. -at. ŢÎRŢÎRÂTICĂ s. f. (Prin sudul Mold.) Numele unei varietăţi de struguri cu boabe mici şi gust acru. Ţîrţîratica e măruntă şi, chiar coaptă fiind, are un gust acriu. pamfile, i. C. 217, cf. borza, d. 182. ❖ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Poamă ţîrţîra-tică. DM. — Şi : ţirţărâtică s. f. borza, d. 182. — Ţirţîră + suf. -atică. ŢÎRŢÎRĂ s. f. (Regional) 1. (Cu sens colectiv) Măzăriche (3); (regional) ţurţuri (v. ţurţur1 5). pamfile, văzd. 169, id. J. ii, 169, cihac, ii, 436, scriban, d., com. sat. ii, 8, alr sn iii h 797. 2. (Şi în sintagmele strugure de poamă ţirţără, H villj 70, H I 55, struguri de ţirţiră, ib.) Numele unei varietăţi de struguri cu boabe mici, rare şi acrişoare (sau foarte dulci). Cf. jipscu, o. 53, ddrf, şăineanu, d. u„ borza, d. 182, η vi 171, vra2 42, 89, 108, 141, 165, 242, 273, 348, viiij 52, 108, xi 516, xvi 95, 103, 112, 172, 287, 294, 402, lexic reg. 63, gl. olt. <> (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Poamă ţîrţîră. Cf. borza, d. 182, H iii 208, vi 23, viii! 96, XI 516, XIII, 445. — Şi : ţîrtără (şăineanu, d. u., scriban, d., borza, d. 182, H viii, 273), fîrţiră (ddrf, h vi 171, xvl 294), ţin ţără (COM. SAT. Π, 8), ţirţără (Η villj 70), ţirţără (H xvl 103), ţîrţeră (H xm 445), ţirţeră (h iii 3075 ŢÎRŢÎRICĂ — 191 — ŢÎŞNELE 208), ţîrţîră (H i 55, viiij 96, 108, νπι2 52, xvi 95, 112, 287, 402), ţîrţoră (GI,. OLT., nalr — O IV MN 262, 2 185/966), jărţîră (H vuij 242), ţirţiră (H vnij 141), ţărtărft (Şăineanu, D. U„ BORZA, Ώ. 182) s. f., ţîrţîr (ALR -Sn iii h 797/386), ţirţir (cihac, ii, 436) s. m. — Formaţie onomatopeică. Cf. ţ î r1. ŢlRŢÎBfCĂ s. f. v. ţîrţăiică. ŢÎRŢÎRÎCHE s. f. 1. (Regional ; cu sens colectiv) Măzăriche (3) ; (regional) ţurţuri (v. ţ u r ţ u r1 5) (Bodăieşti — Craiova). Cf. H v 34, NALR — o II h 318/982, 2. (Prin nord-estul Olt.) Bucată mică de carne rezultată prin tăiere. Cf. ciauşanu, v. 206. — Pl. : (2) ţîrţîrichi. — Şi ţîrţăriche (Η ν 34), ţăr-ţSrielîe (nalr — o ii h 318/983) s. f. — De la ţîrţîră, prin analogie cu măzăriche. ŢÎRŢORĂ s. f. v. ţirţiră. ŢlROCĂ s. f. (Regional ; urmat de determinări introduse prin prep. ,,de“, care arată felul ; de obicei precedat de num. card. ,,o") Diminutiv al lui ţîră1; (regional) ţîrică, ţîrichiţă, ţîricică, ţîxicuţă, ţîrişoară, ţiruică, ţîrulică, ţîruşcă, ţîruţă. Îl freacă cu usturoi, în care pune şi o ţirucă de apă. MARIAN, NA. 384, cf. BARCIANU,’ ΑΙ,ΕΧΙ, W., TDRG, CADE, JAHRESBER. VI, 369. [în temelia casei] să puile o ţirucă d'e baù d'e aramă o d'e arzint. ALRT li 124, cf. 331. <0* L o c. adj. Nici ţirucă = lipsit cu totul de . . . Ce folos că nu-i putere, Nici ţîrucă mîngîiere. ALECSANDRI, T. 215. ■{‘Loc. adv. O ţîrucă = puţin (2). Da’ unde-i Viorica, s-o văd o ţîrucă, să-mi răcoresc biata inimă. PR. dram. 376. Ştiu eu cum să-l iau. Aşteptaţi o ţîrucă. CAMIL PETRESCU, T. i, 444. Staţi o ţîrucă p cinstiţi şi din musiul nostru, sadoveanu,. O. vi, 639. Nu te grăbi şi hai o ţîrucă încoace. LĂNCRĂNJAN, c. iii, 107, com. marian, frîncu — candrea, m. 106. Satu s-o mai noit o ţîrucă. DENSUSIANU, ţ. H. 93. Nevasta s-o pus să hodinească o ţărucă pînă a strînge bărbatu-su nişte drele. com. SAT. iv, 2, cf. ALR i 757/140, 243, 573, 576, ib, 985/140, ib. 1 266/259, ALR II 3 274/141. Mai răguşit o ţîrucă. ib. 5 739/250, cf. 3 397/260, alr sn v h 1 488/250. — Şi: ţiriică, ţării cft s.f. — ŢîrăI -f suf. -ucă. ŢlRUClJŢĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui ţîrucă. Com. marian, cf. vasii,iu, c, 206. Ό* Loc. a d v. A'ici ţirucuţă = deloc. Să nu laş nici ţirucuţă, Nici un pic de holercuţă. marian, nu. 337’. O ţirucuţă = puţin (7). O frigi o tîrucută în tîglă. ALR-1 740/218. — Şi : ţirucuţă s. f. — Ţîrucă + suf. -uţă. ŢÎRUf vb. IV v. ţîrîil. ŢÎRUIĂLĂ s. f. v. ţîrîială. ŢÎRţJlCA s.f. (Regional; precedat de num. card. „o“ şi urmat de determinări introduse prin prep. ,,_de") Diminutiv al lui ţîră1; (regional) ţîrişoară, ţiruichiţă. Gura ei strugur de vie, Io mă rog să mi-o dea mie, Pe-o ţiruică de hîrtie. hodoş, P. P. 55. — Şi ; ţiriică s. f. — Ţîră 1 -f- suf. -Mică. ŢÎRUICHÎŢĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui ţ î r u i c ă. Cf. L. rom. 1960, nr. 2, 20. — Ţiruică + suf. -iţă. ŢÎRULÎCĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui ţîră1; (regional) ţîrişoară. Cf. SFC vi, 121, 133. Φ Loc. adv. O ţîrulică puţin (2). Fînul, dacă-i o ţîrulică murdar, nu se mai atinge de el. SCL 1978, 324. — ŢîrăI -f suf. -ulică. ŢÎRUŞCĂ s. f. (Regional) Diminutiv al lui ţîră1; (regional) ţîrişoară. ■{> Loc. adv. O ţîruşcă = puţin (2). Cf. densusianu, ţ. H. 327. — Ţiră* -f suf. -uşcă. Ţîlt UŢĂ s. f. (Regional ; precedat de num. card. „o“ şi urmat de determinări introduse prin prep. ,,de“) Diminutiv al lui ţîră1; (regional) ţîrişoară. Creşti pădure şi te-ndeasă, Numai loc de casă-mi lasă Ş-o ţiruţă de ţechi Să-mi samăn o leac de ţenchi. DOINE, 28. Φ L o c. a d v. O ţtruţă = puţin (10). Vorbii o ţăruţă nemţeşte. ALEXICI, L. p. 231, cf. ŞEZ. vii, 184. — Şi: ţăruţă, ţiruţă s.f. —- Ţiră· + suf. -uţă. ŢÎRVIĂN s. m. = (regional) sîrvian. Cf. ALR II/36, ib. 6 003/53. — Pronunţat : -vi-an. — Şi : ţărvean (pronunţat bisilabic). Com. din berzovia — reşiţa. ŢÎSCĂIV s. m. (Ornit. ; regional) Scatiu (1 a) ; (regional) ţaisăl (1) (Carduelis spinus). Com. din braşov, alr ii 6 208/182. — Pl. : ţîscăni. — Etimologia necunoscută. ŢÎSTl interj, v. ţist«. ŢÎ.ST2 interj. λ>. ţîştl*. ŢÎSTÂR s. m. v. ţtşiar. ŢÎSTÎÎ vb. IV v. ţistui. ŢÎSTUÎ vb. IV v. ţistui. ŢÎSTUÎRE s. f. v. ţistuire. ŢÎŞĂÎT s. n. v. ţt.şăit. ŢÎŞCĂ s.f. 1. (Regional; în sintagma) Ţîşca cu apă = puşcă cu apă; puşcoci (1) (Petrila — Petroşani). Cf. ALR n 6 327/833. 2. (Regional) Ţurţur1 (1) (Hisiaş — Lugoj). Cf. nalr — Bl 615/87. — Pl. : (1) ţîşte şi (2) ţîşche. — Ţîşti3 + suf. -că. ŢÎŞCÎÎ vb. IV. Intranz. (Regional; despre lichide) A ţîşni cu zgomot. Cf. mironescu, S. 622. <0> Tranz. fac t. Delegatul cel scurt şi sprîncenat... ţîşcîia din sifoane. id. ib. 162. — Prez. ind. pers. 3 : ţîşcîie. — Formaţie onomatopeică. Cf. ţ î ş t i1. ŢÎŞC0RNIŢĂ s. f. = şişcorniţă. Com. FURTUNĂ. ŢÎŞCOV s. m. v. ţuşcov. ŢÎŞF0C s. n. v. ţîşpoacă1. ŢÎŞMOĂCĂ s, f. v. ţîşpoacă*. ŢÎŞMOĂGĂ s. f. v. ţîşpoacăl. . ŢÎŞNELE s. f. pl. (Regional) Nume dat unui soi de prune (Furcenii Vechi — Tecuci). Cf. ALR II 6 082/605. — Cf. ţîşni. 3104 ŢÎŞNBT — 192 — ŢÎŞNI ŢÎŞNET s. n. (Regional) Faptul de a ţ i ş n i. Cf. tîşni (2). Cf. UDRESCU, Gl·. Ţîşnetele lăcustelor. id. ib. — Pl. : ţîşnele. — Ţîşni 4- suf. -et. ŢţŞNÎ vb. IV. Intranz. 1. (Despre lichide) A ieşi cu presiune printr-o deschizătură ; (regional) a ţîşti2 (2), a ţâşni (2). V. izbucni, răbufni. Un oarecare soldat, ce arăta O milă nevicleană, ca să oprească vru Curîndul sînge, care ţişnea din gîtu lui. C. A. ROSETTI, C. 111/4, cf. ÎOjJzO, CIHAC, II, 710. Sîngele vostru a ţîşnit pe feţele lor. BO^NTINEANU, O. 251. începu a-i ţîşni apa pe nări şi pe urechi, creangă, p. .242. Colo în vale la fîntîna care ţîşneşte limpede dintr-o veche piatră, ODOBESCU, S. ni, 570. Cînd îl scoase în sus, sîngele ţîşni, apoi îi alunecă la vale, înroşinău-i cămaşa. deJ-,avrancea, T. 200. Oare nu mai eşti tu Moise ? . ■ . Nu făcuşi din piatra stearpă să ţîjnească alt izvor...? MACEDONSKI, O. I, 100. Ca printre degetele unui pumn uriaş ţîşnesc, din toate părţile, rîuri furioase, ce trag în matca lor şuviţele despletite ale pîraielor. viahuţă, o. A. II, 143. Sîngele se iveşte la suprafaţă, apoi ţîşneşte, şi Vasile se deşteaptă. BACAl·BAŞA, s. A. I, 29, cf. marian, S. R. I, 37'. Ţîşnea sîngele pe gură. păun-pincio, p. 46. Se frîng deslipitele scînduri. ■ . Apa duşmană ţîşnind cu năvală prin setoasele găuri. COŞBUC, ae. 14, cf. BARCIANU, Al·EXI, ΛΥ. El ştergea sîngele ce-i ţîşnise pe haină şi se ruga de o îndurare care nu i-a fost îngăduită niciodată, iorga, p. a. ii, 56. Sîngele-ţi negru curînd ţişni-va din laturea lăncii, murnu, i. 12, cf. tdrg, şăineanu, D. u., CADE. Alte cîteva pîraie ţîşneau mai jos de printre pietre. GAXACTION, O. 154. Unde intră sonda, ţîşneşte ca berea de la butoiul cu presiune. C. PETRESCU, A. 348. Numai izvorul cîntă nostalgic şi sonor, Din pliscul unei lebezi ţîşnind în sus, fuior. l·ESNEA, c. D. 114. S-o deschis o crepă-tură în pămînt, au ţîşnit apele, pămîntul s-o învăluit, de la un cap la altul, cu apă. νχΑ,βιυ, A. p.. 91. Trîmbi sălbatice de ape speriate ţîşniră din iezerul cutremurat din ţîţîni. νοιουχΕβΰυ, P. II, 297. Laptele bogat ţîşneşte din ugerele grase, sadoveanu, o. i, 219, cf. scriban, D. Apa. . . ţîşneşte rece din izvoare. CĂ^NESCU, o. ix, 22. Această stîncă are să crape Şi va ţîşni din ea şuvoi He ape ! BENIUC, v. 7. Trebuie să fiu acolo. Să văd. ■ ■ cum ţîşneşte fonta, baranga, i. 218. Zice c-a ţîşnit o vînă de apă. T iulie 1964, 64. Se vedea gardul de oprelişte a peştilor, prin care apa ţîşnea în şuviţe egale. v. ROM. septembrie 1970, 63. Laptele. ■ ■ Ţîşnea din ugere murdare, doinaş, a. p. 192. Un havuz. . . care acum ţîşneşte şi acum se curmă.ROMÂNIA UTERAră, 1984, nr. 1, 17/2. Dinapoi le mînă Cu un bici de lînă, Şi cînd le plesneşte, Sîngele ţîşneşte. POP., ap. GCR II, 338. Şi unde-o bătea, Sînge că ţîşnea. TEODORESCU, P. P. 469. Cu suliţe mi-o împungea Pînă sîngele ţişnea. marian, s. a, 73. Din om ţîşneşte sînge pe păreţi. ŞEZ. iii, 114. Zăriră sub umbra unor sălcii pletoa.se o Şîntînă cu irei şipote de izvor care ţîşnea de sub un deal. POPESCU, e. iii, 10. Şi-l legară frumuşel, Şi cu palme că-l izbea De sîngele îi ţişnea. ŞEZ. Iv, 133. Trestie sub unghioare i-am pus, sîngele i-a ţîşnit! FURTUNĂ, C. 78, cf. ALR SN IV h 1 119, AI.RM SN iii h 937. A-nceput apa să-i ţîjnească pă gur-aşa..., i-a făcut omu-ala frecţie. t. dial. m. i, 404. <0* (Subiectul indica vapori, praf etc.) Tot praful [din carabină] îmi ţîşni în faţă. CONV. UT, χνΐΐχ, 110. Se deschid supapele ... şi aburii ţîşnesc. v. ROM. octombrie 1954, 106. Aerul comprimat în căile respira torii ţîşneşte prin glota deschjsă brusc. ABC SĂN. 165. «v» Tranz. fact. Bufnind pe nări, ţîşnind fuioare lungi de aburi, trenul se opri înaintea peronului, agîrbiceanu, a. 42. "v> Fi g. Hipnotizări ce pervertesc . rînjind împrăştiază Şi-n fund de gingaşe potire ţîj-neşte-n silă vitriol. MACEDONSKI, ο. I, 120. Redă-mi atunci 1 trecuta vreme. .., Pe cînd izvoare de poeme Ţîşneau voios în jurul meu. gorun, F. 10. Dacă am desface mumiile din faşele lor şi dacă le-am stoarce în pumn inima lor de iască, tot ar mai ţîşni un strop de vanitate ! C. PETRESCU, C. v. 140. Ţîşnind şuvoi, din vremi, din ploi, Fug toamnele pe lîngă noi. LESNEA, C. D. 37. Era înaltă. . ., se ţinea dreaptă şi dispreţul ţîşnea din ea. BARBU, princ. 82. + (Despre lichide, flăcări etc.) A se ridica brusc şi cu putere în sus (sub impulsul unor forţe din afară). V. sări2 (5). Valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare, Se sparg ţîşnind în -aer. ALECSANDRI, p. iii, 136. Prin tot ocolul acelei văi fără de scursoare ţîşneşte tina în sus. ODOBESCU, S. iii, 187. Spumă de trei ori văzurăm ţîşnind spre-mproşcatele stele. coşbuc, AE. 62. Din locul unde pică, ţîşniră smocuri de stropi încărcaţi cu nenumărate curcubeuri cari se întretăiau. CONV. LIT. xi 4.1. Pămîntul fărâmiţat, ţîşnind în sus, cade acum, cu întîrziere, în ploaie pe noi. camil PETRESCU, U. N. 360. Se înverşuna. .., câlcînd de-a dreptul cu talpa, vîrtos, în gîrlele ăe unde ţîşneau proaste de apă lutoasă. C. PETRESCU, A. R.’ 49. Uruitul înnebunise cerul, o limbă de flacără ţîşni foarte sus împreună cu un fum negru. T. popovici, S. 23. Cum au ţîşnit scîntei pe coş ? PREDA, M. 445. φ Fi g. Ritmul nesfîrşit al vieţii. . - ţîşnea din pămînt pînq-n coamete semeţe ale codrilor. MIRONESCU, S. 129. (Tranz. fact.) Tocmai atunci cînd focul sacru se credea menit a nu mai da pînă peste mult timp o licărire, ţîjneşte mii de schintei luminoase, ce iluminează orizontul literaturii române. MACEDONSKI, o. iv, 17. 2. (Despre fiinţe) A ieşi sau a intra repede şi pe neaşteptate; (rar) a ţuşni (1), (regional) a,ţîşti2 (1). V. navali, ţnşti2 (1). S-a dèjschis uşa şi~au ţişnii înăuntru doi dulăi, contemporanul, vii2, 103. Motanul, ascuns în fundul cuptorului, ţîşni speriat sub laviţă. N. REV. R. I, 41. Trei oameni ... ţîşniră din groapa bordeiului, trăgînd focuri într-aiuri şi fugind. D. zamfirescu, r. 126, cf. gorovei, cr. 463. Un căţel ... ţîşni de după un sul unde-şi făcuse culcuş şi era să-l muşte. BASSARABESCU, S. N. 34. Agripina . . . ţîşni în grădină, galaction, O. 160. Husarii ţîşnesc îngroziţi, de după garduri. CAMIL PETRESCU, U, N. ,321. Din fum şi din ameţeala irizaniă a VţîutuYei, a ţîşnit ca un demon în mijlocul sălii. C. PETRESCU, î. II, 227. Ţîşneau peştii decusupra apelor netezi, sărind deasupra, însufleţiţi de jocul luminii. VLASIU, D. 230. De la mănăstire ţîşnesc pe poarta de fier călăreţi cu părul yilvoi. sadoveanu, o. viii, 519, cf. scriban, d. Sînt heleştee ... din care ţîşnesc sub ochii noştri peşti roşii. CĂLINESCU, o. XI, 16. într-o dimineaţă de vară, ţîşnişe dintr-un taxi, la poarta locuinţei lui. vinea, L. I, 61. O fetită ăe vreo cinci ani ţîşni pe uşa mică a bordeiului şi veni fuga spre poartă, v. ROM. aprilie 1956, 20. Camil tîşneşte din bancă, ripostînd. ib. decembrie 1964, 92, cf. ŞEZ. n, 68, com. din straja — rădăuţi, NOVACOVICIU, C. b. I, 22. Nici nu ştii din ce tufa ţîşneşte iepurele, zanne, p. i, 491. Fig. Sufletele au ţîşnit din trupurile schiloade, mutilatß şi acum aleargă . . . printre macii cîmpului. SAHIA, N. 18. + A porni (I 1) brusc; (despre fiinţe) a se ridica (I 11) repede; a se repezi, a se năpusti (într-o direcţie). Nemaiauzind nici o foşnitură ..., am ţîşnit o dată cu ţărna-n cap şi tiva, la mama acasă. CREANGĂ, A. 6. Cînd să pătrundem, o buhnă ţîşneşte printre noi .. . văitîndu-se cobitor. adam, R. 9. Cîinii toţi ţîşniră prin zăpadă către muchea dealului. D. ZAMFIRESCU, î. 38. începură deodată să pufnească greu pe nări, să grohăie gro$ şi ţişniră în picioare cît erau de grei. AGÎRBICEANU, s’. 164. Şoferul răsuci aprig^ vola- nul şi automobilul ţîşni pe lîngă ea ca o săgeată. REBREANU, R. I, 152. Ţîşnesc săgeţi din arcuri şi şuieră în aer, Văzduhul tot se umple de vuiet şi de vaier. EFTIMIU, î. 144. Un cîine jigărit ţîşni printre dînşii. c. PETRESCU, î. I, 221. Strîngîndu-se cu vinele 3106 * ŢÎŞNI — 193 — ŢÎŞNI încordate, ţîşniră ca de pe arcuri, răsturnînd santinela. BRĂESCU, o. A. îl, 191. Speriat, ar,se fără voie o biciuşca iepei, care ţişni ogăreşte. VOICULESCU, p. I, 147. Şalupa ţîşni ca o săgeată sub forfoteala helicei. BART, E. 110, Iezii ţîşneau din braţele mele cît colo. ARGHEZI, S. vii, 191. Liliecii ţîşneau în slavă, Cînd ne părăseam lăcaşul. blaga, poezii, 336. Dintr-un singur salt, Sălbaticele, negre cărioare Ţîşneau pe piscul cel mai drept, mai-nalt. v. rom. ianuarie 1954, 132. Băiatul ţîşni ca un glonţ şi se întoarse cu vătraiul plin de .'spuză. PREDA, M. 500. îndată ţîşni în picioare, apucă puşca de ţeavă. id. ib, 380. 4- Ase ivi brusc, impetuos (şi-pe neaşteptate). Rar ţîşnea din vreun tufiş cîte un iepure. agîrbiceanu, S. p. 1.19. Şi dînd cu barda-n creştetul temut,. Ţîşni Minerva înarmată-n scenă, codreanu, S. i, 348. Nitam-nisam, s-a iscat o cotigă . . . zorită din stingă, ţîşnind de pe o uliţă îngustă. C. PETRESCU, A, R. 18. O spuză de copii negri, goi, cu părul creţ, cu burtă mare, ţîşneau din toate părţile. BRĂESCU, 0. a. ii, 133. Sălbăticiunea ţîşni cu urechile înălţate şi căţelul se abătu spăimîntai' la o parte ! sadoveanu, o. viii, 452. Ciocîrlia , . . ţîşneşte din lan. PREDA, m. 324. Cogeamitea vulpoi ... o tîşni cu coada fuştei. VÎN.. PESC. mai 1964, 7. A începe să vorbească repezit, cu mînie. Că de dat, slavă Domnului, mi-ai dat numai sărăcia şi necazul ! ţîşni Ion, ursuz. REBREANU, 1. 278. Boierule, să-mi pui la loc ce mi-ai luat de pe ochi — ţîşni brusc cerşetorul cu glas în care tremura mult necaz. id. nuv. 260. F i g. A se arăta profilîndu-se saudetaşîndu-se de ceva, producînd impresia de mişcare, de elan. Se aşeză pe vîrful unei stînci ce ţîşnea în sus. Gîrieanu, L. 63. Printre vîrfurile brazilor ce ţîşnesc din coasta pripită a muntelui, uliul se ridică încet. ciocîrlan, p. p. 80. De supt o cîrpă murdară şi sucită pe cap, ţ-işnea în toate părţile păru-i aspru, sur şi spăriet. hogaş, M. N. 79. întorceam în mînă o creangă, din care ţîşnea alta, ca o mînă întinsă. vi.ASiu, D. 206. Soarele era sus, ţîşnind puternic dintre turnuri cenuşii de nouri. CAMII, PETRESCU, o. I, 306. Aici, în nord, ţărmurile ţîşnesc vertical din apă. Tudoran, o. 140. La capătul esplanadei ţîşneşte Palatul Culturii. IL mai 1960, nr. 5, 38. Cînd aerul se ridică în sus, ei [munţii] odată ţîşnesc pe-acolo Pe la geana orizontului. SORESCU, L. L. I, 106. A venit Brîncuşi ... Şi atin-gînd acest pămînt cu toiagu-i vrăjit, A făcut să ţîş-nească spre cer „ Coloana fără sfîrşit". v. ROM. august 1966, 9. Tulpini care-aţi ţîşnit^ din lut, ... De ce în-tindeţi corzi răsunătoare ? DOINAŞ, a. p. 37. <£> (Prin analogie) Un nume a ţîşnit din toate paginile ziarelor, ■fiind pe atunci, ca şi acum de altfel, obse'sia a două continente. BOGZA, A. î, 445. 3. A se forma, a se naşte deodată; a izbucni cu putere. Din pămîntul rădăcinii ţîşniseră îndrăzneţ cîteva vlăstare crude. C. PETRESCU, s. 14. Ţîşnesc curcubee . . . din rouă Pe pajiştea udă. BLAGA, poezii, 209. Imagini colorate îi ţîşneau sub pleoape. PREDA, M. s. 39. în clipa aceea îi ţîşniră lacrimile pe obraz. id. ib. 239. Pămîntul acesta sterp el îl va preface în moşia cea mai mănoasă. Va fi al lui, cu tot ce putea ţîşni din el. v. rom. ianuarie 1965, 19. <0> Fig. Atunci, deodată, codrii înfrunziră, Cetăţile ţîşniră din noroi. Şi apele albastre năvăliră, doinaş, a. p. 81. "v-(Despre lumină, flăcări etc.) Munţi de cremenă, din care ţîşnea flăcări de foc. ISPIRESCU, L. 57. Efectele . . . repezi şi teribile ca ale unui trăznet ţîjnit din cutele norilor, macedonski, o. iv, 73. Din luceafărul de seară . . . ţîşneau raze de pietre scumpe. AGÎRBICEANU, P. M. 201. Iar din crîncena lovire, sprinten fulgerul ţîşni. codreanu, s. I, 380. Deodată . . . ţîşni o lumină orbitoare, şi mîndră. REBREANU, p. s. 85. Dar focul ţîşni din ţeavă fără zgomot, ca un şuvoi scurt de fum. TOPÎRCEANU, o. A. II, 91. Neaşteptat flacăra ţîşnea din nou. C. PETRESCU, î. I, 152. O luminiţă gălbuie ţîşni ca un fulger mititel, i. BOTEZ, ŞC. 18. IzSeşte amnarul de asprele cremeni, Să vezi cum ţîşneşte şi foc, şi lumină. VOICULESCU, POEZII, I, 19’. Săgeţile soarelui de dimineaţă, ţîşnind oblic prin crăpăturile obloanelor închise, îi înţepau ochii, orbind-o. BART, E. 205. Limbi de foc ţîşneau din tufişuri, sadoveanu, o. i, 229. într-acolo se vedea văpaie mare, ţîşnea lumina roşie în toate părţile, dan, U. 210. Să turnăm în el un combustibil pentru ca flacăra să ţîşnească cu sporită putere. CĂLINESCU, C. o. 97. Ajunge un singur deget şi lumina ţîşneşte diri becuri. BOGza, a. î. 251. Trăgeau din ţigările lungi .... pînă ţîşnea flacără din ele. BĂNULESCU, I. 87. Luminile ţîşnesc frenetic şi se sting. v. ROM. februarie 1970, 6. Se ridicau, noaptea, grămezi de nori cenuşii — fulgere ţîşneau prin ei. NEAGU, î. 60. în ziua cea' dinţii, pe cînd lumina Ţîşnind în mari mănunchiuri de văpăi Nu limpezea nici dragostea, nici vina. DOINAŞ, A. p. 51. (Fig.) Din ochii frumoşi ai atîtor tineri . . . ţîşneau săgeţi de dorinţe. SANDU-ALDEA, d. p. 147. Aş vrea seînteia, licăru-nfocat, Cînd va ţîşni din suflet să răsară. Să nu m-aprind ca un păiş uscat. VOICULESCU, POEZII, I, 85. (Despre priviri) Din ochi îi ţîşneau priviri mânioase, agîrbiceanu, a. 349. Se mulţumeşte să mă persifleze înăuntrul ei, lăsînd să ţîşnească spre mine doar o rază ironică din ochii drăcoşi. MIHĂESCU, D. A. 69. (în metonimie) Spectatorii ţîşnesc ochii lor la dînşii şi fiecare urmăreşte cu sufletul calul pentru care a pariat. ALECSANDRI, o. P. 343. Ό· (Despre sunete, cuvinte, etc.) Al valurilor zgomot ţîşnind îl salutează. EMINESCU, o. iv, 310. Numai uneori ţîşnea cîte o vorbă tare. REBREANU, R. ii, 110. Uneori din gîndurile ocolite ţîşnea totuşi vreun cuvînt. papadat-bengescu, R. i, 257. Dinspre depoul de locomotive, din cînd în cînd, ţîşneau fluierături peste tăcerea înfrigurată, vlasiu, D. 138. Ce încordare în clipele de aşteptare apăsătoare, pînă ce a ţîşnit primul scîncet de viaţă nouă. BART, E. 382. Şi glasuri de copii în luminiş De rîs curat ţîşniră fără veste. PILLAT, P. 10. -v· (Despre manifestări ale oamenilor, idei, sentimente etc.) Din toate părţile printr-însa ţîşnesc vederi cu totul burgheze. ionESCU-rion, S. 108. Dacă n-am da pe de lături, ar înceta poate discuţia prea degrabă : ei ! atunci de unde ar mai ţîşni adevărul ? caragiale, O. iii, 49. Gînduri grele îi frămîntau sufletul ei tînăr, gînduri nedesluşite, prin care şe zbăieau să ţîşnească înţelesul, lumina, agîrbiceanu, S. p. 50. Veselia ţîşneşte iar din inimi tinere. LUNGIANU, cl. 58. Poezia va ţîşni nu numai din ceea ce poate mişca, ci din tot ceea ce zguduie inteligenţa. LOVINESCU, S. I, 442. Pe cînd perora mai înfocat, îmi ţîşni ăe dincolo de pragul conştiinţei . . . un amănunt cu to: ul uitat. id. ib. III, 138. Omul stătu o clipă . . ., părînd să sondeze atent rogojina . . ., de unde avea să ţîşnească o profeţie misterioasă. C. PETRESCU, î. I, 222. Constrîn-gei'ea nu poate înfrîna firea care sfîrşeşte prin a ţîşni. BRĂESCU, A. 249. Instinctul străvechi şi nebănuit tresare şi ţîşneşte cu putere nebiruită, sadoveanu, O. XI, 374. Va ţîşni adevărul şi lumina vieţii mele. MIHĂESCU, D.a . 79. „Trezirea" a trebuit să se producă .... ţîşnea din sufletul în plină desfăşurare al acestei culturi. BLAGA, z. 197. Din acea nemişcare şi din privirile lui . . . trebuia să ţîşnească o forţă de blestem, vinea, l. i, 406. Din toate, aşa cum le primea, ţîşnea o bucurie ciudată, nouă. PREDA, i. 69. Chiar şi dragostea neaşteptată şi pustiitoare ţîşneşte din miezul urii. τ decembrie 1964, 52. Arta . . . ţîşneşte spontan atunci cînd autorul are ceva de spus. STĂNESCU, R. 349. Poezia ţîşneşte incon-trolabilă, ca un izvor ce a săpat multă vreme sub stîncă. românia literară, 1985, nr. 8„ 4/2. — Prez. ind. : ţîşnesc. — Şi : (rar) tişni* (regional) fîjni, ţîtni (alr sn IV h 1 119/365, ALRM sn iii h 937), (învechit) elşni (PONTBRIANT, D.) vb. IV. — Ţîştil -{- süf. -ni. 3106 ŢÎŞNIRB — 194 — ŢÎŞTI ι ŢÎŞNÎBE s. f. Acţiunea de a ţ î ş 11 i. 1. Cf. ţîşni (1). Cf. POLIZU, COSTINESCTJ, DDRF. Ţîşnirea celor două fluvii. Bl,AGA, z. 166. â. Cf. ţîşni (2). Cf. αι,εχι, w. îl amuza ţîşnirea neîntreruptă a şobolanilor de cîmp, care le tăiau necontenit calea. CAMIL PETRESCU, N. 90. + Manifestare bruscă, pornită din mînie, din veselie etc. Nu averea, ci acelea ţîşniri necurmate de-a încerca să umilească . . . pe cei mai săraci, agîrbiceanu, a. 265. Fără voia mea, cu aceeaşi gratuitate cu care mă pregăteam de ţîşnire, mă trezesc zîmbind admirativ, camil PETRESCU, p. 64. Se desluşeau frînturi de glume, ţîşniri de rîs, ţipete. DAN, u. 111. 3. Cf. ţîşni (3). (Despre abstracte) Ţin cu orice preţ să confunde ţîşnirea creatoare de forme a matematicii cu sterilitatea logicii. blaga, z. 261. Ţîşnirea spre înalt, elevatul, grandoarea .. . sînt repere definitorii şi unificatoare ce străbat paginile cărţii, românia literară, 1985, nr. 10, 19/3. — Pl. : ţîşniri. — V. ţîşni. ŢÎŞNlT* s. n. Faptul de a ţîşni. Cf. ţîşni (1)· Aşa ţîşnit mai zic şi eu : cînd a pocnit dopul, [a sărit] în tavan, udrescu, gl. — Pl. : ţîşnituri. — V. ţîşni. ŢÎŞNÎT2, -A adj. 1. Aruncat cu presiune printr-o deschizătură. Cf. ţ îş n i (1). <0* (Adverbial) Scuipă ţîşnit printre dinţi. c. PETRESCU, î. II, 173. 2. Conturat energic. Cf. ţîşni (2). Era o dungă mai tare care pleca de jos, descria o curbă ţîşnită brusc, apoi se înălţa drept. VLASIU, D. 21. — Pl. : ţîşniţi, -te. — V. ţîşni. ŢÎŞNIT0H, -OÂBE adj., s. f. 1. Adj. Care iese cu presiune, care ţîşneşte (1) ; care aruncă lichid cu presiune. Cf. costinescu, ddrf, barcianu, αι,εχι, w., şăineanu, d. u., cade, scriban, d. <0> (Adverbial) Aprinse şi începu a pîcîi alene, nepăsător, scui-pînd des şi ţîşnitor printre dinţi. REBREANU', nuv. 263. •v» Fîntînă (sau apă) ţîşnitoare (şi substantivat, f. ) = fîntînă arteziană (v. arte zi an). Guri de apă ţîşnitoare, care se urcau cu repeziciune pînă în vîrful cel mai înalt al caselor. Ghica, S. 534. Se înălţa o fîntînă ţîşnitoare. baronzi, i. L. i, 104/30. Trimitea plan feciorului, să-i comande patru capete de leu cu gurile de bronz căscate, spre a împodobi patru fîntîni ţîşnitoare. c. petrescu, R. dr. 95. în faţa lor era un lac cu trai lebede, brazi, castani şi straturi ăe flori, fîntîni ţîşnitoare cu statui. vlasiu, A. p. 394. Va porni fîntîna ţîşnitoare Poate iar în joc de curcubee, beniuc, C. p. 6l. Colţuri verzi cu brazde de flori şi plante ornamentale, bazine ăe apă cu fîntîni ţîşnitoare . . . agrementează zona destinată comerţului, v. ROM. aprilie 1963, 162. (Fig.) Caut, nu ştiu ce caut. Caut Aurore ce-au fost, ţîşnitoare, aprinse Fîntîni — azi cu ape legate şi-nvinse. BLAGA, POEZII, 135. Izvor ţîşnitor — izvor artezian (v. ar te zi an). Se poate nădăjdui a se găsi izvor ţîşnitor. mn (1836), 451/57. 2. S. f. (Regional) Puşcă de soc; puşcoci (I 1). Cf. alr i 1 696/12, 24, 28, 860, 865, ALR ii 4 381/76, ALR SN v h 1 305/27, alrm Sn iii h 1 104/27. + Instrument asemănător cu o puşcă de soc, cu care se stropesc roiurile dë albine (Făget — Lugoj). Cf. chest. vi 7/9. — Pl. ; ţîşnitori, -oare. — Şi ; (rar) ţîşnitor, -oăre adj. POEN. — AAR. — HILL, V. II, 612/7. — Ţîşni + suf. -itor. ŢÎŞNTTljR s. f. 1. Faptul de a ţîşni (1) ; (concretizat) ceea ce a ţîşnit de undeva. Cf. costi- nescu. Din ţîşnitura ce făcu laptele din ţîţă, . .. spun păgînii să se fi alcătuit pe cer Calea-Laptelui. ISPIRESCU, U. 19, cf. BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W., ŞĂINEANU, D. U., cade. Am zărit două ţîşnituri de fum una după alta. MIRONESCU, S. A. 121. O ţîşnitură de aburi dintr-un gît şuierător de oţel. DAN, U. 22, cf. scriban, D. Hemoragia din artere se produce cu o ţîşnitură pulsatilă. A. pop, CHIRURG. 77. Ecourile comentau bătăile esenţiale , precum pulverulenţa unui joc de ape ţîşnitura centrală. CĂLINESCU, Β. I. 15. Sîngele se scurge sub formă de ţîşnituri regulate, odată cu bătăile inimii. BELEA, 1‘. A. 97. întinse mîna deasupra Uşniturii de apă. PREDA, R. 157, com. MARIAN. 2. (Regional) Locul unde iese la suprafaţa pămîntului un izvor; obîrşie (3). Cf. L. ROM. 1976, 207. — Pl. : ţîşnituri. — Ţîşni -j- suf. -itură. ŢISiYIŢĂ s. f. (Prin Ban.) Jucărie care imită puşca (I 1), făcută de copii dintr-o ţeavă de soc, cu ajutorul căreia se împroaşcă apă; proaşcă (5), puşcoci (I 1). Cf. sei,, 1975, 264, novacoviciu, c. b. i, 21, alr ι 1 696/18. — Pl. : ţîşniţe. — — Ţîşni + suf. -iţă. ŢÎŞPOĂCĂ* s. f. 1. (Prin Mold. şi prin Bucov.) Băutură alcoolică (mai ales vin) de proastă calitate. V. p o ş i r c ă (2), ţ ă p o ş n i ţ ă, ţ o r c ă. Cf. scriban, D. Ţişpoaca asta nu plăteşte 10 lei litrul. Com. din piatra neamţ, cf. bul. fii,, iv, 121, coman, GL., CV 1950, nr. 5, 32, lexic reg. 111. + (în forma ţîşpoagă ; şi în sintagma poamă ţîşpoagă, ALIL 1983— 1984, 245) Soi de viţă de vie care produce struguri cu boabe mărunte, dese, de culoare albă sau neagră, din care se obţine un vin slab ; strugure produs de această viţă de vie. ib. 2. (Prin Mold. şi prin Bucov.) Lapte acru (foarte apătos) (com. din bălăceana — gura humorului şi din PĂLTINOASA — GURA HUMORULUI, CHEST. V 39 supl.), lapte bătut (CHEST. v 5/49), lapte înăcrit şi stricat (scriban, d.). + (Regional) Ciorbă sau borş rău preparate, lungite cu apă (Vînători — Neamţ). Cf. I. CR. 11, 80. + (în forma ţîmpoacă) Oţet. scriban, d. 3. (Prin Mold. ; argotic) Tutun de calitate inferioară; mahorcă. Cf. BUL. FIL. IV, 121. 4. (Prin Mold. ; argotic) Om prost. bul. fil. iv, 121. — Pl. : tîşpoace. — Şi : ţişpoaeă, ţîşpoăgă (ALIL 1983-1984, 245, cv 1950, nr. 5, 32), ţîşmoăcă (scriban, d.), ţîşmoăgă (id. ib.), ţîmpoăcă (id. ib.) s. f., ţîşfoc (com. dinBĂLĂCEANA — gura humorului) s. n. — Etimologia necunoscută. ŢÎŞPOÂCÂ* s. f. v. ţîştocl. ŢÎŞPOÂG s. f. v. ţîşpoacă*. ŢÎŞP0C s. m., s. n. v. ţîştoc*. ŢÎŞT interj, v. ţîşti*. ŢÎŞTÂH s. m. v. JiŞtaT. ŢÎŞTI* interj., subst. I. Interj. 1. (Adesea cu valoare verbală; şi repetat) Cuvînt care sugerează mişcarea bruscă şi precipitată a unei fiinţe care sare sau ţîşneşte (de) undeva sau care redă zgomotul produs de o asemenea mişcare ; ţuşti1 (1). V. c i u ş t i, h u ş t i, şmîc, tîlvîc, tulai2, ţîbîşti, ţîştoc1 (I 1), zbughi, z v î c. Ί'îşt, diavole, că mă bagi în ipohondrie. ALECSANDRI, T. 413. Unde lovea el ... şi unde se deschidea talazurile .. ., acolo ţîşt ! şi dînsa. j ispirescu, L. 34. Capa ţîşt ! în dreapta, ţîşt / în stînga. I id. ib. 135, cf. ddrf. Bătrînă dădu să-l sărute· Neghi- 3119 TÎŞTI2 — 195 ŢÎŢACĂ niţă, ţîşti pe nas, ţîşii iar pe mînă. DELAVRANCEA, V.’ V. ’ 37, cf. PAMFILE, J. in, 89, şăineanu, d. u., cade. A pîndit pă Făurăscu să plece şi ţîşt de după corcoduşi. klopştock, f. 35, cf. bl iii, 44, scriban, D., SCI* 1960, 786, 794. Fata se apropie iarăşi şi pasărea, tocmai cînd să puie mîna pe ea, ţîşt, zboară pe bătătură. POPESCU, B. III, 119. Peste-un gros Furnigos, Ţîşti un iepure flocos. MAT. FOLK. 512. Ţişt, iepurele .. . o zbughîe spre pădure. RĂdulESCU-codin, î. 103, cf. Com. sat.iii, 52. Ja, ţîşti, dreplîn braţili fetii. O. BÎRLEA, A. p. i, 189. Cîn a văzut pe popa cu crucea, ţîji dra-cu-n puţ ! id. ib. îl, 510. Mă scol şî cîn dau cu opinca-m vulpe, ţîşti! ... a fugit vulpea. T. diai,. m. i, 301. Da ăideam, ştii cum dideam ? Şî [dihania] făcea ţîşt-ţîşt, ţî.şt-ţîşt.’ib. îl, 376, cf. pascu, c. 111. (Substantivat) Pe loc s-auzi un ţîşt ca de lăcustă şi un bîzîit ca ăe albină, delavrancea, v. v. 36. + (Cu valoare de imperativ) Pleacă ! piei ! dispari ! Boierul se răstise la el şi-i strigase : Ţîşt ! să lipseşti din ochii mei, mişele / SADOVEANU, O. viii, 574. A strigat o dată : Hăt! Ţîst ! N-a mai rămas unul. id. ib. XI1, 512. Baba, încrm.tîndu-se, începe să spuie repede şi înfuriată'. -ŢăşU,ţăşti ! Bubi dulci, ... Cu unt proaspăt Vă spurcai, grigoriu-rigo, m. p. i, 35. 2. (în forma ţişti) Cuvînt care redă izbucnirea bruscă a unui lichid care ţîşneşte de undeva. Cf. şăineanu, d. u. Ţişti! sări din el toată apa. id. ib. IX. Subst. (Prin Munt.) I. S. n. Săritură (I 1) vioaie, sprintenă; (regional) saitoc (2), ţîştoc1 (I 2). Făceau nişte ţîştiuri lăcustele, că le pierăeam ăin ochi. UDRESCU, Gl,. + Săritură (I 3) peste un obstacol. A făcut un ţîşti peste bară, ăe-am crezut că zboară. UDRESCU, gl. 2. S. m. Copil, puşti ; băieţandru ; (regional) ţuşti1 (II 2). Cf, coman, Gl,. Ce-ai păţit, mă ţîştiuîe, de ce plîngi ? UDRESCU, GL. 3. S. m. invar. Compus: (familiar) ţîşti-bîşti — a) om de statură mică, slab şi care nu are astîmpăr ; om (tînăr) neînsemnat. Te-au dat la şcoala de là patru ani? Arăţi ca un ţîşti-bîşti ! — la te rog, ... nu cumva te crezi un zdrahon ? PREDA, m. S. 117, cf. DEX — S ; om de nimic, lichea, secătură ; om aiurit, zăpăcit, zănatic. Cf. UDRESCU, GL. — Pl. : (II 1) ţîştiuri şi (II 2) ţîşti. — Şi : ţîşt, ţîst, ţişti, ţişt, ţăşti interj. — Onomatopee. ŢÎŞTjf* vb. IV. Intranz. (Prin Munt. şi Olt.) 1. (Despre fiinţe) A ţîşni (2). lată că broasca mai ţîşti o dată. ispirescu, l. 35, cf. ddrf, şăineanu, d. u. N-apucă duhovnicul să deschidă cutia bine şi ţîşti din ea un şoricel drept în farfuria cu ciorbă a ieroăiaco-nului. STĂNOIU, c. i. 127, cf. l,EXic REG. II, 33. Ţiştesc lăcustele prin iarbă, udrescu, GL; 2. (Despre lichide) A ţîşni (1). Cf. ALR SN IV h 119/784, Al,RM SN iii h 937. Ţişteşte laptele ăin ţîţe. UDRESCU, Gl,. A ţîştit apa cît colo cînă am apăsat pe pompă. id. ib. Şirîia sîngele d-aic, ţîştea aşa-ncolo. T. diai,. m. I, 71. ^ Fig. Lumina lină, d-o tărie fără moarte, ţîşteşte din vîna sfinţii măriri, jipescu, O. 15. + (Regional) A scuipa printre dinţi (Curtea de Argeş). Cf. udrescu, Gl,. — Prez. ind. : ţîştesc. — Şi : ţişti vb. IV. — V. ţîştil. ŢÎŞTOĂCĂ s. f. V. ţîşlocl. ŢÎŞT0C* interj., subst. (Regional) I. 1. Interj. (Regional ; adesea cu valoare verbală) Cuvînt care sugerează o săritură bruscă, sprintenă. V. ţîşti1 (I 1) (Săpata de Sus — Piteşti). Cf. udrescu, gl. Ţîştoc, de pe mal, tocmai în mijlocul lacului, id. ib. 2. S.n. (Prin vestul Munt.) Săritură (II), salt; (regional) ţîşti1 (II 1). Cf. udrescu, GL. Face nişte ţîştocuri ăe te cruceşti, te sperii, id. ib. II. 1. S. m. (Regional) Pui de iepure (Păuşeşti Otăsău — Băile Govora), coman, gi„ 2. S. m. (Prin vestul Munt. şi estul Olt. ; şi în formele ţîşpoc, la f. ţîştoacă) Epitet pentru un copil vioi, neastîmpărat, zburdalnic, jucăuş. Cf. SFC VI, 51, UDRESCţj, GL. Ce-a mai făcut ţîştocu-ăla cu examenele ? UDRESCU, Gl,. + (La f., în forma ţîşpoacă) Epitet pentru un om repezit, zăpăcit, aiurit, nebunatic. Cf. UDRESCU, GL. + (Şi, la f., în forma ţîşpoacă) Epitet pentru o persoană scundă şi îndesată. Cf. udrescu, Gi,. φ (Ca epitet, pus înaintea termenului calificat de care se leagă prin prep. „de“) Nu e decît o ţîştoacă ăe fată şi te cruceşti ce iese din mîinile ei ! id. ib. 3. S. n. (Prin nord-vestul Munt. ; în forma ţîşpoc) Obiect neînsemnat, udrescu, gl. — Pl. : (m.) ţîştoci, (f.) ţîştoace şi (n.) ţîştocuri. — Şi : ţîşpoc s. m., s. n., ţîştoâcft, ţîşpoăcă s. f. — Formaţie onomatopeică. ŢÎŞT0C* s. n. = tirştoc. 1. Cf. ALR I 654/1. 2. (Regional) Chinga căpriorilor (Jupalnic — Orşova). Cf. cl 1987, 135, alr i 666/1. — Pl. : ţîştoace. ŢÎŞTUÎ vb. IV v. ţiştui. ŢlŞTUlTTÎRĂ s. f. v. ţiştui tură. ŢÎT interj. (Regional) Strigăt cu care se alungă oile (Hangu — Piatra Neamţ). Cf. GLOSAR REG. Onomatopee. ŢÎŢl interj, v. ţiţa1. ŢÎŢ2 interj., subst. I. Interj. (Adesea repetat) Cuvînt care redă sunetele caracteristice scoase de unele păsări, de şoareci etc. V. c h i ţ, ţ i1. Cf. BĂCESCU, păs. 311, di,, dm, scl, 1960, 786, dex. II. Subst. (Regional) 1. S. m. (Ornit.) Purceluşă (II 1) (Sylvia curruca) (Valea Largă — Luduş). băcescu, păs. 169. 2. S. m. (Entom.) Scripcar (2) (Saperda carcha-rias). Cf. AI,R u 6 574/47, 53. 3. S. n. Fluier din coajă de salcie. V. tilincă (I 1). Dacă-i de salcie [fliiierulj, sunînă pe două găuri deodată, se zice ţîţ sau tilincă. PAMFILE, J. m, 39, cf. VICIU, gl. — Pl. : (m.) ţîţi. — Şi : ţiţ interj., subst. dl, dm, SCL 1960, 786, DEX, ALR II 6 574/53. — Onomatopee. ŢÎŢ» S. η. V. ţîţft. ŢÎŢĂCĂ s. f. (Prin Mold.) Diminutiv al lui ţaţă.· 1. Cf. ţaţă (1). V. ţîţ aie. Ţataca Elenco (a. 1791). CAT. man. ii, 89. Ţiţaca şi nenea . . . vă mulţumesc la complimenturile trimise. FM (1841), 2021/33, cf. POLIZU. Ascultă, Guliţa nineacăi : hai că ne-aşteaptă ţîţacele. ALECSANDRI, T. 408. Ţaca Frăsina întinde foi de aluat, frate-meu Mîhala-chi pisează miezi de nucă. VLAHUŢĂ, o. A. II, 87. Să dai dumneata, ţacă, bunătate de fată . .. unui asemenea om. D. ZAMFIRESCU, V. Ţ. 148. O aduseseră ... la sofa ei mai mare, la ţaca Zinca, măritată ăe curînă. CONV. UT. XLIVj, 307, cf. TDRG, cade. Planul era genial . . . să-i cer ţacăi Tinca un leu. BRĂESCU, A. 106. Ţîţaca Leona uita prea ăes că împlinisem cincisprezece ani şi nu mai eram ,,ţîncul" de altădată, sadoveanu, o. xvn, 371, cf. bl xm, 157, SCURTU, T. 287, pascu, c. 236. 2. Cf. ţaţă (4). Am să mă fac nene, răspunse în Crucea-ăe-Piatră, să am şi eu ţăţaca mea şi caăînele mele. m. i. caragialE, c. 116. 3130 ŢÎŢAICĂ — 196 ŢÎŢĂ — Pl. : titace. — Şi tiţică, tăfiseă, ţafueă, tăoă s. f. — Ţaţă + suf. -acă. — Ţacă, prin afereză. ŢÎŢAICĂ s. f. V. ţlţetcăl. ŢÎŢAICHX s. m. v. ţlţeică*. ŢÎŢÂÎE s.f. (Prin Mold.) Tată (1). V. ţiţ acă (1)· Dulce şi senină este în mintea mea amintirea ţiţ'aiei Dodo, mille, v. p. 159. L-a dus d-a dreptul în gazdă la mătuşa lui, ţaţaia Cuţa. bassarabescu, v. 16. Soră^sa ,,ţîţaia Profira" s-a hotărît să vie de vineri. MIRONESCU, S. 220, cf. SCRIBAN,‘D., SCURTU, τ. 287, pascu, c. 236. — Şi : ţiţâie, ţaţiiie, ţâie (pascu, C. 236) s. f. — De la f.afă. — Ţuic, prin afereză. ţîţAlă s. f. (Regional) Om certăreţ, intrigant (Sibiel—Sibiu). LEXIC reg. ii, 64. — Pl. : ? ■ — Cf. a ţ î ţ a. ŢÎŢÂN subst. (Prin Mold.) Varietate de struguri nedefinită mai îndeaproape. V. ţîţă (II). Cf. borza, d. 183, alil 1983—1984, 248. — Ţîţă + suf. -an. ŢÎŢÂHl s.m. (Ornit.; regional; în sintagma) Ţîţar de apă = pescărel (II 1 b) (Cinclus cinclus) (Pui—Haţeg). BĂCESCU, PĂS. 323. — Pl. : tîţari. — Ţifă -f- suf. -ar. ŢIţAh® subst. 1. S.n. (Regional) Biberon; su-setă. Cf. puşcariu, L. R. i, 396, lexic reg. 43. 2. Subst. (Prin Mold., Transilv. şi Ban. ; şi în forma ţiţar) Soi de viţă de vie nedefinit mai îndeaproape ; strugure produs de această vită de vie. V. ţîţă (I 1). ALU, 1983-1984, 248. — Pl. : (1) ţîţare. — Şi : ţlliir subst. — Ţîţă + suf. -ar. ŢÎŢÂBCĂ s. f. v. ţăsareă. ŢÎŢĂ s. f. I. 1. (Popular) Organ al secreţiei lactate la femeie (piept 2, s î η I 4) sau la unele animale mamifere femele, glandă mamară, mamelă; p. resti. mamelon, sfîrc (i); s p e c. fiecare dintre prelungirile ugerului la animalele femele mulgătoare, prin care se scurge laptele ; p. ext. lapte secretat de acest organ. Vpovăinţa mea de la ţiţa mumeei meale. psalt. hur. 17r/10, cf. PSALT.. 36, CORESI, PS. 51/9. Şi crescu feciorul şi fu înţercat ăe iiţâ. PO 67/8. El sugea fiţă atunce, şi secera muma lui în cîmpu stăpînilor. moxa, 388/21. Miercurea şi venerea nu lua ţîţă în gură. varlaam, c. 386. Fără de ruşine lucru să înţeleage ■ . . cîndu-i vor găsi sdrutîndu-să sau de o va ţinea de ţiţe. prav. 103. Cu..nişte ţăvi de os ■ ■ ■ sufla în ţiţăle iepilor, pentru ca să să pogoari laptile mai tare. herodot2, 193. Den pîntece am ieşit şi ... ţîţele am supt? BIBLIA (1688), 3641/56. Ţitile' de lapte, neavînd cine să le sugă, i s-au fost îmflat. CANTEMIR, HR. 97, cf. anon. CAR., LEX. MARS. 226. Aştepta . . . să-l ia în braţele sale ... şi cu ţîţele sale să-l aplece, antim, p. 103. Mielul s-au gonit de la ţîie (a. 1746). ap. TDRG. Poate să afli vreun ajutor la ceea ce te-au născut şi te-au adu.s întru lumină şi te-au hrănit cu ţiţele acestea. AETHIOPICA, 29r/22. Hrana sa iaste ţîţa maică-sa şi puţină făină mestecată cu lapte. ist. am. 79r/8. Mă socoteşti cocon mic ce suge ţiţă. alexandria (1794), 46/4. Era acolo nişte pasări cu obrază ca de piuiare şi cu ţiţele şi cu părul de muiare. ib. 69/18. Strîngea muma copiii săi şi-i hrănita nu atît cu laptele fiţelor, cît cu lacrămi. molnar, ret. 32/10, cf. KLEIN, D. 443. [Leacuri] cînd să opreşte ţiţa muierii, după ce naşte copilu (a. 1800). iorga/s. d. xvi, 20. Mul-gîndu-se vaca .... aspru trăgînd de ţiţe se vatămă ţiţele. calENDARIU (1814), 184/4. Statuie mari de aramă ... ce arăta cum pre ei i-au aplecat şi i-au hrănit lupoaia cu ţîţă. Ν. STOICA, C. B. 75, cf. DRLU, LB. Şi din vîrtoase ţiţe apasă, mulge lapte, heliade, Ο. I, 310. Căzu la dînsul de îi sărută picioarele şi îl jura pă ţiţa ce a supt de la dînsa. GORJAN, h. I, 160/6. Muierile înărmate, prea războitoare, numite . . . amazoane, fiind fără ţiţa dreaptă. SĂUI,ESCU, HR. I, 139/4, cf. ANTROP. ’2i5/24, VALIAN, v. Ţîţele ... în care se lucrează laptele ce trebuie să hrănească copilul de cum se naşte. kretzulESCU, a. 10/21. Anica desfăşe copila .. , , îi stropi ţiţă în ochi. contemporanul, iv, 392. Vaca este mancă de o ţiţă (a. 1847). uricariul, x, 404, cf. ISER, pann' e. iii, 128/3. Plumbul, intrînd subt ţiţa stîngă, a frînt 0 coastă, negruzzi, S. i, 29, cf. polizu, pontbriant, d., cihac, ii, 436, coâTiNESCU. M-oi întoarce la mama, ca să mai sug înc-o dată laptele cel de văpaie albă a ţîţelor ei. EMINESCU, P. L. 20. Braţele ei m-au legănat, cînd îi sugeam ţiţa cea dulce. Creangă, a. 35. Adormiţi fiind purceii cu ţîţa la gură, voinicul băgă ' mîna binişor şi apucă un purcel. ISPIRESCU, L. 129. Puiul de lup, cînd dă de sînge, lasă ţîţa lupoaicei şi e lup ! DELAVRANCEA, O. II, 116, cf. DDRF. Ţîţele-ţi sînt ca doi pui De cerb ce se nasc gemeni. COŞBUC, P. II, 218, cf. BARCIANU, ALEXI, W., PUŞCARIU, ET. WB., CANDREA, F. 84, BIANU, D. S. Ţîţele ugerului. ap. TDRG, cf. DHLR I, 198. Viţelul . izbea cu capul crud în ugerul vacii şi trecea grăbit de la o ţîţă la alta. agîrbiceanu, s. 17, cf. şăineanu, d.’u., cade. S-a obişnuit cu răsfăţatul şi gogolirile babei, ca copilul din leagăn cu ţîţa. REBREANU, nuv. 192. Nevasta . . . stătea lîngă el, în picioare, cu un copilaş la ţîţă. id. i. 34. Ridica în puterea braţelor un viţel luat ăe la ţîţa vacii. BRĂESCU, o. A. ii, 81, cf. scriban, D. Ascultătorii, din cîmp şi de la stînă, Scăpau şi ţîţa oii şi secera din mînă. ARGHEZI, S. p. 94. Sub pîntecul lupoaicei doi băieţi dolofani sugeau din ţîţele ei lapte şi parcă nu se mai săturau. STANCU, R. A. îl, 398. Nu le da să sugă din ţîţa a stîngă, că se-nvaţă stîngaci. SORESCU, L. L. 133, cf. I. GHEŢIE, B. D. 689. Leacu departe nu-i .. . Subt tufă de românită, La mîndruţa lîngă ţîţă.. PAULETi, c. 58. Nevestelor ochişele, Cu ţîţele bourele. TEODORESCU, P. P. 150. N-ar fi modru şi putinţă Să vîr mîna-n sîn la ţîţă? jarnîk —bîrseanu, d.’380. O gonghiţă cu mî-nuţă, Astăzi-mîni îţi cere ţîţă. doine, 135. Frunză verde de pelin, Aşa stau ţiţele-n sîn Ca doi pui de căprioară Cînd mînîncă frunză afară. ŞEZ. I, 49. Vacele, bivoliţele şi oile . . . fac pe ţîţe zgaibe, răni uşoare şi nişte bubuşoare. ib. IV, 127, cf. vasiliu, c. 118. Se stoarce în ochiul bolnavului [de albeaţă] ţîţă de femeie. PAMFILE, Β. 10. De-o fi deochiat de muiere, Să-i crape ţîţele, Să-i curgă laptele. COM. SAT. I, 103. Crepe-i ţîţele, Cură-i laptele. BÎRLEA, L. P. M. li, 337. N-am perit cîn am sup[t] ţîţă, Dar acu cîn am drăguţă. ARH. folk. iii, 73. Dacă băiatul e stîngaci . . . e semn că a supt mai întîi din ţîţa stîngă. com. sat. iii, 65, cf. ALR ι 113, ib. 1 058/1, 18, 61, 80, 180, 270, 341, 357, 518, 538, 590, ALR Il/l h 60, ALR II 5 672, ALR — M ii h 354/233, nalr — o 1 mn 168, 301. Mă duc la pruncul meu, Că mă strîng ţîţele rău. ant. lit. pop. i, 154, cf. A I 35, iii 5, 6. Sprîncenele I-ajung genele: Iară braţele I-ascund ţîţele. balade, I, 320. Şî la braţă iarbă creaţă Şî la ţîţă romotiiţă. FOLC. OLT.—munt. i, 146. Prepe-liţariu ... o rupea dă piep, dă ţîţi. o. BÎRLEA, A. P. I, 251. Se făcu ugerul cît hîrdăul Şi ţîţele cît cofiţele. FOLC. mold. I, 229. [Rîsul] mi-a prăpădi[t] şi miie o junince, da nu dă tot . . ., i-a rupt ugeru, i-a rupt o ţîţă. T. dial. M. I, 62. îi puneam ■ ■ ■ ţîţă într-o lingură, ib. 181. Copilul pînă nu plînge, muma ţîţă 3139 ŢÎŢĂ — 197 — ŢÎŢĂ nu-i dă (= dacă nu ceri, nu primeşti nimic de la nimeni), pann, p. v. ih, 120/24, id. H. 82/8, cf. baronzi, l. 52, zanne, P. ii, 83, 828. Patru merg, patru stau, patru vama dau (Coamele şi urechile, picioarele şi ţîţele vacilor). COM. SAT. I, 104. Sînt patru şipuşoare : Stau cu gura-n jos Şi nu se varsă (Ţîţele vacii). GOROVEI, C. 374. Am doi saci de nă-gară : Dacă n-ar fi sacii de năgară, N-ar mai fi lumea în ţară (Ţîţele femeii), pamfile, c. 33. ·ν> E i g. Ţîţele besearicii, carele izvorăsc laptele pravoslaviei. minei UL (1776), 150*1/21. Putea cineva pre lesne să să înşale cugetînd că aceia vor fi supt ţiţă română. GT (1839), 1172/30. De pe-acum îi dai pipa? — Poi asta-i ţîţa ţiganului, adam, S. 177. Şi legănat de mare, de fiară, ca ăe-o doică, Şi năbuşit în cîntec de ţîţele-i ăe fier. ARGHEZI, VERS. 48. Trece luna dezmăţată . . . Şi-şi despoaie gemene Ţîţele ăe cremene. PARAS-chivescu, C. Ţ. 136. (Ça epitet pentru a sugera calitatea deosebită) Am scris un articol . ■ . ţîţă . . . camilar, n. îi, 189. φ Copil (sau prunc, copilaş, băiat) de (sau, regional, la, de la) ţîţă (ori ţîţe) sau (regional) copil mic la ţîţă — copil care se hrăneşte sugind ; sugaci, sugar. Pre nimene n-au cruţat, ce pănă în copii de ţiţă tot supt sabie au pus. N. COSTIN, LET. ii, 65/29. Striga şi plîngea ca un copil de ţîţă. mozaicul (1838), 6/17. Dă siropul de cicoară copiilor de ţîţă şi celor mici. man. SĂNĂT. 177/9. Bătrîn, muiere, bărbat, copil de ţiţă, Nepăsători de moarte, au inimă de criţă, alecsandri, p. iii, 254, cf. costinescu. Pe pruncii cei de ţîţă îi aruncau în flăcări. EMINESCU, Ο, IV, 367. Copil de ţîţă în albie. CREANGĂ, a. 62. Singur cu doi copii ăin cari unul de ţiţă, îi era cam greu. contemporanul, iii, 923.' Toţi copiii de ţîţă cîţi mor se creăe că vor fi îngeri, marian, î. 66, cf. barcianu. Cîte un copil de ţîţă scînceşte. SANDU-AI.DEA, a. m. 195. Are doi copii : unul de şapte ani şi celait de ţîţă. SÄM. IV, 180, cf. ALEXI, w., bianu, D. s., tdrg. O femeie, care are băiat încă la ţiţe, fură o grapă şi o aruncă în vale. coivr. SAT. II, 20, cf. cade. Copilaş urît, de ţîţă, Uitat de maică-sa-n tramvai, topîrceanu, o. a. i, 142. Femeile veneau . . . strîngînă la sîn copii de ţîţă. BRĂESCU, o. A. iii, 250. [Viţelului] îi curgeau balele din gură ca la un copil de ţîţă. vlasiu, a. P. 187. Ne ducem pentru un botez şi un prunc de ţîţă. sadoveanu, o. xiii, 913, cf. scriban, D. Uciderea copiilor, de la cei mai răsăriţi pînă la cei de ţîţă. bogza, a. î. 620. Cele mai multe femei lăsase acasă copii de ţîţă. sevastos, P. 117, cf. ALR I/U h 226, ALR ii/i h 146. Eu am văzut un puiuţ de veveriţă . . . Şi-am gînăit că-i prunc la ţîţă ! balade, iii, 304. Rău m-ai blăstămat, măicuţă, Cînd am fost copil la ţîţă. FOLC. transilv. ii, 427. Cu copil mic, dă ţîţă, ie greu. T. dial. m. i, 369. Ca un copil ăe ţîţă, se spune despre un om naiv, nepriceput, neştiutor. Cf. zanne, p. ii, 88. Poveste bună de adormit copiii de ţîţă, se spune despre un lucru de necrezut. Toate cîte-mi înşiri acum de două ceasuri sînt numai o frumoasă poveste bună de adormit copiii de ţiţă. negruzzi, s. i, 234, cf. zanne', p. v, 511. φ (Eliptic) Acesta al nostru zapis să fie la, mîna fiei noastre Marica, care o am luoat noi mică, ăe ţîţă, înfăşată în scutece (a. 1621). I. bianu, d. r. 66. N-o să-i mai vie minte la cap; d-ar fi de ţîţă şi tot n-ar fi aşa. de proastă şi capie. delavrancea, S. 31. "ν’ Loc, adj. Cu ţîţă = (despre o femeie) care alăptează. Cf. DL. Mama cu ţîţă să nu umble cu canforă .... că pe urmă îi înţarcă ţîţa. ŞEZ. VI, 59. φ E x p r. A da ţîţă = a da să sugă, a alăpta. Să păzască pre maica lor, cui va da mai nainte ţiţă dintru amînăoi. herodot2, 305. Să dusă la un loc pustii cu doica şa ce-i dedease ţîţă. dosoftei, v. S. martie 23r/33. Fămeaie doică ... va da ţîţă copilului. biblia (1688), 401/4. Sugătoriul, deşteptîndu-să din dulcele său somn, sili pe mumă-sa ca să-i dea ţiţă. GT (1839), 22V34, cf. valian, v., polizu, costinescu. Călugărul o lăsă de-i ăete ţîţă pînă ce se sătură. ispjrescu, l. 135. Pe drum mai suge mititica, că pe urmă nu i-a mai da mama ţiţă. contemporanul, iv, 392, cf. ddrf, barcianu’ alexi, w. Maică-sa îi dă a doua oară ţiţă peste 3—4 zile. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 48, cf. TDRG, CADE, SCRIBAN, D. Daţi-i niţică ţîţă băiatului meu. stancu, d, 232. Mama ţîţă cui a da, Pe cine l-a dezmierda ? marian, î. 134. Daca oi ... naşte un copil, să-i dai ţiţă 7 ani. FRÎNCU—Candrea, m. 238. Ciutele ţiţă mi-au dat, ... Şi pe mine m-au scăldat, bud, P. P. 7. Am visat aşa că, dacă nu mi-i da ţîţă pe' su(pt) talpa casei, eu mor. vasiliu, p. L. 181, cf. alr i/ii h 227. Zînele c-or trece, ... Şi l-or apleca, Ί îţă că i-or da. BALADE, iii, 29. Cu picior m-ai . legănat, C-o mînă ţîţă mi-ai dat. FOLC. TRANSILV. II, 293. Iau copilul, îi dau ţîţă. FOLC. mold. ii, 492. A avea ţîţă = (despre o femeie) a avea suficient lapte pentru a-şi alăpta copilul. Dar ai ţiţă de ajuns, îi voinic ? CONTEMPORANUL, IV, 390,’ ’ cf. DDRF. Lăuza vrea să meargă la fîntînă şi totodată să aibă şi ţîţă. marian, na. .125, A-l pieri ţîţa = (despre o femeie) a nu mai avea lapte, a nu mai putea alăpta. Cf. cade. Să nu mînînce furnicele din laptele unei femei, că-i va pieri ţîţa. GOROVEI, CR. 128. A-l îl do ţîţă = (despre copii) a dori să sugă. Gingiile . . . încep să morfolească din nou, cum fac copiii cînd le e de ţîţă. bogza, a. î. 336. A secat ţîţa capro) = s-a terminat cu foloasele uşor obţinute; a înţărcat bălaia. Cică i-a luat moşiile . . . acum li s-a înfundat şi lor : a secat ţîţa caprei ! alecsandri, t. 138, cf. zanne, p. I, 672. A îi cum îl ţîţe = a fi bun. zanne, P. II, 446. (A fi) ea copilul cu două ţîţe = a trăi în belşug, a o duce foarte bine. id. ib. 89. (\ 11) ca un copil cu ţîţa în (jură (sau ca un copil la ţîţă) = (a fi) mulţumit, împăcat, fericit, id. ib. 88. Parcă tot suge la ţîţă, se spune despre un om prost, fără judecată, fără minte. Om în trup destul de mare Şi minte ăe copil are. Ştie vorbe să îndruge Parcă tot la ţiţă suge. pann, ρ. v. I, 10/6, cf. zanne, p. II, 445. (în credinţele populare) (A îl) întors de la ţîţă, se spune despre un copil care, deşi a fost înţărcat, este alăptat din nou şi care, la maturitate, devine o piază rea pentru semenii săi. Boala provine din multe cauze, dar mai ales din privirea celor întorşi de la ţîţă. GRIGORIU-RIGO, m. p. i, 48. Se mai fac strigoii din copiii întorşi de la ţîţă. candrea, F. 148, cf. ŞEZ. i, 15. Deoache mai ales cei întorşi ăe la ţîţă. pamfile, b. 28, cf. ZANNE, P. Ii, 446. (Prin analogie) Se vede că [cerbul] este . ■ . întors de la ţîţă.de-i aşa de primejdios. CREANGĂ, P. 217. ^ Compuse: (Bot.) ţîţa-vacil = a) (popular) soi românesc de viţă de vie care produce struguri (de masă) cu boabe mari, albe, roşii sau negre, lunguieţe şi foarte cărnoase ; strugure produs de această viţă de vie ; raza-chie (1), (popular) ţîţa-caprei, (regional) ţîţa-oii. V. coarnă. Strugurii cei mai stimaţi pentru masă . . . sînt : coarna, ... ţîţa-vacii, al cărui nume arată îndestul forma broboanelor. BREZOIANU, a. 351/29. Ţîţa-vacii este o poamă coarnă cu boabele în forma ţîţei, este roşie deschisă şi se păstrează mult timp. I. IONESCU, p. 264, cf. hem 3 190, BARONZI, l. 94, jipescu, o. 54, DDRF, BIANU, D. S. 705, TDRG, PANŢU, PL. 339, şăineanu, d. u., CADE. Rar se mai găsesc vii cu viţă veche, care aveau diferite numiri proprii : beşicată razachie, ţîţa-vacii. SIMIONESCU, FL. 340, cf. SCRIBAN, D. Şaisprezece varietăţi de struguri . . ■ ţîţa-vacii, razachia roşie. C. GIURESCU, P. O. 95, cf. d’l’ DM, BORZA, D. 183, alil 1983—1984, 255, dex, η i 119, 381, 401, ii 125, 165, 176, iv 26, 52, 104, 152, v 3, 131 137,. 208, 234, 367, 380, 393, 403, 415, 447, 472, vi 132, vii 26, 83, 147, 257, ix 24, 471, xi 16, 73, 246, 326, 362, 400, xil 92, 136, 215, 225, 237, xm 486, xiv 17, 21, 71, 222, 340, xv 342, XVI 216, 395, com. din ţepeş vodă — cernavodă, nalr — o iv mn 263, 2 185/975, 976, 982, 983, 987, 991 ; b) (regional) nume dat unei varietăţi de pere nedefinite mai îndeaproape. Cf.. BORZA, D. 141 ; c) (regional) ciuboţica-cucului ( Primula veris, officinalis şi elatior). Cf. barcianu,. GRECESCU, 3139 ŢÎŢĂ — 198 — ŢÎŢĂ FL. 489, PĂCALĂ, M. R. 18, ŞĂINEANU, D. U., CAD®, MORARIU, PL. 466, SCRIBAN, D., BORZA, D. 138, ALR I 1 955/156, 158, 251, 708, 720, 776, 792, 840, 926; d) (regional) baxba-caprei (Tragopcgon dubius). BORZA, D. 170; e) (regional) cupa-oii (Campanula patula). id. ib. 39 ; f) (regional) coada-cocoşului ( Polygonatum multiflorum). Cf. ALR SN iii h 646/574, ALRM SN II h 461/574 ; 0) (xegional) lupoaie ( Or obanche pur pur ea ). borza, d. 121 ; h) (regional) mierea-ursului (Pulmo-naria rubra). id. ib. 140; 1) (regional) ochii-broaştei (Primula farinosaj. id. ib. 137; j) (regional) degetar (Digitalis grandiflora). Cf. ALR II 6 323/574; U) (regional) numele unei plante erbacee nedefinite mai îndeaproape. Nevestele merg în pădure şi aduc o buruiană numită ţîţa-vacei, pe care o dau apoi vacilor ca să dea lapte, marian, s. r. ii, 238, cf. H II 99, 252, iv 84, v 49, ix 265, 482, xvm 168; 1) (regional) numele unei ciuperci comestibile, de culoare albă, cu piciorul seurt şi pălăria de formă lunguiaţă şi care creşte prin locuri nisipoase. Cf. h iv 71; ţîţa-oii = a) (regional) soi românesc de viţă de vie care produce struguri (de masă) cu boabe mari, albe, roşii sau negre, lunguieţe şi foarte cărnoase ; strugure produs de această viţă de vie ; razachie (1) ; (popular) ţîţa-vacii, ţîţa-caprei. V. coarnă. Cf. BIANU, d. s. 705, TDRG, panţu, pl. 339, cad®, borza, D. 182, alil 1983-1984, 255, η i 314, v 9, 34, 137, 185, 248, 256, 278, 319, 386, 393, 407, 458, vi 235, vii 147, ix 55, 70, 230, xi 73, xii 19, XIII 489, 492, xvl 30, 380, xvn 226, 362, nalr - o iv mn 262, 2 185/938, 951, 953, 956, 980, 966; b) (regional) degetar (Digitalis grandiflora). Cf. conv. lit. xxm, 1 056, damé, T. 63 bis, barcianu, BRANDZA, FL. 350, GRECESCU, FL. 434, BIANU, D. S., ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D., BORZA, D. 60. Degetăriţa .... cunoscută şi sub numele ăe ţîţa-oaiei, se găseşte prin tufişuri. ŞEZ. XV, 25 ; c) (regional) ciu-boţica-cucului ( Primula veris, officinalis şi elatior) ■ Cf. cade, borza, d. 138, alr ι 1 955/375, 584, 595, 695, 768, 772, 800 ; d) (regional) plantă erbacee perenă, înaltă pînă la 70 cm, în partea superioară lînoasă, cu frunze lanceolate şi cu flori ca un degetar, de culoare albă-gălbuie, folosită ca plantă medicinală ; degetar lînos (Digitalis lanata). borza, I). 60; e) (prin Mold.) degeţel-roşu (Digitalis purpurea). id. ib. ; t) (regional) mierea-ursului ( Pulmonaria angustifolia, Fuimonaria officinalis). id. ib. 139, cf. 140; g) (regional) numele unei plante erbacee nedefinite mai îndeaproape. Cf. H iv 84; h) (regional) nume.dat unor specii de plante din familia campanulaceelor. Cf. viciu, GL. ; i) (regional) floarea trifoiului, id. ib. ; (regional) ţîţa-ollor = amică (Amica montana). Cf. borza, D. 23, DEX, L. ROM. 1980, 181; ţîţa-caprei = a) (popular) soi românesc de viţă de vie care produce struguri (de masă) cu boabe mari, albe, roşii sau negre, lunguieţe şi foarte cărnoase ; strugure produs de această viţă de vie ; razachie (1) ; (popular) ţîţa-vacii, (regional) ţîţa-oii. V. c o a r n ă. Cf. hem 3 190, baronzi, L. 94, JIPESCU, o. 54, DDRF. Ţiţa-caprei e lungăreaţă şi gălbuie, pamfile, i. c. 217, cf. scriban, d., borza, d. 182, alil 1983—1984, 255, h i 55, ii 261, 270, 289, 297, iii 101, 151, 193, 208, 305, 324, 385, iv 175, v 70, vi 23, 80, 171, 198, 214, viiis 15, 66, 108, 250, 258, 276, x 129, xm 23, xiv 348, 358, 395, 415, 435, 477, xv 423, xvi 65, 142, 146, 224, xvu 60, 305,' 362, 437, xvm 3, 40, 70, 102, 241, 276, 291, 301, com. din ŢEPEŞ vodă — cernavodă şi din DUMBRĂVENI. -v> (Cu determinări care se referă la culoare) Ţiţa-caprei albă. BORZA, D. 182, H vnij 141, xiv 435, 444, xvm 3, 241, 301. Ţiţa-caprei alb. H li 289. Ţiţa-caprei neagră. BORZA, D. 182, H viil, 141, xvm 241. Ţîţa-caprei negru. H II 289. Ţiţa-caprei roşie. H XIV 435, 444, xvn 60, xvm 3, 301. Ţîţa-caprei roză. borza, D. 182. Ţîţa-caprei sură. H XVII 60 ; b) (regional) nume dat unei varietăţi de prune nedefinite mai îndeaproape. Cf. borza, d. 139; c) (regional) barba-caprei (Tragopogon dubius, pratensis şi orientalis)·. Cf. conv. lit. xxm, 1 056, barcianu, brandza, fl. 311, grecescu, fl. 354. Să fi observat . . . fire de iarbă, însă mai cu seamă . . . barba-caprei sau ţîţa-caprei. marian, INS. 459, cf. şăineanu, D. u., cade, borza, D. 170, 171. Barba-caprei . . . sau ţîţa-caprei creşte pe locuri grase. I. CR. IV, 24, cf. ŞEZ. xv, 145; i) (regional) surguei (Consolida ajaci.s). Cf. BULET. GRĂD. BOT. V, 58, PANŢU, PL., CADE, borza, n. 50 ; e) (regional) ciuboţica-cucului (Primula veris, officinalis şi elatior). Cf. MORARIU, PL. 466, borza, p. 138 ; I) (regional) curpen de munte (Clematis alpina), borza, d. 49; g) caprifoi (Lonicera capri-folium). Cf. cihac, II, 436; h) numele unei ciuperci de culoare galbenă, care creşte prin păduri, pe trunchiurile de brad (Clavaria viscosa). Cf. CADE; i) (regional) roşcovă (1). Com. din dumbrăveni ; j) (regional) numele unui soi de prune nedefinit mai îndeaproape. Cf. ALR n 6 082/102; (regional) ţîţa-pisicii = soi de viţă de vie care produce struguri cu boabe mărunte, de culoare neagră, brumate, lunguieţe şi cu pieliţa subţire ; strugure produs de această viţă de vie. Cf. borza, d. 183, alil 1983—1984, 255, h vii 26, xiv 17, 29, 71, 84, 93, 173, 185, 222; (prin Olt.) ţîţa-iepurelul = soi de viţă de vie care produce struguri cu boabe de mărime mijlocie, lunguieţe şi de culoare neagră ; strugure produs de această viţă de vie. Cf. borza, d. 182, alil 1983—1984, 255, h v 415, ix 24, nalr — O iv mn 263, 2 185/976 ; (prin sudul Ban.) ţîţa-feiei = soi de viţă de vie care produce struguri cu boabe mărunte, lunguieţe şi de culoare albă ; strugure produs de această viţă de vie. Cf. aliL 1983— 1984, 255 ; (prin Transil v. şi Maram.) ţîţa-viei = soi de viţă de vie care produce struguri cu boabe mărunte, alungite şi de culoare albă-verzuie ; strugure produs de această viţă de vie. Cf. BORZA, D. 183, ALIL 1983— 1984, 255 ; (prin sudul Mold.) ţîţa-căţelii = alior (Euphorbia). Ţîţa-căţelii.·. se întrebuinţează la dobîndirea colorii galbene. PAMFILE—LUPESCU, CROM. 46. [Bolnavul] bea lapte de alior (ţîţa-căţălii) picurat în apă. PAMFILE, B. 33 ; (regional) ţîţa-mlelulul = urechelniţă (Sempervivum tectorum). Cf. borza, d, 159, DEX; (prin Bucov.) ţîja-flulul = răculeţ (2 a) (.Polygonum bistorta). Cf. borza, d. 134, dex; (prin nord-estul Munt.) ţîţa-eucoanei = numele unei flori (de grădină) nedefinite mai îndeaproape. Cf. Η xii 24, 170. ■¥ (Popular ; şi în sintagmele strugure ţiţă, poamă ţîţă, ALIL 1983— 1984, 247) Soi de viţă de vie care produce struguri cu boabe lunguieţe, de obicei mari, cu pieliţa subţire, brumată, de culoare albă, neagră sau roşie ; strugure produs de această viţă de vie. Neamurile de vie ce se cultivă ... : braghina ţîţa cu boaba lunguiaţă, vîrtoasă şi se coace odată cu cea neagră. I. IONESCU, M. 369. dumirea strugurilor . . . ţîrţîră ..., ţîţă. JIPESCU, O. 54, cf. ŞĂINEANU, D. u., Η XI 4, 17, 35, 40, 113, xvm 260. O (Cu determinări care indică varietatea) Ţîţă albă, ţîţa neagră, ţîţă roşie, ţîtă mare, tîtă mică, ţîţă grasă. Cf. BORZA, D. 182, ALIL 1983— 1984’ 248. + '(Prin Olt.) Ardei iute (Capsicum annuum) ; (regional) ţîţoc (2). Cf. GL. OLT. Ardei din ăla mic care-i zîce ţîţe, iute. ib., cf. NALR — O iii h 466. 2. (învechit şi popular) Organ atrofiat funcţional şi fizic la masculi ; mamelă; p. ext. piept (1). Laco-nii ... să golesc pînă la ţiţă şi, împreună cu muierile, plîng. HERODOT2, 307. El îndată, scoţînd cuţitul, l-au lovit supt ţiţă (sfîrşitul sec. XVIII). LET. iii, 254/32. Şi-l ar seră la ţîţe cu ţepi arse. MINEIUL (1776), 73vl/29. Mîna cea draptă împreună cu umărul şi cu ţîţa, fiind făr’ de acoperemînt, ţinea . . . un topor (a. 1773). GCR li, 88/22. Vîrful săbiei îşi pune Drept în inimă, la ţiţă. BĂRAC, A. 67/15. La metereze, copii! ■■ şi chitiţi tot subt ţîţa stîngă. ALECSANDRI, T. 1 505. Chipul ţi l-aş zugrăvi . .. Ca sä-Ι port, mări, la ţiţă. EMINESCU, L. p. 1. Sub ţîţa stîngă vreau să-i pui Cuţitul . . . S-apăs şi-apoi să-l învîrtesc. coşbuc, p. i, 270. De sub ţîţa stîngă, ca' pe-o vrană, Gîlgîia la sînge pe arzimea gliii. voiculescu, poezii, i, 45, cf. alr i 112. 3139 ŢÎŢĂI1 — 199 — ŢÎŢIŞOARĂ II. 1. Compus: (prin Mold.) ţîţa-căţelii = a) (şi în compusul ţîţă-de-căţea, NALR — mb I h 103/597) inflamaţie a ganglionilor limfatici (de la gît şi de la subsuori) ; (popular) uimă. Cf. NALR — mb I h 103. Ţîţarcăţălii are ţîţînă, se face tot subsuoară, ib. h 103/ 547. Ţîţa-căţălii [este] o bubă pe la gît, -pe faţă. ib. h 103/620; 1>) furuncul. [Furunculul] Sal mari îi lîţa-căţălii. ib. h 102/498. 2. (Popular) Parte mai strimtă, în formă de cioc, de la gura unui urcior, sau proeminenţă, în formă de mamelon, de pe toarta unui urcior, prin care se bea apă ; (regional) ţuţurcă. V.gurgui, ţîţînă (II -i), ţ u ţ u r o i (2). Cf. POLIZU. Sînt ulcioare închise la gură . . ., la■ toartă cu sau fără ţîţă, prin care le place copiilor a bea apă. crăiniceanu' io. 267, cf. barcianu. Vrei un ulcior cu ţîţă ori un ulcior cu flori de smalţ albe pe burtă, ... te mai tocmeşti, stancu, d. 43, cf. DL, DM, dex. Cînd cumperi un urcior nou . . . să-i pui deştiu în ţîţă-i şi gura-ţi în gura lui şi să sufli. i. cr. ii, 210/ cf. alr i 696, alr sn iv h 1 037, ALR — M II h 311/232. + (Regional) Deschizătură în capacul doniţei sau al altui vas din doage de lemn cu care se transportă apa la cîmp. Doniţa mare, cu ţîţă şi capac (a. 1823). DOC. EC. 294, cf. ALR II 2 554/899. + (Regional; în forma ţîţ) Vas, urcior, doniţă, cană mică în care se păstrează apa de băut (pentru copii). Cf. PAMFILE, I. c. 392. A dă ţîţu să dau apă la copil. viciu, gl., cf. chest. ii 404/401. 3. (Regional) Jgheab prin care curge mustul de la teasc ; (regional) şipot (II 4). V. b u r 1 u i, c i u -ciur (Balş). Cf. alr ii 6 138/876. 4. (Prin sud-vestul Transilv.) Parte a sobei sau a vetrei pe unde iese fumul. Cf. GREGORIAN, CL. 63, chest. ii 338/48, ib. 342/48, A iii 2. 5. (Regional) Parte de la marginea unei pîini formată din aluatul scurs în timpul coacerii ; (regional) cursură, druţ, răsunoi (1) (Mihăileni — Miercurea Ciuc). O ieşît ţîţă-n coastili pînii. ALR SN IV h 1 063/574, cf. alrm sn iii h 870/574. 6. (Regional) Ridicătură de pămînt; movilă. Cf. Scriban, D. De pe ţîţă se vedea tot satu. id. ib. 7. (învechit şi regional) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor; (regional) botcă, ţîţînă (II 3). Tăiatul . . . ţiţelor sau al căsuliilor celor de matce, după ce au roit destul, economia, 195/6. Pentru plămădirea şi creşterea unii crăiţe, fac albinele . . . mai mare şi mai lungă căsulie . . ., care obicinuit ţiţă se numeşte. TOMICI, c. A. 13/23. Chilioarele ... în cari se reproduc mătcile : botcă ... şi ţîţă. marian, ins. 145, cf. cade, DL, dm, DEX, CHEST.' VI 40/21, ib. 123/4, 8, 9, 12, 13, 18, 20, 21, 27, 29. 8. (Regional; în forma ţîf) Bucată mică de lemn rotunjită în partea de deasupra, folosită în loc de minge într-un joc de copii (Cisteiu — Alba Iulia), V. popic2 (12), puricei (6). La un capăt ... se pune un lemnuţ rotund numit purecel sau ţîţ. pamfile, j. iii, 17, cf/ viciu, gl. 72. — Pl. : ţîţe şi (regional) tîti (ALRM l/l h 55, ALR ii/i h 60, alr ii 5 672/531, 551, 682, nalr - o i mn 168, 301/921, alr — τ I h 140). — Şi; (învechit şi regional) ţiţă s. f., (regional) ţîţ (pl. fîfuri) s. n. — Lat. tltla. — Ţîf : sg. refăcut după pl. ŢlŢÂll s. n. v. ţifel. ŢÎŢÂP vb. IV v. ţîţîi«. ŢÎŢĂI vb. I v. ţîţîi*. ŢÎŢÂHCUHĂ s. f. (Regional; mai ales la pl.) Aşchie, vreasc cu care se aprinde focul (Mogoş — Abrud). Cf. ALR — T 733/347. — Pl. : fîţărcuri. — Etimologia necunoscută. ŢÎŢATJ s. n. v. ţiţei. ŢÎŢÂ-VÂBĂ interj, v. ţlţivară. ŢÎŢCHE s. f. (Prin Mold., Transilv. şi Ban.) Raza-chie (1). V. ţîţă (II). Cf. DR. I, 360 borza d. 183, alil 1983-1984, 248. — De la ţîţă. ŢlŢÎCHE s. f. v. ţlţeicăl. ŢlŢÎI s. n. v. ţiţei. ŢÎŢEICĂ1 s. f. (Regional) Numele unei specii de şoarece asemănător celui de cîmp, dar cu botul mai ascuţit. Cf. H xvm 19, bran, s. — Pl. : ? — Şi : ţiţ<5ică s. f. bran, S. — Ţîf1 + suf. -eică. rÎTÉICÂ? s. f. V. ţlţeicăl. ŢÎŢÎICHE s. f. v. ţlţeicăl. ŢÎŢÎCĂ s. f. (Regional) Ţîţişoară. Cf. polizu, tdrg. Unde-ţi văd ţifica-n piept. Dau prin gîrlă să mă-nec. ŞEZ. i, 287. XJnde-ţi văd ţîţica-ji sîn, Picerile nu mă ţin. mat. foi.k. 460. Mai slăbeşte-mi cureaua, Să-mi revenesc ţîţica ! balade, n, 195, cf. udrescu, gl. — Pl. : ţîţici. — Şi ; ţlţică s. f. — Ţiţă + suf. -ică. ŢÎŢIDTJŞ s. m. (Ornit. ; prin sud-vestul Ban.) Ţielean (1) ( Sitta europaea). Cf. BĂCESCU, păs. 169. — Pl. : tîtidusi. — Şi : ţîtiduş s. m. BĂCESCU, PĂS. 303. — Formaţie onomatopeică. ŢÎŢIÎ vb. IV v. ţîţliS. ŢÎŢÎNĂ s. f. v. ţîţînă. ŢÎŢIŞOARĂ s. f. (Popular) Diminutiv al lui ţîţă d 1), sînuleţ1, (regional) ţîţica, ţîţucă (1), ţîţuţă. Fu bătută cu toiage şi-i tăiară ţîţîşoarele. DOSOFTEI, V. S. septembrie 20r/14. Tiţişoarele în sîn durd-ucuţe, Vîrtosele ca nişte gutiuţe. BUDAI-DELEANU, t. v. é4. Simte că vîntul răce o pătrunsă păr la oasă Şi că-i pyefăcu în gheaţă tiţişoarele în sin. DACIA LIT. 145/12. A leargâ, suflete-aleargâ, La soţia ta cea âragă ; ... Sinul, pieptul dezveleşte, Ţiţişoare rumineşte. conachi, p. 189. Apoi râvarsă-i şi rouă Peste-ale ei ţiţişoare. PANN, E, I, 23/10, cf. POLIZU, BARCIANU,* * TDRG, cade. Zidul se. suia Şi o cuprindea . . . Pin' la costi-şoave, Pîn' la ţiţişoare. ALECSANDRI, P. p. 190. Să mă-nsor, Să iau vădana Cu rochiţa gălbioara Croita pe ţîţişoară, Cine-o vedea-o să moară. TEODORESCU, P. P. 332, cf. marian, D. 139. Iar cu ţîţîşoarele Hotărăsc moşiele. SEVASTOS, c. 305. [Cămaşa] după ce i-oi spăla-o Frumuşel câ i-oi u^sca-o . . . Numa-ntr-a mea jale mare, Colea-n sîn la ţiţişoare. marian, î. 504. Cămeşă mîndră floare, . . . Uscată la ţîţîşoarâ Cu foc de la ini-mioara. ŞEZ. i, 13. Moşneagul se gîndea să-i tragă un püi de bate, să pomenească el şi ţîţîşoara care o ăupUo de la mă-sa. ib. II, 153. Cuiele i le bătea Tot prin mîini şi prin picioare Şi prin dalbe ţiţişoare. VICIU, COL. 74. Ţiţişoara-mi curge, Cofilaşu-mi plînge. MA TEES CU, B. 24. O năroia Pan la brîuşor, Pan la ţîţîşoare. ARH. FOLK, m, 61, cf. alr I 113/610. A dormit là mine-n poala Cu capu la ţiţişoare. FOLC. OLT. — MUNT. îl, 482. Coaptă-n sîn, la ţîţişoară, Cu foc de la inimioară. folc. mold; i, 122! ’ — Pî. : ţiţişoare. — Şi : ţîţişoară s. f. — Ţîţă -{- suf. -işoară. 16 — Dicţionarul limbii române, litera Ţ 3156 ŢlŢÎBOC — 200 — ŢÎŢÎIRB Ţ1ŢÎB0C interj., s. m. (Prin vestul Munt.) I. Interj. Cuvînt care imită strigătul caracteristic al piţigoiului. Cf. UDRESCU, GL. II. S. m. 1. Piţigoi (1) ( Parus maior). Cf. udrescu, Gi<. A venit ţîţiboc, gata şi primăvara, id. ib. 2. Epitet (depreciativ) pentru un om mic de statură. Cf. udrescu, gl. + Epitet pentru un om vioi sau pentru un om vorbăreţ, guraliv. Cf. udrescu, gl. — Pi. : (s. m.) ţîţîboci. — Onomatopee. ŢlŢlDljŞ s. m. v. fiţi duş. ŢÎŢÎG0I s. in. v. piţigoi. ŢÎŢÎI» s. n. v. ţiţei. ŢÎŢÎI* vb. IV. 1. Intranz. (Despre unele insecte, unele păsări şi unele animale) A scoate sunete caracteristice, repetate, ascuţite, scurte şi tremurătoare. V. s f î r i i (5), ţîrîi» (2). Aceştiia arapi . . . altă limbă n-au, fără numai ţiţiescu ca liliecii, HERODOT2, 248. Cînd toate gurile privighetorilor lor a mai cînta tac, atuncea grierul copaciului a ţiţii începe, cantemir, ist. 83, cf. KLEIN, d. 442, lb,’ polizu, philip-pide, P. 72, barcianu. Dacă în vreun stup ţiţie matca, e semn că a doua zi are să roiască. marian, ins. 162, cf. ALEXI, W., TDRG, ŞĂINEANU, D. u. Şi am auzit Şărchi şuierîn ... Şî şoarisi ţîţîin. diaconu, vr. 81, cf. Cade. Cîţiva greieri poeţi ţîţîiau la lună, urcaţi pe coviltirile căruţelor. Galaction, O. 270. Tartalocul ... e de un . neastîmpăr, mereu ţupăind .... mereu ţîţîind, glasul lui obişnuit, simionescu, F. r. 150, cf. ’b'l vi, 148, scriban, d., scl 1960, 784, Η i 22, iii 140, iv 85, 144, ix 363, x 4, 538, xi 401, 504, xu 171, 288, xiv 209, xvi 112, xvm 140, com. marian. Mîtîtăl şi colorat Tîtîieşte ne-ncetat (Stioletele). SEZ. vil, 123, cf. alr’ i’ 251/786, ib. 1016/90, ALR π 6 574/47. [Porcul] ţîţaie. ALR sn ii li 332/334, cf. alr SN iii h 698/551, ib. h 737, alrm sn i h 212/ 334, alrm sn ii h 551, a ix 1, 2, 5, 6, mat. dia- lect. I, 100. A început piţigoiul să ţiţie. UDRESCU, GL., cf. ALR—τ 937/284, 446. Am o scroafă cu purcei ■ De prind pe unul, toţi ţiţieSc (Lanţul). Gorovei, C. 197, cf. pascu, C. 54, 118. (Prin analogie) Dintr-odată om început priculicii să ţîţîie şi să se apropie de mine pe nesimţite. VLASIU, A. P. 145. Ό· F i g. Vicleşugul cînd în gînd intră, ca şoarecele ţiţiiaşte, iară cînd se descopere, ca leul răcneşte. CANTEMIR, IST. 320. Ό* Expr. A-i ţîfJi (cuiva) inima (sau, familiar, curul, brăcinarul etc.) = a-i fi foarte frică. De la Bucureşti a adus scrisorile : spaimă destulă, ... ; le ţîţîie curu de frică — mai vîrtos boierilor (a. 1821). IORGA, S. D. viii, 131. De groaza celor şapte arapi . . . le ţiţăia inima. Gorjan, h. i, 145/12, cf. polizu, pontbriant, d., cihac, ii, 436, ddrf, barcianu. Comăneşteanu rămase nedumerit, uitîndu-se la birjarul de pe capră, căruia îi ţîţîia inima de frică. D. ZAMFIRESCU, R. 85, cf. ALEXI, w., TDRG. Apucasem eu, aşa, vitejia de coadă şi mă ţineam grapă de ea, cu toate că spatele-mi ţîţîiau de frică. HOGAŞ, M. n. 219, cf. şăineanu, d. u„ cade. tmi cari un nărod slab la minte, ca Oarţă al dumitale, de-mi ţîţîie inima în tot ceasul sä nu dea foc la casă. c. PETRESCU, R. DR. 21. Pîndea chipul magistratului şi-i ţîţîia inima în el, de teamă sa nu-l audă. popa, v. 190, cf. scriban, d. Le ţîţîie dosul — bursucii. GALAN, z. r. 158. Şi prin somn le ţîţîie lîr-tiţa şi le vuieşte capu de groază. NEAGU, î. 59, com. marian. Da baba, îi ţîţîie inima di fricî. ŞEZ. .iv, 196. Băietului îi ţîţîie inima că l-or pune şi pe dînsul în ţiglă, vasiliu,’ p. l. 55, com. din oraviţa, cf. ciă-UŞANU, GL., UDRESCU, gl. <> Ref 1. (Regional; despre şoareci ; în forma ţîţoia) Cf. mat. dialect, i, 100. Şoarecele se ţîţoia. Com. din FELEACU — cluj. + A tremura de frică. De multe ori cînd se-ntoarce e foarte nervos, şi atunci ţîţăie toţi în casă şi în curte de frica lui. agîrbiceanu, a. 343,’cf. com. sat. iii, 52. 2. Intranz. (Despre oameni) A scoate un sunet asemănător cu un ,,ţ" prelungit, exprimînd mirarea, îndemnul etc. Vizitiul ţîţîi la cai. REBREANU, R. II, 69. Ţîţîi mirat din buze. După aceea, speriat de cele spuse, înlemni ca butucul. Camilar, n. I, 79. + Tranz. (Regional ; în forma ţîţoia ; cu complementul „porc") A îndemna să meargă, scoţînd sunete asemănătoare cu un ,,ţ" prelungit. Porcii ce-i ţîţoia, Pe deal către Roşia, pop., ap. GCR II, 225. + A sorbi cu zgomot, a plescăi (1). (Refl.) Ce te ţîţăieşti aci ca purceaua cînd bea lături subţiri ? BENIUC, V. cuc. 36. (Prin metonimie) Muşca din pătlăgică, care ţîţîin-du-i între dinţi, împroşca cu măruntaiele păn’ departe. MIRONESCU, S. 182. + (Regional) A dori cu înfocare, a fi ahtiat după băutură sau mîncare. Com. din Oraviţa. Expr. A-i ţîţîi (cuiva) măseaua = a avea mare poftă de băutură, a dori aprig să bea. Cf. scriban, d. . 3. Intranz. (Regional ; despre copii ; in forma ţîţoia) A plînge ; a scînci ; a (se) smiorcăi. Com. din cîmpeni. 4. Intranz. (Regional ; despre instrumente muzicale) A răsuna în vibraţii scurte şi tremurătoare, lipsite de adincime ; (despre muzicanţi) a cînta în acest mod; (rar) a ţîrîi1 (4). Radu, lăutarul, cu Lniţa, fata lui, cu cobza. . . abia-ncep ei să ţîţîie şi să zdrăngăne puţin. . ., că se şi strecoară fetele pe lîngă gardul de nuiele. LUNGIANU, cl. 22. Nu bîzîi ca, cimpoile. Nuţîţăi ca diplele. MAT. folk. 1 594, cf. RĂDULESCU-CODIN. 5. Intranz. (Regional ; despre ploaie ; în forma ţîţăij A cădea în picuri mărunţi. V. ţîrîi1 (1). Dacă picurii îs de tot mărunţi, încît se pare ca o ceaţă, atunci se zice că ,,cerne ca prin sîtă". . . ori că numai ,,ţîţăie“. COM. SAT. II, 7. 6. Tranz. (Regional; în forma ţîţăi) A tăia în bucăţi mici cu cuţitul. V. mărunţi (Cornere-va—Băile I-Ierculane). C£. ALR I 1 987/18. Eu ţîţăi agimile să le pui în legume, ib. + A tăia în bucăţi mai mari cu securea (Cornereva—Băile Herculane). ALR I 1 988/18. 7. Tranz. (Regional ; în forma ţîţăi) A înţepa, a împunge (Globul Craiovei—Orşova). (Refl. pa s.) [Oaia muşcată de şarpe] se ţîţăie cu un ac: la locul muşcat şi jur se împunge, chest. v 169/37. — Prez. ind.: ţîţîiesc şi ţtţîi. — Şi: ţîţii (bar cianu), ţîţăi, (învechit şi regional) ţiţii, ţiţăi (polizu) ţăţăi (şăineanu, D. u.) vb. IV, ţîţîia (TDRG, CADE),' ţîţfiiă, ţiţăia, (regional) ţlţolă (h iv 85, ALR I 1 016/90, mat. dialect, i, 100, com. din cîmpeni, alr— τ 937/295, 296, 331) vb. I. — Ţîf* -f suf. -îi. ŢÎŢllA vb. I v. ţîţîi*. ŢÎŢÎ1ÂG s. n = (prin Dobr.) sîsîiag. Cf. alr ii 5 320/682. [Porumbul] l-adutam acasî, îl puneam în ţîţîiag. T. dial. D. 842. — Şi : ţuţulăjj s. n. ALR π 5 320/682, τ. dial. d. 842 (pl. ţuţuiage ALR H 5 320/682). ŢÎŢÎIĂLĂ s.f. (Rar) Faptul de a ţîţîi2 (1), ţîţîit1 (1), (rar) ţîţîitură. V. sfîrîială (6). Cf. UDRESCU, GL. Ţiţieli de şoricei, id. ib. — Pl. : ţîţîieli. — Şi : (regional) ţiţlAlft s. î. — Ţîţîi* -f- suf. -eală. ŢÎŢÎIE s. f. v. ţiţei. ŢlŢÎÎBE s.f. Acţiunea de a ţîţîi2 (X). Cf. Ι,Β, săghinescu, v. 74, pascu, c. 113, 118. + Tremu- 3166 ŢÎŢÎIT1 — 201 — ŢÎŢÎNĂ rare (1), tresărire ; înfiorare ; teamă. Cf, pontbriant, d,, POLIZU. — Pl. : ţîţîiri. — Şi : (învechit) ţiţă ire s. f. LB. — V. ţîţîi». ŢÎŢÎÎTl s. n. Faptul de a ţ iţ li*. I 1. Cf. ţ î ţ î î2 (1); (rar) ţîţîială, ţîţîitură. Cf. LB, PONTBRIANT, D., barcianu. Scripcariu . . . , cînd îl prinzi în mînă şi-l pui la ureche, produce un fel de . . . ţiţiit. marian, INS. 100.' Vînătorul dibaci o ademeneşte imitînd ţîţîitul şoarecelui. simionescu, f. R. 28. Un ţîţîit de şoarece, un vaitat de iepure aflat in primejdie de moarte. VÎN. PESC. februarie 1964, 8. Ţiţiit de piţigoi. UDRESCU, GL. 2. Cf. ţîţîi2 (2). După ce a descîntat, băbăreasa se duce la foc cu oala cu apă descîntată, bagă trei cărbuni în apă... şi la fiecare cărbune îşi strînge buzele şi scoate un fel ăe ţîţîit. ŞEZ. IV, 32. 3. Sunet tremurător, cu vibraţii scurte, lipsite dg, àdîijciinç, ejiiis dţ uâ, instrument cu coarde. Poporul simte plăcere s-asculte ţîţîitul arcuşului unui viorar. TEODORESCU, ap. TDRG. 4. (Regional ) Sunet ascuţit emis la vînătoare dintr-un fel de fluier din os de găină, cu care vînătorul imită glasul unor păsări pentru a le atrage (Bălţăteşti—Tîrgu Neamţ). Ţipetele sau strigătele ... la vînat sînt : ... ţiţiitul din ţipă. H x 4. — Pl. : ţîţîituri. — Şi : (regional) ţiţiit s. n. — V. ţîţîi*. ŢtŢÎÎTS, -Ä adj. (Regional) Legănat; lin, domol (Livadia de Cîmp—Haţeg). Cf. A iv 2. în trap, mai încet, mai ţîţîit. ib. — Pl. : ţîţîiţi, -te. — V. ţuţuH. ŢlŢînCllĂ s.f. (Rar) Faptul de a ţîţîi2 (1); ţîţîit1 (1), (rar) ţîţîială. V. s f î r î i t u r ă (5), ţ î r î i-tură (2). Cf. PONTBRIANT, D., UDRESCU, GL. — Pl. : ţîţîituri. — Şi : (regional) ţîţîitură s. f. UDRESCU, GL. — Ţîţîi* -f- suf. -itură. ŢÎŢÎLÎC subst. (Regional) Mic urcior în care duc copiii apă. Cf. pamfile, l. c. 392, viciu, gl. — Pl. : ? — Ţîţ* suf. -ilic. ŢlŢÎMVÂRĂ ş. f. v. ţlţlvară. ŢlŢÎN s. n. v. ţîţînă. ŢlŢÎNĂ s. f. (Mai ales la pl.) I. Piesă de metal (sau de lemn), în formă de cîrlig, bătută în perete sau în uşorul uşii sau al porţii (v. copil); placă de metal care se bate cu cuie în uşă sau în poartă şi la capătul căreia se află o gaură sau un belciug ce intră în cîrli-gul din uşor ; dispozitiv format din două piese (una servind ca suport pentru cealaltă), folosit pentru a lega un panou (uşă, fereastră etc.) de un cadru fix, astfel încît să permită panoului o mişcare de rotaţie (pentru închidere şi deschidere) în jurul unei laturi a cadrului (v. balama, şarnieră 1). Ţinte ,. ., verigi . . ., ţîţîni (a. 1508). mihăilă, d. 168. în curţile lor vei vedea cămările pline de painjină, uşile ieşite din ţiţin, ferestrile sparte. N. costin, ap. GCR II, 12/3, cf. anon, CAR. Fiarăle ce au luat Ion din casa Radului Ţigan ful] ... 4 foarfeci ..., 4 cleşte, 1 ţiţie (a. 1757). IORGA, s. D. xiv, 86, cf.M OLNAR, D. 372/ί 1, KLEIN, D. 444. Uşile cele de aramă gemea asupra ţîţi-nilor, nefiind prin putinţă a să putea închide, BEI.-diman, N. P. II, 202/2. Poarta cea de fier . . ., cînd s-ar cercui fără voie-i în ţinţîni, scotea un gemet trist şi aăînc. mozaicul (1838)” 349/21, cf. LB, valian, v., ISER. [Poarta] este ăe argint şi se învîrteşte pe ţîţîni de aurul cel mai curat, pîcleanu, i. ii, 97/10, cf. polizu, pontbriant, D. Se deschide şi, învîrtindu-se pe ţîţînele ei, descoperi intrarea întunecoasă. BARONZI, L. i, 69/16. Am s-o scot [aşa.} din ţîţîni. ALECSANDRI, T. 333, cf. COSTINESCU. Vîntul vîjiie ... ; oblonul se clatină şi scîrţîie pe ţîţînele-i ruginite. ODOBESCU, S. i, 153. în dom de marmur negru ei intră liniştiţi Şi porţile în urmă în vechi ţîţîni s-aruncă. EMINESCU, o. I, 93. Uşa, în loc să se deschidă, sări din ţîţîni lovită ăe o muchie de topor. GANE, Ν. II, 26. Unii tăiau gheaţa cu cazmale, alţii aruncau cu uncrop pe la ţiţinele uşei. CREANGĂ, P. 256. Se auzea bătînd în uşă cu topoare, şi cercevelele ferestrelor se zguduiau cu putere din ţîţîne. CARAGIALE, O. rv, 276. Bătrînul intra pe poarta ruginită în ţîţîni. SLAVICI, Ν. II, 5. O mare uşă de fier se-nvîrteşte din ţîţîni, c-un scîrţîit metalic, vlahuţă, o. A. 215, cf. DDRF. Cîrlige bătute în pereţi, ce se cheamă ţîţîne. DAMÉ, T. 96. Se-ndoaie stejarii bătrîni, Şi uşile gem în ţîţîni. COŞBUC, P. I, 235, cf. barcianu. Uşa bisericei scîrţîie greu în ţîţînele-i de fier. SĂM. I, 326. Geamlîcul şi uşile se zguduiră şi săriră din ţîţîni. DELAVRANCEA, ν. v. 223, cf. alÉxi, W., PUŞCARIU, ET. wb. 161. Unele descîntătoare toarnă din apa descîntată şi la ţîţînă uşii. GRIGoriu-rigo, M. P. I, 49. Se ung .. . ţîţînele uşilor cu usturoi, ca să nu se apropie duhurile rele. candrea, F. 250. Cu dalta aceasta se scobeşte locul în care vin aşezate balamalele (ţîţînile) de la uşi şi de la fereşti, i. APOLZAN, u. 25. Leneş scîrţîie ţîţînă ruginită de la uşă. GOGA, P. 70, cf. tdrg, ’ pamfile, i. c. 416. Nu mai intrau nici cară, nici sănii pe poarta ale cărei ţîţîni erau mereu înflorite de. bură albă, îngheţată, agîrbiceanu, a. 430. Crivăţul întărîtat izbeşte în uşa cîrpită ομ petici de-o zguduie din ţîţîni. CIOCÎRLAN, P. I>. 7. Poarta înaltă de stejar ferecat, sprijinită pe puternice ţîţîni de fier. HOGAŞ, DR. II, 4. Din apa descîntată bea bolnavul ... şi ce a rămas se varsă pe ţîţînă uşii. COM. SAT. IV, 78, cf. şăineanu, D. u., cade. Odăiţa lui de la catul de sus, a cărei uşă se clatină la vînt numai într-o ţîţînă. LOVINESCU, S. I, 208. Uşa se deschise furtunos parc-ar fi sărit din ţîţîni. REBREANU, R. ii, 123. Uşa crîşmei a sărit din ţîţîni şi şeful de post a venit de două ori de-a berbeleacul, pînă pe podeţ. POPA, V. 14. Multe zile pierdeam noi acolo, suflînd din foaie şi minunîndu-ne cum întorcea el fierul roşu, cum îl răsucea, făcînd scoabe, cuţite ..., ţîţîni pentru ferestre. VLASIU, A. P. 30. Ţîţînile uşilor erau frecate cu usturoi. VOICULESCU, p. ii, 26. Uşile sînt susţinute de ,,ţîţîni“. PRIBEAGUL, P. R. 27. Pune umărul, se opinteşte şi scoate uşa din ţîţîni, sadoveanu, o. i, 434. De ţîţînă uşii atîrnă, prăfuită, cureaua de tras briciul. DAN, U. 125, cf. SCRIBAN, D. Fusese mai ales înghesuit în faţa porţilor de fier, pînă cînd le-au scos Licsandru Hergă şi tabacii din ţîţîni. CAMIL PETRESCU, ο. II, 259. Cineva-n umbră Tot umblă, tot umblă ... Şi rupe ţîţîni şi lacăte. BENIUC, v. 124. Plînsul lui . . . semăna a scîrţîială de ţîţînă neunsă. DEMETRIUS., A. 19. Luă sticla cu untdelemn, căută şi o pană de gîscă şi unse ţîţînile mişcînd uşa la dreapta şi sting», v. ROM. noiembrie 1964, 10, cf. CL 1986, 142. Temniţa de piatră . . . Cu zăvoare pe la uşi, Cu ţîţînile-n câtuşi. teodorescu, p. p. 527, com. marian.' Hîtrul mamei . . . scoase uşa din ţîţînă şi se cam mai duse. ŞEZ. I, 90. Uşa s-o ungi la ţiţină, Şi să vini, mîndro-n grădină. hodoş, p. p. 164. Ia apă din ostroave Şi-mi udă ţîţînele. BIBICESCU, p. p. 343. Uşa parcă fu de spumă Aşa sări din ţîţînă. graiul, i, 64, com. din STRAJA — RĂDĂUŢI, cf. GREGORIAN, CL. 63. Uşile se ţin prin ,,bălămălile“ care-s fixate ăe scînduri cu ,,nituri", iar capătul de lîngă uşor e vîrît în ,,ţîţîni". chest. ii 156/224, ib. 156/1, 10, ib. 176/1, 7, 10,’ 224, 324, alr h/ι mn 135, 3 890, alrm ii/i h 347, A ii 8, III 12, 17. .Unge uşa la ţîţînă, Să nu scîrţîie o lună. balade, II, 192. Şi uşa-i ăe rogojină, Cu ţîţîni de pipirig, Nu scîrţîie nici un pic. FOLC. TRANSILV 3183 ŢÎŢÎNĂ — 202 — ŢÎŢ—MĂLAI ii, 441, cf. folc. olt. — munt. ii, 476. -v- Fig. Fiii tari şi tineri unor secole hătrîne Lumea din înche-ieture vor s-o scoată, din ţîţîne Să o smulgă. EMINESCU, ο. IV, 145. Muntele s-a zguduit din ţîţîni de zvîrcolirea dihăniei. vlahuţă, R. p. 70. Căutam într-adins . ... să mă prăvăl în rîpi, doar mi s-or tulbura creierii, doar mi-or sări din ţîţînile tidvei chinuitoarele versuri. miro-NESC.u, S. 159. O culme . . . făcea un fel de ţîţînă uriaşă acestui dublu pergament, scris deasupra cu norii cerului şi dedesubt cu revărsarea munţilor. GALACTION, o. 346. Trîmbi sălbatice de ape speriate ţîşniră din iezerul cutremurat din ţîţîni. VOICULESCU, ’ p. II, 297. Un zîmbet amar-potroacă i s-a înfipt de atunci la ţîţînă buzelor. lOVESCU, N. 206. -v- Expr. (Familiar) A scoate (pe cineva) (afară) din ţîţîni (sau ţîţînă) = a supăra rău pe cineva, a înfuria ; a face pe cineva să-şi piardă cumpătul; a scoate pe cineva din sărite. V. şi scoate (III 3). Românul se-ndîrjeşte Din ţîţînă cînd îl scoţi. HASDEU, T. C. 58. Ce datorie ? strigă Burdea scos din ţîţîni. slavici, o. ii, 104. Limbuţia nevestei îl scosese afară din ţîţîni. ISPIRESCU, l. 333, cf. Di)re, barcianu. Tocmai răbdarea asta o scotea din ţîţîni şi-o îndîrjea mai rău. SĂM. I, 121, cf. TDRG. L-a scos din ţîţîni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gîndurile lui răvăşite de imputări. REBREANU, p. S. 70, cf. cade, dl, dex, ciauşanu, v. 207, zanne, p. in,. 402. (Familiar) A-şl ieşi (sau a-şi sări) din ţîţîni = a-şi pierde răbdarea; a-şi pierde cumpătul; a se înfuria. Cf. dex, zanne, p. iii, 403. (Regional) (A îl) sărit (sau Ieşit) din ţîţîni = (a fi) zăpăcit, smintit, zănatic, nebun. Auzi dumneata vorbe? Vorbe de om sărit ăin ţîţîni. sadoveanu, o. xvi, 366. Era un domn ■exaltat, cu gesturi nervoase . . ., evident ieşit din ţîţîni. blaga, H. 78, cf. ciauşanu, v. 206, zanne, p.’ iii, 403. (Regional) A strînjje (pe cineva) în ţîţîni = a sili pe cineva să facă ceva ; a strînge pe cineva cu uşa. Cf. pamfile, c. 53. (Regional) A îl slab de ţîţîni = a fi lipsit de putere, a fi puţin rezistent. Unii cum te simt că ţi-e niţeluş rău, te leagă cobză să nu te mişti . . ., îţi pun luminarea şi, dă-i hi slab dă ţîţîni, te culcă dă ghiu. JIPESCU, o. 66. + (Regional) Scobitură care se făcea in prag şi în care intra o ieşitură a uşii pentru ca uşa să se poată roti. Cf. rădulescu-codin, î. 363. + (Regional) Bucată de fier băgată în podoimă1 (1), în care se sprijină fusul morii (Castra-nova — Caracal), nalr — o iv mn 279, 2 448/987. + Ligament elastic care uneşte cele două valve ale unei scoici. [Scoica de rîu] se deosebeşte ... şi prin prezenţa unor dinţi sub ţîţînă. simionescu, F. r. 437, cf. dex. II. 1. (Popular) Vîrful purulent al unui abces, al .unei bube. Să se taie cu foarfecile două ţîţîni ce să fac supt limbă şi să se frece cu sare. manoLACHE drăghici, I. 51/15. Dacă rana are cucuie sau ţiţine, se arde cu piatra-iadului. CORNEA, E. i, 126/18, cf. SCRIBAN, D., com. marian. + Parte profundă, întărită, a unui abces, a unui furuncul. V. rădăcină (A II 3), s f a c e 1. Cf. cade, dl, dm, d. med., dex, com. marian, ciauşanu, V. 206. O rană se înrăutăţeşte (la om) înmulţindu-se ţîţînele ei. CHES'fT vi 89/10, cf. NALR — MB l h 102/600. Ţîţa-căţălii are ţîţîni. ib. h 103/547, cf. nalr — mb i mn 281, 452/537, 551, 592, 612, 617, 619, 620, 624, 628, 644, 645. + (Regional) Furuncul. Cf. tdrg, rădulescu-codin, î. 363. + (Regional) Bubuliţă ce se face în jurul unui furuncul (Vîlcele — Turda). Cf. mat. dialect, i, 100. Mi s-o făcut ţîţîni pe lîngă buboi. ib. + (învechit) Umflătură hemoroidală (externă). Leac pentru crăpătura buzelor . . ., a ţîţinelor trînjilor. PISCUPESCU, O. 312/10. La şăzut, ... alît cele ieşite, cît şi cele ascunse ţîţîni Să umflă şi să aprind uneori, cu mari dureri. EPISCUPES-cu, A. 128/41, cf. POLl.zu, ddrf. Celui pătimaş de trînji îi ies un fel de ţîţîni la şezut, cari dor straşnic. N. LEON, med. 149. 2. (Regional) Rădăcină (A I 1) care creşte drept în jos (Baia — Fălticeni). Cf. CHEST. îl 224 supl. 3. (Regional) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor ; (învechit şi Regional) ţîţă (II 7). Se cunoaşte că un stup este gata să roiască de pre ţiţinele ce se fac pre dunga fagurilor ; căci într-aceste ţiţini se prăseşte mumele albinelor sau împărătesele stupilor. i. ionescu, M. 381, cf. dl, dm, com. din ceahlău — PIATRA NEAMŢ, CHEST. VI 18 SUpl., 27 Supl. 4. (Prin Munt., Olt. şi Dobr.) Parte mai strimtă, în formă de cioc, de la gura unui vas, a unui urcior, prin care se toarnă, se scurge sau se bea un lichid, sau proeminenţă, în formă de mamelon, de pe toarta unui urcior, prin care se bea apă. V. gurgui, ţîţă (II 2). Fă bine şi pleacă-mi ţîţînă urciorului să sug şi eu puţintică apă rece. DELAVRANCEA, O. I, 118. Ţăranii . . . mănîncă din acelaşi ciob, beau din acelaşi pahar, sug din aceeaşi tîtînă de urcior. lOVESCU, N. 146, cf. ALR I 696/677, '700, 708, 710, 727, 730, 735, 790, 890, 960, 984, 990, ALR ii 3 953/705, 728. Ţîţînă ibricului. UDRESCU, GL. Ţîţînă cănii. id. ib. într-un urcior punea apă, ş-apoi . . . vinea pă ţîţînă aia, ne didéa cu paharu. T. Dial. m. ii, 109. + (Regional) Deschizătură, vrană la un vas de lemn (Recea de Sus - Piteşti). Cf. ALR I 726/790. 5. (Prin Ban. şi sud-vestul Transilv.) Apă subterană care iese sau ţîşneşte la suprafaţa pămîntului ; izvor. Cf. ALR I 796/30, 77, 85, 118, 122. + (în forma ţiţină) Fir, şuviţă de .apă izvorîtă din pămînt, care nu ajunge să-şi facă curs vizibil. Cf. atila, p. 18. Cea mai slabă urmă de apă, mijită din pămînt şi pierdută tot în el, la unul sau' mai mulţi paşi, e o ţiţină. id. ib. Tot ţiţini sînt şi acelea cari . . . nu fac decît să ude locul pînă la un pîrîu. id. ib. + Loc ud, mlăştinos de la izvor spre pïriu. Cf. LEXIC REG. II, 103. 6. (Prin Munt., sud-estul Transilv. şi Ban.) Ţurţur1 de gheaţă. Cf. ALR I 432/730, 954, ALR SN m h 801/ 192, nalr — B 1 615/86, 97. — Pl. : ţîţîni şi (învechit şi regional)_ ţîţîne. — Şi : (rar) ţiţînă (vlahuţă, n. 128), ţinţînă, (.învechit şi regional) ţîţînă, ţiţină, (învechit, rar) ţiţie s. f., ţiţin, (regional) ţîţîn (A ni 12) s. n. — Etimologia necunoscută. ŢÎŢÎNOC s. n. (Prin Maram.) X. Furuncul (pe corpul omului, pe ugerul vacii sau al oii) ; (regional) ţîţoc (I). Cf. cl 1987, 44. loi, că ţîţînoc mrl-o ieşît pă mînă. ib. 47. 2. Capăt ascuţit al unui par1 (1), al unei prăjini (X) etc. (Budeşti — Sighetul Marmaţiei). Cf. CL 1987, 44. — Pl. : ? — Ţîţînă + suf. -oc. ŢÎŢÎOĂGĂ s.f. (Iht. ; regional) Cîră; (regional) ţiclă2 (2) (Cobitis aurata balcanica) (Telciu — Năsăud). Cf. BĂCESCU, p. 56, 85'. — Pl. : ? — Ţîţîi* + suf. -oagă. ŢÎŢÎRÎGI subst. pl. (Regional) Ardei iuţi (Islaz — Turnu Măgurele). GL. OLT. — Cf. ţîr». ŢÎŢÎU s. n. v. ţiţei. ŢÎŢl-VÂRĂ interj, v. ţlţivară. ŢÎŢ-MĂLÂI subst. (Prin Transilv. ; în construcţia) De-a ţîţ-mălaiul — numele unui joc de fete care se joacă la Paşti, nedefinit mai îndeaproape. Cf. ŞEZ. xvm, II9. Junii se joacă de-a mingea . . ., iar fetele şi fetiţele se joacă de-a ,,ţîţ-mălaiu", _ de-a inelul. com, sat. π, 66. — Cf. tai mălai (v. tăia I 12). 3189 ŢÎŢOAICĂ — 203 — ŢÎVRINĂ ŢÎŢOĂICĂ s. ί. (Prin nord-vestul Muut.) Ţîţoi1 (1)· Cf. UDRESCU, GL. Are nişte ţîţoaice vaca asia, de fală, numai de-ar avea fi lapte. id. ib. — Pl. : ţîţoaice. — Ţîţă + suf. -oaică. ŢÎŢO/VIE s. f. V. JÎJoi- ŢÎŢOC s. n. 1. (Prin nord-vestul Maram.) Furuncul pe ugerul vacii, al oii; (regional) ţîţînoc (1). Cf. CL 1987, 44. Vaca acăie îi bet'eagă, i s-o făcut un ţîţoc pă ugăr. ib. 2. (Prin nord-vestul Munt. şi nord-estul Olt.) Ardei iute; (regional) ţîţă (I 1). Cf. LEXIC EEG. II, 17. — Pl. : ţîţoace. — Ţîţă + Suf. -oc. ŢÎŢ0I s.n. 1. Augmentativ al lui ţîţă (I 1) ; (regional) ţîţoaică. Cf. COSTINESCU, UDRESCU, GL. 2. (Regional ; la f. ; în forma ţîţoaie ; şi în sintagma poamă ţîţoaie, BORZA, D. 182, ALIL 1983—1984, 248) Numele unei varietăţi de struguri nedefinite mai îndeaproape. Cf. ALIL 1983—1984, 248, H iii 305. . 3. (Prin Transilv.) Numele a două plante : a) lupoaie (Orobanche ramosa). borza, d. 122; b) (la f. ; în forma tîtoaie) smîntînică (Orobanche cumana). id. ib. 121. 4. (Regional) Bubă ; - buboi. V. ţ î ţ i n ă (III). Cf. BAR. — MUNT., w. 7042/20. — Pl. : ţîţoaie. — Şi : ţîţoaie (COSTINESCU, bor- za, d. 121,* 182, ALIL 1983-1984, 248, H III 305), (regional) ţiţoâie (COSTINESCU) s. f. — Ţîţă + suf. -oi. ŢÎŢOI vb. I v. ţîţîi». ŢlŢORĂN s.m. v. chiţoran. ŢÎŢ0S, -OĂSĂ àdj. 1. (Rar m.) Care are ţîţe (I) mari ; pieptos, (învechit) sînos (2). Cf. CORBEA, d. 39r2/35, DRLU, KLEIN, d. 444, valian, v., polizu, COSTINESCU, DDRF, ZANNE, P. I, 687, BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, CADE, SCRIBAN, D., DL, DM, DEX, . H Ï 416. Şi ţîţoasă, Şi lăptoasă, Şi devreme-acasă. TEODORESCU, ’ p. P. 191. <> (Substantivat) F acea : ,, Spune, tîtoaso !" ... Mă polocrea. T. DIAL. M. II, 344. 2. (Prin Mold. ; în sintagma poamă ţîţoasă, ALIL 1983—1984, 248 ; şi substantivat, f.) Numele unei varietăţi de struguri nedefinite mai îndeaproape. Cf. alil 1983-1984, 248, h xv 263. 3. (Prin vestul Transilv.; în sintagma) Prune ţîţoase =' numele unui soi de prune nedefinite mai îndeaproape. Cf. BORZA, D. 139. — Pl. : ţîţoşi, -oase. — Şi : (învechit) ţiţos, -oâsă adj. drlu’ "costinescu, alexi, w. — Ţîţă + suf. -os. ŢÎŢOŞAT, -Ă adj. (Regional ; în sintagma) Pere ţîţoşăte = numele unui soi de pere nedefinite mai îndeaproape. Cf. borza, d. 141. — Pl. : ţîţoşaţi, -te. — Ţiţos -f suf. -at. ŢÎŢU interj, v. ţuţu. ŢÎŢIÎCĂ s. f. (Regional) 1. Ţîţişoară. Cf. TDRG, cade. Dragi-mi sînt oiţele Cînd le cresc corniţele, Dar mai dragi fetiţele Cînd le cresc ţiţucile ! JARNÎK — bîrseanu, d. 76. Dragul mamii îngeraş ! Da cum de te înduraşi Şi ţiţuca mi-o lăsaşi ? marian, î. 134, cf. T. papahagi, M. 235. Culcă-te, draga mamii, ... Că ţ-a da mama ţîţucă. arh. FOLK. I, 195. 2. Numele unei varietăţi de struguri nedefinite mai îndeaproape (Truşeşti — Botoşani). Cf. alii< 1983-1984, 248. — Pl. : ţîţuci. — Şi : ţiţiică s. f. — Ţîţă + suf. -ucă. ' ŢÎŢULĂ vb. I V. ţuţula. ŢÎŢUJLlCĂ s. f. (Prin Mold.) Numele unei varietăţi de struguri nedefinite mai îndeaproape. Cf. ALIL 1983-1984, 248. —: Ţîţă + suf. -ulică. ŢÎŢIÎŞCĂ s. f. (Regional) Numele unei varietăţi de struguri nedefinite mai îndeaproape (Bosia — Iaşi). Cf. alil 1983-1984, 248. — Ţîţă + suf. -uşcă. ŢÎŢ0ŢĂ s. f. (Regional) Ţîţişoară. Cf. DRLU. Dragi-mi sînt oiţele Cînd le cresc corniţele, Dar mai dragi fetiţele Cînd le cresc ţiţuţele. DOINE, 167. — Pl. : ţîţuţe. — Şi ; ţiţuţă s. f. — Ţîţă + suf. -uţă. ŢîLi· interj., s. n. v. ţiu*. ŢÎU* s. m. (Regional) „Ied sălbatic" (Frasin — Gura Humorului), alil 1983—1984, 501. — Pl. ; ţîi. — Cf. ţ ă g u i. ŢÎU* s. n. v. ţaig1. ŢÎUÎ vb. IV v. ţiul. ŢÎUÎC interj, v. ţiulc. ŢtulCĂ s. f. v. ţiuie. ŢÎUÎJRE s. f. v. fiulro. ŢlUNĂ vb. I v. ţiuni. ŢÎUNÎ vb. IV v. ţiuni. ŢÎURĂ s. f. sg. (Prin nord-vestul Munt. şi nord-estul Olt. ; în expr.) A sta în ţîura vîntului = a sta în bătaia vîntului. Cf. LEXIC REG. II, 17. — Formaţie onomatopeică. Cf. ţiu i. ŢÎVILÎC interj, v. ţiviic«. ŢÎVLET s. n. v. ţivlet. ŢÎVLÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A arunca ; a înlătura (Bonţ — Gherla). PAŞCA, GL. — Prez. ind. ; ţîvlesc. — Cf. z v î r 1 i. ŢÎVLICĂ vb. 1 v. ţivlică. ŢÎVLÎCĂ s. f. v. ţivlică. ŢÎVLÎÎ vb. IV v. ţivli. ŢÎVNĂ s. f. v. ţîfnă*. ŢÎVNÎ vb. IV v. ţîlni». ŢÎVN0S, -OĂSĂ adj. v. ţîînos. ŢÎVRÎNĂ interj. (Regional) Cuvînt cu care se cheamă caprele (Arpaşul de Jos — Victoria). Cf. alr sn li h 388/172. — Etimologia necunoscută. 3223 — 204 — ŢOAPĂi ŢOA inter]. (Prin Transilv.) Cuvînt cu care se îndeamnă caii la mers. Cf. MÎNDRESCU, I. G. 98. Ţoa la irima drumului că te ocăresc cu bîta. FRÎNCU — candrea, m. 106, cf. chest. v 77/66. — Onomatopee. ŢOÂBĂ s. f. 1. (Entom. ; prin Mold. şi Transilv.) Specie de ţînţar foarte mic, negru, cu abdomenul gros, care zboară în roiuri dese; (regional) ţobîc (1) (Simulium). Cf. marian, ins. 311, 318, jahresber. XII, 134, TDRG. Cînd umblă muşte pe lîngă Joc, mai ales ţoabe, atunci se strică vremea. GOROVEI, CR. 374, cf. CADE. Sînt şi ţînţari mărunţi-mărunţi, cari zbor, mai ales bărbaţii, în roiuri atît de dese, încît cînd te cuprind, nu poţi răsufla de răul lor. Poporul le zice ţoabe. SIMIONESCU, F. R. 365, cf. DI<1 dm, şez. m, 91, com. din straja — rădăuţi, din deda — reghin şi din morăreni — topliţa. Cînd vezi mai multe ţoabe (o specie de ţinţari) deasupra unui loc băltos . . ., cît mai curund va veni ploaia cu tempestate. COM. SAT. I, 38, cf. A v 2, 14, 15, 16, 20, vi 4, glosar reg., pascu, c. 234, 238. 2. (Prin Mold.) Epitet pentru o femeie imorală, beţivă sau pentru o femeie care se ţine scai de cineva. Cf. MARIAN, INS. 327. — Pl. : ţoabe. — Cf. ţobîc. ŢOAC interj, v. ţoaca. ŢOÂCA interj. (De obicei in combinaţie cu alte interjecţii) 1. (Prin Mold. şi Maram. ; şi repetat) Strigăt cu care se cheamă porcii. Cf. H I 58. Ţoac, ţoa ! ŞEZ. III,· 190. Ţoagă, na. GLOSAR REG. 2. (Regional ; în combinaţie cu bir) Strigăt cu care se cheamă oile. Ţoaca, bîr I Com. din şnjUŢ — BISTRIŢA. — Şi: (1) ţoac, ţoăgă interj. — Formaţie expresivă. Cf. ţ o c1. ŢOACĂl s. f. (Regional) Sfîrcul ţîţei (I 1) (Ciocăneşti — Vatra Dornei). Cf. alr ii/i h 60/365. — Pl. : ? — Cf. ţ o c ă i. ŢOACĂ* s. f. v. ţocă. ŢOAcAlV s. m. (Prin Transilv.) 1. Colţ de dantelă. Faini sînt ţoacănii de la abrosu tău. paşca, Gl., cf. COMAN, GL., cv 1950, nr. 4, 34, MĂT. DIALECT. I 271. 2. Cută făcută în păr, aducîndu-1 spre frunte sau spre tîmple. Com. din hunedoara şi din boarta — MEDIAŞ. — Pl. : ţoacăni şi (n.) toacăne (MAT. DIALECT. I, 271). . — Din germ. Zacken. ŢOAc-JlV-POAc subst. v. ţoe-in-poc. ŢOÂDĂRĂ s. f. (Prin sud-estul Transilv.) 1. Femeie mică, dar harnică şi energică. Cf. lexic REG. II, 55. 2. Femeie de moravuri uşoare (Lisa — Făgăraş). LEXIC REG. 95. —■ Pl. : ţoadăre. — Etimologia necunoscută. Pentru sensul 2, cf. ţ o a n d r ă. ŢOÂGÂl interj, v. ţoaca. ŢOAgA* s. f. v. Jeh*. ŢOAlDA s. f. (Regional; în construcţia) De-a ţoaida — de-a v-aţi ascunselea, v. ascuns (Vad-Făgăraş). Cf. LEXIC REG. II, 55. — Etimologia necunoscută. ŢOAlTĂ s. f. (Prin nordul Mold. şi prin Maram.) Proptea (glosar reg.) la gard (coman, gl.) sau la ulucul pe care se transportă lemnele din munte la vale (arvinte, term. 173). + (Prin Maram. ; în forma foită) Nuia cu care se îndeamnă vitele la mers ; (popular) strămurare. Cf. candrea, ţ. o. 52. •ν’ Expr. (Prin Maram.) A lugl tot într-o foită = a fugi repede. MAT. DIALECT. I, 217. — Pl. ; ţoaite. — Şi: }6ltă s.f. candrea, ţ. o. 52, MAT. DIALECT. I, 217. — Etimologia necunoscută. ŢOÂLĂ s. f. V. fol*. ŢOAMPĂ s. f. 1. (Regional ; la n. ; in forma ţomp) Vîrf, pisc2. Cf. LEXIC REG. îl, 118, L. ROM. 1986, 215. 2. (Prin Bucov. şi nordul Mold.) Piatră mare pe care stau ciobanii cînd mulg oile. V. scaun (I 1), ţol dac. Cf. av 15, 26, glosar REG. 3. (Regional) Piatră mare, colţuroasă, pe fundul apei, care periclitează plutăritul (Coverca — Vatra Dornei). Cf. arvinte, term. 173. 4. (Regional; la m.; în forma ţomp) Lemn cioplit în patru sau în şase feţe, care se pune în mijlocul unei movile, ca semn de hotar (Cloşani — Tîrgu Jiu). Cf. nalr — O ii h 336/937. — Pl. : ţoampe. — Şi : ţomp (pl. n. ţompuri lexic REG. ii, ί 18, m. ţompi nalr — o ii h 336/937) s. n., s. m. — Etimologia necunoscută. Cf. c i o m p. ŢOÂNCĂ s. f. (Regional) 1. (Eufemistic) Organul genital masculin (la copii). Cf. ŞEZ. i, 149, coman, gl. 2. (Şi m.) Termen afectiv folosit pentru a vorbi cu (sau despre) copil, p. ext. cu (sau despre) soţ, soţie. Cf. udrescu, gl. Ţoancele mamii l id. ib. Pe ţoancă al meu (sau a mea) nu l-ai văzut viind ? id. ib. + (Argotic) Termen familiar de adresare. Las’ pe mine, ţoancă■! alas 27 XI 1938, 7/5, cf. scl 1978, 324. 3. Nume dat unei plante cu frunze lanceolate, cu flori albe, dispuse în spice ca ale trestiei, şi care creşte pe dealuri (Vînjul Mare — Strehaia). Cf. Η IX 122. — Pl. ; ţoance. — Şi ; (3) ţonc s. m. udrescu, gl. — Probabil rezultat, prin afereză, din puţoancft, cuvînt neînregistrat; în dicţionar. ŢOANDRĂ s. f. v. ţundră. ŢOANGĂ s. f. (Prin vestul Transilv.) 1. Talangă (1)· Cf. cade, com. din judeţul bihor, paşca, gl., com. beniuc, A i 17, 22, 23, 24, 25. + Clopot stricat. Cf. conv. lit. xx, 1 020, cade, a i 12. 2. Clopoţel legat de coşul morii, care, acţionat de un dispozitiv, semnalează terminarea grăunţelor. Com. din tărcăiţa — beiuş. — Pl. : ţoange. — Formaţie onomatopeică. Cf. t o a n g ă. ŢOÂPÂI s. f. (Prin Olt.) Lovitură de bîtă (scriban, d.) ; bîtă (id. ib.). 3242 Ţ OAPÄ2 — 205 — ŢOCĂIT — Pl. : ţoape. — Etimologia necunoscută. ŢOĂPĂ* s. f. (Prin nord-vestul Munt.) Pată care sare şi joacă mult. Cf. CV 1950, nr. 4, 34. φ (Ca epitet pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. „de") Ţoapa aia de Maria nu face nimic totă ziulica, ib. — Pl. : ţoape. — Derivat regresiv de la ţopăi. ŢOAPĂ* s. f. (Regional) Amestec de minereu de aur, măcinat fin, şi mercur (Crişcior — Brad). Cf. PAŞCA, GI,. — Etimologia necunoscută. ŢOÂPĂ“» s. f. V. top*. ŢOÂPĂ5 s. f. v. jO|i;"i. ŢOAŞCĂ» s. f. v. ţoşcă. ŢOĂŞCĂ* s. f. v. ţnşcă*. ŢOAŞE s. f. pl. v. ţohă. ţoAţăi s. f. (Iht.; regional) Molan1 (2) (Nema-chilus barbatulus) (Teliu — Braşov). Cf. BĂCESCU, P. 56, 131. — Pl. : ţoafe. — Etimologia necunoscută. ŢOÂŢĂ* s. f. V. Jaf. ŢOBÎC s. ta. v. (olît. ŢOBÎC s. m. 1. (Bntom. ; prin Mold. şi Transilv.) Specie de ţînţar foarte mic, negru, cu abdomenul gros, care zboară în roiuri dese; (regional) ţoabă (1) (Simulium). Cf. ddrf, marian, ins. 311, tdrg, CADE, ŞEZ. iii, 90, VICIU, GL. Ţobîcii şi morniţele (un fel de ţinţari ) dacă umblă foarte tare pe la apusul soarelui şi pişcă tare pe la amiezul nopţii — e semn de ploaie. COM. SAT. i, 38, cf. ALR I 1 890/269. Are să ploaie, că umblă ţîbicii. MAT. DIALECT. I, 196, cf. L. rom. 1964, 84,’ pascu, c. 234. 2. (Entom. ; prin Transilv. ; în forma ţiboacă) Viespe-de-drumuri ; (regional) ţibocuţă ( Pompilus viaticus): Cf. marian, ins. 228, 229, jahresber. xii, 158, TDRG. Se teme de insectele numite ţiboace ... şi de ţînţari. pamfile, duşm. 33. 3. (Prin Bucov.) Epitet pentru o persoană (mai ales pentru un copil) cu purtări îndrăzneţe, supărătoare. Cf. MARIAN, INS. 327. — Pl. : fobiei. — Şi; ţobîcă (marian, ins. 311, TDRG, L. ROM. 1964, 84 ; pl. şi ţobîce MARIAN, INS. 311, TDRG) s.f., ţoblc (ALR ι 1 890/269; pl. ţobîci ib.), ţibic s. m., fiboâcă s. f., făbiic (ddrf, marian, ins. 311, tdrg, cade, şez. iii, 90), (îmbûc (mat. dialect, i, 196) s. m. — Cf. ţoabă, c i b ii c. ŢOBÎCĂ s. f. v. fobie. ŢOC* interj. (Adesea repetat) 1. (Familiar) Cuvînt care imită zgomotul produs de sărut sau de supt. Dumneata ştii. prea bine puterile mele, ajunge numai să-mi porunceşti (ţoc, şi îl sărută). GORJAN, h. i, 70/28, cf. barcianu, tdrg, şăineanu, d. u., cade. Se repede la dînsa ş-o sărută, ţoc-toc l SADOVEANU, o. I, 564, cf. SCRIBAN, D. Ea sé pleacă să te ridice şi tu ,,ţoc", ,,toc" ! DAVIDOGLU, o. 51, cf. PĂSCULESCU, L. P. 383. ♦ (Substantivat) Sărut zgomotos. Cf. alexi,. w., dsr. 2. (Regional) Cuvînt care redă zgomotul produs prin lovirea unor obiecte, prin ciocănire etc. Cf. UDRESCU, GL. 279. 3. (Regional) Cuvînt cu care se cheamă porcii Cf. scriban, d. — Onomatopee. ŢOC* s. n. (Prin Transilv.) Suport pe care se fixează pieptenele de dărăcit ; darac. Cf. GHEŢIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, w. S-au pus la o cină. Fata sta la foc. coşbuc, p. i, 249, cf. păcală, m. r. 431. — Pl. : focuri. — Din germ. Zhji [stuhlj. ŢOCĂR s. m. (Prin Transilv.) Dărăcitor. Cf. molnar, D. 62/27, BARCIANU. — Pl. : ţocari. — Ţoc* + suf. -ar. Ţ0CA s.f. (Prin Transilv.) 1. (în forma ţoacă) Sarcină (de lemne). Com. din TRANSILV. 2. (în loc. adv.) în ţocă = în cîrcă, v. c î r c ă. Com. din terebeşti — cărei, com. beniuc, teaha, c. N. 278, ALR — τ 302/398. — Pl. ; ? — Şi ; ţoâcă s. f. Com. din transilv. — Etimologia necunoscută. ŢOCĂÎ vb. TV. Intranz. 1. (Familiar) A produce un zgomot sărutînd. Cf. HEM 2 210, CIHAC, ii, 536, barcianu, alexi, w., tdrg. Luă pe dăscăliţă de mijloc, o învîrti de cîteva ori tinereşte şi o pupă ţocăind pe amîndoi obrajii. REBREANU, I. 237, . cf. şăineanu, d. u., bl vi, 149, bul. fil. ix, 42, com. din BILCA — RĂDĂUŢI, f Tranz. A săruta cu zgomot. Ţop, amîndouă în gîturile lui Vlasă şi Nastasă şi-i ţocăiesc şi-i drăgostesc. ap. TDRG, cf. CADE. Copiilor nu le place să-i ţocăi. SCRIBAN, D., cf. bul. FIL. ix, 42, dex. φ Refl. recipr-Cînd vezi două moftangioaice amesteeîndu-şi alifia de pe buze şi ţocăindu-se cu multă căldură, să ştii că nu se pot suferi. CARAGIALE, o. rv, 103, cf. CADE, SCRIBAN, D., dl, dm, DEX. Mi-o vede cu un flăcău în braţe, ţocăindu-se (sărutîndu-se). ŞEZ. VI, 153. 2. (Familiar ; cu determinarea „din buze") A plescăi (1). Ca să-mi lămurească întrebarea lui, . . . se bătu cu degetul în beregată şi apoi ţocăi ptdernic din buze, ca şi cum mi-ar fi dat a înţelege că-i ceva bun de tot. MIRONESCU, S. 121. + (Despre copii) A suge plescăind din buze. în neştire strîngea la piept copilul ca,re ţocăia. lacom. REBREANU, i. 381. Un copil ţocăia la pieptu[1] mamei, scriban, d. + A mişca buzele prin somn ca şi cînd ar suge. Toată noaptea ţocăie. săghinescu, v. 107, cf. tdrg, şăinea-NU, D. TJ., CADE, SCRIBAN, D., dl, DM, DEX. 3. (Regionial ; despre veveriţe) A scoate sunete caracteristice (Tazlău — Buhuşi). Cf. h x 499. 4. (Regional; despre copitele cailor) A produce zgomot lovind pietrele (Dăneşti — Vaslui). Cf. alr i 1 391/512. — Prez. ind. : ţâcăi şi ţocăiesc. — Ţoc* + suf. -ăi. ŢOCĂIAlA s. f. (Familiar) Sărut zgomotos ; (familiar) ţocăit (1). Com. din bilca — rădăuţi. — Pl. : focăieli. — Ţocăi -f suf. -eală. ŢOCĂIT s. n. (Familiar) Faptul de a (se) ţ o-c ă i. 1. Sărut zgomotos; (familiar) ţocăiâlă. Cf. ţocăi (1)· Cf. DL, DM, DEX. 2. Zgomot făcut cu gura cînd se mănmcă repede şi lacom; plescăit (1). Numai zăngănitul lingurilor de lemn şi ţocăitul buzelor se aude din cînd. în cînd. rebreanu, nuv. 84. + Zgomot, plescăit făcut de 3261 ŢQCĂNEAI/Ă — 206 — ŢOFINĂ copii la supt. Cf. ţocăi (2). Imita din buzele unsuroase ţocăitul pruncilor sugaci. C. petrescu, o. P. I, 44, cf. DL, DM, DEX. — Pl. : ţocăituri. — V. ţocăi. ŢOCĂ1VEĂLĂ s. f. (Prin nord-vestul Munt. şi sudul Transilv.) Ţăcăneală (1). Cf. ALR I 1 476/166. Ce ţocăneli s-aud afară? UDRESCU, GL. — Pl. : ţocăneli. — Ţocănl + suf. -eală. ŢOCĂNÎ vb. IV. Intranz. 1. (Prin nord-vestul Munt. şi sudul Transilv.) A ţăcăni (1). Cf. ALR I 1 475/166. Merge de tocane strada. UDRESCU, GL. Tocane ceasu-ăla, te sperie din somn. id. ib. 2. (Prin nord-vestul Munt.) A ciocăni (la uşă). Cf. UDRESCU, GL. Parc-a ţocănit cineva la uşă. id. ib. — Prez. ind. : ţocănesc şi ţâcăn. — Ţocl + suf. -ani. ŢOCĂNÎT s. n. (Prin nord-vestul Munt.) 1. Ţăcănit1 (1). Cf. UDRESCU, GL. S-aude ţocănitul ceasului. id. ib. 2. Ciocănit (la uşă). Cf. UDRESCU, GL. Parcă e un ţocănit la uşă. id. ib. — Pl. : ţocănituri. — V. ţocănl. ŢOCĂNItChĂ s. f. (Prin nord-vestul Munt.) Ţăcănitură. Cf. UDRESCU, gl. S-aud nişte ţocănituri în dulap, bîjbîie vrun şoarece, id. ib. — Pl. : ţocănituri. — Ţocănl + suf. -itură. Ţ.0CHEL s. n. v. soclu. ŢOCHI subst. v. ţohft. Ţ0C-ÎN-P0C subst. (Transilv., Maram. şi prin Ban. ; în 1 o c. adv.) Cu ţoc-ln-poc = cu toate lucrurile pe care le are cineva ; cu tot calabalîcul ; p. ext. Cu totul. Cf. MÎNDRESCU, I. G. 98, DR. IV, 1 041, BL viii, 222. Ăştia vin. cu-tocu-n poc la noi. brad, în ALIL 1983-1984, 316. Am ieşit la liman!,.. Cu ţoc-un-poc ! Lăncrănjan, c. iii, 27, com. din TEREBEŞTl — CĂREI. Om mere cit ţoc-în-poc, Pînă ce-om ajunge-n foc. bîrlea, c. p. 174, cf. no-vacoviciu, c. Β. i, 21, coman, gl. Cînd îi gata locu de grăpat cu ţocumpoc, atunta o sfîrneşti. ALRT II 74. -ν' (Adverbial) Cf. COMAN, gl. Le-am luat pe toate, ţoc-în-poc. Com. V. breban. Au venit ţoc-îri-poc. Com. din biia — tîrnăveni. <> Expr. (Argotic) A îl agăţat cu ţoc-în-poc = a fi prins asupra faptului. Cf. bul. fil. ii; 207; bl iv, 76. — Şi : ţdc-un-p6c (scris şi ţocunpoc mîndrescu, i. G. 98, ţocu-n poc), ţocump6c, ţoâe-în-poăe (com. din TEREBEŞTi — cărei), ţâc-ln-pâc (ib.), ţeic-un-pâc (scris şi ţeacunpac novacoviciu, c. b. i, 21) subst. — Din germ. [mit] Sack und Pack, magh. ca-kompakk. Ţ0CLI subst. pl. v. ţeh*. Ţ0CLU s. n. v. soclu. Ţ0CNET s. n. (Prin Munt.) 1. Zgomot produs prin lovirea unor obiecte. V. ţ ă c ă n itMi). Cf. udrescu, Gl. S-auzi un ţocnet pe sală, a căzut ceva. id. ib. 2. Fig. Durere ascuţită, înţepătoare, de scurtă durată; săgetătură (XI I). Cf. udrescu, gl. Am simţit un ţocnet la măsea, de m-a fulgerat în creştetul capului, id. ib. 3. Sărut zgomotos. UDRESCU, gl. Mi-a tras nişte ţocnete, de-a răsunat casa ! id. ib. 4. Zgomot pe care-1 fac din buze copiii la supt. Cîteodată, speriat, fără să ştiu de ce, scăpăm ţîţa din gură, cu un fel de ţocnet gras şi dulce, atît mi-era toată neliniştea. DELAVRANCEA, 'X. 18. — Pl. ; ţocnete. — Ţocnl + suf. -et. ŢOCNÎ vb. IV. I. Tranz. (Prin nordul Munt.) A lovi un obiect (producînd zgomot sau fisurîndu-1) ; (popular) a ţicni.(1). Cf. rădulescu-codin, udkescu, GL. Ai ţocnit geamul, afurisache ! id. ib. + (Cu complementul „paharele") A ciocni în semn de urare (Curtea de Argeş). Cf. UDRESCU, GL. Ţocnesc paharele ! id. ib. 2. Tranz. (Prin Bucov.; subiectul indică păsări) A lovi cu ciocul. Com. din straja — rădăuţi. + (într-o poezie populară ; subiectul indică şerpi) A muşca. Cf. T. papahagi, c. l. Şarpe Veninat, ... Cu coada L-ai împleticit, Cu gura l-ai ţocnit. MAT. FOLK. 1 146. 3. T r a n z. Fig. (Prin nord-vestul Munt.) A produce dureri vii, ascuţite, de scurtă durată prin corp. Cf. udrescu, Gl. Mă ţocneşte prin toate oasele. id. ib. 4. Refl. recipr. (Prin nord-vestul Munt.) A se săruta zgomotos. UDRESCU, GL. Hai să ne ţoc-nim şi amîndoi. id. ib. — Prez. ind. : ţocnesc. — De la ţoc*. ŢOCIVÎT1 s. n. (Prin nord-vestul Munt.) Zgomot produs prin lovire, spargere. Cf. udrescu, gl. — V. ţocnl. ŢOCNÎT*, -Ă adj. (Prin nord-vestul Munt.) Plesnit2 (I). Cf. udrescu, GL. ■{> Expr. A îl ţocnit la cap = a nu avea putere de judecată ; a fi aiurit, zăpăcit, ţăcănit2 (2). Cf. UDRESCU, GL. — Pl. : ţocniţi, -te. — V. ţOcnl. ŢOCNITÜHÄ s. f. (Prin nord-vestul Munt.) Zgomot scurt produs prin lovire, ciocnire etc. Cf. UDRESCU, GL. O ţocnitură în geam; a dat cu piatra, id. ib. S-aud ţocnituri de pantofi, vine cineva, id. ib. — Pl. : ţocnituri. — Ţocnl -f- suf. -itură. ŢOCOIĂN s. m., interj. (Regional) X. S. m. Miel care suge de la orice oaie (Milaş — Reghin). Cf. scl 1975, 266, viciu, gl. 2. Interj. (Adesea repetat) Cuvînt cu care se cheamă mieii. Com. din zahareşti — suceava. — Pl. : (1) ţocoiani. — Cf. ţ o c ăi. Ţ0CRU s. n. = soclu. NALR — o II h 188/991. ŢOCUMP0C1 subst. v. pocumpăr. ŢOCUMP0C* subst. v. ţoc-în-poc. Ţ0C-UN-POC subst. v. ţoc-în-poc. ŢOFl s. m. v. ţop*. ŢOF* subst. v. ţeh*. ŢOFINĂ s. f. (Prin Ban.) Noroi moale. Cf. novacoviciu, c. B. i, 21. 3283 ŢOFT — 207 ŢOL2 — Accentul necunoscut. — Etimologia necunoscută. ŢOFT ş. n. v. ţeh*. ŢOG s. n. v. ţeh*. Ţ0GĂ interj, v. ţltfă1. Ţ0GHIE s. f. v. ţeh*. Ţ0GLIE s. f. v. ţeli*. Ţ0GLU» s. n. v. soclu. Ţ0GHJ* s. n. v. ţiclăI. ŢOGOŞÂT, -Ă adj. v. Stogoşat. Ţ0H s. f. 1. (învechit) Obiect de îmbrăcăminte pentru femei, probabil un fel de mantie. Ţoaşe (a. 1582). cuv. D. BĂTR. I, 256. Vîn aţă ţohă, roşie ţohă, vearde ţohă, galbenă ţohă (a. 1600—1630). ib. 306. 8. (Regional ; în forma ţochi) Haină bărbătească (Unirea — Călăraşi). Cf. H vil 486. — Pl. : ? — Şi : (învechit) ţoaşe (cuv. d. bătr. i, 256) s. f. pl., (regional) ţochi (h vii 486) subst. — Din ngr, τσόχα „postav". ŢOHĂÎ vb. IV v. ţuliăl. ŢOH interj., s.. m. I. Interj. (Şi cu ,,o" şi „i" prelungite ; repetat) Cuvînt care imită sunetele specifice scoase de ţiclean (1).' Se poate ca în aceeaşi perioadă unele exemplare ■ ■ . să facă , ,ţoi-ţoi-ţooii", în timp ce alţii ... să scoată sunete prelungi, şuierate. băcescu, păs. 305. II. S. m. (Ornit. ; regional) 1. (Şi în sintagma ţoi comun, dombrowski, p. 223, băcescu, păs. 169) Ţiclean (1) (Sitta europaea). Scatiii, ţoii, ţintezoii şi piţigoii, toţi îl întîmpinau peste tot locul cu dulcele lor ■ cîntări. odobescu, S. iii, 181, cf. marian, o. ii, 153, conv. ut. xxm, 346, ddrf, barcianu, ΑΙ,ΕΧΙ, W., TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE. La urmă de tot, sosi şi un ţoi cu aripile sîngerate şi ţipă în gura mare. topîrceanu, o. a. ii, 93. Pe multe însă, în frumuseţe şi vioiciune, pare că le întrece ţoiul. SIMIONESCU, F. R. 144, cf. SCRIBAN, D., DOMBROWSKI, P. 233, BĂCESCU, păs. 169, 301, 303, h ix 509, xi 146. + Fig. Epitet pentru un copil neastîmpărat şi gălăgios. Poporul de ţoi. . . nu-i dă pace cu nici un chip. pamfile, S. T. 64. 2. (în formele ţui, tui) Ciuf (Otus scops). BĂCESCU PĂS. 166, 169, 267. — Pl. : (II) ţoi. — Şi : ţul (BĂCESCU, PĂS. 169), tui (id. ib. 166, 267) s. m. — Onomatopee. ŢOI* s. n., s. m. .1. S. n. Păhărel avînd forma unei sticluţe cu gltul lung şi îngust, din care se bea ţuică sau rachiu; conţinutul unui asemenea păhărel; (popular) ciocan, (regional) cioflec, puţoi (I 2), sălic (2). V. cui. Mă aflu c-o bălâciuşcă, ţoi de rachiu, în mînă. JIPESCU, o. 161. Negoiţă a dat ţoiul repede pe gît, a-mbucat o fărîmă de păstramă. CARAGLALE, O. II, 236. E ştiut însă de toţi cunoscătorii că gustul cel adevărat, . .. calitatea propriu-zisă a ţuicii, nu se simte decît abia după al doilea ţui. SLAVICI, Ν. I, 294, cf. tdrg. La cârciuma se opresc şi, printre ţoiuri dese, vorba porneşte iarăşi. LUNGIANU, cl. 180, cf. ŞĂINEANU, D. u., CADE. Colonelul bătu în retragere, întinzînd pe neaşteptate primarului, la băcănie, un ţoi de ţuică: BRĂESCU, o. A. II, 172. Nu ştii dumneata ce calic e moşul ăsta P . . . Un ţoi de rachiu şi nu-ţi întinde. VISSARION, Fi*. 127. Fugi, fă, se~ntoarse mo- rarul îmbufnat. . . Mai bine beau eu două ţoiuri. SADOVEANU, o. XVII, 291, cf. scriBan, D. Un gospo-dar, Cu un ţoi ori un pahar, I-ar cinsti cu un rachiu, Iute ca argintul viu. ARGHEZI, S. p. 124. Urmaşul său trage la măsea un ţui ăe drojdie. BlyAGA, H. 113. Ciocni ţoiul de ţuică şi-l goli. CAMII, PETRESCU, O. I, 329. Din mîna în mîna trece ţoiul de ţuică, ulceaua cu vin. STANCU, D. 234. La o masă de alături, cu un ţoi de ţuică şi cu mîna la falcă, stătea un rnuşteriu. PAS, Ί. IV, 247. Turnă ţuicile şi ridică ţoiul. VINEA, Ι,. II, 254. După încă un rînd de ţoiuri, cineva s-a oferit sâ-l ia în gazdă. v. ROM. decembrie 1958, 72. Măsură mică de sticlă, de 50 mm, cu gîtul.lung, numită . . . ,,ţoi'4, ,,ciocan' şi „cinzeacă“. C. GIURESCU, P. O. 150. Ţoiul lui s-a golit şi aşteaptă ca doctorul .sa plătească, v. rom. ianuarie 1965, 48, cf. I. CR. vii, 153. -v* Expr. (Argotic) A da pe ţoi = a da pe datorie, pe credit. Cf. bui,. fii,. rv, 129. 2. S. m. (Regional; în forma ţui) Ardei iute (Or-lea — Corabia), nai/r — o iii h 466/996. — Pl. ; (n.) ţoiuri. — Şi : (regional) ţui s. n., s. m. — Btimologia necunoscută. ŢOIC subst. v. ţeh®. ŢOIGÂN s. m. (Regional) Piţigoi (1) (Parus maior). Cf. băcescu, păs. 169, 306, 329. — Pl. : ţoi g ani. — Cf. ţ o i1. Ţ0ITA s. f. v. ioaltä. ŢOL* s. m. Unitate de măsură pentru lungimi, utilizată în special pentru fileturi şi diametre, avînd valoare de 25,4 mm, după modelul celei folosite în Anglia şi S.U.A., şi de 26,15 mm, după modelul celei folosite în Germania. Cf. molnar, d. 45/23. Acesta îl presere preste ţarina cea cleioasă gros ca de un ţol. ECONOMIA, 9/4. [Limbricii] sînt ... de patru pînă la 8 ţoii. CALENDARiu (1814), 171/14. Doi letezi tari cîte de 2112 ţoii groşi. TOMici, c. A. 39/16. Avea tari bîlvani de 18 ţoii groşi, afund în pămînt băgaţi. N. STOICA, c. B. 164. Aduse o şapcă roşie, o puse pe cap şi-m arătă o gaură ca la un ţol deasupra fruntei. mozaicul (1838), 247/6. Un ac magnetic în cutie pătrată. . . Acul e lung de 4 ţoiuri. GT (1839), 42/36, cf. VALIAN, V., PONTBRIANT, D. Săgeata scăpă şuie-rînd şi se înfipse în cercul tras deasupra scutului, abia două ţoiuri mai sus de muscă. BARONZl, i. L. i, 89/5, Cf. COSTINESCU, MÎNDRESCU, I. G. 98, TDRG, şăineanu, d. u., CADE. Afară de metru, mai sînt întrebuinţate ca unităţi. de măsură pentru lungimi ţolul englez, care are 25,4 mm, şi, mai rar, ţolul german, care are 26,15 mm. ioanovici, TERN. 199. Pasul fi-letului poate fi exprimat în ţoii sau în milimetri (filet metric), ORBONAŞ, mec. 310. O scîndură lungă de trei stînjeni şi groasă de patru ţoii. SADOVEANU, O. XVII, 429. Analiza tehnică a firelor cere să se stabilească. şi numărul de răsucituri pe ţol. IONESCU-MUSCEL, FIL. 57. [Rulmenţii] confecţionaţi în fabricile engleze sau americane au um număr întreg de ţoii sau jumătăţi, sferturi, optimi, şaisprezecimi de ţol. SOARE, MAŞ. 92, cf. d. mec., H ii 29, vii 156, com! marian. Grin-dzîl'e. . . să Sie d'e grosă pe şăpt'e şî opt ţol'. ALRT II 96, cf. 329. — Pl. : ţoii şi (învechit, n.) ţoiuri. — Din germ. Zoll. ŢOL* s. n. (Popular) 1. Ţesătură groasă de lînă, de cînepă etc. folosită (la ţară) ca pătură, ca scoarţă, pentru aşternut pe jos etc. V. cergă, 1 ă i c e r, pocladi Ţol (a. 1509). d. bogdan, gl. Deacii-l pădziră, de-l găsiră durmind jos pre un ţol. MÖXA, 394/21. Ţol (a. 1600-1630). cuv. d. bătr. i, 307. Ţol de pâr. ST. Ι,ΕΧ. 174vl/7, cf. ANON. CAR. Iar 3300 ŢOI,2 — 208 — ŢOL2 armii era cu ţoluri încinşi, şi arcile lungi încujbate avea. HERODOT2, 357. 1 ţol ăe lînă, nou, necusut (a. 1784). IORGA, S. D. vii, 234. Scoasă. . . cai cu {olurile di mătasă. alexandria (1784), 76v/10. Am dat fiicei mele. . ., după cum arată izvoăul anume mai jos un ţol de lînă (a. 1787). tjricaritjl, xv, 347. Să vor face doo lădiţe şi să vor învăli cu ţol veichi (a. 1794). IORGA, S. d. vin, 29. S-au dat lui Gavril Şalvar penlru un ţol ce s-au pierdut (a. 1796). ştefaneLLI, d. c. 265, cf. molnar, D. 46/2, KLEIN, D. 444. Nimereşte pe un pat, iar supt ţoale. Pipăind, dede de viu şi moale. BUDAI-DELEANU, ţ. 289. [Calul] trăbuie acoperit cu un ţol sau procoveţ. calendariu (1814), 162/19. Trimăt o păreche de hamuri. . ., învălite într-un toi (a. 1836). iorga, S. d. xxi, 225, cf. drlu. In unele ţări căpiţele să cară pe ţoluri îm, părîngă până la ha-rabale aşternute şi ele cu (oluri. I. IONESCU, C. 122/4, cf. polizu, baronzi, l. 122. N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvelit, Şi nici o putere !.. , eram prăpădit ! ALECSANDRI, p. i, .41, cf. cihac, ii, 627, COSTINESCU, LM. Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut. EMINESCU, o. xv, 81. Stăpîne ! aşterne un ţol aici, în mijlocul ogrăzei. CREANGĂ, P. 68. Ne urcarăm într-o sanie mare, acoperită cu ţol de pîslă. CONTEMPORANUL, III, 569. Femeile. . . pun ţoluri pe ferestre ca să nu se zărească lumina, marian, na. 370, cf. ddrf, id. T. 97, PHILIPPIDE, P. 148. Ca mobilier sînt la-, viţe sau pat, goale sau acoperite cu ţoale. CRĂiniCEAnu, IG. 57. Zăcea pe ţol cu fata-n sus. Cu ochii stinşi şi fără vlagă, coşbuc, p. I, 244, cf. barcianu, alexi, W. îşi încarcă pe lotcă, pe lîngă instrumentele de pescuit. .., o ţoală sau un lăicer pentru aşternut, antipa, P. 748. De subt ţol ridică fruntea Două fete bucălaie. GOGA, POEZII, 57, cf. TDRG, pamfile, A. r'. 227. Ţoalele şi sacii se ţes din urzeală de fuior răsucită în două viţe cu bătaie de canură sau, mai rar, de lînă. id. I. c. 285. Se învălui într-un ţol pe podelele de scînduri ale bucătăriei. AGÎRBICEANU, s. P. 41. Peste cuprinsul întreg al chervanelor, erau aruncate ţoluri groase şi mari de cînepă. HOGAŞ, DR. II, 39. Cei ce dormeau pe jos aşterneau nişte rogojini şi se acopereau cu ţoale. DRAGOMIR, O. M. 231, cf. LUNGIANU, CL- 72, PRECUP, P. 22. Ţăranii mai preparau şi alte articole, ca pîn-zeturi, straie, ţoale. . ., cari se vindeau în zilele de tîr-guri. GOLOGAN, C. R. 27, cf. DIACONU, VR. LXIX, ŞĂINEANU, d. u., cade, bl i, 38. A tras peste mine ţolul ist greoi şi leorcăit. Galaction, o. 48. Veneau pentru lăcuire de prin sate depărtate şi adăstau în căruţe, tremurînd sub un ţol. I. BOTEZ, şc. 28. Luna arunca umbre pe lucrurile din casă şi le da înfăţişări hidoase, iar eu le arătam cu mîna, trăgîndu-mi îngrozit ţolul peste cap. vlasiu, a. p. 13. Cotoi a scos capul din ţol, înfăţişînd privitorilor o dihanie fără nume. sadoveanu, o. xviii, 638. Cu o mişcare bruscă dete la o parte ţolul şi, sărind din pat, deschise uşa. dan, u. 223, cf. scriban, d., apolzan, p. i, 236. Acest tînăr. . ., care doarme acum cu capul pe un ţol, voise să fie domn al lumii. CĂLINESCU, O. xil, 32. După qe au mîncat şi cireşe şi vişine, . . . s-au lungit toţi pe ţol şi Chiose a început să cînte. CAMIL PETRESCU, O. I, 623. Pe un pat aşezat la fereastră, pe nişte ţoale vechi, zace o mumie umană. BOGZA, A. î. 600. întindea un ţol pe pămînt şi se lungea mulţumit, barbu, g. 113. Se prăbuşi sfîrşit la picioarele ei, rămînînd întins acolo, în iarbă, pe ţolul aspru şi murdar. V. ROM. iunie 1960, 39, cf. L. ROM. 1970, 110. Prin unghere, pe ţoalele de pat, s-a depus un strat subţire de praf. v. rom. ianuarie 1971, 7, cf. H II 3, 31, 50, 84, 204, 214, iv 75, x 33. Mărita-m-aş şi eu, biata, . . . Nici îi ţol, nici îi cojoe, De altele nu-s deloc. JARNÎK — BÎRSEANU, D. 442. Pînza mîndrii ăe fuior Ca şi bătătura-n ţol. MÎNDRESCU, L. P. 158. Trecu pe lîngă un om acoperit cu nouăzeci şi nouă de ţoluri. RETEGANUL, P. Ii, 59. M-o spălat şi m-o frecat în palme şi m-au întins pe ţol şi m-au uscat. SEVASTOS, P. 184. Nevestică ca a mea Nu e-n sat la nimenea. Cînd îi pomenesc de furcă, îşi ia ţolul şi se culcă. DOINE, 177. Să tragi ţolul Cu piciorul, bibicescu, p. p. 51, cf. rădulescu-codin, l. 131, ţiplea, p. p. 118. Acela-i Jecior-fecior, Care are-n pat un ţol. bud, P. P. 19. Vouă vă vine Murgu-mpodobit Cu şea de argint, Cu ţolul rotat. PĂSCULESCU, L. P. 41, com. din STRAJA — Rădăuţi. Ea cu ţolu se-nvăleşte. bîrlea, l. p. m. ii, 218. Nevasta mea ca o floare, O lăsai culcată-n ţoale. ^ciauşanu, v. 34. Pămîntu-l calc cu picioru, XJrîtu-l coper cu ţolu. COM. SAT. V, 66. Uiu-iu, pe dealu gol, JZă mireasa n-are ţol, Da i-a face mirele, Cînd a tunde Îcînele. Com. din deda — reghin, cf. CHEST. v 165/3, gregorian, cl. 63, tomescu, gl., alR i 338/772, ib. 646/768, ib. 1 119, ib. 1351/24, 125, 140, 269, 381, 1,556, 576, 600, ib. 1 727/768, alr ii/i h 287, alr Ii/i Fmn 138, 3 901/192, 353, alrm ii/i h 365, ib. h 402, Falr SN ii h 494, ALRM SN I h 320, A I 17, 22, .iv 1, v 14, 15, 33, vi 26, ix 5, lexic reg. 63, *mat. dialect, i, 271. Care din voi doi Doriţi a rămîne, De azi ori de mîne, Şi pe. al meu ţol Şi-n *al meu ocol. FOLC. TRANSILV. I, 77. Eu pe pernă n-am dormit, Nici pe pernă, nici pe ţol, Numai pe pămîntul gol. FOLC. MOLD. II, 476. De nu m-ai făcut Id-o fată, ... Să ţi-aduc un pic de apă, Să ţi-aştern un ţol pe vatră'. FOLC. OLT. — MUNT. II, 585, cf. NALR — O li h 244/901, 904. Le-nvăleam întîi cu nişte băligar mărunt, pă urmă cu rogojini, ... cu ţoale. T. dial. m. i, 158, cf. alr — τ 792. Ţolu pe chioru şi ia-ţi drumu la Piteşti, se spune celor care se apucă de mai multe lucruri şi nu le dau de capăt. Cf. ZANNE, P. ni, 404. Ţolul pe chiorul şi drumul la Chitila, se spune cînd cineva pleacă repede, preci-fpitat. Com. din PIATRA NEAMŢ, -v- P i g. Toamna-n ţ^urmă îl îngroapă sub un ţol de frunze moarte, voicu-ILESCU, POEZII, I, 63. în faţa lunii, dreaptă, şoseaua-n ynărgi cu plopii S-a pardosit cu ţoale din Jii şi Mehe-. dinţi, arghezi, vers. 72. <✓* Éxpr. A bate (pe ’cineva) ţol = a bate (pe cineva) foarte tare. Cf. TDRG, ! pamfile, j. n, 170, dl, zanne, P. in, 404. A se. întinde mai mult decît îi ajunge ţolul = a încerca ^să facă, să realizeze ceva peste puterile sau posibilităţile sale. Cf. jipescu, o. 132, zanne, p. n, 590. »(Ràr) A trage ţolul = a-şi asigura toate foloasele, a trage plapuma, v. p 1 a p u m ă. id. ib. III, 404. Obraz ca ţoln, se spune despre un om lipsit de ruşine. Cf. scriban, d. <$■ Compuse: ţolul-lupuhii = a) ferigă de . cîmp ( Pteridium aquilinum). Cf. borza, d. 139, botanica, 126, ALR i 1 908/249 ; b) tuli-chină (1) (Daphne mezereum). Cf. BORZA, D. 57; v (regional) ţolul-broaştei — mătasea-broaştei. Cf. ALR SN iii h 832/235, alrm sn ii h 655/235. I 2. (Mai ales la pl.) Obiect de îmbrăcăminte pentru om, haină, veşmînt; spec. haină veche, uzată, (popular) boarfă, buleandră, (regional) ţoii că (2), ţ o lin că (2), ţol o ab ă (1), ţuleandră (2). V. rufă (1). Cf.__ KLEIN, D. 444. Fuga în şcoală, în ţoale preoţeşti îmbrăcîndu-i. N. stoica, c. b. 204. Pe unde ajung hoţomanii, despoaie oameni, pănă şi cămaşa de pe trup ... le ia şi le aruncă cîte o ţoală, să nu rămîie în pieile goale (a. 1821). iorga, s. d. viii, 144. Iarna să purtăm ţoale mai călduroase. DIETET. 45/10, cf. POLIZU, PONT-= BRIANT, D., BARONZI, L. 95. Trupul ei despuiat-, ce ţabia-l înveleau nişte ţoale sfîşiate, părea zdrobit. ODOBESCU, o. i, 165. Erau nişte ţoale pe un cuier la *dreapta. slavici, n. II, 186. Văzu pe cioban . . . spălatei, cu ţoalele curate pe dînsul. ISPIRESCU, L. 250. Aci dau în Măriuca că umblă cu ţoalele nespălate. MARIAN, S. R. II, 288, cf. DDRF, ZANNE, P. IX, 379, ALEXI, W. Cînd veni bărbat-său . . . şi-şi văzu ţoala batjocorită şi noroiiă . ■ ., se luă cu mîinile de păr. şăm. rv, 766. Se iau fîşii din ţoalele bolnavului şi se pun pe movilele de pe hotar. CANDREA, F. 380, cf. TDRG, STERESCU, N. 1 050. Cînd cumperi vreo ţoală (haină) nouă, să nu o iei de marţi la purtare-^gorovei, CR. 152. Stimul ... se toarce şi se face 3300 ŢOLĂRIE — 209 — ŢOL IN Ä iarăşi ţoale de purtat. LTJNGIANÜ, CI,. 72. Cîteodată se găseşte şi în cămară o cuhne pe care se atîrnă ţoalele (hainele). VUIA, Ţ. H. 116, cf. ŞĂINEANU, D. u., ca Dl?,. îi fu milă Didinei şi i se dădură copilului acele ţoale. SADOVEANU, O. XVII, 200, cf. BUL. FIL. IV, 137, puşcariu, L. R. i, 293, scriban, d. Zvîrlind pomposul ţol, Eu m-am spălat în rîu. CĂLINESCU, L. l,. 205. Pune o ţoală pe ea şi se-ndreaptă spre uşă. STANCU, R. A. IV, 58. Da cu mîinile-n lături Şi-şi vîlvîia ţoalele de pe ea. SORESCU, L. L. i, 11, cf. ci, 1970, 61. Ea se scoală, Se găteşie-mbracă ţoală, alecsandri, p. p. 358. Cit vei fi, să nu iubeşti Fată în ţoale nemţeşti. HODOŞ, C. 54. Ciobănaş cu oile, Să schimbăm cu ţoalile ! mat. FOLK. 206. Mi-l rădea şi-l potrivea Şi cu ţoale-l îmbrăca. ŞEZ. vili, 167. Şi ne dă ţoale crăpate. RĂDULESCU-CO-din, L. 105, cf. viciu, s. GL. O cocoană dă. la Bucureşti o strîns ţoale d-ale noastre, cică ... să le vază boierii, adică după cum ni-i portu nostru. GRAIUL, i, 187, cf. i. cr. îi, 183, păsculEscu, l. p. 47, vîrcol, v. 34, GR. BĂN. Şi fă-mi ţoale trupului. Ca pana gîndacului. I. CR. iv, 247. Să-mi vînd casa şi pămîntul, ... Să-mi iau cal şi ţoale bune Şi să plec cu mîndra-n lume ! pamfile, ’c. ţ. 215, com. din oraviţa şi din timişoara. Mîndruţa cu păru creţ O cunosc sara pă miers, Pă miersu pisoarelov, Pă purtarea loal'ilor. DENSUSIANU, Ţ. H. 182. Are şi el o ţoală mai bună! CIAUŞANU, GL. Hainele — ,,ţoalili", cum se zice în Almăj — sînt făcute aproape exclusiv în casă. ARH. FOLK. III, 32, cf. TOMESCU, GL., CHEST. v 489/1, alr i 288/1, 5, 9, 12, 35, 49, 69, 87, 790, 898, 922, ib. 636/75, ib. 637/40, ib. 645/75, ib. 790, ib. 1 351/24, 125, 381, ib. 1 959, ib. 1 984/5, 9, 12, 24, 49, 79, 786, 790, 805, 810, 890, 896, 900, 922, 940, 990, ib. 1 985/1, 9, 12, 49, 79, 746, 786, 790, 805, 810, 860, 890, 896, 900, 922, 926, 940, 960, 990, alr ii/i mn 149, 3 929/29, 36, ALR ii 2 536/2, 27, 36, 76, ib. 3 060/2, 36, 833, ib. 3 145/2, 27, 76, ib. 3 268/2, 29, 76, 791, 833, ib. 3 368/833, ib. 3 384/ 762, ib. 4 406/2, 27, 29, 36, 76, 791, 833, 928, alr sn iv h 943, ib. h 1 153/833, ib. h 1 155, ib. h 1 156, alr sn v h 1 507, alr sn vi h 1 591, alrm sn ii h 758, alrm sn iii h 1 226, a ii 12. Domn de peste plai, Este-n ţoale strimte, Dar e prost la minte. BALADE, I, 394. Şi ne duse la cazarmă. Şi ne puse doi cu doi, Şi ne-aduse ţoale noi. FOLC. TRANSILV. II, 488. îş pùt'e duce ţolele uşoare d'in casă tît'e. o. bîrlea, a. p. ii, 468, cf. nalr — o ii mn 268, 1 496/905 917, 937, 940, 942, 967, 970, 971, 996, T. dial. m. I, 151. Or de chelciug ai fîrşit, Or ţoale mi-ai ponosit ... ; FOLC. olt. — MUNT. I, 200. <> F i g. Scuturînâ de pe noi ultimele ţoale ale umilinţei fanariote, să ne întărim sufletele. ODOBESCU, S. III, 447. ♦ (Prin Ban.) Pustă, alr sn iv h 1 178/29, ib. h 1 179/29, NALR — B 1 513/55, 65. + (Prin Ban.; in forma ţoală) Rochie. Cf. ALR II 3 321/2, 47. + (Prin sudul Transilv.; la pl.) Obiectele care aparţin unei tîrle şi care se folosesc în timpul iernii ; locul unde se află acestea. Cf. dragomiu, o. m. 200. 3. (Prin Ban.) Piesă caracteristică portului popular femeiesc, alcătuită dintr-o bucată dreptunghiulară de ţesătură (ornamentată) şi care este purtată peste poale, in faţă, şorţ1 (ALR II 3 322/47) sau în faţă şi în spate (nalr — B 1 514/23). V.catrin-ţă, opreg, zadie. — Pl. : (1) ţoluri şi (regional) ţoale, (2, 3) ţoale. — Şi: ţoală s. f., (învechit) elol (MIHÄILÄ, D. 168 L. rom, 1980, 554) s. n. — Din ngr. τσόλι. — Ţoală : sg. refăcut după pl. ŢOLĂRÎE s. f. (Regional ; cu sens colectiv) Mulţime de ţoale (Adamclisi — Medgidia). Cf. T. dial. d. 842. — Ţol* suf, -arie. ŢOLDÂC subst. (Prin Bucov.) Butuc pe care se | aşază ciobanii cînd mulg oile. V. scaun (11), ţoanipă (2). Ciobanii înainte de muls se aşază cîte doi înaintea rinei strunguţe pe scaun sau ţoldac, adecă un butucaş de lemn. JUN. LIT. 1923, nr. 4 — 5, 104, com. din straja — rădăuţi, chest. v 8/15. — Pl. : ? — Etimologia necunoscută. ŢOLEÂNCĂ s. f. v. ţoltncă. ŢOLÎT s. n. (Popular ; cu sens colectiv) Mulţime de haine, de ţoale. Cf. TDRG. După ce a stat ploa- ia, baba şi-a scos ţoletul din cofă, s-a îmbrăcat şi a pornit, pamfile, ώ. 122, cf. pascu, S. 31, cade, Scri. ban, D.. Şi nu-i lasă să treacă . . ., pănă nu le plăteşte şî lor ceva, ori în bani, ori în ţoleturi. ŞEZ. iii, 79. Ai văzut ce de ţolet avea fata dascălului ? boceanu, gl., cf. ciauşanu^ v. 207, GR. S. v, 123. Ţolet depus pe pat. L. ROM. 1960, nr. 5, 36. Am ţoleturi ta-bla-başa, ce-i pe mine şi pe culme. UDRESCU, GL. 261. — Pl. : ţoleturi şi (rar) ţolete (scriban, d.). — Ţol* + suf. -et. ŢOLETE s. m. (Prin sud-vestul Transilv.) Ţol2 (1) mic (vărgat). Cf. A iii 18, LEXIC REG. II, 103. — Pl. : ţoleţi. — Ţol* + suf. -ete. Ţ0LFĂ s. f. v. ţorfăl. ŢOLÎC s. n. v. ţolică. ŢOLÎCĂ s. f. Diminutiv al lui ţ o l2. 1. (Popular) Ţolişor (1). Cf. COSTINESCU, TDRG. Pe pomostinea carului se pune o rogojină ori mai curînd un ţol sau ţolică. pamfile, a. r. 142. Ţoalele şi ţolicele sînt ţesute ăin lînă ţigaie şi bîrsană. păcală, m. R. 522. Calul trebuia învăţat să ducă povară şi apoi să ducă călare. Spre scopul acesta umpleau mai întăiu desagi cu pămînt, pe care i-i puneau pe spinare, acoperindu-i capul cu o ţolică. dragomir, o. m. 220, cf. CADE, H VI 215. Au rămas ceia încremeniţi, mai ales cînd văzură lăcăria ceea, păreţii uzi . ■ ., ţolicele leoarcă toate. i. cr. iii, 268, cf. Rădulescu-CODIN, ALR Il/l h 255/762, alr n/784, A ix 5. M-am culcat ..., a dat o ţolică peste mine-acolo. T. DIAL. M. ii, 243, cf. 709, alr — T 792/434. 2. (Prin Mold.) Haină veche, uzată. V. ţol2 (2). Cf. scriban, d. — Pl. : ţolici (scriban, D., l. rom. 1977, 570, 571, alr — T 792/434) şi ţolice. — Şi: ţolic s.n. COSTINESCU, TDRG, CADE, SCRIBAN, D., RĂDULESCU-CODIN, alr ii/784, a ix 5. — Ţoală + suf. -ică. ŢOLÎJVĂ s. f. (Popular) Femeie necinstită, de moravuri uşoare, (regional) ţorfotină; femeie rea, vicleană. Cf. bar. — munt., w. 5551l39. Cum? O femeie necredincioasă, o ţolină. NEGRUZZI, S. iii, 39, cf. 31, PONTBRIANT, d.,'cihac, II, 535, LM. Alei, ţelină ce-mi eşti, zise fata împăratului, da bine m-ai vîndut. CREANGĂ, P. 274, cf. DDRF, PHILIPPIDE, P. 107, GHEŢIE, R. M., ZANNE, P. III, 404, BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE, BUL. FIL. II, 169, IORDAN, STIL. 349, SCRIBAN, D., DL, DM, scl 1960, 585, dex, Η xviii 175. Că tu n-ai faţă pe masă, N-ai nici ţol, n-ai nici perină, Bată-te crucea, ţolină ! marian, sa. 147. Morţî tăi, ţolină ! Io tînăr şi tu bătrînă! PĂCALĂ, M. R. 219. <0> (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. ,,de") Plec la Craiova cu omul domnesc ce-m[i] sta bumbaşir pentru ţolina de Ogăzoaia (a. 1778). furnică, i. c. 79. 3309 ŢOLINC — 210 — ŢQNC2 Accentuat şi : ţâlină. cihac, ir, 535, CREANGĂ, P. 274, ALEXI, W., TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRI- . ΦΑΝ, D., LEXIC REG. 96. — Pl. : ţoline. Ţoală ~f- suf. -ină., rŢ()lJNC s. n. v. ţolincă. \ ŢOîJiVTĂ s. f t. (Popular) Ţol2 (1> (mic), uneori 'subţire, făcut din cînepă. Le iei păn' ţi ţolincul de tremur sermăneii de frig- CONTEMPORANUL, vi2, 102, .cf. DAMÉ, τ. 97. Cel mai mărişor ia între umeri un suman rupt . . ., iar celait o ţolincă, cu care fuseseră. înveliţi. SĂM. IV, 151, cf. TDRG. Pe vatră, se aştern lolince. PAMFILE, I. C.· 415, cf. ŞĂINEANU, D. U., cade. Baba, mormăind nemulţumită, se întorcea 'cu faţa la părete, trăgea caţaveica peste cap şi se ghe-■muia- în ţolinci. SADOVEANU, O. I, 462. în toiul nopţii mă dădeam jos de pe cuptor, trăgeam la o parte un colt al ţolincei care învelea fereastra, să văd dacă .zorii s-au arătat, contf.mp. 1954, nr. 379, 4/2, cf. graur. E. 38, bugnariu, N. nr. 264/206, com. (marian, ALR i 685/412, 424, ib. 1 119/347. 348, (LEXIC KEO. II, 122. 2. (Prin Mold.) Haină veche, uzată. V. ţol® (2). (Cf. SCRIBAN, D. — Pl. : ţolinci şi ţolince. *— Şi: ţoleăncă (ALR I 119/348) s.f., ţoline s. n. — Ţoală + suf. -insă. ŢOLÎIVURA s. f. v. ţul«ant!ră'. ŢOI.IŞ0R s. n. Diminutiv al lui ţ ol2. 1. Cf. ţol2 <1); (popular) ţolică (1), ţoluţ. Cf. anon. cak. Sub ţolişorul covăţelei Este funicica vi-ţelei. marian, NA. 298, cf. TDRG. Ţîlie era în ogradă. Sta pe un ţolişor de lînă, rezemat de tîrnaţ, şi. era palid. vlasiu, A. P. 177. Dă de un moşneag bătrîn ce şedea cu luleaua între dinii şi c-un ţolişor în spate. SEVASTOS, P. 144, cf. ALR n/574. îi făcusem [fetei] . . . ioli-şoare-i făcusem, tuot ce trebuie. T. dial. m. i, 151. 2· Cf. ţol2 (2); (regional) ţoliţă. Mi-am strîns fie ascuns tolisoarele într-o boccea. STANCU, R. A. I, 3-5. —· Pl. : ţolişoare. Ţol* + suf. -işor. 'ŢOLITtfBĂ s.f. (învechit) Pătură groasă cu care 'Se acoperă caii. Fiind înţolaţi atît telegarii .... CÎl şi armăsarii cu ceale obicinuite a lor ţolituri..GHEOR-CACHi, cer. (1762), 299, cf. ddrf, tdrg, T. papa-’.jiagi, c. l., Scriban, d. '— Pl. : ţolituri. [în]ţoli 4- suf. -itură'. /ŢOLÎŢ s. f. (Prin Ban. şi sud-vestul Transilv.) ^Ţolişor (2). Cf. DDRF. îndură-te dumneata. Şi-mi scoate ţoliţele, Şi le pune-ntre hotară, Şi le fă o grămă-jioară, Şt le pune foc şt pară. EPURE, P. 39. Şi să ia cheiţele. Să descime lăzile. Să-mi scoată ţoliţele. HODOŞ, X’. y. 142, Rînduriea gin ţara mea, Spmle tuia maica ■jnea Să-mi siringă toliţăle. DENSUSIANU, ’)’. II. 132, •£f. ARH. FOLK. III,* 70. — Pl. : ţoliţe. <.>_ Ţoală -f suf. -iţă'. o ŢOLOAbA s. f. (Regional) î. Haină veche, uzată. V. ţ Ο l2 (2). Cf. CADE, CIAUŞANU, V. 207, I.. ROM. 1959, nr. 3, 67, mat. dialect, i, 237, TEAHA, c. •N. 278, UDRESCU, gl. 2. Eig. Femeie depravată. Cf. BUL. FIL. II, 169, IORDAN, STIL. 449. SCL I960, 585. — Pl. : ţoloabe. — Şi : ţolodmbă s. f. Cade, CIA-UŞANU, V. 207, MAT. DIALECT. I, 237, UDRESCU; GL. — De la ţoală. ŢOLOAMBĂ s. f. v. ţoloabă. ŢOLOÂNDIlA s. f. v. lulenn<Îră.; ŢOL0I s. n. (Prin Ban.) Bucată de ţesătură pe care o poartă femeile dinainte, peste rochie, pentru a-şi proteja îmbrăcămintea. V. ş o r ţ1. Cf. NALR — B 1511/45, 51. — Pl : (oloaie. Ţol* -)- suf. -oi, Ţţ)I,0NC subst. (Prin vestul şi nordul Transilv.) 1. (în forma ţolong) Ceea ce atirnă, nefiind bine. prins sau fixat. Cf. ALR II 2 547/325, com. V. BRE·«, BAN. . 2. Fir pe urzeală care n-a avut loc să treacă prin iţe şi spată; (regional) mînz (3). Cf. ALR I 1 291/273, 280, 339. — Pl. : ? - Şi: ţolonn subst. ALR I 1 291/280, ALR II 2 547/325, com. v. BREBAN, — Din magh. dial. cölönk. ŢOLONG subst. v. ţolonc. ŢOLOŞĂ adj. (Regional; în sintagma) Plută ţoloşă — plută formată din 16—18 buşteni, astfel aranjaţi încît pluta să aibă aceeaşi lăţime la ambele capete. Cf. viciu, gl. 100, 101, pamfile, i. C. 104. — Accentul necunoscut. — Pl. : îoloşe. Etimologia necunoscută. ŢOLOŞT0C s. îi. v. ţolştoc. ŢOLŞT0C s. n. Metru pliabil, întrebuinţat de timplari, pe care unităţile sînt trecute de obicei şi în centimetri, şi în ţoii. Erau [în ladă] şi două tesle, din care una ruptă, şi un gilău, ... o cuţitoaie şi un ţoloştoc. vlasiu, A. P. 279. l-am făcut un penar, în care să-şi ţie creionul şi ţoloştocul. id. ib. 313, cf. MAT* DIALECT. I, 196. — Pl.: ţolştocuri. — Şi': ţoloştoc's. n. — Din germ. Zollstock, magh, dial. «olstok*, '{■*» lostok. ŢOLtlŢ s. n. (Popular) Ţolişor (1). Cf.. DRLU, TDRG. Ea pe mine m-a culcai Pe-uv, ţolul verde-nvărgal. BUD, p. i\ 44, cf. 83, — Pl. :.ţoluţuri... — Ţol* 4- suf. -îi/. ŢOMB s. n. v. ţlniti. ' ŢOMINTÎU s.n. (Regional) Cimitir (Mogoş — Abrud). Cf. ALR ι/U h 301/100, alrm i/π h 423/100. — Pl. : ţăminteic. — Cf. ţ i n t i r ί ni, t e m e t e u. ŢOM1’ s. n,, ş. m. v. ţoampă.. ŢOXC* s. in. v. ţoaiu-ă. ŢOXC* s. n. (Prin Bucov.) Cleşte (pentru scos cuie). Cf. Η I 24, com. din Bălăceana — GURA humorului, ALR i 1 831/394, 402, L. ROM. 1961, 240, ib. 1964, 117, LEXIC REG. II. 122. — Pl. ; ţoncurî. — Din germ. dial. tsoi) (germ. Zungeţ. 3330 ŢONDRĂ — 211 — ŢOP2 Ţ0NDR s. î. v. ţundrfi. ŢONGtiŢĂ s. f. (Regional) Clopoţel care se pune la gîtul caprelor (Valea de Jos —- Vaşcău). Cf. A I 26. — Pl. : ţonguţe. — Ţoangă -|- suf. -uţă. ŢONŢOHL0I adj. v. fonforoi. ŢONŢOR0I adj. (Prin Mold.) Grozav, deosebit. V. ţ a n ţ o ş. Ei, măi nepoate, ce mai zici ? sînt tontoroi ori ba ? alecsandri, τ. 813, cf. cihac, ιι> 534^ ddrf, gheţie, r. m., alexi, w., şăineanu, D. ü., cade. Pl. : ? — Şi: ţonţorlol adj. GHEŢIE, X. M., alexi, w. — Cf. ţonţoroiul. ŢONŢOR0IUL s. n. art. v. tontoroiul. ŢONŢOVĂI s. n. v. ţanţavai. ŢOP* interj. (Adesea cu valoare verbală) 1. (Şi în corelaţie cu hop ) Exclamaţie care însoţeşte sau sugerează o săritură (în timpul jocului) sau o mişcare bruscă; (regional) ţopîc. V. li o p, zdup. Cf. ANON. CAR., STAMATI, v. 4271/30, bar. — munt., w, 4701/14. Măriuca . . . îmi sărea, ţop, înainte Ca o turturea, alecsandri, T. 5. Hopa, iupa, ţupa, lupa Amînăoi cîntam, Hopa, ţupa, ţupa, lupa Rîdeam şi giucam. id. ib., cf. cihac, ii, 437. 11 punea pe Daniil jos şi începea să-i cînte : ,,Hopa, ţupa, Danilache !" haide, taică, hopa, ţupa ! caragiale! o. ii, 332, cf. ddrf, barcianu, ALEXI, W., TDRG, PASCU, S. 334, ŞĂINEANU, D. u., cade. Să vie îndată popa Să jucăm toţi hopa-ţopa. călinescu, o. ix, 319, cf. scl 1960, 786. Hop,’ţup, N-am să-mbuc Şi la moară n-am să duc. JARnJic — Bîrseanu, D. 387. Iată c-aud deodată pir, poc, hop, buzduganul pe masă şi ţup în cui ! SBIERA, p. 54. Mîţul ... au făcut ţup dupa şoarece, id. ib. 247. Cuş-muţa mea cu narav A făcut ţup peste gard. marian, sa. 322. TJn colăcel din capul mesei să ie şi ţup, ţup, ţup, pănă-n coada mesei în faţa balaurului. SEVASTOS, P. 184. Hopa, ţupa, pe podele, Că cişmele nu-s a mele. doine, 74. Atunci de ciudă ţup! sare şi el în oala cu covaşă şi se opăreşte. ŞEZ. II, 108. Nici una, nici două, el ţup pe spatele omului, ib. v, 50. O. . . aşchie însă îi tot sărea pe dinainte, ţup dincoace, ţup dincolo ! FRÎNCU — candrea, M. 259. S-o fost dat peste cap şi s-o făcut hulub — şi ţup pe-o creangă aproape de zmeu. VASILIU, P. L. 141. Hopa, ţupa, ţupele, M-or lăsat fetiţele. FOLC. TRANSILV. II, ’538. Şoarecii, ţup d'incoace, ţup d'incolo, ţup pi horn. O. BIRLEA, A. P. i, 216. Toată ziua, ţop şi hop, Sara nu-i ce da la porc.. zanne, P. iv, 409. Hopa, ţupa, cît ţine nunta; chiu, vai, patruzeci de ai. MAT. FOLK. 708. La cap hop, La coadă ţop, La mijloc nu-i nemică. (Furnica). GOROVEI, C. 163, cf. PASCU, C. 71. Cine doarme în căsuţă, Sau în pat, sau în cotruţă, Albă, neagră, pestri-cioară, Sfîrîind din mustecioară, Şi cînd vede-un şoricel, Ţup, îl prinde sprintenel? (Pisica). GOROVEI, c. 291. Ţupa ici, ţupa colea, Fofîrlita, fofîrlea (Purecele). pamfile, c. 30. 2. Exclamaţie care însoţeşte sau sugerează o cădere, o aruncare (a unui lucru). V. hop, zdup. Cînd treceau pe lîngă o prăpastie. .., îl îmbrîncesc pe nesimţite şi ţup ! viteazul meu în adîncime. MERA, L. B. 102. Hîţa, bîţa, ţup la pămînt. (Mătăniile 1). SBIERA, P. 322. <0* (Regional; în construcţiile) De-a ţupa = numele unui joc de copii nedefinit mai îndeaproape. Cf. T. dial. B. N. 353. De-a hupa, de-a ţupa = de-a rostogolul. Sfîntu-ndat-a şi picat De-a hupa, De-a ţupa. marian, sa. 279. 3. Exclamaţie care se rosteşte la sosirea cuiva sau la intervenţia neaşteptată a cuiva. încă nu apucaseră feciorii a aprinde luminările, şi dumneaei, ţop ! a şi fost aici. ALECSANDRI, ap. CADE. Da e un lucru cam greu să te duci aşa, ţop! în casa omului. SLAVICI, O. II, 72. Se pomeni cu zîna că vine, şi niei una, nici alta, ţop! se prinse lîngă dînsul în. horă. ISPIRESCU, L. 213. Află din auzite c-ar fi gol scaunul Moldovei şi ţop şi el. . . ,,Eu sînt Petru, copilul Răre-şoaii". delavrancea, ο. II, 182. Cînd colo, dracu ţop în calea lui. LUNGIANU, CL. 34, cf. ŞĂINEANU,’D. u., CADE, scriban, D. Nici nu se aşeza bine şi ţop ! lîngă el' un bătrîn. bota, P. 7. + Exclamaţie care însoţeşte anunţarea unei întîmplări neaşteptate. Priviţi-i ■ . . de-abia daţi afară din slujbă şi ţup în opoziţie ! ALECSANDRI, T. 1 448. Atît eu, cît şi Cosma, sîntem gata de logodnă şi apoi, ţop, ca din senin să-mi calc vorba. SLAVICI, N. i, 107. Cînd e vorba să-mi fac şi eu o poftă, proastă, bună, cum ar fi, ţop ! că mi se supără nevastă, id. ib. II, 67. — Şi: ţup, ţopa, Jupa interj. — Onomatopee. ŢOP* s. m. 1. (învechit şi regional) Păr împletit (cu panglică), coadă, cosiţă; panglică împletită de femei în cosiţă (ca podoabă); p. ext. panglică avînd diverse întrebuinţări. Nişte mărgăritarf e] ăe l[a] Beci iaste pe ţopii copilelor (a. 1728). IORGA, S. D. xi, 265. Nice ţopful nu e de lipsă, taie-l şi-l lapădă ! PETROVICI, P. 16/27. Aici am ţopi şi cordele pentru Florica, şi dincoaci, o carte. heLIADE, O. I, 278, cf. VALIAN, v. Nu ăin pai, fulg, petic de ţop Al 'meu s-alcătuieşte. I. VĂCĂRESCUL, P. 92/23, cf. polizu, PONTBRIANT,’ D., BARONZI, L. 95, CIHAC, II, 437, COSTINESCU, ZANNE, P. III, 405, MÎNDRESCU, I. G. 98, TDRG, DR. V, 237, ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D., dl, dm, h ix 94, 232, xi 277, 390. Cum ai trecut, Dido, Oltu De nu ţi-ai înecat ţopu? RĂDULESCU-codin. Mariţo, mîncă-ţi-aş ochii, Cum îţi bate vîntul ţopii. Com. din fostul judeţ VÎLCEA, cf. PAŞCA, GL., ALR n 3 288/192, alr sn iv h 1 204/192, alrm sn m h 981/192, lexic REG. 87, ib. ii, 32, folc. OLT. — MUNT. I, 469, NALR — O H h 306/917. Zamfirica toate le avea, numai ţopii îi lipsea, se spune despre cei scăpătaţi care îşi permit mai mult decît li s-ar cuveni sau despre cei care se văietă că le lipseşte ceea ce nu e absolut necesar. Cf. PANN, P. v. III, 112/3, ROMÂNUL GLUMEŢ, 42, ZANNE, P. III, 404, vi, 446. <> Fig. E greu a zgudui şi a scutura coada, ţopul. . . sau chica birocratică. SBIERA, F. S. 241. •ν’ E x p r. (Rar) A avea (sau a li cu) ţopi = a fi mai de seamă, mai important, mai grozav, (familiar) mai-breaz decît alţii. Cf. scriban, d. Se fuduleşte parc-ar avea ţopi. id. ib. -φ· (învechit, rar; în forma ţopf; determinat prin „zuluf") Buclă de ' păr. Fiind toţi, şi copiii, raşi pe cap, greu era militarilor păr a da, ţopf-zolufi a face, că nu le putea lega cozi şi le perdea. N. STOICA, c. B. 200. ♦· (Prin nqrd-estul Olt.) „Pana de la pălăria flăcăilor".. LEXIC REG. 87. + (Prin . nord-vestul Munt. şi nord-estul Olt.) Floare artificială pe care o poartă fetele şi flăcăii la piept, în timpul nunţii. Cf. LEXIC REG. II, 17. + (Regional) Aţă mai groasă, întrebuinţată ca şiret la pantofi (Popînzăleşti — Balş). L. ROM. 1959, nr. 1, 64. 2. (Regional) Moţ1 de păr la animale şi la oameni. Botul, ochii, urechile, ţopul de peri [al capului de bou] care se răschiră preste toată fruntea între coarne, sînt lucrate după un desemn convenţional, arhiva, ii, 392, cf. BARCIANU, ŞĂINEANU, D. U. 658, DR. V, 283, com. din straja — Rădăuţi, ψ Expr. A avea ţop la limbă = a) a pălăvrăgi, a avea chef de vorbă. Cf. udrescu, gl. ; b) a fi ironic ; a înţepa, id. ib. — Pl. : ţopi şi (1, regional, n.) ţopuri (dr. v, 237, L. rom. 19.59, nr. 1, 64, lexic reg. ii, 17, 32). ţoape (lexic reg. 87, nalr — o li h 306/917), 3338 ŢOP8 — 212 — ŢOPĂI — Şi : (opf, ţol (DR. v, 283) s. m., foâpă (LEXIC REG. 87 ; pl. ţoape ib. ) s. f. — Din săs. tsöp (germ. Zopî). ŢOPS s. n. (Prin Ban.) Scobitură executată în talpa casei, în piciorul de sus al prispei, în pereţii unei galerii de mină etc. V. p i 1 u g ă. In bulvani să fac atîiea pilugi sau topuri cîte sînt de lipsă, iară în aceste pilugi vin băgaţi căţeii, cari stau perpendicular. LIUBA — IANA, M. 94, cf! chest. ii 33/8, ib. 272/8, 9a. — Pl. : topuri. — Din germ. dial. Zopî (germ. Zapf ,,cep"). ŢOP< subst. v. ţîmp. Ţ0P5, ŢOĂFĂ s. m. şi f. 1. S. m. şi f. Nume dat românilor dintr-o anumită zonă a Munţilor Apuseni de către locuitori din alte regiuni, după portul părului ; moţa. Cf. mÎndrescu, î. G. 98, jahresber. i.v, 286, barcianu, jahresber. x, 217, tdrg, gr. s. h, 63,'64, şăineanu, d. u., arhiva, xl, 112, caee, L. ROM. 1984, 544, ib. 1986, 132. Mocanii . . . nu-i numesc moţi, ci ... în glumă le mai zic şi topi. FRÎNCU — candrea; m. 64, 65, cf. alr ii '3. 445/102, alr 11/102, 250, lexic reg. h, 75, 82. 2. S. f. (Familiar) Persoană cu purtări grosolane, bădăran, ţopîrlan, (regional) ţ o p a n (1) ; persoană lipsită de gust. Ce ţoapa mi-o mai fi şi dulcineea ta ... în SCL 1978, 324. Ce să năvăleşti, ţoapo ? . . . Merge numai aşa? P. constant, r. 152, cf. scriban, D. Sfîrşeşte, idiotule, beţivule, ţoapă lustruită, băiat de prăvălie ! MIHĂESCU, D. A. 175. ■Nişte nespălaţi, nişte ţoape, asta sintern, v. rom. aprilie 1954, 19. Un băiat zdravăn şi simplu, o ţoapă sportivă, un fante sărăntoc, vinea, l. i, 258. Uită-te şi la neamurile mirelui . . . Nişte ţoape. id. ib. 11, 23, cf. dsr, com. din ţhpeş vodă — cernavodă. 3. S. f. (Prin vestul Transilv.) Cal bătrîn, neputincios, cu umblet greoi. V. m î r ţ o a g ă. Cf. DR. v, 237. «O” (Ca epitet, pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. ,,de") Am cumpărat o ţoapă de cal. ib. — Pl. : ţopi, ţoape. — De la ţop*. Ţ0PA interj, v. ţop·. ŢOPĂICĂ s. f. v. ţăpoaleă*. ŢOPÂN, -Ă s. m. şi f. (Regional) 1. S. m. şi f. Om cu apucături grosolane ; bădăran, ţopîrlan, '(familiar) ţoapă (v. ţ o p5 2). Cf. scriban, d. 2. S. î. Femeie de moravuri uşoare ; (regional) ţopancă. Cf. anon. car., pascu, s. 292. — Pl. : ţopani, -e. — Ţop5 + suf. -an. ŢOI’ANĂ s.f. (Prin nord-estul Olt..; probabil) Ri-dicătură pe o suprafaţă de pămînt relativ netedă. Şi s-a dat delimitare De casă, patru pogoane, Numai' văi, Numai ţopane, De-ţi mor copiii de foame ! pamfile, duşm. 392. — Pl. : ţopane. — Etimologia necunoscută. ŢOPANCĂ s. f. (Regional) Femeie de moravuri uşoare; (regional) ţopană (v. ţopan 2) (Sîmbăta de Sus — Făgăraş). Com. varone. — Pl. : ţopance. — Şi ; (regional) ţopîncă s. f. Com. VARONE. — Ţopan + suf. -că. Ţ0PĂ s. f. (Prin sudul Munt. şi Ban.) Unealtă de pescuit (viciu, gl.), asemănătoare unui prosto-vol mai mic folosit în baltă (scmban, d.). — Pl. : ? — Şi; ţoâpă (pl. ţoape) s. f. SCRIBAN, D. — Cf. ţ o p a i c ă. ŢOPĂÎ vb. IV. Intranz. A face sărituri repetate, a se mişca sărind (dezordonat), a sălta, stînd pe loc, mergînd sau jucînd; (regional), a ţuputi. Cf. STAMATi, v. 4271/35. Omul . . . ţipă, sforăie ori. sare, ţopăie, face toate contorsiunile şi strîmbăturile, după cum rolul e tragic sau comic. CARAGIALE, O. ni, 81. Ziua toată porumbeii ţopăiesc pe tăblile de pe casa lui Ciulic. SLAVICI, Ν. I, 252. Lupii vin împrejurul fîntînei, se pleacă, se uită, urlă, ţupăiesc. contemporanul, VII2, 3, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, w., tdrg. Iepurii urecheaţi . . . ţopăiau în rèstimpuri mari prin frunziş, agîrbiceanu, p. m. 75, cf. PASCU, S. 334. Cu pietricele calde foc la cîte o ureche, ţopăiam în cîte un picior, să iasă apa din ea. LUNG14.NU, CL. 204, cf. severin, s. 72, şăineanu, d. u. [Duşmanul] ţupăieşte împrejurul focului! GALACTION, o. 171. [Gotcanul] . . . ţupăie pe creanga pe care se află sau, nervos, se lasă pe alta. SIMIONESCU, F. R. 107. Ea ţopăie voioasă pe lungile-i picioare. LESNËA, I. 99. Gongul bătu din nou şi cocoşii ţopăiră iarăşi pe duşumele. CĂLINESCU, c. n. 260. Arare, iepuri roşcaţi se strecurau ţupăind prin luminişuri. SADOVEANU, 0. i, 228, cf. SCRIBAN, D. Seara, în jurul vetrei, luminaţi ca în poveste, noi ţopăiam Hngîndu-ne degetele. VLASIU, A. Ρ. 55. Se aduna lumea ca la urs şi copiii ţopăiau prosteşte . PAS, Z. I, 153. Deasupra lor cîteva păsărici se certau pe o cracă şi ţopăiau cu picioruşele lor subţiri. PREDA, M. 185. Prin copaci, săreau şi ţopăiau mărunt, din creangă în creangă, nişte sticleţi. LĂNCRĂNJAN, C. 11, 458. I se păru că toţi încep să ţopăie şi să zboare prin faţa ei. v. ROM. august 1966, 14. Ţiganul ... a început a ţupăi după omul acela care nu era departe. SBIERA, P. 286, com. marian. Crăpa de ciudă hîrca şi unde nu-mi începu a ţupăi-pe lîngă mocan, ca să-i dea sabia. 1. cr. iii, 145. Mergea . . . broasca ţopăind, balade, 1, 453. Venea cam ţopăind aşa. T. dial. m. ii, 259, cf. pascu, c. 71. <0* Fig. Se roşise la faţă astfel încît gîtul lui vînos şi subţire, pe care fo-păia ca o suveică un uriaş măr al lui Adam, şi chipul lui oacheş şi acvilin erau de o singură culoare : sfeclie. VINEA, L. L 404. + A dansa să- rind; p. ext. a dansa greoi, prost, fără eleganţă. Ian priveşte-l cum ţopăieşte ! alecsandri, T. 197. S-a repezit între dănţuitoare, a apucat pe două de mîini şi s-a pornit să sară şi să ţopăie mai nebun ca toţi . ■ ■ Şi trage-i danţ şi ţine-o aci şi nu te da ! CARAGIALE, O. 11, 281. Aci vă poarte vîntul, cum ştie să vă poarte A ţopăi în joc ! EMINESCU, O. I, 24. Cimpoieşul cîntă şi ei joacă de se prăbuşeşte pămîntul ... şi cînd [nunul] dă să ţupăiască . . . oamenii îl necăjesc rî-zînd. sevastos, N. 331. La ovrei, în colţ, e cîntec : Joacă un băiet c-o fată Ţupăind, bătînd în palme, Căci a lor e lumea toată ! IOSIF, faTR. 38. Flăcăii . . . ţopăie pe loc, ridicînd tălpile, rebreanu, i. 12, cf. şăineanu, i>. u., cade, scriban, D. Spre seară s-a » jucat un joc bătrînesc, cu perina . . . Cel cu perina se întorcea, ţopăia pe loc. vlasiu, a. p. 69. Ele ne-au prăznuit voioase în cîntece ţigăneşti, ţopăind şi pocnind din palme, voiculescu, p. ii, 72. Toţi ţopăie pe aria următoare. CĂLINESCU, O. IX, 319. Şi feciorul, în fiecare duminică la joc, să ţopăiască el după cum îi cîntă ţiganul ! v. ROM. aprilie 1963, 27. Dacă te mai măreşti, tragi la horă, iei hora-nainte şi ţopăi. SORESCU, L. L. I, 147, cf. GRAIUL, I, 240, ALR I 1 476/229. *0“· Fig. Burlanul pălăriei îşi strămută echilibrul descumpănit de pe o sprinceană pe cealaltă, folosind prilejul pentru a ţopăi un început zglobiu de cancan, c. PETRESCU, A. R. 18. + T r a n z. fac t. A face pe cineva să danseze. Mai prind şi pe socrii-n 3348 ŢOPĂIAI,Ă — 213 — ŢOPÎRIîĂ danţ şi, de este bunic şi bunică nu se lasă în ruptul capului pînă ce nu-i ţupăiesc şi pe ei în horă. SEVASTOS, N. 317. — Prez. ind. : ţâpăi şi ţopăiesc. — Şi : ţupăi, (regional) ţiup&i (novacoviciu, c. b. i, 21) vb. XV. — Ţopi + suf. -ăi. ŢOPĂIÂL s.f. Acţiunea de a ţopăi; săritură repetată (şi greoaie); ţopăitură. Chiote de veselie, Ţupăieli de oameni beţi. VLAHUŢĂ, O. A. i, 162, Cf. TDRG. — Pl. : ţopăieli. — Şi : ţupăidlă s. f. — Ţopăi suf. -eală. ŢOPĂÎT s. n. Faptul de a ţ o p ăi. Cînd se opriră-din ţopăit ..., el o întrebă repezit şi acru. ca mii, petrescv, o. ix, 295. — Pl. : ţopăituri. — V. ţopăi. ’ ŢOPĂITĂ s. f. (Regional) Numele unui dans popular. Cf. VARONE, D. 151. — V. ţopăi. ŢOPĂIT0R, -OÄRE adj. Care ţopăie; cu ţopăituri. Danturile nordice au smuls prin ritmul lor ţopăi-tor cea din urmă umbră ăe melancolie din sufletele auditorilor. caragialE, o. iii, 321. — Pronunţat : -pă-i-. — Pl. : ţopaitori, -oare. — Ţopăi -f- suf. -itor. ŢOI’ĂIT G HĂ s.f. Acţiunea de a ţopăi; săritură repetată (şi greoaie) ; ţopăială. Merseră vreo şase din ei acolo şi începură să facă fel de fel de salturi şi de ţopăituri pentru a arăta ce sprinteni sînt. C. gane, îk. V. 431. — Pronunţat : -pă-i-, — Pl. : ţopăituri. — Ţopăi -j~ -iiură. ^OPÉSC, -EASCĂ adj. 1. Specific ţopiiors (1). Printre cheite se fac ,,pene peste umăr“ cu motive florale, numite şi ,,pene topeşti“. APOlvZAN, P. l. 15.1. Motivele „topeşti“ [la pieptare şi cojoace] sînt de o remarcabilă distincţie, predominînd motivele cusute cu negru, printre care colorile vii sînt aproape invizibile. id. ib. 165. 2. (Familiar) Care este de prost gust, urît; ţo-pîrlănesc. Lucian are dreptate, chiar şi felul cum gîn-desc eu e de-un romantism topesc, de prost gust. T. popovici, s. 121. Astea-s colori topeşti, sar în ochi. UDîlBSCU, Gl,. — Pl. : topeşti. — Ţop5 + suf. -esc. ŢOPÉŞTE adv. (Familiar) Ca o ţoapă (v. ţop5 2), fără gust, urît. Frumuşică fată, dar se-mbracă ţopeşle. UDRESCU, Gl,. — Ţop5 + suf. -este. ŢOPliTE s. m. (Rar) Ţopîrlan. Mă iopete, mă, ai iubit vodată ? în sex, 1978, 324. — Ţop5 + suf. -ete. ŢOPF s. m. v. ţop*. ŢOPlC s. m. v. ţipie. ŢOPTŞT0C, -OĂCĂ s. m. şi f. (Regional) Tînăr uşuratic, excentric, 'caraghios (Munele de Sus — Piteşti). Ci. udrescu, gl. — Pl. : topiştoci, -oace. — Cf. ţ o p6. ŢOPÎC interj. (Regional) 1. Exclamaţie care însoţeşte sau sugerează o săritură sau o mişcare bruscă ; ţop1 (1). V. hop. Pe cflre uliţă m-oi învîrli şi la orişice ceas m-oi afla . . ., el, ţopîc, înaintea mea. PAMFILE, A. R. 262, cf. SCRIBAN, D., DR. I, 89, SFC vi, 46, pascu, s. 334. 2. Cuvînt care sugerează mersul iepurelui sau mersul şchiopătat al cuiva ; şontîc. Cf. SCRIBAN, D. — Şi : ţopîrc interj. SCRIBAN, T>. — Ţop> + suf. -îc. ŢOPÎNCĂ s. f. v. ţopancă. ŢOPÎBC interj, v. ţoplc. ŢOPÎRCĂ s. f. (Regional) Ţopîrlan. Iaca mă ! nu cumva s-o boierit ţopîrca ? ALECSANDRI, T. 913, cf. BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W., TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE, Bl· I, 109, ZANNE, P. III, 405. — Pl. : ţopîrci. — Şi : ţopîrtă s. f. barcianu. — Cf. ţopîrlan. ŢOPÎROÂU s. m. (Prin Bucov.) Persoană care ţopăie cînd merge. Cf. LEXIC REG. 111. -- De la ţopi. ŢOPÎR1.ÂN s. m. Persoană lipsită de educaţie, de maniere, om cu apucături grosolane; bădăran, mîrlan1, mocîrţan (2), mocofan (1), mojic (2), (rar) ţopete, ţopîrlă, ţopîrlău, (regional) modoran (1), mogîldan (2), ţopîrcă. V. ţop5 (2). Ieşi din salon! ţopîrlane ! Nu e mutra ta pentru salon. PR. DRAM. 248. Dă-te într-o parte, ţopîrlane / alecsandri, t. 187. Pe semne păcatele mele cele mari şi grele m-au aruncat şi aici, să învăţ nişte ţopîrlani sălbatici. CREANGĂ, a. 77. Mă-sa i-a adus de la ţară pe d. Nicu, fiu-său, un ţopîrlan mititel foarte urît. caragialE, o. rv, 379, cf. i. negruzzi, s. iv, 398, ddrf, philippine, p. 150, ZANNE, p. iii, 405, pascu, s. 296, şăineanu, D. u. Ba să mă mai slăbeşti d-ta cu ţopîrlanii d-tale. REBREANU, R. i, 64. Eu sergent ... ei soldaţi proşti ; nu mă bag între ţopîrlani. MIRONESCU, S. 30. Asta-i armă delicată, domnule, o dai pe mîna ţopîrlanului . . . BRĂESCU, O. A. II, 183. Eu îs neam de boier, bre, ş-aşa mi-a fost soarta . , . să-mi petrec viaţa aici, între ţopîrlani. sadoveanu, o. viii, 118, cf." scriban, d. El îi spuse cu o asprime de ţopîrlan că, dacă-l mai cicăleşte atîta, pleacă şi nu mai calcă pe la han. CAMll, petrescu, O. ii, 300. O mie de lei pe zi, fiecare ţopîrlan. BOGZA, A. î. 327. Mă ţopîrlane, adună cărbunii ăştia de pe jos şi aruncă-i în foc. pas, L. I, 75. Üite-i, ţopîrlanii ! CAMILAR, N. II, 386. De purtat ştiu să se poarte . . . Nu sînt bădărani, ţopîrlani, moăîrlani. SORESCU, L. L. i, 138, cf. TEODORESCU, P. P. 120, şez. v, 167, coman, gl. O (Ca epitet, pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. ,,de") Era numai prostia primarului la mijloc. Ce ştia topîrlanul de primar! SLAVICI, N. II, 329. — Pl. : ţopîrlani. — Cf. ţop5. ŢOPÎRLĂNCĂ s. f. Femeie lipsită de educaţie, cu apucături grosolane; bădărancă, mitocancă, mojică (2). Partida nobilă era hotărîtă să întrebuinţeze împotriva , ,ţopîrlancei“ . . . mijloace mai hotărî-toare. SADOVEANU, O. VII, 325, cf. DEX. — Pl. : ţopîrlance. — Ţopîrlan + suf. -că. ŢOPÎRLĂ s. f. (Rar) Ţopîrlan. Cf. CIHAC, I, 437, ALEXI, W., TDRG. — Pl. : ţopîr le. — Derivat regresiv de la ţopîrlan. 3367 ŢOPÎRLĂNESC — 214 — ŢORŢOI,OŞ fOPÎRlJvNÉSC, -EÄSCÄ adj. De ţopîrlan, care aparţine ţopîrlanului, referitor la ţopîrlan ; bădă-rănesc, mitocănesc O), mojicesc (2), (familiar) ţo-pesc (2), (regional) ţopîrlănos. Glume ţopîrlăneşti ! — îl repezi nevastă-sa. v. rom. mai 1954, 73, cf. DEX. — Pl. : ţopîrlăneşti. — Ţopîrlan + suf. -esc. ŢOPÎRLĂNÎ vb. IV. Tranz. (Rar) A da cuiva epitetul de ţopîrlan ; a numi pe cineva ţopîrlan. · De aceea . . . m-ai şi ţopîrlănit dinaintea oamenilor şi a boierilor, alecsandri, T. 195. — Prez. ind. : ţopirlănesc. — V. ţopîrlan. ŢOPÎRLĂNÎE s. f. (Rar) Atitudine, comportare de ţopîrlan; mojicie (2). Cf. UDRESCU, GL. Asta e ţopirlănie sadea. id. ib. — Pl. : ţopîrlănii. — Ţopîrlan + suf. -ie. ŢOPÎRLÂN0S, -OĂSĂ adj. (Prin nord-vestul Munt.) Ţopirlănesc. Cf. UDRESCU, GL. — Pl. : iopîrlănoşi, -oase. — Ţopîrlan + suf. -os. ŢOPÎRLAU s. m. (Rar) Ţopîrlan. Çf. alexi, w., L. rom. 1975, 243. — Pl. : ţopîrlăi. — De la ţopîrlan. ŢOPÎRLEÂSCĂ adj. f. (Iht.·; regional; în sintagma) Caracudă ţopîrlească = caracudă (Carassius carassius). Cf. ANTIPA, F. I. 124. — Cf. ţopîrlan. ŢOPÎRTĂ s. f. v. ţopîrcă. ŢOPLÎGĂ s. f. v. ţepeliflă». ŢOPOĂICĂ s f. v. ţăpoalc&». 'J'OPONÉTE s. m. = (Munt.) poponeţ®. 1. Pop1 (I 1 1,). Cf. scriban, D. + (Adverbial; pe lîngă verbul ,,a sta") în picioare, drept (şi nemişcat). Cf. SCRIBAN, D. 2. Şoarece (11 b) (Microtus arvalis). Cf. SCRIBAN, r>. — Pl. : ţoponeţi. Ţ0PXĂ s. f. (Regional) Prăjină cu care moara de apă se leagă de mal. vaida. — Pl. ; ? — Etimologia necunoscută. ŢOR interj, v. ţur. Ţ0RC s. f. (Regional) Vin de calitate inferioară ; (regional) ţăpoşniţă. V. 1 i u r, p o ş i r c ă (2), ţ î ş-p o a c ä1 (1) (Scărişoara — Abrud). Cf. alr sn i h 241/95. — Cf. ţ o r. ŢORCĂÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A suge fă-cînd zgomot cu buzele; (regional) ţorcoti. [Copilul] se arunca iarăşi spre ţiţa rotundă a mîni-sa, pe care o ţorcăia cu zgomot, ap. tdrg, cf. BL VI, 149. — Prez. ind. : ţiircăi. — Formaţie onomatopeică. Ţ0RCOT s. n. (Regional) Faptul de a ţorcoti. Com. din straja — rădăuţi. — Pl. ; ? — Postverbal, de la ţorcoti. ŢOHCOTEI s.n. v. ţărcotei. ŢORCOTÎ vb. IV. Intranz. (Regional) A suge făcînd zgomot cu buzele; (régional) a ţorcăi. Com. din STRAJA — RĂDĂUŢI. — Prez. ind. : ţorcotesc. — Formaţie onomatopeică. Ţ0RFĂ* s. f. (învechit şi regional) Femeie de moravuri uşoare ; (regional) ţorfotină. S-au dovedit că fata. ... ca o ţorfă să acoleseşte cu năpaste de feciorul lui Ştefan (a. 1741—1742). iorga, s. d. vi, 251, cf. polizu, cihac, ii, 536, gheţie, R. m., jbarcianu, alexi, w. + (Prin nord-estul Transilv. ; în forma tolfă) Femeie frumoasă. Cf. bugnariu, n. 263/133. — Pl. : ţorfe. — Şi: ţoUă s.f. — Cf. ş t o a r f ă. Ţ0RFĂ* s. f. v. cioariă. ŢORFOTÎNA s. f. (Regional) Femeie de moravuri uşoare ; (învechit şi regional) ţorfă1, (popular) ţo-lină. Cf. polizu, gheţie, r. m., barcianu, alexi, w, — Pl. : ţorfotine. — De la ţorfăl. Ţ0RIA interj, v. ţurjl. Ţ0RNĂ1 vb. IV v. ţuruăi. ŢOROÂP s. f. v. toroapă. ŢOR0I s. n. v. ţurol, ŢOROP0C interj. (Prin Munt.) Cuvînt care sugerează rapiditatea, caracterul brusc şi neaşteptat al unei acţiuni, al unei întîmplări etc. Să te pomeneşti ţoropoc cu cîte fumuri şi nerozii în cap. HELIADE, amf. 63/27. Am răsărit, aşa ţoropoc din pămînt. ap. ŞĂINEANU, D. U., cf. SCRIBAN, D. — Onomatopee. ŢORŢ0L1 s. m. v. ţur fur*. ŢORŢOLâ s. n. v. /.orzoariă. ŢORŢOIjÂTĂ s. f. (Prin sud-vestul Munt.) Nume dat unei varietăţi de struguri nedefinite mai îndeaproape. Cf. H XIV 21, 103. — Pl. : ? — De la ţorţol·. ŢORŢOLOAşA s. f. v. ţorţoloş. ŢORŢOL0Ş s. n. (Regional) 1. (în forma ţorţo-loaşă) Ţurţur1 (1) de gheaţă. Cf. cade, com. din OSTROVUL MARE — TURNU SEVERIN. 2. Ţurţur1 (2) (de noroi). Cf. anon. car., ciauşanu, v., com. din albac — abrud şi din scărişoara — abrud. (Prin analogie) La gîtul curcanului atîrnă pielea-n ţorţoloaşe. ARH. OLT. XXI, 277. — Pl. : ţorţoloaşe şi (m.) ţorţoloşi (com. din albac — ABRUD). — Şi : ţorţoroş (anon. car.) s. n., ţor-ţoloâşă s_f. — Ţorţoll -{- suf. -oş. Cf. c i o r c i o 1 o ş. 3397 ŢORŢON — 215 — ŢUBIN ŢORŢ0N s. n. v. zorzoană. ŢORŢON vb. I. T r a n z. şi refl. (Regional) A (se) împopoţona. Cf. POLIZU, FOLC. OLT. — munt. i, 469. — Prez. ind. : ţorţonez. — Şi : ţoţoni vb. I. folc. olt. — munt. i, 469. — Cf. zorzoană, zorzonat. ŢORŢONÄRE s. f. (Regional) Acţiunea de a (se) ţ o r ţ o n a. Cf. da iij, 816. — V. ţorţona. ŢORŢONĂT, -Ä adj. (Prin Transilv.) Care este împopoţonat, înzorzonat. Cf. Viciu, GL. — Pl. : ţorfonaţi, -te. — V. ţorţona. Ţ0RŢOR s. m. v. ţurţur». ŢORŢOR0S, -OÄSÄ adj. v. ţurţuros. ŢORŢOR0Ş s. n. v. ţorţoloş. ŢORŢORtîŞ s. m. v. ţurţuruş. Ţ0RŢUR s. m. v. ţurţuri. ŢORŢUR vb. X v. ţurţura. ŢORŢUR0S, -OÄSÄ adj. v. ţurţuros. Ţ0ŞCĂ s. f. 1. (Mold.) Săculeţ, trăistuţă de pînză în care se ţin diferite obiecte, bani etc. V. t a ş c ă. Cf. DDRF, TDRG. Săpunul uscat se păstrează în ţoşti, în pod. PAMFILE, I. c. 61. Traistele sau toştele pentru adunat colacii, covrigii şi poamele trebuiesc închi-purluite din vreme. id. CR. 38. Să nu săpuneşti cînd speli ţoşca (geanta) de vînătoare (dacă e de cînepă), că n-ai noroc la vînat. GOROVEI, CR. 237, cf. ŞĂINEA-NU, D. u., CADE, SCRIBAN, D. Călugărul avea o ţoşcă cu galbeni şi acuma nu ştia ce sa facă cu dînşii. I. cr. IV, 45. + Conţinutul unei ţoşti (1). Voinicul a scos o ţoşcă de bani, i-a numărat, popa, v. 17. + (Adjectival) Plin, ticsit. Cf. CIHAC, n, 405. Dă babei vro cîteva gîturi de rachiu şi apoi îi mai întinde şi o pungă toşcă de bani. creangă, p. 171, cf. barcianu, alexi, w. Dar în torbă ce ai, frate ? Că-i ţoşcă. ap. TDRG. Umplea chimirul toşcă cu gologani şi hai la crîşmă să beie. ap. CADE, cf. scriban, d., pascu, c. 236. 2. (Regional; la pl. ; în forma ţoaşte) Sarmale (Val-cău — Zalău). Cf. viciu, gl. 3. (Rar) Turnură (I 3) la rochie. Noră-sa are să hie cucoană mare ... şi are să poarte rochii cu ţoşte (turnură), arhiva, h, 325. 4. (Regional) Bucată dintr-o ţesătură mai groasă (de lînă, de cînepă etc.) prinsă de patru ţăruşi pentru a improviza în timpul lucrului la cîmp un fel de leagăn pentru copil (Furcenii Vechi — Tecuci). Cf. alr H 2 657/605. — Pl. : ţoşte şi foşti. — Şi : ţoâşcă (TDRG ; pl. ţoaşte VICIU, gl.), tiftşeă s. f. — Etimologia necunoscută. ŢOŞT0C s. n. v. tlrştoe. Ţ0TI interj, v. ţuebl. ŢOŢ s. m. v. ţuţ. Ţ0Ţ s. f. v. ţuţ. ŢOŢON vb. I v. ţorţona. ŢOV s. n. v. ţeh*. ŢOVÂR s. m. (Prin vestul Transilv.) Persoană care poartă ţovul; (regional) ţovaş. V. vornicel. Cf. teaha, c. N. 278. — Pl. : ţovari. — Ţov -f- suf. -ar. ţovAş s. m. (Prin vestul Transilv.) Persoană care poartă ţovul ; (regional) ţovar. V. vornicel. Cf. TEAHA, c. N. 278. — Pl. : ţovaşi. — Ţov -(- suf. -aş. Ţ0VIE s. f. sg. (Regional) Ceea ce rămîne de la fiertul rachiului din cereale. V. borhot (Glimboca — Caransebeş). Cf. alr SNih 251/27. — Btimologia necunoscută. ŢOVÎRF s. m. v. sovîrl. ŢS interj, v. ţistl. ŢST interj, v. ţist>. ŢU interj. 1. (De obicei repetat) Cuvînt cu care se îndeamnă calul la drum. Cf. tdrg. Ţu, ţu, ţu, murgule, tare, Să sosim în sat cu soare. PAULETI, C. 86. Ţiu, ţiu, ţiu, murgule, zboară, Pin' la verde dumbrăvioară. ALECSANDRI, P. P. 248. Foaie verde de sasău, Ţu, ţu, ţu, murguţul meu ! Să intrăm in sat cu soare. JARNÎK — BÎRSEANU, D. 24. Tul, ţul, ful, murgul meu, Ori îţi este ţie greu De trupşorul meu ? BIBICESCU, P. p. 218. Ţu-ţu-ţu, murguţ, mai tare. Să sosîm în sat cu soare, Să văd mîndra-m de ce moare. ŢIPLEA, p. p. 86. Ţu, ţu, ţu, murguţu mAeu, Că doară ţîe ţî-i greu. T. papahagi, m. 101. 2. (Repetat) Cuvînt care redă sunetul caracteristic scos de unele păsări. Aţi ajuns ... să ciripiţi ca puhoierii ? ! ... Ţu-ţu-ţu ! ... Ţî-ţî-ţî ! MIRONESCU, S. 281. <£> (Substantivat) Un ţu-ţu-ţu metalic [al ţîrţîrului] ... te obligă să ridici privirea. BĂCESCU, păs. 337. — Şi: ţul, ţiu interj. — Onomatopee. ŢUÂG s. n. (Regional) Tîrnăcop (Prundul Bîrgău- 1 ui—Bistriţa). ALR SN I h 27/219. — Pl. : ţuaguri. — Ţiu* -f suf. -ag. ŢUÂU s. n. v. ţuhău. ŢUBĂC s. n. (Prin. Transilv.) Picior de pasăre, tăiat pentru consum ; (regional) cotoi, pulpan, ţîmp (2). Cf. ALR sn H h 363/260, alrm sn i h 245/260, mat. dialect, i, 100. La galiţe, ţubacele îs ele (= cele ) mai bune dăraburi. ib. — Pl. : ţubace şi ţubacuri (com. din transilv.) — Din magh. dial. cubâk. ŢUBARCĂ s. f. (Regional) Lapte acru subţire, care nu s-a închegat bine. Com. din STRAJA—RĂDĂUŢI. — Etimologia iiecunoscută. ΤϋΒΕ interj. (Regional; întărit prin ,,na") Cuvînt cu care se cheamă caprele (Bîrsana—Sighetul Marma-ţiei). Cf. CHEST. V 77/8. — Formaţie expresivă. ŢUBÎN s. n. v. ţapină. 17 — Dicţionarul limbii române, litera Ţ 3428 'ŢUBI,ANŢ — 216 — ŢUCĂ.R1 ŢUBLÂNfŢ s. n. (Regional) Butuc care se lasă mai lung la fiecare tablă din plută şi de care se leagă cu sîrmă tabla următoare (Borşa). Cf. arvinte, TERM. 173. — Pl. : ţublanţuri. — Etimologia necunoscută. ŢUBRÎC s. n. v. chibrit. ŢUC1 interj. (Regional) Cuvînt care imită zgomotul produs de un sărut. Cf. UDRESCU, Gl,., SCI, 1960, 786. — Onomatopee. ŢUC2 s. n., s. m. (Regional) 1. S. n. Sărut. C£. gr. băn., com. din timişoara, udrescu, gl. 2. S. m. Termen de adresare în vorbirea cu copiii. Măi, iucule, e-acasă mă-ta ? AI,AS 20 XI 1938, 7/3, cf. sei 1978, 324. — Postverbal de la tu ca. ŢUC3 subst. v. ţelA ŢUC A vb. I. Tranz. (Regional) A săruta (2); (rar) a ţucui2. Cf. klein, D. 444, lb, ISER, cihac, ii, 536, LM. Ţucu-ţi, nana, ochii tei! — Ţucă-i, badeo, amîndoi. EMINESCU, L- p- 90, cf. ddrf, gheţie, R. M., barcianu, TDRG, CADE. Boii ... la mers se îndeamnă cu ,,vorbă bună", de ex. : ,,Hois Bodor ! . — ţucă-l tata", pribeagul, p. R. 71, cf. dr.· ix, . 432, scriban, D. Rafira l-a luat în braţe şi i-a ţucat .ochii. STANCU, R. A. iii, 55. Cînd vezi ochi atît de dulci . . ■ Iţi tot vine să-i tot ţuci ! T iunie 1964, 8, cf. scl 1970, 14, H xvm 127. Haide, mîndră, să te tue, Că mîne mă duc la plug. jarnîk—bîrseanu, d. 476. Las’ să strige, neica-l ţuce, Că după el nu m-oi duce. marian, sa. 125. Ţucu-i gura unui om, Care mă scoală din somn Şi nu mă lasă să dorm. RETEGANUL, TR. 121, cf. vaida. M-am însurat C-o .fată de împărat . . ■ Ţucu-i ochii amîndoi. hodoş, p. p. . 42, cf. candrea, ţ. o. 27, caba, săl. 93, com. din timişoara. Al şaptelea dar, Cu un fuior fuierat, Ţucu-l pe ăl de l-o drîglat. densusianu, ţ. h. 264. Ţucu-te, uiagă goală, Cum m-ai pus, aşa mă scoală. BÎRLEA, B. 79. Ţucu-vă, rugiţe pline. Răsădite toate de mine. COM. SAT. v, 12. Ţucu-ţi, bade, ochii tăi, Că frumos te uiţi cu ei. Ţucu-ţi, bade, buzele, ■C.ă-s subţiri ca frunzele, podariu, fl. 52. Frumos grăieşti rumâneşte, ţucu-te dă frate. arh. folk. iii, 79, cf. gregorian, cl. 36, alr i/i li 79, alrm i/i h 118, alr i 1 506/255, alr ii/i mn 12, 6 893/27, 29, 36, 47, 53, 76, 105, 272, 279, 284, 310, 316, 325, 334, 346, 349, ALRM ii/i h 49. Fire-aţi ai naibii de juni, De nemic nu sînteţi buni, Că ţucaţi peretele Şi credeţi că-s fetele. FOLC. TRANSILV. ii, 88, cf. ZANNE,. P. VI, 641. -v* Refl. recipr. Mîndruţa, b uzele tale Ştiu că nu-s mărgăritare . . . Buze moi şi subţirele ■ ■ . Hai, să ne ţucăm cu ele ! jarnîk— Bîrseanu, d. 39.1. Fraţî care să-ntîmpină unu cu altu să ţucă păstâ prag şî împărtăsc colaSi. ALRT II 35, cf. ALR Ii/i mn 12, .6 894/27/36, 47, 53, 76, 279, 284, 310, 316, 325, 334, 346, 349, 362, ai,sm ii/i h 50, NALR—B l h 73/29. — Prez. ind. : ţuc. — Şi : eiucă vb. I. da. — V. ţuc1. ŢUCĂL s. n. Oală de noapte ; (regional) cumar, şerbeleu. Cf. predetici, d. ii, 92r/20, Episcupescu, PRACTICA, 111/17, POLIZU, COSTINESCU, CIHAC, II, 710, LM, ddrf. Mi s-a spus că moldoveanul nu cunoaşte ţucalul boieresc, crăiniceanu, ig. 89, cf. damé, T. 74,’ BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, PAMFILE, I. c·: 389, şăineanu, d. u., cade, scriban, d., zanne, p. rv, 172. — Pl. : ţucale şi ţmaluri (POLIZU, DDRF, tdrg, CADE). — Din ngr. τσουκάλι. ŢUCALAGÎU s. m. Persoană care îndeplinea servicii considerate degradante. Cf. iordan, l. R. a. 159. — Pl. : ţucalagii. - — Ţueal + suf. -agiu. ŢUCĂN s. m. (Regional) Om mic de statură. Cf. CL 1984, 47, com. din straja—rădăuţi. — Pl. : ţucani. — Cf. ţîcă3. ŢUCÂOS s. n. v. fuhaus. ŢUCAT s.n. (Regional) Faptul de a ţuca. Com. din timişoara. — Pl. : ? — V. ţuca. ŢUCÂTĂ s. f. (Prin Transilv.) Sărutare ; (rar) ţucătură. Pentru o ţucată-n gură, Făcui popii o fur ci-tură; Pentru o ţucată-n dinţi, Făcui popii trei căpiţi. RETEGANUL, CH. 149. Cîm fuşei la sarutat, Ma pusă la-mfrămîntat ; Cîm fuşei să dau ţucata, Ma t'amă să raz covată. ARH. FOLK. v, 140. — Pl. : ţucate. — V. ţuca. ŢUCĂLÂR s. m. Persoană care îndeplineşte servicii considerate degradante, umilitoare ; (în trecut ; depreciativ) ordonanţă militară ; p. e x t. persoană linguşitoare, om servil. La mesele acestea orînduia de cu vreme să-i ţină logosuri de tămîiere un ţucălar înăcrit, bîlbîit, strepezit, răguşii şi poticnit, ciauşanu, R. SCUT. 89, cf. IORDAN, L. R. A. 163, SCL 1978, 324. . — Pl. : ţucălari. — Ţucal -f suf. -ar·. ŢtîCĂRl s. n. (Prin Ban., Transilv. şi Maram.) 1. (Şi în sintagma ţucor alb, ALR ι 1 609/63, 305, ALR sn iv h 1 136/2’l9, alrm sn m h 951/219) Zahăr. La Văsiloaia a jupfănului] Vasilie ... 4 loţ nucşoara ..., 2 loţ ţucăr (a. 1754). IORGA, s. D. xii, 67, cf. jahresber’. X, 217, BL I, 28. Ai acolo de toate. Sare, ţucur. T. POPOVici, s. 82, cf. 235, viciu, gl., t. papahagi, m. 235, cf. arh. folk. . m, 42. [Coşniţa se unge] cu miere sau cu ţucur amestecat cu apă. CHEST. vi 48 b/32. [Colacii] se fac din făină de nula ... cu ţucăr; cu ouă, cu mac sau nuci. CHEST. VIII 27/15, cf. alr ι 1 609, alr π/i mn 15, 6 911/53, 64, 76, 316, 325, 334, alr ii 6 265/53, 64, 76, 316, 334, ib. 3 663/29, 53, 64, 325, ib. 3 664/2, 27, 53, 64, 334, ALR SN IV h 1 137, ib. h 1 108/53, ib. h 1 136, alrm sn iii h 951, ib. h 952, a i 24, mat. dialect, i, 196, teaha, c. n. 27S, alr—m iii h Π9) T. dial. b. n. 353. φ (Prin vestul Transilv.) Ţucur coţcaşă sau fttcor coscă — zahăr cubic. Cf. ALR I 1 609/315, 335. (Regional) Pere de ţucăr — numele unui soi de pere nedefinit mai îndeaproape. Cf. BORZA, D. 141. 2. (Şi în sintagmele ţucor mînînţăl, ALR I 1 608 335, boambe de ţucor, ib. 1 608/69) Bomboane. Dă-le la mai mult prunci tueur. ALR i 316/56, ib. 316/59, 61, 63, 69,’ 138, 215, 227, 268, 302, 305, 320, 335, 348, 350, ib. 1 608/56, 59, 61, 63, 65, 69, 87, 138, 215, 268, 302, 305, 315, 320, 333, 335, 348, 350. Le-am cumpărat nişte ţucăr la copii. MAT. DIALECT, i, 186, cf. ALR—M in h 780/229. <£- (Prin Ban. şi vestul Transilv.) Ţucăr. crumpel (sau de crumpi) sau 3442 ŢIICÂR2 — 217 — ŢUDCU ţucur crumpe (sau de crumpe, de croampă), ţucure de crump, tucor de colompiri = zahăr de cartofi, v. z ah.ăr. alr ii 3 664/2, 27, 53, 64, 76, 316, 334. Ţucăr (ori ţucur) galben sau ţucure galben (ori de-al galben), ţucur camfor (ori de tuse), ţucor de tuse = zahăr candel, v. zahăr, alr sn iv h 1 137, ALRM sn iii h 952. Ţucăr (sau ţucure) negru sau ţucur sucit — zahăr de urs, v. zahăr. ALR π 3 663/27, 76, 316. — Şi : ţiicor, ţucur, ţucure (ALR ii/i MN 15, 6 911/76, alr ii 3 663/29, 76, ib. 3 664/76, ib. 6 265/ 76, alr sn iv h 1J136/76, ib. h 1 137, alrm sn iii h 951/76, ib. h 952), ţucore (ALR I 1 609/77), fucură (ib. 1 609/28) s. n. — Din germ. Zucker, magh. cukor. ŢIÎCĂR*, «Ă adj. (în sintagme) Fasole ţucără (şi substantivat, f.) = varietate de fasole cu păstăile subţiri şi galbene şi cu gust dulceag (Phaseolus vulgaris). Cf. DDRF, MÎNDRESCU, I. G. 98, JAHRESBER. x, 217, ALEXI, w., TDRG. Fasolea grasă, ţucără sau ţucheră . . . are păstăile galbene putîndu-se mînca multă vreme. PAMFILE, A. R. 184, cf. şăineanu, d. u., cade, scriban, D., borza, D. 127, 128. Se adaugă apoi tot zarzavatul . . ., fasolea ţucără tăiată bucăţi. S. MARIN, C. B. 50, cf. V. BREBAN, D., NALR—O m h 471/996. Punem cultură dă toamna . . . dublă, ţucără, castravecori, alte culturi. T. dial. m. I, 454. Mazăre ţucără — varietate de mazăre cultivată pentru păstăile verzi. Cf. SIMIONESCU, FL. 314. Ardei ţucăr = varietate de ardei de culoare albicioasă, cărnoşi şi dulci la gust (simionescu, fl. 347) ; ,,ardei lung, folosit de obicei la murături" (GL. OLT.). (Regional). Sfiecă ■ ţucără sau sflieche ţuchere = sfeclă furajeră (Covasna). alr sn I h 193/192, ALRM SN I h 140/192. (Regional) Pere ţucăre = numele unui soi de pere nedefinit mai îndeaproape. Cf. borza, d. 141. — Pl. : ţucări, -e. — Şi: ţucheră adj. — Din germ. Zucker[bohne], TUCÂHÉLE adj. pl. (Regional; în sintagma) Pere ţucărele — numele unui soi de pere nedefinit mai îndeaproape. Cf. borza, d. 141. — Ţucăr* + suf. -ele. ŢUCĂTtÎRĂ s. f. (Regional) Sărutare ; (regional) ţucată. CABA, SĂL. 93. — Pl. : ţucături. — Ţuca + suf. - (ă)tură. ŢUCCÎ interj, v. ţugui. ŢdCHER \ adj. v. ţucăr*. ŢTÎCHI interj. (Regional) Cuvînt prin care i se cere cuiva să. tacă. Cf. VICIU, GL., alr i 69/343. — Şi: (otl interj, viciu, GL. — Din magh. coki. ŢtîCLĂ s. f. v. ţlclă*. ŢUtXĂti s. n. v. ţielăul. ŢUCL0I1 s. m. v. ţicloll. ŢUCL0I* subst. v. ţlcloiî. ŢUCLtil s. n. v. ţugui·. ŢUCLUIÂT, -Ă adj. v. ţuguiut. ŢÎTCOR s. n. v. ţucări. ŢTÎCORE s. n. v. ţucări. ŢUCSISÎT, -Ă adj. (Rar) Ameţit de băutură; beat. Ăla, lucsisit, venise dă la atelier, drept la noi ... Şi dă beţivu’ sa-i apuce [Chivulesei] tulpanu să o sărute. KLOFŞTOCK, F. 163. — Pl. : ţucsisiţi, -te. — Cf. ţ u c s u i. ŢUCSUÎ vb. IV. Intranz. (Regional) A bea, a trage la măsea. Pînă şi a ţucsui sau a trage la mustaţă, cum se zice, tot un zeu trebui să-i înveţe. ispirescu, u. 103, cf. gheţie, R. m., cade. + Refl. A se îmbăta. Cf. ddrf, gheţie, R. m., barcianu. — Prez. ind. : ţucsuiesc. — Şi : ţueşui vb. IV. alexi, w. — Cf. bg. u. y K a M. ŢUCSTJIĂLĂ s. f. (Regional) Băutură alcoolică. Cf. T. papahagi, c. L. Eu pe Şalga n-am furat, Ci-mi este de dăruială P-o veadră de tucsuială. TEODORESCU, P. P. 692. — Pl. : ţucsuieli. — Ţucsui + suf. -eală. ŢUCŞUÎ vb. IV v. ţuesui. ŢUCTAUS s. n. v. ţuhaus. ŢUCU interj, v. ţugui. ŢUCTJDĂN s. n. (Regional) Vîrf ascuţit. L. ROM. 1985, 206. — Pl. : ţucudane. — Cf. ţuculeu, ţ u ţ u d a n. ŢUCtfîl s. η. V. ţugull. ŢUCUÎ* vb. IV. Tranz. (Rar) A săruta (2) ; (regional) a ţuca. Inginerul . . . se şi arătă. îngrijorat, se repezi la Glod şi-l ţucui. STANCU, R. A. IV, 103. — Prez. ind. : ţucuiesc. — Ţucl + suf. -ui. ŢUCULEÂN, -Ă s. m. şi f. v. ţieulean. ŢUCULIÎU s. n. (Regional) Ridicătură de teren (movilă, deal) cu vîrf ascuţit ; vîrf (ascuţit) al unui deal. Cf. L. ROM. 1985, 206. — Pl. : ţuculeie. — Cf. ţ i c4. ŢUCUlINĂ s. f. (Regional) Termen cu care se adresează cineva unei fete ; (regional) ţuşcu-lină (Piteşti), udrescu, gl. Hai, ţuculino, la Tri-vale, să te plimb ; hai să te dau în căluşei, id. ib. — Pl. : ţuculine. — Şi : ţucurină s. f. UDRESCU, GL. — Ţuc* -f· suf. -ulină. ŢlJCUR s. η. V. ţucări. ŢtCURĂ s. n. v. ţucăr«. ŢIjXUHE s. n. v. ţucări. ŢUCURECHI s. m. (Regional) Sfeclă de zahăr, v. sfeclă (Beta altissima) (Holod—Beiuş). LEXIC. REG. 67. — Din magh. cukorrcpa. ŢUCURÎNĂ s. f. v. ţuculină. ŢUDTÎC s. m. v. ţîduc. 3474 ŢUDULĂ — 218 — ŢUGMÎNDĂU ŢUDTÎL S. f. v. ţidulă. ŢUDULÎŢĂ s. f. v. ţiduliţă. ŢUFÎRCĂ s. f. 1. (Regional) Piesă de fier, avînd forma unui cui lung şi gros, cu verigă la un capăt şi ascuţită la celălalt, care se întrebuinţează la scosul buştenilor din pădure; (regional) cioflîng (Marginea—Rădăuţi). Cf. alr îl 6 420/386. 2. (Regional) Oişte lungă, întrebuinţată la scosul buştenilor din pădure cu ajutorul animalelor de tracţiune. Com. din STRAJA—RĂDĂUŢI, cf. LEXIC REG. 111. 3. (Prin Bucov.) Lemn pus de-a curmezişul pe tînjală, de care se prind ştreangurile cailor. V. kam-fău, şpilvag. arvinte, term. 173. — Pl. ; ţufirci. — Cf. germ. zuführen. ŢUFIRCUÎ vb. IV. Tranz. (Prin Bucov.) A trage buştenii cu ţufirca (1). Cf. LEXIC REG. 111. — Prez. ind. ; ţufircuiesc. — Ţuflrcă + suf. -ui. ŢUFLECĂ s. f. v. ţilleică. ŢUFUEICĂ s. f. v. ţlflelcă. ŢUFLlC» s. m. v. ţuvlic. ŢUFLÎC* s. n. v. ţlilic. ŢUFLICÂR s. m. (Regional) Persoană care denunţă, care pîrăşte (Vaşcău). Cf. JAHRESBER. IV, 332. — Pl. : ţuflicari. — Ţuvllca + suf. -ar. ŢtFLICĂ s. f. v. ţuvlic. ŢUFLOÂIE s. f. v. ţivloaie. ŢUFLUŞÎNĂ s. f. v. ţipluştnă. ŢUFÎTC interj. (Prin Munt. ; cu valoare verbală) Cuvînt care sugerează rapiditatea unei mişcări, a rinei acţiuni etc. Numaidecît . . . ţufuc ! . . . să duce acolo într-o k'imniţă. o. bîrlEA, a. p. iii, 51. — Onomatopee. ŢUFURLUI, -IE adj. (Prin vestul Munt. ; despre moţ1, mustaţă) Care are firele de păr crescute în sus, (despre firele de păr) care stau drept In sus ; (regional) ţufurluiat. Cf. UDRESCU, GL. Are moţul ţufurlui. id. ib. Ala cu mustaţa ţufurluie. id. ib. O> (Adverbial) Ţine coada ţufurlui Şi-n coş mămăligă nu-i, se spune despre un om sărac, dar fudul. id. ib. — Pl. ; ţufurlui. — Cf. ciufurlui. ŢUFURLÎTIÂT, -A adj. (Regional) Ţufurlui (Săpata de Sus — Piteşti). Cf. udrescu, gl. O (Substantivat) Aoleo, ţufurluiato (— moţato), ce-ai făcut aici } id. ib. — Pl. : ţufurluiaţi, -te. — De la ţufurlui. ŢUG» interj, v. ţugui. ŢUG* s. n. 1. (învechit, mai ales în Transilv.) Curent de aer, v. curent; aer rece, răcoare. Ferestrele mi le deschide, să nu vie fug. GR. S. VII, 72, cf. chest. v 67 supl., alr ι 1 366/218. Trage ţug pe-aici, că-i deschisă fereastra. MAT. DIALECT, i, 101, cf. TEAHA, C. N. 278, T. DIAL. B. N. 353. 2. (în expr.) A avea ţug la băutură, se spune, în glumă, despre cineva căruia îi place să bea. Com. din CLUJ NAPOCA. 3. (învechit, prin Ban.) Pluton1 (1). Un ţug de turci . . . începură a puşcălui. N. stoica, c. b. 243. Un ţug de artilerie cu sine la Ardeal luasă, id. ib. 132, cf. cl 1969, 292. 4. (Regional) „Trecere, căutare“ (Salva — Năsăud). T. DIAL. B. N. 353. 5. (învechit, prin Transilv., Ban. şi Bucov.) Tren (1)· Parcă te văz şi pe tine . . . pedalînd la întrecere cu ţugui sau cu şiful. caragiale, o. vii, 448. în vremea aceasta intră-n vagon fioniocul ţugului. MIRONESCU, S. 175, cf. 622. Umbli pînă acolo o săptămînă. Te duci o vreme cu ţugu. Pe urmă itmbli pe jos. SADOVEANU, o. xiv, 596. Rafira se afla în ţug. Iar ţugui alerga prin noapte. STAN.cu, R. a. v, 95, cf. L. ROM. 1970, 552. Stau clăile în rînduri Ca cătanele-n ţuguri. COM. SAT. III, 94. Mîndră, dă-mi-o cu zăhar, Că m-aşteaptă ţugu-n deal. FOLC. TRANSILV. i, 21, cf. îi, 620, com din timişoara, alr sn iii h 867/386, alrm SN ii h 685/386. Ma duse pe drum la vale, Cu Sinii ţuguri ge cat ane. FOLC. OLT.—munt. I, 147. + (Prin Maram.) Şir de vagonete pentru transportul minereului. Cf. LEXIC reg. 23. 6. (Regional) Străgălie la car (ALR—M iii h 854/ 237) ; 'ambă la car (ib. h 859/237) ; tarîncă (1) (a vi 3). 7. (Regional) Elastic la ghete. ALR SN IV h 1 190/157. Ţipic cu ţug (Vînători—Sighişoara), ib. — Pl. : ţuguri. — Din germ. Zug, magh. cug. ŢUG Aş s. m. (Regional) Persoană care se ocupă cu trasul şi cu transportul buştenilor din pădure cu ajutorul animalelor de tracţiune. în comunele unde se face exploatarea la păduri, la cărăuşi le zic ţugaşi, adică acei ce cu boii ori, mai cu seamă, cu caii trag, aduc, transportă lemne din pădure la fierăstrău sau la alt loc de înmagazinare. DR. v, 238, cf. alr i 834/388, alr n 6 420/219, 260, 362, arvinte, term. 173. — Pl. : ţugaşi. — Ţug* + Suf. -aş. ŢTÎGĂ s. f. V. ţăucă. ŢUGĂRÎ vb. IV. Tranz. (Regional) 1. A trage buşteni din pădure şi a-i transporta cu carul (arvinte, TERM. 173, L. ROM. 1970, 552) ; a scoate butucii de prin prăpăstii şi a-i trage lîngă drum (L. ROM. 1964, 84). 2. A da drumul la vale lemnelor tăiate (Cîmpulung Moldovenesc), coman, gl. — Prez. ind. : fugăresc. — Ţug* + suf. -ări. ŢUGHÎI s. n. v. ţugui». Ţ0GLĂ s. f. v. ţiclă». ŢUGLtfI s. n. v. ţugui». ŢUGLUIĂ vb. I v. ţugula. ŢUGLUIÂŞ s.n., s. m. v. ţuguiaş. ŢUGLUIÂT, -V adj. v. ţuguiat. ŢUGMANDAU s. n. v. ţigmandău. ŢUGMÎNDĂU s. n. v. ţigmandău. 3502 ŢUGO — 219 — ŢUGUIA ŢUG0 interj. v. ţugu·. ŢUGRtU s. n. v. ţîgrui. ŢIÎGU· interj. 1. (Adesea repetat ; şi în combinaţie cu prima parte a cuvîntului sau cu alte interjecţii) Strigăt cu care se cheamă porcii. Cf. TDRG, DR. rv, 1 085, CADE. Ţugu-ţugu! bul. FIL. I, 127. Ţugurei! Ţugu, ţugu / ciauşanu, gl. Ţug, ţoa! Com. marian. Ţugu! ... Ţuguţu! ŞEZ. iii, 110. Ţug, ţoa! Ţug, ţoa! Com. din zahakeşti — suceava. Ciugu, ţea ! Com. din deda—reghin, cf. plopşor, v. o. ’ 15. Tucu, toa ! CHEST. v 77/45. Tug, toa ! L. ROM. 1964, é4. 2. (în combinaţie cu na) Strigăt cu care se cheamă oile. Cf. CHEST. v 77/1. Ţugu, naa! ib. 3. (în combinaţie cu duţă) Strigăt cu care se cheamă caprele. Cf. ALR SN II h 388/95. Ţugu, duţă, duţă ! ib, — Şi: ţug, ţugo (mat. DIALECT. I, 101), tùcu, ţuguie (CADE, VICIU, GL.), fueci (MAT. DIALECT. I, 289), eiiigu interj. — Onomatopee. ŢIÎGU* interj. (Regional, repetat) Cuvînt de alint adresat unei fiinţe dragi. Foaie verde mato stat, M-ai iubit şi m-ai lăsat, Ţugu, ţugu, ţugulaş, Dragu ţaţii călăraş. MAT. FOLK. 875. Ţugu-ţugu, iepuraş, D'-in-calruu i'i lătur aş? D'i pi valea Murgului. ARH. FOLK-. v, 143. — Formaţie expresivă. JUGÜI* s. n. 1. Vîrf (ascuţit) al unor ridicături de teren (deal, munte etc.) ; (regional) cucui. V. ţuţ u d an1 ( 1), ţ u ţ u i1 (1). Cf. LB, polizu, cihac,îi, 536, LM. Pădurarul . . . ne-arată la stînga-n fund, printre cheliile munţilor, un ţugui mai depărtat, aurit de razele soarelui, vlahuţă, R. p. 138, cf. DDRF, GHEŢIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, JAHRESBER. XVII, 118, DR. I, 121, ŞĂINEANU, D. U., CADE, scriban, D., cl 1985, 31, l. rom. 1985, 205, 206, com. din straja—rădăuţi. Nişte ţucluie de deal. MAT. dialect, i, 196, cf. 140, alr—t 1 648/259, 260, 280. + (Regional) Deal nu prea înalt şi ascuţit (chest. iv 91/558 b, 571, 742, l. rom. 1985, 206) ; deal înalt şi izolat, despărţit prin văi şi şeşuri de alte dealuri (ALRM sn II h 631) ; deal mic şi rotund, v. colină, dîmb, movilă (ALR SN iii h 809/ 250, alrm sn ii h 629/250) ; teren ridicat (L. ROM. 1985, 205). 2. Vîrf sau parte ascuţită a unor articole vestimentare, a unor construcţii etc. ; (rar) ţuguitură, (regional) cucui. Cf. corbea, d. 246rl/37, lb. Un ţap puternic ... l-a izbit cu rădăcina coarnelor, cu ţuguiul din cap, drept în frunte. AGÎRBICEANU, S. 114. Trei vile, aruncate la întîmplare, îşi ridicau ţu-guiurile de tablă, ardeleanu, v. p. 25, cf. şăineanu, d. u., cade, scriban, d. Totdeauna cite două, Pe supt streşină, de plouă, Şi pe ţiglă, pe ţugui, Sus în dreptul soarelui, Vrăbiile ... Au ieşit. ARGHEZI, VERS. 682. I-a întors spatele, intrînd în şandramaua scundă, cu ţuguiul acoperişului de şindrilă ca o ... glugă veche. c. PETRESCU, A. R. 52. Bătrînul . ■ . şi-a pus, în faţă, între genunchi, căciula mare, cu ţuguiul turtit. STANCU, D. 264. Apucîndu-se tatăl nostru să tocmească spărturile acoperişului, a nimerit cu ţuguiul cuşmei în legătura dintre căpriori. camiLAR, c. p. 11. După ce-şi scutură luleaua de ţuguiul semeţ al opincii lui de cauciuc, pçrnirà. GALAN, b. i, 83, cf. L. ROM. 1985, 206. Fă stogul cu ţugui ... să nu-l strice ploaia. I. CR., ap. CADE. Ţuguiul casei. CHEST. n 242/110. Ţuguiul curatului în mijlocul satului (Biserica), pamfile, c. 17. -0> (Adjectival) Monstrul cu capul ţugui şi gura strînsă îmi rămînea, întreg şi viu, swb pleoape. G. M. zamfirescu, m. d. i, 62. îl văzu pe Baudat cu jobenul pe ceafă, cu buzele ţugui, fluierînd preocupat. VINEA, L. II, 274, cf. L. ROM. 1975, 246. 3. (Regional) Ţurţur1 de gheaţă (Grindu—Urziceni). alr i 432/725. ■i. (Regional ; în forma ţuclui) Colţ de stîncă (Beclean). ALR SN Iii h 814/260. 5. (Regional) Smoc de păr de pe creştetul capului sau de pene de pe capul păsărilor; moţ1 (1), (regional) cucui, pupui1 (2), ţuguiaş (1). Cf. ISER, CIHAC, II, 536. [Ciocîrlanul] are un moţ, cioc, ţuclui sau cucui ascuţit de pene pe cap. marian, o. i, 335, cf. ALEXI, w. [Pasărea] are pe vîrful capului un ţuglui. ALR sn iii h 688/365, ib. h 688/514, alrm sn h h 501. 6. (învechit, rar ; în forma ţuclui) Proeminenţă pe toarta unui urcior de lut, prin care se bea apă. Cf. POLIZU, LM, CIHAC, II, 536, BARCIANU. 7. (învechit, rar ; în forma ţuclui) Trenă1 la rochie. Cf. CIHAC, II, 536, GHEŢIE, R. Μ. — PI. : ţuguivri şi ţuguie. — Şi : (regional) ţucui (CHEST. iv 88/264, ib.’ 89/264), ţuclui, ţuglui (CADE, ŞEZ. v, 167, ai,r SN m h 688, alrm sn ii h 501/284) s. n„ ţuguie (L. ROM. 1979, 55, ib. 1985, 206) s. f., ţughii (ŞEZ. iii, 91) s. n. — Cf. ţ i c u i1. ŢUGtîI*, -IE s. m. şi f. v. ţăgui*. ŢUGUI vb. I. 1. T r a n z. şi r e f 1. A (se) ascuţi, a (se) subţia spre vîrf ; a (se) înălţa în formă de ţugui1 (2)· Ce mîndru se ţuguiază acoperişul cu şindrilă . . ., purlînd în vîrfu-i un urcior smălţuit care sclipeşte în soare. CARAGIALE, ο. IV, 7. Capul i se ţu-guia în con ; ceafa lată şi dreaptă se răsfrîngea într-un val de carne, delavrancea, S. 124, cf. DDRF, TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D., com.) din banat şi din straja—rădăuţi. 2. Tranz. (Cu complementul „buzele", „gura" A strînge rotunjind şi întinzînd înainte. Copilul adormise şi-şi ţuguia în somn guriţa — visa că suge. vlahuţă, S. A. îl, 265. Măruntul meu călugăr . . . îşi ţuguia buzele pe linia întinsă a celor două degete cu care-i presura [hribii], încît ai fi zis că vrea să-i sărute pe toţi. HOGAŞ, Μ. N. 117, cf. CADE. îşi ţuguie buzele unsuroase şi o sărută pe frunte. C. PETRESCU, î. I, 93. C-o voce muzicală, ţuguindu-şi buzişoarele, răspundea, sadoveanu, o. vii, 492. Cînd rostesc u şi i înaintea oglinzii, văd cum buzele se rotunjesc şi se ţuguie la u. puşcariu, l. R. i, 63. Din sticla cu apă pentru noapte îşi umplu gura şi, ţuguind buzele, îi dau drumul. BOGZA, a. I. 253. Tînărul privi dezaprobator în aceeaşi direcţie, ţuguindu-şi buzele ca şi cum ar fi vrut să răspundă ceva. v. ROM. martie 1954, 37. Te-ai proptit un moment ca un cocoşel pe .picioruşe ... şi ţi-ai ţuguiat buzele, chipurile ca pentru a fluiera. PAS, z. I, 16. Din cînd în cînd aproba ceremonios, ţuguindu-şi buzele groase. Galan, B. i, 63. Ţuguia buzele, absorbită de o operaţie misterioasă. vinea, L. i, 64. Profesorul se opri din mîncat şi, ţuguindu-şi buzele, se uită cîteva clipe la bătrîn. V. rom. ianuarie 1970, 37. v· Refl. Faţa zîmbitoare . . . s-a întunecat, ochii s-au micit, buzele subţiri se ţuguiază ca ale şarpelui. DAN, u. 274. Cu cît o privea mai bine, cu atît ochii lui creşteau a mirare şi buzele i se ţuguiau. STANCU, R. A. HI, 142. 3. R e f 1. (Regional) A se cocoţa ; a se căţăra (Vîlcele—Turda). Cf. mat. dialect, i, 101. De ce te-ai ţugluiat acolo, mă, copilei ib. •v> (Glumeţ) Pare că privesc încă acei ochilari ţuguieţi pe nasul lui uriaş ca un turc călare pe un harmasar roib. NEGRUZZI, S. i, 8. — Prez. ind. : ţuguiez şi fugùi (TDRG, CADE, SCRIBAN, D.). — Şi: (regional) ţuglutâ vb. I. — V. ţugui·. 3509 ŢUGUIAŞ — 220 — ŢUGUREL ŢUGUIÂŞ s. n., s. m. (Regional) 1. S. n. Moţul1 de pe capul ciocârlanului ; (regional) ţuclă (v. ţiclă1 2), ţugui1 (5) (Vicovul de Sus—Rădăuţi), glosar REG., L. rom. 1976, 161. 2. S.m. (în forma ţugluiaş) Ciocîrlie (Alauda arvensis) (Sînmihaiul Almaşului—Zalău). ALR SN iii li 688/284, L. rom. 1976, 161. — Pl. : (m.) ţuguiaţi, (n.) ţuguiaşe. — Şi : ţu-gluiâş s. n., s. m. - ŢuguiI + sui. -aş. ŢUGXJIÂT, -Λ adj. 1. Subţiat, ascuţit spre vîrf ; prelungit în formă de ţugui1 (2); (regional) cucuiat, ţuţuiat, ţuţurat1. Aceştiia în cap avea [misurce sau coifuri] de piale făcute ţuguiate. HERODOT2, 356. Picioare sau mîini strîmbe . . ., cap ţuguiat. PISCUPESCU, o. 144/11. Tovarăşul meu de drum, ... avea un aer de mandarin chinezesc sub fesul ţuguiel ce îi cădea pe nas. alecsandri, o. P. 283. Trec tirolezi cu pălăriile lor ţuguiete şi împodobite cu pene de păun. odobescu, s. iii, 164. Casa era cu-n acoperămînt ţuguit: EMINESCU, n. 51. Prietenul era costumat ca paiaţă şi purta pe cap o tichie ţuguiată cu clopoţei. CARAGIALE, o. II, 342. Din dosul crîngului depărtat iese turnul ţuguiat al bisericii din Fundureni. Slavici, n. îi, 53. Căliman . . . luă pe sus căruciorul şi-l trînti jos, în şatră, în dreptul cărbunilor acoperiţi c-o pară ţuguiată şi argintie, delavrancea, T. * 172. Vro cuşmă cum îmi place, Ţurcănească, iuguietă . . . De la cap de un cot de-naltâ. contemporanul, ii, 152. ,,Cetăţuia“, un schituleţ înfipt în vîrful unui deal înalt şi ţuguiet. VLAHUŢĂ, R. P. 108. Plopii din marginea drumului îşi plîngeau frunzele risipite de vînt şi trişti îşi încovoiau vîrfurile ţuguiate. POPOVici-bânăţeanu, ν. M. 33. El poartă o cuşmă lungă şi ţuguiată, i. negruzzi, s. i, 203, cf. ddrf. Lîngă sat să nalţă un deal conic (ţuguiat), pe vîrful căruia s-a aflat odinioară o cetăţuie. MOLDOVAN, Ţ. Ν. 122, cf. barcianu. în faţa lui sta Iancu Temelie, cu o sarică laţoasă pe umeri, cu o căciulă ţuguiată-n cap. sandu-aldea, a, m. 152, cf. alexi, w. Era un băiat răsărit, . . . bine îmbrăcat cu cioareci albi de pănură, ... cu căciulă ţuguiată de miel tărcat, agîrbiceanu, S. 8. în surle-nguste-nalte, cu nişte căciuli ţuguiate, în covergi largi . . ., buştenarii stau roată-n jurul focurilor. LUNGIANU, CL. 214, cf. MOLIN, R. B. 417. •Cuibărite între stînci, casele cu acoperişul ţuguiat de fîn fumegă în asfinţit, c. PETRESCU, S. 226^ După ■Urcatul alor trei sau patru dealuri ţuguiete, mă aflam în coborîş spre satul vecin. COMŞA, N. z. 4, cf. ŞĂI-neanu, d. u., cade. Cînd ajunse la căscioara ţuguiată şi intră în pridvor, lacrimile o prididiră iarăşi. REBREANU, nuv. 80. Broasca de cîmp . . . are capul mai ţuguiat. SIMIONESCU, F. R. 197. Flori mai violete ori chiar galbene cu casca mai ţuguiată, id. FL. 92. Apăru capul unui soldat, ţuguiat şi chel. SAHIA, n. 72. [Casele] românilor erau cu acoperiş ţuguiat, de ■paie. vlasiu, a. p. 175. Casa-i bătrînă, cu cerdac nalt .. . Acoperişul ţuguiat de draniţă verde, sadoveanu, o. i, 66, cf. scriban, d. în lutul ţuguiat şi moale, A fost găsit, în loc de oseminte, Un şir de muşuroaie goale, arghezi, VERS. 454. Pătratul din stîngă era făcut din ziduri înalte cu acoperiş ţuguiat de ţiglă. CĂLINESCU, E. o. I, 110. Gardurile de scîn-duri erau înţesate de capete cu ochi holbaţi . . . sub cuşme ţuguiate. CAMILAR, N. i, 205. Ies în relief acoperişurile Ţuguiate de şindrilă. SORESCU, L. L. i, 77, cf. L. rom. 1985, 208, h iv 71, alr sn v . h 1 509, alrm sn iii h 1 231. <0> (Substantivat) Tu, ţuguiatul cela, pune steaua jos, că nu ţi-o fură nimeni, pas, z. i, 75. 2. (Regional ; despre păsări) Care are ţugui1 (4) ; moţat, (regional) cucuiat, pupuiat2 (2) (Ciocăneşti— Vatra Dornei). Cf. alr sn iii li 688/365. [Pasăre] ţugluietă. ib. 3. (Despre buze) Strîns, rotunjit şi întins înainte. Cu degetul arătător de la mîna dreaptă peste buzele ţuguiate, îi făcea semn să tacă. BRĂTESCU-VOINEŞTI, t. 11. Are ochii albaştri ... şi buzele puţin ţuguiate. STANCU, D. 307. Din fluierul moldovenesc se cîntă . . . suflînd cu buzele uşor ţuguiate, alexandru, I. m. 56. — Pl. : ţuguiaţi, -te. — Şi : ţugluiat, -ă (com. din banat, alr x 1 790/790, alr sn iii li 1 509/365, alrm sn iii h 1 231/365), ţucluiât, -ă (alr sn v 1 509, alrm sn iii h 1 231), ţuguit, -ă adj. — V. ţuguia. ŢUGtîICĂ s. f. (Regional) Femeie proastă. Cf. sfc VI, 99, SCL 1975, 261, com. din straja—rădăuţi. — Pl. : ţuguici. — Cf. ţuguie2. ŢUGTÎIE s. f. v. ţugui». ŢUGUIERE s.f. (Rar) Acţiunea de a ţuguia (2). [Moş Costache] era foarte vesel, judecind după ţuguierea groaselor buze. CĂLINESCU, E. ο. I, 44. — V. ţuguie. ŢUGUÎT, -Ă adj. v. ţuguiat. ŢTJGUITtJRĂ s. f. (Rar) Ţugui1 (2). Se întîmplă . . . uneori mai la urmă de creşte buricul vindecat într-o ţuguitură. E PISCUPESCU, practica, 124/29. Pe un loc mai neted, vara înverzit, se ridică o bisericuţă din grinzi de lemn încheiate, asemănătoare cu cele din Ardeal, dar fără mare ţuguitură. CĂLINESCU, I. C. 46, cf. DL, dm. — Pl. : ţuguituri. — Ţuguia + suf. -iiură. ŢUGTJLÂŞ s. m. (Regional, rar) Cuvînt alintător adresat unei fiinţe dragi. Foaie verde matostat, M-ai iubit şi m-ai lăsat, Ţugu, ţugu, ţugulaş, Dragu ţaţii călăraş, mat. FOLK. *875. — Pl. : ţugulaşi. — Cf. ţug u2. ŢtÎGULE* interj, v. ţugu». ŢUGTJLE* s. m. (Regional) Om prost. Com. din S TRAJA — RĂDĂUŢI. — Etimologia necunoscută. ŢtÎGUR s. m. v. ciucure. ŢUGURE s. f. v. ciucure. ŢUGUREÂUĂ interj. (Regional; întărit prin „na“) Cuvînt cu care se cheamă caprele (Arieşeni— Vaşcău). Cf. CHEST. v 77/1. — De la ţugu». ŢUGUREI, s. m. 1. (Prin nord-vestul Munt.). Purcel (I 1). UDRESCU, GL. Hai să-ţi arăt şi pe fagurelui meu. id. ib. + (La pl. ; prin nord-estul Olt.) Cuvînt cu care se cheamă purceii. Cf. ciauşanu, GL. 2. (La pl. ; prin vestul Munt.) Cuvînt cu care se cheamă păsările de curte. Cf. udrescu, gl. Ţugu-reii mamii, ţugurei ! id. ib. — Pl. : ţugurei. — De la ţugu·. 3523 ŢUGURI/UI — 221 — Ţ-UHĂti ŢUGURLdl subst. (Prin sud-vestul Mold.) Acoperiş înalt şi ascuţit al unei case (cu o singură odaie). ALIL 1983—1984, 492. ·ν> (Ca epitet, precedînd termenul calificat de care se leagă prin prep. „de“) Uite ce ţugurlui de casă şi-a făcut ăsta / ib. — Pl. : ? — Cf. ţuglui. ŢUH s. n. v. ţuliă. ŢUBĂI s. n. v. ţiitaău. ŢUHĂI, s.m. (Prin Mold.) 1. Sac mare întrebuinţat la transportarea sau la păstrarea cerealelor, a făinii etc.; p. ext. conţinutul unui astfel de sac. Aceşti peri [de cal] . . . vînzîndu-să la alţii, aceia trebuia să-i puie în niscaiva ţuhali să-i trimeată la alţi oameni. drăghici, r. 77/16. înşfăcă pe popă, parcă ducea un ţuhal. contemporanul, vii2, 10. Boabele, după ce s-au vînturat, se pun în hambare şi în saci sau ţuhali. damé, τ. 62. La cîţiva paşi, se piti Berheliţă, gros ca un ţuhal, c-o ghioagă nestrujitâ în mînă. SĂM. iii, 184, cf. TDRG. Obielele ... de cele mai multe ori se capătă dintr-o haină veche, lăsată, din saci, ţuhali etc. pamfile, l. c. 348. Toată marfa [băcăliilor] se transporta în poloboace sau ţuhaluri mari. N. A. bogdan, c. M. 182, cf. şăineanu, d. u., cade, bl i, 38, bul. ei1«· .1, 163. Cu glasuri răstite şi glugii.de ţuhale, Ţăranii bat glodul pe-alături de boi. LESNEA, vers. 117. Două cară încărcate cu ţuhali suiau drumul iezăturii, din bătătura morii. SADOVEANU, Ο. I, 587, cf. DR. ix, 471, 472, Gâldi_ m. phan. 263, SCRIBAN, D. Au dat în el ca în ţuhaluî cu păpuşoi, v. ROM. februarie 1955, 192. Sub şandramaua dinspre amiază, se aflau două cară cu boii dejugaţi şi cu ţuhalii de grăunţi descărcaţi şi rezemaţi de un părete, v. ROM. decembrie 1960, 55. Ţuhalii cu făină nu mai au sfîrşit. SEVASTOS, P. 47. Mîni dimineaţî sî ti iei şî sî ti duci la tîrg şî sî iei trii ţuhali di bumbac. ŞEZ. iv, 194. L-o chia-mat gios în bucătărie şî s-o culcat pi un ţuhal rău di tot. graiul, I, 441. Să duce colo-n căsoi păsatul strîns şi pus chiar şi-n ţuhali. I.. CR.. II, 177. Tata . . . m-o trimes la. moară. Am pus în sanie patru ţuhali şi am plecat, ib. iv, 253, com. din ZAHAREŞTI — suceava şi din straja—rădăuţi. Se ţinea sărăcia de 'el ca scaiul de oaie. Vorba ceea : intra-n casă cu trăistuţa şi n-o putea scoate cu ţuhalul. ŞEZ. XXI, 21. Înşfacă ţuhalul cu colaci şi ... mînă băiete! VASILIU, v. L. 151, cf. GR. S. VI, 333. Vine acasă şi ... găseşte după uşa tinzii un ţuhal cu galbeni. furtună, v. 11. Laptele se strecoară printr-o strecurătoare făcută din pînză de tuhal nouă şi curată. CHEST. v 90/63, ib. 90/52, alr ii/537, a v 14, 15, 26, VI 9, 16, 26, 33, ix 1, GLOSAR reg. Du-te şi pregă-teşte-ţ haiti ele . . . cele mai buni şî să le pui într-on ţuhan. O. bîrlea, O. A. iii, 139. Ş-o cumpărat 12 ţuhali de făină de grîu. FOLC. MOLD. I, 286. + (Regional) Sac în care se calcă strugurii (Pipirigi Tîrgu Neamţ). Cf. ALR II 6 130/551. 2. Pătură (LEXIC reg. ii, 118) întrebuinţată la căratul fructelor, cerealelor etc. (bul. fil. i, 163). — Pl. : ţuhali şi (învechit, n.) ţuhaluri, (rar, n.) ţuhale. — Şi : ţuhan s. m. A v 14, 15, 16, VI 4, LEXIC REG. ii, 118. — Din ngr. τσουβάλι. ŢUHĂN» s. in. v. ţulial. ŢUHĂN* s. n. (Prin sud-vestul Mold.) Vîrf pietros, foarte înalt şi foarte ascuţit, de munte. V. ţ u h ă (1), ţuhău (1). Cf. ALIL 1983-1984, 464, 473, 474. Ca vîrf, ţuhanul este cel mai ridicat, din toate înălţimile care-l înconjoară. Cînd te urci pe el, poţi să priveşti în toate părţile, ib. Numai munţii au ţu -hane, fiindcă pe dealuri nu este aşa de multă piatră. ib. — Pl. : tuhane şi tuhanuri (ALIL 1983—1984, 473). — Ţuli + Suf. -an. ŢUHÂU s. n. v. ţuhău. ŢUHÂU S s. li. (Argotic) închisoare, puşcărie. Ticăloasa viaţa mea ... o petrec întru această robie a ţucta[us]ului, pentru debitoria ţuctausului (a. 1765).. IORGA, S. d. XII, 76, cf. mîndrescu, i. G. 99. Auzi d-ta, să-mi vorbească de libertate tocmai cînd ştia că viu delaţuhaus! CONV. LIT. XXXIV, 444, df. TDRG, cade, bl ni, 24, bul. fil. iv, 129, scriban, d., dl, dm, dex, com. din deda—reghin. + (Argotic) Arest, carceră. L. ROM. 1982, 36. — Pl. ; ţuhausuri. — Şi ; ţiihtăus (MÎNDRESCU, I. G. 99), ' ţllctăus, ţlieâos (MÎNDRESCU; i. G. 99, jahresber. x, 217, bl iii, 24), ţehăus (bul. fil. iv, 129) s. n. — Din germ. Zuelilhans. Ţ1ÎHĂ s. f. 1. (Prin sud-vestul Mold. şi prin vestul Munt.) Vîrf stîncos şi ascuţit de munte ; (regional) ţuhău (1). V. ţiclău1 (1), ţuhan2, ţuţui1 (1). alil 1983— 1984, 463, 471, 472. Ţuhur.i . . . sînt pe Pietrosul şi aproape de Lăcăuţi, ib. 471. Te uiţi în toate părţile ăin ţuha aia. ib. 472. + (Prin sud-vestul Mold.) Versant abrupt, rîpă1 (1). Cf. ALIL 1983— 1984, 472. Mă urc pe ţuhă în sus şi pe urm», o iau pe ţigmandău. ib. 2. (Regional) Pădure care creşte sub vîrfurile stîncoase (Tulnici—Panciu). ALIL 1983—1984, 472. + (Prin sud-vestul Mold. şi prin estul Transilv;) Desiş, hăţiş într-o pădure; sihlă (1). Cf. ALIL 1983— 1984, 472. O lege nescrisă a celor nevoiţi sa' rămînă în munte este ca ,,ziua să stea în limpeziş, iar noaptea să. se bage în ţuhă, cînd vînatul iese la mîncare“. ib. — Pl.: ţuhe. ALIL 1983-1984, 471. - Şi: (prin sud-vestul Mold.) ţuli (pl- ţuhurij s. n., fuhlă (ALIL 1983-1984, 472) s. f. — Cf. ţuclă. ŢUHĂI vb. IV. Tr a n z. = tioliăi. 1. (Prin Mold.) A purta pe cineva încoace şi încolo fără rost, ari pune la munci grele ; a hărţui. Cine se scoală mai de dimineaţă, acela e mai mare în sat la ei, de-i. horop-seşte şi-i ţuhăieşte mai rău decît pe vite ! CREANGĂ, A.’ 154, cf.’ RUDOW, XVII—XIX, 413, ŞĂINEANU, d. u., scriban, D., l. rom. 1970, 552, I. cr. iv, 264. Ia grăieşte către mine, Mîndro, că tu ştii mai bine Ce-n-semnează dragostea, De mă ţuhăieşti aşa, De cu seară pînă-n zori. pamfile, c. ţ. 307. Nu mă mai lohăi, că pînă acum ţi-am adus toate farfuriile. Com. din PIATRA neamţ,’ cf. coman, GL. + A bate pe cineva la cap, a sîcîi cu vorba, a cicăli, a pisa. Cf. pamfile, j. II, 144. Ce mă totţohăieşti, isprăveşte odată cu vorba! COMAN, GL. 2. (Regional; complementul indică obiecte de îmbrăcăminte sau alte obiecte) A purta sau a folosi prea mult ; a uza (prin întrebuinţare). Cf. SCRÎBAN, D. Ai ţuhăit rău haina asta. id. ib., cf. LEXIC rBG. 63. — Prez. ind. : ţuhăiesc şi (rar) ţMăi (scriban, d.-). — Şi: tuhăi (alexi, w.), tnliui (barcianu), ţohăi vb. IV. ŢUHĂIÂIĂ s. f. — (regional) tiohăială. întrebuinţare zilnică a unui obiect ; uzare (Bogdana — Vaslui). LEXIC reg. 63. ŢUHÂU s. n. 1. (Prin sud-vestul Mold. şi prin estul Transilv.) Vîrf stîncos şi ascuţit de munte ; (regional) ţuhă (1). V. ţuha n2. Cf. ALIL 1983—1984, 474, 492. Din ţuau pleacă ţîurile de piatră., ib. 492. 3535 ŢUffBLBĂ — 222 — ŢUICĂ, ι 2. (Regional; în forma ţuhai) „Drumurile animalelor" (Bursucam — Bîrlad). alil 1983—1984, 493. — Pl.: ţuhaie. — Şi: fuhâu (alil 1983—1984, 492), ţuâu (ib.), ţuhâl (ib. 493) s. n. — Ţuh + suf. -ău. — Ţuhau, ţuau, ţuhal: sg. refăcut după pl. ŢUHELBĂ s. f. (Regional) Loc abrupt, prăpăstios ; coastă, pantă, povîrniş. Com. din straja — rădăuţi, — Accentul necunoscut. — Pl. : ţuhelbe. — Cf. ţuh, sihl ă. ŢÎÎHLĂ s.f. v. ţuliă. ŢUH10S, -OÄSÄ adj. 1. (Prin sud-vestul Mold. ; despre un vîrf de' munte) Stîncos, pietros. Cf. A ui, 1983—1984, 464, 472. Muntele Zburătura ,,este un loc ţuhlos, sărac", ib. 2. (Regional; despre un teren) Cu hăţiş, cu desiş greu de pătruns (Coza — Panciu). Cf. alil 1983 — 1984, 472. — Pl. : ţuhlăşi, -oase. — Ţuhlă + suf. -os. ŢUHOÂC s. f. (Regional) Femeie mare, mătăhă-loasă. Com. din TOPÎrcea — sibiu. — Pl. : ţuhoace. — Cf. ţuhoaie. ŢUHOÂIE s. f. (Prin sud-vestul Transilv.) Căpiţă mai mare de fîn. Două ţuhoaiie fac o claiie. densusianu, Ţ. H. 338. Din 8 —10 plosce se face un ţuhon şi din patru-cinci ţuhoni o claie. AI.II, 1983— 1984, 475. — Pl.: ţuhoaie. — Şi: fuhân s.m. — Ţuhă suf. -oaie. ŢUH0N s.m. v. ţuhoaie. ŢUHTĂUS s.n. v. ţuhnus. ŢUHIÎI subst. (Regional) Vîrf, uşor rotunjit, de deal sau de munte (Corbeni — Curtea de Argeş). Cf. alil 1983-1984, 475. — Pl. : ? — Ţuh + suf. -ui. ŢUHUŞ subst. (Prin sud-vestul Transilv.) Căpiţă mică de fin. Cf. ALIL 1983—1984, 475, densusianu ţ. h. 338. — Pl.: ? — Ţuh + suf. -uş. ŢUH interj. 1. (Prin Transilv.) Strigăt prin care i se atrage, cuiva atenţia să se ferească, să fugă de ö primejdie. Cure un lup să minée on nom. — Mă ! — pă lup — ţui ! ţui ! ţui ! — cură — ţui — în haia lături. O. BÎRLEA, A. p. I, 340. 2. (Regional; întărit prin „dă ne") Cuvînt cu care Se alungă măgarul (Mihăileni — Miercurea Ciuc). alr π 5 526/574. — Formaţie expresivă. ŢUI* s. jn. v. ţoii. ŢUH s.n., s.m. v. ţoi*. ŢUl4 vb. iv v. Jiul. ŢUlAc s. m., s. η. 1. S. m. (Regional) Par1 scurt. V. ţăruş (2). Cf. KLEIN, D. 443, dr. ii, 901, ατ,ττ, 1983-1984, 499, ŞEZ. v, 167, CV 1951, nr. 3-4,47. Bate nişte ţuieci în pămînt să facem o îngrăditură. Com. din deda — reghin, cf. mat. dialect, i, 101. 2. S. m. (Prin Transilv.) Fiecare dintre stîlpii de susţinere de la cele patru colţuri ale caselor ţărăneşti (Aiton - Turda). Cf. chest. ii 112/338. ♦ Par1 ascuţit care se pune în vîrful caselor ţărăneşti (Vîlcele— Turda); Cf. CHEST. II 265/340. ♦ Fiecare dintre bucăţile mici de leaţ, ascuţite la un capăt, care se fixează la streaşină pentru a susţine paiele de pe acoperiş (Ocoliş — Turda). Cf. CHEST. II 252/324. 3. S. n. (Prin nordul Mold.) Par1 cu vîrful ascuţit, de fier, întrebuinţat la încetinirea coborîrii plutelor, la acostarea sau la priponirea lor de mal. Cf. SCRIBAN, D., coman, GL. Săi. pe mal şi înfige ţuiacul ! cv 1950, nr. 4, 40, cf. arvinte, term. 173. 4. S. m. (Regional) Fiecare dintre cele două lemne pe care se sprijină perna morii (Petreştii de Jos — Turda). Cf. ALR II 6 746/250. 5. S. m. (Regional) Unealtă cu care se găureşte fierul (Sîngeorz Băi — Năsăud). Cf . paşca, GL. — Pl. ; (m.) ţuieci, (n.) ţuiece. — Şi : ţulâg (arvinte, TERM. 173), ţliâc (COMAN, GL.), ţilâc· (SCRIBAN, D., arvinte, TERM. 173, SCL 1978, 324) s. n., ţuţuiâc (com. din deda — reghin), ţăvâc (klein, d. 443), ţinâc (cv 1951, nr. 3 — 4, 47) s. m. — Din magh. dÿal. ciivok. ŢUlAG s.n. v. ţuiac. ŢUIÂNl s. n. v. ciolan. ŢUIÂN* s.n. v. suian. ŢUIÂP s. m. v. ţuleap. ŢUlC interj1., s. m. v. ţiuie. ŢUICĂ· vb. I. Intranz. (Prin vestul Transilv. ; despre cucuvea) A scoate sunete caracteristice. Cf. TEAHA, c. N. 278. O ţuicat ţuica. id. ib. — Pronunţat: ţu-i-, — Prez. ind. pers. 3 : ţuică. — V. ţuică*. ŢUICĂ* vb. I. Refl. (Regional) A se da în leagăn (Agrişul Mare — Lipova). Cf. alr i 1 703/63, ib. 1 704/63. — Prez. ind. : ţtiic. — Cf. h u ţ u ţ a. ŢUICÂR s. m. Persoană care fabrică sau vinde ţuică1· (1) ; (învechit) rachier. Din ţuicar te-ai făcut haiduc ? ap. TDRG. Văzui ţuicarii şi doniţarii cei cu chervanele încărcate de marfă. CONV. LIT. XLV, 364, cf. pamfile, i. c. 227, NOM. PROF. 48, ALAS 24 X 1937, 9/1, iordan, L. R. A. 163, DL, DM, DEX. Ţuicari, fabricanţi de rachiu. frîncu — candrea, m. 107, cf. ALR ι 1 666/768, 792. + (Familiar) Băutor de ţuică1 (l).Cf. alas 24 x 1937, 9/1, dl, dm, dex, com. din ţepeş vodă — cernavodă. — Pl. : ţuicari. — Ţuică· 4- suf. -ar. ŢtflCÂI s. f. 1. (Adesea urmat de determinări care indică fructele din care s-a obţinut) Băutură alcoolică obţinută prin fermentarea şi distilarea prunelor sau a altor fructe. V. r a c h i u. Cf. klein, d. 444. Vinul, ţuica cui îi place N-are cu ce să se-tnbrace. pann, p. v. i, 117/5, cf. polizu, cihac, ii, 437, costinescu, LM. S-a apucat şi el. . . de tras la mahorcă şi de chilit la ţuică şi holercă. CREANGĂ, P. 325. Negustorul. . . bagă de seamă că vînzarea în toate privinţele rămîne aceeaşi ca totdeauna, afară. ■ ■ de ţuică şi pelin. caragiale, o. hi, 152. Le dădea serile, cînd se întor- 3558 ŢUICĂ1 — 223 — ŢUICULEANĂ ceau de la cîmp, şi dimineţile, cînd plecau la lucru ...,cîte un pahar de ţuică bună. slavici, v. p. 10. Pîrvu le ieşea în capul scării cu un clondir de ţuică. MACEDONSKI, O. iii, 9. Antice, jumătate de chilogram de ţuică, dar răpede, mă grăbesc, contemporanul, v2, 145, cf. ddrf. Ţuica — băutura care pentru Ion ţine locul unui imn de deschidere a unei serbări — nu-i place nici de frică lui Moş Gheorghe. SP. POPESCU, M. G. 85. Se bea multă ţuică, ca să nu se mai plătească taxa vînzării. crâiniceanu, ig. 295, cf. barcianu, alexi, w., bianu, d. s. 615, tdrg. Omul iese cu desagii şi le dă la toţi [colindătorii]. . . mere, colivă, ţuică fiartă, vin şi altele, pamfile, cr. 12. Subt ameţeala uşoară a ţuicii luate pe stomacul gol, i se părea că trăieşte un vis frumos. PAPAdaT-benGESCU, r. I, 14, cf. şăineanu, d. u., cade. N-am mai pus ţuică-n gură de nici nu mai ţin minte. REBREANU, R. I, 198. O butelie de ţuică veche, cîteva felii de salam, o bucată de pastrama de gîscă, pe care oamenii... le devorau cu frenezie. EFTIMIU, N. 120. E cultivat din păcate nu pentru mîncare. ..cît pentru ţuică, simionescu, FL. 337. Sorbi ţuica şi se pomeni cugetînd lucruri displăcute şi crunte. C. petrescu, c. v. 61. Unii plecau la circiumă, să se îmbete ieftin cu ţuică. G. M. zamfirescu, M. d. i, 266. Să punem tutun în ţuică. VISSARION, î. 12. Cu ţuica se face gargară în gîlci. VOICULESCU, l. 289. 'Han vestit... Surugiii de-a călare n-o să-ţi bea in drumul mare Ţuica de-aur. PILLAT, P. 124, cf. SCRIBAN, D. Exaltările femeii lui Marin veneau, în diapazonul lor cel mai înalt, şi de la ţuică. ARGHEZI, S. XI, 15. Va avea la masă pentru început felii de brînză... şi băutură, ţuică ori măcar vin. călinescu, c. O. 89. N-au uitat oamenii nici butoiaşul cu vin, nici bota cu ţuică, camil petrescu, o. I, 10. Am şi eu un viciu. îmi place ţuica, stancu, r. A. IV, 348. Acum staţi adunaţi lîngă vatră, Beţi, dintr-o singură sticlă, ţuica nu prea tare. BENIUC, v. 24. Două sticle cu nişte ţuică galbenă. . . umplu casa cu un miros ce avea multă tărie. PREDA, 1 77. Ţuica era bună, tare, de anul trecut. T. popovici, se. 269, cf. C. GIURESCU, P. o. 150. Du-te tu-n beci de ia nişte ţuică. SORESCU, L. L. I, 55. Oprit la masa, se îmbătă cu ţuică şi se porni să-şi căineze soarta. NEAGU, î. 70, cf. H ii 64, IX 124. Această băutură făcută din mursa poamelor şi a săminţilor. . . zicea ca s-o numească ţuică. SBIERA, p. 306. Decît să mă-ntorc la furcă, Mai bine beau vin şi ţuică. BIBICESCU, P. p. 187, [Ţăranii beau] ţuică de cocă, drojdie, ţuică de prună, de zarzăre şi dude. CHEST. viii 103/13, cf. ALR I 1 673, alr ii 4 151, ib. 6 347/705, 723, 762, 812, 876, 886, ALR SN I i 250, ALRM SN i h 163. Şi-am crezut că-i ţuică bună, Ş-am beut amar din mînă. FOLC. TRANSILV. II, 14. Iacătă şî naş-su vine-acolea, toţi, vinu-n damigeni, ţuică, una, alta. o. BÎRLEA, A. P. II, 550, cf. NALR —'o III MN 227, 1 164. Nu-i ţuici de-a dumneavostrî Di opt gradi, di cea proasti. FOLC. mold. II, 64. Avea căzan dă fabricat ţuică. T. dial. m. I, 19. Φ Cazan de ţuică — alambic. înmulţea mereu zăcă-torile şi cazanele de ţuică. LUNGIANU, c. 76, cf. DL, DM, DEX. (Regional) Ţuică de vin = băutură alcoolică obţinută prin distilarea vinului acrit sau din tescovină. Noi facem mai ales ţuică de vin şi spirt natural. papadaT-BENGESCU, R. ii, ' 201, cf. ALR II 6 163/157, 365, 728, 791, 836, 848, 899. <0* Expr. Cu ţuica-n nas = ameţit, afumat, pilit, beat. Mogoş, de cînd e iar în producţie, intră cu ţuica-n nas. davidoglu, m. 82, cf. DL, DM, DEX. 2. (La pl. sau precedat de un num. card.) Cantitate de ţuică1 (1) cit încape într-un pahar, într-un clondir etc. Băiete, un rînd de ţuici la domnii ! . . . fac eu cinste! caragialE, o. iii,' 15.5. Ea priveşte la el: o ţuică, o sticlă de vin, trei feluri de bucate, pe cari le înghite. . . fără a le mesteca, delavrancea, t. 186. Soacra cea mare pune găina cu talger cu tot. . ., c-o ţuică (o garafioară cit un păhăruţ). . . şi alte mîncări bune. SEVASTOS, N. 158. Am spus să ne mai deie un rînd de ţuici. PĂTRĂŞCANU, S. A. 204, A băut o ţuică mai mult ? BASSARABESCU, S. N. 13. Trăznit puţin de ţuicile pe care le sorbise, strigă deodată mînios. REBREANU, R. I, 132. Mai bine să mergem undeva să bem o cafea ori o ţuică fiartă, c. petrescu, c. v. 166. Dumneata... ai să mă cinsteşti c-o ţuică, sadoveanu, o. XVI, 19. Oamenii mai beau o ţuică, mai iau o pîine şi gata leafa. BOGZA, A. î. 141. -Mă schi din pat abia înviat din morţi şi torn în mine două ţuici una după alta. vinea, l. ii, 254. L-am yţntîlnit la o ţuică, în cabina Comandantului. TUDORAN, o. 85. Dă-i, mă, şi lui Stan o ţuică. PREDA, D^ 116. J)acă treci pe la mine, o ţuică tot oi bea cu tine. v. rom. decembrie 1964, 50. Of, săraca soacra mea, Nici un fir pe fus n-o pus, Şapte ţuici pe gU s-o dus. folc. mold. ii, 634. — Pl. : (2) ţuici. — Etimologia necunoscută. ŢUICĂ* s. f. v. ţăucă. ŢUÎCĂî s.f. v. ţiuie. ŢIÎIC/U s.f. v. furcă1. ŢUICĂREĂLĂ s. f. (Familiar) Faptul de a sè ţ u i c ă r i ; (familiar) ţulcuială. Ce anume rîvhea, n-aş fi bănuit dacă. .. la o ţuicăreală mai prelungită în doi... nu mi-ar fi spus el singur. M. I. CARAGIALE, c. 98, cf. DL, DM, DEX, DSR. Prea pè nemîncate o luase cu ţuicăreala. SNOAVA, I, 107. — Pl. : ţuicăreli. — Ţuieări + suf. -eală. ŢUICĂBÎ vb. IV. Refl. (Familiar) A bea ţuică1 (1) împreună cu cineva ; (familiar) a se ţuicui, a se ţuiculi. Çf. dl, dm, m. d. enc., dex. + (Regional) A se îmbăta (Bălţăteşti — Tîrgu Neamţ). I. CR. v, 152. — Prez. ind. : ţuicăresc. — Ţuică1 + suf. -ări. ŢUICĂHÎE s. f. 1. Local (improvizat) unde se bea ţuică1 (1). Plecaseră şi circul cel mare şi cele două berării de lux, cu ghirlande. . ., mai rămăseseră încă Xuicăriile şi barăcile mici de pînză. CAMIL PETRESCU, o. II, 113, cf. DL, DM, dex. 2. (Prin nord-vestul Munt.) Cantitate mare de ţuică1 (1). udrescu, gl. Ţuicărie ca în anul ăsta de mult nu s-a pomenit, id. ib. 3. (Prin nord-vestul Munt.) Acţiunea de a fabrica ţuică1 (1). UDRESCU, GL. Apucă-te de ţuicărie. id. ib. — Pl. : (1) ţuicării. — Ţuică1 + suf. -ărie. ŢUICUÎ vb. IV. R e f 1. (Familiar) A se ţuieări. Cf. DL, DM, DEX, DSR, CIAUŞANU, V. 207. — Prez. ind. : ţuicuiesc. — Ţuică1 + suf. -ui. ŢUICUIÂLĂ s.f. (Familiar) Faptul de ase ţuicui ; (familiar) ţuicăreală. Cf. dl, dm, DEX, DSR ciauşanu, v. 207. — Pl. : ţuicuieli. — Ţuicui + suf. -eală. ŢUICULEÂNĂ s. f. (Familiar) Ţuiculiţă. E o circiumă la care vin, cîteodqtă, şi- i trag o ţuiculeană. PAS, L. I, 90, cf. DL, DM, DEX, DSR. — Pl. : ţuiculene. — Ţuică* + suf. -uleană. 3567 ŢUICULI — 224 — ŢULUC ŢUICULÎ vb. IV. Ref 1. (Familiar) A se ţuicări. Cf. pamfile, J. iii, 96, SFC vi, 114. — Prez. ind. : ţuiculesc. — Ţuicăl -(- suf. -w/î. ŢUICULÎŢĂ s. f. Diminutiv al lui ţuică1; (familiar) ţuiculeană, ţuicuşoară. Nu te vede omul la cafenea. . . sau la bodegă. . . Să mai iei o ţuiculiţă. SEBASTIAN, Τ. 196, cf. DL, DM, SCL 1970, 344, DEX, DSR. — Pl. : ţuiculiţe. —. Ţuicăl -J- suf. -uliţă. ŢUIClJŞ s. n. (Regional) Leagăn (în care se balansează cineva) (Agrişul Mare — Lipova). Cf. ai,R I ,.1 703/93, ib. 1 704/63. — Pl. : ţuicuşuri. — Ţuica* + suf. -uş. ŢUICUŞOARĂ s. f. (Familiar) Ţuiculiţă. DSR. — Pl. : ţuicuşoare. — Ţuicăl -f- Suf. -uşoară. TlflÉTIC s. m. (Regional) Par1 care se înfige în vîrful stogului, de fîn. Com. din colEŞTI — vaşcău. — Pl. : ţuietici. — Cf. ţ u i a c. ŢUIUÎ Vb. IV V. ţiui. ŢIÎJA s. f. art. (Regional ; în 1 o c. adv.) De-a ţuja = tîrîş. Scriban, D. Sî dau pi gatî di-a ţuja. ALR SN v h 1 309/514, cf. ai,RM sn in h 1 109/514. — Etimologia necunoscută. ŢUJÎNĂ s.f. v. ţăujină. ŢULl interj, v. ţu. ŢUL* s. n. v. ţel. ŢULÂF s.m. v. ţuleap. ŢULĂÎ vb. IV. (Regional) 1. Intranz. (Despre păsări) A scoate anumite sunete, a striga (Dobra — Deva). Cf. ALRT π 68. 2. Traiiz. A arunca cuiva, în gura mare, vorbe jignitoare, a apostrofa cu asprime (pe cineva). Com. din peşteana - haţeg. Iară mă ţulăie vecina. ib.. +. R e f 1. r e c i p r. A se certa. Com. din PEŞTEANA — haţeg. Ce se mai ţulăie vecinele, ib. 3. Tranz. (Complementul indică un cline) A asmuţi. Cf. ALR — τ 959/403, 430. — Prez. ind. : ţâlăi. — Cf. ţu r ă i2. ŢTXLcA s. f. v. ţeclă. ŢULEÂNDRĂ s. f. 1. (Prin nord-estul Transilv. ; în forma ţolindră) Ţol2 (1) vechi şi rupt. Cf. BUGNARIU, N. nr. 50/364. 2. (Regional) Haină groasă de lină (Vad — Făgăraş). Cf. L. ROM. 1969, 491, LEXIC reg. ii, 55. + (Mai ales la pl.) Haină veche şi uzată ; (popular) buleandră. V. ţol2 (2). Da eu cum n-aş fi mîhnit Şi pe lume amărît : Mi-am pierdut ţoloandrile, Le-am băut cu mîndvele ! şez. xii, 75, cf. coman, gl., lexic reg. 39. — Pl. : ţulendre. — Şi : (regional) ţolindră (BUGNARIU, N. nr. 50/364), ţoloăndră s. f. — Cf. ţ o l2, buleandră. ŢULEÂP s. m. 1. (Prin Transilv. şi Ban.) Ţăruş (1). Cf. conv. lit, xx, 1 020, alr ι 1 129/283, com. din tărcăiţa — beiuş, din poiana — vaşcău, din coleşti — vaşcău, com. v. breban, coman, gl., com. beniuc, cv 1950, nr. 11 — 12, 39. Se bagă un ţulep în pămînt. ALR îl 4 381/316. Leg calu la ţuleap. A i 13, cf. A I 12, LEXIC reg. ii, 75, TEAHA, C. n. 278. 2. (Prin Transilv.) Fiecare dintre parii care se înfig în pămînt ca element de susţinere, de fixare în diferite construcţii rudimentare etc. ; ţăruş (2). Cf. vaida, caba, săl. 101, cv 1949, nr. 3, 34, alr ii/i MN 126, 3 840/310, alrm ii/i h 299/310, alr ii 6 723/284, lexic reg. 10. 3. (Prin Transilv.) Par1 care se înfige în pămînt (pe o movilă) pentru a marca hotarul dintre două proprietăţi sau pentru a servi la măsurarea unui teren; bornă, ţăruş (3). Cf. ALR II 5 069/279, 284, A l 26. 4. (Prin Transilv.) Fiecare dintre cei patru stîlpi ai stăvilarului morii, care se bat în fundul gîrlei ; (regional) bogdan, ţăruş (7). Cf. ALR n 6 723/284, 310. 5. (Regional ; în forma ţuiap) Bîrnă care se pune deasupra uşorilor uşii sau ai ferestrei (Racova — Baia Mare). CHEST. II 117/371. 6. (Regional) Tulpină retezată, rămasă cu rădăcina în pămînt după cosit. Com. din scărişoara — abrud. — Pl. : ţulepi. — Şi: ţîieăp (CV 1950, nr. 11—12, 39), ţnlăp (LEXIC REG. 10), ţulep, ţuiâp (vaida, caba, Săl. 101, com. v. breban, CHEST. II 117/371, LEXIC REG. ii, 75 ; pl. şi tuiapi ib.), ţtiâp (ALR I 1 129/283, ALR II 5 069/284,' ib. 6 723/284; pl. ţîiepi ib. 5 069/284, ib. 6 746/284), suleăp (vaida) s. m. — Din magh. dial. culăp. ŢULEI* s. m. v. ţuleap. ŢtJLEŞTIC s. n. (Regional) Fiecare dintre cele două doage intermediare plasate între doaga din mijloc şi cea extremă ale unui fund de butoi alcătuit din cinci doage; (regional) stîlp (Dobra — Deva). Cf. ALR n 6 708/105. — Pl. : ţuleşticuri. — Din germ. Zwischenstück. ŢULFÂN s. n. v. ţiîlan. ŢtÎLGTJR subst. (Regional) Moviliţă cît un muşuroi de furnici (Roşia — Beiuş). Cf. ALR ii/310. — Pl. : ? — Etimologia necunoscută. ŢULI1 s. n. v. ţel. ŢULÎ* vb. IV v. ţeli. fULIFÉNDRU s. m. (Regional) Fiecare dintre parii care se înfig în vîrful caselor ţărăneşti, la cele două capete ale acoperişului, pentru a fixa leaţul cel mai de sus al scheletului acoperişului ; (regional) ţăruş (6), ţeapă (I 3) (Crăgueşti — Turnu Severin). Cf. chest. ii 265/18. — Pl. ; ţulifendri. — Cf. ţuleap. ŢOLINDRĂ vb. I v. ţiliudra. ŢULÎNDRU s. n. v. cilindru. ŢULPANA s. f. v. ţiîlan. ŢULTÎC s. m. 1. (Prin Mold.) Moţ1 (1), ciuf, zuluf. V. ţuţui1 (4). Cf. cihac, îl, 710. Mi-i lua pe Gerilă 35U3 Ţirurci — 225 TUNDREI de ţuluc şi lAi purta cu nasul pe la soare· creangă, P. 243, cf. DDRJF, GHEŢIE, R. M., BARCIANU, ΑΙ,ΕΧΙ, W., TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D., DSR. De ţuluc îl apuca, Jos la pămînt îl trîntea. PAMFILE, c. Ţ. 54. Sprîncene, coţofene; Frunte, tăvăluc, Hap de ţuluc. id. J. II, 103. Di ţuluc ni-l înhăţa, Cu măciuca cî-i trăgea. GR. S. iii, 335. Φ E x p r. A se ţine ţuluc = a sta grămadă, unul lîngă altul. Cf. arh. OLT. XXI, 277. Copiii se ţin ţuluc. ib. 2. (Prin nord-vestul Munt.) Barbişon. UDRESCU, GL. Doar o dată să-l apuc, Să mi-l scutur de ţuluc / id. ib. — Pl. : tuluci şi (rar, n.) ţuluce (Scriban, d.). — Din.ngr. τσουλούφι, bg. nyjiyc}). ŢULUCf vb. IV. Tranz. (Regional) A trage pe cineva de păr1. Cf. pamfile, C. ţ. 356. — Prez. ind. : ţulucesc. — V. ţuluc. ŢUM interj., s.n. v. mulţam. ŢUMBULtMBĂ s.'f. (Regional) Ţambal (2) (Poiana Sibiului — Sebeş). ALR SN v h 1 283/130. — Pl. : ? — Cf. ţ i m bu 1 ă. 'J'UMBURÈL s. m. (Regional) Lovitură' dată cu degetul; boblrnac, (regional) ţîmburuş (3) (Covasna). Cf. ALR ii/i mn 7, 6 852/192. — Pl. : ţumburei. — Cf. ţumburuc. ŢUMBURtiC s. n. v. ţîinlnmic. JUMBURÜG s.n. v. ţîmtourue. ŢUMBURTÎŞ s.n. v. ţîmburuş. ŢUMTÎC subst. (Regional) ,,Vîrf". Com. din STRAJA— RĂDĂUŢI. — Pl. : ? — De la moţi. ŢUMUDÂN s. n. (Regional) Teren ridicat ; grămadă mare de pămînt ; movilă făcută pentru a cunoaşte hotarul între două proprietăţi (Băieşti — Haţeg). L. ROM. 1979, 603. — Pl. : ţumudane şi ţumudanuri. — De la moţi· Ţ01VĂ s.f. (Bot.; regional) Oreşniţă (Lathyrus tuberosus). BORZA, D. 97. — Pl. : ? — D:n magh. dial. csunya. ŢtfNDIÎR s. n. Strat de oxid negru format la suprafaţa unei piese de oţel în timpul încălzirii la temperaturi înalte ; arsură, scorie1 (3). Cf. DER, v. breban, d. — Pl. : ţundere. — Din germ. Zunder. Ţ01VDR s. f. (Prin Transilv. şi Ban.) 1. Haină ţărănească largă şi lungă, purtată deopotrivă de bărbaţi şi de femei, făcută din dimie de culoarea naturală a lînii şi tivită pe margini şi pe la cusături cu şnur negru, roşu, albastru etc. Cf. ανον. CAR. S-au aflat în casa călugăriţii. . . tundră veche muierească, neagră (a. 1752). iorga, S. D. xii, 63, cf. molnar, d. 368/20. Solii dachilor cei la Roma trimişi... li s-au cioplit chipurile din marmure. . ., cuşma, părul şi tundra (sugmanul) din marmure neagră. ŞINCAI, HR. I, 5/6, cf. klein, d. 444, budai-deleanu, lex. Tundrele (sumanele, saricele, mînecarele) sure, albe, cafenie sînt frumos croite şi înfrumseţate. l·' (1875), 8. Groso-lanu-i cojoc de oaie, . . . ţundraA neagră, sardd'tă cu găitane vinete. ODOBESCU, S. in, 545. Luai o tundră veche pe umere, o căciulă de oaie-n cap, lancea de.-a umere şi ieşii afară. EMINESCU, G. P. 114. Tundră sură cu clini, făcută de pe oile lui cele seine. F (1883), 62. Ţundrele sînt sure sau negre, pînă din jos de genunchi. FRÎNCU — candrea, M. 12, cf. 35, ddrf, philippide, P. 302. Haine lungi bărbăteşti sunt : zeghe, suman, . . . anteriu, tundră, crăiniceanu, ig. 163, cf. GHEŢIE, R. m., barcianu. Cine erau aceşti îndrăzneţi, cari veneau de acolo din satele lor, în ţundrele lor, şi cutezau şi ei să bată la poarta templului ştiinţei ? SĂM. I, 366, cf. ALEXI, w. Mi-a bătut un moş la poartă, Biet ţăran cu tundra sură. GOGA, C. p. 63, cf. conv. lit. XLIVj, 661, TDRG, DHLR- I, 36. Cu foarfecele în mînă, Ion Corbu croia ţundra de simbrie a lui Jrimie. AGÎRBICEANU, S. 55, cf. DR. IV, 151, MOLIN, R. Β. 416, şăineanu, D. u,, CADE. Se dezbrăcă deci şi de tundră, mironescu, S. 176. Acopere-te cu ţundra — îmi spunea Moşu. vlasiu, a. p. 262. Munteni cu opinci şi cu tundre ne salutau amical SADOVEANU, O. IX, 200. Purta opincuţe. Pe trupuşor,' tundră aspră. STANCU, R. A. III, 156. îmi scria despre ei cu-atîta căldură, Că parcă fiecare i-ar fi dăruit Nu ştiu ce tundre de aur. ISANOS, v. 163. M-am apropiat şi m-am aşezat pe tundră, alături de ea. IL decembrie 1960, 16. Ne-amvîrît sub tundră Parascăi. LĂncrănjan, C. II, 5, cf. BUTURĂ, 'eg. 314, H XVIII 60, 76, 307. Cu tundră neagră-mbrăcată, Cu cisme roşi încălţată. TEODORESCU, P. P. 178. Nimic n-agoniseşti, Făr’ slujeşti pe-o tundră sură Şi pe-o pipă cu ciutură ? jarnîk — BÎRSEANU, D. 409. Zîs-a badea c-a vini, C-a vini c-on căpeneag Ş-o vinit c-o ţundră-n cap. MÎNDRESCU, L. P. 151. Păgubaşul dormea-n şură, Învelit cu tundră sură. marian, SA. 192. Ţinură sfat în ascuns, ... cu ţundre-n ferestri şi şoptind numai. RETEGANUL, P. I, ’ 9, cf. VAIDA. Murăşan cu tundră sură, Treci Murăşul să-ţi dau gură. I. cr. iii, 194. Spălam lîna. .., o toarcem. . ., facem tundre. GR. S. v, 345, cf. vi, 231, dr. viii, 203, arh. folk. v, 146, CHEST. v 165/26, 69, ALR i 635/103, ib. 1 748/251, ALR ii 3 273/95, 250, ib. 3 330/95, 102, 141, 250, ib. 3 352/141. Aseară fusei la mîndră Şi-mi furară hoţii ţundra. folc. transilv. i, 59, cf. zanne, P. iii, 417. <> Fig. Iarna-şi facă tundră, Ţundră pentru ea, Albă ca gheaţa. PILLAT, P. 252. ■$> Expr. (Regional) Aii lovit cu mlneca ţundrei= a fi prostănac. Cf. zanne, p. iii, 417. + P. ext. Haină uzată, rea! Cf. bugnariu^ n. nr. 264/207, bul. fil. ii, 170. La spatele mirilor joacă un unchiaş şi-o bătrînă îmbrăcaţi urît cu ţoandre şi făcînd ghiduşii. SEVASTOS, N. 278, cf. VAIDA. Văzu că-i amar traiul să muncească pela unul şi pe la altul, pe mîncare şi pe cîte o ţoandră de purtat. I. CR. I, 2. 2. (Prin Ban. şi Transilv.) Epitet dat unei femei cu purtări imorale. Cf. bul. fil. ii, 170, liuba — IANA, Μ. 19, H XVIII 147, I,. COSTIN, GR. BĂN. II, 198. 3. (Regional) Numele unui dans popular ; melodie după care se execută acest dans (Rodna — Năsănd). Com. d. pop. — Pl. : ţundre. — Şi ; ţondră (anon. car., vaida), ţoandră s. f. — Etimologia necunoscută. ŢUNDţtlÎI s. m. (Regional) Nume depreciativ dat de ţărani persoanelor care se îmbracă în haine orăşeneşti; nădrăgar (Poiana Sibiului — Sebeş). Cf. ALR SN iii h 885/130. — Pl. : tundrei. — Ţundră + suf. -ei. 3606 ŢUNDRICĂ — 226 — ŢURANĂ ŢUBiDHÎCĂ s. f. Diminutiv al lui ţundr ä (ί) ; ι ţundriţă. Era o ţundrică pentru copil. AGÎRBICEANU, S. 55. — Pl. : ţunărici. — Ţundră + suf. -ică. ŢUNDRÎŢA s. f. Diminutiv al lui ţundr Ml) 5 ţundrică. îmbrăcată cu ţundriţă Şi în cap cu căciulită ! JARNÎK — BÎRSEANU, D. 471,’ cf. DOINE, 15. — Pl. : ţundriţe. — Ţundră + suf. -iţă. ŢUNPINAR s. n. v. ţurpinar. Ţ(îNŢUR s.m. v. ţurţuri. TUNTURÉI s. m. pl. v. ţurţurell. ŢUNŢURLÎXJ, -ÎE adj. (Prin Mold.) Grozav, deosebit; (regional) ţonţoroi. Cf. şăineanu, d. u. <$> (Advérbial) Spuneţi drept, că nu mă supăr de laude.. . Cunoaşteţi multe condeie carele să poată izvodi aşa de ţunţurliu? alecsandri, t. 95. — Pl. : ţunţurlii. —■ Cf. ţonţoroi. ŢUIVŢTJRIÎŞ s. m. v. ţurţuruş. ŢUPl interj, v. ţopl. ŢUP*, -A adj. (Prin vestul Transilv.) Adus de spate ; cocoşat. Cine joacă ţup de spate Prinde-se cu dracul frate, doine, 283. — Pl. : ţupi, -e. — Etimologia necunoscută. Cf. pup4. Ţ0PA1 interj, v. ţojţl. ŢUPĂ* vb. I V. ţipa*. ŢUPÂNCĂ s. f. = (regional) topancă (Rîmnicu VÎ1-cea). lexic reg. 88. — Pl. : ţupănci. ŢUPĂI vb. IV v. ţopăi. ŢUPĂlAlA S.f. v. ţopălală. ŢCPÂŞ, -A adj. (Regional) Care ţopăie, pascu, S. 282. — Pl. : ţupăşi, -e. — Cf. ţup1. ŢUPEltf vb. IV. Intranz. (Regional) „A juca" (Rîmnicu Vîlcea). LEXIC REG. 88. — Prez. ind. : ţupedesc. — Cf. ţupăi. TUPÉICA s.£. V. ţiple. ŢUPÎ vb. IV v. stupi. ŢUPÎŞA s. f. art. (Prin Bucov. ; in 1 o c. adv.) Cu ţupîşa = fără întîrziere, grăbit ; prin surprindere, pe nepusă masă, v. nepus. Cf. şez. v, 167. L-o scos afară cu ţupîşa. ib. — Cf. ţup1. ŢUPŢURfil s. m. pl. v. Jurfurell. ŢUPUTÎ vb. IV. Intranz. (Regional) A ţopăi. Com. din scărişoara — abrud. — Prez. ind. : ţuputesc. — Ţupi + suf. -oti. ŢOR interj. X. (Adesea pronunţat cu ,,r" prelungit) Cuvînt care redă sunetul produs de căderea de la înălţime a unui şiroi de apă, a grăunţelor sau a nisipului. Cf. scriban, D., scl 1960, 786, udrescu, GL. Burlanele făceau : ţurr ! prididite de ploaie, udrescu, gl. 2. (Regional ; de obicei repetat sau pronunţat cu ,,r" prelungit ; adesea întărit prin „tiucu") Cuvînt cu care se cheamă păsările de curte (mai ales găinile). Cf. tdrg, cade, şez. iii, 190, v, 167, rădulescu — codin, com. din zahareşti — suceava, ALR SN II h 365/762, a iii 17, v 14, 33, L. rom. 1964, 84, udrescu, gl. + (în forma ţuri; repetat) Cuvînt cu care se cheamă puii de găină (Coropceni—Iaşi). alr sn ii h 365/514. 3. (Regional; repetat) Cuvînt care redă sunetele specifice scoase de ţîrîiac (1). Cf. băcescu, PĂS. 11. — Şi: (1) ţor (com. din cîmpeni), (2) (uri (CADE, RĂDULESCU — CODIN ; accentuat şi ţuri ALR SN II h 365/514) interj. — Onomatopee. ŢtîRA interj. 1. (Prin Maram. ; de obicei repetat sau întărit prin „ţup", „hai" etc.) Cuvînt care serveşte, de regulă, ca început de vers în chiuituri, atrăgind atenţia asupra a ceea ce urmează. Ţura, lele cu inele! Cît ai dat pe rumenele, Ţ-ai putut lua ghi-tele. ARH. FOLK. I, 172. Hai, ţurai lele, măi Pătru, Tra[ge]-ne nouo cu arcu. ib. 173, cf. viciu, s. GL. Ţură, ţură, fecioraşi, Daca n-aveţi. griţăraşi Ca să daţi la ceteraş. ţiplEA, p. p. 83. Hop, ţură, ţură, măi Andrei, De s-ar rumpe arcu-n trei Şi grumazii’ ceterei, Mie tot atîta mi-i. BÎRLEA, C. p. 307. Ţurai na şi ţurai ni, N-am furat boii popii, Nici ogrăzile mîndri’i. FOLC. TRANSILV. I, 421. 2. (Regional) Cuvînt cu care se semnalează prezenţa lupului (Vadul Crişulul — Oradea). Cf. ALR I 1 162/295. — Accentuat şi: ţurd. ŢIPLEA, P. p. 118. — Şi: fùrâ, ţliira (bÎrlea, C. p. 283), ţurai interj. — Formaţie expresivă. ŢURAcA s. f. v. ţurancă. 'fÜRAII interj, ν', ţura. ŢURÂi* subst. (Regional; cu sens colectiv) Măzăriche (3). Com. din PODENI—TURDA. — Postverbal de la ţur&t*. ŢURAN s. n., s. m. v. ţurană. ŢURANĂ s. î. 1. (Regional) Burlan, jgheab prin care se scurge apa de pe acoperişul caselor ; streaşină, uluc. Cf. cihac, ii, 435, ddrf, gheţie, r. m„ barcianu, alexi, w. 2. (Prin Mold. şi Transilv.) Coastă de deal abruptă, prăpăstioasă -şi cu foarte puţină vegetaţie ; povîr-niş, pripor, rîpă1 (X), (regional) ţ u r a c ă (v. ţurancă I) (marian, ins. 490, bocănEţu, t. a. 259, H x 353, 534, bugnariu, n. nr. 48/306, com. DRĂGANU, A v 16, arvinte, term. 173) ; loc rîpos, prăpăstios, care se surpă mereu ; surpătură de pămînt (CHEST. IV 37/546 a, ib. 93/387, 387lf 542 b, 546 a, ALR I 394/223, 345, GLOSAR REG.). Cîntă cucu pi ţurinî Şî Codrean sui la stînî. vasiliu, c. 59. în cale găsiră un cal rîios, alungat de stăpînul său şi care păştea pe o ţurană (coastă de deal pietroasă). ŞEZ. xxm, 108. + (Prin Bucov. şi Maram.) Stîncă înaltă şi abruptă. Cf. ŞEZ. iii, 91, ALR i 400/341, 343, LEXIC REG. 23. 3634 ŢURANCĂ — 227 — ŢURCAV 3. (Regional) Pietriş care cade de pe munte, sfă-rîmături de stîncă; grohotiş, (regional) ţurancă (Ş) (Cristeşti — Botoşani). Cf. ALR SN iii h 811/414. 4. (Prin Bucov.) Drum la vale prin pădure, foarte accidentat (LEXIC REG. 111); cărare lăturalnică prin pădure, care duce peste deal (chest. iv 24/386j). 5. (Regional) Loc în care albia rîului se lărgeşte şi în care apa, micşorîndu-şi adîncimea, curge cu mare zgomot printre bolovani (Berchişeşti — Gura Humorului). L. ROM. 1964, 84. — Pl. ; tur ane şi tur ani (ALR i 394/223). — Şi ; ţu-rină s. f., ' ţurăn (alr i 394/345, ib. 400/341, 343, LEXIC REG. 23 ; pl. furanuri ib., ţurani ALR I 400/341) s. n., s. m. — De la tur. ŢURANCĂ s.f. (Regional) 1. (în forma ţuracă) Ţurană (2) (Negreşti — Piatra Neamţ). Cf. H x 353. 2. Ţurană (3) (Vad — Sighetul Marmaţiei). Cf. chest. rv 94/356. — Pl. : ţurănci. — Şi ' {urăcfi s.f. h x 353. — Ţurană + suf. -că. ŢCRĂ interj, v. fura. ŢUHĂÎ1 vb. IV. Intranz. (într-o poezie populară) A suna. Eu, mîndruţ, te-oi agodi C-un struţuc de bosîioc ; Bosîiocu-a ţurăi, Eu nainle ţ-oi ieşî. T. PAPAHAGI, M. 41. — Prez. ind. ; ? — Ţur -|- suf. -ăi. ŢUBAÎ* vb. IV. Tranz. (Prin Maram. ; complementul indică un cîine) A asmuţi. Cf. ALR I 1 150/361, ALR II 4 652/362, alr — m ii h 389/237. — Prez. ind. : turăiesc. — Şi : fîrăi vb. IV. ALR I 1 150/361, alr ii 4 652/362. — Cf. ţ u r a. ŢURĂÎ* vb. IV v, fmull. ŢURAIAlA s. f. v. ţnrulală. ŢURÂIETOÂRE s.f. v. ţuruitoare. ŢURAITOARE s.f. v. furuitoare. ŢURÂN0S, -OÄSÄ adj. (Regional; despre terenuri) Care coboară în pantă1 (Nemţişor — Tîrgu Neamţ). Cf. I. CR. iv, 218. — Pl. : ţurănoşi, -oase. — Ţurană -f suf. -os. ŢURATJ s. n. (Regional) Izvor, şipot (I 1) (Geoa-giu — Orăştie). Cf. MAT. dialect, i, 271. — Pl. : ţurăuri. — Ţur -f suf. -ău. ŢURCÂIE s. f. (Regional) Oaie sau rasă de oi ţur cane* (1) (Stăneşti — Tîrgu Jiu). Cf. chest. v 67/86. — Pl. : ţur căi. — Cf. ţ u r c a n2. ŢURCANI s. m. (Rar) Locuitor de la munte eare se ocupă cu creşterea oilor ţurcane2 (1). Să-i spuie şi lui bazaconia de ghicitoare, pe care n-a dovedit-o nici ciobanii, nici mocanii, nici ţurcanii. delavrancea, S. 261, cf. DL, dm. — Pl. ; ţurcani. — Ţurcă* -f- suf. -an. ŢURCAN», -A adj., s. m. şi f. 1. Adj., s. m. şi f. (Rasă de oi) cu lînă lungă, aspră şi cu firul gros; (oaie) care face parte din această rasă. V. b î r s a n, ţurcaie, ţurcaacă, ţurcă2 (1), ţuşc(l). 5 berbeci ţurcani (a. 1784). IORGA, s. D. VII, 235, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU, ALEXI, W., TDRG. Lîna ţurcanei... « groasă şi aspră şi prin urmare mult inferioară lînei ţigăi. PÄCALÄ, M. R. 293. Poienarii ţineau de preferinţă aşa-numita rasă ţurcană. vuia, păst. 156, cf. DR. IV, 439, VI, 466. Majoritatea. . . oilor... o formează cele două rase indigene româneşti : tigaia şi ţurcana. ENC.. VET. 507. Ţurcanele sînt cele mai râspîndite oi din ţară. şăineanu, d. u. Oaia. .. ,,ţur-canî" cu lîna aspră şi lungă, diaconu, p. 37. La munte oile cu lîna mare, oile ţurcane, se mai tund o dată toamna. STOIAN, PĂST. 60, cf. CADE. Avem oi ce dau miei cu blantye foarte frumoase, dintre care cele mai însemnate sînt: car acului. . . şi ţurcana brumărie. ENC. AGR. IV, 225, Cf. SCRIBAN, D., IONESCU-MUSCEL, fil. 400, POTLOG, D. A. 294. Berbeci turcăni cu lînă lungă. h VII 355, cf. II 12, 27, 28, 59, 61, 87, 99, 117, 131, 146, 221, 244, 262, iii 38, 49, 68, 131, 399, iv 10, 85, viii2 183, ix 51, x 465, xi 273, xh 5. Ţurcanele sînt mai mult oacheşe. CHEST. v 67/9, cf. 67/2, 4, 16, 17, 19, 21, 27, 29, 30, 31, 54, 57, 67, 84, 94, A V 21, 23, NALR — O IV h 800, ib. h 802, ib; h 818. + S. f. (Prin Olt.) Oaie cu lînă creaţă. Cf. NALR — o i h 14, ib. iv h 799. 2. Adj. (Despre lînă) Care este obţinut de la oi ţurcane2 (1). Cf. CIHAC, ir, 536. Da lîna stogoşă, ţurcană, seină.. . nu-ţi aduc nici un cîştig ? JIPESCU, O. 48, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., TDRG. Nădragii, recălele, ciorapii, ţoalele. . . sînt făcute. . . din postav ţăsut din lînă ţurcană, bîrsană şi ţigaie. PĂCALĂ, M. R. 309. Sînt trei soiuri de lînuri: ţigaie, slogomană şi ţurcană. N. A. BOGDAN, c. M. 127. în afară de lîna produsă în interior, se mai importa. . . lînă ţigaie, ţurcană şi stogoşe. GOLOGAN, c. R. 26, cf. ŞĂINEANU, D. U., cade. Din lina ţurcană se fac.............sarici". STOIAN, PĂST. 60, cf. NOM. MIN. I, 24, SCRIBAN, D., H il 66, NALR — ο IV h 800. <> (Substantivat) P urniă ţurcana o scarmeni. T. mal. m. i, 110. 3. S. f. Căciulă mare şi miţoasă făcută din blană de oaie ţurcană2 (1) ; ţurcă2 (2). Cf. DDRF. De sub ţurcană cădeau plete cărunte, ap. TDRG, cf. CADE, DL, DM. 4. Adj. (Regional; în sintagma) Mere ţurcane — numele unei varietăţi de merç nedefinite mai îndeaproape. Cf. BORZA, d. 106. — Pl. ; ţurcani, -e şi (regional) ţurcăni. — Şi : (regional) ţjrcan, -ă (nalr — o iv h 800/901), tur-cân, -ă (H IV 53, CHEST, v 67/39), tlurcăn, -ă (H XVII 17, chest. v 67/79) adj., s. m. şi f. — Etimologia necunoscută. Cf. ţ u r c ă2. ŢURCÂNCĂ adj., s. f. (Prin Mold.) Ţurcană2 (1). Turma sa de oi trece peste o mie capete, parte merî-noase, parte ţigăi şi parte ţurcance. i. IONESCU, D. 352. Pe oi le numeşte : laie, pîrvă, cornută. . ., ţigaie, ţur-cancă. H vnij 215, cf. CHEST. v 67/49. — Pl. : ţurcance. — Ţurcan® + suf. -că. ŢURCÂV, -Ă adj. = (regional; despre oi) tîrcav (2) ; (regional) ţircăvit. Cf. şăineanu, d. u., nalr — ο iv h 798/941, 971, ib. h 801/941. — Pl. ; ţur cavi, -e. 3649 Ţ URC Ä'l — 228 — ŢURIi ŢtiKCĂl s. f. 1. Beţişor (chest. v 152/20) de obicei ascuţit la capete, folosit în. unele jocuri de copii (DDRF, PAMFILE, J. I, 37, DR. IV, 854, ŞĂINEANU, D. U., CADE, H IV 162, XI 290, ŞEZ. IX, 72, BREBENEL, gr. p., ALR SN v h 1 301) ; (regional) clepş. V. c 1 i m-p u ş. îi azvîrleau pe sus ca pe nişte turci, vissarion, n. 44. în mîna lui minusculă condeiul e. . . mult mai complicat ca praştia, ca turca şi coinacul. ARGHEZI, S. vii; 194. De nu va sări ţurca în sus, o bate altul care urmează. H II 32. A bătut ţurca toată ziua şi n-a făcut cutare treabă', ib. iii 96. + Fig. (Regional) Femeie slabă şî iute (Sibiel — Sibiu). LEXIC REG. ii, 64. 2. (Şi în construcţiile de-a ţurca, regional, la ţurca) Numele unui joc de copii (barcianu, η i 353, m 51, iv. 12,..57, 90, vii 9, ix '453, x 542, xi 402, xn 132, 229, xiv 107, 380), care constă în aruncarea .ţurcii (1) cît mai. departe cu ajutorul unui băţ sau al ■ unei lopăţele (CADE, H iii 96, iv 162, ν 60, XI 290, ŞEZ. IX, 72, BREBENEL, GR. P., ALR I 1 702/ 768, ALR SN v h 1301) . sau în plas.area ţurcii (1) într-o groapă mică săpată în pămînt (DDRF, pamfile, j, iii, 20, dr. iv, 854,. şăineanu, d. u., t. dial. Μ,.ιι, 787). De-a ţurca ne-ara jucat, stancu, d. 269. Te jucai la ţurca. ... la şotronu. T. dial. m. ii, 786. •ν' Expr. Crezi că mă joc do-a {urca cu tine? se spune cînd cineva vrea să arate că nu glumeşte. Cf. pamfile, J. I, 136. O· (în construcţia) De-a ţurca mică = numele unui joc de copii în care unul aruncă ţurca (1) în sus, iar ceilalţi se străduiesc să o prindă. Cf.. pamfile, J. i, 39. 3. (Regional; în forma ţîrcă) Numele unui joc de copii care constă în aruncarea nasturilor într-o gaură mică (Bogdana — Vaslui). Cf. LEXIC REG. 62. + (Regional) Gaură in care se aruncă nasturii la acest joc (Bogdana — Vaslui). Cf. LEXIC REG. 62. — Pl. : furci. — Şi : (regional) tiircă (h iv 90, xiv 380, CHEST. v 152/20), ţiiircă (h iv 57, xii 229),. ţîrcă (şăineanu, d. u., lexic reg. 62), .ţîrcă (barcianu), ţuică (alr sn v 11 1 301/349, alrm sn m.li.l 101/349) s. f. — Din ucr. nypna. ŢTJBcA* adj., s. f. 1. Adj. (Regional ; în sintagma) Oaie turcă = oaie ţurcană. Cf. DR. IV, 439. Dintre rasele de oi româneşti : . . . oaia ţurcă sau ţurcană. ib. 2. S. f. Căciulă mare şi miţoasă făcută din blană de oaie ţiircană2 (1); ţurcană2 (3). Trei ostaşi... Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brîu paloş şi pe frunte, Cu-a lor lungi şi negre plete, se coboară-o neagră ţurcă. alecsandri, ’p. i, 33, cf. cihac, ii, 536. O ţurcă de blană flocoasă. . . ascundea capu-i ras. odobescu, s. i, 173, cf. ddrf,· tdrg, şăineanu, d. u., cade. S-au îmbrăcat în nişte sumăiaşe şi cu ţurci pe cap. sbiera, p. 113, com. din straja — rădăuţi. 3. S.f. (Prin Transilv. ; în forma ţîrcă) I<înă colorată, toarsă subţire. COMAN, GL. 4. S.f. (Prin Dobr.) Organul genital al femeii ; (regional) ţurcălie. Cf. H II 240, 246. + (Regional) Organul genital al iepei (Ulmu — Călăraşi). Cf. ALR I 099/960. — Pl. : ţurci. — Şi : (prin Dobr.) turcă (H li 240), (prin Transilv.) ţîrcă (coman, gl.) s. f. — Etimologia necunoscută. Cf. ţurca n2. Ţ0BCĂ* s.f. v. tui'căl. ŢUtiCÄLAM s.u. v. ţărcălaml. ŢURCĂ Ι,ίΕ s. f. (Regional) Organul genital al femeii; (regional) ţurcă2 (4) (Ohaba — Făgăraş). Cf. mat. folk. 964. — Pl. : turcălii. — Ţurcă* + suf. -ălis. ŢURCĂLUi vb. IV. Refl. (Regional) A se ameţi uşor de băutură ; a se chercheli. Cf. rădulESCU-C0din. — Prez. ind. ; ţurcăluiesc. — Etimologia necunoscută. Cf. ţuică1. ŢURCĂNEASCĂ adj., s. f. 1. Adj. (în sintagma) Căciulă (sau cuşmă) ţurcănească = căciulă înaltă şi ţuguiată (făcută din blană de oaie ţurcană2 1). Cuşmfl ţurcănească neagră (a. 1792). uricariul, IV, 135/2. Gugiumana . . . este de blană. . ., în forma căciulei ţurcăneşti. BĂLCESCu, M. V. 531. Să-şi puie cămaşa curată de fuior... şi căciula ţurcănească (a. 1856). IORGA, S. d. xvm, 5. Cea mai mare parte poartă cuşme ţurcăneşti. negruzzi, S. I, 121, cf. baronzi, L. 126. Numai din cînd în cînd trecea pe lîngă el cîte-un tînăr cavaler cu căciula ţurcănească. EMINESCU, n. 57. Puse deci de-i făcu un fel de căciulă ţurcănească. ispirescu, u. 111. Ce frumos cojoc mi-aş face... Şi vro cuşmă cum îmi place, Ţurcănească, ţuguietă. CONTEMPORANUL, n, 152. Căciuli ţurcăneşti, date pe ochi. delavrancea, S. 201. Flăcăii, jos, la umbră, stau rezemaţi în coate, Au bonde şi curele, au cuşme ţurcăneşti. beldiceanu/ p. 62, cf. ddrf, barcianu, tdrg. l-au pus iminei în picioare şi căciulă ţurcănească în cap. ciocîrlan, p. p. 91, cf. şăineanu, d. u., cade. Ne vorbeşte ... de cavaleri purtînd căciula ţurcănească. LOVINESCU, S. I, 214. Casele au acoperiş înalt ca o căciulă ţurcănească. SIMIONESCU, FL. 418. Cel dintîi copil . . . l-a privit hoţeşte şi rău de sub miţa căciulii ţurcăneşti. popa, b. 125. O bisericuţă de lemn, cu turnul ţuguiat ca o căciulă ţurcănească, sta de pază în mijlocul ţintirimului. vlasiu, a. p. 263. Codreanul cela rău, . . . Cu . . . căciulă ţurcănească. alecsandri, P. P. 86, cf. CARDAŞ, C. p. 191. S-a aflat haiducul rău, Cel cu gheba mocănească, Cu căciula ţurcănească. an. dobr. vii; 135. Dă-mi căciula Ţurcănească. balade, ii, 276. 2. S. f. art. (Regional) Numele unui dans popular. Cf. varone, d. 152, id. joc. rom. n. 130, h x 506. — Pl. : ţurcăneşti. — Ţurcan* + suf. -esc. Turéi interj. (Regional) Cuvînt cu care se cheamă puii de găină (Poiana Grinţieşului — Borsec). Cf. GLOSAR reg. — Cf. ţ u r. ŢURGALAU s. m. v. zurgălău. ŢURGĂLAU s.m. v. zurgălău. ŢUHGALUÎ vb, IV v. zurgăii. ŢURGULAT, -A adj. (într-o poezie populară; cu sens neprecizat, probabil) Cu cercei, cercelat. Ţurgulată, mărgelată, Mere seara la poiată Şi dă fîn juncilor Şi gura voinicilor. DOINE, 293. — Pl. : ţurgulaţi, -te. — Cf. ciurciulat, cercelat. ŢURGULtfŞ s. n. (Regional) Strat de pămînt format din sfărîmarea stîncilor, slab, cu pătură roditoare subţire. Com. din VADUL CRIŞULUI — ORADEA. — Pl. : ţurguluşuri. — Etimologia necunoscută. Cf. ţ u r, ţurană. ŢCRI1 interj. (Regional) 1. Cuvînt cu care se asmut cîinii (Măţău — Cîmpulung). Cf. coman, GL. 2. Strigăt cu care se alungă animalele (Bătrîni — Vălenii de Munte). Cf. T. dial. m. ii, 264. Cîn’ ne ducem, zece porci... Cu cîinii am avu[t] curaj, cu beţîli la ei : huo ! ţuri ! ib. — Şi: ţiiria (coman, gl.), fürio (id. ib.), ţorla (id. ib.) interj. — Formaţie expresivă. 3663 ŢURI2 — 229 — ŢORLOI ŢdRI* interj v. fur. ŢURÎ* interj, v. ţuruc. ŢdRIA interj, v. furii. Ţ0RIC interj, v. ţuruc. j l'HIU ri'IK)!! s. m. Muncitor care montează şi lustruieşte mobila. Cf. nom. PROF. 32. — Pronunţat : -tu-i-, — Pl. : ţurihtuitori. — Cf. germ. zur ic lit en „a monta", rom. rihtuitor. ŢURÎIjCĂ s. f. (Regional) Numele unui instrument muzical nedefinit mai îndeaproape (Cotul Lung — Brăila). Cf. H I 172. — Pl. : ? — Cf. ţurl ă3. ŢURflvA s.f. v. ţurană. ŢtJRiO interj, y. furii. TURLÄC s. m. (Regional) Cioban ardelean ; (regional) ţuţuian (Cetăţeni — Cîmpulung). Cf. Hix 194. — Pl. : ţurlaci. — Cf. ţurl ă3. ŢTJRLÂN, -A subst. (Regional) 1. S. m. Om cu . picioare lungi. Com. din STRAJA — RĂDĂUŢI. (Argotic) Militar din trupele de transmisiuni, τ,. rom. 1982, 35. 2. S. n. Deal înalt, de formă ascuţită. Cf. alil 1983-1984, 496. 3. S. f. Femeie cu apucături bărbăteşti. Com. J>. pop. — Pl. : ţurlani, -e. — De la furloi. ŢiÎ RiA· s. f. (Reg ional ; în e x p r.) Ţvulă da iipă = plin de apă, foarte ud ; ud leoarcă. Se întoarce ţurlă de apă. SCI, 1978, 324. — Cf. ţ u r 1 o i. Ţ li HIj.42 s, ţ (Regional) Fată bătrînă. SCI, 1978, 325. — Pl. : ţurle. — Etimologia necunoscută. Cf. ciurl ă, ţ ur -lână. ŢORLĂî s.f. = surlă. Η x 5, CHEST. II 39/145, cv 1950, nr. 1, 33, alr i 1 469/772, alr sn i li 118/228, LExrc reg. ii, 33, gl. olt., nalr —o iv h 608, alil 1983 - 1984, 498. ŢlJItljfU interj. (Cu ultima parte a cuvîntului repetată) Cuvînt care redă strigătul specific al unor păsări. Pe unde trecea,, Păsările cînta : Ţurliu-uliu. SUFL. OLT. I, 174. Pe unde mergeau, Păsările cîntau : Ţuţurliu-uliu. ib. 175. — Şi : ţufurliu interj. — Onomatopee. ŢURL0I s. n., adj. invar. I. S. η. 1. (Popular) Ţeavă sau jgheab prin care curge apa (din izvor, din cişmea etc.). V. ţurţur1 (6). Cf. polizu, pontbriant, D., LM, DDRF, GHEŢIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W., TDRG, PĂCALĂ, M. R. 438, CADE. Apa de Timişeşti. . . o fi ea mai scumpă la vedere decît apa de ţurlui sau de streşină — dar la gust n-are a face 1 TOPÎRCEANU, O. A. II, 140, cf. SCRIBAN, D., L. ROM. 1970, 110, viciu, gl., gr. s. vi, 330, udrescu, gl., gorovei, c. 34, pascu, c. 113. + P. ext. Apă care curge ; şiroi1 (2). Din ale mele îmbrăcăminţi curgeau ţurloaiele, ca într-o casă de paie, în care mai picură trei zile steregia, după ploaie. ALAS 5 v 1939, 8/4. 2. (Prin Munt.) Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului. Îşi umflă. . . cimpoiul, cu cele' trei ţurloaie ale lui, apoi îl lăsă să-şi tremure singur suflul uşor. camil PETRESCU, O. Ϊ, 623. + (Prin vestul Munt.) Fluier. Cf. UDRESCU, GL. 3. (Popular, mai ales în Munt. şi Mold.) Fluierul piciorului, v. tibia; p. ext. partea piciorului de la genunchi în jos, gambă. Cf. POLIZU, pontbriant, d., COSTINESCU. în loc să stea oaSele lui Cănuţă de-a lungul şi cu faţa-n sus, hîrca sta-n sus cu ceafa, şi ţurloaiele erau pornite către grătarul coastelor. caragialE, O. i, 138: In sculaţi, boieri, de vedeţi ţurloaiele blendei. ispirescu, l. 248. Pescarii. .-. cu pantalonii sumeşi pînă la ţurloaie. . . nu se mai satură privind coşurile cu peşte proaspăt, DSLAVran-CEA, S. 65, Cf. DDRF, GHEŢIE, R. M., BARCIANU. Dacă pe cineva îl doare ţîrloiul, adecă fluierul pîeioiului, se unge cu ca'iu de stejar, marian, INS,. 42, îl lovi cu bîta peste ţîrloi, de-l secă la inimă. D. zamfirescu, V. Ţ. 183,, cf. ALEXI, W. Dimineaţa , . : îl găsiră. . .. : căciula, cîteva oase şi ţurloaiele. MUSCEL,· .19, cf. bianu, D. S., TDRG, DR. IV, .813, ŞĂINEANU, D. U., CADE. Bagă de sjamă că bietul Iordan, orb şi damblagiu, bate şi el cu ţurloaiele, pe sub masă. GALACTION, O. A. I, 271. îl păli. . . peste. ţurloaie, dărîmîndu-l pe duşumea, sadoveanu, o. xiv, 155, cf. scriban, d. Pantalonii . . . nu-i cuprindeau picioarele decît pînă sub genunchi. De-acolo, ţurloaiele subţiri, goale, cu pielea spuzită, vînătă de frig. Galan, z. r. 135. Relua un altul ..., frămîntînd nişte pămînt cu ţurloaiele lui ' negre şi subţiri ca nişte beţe uscate. PREDA, R. 210. Au mai trimis o grindină de pietre■ în ţurloaiele hingherilor, barbu, g. 305. Mi-am încălţat iar cizmele, aşa, pe ţurloaiele goale. vîn. PESC. martie 1964, 14. Ţiganii, izbind cu picioarele în ţurloaiele copiilor, ca să-şi facă loc, înaintară pînâ la un metru de prag. neagu, î. 96, cf. H xi 307. Şeăe-n apă Pînă-n sapă Şi-n noroi Pînă-n ţurloi. TEODORESCU, p. P. 517. La arat s-o scos cu plugu nişte ţirloaie lungi. şez. II, 192, cf. MAT. FOLK. 147, VICIU,’ GL. De ţur-loaie-l apuca, Şi de cîini se apăra, pamfile; c. ţ. 87, cf. i. cr. vii, 252, com. din straja —. rădăuţi, alr i/i h 58, ai,RM i/i h 89, alr n/682, ant, lit. pop. i, 267, a v 27, vi 26, balade, ii, 233, 399. Si pielea ăi la ţîrloai O fac tocuri di pistoali. FOLC. mold. ii, 122, cf. alr - τ 394/282, 284, 302, 3Ş5, 415, 416, 444, 452, 453. -ν' Expr. À avea draci po fjirloaio = a fi neastîmpărat, a fi nervos.. (Prin vestul Munt.) Joacă dracu pe ţurloaie, se zice cînd se petrec lucruri ciudate, suspecte. Cf. UDRESCU, GL. La crîşmăriţa-n odaie. Joacă dracu pe ţurloaie. id. ib. > (Regional ; mai ales la ρΓ. ; depreciativ) Picior lung şi subţire ; (regional) ţivloi (V. ţivloaie 7) (Coropceni - Iaşi). Cf. ALR ii/i mn 44, 2 233/ 514. A. (Regional ; îh forma ţurlui) Antebraţ (Căză-neşti — Slobozia). Cf. alr’ii/imn 25, 6 960/723, alrm ii/i h 94/723. -£· Partea braţului de la umăr pînă la cot. ALR ii/i MN 25, 2 165/537, 769. II. S. n., adj. invar. 1. S, n. (Popular) Ţurţur1 de gheaţă. Roţile morii erau grele de polei şi de ţurloi, dar se-nvîrteau, fiindcă apa creştea. SLAVICI, v. Ρ. 159. Ţurloaiele de gheaţă sclipeau lin, fumurile leneşe se ridicau moi în aerul cam ceţos. SÄM. v, 26, com. din bistriţa, alr i 432/540, 710, 786, 934, alr sn iii h 801, alrm sn ii h 618. 2. S. n. (Prin Mold. şi sudul Munt.) . Gurgui la urcior. Cf. şez. xvm, 151, ALR ι 696/926. 3. Adj. invar. (Prin sud-vestul Olt.) Ridicat drept în sus. Cf. LEXIC reg. 58. — Pl. : ţurloaie şi (rar, m.) ţurloi (ALR SN iii h 801/723)’. — Şi: (regional) furlùi (philippidE, p. 87, tdrg, cade, şez. xvm, 151, ALR i/l h 58, alrm 3678 ŢURLOI - BURLOI — 230 — ŢURŢOI2 i/i h 89, alr ii/i h 49/537, alr ii/i mn 25, 6 960/ 723, alrm ii/i h 94/723, alr — τ 394/385, 452), (lrlôl, ţîrloi s. n. — Ţurlă* + suf. -oi. ŢTJRL0I-BURLÛI adj. invar. (Regional) 1. (Despre părul capului) Ţurlu-burlu. Cf. cihac, ii, 437. Ş-are . . . Ochi ca de cotoi Strigoi Şi un păr ţurloi Burloi. baronzi, ap. călinescu, s.c.l. 110. 2. (în ghicitori; probabil) Ridicat în sus. Am o gîscă cioită boită, C-un picior ţurlui-burlui, Clonţul din pahar zmunceşte, Mergi, băiete, de ghiceşte (Plosca). gorovei, c. 295. — Şi : ţurlul-burlui adj. invar. — Cf. ţurl u-b urlu. ŢCfRLU ijpţerj. (Prin vestul Munt.) Cuvînt care redă sunetul produs de unele instrumente muzicale çîhd sînt folosite de începători. Cf. udrescu, gl. — Onomatopee. ŢCRLU-BÎJRLU adj. invar. (Regional ; despre părul capului) Zbîrlit, vîlvoi ; (regional) ţurloi-burloi. Era cu părul ţurlu-burlu de frică, pamfile, J. iii, 96. + (Adverbial) Ridicat în sus. Perii capului nu-i erau creţi, dară steteau ţurlu-burlu, cum se zice. ISPIRESCU, U.. 28, cf. ŞĂINEANU, D. U., CADE. — Formaţie expresivă. Cf. c i u r 1 i-b u r 1 i. ŢURLT5H interj, v. ţîrlîl». ŢURLtîI* s. n. v. ţurloi. ŢURLÎI13 subst. (Regional) Ridicătură a solului mai mică decît un deal (Lespezi — Paşcani). Cf. chest, iv 78/542 c. — Pl.: ? — Ţurlăî suf. -ui. ŢURLUÎ* vb. IV v. ţirlil*. ŢURUjl-HTIHLijI adj. invar. v. ţurloi-burloi. ŢUIUVUIT s. n. v. ţirilit. ŢURNÂf vb. IV. Tranz. (Regional, mai ales în Bucov.) 1. A certa, a dojeni. Com. din STRAJA — RĂDĂUŢI. 2. (în forma ţornăi) A trage (pe cineva) de păr sau de urechi; (regional) a ţuţura1 (1). Cf. CONV. LIT. XX, 1 020, vaida. L-am ţornăit puţin, ca să se astimpere. Com. din BILCA — Rădăuţi. L-a ţornăit mă-sa şi acum plînge. L. ROM. 1964, 84. — Prez. ind. : ţurnăiesc. — Şi : ţurnui (i, CR. xm, 82), ţornăi vb. IV. — Cf. germ. zürnen ,,a se supăra". ŢURNUÎ vb. IV v. ţurnăi. ŢUR0I s. n. (Prin Transilv.) Izvor care curge pe un jgheab îngust făcut din scoarţă de copac. V. ciuroi, ţîrău. Com. din bocşa şi din EZE-RIŞ — REŞIŢA, CHEST. ii 463/312, A II 4, 8. <> (Adverbial ; prin exagerarea ideii de cantitate) Copiii Pe gunoi, Cu mucii Ţuroi. TEODORESCU, P. P. 179. [S-au dus] cu sînzele . . . ţuroi după ei. GL. OLT. — Pl. : turoaie. — Şi; (regional) ţoroi s. n. chiîst. π 463/312. — Ţur + suf. -oi: ŢURPINAR s. n. = (prin Mold.) trapinar. Ţăpoi cu coadă lungă folosit la făcutul stogului. La clădirea stogului trebuie mai multe ţepoaie mici ..., un ţurchi-nar ... şi un uîrvar. damE, T. 37. Un ţăpoi cu coadă foarte lungă se numeşte vîrfar, iar unul de mijloc ţunchinar. pamfile, A. R. 137, id. I. C. 144, ŞĂINEA-NU, D. u. + Ţăpoi cu coada foarte lungă, cu care se clădeşte vîrful stogului; vîrfar. O furcă mare şi cu coada foarte lungă se numeşte . . . vîrfar sau tuh-chinar. bocăneţu, T. a. 154, cf. A v 33. — Pl.: ţurpinare. — Şi: ţimpiniir s. n. ŢURŢALAU s. m. 1. (Prin Transilv. şi Morarii. ; şi cu determinarea ,,de gheaţă“) Ţurţur1 (1). Cf. alexi, w., vaida, caba, Săl. 93, com. din bistriţa, alr i 432/61, 255, 341, alr sn iii h 801, alrm sn ii h 618, mat. dialect, i, 271, 290, alr - T 1 615/259, 326. 2. (Prin Transilv.) Ţurţur1 (2). Cf. SCL 1980, 90, com. v. breban. 3. (Regional ; la pl.) Ciucuri, franjuri (la haine) ; (regional) ţurţuri (v. ţurţur1 3). Cf. coman, gl., com. v. breban. 4. P. anal. (Regional; la pl.) Amenţi (de alun); (popular) rînsă1 (1),(regional) ţurţur1 (4) (Corvineşti— Bistriţa). Cf. alr l 990/259. + (Bot.; regional; la pl.) Căldăruşe (Aquilegia vulgaris) (Cacova Ierii — Turda), borza, d. 21. 5. (Prin Transilv. şi Maram.; mai ales la pl.; şi în sintagmele turtalăii mieilor, ALR —Tl 613/262, 268, 286, 287, '288, 289, 297, 298, 333, ţurţălăi de ploaie, ib. 1 613/323) Măzăriche (3) ; (regional) ţur- ţuri (v. ţurţur1 5). Cf. gheţie, R. m., coman, gl. 82, alr sn m h 797, mat: dialect, i, 100, ALR - τ 1 613/260, 273, 274, 277, 291, 292, 293, 294, 303, 304, 305, 307, 308, 323, 325, 326, 346, 347, 426. — Pl. : ţurţălăi. — Şi: ţurţălau (alexi, W., ALR i 990/259, mat. dialect, i, 290, alr — τ 1 613/ 323), ţurţulău (coman, GL.), ţîrfalau (coman, GL., ALR SN III h 797, MAT. DIALECT. I, 100, ALR — T 1 613/291, 292, 293, 294,, 297, 303, 304, 305, 307, 308, 323, 325, 326), llrţăldu (ALR i 432/61, ALR SN iii h 797/53, ib. h 801/64), ţărţălău (ALR - T 1 613/ 333, 346, 347, 426) s. m. — Cf. ţ uiţur1. ŢURŢAlV s. n. (Prin nord-estul Olt.) Coastă înaltă şi prăpăstioasă (CADE, ciauşanu, v. 207) ; deal nu prea înalt, de forma unei căciuli, (regional) ţur-ţoi2 (1), ţuţui1 (1) (CHEST. iv 91/893); măgură (vîrcol, v. 101), vîrf de deal înalt şi rîpos (arh. OLT. XXI, 277). + (Regional) Stîncă mare (Dejani — Făgăraş), scl 1980, 90. + (Regional) Movilă mare de pămînt (Berivoi — Făgăraş). SCL 1980, 90. — Pl. : ţurţane şi ţurţanuri (ciauşanu, v. 207). — Şi: tur'ţăn s.n. VÎRCOL, v. 101. — Cf. ţ u r ţ u i2. ŢURŢÂR s. m. v. ţîrţar. ŢXJRŢĂLÂTJ s. m. v. ţurţalău. ŢIJRŢ0I1 s. m. (Prin Olt. şi Transilv.) Ţurţur1 (1). Cf. SCL 1980, 91, NALR — O u h 320, ALR — T 1 615/420. — Pl. : (m.) ţurţoi (ALR — ï 1 615/420) şi (n.) ţurţoaie (nalr — O II h 320). — Cf. ţurţur1. ŢURŢ0I* s. n. (Regional) 1. Deal nu prea înalt, de forma unei căciuli; (regional) ţurţan, ţuţui1 (1) (Dridif - Făgăraş). Cf. CHEST. IV 91/175 d. + Mo-viliţă (Topalu — Hîrşova). AN. dobr. v—vi, 157. 2. Furuncul (Hinova — Turnu Severin). NALR — ο I MN 174, 451/957. — Pl. : ţurţoaie. nalr — O i mn 174, 451/957. — Cf. ţ u r ţ a n, ţ u r ţ u is. 3697 ŢU.RŢUDAN» — '231 — ŢURŢUR» ŢUBŢUDÂ1VI s. n. (Prin nord-estul Olt.) Jgheab (înalt) la izvor sau la cişmea. V. ţurţur1 (6).. Cf. vîucol, v. 101, . sei, 1980; 92. ■■; — Pl. : turtuăane. — Şi : ţuţudân s. n. VÎRCOL, v. 101. ’ ' — Cf. ţurţur1. ŢUHŢUDAN2 s.n. v. ţuţudaul. ŢUHŢUDÂU s. n. (Prin sudul Transilv., sud-vestul Mold. şi nord-vestul Munt.) Deal nu prea înalt, de forma unei căciuli (CHEST. IV 91/173), deal cu poieni (SCI, 1980, 91) ; vîrf de deal (ib.) ; ridicătură de pămînt (ib.); stîncă, colt, pisc1 (1) (ib.). V. ţutui1 (1). — Pl. ; ţurţudaie. — Şi : (regional) fîrţîdau s. n. A ι,ιι, 1983-1984, 496. — De la ţnrţudan*. ŢUHŢUD0I s. n. (Regional) Maldăr de pămînt, de lemne etc., in formă de turnuleţ (Fundata — Zăr-neşti). Cf. sei, 1980, 91. — Pl.: ţurţudoaie. — De la ţurţudan*. ŢURŢtiî» s. m. (Regional ; şi cu determinarea ,,de gheaţă“) Ţurţur1 (1). Cf. SCI, 1980, 93, ALR.I 432/700, nalr — o ii h 320. — Pl. : ţurţui. — Cf. ţ u r ţ u r1. ŢURŢIÎI* s.n. v. (iiluH. ŢURŢULAU» s. m. v. ţurţulău. ŢURŢULĂU* s. m-, s. n. v. ţurţurăii. TUHJUIÉU s.n. v. ţuţuleu. ŢURŢUH)C s. m. (Prin Bucov. şi nordul Mold.) Ţurţur1 (1). Cf. SCI, 1980, 95, ALR I 432/552,' alr sn iii h 801/520. — Pl. : ţurţuluci. — Şi (regional) zuiziiliie s. m. ALR I 990/512. — Ţurţuri + suf. -mc. ŢtJRŢUR» s. m. , s. n. 1. (Mai ales la pl. ; şi cu determinarea „de gheaţă") Sloi de gheaţă de formă prelungă şi ascuţită spre vîrf, care se formează de-a lungul streşinilor, pe ramuri etc., prin îngheţarea imediată a apei care se scurge ; (rar) ciucure, (învechit şi regional) stur, (regional) scuţ, sloiete, suligă, sulughiţă, ţîşcă (2), ţorţoloaşă (v. t o r ţ o 1 o ş 1), ţugui1 (3),ţurloi (II 1), ţurţalău (1), ţurţoi1, .ţurţui1, ţurţu-luc (1), ţurţurău (1), ţurţuruş (1), ţuţuroi (l),.ţuţurui (1). Crivăţul şi gerul . . ., fulgii de zăpadă şi ţurţurii de gheaţă. GHICA, s. 337. Sub crengile ce se întind, De ţurţuri încărcate, Hăitaşii mare foc aprind, alecsandri, p. iii, 139, cf. cihac, ii, 436. Se aude-n horn nebunul Viscol aprig vîjîind, Şi din straşini, cîte unul, Ţurţuri rupţi cum cad plesnind, vlahuţă, p. 10,’ cf. SEVASTOS, N. 10, BARCIANU, ALEXI, - W. Dacă mă-nînci gheaţă ori zăpadă ori ţurţuri,. faci gîlci. CAN-drea, F. 97. Aprinse o lampă. Cristalele scînteiară ca nişte ţurţuri de gheaţă. ANGHEL — lOSlF, c. L. 16. Albe corăbii cu grijă pluteau îndrumate spre faruri, Pline de ţurţuri fantastici, venind ca din porturi polare, id. c. M. ii, 100, cf. tdrg, pamfile, a. r. 67. Ţurţurii de gheaţă de la streşina casei. GOROVEI, CR. 50. De sub streşinile tivite cu ţurţuri sclipitori de gheaţă şi prin crăpăturile uşii închise răbufnea un fum vînăt. REBREANU, I. 340, cf. ŞĂINEANU, D. U., CADE. Cu ţurţuri lungi de gheaţă plîng ulucii. CAZIMIR, L. U. 37. Sugînd cu deliciu ţurţuri de gheaţă desprinşi de Ία - streaşină, we lăsam tîrîţi.de sacagii. BRĂESCU, A. 129. Cele Hin urmă raze luciră în ţurţurii de gheaţă ai streşinei. sadoveanu, o. ,x, 564,’ cf. scriban, d. Decembre, ca un paradis. De marmur şi scîntei . . . E feerie de argint Cristalizat în ţurţuri lungi, arghezi, VERS. 60, cf. :595. Fetele s-au uitat ... la streşini şi au numărat ţurţurii de gheaţă. BĂNULESCU, I. 52, cf. scl 1980,* 95, H ix 90, com. marian, alr ι 432, ALR sn iii h .801, a v 14, udrescu, gl., NALR — .B 1,615/1, 4, 89, ALR - Τ 1 615/327, 328, 383, 397, 49.8.. Creşte-n jos Ţurţuros (Ţurţurul de gheaţă). ŞEZ. xxi, 72. v Fig. Din ţurţurul-lucea-făr cad în fîntînă stropi. LESNEA, VERS. 79. Lin ţurţurii somnului -picurau lingoare. VOICULESCU, POEZII, I, 266. Cristal, rotund, pe-o umbră de velur, . . . M-am născocit din .ape de azur, Am îngheţat sub ţurţuri de lurfiina. ARGHEZI, VERS. 49. ❖'Expr. A îa ce ţurţuri = a clănţăni din dinţi de frig. bul. fil. IV, 11,5, ■♦•.(Rar; la pl.) Stalactite, bar. — munt., w. 402/25. Se strînge încleştarea granitului din munţi, Cu peşterile negre, spre ţurţuri de străfunduri. LESNEA, C. D. 121. 2. S.'m. .(Mai ales là pl.) Mici cocoloaşe (de gheaţă, de noroi, de sînge închegat etc.) prinse de părul de pe corpul animalelor sau de părul (barba, mustăţile) omului ; (regional) ciorcioloş, ţorţoloş (2), ţurţalău·. (2). Foc de ger. era . . . Harap Alb numai o ţîră cît a stat de s-o uitat a făcut ţurţuri la gură. CREANGĂ, J?. 240,· cf. ddrf. Barba-i zbîrlită, şi-n barbă şi-n plete/cu ţurţuri de sînge. coşbuc, AE. 36. Mustăţile şi bărbile tuturor erau pline de ţurţuri şi de promo-r.oacă. SADOVEANU, o. I, 626. Noroiul în care intrase i se lipise \în> ţurţuri de perii fluierelor, călinescu, E. .O. I, 108. .Picioarele . .. . cu părul plin de ţurţuri de, aluat erau voinice, camîlar, n. ii, 324. Barba părintelui . , .-. îngheţase, iar înspre colţurile gurii, din mustăţi, atîr.nau ţurţuri subţiri, v. ROM. decembrie .19.64, 47. Toamna se tund numai oile cu ţurţuri. CHEST. v; 16l/,48; .ei. aiii 18.. <0* loc. adj. şi adv. (Prin noid-vesţul Olt. ;, cu determinări care indică fructe) Ţorţol de,,.. => foarte încărcat de . . ., plin ciucure de .. V. ci o r ci o Γ. Cf. coman, gl. Stau prunii ţorţol de prune. id. ib. 3. S. m. (La pl. ; de obicei urmat de determinări) Ornamente de metal, de cristal, de sticlă etc., în forma unor ciucuri sau franjuri, atîrnate de candelabre, ciucuri; ornamente făcute din mărgele, plăcuţe de metal etc., atîrnate la haine. O grimea . . . albă şi cu ţurţuri, mici de mărgele roşii pe margine. hogaş, M. N. 14. Contrastul e cu atît mai mare pentru mine, întări Silion, cu ochii la ţurţurii de cristal în care se zdrobeau luminile, vinea, l. I, 264. Pi pat i-aşternut Uri ţol mohorît Cu ţurţuri di-arîint. dia-CONU, vr. 2lé. + (învechit şi regional; adesea la pl.) Ciucure ; franj (la o draperie, la un covor etc.) ; (regional) ţurţalău (3). Cf. bar. — munt., w. 3561/30, alexi, w., vaida, alr i 1 876/58.8, 677, alr sn iv h 1 205/531, alrm sn iii h 1 016. Cu potcoave de argint, Cu ţurţuri pănă-n pămînt Şi cu frîul de mătuşă. FOLC. MOLD. I, 313. + (Prin nordul Munt.; la pl. ; în forma ţorţuri) Zdrenţe cate atîrnă la o haină, scriban, d. + (Prin nordul Munt.) Şfichi2 (I 1). Cf. scriban, d. 4. S.m. P. ana 1. (Bot. ; regional ; la pl.) Amenţi (de alun); (popular) rînsă1 (1), (regional) ţurţalăi (v. ţurţalău 4) (Capul Codrului — Gura Humorului). Cf. ALR I 990/378. + (Prin Mold. ; şi în sintagma poamă ţurţur e, H villj 236) Varietate de strugure cu boabele lungi, rare, de culoare albă. alil 1983-1984, 244. 5. S. m. (Regional ; la pl. ; şi în sintagma ţurţurii mieilor, com. marian) Măzăriche (3); (regional) mieluşei (v. mieluşel II), omătul mieilor (v. omăt1), ţîr ai (2), ţîrţai (1), ţîrţar (1), ţîrţărel, ţîrţărică (1), ţîrţîră (1), ţîrţîriche {1), ţurţalău (5), ţurţurel1 (2), ţurţurică, zăpada mieilor (v. miel). 18 — Dicţionarul limbii române, litera Ţ 3708 ŢURŢURI — 232 — ŢURUC Cf. cihac, ii, 436, şez. v, 167, alr sn iii h 797, alr — μ iii h 670/221, nalr — b 1 613/65, alr — T 1 613/245, 263. Ţurţurii mieilor = nume dat ultimei zile cu vreme schimbătoare de după zilele babelor ; (regional) omătul mieilor, ziua mieilor. Cf. marian, S. R. ii, 134. + (în dicţionarele din trecut) Picătură (1), strop. Cf. cihac, ii, 436, barcianu, alexi, w. 6. S. n. (Mai ales în Olt. şi Munt.) Ţeavă sau jgheab prin care curge apa de la izvor sau de la cişmea ; uluc, (regional) ţuţuric ; p. e x t. izvor, cişmea, (regional) ciuciur, ţîrău, ţuţuroi (2), ţuţuruş2 (v. ţur-ţuruş 2). V. ciurgău, ţurloi (II) . ţur-ţudan1, ţurui ş, ţuţuric, ţuţurui (2). Spre un fund al curţii . . . albea trupul văruit al unei cişmele purtînd deasupra ţuţurului o Precestă zugrăvită în roşu şi în albastru. MACEDONSKI, o. ni, 109, cf. DR. I, 250. Pe la fîntîni iei unda în palme şi mi-o dai ... Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată, Voind să bei cu mine scînteia lui deodată. ARGHEZI, VERS. 45. Mergeţi pînă daţi de-o fîntînă, Unde curge apa pe-un ţurţur, sorescu, l. L. n, 122, cf. coman, gl., alr i 793/850, alr ii 2 552/833, A III 16, LEXIC REG. 58, POLC. OLT. — MUNT. I, 469, UDRESCU, GL. + (Prin exagerare) Şiroi1 (2). 0-mberegăţîs-aicea [oaia] şi cura sîngele ţurţur. T. dial. M. i, 234. + (Regional; în forma ţuţur) Cascadă; (regional) ţurăială (v. ţur ui al ă 2), ţurţu-rău (2), ţuruitoare. V. ţ u r u i ş (Lăpuşata—Rîmnicu Vllcea). La ţuţur ţuruie apa. ALR I 430/808. — Pl. : (m.) ţurţuri şi (n.) ţurţure (LEXIC reg. 58). — Şi : ţurţure (tdrg, cade, scriban, d., dex) s. m., (regional) ţiirfură (alil 1983—1984, 245) s. f., }6rţur(sCRiBAN, D., ALR I 432/690, ib. 1 876/677, ALR SN iii h 801/987), ţdrţor (bar. — munt., w. 356V30, alexi, w., vaida, alr — τ 1615/419) s. m., ţor-(01 (SCRIBAN, D., VAIDA, COMAN, GL. ; pl. ţorţole A III 18), ţiinţur (ALR —Tl 613/403), ţuţur (accentuat şi ţuftir ARH. FOLK. III, 93, alr i 430/808, ALR II 2 552/853, lexic reg. 58, nalr — b 1 615/4, 45, alr—T 1 615/427 ; pl. şi ţuţure ALR II 2 552/853, LEXIC REG. 58) s. m. şî n.,’ ţuţiirâ (alr I 432/5, nalr — Bl 615/6; pl. şi ţuţure nalr — b 1 615/6) s. f., zurzur (GLOSAR REG.) s. m. — Cf. ţur. ŢUBŢIÎB* s.n. v. ţuţur*. ŢURŢURĂ vb. I. Intranz. (Regional) 1. (Despre apă) A picura (I 1) ; a şiroi8 (2); (regional), a ţîrţîră. Cf. CHIAC, II, 435, GHEŢIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W., UDRESCU, GL. 4· Impers. A ploua puţin ; a ploua mărunt ; (regional) a ţîrţîră. Cf. ALEXI, w., alr ι 1 266/708. ■ 2. I m p e r s. A cădea măzăriche (3). Com. marian, alr sn in h 797/551, — Prez. ind. pers. 3:. ţiirţură. — Şi': ţurţuri (ALR SN III h 797/551; prez. ind. pers. 3 ţurţureşte) vb. IV, ţorţură (CIHAC, li, 435), ţuţură (udrescu, GL.) vb. I. — Formaţie onomatopeică.. Cf. ţ u.r. ŢURŢURÂT, -A adj. (Rar) Cu ţurţuri1 (2), de care atîrnă ţurţuri ; (regional) înţurţurat. Barba şi .pletele-i albe, ţurţurate .la sfîrcuri de sarea talazelor, 1-acoperă ochii, urechile şi faţa. DELAVRANCEA, S. 66, cf. TDRG. . — Pl. : ţurţur aţi, -te. : — Ţurţuri -j- suf. -at. ŢORŢURĂ s. f. v. ţurţuri. ŢURŢURÂU s.m., .s.n. (Prin Transilv.) 1. S.m. Ţurţur1 (1). Cf. mat. dialect, i, 271, alr — τ ■ 1 615/399. 2. S. n. (în formele ţurţulău, ţuţurău) Cascadă, (regional) ţurţur1 (6), ţuruitoare (chest. iv 43/113) ; izvor mic (lexic reg. ii, 103). V. ţ îr ă u. — Pl. : (m.) ţurţurăi. — Şi : ţurţuiau (coman, gl., com. v. breban, chest. iv 43/113; pl. şi, n., ţurţu-leie chest. iv 43/113), ţuţurau (lexic reg. ii,' 103, ALR — Τ 1 615/399; pl. şi, n., ţuţuraie LEXIC REG. II, 103) s. m., s. n. — Ţurţuri + suf. -ău. ŢTÎRŢURE s. m. v. ţurţuri. ŢURŢURfîLl s. m. (Mai ales la pl.) 1. Diminutiv al lui ţurţur1 (1)· Auzii murmurul ţurţureilor mici de gheată, isanos, v. 260, cf. ALR I 432/337, 339. 2. (Prin Transilv., Maram. şi Ban. ; mai ales la pl. ; adesea cu determinările ,,de gheaţă“, ,,de ploaie" ; şi în sintagma turtureii mieilor, NALR — Bl 613/61, ALR - Τ 1 613-/256, 257, 265) Măzăriche (3); (regional) ţurţuri (v. ţurţur1 5). Cf. scl 1980, 95, ALR sn iii h 797/353, alr — m iii h 670/222, nalr — β 1 613/60, 83, 90, 93, alr - τ 1 613/243, 244, 256, 257, 261. 3. (Bot.; regional) Ghiocel (Galanthus nivalis) (Berbeşti — Sighetul Marmaţiei). ALR I 1 932/351. — Pl. : ţurţurei. — Şi : (pria Ban.) ţunţurei (nalr —Bl 613/83, 90, 93), (regional) ţupţurci (ALR — Μ III h 670/222) s. m. pl. — Ţurţuri + suf. -el. ŢURŢURfiL* subst. (într-o ghicitoare) Diminutiv al lui ţurţur2 (v. ţuţur3 2). Cf. pascu, C. 216. Culmeci, Culmeci, Ţurţurei într-un picior (Varza) (Ţepu — Tecuci). PAMFILE, C. 35. — Pl. : ? — Ţurţur* + suf. -el. ŢURŢURI vb. IV v. ţurţura. ŢURŢURÎC s. f. (Prin Ban. ; cu sens colectiv) Măzăriche (3); (regional) ţurţuri (v. ţurţur1 5). Cf. nalr — b 1 613/25, 26. — Ţurţuri + suf. -ică. ŢURŢUR0I s. n. v. ţuţuroi. ŢURŢUR0S, -OÂS adj. (Regional) 1. Ca un ţurţur1 (1), în formă de ţurţur1. Creşte-n jos Ţurţuros (Ţurţurul de gheaţă), şez. xxi, 72. 2. Cu ţurţuri1 (2). Cf. bar. — munt., w. 5071/44. Lînă ţorţoroasă. id; ib. — Pl. : ţurţuroşi, -oase. — Şi : ţorţuros, -oâsă (bar. — MUNT., w. 5071/44), ţorţoros, -oâsă adj. ■ — Ţurţuri + suf. -os. p] α ^j J ŢURŢURCS subst. (Regional) 1. S. m. Ţurţur1 (1)· Cf. alr ι 1 254/87, udrescu, gl., nalr — o Hi h 320/915. 2. Subst. (în forma ţuţuruş) Izvor. Cf. dr. i, 557, densusianu, ţ. h. 338. — Pl. : (1) ţurţuruşi. — Şi : ţunţuriiş (ALR I 1 254/87) s. m., ' ţuţuruş (dr. i, 557, densusianu, ţ. h. 338) subst., ţorţoruş (nalr — O iii h 320/915) s. m. — Ţurţuri + suf. -uş. Ţ0RUC interj. (Prin Transilv., Ban. şi Mold. ; şi întărit prin „înapoi" sau prin „ne“) Strigăt cu care se îndeamnă caii înhămaţi să dea înapoi. Cf. mîndrescu, i. G. 99, chest. v 77/92. Ţuruc, Cheşa, ţuruc! ib. 77/61, cf. A vi 2S, mat. dialect, i, 101. 3722 ŢURUCM — 233 — ŢUŞCAN Ţuri-napoi / GLOSAR REG. Ţuri la irima drumului, mărînce-te cîrii — nu ne lasă Dumnedzău la pagubă, expresie cu care sînt batjocoriţi moţii din părţile superioare ale Arieşuiui, vizînd anumite particularităţi ale graiului lor. T. papahagi, C. a. 49. — Şi : ţiirte (MAT. DIALECT. I, 101 ; accentuat şiţuric LEXIC reg. 111, com. din berzovia — rbşi-ţa. alil 1983—1984, 316), furi, ţîri (glosar REG.), (uri (pronunţat monosilabic) interj. — Din germ. zurflck, magh. curukk, curikk. ŢUBUl'U vb. IV. Refl. (Prin Transilv.; despre cai) À sè trage îhàpox, a se da înapoi. Caii tăi s-o învăţat sa se ţurucleascâ cum trebe. MAT. DIALECT. I, 101. "φ- Tra n-z, fa et. Măi, băiete, ţurucleşte caii ca să poci treci ! ib. — PlteZ. ind. : ţuruclesc. — I>in fatâgh. eiirukkol. Ţuiuîi« vb. IV. (Regional) 1. Intranz. (Despre lichide sau despre materii în stare de pulbere, granule etc.) A curge (în şuvoaie, în şuviţe), pro-ducînd un zgomot caracteristic ; a ciurui. V. ţ î r î il (1). Ploaia ţuruia mereu în fereastră. SÄM. rv, 125, cf. DR. I, 251, coman, GL., chest. iv 52/546 c 1, ALR I 429/109, ib. 430/896. La ţuţur turuie apa. ALR I 430/808, cf. A li 8, LEXIC reg! 39. A stat ploaia ; mai turuie un pic din streşină, mat. dialect. I, 271, cf. udrescu, GL. + (Despre burlane, robinete etc.) A produce un zgomot caracteristic la scurgerea unui şiroi1 (2). V. ţîr îi1 (1). Burlanul turuie vîrtos. MIHĂESCU, D. A. 187. Ţuruie burlanele. U-drescu, GL. Ţuruie cişmeaua, id. ib. ^ Tranz. A lăsa să curgă puţin cîte puţin. V. ţîr îi1 (1). C-o mînă furuieşti [făina], DR. I, 251. 2. Tranz. (Complementul indică păsări de curte) A chema la mîncare, folosind cuvîntul ,,ţur'‘. Cf. udrescu, gl. — Prez. ind. : ţiirui şi ţuruiesc (chest. iv 52/546 c 1). — Şi: (1) ţurăi vb. IV. DR. i, 251, coman, gl., CHEST. IV 52/546 c 1. — Ţur + suf. -ui. ŢURUÎ* vb. IV v. zurui. ŢUBUIÂC s. m. v. ţirilac. ŢURUIÂL s. f. (Regional) 1. Zgomot produs de curgerea sau de căderea unui şiroi1 ; (regional) ţuruit, ţuruitură. Cf. udrescu, GL. S-aude ţuruială ... de la streşini, id. ib. 2. (în forma Şurăiald) Cascadă; (regional) ţurţur1 (-6^ (Noul Român — Victoria). Cf. CHEST. IV 43/172 b. — Pl. : turuieli. — Şi : furălală s. f. CHEST. IV 43/172 b. — Ţuruit -f suf. -eală. ŢURUÎŞ s. η. (Prin sudul Transilv.) Izvor (densusianu, ţ. H. 338, dr. i, 557) ; cascadă mică, (régional) ţuruitoare (cv 1950, nr. 4, 41). V. ţurţur1 (8). — Pl. ; ? — Ţurul· + suf. -ii. ŢURUÎT s. n. (Regional) Zgomot produs de curgerea sau de căderea unui şiroi1 ; (regional) ţuruială (1), ţuruitură. El umblă . . ., fără a auzi ceva decît ţuruitul apelor, mozaicul (1839), 771/9, cf. udrescu, gl. Abia se mai aude ţuruitul cazanului, s-a potolit focul. id. ib. — V. furul·. ŢURUITOÂRE s. f. (Prin Transilv. şi Mold.) Cascadă mică, (regional) ţurţur ău (2), ţuruiş (CHEST. iv 43/170 a, 546 a, 550 b 2, ALR I 430/ 215) ; apă curgătoare puţin adîncă şi liniştită (PAŞCA, GL.). — Pronunţat ; -ru-i-, — Pl. : ? — Şi : furăitoăre (PAŞCA, GL., CHEST. iv 43/170 a, ALR i 430/215), furăletoăre (CHEST. iv 43/550 b 2) s. f. — ŢuriHl + suf. -itoare. *■ ŢUHUITtÎR s. f. (Regional) Zgomot produs de curgerea sau de căderea unui şiroi1 ; (regional) ţuruială (1), ţuruit. Cf. udrescu, Gl,. în furniturile streşinilor parcă tot ai dormi. id. ib. — Pronunţat : -ru-i-. — Pl. : furuituri. — Ţuruil + suf. -itură. ŢURTÎŞ s. m. v. ţăruş. ŢCsLA s. f. (Prin Transilv.) 1. Rachiu sau ţuică (slabă) care se obţine la prima distilare ; p. g en e r. ţuică slabă. Şî susla-i tare, d-apoi cînd a fi gata [vinarsul], cv 1951, nr. 3—4, 47, cf. mat. dialect. i, 290, L. rom. 1960, nr. 2, 21, alr — T 1 165/241, 249, 250, 256, 257, 259, 260, T. dial. b. n. 290. + (Prin Transilv. şi Maram.) Ţuică tare, obţinută la începutul distilării. Cf. ALR - M il h 463/231, 236, alr - τ 1 165/242, 244, 245. + (Regional) Ţuică de calitate slabă, obţinută la sfîrşitul distilării (Iapa — Sighetul Marmaţiei). Cf. ALR — M ii h 463/ 226. + (Regional ; în forma ciuslă) Ţuică distilată de două ori (Vişeul de Jos — Vişeul de Sus). Cf. ALR — μ ii h 464/238. 2. (Regional ; în forma ciuslăj Băutură sau mîncare rău pregătită (Sîngeorz Băi — Năsăud). PAŞCA, GL. — Pl. : ţuşle. LEXIC REG. π, 77. — Şi ; ţiizlă (MAT. dialect, i, 290, alr — T 1 165/256, T. DIAL. B. N. 290), suslă (ALR — M ii h 463/231, ALR — T 1 165/257, 259, 260, T. dial. b. n. 290), siizlă (ALR— T 1 165/242, 244, 245), ciuslă (T. diai,. b. n. 290), cluzlă (ALR — μ II h 463/236, alr — Ti 165/241, 249, 250, 275), chisă (τ. dial. b. n. 290) s. f. — Etimologia necunoscută. ŢXJŞ interj, v. ţifuş. ŢUŞÂIS s. n. v. ţuşpals. , ŢTJŞC, -A adj., s. f. (Prin Mold.). 1. Adj., s.'f. (Varietate de oi) care se înrudeşte cu ţurcana2 ; (oaie) care aparţine acestei varietăţi ; (oaie) ţurcană2. Soiul oilor se împarte în cinci neamuri : cel întăi ţuşte, al doile oltence . . . manolache drăGHICI, i. 23/6. Ţuştele sînt cele mai pipernicite oi din ţară. ap. TDRG. Mieii oilor karakulizate (ţuşca) au deseori, în prima zi, o blăniţă aspră şi neclară. ENC. VET.. 530, cf. ŞĂINEANU, D. u., CADE. Berbeci ţuşti. scriban, D., cf. DEX. Rasă locală, de munte, denumită şi oaia bîrsană sau tuscă. POTLOG, D. A. 294. Oi tuşte. CHEST, v 75/24. 2. S. f. Epitet pentru o fată tînără şi naivă. Se amuza ... să vadă cît poate minţi tuşea din Vaslui. PAPADAT-BENGESCU, r. i, 162, cî. SCL 1978, 325, — Pl, : (adj.) ţuşti, -şte, (s. f.) ţuşte şi ţuşce (ŞÂINEA-nu, d. u.). — Etimologia necunoscută. ŢtîŞCA interj. (Regional; repetat) Cuvînt cu care se alungă mieii. Com. din zahareşti — suceava. — Cf. ţ u ş c. ŢUŞCĂN s. m. (Regional) Nume dat unei specii de şobolan (1) (Roşieşti — Vaslui). Cf. H vi 199. 3738 ŢUŞCĂi — 234 — ŢUŞTI· — Pl. : ţuşcani. — Cf. ţ i ţ c a ns. ŢtîŞCĂ* s. f. 1. (Prin Mold.) Şervet, "basma, batistă mare, răsucită şi înnodată, care este folosită la jocul de-a ţuşca ; (regional) ciuşcă, mişcă1 (1). Tuşea este un ştergar împletit foarte vîrtos. i.ambwor, S. 186, cf. marian, î. 197. Ian să cat un ştergar să vă faceţi o ţuşcă, doar vi-ţi mai dezmorţi cele ciolane. ap. TDRG, cf. ŞĂINEANU, D. U., CADE, IORDAN, L. M. 298. Expr. A se face ţuşcă = a se îmbăta. Din duşcă-n duşcă, Mi-i să nu mă fac tuşea, alecsandri, t. 241, c’f. şăineanu, d. tr., zanne, p. iii, 543. 2. (Prin Mold. ; şi în construcţia de-a ţuşca) Numele unui joc, în care unul dintre jucători este lo.vit în palmă sau pe spate cu ţuşca1 (1) ; (regional) mişcă1 (2). Flăcăii şi fetele la priveghi . . . petrec în rîsete şi chicote jucînd ţuşca. lambrior, s. 186, cf. şăineanu, d. u., cade,’ h x 23, 70. 3. S. f. (Prin Munt.) Epitet pentru o fată sau pentru o femeie tînără, zveltă, sprinţară, iute, vioaie, harnică. Cf. bul. fil. vii—viii, 266. (Pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. ,,de") E o ţuşcă de fată, numai inimă-n ea, scapără de inimoasă, udrescu, Gl. — Pl. : ţuşte. — Şi : ţoişcă s. f. scriban, d. — Cf. ţuşti1. ŢtJŞCĂ* s. f. v. ciuşcă. ŢUŞC0V s. m. Peşte migrator, asemănător cu obleţul, dar mai mare decît acesta ; obleţ-de-mare, obleţ-de-Dunăre (Chalcalburnus chalcoides danubiens). Cf. I. IONESCU, M. 93. Pescuiesc . . . Tîscov şi plevuşcă, belghiţă, scobar. baronzi, ap. călinescu, s. c. l. 115, ’cf. alexi, w., antipa, p. 383. Ţîşcovii vin toamna şi se prind bine numai iarna. ap. băcescu, P, 56, cf. CL 1971, 275, M. D. ENC., DEX, com. marian, PORŢILE DE FIER, 349. <$· Ţuşcov de sac = a) (prin Ban.) ţuşcov (Chalcalburnus chalcoides danubiens ). Cf. băcescu, P. 56; 1>) (regional) obleţ (Alburnus alburnus). id. ib. Ţuşcov mic — (regional) obleţ (Alburnus alburnus). id. ib. φ Compus; ţuşcov-ie-rîu = beldită (Alburnoides bipunctatus). id. ib. 56, 117. — Accentuat şi : ţâşcov. băcescu, p. 56. — Pl. ; ţuşcovi. — Şi : (regional) ţîşcov, ţişeov (id. ib. 56), tuşc0v (PORŢILE DE FIER; accentuat şi tuşcov BĂCESCU, p. 56), tîscov, tîscov (alexi, w., antipa, p. 383, com. marian) s. m. — Din sc». cigkov. ŢUŞCULEÂN, -A s. m. şi f. (Regional ; cu nuanţă afectivă) Termen cu care cineva se adresează unei persoane tinere; (regional) ţiculean, ţuşcuţ (Piteşti). UDRESCU, GL. — Pl. ; ţuşculeni, -e. — Ţuşcăl -f suf. -ulean. ŢUŞCULÎNĂ s. f. (Regional ; cu nuanţă afectivă) Termen cu care cineva se adresează unei fete ; (regional) ţiculeană, ţuculină (Piteşti). Cf. SFC vi, 122, UDRESCU, GL. — Pl. : ţuşculine. — De la ţuşculeană, cu schimbare de sufix. ŢUŞCtfŢ, -Ä s.m. şi f. (Regional; cu nuanţă afectivă) Termen cu care cineva se adresează unei persoane tinere; (regional) ţiculean, ţuşculean (Piteşti). Cf. udrescu, gl. — Pl. : ţuşcuţi, -e. — Ţuşcă· + suf. -uf. ŢtfŞLI s.m. v. Iuţii]. ŢUŞNÎ vb. IV. Intranz. 1. (Rar; despre fiinţe) A ţîşni (2). Cf. CADE. Pitulicea . . . actţm ţuşneşte printre spinii de porumbel, simionescu, F.- rm . 147. Ea cel mai mic foşnet, . . . [broaştele] ţuşnesc în apă, în sărituri elegante şi mari. id. ib. 191, 2. (Regional; despre lichide) A ţîşni (1) (Cristeşti — Botoşani). Cf. ALR SN IV h 1 119/414, ALRM sn iii h 937/414. — Prez. ind. : ţuşnesc. — Ţuşti· + suf· -ni. ŢUŞPÂIS s.n. 1. (Prin Ban.; în forma ţuşais) Garnitură (servita lîngă friptură). Cf. mîndrescu, i. G. 99. Zamă, rinflaiş, ţuşais. ALEXICI, L. P. 255. + Mîncare de dovleci (LEXIC REG. 120, com. din BERZOVIA — reşiţa), de cartofi (com. din berzovia — reşiţa). 2. (Prin Bucov.) Mîncare proastă. LEXIC REG. 115. 3. (Regional ; în forma ţuşpă.) Supă sau borş rău făcute. Com. din straja — rădăuţi. 4. (Prin Bucov.) Băutură alcoolică falsificată. LEXIC REG. 115. — Pl. : ţuşpaisuri. — Şi; ţuşâis s. n., ţtişpâ (com. din straja — rădăuţi) s. f. — Din germ · Zuspejs. — Pentru ţuşpă, cf. şi supă. ŢIÎŞP s. f. v. ţnşpais. ŢUŞT interj., s.m. v. ţuşti·. ŢUŞTI· interj., subst. I. Interj. 1. (Adesea cu valoare verbală) Cuvînt care sugerează mişcarea bruscă şi precipitată a unei fiinţe (care sare, care ţîşneşte undeva ori de undeva, care o ia la fugă) şi redă zgomotul produs de o asemenea mişcare ; ţîşti1 (I 1). V. c i u ş t i, s m î c, t îl v î c, tulai*, ţîbîşti, zbughi, zvîc. [Şoarecele] furînd o fărmătură : Ţuşti iute-n crăpătură, DONICI, F. II, 36/li. Fac ţuşti ! din baltă ş-o iau la sănătoasa. CREANGĂ, A. 67. Talpa iadului atunci face ţuşti înlăuntru şi dracii tronc! închid poarta, id. P. 311. Cînd a auzit Aghiuţă asta, şi-a luat degrabă marfa şi ţuşt ! p-aci ţi-e drumul. caragialE, o. iii, 41. Aşa ca la o zbură-tură de noi, ţuşti un iepure, vlahuţă, s. a. ii, 238. N-apuci bine să-nchizi porcul ... şi el ţuşt ! na-ţi-l că iese ! CONTEMPORANUL, v,, 143. Cîte unul ăe vede vreun nuntaş descuţţ, ţuşti cu o cofă de apă peste picioare. SEVASTOS, N. 338, Tată-Său îl fugăreşte, el ţuşti pe o parte şi vine pe alta. PĂUN-PINCIO, p. 110. Cerşetorii, ţuşti la loc şi : smirna !. SĂM. iii, 382, cf. tdrg, pamfile, J. I; 88, dr. i, 89, şăineanu, D. U., CADE. Se sui pe un comănac, pînă cînd îi veni bine, şi ... ţuşti în spinarea calului. VISSARION;. B. 15. Ţuşti! sar lighioane ... uită-le, nu-s ... pier. VOICULESCU, POEZII, I, 238.' Intrărn tupiluŞ într-o casă şi ţuşti pe cuptor, sadoveanu, O. I, 547. Tocmai cînd să facă tuşti-n apă, [racul] se trezeşte în sită. ŞEZ. IV, 117. Ca prin minune s-o făcut ca o pă-săruică mititică şi ţuşti pe geam afară. I. cr. ii, 181. Cînd o deschis uşa, moşneagul ţuşti din odaie. VASILIU, P. L. 61. Ţăs-un cot — Şî ţuşti în pod, Ţăs-un lat — Şî ţuşti în pat. FOLC. MOLD. II, 351. Cimiliga prin tufiş, Ţuşti din iarbă-n aluniş (Iepurele). GOROVEI, c. 189. {■Compus:1 (regional) ţuşti-huşti = cuvînt care imită mişcări precipitate (făcute pe ascuns). M-am dat jos din căruţă şi, ici-colo, ţuşti-huşti după el. LUNGIANU, cl. 198. 2. (Prin sudul Mold.) Cuvînt cu care se alungă măgarii; (regional) ciuş. Cf. CHEST. v 77/24, ALR II 5 526/514, 605. 3750 ţuşti2 — 235 — ŢUŢUBEI II. (Regional) 1. Subst. (în construcţia) De-a ţuş-tiul = numele unui joc de copii nedefinit mai îndeaproape (Jorăşti — Tecuci). Cf. H ni 247. 2. S. m. Copil, puşti ; (regional) ţişti1 (II 2) (Ma-ţău — Cimpulung). Cf. coman, GL. — Şi: ţuşt interj., s.m. — Onomatopee. ŢUŞTl* vb. IV. (Regional) 1. Intranz. A apărea, a ieşi de undeva pe neaşteptate, a ţîşni (2), (regional) a ciuşti; a se deplasa repede. Din cuibul lui, mistreţul Zburlit ţuşti nainte şi pe-aproape De ei stătu cu ochii în văpaie. MURNU, O. 333. fObieţii J Se ţin mereu :,în pînze", adică în cete, la suprafaţa apei, ,,ţuştind ca săgeţile" mereu grăbiţi, mereu cotind. BÄCESCU,’ P. 136. 2. Tranz. A arunca repede (înăuntru) cu o mişcare bruscă; (regional) a ciuşni. Femeia ţuşteşte în cuptor purcelul şi găina. ŞEZ. xvm, 38. — Prez. ind. : ţuştesc. — V. ţuşti 1. ŢtTE subst. (Prin vestul Transilv. ; în expr.) A duce (sau a lua) pe cineva (în) {ute = a duce (ori a lua) pe cineva în circă sau pe umeri. Cf. COMAN, GL., alr ii/i h 55/279, com. din bocşa — zalău, com. V. BREBAN. — Etimologia necunoscută. ŢUŢ s. n. 1. (Regional) Proeminenţă sau excrescenţă cărnoasă. La coadă [la găina bolnavă de ţîfnă] se ridică un ţuţ (moţ) de piele . ... pe care multe fermei îl ard. şez. vi, 84, cf. pascu, c. 236. -v· Expr. A sta ţuţ = (despre arşice) a sta vertical. Cf. TDRG, scl 1980, 89. A lăsa (pe cineva) ţuţ = a) a înşela pe cineva în aşteptări ; a lăsa cu buzele umflate. Cf. iordan, L. R. A. 497 ; l>) a lăsa pe cineva uluit; c) a-i lua cuiva totul, a sărăci pe cineva. Cf. udrescu, gl. A rămîne ţuţ = a) a rămîne foarte mirat, uluit. Cf. dex, udrescu, gl. ; b) a rămîne fără avere, foarte sărac. Cf. udrescu, gl. ; c) a rămîne foarte singur, id. ib. 2. (Prin Olt.; la f., în formele luţa, ţoţă, şi la m., în forma ţoţj Grămadă, glugă de strujeni ; (regional) ciuclă, surlă. Cf. cade, scriban, d., scl 1980, 89, 90, L. rom. 1961, 23, chest. ii 70/19, ALR sn i h 118, nalr — O IV h 607. -f (Regional ; la f., în forma ţoţă) Grămadă de lemne lungi aşezate vertical (şi sprijinite de un pom) (Rîmnicu Vîlcea). Cf.^ LEXIC reg. 88. + (Prin Olt. ; la f., în forma ţoţă) Grămadă mare de coceni de porumb. Cf. NALR — o iv h 608. + (într-o ghicitoare; la m., în forma ţoţ, şi la f., în forma ţoaţă; cu sens neprecizat, probabil) Grămadă. Ţoţul moţul şede în drum, Ţoa fele moaţele trec pe drum (Ciobanul cu oile), com. Sat. i 103. 3. (Prin Olt., Ban. şi sudul Transilv. ; la f., în formele fufă, ţoţă, ţoaţă) Adăpost mobil (din scînduri, paie, stuf) la cîmp; colibă mică (de formă conică) în care se adăpostesc ciobanii. Cf. GR. s. vi, 246, ALR uli h 258/812, ALRM ii/i h 333/812, com. din bogîltin — băile herculane, i,. rom. 1961, 320 FOLC. OLT. — MUNT. I, 469. — Pl. : ţuţuri. — Şi : (regional) (uţă (cade L. rom. 1961, 23, scl 1980, 89, alr sn i h 118/836, nalr — o iv h 607, ib. h 608, com. din bogîltin — BĂILE HERCULANE; pl. fufe), ţoţă (scriban, D., gr. s. VI, 246, CHEST. ii' 70/19, ib. 414/32, alr SN l h 118, ALR ii/i h 258/812, alrm ii/i h 333/812, LEXIC REG. 88), ţoaţă s. f., ţoţ (alr sn i h 118/848 ; pl. ţoţi ib.) s. m. — Etimologia necunoscută. ŢtÎŢĂ s.f. v. ţuţ. ŢIÎŢĂL s. n. (Prin Transilv. şi Ban.) Biberon (de cauciuc sau, în trecut şi în mediul rural, făcut din pînză). De aşa-zis ţuţăl să păzim pruncii, mai vîrtos dacă lăsăm pruncii să doarmă cu el în gură. DIETET. 21/19, cf. ALIL 1983—1984, 316. — Pl. : ţuţăle. — Şi : (regional) ţiîţlu (com. din berzovia — reşiţa) subst., ţtizlă (LEXIC reg. 10) s. f., ţiitll (com. din ocna mureş) subst., liişli (alil 1983-1984, 316) s.m. — Din germ. austriac Zuzel. — Ţuţll < magh. cucii. ŢUŢĂNEÂSCĂ s.f. v. ţuţulenesc. ŢUŢBEI s. m. v. ţuţubei. ŢUŢEICĂ s. f. v. ţlţeicăl. ŢTÎŢLI subst. v. ţuţăl. ŢtÎŢLU subst. v. ţuţăl. ŢUŢ0ÂIC& s. f. (Prin vestul Munt.) Leagăn (în care se balansează cineva) ; (regional) ţiţeică1. Cf. LEXIC reg. 88. — Pl. : ţuţoaice. — Ţufoi -|■ suf. -că. ŢUŢ0I s. n. (Regional) Leagăn (în care se balansează cineva) ; (regional) ţiţeică1 (Piteşti). Cf. UDRESCU, GL. — Pl. ; ţuţoaie. — Ţuţu 4- suf. -oi. ŢUŢU interj., subst. 1, Interj. (Prin Olt. şi nord-vestul Munt. ; repetat) Cuvînt cu care se însoţeşte datul în leagăn, în scrînciob, săltatul pe genunchi ; huţa. Cf. alr ii/i mn 71, 2 659/836, udrescu, gl. 0 Expr. A da (pe cineva) ţuţu = a legăna pe cineva, a balansa ; a da huţa. Hai să te dau ţuţu. UDRESCU, GL. + (Regional ; cu valoare verbală ; în forma ţîţu) Nani (Pecinişca — Băile Herculane). Cf. alr ii/i mn 73, 2 658/2, alrm ii/i h 200/2. 2. Subst. (Prin vestul Munt.) Leagăn (în care se balansează cineva) ; (regional) ţiţeică1. Cf. ALR l 1 703/782, udrescu, gl. — Pl. : (2) ţuţuri. alr i 1 703/782. — Şi : ţîţu interj, alrm ii/i h 200/2. — Onomatopee. ŢUŢUBÂR subst. (Regional) Scrînciob (3) ; (regional) ţiţeică1 (Boiţa — Haţeg). Cf. ALR I 1 704/122. — Pl. : ? — Formaţie onomatopeică. Cf. ţuţu. ŢUŢUBEI interj., s. m. (Regional, mai ales în Mold.) I. Interj. Cuvînt care redă strigătul caracter ristic al piţigoiului. Repetarea... sunetului interpretat , ,ţu-ţu-dei" sau ,,ci-ci-gău". BĂCESCU, PĂS. 341. Înainte de a se topi [omătul] zicea : , ,ţuţubei-ţuţubei, pune cîlţul la ştiubei", adică să lase femeile lucrul de iarnă din casă (torsul etc.) şi să iasă la cel de afară, de primăvară, id. ib. 342. [Piţigoiul] anunţă timp frumos cînd cînta ,,ţuţundei". ap. BĂCESCU, PĂS. 343. Ţuţubei, ţuţubei, Scoate cîlţii din ştiubei; Şi-i pune pe frunzi de tei, Că se torc ei singurei. H VI 28. II. S. m. (Ornit.) 1. Piţigoi (1) ; (regional) ţiţidoi (2) (Parus maior). Cf. ENC. rom. iii, 1 148, BĂCESCU, PĂS. 169. Cîntecul ţuţubeiului. I. CR. IV, 239. 2. ( în forma ţuţundei ) Ciocîrlie (A lauda arvensis) (Vădeni — Bîrlad).’ BĂCESCU, PĂS. 169. — Pl. : ţuţubei. — Şi : tufudéi (scris şi ţu-ţu-dei) interj., (prin’ Mold. şi Olt.) ţuţundii (enc. rom. hi. 37.65 ŢUŢUDAN« — 236 — ŢUŢUIAN 1 148, bäcescu, päs. 329) interj., s. m., ţuţhcl (bäcescu, päs. 329) s. m. — Formaţie onomatopeică. ŢUŢUDÂN« s. η. X. (Prin sud-vestul Transilv., vestul Munt. şi estul Olt.) Vîrf (ascuţit) de deal sau de stîncă (LEXIC reg. 88, SCL 1980, 91, 92) ; deal nu prea înalt, de forma unei căciuli (chest. rv 91/816), deal înalt (scl 1980, 91) ; deal mic, colină conică (TOMESCU, GL., SCL 1980, 92) ; ridicătură de pămînt, movilă (RĂDULESCU-CODIN, TOMESCU, GL. 286, CHEST. IV 78/816, UDRESCU, GL.); piatră de formă conică (SCL 1980, 92). V. ţiclău1 (1), ţugui1 O) , ţuţu i1 (1). ţuţuleică. Se zări soarele peste culmele cele înalte ale ţurţudanelor (aşa se numeşte ăe popor vîrfurile stîncelor celor mari de piatră). PELI-MON, I. 110/25. Ţurţudan... este o variantă a lui ţuţudan, rezultată prin ,,despicarea" lui ,,ţ" în ,,rţ“. SCL 1980, 92. + (Prin Olt. ; în forma ţuţudan) Grămadă (de materiale sau de lucruri). V. ţurţudoi. Cf. TOMESCU, GL. 286. + (Regional ; în forma ţurţudan) Claie înaltă (Băile Olăneşti). SCL 1980, 92. 2. (Regional; în forma ţurţudan) Ferestruică executată în acoperişul unei case ; tabacheră (2) (Rîmnicu Vîlcea). lexic eeg. 88. — Pl.: ţuţudane. — Şi: ţnrţudân s.n. — Cf. ţuţu i1. ŢUŢUDÂN« s.n. v. Jurfudanl. TUTUDÉIl interj., s. m. v. ţuţubei. ŢUŢUDÎI» s. n. (Prin nordul Munt.) Pisc mic; (regional) piscotei. Cf. SCL 1980, 92, RÂDULESCU-CODIN. — Pl. ; ţuţudeie. — De la ţuţudanl, prin schimbarea terminaţiei cu sufixul -ei. ŢU'1'ϋΐ1 s. η. 1. (Prin sudul Transilv. şi prin Munt.) Vîrf de deal sau de munte (lb, ISER, polizu, cihac, II, 536, LM, DDRF, BARCIANU, GHEŢIE, R. M., ALEXI, W., TDRG, ŞĂINEANU, D. U., CADE, SCL 1980, 92, CHEST. iv supl., UDRESCU, GL.) ; deal nu prea înalt, de forma unei căciuli (CHEST. iv 91/86, 740, ib. IV supl.) ; deal ascuţit şi înalt (ib. IV supl., SCL 1980, 92) ; movilă ţuguiată (CHEST. IV supl., SCL 1980, 92); moviliţă (KLEIN, D. 444). V. colină, cucă, ţiclău1 (1), ţucudan, ţuculeu, ţugui1 (1), ţuhă (1) , ţ u r ţ a n, ţur ţ °i2 (1) ,ţurţudău, ţuţu dan1 (1) , ţuţuiandră, ţuţulă, ţuţu-leică, ţuţuleu, ţuţu r2(1)· O cascadă de piscuri şi de ţuţuiuri se repede spre valea Prahovei, ap. TDRG. Am ajuns pînă la ţuţuie, tocmai sus de tot. UDRESCU, GL. «v* Expr. (Prin vestul Munt.) A sta spînzurat (ca dracu) pe juţuie = ,,a sta cocoţat pe vîrfuri; a sta rău". UDRESCU, GL. " 2. (Regional) Parte ascuţită a unor obiecte (căciulă, încălţăminte etc.). V. ţugui1 (2), v îr f. Cf. GHEŢIE, r. M. Ţuţuiul unei căciuli se da grabnic pe spate. KLOPŞTOCK, F. 30. Şaisprezece opintele, Două scîrţîiele Ş-un ţuţui după ele (Plugarii, boii şi plugul). PAMFILE, A. R. 56. Opt opintele, Două scîrţîiele Şi-un ţuţui după ele (Plugul), gorovei, c. 297. 3. (Regional) Umflătură la cap; cucui. Cf. polizu, BARCIANU, ALEXI, W., CHEST. IV SUpl., PASCU, C. 216. + (în forma ţurţui) Negel (Sebeşul de Sus — Cisnădie). Cf. SCL 1980, 92. 4. (Regional) Moţ1 de păr ; (regional) ţuluc (1), ţuţuluc (şăineanu, d. u.); coc, conci (chest. iv supl.). + Moţul1 ciocîrlanului. Cf. - chest. rv supl. 5. Art. (Regional) Numele unui joc de copii cu arşice. Cf. pamfile, J. n, 297. — Pl. : (n.) ţuţuiuri şi ţuţuie, (m.) ţuţui (polizu, ALEXI, W.). — Şi ; ţurţui s. n. KLEIN, d! 444, LEXIC REG. 87, SCL 1980, 92. — Cf. ţ u ţ, ţ u g u i1. ŢUŢUI* s. n. (Prin vestul Munt. şi sudul Transilv.) Leagăn (în care se balansează cineva) ; (regional) ţiţeică1, ţuţu'eică. Cf. ALR I 703/107, UDRESCU, GL. Hai la ţuţui (să ne ţuţuim). UDRESCU, GL. — Pl. : ţuţuie şi ţuţuiuri. — Postverbal de la ţuţnM. ŢUŢOl* s.n. V. ţiţei. ŢUŢtJÎ* vb. IV. Tranz. şi refl. (Prin Olt. şi vestul Munt.) A (se) da în leagăn ; a (se) legăna, (regional) a (se) ţuţula (1). Cf. ALR I 1 703/831, ib. 1 704/795, 803, 835, ALR n/l MN 71, 2 659/833,836, UDRESCU, Gl,. Hai la ţuţui (să ne ţuţuim ). udrescu, GL. — Prez. ind. : tùfui. — Şi ; ţuţuiâ vb. I. ALR l 1 704/107. — V. ţuţu. ŢUŢUÎ5 vb. IV. Intranz. (Regional) A plescăi cu gura ; a sărata cu zgomot. Cf. barcianu. în repetate rînduri ţuţui neamţul din buze. MIRONESCU, S. 184. — Prez. ind. vţuţuiesc. — Formaţie onomatopeică. ŢUŢUΫ vb. IV V. ţuţuial. ŢUŢUIÂ1 vb. I. (Regional) 1. Tranz. A da formă ascuţită, conică ; a ascuţi. Nimeni nu e curat, daca nu va fi spălat, netezit, cu unghiile tăiate sau şi ţuţu-iate. HELIADE, V. XXIV/5, cf. POLIZU, LM, DDRF. 2. Refl. A se cocoţa; (regional) a se cucuia. [Bufniţa] ... se ţuţuie pe coama unui zid. ap. tdrg, cf. DR. VI, 466, CADE, dl, DM, DEx. Se ţuţuie pe vîrfurile copacilor, ca o păsărică, nagoda aia de copil. UDRESCU, GL. — Prez. ind. ; fâţtii. — Şi : ţuţui vb. IV. POLIZU, UDRESCU, GL. — V. ţuţui I. ŢUŢUlA* vb. I v. ţuţui·!. ŢUŢUIÂC s. m. v. ţuiac. ŢUŢUIÂG s.n. v. ţîţliag. ŢUŢUI AlA< s. f. (Prin nord-vestul Munt.) 1. Faptul de a (se) ţuţu i4. Cf. UDRESCU, GL. 2. Răsfăţ. UDRESCU, GL. Ce atîta tutuiala ? id. ib. — Pl. : ţuţuieli. — Ţuţui4 + suf. -eală. ŢUŢUIÂLÂ* s. f. (Prin nord-estul Munt.) Faptul de a se ţ u ţ u i a1 (2) ; cocoţare. Cf. UDRESCU, GL. — Pl. : ţuţuieli. — Ţuţuial + suf. -eală. ŢUŢUlAtV s. n. (Regional) Nume (depreciativ) dat de moldoveni şi de munteni ciobanilor ardeleni ; (regional) ţurlac. [Dacii] . . . ale căror chipuri şi îmbrăcăminte par a fi ale ţuţuienilor ardeleni din zilele noastre, codru-drăguşanu, c. 39, cf. polizu, CIHAC, ii, 527. Fraţilor ardeleni le zicem trocari ori mocîrţani ori ţuţuieni. JIPESCU, ap. TDRG. Cu moş Nichifor ţuţuianul nu piere nimene la drum. creangă, P. 125, cf. DDRF, PHILIPPIDE, P. 150, GHEŢIE, R. M., 3782 ŢUŢUIANCĂ — 237 — ŢUŢULAICĂ AIJEXI, w., TDRG. Cînd şi cînd le da foc fuluienii cu oile, să facă poieni de păscut. LUNGIANU, CL. 208, cf. 238. O parte dintre ţuţuieni — cum numeau moldovenii pe poienarii din părţile Sibiului, care vărau oile departe, tocmai în Carpaţii Orientali — plecau uneori cu membrii familiei, vuia, păst. 143. Ţuţuienii care vărau în Carpaţii Orientali aveau chiar şi stîne cu trei încăperi, id. ib. 145, cf. DR. VI, 466, şăineanu, D. V., CADE, h IX 194, ALR Ji 192, A v 15. <> (Adjectival) Un mocan ţuţuian. .. trebuia să plătească la visţerie oierit lei 84. Tîmpeanu, G. 43/14. -f P. ext. Mojic <2>· Iaca ţuiuianu. .. şi-o pus livreaua. ALECSANDRI, T. 426, cf. CADE, IORDAN, T. 302. — Pl. : ţuţuieni. — Ţuţui* -f suf. -ean. ŢUŢUlAlVC s. f. (Regional) 1. Nume dat soţiei de ţuţuian. Cf. tdrg, cade. 2. (Art.) Numele unor dansuri populare, unul asemănător cu arcanaua, o horă de brîu (varone, d. 152, id. J. rom. n. 130), altul, o horă mai nouă (id. D. 152), mureşeancă (Şî); dans care se obişnuieşte la nuntă (sevastos, N. 282). V. ţuţuienească (2). Cf. pamfile, j. ui, 15, şăineanu, d. u. — Pl. : ţuţuience. — Ţuţuian + suf. -că. ŢUŢUIÄNDRÄ s. f. (Prin nord-estul Munt.) Deal nu prea înalt, de forma unei căciuli ; (regional) ţuţui1 (1). Cf. chest. iv 91/740. — Pl. : ? — Ţuţui I + suf. -andră. ŢUŢUlAT, -A adj. (Regional) Ţuguiat (1) ; ascuţit ; ridicat. Şi capul ce se-nalţă mai sus de apa dreaptă Mi ţi-l retează iute, să vie la măsură. E bună, zău, măsura, şi-n noi capete multe Le văz cam ţuţuiate. HE L-IADE, O. I, 226, cf. POLIZU, DDRF, GHETIE,’ R. M. Tocurile, pe lîngă înălţime, mai sînt şi ascuţite (ţutu-iate). CRĂJNICEANU, IG. 122, cf. barcianu, alexi, w., CHEST. IV supl., alr sn v h 1 509, alrm sn iii h 1 231. — Pl. : ţuţuiaţi, -te. — Ţuţuil + suf. -at. ŢUŢtiicA s. f. (Rar) Termen afectiv cu care cineva se adresează unei femei. Acalo-i datorie, tufuico. în scl 1978, 325. — Cf. ţuţui1, ţ u g u i c ă. ŢUŢUIEICA s. f. (Regional) Leagăn (în care se balansează cineva) ; (regional) ţiţeică1, ţuţui2. Cf. ALR I 1 703/825, ALR 11 4 381/833. — Pl. : ? — Şi: ţuţuneică (pl. tufuneici) s. f. ALR ii 4 381/833. — ŢuţuH + suf. -eică. Ţl Ţl IKMÎ.Si;, 'EAscA adj., s. f. (Regional) 1. Adj. Care aparţine ţuţuienilor, propriu ţuţuienilor, de ţuţuian. Fetele... dimineaţa îşi pun pălării ţuţu-ieneşti în cap şi, cu furca la spinare, se cheamă suratele una pe alta. SĂM. iv, 797. Opinci ţuţuieneşti, de acelea cu ciocul lung şi adus în lături. LUNGIANU, ap. CADE, cf. chest. v 165/30. •v> Oi ţuţuieneşti — numele unei varietăţi de oi nedefinite mai îndeaproape. Cf. H vii 504, x 582. 2. S.f. (art.) Numele unei hore de brîu ; melodie după care se execută acest dans. V. ţuţuiancă (2). Cf. sevastos, n. 282, varone, d. 152. — Pl. : ţuţuieneşti. — Şi : (2) ţuţăneâscă s. f. SEVASTOS, N. 282, VARONE, D. 152. — Ţuţuian + suf. -esc. ŢUŢUIEÎNrâŞTE adv. (Regional) în felul ţuţuienilor, ca ţuţuienii. + în felul dansului ţuţuieneasca (v. ţ u ţ ui e n e s c 2). Cf. varone, D. 152. — Ţuţuian + suf. -eşte. ŢUŢUf RE s. f. (Regional) Acţiune de a (s e) ţuţu i8. Cf. polizu. — Pl. : ţufuiri. — V. ţuful6. ŢUŢUlTl s. n. (Prin vestul Munt.) F aptul de a se ţuţui4. Cf. UDRESCU, GL. Ajungă-vă atîta ţuţuit ! id. ib. — Pl. : ţuţuituri. — V. ţviţuH. ŢUŢUÎT* s. n. 1. (Regional) Faptul de ase ţuţui* (v. ţuţui a1 2). Cf. UDRESCU, GL. 2. (Rar) Creştet, vîrf. Căciula agentului îşi întinde blana sură a mielului peste tutuitul capului. ALAS 9 v 1929, 4/2, cf. scl 1978, 325. ' — Pl. : ţuţuituri. — V. ţuţui®. ŢUŢUIT3, -A adj. (Prin vestul Munt. ; despre copii) Care se cocoaţă pe sus, pe vîrfuri ; neastîmpărat (2)· Cf. udrescu, gl. Ţuţuit copil, n-ai văzut aşa ! id. ib. — Pl. : ţuţuiţi, -te. — V. ţuţui*. ŢţjŢUL s. n. 1. (Prin Transilv., Ban. şi vestul Olt.) Leagăn (în care se balansează cineva) ; (regional) scrînciob (2), ţiţeică1. Cf. TDRG, cade. Am legat funia, ca să fac ţuţuiu. viciu, GL., cf. alr i 1 703/12, 18, 79, 112, 840, pascu, c. 234. + (Prin Transilv.) Scrînciob (1) ; (regional) dulap, ţiţeică1. Scrînciobul are mai multe forme. . ■ în Moldova şi Bucovina se numeşte,,scrînciob" . . .,în Muntenia,,dulap",,,leagăn" şi ,,ţiţeche", iaî în Ardeal şi Ungaria ,,scrînciob", ,,ţuţui", ,,ţttţuluş", ,,zdrîncă", ,,legănuş", ,,vîrtej". pamfile, i. c. 469. 4- (Regional) Scrînciob (3) (pentru două persoane) (Costeşti — Băile Herculane). Cf. ALR I 1 704/840. 2. (Prin Ban.) Leagăn (pentru copiii mici) atîrnat de grindă. Cf. alr i/ii h 238, ALRM i//n h 319. — Accentuat şi : ţuţiil. tdrg, cade, viciu, gl. — Pl. : tuţule (ALR i 1 703/79, 840) şi (m.) tutuli (ib. 1 703/18, 112). — Postverbal de la ţuţula. ŢUŢUJL vb. 1.1. T r a n z. şi r e f 1. (Prin Transilv., Ban. şi vestul Olt.) A (se) da în leagăn, a (se) legăna, (regional) a (se) ţuţui4 (ALR. ι 1 703/12); (refl.) a se da în scrînciob (3), a se balansa, (regional) a se ţuţuliga (ib. 1 704/12, 40, 45, 837). V. h u ţ u ţ a. Cf. tdrg, dr. vi, 466, cade, vici.u, gl., densusianu, ţ. h. 338. 2. Tranz. (Prin Ban.; complementul indică un copil mic) A legăna. Cf. ALR i/n h 239, al km i/ii h 325, ALR π/l mn 76, 2 657 bis/2, 47. — Prez. ind. : ţtiţul. — Şi : (regional) ţiţulâ (alr i 1 704/837, alr ii/i* mn 76, 2 657 bis/2) vb. I, ţuţuli (DR. VI, 466) vb. IV, Iuţulâ (ALR I 1 704/40) vb. I. — De la ţuţu. ŢUŢULAICA s. f. (Regional) Leagăn (în care se balansează cineva) ; (regional) ţiţeică1 (Cloşani — Tîrgu Jiu). ALR ι 1 703/837. — Pl. ; ţuţulăici. — Ţuţula -f suf. -aică. 3796 ŢUŢULĂ — 238 — ŢUŢURAT2 ŢUŢULĂ s. f. (Prin Munt., Olt. şi sudul Mold.) Vîrf de deal sau de munte (SCI, 1980, 93, CHEST. iv 88/740), vîrf înalt (lexic reg. 88) ; deal (h xi 388). V. ţiclău1 (1), ţuţui1 (1). Cf. SCI, 1980, 93. — Pl. : ? — Şi : ţuţiirlă (sei, 1980, 93, LEXIC REG. 88 ; pl. tuturle LEXIC REG. 88), ţuţiiră (ALIL 1983-1984, 459, 496) s. f. — Ţuţă -J- Suf. -ulă. ŢUŢULÎIICĂ s. f. (Regional) Teren mai înalt ; ridicătură de pămînt. V. ţuţudan1 (1) (Ponor — Haţeg). Cf. ScL 1980, 93. — Pl. : ţuţuleici. — Ţuţă + suf. -uleică. ŢUŢULfiU s. n. 1. (Prin sudul Transilv.) Deal nu prea înalt, de forma unei căciuli (CHEST. rv 91/106, 109, 136), deal (mai înalt) ascuţit (SCL 1980, 93) ; vîrf de munte sau de deal (mai mic) ascuţit (ib.) ; dîmb de forma unei căciuli, ridicătură ascuţită (ib.) ; grămadă de pietre (ib.). V. ţ i c 1 ă u1 (1), ţ u ţ u i1 (1).’, Cf. sfc.vi, 119. 2. (Regional) Vîrf de bubă. Cf. chest. rv supl. — Pl. : ţuţuleie (SCL 1980, 93) şi ţuţuleauă (ib.). — Şi : (prin sud-vestul Transilv.) ţurţuleu s. n. ib. — Ţuţui* + suf. -uleu. ŢUŢULÎ vb. IV v. ţuţula. ŢUŢULÎG s. n. (Regional) Leagăn (în care se balansează cineva) ; (regional) ţiţeică1 (Beba Veche — Sînnicolaul Mare). Cf. alb. i 1 703/49. — Pl. : iuţulige. — Ţuţui -f suf. -ig. ŢUŢULIG vb. X. Refl. (Regional) A se da în scrînciob (3) ; a se balansa, (regional) a se ţuţula (1) (Beba Veche — Sînnicolaul Mare). Cf. als. I 1 704/ 49. — Prez. ind. : ţuţulig. — V. ţuţullj). ŢLŢULÎNCĂ s. f. (Regional) Leagăn (în care se balansează cineva) ; (regional) ţiţeică1 (Prăvăleni — Brad). Cf. ALR ι 1 703/90. — Pl. : ţuţuîinci. .— Ţuţui -f- suf. -incă. ■ ŢUŢULÎC s. m. (Regional) Moţ1 de păr. Com. din piatra NEAMŢ. Prea mare i-ai lăsat ţuţulucul copilului, ib. + (Adjectival ; despre păr) Creţ ; zbîr-lit. pamfile, j. i, 136. — Pl. : ţuţuluci. — Cf. ţuţui1, ţ u 1 u c. ŢUŢULUÎ vb. IV. Tranz. (Regional) A prinde, a trage (pe cineva) de păr. V. ţuţura1 (1). Cf. ALEXI, W. — Prez. ind. : ţuţuluiesc. — Cf. ţuţu i1. ŢUŢULTÎŞ s.n. (Prin Transilv. şi Ban.) Leagăn (în care se balansează cineva) (ALR I 1 703/26, 28, 45, 116) ; scrînciob (3) (ib. 1 704/26, 28) ; (prin Transilv.) scrînciob (1), (regional) dulap (pamfile, i. C. 469) ; (regional) ţiţeică1. Cf. marian, s. r. ii/ 2, CADE, VICIU, GL., DENSUSIANU, Ţ. H. 60, TODORAN, GL., PASCU, C. 234. — Pl. : ţuţuluşe (CADE, ALR I 1 703/26, 116) şi ţuţuluşuri (ALR I 1 703/28). — Ţuţui + suf. -uş. ŢXJŢUMÂiV s. n. (Regional) Movilă (Crăciunelul de Sus — Blaj). Cf. SCL 1980, 94, ALR - t 1 644/356. — Pl. : ţuţumane. — Cf. ţuţuie u. ŢUŢUNDEI interj., s.m. v. ţuţu taci. ŢUŢTJNKICÂ. s.f. v. ţuţuielcă. ŢUŢUNÎC subst. (într-o ghicitoare ; cu sens neprecizat, probabil) Ţugui1 (2). Cf. PASCU, C. 216. Nebunii se opinteşte, Cumintele scrişneşte, Ţuţunic giceşte (Plugul). PAMFILE, C. 29. — Pl. : ? — Cf. ţ u ţ, ţuţui1. ŢOŢURl s. m. şi n. v. ţurţuri. ŢUŢOlt* s. η. 1. (Prin Transilv.) Vîrf ascuţit de deal sau de dîmb, vîrf cu piatră (ALEXI, w., SCL 1980, 94) ; deal ascuţit (SCL 1980, 94), deal mic, ridicătură de piatră (ib.); munte mare şi rotund (ib.). V. ţuţui1 (1). 2. (Prin Transilv. şi Ban.) Excrescenţă, umflătură (la om, la animal) (ALEXI, W., SCL 1980, 94, NALR — b î h 35/44); vîrf de bubă (sei, 1980, 94). V. ţurţur e l2. + (Regional) Zgîrciul nasului (Ghilad — Timişoara). Cf. alrm ii/i h 17/36. 3. (Prin Ban.) Parte la marginea unei piini, formată din aluatul scurs în timpul coacerii; (regional) răsunoi (1). Cf. NALR — B 1 443/8, 48. — Pl. : ţuţure ÿ iuţururi (SCL 1980, 94), (m.) ţuţuri (ib.). — Şi;’ (regronai) ţurţur s. n. nalr — B ί h 35/44. — Cf. ţuţ. ŢCţUH* subst. (Prin Maram. ; cu valoare: colectivă) Fructe uscate, nuci şi alune pe care le primesc copiii cînd merg cu uratul. , Chiraleisa ! Struţuri de mătasă, Pe din sus de casă, Tuturu să iasă ! ARH. FOLK. I, 145, cf. 236. — Pl. : ? — Cf. ţur. ŢUŢURÂl vb. I. 1. Tr an z. (PrinTransilv. şi Maram.) A trage, a scutura pe cineva de păr, de urechi, de nas. V. ciuciuriga, ţornăi(v. ţura ăi 2), ţuţului, urechea. Cf. KLEIN, D. 444, LB, VALIAN, V., ISER, POLIZU, PONTBRIANT, D., CIHAC, II, 536, LM. Grăind aceste, el se apropie ăe cal, îl ţuţură de urechi, luă cerga şi o aruncă în căruţă. SLAVICI, Ν. II, 4, cf. GHEŢIE, R. M., BARCIANU,'ALEXI, Vf., TDRG, CADE, CONV. LIT. XX, 1 020, VAIDA. Mîndra mea s-a supărat Că o-am ţuţurat de cap. REV. CRIT. iv, 340, cf. caba, săl. 93, com. din frata — turda, com. paşca, lexic reg. 10, ib. n, 55. 2. Refl. Fig. (Regional) A fi mîndru (3), în-gîmfat (Rişca — Huedin). Cf. SCI, 1980, 95. — Prez. ind. : ţtilur. — V. ţuţuA ŢUŢURĂ» vb. I v. ţurţura. ŢUŢURÂT1, -Ă adj. (Prin Transilv.) Ţuguiat (1). Cf. alr sn v h 1 509/316, alem sn iii h 1 231/ 316. Deal ţuţurat. SCL 1980, 96. — Pl, : ţuţurafi, -te. — ŢuţurĂ + suf. -at. ŢUŢURÂT», -A adj. (Prin Transilv.) Mîndru (3), fudul. Cf. scl 1980, 96. — Pl. : ţuţuraţi, -te. — V. ţuţural. 3817 ŢUŢUR Ăl — 239 — ŢUVLIC ŢUŢÎÎBĂl s. f. v. ţurţuri. ŢUŢIÎRĂ* s.f. v. ţuţulfi. ŢUŢURĂ'rtRĂ s. f. (Prin Transilv.) Faptul de a ţuţur a1 (1); (regional) ţuţureală. V. urechea- 1 ă. Cf. GHEŢIE, R. Μ., ΑΙ,ΕΧΙ, W., LEXIC REG. II, 55. — Pl. : ţuţur ături. — Ţuţural + suf. -ătură. ŢUŢUHÂU s. m., s.n. v. ţurţurău. ŢUŢtÎHCĂ s. f. (Regional) Proeminenţă în formă de mamelon de pe toârta unui urcior, prevăzută cu un orificiu prin care se bea apă. V. gurgui, ţîţă (,11.3), ţuţuroi (3) (Poiana — Turnu Măgurele). Cf.'' ALR I "696/898. ■ — Pl. : ?/'. — Ţuţuri suf. -că. ŢUŢUREÂL s. f. (Prin süd-èstul Transilv.) Faptul de a ţuţ ura1 (1); (regional) ţuţurătură. Cf. lexic reg. ii, 55. — Pl.'. ţuţureli. — Ţuţural + suf. -eală. ŢUŢUBÎC subst. (Regional) Jgheab la fîntînă, în care se toarnă apa spre a fi condusă la uluc. V. ţurţur1 (G) (Strehaia). Cf. ALR π 2 552/848. — Pl. : ? Ţuţuri -f- suf. -ic. ŢUŢ URÎ G s. f. (Prin Transilv.; în expr.) A sta jilţuri(|ă (sau ţuţuriga) = a sta ghemuit. Cf. scl 1980, 96, viciu, s. .gl., alr — x 393/302, 315. — Ţuţur* + suf, -igă. ŢUŢOHL s. f. v. ţuţulă. ŢUŢUBLfU interj, v. ţurllu. ŢUŢUnLtil s.n. v. ţuţuroi. ŢUŢUROÂIE s.f. v. ţuţuroi. ŢUŢUR0I s. η. I. (Prin Olt. şi sud-vestul Munt. ; şi cu detérmïnarea ,,de gheaţă“) Ţurţur1 (1). Cf. cade. La straşina casei s-au făcut tuturoaie. H XIV 235, cf. ALRT 432/846, 860, 865, 870,'878, 880, 885, 887, 896, 898, 922, 926, 940, ale sn iii h 801, nalr - oii h 320, alr — T i 615/388. 2. (Prin Olt. şi Munt.) Ţeavă sau jgheab pe care curge apa de la izvor sau de la cişmea; p. ext. cişmea; robinet. V. ţurţur1 (6). Cf. DEX, I. CR. iv, 336, coman, gl., chest. ii 452/29, alr i 793/874, lexic reg. 32, 39, 88, udrescu, gl., L. rom. 1976, 207. + Gurgui la urcior ; cioc la cană ; orificiu la ciutură, prin care se poate bea apă. V. ţîţ; ä (II 2), ţuţur că. Cf. CHEST. II 455/81, LEXIC REG. 88, UDRESCU, GL. 3. (Prin Olt.) Şiroi1 (2). Paparudă, rudă, Vino de mă udă. . . Tot cu ţuţuroaie, Pămîntul să moaie. şez. I, 155, cf. LEXIC reg. 58. φ Expr. A ploua cu ţuţuroi = a ploua foarte tare. Cf. ciauşanu, gl. φ (Adverbial) Cură sîngele ţuţuroi. ciauşanu, gl. Ieşise în ploaie şi se spălase pe faţă cu apa ce curgea ţuţuroi de la streasină. v. rom. noiembrie 1964, 26. 4. (Prin Olt.) Cascadă mică. Cf. PLOPŞOR, v. o. 15. Scoborînd la ţuţuroaie, apa se strîngea într-un ochi larg şi adînc. id. c. 60. — Pl. ; ţuţuroaie şi (m.) ţuţuroi (ALR l 432/898). - Şi : ţuţurlol (alr i 432/926) s. n., ţuţuroăie (ib. 432/885, 887, 896; pl. şi ţuţuroi ib. 432/887) s.f., ţurţur0i (NALR — Ο II h 320/960) s. n. — Ţuţuri -f suf. -oi. ŢUŢURIÎG subst. (Prin sud-vestul Mold. ; în expr.) A sta (sau a se ridica) ţuţurug = a sta (sau a se ridica) drept în sus. Stă ţuţurug. I. cr. vii, 51. 1 s-o ridicat părul ţuţurug în cap. cv 1950, nr. 4, 45. — Ţuţur* + suf. -ug. ŢUŢURtfl s. n. (Regional) 1. Ţurţur1 (1) (Ţigăneşti — Alexandria). Cf. scl 1980, 96, h xjţv 235, alr i 432/900. 2. Jgheab la cişmea; ţurţur1 (6) (Suhaia — Zimni-cea). Cf. T. MAL. M. I, 463. — Pl. : ţuţuruie. — Ţuţuri 4- suf. -mî. ŢUŢURIjŞI subst. Diminutiv al lui ţuţur2; umflătură mică. Cf. SCL 1980, 96. Am un ţuţuruş Pe un picioruş (Curechiul). SBIERA, p. 321, ,cf. GOROVEI, C. 126, PASCU, C. 42, 216. — Ţuţur* -f suf. -uş. ŢUŢURTÎŞ* subst. v. ţurţuruş. ŢUŢUVELCĂ. adj. (Regional; despre femei) Zveltă, înaltă. PĂCALĂ, M. R. 142, cf. SCL 1980, 96. — Pl. :? — Etimologia necunoscută. ŢUUf vb. IV v. ţiui. ŢUVÎC interj., s.m. v. ţuvlic. ŢUVICA vb. I v. ţuvlica. ŢUVfC s.f. v. ţuvlic. ŢUVIiC interj., subst., adj. I: Interj. 1. (Pronunţat şi cu ,,u‘‘ prelungit) Cuvînt care imită sunetele caracteristice scoase de anumite păsări. V. ţ i u v 1 i c (1). Cf. băcescu, păs. 253, 261. 2. (Prin Bucov.) Cuvînt care imită sunetele stridente produse prin lovirea unor obiecte de metal. V. ţivlic1, ţînic. Am o babă Hăt de treabă, Cînd o trag de buric, Face ţuvlic (Clanţa). SBIERA, p. 319, cf. gorovei, c. 385, 'pascu, c. 40. II. Subst. 1. S. m. (Ornit. ; prin vestul Mold. ; şi f., în forma ţuvlica) Huhurez; (regional) ţiuie (II 3) (Strix aluco). Cf. BĂCESCU, PĂS. 169, 170, 261, 263. 2. S. f. (Regional ; în forma ţuvică) Nume dat unei păsări răpitoare de talie mică, asemănătoare cu bufniţa; (regional) ciovică, ţiuie (Glaucidium passerinum) (Ibăneşti — Reghin). Cf. BĂCESCU, PĂS, 169. 3. S. m. (Ornit. ; prin nord-estul Transilv. şi vestul Mold.; şi f., în forma ţuvlică) Lipitoare (Capri-mulgus europaeus). Cf. L. ROM. 1970, 210. 4. S. m. (Regional) Pasăre de mărimea unui cuc, care anunţă ploaia (Gălăneşti — Rădăuţi), glosar REG. 5. S. f. (Prin sudul Mold. şi nord-estul Munt. ; în formele ţuvlică, ţuflică) Tilincă (I 1) ; (regional) ţivlică, ţivloaie (l). 'Cf. scriban, d., alr i 1 469/592, alil 1983 — 1984, 500. + (Regional; în forma ţuvlică) Fluier care intră în componenţa unor instrumente muzicale; (învechit şi regional) piscoi (II) (Tul ce a). Cf. ALIL 1983-1984, 500. 3840 ŢUVLICĂ — 240 — ŢVIŞGOLD III. Adj. (Regional; despre copii) Neastîmpărat, rău crescut, obraznic (Sîngeorz Băi — Năsăud). Cf. PAŞCA, GI,. — Scris şi : (I) ţu-vlic. BÄCESCU, PÄS. 253. — P). ; (II, III) iuvlici. — Şi; (regional) ţuvlică (băcescu, păs. 170, '263, L. ROM. 1970, 210, alr I 1 469/592, 595, AUL 1983-1984, 500) s. f., ţuîlie. (L. ROM. 1970, 210) s. m., ţâtlică (SCRIBAN, D.) s. f., ţuvic (bäcescu, păs. 261, gorovei, c. 385, pascu, c. 40 ; scris şi, I, tu-vic BĂCESCU, PĂS. 261) interj., s. m., (II 2) fuvică s. f. — Onomatopee. ŢUVLICĂ vb. I. Intranz. (Prin Bucov., nordul Mold. şi nordul Transilv. ; despre porci) A guiţa. Cf. ALR SN H h 332, ALRM SN I h 212. Purceii au flămînzit şi ţuvlică mereu. mat. dialect, i, 197, cf. GLOSAR reg., lexic reg. ii, 127. O (Prin analogie) Tăceţi odată, copii, nu mai ţuvlicaţi atîta ! MAT. DIALECT. I, 197. — Prez. ind. pers. 3 : ţuvlică. — Şi : Juvlcâ vb. I. ALR SN ii h 332/386, ALRM SN I h 212, LEXIC REG. II, 127, GLOSAR REG. — V. fuvllc. ŢUVLÎCĂ s.f. v. fuvllc. ŢUVLOĂIE s.f. v. ţivloaie. TÜZLÄ« S. £. v. ţuslă. ŢtiZLÂ* s.f. v. ţuţăl. ŢVANŢ s. m. v. sfanţ. ŢVĂNŢIG s. ni. — sfanţ. Că nu greşeşti suindu-i preţul, poţi să te convingi şi din progresia în care s-a întins ... în ţara noastră ; 3-4 ţvanţighi mai mult sau mai puţin nu baie la ochi. f. .aaron, în bariţ, I, 25. — Pl. : ţvanţighi. ŢVEC s. n. (Regional) 1. Cui folosit în cizmărie. Cf. MÎNDRESCU, I. G. 99, UDRESCU, GL. Mi-ar fi trebuit nişte ţîfturi, am căutat peste tot şi n-am găsit. UDRESCU, GL. 2. (în forma fvic) Lemn rotund de plută, avînd 5—7 cm grosime şi pînă la 8 m lungime. REV. päd. XXVII, 238. — Pl.; ţvecuri. — Şi: {vie, (prin vestul Munt.) ţîft s. n. — Din'germ. Zweck. TVÉCL s. f. v. feclă. ŢVETOSL0V s. n. (învechit, rar) Carte bisericească cuprinzînd slujba sărbătorilor şi a sfinţilor de peste an ; (învechit şi regional) prăznicer (v. p r ă z-nicar 2), (învechit) antologhion, trifoloi. Antolo-ghion, care va să dzicâ ţvitoslov sau trifologiu, urmările dumnedzeieştilor sărbători domneşti. . ., ale sfinţilor sărbătoriţi şi celor comun nesărbătoriţi, pe fiece zi. BV I, 128, cf. DA I,,- 178. — Pl. : ? — Din slavonul iţKÎiT0Crt0KhU,K. ŢVÎBAH s. n. (Germanism învechit ; la sg. cu sens colectiv) Pesmet (1). Turci . . ■ avînd dindărăt saci de prau, oriz, făină, ţvibah şi altele. N. STOICA, c. B. 164. Nici apă n-avea. Tot profiantu şi ţvibahu, coji uscate, le mîncară. id. ib. 247. — Din germ. Zwieback. ŢVIC s.n. v. ţvec. ŢVÎCĂR s. m. (Germanism; mai ales la pl.) Lor-nion cu resort. Ala doctor, mă, să nu-i mai afli păre-chea. Că avea o frunte, şi nişte ţvicări, şi o păreche de mustăţi...! AGÎRBICEANU, 6.1, 115, com. din CÎM PENI. * — Pl. : ţvicări. — Din germ. Zwicker. ŢVfCLU s. n. (Regional) 1. Bucată de piele pusă la ghete deasupra elasticului. Cf. MÎndrescu, i. g. 99. 2. (în forma ţiclu) Clin (la poalele fustei). ALR π 3 306/325, 334. — Pl. : tviduri. — Si : ficlu s. n. ALR II 3 306/325, 334. — Din germ. Zwickel. — Pentru ţiclu, cf. magh. dial. cikli. ŢVtCRIM s. n. (Regional) Cureluşă cu care se strîng căputele botinelor. Cf. MÎndrescu, i. g. 99. — Pl. ; ţvicrimuri. — Din germ. Zwlckrlemen. ŢVtŞGOLD s. n. (învechit, rar) Foiţă de aur folosită pentru poleit. Cf. polizu. — Pl. ; ivişgolduri. — Şi : Şvişgold s. n. POLIZU. — Din germ· ZwiscliflOld. 3856